Tabla de materii
TABLA DE MATERII ........................................................................................................................................... 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE ............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane
........................................................................................
17
5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI : DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA ......................................................... 31 5.1. Geografia antică ........................................................................................................................................ 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii .............................................................................................. 5.3. Geografia modernă ..................................................................................................................................... 37
35
6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46
6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ?
7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE:
..........................................................................................
DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ......................
7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute
52
59 61
................................................................. 62
7.3. 7.4. 7.5. 7.6.
De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor .................................................................................................... 63 Inventarea spaţiului geografic ........................................................................................................................ 65 De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor ............................................................................................ Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă
67
................................................... 69
II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia .......................................................................................................................................... 1.2. Microgeografia ........................................................................................................................................... 1.3. Mezogeografia ...........................................................................................................................................
76 77 77
2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă.......................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă ......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă..................................................................................................................................................79 Geografia umanistă........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă........................................................................................................................................................80 Geografia radicală .........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă...................................................................................................................................................80
4
3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică
..................................................................................................................
81
Epistemologia geografiei
..................................................................................................................................................81
Istoria geografiei ............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice
......................................................................................................................................81
Analiza spaţială ...........................................................................................................................................................81
3.2. Geografia economică ................................................................................................................................... 82 Geografia rurală.........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ...................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor...........................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93 3.3. Geografia istorică ....................................................................................................................................... 93 3.4. Geografia matematică ................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală ........................................................................................................................ 93 Geografia populaţiei....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane ........................................................................................................................................99
Geografia alimentaţiei................................................................................................................................................102 Geografia medicală ...................................................................................................................................................103 Geografia sportului ...................................................................................................................................................103 Necrogeografia........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor...................................................................................................................................................103 Cronogeografia........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor..................................................................................................................................................104 3.6. Geografia politică ..................................................................................................................................... 104 Geografia electorală.................................................................................................................................................105 Geografia militară....................................................................................................................................................105 3.7. Geografia aplicată .................................................................................................................................... 105
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................................................................................... 106
I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus
Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii , obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau 6
Geografia alimentaţiei................................................................................................................................................102 Geografia medicală ...................................................................................................................................................103 Geografia sportului ...................................................................................................................................................103 Necrogeografia........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor...................................................................................................................................................103 Cronogeografia........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor..................................................................................................................................................104 3.6. Geografia politică ..................................................................................................................................... 104 Geografia electorală.................................................................................................................................................105 Geografia militară....................................................................................................................................................105 3.7. Geografia aplicată .................................................................................................................................... 105
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................................................................................... 106
I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus
Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii , obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau 6
biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru . 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă încă din Antich Antichita itate te.. Impus Impus în ultim ultimele ele trei trei decen decenii, ii, acest acest conc concept ept a deve devenit nit cheia cheia de boltă boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este este cel de întinde întindere re limitată limitată a suprafeţ suprafeţei ei terestre terestre.. Odată Odată cu acest acest concept concept s-a impus impus şi viziune viziuneaa spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea 7 societăţilor umane fiind un produs social, global şi complex. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul, socialul, culturalul, politicul sau ideologicul. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Rolul ideologiei, prin
intermediul religiei mai ales, a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic, considerat ca un suport al acţiunilor sociale, economice, politice sau culturale. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile, inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană, în urma căruia întinderea, eterogenă, anizotropică, discontinuă, finită se transformă într-un spaţiu omogen, izotrop, continuu şi infinit. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare, entropia fiind egală cu 1. Acest spaţiu terestru, preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul, odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul, marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente, fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie, o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată, studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană, dar ele devin un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate, ge ografia se distinge prin multiplicitatea scărilor . Alături de macro şi microscări, geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex.). Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. Spaţiile economic, social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre, diferite esenţial unul de celălalt. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică, teoretică şi axiomatică. Geografia empiristă, bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică, dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 8 empirismului geografic. Fără a subestima importanţa acestora, cel puţin ca mijloace didactice, elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. Geografia a elaborat rareori propriile teorii , preferând adaptarea celor emise de alte discipline. În ce priveşte spaţiul, economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826), al rentei funciare (cercurilor concentrice), teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935), continuată de Lösch (1954), teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc.
Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice, neglijând latura socială sau psihologică. Pentru a completa unele lacune, geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii . Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly, Wilson, 1974), larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand, 1952), prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. Elaborarea unui spaţiu geografic, exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. Astfel, în cazul teoriei gravitaţionale, forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop, ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă, încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic, multidimensional, spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. O a altă cale de transfer este cea filozofică. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii), elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy, 1949), foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice, organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate; teoria structurilor disipative, foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu, la orice scară reproducându-se aceleaşi forme, nu neapărat identice; teoria bifurcaţiilor , utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese; teoria catastrofelor (Thom, Woodcock, 1980, Prigogine, 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex, necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. Dar indiferent de transferul teoretic, limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie, curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex.). Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric, conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. 9 Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor), pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru; topologică, necesară localizării obiectelor geografice, stabilirii poziţiei acestora în spaţiu; cronologică, pentru a completa cu dimensiunea temporală, dinamică pe celelalte două. Pornind de la aceste axiome, conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe, încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia, dar geografia este singura care le utilizează simultan. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri, de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de
formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. Dezbaterea în jurul acestui subiect, rămâne deschisă, în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu , definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor, circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire . Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo); -apropriere, care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul; -înrădăcinare, care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele.
2. Spaţiu şi putere (după A. Bailly, 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie, odată cu generalizarea statului modern, bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. 10 Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică, influenţa culturală sau politică. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Astfel, teme precum criza bunăstării (weltfare state, stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane), marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii), excluziunea, degradarea mediului, disfuncţiile
mecanismelor sociale, sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. În acest sens, se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru; stabilitate şi instabilitate; agregare şi dispersie; centralizare şi descentralizare etc. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală, legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită, puterea-atribut ; domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”; proces relaţional .
Ca atribut, puterea poate fi câştigată, menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică, autoritatea şi puterea mulţimii. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă, nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată; -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice, sociale etc.) ci sunt imanente acestora; -sursa puterii o constituie masele, între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală; -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective; -acolo unde există putere există şi rezistenţă, aceasta însăşi fiind imanentă puterii. Ca domeniu de interes al factorului politic, puterea a generat în geografie curentul geopolitic , care confunda statul cu puterea sau politicul. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). Puterea este mai degrabă un flux, un proces de comunicare inerent în orice relaţie. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann, 1975). Sistemele 11 sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale, admise prin contract, impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj, care are o funcţie de motivare. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii , decupaj al spaţiului în arii de control, supraveghere sau observaţie; arhitectura socială, fundamentul politic, economic şi ideologic al organizării societăţii. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară, fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii - munca, fie că o considerăm categorie economică sau naturală. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia, potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei; -informaţia, formă sau ordine detectată în materie sau în energie. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate, ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii, compatibilă cu resursele sistemului; temporalitate, ritmuri şi
durate proprii actorilor sociali, elemente decisive în modelarea teritoriului. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale, sociale sau economice (limbă, religie, activităţi etc.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze, mărească, reduce sau anula. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat . Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului, a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic . Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii, după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect, după al doilea război mondial, acesta a fost 12 redescoperit, în contextul crizei petroliere din 1973, consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent, atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea, indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes, respectiv naturalist sau socio-umanist. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu , geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman, însă astfel devine puntea de legătură, interfaţa între aceste două subsisteme, constituindu-se într-un ansamblu de teorii, metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. Cu toate acestea, geografia este deseori ignorată în cercurile academice, sau, în cel mai bun caz, este considerată doar un mod de cunoaştere marginal, cu un interes strict limitat. 3. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman, de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării, fără a pierde legătura cu spaţiul fizic, suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. Conrad MalteBrun (1810, citat de André Bailly, 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele, cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului, obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă, un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol.I din Géographie universelle, 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază, stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat, raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Inspirat de Friedrich
Ratzel (1891), acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu , analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente, concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu, ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic, respectiv omul sau locul în calitate de element primordial, 13 dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”, cf. V. de la Blache, de exemplu), în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. Astfel, Henri Isnard (1981), inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue . Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu), într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?, ce?, unde?. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică, referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane, producţia economică, socială şi culturală. Pentru a fi completă, geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly, 1998): de ce?, cum? şi până unde?. Ca şi celelalte chestiuni, acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale, geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele, pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii, geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale, a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială, naturală, care formează realitatea materială, există o a doua realitate, derivată, cea istorică, constituită de cunoaşterea însăşi”. Astfel, orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane, în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. Geografia este în acelaşi timp, ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly, 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte, practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive; -din această cauză, geografia este o transpunere în spaţiu, o imagine a acestor obiecte, practici şi procese; -această transpunere, construcţie mentală, presupune eludarea anumitor caracteristici, considerate neimportante şi privilegierea altora
1 Lefebvre,
H. (1974) – La production de l’espace, Anthropos, Paris
14 -cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă, doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii, modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei, şi anume aceea a limitei adevărului geografic . Ca orice disciplină, geografia este rezultatul unei construcţii umane, la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă, deductivă, dialectică, sistemică), validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor; -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate; -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei; -elaborarea rezultatelor. În acest mod, geografia, pornind de la realitatea spaţială, creează un câmp de imagini spaţiale, în funcţie de reprezentările explicitate. Geograful recenzează, descrie, cartografiază, modelizează şi în final explică. Pentru a încadra geografia umană, rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly, 1998): - principiul existenţial : geograful este interesat de om în cadrul societăţii; el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea; - principiul reprezentării , conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu, realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu); - principiul imaginarului : orice propoziţie geografică este o imagine, un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta; - principiul creaţiei : reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente, parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu, care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente, însă parţiale, a unui proces sau a unui spaţiu, care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”); - principiul retroacţiunii : reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii, valori) specifice acesteia. 15 Ca urmare, definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly, 1998). Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis, geografia deschizându-se abordărilor istorice, culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. Astfel:
„orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. Din această cauză, definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). Această geografie, conştientă de propria subiectivitate, analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale, pentru a desprinde, prin intermediul structurii reprezentărilor, coerenţe şi repetiţii; nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. Tocmai aici, la acest nivel, conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens, şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice, culturale şi umaniste […] (Bailly, 1998).
4. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967), epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină, într-un anumit context temporal şi cultural . Majoritatea epistemologilor au eludat geografia carezuma disciplină ştiinţifică, în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia, contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. Eric Dardel, un cunoscut istoric francez, cu preocupări complexe, inclusiv geografice ( L’homme et la Terre, 1952) spunea că geografia, asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă, al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. Geografia umană s-a distanţat de această abordare, odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative, orientare iniţiată după 1950, interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul, ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii, chimiei sau matematicii. De altfel, dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu, geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului , respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize; dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare; generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social; predicţia unor 16 evoluţii. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii , făcând apel tot mai mult la simboluri, comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor), geografia trebuie să-şi stabilească o problematică, un mod de a imagina probleme, de a pune întrebări pertinente, în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură, fără o intenţionalitate clară. În acest context, rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor, spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre, preocupat de calitatea vieţii, de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj, patrimoniu (natural sau cultural), identitate, teritoriu şi teritorialitate, multiculturalism , postmodernism etc.
Pe parcursul acestor transformări, geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică, descriptivă la o viziune nomotetică, deductivă, capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex.). Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice, în sesizarea regularităţilor, în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora, conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. Astfel, impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei , de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie, de ex.). Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii, geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială), respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta , deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat, un produs. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul, acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile, ele nu sînt obligatoriu vizibile. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. 17 Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile, peisajele de ex., pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual, aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu, care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii , care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly, 1998) sînt: metafizica, problematica, teoria şi empiria. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii, fiind un rezervor de impresii, convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr, care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată, pe cât posibil fără subiectivism. Intervin aici ipotezele, explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică, constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin
experienţă. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. Empiria este subordonată teoriei, fiind instrumentul prin care aceasta este validată, confruntată cu faptele reale. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare, spre deosebire de empirie, care necesită în primul rând principii clare, mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. După cum se observă, epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator, dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. Fayerabend, 1978). 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus; en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu , la contrée, le quartier , le champ, la maille, le réseau , qui représentent successivement les apréhensions structurale, systémique, conviviale, dynamique, institutionnelle, relationnelle de la réalité, non sans interférences bien entendu. Tout espace géographique a une 2 După articolul Groza, Octavian – Despre geografie şi spaţiu , in Augustin Ioan (ed.) – « Lost in space », New Europe College, Bucureşti, ISBN 973-98624-6-1, pp. 199-230, 2003
18
étendue; celle-ci peut être disjointe, « éclatée »; ses limites peuvent être floues. Il n’a pas nécessairement un centre; il ne correspond nécessairement à un système spatial”.
Roger Brunet, 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă, situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Acest caracter hibrid, prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei , i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică, întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pînă atunci, ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste , în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. Ştiinţele naturii vii (botanica, zoologia, ecologia şi antropologia), care deveniseră, după canoanele vremii, ştiinţe în toată puterea cuvîntului, enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente, se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie, mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia, precum biogeografia ori zoogeografia. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică, de paleontologia şi de antropologia culturală, corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor, anatomiei animalelor, evoluţiei speciilor şi etologiei. Între 1881 şi 1891, venind dinspre ştiinţele biologice, savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei, bio- şi zoogeografiei un corespondent social, respectiv antropogeografia, destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale, în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice, centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor, antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor, rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. Pentru această geografie, asimilată unei anumite filosofii a naturii, nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior, aproape contemplativ, propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic ; t i m p u l, care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers, 1986), era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă
inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. Prima este cea anglo-saxonă, sedusă de valenţele practice ale geografiei germane, care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă, centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 19 ameliorarea economică a acestora. A doua este cea sovietică, extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste, antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”, prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă, a doua devenind o caricatură, fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care, dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital), susţinuse construirea ideologiei naziste. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane, precum şi de a reflecta asupra devenirii sale, antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii, într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale, foarte reuşite de altfel în unele cazuri. În Franţa, datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918), ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine, însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose), ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe, respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. Din această cauză, geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie), cu economia şi cu sociologia, disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. Claval, 1992). Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale, deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii, metode şi teorii. 3 Mai evident decît în cazul şcolii germane, caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii, geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor ). Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente, mai pline de sens, mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein, ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul
geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră; aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau, Simion Mehedinţi, care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen, cît şi cu Vidal de la Blache, iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă , Ed. “Naţionala” S. Ciornei, Bucureşti, 1931).
20 clasici. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel, excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor, interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro, avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene, cu o evidentă componentă germană. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial), punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de
mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography . Termenul de social geography , care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice, marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste, din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare, industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume.. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli, din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. Una dintre ele, şcoala din Midwest, s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993), conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică, de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale, sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului, la universitatea californiană Berkeley, avîndu-l ca promotor pe Carl O. Sauer (1889-1975), cercetător interesat de peisaj (landschaft ) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Semple (18634 Utilizat
în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană, termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982, postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist, sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947).
21 1932) la Chicago care, pe baza lucrărilor lui Ratzel, a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane, precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene 5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. Geografia cantitativă, „inventată” în Statele Unite, avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză, rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică, abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă, deoarece, studiind organizări excepţionale (unice), evidente la scară locală ori regională, se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat, ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. Critica, directă sau indirectă, adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană, care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului, Frank K. Schaefer, articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer, 1953), prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică, conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena, aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce, în a doua jumătate a secolului al XX- lea, se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme, multi sau trans-scalare, situate şi studiate de multă vreme la scările
mezospaţiale ale realităţii, care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor, ori chiar matematica şi astronomia, de-abia după 1970. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave, încă oficioase, ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia, erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Pe de o parte, fizica 5 Cf.
Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză, proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere, posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp, spaţiu şi societate; posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. 27).
22 newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia), iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice, sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. Ştiinţa clasică, de factură enciclopedistă, impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării, practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers, 1986), nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale, fie ele economice, sociale sau culturale. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia, de altfel, i se substituise). Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic, de la caz la caz, dintre stat şi biserică, era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. După al doilea război mondial, odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei, statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului , instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale ( Welfare State), ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin ( l’Etat-Providence), ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal, în voturi. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale, cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului, ci a spaţiului. În perioada acelor the golden sixties, după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta, ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial , chiar dacă multă vreme neutilizat, în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi, prin urmare, incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. Geografia umană clasică, fie ea germană sau franceză, studia relaţiile fireşti, naturale, generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi, relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste, în La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre, 1976, numea etapa geografiei ofiţerilor), întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea, era de fapt o striere a spaţiului politic, nici măcar social, şi 23 nu al celui fizic. Această practică modernă a „spaţiului”, aşa cum este văzută ea din balcoanele, lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului, nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. Geografia colonială franceză, britanică, belgiană, franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi
continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Sau, mai tîrziu, pentru anacroniştii 6 post-modernismului exhaustiv. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei, a codului de autoritate, a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer -elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale, în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu, cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. Sisteme de locuri agricole/rurale, sisteme de locuri industriale/urbane, sisteme de locuri de locuit, sisteme de locuri ale producţiei, ale puterii, ale plăcerii, acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. La diferite scări spaţiale, la diferite scări temporale, aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs, făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă, creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice, atît pe verticală cît şi pe orizontală. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani, timp sau efort. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. Teoria marxistă, socială înainte de a fi pe de-a întregul economică, apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit, spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. În plus, marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică, redusă la spaţiul urban şi proletarizat, cu toate rupturile, inechităţile şi decalajele sale spaţiale. Din multitudinea de sisteme de locuri, marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem
aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă, de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. Atunci din cauza preapuţinului, astăzi din cauza premultului de informaţie.
24 revoluţia industrială. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului, înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă, cea a centrului şi periferiei , va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză, fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. Oraşe şi State. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale, regiuni infranaţionale, uniuni de state) erau accidente, reminiscenţe, întîmplări, destinate să dispară sau să fie transformate. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei, după cum am arătat mai sus, impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate, organizate. Trebuia inventat un limbaj spaţial, trebuia inventată o teorie spaţială. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc, regiune, ţară, stat. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute, în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. Apoi, spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi, imediat, cel de teritoriu . Conceptul de spaţiu, reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului, a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti, care au îmbrăţişat imediat termenul de
teritoriu, cu rădăcini obscure, venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit, pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. Pentru americani, primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului, respectiv regional policy , teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat, incomplet construit, dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory, North-West Territory). Invers accepţiunii milenare, latine, în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. Terroir (ogor) sau ţară şi, încă mai mult, ţ àrină, sînt probe incontestabile. Accepţiunea americană, strict administrativă, era legată de ideea de frontieră mobilă ( the Frontier , the Pioneer Frange), de cea de administraţie-administrare, de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 25 territory . În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”, în the Territory erau localizaţi cei care aveau, într-un fel sau altul, să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. În spaţiul american, the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border , care înseamnă limită inflexibilă, element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. Sensul latin implica înrădăcinare, afectivitatere, recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini, frontieră rigidă. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi, mai mult, ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant; territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru, oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. Spaţiul, aşa cum este înţeles astăzi, este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale, individuale sau comunitare, care urmăreau eficienţa economică, în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs, construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală, marxistă, care ţinteau eficienţa/echitatea socială. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. Fenomenul este evident, bineînţeles, şi în Occident, dar capătă accente stridente în tranziţia estului. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”, pe cît posibil de ramură (?!), „geografie umană” sau, ca să fie împăcată şi capra şi varza, „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească, derivatele cuvîntului „spaţiu”, precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane, sînt quasi-absente, evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”, ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului , sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific, fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone, mai pragmatice. 7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft -urilor, ştiinţele economice, embrionare încă, încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare, distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. 7 Primul
organism destinat amenajării teritoriului, Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA, în 1933; un an mai tîrziu, în 1934, au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils, care aveau aceeaşi menire.
26 Fig. 1 - Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale:
1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane
deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent; cu cît serviciile sunt mai specializate, cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă; din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri, inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări; 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul, banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei); 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice; din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului; hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe; Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe).
În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe, localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. În 1933, geograful german Walter Christaller, plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic, 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. 1). Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch, modelul 27 christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. Interesul imediat al acestor modele, iniţiate în economia spaţială sau în geografie, este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic, şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede, pentru cîteva decenii, această cale. Chiar şi în aceste condiţii, introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. Între 1953 şi 1960, la Universitatea din Seattle, Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care, plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann, 1953; Boyce, 1980), va instituţionaliza geografia cantitativă.citit Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice, fie metodologice din fizică, statistică şi matematică. Scopul acestei discipline, văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei, este acela de a sesiza, prin măsurători şi calcule, existenţa structurilor spaţiale, normalizate prin intermediul legilor statisticii. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate, geografia căpătînd valenţe nomotetice, tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică __________ era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. Valul cantitativist, bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval, 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada, apoi, între 1958 şi 1962, face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia, fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett, Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. Pînă în 1970, geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală, în Polonia, URSS, Japonia şi America Latină. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography , noua geografie, iar David Harvey, promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei, i se erijează în epistemolog, calînd-o
între dogmele pozitivismului logic (Claval, 1998). Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator, înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale, stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Modelele matematice şi fizice, coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 28 apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. 2 - Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t
t i ij j j n
P Fd m
+ =
=Σ
1 1
( ) , unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în
unitatea i ; F(d )ij este funcţia de distanţă utilizată, iar m j este masa localizată în oricare altă unitate j . Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j , descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare ij poate fi calibrată, potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică [t, t+1] cu unitatea i . Deoarece funcţia F(d ) a comportamentului mediu al unei populaţii, estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze, deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i ; b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). Dacă P i este potenţialul locului i , dacă d ij este distanţa între locurile i şi j , dacă D=p(d ) ij este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa d ij ), şi dacă m j este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare, modelul poate fi scris după cum urmează: P m pd i j ij
j n
= =
Σ
*() 1
sau P m D i j
j n
= =
* 1
Σ
. Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari, este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(d )ij continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd d ij variază de la 0 la infinit. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu, în text. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru, caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j . Astfel, ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare, deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre... (Groza, 2000 ) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului), iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2, şi nu cu –1,8 sau 1,9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model.
29 . În fig.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial : structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre, poli) integrate în reţele (materiale, imateriale, fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate, cîmpuri de forţă). Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate, ajustate, administrate. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă, precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. Ele evoluează conform principiilor eficienţei, fie aceasta spaţială sau economică şi, prin aceasta, sunt permanentă sursă de inegalitate. În plus, în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine, deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional, precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. Lipsiţi de o teorie a spaţiului, pe care Marx îl lăsase precaut la o parte, cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului, în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure, sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. Publicată în anii ’70 (Lefebvre, 1974), teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare, de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. Figuri artificiale, teoretice, care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute, fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. Mandelbrot, în anii ’70, ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii, oraşele, reţelele de transport, comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu, fractalii prezintă o trăsătură esenţială, cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau, de ce nu, pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. 30 Fig. 3 - Fractalii sau invariantul scalar. Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul, geografia radicală, etnogeografia, geografia culturală), spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional, redus la stadiul de concept, nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului, situaţie asemănătoare cu cea din filosofie, sociologie şi chiar din economie. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative, care a reuşit să 31 impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului, cît şi a individului sau a populaţiei analizate. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica, matematica şi astronomia anilor ’70, cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor, a ordinii sau a relativităţii absolute, deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos, stabilitate dincolo de echilibru, structuri disipative), a avut ecouri profunde şi în geografie. De data aceasta însă geografia nu a rămas, ca de obicei, în urma ştiinţelor avangardiste. Prin forţa lucrurilor, abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale, combinată cu forţa
geografiei cantitative, au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Spaţiul ca metaforă. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie, chiar dacă într-un mod rigid, de structurile complexităţii, descoperind existenţa invariantului spaţial. Spaţiul ca măsură. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar , care să cuprindă, să îmbine, să sintetizeze într-o singură metaforă, spaţiile fizice, spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează, funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic, la toate scările spaţiale. Poate să fie geometria atemporală a naturii, fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. Mai mult, ei pot măsura haosul, aşa cum fac deja în fizică, unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare, ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care loc uiesc planeta. 5. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie, există doar geografi ». Robert Clozier
Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană, în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 32 un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. 5.1. Geografia antică Ca şi alte discipline, şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. Iniţial, geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8, respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene, doriene şi ioniene), apărute la începutul mileniului al II-lea Î.C. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec. IV Î.C., spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului, grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane, cu extensii spre Marea Neagră, spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor, lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor, a bogăţiei materiale, a ideilor, a informaţiilor; oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele, devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor, povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale, militare şi economice. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C.-425?Î.C.), către sfîrşitul Greciei clasice, să scrie monumentala sa Istorie, în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei , lumea cunoscută a epocii. Opera lui Herodot, revendicată ulterior de istorici şi de geografi, a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană, ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive, enciclopedice, care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. Filosofia lui Platon (428?Î.C.-347?Î.C.), axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei . Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î.C.-322? Î.C.), elev al lui Platon care, opunîndu-se maestrului său, a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite.
Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent, de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul . Filosofia aristoteliană, a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din
gr. oikos = casă, locuinţă; gê oikuménê = pămîntul locuit
33 timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale, absolute, care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect, proces sau fenomen. Această concepţie, care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii, a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică, desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î.C.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană, Cleopatra (30 Î.C.), cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief, hidrografie, climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică, tipuri de societăţi şi de oraşe, organizări economice, etc.). Continuînd tradiţia deschisă de Herodot, o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători, marinari, militari, negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare, marile curente de migraţie şi de colonizare, originea şi evoluţia formelor de organizare statală). În acest context, informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei . Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii, atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi, în ceea ce priveşte geografia, în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut, savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului, creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. În această lume a spaţiilor sferice statice, era foarte uşor ca, pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti, să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud, geografii epocii (Eratostene, Marynos din Tyr, Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii, corespunzînd unei 34 distanţe unghiulare de 7°12”. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului, geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii, respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei.
REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena), geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică, ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers), a lumii (în lucrări numite geografii - de la gê = pămînt ) şi a regiunilor (în chorografii - de la khorê = loc ).
Herodot (484?-425? î. Cr.) – învăţat grec „părintele istoriei” - născut la Halicarnas, în Asia Mică, Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria
(= anchetă, cercetare în lb. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. Eratostene (276-194 î.Cr.), astronom, matematician şi geograf grec - realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). Strabon (58?î.Cr.-21/25 d.Cr.), istoric şi geograf grec - Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, cînd este tradusă în latină la Roma, în 1470; - studiind relaţiile dintre om şi mediul natural, Strabon studiază originea popoarelor, migraţiile acestora, constituirea imperiilor, etc.; Mai aproape de istorie, scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. Cr.), matematician şi geograf grec - pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator); cercetările sale sînt cunoscute indirect, prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d.Cr.), geograf şi astronom grec - Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea, cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin, Emmanuel Chrysoloras - Ghidul geografic - poate fi considerat primul tratat de geografie matematică; prezintă patru procedee de proiecţie cartografică, mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Cr.), naturalist roman -Istoria naturală, adevărată enciclopedie a timpului său, a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007,864 km.
35 Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane, fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian, Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani, Plinius cel Bătrîn, a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti, completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale, din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman, cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea, a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”, respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii
REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor, Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice, de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon, Ptolemeu, Pliniu sau Pomponius Mela, completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: - Sfera, în care Sacrobosco (Paris, 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii; tradusă din latină în franceză, italiană, spaniolă, engleză, ebraică, lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii - Speculum, de Vincent de Beauvais (1245), compilaţie a cunoştinţelor antice, organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic »; - Cartea tezaurului , a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324), în special Millione (sau Cartea minunilor lumii ), pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian.
36
REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene; caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice), cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie), cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice, realizarea hărţilor, portulanelor şi atlaselor)
1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin, Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini), cu titlul Historia Rerum ubique gestarum, în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly, Marco Polo, Odoacru din Pordenona, etc.); SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493, este prima atestare a Americii; tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis, aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494, la Roma, Paris, Bâle şi Anvers; în limba germană nu este tradusă decît în 1497); -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect, prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539), care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute; -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica, publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo, vicere di Spagna e almirante de la insule Indie, alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale; una din versiunile jurnalelor sale, numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa, la Saint-Dié des Vosges, unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521), în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes, din 1507, consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America, după numele navigatorului florentin. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii, Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 - Odată trecută febra descoperirilor, are loc un proces de triere a informaţiilor, de verificare, de comparare şi de corectare a acestora, fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: - veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557), cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi ; primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti, Varthema, Cadamosto, Vasco da Gama, Cabral, Alvarez, Pigafetta, Leon Africanul); al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo, Hayton, Rubrouk, Paul Jove), Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno); al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr, Vespucci, Verrazano, Cortés, Cabeza de Vaca, Coronado, Orellana, Oviedo, Cartier). - englezul Richard Hakluyt (1553-1616), cu trei volume publicate în 1589, care păstrează structura lui Ramusio, însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher, Raleigh, Drake, Hawkins, Davis, Cavendish, etc.): Principal navigations, voyages and discoveries of the English nation, made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years . - englezul Samuel Purchas, discipol al lui Hakluyt, care publică în 1625 Hakluytus Posthumus,or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others, în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor, rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei - flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt, între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale, numite şi Micile Călătorii , şi 13 volume pentru Indiile Occidentale, grupate în Marile Călătorii ) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt, între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume, începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien , o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. - flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi, Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam, care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.
37
3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. Waldseemüller : Cosmographia Introductio (1507) -J. Schöner : Luculentissima descriptio (1515), Opusculum geographicum (1533) -P. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524), tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius, la Louvain (Belgia de astăzi) - elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) - germanul Sebastian Münster – Cosmographia, Bâle, 1550 b) Aria latină: - portughezul Duarte Pacheco Pereira Esmeraldo de Situ Orbis (1508)
- spaniolul Martin Fernandez de Enciso - Suma de Geographia (Sevilla, 1519), adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) - portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) - spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană, italiană, engleză şi franceză - spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551), tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne, în 1573 (Regiment of the Sea ) - francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine - De Mundi Sphaera, sive Cosmographia libri V (1542)
5.3. Geografia modernă
La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală, geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără teritoriul său ». SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială; primele enciclopedii (Bernard Varenius, geograf olandez de origine germană, 1622-1650 – Geographia generalis , 1650; Conrad Malte-Brun, geograf francez de origine daneză, 1775-1826 – Geographie Mathématique, physique et politique de toutes les parties du monde , 1803-1807)
38 Fig. 4 - Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 39 Fig. 6. – Schiţarea constituirii geografiei moderne Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. Ratzel
(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995) Botanica Zoologia Antropologia Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor)
Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. Ratzel
(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995) Ştiinţe naturale şi umane Subdisciplinele geografiei Probleme abordate de cercetarea geografică Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia
Antropogeografia Geografia politică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice
40
Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. Conform logicii lui Ratzel, geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : - geografia umană este o demografie spaţială. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt, variaţia densităţilor, « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii, fronturi pioniere, creştere demografică internă; - geografia umană este o antropologie spaţială. Completînd antropologia, antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele, limbile, modurile de trai, gredele de civilizaţie (vînători itineranţi, păstori nomazi, agricultori sedentari, etc. ); - geografia umană este o ecologie umană. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar, materialele de construcţie ale locuinţei sale, precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor, succesiunea anotimpurilor, creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca, viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). (sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)
41 Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 42 Fig. 8 – Revoluţia cantitativă 6. Geografie fizică şi geografie umană
“ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană, fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie, climatologie, biogeografie în geografia fizică, geografie urbană şi rurală în geografia umană. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic, ce uită adesea gradul de antropizare al planetei, derivînd către geologie, şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe
Geograful şi epistemologul Ron J. Johnston (1989) 10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. Această diferenţă derivă din natura 11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. 10 Citat de Frank Débié, 1995 11 Etimologia cuvîntului natură
cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte; prin urmare natura (esenţa) unui lucru, proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent, spontan, originar) în respectivul lucru, proces sau fenomen.
43 În geografia fizică, mecanismele subiacente determină fenomenele. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple, nu toate cunoscute, dar care au o dinamică temporală lentă, schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Prin urmare, geografia fizică, aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii 12, se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme, precum şi asupra combinării acestora. Odată descoperite şi
înţelese, aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului; ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare, în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit, fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică, de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. În geografia umană, mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue; procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. Mai mult, ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece, fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. Industria le-a distrus sau le-a transformat în 12 Cu
sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei, cuvîntul natură trimite la physis, respectiv la alcătuirea materială a lumii, precum şi la caracteristicile naturale (lat. physicus, gr. phusikos) ale acesteia. 13 În opinia lui Töffler, tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. Astfel, generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii, cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. În prezent, dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari, pentru studii sau pentru un loc de muncă), lărgeşte sfera de « prieteni », însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid; un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om; un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani, etc.
44 profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). Organizările industriale (regiuni, axe, centre industriale), care păreau veşnice, sînt complet modificate, sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani, de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea, ci şi de a înţelege transformarea acestora. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. În spaţiul belgian, dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale, în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică, rurală şi săracă. Comerţul şi agricultura Flandrei, beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale, care vor apare în Valonia, bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură, meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic, aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia, Flandra devine săracă şi se supra-populează. Această stare de lucruri, dezastruoasă la început, se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal, care oferă puterea celor mai mulţi. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale, care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean, Valonia va pierde treptat supremaţia.
Se observă aşadar faptul că, fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru, deseori puţin vizibile, nu se poate explica apariţia, evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile, în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica, de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme, în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică, rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. 45 Fig. 9 – Economie, politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice, într-un peisaj epistemologic înfocat, cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. Donisă, 1977, p. 85-89). În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. 46 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist 14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline, instanţele administrative, elevi, studenţi, etc.). În cadrul geografiei, disputele ridicate de existenţa a două geografii, fizică şi umană, au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea, în perioadele de criză, a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie, secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa, între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană, geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale, fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică, unde geografia fizică, inertă din punct de vedere ideologic, a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990, pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare, cel mezospaţial , care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. În plus, analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor, care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale, fie ele şi ştiinţifice, pot controla mersul disciplinei, ci dinamica generală a societăţii, singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este
o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. Astfel, viaţa, ca fenomen biologic, nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi, molecule, enzime). În cazul nostru, geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale,
47 artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei, care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. Holismul epistemologic 15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément, Démonque şi alţii, 2000). Pentru a-şi finaliza eforturile, cercetarea geografică, oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza, este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. Prin natura lor, cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie, la orice scară ar fi el realizat, dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate, fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului, a coeficientului de rugozitate spaţială, a compoziţiei fizice şi chimice a aerului, a cuverturii vegetale, etc.). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare; accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat; intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat, etc. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. În chiar interiorul geografiei fizice, reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic, este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie, geomorfologie, biochimie, biofizică, agronomie, climatologie, biologie sau din ştiinţele sociale. La fel, geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie, astronomie, meteorologie, hidrologie, geofizică, topografie. În plus, puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii, revoluţia 15 Holismul epistemologic
(de la gr. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916).
48 industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii) 16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. Situaţia actuală a Terrei, în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că, neavînd un obiect propriu de studiu, disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. Cu alte cuvinte, ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice, fizice sau umane, nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie, de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la
scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale; (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective; ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie, firmă, întreprindere, stat); ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii, etc. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia, astrofizica, geofizica, geologia, meteorologia, psihosociologia mulţimilor, demografia, macroeconomia, politica relaţiilor internaţionale, toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice, care, dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare, ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic, cel puţin de geografie regională, sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om, consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică, relief, climat, hidrologie, vegetaţie, 16 CD-ROM Encyclopædia Universalis, articolul « Milieu naturel ». 17 Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care
aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor, metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate), cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative; scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale, ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). Spre deosebire de cercetarea normală, care este statică, cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare, v. Thomas Kuhn, 1983).
49 populaţie şi aşezări, activităţi şi producţii, schimburi comerciale, totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură, deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie, meteorologie, hidrologie, biologie şi pedologie, demografie şi istorie, etnosociologie, economie şi tehnici diverse). Geograful apare astfel ca un tîlhar, ca un parazit, iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?» 18. Pentru a se apăra, geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic, privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii, cuprinzînd simultan toate obiectele, procesele şi fenomenele care, fiecare în parte, constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. Această stare de fapte este îngrijorătoare, iar lucrurile nu se opresc aici. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern, cu excepţia clasicilor (von Humboldt, Ratzel, de la Blache, Davis), nu a marcat profund cunoaşterea umană. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget, Karl Popper, Michel Foucault, Thomas Kuhn), geografia este absentă. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. În schimb, în majoritatea scrierilor geografice, fie acestea teoretice, epistemologice, metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice; frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară, tolerată, cu caracter enciclopedic, bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic 19. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti, prezentate anterior, această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne, respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 CD-ROM
Encyclopædia Universalis, articolul “Géographie”
19 Există
state unde învăţămîntul geografic este absent, locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic, precum laografia din Grecia (din gr. laos=popor). În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar, cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia, Japonia, etc.
50 premergătoare apariţiei geografiei moderne, mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. Geografia Renaşterii, axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor, militarilor şi marinarilor, ajunge la un nivel imposibil de depăşit. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise, impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. Ştiintele de sinteză, precum geografia, lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia, hidrologia, topografia şi cartografia, geologia, biologia, economia, ştiinţele politice, istoria. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului, empirismului şi sensualismului 20, bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica, geometria, fizica, astronomia) şi a celor naturale (chimia, biologia, geologia) sau tehnice (mecanica, optica, hidrologia, meteorologia). Orientate către micro sau către macrocosmos, aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate, descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »), economia, ştiinţele politice, etnografia 21. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului), geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice ( Geographia generalis, 1650) a rămas fără urmări importante. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial), în care geografia evoluase încă din antichitate, şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate, culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care, deşi schematic (observaţia şi descrierea), făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local, 20 Curentele
filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului, « Taxonomia Geografiei umane ». 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi; şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie.
51 cel regional şi cel planetar (Broc, 1986). În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635), abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea Lumii [Universului, n.n.]. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără teritoriul său ». Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor, regiunilor şi planetei, geografia a fost surprinsă, cum am arătat, de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice, declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor 22. Dezorientaţi, geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs, ceea ce a avut două consecinţe principale. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale, unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora, alcătuind tandemuri inseparabile: geologie
- geomorfologie, meteorologie (climatologie) - geografia climatică, biologie - fitogeografie şi zoogeografie, hidrologie - hidrografie, pedologie - pedogeografie. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. Sub impulsul economiei clasice britanice, savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765), aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică, economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc, ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. În Occident, geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală, în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil, în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. Clasificarea formelor de relief, a organizărilor hidrografice, a climatelor, a localităţilor urbane, a celor rurale, a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut, cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic, geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul
al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Lumières şi germ. Aufklärung ). Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală, respectiv interpretarea cuvîntului divin, şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct, fără intermediere divină, prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale, înnăscute, a omului).
52
« În toate aceste domenii, ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. […] Cercetători, ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. Pentru geograf, incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil » 23.
La nivelul mezospaţial, unde se combină în forme vizibile obiectele, procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice, reacţii biochimice, comportamente individuale, gravitaţia, magnetismul terestru), realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice, două procese identice, două fenomene identice. Din această cauză, cu tot efortul său teoretic şi metodologic, geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice 24, condamnată să practice un demers descriptiv, idiografic 25, sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă, precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare.
Regiunea geografică (după A. Bailly, 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard, 1967). Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii, geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială, subansamblurile teritoriale, structurile sau subdiviziunile regionale, la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat, într-o manieră sistemică, specificul relaţiilor dintre om şi mediu. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică, subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate.
Regiunea, în calitate de concept ştiinţific, are o istorie îndelungată.. Încă din sec. al XVIII-lea se generalizase
prezentarea descriptivă a unor arii geografice, pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi 23 P. Claval, 2001, p. 46 24 De la gr. nomos=lege,
regulă; ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit, bazat pe axiome, teoreme sau legi irefutabile (din lat. refutare=a respinge; refutatio=argumentare de respingere a unei idei). 25 De la gr. idios=propriu, specific; demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte, procese şi fenomene singulare, cu trăsături specifice, individuale, incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte, procese sau fenomene; aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea, de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale.
53
regiunea naturală. La sfârşitul sec. al XIX-lea, apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie, respectiv pol , punct central atractiv, punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie, în contextul apariţiei ecologiei). În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache), punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. Genul de viaţă, văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare, creând un mediu geografic specific, va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. În perioada interbelică, regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Tot acum, conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W.Christaller). Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni), rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J.Ancel în studiul frontierelor). După 1950, se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe, în funcţie de un pol sau de un centru dinamic, organizator al structurilor spaţiale), poli, reţele, ierarhie . Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. George, 1959). Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională, spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini, revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic, regiunea de amenajare (de dezvoltare), care combină elemente specifice regiunilor naturale, istorice, funcţionale sau economice. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic , legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. Interesul comparativ, dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic, bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. Concepte precum, tramă industrială, sisteme industriale (districte, zone, medii inovatoare), reţele de transport, memorie istorică (peisaje, identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor, analiza difuziunii spaţiale, conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni, resurse, capitaluri, tehnologii, informaţii, actori, mijloace, strategii etc. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile, specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. Astfel regiunile pot deveni izotropice, omogene şi polarizate sau anizotropice, fără centralitate şi discontinue. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise, indiferent de nivelul de abordare (global, regional sau local), de structurile sau câmpurile de forţe care
intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun, permanenţe, specificităţi, ritmuri, intensităţi etc.
Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale, geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu, geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră, alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană, biofizica, ingineria genetică, etc.). Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte, între natură şi tehnică, între mineral şi biotic, între mediul natural şi mediul antropic, între teorie şi praxis (aplicaţiile practice), etc. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei, acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. În ciuda asemănării obiectului de studiu, principalele sale rivale, ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. Ecologia 26, ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice - în care 26 De
la gr. oykos=locuinţă, mediu de viaţă şi logos=cunoaştere, studiu.
54 acestea trăiesc. Mes(z)ologia 27 este o ştiinţă biologică de frontieră, oarecum subordonată ecologiei, care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea; conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre, fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis, 1974), conform căreia Terra este un organism viu, diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem 28. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste, ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. Pentru geografie, relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen 29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. În plus, spre deosebire de celelalte două ştiinţe, geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii, relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură, nu numai dinspre natură către societate). Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. Regionarea geografică, spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice, socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal, respectiv cele realizate între diferite medii (naturale, antropice sau complexe). Ori, în plan orizontal, parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta 27 De la gr. mesos=de mijloc, intermediar, median şi logos 28 Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi
specii, în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe, teoria sa ar fi distrusă. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine, furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste, ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg.
29 De
la gr. homos=egal, asemănător, acelaşi (opus lui heteros=altul, diferit ) şi gr. gennan (lat. geno, genere) = a naşte, a produce, a crea, a genera; omogen=care are aceeaşi geneză, aceleaşi trăsături, nediferenţiat; eterogen=care are geneză diferită, diferenţiat.
55 mai departe mîlurile care, depunîndu-se, vor crea cîmpiile aluviale. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor, de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Distanţa este cea care, în cele din urmă, caracterizează în esenţă spaţiul geografic, diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei . Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii 30 realităţilor geografice. Despre regiune şi regionare, ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm, şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară, este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori , fie naturale (văi, munţi, deşerturi, continente), fie antropice (oraş, stat, ducat, regat, imperiu). Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei), între 1882 şi 1891, de către zoologul german Friedrich Ratzel 31. Venind dinspre ştiinţele naturii, Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german, aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. Intrînd pe tărîmul geografiei, Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe, guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter, adept convins al concepţiilor lui Herder. Filosof al istoriei, Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor, care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Cu toate acestea, civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale, ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Altfel spus, istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Sub influenţa lui Ritter, impregnat de filosofia herderiană, Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului, prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul ( lanschaft -ul). Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului), se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 Despre transscalarităţii v. Partea a doua, „Taxonomia Geografiei umane”. 31 Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul
ulterioară a acestui curs.
« Geografia modernă» într-o ediţie
56 această ultimă accepţiune, de ţară, acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. Pentru a deosebi landschaft -ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt, Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat, antropizat). Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner), cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache), unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay, 1981). Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză, acela de pays32, trasferul conceptual a fost foarte rapid, discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez, aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie, sociologie, ştiinţe politice şi economice). Şcoala franceză
de geografie regională, axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză, belgiană, elveţiană, spaniolă, portugheză, italiană, românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care, după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care, inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei, Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat, puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe, ferme, căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă, cu puternice valenţe aplicative. În vasta sa Géographie Universelle, geograful francez Elisée Reclus, elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache, descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş, idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…), ideea de regiune polarizată, urbanindustrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american, în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. Tot în Statele Unite, însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer, stabilit la Berkeley, în California, el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist , care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape, adică exact kulturlanschaft -ul ratzelian. Apropiat de etnologie, acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni, iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului, Maramureşului, Haţegului, etc. 57 lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale », realizat de către E. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 58 geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate, care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Avînd girul lui Ritter, elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse, care va deveni rapid sovietică şi care, din considerente ideologice, va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova, lanschaft -ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale,
fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt, colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. Situaţia lui Simion Mehedinţi, fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache, Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt, fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare, Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen, geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter, Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru, mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei . Activitatea sa, şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan, Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist, fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor, Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană, care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd -ul (provincia politică, ţara sau statul). Exemplul său, care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie, respectiv studiul ţărilor. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft -ul antropic, sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată, axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft -ul natural (landschaftologie), complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul ( stranovedenie). Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană), situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 59 avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea, în confruntarea sa perpetuă cu natura, le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. În fapt însă, complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate, şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte, iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere, a priori definite, care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. În ceea ce priveşte geografia ţărilor, aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. Oricine îşi poate da seama, cu nici o altă metodă decît bunul simţ, că o ţară (un stat) este o creaţie artificială, care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. În numele ideologiei comuniste, care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen, geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care, vrînd-nevrînd, ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică, relief, hidrografie, etc…). Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”, care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel . Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză, văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice, este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu
Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică - în înscrisurile antichităţii greco-romane 34. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi, mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii, geografii, chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea, a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. 33 După
articolul Groza, Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu , – in Groza, O. (dir.) « Teritorii (scrieri, dez-scrieri) », Paideea, Bucureşti, ISBN 973-596-171-7, pp. 235-250, 2003 34 V. de exemplu G. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique , PUF, Paris, I. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti sau C. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne, Armand Colin, Paris
60 Cunoaşterea şi descrierea Pământului, ca domeniu de activitate al geografiei, are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna, precum este omul pentru medicină, Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală, pe baza acumulărilor in situ , care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală, de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele oekumenei. Scopul cunoaşterii geografice, definit încă de Ptolemeu, a fost descrierea realităţii, lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără teritoriul său " 35. Deloc inocentă, descrierea Pământului, ca să nu spunem geografia, a servit întotdeauna unui scop practic. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene 36; geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului 37; geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne 38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial 39. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului, integrată "cererii sociale", ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant, reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget 40 şi 35 Citat
de N. Broc, p. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620, Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques, Paris, 1986 36 Broc, op. cit., p. 37-60 37 v. de exemplu L.C. Peltier şi G.E. Pearey (1966) – Military Geography , Van Nostrand, Princeton; Y. Lacoste (1976) – La géographie, ça sert d'abord à faire la guerre , Maspéro, Paris; P. O'Sullivan şi J.W. Miller jr. (1983) – The Geography of Warfare, Croom Helm, London 38 Lacoste, op. cit.; Cl. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir , LITEC, Paris; V. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914) , Bibliothèque Nationale, Paris 39 E. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie , p. 358-369 În "L'Espace géographique", no. 4, Doin Editeurs, Paris 40 J. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique, Gallimard, Paris
61
complet ignorată de Michel Foucault 41 sau de Thomas Kuhn 42. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane, geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu, ceea ce pune multe probleme epistemologice, însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale . 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică 43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise, catalogate, înmagazinate. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat, fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate, în funcţie de sensibilitatea autorului, fie prin hărţi, ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale, ultime, ale lumii cunoscute la un moment dat. Harta, aşa cum o ştim astăzi, este o invenţie recentă, în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315), care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor; orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. Locul devine unic, absolut, irepetabil, este hic et nunc pentru orice om care are un loc, ia loc, locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) " 44. 41 M. 42 T.
Foucault (1966) – Les mots et les choses. Une archéologie des sciences humaines, Gallimard, Paris Kuhn (1983) - La structure des révolutions scientifiques , Champs, Flammarion (traducerea franceză a celei de-a
doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions , The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, 1962 43 din gr. idios – propriu, specific, individual, cf. N. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 44 J.N. Entrikin (1991), p. 1 În The Betweenness of Place. Towards a Geography of Modernity , The Johns Hopkins University Press, Baltimore
62 Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor, realizată prin mijloacele cartografiei, şi prin descrierea verbală, uneori stufoasă, a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. Locurile de pe hartă, chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii, sînt vii, dinamice, evolutive. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului, care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. Ciprian Mihali, într-o lucrare recentă 45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică, spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv, formal-material, a priori – a posteriori […]. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu, ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului".
Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste, cu scop funcţional, ale înţelegerii umane comune. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea 46 lor. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. Militarul, marinarul, perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. Ceea ce este variabil prin urmare, în ultimă instanţă, este discursul geografic; acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Contopită cu praxisul, geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. Cu toate eforturile, nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 C. Mihali (2001), p. 89 46 incomensurabil = care
În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene, Paideea, Bucureşti nu poate fi comparat
63 Revoluţia naturalistă, marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Filosofia kantiană, care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul , a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică, etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale, asociaţii faunistice localizate, unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat ( kulturlandschaft ) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. Vreme de aproape un secol, sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder), "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor, subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. Explicaţiile, tributare a ceea ce era mai stabil în mediu, respectiv condiţiile fizicogeografice, au deviat rapid către environmentalism şi determinism, simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. În plus, geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie, contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive, istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale, reputate drept exacte. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile, cu limite incerte, sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial, care devin obiectele principale cercetate 47 P.
Claval (2001), p. 40 În Histoire de la géographie, p. 37-50 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine", Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea ediţie; prima ediţie: Armand Colin, Paris, 1984)
64 de geografie însă acum "peisajul nu mai este, ca la începutul secolului al XIX-lea, obiectul central
al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale " 48. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi, inventându-şi geografia regională, s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani 49. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale, între obiectul şi subiectul acţiunii umane. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie, între pozitivismul logic şi hermeneutică, între materialism şi idealism, între liberalism şi marxism. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut, marcată de pozitivism şi de neokantianism, eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice, însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. Regiunile "naturale", respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti, cotidiene, dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural" 50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice, regiuni istorice şi regiuni economice, regiuni polarizate şi regiuni periferice, regiuni urbanizate şi regiuni rurale, regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice, regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit, regiuni enclavate şi regiuni deschise, fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis, la individ şi la loc. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P.
Claval, p. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. Espace, milieu, région, paysage (18001990), p. 89118 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 1997 49 H. Nonn (2001), p. 76-77 În Régions, nations, p. 75-97 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine", Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea ediţie; prima ediţie: Armand Colin, Paris, 1984) 50 Ph. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme , p. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie"
65 intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare, respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. 7.4. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. Schaefer 51, extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie", este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. Schaefer consideră că demersul idiografic, bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale,
Richard Hartshorne 52, după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice 53. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani, respectiv până în 1956 când Ullman 54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale, deci pe orizontală, între diferitele grupuri sociale, în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care, privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii, care se voia analitică, teoretică, însetată de general, căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. Denumită nomotetică, această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni 55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa 51 F.K.
Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination, p. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers", vol. XLIII, no 3 52 R. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography , p. 388-397 În J. Agnew, D.N. Livingstone, A. Rogers, ed. (1996) – "Human Geography. An Essential Anthology", Blackwell Publishers, Oxford Massachusetts, extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past , Association of American Geographers, Washington, 1939 53 P.C. da Costa Gomes, p. 257 În Le mythe de la modernité géographique , p. 255-281 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 1997 54 E.L. Ullman (1980) - Geography as spatial interaction , University of Washinghton Press, Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. Harvey (1969) – Explanation În Geography , E. Arnold, London; W. Bunge (1962) – Theoretical Geography , Royal University of Lund, Gleerup Publishers, Lund; P. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography , E. Arnold, London
66 Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua geografie nordamericană, cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului . Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu . Mai exact spus de spaţiu geografic. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Cum propunea Schaefer, geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu . Astfel, singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. Fenomenul începuse mult mai devreme, şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea, odată cu şcoala germană de economie spaţială, considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord; în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid, însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului, "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane; principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale, etc. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. Împreună cu economia regională, geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli, centre, periferii, fluxuri, arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială, difuzie ori polarizare, centralizare ori descentralizare), toate foarte uşor de cuantificat, de măsurat, într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat, în scopul realizării profitului pecuniar sau social, după caz. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet, care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau, ca să-i spunem pe nume, geografia fenomenologică şi hermeneutică). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar că, după părerea noastră, aceste
curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi, prin aceasta, fiinţa umană. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. Credem că, la fel ca şi în cazul filosofiei, geografia a fost prinsă pe picior 56 P.C.
da Costa Gomes, op. cit., p. 262
67 greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency 57 , care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă " 58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului . Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu, în toată bogăţia sa semantică, a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000, adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial", fie, mai la sfârşitul perioadei, de către statul comunist. Dereglementarea economiei, retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social", neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie, toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală, neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. Mulat pe ideea de afectivitate, conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu, şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal, termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă, de cele mai multe ori statală. Către sfîrşitul mileniului trecut, sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare, teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Robert D. Sack 59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale, guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în 57 path dependency = dependenţa de calea, drumul, modelul urmat(ă) 58 C. Mihali, op. cit., p.89 59 R.D. Sack (1997), p. 10 În Homo Geographicus, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore & London
68 sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi, reguli şi practici " 60. Teritoriul este un spaţiu construit ; în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. Aproprierea spaţiului - luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile, scrise sau nescrise, specifice grupului care a efectuat aproprierea); problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene; spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele
colective) 4. Amenajarea spaţiului organizat , respectiv eficientizarea organizărilor spontane, în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional . O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale; acest program este sinteza valorilor comunitare, valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv . Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare, de concepere şi de percepere a spaţiului, acţiuni care, este evident, conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Din punct de vedere spaţial, proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia), de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu); datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul, grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul, se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. 60 R.
D. Sack, op. Cit., p. 8-9
69 Aceste tranzacţii, în condiţiile unui teritoriu închis, se desfăşoară în spaţiul cotidianului, dobîndind un puternic caracter de banalitate. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale, economice, culturale, defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton, de la gr. khton=pămînt, ţară), iar pe de altă parte lipsa de mobilitate, stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie, de neapartenenţă, de instabilitate. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca, de a-şi schimba locul, şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea, neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu.
« Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale ; identificarea este învăţată în procesul de socializare ; ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Contrar rădăcinilor, aceste principii sînt transportabile ; ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni, de la un oraş la altul, să îşi « reconstruiască un teritoriu ». Pe de o parte, teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale ; pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate, excluziune sau ură. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate; multă teritorialitate le asasinează. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». (R. Brunet, Les mots de la géographie , Reclus, Paris-Montpellier, 1992, p. 436).
7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului, în scopul contabilizării, sistematizării şi analizei acestora. Această muncă este laborioasă, plicticoasă, cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice, incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul, o regiune
devine fatalmente Regiunea. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne, care îmbină topologia cu stilistica, se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului, repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli, reţele, arii polarizate. Doar 61 după
articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale , scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis
70 desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie, aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi- realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare, de regionare, asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice, ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. În aceste condiţii, ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea), care este perpetuu, şi nu rezultatul său ( diferenţa), care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa , mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. Omul este o fiinţă gregară, obsedată de centralitate. Această obsesie este creatoare de spaţiu . Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii, « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei, desfăşurată între teluric şi celest, lumea se desfăşoară în faţa, în spatele, la dreapta şi la stînga persoanei. Singurătatea acestei centralităţi nu convine, oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul, şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem, catedrală, piaţă, primărie, sat, oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului, sudului, estului, vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile, care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Practicile cotidiene ale persoanei, libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă, sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. Distanţa pură devine traseu , mişcarea devine deplasare eficientă, experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor, celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi, în interesul comunităţii, să se deplaseze în exterior. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 71 de evoluţia simbolică a centrului, aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. Vernacularul (respectiv localul, cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple, subtile, care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual, în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător, în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea, puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării; selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele
identificării pînă cînd, prin discurs, identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor , fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. În acest context, considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs, individual sau colectiv, şi are nevoie de o confirmare oficială, revelată comunităţii într-un mod explicit. Diferenţa este abruptă, zgomotoasă, decisivă şi, pentru anumite perioade, statică. Diferenţa este pentru individ un dat a priori , extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral, etic, cultural, etc.). Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs, căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală, care trece prin situarea eu -lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice, economice şi culturale ale teritoriilor. Situaţia medie a eu -rilor individuale dintr-o comunitate, în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor, este creatoare de noi . Diferenţierea este lentă, liniştită, relativă şi continuu dinamică. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi, prin intermediul practicilor cotidiene. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor, în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut, care, pe o hartă imaginară, ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Pentru 72 individul unei comunităţi, chiar rurale, limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi- sînt bine cunoscute, însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate, după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent, deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată, localizată la nivelul conţinuturilor. Între diferenţă şi diferenţiere, între formele şi conţinuturile teritoriilor, se găsesc structurile de încadrare teritorială. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme, « moderne », în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. Ele sînt acelea care legitimează, care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele), deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. De cele mai multe ori, structurile acţionează conform unor legi proprii şi, pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive, sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. Astfel, identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă, religie, origine etnică, administraţie), cu pretenţii imuabile, există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. Tocmai cotidianul este acela care, prin trăirile individuale şi colective, aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Războaiele, dezvoltarea, influenţele faste sau nefaste ale vecinilor, drumurile comerţului şi culturii, toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte, dar întotdeauna limitate în timp. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a
ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. Războiul este succedat de pace, conflictul cu vecinul devine colaborare, influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi, totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare, care şlefuiesc structurile cotidianului. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare, care constituie garanţia de securitate identitară locală. 73 Discursul, care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale, proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii), la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială, rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă, însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare, de diferenţiere, de identificare, este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine, însă îşi spune turc, maghiar, rus, şi vine din sau locuieşte în altă parte. Sub presiunea discursului, acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine, ci este păgîn, este catolic, este ortodox, este alb sau negru şi, mai rău, ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. Funcţionînd ca o profeţie care, fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească, structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare, autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt, alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic, identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu, identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile, în eternă schimbare, în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului, identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului, care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică, omogenă, identică pentru toţi membrii comunităţilor locale, indiferent de localizarea lor efectivă. Diferenţele crează teritorii rigide, cilindrice, asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi, aflate la verticala centralităţii acestora, fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive, rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. 74 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre , aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană. Prin urmare, o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: - analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia, localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale)
- analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) - analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente, în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. În cele ce urmează propunem, pe baza unor lucrări de referinţă 62, o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane, precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale, împreună cu temele majore abordate de către acestea. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie, detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. Din această cauză, cititorul trebuie să fie conştient că orientările, curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist, ca fiind singulare, izolate şi de sine-stătătoare. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător, în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate, potenţîndu-se reciproc. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial ( fig. ), o parte din întrepătrunderile teoretice, conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii , respectiv specificităţii obiectelor, proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian
Goodall – Dictionary of Human Geography , Penguin Books, London, 1987; Antoine Bailly (dir.) – Les concepts de la géographie humaine, Armand Colin, Paris, 1998, a IV-a ediţie; Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain (dir.) – Encyclopédie de géographie, Economica, Paris, 1992
75 (la mai multe scări) de organizare teritorială. La fiecare dintre aceste nivele, natura, sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. De exemplu, acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural), ale celui regional (politicile de dezvoltare regională), ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare, concurenţa pe pieţele internaţionale, fenomenele legate de mondializare, etc.). Fig. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe, 1974 şi Ianoş, 2000) 76 Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite, în funcţie de ideologia dominantă; contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale...), sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene, de exemplu, sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii, în conformitate cu scopul urmărit. 1. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1.1. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist, încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte, procese sau fenomene spaţiale. De cele mai multe ori, caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă, care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente, considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. Teoria centru-periferie, prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. Tot
macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale, respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură, industrie şi servicii). Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime, de exemplu), în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare, se încadrează în aceeaşi categorie. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte, de procese sau de fenomene. Astfel, sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia, iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial... 77 1.2. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale), fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local; structurile sociale, culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală, umanistă, interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor, structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival, de o manifestare sportivă, de un fenomen economic periodic), geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. Invers primei orientări, critica principală este eceea că, situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului, deci foarte aproape de obiecte, procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile, microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei, deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii . 1.3. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă, care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii, acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale, sociale, economice, politice sau culturale. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea, obiectul său de cercetare, este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale, economice, sociale, politice şi culturale antagoniste, respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale, în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase, nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. 2. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări, a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 78 diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode, modele, concepte, teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale, ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală, subordonată principiilor environmentalismului determinist . Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter, Ferdinand von Richtofen, Friedrich Ratzel). Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste), această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar, simplist şi periculos. În doze moderate, determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice, deoarece el se adresează bunului simţ comun. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului, responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului.
b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist ) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu, însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache, Jean Brunhes). Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului, posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale - kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu), pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie), rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. al XIX-lea care, delimitîndu-se de metafizică şi de religie, afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 79 şi echipament ştiinţific), precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor, proceselor şi obiectelor studiate. Pentru geografie, acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Pozitivismul, care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe, a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane, ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban, care are nevoie de secole?!). d) Geografia neopozitivistă (the new geography , la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena, conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Mai exact spus, neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană, alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă, sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul, telescopul, microscopul sau şublerul... Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători, de consumatori, etc.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane, de oraşe, de întreprinderi, etc.). Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. Pentru prima dată, în acest cadru filosofic, a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice, respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice, bazată pe demersurile ipotetico-deductive. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice, care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii, axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor, valorilor şi experienţelor umane. Baza filosofică, destul de confuză, este suportată de idealism, existenţialism şi de fenomenologie. Geografia umanistă, constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de
considerente economice), încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. Pentru 80 geografia umanistă, organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment, fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar, înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960, şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor, la cele de luare a deciziilor de localizare, a realizării hărţilor cognitive, etc. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor . f) Geografia marxistă, apărută la sfîrşitul sec. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. al XX-lea, se bazează pe filosofia marxistă, ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic . Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. Pentru geografia marxistă, o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale); pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie, de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului, acesta fiind un dat a priori , real, obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini, marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic, cît o critică a geografiilor existente, în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960, geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. Conform structuralismului, fenomenele observabile nu sînt decît output -urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme ( structuri ) preexistente. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate, auto-regularizare şi 81 transformare. Structuralismul, preluat de asemenea de geografia marxistă, a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. 3. Criteriul obiectului de studiu jkhlk După obiectul de studiu , care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate, se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3.1. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută ( epistemologia, metodologia, istoria geografiei ) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice ( analiza spaţială, geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice, teledetecţia şi fotointerpretarea, etc.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa; în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice, a ideologiilor şi a valorilor morale, a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale
evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic, politic, cultural şi ştiinţific; cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii, plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii, şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. d) Analiza spaţială, combinaţie de metode statistice şi matematice, este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi, deocamdată, singura cale de a construi o teorie a geografiei. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme, liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană, ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. De asemenea, analiza 82 spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. 3.2. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. Definirea geografiei economice este dificilă, în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea, consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat, amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. Multă vreme, geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane, oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local, regional sau naţional. Începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală, mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse, existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar, varietatea reliefului etc.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale, a unor necesităţi specifice, rolul urbanizării, al deschiderii spre modernitate, spre progres etc.). De factură posibilistă sau deterministă, aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării, a fost chiar mai timpurie, în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.). De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi, fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale, W.Christaller, 1933; a localizării industriilor, A. Weber, 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională ( regional science), în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea, centralitatea, proximitatea, difuziunea spaţială etc.. S-a ajuns astfel, după 1950, la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). Principalele concepte ale geografiei economice, în afara celor deja menţionate, sunt: -eficacitatea, respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii, conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate, inovaţie, management, marketing); utilitatea, care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Utilitatea depinde
de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 83 disponibilă pentru acesştia. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează, fără pierderi mari şi cu un cost minim. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale, în afara cărora este dificil de obţinut un profit; -bunăstarea,este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe, de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală, exprimată prin contribuţiile aduse la buget. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană), nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. Principalele teorii ale geografiei economice, constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane, sînt: -teoria rentei funciare, concepută de Johann von Thünen în 1826, conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere, dependente de distanţa faţă de piaţă. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole, această teorie îşi păstrează încă valabilitatea; -teoria localizăriil industriilor a lui A.Weber (1909), postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere, ţinând cont de costurile de transport).. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală, o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici, culturali, interese locale, regionale etc.). În plus, foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri, fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate, de ex. confecţiile textile, construcţii mecanice bazate pe subansamble etc.). Modelele de localizare derivate din această teorie, specifice fiecărei activităţi în parte, sunt foarte numeroase, aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei; -teoria locurilor centrale, iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940), încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori), numărul şi localizarea centrelor urbane, văzute ce centre polarizatoare, furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie, corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse, ca efect al unei cereri mai mari. Astfel, în marile oraşe, prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 84 costul. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag, în funcţie de cerinţa pieţei, În acest mod, un bun rar, de ex. cele rezultate din industria modei, nu poate fi produs decât într-o metropolă, acolo unde există o clientelă minimală, spre deosebire de bunurile comune, care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale, spre deosebire de cele mici, situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Ca
rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană, specifică perioadei moderne şi contemporane. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane, explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. Ulterior, o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea, dependentă de imaginea fiecărui centru urban, de poziţia ocupată în cadrul reţelei, de rolul său administrativ etc.; accesibilitatea, naturală sau antropică, adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. -teoria interacţiunii spaţiale, deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite, este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale, utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată, cartografie automată). Având în centru noţiunea de distanţă, modelele de interacţiune elaborate, sunt în mare parte abstracte, pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex, prezenţa unei frontiere, a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc.). Totuşi, în contextul unei economii tot mai deschise, în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere, această teorie devine tot mai importantă. În mod general, cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine, atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare, precum în cazul centrelor turistice, sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală, care impune un gradient est-vest, în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate, tocmai ca efect al proximităţii); -teoria alegerii spaţiale, s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice, care conduc la anumite preferinţe, nu totdeauna cele mai eficiente, atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile, ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii; 85 -teoria economiei geografice, ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic, care este departe de a fi omogen, impunând bariere (râuri, munţi etc.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice, opuse unor concentrări umane excesive etc.). Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate ( sau economie internă, câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone, cum sunt cele aeroportuare, portuare, în lungul autostrăzilor, etc., agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Efectul principal al economiei de aglomeraţie, este suscitarea unor externalităţi negative, care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. poluarea multiplă, creşterea preţului terenurilor etc.). Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan, ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3.2.1. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii ) este, în ordinea apariţiei, prima ramură a geografiei economice (sec. al XIX-lea). Iniţial s-a
dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). Între 1950-1980, datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului, geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează, devenind geografie agricolă. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii, disciplina devenind una de tip general, numită geografie rurală. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. În momentul emergenţei geografiei moderne, în a doua parte a sec. al XIX-lea, lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Astfel, geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale, mai dependente de factorii fizici. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională, axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. bocage, de ex.) şi peisaj agrar deschis (engl. openfield ) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole ( morfologia agrară). Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu ( morfologia habitatului ), secundar fiind abordate şi 86 aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie ( fizionomia habitatului ). Organizarea peisajelor rurale, în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -,a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare, concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură, modul în care se asociază diversele culturi, sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei, istoriei şi antropologiei, prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole, respectiv modelul rentei funciare a lui J. von Thünen (1826). Acest model, care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate, după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. Renta localizării, aşa cum este formulată de autorul citat, impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane, culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. Testat în cele mai diverse contexte, acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole, factorul natural, deşi important fiind adesea eludat. După 1950, geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă, preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R.ené Lebeau, 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali, tehnici sau economici, Kostrowicki, 1968), permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a
dinamicii lor cronospaţiale. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm, 1962). Aplicabile la orice regiune a Globului, aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale, debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. După 1975, se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. Aceşti termeni, fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial , unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală, o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere, odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 87 reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban, ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. Devenită o geografie rurală totală, preocupată de toate aspectele vieţii rurale, această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală, fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser, 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale, în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. 3.2.2. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. Iniţial, în spiritul geografiei idiografice, s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale, districte industriale, complexe industriale, aglomeraţii industriale, axe industriale, regiuni industriale etc.). După al doilea război mondial, valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani, geografia industriei a devenit o disciplină a localizării . În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale, ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică, a întreprinderii . Treptat, specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete, vizibile în spaţiu, de organizare a industriei (uzina, concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare, ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc, în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial, şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea, şi anume în sediul central al întreprinderii . Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina), care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local, toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă
88 o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie, chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: - care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?; răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere, pentru a se sesiza cererea existentă, dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială, respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare, ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. - ce cantitate se va produce?; răspunsul la această întrebare, în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere, are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare, care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare, interacţiune spaţială, etc.); existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici, calibrate în funcţie de cererile locale, etc.; - cu ce tehnică de va efectua producţia?; răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii, însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau, în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare, filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?; produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate, care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă, unul banal (textil, agroalimentar), care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată, ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?, etc.; -unde se va efectua producţia?; răspunsul la această întrebare, cel mai apropiat geografiei, este apanajul teoriilor localizării; el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate, aglomerări de uzine, complexe industriale, în ultimă instanţă regiuni industriale, etc.). Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii, şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar, pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 89 exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). Oricare ar fi însă natura întreprinderii, posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa, care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime, constituie un obstacol puternic. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia, materialele de construcţie, chimia de bază). Aceste industrii, care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă, sau, în cel mai bun caz, de axe majore de transport, sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ), fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări
flexibile, care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii, implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. Aceste industrii, foarte evolutive, care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime, forţei de muncă sau produselor finite, sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau, în literatura de limbă engleză, footlose63 industries). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare, interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor . Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne, care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie, ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare, posibile, ale oricărei implantări industriale. 63 Footlose
= fără nici o oprelişte, fără nici o constrîngere, dezrădăcinat.
90 3.2.3. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv, fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale, geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei . Din 1950, în spaţiul american neopozitivist, începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport, interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul, în spiritul geografiei behavioriste, şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor . Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial, creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe, crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi, permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. Rolul transporturilor în economie, mai ales al costurilor acestuia, a fost subliniat încă de J. von Thünen, toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană, un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte, sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport . Acesta este dificil de definit, dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei, consumului şi distribuţiei de bunuri, desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială, generând formarea unor teritorii clar individualizate. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii, printre care cea amintită a utilităţii, apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri, plecând de la raporturile dintre distanţă, timp şi preferinţe specifice. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative, cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului
circulaţiei în sine, din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile, 91 persoanele, capitalurile, informaţiile într-un spaţiu dat). Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri, persoane, informaţii, măsurate pe un ax de comunicaţie). În general, există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor, calitatea infrastructurii, intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport , adică locurile şi legăturile dintre ele, din perspectiva unui anumit mod de transport. Dacă sistemul de transport este unic, reţeaua este multiplă, în funcţie de fiecare mod de transport. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor, densitatea spaţială, etc.). În acest sens foarte utilă este teoria grafului, care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii, în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele, cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele), Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional, care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: I ij = k*(Mi*Mj)/d ij a, în care I ij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j, Mi este masa punctului i, Mj este masa punctului j iar d ij este distanţa dintre i şi j, k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni, în cazul conectivităţii, calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. Acesta cuprinde mediul natural (fizic), mediul socio-economic, structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională, remodelarea structurilor spaţiale economice etc. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară, de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent, în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii, devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel, informaţia circulând practic instantaneu, independent de barierele naturale, politice etc. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe, prin analogie cu roata de car) , conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. În acest mod, marile noduri, specifice marilor metropole, ignora practic spaţiul, dezvoltând predilect relaţii reciproce, ignorând adesea celelalte noduri, inferioare 92 ierarhic. De ex. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării, graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport . Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific, al compensaţiilor reciproce, inevitabile în condiţiile unui
spaţiu neuniform. Unele moduri de transport generează, prin funcţionarea lor, costuri externe (poluare, zgomot, aglomerare, accidente), cazul transportului rutier şi a celui aerian, suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport, punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială, generatoare de costuri suplimentare. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile, necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. Astfel se formează lanţurile de transport , în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport, prin procedee precum containerizarea, care a diminuat semnificativ costul transbordării, în special în cazul traficului maritim. În acelaşi mod, reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. Iau naştere astfel interfeţe de schimb, adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei, forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp), care minimalizează stocul de produse intermediare, livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi informaţiilor . Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa, contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. Tot în acest sens, o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale, a modului în care fiecare persoană, comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”, destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale, a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor, reorientării acestora. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor, efect al concurenţei, al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 93 este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane, în formarea şi funcţionarea teritoriilor. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate, devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. 3.2.4. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché, este o disciplină mai greu de definit, deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor, cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală ( geografia comerţului de proximitate). Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. 3.3. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei . Spre deosebire de aceasta din urmă, care studiază istoria disciplinei, geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului ). În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice, geografia istorică utilizează atît metodele
cantitative, cît şi demersurile umaniste. 3.4. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia), cu origini în antichitatea greco-romană, a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre, atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului ( cartografia tematică) 3.5. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. 94 Ulterior, geografia socială, completată în anii ’80 cu geografia culturală, a devenit o disciplină în sine, focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană, confundânu-se într-o primă fază cu acesta. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. Hartke şi H. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american, unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu, analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale, având în centru conceptul de segregaţie spaţială. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Iniţial, geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat , studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. Carl Sauer, în S.U.A. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie, axându-se pe aspectele culturale materiale. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic, doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. După 1980, se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat, paradoxal, de procesul uniformizator al mondializării. Resuscitarea identităţilor regionale, a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse, toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate, au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală, atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj, geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper, structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia, asociaţiile, clasele sociale, ierarhia socială, arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică, economică şi ideologică a statului). A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social , a practicilor sociale curente legate de muncă, de petrecerea timpului liber, de necesităţile de consum, debuşînd astfel spre geografia culturală. În fine, geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane, gradul lor de mixitate sau de omogenitate, dinamica lor cronospaţială. Pentru a trata toate aceste aspecte, geografii s-au familiarizat cu metodele specifice
sociologiei şi antropologiei, bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit), colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici), clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 95 apartenenţei la o categorie distinctă, solidară), ideologie (sistem de idei, filozofie despre lume şi viaţă, proprii unei clase sociale. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Aceste procese nu sunt statice, aflându-se într-o continuă transformare, în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. Astfel, multă vreme, burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane, mai sigure şi mai liniştite. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului, care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii, aşa-numita luptă de clasă, în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize, rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex, limita între economic, cultural, politic şi social nefiind totdeauna clară. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia, controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate, dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens, fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase, metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură, a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe , dobândite în timp, care particularizează un grup uman. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune), cultura nu poate fi neglijată de geografie. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor, a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale, exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune, dependentă în multe cazuri de barierele geografice. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 96 sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare, contrare scopului său principal, acela de prezervare a particularităţilor locale. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată, accesibilă doar unei minorităţi, cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă, ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu, intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele
tehnologice. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa, accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare; tehnicile vieţii sociale (comportamente, atitudini, mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale); valorile, care se pot referi la natura lumii, a societăţii sau a individului (valori universale, sociale sau individuale). Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară, lumea „de dincolo”, de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade, Sacru şi profan, 1965). De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor, regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice, în care membrii unei comunităţi se regăsesc. Sistemul cultural nu este închis, dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale, novatoare. În acest proces de filtrare, rolul oraşului este esenţial, aici producându-se inovaţiile, difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Studiile efectuate de către geografi (A.Bercque, Vivre l’espace au Japon, PUF, Paris, 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării, societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană, vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune, diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate, justiţie socială, libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale; ideile, valorile, preceptele morale ghidează comportamentele 97 individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. În acest fel stratificarea culturală, dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane, oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. Inegalităţile, piedicile, blocarea şanselor devin în acest sens „normale”, lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane), a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice, a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi, după 1950, a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii ) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale
Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele, structurale şi dinamice. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie, istorie, economie, sociologie etc.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi, fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică, dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. În acest mod, domeniul de studiu s-a lărgit continuu, conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia, dinamica, structurile şi mobilitatea populaţiilor. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială, geografia culturală etc.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică, celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii, această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte, favorizate de revoluţia cantitativă. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă, folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. Conceptul de densitat e este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane, exprimată cartografic sub diverse moduri. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei, 98 mecanismelor socio-economice care le generează. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu, ciclic (reversibil) sau ireversibil. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia, fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional, bazat pe familia lărgită, generalizând familia restrânsă. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional, în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală), aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor , deosebite prin maxima diversitate. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă, sex, situaţie matrimonială), socioeconomică (statut social, populaţie activă, profesie, grad de instrucţie), socioculturală (apartenenţă etnică, lingvistică, religioasă). Se adaugă structura rasială, mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice
celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. Mobilitatea geografică, deşi este o componentă dinamică, constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale, formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii, care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive, la toate nivelurile ierarhice. Astfel un stat repulsiv, furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive, iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. De ex. România a devenit după 1990 un stat repulsiv, furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional, capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad, Timiş) au rămas atractive, în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă), cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului), îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice, cu consecinţe 99 imprevizibile asupra echilibrului demo-economic), potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice, suprapunerea acestora, utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice, caracterul pur descriptiv, de tip monografic, dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări; studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice; modelizarea migraţiilor, pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală, sărăcie, foamete, presiune demografică, suprapopulare, raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc.). Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare, analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă, a reţelelor şi armaturilor urbane). În cadrul posibilismului , caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic, de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş, iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii,
sexuarea spaţiilor, etc.). Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică, fizionomică, socială şi culturală diferenţiată, funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic, oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice, aflate într-o continuă evoluţie (B.J. Berry, 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard, citat de Jean-Bernard Racine, 1998). Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 100 conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii), sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală, un promontoriu, o terasă, o insulă, un meandru de ex.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului, un contact între două unităţi geografice, o confluenţă, un estuar...). Mult mai târziu, au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş, definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală); armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor, integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic, efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale, impactul asupra mediului etc. Înscrise în paradigma posibilistă, aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane, fără însă a impune şi virtuţi explicative. Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale, formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P.Claval, 1968, care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane, formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller, 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago, 1929). Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane, a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului, a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane, până la depăşirea nivelului optim). Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită
101 de modificarea continuă a structurii interne a acestora, derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială, competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze, cartiere muncitoreşti etc.) cât şi economic (cartiere industriale, cartiere comerciale etc.). Astfel, oraşul poate fi divizat în zone funcţionale, care se succed conform unei secvenţe, dominaţie-invazie-succesiune. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului, impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess, anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt, 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie, 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane, aplicabilă practic la oricare centru urban, indiferent de talie, localizare sau grad de dezvoltare. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare, de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic, acela al „ecologiei factoriale”, integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. Acestea au pornit de la constatarea că întrun sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain, 1982). Legea rang-talie, relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Formularea sa matematică (R q*Pr =k, unde k şi q sunt constante, R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială, atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare; policentrică, atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. Reţelele urbane se supun alometriei, concept cheie al teoriei generale a sistemelor, care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora, iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. Acest model, de o simplitate uluitoare, formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane, fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane, conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. Astfel, serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe, administraţie etc.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ, transporturi). Pe baza acestei constatări B.J.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori, funcţie de populaţia deservită, statutul familial şi rangul social. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane), care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală, până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar, de aglomerare la periferie, aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 102 occidentale. Considerate o formă deghizată de determinism, aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare, bazată pe analiza cantitativă avansată, permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii
inferenţiale, bazată pe indicatori calitativi. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor , în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării, mult mai complexă, aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. Problema urbanităţii, calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară, de la comportamentul individual la cel local, regional sau naţional. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale, în contextul internaţionalizării schimburilor, intensificării diviziunii muncii, generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu , oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei, exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe, adesea într-o formă dispersă, favorizată de circuitele informaţionale. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane, considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. Marile megapole (termen preluat de la J.Bonnet, 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”, marginalizaţi de diverse categorii (şomeri, pensionari, imigranţi, delincvenţi, minorităţi diverse etc.), fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. 103 Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii . Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor , diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau
naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ». 104 Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării ( welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel ( Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică ( Geopolitik ) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică 105
