Neomodernismul Critica literară stabileşte câteva etape distincte ale poeziei contemporane (de după 1945, de după al doilea război r ăzboi mondial). Prima Prima perioa perioadă dă numită numită prolet proletcul cultis tism m este este domina dominată tă de realis realismul mul social socialist ist,, care care impunea o poezie de largă inspiraţie, poeme ample, care „să cânte” transformările socialiste în industrie şi agricultură aşa cum dicta partidul unic, comunist şi clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea. Poezia perioadei era lipsită de lirism, lir ism, de sentimente, de filozofie. Există şi în această perioadă câteva încercări de factură nonconformistă în poezie prin tendinţele revistei „Albatros” şi mai ales prin poezia lui Geo Dumitrescu. Este de remarcat în această perioadă şi activitatea cercului literar de la Sibiu, avându-i ca reprezent reprezentanţi anţi pe Radu Stanca Stanca şi Ştefan Ştefan Augustin Augustin Doinaş. Doinaş. Ei împuneau împuneau epicului, epicului, prin alegorie simboluri, ca semne ale individului ale meditaţiei sale, ale trăirilor şi pasiunilor sale. În balada Mistreţul cu colţi de argint; poetul Doinaş înscrie liricul în epic, în poveste; este o lirică a măştilor (ca şi la Eminescu), expresia alegorică o meditaţie asupra geniului obsedat de perfecţiune, de absolut. A doua etapă a poeziei de după război o constituie neomodernismul. Este generaţia poeţilor de la 1960 – „generaţia şaizeciştilor”. Drumul a fost deschis de Nicolae Labiş, poetul numi numitt de Euge Eugenn Simi Simion on „ buzd buzdug ugan anul ul unei unei gene genera raţi ţii” i”.. Labi Labişş înce începe pe să rede redeaa poez poezie ieii caracteristica ei esenţială, cum cerea cândva şi Maiorescu „simţăminte şi pasiuni”. Începând cu volumul său primele iubiri şi cu poezia poezia Moartea căprioarei, căprioarei, creaţia poetică poetică se întoarce la lirism, la expresivitatea metaforică, la meditaţie filozofică, la natură. În lucrar lucrarea ea sa Scriit Scriitori ori români români de azi, azi, Eugen Eugen Sim Simion ion grupea grupează ză poeţii poeţii gener generaţi aţiei ei şaizeciştilor şi optzeciştilor astfel: „Poezia,Poeziei” „Poezia,Poeziei” – Nichita Stănescu; „Expresionismul „Expresionismul ţărănesc” – Ioan Alexandru; „Poezia politică în spirit macedonskian” macedonskian” – Adrian Păunescu; „Iconişti şi fantezişti” – Marin Sorescu; „Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei” – Ana Blandeana. Neomodernismul va cuprinde câteva momente de referinţă. M. Sorescu, în lirica sa descifrând o metaforă la întregul poeziei, pentru că discursul său liric este în totalitatea sa o metaforă, un aforism; Ana Blandiana cu o lirică feminină de profunzime şi o „metaforă a metaforelor”, pentru că „somnul din somn” nu este decât o metaforă amplă a vieţii şi a morţii împreună. Nichita Stănescu – universul poetic Poezia Poezia lui Nichit Nichitaa Stănes Stănescu cu se încadr încadreaz eazăă în neomod neomodern ernism ismul ul român românesc esc,, spirit spiritul ul nonconformist al poetului îl face să se apropie de noua orientare a poeziei de după deceniului al VI – lea admirându-l şi invidiindu-l pe Labiş. Este acum o întoarcere a poeziei spre lirism spre filozofie, spre problemele existenţiale. Putem defini o caracteristică a neomodernismului – legătura cu poezia înaintaşilor: de la Eminescu şi Blaga a împrumutat filozofia poetică, de la Arghezi, tehnica de înoire a limbajului poetic, de la Ion Barbu, abstractizarea, esenţializarea şi închiderea ermetică a sensurilor în cuvinte de simbol. Ceea ce individualizează creaţia lui N. Stănescu este capacitatea de a crea noi raporturi într întree cuvi cuvint nte; e; cuvi cuvint ntel elee şi necu necuvi vint ntel elee poez poezie ieii sale sale dobâ dobând ndes escc însu însuşi şiri ri uman umane, e, au comportament şi trăiri, se iubesc şi se urăsc, se apropie şi se resping pentru că ele însele nu exprimă sentimentele, ci sunt chiar sentimentul. Poezia lui N. Stănescu este „un joc al
cuvintelor de-a viaţa, de-a iubirea şi de-a moartea.” Aceasta e chiar mărturisirea poetului Ars poetica: „Îmi învăţam cuvintele să iubească, le arătam inima şi nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată. Până la urmă, cuvintele Au trebuit să semene cu mine şi cu lumea.” Pentru N. Stănescu cuvintele nu sunt decât „legături sentimentale între oameni”. Dacă la Eminescu a şocat o expresie de forma „suferinţă dureros de dulce”, la Arghezi expresiile „flori de mucegai” sau „bube, nori – frumuseţi şi versuri noi” la N. Stănescu, limbajul poetic în totalitatea sa pare a fi o „logică a absurdului”, sentimentele şi meditaţia se descifrează din subtextul textului poetic: „Am gândit un mod atât de dulce de a izbi două cuvinte de iarba verde a înflori iar florile s-ar ierbii” (Nod 33) Evoluţia din cilcul N. Stănescu urmează firescul drum de la adolescenţă la maturitate. Sentimentele sunt fundamentale şi numai transfigurarea lor artistică printr-un limbaj original, dau eternitatea poetului. Primele Primele volume Sensul iubirii şi O viziune viziune a sentimen sentimentelor telor sunt dominate dominate de tema iubirii văzută ca joc al tinereţii, dar şi cu sens al existenţei şi al creaţiei poetice. Începâ Începând nd cu volume volumele le Dreptu Dreptull la tim timp, p, Oul şi sfera, sfera, 11 Elegii Elegii temati tematica ca poetic poeticăă se apropie de filozofie, este o meditaţie lirică specifică poeziei asupra trecerii ireversibilile a timpului. Volumul Volumul Necuvinte Necuvintele, le, Noduri Noduri şi semne, semne, Măreţia Măreţia frigului, frigului, încifrează încifrează în simbolurile simbolurile limbajului specific lui N. Stănescu atât elemente ale mitologiei cât mai ales meditaţia asupra morţii.
