MANUSCRISELE MUZICALE BIZANTINE DIN ROMÂNIA ŞI PROTOPSALŢII ROMÂNI AI REFORMEI DIN SECOLUL 19 CUPRINS.
Introducere…………………………………………………………………..... 1. Manuscrisele Muzicale Bizantine Din România………………………... 2. Marii Protopsalţi Români Ai Reformei Din Secolul IX........................... a. Macarie Ieromonahul [1750? (1770) - 1836]........................................ b. Anton Pann (1796 – 1854)...................................................................... c. Dimitrie Suceveanu (1816-1898)............................................................ Concluzie……………………………………………………………………… Bibliografie………………………………………………………………….....
p. 1 p. 6 p. 10 p. 14 p. 18 p. 22 p. 26 p. 28
INTRODUCERE. Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină este şi Biserica Ortodoxa Română, unde creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după Hristos. Noi suntem şi ca popor şi ca Biserică cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să se transplanteze în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci şi să înregistreze un curs şi o dezvoltare care dau dreptul României să aibă un cuvânt greu de spus în privinţa evoluţiei şi cunoaşterii muzicii bizantine din trecutul îndepărtat1. Ceea ce face ca astăzi să se vorbească, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, de muzica bisericească romanească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai deplină este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor centrifuge, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealteraltă esenţa şi robusteţea. Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa sigură a unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constanţa). Unele ştiri vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este ştirea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care se spune că era cântăreţ de psalmi şi cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn, celebru deja : “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzică ce a circulat la populaţia străromână. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin. O altă caracteristică a muzicii bizantine pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi 1
***Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 208.
cu Roma, la începutul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina. Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi. Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romanesti îl constituie descoperirea în bibliotecile, arhivele şi muzeele din ţară, şi chiar şi în unele de peste hotare, a unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetătorii români actuali, care au întreprins o acţiune de studiere şi valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzică şi notaţie vechi bizantină, adică anterioara secolului al XIX-lea, când a avut loc o reformă a muzicii bizantine, cunoscută sub numele de reforma chrysantică, realizată de trei mari cunoscători ai acestei muzici: Hrysant Mitropolitul, Grigorie Levitul şi Hrmuz Hartofilaxul, toţi din Constantinopol. Reforma a fost pregătită în timp, dar s-a aplicat în anul 1814, iar la noi a fost adoptată începind cu 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada medievală reprezintă un tezaur de mare importanţă muzicală şi cultural-naţională. Cercetarea lor ne dă o imagine asupra muzicii bisericeşti pe pământul Romaniei, asupra dezvoltării şi rolului cultural-artistic din perioada medievală şi post medievală a istoriei poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române. Între acestea amintim: Lecţionarul evanghelic de la Iaşi, manuscris în notaţie ecfonică, care datează din secolul al XI-lea2; trei Stihirare: cel de la Iaşi din sec. XIII, cel de la Bucureşti din sec. XIV şi cel de la Putna din sec XV; nouă manuscrise rămase de la mânăstirea Putna, unde a existat o vestită şcoală de muzică bizantină. Şi nu numai la Putna, ci şi în alte centre româneşti de cultură, ca Suceava, Iaşi, Bucureşti, Braşov, Făgăraş, Socola, Neamţ etc. aşa se face că în 1558 domnitorul Alexandru Lăpuşneanu solicită comunităţilor ortodoxe din Lvov şi Przemisl să trimită în Moldova (probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a învăţa cântările greceşti şi sârbeşti (adică muzica bizantină cu text grecesc şi slavon). Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorothei călătorind în ţara noastră, împreună cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Şchiopul că: “El iubea încă şi cântăreţii şi avea un iscusit dascăl de cântări”. În 1657 Suzana Lorantffy, văduva lui Gheorghe Racoczi I, înfiinţa la Făgăraş o şcoală în care să se predea şi muzica bisericească în limba română. În 1715, din gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, reiese clar că la biserica Colţei din Bucureşti exista o şcoală unde se învăţa şi cântarea bisericească. În 1765, la Academia Domnească din Iaşi, a fost numit un profesor special de muzică bisericească, iar în 1776, prin hristovul obştesc al şcolilor dat de Alexandru Ipsilanti, se prevedea pentru colegiul Sf. Sava din Bucureşti: “pentru acei care vor să îmbrăţişeze cariera bisericească orânduim în prea Sfânta Mitropolie un dascăl pentru sacra teologie… precum şi un dascăl pentru muzică”. Şi menţiunile istorice pot continua. Din sec. al XVII-lea se păstrează în bibliotecile din ţară şi de peste hotare peste 20 de manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate 145 de manuscrise, dintre care 116 cu text grec, 9 cu text românesc, 19 bilingve (grec-roman sau invers) şi unul cu text slav-grec. Tot din acest secol (XVII), provine şi primul manuscris muzical cunoscut până acum cu textul în limba română3: Psaltichia rumânească scrisă de Iromonahul Filothei sin Agai Jipei, la anul 1713, în Bucureşti. În străinatate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, 2
Florin BUCESCU, „Documente importante de muzică bizantină şi psaltică în bibliotecile din Iaşi”, apărută în Acta Musicae Byzantinae, vol. I, nr. 1/ aprilie 1999, p. 74-95. 3 ***Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album…, p. 212.
1
fie donate, fie înstrăinate, cum sunt cele de la mânăstirea Mahera din Cipru, mânăstirile din Ianina din Grecia, la Moscova şi Leningrad, la Leipzig, mânăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existând şi posibile descoperiri în continuare a unor manuscrise vechi şi în alte locuri, provenind din ţara noastră. Cercetările continuă şi se fac sistematic. Este aproape de prisos să mai spunem că în afară de importanţa strict muzicală, manuscrisele amintite au şi o importantă documentar-istorică deosebită. Este bine de ştiut că din cele mai îndepărtate secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului nostru. Această artă minunată a sunetelor, datorită trecerii timpului, a căpătat şi o funcţie informativ-istorică, oferind adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului de artă şi cultură al poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenţei pe meleagurile noastre, a unei culturi străvechi, unitare şi în continuă dezvoltare4. Cu ajutorul lor, ca şi cu acela al datinilor, poveştilor, muzicii şi poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puţin cunoscut. Din analiza acestor manuscrise putem cunoaşte şi unele aspecte privind evoluţia însăşi a muzicii bisericeşti la noi. Astfel, dată fiind limba în care sunt scrise aceste manuscrise, se poate deduce clar că originea muzicii este orientală-bizantină. Din secolul X, românii au adoptat în Biserică şi în cancelarii şi limba slavona, slujindu-se în ambele limbi, dar ritul şi cântarea au rămas cele bizantine. Aşa că nu se poate vorbi de o liturghie slavonă, sau de un rit slavon, sau de o cântare slavonă. Putem vorbi, şi acesta este conţinutul corespunzător al noţiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text literar în limba slavonă. Aceste concluzii reies clar din analiza simplă a manuscriselor care, toate, fără excepţie, conţin muzică bizantină, sunt scrise în notaţia bizantină, având doar textul literar mai mult în limba greacă, dar şi în limba slavă sau română. Un simplu calcul făcut pe manuscrisele de la Putna este edificator. Toate aceste manuscrise totalizează 2386 pagini cu text muzical bizantin. Din acest total, doar 244 pagini au text în limba slavă, dar nu există la noi nici un singur manuscris în notaţie bizantină cu textul integral în slavonă. Muzica acestor pagini este, fără nici o discuţie, toată bizantină, în notaţie bizantină. Bazaţi pe această realitate necontestabilă, cercetătorii au tras concluzia că nici de o cultura muzicală slavonă nu poate fi vorba, din moment ce toată muzica strânsă în manuscrise ar fi de tip bizantin, în notaţie bizantină, cu structura formelor şi a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu ne îndreptăţeşte să socotim că ar fi existat o muzică de tip slavon, atâta timp cât în manuscrisele amintite nu este slavonă decât limba şi textul. Faptul că notaţia muzicală, ehurile, într-un cuvânt întreaga structură a muzicii conservate în cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate în ţară sunt în uz la Bizanţ (dovadă prezenţa unui mare număr de psalţi bizantini în cuprinsul acestor manuscrise), confirmă că relaţiile românilor cu Bizanţul şi cu Athosul au determinat nu numai împrumuturi, preluări subiective de muzică, ci au avut şi o direcţie inversă, din lăuntru în afară: muzica de cult de tip bizantin creată în Ţările Române, de către români pentru români, a fost cunoscută şi ea peste hotare, unele cântări fiind preluate de popoarele vecine ortodoxe. Aşa pot fi menţionate Pripelele, creaţia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod român, fost logofat al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la ruşi, sârbi şi la bulgari. Tot aşa se poate spune despre Stihira Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, creaţie a protopsaltului Putnei Evstatie, care a circulat în manuscrise ruseşti până în secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov şi Przemisl au circulat cântări ale psalţilor putneni, care au pătruns şi la ruşi sub denumirea de “raspev putnevski”. 4
***Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album…, p. 213.
2
Primele menţiuni despre executarea muzicii bizantine în limba română se păstrează din secolul al XVII-lea, iar la începutul sec. al XVIII-lea se consemnează săvârşirea integrală a Sf. Liturghii în limba română, la Bucureşti, urmând ca de acum înainte cultul nostru împreună cu cântarea bisericească, să se săvârşească în limba română. Aceasta nu însemna însă că practicarea muzicii bizantine în Biserica Ortodoxă Română s-a făcut în limba naţională numai la datele menţionate, ci cu siguranţă că ea a intrat în uzul liturgic cu mult timp înainte, mai ales în bisericile de la sate, unde cărţile şi manuscrisele cu muzică oficială pătrundeau foarte greu şi unde cântarea se practica după auz. Acest curent muzical neoficial, dar practic şi folositor maselor largi de credincioşi, a mers paralel cu cel oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile mânăstiri. Astfel, pe la 1640 este semnalată la Iaşi, alături de Şcoala Domnească, existenţa unei şcoli ai cărei elevi recitau şi cântau, în faţa domnitorului, latineşte şi româneşte. Călugărul misionar Marco Bandini pomeneşte, în jurnalul său de călătorie prin Muntenia şi Moldova, că în anul 1647, în ziua de Bobotează, “copii de 7 ani cu feţe frumoase cântau cu voce limpede, în limba română, “Doxologia”5. Iar diaconul Paul de Alep, însoţind într-o vizită prin Ţările Româneşti pe patriarhul Antiohiei Macarie, semnalează cântarea bilingvă în biserica domnească din Târgovişte, astfel: “În ziua de Paşti canonul învierii a fost cântat pe muzică bizantină în mod foarte plăcut la strana dreaptă greceşte, iar la strana stângă româneşte”. Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii române în cult. Muzica s-a tradus şi prelucrat în limba română pentru toţi, reprezentând prima fază a acţiunii de “românizare” a slujbelor bisericeşti, acţiune începută de Filothei Jipa şi continuată tot restul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere şi este preluat de toţi urmaşii săi, inclusiv de braşoveanul Ion Radu Duma care îl introduce la Braşov, în 1851. Recent, această Psaltichie a fost transcrisă integral în notaţie modernă pentru uzul tuturor celor interesaţi să cunoască melodiile bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tipărite în facsimil, însoţite de studii analitice, câteva dintre cele mai vechi manuscrise muzicale vechi bizantine (Lecţionarul evanghelic de la Iaşi şi două din cele de la Putna). Codexul, cunoscut sub numele de Lecţionarul evanghelic de la Iaşi (Inventar Ms. numărul 160, numărul de call-IV-34), constă din rudimente de notaţie muzicală cunoscute sub numele de notaţie ecphonetică în pericopele evanghelice. Acestea sunt prima etapă în notaţia bizantină, şi sunt utilizate în manuscrisele muzicale începând cu secolul al şaselea până la al 14-lea secol, cu scopul de a indica linia melodică a recitativului liturgic, utilizate în predarea solemnă a textelor biblice. Ea îşi are rădăcinile în accentele prosodice folosite în dramele Greciei antice atribuite lui Aritophanes de Bizanţ6. Datorită înfiinţării unor şcoli de muzică în limba română, la Bucureşti, Neamţ şi la Braşov, manuscrisele în limba română se înmulţesc, numele psalţilor români apar din ce în ce mai frecvent ca autori de cântări, dascăli sau copişti. Între aceştia putem numi pe Filothei Jipa, dascălul Şarbăn, Ioan sin Radu Duma Braşoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Râmnicanul, Iosif de la Neamţ, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamţ ş.a. A doua jumătate a veacului al XVIII-lea este o perioadă de frământări pe linie muzicală bizantină care pregătesc terenul pentru reforma ce va avea loc în 1814 la Constantinopol şi care va fi adoptată neîntârziat de Biserica Ortodoxă.
5 6
***Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album…, p. 217. Carsten Hoeg, La ecphonétique notaţie, Copenhaga, 1935, p. 15 şi 137
3
La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în “sistema nouă” la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţata la Constantinopol”. Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Vodă, organizează şcoala pe baze noi, mai pedagogice şi mai ştiinţifice. Aşa se face că în 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea ortodoxa orientală, aici la noi, tipărind două volume de cântări bisericeşti cu textul grecesc: Noul Anastasimatar şi Doxastarul prescurtat. Marii protopsalţi romani formaţi în această şcoală, apoi ei însişi instruind pe alţii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru şcoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămădit în capitala strălucitorului Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în evoluţia firească a acestei arte. Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la începutul acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră. Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările bisericeşti pe cele opt moduri, aşa încât chiar atunci când unii protopsalţi de mai târziu vor încerca să fie cât mai originali în compoziţiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei româneşti de la începutul secolului al XIX-lea. Înainte de a vorbi despre marii protopsalţi ai Reformei din secolul IX, credem că nu este lipsit de sens să menţionam căteva figuri dintre marii protopsalţi – compozitori români din secolele XIX şi XX din toate provinciile româneşti. În Muntenia se impun cu pregnanţă marii protopsalţi ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatariul şi Irmologhionul; Anton Pann (1797-1854), care în numai patrusprezece ani (1841-1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, patrusprezece titluri de cărţi de muzică bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră impresionantă; Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta ilustrului său ucenic Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat : Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednică eşti, Îngerul a strigat) şi răspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) şi Nicolae Severeanu (18641941), reprezentanţii şcolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) şi mulţi alţii. În Moldova se remarcă protopsalţii Dimitrie Suceveanu (18131898), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care neau rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creaţii pur româneşti; Filotei Moroşanu (1876-1951), de la mănastirea Văratec, alcătuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit Anastasimatarul Sf. Mânăstiri Neamţ ş.a.
4
În Transilvania şi Banat activează următorii : George Ucenescu (1830-1896), de la şcoala romanească din Scheii - Braşovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se răspândise în egală măsură.
1. MANUSCRISELE MUZICALE BIZANTINE DIN ROMÂNIA. Când vorbim despre muzica psaltică trebuie să avem în vedere faptul că nu vorbim despre un sistem de notaţie a muzicii existente, ci vorbim despre un sistem complex care exprimă o spiritualitate - cea ortodoxă. Primele dovezi despre cântarea la slujbă în limba română datează de la mijlocul secolului al XVII-lea: călători străini consemnau că în Bisericile Domneşti din Ţara Românească şi Moldova se cânta la o strană greceşte şi la alta româneşte. Totuşi, cântarea în limba română era în acea vreme o excepţie, devenind regulă abia la jumătatea secolului al XIXlea. Ţara noastră păstreză în fondul bibliotecilor şi arhivelor sale un bogat tezaur de manuscrise ce oglindesc cultura şi arta oamenilor acestor meleaguri. În arhivele dib Sibiu sunt unele lucrări bizantine despre care muzicologia şi cercetarea muzicologică nu vorbeşte decât în treacăt. Să amintim câteva dintre ele: 1. Liber specialis missarum (1394) – un manuscris latin alcătuit din 112 foi de pergament. Dimensiunea lucrării este dată după textul scris cu roşu la pag. 12, sus. Incipit liber specialis misserum. Prima piesă muzicală scrisă pe un portativ de patru linii roşii cu combinaţii de virga şi punctum apare la pag. 107 b. După caracterul şi forma numerelor după portative şi maniera de scris, apreciem că lucrarea este cu cel puţin un secol mai veche, adică este o creaţie a secolului al XIII-lea. A se vedea forma numerelor Punctum, Virga, Godatus, Clivis, etc. 2. Psalmi, cântece şi imnuri (sec. XIII – XIV) - nu are o dată de naştere, dar după numărul liniilor portativelor şi mai ales după caracterul numerelor este situată în sec. XIII – XIV. Textele latine între care se intercalează melodiile ne fac să presupunem că această lucrare, împreună cu altele a făcut parte din fondul primei şcoli sibiene. Avem de-a face cu o fază superioară secolului al XII-lea, notaţia evoluând spre forma pătrată. De asemeni, se observă tendinţa de fixare a accentelor rezultate din ritmul textului. 3. Psaltirium (sau Antifonarul mic) – este o altă lucrare în limba latină, manuscris care după unele păreri ar aparţine sfârşitului de secol al XIV-lea şi începutul secolului al XVlea. Fără a avea vreun motiv, cele patru linii roşii ale portativelor pe care sunt brodate numerele negre sub care este plasat textul latin, majusculele de culoare roşie, neagră şi albastră plasează lucrarea în secolul al XIV-lea. 4. Missale – în Biblioteca Brukenthal există mai multe volume de Missale. Ne reţin însă atenţia doar două: Missale I şi V cărţi de rugăciuni pentru liturghie, manuscrise pe pergament din jurul anilor 1430 provenite din comuna Cincul din apropierea Sibiului. Deşi manuscrisele cuprind fiecare peste 130 de file, textul cu muzică este prezent doar pe câteva pagini. 5. Virginalele – este un manuscris latin cu scriere gotică, format mare cu manuscrise colorate roşu şi albastru la începutul rândurilor melodice. Scriitura este mult evoluată cu toate 5
că păstrază portativul de patru linii roşii cu semne negre aparţinând secolului al XIV-lea. Lucrarea conţine 21 de foi şi provine din comuna Şura Mare şi se pare că a fost scrisă în anul 1507. Cele câteva pagini cu muzică sunt captivante pentru cercetător şi prin grafia realizării. Cea mai frumoasă şi mai bogat ornamentată este fila a 5-a cu un chenar floral viu colorat cu trei rânduri melodice şi text latin, iniţiala primului rând fiind îmbogăţită cu aur. 6. Antifonarul mare - este un alt manuscris medieval provenit de la Braşov fără an şi fără localitate. Format folio mare (650 X 410 mm, manuscrisul cuprinde 276 foi de pergament numerotate cu cifre romane. Caracterele sunt scrise cu cerneală neagră. La fel, numerele sunt scrise tot cu cerneală neagră. Cea mai frumoasă pe portative de cinci linii este foaia 257 pe care litera E este de culoare verde aşezată într-un dreptunghi umplut cu foiţe de aur, iar marginile din stânga cea de sus şi cea de jos sunt umplute cu arabescuri bogate de diferite culori. Titlul operei şi numele compilatorului lipsesc denumirea de antifonar, s-a dat după conţinutul volumului care cuprinde cântece cântate de liturghie. La mijlocul pag. 290 în motivul floral al unei litere este notat anul 1552, dar se pare că a fost scris ulterior datei întocmirii manuscrisului când au fost adăugate şi alte foi, sau mai precis când au fost completate unele foi rămase nescrise în prima realizare. Numai aşa se explică conţinutul muzical al ultimilor file şi mai ales ultima care cuprinde un cor la patru voci pus în partitură: discantus, tenor, altus, bassus. 7. Tenor lied şi basslied sunt două manuscrise în notaţie guidoniană care ne reţin atenţia în mod deosebit. Caietul de cântece pentru tenor, cum a mai fost denumit, datează după părerea lui Gottlieb Brandsch din anul 1591 şi cuprinde peste 150 de cântece în mare parte motete ale unor compozitori din secolul al XVI-lea în majoritatea lor germani. Nu lipseşte marele Orlando di Lasso care în vremea aceea cutreiera Europa şi care se stabilizează în anul 1560 la München, aureolând creaţia corală a epocii sale. Palestrina şi alţi italieni absenţi din colecţie este o dovadă că muzica lor nu pătrunsese încă până la acea vreme în Ardealul care depindea de Austro-Ungaria, “Ţara crăiasă”. Cântecele au text în limba latină şi se pare că au avut o circulaţie foarte mare nu numai în rândurile populaţiei germane, ci chiar în rândurile românilor. Astfel că românii nu numai că au auzit această muzică cântată de populaţiile noi venite, dar au cântat chiar astfel de melodii, deoarece limba latină le era mult mai accesibilă decât a germanilor “era doar limba lor naţională”. De asemenea, în cadrul secţiunii de Cărţi rare a Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu (BCUME) din Iaşi, există peste 70 de psaltichii: 30 avînd formatul III, 22 formatul II, 12 formatul I, 6 formatul V, 1 formatul VI. Ele sunt o resursă documentară muzicală importantă care ilustrează aproape toate epocile notaţiei muzicale bizantine, de la cea ecfonetică pîna la notaţia hrisantică, cu excepţia celei paleobizantine caracteristici care pot fi văzute în patru valoroase manuscrise la BCUME: Ms. 160, numărul de apel IV 39 "Evangheliarul de Iaşi" sec. 9 – sec. al 11-lea, Ms. IV 34 "Stikhirarion"- secolul 13, Ms. I 26 "Anthologion de Iaşi", 1545, şi Ms. III 87, "Stikhirarion sau Doxastarion" de Petru Lampadarie tradus de Ghelasie Basarabeanu în 1840. Din secolul al XVII-lea provin, după Nicu Moldoveanu7, Ms. III-86 şi III-96, iar după părerea noastră şi ms.gr. I-22 (Gramatică şi Anastasimatar de Elisei Sumeliotul, copist Anthonios). 7
Nicu Moldoveanu – Izvoare ale cîntării psaltice în Biserica ortodoxă Română : teză de doctorat în teologie. În: Biserica Ortodoxă Română, Buletin oficial al Patriarhiei Române, 1974, nr. 1-2, p. 221
6
Iată principalele manuscrise din secolul al XVIII-lea de la Biblioteca Centrală Universitară (BCUME), aşa cum le prezintă în ordine cronologică Nicu Moldoveanu8: ms. gr. III-85 (1700-1703), ms. III-88 (1710), ms. III-87 (1772), ms. gr. III-89 (1794), ms. I-21, ms. I24, ms. III-93, ms. III-95. Urmele trecutului, prezente la tot pasul în Iaşi şi în alte centre culturale, merită şi trebuie păstrate, descifrate şi interpretate în adevărata lumină a ştiinţei muzicii. Căci cine nu-şi cunoaşte trecutul, nu are viitor. Alte cinci manuscrise: Ms. III-83, Ms. III-79,Ms. III-78, Ms. II-32 şi Ms. II- 31 (Canoanele musichiei), povenind din şcoala muzicală de la Curtea de Argeş, cuprind o bună parte din opera lui Ghelasie Basarabeanu. Unele dinte acestea sînt autografe ale lui Ghelasie Basarabeanu, iar altele copii (Ms. III-78 şi Ms. III-79). Ele sînt deosebit de importante pentru cunoaşterea contribuţiei lui Ghelasie Basarabeanu la românirea cîntărilor, problemă de care s-a ocupat muzicologul Alexie Buzera. *** Cel mai vechi manuscris cu cântări pe note în limba română este Psaltichia rumănească, încheiată de ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei la 24 decembrie 1713. Psaltichia conţinea mai multe cărţi de cântări, printre care şi un Anastasimatar. Varianta românească a textului nu a fost preluată din tipărituri; textul a fost fie copiat din manuscrise, fie tradus de însuşi ieromonahul Filothei. Modelul muzical a fost Anastasimatarul lui Hrisaf: în unele cântări, Filothei a preluat varianta grecească identic sau aproape identic; în altele, a operat modificări importante. De multe ori — nu întotdeauna — modificările au avut drept cauză diferenţele de lungime a cuvintelor şi de topică dintre cele două limbi. Se cunosc 5 manuscrise copii după Anastasimatarul ieromonahului Filothei, ultimul din 1821. Un alt anastasimatar în limba română a fost scris de Mihalache Moldovlahul, în anul 17679. Modelul său pare să fi fost Anastasimatarul lui Petru Lambadarie, multe din cântări fiind foarte asemănătoare. Interesant este faptul că Anastasimatarul lui Mihalache — cel mai complet dintre anastasimatarele româneşti — cuprinde şi o serie de cântări care nu sunt notate în manuscrisele greceşti, cel puţin în cele din bibliotecile româneşti10. Un alt anastasimatar în limba română îl are ca autor pe Ianuarie protosinghelul. Manuscrisul nu ni s-a păstrat; ştim despre el doar că Anton Pann l-a văzut pe la anul 1821 şi că era foarte frumos potrivit pe limba românească. În anul 1823 a fost tipărit primul anastasimatar în limbă română, alcătuit de Macarie Ieromonahul după cel al lui Petru Efesiul Următorul a fost tipărit peste 25 de ani, de către Dimitrie Suceveanu, fiind o reeditare a Anastasimatarului lui Macarie, revăzută şi adăugită după noile apariţii în limbă greacă. Cele două lucrări, a lui Macarie Ieromonahul şi a lui Dimitrie Suceveanu, vor fi descrise pe larg mai jos. Cu doar un an înainte de apariţia Anastasimatarului lui Suceveanu, în 1847, Anton Pann publica în Bucureşti Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din Anastasimatar. Volumul 8
Idem, ibidem, p. 221 Manuscrisul se află în Biblioteca Marii Lavre din Sfântul Munte Athos, în România aflându-se patru copii incomplete, în Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Naţională. 10 Conţinutul Anastasimatarului este următorul, pentru fiecare glas: Kekragarion, Stihologia, stihirile de la Vecernie, podobiile Vecerniei, Dogmatica, Stihoavna, Dumnezeu este Domnul..., Troparele, Sedelnele, podobiile Sedelnelor, Ipacoi, Antifoanele, Prochimenul, un fragment din Canon (câteva irmoase şi Ceea ce eşti mai cinstită... cu stihuri), Laudele (Pasapnoariile, întregul psalm, cele 8 stihiri şi Prea blagoslovită eşti...), Doxologia, troparul de la sfârşitul Utreniei şi Fericirile. 9
7
cuprindea atât elemente de teorie, cât şi câteva cântări din Anastasimatar11. Cântările se asemănau cu cele din alte anastasimatare — cel al ieromonahului Macarie, cele tipărite la Constantinopol şi cel al lui Dionisie Fotino — însă aveau şi elemente particulare. În afara slujbelor, anastasimatarul era folosit ca „abecedar” în învăţarea muzicii psaltice. Cartea lui Pann pare alcătuită în primul rând cu scop didactic. Cântările erau mai uşoare decât cele din Anastasimatarul lui Macarie: cele stihirarice erau mai scurte, unei silabe corespunzându-i un număr mai mic de neume. La Kekragarii — prima cântare dintr-un glas care era predată — erau evitate cadenţele dificile şi modulaţiile. În schimb, Dogmatica glasului al VI-lea — cea mai grea cântare a celui din urmă glas predat — abunda în modulaţii şi formule inedite. Dintre anastasimatarele apărute ulterior, unul singur nu avea la bază nici unul dintre cele trei volume amintite mai sus. Acesta este Anastasimatarul alcătuit în 1809 în limba greacă de către Dionisie Fotino, transcris în noua notaţie şi tradus în limba română de către Anton Pann, cel care l-a şi tipărit în 1854. Celelalte erau fie reeditări ale Anastasimatarului lui Macarie Ieromonahul, fie prelucrări după Anastasimatarele lui Macarie şi Suceveanu şi „prescurtarea” lui Pann. Dintre acestea, unele aveau un vădit caracter didactic, conţinând un număr mic de cântări, de dificultate redusă, având uneori altă ordine de aranjare a glasurilor decât cea liturgică (la început glasurile mai simple, iar glasurile cromatice II şi VI la sfârşit), cuprinzând uneori şi elemente de teorie. Nu în ultimul rând, dimensiunile mici ale acestor volume însemnau şi costuri mai mici, făcându-le accesibile elevilor. Între anastasimatarele alcătuite din considerente didactice se numără cele ale lui Oprea Demetrescu (1859, 1872, 1875), preotului Gheorghe Ionescu (1892, 1897), Ştefanache Popescu (1899), preotului Th. V. Stupcanu (1926), Ion Popescu-Pasărea (Utrenier — 1928, Vecernier — 1931, 1936, 1939). Din cele destinate stranei fac parte cele ale psalţilor Nicolae Severeanu (1900, 1938), Ioan Zmeu (1903), Dimitrie C. Popescu (1908, 1911) şi cel al protosinghelului Victor Ojog (1943). În perioada 1948–1989 a fost editat un singur anastasimatar (vol. I, Vecernier — 1953, vol. II, Utrenier — 1954, ed. a II-a, 1974). Anastasimatarul uniformizat, alături de alte cărţi de strană editate de un colectiv coordonat de Nicolae Lungu, avea ca scop introducerea unei unice variante de cântare pentru toate bisericile din România, acţiunea fiind numită uniformizarea cântării bisericeşti. Melodiile cântărilor erau cele tradiţionale, însă mult simplificate, eliminând o parte însemnată din ornamente, folosind uneori formule noi. Volumele erau tipărite în dublă notaţie (psaltică şi pe portativ), pentru a putea fi citite şi de cântăreţii din Transilvania, unde notaţia psaltică nu era folosită, şi de către cei care nu urmaseră seminarul teologic. După 1989 au fost reeditate şi alte cărţi de cântări decât cele uniformizate, între ele aflându-se şi un anastasimatar. Tipărit în 1998 (ed. a II-a în 1999) de arhid. Sebastian BarbuBucur şi preotul Alexie Al. Buzera, volumul reprezintă Anastasimatarul lui Victor Ojog, cu unele modificări datorate înlocuirii textului original cu cel din noile ediţii ale Octoihului mic. Iată şi unele din manuscrisele primei jumătăţi a veacului trecut, în care îşi fac apariţia numele marilor creatori români implicaţi în reforma secolului IX : Macarie ieromonahul, Anton Pann, şi Dimitrie Suceveanu. Ms. IV-93 reprezintă un antologhion scris la Mănăstirea Slatina în anul 1813 de către ierodiaconul Macarie în zilele domnitorului Scarlat Kalimah Voievod (foaia 139). Copistul a introdus, în afara cîntărilor greceşti în notaţie neobizantină, şi trei cîntări în limba română: 11
Pentru fiecare glas sunt scrise Kekragarion, primele 2 stihuri din Stihologie, 2–3 stihiri ale Învierii şi o stihiră anatoliană, Dogmatica, prima stihiră şi slava Stihoavnei, Troparul Învierii, Pasapnoariile cu 4 stihiri ale Laudelor şi primul tropar de la Fericiri.
8
anixandarele şi heruvicul lui Kir Iosif Monahul şi Lumină lină. Acestea, aşa cum sublinia bizantinologul Sebastian Barbu-Bucur, cel care a transcris Anixandarele lui Iosif în notaţie liniară, reprezintă cea de a doua etapă a românirii cîntărilor12. În ms. IV-93 mai apare şi o propedie în limba română, probabil prima de acest fel din Moldova, care prezintă asemănări cu cea a lui Filothei Sân Agăi Jipei (1713). A fost publicată în revista Byzantion, însoţită de un studiu şi consideraţii preliminare semnate de prof. dr. Gabriela Ocneanu13. Cu toate aceste similitudini, nu se poate dovedi că ieromonahul Macarie de la Slatina ar fi preluat textul propediei de la Filothei. Ms. III-98 reprezintă copia cărţii Introducere în teoria şi practica muzicală bisericească după metoda cea mai nouă (Eisagoghi eis tu theoretikon ke practikon tis musikis tin neoteron methodu, En Konstantinopoli, 1822, apriliu, 27). Copistul este Dumitru Papadopoulos din Hios, iar data copierii 1822. În afară de această copie, mai există o alta la Biblioteca Academiei Române, cota 761, tot în limba greacă, care a fost scrisă la Iaşi, în 1821, de către Teodor Gherasim şi avînd, de asemenea, ca autori pe Hrisant, Grigore protopsaltul şi Hurmuz Hartofilax. Acest manuscris a fost prezentat de Titus Moisescu în studiul Dascălul de cîntări, Macarie14. Ambele manuscrise dovedesc circulaţia în Ţările Române a ideilor reformatoare ale lui Hrisant, înainte ca Macarie să fi publicat Theoreticonul. Se ştie, de altfel, că Petru Efesiu publicase la Bucureşti cărţi de psaltichie în noua sistimă, încă din 1820. Alte manuscrise de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, din secolul al XIX-lea sînt: Ms. I-23 Liturghier muzical psaltic, copiat de către Gheorghe, ucenicul arhimandritului Dancu în satul Tămăneşti (Basarabia), în anul 1824. Ms. IV-9, semnat de copistul Ioan Popa Praja, care prezintă alternativ, adesea antifonic şi bilingv, cîntările pe stihuri: în limba greacă un stih, în româneşte următorul. Acest manuscris este menţionat de istoricul Constantin Erbiceanu în volumul Serbarea şcolară din Iaşi, redactat în colaborare cu Alexandru Xenopol. 2. MARII PROTOPSALŢI ROMÂNI AI REFORMEI DIN SECOLUL IX. Odată cu Naum Râmniceanu, protopsaltul şi marele cărturar al sec. XVIII – înc. sec. XIX, procesul de „românire” a cântărilor bizantine ajunge la momentul de desăvârşire15. Trecând fulger prin tot procesul de „românire” al cântărilor bisericeşti vom observa mai multe etape, unele bine delimitate, altele mai puţin afirmate. O primă etapă a complexului proces de „românire” a muzicii bizantine aparţine cântării orale în limba poporului aşa cum multe documente ne atestă acest aspect încă din timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Pentru a exemplifica cele mai sus afirmate Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei în Ţările Române între anii 1655-1656, consemna cântarea ca fiind una bilingvă, în strana dreaptă cântarea fiind în greceşte iar în cea stângă în limba română16.
12
Sebastian Barbu-Bucur – Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României, Bucureşti, Editura Muzicală, 1989, p. 117 13 Studiu publicat în revista Byzantion, I, 1995, p. 57 – 68 14 Studiu publicat în volumul: Macarie Ieromonah – Opere, vol. I: Theoreticon, Bucureşti, Editura Academiei, 1976. 15 Vasile Vasile „Istoria muzicii bizantine” Bucureşti,1995 p. 67 16 „Voyage du Patriarche Macarie d’Antiochie” traducere din arabă în franceză de Vasile Radu 1939 p. 563, apud Vasile Vasile op.cit., p.160.
9
De aici până la prima slujbă în limba română a fost doar un pas aceasta fiind atestată comform aceluiaşi studiu mai sus citat, la anul 1710. Procesul se intensifică repede şi la numai doi ani de când a fost atestată prima slujbă integral săvârşită în limba română – şi anume la 1712 – apare prima tipăritură a unei cărţi destinată stranei (în aceeaşi limbă). Această carte de cult este „Octoihul” lui Antim Ivireanu „acum întâi tălmăcit pre limba rumânească” pentru „înţelegerea de obşte”. Acelaş Antim Ivireanu notează în prefaţa lucrării destinaţia cu scop didactic a cărţii „pentru ca să poată şi ciata bisericească şi copii creştinilor carii să nevoescu la învăţătura Sfintei Scripturi să o caştige prea lesne şi să o cetească nu numai în şcoală şi în casele sale ca şi în sfintele biserici”17. Apariţia la numai un an diferenţă, în 1713 a „Psaltichiei rumâneşti” a părinteleui Ierom Filothei, cântare de slujbă în limba română, întăreşte ipoteza circulaţiei unor asemenea texte de cântări şi în perioada precedentă. Aşadar Filothei sin Agai Jipei (1670-1720) fiind cel dintâi „românitor” de cântare bizantină, dând tonul acestui complex proces, a fost urmat de alţi doi mari protopsalţi, cărturari celebrii ai sec. XVIII, în persoana lui Şărban Protopsaltul Ţării Româneşti (+1765) şi Ioan Sin Duma Braşoveanu (+1776). În ceea ce priveşte cântarea de strană, cu Ioan Duma Braşoveanu se încheie prima etapă de „românire” a cântării bisericeşti de tradiţie bizantină. Cea de-a doua etapă de „românire” a cântărilor are loc odată cu afirmarea unui alt mare cărturar protopsalt iubitor de cântare în duh ortodox de rugăciune, acesta fiind Mihalache Moldo-Vlahul, personalitate proeminentă a culturii muzicale bizantine a sec. XVIII, protopsalt prezentat în studiile anterioare. Acesta este urmat de o altă minte strălucită a cântării psalmodiate (1745-1830), Iosif protopsaltul de la Mânăstirea Neamţului, care prin opera sa răspândită în mai multe manuscrise aduce un însemnat aport complexului proces de „românire” a muzicii psaltice de tradiţie bizantină. Un rol însemnat îl găsim şi la cel mai bun produs al şcolii nemţene de cântări psaltice,la Visarion Duhovnicul, ucenicul protopsaltului Iosif. Acesta, bun cunoscător de sistemă veche şi nouă, a trecut o mare parte a operei schimonahului Iosif, maestrul său „prin predanie” pe sistema nouă, hrisantică, astfel şi noi putându-ne bucura de cântările frumoase tonisite în duh curat ortodox. Ultimul cărturar român, care prin activitatea sa de tălmăcire a textelor greceşti în româneşte şi de tonisire de cântări în formă tradiţională românească afirmându-se ca desăvârşitor al procesului de „românire” al cântărilor bisericeşti este Naum Râmniceanu, cărturar ce încheie cea de-a doua etapă18. Desăvârşirea procesului de „românire” al cântărilor bisericeşti se suprapune cu apariţia reformei muzicale hrisantice în ţara noastră, aceasta constituind cea de-a treia etapă şi ultima. Odată cu apariţia reformei muzicale hrisantice şi implicita trecere la o nouă scriere muzicală se încheie procesul de „românire” al cântărilor bisericeşti. Din această ultimă etapă fac parte trei mari dascăli de muzichie, care se impun ca modele prin lucrările lor psaltice până în ziua de astăzi, aceştia fiind Macarie Ieromonahul, dascălul şi „portarie” al Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei, Anton Pann şi Dimitrie Suceveanu, protopsaltul Moldovei. Aşadar, ţara noastră eliberată în sfârşit de suzeranitatea limbii greceşti şi slavone creează un teren propice celor trei dascăli de psaltichie, Macarie Ieromonahul, Anton Pann şi Dimitrie Sucevanu, aceştia din urmă însămânţând în muzica bisericească cântări noi celebre, ca mai pe urmă să răsară o bogată cultură de muzică psaltică în adevăratul sens al cuvântului. Putem vorbi chiar de trei modele de tonisire şi interpretare muzicală, modele după care sau 17 18
Idem. Vasile Vasile „Istoria Muzicii Bizantine” Bucureşti, U.N.M.B. 1995 p.160.
10
creat alţi râvnitori de psaltichie pură ca Ştefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea, Victor Ojog, a.ş.m.d. Vom observa în continuare cum s-a aplicat reforma hrisantică în ţara noastră prin aceşti mari dascăli şi protopsalţi ai secolului al XIX-lea, modele urmate negreşit pentru îmbogăţirea cântării tradiţionale. Aplicarea reformei lui Hrisant de Madyt în ţara noastră se suprapune după cum am prezentat pe larg în materialul precedent cu perioada de desăvârşire a „românirii” cântărilor bisericeşti de tradiţie bizantină. Într-o vreme de criză pronunţată a sistemei muzicale, reforma hrisantică a asigurat fără doar şi poate, continuitatea unei arte de mare răspândire, artă seculară de o profundă trăire creştină într-o vreme când influenţele din exterior atentau la identitatea ei. Reforma, realizată de trei mari protopsalţi ai vremii, constantinopolitani, Hrisant de Madyt, Grigore Levitul şi Hurmuz Hartofilax a luat amploare în Biserica Ortodoxă şi prin mijlocirea Patriarhului Constantinopolului, reprezentant de frunte al procesului de răspândire al ei, care alături de reformatori a cerut sprijin domnitorului muntean Caragea, pentru îndeplinirea dezideratelor acestei reforme necesară în biserică. Arătându-se foarte interesat de propunerea patriarhului de Constantinopol, domnitorul muntean Caragea, prin pitacul domnesc de la 15 mai 1816 acordă numirea de „epitrop” sau mai bine spus răspunzător al „şcoalei de musichie ce s-a tocmit acum la Ţarigrad” – comform pitacului – pe Iosif episcopul de Argeş”, pe Ioan Moshu şi Polizache Dumitru. Comform aceluiaş studiu, prezentat mai sus, bizantinologul Vasile Vasile, profesorul de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, evidenţiază cinci mari linii vectoriale în ce priveşte procesul reformei hrisantice. Prima menţiune în acest sens este faptul că reforma este aplicată mai întâi în Ţările Române în anul 1816, prin inaugurarea şcolii de muzichie de la Sfântul Nicolae-Şelari, şcoală condusă de autorul primelor lucrări în notaţie bizantină tipărite în lume precedându-le pe cele ale lui Hisant, Petru Efesiu. „Introducere în teoria şi practica muzicii bisericeşti” – 1821. Cea de-a doua menţiune făcută de bizantinolog este evidenţierea necesităţii reformei, evidenţiere făcută de specialiştii timpului, în cazul muzicii bisericeşti româneşti fiind amintit Macarie Ieromonahul. Cea de-a treia aserţiune susţiniută, este faptul că reforma se aplică pe deplin în Muntenia şi Moldova, aceste regiuni fiind mult mai apropiate de tradiţia greceastă athonită, lucru neîntâlnit în celelalte provincii româneşti (Banat, Transilvania şi Basarabia) acestea fiind influenţate de practica sârbească şi de cea corală rusească. În cea de-a patra menţiune, bizantinologul Vasile Vasile, afirmă faptul că apariţia reformei se suprapune procesului desăvârşit al „românirii” cântărilor bisericeşti, menţionând în continuare că cei trei mari reprezentanţi ai perioadei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann şi Dimitrie Suceveanu s-au folosit de prilejul schimbării semnelor muzicale, pentru a încheia procesul de „românire” a cântărilor bizantine. Cea de-a cincea şi ultima aserţiunie a bizantinologului pentru răspândirea reformei pe teritoriul românesc este existenţa unui personaj de bază al reformei care guvernează aplicarea acesteia, fiind viitorul epistat al şcoalei de musichie de la Bucureşti, cel care va transpune cântările bisericeşti pe „noua sistemă” în cel mai important centru monahal din Moldova, acesta fiind marea lavră a Neamţului, considerată ca fiind „Pantocratorul românesc”. Când vorbim de aplicarea reformei în Ţările Române, nu trebuie să omitem personalitatea proeminentă a primei jumătăţi a veacului XIX, Mitropolitul Veniamin Costache 11
care prin făurirea celui mai vechi cântec patriotic românesc cunoscut până în prezent, făcut în timpul mişcării lui Tudor Vladimirescu, se evidenţiază ca piesă principală pentru susţinerea reformei muzicale. După cum se prezintă în studiul citat mai sus al profesorului bizantinolog Vasile Vasile, însuşi Macarie, dascălul de cântări recunoştea în prefaţa lucării sale, „Anastasimatar” tipărit la anul 1829 la Viena, că mitropolitul Dionisie al Ţării Româneşti a fost îndemnat de exemplul mitropolitului moldovean Veniamin Costache pentru a susţine sistema cea nouă şi pentru a înfiinţa şcoala de muzică psaltică, ce la Iaşi încă din 1805 exista, având profesori vestiţi protopsalţi ai bisericii patriarhale din Constantinopol pe Petru Protopsaltul şi pe Grigorie Vizantie. Şcolile de la Socola şi de la Mitropolia din Bucureşti, la care se adaugă şi şcoala de la Neamţ, având reprezentanţi pe Iosif monahul şi Visarion Duhovnicul „au contribuit la românizarea cântării bisericeşti, la fixarea melodiei prin reguli stabilite şi raţionale”19. Pentru buna sporire a lucrurilor, mitropolitul cărturar a adus de la Patriarhia de Constantinopol renumiţi protopsalţi ca Petre, Grigorie Vizantie, Iancu Malaxa (care fiind canonarh la Constantinopol a fost adus de însuşi Mitropolitul Veniamin la mitropolie ca protopsalt) cărora mai târziu se va adăuga şi Gheorghe Paraschiade, cu scopul de a asigura instituţiei spiritul ortodox al cântării psalmodiate. Dar din păcate marii protopsalţi deşi erau înzestraţi cu cele mai înalte calităţi vocale şi muzicale, nu slujeau în limba română, după cum ar fi dorit Veniamin Costache, pentru că le era străină, aceştia cântând în limba greacă. Prin această observăm, după cum afirmă şi profesorul Vasile Vasile în opera citată la pag. 109, de ce Macarie Ieromonahul reprezenta autoritatea muzicală de care era nevoie. Dimitrie Suceveanu la acea vreme fiind prea tânăr, având doar 24 de ani, primeşte porunca de a exighisii „slujba înmormântării mirenilor” fapt care comfirmă nevoia de a exista un protopsalt autohton. Lui Veniamin Costache nu avem a-i mulţumi doar pentru aplicarea reformei, dar şi pentru trecerea de la faza manuscriselor la cea a primelor tipărituri muzicale; de la faza cărţilor cuprinzând doar textele religioase, la cea a însoţirii acestora, prin tipărire, de semnele muzicale psaltice în formă hrisantică. Cu directa sa binecuvântare, comform aceleiaşi surse prezentate mai sus, se înfiinţează tipografia muzicală de la mânăstirea Neamţ şi de la Mitropolia din Iaşi, locul unde văd lumina tiparului cărţile de căpătâi ale epocii „Idiomelarul” lui Dimitrie Suceveanu, „Antologhia” lui Nectarie Frimu (1840), „Cartea de cântări bisericeşti” a aceluiaşi Nectarie, „Prohodul” lui Dimitrie Suceveanu (1847), „Teoreticonul” reeditat de Suceveanu după ediţia de la Viena din 1823 (1848), „Anastasimatarul” şi „Irmologhionul” tot al lui Suceveanu (1848), etc. Rolul important al mitropolitului Veniamin Costache nu se opreşte aici neputând a nu aminti mijlocirea sa cărturărească pentru înlocuirea termenilor de specialitate de origine străină cu echivalente româneşti; chinonic pentru slavoslovie, tricântare pentru trisfetoc, binecuvântare pentru blagoslovenie, miezonoptică pentru poloşniţă a.ş.m.d., afirmând (în „Prefaţa” Liturghierului20, că pentru cuvintele „ce nu se pot rosti în graiul românescu, mai de cuviinţă este de a se ţinea aşa precum le au întâi alcătuitorii, adecă grecii, precum zicem: polieleu, proscomidie, antifoane, antologhion”21. 19
Vasile Vasile „Aplicarea reformei hrisantice în Moldova”, studiu prezentat la simpozionul „Muzica sacră în spaţiul românesc” la 30 mai 1994. comform spuselor episcopului Melchisedec din „Memoriu pentru cântările bisericeşti în România”, Bucureşti 1882, p. 32 20 Veniamin Costache, Liturghierului, Iaşi, 1834, p. 4. 21 Vasile Vasile „Istoria Muzicii Bizantine” Bucureşti, U.N.M.B. 1995 p.110
12
Cu o oarecare întârziere, la Bucureşti se urmează iniţiativa mitropolitului moldovean cu aceeaşi dorinţă reformatoare. Astfel spus în Bucureşti existau mai multe şcoli de psaltichie cu activitate sporadică; putem aminti pe cea a lui Dimcea (invitat la 1810 de mitropolitul moldovean ca protopsalt la Iaşi); a lui Dionisie Fotino (de la „Sf. Sava”), de la Sf. Gheorghe, de la Biserica Colţea, etc. La 16 iunie 1813, Ioan Vodă Caragea constatând lipsa de cântăreţi înfiinţează o şcoală de cântăreţi având ca profesor pe „dascălul musicos” Ierom. Gherasie22, dar nu rezistă decât până în 1814. La 6 iunie 1817 prin mijlocirea Domniţei Ralu, sprijinitoarea mişcării muzicale a vremii, domnitorul Caragea, tatăl Domniţei Ralu, înfiinţează fecunda şcoală de la Sf. Nicolae din Şelari unde predă în limba greacă Petre Efesiu, elevul protopsaltului-dascăl Ghe. Cretanul şi al dascălului de cântări Agapie Paliermul venit în ţară la 1816 după cum aflăm de la elevul său Anton Pann în „Bazul teoretic şi practic...” pag. XXXII23. La această vestită şcoală de muzică, se vor pregăti doi din marii reformatori români, Macarie Ieromonahul şi Anton Pann. Un al treilea reprezentant de seamă al reformei româneşti este şi Panaiotis Unghiurliu, protopsaltul mitropoliei Ungro-Vlahieii care călugărindu-se a primit numele de Pangratie. La 1819, Dionisie Lupu redeschide şcoala de cântări „în limba ţării” – comform aceleiaşi surse – având profesor pe Macarie Ieromonahul, dascălul de cântări şi marele protopsalt român, şcoală ce-şi va întrerupe activitatea în timpul mişcării condusă de Tudor Vladimirescu, Macarie refugiindu-se pe teritoriul transilvănean. Cei trei discipoli ai marelui Petru Efesiu, Macarie Ieromonahul, Anton Pann şi Panaiot Unghiurliu, au fost numiţi în comisia de aplicare a reformei hrisantice în ţara noastră dar existând anumite divergenţe, comisia dovedindu-se neviabilă, marii dascăli de psaltichie, Macarie şi Pann vor continua activitatea reformatoare pe cont propriu. Un rol foarte important în activitatea de reformare a cântării psaltice l-a avut şi Dimitrie Suceveanu, protopsaltul modlovean, care fiind ajutat de traducerile cărţilor de cult în limba românească deja existente, a pus pe muzică psaltică în duh ortodox românesc cântarea psaltică,, parte tradusă din sistema veche parte compusă direct în sistema nouă. Pe aceşti mari corifei ai muzicii psaltice de tradiţie bizantină îi vom prezenta pe fiecare în parte în următoarele pagini care au ca scop direct prezentarea pentru psalţii de astăzi a modelelor lor de cântare şi nu în ultimul rând pentru reînvierea, cu ajutorul lui Dumnezeu Atotţiilorul, a tradiţiei psaltice de odinioară. a. MACARIE IEROMONAHUL ŞI ÎNCEPUTUL ORGANIZAT AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MUZICAL ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ [1750? (1770) - 1836] Odată cu aplicarea reformei muzicale hrisantice în Ţările Române se vor afirma, după cum am menţionat şi în articolul precedent, un buchet de mari protopsalţi români, cărturari de vază ai veacului al XIX-lea, dar personalitatea proeminentă a vremii rămâne, fără doar şi poate „părintele şcolii muzicale de tradiţie bizantină din ţara noastră”, portarie al Sf. Mitropolii din Bucureşti şi „epistat” al şcolii de muzică bisericească, marele dascăl Macarie Ieromonahul.
22
N. Popescu „Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul”, Bucureşti 1908, p. 17, apud. Vasile Vasile op.cit. p. 111 23 Anton Pann „Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică.” Bucureşti 1846, p. XXXII
13
Macarie Ieromonahul, s-a născut în comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa la anul 1770, an acceptat de mai mulţi bizantinologi24 purtând numele de Perieţeanu ca şi fratele său Voicu care ajunge mai târziu stolnic ca şi sora sa călugăriţă la Mânăstirea Viforâta25. Muzicologul Viorel Cozma prezintă în lexiconul său citat mai sus ca an de naştere al lui Macarie „probabil 1780”, în timp ce arhiereul Nifon N. Ploieşteanu26 în cartea sa de muzică psaltică editată la anul 1902 în tipografiile Joseph Göebl, Bucureşti, prezintă ca an al naşterii dascălului de psaltichie „probabil între anii 1780-1785”. Nebuloasa privind anul naşterii „dascălului muzicos” Macarie Ieromonahul, persistă şi în ziua de azi, bizantinologii neavând ca dovadă nici un manuscris cu mărturia anului naşterii protopsaltului acceptând în unanimitate anul 1770. În studiul citat mai sus al bizantinologului Vasile Vasile întâlnim o nouă aserţiune privind anul naşterii protopsaltului. Bizantinologul prezintă în studiul său însemnarea arhiereului Iosif Naniescu (cel căruia – comform sursei – „îi vor fi încredinţate manuscrisele protopsaltului de către episcopul Chesarie”), de pe un manuscris comform căreia „Macarie a murit în 1836, la vârsta de 86de ani fiind înmormântat la Mânăstirea Viforâta de lângă Târgovişte unde sora sa era stareţă”27. Concluzia pe care o putem trage din această însemnare este că dascălul Macarie s-a născut în anul 1750. Nicolae M. Popescu, principalul biograf al vieţii şi operei lui Macarie Ieromonahul, infirmă faptul că Macarie ar fi fost dascălul lui Iosif Naniescu şi priveşte cu semnul îndoielii – comform aceluiaşi studiu mai sus citat – notaţia mitropolitului ieşean. Din această cauză şi noi în prezenta, smerită biografie a protopsaltului Macarie Ieromonahul am notat ambele date 1750? (1770) ca an al naşterii dascălului de cântări. Fiind înzestrat cu calităţi muzicale deosebite, este dus de părinţii săi, de copil, la Mânăstirea Căldăruşani, vestitul centru monahal unde îşi face ucenicia în cântările bisericeşti pe sistema veche de notaţie muzicală28. Nu se cunoaşte cine i-a fost prim dascăl la Mânăstirea Căldăruşani,neexcluzându-se chiar autodidacticismul marelui muzicant. Aşadar „după o petrecere” de mai mult timp la Mânăstirea Căldăruşani cum prezintă bizantinologul Ghe. Ionescu în acelaş studiu, a fost luat „de către mitropolitul Dositei care instruindu-l în limba greacă lu datú sub îngrijirea lui Straton, protopsaltul mitropoliei care-l va învăţa arta musichiei bisericeşti”. Fără dubii, cel care a desăvârşit cunoştinţele muzicale ale tânărului Macarie este dascălul Constandin, ucenicul protopsaltului Ţării Româneşti Şărban, după cum şi deducem din însemnările sale din „Catavasiile de la Duminica Stălpânilor” creaţie orginală a dascălului Şărban pe care Macarie le-a învăţat de la dascălul Constandin notându-le în „sistima noao” paradosindu-le „părinţilor din Monastirea Neamţul”. Comform istoriei muzicii bisericeşti ştim că la anul 1817, Petru Efesiu venit de la Constantinopol înfiinţează şcoala de muzică pe sistemul nou hrisantic la biserica Sf. NicolaeŞelari; cu această ocazie asemenea lui Anton Pann, Costache Chiosea, Pangratie Unghiurliu a.ş.m.d., Macarie fregventează cursurile acestei şcoli însuşinduşi semnele noului sistem, un sistem dovedit a fi mai bun şi mai uşor de deprins.
24
Ghe.Ionescu „Dictionar cronologic de psalti”,Bucureşti 2003 p.87 vezi şi Cozma Viorel”Lexicon de muzicieni români” Bucureşti,Editura Muzicală 1970 p.284 -„născut probabil prin 1780” 25 Vasile Vasile op.cit. p.114 26 Nifon N.Ploieşteanu „Carte de muzică bisericească” Bucureşti 1902, tipografiile Joseph Göebl, p.54 27 Vasile Vasile „op.cit.”, p. 114 28 Ghe. Ionescu „op.cit.” p. 87
14
La 20 nov. 1812 episcopii Iosif al Argeşului şi Constandie al Buzăului solicită înfiinţarea unei şcoli de muzică bisericească pe lângă Mitropolia Bucureştiului şi implicita aducere a lui Macarie „să paradosească musichia, dându-i-să toate cele trebuincioase cum şi leafă”, ca unuia „ce are râvnă precum din mica sa copilărie sau nevoit de au învăţat acest meşteşug”29. Nu se cunoaşte cauza, dar şcoala nu a luat fiinţă niciodată comform bizantinologului înfiinţându-se mai târziu o şcoală la „Sf. Sava” care a rezistat doar un an, până în 1814. La 7 aprilie 1815, domnitorul Ţării Româneşti, Caragea semenază o anafora pentru „reânfiinţarea şcolii pentru pregătirea copiilor lor şi a celor sărmani” aducând ca dascăl „unul ca să paradosească cântările bisericeşti”, în persoana lui Macarie Ieromonahul „ce se află însărcinat cu schitul Golgotei, om cu ştiinţă la meşteşugul cântării”. Comform aceleiaşi surse, nu avem date exacte dacă Macarie a funcţionat sau nu la această şcoală dar deducem faima ce-şi atrăsese printre boierii târgovişteni, fiind atras de această zonă chiar prin faptul că sora sa era stareţa mânăstirii Viforâta, mânăstire aşezată în apropierea fostei cetăţi domneşti. O altă dovadă a încrederii atrase asupra sa este şi faptul că la 1 mai 1819 când Dionisie Lupu este ales mitropolit al Ţării Româneşti, Macarie rosteşte în numele bisericii, discursul de învestitură30. Dat fiind faptul că era om de încredere al mitropoliei, primind titlul de „portarie”, distincţie de profundă apreciere din partea mitropolitului, este ales în acelaş an 1819, anul înscăunării mitropolitului Dionisie Lupu, dascăl de musichie psaltică la şcoala înfiinţată de mitropolit, în cadrul curţii „pre graiul limbii noaste”. După cum consideră bizantinologul Ghe. Ionescu, în studiul său citat mai sus31 titlul de „epistat” sau mai clar spus inspector al şcolilor de muzică din Ţara Românească îl primeşte tot din partea mitropolitului Dionisie Lupu la anul 1825, când iau fiinţă şcolile din oraşele reşedinţă de judeţ, Craiova, Râmnic, Târgovişte, Câmpulung, Buzău dar şi din Tg. Jiu, Cerneşti, Caracal, Piteşti, Ploieşti, Focşani. Acest fapt este apreciat de acelaş bizantinolog pe bună dreptate „ca începutul organizat al învăţământului muzical din Ţara Românească”, aceste şcoli având localuri proprii special amenajate, cu manuale tipărite pentru studiu cu sistem de predare, cu profesori pregătiţi puşi sub autoritatea vremii, Macarie Ieromonahul32. Fără îndoială materialul didactic vor fi fost lucrările lui Macarie tipărite la Viena în 1823 „Theoreticonul”, „Anastasimatarul” şi „Irmologhionul”. Macarie Ieromonahul a fost ales de mitropolit pentru a paradosi toate cântările pe sistema nouă în comisia din care făcea parte Anton Pann şi Pangratie Unghurliu, protopsaltul mitropoliei, însă din păcate această comisie nu a funcţionat niciodată Nifon N. Ploieşteanu, arhiereul vicar al Mitropoliei Ungro-Vlaheii în lucrarea sa, aducând concis motivul: „fiecare din membrii ei, avea ambiţiunea să lucreze separat şi să publice cărţi de psaltichie pe româneşte subt iscălitura sa proprie”33.
29
Ghe. Ionescu, „op.cit.”, p. 88 Vasile Vasile „op.cit.”, p. 114 31 Ghe. Ionescu „Macarie Ieromonahul dascăl de psaltichie şi epistat ai şcolilor de musichie din Ţara Românească”, vol. 39, 1992, p. 73-83 32 Vasile Vasile... op.cit. p. 115 33 Nifon N. Ploieşteanu „Carte de muzică bisericească”, Bucureşti 1902, p. 56 30
15
Aşa cum l-a definit principalul său biograf, preotul Nicolae M. Popescu, Ieromonahul Macarie este o adevărată „îmbinare de talent, de credinţă în Dumnezeu şi de patriotism curat”34. Comform studiului bizantinologului Ghe. Ionescu, în primăvara lui 1821 Macarie însoţeşte pe boerul Nil Poponea Sibianul în Buda, trimis în ascultare de mitropolitul Dionisie Lupu unde gândeşte a-şi tipării lucrările, dar izbucnind revoluţia lui Tudor Vladimirescu, revine în ţară lipsit de fonduri pentru a continua tipărirea. În anul următor pleacă la Viena unde după încă un an în 1823 îşi vede visul împlinit prin tipărirea a „3000 de trupuri” din fiecare dintre cele trei cărţi în limba română „Theoreticonul”, „Anastasimatarul” şi „Irmoghionul”. Cu prilejul numirii sale „epistat” cum am menţionat mai sus, elaborează în acest sens instrucţiuni numite „Ponturi 18 cătră dascălii de musichie ce sunt orânduiţi ca să paradosească atât aici în poliţia Bucureştilor cum şi afară din judeţe...”, lucrare considerată primul document oficial cu caracter didactic-metodologic din istoria pedagogiei muzicale româneşti35. Bucurându-se de arhiereasca apreciere a celui ce în 1823 îi dedicase un număr însemnat de tipărituri, acesta fiind Veniamin Costache, mitropolitul moldovean, Macarie în 1829 se mută pentru un timp la Iaşi, în acelaş an fiind numit „igumăn” al mânăstirii Bârnova. După cum bizantinologul Ghe. Ionescu prezintă în aceiaşi lucrare, în urma unor intrigi şi neânţelesuri „supărat din suflet fiind” Macarie renunţă la stăreţia mânăstirii Bârnova stabilindu-se în primăvara anului 1831 la Mânăstirea Neamţ unde timp de trei ani activează ca dascăl de musichie psaltică. Plecat de la Neamţ după o periodică şedere la Buzău ca oaspete al episcopului Chesarie, se stabileşte în 1834 la M. Căldăruşani, locul de unde începuse adâncul studiu al musicii psaltice îndeplinind funcţia de „tipograf-corector” şi mai târziu de director al tipografiei. După cum aflăm din aceeaşi sursă, Macarie se îmbolnăveşte grav în vara anului 1836 şi astfel, luându-şi toate manuscrisele psaltice se mută la sora sa la Mrea Viforâta unde la scurt timp trece la Domnul lăsând în urmă o operă colosală. Compozitorul fecund, a avut o contribuţie esenţială în ce priveşte „românirea” cântărilor bisericeşti, realizând tipărite ori rămase în manuscris peste 150 de cântări originale şi peste 2000 de cântări tălmăcite din limba elenă, după cum urmează să le amintim. Opera deosebită a Ieromonahului Macarie se dovedeşte a fi una deosebită lăsată moştenire din psalt în psalt, şi împărţită în două ramuri: cărţi tipărite şi, manuscrise nepublicate. Dintre cele tipărite amintim „Theoreticonul”, „Anastasimatarul” şi „Irmologhionul”, toate tipărite la Viena după cum le-am prezentat la anul 1823; „Tomul al II-lea al Antologhiei” tipărită la Bucureşti în anul 1827 şi „Prohodul Domnului” tipărită la Buzău în anul morţii sale 1836, având o prefaţă scrisă de Episcopul Chesarie al Buzăului. Opera lui Macarie Ieromonahul nu o vom prezenta caracterizată ci doar amintită, aceasta fiind prezentată foarte frumos şi concis de bizantinologii Ghe. Ionescu, Vasile Vasile, Pr. Nicolae M. Popescu, a.ş.m.d. în studiile acestora, foarte valoroase (unele citate în acest studiu). Ca lucrări rămase în manuscris amintim „Stihirarul” de Manuel Hrisaf exighisit de Grigorie Protopsaltul şi Hurmuz Hartofilax iar „pre limba noastră românească” de „smeritul Macarie Ieromonahul” (caligrafiat de Ilie Cântăreţul) în 1829 (B.A.R., ms. rom. 34
Popescu M. Nicolae „Macarie Psaltul” publicat în „Muzică şi poezie”, Bucureşti nr. 3 ianuarie 1937, p. 4, vezi şi Vasile Vasile „op.cit.”, p. 115 35 apud. Ghe. Ionescu „op.cit.”, p. 89
16
1690). Altă lucrare este „Papadichia” (B.A.R. ms. rom. 1691) cu cântări ale utreniei neincluse în tomul al II-lea al Antologhiei (caligrafiat de acelaş Ilie Cântăreţul) la anul 1825. „Irmologhion Calofonicon” (B.A.R. ms. rom. 1685) cu 125 de cântări frumoase dintre care 120 irmoase „frumos meşteşugite”, tot aici întâlnim şi cinci imne de laudă adresate lui Al. Ghica, şi Mihail Sturza, stareţului Dositei, stareţii Fevronia, ultimul fiind o rugăciune închinată Fecioarei Maria (patroana spirituală a psalţilor). Manuscrisul e caligrafiat de Macarie la 1833. Altă scriere „Kalofonicon – Irmologhion” (B.A.R. ms. rom. 4412), scris de Macarie la Neamţ, colecţionate în volum de Iosif Naniescu. „Pricesniarul” (B.A.R. ms. rom. 1692) cuprinde 90 de chinonice, 7 originale şi 83 exighisite din greceşte în anul morţii sale 1836. „Cântările Sf. Liturghii” (B.A.R. ms. rom. 1804) caligrafiat de Ghimnasie Monahul de la Căldăruşani la 1838, conţine lucrări din „Tomos al Antologiei” (f. 143-215). „Anixandarii” (B.A.R. ms. rom 3735) scrise la Bârnova în 1830 în cinci exemplare de însăşi mâna lui Macarie, şi la Neamţ, pe perioada celor trei ani de şedere. „Doxologia Sf. Ambrozie al Mediolanilor” (B.A.R. ms. rom. 1804 f. 130), glasul VIII alcătuită la 1833 „de smeritul Macarie Ieromonahul”. „Canonul stâlpilor” (B.A.R. ms. rom. 3735, f. 41-45), tipărit şi de Nicolae M. Popescu în „Macarie Psaltul”, la o sută de ani de la moartea sa... +1836 - 1936 Bucureşti (pag. 13-32). „Compoziţii pe psaltichie” (B. A.R. ms. rom. 3736) ce conţine 27 cântări psaltice de la vecernie, utrenie şi Sf. Liturghie precum şi cântecele morale „Cântarea dimineţii” gl. VIII pe versurile lui I. E. Rădulescu (pag. 7 şi 8) şi „Deschide-te gură cântă” gl. VIII pe versurile lui Barbu Paris Mumuleanu (pag. 3, 10 şi 17). Şi nu în ultimul rând, Macarie este autorul primei notări a „Pripelelor după Polieleu” alcătuite cu text şi muzică de monahul Filothei de la Mânăstirea Cozia (sec. XIVV – XV) ce au circulat oral mai bine de patru secole, tipărite de Serafim Ieromonahul la Buzău, 1856 (paginile 121-156). Astfel am amintit pe scurt opera marelui Macarie neavând tendinţa de exhaustivitate, pentru că este prezentat foarte frumos şi foarte complet de bizantinologii vremii, cărturari de toată lauda şi cinstea. Viu să fie numele răposatului Macarie în inima şi cântarea noastră pentru reânvierea tradiţiei psaltice de odinioară. b. ANTON PANN (1796 – 1854) În secolul XIX, muzica psaltică de tradiţie bizantină cunoaşte un număr de mari protopsalţi şi dascăli, slujitori ai stranei bisericeşti şi nu numai, ai duhului pur ortodox de cântare „româniită”. Printre aceştia se remarcă o figură de celebru protopsalt, născut la Sliven, oraşul Bulgăresc al anilor 1796 sau 1797 despre care Nicolae Iorga spunea că este „o albină de folclorist”, nimeni altul decât „fiul Pepelei cel isteţ ca un proverb”, Anton Pann. Antonache Pantaleon Petroveanu, după numele său întreg răsare ca o floare dintr-o familie modestă a Bulgariei sec. XIX – în care tatăl său, român de origine se îndeletnicea cu meseria de căldărar iar mama sa grecoaica Tomaida, cu treburile casnice36. Fiind cel mai mic băiat dintre cei trei năzdrăvani ai casei Petroveanu, Antonache se remarcă încă de mic drept o minte iscusită şi înţeleaptă, având înclinaţii muzicale de excepţie. Rămânând orfan de mic copil, tatăl său murind, micul Antonache, de acum doar în îngrijirea mamei sale, cunoaşte din 36
Ghe. Ionescu „Dicţionar cronologic de psalti” 2003, Bucureşti, p. 114
17
plin privaţiunile vieţii aduse de ocupaţia turcească astfel că împreună cu fraţii şi mama sa Tomaida se refugiază în Basarabia stabilindu-se periodic la Chişinău. Pornind cu cruzime războiul ruso-turc, mama lui Antonache este încă o dată supusă suferinţei prin pierderea băieţilor mai mari, aceştia fiind înrolaţi în armată şi căzuţi pe frontul de la Brăila. Din activitatea micului Antonache la Chişinău amintim primirea sa în corul „bisericii celei mari” datorită vocii excepţionale de sopran, unde activează până în luna decembrie a anului 1812, când alături de mama sa se stabileşte la Bucureşti fugind de războiul izbucnit între Rusia şi Franţa lui Napoleon. Numit de Nicolae Iorga a fi „una din întrupările cele mai bogate şi mai depline ale literaturii populare”37, Anton Pann, sau după cum se mai semna în lucrile sale, Anton Pană, este primit, datorită calităţilor sale vocale deosebite, în cercul muzical ecleziastic al Bucureştiului fiind angajat ca paraclisier al bisericii „Olari” şi la numai un an diferenţă (1813), fiind angajat „defteriu” (cântăreţ II) la biserica „Sfinţi” unde va cânta până la anul 181838. Primul său dascăl de psaltichie s-a dovedit a fi, nimeni altul decât primul său protector Dionisie Fotino, serdarul mitropoliei unde la a cărui şcoală de predare psaltică îşi începe studiul adânc şi lungul drum de mare folclorist între anii (1812-1816), loc unde negreşit îşi însuşeşte sistema veche a psaltichiei pe deplin. Încheind studiul cu marele compozitor şi nu numai, eruditul istoric Dionisie Fotino, Anton Pann fiind mânat de o poftă neobosită de adânc studiu, fregventează şi cursurile de la biserica „Sf. Nicolae – Şelari”, desăvârşindu-se în sistema nouă de notaţie psaltică alături de marele dascăl de muzichie psaltică Petru Efesiu între anii 1816-1818, comform aceleiaşi surse mai sus menţionate, loc unde este coleg cu Macarie Ieromonahul, Costache Ciosea, Panaiot Unghiurliu (devenit Pangratie în urma călugăriei) ş.a. Bizantinologul Ghe. Ionescu, aduce în discuţie în studiul său citat mai sus faptul că Anton Pann ar fi urmat şi cursurile şcolii lui Ghe. Lazăr de la „Sfântul Sava” din Bucureşti, aducând dovadă mărturia lui Ion Manole din studiul „Anton Pann”39 (pag. 15) prin acest mod însuşindu-şi o vastă cultură umanistică. „Fiind mai întâi de toate un neântrecut cântăreţ al stranei româneşti şi un creator de melodii psaltice păstrate în uz până astăzi” după cum îl prezintă bizantinologul Vasile Vasile40, Anton Pann, este întâlnit în istorie la anul 1819 ca fiind director în tipografia lui Petru Efesiu, tipografie înfiinţată cu scopul tipăririi cărţilor de muzică psaltică pe noua sistemă de notare muzicală41. „Aceasta este tot ce ştie despre învăţătura lui”, (A. Pann), G. Dem. Teodorescu, „cel mai mare lăudător descoperitorul lui (A. Pann) în mai multe privinţe”, realizând – după cum N. Iorga afirmă în continuare – o „biografie analitică de nu mai puţin de 133 de pagini pe care i-a alcătuit-o în 1891”42. De altfel însuşi Anton Pann ne comfirmă ceea ce a învăţat ‚în viaţa lui „eu altele nu am învăţat în viaţa mea, decât din mica copilărie a mea mi-am bătut capul ca să ajung desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti, în care am şi izbutit”43. 37
N. Iorga „Pagini alese”, Bucureşti, 1985, p. 13 Ghe. Ionescu „op.cit.”, p. 115, vezi şi Vasile Vasile „Istoria muzicii bizantine”, Bucureşti, 1995, p. 124-137 39 Ghe. Ionescu „op.cit.”, p. 116 40 Vasile Vasile „Istoria muzicii bizantine”, Bucureşti 1995, p. 124 41 Ghe. Ciobanu „Viaţa şi activitatea lui Anton Pann” prefaţa „Cântecelor de lume”, Bucureşti, p.10 42 N. Iorga „Pagini alese” Bucureşti 1985, p. 113 43 A. Pann „Fabule şi Istorioare”, vol. I, Bucureşti, 1841, „Prefaţă” 38
18
Aşa cum prezintă folcloristul Ghe. Ciobanu în studiul său, „până în 1819 este epoca de formare a lui Anton Pann” din acest an „el începând să se manifeste atât pe tărâmul compunerilor cât şi pe cel al tipăriturilor”44. La anul 1823 îl găsim pe Anton Pann, de acum fecundul compozitor de psaltichie şi „albină de folclorist” cum îl numea Nicolae Iorga, ca profesor de muzică bisericească la şcoala de muzică psaltică din Bucureşti pentru trei ani, când se va muta la Râmnicu-Vâlcea predând psaltichie încă un an (1827). Având o viaţă noncomformistă, fuge la Braşov în Schei cu Anica, frumoasa nepoată a stareţei de la „Dintr-un lemn”, (mânăstire unde predă o vreme psaltichie activând ca psalt în strană), şi cântă la biserica „Sf. Nicolae” timp de un an (1828). Nicolae Iorga vine şi explică gestul noncomformist al ”dascălului musicos” acesta fugind la Braşov „ca să adune comoara de cântece, poveşti, snoave, zicale, cuvinte, credinţe şi datine ale poporului”45. Revenit la Bucureşti, după ce activase la Vâlcea ca psalt în strănile mânăstirilor „Cozia”, „Dintr-un lemn” şi „Tismana” îşi reia activitatea de dascăl la şcoala de psaltichie de unde plecase până în anul 1834 în acest timp fiind cântăreţ la bisericile „Olteni” şi „Popa Dârvaşi” (1832-1842). După moartea fostului său coleg de la şcoala lui Petru Efesiu, Constantin Chiosea, vine în postul de dascăl la „Seminarul Central” unde activează din 1842 până la anu 1848, când începe revoluţia. Odată cu mişcarea revoluţionară de la 1848, încetându-se activitatea Seminarului „Central” din Bucureşti, fecundul compozitor nu-şi lasă activitatea, dând dovadă de o energie deosebită de lucru, acesta mutându-se în postul de dirijor şi cântăreţ al bisericii „Kreţulescu”. La această biserică unde avea un cor straşnic bărbătesc, activează până va trece la Domnul la data de 2 noiembrie 1854. „Întruparea cea mai bogată a literaturii populare” cum Nicolae Iorga îl numea, Anton Pann, a fost înmormântat la biserica „Lucaci” din Bucureşti lăsând pe piatra funerară în mod simbolic, comform ultimei sale dorinţe, următorul epitaf ce-i aparţine în totalitate: „Aici s-a mutat cu jale În cel mai din urmă an, Cel ce în cărţile sale Se subscrie Anton Pann Acum mâna-i încetează Ce la scris mereu şedea Nopţi întregi nu mai lucrează La lumină cărţi să dea Împlinindu-şi datoria Şi talentul ne-ngropând, Şi-a făcut călătoria Dând altor în lume rând.” Fiind un bun cunoscător al celor două notaţii bizantine, al notaţiei liniare şi meşteşugul instrumentului (chitara), Anton Pann lasă în urmă după trecerea sa în ţara de peste veac o operă fabuloasă, şi nu numai, un exemplu de păstrare şi desăvârşire al tradiţiei psaltice de pe teritoriul românesc. „Fiul Pepelei cel isteţ ca un proverb” cum îl numea „luceafărul poeziei româneşti” în poezia sa „Epigonii”, strofa a treia, Anton Pann prin activitateaa sa de compozitor, culegător de folclor, psalt cu calităţi vocale excepţionale, românitor al aproape tuturor cântărilor serviciilor liturgice, rămâne în istoria muzicii de strană alături de Ieromonahul Macarie, un păstrător al tezaurului psaltic românesc şi desăvârşitor al lui. Prin numirea sa de către mitropolitul Dionisie Lupu în comisia de românire a cântărilor psaltice, avem cea mai bună dovadă că el ajunsese nu numai să se formeze, „ba chiar să se facă atât de cunoscut încât să se considere indispensabilă contribuţia lui la efectuarea unei asemenea munci de răspundere”; conchide Ghe. Ciobanu, unul dintre biografii săi fideli şi profunzi. Acest aspect îl notează
44 45
Ghe. Ciobanu, „op.cit.”, p. 10 N. Iorga - idem
19
însuşi Anton Pann astfel: „mărturiseşte contractul meu scris în condica sfintei mitropolii că şi eu eram conlucrător cu părintele Macarie în zilele prea sfinţitului Dionisie Mitropolit”46. Anton Pann, după cum clar îl atestă „Dicţionarul folcloriştilor”, „a fost şi mai este considerat şi atăzi ca primul nostru folclorist”, acesta prin culegerile sale „De prin lume adunate / şi tot cătră lume date”, fiind cel dintâi culegător de folclor de pe teritoriul românesc, făcând parte, după cum tot în dicţionarul folcloriştilor se afirmă, „din aceeaşi familie spirituală cu Ion Creangă”47. Nicolae Iorga, mintea înţeleaptă a istoriei româneşti conchide în pagina sa dedicată lui Anton Pann: „Cine nu crede ce factor de cultură a fost în vremea sa Anton Pann, n-are decât să cetească bibliografia analitică de nu mai puţin decât 133 de pagini pe care i-a alcătuit-o în 1891 cel mai mare lăudător, descoperitorul lui în multe privinţe, răposatul G. Dem Teodorescu”48. Nu-i vom caracteriza opera lui Pann, doar i-o vom aminti în acest smerit studiu, deoarece această operă colosală a fost subiectul profund discutat într-un mod excepţional de biografii săi G.D. Teodorescu, Ghe. Ciobanu, a.ş.m.d. Dintre lucrările tipărite amintim „Noul Doxastar”, prefăcut în româneşte după cel al serdarului Dionisie Fotino şi dat la lumină în trei tomuri, tomul I la Bucureşti 1841, tomul al II-lea la anul 1853 şi tomul al III-lea tot la Bucureşti, anul 1853. „Irmologhiul” sau „Catavisierul”, românit de A. Pann, tipărit la anul 1846 la Bucureşti, cuprinde toate irmoasele sau catavasiile sărbătorilor împărăteşti de peste an, troparele, condacele şi exapostilariile. Acesta mai cuprinde şi podobiile tuturor glasurilor, binecuvântările şi slujba înmormântării. Această tipăritură prezentată mai sus, mai are o ediţie, cea din Bucureşti 1854 care cuprinde pe lângă alte cântări tonisite ori exighisite de A. Pann, şi catavasiile sărbătorilor dumnezeieşti şi un număr de 21 de doxologii. O altă tipăritură a protopsaltului, este „Heruvico-Kinonicarul”, lucrare ce cuprinde toate heruvicele şi chinonicele de peste tot anul, adăugându-li-se şi toate axioanele tuturor glasurilor şi praznicelor scrise de A. Pann şi date la lumină la anul 1846 în timpul activării ca dascăl de muzică la „Seminarul Central” Bucureşti. Această lucrare prezentată are şi un al II-lea tom, dat la lumină de Anton Pann la Bucureşti în 1847 care deţine pe ultimele pagini o satiră a autorului prezentată celorlalţi cântăreţi care „a se abona n-au nas”. Mai există o ediţie strânsă, ce cuprinde „trei rânduri de heruvice şi chinonice” şi „axioane 22” date la lumină tot de Pann la anul 185349. „Slujba înmormântării” prezentată în două ediţii 1846, 1853 este urmată de „Rânduiala sfintei şi Dumnezeieşti Liturghii” tipărită tot la Bucureşti la anul 1847, împreună cu „Paresimierul” în care sunt incluse toate cântările postului mare. O altă lucrare tipărită de Anton Pann este şi „Privigherul” ce cuprinde rânduiala „privigherii sau a mânecării” dat la lumină la 1848. 1853 - „Antifoane”; 1854 „Noul Anastasimator” care cuprinde slujba învierii pe 8 glasuri, tradus pe sistema nouă după cel al serdarului Dionisie Fotino, apărut concomitent cu „Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur” şi „Sfânta Liturghie a Marelui Vasile” (apud. Ghe. Inescu, „op.cit.”, pag. 117). Din lucrările teoretice tipărite de marele protopsalt amintim: 46
Anton Pann în „Bazul teoretic şi practic” Bucureşti, 1845, p. II Iordan Datcu şi S. C. Stroescu „Dicţionarul folcloriştilor” Bucureşti 1979, p. 325 48 referindu-se la lucrarea G.D.T. „Viaţa şi activitatea lui Anton Pann”, Bucureşti 1893 49 Ghe. Ionescu, „op.cit.”, p. 116 47
20
„Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti” şi „Anastasimatar” dat la lumină la 1847; „Tipic bisericesc” - Bucureşti 1851; „Mica gramatică muzicală teoretică şi practică” dedicată cuviosului Ieromonah Ieronim fost profesor de muzică bisericească la Seminarul Sf. Mitropolii, şi tipărită la 1854 în Bucureşti. Din cântecele populare amintim: „Versuri musiceşti”, Bucureşti 1830, având şi o a doua ediţie în anul 1846; „Cântece de stea sau versuri ce se cântă la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos”, are patru tipărituri ultima având adăugate şi cântece morale de A. Pann, Bucureşti 1848; „Spitalul amorului” sau „Cântătorul dorului ” - conţinând cântece vechi populare, având mai multe ediţii, prima fiind la Bucureşti 1850. A doua broşură apare în acelaş an 1850 şi are o a doua ediţie în anul 1852 alături de reeditarea celorlalte şase. „O şezătoare la ţară” partea a II-a tipărită în „Calendarele” din anul 1853 şi 1854, anul morţii sale. Iată că după trecerea sa la Domnul au rămas mai multe cărţi anunţate a fii în curs de tipărire ori rămase în manuscris. Dintre acestea, folosindu-ne de sursa citată mai sus amintim mai întâi lucrările anunţate spre tipar: „Axion” (1820), „Calofoniconul” (1845), „Anastasimatarul îndoit grabnic şi zăbavnic” (1847), „Magazin cu deosebite cântece alese” (185?) şi „Antologie musicoeclesiastică în două tomuri ” (1852). Dintre lucrările sale fabuloase rămase în manuscris amintim următoarele comform aceleiaşi surse citate: „Floarea cântărilor” datat „septembrie 1836 în 14 zile” (BAR. ms. rom. 2122) „Antologhion”, „Slujba Adormirii Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria” şi „Heruvico-Chinonicar” aflate în biblioteca Mânăstirii „Tismana”. „Antoghionul” şi „Heruvico-Chinonicar” (situate la biblioteca Mânăstirii Dintrun lemn - „Cântări bisericeşti ”, „Penticostar” şi „Heruvice” (situate în biblioteca Mân. Surpatele. Comform aceleiaşi surse Biblioteca Academiei Române deţine originalul „Doxastarului” lui Pann (tălmăcit după cel al serdarului Dionisie Fotino), la cota B.A.R. ms. rom. 2114. Ca şi colegul său Ieromonahul Macarie, Anton Pann, slujitorul psaltichiei autentice, ne-a lăsat un mare tezaur muzical, tezaur ce nu trebuie îngropat ci scos cu ajutorul lui Dumnezeu integral la lumina tiparului. Fiind considerat cel mai mare culegător de folclor din ţara noastră, Anton Pan rămâne viu prin lucrările sale atât în cântarea noastră cât şi în inimile şi cugetul nostru, dăinuind a sa cântare spre nemurirea tradiţiei psaltice de odinioară, a cântării psalmodiate în duh curat ortodox. c. DIMITRIE SUCEVEANU (1816-1898) Din buchetul de protopsalţi vestiţi ai sec. XIX, alături de Ieromonahul Macarie şi „fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, Anton Pann, colucrător la procesul de aplicare al sistemei hrisantice pe acest teritoriu românesc, se remarcă un chip de celebru protopsalt iubitor de rugăciune psalmodiată în duh curat ortodox, şi anume Paharnicul Dimitrie Suceveanu, personalitatea muzicală proeminentă a Moldovei veacului respectiv.
21
Unul din marii reformatori ai muzicii bizantine în ţările române, dascălul iscusit al psaltichiei, Dimitrie Suceveanu „cel mai puternic vlăstar al şcolii lui Veniamin Costache”50, a slujit iluştriilor iubitori ai psaltichiei, ierarhi celebrii în istoria B.O.R., Veniamin Costache şi Iosif Naniescu (arhiereul tenor). În perioada activităţii sale strana mitropolitană ieşeană cunoscând apogeul în materie de interpretare şi compoziţie muzicală, Dimitrie Suceveanu, răsare din Suceava anului 1816, dintr-o modestă familie cu rânduială. Afirmându-se încă de mic, ca fiind un talentan copil, micul Dimitrie urmează cursurile Gimnaziului Vasilian din Iaşi la Şcoala Domnească „Trisfetite”51, cursuri continuate la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti de pe lângă curtea Mitropoliei Moldovei. La această şcoală de muzică bisericească, renumită respectivei vremi, Dimitrie Suceveanu, viitorul mare psalt român, îşi însuşeşte primele noţiuni de muzică psaltică având ca dascăli doi mari psalţi vestiţi ai vremii, aduşi de mitropolitul Veniamin Costache de la Constantinopol la Iaşi în persoana lui Grigorie Vizantine, şi Gheorghe Paraschiade. Dimitrie Suceveanu mai are ca dascăl la această şcoală şi pe Nicu Dimcea – tânărul, psalt binecunoscut sec. XVIII-XIX originar din Bucureşti şi continuatorul operei dăscăleşti a tatălui său (ce i-a fost şi dascăl) Nicu Dimcea-Bătrânul52. În calitate de slujitor al stranei muzicale bisericeşti, Dimitrie Suceveanu, fecundul compozitor de cântări psaltice, a activat în mai multe biserici dintre care amintim comform aceleiaşi surse mai sus menţionate „Sf. Pantelimon”, „Biserica Albă”, „Sf. Ioan” şi „Biserica Barnovshi” din Iaşi între anii 1833-1837, an când este numit la Catedrala Mitropolitană din Iaşi (până la anul 1844) în postul de cântăreţ secund (lambadariie). La anul 1844, pe când dascălul său de cântări psaltice, Gheorghe Paraschiade se retrage la Mânăstirea Slatina, Dimitrie Suceveanu este numit, în postul de protopsalt (cântăreţ prim) al Catedralei Mitropolitane, de însuşi mitropolitul vremii. În urma activităţii sale de bun dascăl şi psalt primeşte din partea domniei rangul boieresc de „paharnic” la anul 1844 fapt explicat în mod clar şi de Badea Cireşeanu care-l considera „mult cunoscut şi iscusit compozitor”, acesta din urmă motivând titlul acordat marelui protopsalt pentru „iscusinţa sa în cântarea bisericească”53. La anul 1848, Dimitrie Suceveanu, comform aceleiaşi surse mai sus menţionate, îşi începe cariera didactică ca dascăl de psaltichii la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Iaşi, loc unde negreşit va fi avut o mulţime de ucenici dornici a învăţa meşteşugul psaltichiei. Revenind la activitatea de psalt în strana Catedralei Mitropolitane la anul 1860 în „urma unei intrigi”54 este înlocuit cu unul dintre ucenicii săi pe nume Gheorghe CociuScufaru, care comform aceleiaşi surse era un „bun muzician şi bun cântăreţ bisericesc, dar cu un caracter îndoielnic”55. Imediat după moartea lui Cociu Scufaru (1864), în urma mijlocirii mitropolitului Sofronie Miclescu Dimitrie Suceveanu revine în postul de protopsalt al Catedralei Mitropolitane post deţinut până la anul 1885, când aproape heptagenar se retrage, activând doar ca dascăl de psaltichie la aceeaşi şcoală de unde pornise cariera dascălească, până la anul 1890, la etatea de aproximativ 75 de ani. 50
Vasile Vasile „Istoria muzicii bizantine” vol. II Bucureşti 1995, p. 137 Ghe. Ionescu „Dicţionar cronologic de psalţi”, 2003, Bucureşti p. 138 52 Ghe. Ionescu „op.cit.”, p. 157 53 Badea Cireşeanu „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe din Răsărit” tomul II Bucureşti 1911, p. 581 54 Ghe. Ionescu „op.cit.”, pag 138 55 Idem. 51
22
În acească perioadă este numit şi director al şcolii de cântăreţi, titlu ce-l va purta onorific până la trecerea sa în ţara de peste veac la anul 1898, în data de 18 ianuarie. Deţinător şi al noţiunilor sistemei muzicale vechi, probabilitate afirmată de bizantinologul Vasile Vasile în lucrarea citată mai sus, (pag. 140), Dimitrie Suceveanu, personalitatea muzicală proeminntă a veacului al XIX-lea, face exighisiri numeroase, de cântări pe sistema nouă, fapt mărturisit de protopsalt în precizarea însoţitoare cântării I a „Canonului Stâlpărilor” care spune: „tradus din sistima veche în cea nouă întocma dupre cum s-a cântat din vechime”56. Dimitrie Suceveanu la vârsta de 30 de ani era atât de cunoscut prin compoziţiile sale muzicale, încât cântările lui le găsim la acea dată 1846 în „Cartea de cântări bisericeşti” a lui Nectarie Frimu (arhiereul de Tripoleos) sub titlul „Lambadarul” iar la sfârşit sub titlul „D-l Sluger Dimitrie Suceveanu”57. Ca dovadă a bunei sale rânduieli vocale stă mărturisirea ucenicului său, Nicolae Severeanu, dascăl şi compozitor de psaltichie la Buzău, mărturie ce atestă calităţile sale vocalinterpretative: „Avea o voce sonoră de bariton de mare amploare, cu un timbru plăcut ce captiva asistenţa până-ntratâta încât nu se putea să nu-i urmărească până în cele mai mici amănunte toată interpretarea, frazarea, dicţiunea şi excepţionalele sale calităţi vocale, de care acest mare muzician dispunea până în cel mai înalt grad”58. Compozitorul Dimitrie Suceveanu ne-a lăsat în urma trecerii sale la Domnul, o operă fabuloasă „parte tradusă”, „parte compusă”, arătând stilul său tonisitor, după firea moldovenească, stil mai mult irmologic, curgător, în curatul duh ortodox românesc. Ca traducător din greceşte în româneşte, Dimitrie Suceveanu a tradus „Psaltichia” fostului său profesor Gheoghe Paraschiade, lăsând ligibile strănii româneşti o parte foarte mare a cântărilor marilor compozitori greci. Îngrijindu-se de opera marelui dascăl de cântări din Moldova, Macarie Ieromonahul, Dimitrie Suceveanu reeditează la Iaşi pentru ardentele nevoi ale stranei la anul 1848 „Theoreticonul”, „Anastasimatarul” şi „Irmologhionul”, tipărite prima oară la Viena în 1823 de însuşi marele Macarie. Anastasimatarul lui Suceveanu cuprinde cântări din Anastasimatarul ieromonahului Macarie, păstrate identic sau modificate mai mult sau mai puţin59, şi cântări noi, cea mai mare parte traduse din greceşte60, după cum el însuşi menţionează pe pagina de titlu. Există şi cântări 56
Dimitrie Suceveanu „Idiomelariu adecă Cântarea pe singur glasul unit cu Doxastariul”, 1857, vol. III, p. 82, M. Neamţ 57 Vasile Vasile „op.cit.”, p. 140 58 Vasile Vasile „Protopsaltul Dimitrie Suceveanu”, 1816-1898, „Bizantion”, Iaşi vol. I, 1995, p. 11-12 59 Suceveanu preia identic — sau cu foarte mici modificări — următoarele cântări: toate cântările în tact iute, mai puţin Fericirile în glasul VII, de la care păstrează doar primul tropar; Kekragariile glasurilor III–VIII, stihirile Vecerniei glasurilor V şi VI; Pasapnoariile Laudelor glasurilor IV–VI. 60 Din anastasimatarele în limbă greacă traduce următoarele cântări: din anastasimatarul argo-syntomon, în stil stihiraric, Kekragariile glasurilor I şi II (la acesta din urmă doar prima stihiră), stihirile Vecerniei şi stihirile Laudelor în glasurile I, II şi plagalele lor V şi VI, Dogmatica în glasurile VI şi VIII, Pasapnoariile Laudelor în glasurile I, III, VI, VII, VIII şi Voscresnele; din acelaşi anastasimatar, în stil irmologic, Troparul Învierii şi Fericirile în glasul VII, forma protovaris; din anastasimatarul syntomon Kekragariile, stihirile Vecerniei şi Dogmatica glasurilor III, IV şi plagalelor lor VII şi VIII, stihirile Stihoavnei în glasurile I şi II, stihira Născătoarei de la Stihoavnă în glasurile I, III, IV, V, VII, Pasapnoariile Laudelor în glasurile IV şi plagalul său VIII şi stihirile Laudelor în glasul IV. Nu am menţionat unele excepţii în ceea ce priveşte sursa unor stihiri. De exemplu, la stihirile Vecerniei în glasul VI, primele 6 stihiri reprezintă traduceri după cântările greceşti, în timp ce a şaptea reproduce aproape identic stihira din Anastasimatarul lui Macarie Ieromonahul; stihirile Laudelor aceluiaşi glas se aseamănă în egală măsură cu cele din Anastasimatarul ieromonahului Macarie şi cu cele în limbă greacă etc.
23
care nu sunt nici copiate din Anastasimatarul ieromonahului Macarie, nici traduse din anastasimatarele tipărite în limba greacă. Dintre ele, unele se aseamănă cu cele din Anastasimatarul lui Macarie, fiind probabil o prelucrare (uneori prescurtare) a acestora: stihira a doua de la Kekragarion (Să se îndrepteze...) în glasul II şi plagalul său VI, Dogmaticele glasurilor II, III, IV, V şi VII şi stihira Născătoarei de la Stihoavnă în glasul II. Altele diferă faţă de cântările din tipărituri; fie au avut ca sursă manuscrise necunoscute, fie sunt alcătuiri ale lui Dimitrie Suceveanu: Dogmatica glasului I, Pasapnoariile Laudelor glasului II şi o variantă a Troparului Învierii în glasul VIII61. Dând dovada unui bun creştin pe lângă celelalte activităţi muzicale, Dimitrie Suceveanu, donează jumătate de milion de lei în aur spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, astfel încununând prin gestul său extraordinar modul de dovedire al sufletului marelui protopsalt moldovean62. Încercăm a prezenta în continuare, nu cu tendinţa de a caracteriza-o, opera tipărită a marelui protopsalt moldovean. Neavând tendinţa de exhaustivitate menţionăm faptul că opera marelui protopsalt moldovean a fost obiectul multor studii, marilor bizantinologi Sebastian Barbu-Bucur, Vasile Vasile, etc., deaceea doar o vom aminti în următoarele rânduri: „Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos” – 1847 Iaşi, tipărit în mai multe ediţii (1866 M. Neamţ; 1837 Bucureşti; 1891 Bucureşti, 1896 Bucureşti; 1912, 1922 şi 1928 toate la Bucureşti). „Idimelariu, adecă cântare pre un singur glasul unit cu Doxastarul” ce cuprind douăsprezece luni cu „Triodul” şi „Penticostarul”. Lucrarea de faţă a fost editată în 3 volume distincte. Primele două, tălmăcite de protopsalt după Hurmuz Hartofilax şi tipărite la Neamţ în anul 1856 conţin lunile ianuarie-octombrie (vol. II) şi lunile sptembrie-decembrie (vol. I). Volumul al III-lea „Doxastarul” este tălmăcit de Dimitrie Suceveanu după Petru Lampadarie, realizat în colaborare cu Dorotei protopsaltul Mânăstirii Neamţ şi tipărit la anul 1857 la tipografia mânăstirii. De menţionat este faptul că în aceste lucrări tipărite, Dimitrie Suceveanu introduce şi cântări personale (după cum singur mărturiseşte în „Înaintecuvântarea” vol. I) „precum slavele litiilor, sedelnelor, mărimurile şi altele, întocmindu-le şi aşezându-le cât s-au putut mai bine pe sistema musichiei”. Bucuria cea mare, ne-a făcut-o Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, reeditând cele trei volume ale protopsaltului Dimitrie Suceveanu îngrijindu-se de „transliterarea şi diortosirea” textelor precum şi de corectura greşelilor de tipar, realizând astfel podul de legătură între opera protopsaltului moldovean şi repertoriile psalţilor de astăzi. Aşadar volumul I a apărut în 1992 la Editura Mânăstirii Sinaia, volumul al II-lea în 1996 la Editura „Trinitas” din Iaşi şi al treila volum la anul 1997 la aceeaşi editură ieşeană, menţionându-se faptul că retipărirea lor s-a făcut cu sprijinul mai multor episcopi, mitropoliţi, cuvioşi stareţi şi stareţe, dintre care (printre alţii) amintim şi pe arhiereul Argeşului şi Muscelului, Calinic Agatu, ziditorul de carte bisericească a muzicii psaltice63.
61
Primul tropar al Fericirilor, glasul VII şi Troparul Învierii, glas VIII apar în două variante, amândouă în stil irmologic. 62 Ghe. Ionescu, „op.cit.”, p. 139 63 Sebastian Barbu-Bucur „Cuvânt înainte” al „Idiomelarului” reeditat, vol. I 1992, p. X
24
Ultima lucrare tipărită de Dimitrie Suceveanu, este „Cinstitul Paraclis al Prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria”, tipărită la Bucureşti în anul 1884 aceasta identificându-se cu una din primele variante ale acestei slujbe. Cântări din opera marelui protopsalt moldovean Dimitrie Suceveanu găsim şi în următoarele culegeri de cântări, mult răspândite în mai toată ţara: „Carte de muzică bisericească” Bucureşti 1902, Nifon N. Ploieşteanu; „Ioan Zmeu „Anastasimatar practic” Bucureşti 1903, Ioan Zmeu „Utrenier şi Liturhier”, Buzău 1892, etc. Din revistele ce găzduiesc opera muzicală a celebrului protopsalt, amintim: „Cultura” Bucureşti, an II (1912) nr. 9 (septembrie); „Cultura” Bucureşti an VI (1919) nr. 4 (ianuarie); „Cultura” Bucureşti an VIII (1919) nr. 11 (august). Dintre „Antoghioanele” protopsalţilor care găzduiesc cântări compuse de celebrul paharnic Dimitrie Suceveanu amintim: Amfilohie Iordănescu „Buchet muzical” Bucureşti 1934; Nicu Moldoveanu „Cântările Sf. Liturghii şi alte cântări bisericeşti”, Bucureşti 1992. Dintre manuscrisele existente cu creaţia marelui protopsalt moldovean, amintim manuscrisele cu numărul 432 (f. 32), 439 (folio 69) şi 503 (folio 135-137) toate situate la Biblioteca Mânăstirii „Stavronichita”64. Lăsând în urma sa o operă fabuloasă precum am prezentat-o mai sus, paharnicul Dimitrie Suceveanu, protopsaltul şi fecundul dascăl tonisitor de cântare bizantină în duh curat ortodox rămâne în istoria muzicii bizantine „poate cel mai mare psalt al celor două Principate, Muntenia şi Moldova” aşa cum îl numeşte bizantinologul Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu-Bucur65. Reprezentând pentru posteritate un exemplu strălucit de tonisire şi cântare psaltică în duh de rugăciune, Dimitrie Suceveanu rămâne nemuritor prin creaţia sa muzicală, în sufletele şi muzica noastră a psalţilor vremii, iar noi cei din urmă avem datoria de a păstra tradiţia de odinioară şi de a o readuce în stranele bisericilor la strălucrirea arătată odinioară pentru dăinuirea rugăciunii psalmodiate în duh curat ortodox. CONCLUZIE. Exact la jumătatea veacului nostru a început o nouă reformă în muzica bisericească, şi nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi liniară-occidentală). Au fost tipărite până acum şase cărţi, una conţinând teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzând cântările necesare strănii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare (Triodul şi Idiomelarul). Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparaţie, confruntând ambele notaţii. În Biserica Ortodoxă Română se poate spune că niciodată nu s-a dat o mai mare atenţie muzicii bisericeşti ca astăzi, când problema ei a intrat în preocupările directe ale Conducerii 64 65
apud. Ghe. Ionescu „op.cit.”, p. 140 Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu-Bucur în „Cuvânt înainte” al „Idiomelarului” vol. I 1992, M. Sinaia, p. IX
25
Bisericii noastre – Sfântul Sinod. Astăzi, atât pregătirea, cât şi practica muzicii bisericeşti se fac sistematic în şcolile teologice de toate gradele: Şcolile de cântăreţi bisericeşti şi Seminariile teologice, ca şi în Institutele teologice universitare. În cadrul acestor instituţii există condiţii optime pentru însuşirea muzicii bisericeşti. Dată fiind astăzi şi importanţa acţiunii de cercetare şi cunoaştere a muzicii vechi bizantine, pentru înţelegerea întregului curs de evoluţie a acestei muzici, la Institutele noastre teologice se predau şi noţiuni de Istoria muzicii şi imnografiei bisericeşti, precum şi noţiuni de armonizare şi ansamblu coral al melodiilor bisericeşti tradiţionale. La cursurile de doctorat, în cadrul specialităţii respective, se pregătesc viitorii profesori de muzică pentru şcolile noastre bisericeşti. Studenţii teologi sunt, de asemenea, iniţiaţi în cunoaşterea şi culegerea folclorului muzical popular şi religios, pentru a putea depista valorile muzicale existente în popor, dar necunoscute şi nevalorificate. În felul acesta se realizează şi o acţiune cultural artisticopatriotică. Iată aici doar o parte din cărţile de muzică psaltică ce au avut şansa să fie tipărite, pentru că sunt multe studii care oferă multe titluri de cărţi de psaltică dar care nu s-au tipărit niciodată: a. Neon Anastasimatarion, editor Petre Efesiu, Bucureşti, 1820 b. Syntomon Doxaastarion, editor Petre Efesiu, Bucureşti, 1820 c. Theoriticon, autor şi editor Ieromonahul Macarie, Vienna, 1823 d. Irmologhion, traducător şi editor Ieromonahul Macarie, Vienna, 1823 e. Anastasimatar, traducător şi editor Ieromonahul Macarie, Vienna, 1823 f. Tomul al doilea al Anthologhiei, traducător şi editor Ieromonahul Macarie, Bucureşti, 1826 g. Tomul al doilea al Anthologhiei (în limba greacă integral), autor Petru Efesiu, Bucureşti, 1830 h. Prohodul Mântuitorului, autor şi editor Ieromonahul Macarie, Buzău, 1836 i. Anthologhie (tomurile 3 şi 4, adică Liturghierul), traducător şi editor Ierodiaconul Nectarie Frimu, M-rea Neamţ, 1840 j. Anthologhie (tomurile 1 şi 2, adică Privegherul), traducător şi editor Ierodiaconul Nectarie Frimu, M-rea Neamţ, 1840 k. Noul Doxastar al lui Dionisie Fotino (Tom 1 şi 2), traducător şi editor Anton Pann, Bucureşti, 1841 l. Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti, autor şi editor Anton Pann, Bucureşti, 1845 m. Irmologhiu sau Catavasier, traducător şi editor Anton Pann, Bucureşti, 1846 n. Heruvico-chinonicar (tom 1 şi2), traducător şi editor Anton Pann, Bucureşti, 1847 o. Privegher, traducător şi editor Anton Pann, Bucureşti, 1848 p. Tomul 1 al Anthologhiei, editor Ieromonahul Serafim, Buzău, 1855 q. Tomul 2 al Anthologhiei, editor Ieromonahul Serafim, Buzău, 1856 r. Theoriticon, autor şi editor Ieromonahul Serafim, Buzău, 1856 s. Anastasimatarul Ieromonahului Macarie, editor Ieromonahul Serafim, Buzău, 1856 t. Irmologhion, traducător şi editor Ieromonahul Serafim, Buzău, 1856
26
BIBLIOGRAFIE. ***Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987. BARBU-BUCUR, Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian, în „Cuvânt înainte” al „Idiomelarului” vol. I, M. Sinaia,1992. IDEM, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Editura Muzicală, Bucureşti, 1989. IDEM, Filothei sin Agăi Jipei. Psaltichie rumănească, vol. I, Catavasier, Bucureşti, 1981, vol. II, Anastasimatar, Bucureşti, 1984 IDEM, Manuscrisele muzicale româneşti de la Muntele Athos, Bucureşti, 2000 BRANIŞTE, Preot Ene, Liturgica generală, ed. a II-a, Bucureşti, 1992 BUCESCU, Florin, „Documente importante de muzică bizantină şi psaltică în bibliotecile din Iaşi”, apărută în Acta Musicae Byzantinae, vol. I, nr. 1/ aprilie 1999, pp. 74-95. CIOBANU, Gheorghe, „Viaţa şi activitatea lui Anton Pann” prefaţa „Cântecelor de lume”, Bucureşti, 1893. CIREŞEANU, Badea „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe din Răsărit” tomul II Bucureşti 1911. COZMA, Viorel, ”Lexicon de muzicieni români” Bucureşti,Editura Muzicală 1970. DATCU, Iordan şi S. C. Stroescu „Dicţionarul folcloriştilor” Bucureşti 1979. IONESCU, Gheorghe C., „Dicţionar cronologic de psalţi”, Bucureşti, 2003. IDEM, Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, Bucureşti, 1994 IDEM, „Macarie Ieromonahul dascăl de psaltichie şi epistat ai şcolilor de musichie din Ţara Românească”, vol. 39, 1992. IORGA, Nicolae, „Pagini alese”, Bucureşti, 1985. MACARIE, Ieromonah – Opere, vol. I: Theoreticon, Bucureşti, Editura Academiei, 1976. MOISESCU, Titus, Prolegomene bizantine, Bucureşti, 1985 MOLDOVEANU, Nicu, Izvoare ale cîntării psaltice în Biserica ortodoxă Română : teză de doctorat în teologie. În: Biserica Ortodoxă Română, Buletin oficial al Patriarhiei Române, 1974, nr. 1-2. PANN, Anton, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Bucureşti, 1845 IDEM, „Fabule şi Istorioare”, vol. I, Bucureşti, 1841. PLOIEŞTEANU, Nifon N., „Carte de muzică bisericească” tipografiile Joseph Göebl, Bucureşti 1902. IDEM, „Carte de muzică bisericească”, Bucureşti 1902. POPESCU, M. Nicolae „Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul”, Bucureşti 1908. IDEM, „Macarie Psaltul” publicat în „Muzică şi poezie”, Bucureşti nr. 3 ianuarie 1937. SUCEVEANU, Dimitrie, „Idiomelariu adecă Cântarea pe singur glasul unit cu Doxastariul”, vol. III, M. Neamţ,1857. ŞIRLI, Adriana, Repertoriul tematic al manuscriselor muzicale bizantine şi post-bizantine (Secolele XIV-XIX): I. Anastasimatarul, Bucureşti, 1986 VASILE Vasile „Aplicarea reformei hrisantice în Moldova”, studiu prezentat la simpozionul „Muzica sacră în spaţiul românesc” la 30 mai 1994. comform spuselor episcopului Melchisedec din „Memoriu pentru cântările bisericeşti în România”, Bucureşti 1882. IDEM, „Istoria Muzicii Bizantine” Bucuresti, U.N.M.B. 1995. IDEM, „Protopsaltul Dimitrie Suceveanu”, 1816-1898, „Bizantion”, Iaşi vol. I, 1995. VENIAMIN Costache, Liturghierul, Iaşi, 1834.
27
