Istoria Religiilor

UNIVERSITATEA SPIRU HARET  FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

CURSUL “ISTORIA RELIGIILOR” PENTRU BIBLIOTECA VIRTUAL Ă

Titularul cursului: prof. univ. dr. Itul Mircea adresa de e-mail: [email protected]  adresa de internet: http://filosofieromaneasca.uv.ro/mirceaitu.html 1. Coperta Coperta cursul cursului ui tipăr it

Manualul recomandat: Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 2. Cuprinsul cursului tipăr it CUPRINS

A. CUVÂNTUL AUTORULUI B. FILOSOFIA RELIGIEI   I. Conceptul de filosofia religiei  II. Discurs despre metod ă î n religie 8  III. Doctrine filosofice î n studiul religiei  IV. Idei religioase 1. Ideea de religie a. Termenul “religie” “religi e” b. Definiţii ale religiei c. Semnificaţii şi scopuri ale religiei d. Clasificări ale religiilor C. ISTORIA RELIGIILOR  I. Conceptul de istoria religiilor    II. Religiile arhaice 1. Religia  î n epoca pietrei 2. Religiile indigene a. Religiile nativilor africani b. Religiile nativilor americani c. Religiile nativilor asiatici d. Religiile aborigenilor australieni şi ale popoarelor din Oceania 3. Religiile precolumbienilor a. Religiile vechilor vechilor mexicani mexicani (may (mayaaşilor, olmecilor, toltecilor, aztecilor şi zapotecilor) b. Religia peruvienilor (inca şilor) 4. Religia vechilor egipteni   III. Religiile orientale   A) Religiile Orientului Apropiat  1

4 7 7

13 17 17 17 18 20 21 43 43 45 45 47 48 50 51 51 52 52 56 57 65 65

1. Religia canaaneenilor 2. Religia fenicienilor 3. Religia arameilor   B) Religiile Orientului Mijlociu 1. Religia mesopotamienilor 2. Religiile iranienilor a. Mazdeismul şi zoroastrismul b. Mandeismul 74 c. Maniheismul C) Religiile Orientului confluent cu Europa 1. Religiile inzilor a. Hinduismul 1) Religia vedic ă (vedismul) 2) Religia brahmanică (brahmanismul) 3) Hinduismul clasic (Ny āya, Vaiśeshika, Sāmkhya, Yoga, M ī māmsā şi Vedānta) 4) Hinduismul epopeic 5) Hinduismul contemporan b. Sikhismul c. Jainismul d. Buddhismul  D)   D)  Religiile Orientului Î ndep ndepărtat  1. Religiile tibetanilor 2. Religiile mongolilor şi ale tătarilor 3. Religiile chinezilor a. Religia  î n China antică b. Buddhismul c. Confucianismul d. Daoismul 4. Religiile japonezilor a. Shintoismul b. Buddhismul  IV. Religiile indo-europenilor   A) Religiile Vestului indo-european 1. Religia celţilor  B) Religiile Nordului indo-european 1. Religia vechilor germani şi a vechilor scandinavi 2. Religia popoarelor baltice 3. Religia slavilor C) Religiile Estului indo-european 1. Religia sciţilor 2. Religia ar ienilor   D) Religiile Sudului indo-european 1. Religia etruscilor 2. Religia romanilor 3. Religia vechilor greci (elenilor)

2

65 65 67 67 67 72 72

75 76 76 76 77 81 86 101 101 103 103 105 113 113 114 114 114 116 116 117 119 119 121 122 122 122 126 126 128 129 129 129 130 132 132 133 135

4. Religia cretanilor 5. Religia illyr ilor 6. Religia misterelor de la Eleusis 7. Religia tracilor sud-dun ăreni 8. Religia geto-dacilor 9. Religia hittiţilor V. Religiile clasice 1. Religia arabilor, turcilor şi a altor popoare. Islamul 2. Religia evreilor. Iudaismul 3. Religia europenilor, americanilor şi a altor popoare. Cre ştinismul D. BIBLIOGRAFIE

138 139 139 141 142 146 148 148 152 157 173

3. Conţinutul tematic al cursului (programa analitică): 1. Preliminarii . Termenul religie. Definiţii ale religiei. Scopuri ale studiului religiei. Conceptul de istoria religiilor. Istoria religiilor ca hermeneutică totală. Istoricul religiilor ca savant şi spirit enciclopedic. 2. Discurs despre metod ă î n studiul religiei  şi tipuri de religii . Diverse metode  î n religiologie. Clasificări ale religiilor. Religii arhaice, orientale, indo-europene şi clasice. Religii istorice şi religii cosmice. Marile religii din lumea contemporan ă: creştinismul, iudaismul, islamul, hinduismul, buddhismul şi confucianismul. Studiul comparat al religiilor. Dialogul interreligios şi intrareligios. 3. Istoricul religiilor . Prezentare istorică a popoarelor prin raportare la religiile lumii. Evenimente importante î n istoria religiilor  î n context spa ţio-temporal. 4. Izvoarele. Textele, sursele scrise aflate la baza religiilor. Textele sfinte şi revelate. Religii cu o singur ă carte sf ântă, cu mai multe cărţi sacre, cu o lucrare de literatură devenită sacră. Alte izvoare dec ât cele scrise. 5. Cosmogonia, antropogonia  şi eshatologia . Semnificaţiile şi funcţiile mitului. Exemple de mituri. Mitul cosmogonic drept arhetipal şi model exemplar. Variante cosmogonice  î n religiile lumii. Antropogonia şi eshatologia. religioase. De la poli 6. Doctrinele religioase polite teis ism m şi henote henoteism ism la monote monoteism ism şi monism-pa monism-panteis nteism. m. Specificul Specificul doctrinar doctrinar al fiecărei clase de religii: şamanismul pentru religiile arhaice, panteismul pentru religiile orientale, politeismul pentru religiile indo-europene şi monoteismul pentru religiile clasice. Monoteismul este caracteristic religiilor istorice sau varintei istorice a religiilor cosmice, iar monism-panteismul ilustrează religiile cosmice sau varianta cosmic ă a religiilor istorice. 7. Filosofia . Idei religioase şi concepţii filosofice despre religie, Dumnezeu şi suflet. 8. Hermeneutica. Interpretarea şi  î nţelegerea unor texte religioase, precum şi a fenomenului fenomenului religios. 9.  Î ntemeietorul ntemeietorul religiei . Eroi şi semizei. Viaţa profeţilor. Învăţătura profeţilor. Natura umană şi natura divină. Trimisul lui Dumnezeu. Mesia. 10. Pantheonul zeilor . Exemple de zei şi zeiţe î n religiile lumii. Caracteristicile lor. Marele Spirit. Cel sau cea care conduce pantheonul zeilor. Dumnezeu. 11. Cultul . Practicile. Obiceiurile. Vinde Vindeca carea rea,, mantic mantica, a, vră  jitoria, jitoria, magia, magia, sacrificiul, sacrificiul, ofrandele, ofrandele, ritualurile, ritualurile, ceremonii ceremoniile, le, asceza, asceza, meditaţia şi rugăciunea. Sacramentele şi sărbătorile.

3

12. Ritul funerar   şi sufletul . Îngroparea. Incinerarea. Îmbălsămarea. Mumificarea. Judecata de Apoi. Paradisul. Raiul şi iadul. Purgatoriul. Re î ntruparea. ntruparea. Rena Renaşterea. terea. Nemurirea Nemurirea sufletului. sufletului. Diviziunile Diviziunile sufletu suf letului. lui. Trup şi suflet. 13. Ecumenismul .   Dialogul intrareligios.   Dialogul interreligios. Confesiunile creştine. Dialogul  î ntre ntre creştinism şi religiile lumii. 14. Omul religios. Omul arhaic şi omul contemporan. Omul religios şi omul areligios. 4. Bibliog Bibliografie rafie minim minimă obligatorie: 1. Eliade, Mircea, Istorie a credin ţ elor  elor  şi a ideilor religioase , vol. I-II, tradus ă din franceză, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 2. Gaudin Gaudin,, Philip Philippe pe (edito (editor), r),   Marile  ştinismul, islamismul, Marile religi religii. i. Iudaism Iudaismul, ul, cre cre ş hinduismul  şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda Aronescu, Editura Orizonturi şi Editura Lider, Bucureşti, 1995 3. Itu, Mircea, Filosofia  şi istoria religiilor , Editura Funda ţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 4. Meslin, Michel, Ş tiin ţ a religiilor , tradusă din franceză de Suzana Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993 5.   Biblia sau Sf ânta Scriptur ă, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Rom âne, Bucureşti, 2001 5. Obiectivele Obiectivele cursului cursului

-

-

cunoaşterea şi aprofundarea propriei religii şi a religiilor lumii; famil familiari iariza zarea rea,, mai ales ales prin frecv frecvent entare areaa biblio bibliografi grafiei ei oblig obligato atorii, rii, cu anumite concepte şi teme fundamentale  î n istoria religiilor, cu problematica acestei discipline şi importanţa ei; inte interpr rpret etar area ea şi  î nţelegerea textelor religioase; î nţelegerea fenomenului religios ca fenomen cultural,  î n ciuda dogmatismului; deschide deschiderea rea spre dialogul dialogul cu alte religii. religii.

6. Prezentarea Prezentarea cursului cursului tipărit pe capitole

1. Preliminarii a) Conceptul de istoria istoria religiilor  religiilor 

Istori Istoriaa religi religiilo ilorr nu este este o discip disciplin lină teologică. De asem asemen enea ea,, ea nu este este nicidecum o disciplină laică, sacralitatea fiindu-i intrinsecă. Studiul religiei nu se face informativ, informativ, ci formativ. formativ. În ceea ce-l prive şte pe istoricul religiilor, Mircea Eliade consideră că scopul lui suprem “este s ă  î nţeleagă, şi să-i ajute şi pe alţii să  î nţeleagă, comportamentul omului religios (homo religiosus ) şi universul său mental, ceea ce nu este deloc uşor”1. Istoria Istoria religiilor religiilor se integreaz integrează nu  î n domeniile istoriei, ci  î n ale 1

Mircea Eliade, Sacrul  şi profanul, tradusă din franceză, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 108.

4

religiei,  î n religiologie ori ştiinţa religiei sau studiul integral al religiilor, al ături de fenomenologia religiei, hermeneutica religiei, psihologia religiei, sociologia religiei, antropologia religiei şi filosofia religiei, teologia fiind o disciplin ă distinctă de toate acestea. În conceptul de istoria religiilor, accentul se pune pe termenul religie, nu pe istorie. În acelaşi concept statutul istoriei este mai degrab ă de metodă, câtă vreme cel al religiei este de disciplin ă. O istorie a religiilor religiilor este un domeniu domeniu predilect predilect pentru experien ţa personală a unei hermeneutici culturale. Istoria religiilor este o disciplin ă umanistă, care care insis insisttă asupra asupra lărgirii orizontului orizontului cultural cultural şi apropi apropierii erii de culturi culturi  î ndep ndepărtate î n timp şi spaţiu. Din câmpul studiului, istoria religiilor trebuie să treacă  î n acela al umanismului, evoluţia fiind de la istoria religiilor, prin hermeneutica total ă  î nspre nspre un nou umanism. b) Termenul “religie” “religie” În limba română termenul “religie” provine de la substantivul latinesc religio, având semnificaţiile de cult, cinstire adus ă zeilor şi practică religioasă. De asemenea, substantivul religo se referă la legarea m âinilor şi picioarelor mortului pentru a nu se re î ntoarce ntoarce printre cei vii. Totodat otodată, verbele religo-religare  î nseamn nseamnă “a relega”, “a ataşa”, iar relego-relegere semnifică “a reciti”, “a recita” sau “a atinge”. c) Defi Defini ni ţ   ţ iiii ale religiei Edward Burnett Tylor definea religia prin expresia “credin ţa  î n Fiinţe Spirituale”2. James James George George Frazer arat ă că: “Prin religie  î nţeleg o  î mp mpăcare sau o conciliere a puterilor superioare omului despre care se crede c ă direcţionează sau controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti”3. Rezultă că religia consistă din două elemente: teoretic şi practic, adică credinţa  î n puteri mai  î nalte nalte ca omul şi  î ncercarea ncercarea de a le face lor pe plac. Cu timpul religia a devenit “ submission to the divine ” (supunere la divin) 4. Esen Esenţa unei religii o constituie sacrul ( das Heilige)  î n opinia avizată a lui Rudolf Otto5. “Religia “Religia este experien experienţa sacrulu sacrului”, i”, după cum susţine 6 Joachim Wach . Îl continuă Mircea Eliade, Eliade, precizând că religia reprezintă “relaţia omului cu sacrul din preistorie şi până  î n zilele noastre”7. În definiţia religiei, părintele-prof rintele-profesor esor Dumitru Dumitru Stăniloae insistă asupra unei abordări integrale şi comparative. El subliniază necesitatea prezen ţei următoarelor cinci elemente: 1) credin ţ a, văzută ca universală şi prezentă  î n toate religiile, nu ca o simplă facultate sau atitudine, ci drept ceva mai profund care d ă certitudine, ordine şi angajează omul  î n adevărul celor propov ăduite; 2) aspectul personal al lui Dumnezeu , căci f ără el adezi adeziune uneaa pe care care o realiz realizea eazz ă credinţa nu ar fi total ă; 3) natura, superioritatea realităţii ultime faţă de ordinea naturii; 4) autorevelarea lui Dumnezeu , necesar ă pentru ca omul să intre  î n contact şi apoi  î n comuniune cu Dumnezeu şi 5) 2

Edward Burnett Tylor, Primitive Culture, vol. II, London, John Murray, 1891, p. 424: “the belief in Spiritual Beings”. 3 James George Frazer, The Golden Bough. A Study in Magic and Religion , Wordsworth Editions Ltd., Hertfordshire, 1993, p. 50: “By religion I understand a propitiation or conciliation of powers superior to man which are believed to direct and control the course of nature and of human life”. 4  Ibidem, p. 59. 5

Rudolf Otto, Sacrul, tradusă din germană de I. Milea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 1. Joachim Wach, Sociology of Religion, Chicago, University of Chicago Press, 1946, p. 13. 7 Mircea Eliade,   La nostalgie des origines. M é thodologie thodologie et histoire des religions , Paris, Éditions Gallimard, 1978, p. 116. 6

5

speran ţ a î n mântuire8. În concluzie, risc ăm o definiţie a religiei cu scopul  î nţelegerii ia perenă a omului cu esenţei acesteia, f ără a o izola sau reduce: religia este rela ţ ia   Dumnezeu Dumnezeu (sacrul), (sacrul), exprimat  exprimat  sentimente, te, atitudin atitudini, i, comporta comportament mente, e, reguli reguli ă prin sentimen morale, practici, dogme, idei, credin ţ e, e, via ţă spiritual ă ş i tr ăire mistică. d) Semnif Semnific ica a ţ ii ii şi scopuri ale religiei Religia poate fi: 1) individual ă , tainică  şi personală sau 2) colectiv ă  , socială  şi institu ţ ional ntre a) religie ca fenomen ională. Se cuvine f ăcută distincţia, totodată,  î ntre cultural-istoric (sensul sociologic) şi b) religi religiee ca manife manifesta stare re a sacrului sacrului (sensul fenomenologic). Religia  î n esenţa ei  î nseamn nseamnă libertate şi nu tabuuri, de asemenea soteriologie şi nu dogm ă. Ea nu trebuie confundat ă cu morala sau redus ă la ea, fiind ceva mult mai complex. Pentru cunoa şterea profundă a religiei ar fi bine să fie avute  î n atenţie patru factori majori: 1) intelectualul - ideile ideile religioas religioasee; 2) afectivul credinţele religioase; 3)  practicul - atitudinea şi comportamentul şi 4) experien ţ a viaţa spirituală şi tr t răirile mistice. Religia are mai multe scopuri,  î ntre ntre care se disting: raportul dintre om şi zeu, refacerea legăturii dintre om şi cosmos, relativ şi absolut, efemer şi etern, evidenţierea naturii divine a omului, omului, luminarea luminarea prezenţei lui Dumnez Dumnezeu eu  î n istori istorie, e,  î n natur natură, pretutind pretutindeni, eni, cunoa cunoaşterea, terea, desăvârşirea spirituală, pacea, liniştea interioară, serenitatea, î nţelepciunea, m ântuirea, eliberarea, libertatea, nemurirea etc. Studiul religiei nu se face de dragul impunerii superiorit ăţii religiei proprii faţă de celelalte, nici a pream ăririi diferenţelor specifice, ci pentru a c ăuta structurile comune ale religiilor, care trimit la bazele fiin ţei şi existenţei umane. Ast ăzi istoria religiilor lasă locul disciplinei numite religii comparate. Comparaţia, pentru a fi just ă, trebuie să respecte principiul egalit ăţii termenilor termenilor de comparat. comparat. (Pentru detalii vezi vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 30-37; 73-76).

 ă î   ă î   n studiul religiei şi tipuri de religii   2. Discurs despre metod  a) Meto Metode de î n studiul religiei Majoritatea acestor metode au c ăpătat statut de discipline şi au fost preocupate de găsirea elementului aflat la baza religiei. Urm ătoarele interpretări s-au distins  î n religiologie pe parcursul timpului: 1) dinamist ă sau preanimist ă (R. R. Marett): sentimentul de team ă şi uimire faţă de puterea impersonal ă mana. 2) animist ă (Edward Burnett Tylor): sufletul se găseşte ca element de baz ă  î n religie. 3) originar ă (Wilhelm Schmidt): credinţa  î ntrntrun mare zeu. 4) magică (James George Frazer): religia se  î nr nrădăcinează  î n magie. 5)  psihologică (William James): descoperirea incon ştientului (la Sigmund Freud) foarte importantă pentru studiul miturilor şi simbolurilor, precum şi conceptul de incon ştient colectiv şi teoria arhetipului (la Carl Gustav Jung). 6) antropologic ă  şi structurală (Claude Lévi-Strauss): structura mitului, totemismul şi gândirea sălbatică (la Claude Lévi-Strauss), precum şi ipoteza ipoteza existe existen nţei mentali mentalittăţii prelog prelogice ice la primitiv primitivii (la Lucien Lévy-Bruhl).7) filosofică (Rudolf Otto): sacrul (das Heilige) ca fundament al religiei şi caracterul iraţional al experien ţei religioase. 8) istorică (Raffaele Dumitru Stăniloae, Pozi ţ   ţ ia ia domnului Lucian Blaga fa ţă de cre ştinism  şi ortodoxie , Bucureşti, Editura Paideia, 1997, p. 38-78.

8

6

Pettazzoni):  î ncercarea ncercarea de a acoperi  î ntreaga ntreaga arie a religiei cu speciali şti pe domenii restrânse: O. Kern şi Walter Otto (religia greacă), Louis Massignon şi Henri Corbin (islamul); Hermann Oldenberg, Heinrich Zimmer şi Helmuth von Glasenapp (religiile Indiei). 9) sociologic ă (Émile Durkheim): religia ca reflectare a experien ţei sociale, societatea societatea ca “suflet al religiei”. religiei”. 10) mitologic ă (Georges Dumézil): mitologia indoeuropean ă şi teza tripartiţiei funcţionale  î n societatea indo-european ă: a) suveranitatea magico-religioasă; b) suveranitatea r ăzboinică şi c) suveranitatea productivreproductivă. 11) geografică (Marija Gimbutas): stabilirea patriei de origine a indoeuropenilor (stepele Rusiei), dar şi conceptul de “vechea Europ ă”, funcţional  î nc ncă din neolitic. 12) etimologic ă  şi lingvistic ă (William Jones): descoperirea epocal ă a unor similarităţi  î ntre ntre elină (greacă veche), latină şi sanscrită, dar şi faptul că aceasta a condus la ipoteza existen ţei unei limbi-părinte - indo-europeana, reconstituit ă prin compar ări sistematice. 13)  fenomenologic ă (Gerardus (Gerardus Van der Leeuw): Leeuw): kratofania (religia (religia ca manifesta manifestare re a puterii), puterii), schema schema dinamism-a dinamism-animis nimism-deis m-deism m şi  î mp mpărţirea studiului fenomenologic al religiei  î n obiectul şi subiectul religiei la savantul olandez. Alţi reprezentanţi ai acestei metode sunt: Max Scheler, Maurice Leenhardt, Friedrich Heiler, Geo Widengren, Nathan S öderblom, Ānanda nanda K. Coom Coom rasw my, my, Juan Mart í n Velasco, Anna Teresa-T eresa-Tymieniecka etc. 14) morfologic ă  şi hermeneut hermeneutic ică (Mircea Eliade):  î ncercare ncercareaa de a surprinde surprinde structura structura comun ă a fenomenelor religioase; interpretarea şi  î nţelegerea religiilor lumii şi fenomenului religios. Savantul român  î n religiologie nu se izolează  î ntr-o ntr-o singură metodă, ci  î mbin mbină mai multe metode  î n studiul studiul religiei. religiei. 15) 15) comparativ ă (Joachim (Joachim Wach). ach). Joachim Joachim Wach, ach,  î n carte carteaa sa intitulată Sociologia sistemati aticcǎ a religi religiilo ilor”, r”, desp despre re Sociologia religiei religiei, scrie despre “ ştiinţa sistem “studiul comparat al religiilor” şi arată că sensul metodei comparative  î n religiologie este al aprofund ării propriei religii. 16) teologic ă (Thoma d’Aquino): d’Aquino): argumentul ontologic şi argumentele scolasticii cu privire la demonstrarea demonstrarea existenţei lui ionalist ă (Immanuel Kant): religia  î n graniţele raţiunii. 18) Dumnezeu. 17) ra ţ ionalist  iluminist ă (Friedrich Schleiermacher): o concep ţie deopotrivă teologică şi filosofică asupra religiei, dar cu accentul pe om şi nu pe Dumnezeu sau puterile supranaturale. 19) materialist ă (Karl Marx): singura existenţă este materia, iar religia, ocupându-se de spiri spirit, t, este este o iluzi iluzie. e. 20) 20) ateist ă (Friedrich (Friedrich Nietzsch Nietzsche): e): declara declaraţia mor morţii lui lui Dumnezeu şi a necredinţei  î n existenţa sa. b) Clasi Clasific ficări ale religiilor  Religiile se pot divide  î n mai multe clase. Joseph Mitsuo Kitagawa le separa  î n: n: a) religii primitive ; b) religii clasice şi c) religii ale lumii moderne 9. Propunem următoarea  î mp mpărţire a religiilor: a) religii arhaice ; b) religii orientale ; c) religii indoeuropene; d) religii clasice şi e) religii contemporane . O altă clasificare a religiilor le găseşte diferenţiate  î n: n: religii tribale, religii locale, religii naţionale şi religii universale. Spaţial vorbind, religiile se g ăsesc divizate  î n următoarele clase: religiile Asiei, religiile Oceaniei, religiile Australiei, religiile Africii, religiile Americii de Nord, religiile Americii Latine şi religiile indo-europene ş.a. Din punct de vedere temporal distingem  î ntre: ntre: religiile  î n preistorie, religiile indigene, religiile clasice şi religiile contemporane. După cum se raportează la autoritate, religiile pot fi tradiţionale sau reformate. Numărul divinităţilor cărora se  î nchin nchină credincioşii separă religiile  î n: n: politeiste, henoteiste, dualiste, monoteiste şi moniste. Ideatic religiile se Joseph Mitsuo Kitagawa,  Î n căutarea unit ăţ  ăţ ii. ii. Istoria religioas ă a omenirii, tradusă din engleză, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 55. 9

7

pot î mp mpărţi  î n alte dou ă mari grupe: 1) naturale sau uman-cosmice şi 2) supranaturale sau revelat-divine . Dacă ne raportăm la criteriul cărţii sacre, deosebim trei clase de religii: 1) religii ale unei c ăr  ţ i sacre; 2) religii care au mai multe c ăr  ţ i sacre f ără ca influenţa vreuneia s ă fie precumpănitoare şi 3) religii sub influen ţ a unor căr  ţ i de literatur ă devenite sacre . (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 14-23; 37-40).

  3. Istoricul religiilor a) Religii Religiile le arhaic arhaicee Preistoria se referă la epoca de piatr ă. Ea se divide  î n: n: 1)  paleolitic , sub î mp mpărţit  î n: n: inferior, mijlociu şi superior; 2) mezolitic şi 3) neolitic . Paleoliticul inferior  s-a ăşurat  î ntre desf ăş ntre 1.000.000 - 100.000 de ani  î . Hr. Această perioadă se caracterizeaz ă prin cultul craniilor  şi o puternică influenţă a magiei, ce nu era diferen ţiată de religie. Paleoliticul mijlociu , cuprins  î ntre ntre 100.000 - 35.000  î . Hr., avea ca specific sacrificiul animalelor . Exista credinţa că  î n urma sacrificiului animalelor, acestea se vor  î nmul nmulţi şi vânatul va deveni mai bogat. Între vânător şi vânat exista o solidaritate mistică, ce sublinia î nrudirea nrudirea societ ăţii umane cu lumea animal ă, a şa cum susţine Mircea Eliade10. Paleoliticul superior ,  î ncadrat ncadrat temporal aproximativ  î ntre ntre 35.000 - 10.000  î . Hr., Hr., se cultul mor  ilor . Osemin caracteriza  î ndeosebi ndeosebi prin cultul  ţ ilor  Osemintel telee sunt sunt docume documente ntele le ce s-au s-au păstrat. Descoperiri importante s-au f ăcut la Chapelle-aux-Saints  î n Franţa, Teshik  Tash  î n Uzbekistan şi Predmost  î n Moravia.  Mezoliticul s-a  î ntins ntins cronologic  î ntre ntre 10.000 - 6.000  î . Hr. Este o perioad ă creatoare marcând trecerea omului de la v ânător la agricultor. Neoliticul , cuprins  î ntre ntre 6.000 - 2.500  î . Hr., avea drept particularitate de bază trecerea omului din statutul de v ânător  î n acela de agricultor şi crescător de animale. Istoria culturilor culturilo r arhaice subliniază că oamenii de atunci nu erau primitivi  î n sensul de neciviliza ţi şi s ălbatici. Istoria Istoria vechi vechiului ului  Egipt  este comple complex xă. Herodo Herodott nume numeşte Egip Egiptu tull “un “un dar dar al 11 Nilului”. Nilului”. Pe egipteni egipteni  î i numeşte “cei mai  î nţelepţi dintre dintre oamen oameni” i” şi “cei mai  î nv nvăţaţi”12. Se ridică problema de ce neam sunt egiptenii. Exist ă mai multe ipoteze: a) veni ţi din Ethiopia; b) de rasă semită; c) de ras ă ariană de nord; d) un amestec. Ultima este cea mai plauzibil ă. Statul egiptean unificat a cunoscut urm ătoarele toarele perioade perioade istorice: 1) Regatul timpuriu (3200 - 2778  î . Hr.), având capitala la Thinis; 2) Regatul Hr.), având capitala la Memphis; 3) Regatul mijlociu (2263 vechi (2778 - 2263  î . Hr.), 1580  î . Hr.), având capitala la Theba; 4) Regatul nou (1580 - 1085  î . Hr.), capitala este tot la Theba; 5)  Regatul t ârziu (1085 - 525  î . Hr.), având capitala la Sais. b) Religiile orientale Istoria Istoria Mesopota Mesopotamiei miei a fost fost zbuciumat zbuciumată.  Mesopotamia era numită “ţara dintre râuri” (Tigru (Tigru şi Eufrat Eufrat). ). Exista Existau u două popoare: popoare: sumerienii, sumerienii, nesemi nesemiţi,  î n sud şi akkadienii, semiţi,  î n nord. Mai vechi dec ât ei erau protosumerienii.  Iranul a fost numit Persia până  î n 1933. În vechiul Iran existau mai multe popoare indo-europene Mircea Eliade,   Histoire des croyances et des id é  ées e  s religieuses, vol. I, Paris, 51. 11 Herodot, Istorii, II, 160. 12  Ibidem, II, 77. 10

8

Éditions Payot, 1979, p.

 î ntre ntre care: perşii, elamiţii, sciţii, mezii şi urartienii. Imperiul persan a disp ărut odată cu  î nfr nfrângerea lui de c ătre armata lui Alexandru cel Mare  î n anul 331 d.Hr. Întreaga cultură asiatică se  î nal nalţă pe edificiul culturii indiene. Este necesar de ştiut că acest fundament cultural indian st ă şi la baza culturilor europene, cu mult  î nainte nainte de a se afirma lumea greco-roman ă. Vedismul apare  î n continuarea religiei arienilor  î n mileniul al II-lea î . Hr. Brahmanismul a apărut ca o crea ţie a preoţilor, ca o sistematizare a religiei vedice.   Religia sikh a luat na ştere î n Nord-Vestul Indiei,  î n Pu  j b. Este răspândită astăzi  î n India, Pakistan şi  î n diaspora indiană,  î n special  î n Marea Britanie, Britanie, SUA SUA şi Canada.  Jainismul este o religie n ăscută pe teritoriul Indiei. Se plasează ideologic  î ntre ntre hinduism şi buddhism, o dovad ă fiind şi scopul ei, m ântuirea, văzută ca eliberare, fie ca moksha ( î n hinduism) sau ca nirvana ( î n buddhism).  Buddhismul a apărut  î n India după moartea lui Buddha şi a devenit apoi o religie panasiatică, precum precum şi una dintre dintre marile marile religi religiii ale lumii. lumii. Dezvo Dezvoltar ltarea ea istoric istorică a 13 buddhismului poate fi divizat ă  î n patru etape majore : a) de la mijlocul secolului al VI-lea  î . Hr. până la mijlocul secolului al V-lea  î . Hr. se  î ntinde ntinde perioada perioada nvăţăturile au fost expuse de Buddha şi răspândite de buddhismului buddhismului timpuriu,  î n care  î nv discipolii săi; b) de la mijlocul secolului al IV-lea  î . Hr. până  î n secolul I d. Hr. se produce divizarea  î n  şcoli filosofice ; c)  î ntre ntre secolul I d. Hr. şi secolul al VII-lea d.Hr. a avut loc răspândirea şcolii  Mahā y āna (Calea cea mare) şi a celor două curente care derivă din ea:  Madhyamika şi Yogāc āra.   Apogeul ntre Apogeul buddhismului buddhismului a fost atins  î ntre secol secolele ele al IV-le IV-leaa d. Hr. Hr. şi al VII-lea d. Hr.; d) dup ă secolul al VII-lea d. Hr. buddhismul  Mahā y āna  î ncepe ncepe s ă-şi piardă din vitalitate  î n avantajul buddhismului tantric tibetan (Vajrayāna ). Vajrayāna (Calea de diamant), este o şcoală cunoscut ă şi sub numele de  Mantrayāna (Calea sunetelor sacre). Ea reprezint ă buddhismul ezoteric sau buddhismul tantric.   Religiile tibetanilor sunt buddhismul  î n aspectul său lamaism şi religia bon. Din istorie aflăm că originiea popoarelor altaice este din centrul Asiei. Dintre ele se desprind mai ales mongolii şi t ătarii, deşi nu numai aceste dou ă neamuri. În istoria Chinei s-a ridicat adeseori  î ntrebarea ntrebarea dacă chinezii erau un popor religios, pentru că nu au cunoscut o mitologie bogat ă ca alte popoare, nu s-a constituit o teologie strictă, iar clasa sacerdotal ă nu avea at âta influenţă. Numele Japoniei, Nihonkoku, vine de la chinezescul  Jih-pen-kuo, care  î nseamn nseamnă “Ţara Soarelui R ăsare”. Sub raport religios se  î nt ntâlnesc trei perioade mari: 1) vechiul shintoism , ce a durat p ână  î n secolul al VI-lea d. Hr.; 2) buddhismul, de la introducerea sa  î n Japonia  î n jur de 538 d. Hr. şi până la 1700 d. Hr. Vechea religie a fost numit ă Shinto, iar religia Japoniei devine un sincretism şi 3) noul shintoism , exprimat prin purificarea religiei Japoniei de elementel elementelee buddhis buddhiste, te, confuciani confucianiste ste şi daoiste daoiste şi revenire revenireaa la religia religia popular populară  japoneză tradiţională, de la 1700 d. Hr. p ână astăzi. c) Religiile indo-europene ii reprezentau ramura cea mai vestic ă a indo-europenilor. Istoria arată că cel ţ   ţ ii indo-europenilor . Ei au fost numiţi primul popor clasic al lumii barbare. Prima lor atestare este din anul 638  î . Hr.  î n Albion (Britania) şi Ierne (Irlanda). Herodot  î i menţionează de două ori cu numele de keltoi. Ei au trăit î n secolele al IV-lea - al III-lea  î . Hr.  î n principal  î n Galia, Britania şi Irlanda. Erau cel mai numeros popor din Europa. Ulterior  î n istorie au pătruns  î n Spania, Italia şi Grecia. În anul 323  î . Hr. se g ăseau  î n regiunea Dun ării şi 13

  Encyclopedia of Eastern Philosophy and Religion. Buddhism. Taoism. Zen. Hinduism.   A Complete Survey of the Teachers, Traditions and Literature of Asian Wisdom , Boston, Śamb la PublishingHouse, 1994, p. 51.

9

 î n Transilv ransilvania ania,, apoi ajung ajungând până  î n Asia Mică. Scandinavii erau: norvegienii, vechii hii germani: vizigoţii, ostrogoţii, islandezii, finlandezii, suedezii şi danezii, iar vec goţii, burgunzii, turingienii, bavarezii şi saxonii etc.  Balticii erau: lithuanienii, letonii, estonii şi prusaci prusacii. i. Slavii au apărut ca un popor popor de origine origine indo-euro indo-europe pean ană. Se constituiau din triburi răzleţe, apoi uniuni de triburi, cre ându-se ndu-se trei mari grupe: 1) slavii r ăs ăriteni (ruşii, ucrainienii şi bieloruşii); 2) slavii apuseni (cehii, slovacii şi polonezii); 3) slavii sudici (slovenii, croaţii, sârbii şi bulgarii). Istoria  î i prezintă pe sci ţ   ţ i divizaţi î n patru triburi: 1) nomazi, 2) regali, 3) agricultori şi 4)  plugari. În istorie indo-europenii au ap ărut  î n mileniul al II-lea  î . Hr. Istoria poporului roman cunoaşte trei mari perioade distincte: 1) regalitatea (753 - 509  î . Hr.); 2) republica (509 - 31  î . Hr.) şi 3) imperiul (31 (31  î . Hr. - 476 476 d. Hr.). Dup ă o denumire mai veche, elenilor  li se spunea pelasgi. Erau indo-europeni şi erau  î mp mpărţiţi  î n: n: 1) cretani sau minoici şi 2) ahei sau micenieni.  Ilirii erau strămoşii albanezilor. Ei au tr ăit  î n peninsula balcanic ă,  î n Europa de sud. Tracii se  î mp mpărţeau  î n 22 triburi potrivit lui Strabon: ge ţi, hedoni, ciconi, ciconi, bistoni, bistoni, peţi şi sarţi etc. Istoria geto-dacilor  are o importa importan nţă majoră  î n cunoaşterea istoriei poporului român. Erau  î mp mpărţiţi  î n trei mari clase: a) tarabostes (preoţii); b)  pileati (cei care purtau c ăciulă de lână) şi c) comati (pletoşii). Preo Preoţii geto-dacilor se divizau  î n trei categorii: a) kapnobatai (cei ce umbl ă prin nori); b) ntemeietorii de oraşe sau  î nv nvăţaţii) şi c) ktistai ( î ntemeietorii ntemeietorii de neam). neam).  polistai ( î ntemeietorii  Hitti ţ ii ii erau cunoscu ţi ca fiii lui Het şi numiţi hetei. Hittiţii au cunoscut dou ă perioade istorice: 1) vechiul imperiu hittit  până la Telepinus şi 2) imperiul nou hittit  (după Telepinus, din secolul al XV-lea  î . Hr. şi p ână  î n secolul al XII-lea  î . Hr.). d) Religiile clasice  Islamul este religia musulmanilor, iar dintre aceştia  î n special a arabilor. arabilor . Cuvântul ’islam are următoarele derivate  î n limba arabă: salam (mântuire), sallama (a mântui), salima (a fi mântuit), istaslama (a se preda), silm (pace), ’aslama (a venera) şi muslim (adeptul păcii)14. Religia evreilor, numit ă iudaism, este una dintre marile religii, al ături de creştinism, islam, hinduism şi buddhism. buddhism. Iudaismul Iudaismul este sufletul, iar trupul este 15 poporul poporul evreu evreu . Istoria Istoria scoate scoate  î n lumin lumină adevărul că cre ştinismul este este o religi religiee universalist ă, cu cel mai mare num ăr de credi credinc ncio ioşi. Cuvântul ntul „cre „creştinism” tinism” este derivat din numele „Hristos” („Unsul”, „Cel uns s ă fie Mântuitorul lumii”). Creştinismul este religia  î ntemeiat ntemeiată pe  î nv nvăţătura, persoana şi viaţa lui Iisus Hristos. nceputurile cre ştinism tin ismulu uluii rom ânesc: 1) venirea  î n Există trei ipoteze cu privire la î nceputurile Scyt Scythi hiaa Mino Minorr a Sf ântului ntului Apost Apostol ol Andrei Andrei16; 2 ) răspândirea ndirea credin credinţei  î n urma urma colonizării Daciei de către romani şi 3) creştinismul adus de misionarii sosi ţi aici  î n primele secole dup ă Hristos. Hristos. (Pentru (Pentru detalii detalii vezi vezi Mircea Mircea Itu, Filosofia  şi istoria istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 76-80; 89; 95; 9799; 109-114; 121; 124-126; 128-129; 172-173; 175-176; 189-190; 192; 194; 196; 200201; 205; 212; 214; 215; 216; 217-218; 221; 222; 225; 232; 236; 237-238; 245; 247248; 255; 263; 284-285).

Soheib Bencheikh el Hocine, Prezentarea islamului , î n Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii.  ştinismul, islamismul, hinduismul  şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda   Iudaismul, cre Aronescu, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995, p. 124-125. 15 S. Cohon,  î n Philippe Gaudin (coordonator), op. cit., p. 53. 16 Eusebiu din Cezareea,  Historia ecclesiastica III, 1. 14

10

  4. Izvoarele scrise a) Religiile arhaice Izvoarele sau c ărţile sacre ale maya şilor  erau Popol vuh (Cartea sfatului sau a comunităţii) şi   Analele Cacichilor ,  î n vreme ce Tonalamatl (Cartea zilelor) era opera sacră a aztecilor. Izvorul principal al religiei inca şilor  este textul sacru numit  Imn către Viracocha. Dintre scrierile sacre din religia egiptean ă se disting trei mari opere: ilor . În afara a) Textele piramidelor ; b) Textele sarcofagelor  şi c) Cartea mor   ţ ilor  acestor trei opere, exist ă şi lucrări teologice, mitologice, imnuri către zei (  Imn către  Aton, Imn către Osiris şi Imn către Nil), povestiri (Povestea  ţăranului bun de gur ă), nvăţ ătura faraonului Amen-em-hat ), literatură sapienţială ( Î nv ), literatură magică şi poezi poe ziii. b) Religiile orientale În religiile textele le se  î mpart mpart  î n mai mai multe multe clas clase: e: a) text textee religiile mesopotamienilor  mesopotamienilor , texte istorice; b) texte mitologice; c) texte cultice; d) texte sapien ţiale şi e) texte juridice 17. Acestei diviziuni i se adaug ă şi textele oraculare. 1) Marele poem epic al crea ţiei. Numele poemului este  Enuma elish, potrivit primelor cuvinte din text. 2) Epopeea lui ă; 4) Codul lui Ghilgamesh; 3) Cosmologia chaldeean ă şi   Istoria chaldeean  ţ ei  Hammurabi ; 5) Scrisorile de la Tell-el-Amarna ; 6) Cobor ârea zei ţ  ei Ishtar  î n infern; ia lui, 7)   Mitul lui Adapa; 8)   Mitul lui Etana; 9)   Invocare către zeul Marduk  şi so ţ ia Sarpanitum; şi 10)   Dialogul despre mizeria umană. Între textele religiei mazdeiste trebuie menţionată  î n primul rând cartea sacr ă  Avesta (Ştiinţa) - o culegere de texte religioase cu un con ţinut variat. Izvorul fundamental al religiei vedice este corpusul de  Rig Veda texte texte vedice vedice.. Ele au fost fost scrise la 1200 1200  î . Hr. şi sunt următoarele: a)  Rig (imnurile); b) Yajur Veda (formulele sacrificiale); c) S ma Veda (cântecele) şi d)   Atharva Veda (descântecele). ntecele). Textele fundamentale pentru brahmanism sunt Upanishad  şi din acest motiv religia brahmanic ă a fost denumită religia upanişadică. Upanishad  sunt  î nv nvăţăturil turilee secr secret etee pent pentru ru un num număr restâns de discip discipoli oli.. Ele excelează prin speculaţia teologică şi idealismul pur.  Hinduismul epopeic este o altă diviziune importantă a religiei hindu. El se bazeaz ă pe cele dou ă epopei epopei clasice clasice indiene  R m  yana şi  Mah bh rata. De asemenea,  î n religia epopeilor accentul este Gt  (Cântecul pus pe devo ţional şi pe mesaj mesajul ul din poemul poemul   Bhagavad Gt  Mah bh rata rata. Izvorul scris al prea î nţeleptului), ca parte integrantă a epopeii   Mah sikhismului este  Adi Granth (Cartea dintâi) sau Granth Sahib (Cartea stăpânului), nului), care este o colecţie de imnuri şi rugăciuni. Sursele religiei jain sunt  î n special textele  Anga şi Upanga. În religia buddhist ă, textele sacre se  î mpart mpart  î n trei mari categorii: 1)  Dhamma, cuprinzând scrierile cu caracter dogmatic; 2) Vinaya, compuse din scrierile despre viaţa monahală şi 3)  Abhidhamma, alcătuite din scrierile scr ierile metafizice. O altă diviziune găseşte operele buddhiste clasificate  î n două categorii : a) s tra, scrierile ce conţin  î nv nvăţăturile şi cuvintele rostite de Buddha şi b) ś  stra, scrierile cu al ţi autori şi cu un caracter sistematic.   Religiile tibetanilor au ca izvor fundamental cartea  Bard ö ilor), citită cu voce tare  î naintea naintea defunctului. Izvoarele Thöd öl (Cartea tibetană a morţilor), mitologiei. Textele sacre ale confucianismului sunt religiei î n China antică aparţineau mitologiei. lucrările lui Confucius. Dintre acestea se distinge  Lun-yu (Convorbiri şi notaţii). ii). De asemenea surse pentru confucianism sunt  Xe Shu, cărţile clasice ale Chinei, culese de 17

Constantin Daniel, Civiliza ţ ia ia asiro-babiloneană, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 347.

11

Confucius: a riturilor, a schimb ărilor, a muzicii şi a documente documentelor lor istorice. istorice. Sursele Sursele daoismului sunt lucrările   Dao de jing,   Zhuang zi şi   Lie zi. Cartea fundamental fundamentală a daoismului este  Dao de jing (Cartea despre cale şi virtute), iar autorul ei este filosoful Lao zi. Sursele Sursele pentru shintoism sunt următoarele toar ele : a) Ko-ji-ki (Istoria  î nt ntâmplărilor din vechime), dat ând din 712 d. Hr. şi alcătuită din trei cărţi; b)  Nihon-gi (Analele Japoniei); c)  Engi-shiki (Reguli ale perioadei Engi); Engi) ; d) edictele imperiale şi e) o antologie poetică cu 4000 de poezii religioase. c) Religiile indo-europenilor  Izvoarele scrise  î n religia cel ţ   ţ ilor  ilor  sunt numeroase: Cartea galbenă, Cartea operel elee unor unor scrii scriito tori ri antic anticii lati latini ni sau sau elen eleni: i: albă şi Carte Cartea a ro şie, precum şi oper Posidonius, Cæsar, Diodorus, Tacitus, Lucan sau Strabon. Izvoarele scrise de baz ă ale religiei la vechii germani  şi vechii scandinavi sunt:   De bello gallico (Războiul cu galii), scrisă de Cæsar, Germania lui Tacitus şi poemul V öluspa (Prezicerea vizionarei). Totodată, importante surse mai sunt:  Edda (Arta poetică), numeroase cântece ntece ale norvegien norvegienilor ilor  î n Islanda şi sagas, povestiri despre regi şi eroi, iar la germani C ântecul Nibelungilor  şi la anglo-saxoni poemul  Beowulf . Surse Sursele le religiei balticilor  erau: Chronicon Prussiae şi cântecele letone daina, transmise oral, termen de la care s-a speculat legat de originea doinei la noi. Textele sacre ale religiei slavilor  sunt următoarele: o lucrare scrisă de Procopiu din Cezareea şi intitulată  Ră zboiul cu go ţ ii ii, precum şi Cronica călug ărului Nestor , datând din secolul al XII-lea, Chronica  ţ ilor  slavorum , Gesta danorum şi   Historia polonica. Pentru ilor  Pentru cunoa cunoaşterea religiei sci ţ  există referinţe  î n operele unor autori ca: Herodot, Niceta de Remesiana, Anacharsis, religia romanilor  romanilor  există numeroase Æthicus Æthicus Histricus Histricus şi chiar chiar Ioan Ioan Cassia Cassian. n. În religia izvoare, care nu sunt numai texte scrise. Astfel, avem de-a face cu inscrip ţii, monezi, basoreliefuri, statui, picturi şi până la scrieri ca:   De re rustica (Despre lucrurile rustice), de Cato, cuprinz ând rituri şi formule magice;   De natura deorum (Despre natura zeilor), a lui Cicero;   De providentia (Despre providenţă), scrisă de Seneca;  Æneida lui Vergilius şi Saturnalia lui Macrobius. Macrobius. Izvoare Izvoarele le  î n religia elenilor  sunt bogate, ca şi la romani:  Istorii , de Herodot;  Descrierea Elladei, de Pausanias;  Imnul către Zeus, al lui Zenon; epopeile lui Homer -  Iliada (750  î . Hr.) şi Odiseea (720  î . Hr.), care descriu luptele elenilor pentru cucerirea Troiei, respectiv peripe ţiile lui Ulise la  î napoierea napoierea  î n Ellada (Grecia) dup ă războiul toian; poemele lui Hesiod Theogonia şi  Munci  şi zile; odele lui Pindar şi tragediile lui Eschil, Sophocle şi Euripide. Izvoarele religiei tracilor sud-dun ăreni sunt sărace, iar  î ntre ntre ele se disting mituri şi legende, precum şi textele sacre pentru antichitate ale lui Herodot şi Strabon. Sursele religiei geto-dacilor  au un num ăr redus, ceea ce face dificil ă astăzi cunoaşterea  î n profunzim profunzimee a religiei religiei geto-da geto-dacilor cilor.. S-au pierdut pierdut scrierile  î mp mpăratului Traian. Dintre sursele r ămase se disting operele lui Herodot, Hellanicos, Hecateu, Homer, Sophocle, Strabon, Aristotel, Platon, Diodorus din Sicilia, Lucian din Samosata, Cæsar, Horatius, Ovidius, Pomponius Mela şi Iordanes, cel ce confund ă geţii cu go ţii. Pe lângă izvoarele scrise, exist ă,  î ns nsă, dovezi arheologice şi numismatice. În religia hitti ţ ilor  ilor , izvoarele scrise constau  î n două coduri de legi:  Dacă un om şi Dacă viile. d) Religiile clasice Sursele religiei musulmanilor  au la baz ă textul din Qur’an , ce con ţine mesaje diversificate pe categoriile de cititori. Izvoarele religiei evreilor  sunt numeroase, de şi

12

iudaismul este o religie a c ărţii, Thora (Legea), fiind textul sacru sacr u pentru această religie şi credincioşii ei. Există Talmudul babilonian şi cel palestinian, primul fiind considerat ca autoritate indiscutabil ă, al doilea av ând o importantă funcţie legislativă. Thora şi Cartea lui Iov sunt atribuite lui Moise, iar proverbele, aforismele şi C ântarea cânt ărilor  regelui religia cre ştină izvoare regelui Solomon Solomon.. În religia izvoarele le sunt bogate, dar sursa  Biblia. Sf ânta Scriptură se  î mparte principală este cartea sf ântă  Biblia. mparte  î n două mari părţi: Vechiul şi   Noul Testament  estament  istoria . (Pen (Pentru tru deta detalii lii vezi ezi Mirc Mircea ea Itu, Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 85; 90; 95; 100; 109; 111; 113; 114-117; 121-122; 125; 126; 129-131; 136; 172; 173; 176; 190; 192; 194; 196; 201; 205-206; 212; 214; 215; 217; 221; 222; 225; 232; 236; 238; 245; 248; 255256; 264).

  5. Cosmogoni Cosmogonia, a, antropog antropogonia onia şi eshatologia a) Religii Religiile le arhaic arhaicee Cosmogonia  î n religiile indigene avea mai multe variante, de la credin ţele totemice, la cele animiste ( î n special la amerindieni), apoi dualiste sau panteiste. Cosmogonia la maya şi apare  î n lucrarea Popol vuh (Cartea poporului). Este vorba despre despre creare creareaa univ universulu ersuluii de c ătre perec perechea hea divin divină Tepeu şi Cucuma Cucumatz. tz. Mitul Mitul  î l găseşte pe zeul Pachacamac, fiul soarelui şi al lunii, cosmogonic î n religia inca şilor  î  drept creatorul şi păstrătorul lumii. Cosmogonia Cosmogonia are o importan importanţă majoră  î n religia vechilor vec hilor egipteni egipteni. Exista credinţa că totul provine din haosul primordial Nun. De asemenea, numeroase mituri povestesc crea ţia lumii dintr-un animal, o pasăre sau dintr-o floare. O alt ă credinţă este că nămolul Nilului,  î nc ncălzit de soare, a n ăscut oamenii şi fiinţele. Cosmogoniile egiptene sunt  î mp mpărţite şi  î n următoarele trei clase: heliopolitană, hermopolitană şi memphită. b) Religiile Religiile orientale În ceea ce prive şte religia mesopotamienilor , cosmogonia este ilustrat ă de poemul   Enuma Enuma elish elish. Conform Conform mitologiei mitologiei sumeriene, sumeriene, zeiţa Mah l-a creat pe om din lut. Cosmogonia  î n mazdeism are o culoare aparte. O concep ţie interesantă prezentă  î n cartea sacră  Avesta se referă la organizarea materiei cosmice prin trecerea luminii  î n energie. Cosmogonia este tema fundamental fundament al ă a textelor vedice. Există mai multe tipuri de cosmogonie  î n imnurile vedice. Ele sunt urm ătoarele: 1) mitul fecundării apelor primordiale (Agni); 2) mitul descompunerii unui gigant primordial (Purusha) 18; 3) mitul desprinderii creaţiei dintr-o unitate-totalitate, raportul dintre fiinţă şi nefiinţă (sat - asat ) sau creaţia ex nihilo (din nimic)19 şi 4) mitul despărţirii cerului de pământ (lupta mitologic mitologică dintre Indra şi Vritra). Cosmogonia  î n religia religia sikh se referă la crearea lumii de către Dumnezeu Dumnezeu creator. Mitul cosmogonic cosmogonic  î n  jainism are propria variantă. Elaborată de Mah v ra, cosmog cosmogoni oniaa este este foarte foarte intere interesa sant nt ă. Natur Naturaa se organizeaz ă spontan şi inconştient pentru a sluji sufletul. Cosmogonia tibetană arată că lumea a fost creat ă de zeii Phyva, care locuiesc  î n cer. În religia Chinei antice , cosmogonia avea mai multe variante. Universul a fost creat din haosul primordial Hun Tun, prin moartea sa. O alt ă concep ţie este legată de creaţia universului prin interacţiunea dintre principiile fundamentale Yin (feminin, al 18

 Rig Veda X, 90.  Ibidem, X, 121 şi 129.

19

13

 î ntunericului) ntunericului) şi Yang (masculin, al luminii). Cosmogonia  î n daoism se referă la creaţia lumii prin interacţiunea celor dou ă principii principii compleme complementare ntare Yin şi Yang. Cosmogonia  î n shintoism vorbeşte despre originea supranatural ă a poporului japonez. La  î nceput nceput au fost energia activ ă şi energia pasiv ă. c) Religiile Religiile indo-europene indo-europene Cosmogonia avea mai multe variante la vechii germani şi la vechii scandinavi : a) creaţia din gigantul Ymir  ucis. Eshatolog Eshatologia ia avea avea un rol foarte foarte important important  î n religia vechilor germani  şi a vechilor scandinavi . Aceste popoare tr ăiau mereu cu teama de sf ârşitul cosmic. Lumea era v ăzută ca opera zeilor şi ea urma s ă fie distrusă şi să piară  î mpreun mpreună cu zeii zeii  î n ziua ziua fatal fatală anunţată de trei ani de r ăzboaie şi cataclisme. cataclisme. Cosmogonia  î n religia romanilor  avea drept cea mai cunoscut ă variantă  î ntemeierea ntemeierea Romei. Cosmogonia cea mai interesant ă din religia elenilor  este aceea zugr ăvită  î n opera lui Hesiod. Cosmogonia la iliri este foarte interesant ă. Pământul a fost c ărat de un taur. Tremura Tremuratul tul acestuia acestuia este cauza cauza cutremure cutremurelor lor.. Cosmogon Cosmogonia ia hitti ţ   ţ ilor  ilor  avea la bază un interesant un mit de origine intitulat  Mitul  şarpelui Illuyanka , cel care l-a atacat pe zeul furtunii. d) Religiile clasice Mitologia şi cu predilec ţie mitul cosmogonic, esen ţial î n mai multe culturi arhaice, nu are aceea şi pondere  î n iudaism . În locul mitologiei se a şează istoria. Geneza lumii are la bază, la evrei, evrei, teoria creaţiei prin puterea cuvântului lui Dumnezeu 20. Există,  î ns nsă, şi o a doua concep ţie pregantă  î n iudaism care nu se refer ă la creaţia cerului şi pământului, ci a unui de şert pe care Yahv é l-a f ăcut fertil. Cosmogonia  î n cre ştinism are la bază credinţa că Dumnezeu este cauza. La baz ă se găseşte crearea lumii din nimi nimicc de către Dumne Dumnezeu zeu atotpu atotputern ternic ic timp timp de şapte apte zile. zile. Eshato Eshatolog logia ia nu este este pesimist ă. La sf ârşitul lumii, Iisus se va re î ntoarce ntoarce şi-i va m ântui pe credincioşi. istoria religi religiilor  ilor , Bucure (Pent (Pentru ru detal detalii ii vezi Mircea Mircea Itu, Itu, Filosofia  şi istoria Bucureşti, Editur Edituraa Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 81; 83; 85; 87; 90; 95; 100-101; 109; 111; 116; 122; 125; 131-132; 172; 173; 190; 192-193; 197; 201; 212-213; 221; 222; 226; 232; 246; 256; 264-265).

6. Doctrine Doctrinele le religioa religioase se a) Religiile arhaice În ceea ce prive şte doctrinele religioase, politeismul era definitoriu pentru religiile ntâlneau şi panteismu panteismul, l, monoteism monoteismul ul primitiv, primitiv, dualismul dualismul (Asia şi indigene, dar se  î nt Oceania) şi deismul (Africa). Doctrinele religioase la vechii mexicani se caracterizau printr-o î mbinare mbinare î ntre ntre politeismul dominant şi dualismul discret. Ca doctrină religioasă, ca şi la mayaşi şi azteci, inca şii cunoşteau politeismul. politeismul. Aveau,  î ns nsă, forme forme antrop antropomo omorfe rfe ale zeilor zeilor.. Ca formă de organiz organizare are se  î nt ntâlnea monarhia divină. Regele inca era  î ntruparea ntruparea pe pământ a zeului soare. Din unghiul doctrinelor religioase, se poate afirma c ă religia î n Egiptul antic are un rol cov ârşitor. Herodot scrie c ă egiptenii erau “cei mai religio şi dintre toţi oamenii”21. Viaţa zilnică e viaţă religioasă. Dumnez Dumnezeu eu este este ntr , cuvânt care care  î nseamn nseamn ă “pur”, “pur”, “curat”, “curat”, dar şi 20

 Biblia, Geneza I, 3. Herodot, Istorii II, 37.

21

14

“putere”. “putere”. Religia Religia  î n vech vechiul iul Egipt Egipt se carac caracteri terizea zeazz ă  î ndeosebi ndeosebi prin panteism panteism politeism, deşi sunt reprezentate şi teismul şi monoteismul.

şi

b) Religiile Religiile orientale Din punctul de vedere al doctrinelor religioase,  î n religia mesopotamienilor  se constată trăsături astrale şi cosmice, politeism, credin ţe htoniene şi vegetale, precum şi credinţe  î n demoni, iar,  î n special la protosumerieni, animismul şi antropomorfismul. Doctrinele religioase cele mai r ăspândite  î n mazdeism erau politeismul şi dualism dual ismul ul, care era dominant. Doctrina religioasă specifică a religiei vedice din cadrul hinduismului este henoteismul sau kathenoteismul (credin ţa  î n mai mulţi zei, fiecare devenind, la r ândul său, zeu suprem) . În hinduismul brahmanic, doctrina religioasă predominantă devine monoteismul. Henoteismul vedic dispare  î n favoarea credin ţei  î ntr-un ntr-un singur singur zeu, Brahman. Brahman. Totuşi, monoteism monoteismul ul este sublimat sublimat prin monism monism şi panteism  î n religia brahmanică. Doctrina Doctrina religioas religioasă  î n sikhism este monoteismul monoteismu l. Doctrina religioasă jain combină politeismul polite ismul cu panteismul pantei smul. La baza filosofiei filosof iei jain st ă panvitalismul.Dotrinele religioase ale buddhismului sunt panteismul şi politeismul atenuat. Doctrinele religioase  î n religiile tibetanilor  sunt politeismul şi pante p anteismu ismull. Doctrina religioasă predominantă  î n religia Chinei antice era politeismul ca şi  î n majoritatea religiilor arhaice. Doctrina  î n confucianism are la bază morala, nu dogma. dogma. Doctrinele Doctrinele religioase religioase ale daoismului sunt panteismul şi monismul. Filosofia daoist ă are la bază ideea ideea alternan alternanţei, iar religia daoist ă este cosmic cosmică. Doctrinele religioase  î n religia shinto erau politeismul şi panteismul panteismu l. Religie naturist natur istă, shintoismul este şi o religie animistă. c) Religiile indo-europene În Vestul indo-european, doctrina religioas ă la cel ţ   ţ i era poli p olitei teismul smul . În Nordul indoreligia vec vechilor hilor germani  şi a vech vechilo ilor  r  european european,, doctrina doctrina religioas religioasă definitorie  î n religia scandinavi era politeismul. Doctrina religioasă la   popoarele baltice era politeismul. politeismul. În Estul indo-european, doctrina religioas ă prezent ă  î n religia slavilor  era tot politeismul politei smul, de altfel doctrina religioas ă definitorie a religiilor indo-europene. Doctrina religioas ă la  ţ i era politeismul. politeismul. Doctrina religioasă  î nt ntâlnită  î n religia arian ă este henoteismul henoteismu l, la sci ţ  fel ca  î n vedism, spre care nu se face o trecere brusc ă. În religia romanilor , doctrina religioasă dominantă era politeismul. În acord cu panteismul stoic, Seneca define şte divinitatea ca “tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi” şi explică diferenţa dintre natura umană şi natura divină prin aceea c ă  î n natura uman ă sufletul e partea cea mai bun ă, pe când natura divină este numai suflet 22. Doctrina religioas ă la eleni era politeismul, religia greacă oferind cel mai clar şi adeseori citat exemplu de politeism . La iliri, doctrina religioasă era politeismul. Exista şi credinţa  î n strigoi. La tracii sud-dunăreni, doctrina religioasă definitorie era politeismul, la fel ca şi la tracii tracii nord-dun nord-dunăreni. Religia geto-dacilor  a cuno cunosc scut ut,, la un mome moment nt dat, dat, şi o formă interesantă de monoteis monoteism. m. Cu toate acestea, acestea, politeismul politeismul şi nu monoteismul sau dualismul caracterizează religia geto-dacilor. Ca doctrină religioasă, hitti ţ   ţ ii ii cunoşteau politeismul. Ca şi la egipteni, se remarca şi zoomorfismul. d) Religiile clasice Seneca, Scrieri filosofice alese , tradusă din latină, coordonată de Eugen Cizek, Bucure şti, Editura Minerva, 1981, p. 201. 22

15

Doctrina religioasă predominantă  î n religia islamic ă este monoteismul. Se  î nt ntâlnesc,  î ns nsă, şi monismul, panteismul, dualismul şi politeismul (la  î nceputurile nceputurile islamului). Doctrina religioasă  î n iudaism este monoteismul. Religia este puternic prezent ă  î n viaţa evreilor. Ea este mereu invocat ă. Doctrina religioasă cre ştină are la bază monoteismul, credinţa  î ntr-un ntr-un singur zeu, Dumnezeu. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Funda ţiei România de M âine, 2004, p. 80-81; 90-91; 96; 101-102; 110; 111; 113; 117; 122; 125; 126-127; 132; 172; 173-174; 177; 190; 191; 193; 194; 195; 197; 201; 206; 213; 214; 215; 217; 219; 221; 222-223; 226; 231; 232; 236; 239-240; 246; 249; 256; 271).

7. Filoso Filosofi fia a a) Religii Religiile le arhaic arhaicee Faraonii erau trimişii zeilor pe pământ. Monarhia avea descenden ţă divină la vechii egipteni. Regele era v ăzut ca parte fundamental ă a pantheonului egiptean. Al cincilea nume al faraonului era “fiul lui Râ”. Faraonul se identifica sublim cu zeul soare. b) Religiile orientale Sistemul textelo textelorr upani upanişadice, adice, dup după cum indic indică Paul Paul Deusse Deussen, n, dezv dezv ăluie următoarele componente majore: 1) teologia - doctrina despre Brahman ca principiu suprem prezent  î n tot ceea ce exist ă  î n univers; 2) cosmologia - doctrina despre ăşurarea desf ăş urarea acestui acestui principiu principiu  î n  î ntreag ntreagaa lume; lume; 3)  psihologia - doctrin doctrinaa despre despre pătrunderea acestui principiu  î n sufletul omului; 4) eshatologia - doctrina despre soarta soarta sufletu sufletului lui după moarte şi despre despre eliber eliberare are şi 5) etica - doctrina doctrina despre despre 23 comportamentul omului  î n viaţă . Ar trebui adaugat ă aici şi soteriologia. Filosofia este legată strâns de religie şi practicile cultului. În  filosofia indiană accentul nu cade pe filosof, ci pe ideatic ă. Nu originalitatea importă, ci apartenen ţa la tradiţie, aşadar nu originalul, ci originarul. În India, filosofia speculativ ă este o cale practic ă  î n a vederea eliberării. Şcolile filosofiei indiene se numesc dar ś  śana   na (viziuni) şi sunt,  î n esenţă, soteriologii. Din punctul de vedere al  şcolilor filosofice , buddhismul poate fi sub î mp mpărţit  î n următoarele: 1) Theravāda (Calea celor bătrâni), care susţinea ideea c ă sufletul nu există, ci doar ni şte impulsuri scurte de energie aflate la baza universului (fiinţe, lucruri şi entităţi); 2) Sarvāstivāda (Doctrina că toate sunt reale) sau doctrina realismulu realismuluii buddhist buddhist;; 3)  Madhyamika (Calea (Calea de mijloc mijloc), ), care care introd introduc ucee şi idee ideeaa vidulu viduluii (ś unyat  caracteristic ic tuturor tuturor fenomene fenomenelor lor şi 4) Vijñanavāda (Doctrina unyat ā), caracterist cunoaşterii), ce se remarcă prin accentul pus pe con ştiinţă şi prin caracterul ei idealist. În locul locul dialec dialectic ticii ii opozi opoziţiilor iilor din filosofi filosofiaa occide occidental ntală,   filosofia chinez chineză propune propune alternan alternanţa şi comple complemen mentari taritate tatea, a, ilust ilustrate rate de raportu raportull dintre dintre princip principiul iul masculin Yang şi principiul feminin Yin. Wu-wei este principiul nonac ţiunii. Sectele numite simbolic   Drum sf ânt  şi Păm ânt sf ânt  sunt foarte importante  î n interiorul buddhismului japonez,  î ns nsă, totuşi, filosofia lui Nichiren şi buddhismul  Zen sunt cel mai cunoscute, cel mai r ăspândite şi apreciate. Buddhismul Zen pune  î ntre ntre paranteze specula ţiile metafizice, dar mai ales inteligenţa discursiv-logică, gândirea conceptual ă şi cunoaşterea terea de dragul dragul cunoa cunoaşterii. terii. El pune pune accen accentul tul pe discip disciplin linaa Paul Deussen, Filosofia Upani ş  şadelor , tradusă din germană de Cornel Sterian, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994, p. 49. 23

16

voinţei, pe experienţa pură şi pe trăirea mistică. Postura meditativă  zazen este tehnica fundamentală a buddhismului Zen  î n vederea ob ţinerii iluminării. c) Religiile indo-europene Celţii erau  î mp mpărţiţi  î n trei clase, la fel ca to ţi indo-europenii: 1) druids - filoso fi losofi fi,, savanţi,  î nţelepţi, foarte cultivaţi, rosteau formule magice şi practicau divina ţia; 2) vates - specialişti  î n divinaţie, legi şi acte civile şi 3) bards - poeţi şi cântăreţi pentru nobili şi regi. regi. După cum scrie scrie Strab Strabon, on, druizii druizii vorbeau orbeau despre despre două tipuri tipuri de cunoaştere: a) cunoa şterea teoretic ă, reprezentat ă de credinţa  î n supranatural şi b) cunoa şterea practic ă, cu referire la fenomenele naturale şi la filosofia morală. Cele trei principii de baz ă ale cunoaşterii druizilor erau: a) s ă ştii, b) să  î ndr ndrăzneşti şi c) să păstrezi strezi secretul secretul.. Pythagoreismul era era o filos filosofi ofiee de baz bază  î n religia misterelor. Pythagoras s-a n ăscut î n 585  î . Hr.  î n insula Samos la Marea Egee. El a creat un curent filosofico-religios. Caracteristicile acestuia erau credin ţa  î n transmigrarea sufletului sau metempsihoza, reamintirea existen ţei sufletului  î nainte nainte de  î ntrupare, ntrupare, credinţa  î n veşnicia sufletului, precum şi studiul matematicii şi al muzicii. Câteva din caracteristicile esen ţiale ale orfismului erau: viziunea despre timp şi spaţiu ca principii prime şi veşnice  î n univers, precum şi deplângerea tragismului existenţei umane umane.. Neamu Neamull omenes omenescc avea avea o natur natur ă dublă: divi divin nă prin elementul elementul dionysiac şi demonică prin titani. Sufletul era de natură divină şi nemuritor,  î n vreme ce trupul - o  î nchisoare nchisoare a sufletului şi omul trebuia s ă se elibereze de el. Filosofia orfică este una dintre sursele de inspira ţie ale poeziilor filosofice scrise de Mihai Eminescu24. d) Religiile clasice Principiile de bază ale credinţei islamice sunt: a) Dumnezeu ( Allah); b)  î ngerii ngerii lui Allah (mala’ikah ); c) cărţile lui Allah (kutubullah ); d) mesagerii lui Allah  yawmuddin ); f) supremaţia puterii divine ( Al-Qadar ) şi (rusulullah); e) ziua judecăţii ( yawmuddin g) viaţa de dup ă moarte (akhirah). Aceste principii se grupeaz ă  î n trei categorii: 1) tawhid  (unicitatea): Allah şi Al-Qadar; 2) risalah (profeţia):  î ngerii ngerii lui Allah, c ărţile lui Allah şi mesagerii lui Allah şi 3) akhirah (viaţa de apoi): ziua judec ăţii şi viaţa de după moarte. Principiile de bază ale iudaismului se reg ăsesc  î n tradiţia religoasă şi culturală evreiască. Cele Cele patru patru căi ale ale drumu drumului lui ini iniţiatic spre Dumnezeu Dumnezeu sunt următoarele: a) binecuvântarea, cu sensul de a primi toate evenimentele fericite ale vieţii cu recunoştinţă; b) rugăciunea, care poate fi individual ă sau comunitar ă, ea trebuind f ăcută cu o concentrare profund ă şi o orientarea a  î ntregii ntregii fiinţe spre Creator; c) sinagoga, casa de  î ntrunire ntrunire a comunit ăţii şi d) căminul evreiesc , lăcaşul vieţii zilnice unde se  î mpline mplineşte vrerea lui Dumnezeu. Învăţătura cre ştină cuprinde mai multe puncte de baz ă. a) Ideea de Dumnezeu este centrală  î n teol teolog ogia ia cre creştină. b)   Dogma este inedit inedită  î n cre creştinism. Dogma hristol hristologic ogică este Credinţa  î n dumnez dumnezeir eirea ea lui Iisus Iisus reprez reprezint intă  î ns nsăşi temeli temeliaa Biseric Bisericii ii creştine. tine. c)  Î nv nvăţ ătura despre Dumnezeu-iubire este esenţa religiei creştine indiferent de nuan ţa creştinismului. Prin ea se define şte un bun cre ştin. Există mai multe fragmente  î n  Biblie care o eviden ţiază: “Dumnezeu este iubire” 25; “Cel ce nu iube şte n-a cunoscut pe Dumnezeu” Dumnezeu” şi “Dumne “Dumneze zeu u este este iubire iubire şi cel ce rămâne  î n iubire rămâne  î n Dumnezeu şi Dumnezeu r ămâne  î n el”. Cre ştinismul cosmic este una dintre cele mai Ion Itu, Orfismul eminescian, Braşov, Editura Orientul latin, 1995.  Biblia, Ioan IV, 8.

24 25

17

interesante sinteze religioase. El reprezint ă un model de hermeneutic ă religioasă a creştinismului, o paradigm ă,  î ns nsă mai ales o filosofie de via ţă. Este o modalitate specifică de expresie a cre ştinismului ortodox românesc, a spiritualităţii româneşti, dar,  î nainte nainte de toate, este o revalorizare a cre ştinismului. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Funda ţiei România de M âine, 2004, p. 103-104; 137-143; 144-170; 179-180; 198-200; 203-204; 209-210; 253-254; 257; 265-267; 270; 281-283).

8. Hermeneu Hermeneutica tica a) Religiile Religiile orientale  Hermeneutica buddhismului dezv ăluie mai multe gre şeli de interpretare. Dintre erorile de interpretare  î n ceea ce prive şte buddhismul, enumer ăm următoarele: 1)   Buddhismul ar fi o religie şi nu o filosofie sau invers . Contraargument:  î n Orient nu se face separa ţia  î ntre ntre filosofie şi religie ca  î n Occident. Logica şi etica, teoriile despre impermanenţa lucrurilor, lucrurilor, nonsubs nonsubstan tanţialitatea, inexisten inexistenţa sufletului, sufletului, universa universalitatea litatea suferinţei şi doctrina despre samsara şi nirvana etc. toate arat ă că buddhismul este o filosofie, câtă vreme mitologia, pantheonul zeilor, credinţa  î n transmigrare, eliberarea de suferinţă, monahismul, conduita de arhat  şi de bodhisattva şi compasiunea etc. define definesc sc buddhi buddhismu smull ca religi religie; e; 2)   Budd . Contraarg Contraargumen ument: t: Buddhis hismu mull ar fi pesim pesimis ist  t  buddhismul nu se pronun ţă pentru aneantizarea vie ţii, ci pentru revalorizarea ei din perspectivă spirituală; este  î mpotriva mpotriva existenţei profane  î n lumea de dureri şi plăceri, iar iar nu cont contra ra vie vieţii; ii; 3)   Buddh Buddhis ismul mul ar fi scep scepti tic. c. Contraargument: soteriologia buddhist ă şi credin credinţa  î n nirvana; 4)   Buddh Contraargument ument:: Buddhis ismul mul ar fi nihil nihilis ist  t . Contraarg afirmarea echivalenţei sublime dintre tot şi nimic nu  î nseamn nseamn ă nihilism, ci echilibru universal, identitatea dintre absolut şi relativ,  î ntreg ntreg şi părţi componente; 5) Contraargumen ument: t: nu exist există nimic  î n afara afara lui Dumnez Dumnezeu. eu.   Buddh Buddhis ismul mul ar fi ateu ateu. Contraarg Întrebarea existenţei lui Dumnezeu nu se pune. Exist ă  î n buddhism credinţă î  ţă  î n zei şi chiar investirea lui Buddha  î n Mah y na ca zeu suprem pe care-l ador ă credincioşii . Suferin ţ a reprezintă tema centrală  î n religia buddistă. Cele patru adev ăruri nobile reprezintă fundamen fundamentul tul filosofiei filosofiei buddhist buddhiste: e: 1) suferin suferinţa (duhkha), descoperit descoperită  î n naştere, boală, bătrâneţe şi moarte; 2) originea suferinţei, ale cărei cauze sunt: pofta, dorinţa, setea, ata şamentul, plăcerile, autoanihilarea, egoismul şi ignoranţa; 3) distrugerea suferinţei, ce se face prin abolirea acestor cauze; 4) calea de mijloc ( m dhyamika ), ca una dintre c ăile de eliberare de suferin ţă. Drumul spre eliberarea de durere are opt poteci: a) p ărere dreaptă; b) gândire dreaptă; c) vorbire dreaptă; d) activitate activitate dreapt dreaptă; e) exist xisten enţă dreapt ă; f) efor efortt drep drept; t; g) aten atenţie dreapt dreaptă şi h) concentrare dreapt ă. b) Religiile clasice islam. Cele dou ă formule  Hermeneutica religiei are o mare importanţă  î n islam. esenţiale  î n doctrina islamică sunt: Shahadah , a afirmării şi  Bismilah, a consacr ării . Formula Shahadah , numită şi mărturisirea de credinţă, conţine o nega ţie  î n prima parte, care se refer ă la lume şi o afirmaţie  î n a doua, ce trimite la Dumnezeu. În hermeneutica acestei formule sacre nu trebuie s ă urmăm litera, ci spiritul textului, nu un prim nivel care ar situa lumea aici şi pe Allah dincolo, ar rupe unitatea şi ar clădi o ruptură artificială şi dăunătoare  î ntre ntre om şi Dumnezeu, ci s ă ajunge ajungem m la sensul sensul

18

ill’Allah (Nu profund profund al omniprez omniprezen enţei lui Dumnezeu Dumnezeu,, al teofanism teofanismului: ului:   La ilaha ill’Allah există divinitate  î n afara divinităţii). Formula Bismilah este o binecuv ântare şi revarsă lumină asupra omului şi vieţii sale:   Bismi’llahi rrahmani rrahim (În numele Domnului, cel nesf ârşit de bun şi de-a pururea milostiv).  Hermeneutica iudaismului are mai multe aspecte interesante  î ntre ntre care faptul că exodul lor din Egipt nu a produs o ruptur ă totală de cultura veche egiptean ă. Evenimentele istorice sunt  î nzestrate nzestrate cu semnificaţii religioase.  Hermeneutica cre ştină se constituie  î ntr-o ntr-o disciplină de-sine-stătătoare. toare. Ea se refer referea, ea,  î ntr-un ntr-un sens restrâns numai la interpretarea textelor Sfintei Scripturi . În creştinism accentul se pune istoria pe  pace, dreptate şi iubire. (Pent (Pentru ru detal detalii ii vezi Mirce Mirceaa Itu, Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 180-186; 252-253; 258-263; 267-270).

 9. Π   ntemeietorul religiei a) Religii Religiile le arhaice arhaice  Reforma se conturează  î nc ncă din timpul faraonului Amenofis al III-lea (1400 1362  î . Hr.) sub forma cultului lui Aton, discul solar. Domnia este continuat ă de Amenofis al IV-lea (1361 - 1340  î . Hr.), iar capitala trece la Tell-el-Amarna. Ast ăzi este o discu ţie dacă reforma lui Akhenaton era politic ă sau religioasă.

b) Religiile orientale  Zoroastru (Zarathustra  î n persană) a trăit  î n secolul al VI-lea  î . Hr. (599 - 522) . El venea dintr-o familie de crescători de vite. Se ridică  î mpotriva mpotriva cultului daevas (zeilor şi demonilor) şi chiar al lui Mithra şi Anahita. El este  î ntemeietorul ntemeietorul religiei persane  î n 628  î . Hr. Raportul dintre bine şi rău a trecut din planul mitologic,  î n cel uman, social sau individual. Omul trebuia s ă dea dovad ă de fapte bune, vorbe bune şi gânduri bune. Calităţile principale erau socotite următoarele: cinstea, dreptatea şi pietatea. Profetul jainismului, Mahāv ī ra ra (marele erou), s-a s- a născut la Vaiś li, a avut o fiică şi a trăit  î n vremea lui Buddha ( î ntre ntre anii 549 - 477  î . Hr.) şi totuşi cei doi nu s-au  î nt ntâlnit niciodată. Pe de alt ă parte, nu ca profe ţi ai unor religii noi, ci din convingere ambi ambiii atac atacă ritualismul şi sacrificiul vedic, filosofia brahmanic ă (teza nonsubstanţialităţii), ca şi caracterul revelat al textelor vedice. Profetul buddhismului este Buddha.Tat ăl  î l creşte pe tânărul Siddhārtha ca viitor moştenitor regal, dar  î ntr-o ntr-o bună zi acesta ajunge s ă cunoască sărăcia, bătrâneţea, boala şi moartea la por ţile palatului, la prima ieşire a sa dincolo de ziduri. Dup ă iluminare, Buddha va ţine la Sarnāth,  î n apropiere de Benares, prima sa predic ă celor cinci fideli discipoli. Le va vorbi despre cele patru adev ăruri nobile şi va pune  î n mişcare dharma cakra (roata legii). Buddhismul este singura religie al c ărei  î ntemeietor ntemeietor nu se declar ă profet, nici trimisul lui Dumnezeu şi respinge ideea existen ţei unei substan ţe universale, a unei fiinţe supreme, supreme, a unui Dumnezeu. Dumnezeu. Totuşi, se ajunge ca Buddha s ă fie investit, chiar indire indirect, ct, cu acest acest statut statut,, deşi el este considerat o c ălăuză, un maest maestru ru spiritu spiritual. al. Învăţaţii tibetani se numesc guru rinpoche, iar spiritele lor omene şti cele mai alese sunt lama. Deasupra tuturor credinci şilor se află Dalai Lama. Shenrab ni bo este considerat  î ntemeietorul ntemeietorul religiei bon. Au existat mai mul ţi mae ştri spirituali buddhi şti  î n China.  Mentorul confucianismului este Kong zi ( zi  zi sau tzu  î nsemn nsemnând “maestrul”). Confucius Confucius a trăit  î ntre ntre 551 - 479  î . Hr. El nu s-a considerat fondator de religie. A

19

 î ncercat ncercat să pună religia pe baze ra ţionale, eliminând superstiţiile, mitologia, cultele, eleptul (Sheng ren) este chemat s ă soluţioneze magia şi mistica. În religia daoist ă, î n ţ eleptul tensiunea dintre cosmos şi oameni, dintre ordinea natural ă şi ordinea social ă, dintre dao al cerului şi dao al oamenilor oamenilor.. El luminează calea de urmat, numit ă “calea  î nţeleptului”. Înţeleptul are puterea de a reintegra ordinea uman ă  î n ordinea cosmic ă, de a recupera firescul şi puritatea. c) Religiile Religiile indo-europene indo-europene  Zalmoxis , conform unei anecdote, a tr ăit ca sclav al lui Pythagoras. Numele s ău provine de la  zalmos (piele) din limba tracă, iar nu de la  zamol (pământ) din limba slavă. Zalmoxis Zalmoxis a deve devenit nit om liber, liber, preot, preot, apoi mare preot preot şi  î n cele din urm ă zeu htonian, htonian, apoi uranian uranian şi, la urmă, zeul zeul supre suprem m al geto geto-da -dacil cilor. or. Opinii Opinii exist xistă că Zalmoxis fusese venerat de geto-daci ca zeu al p ământului, al fertilităţii agrare şi apoi ca zeu al mor ţilor. A fost un zeu htonian la  î nceput nceput şi apoi uranian. d)  d)  Religiile clasice Profetul religiei islamice este Mahomed. Mahomed. Muhammad (Mahomed), care  î n limba arabă  î nseamn nseamn ă “preaslăvitul”, vitul”, este profetul profetul propriu-zis propriu-zis sau nabiy, care vegheaz veghează păstrarea credinţei adevărate, dar şi trimisul lui Allah sau rasul, cel ce anun ţă revela ţia şi-i converteşte pe necredincio şi. Profetul religiei iudaice este Moise. Moise. Legea este a lui 26 Moise. Ea a fost transmisă oamenilor prin Moise . El a eliber eliberat at poporul poporul evreu evreu din sclavia dus ă  î n Egipt şi l-a adus  î n Ţara Sf ântă. A introdus credinţa  î ntr-un ntr-un zeu unic, monoteismul iudaic. Profetul creştinismului are o natură divină alături de cea uman ă. Întemeietorul religiei creştine este Iisus Hristos. Via ţa lui este un model. El este modelul exemplar la care ar fi bine s ă ne  î nălţăm fiecare dintre noi, cre ştini sau nu, prin principiul principiul imitatio Christi . Sunt câteva teva aspecte aspecte esenţiale iale pentru pentru cunoa cunoaşterea creştinismului legate de persoana M ântuitorului: a) istoricitatea sa; b) simplitatea şi sublimul  î nv nvăţăturii sale; c) dumnezeirea sa (natura divină a lui Iisus a fost prilejul unor dispute neprolifice  î n interiorul creştinismului); d) messianitatea sa, exprimată iile  şi minunile sale f ăcute din implicit sau explicit şi e) profe ţ iile di n iubirea iubir ea de oameni oam eni. Iisus Hristos  î n creştinism nu este un simplu profet, ci Fiul lui Dumnezeu. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 104-105; 123; 127; 170-172; 173; 174; 177-179; 190; 195; 199-200; 240-242; 250; 257; 271-272).

10. Pantheonul zeilor a) Religii Religiile le arhaic arhaicee politeismul. Maya Mayaşii aveau ca Pantheonul zeilor  la vechii mexicani avea la baz ă politeismul. zeu suprem pe Kinck-ahan, zeul ze ul soare soa re. Quetzalcoatl , “şarpele cu pene” sau “reptila cu pene”, era cel mai popular dintre zeii aztecilor. Denumirea vine de la şarpe (coatl) şi de la pas ărea cu penaj verde ( quetzal) simbolizând sfinţenie şi nobleţe. Huitzilopochtli era “vră  jitorul pasărea muscă”. Apar ţinea numai aztecilor. El era zeul soare, asimilat lui Inti de la incaşi, dar şi zeul războiului. Era un zeu s ângeros căruia  î i erau  î nchinate nchinate   jertfele omeneşti. Era asimilat cu Marte de la romani şi Ares de la vechii greci.  Biblia, Deuteronomul, IV, 44 şi XXXIII, 4.

26

20

Tezcatlipoca era “oglin “oglind dă fumegândă”. El era un zeu zeu solar solar.. Nu avea avea atribut atributee războini zboinice ce ca Huitzi Huitzilop lopoc ochtli htli,, ci admin adminis istra trativ tive. e. Era zeul zeul drept dreptăţii şi reprezenta reprezenta luceaf ărul de dimineaţă. Pantheonul zeilor  la inca şi era dominat de zeul soare. soare . Acesta era  Inti sau  Intip şi era zeul suprem al inca şilor. Pantheonul zeilor  la vechii egipteni este bogat. Geb (Keb) reprezenta pământul şi Nut  - ceru ce rull. Zeul Ze ul Shu, aerul, s-a strecurat  î ntre ntre ei şi a produs desp ărţirea cerului de p ământ. Dar acest cuplu l-a n ăscut pe  Râ (Ra), soarele, cel ce a devenit zeu suprem la egipteni. Dac ă Horus era soarele r ăsărind, Râ era soarele la amiaz ă, iar Tum - soarele apun ând. Ptah era un zeu al p ământului, ntului, reprezentat adesea  î mpreun mpreună cu faimosul taur Apis. El era zeu suprem la Memphis. A creat lumea prin g ândul şi cuvântul său. Osiris (User), fiul mai mare al lui Geb, zeul pământului şi al lui Nut, zei ţa cerului, era zeul mor ţilor. Thot , “mesagerul”, avea funcţia de scrib şi consilier al zeilor. Era zeu suprem la Hermopolis. Adesea era reprezentat cu pas ărea ibis  î n loc de cap.  Maât  era zeiţa dreptăţii şi a adevărului. rului.

b) Religiile orientale Pantheonul zeilor mesopotamieni se compune din zei principali şi zei secundari,  î mp mpărţiţi pe funcţii. În frunte se g ăseşte o triadă cosmică: Anu, Enlil şi Ea.  Anu (An î n sumeriană), socotit cel mai vechi dintre to ţi zeii, zeii, era cerul cerul şi tatăl zeilor, domnind  î mpreun mpreună cu soţia sa,  Antu, născută din din el. el. Mai Mai avea o soţie numită  Ninzalli şi o concubină Ninursalla , iar zeiţa Ishtar  î i devine ulterior soţie. Enlil era pământul, dar şi vântul şi furtuna. Îşi avea s ălaşul  î n muntele cel mare ce f ăcea legătura  î ntre ntre cer şi pământ. El a creat creat pe balaurul balaurul Labbu Labbu pentru a-i pedep pedepsi si pe oameni. oameni. So ţia lui era  Ninlil. A doua triad ă era formată de Sin (zeul masculin al lunii), Shamash (zeul soare, lumina, zeul zilei şi al dreptăţii) şi Ishtar  (fiica lui Sin, zeiţa dragostei, a fecundit ăţii şi a plăcerii). Pantheonul zeilor   î n religiile Persiei avea ca st ăpân suprem pe  Ahura  Mazda , stăpânul  î nţelept, zeul cerului din timpul zilei, creatorul şi pe  Mithra, zeul nocturn, ce fusese soarele şi căruia i se sacrifi sacrifica ca taurul. Alte zeit zeităţi erau: Sroasha (disciplina), Vayu (vântul nt ul)),  î nt ntâlnit şi la arie arieni ni şi  î n hinduismul hinduismul vedic, vedic,  Anahita (fecund (fecunditatea itatea), ), care era frumoasă şi puterni puterniccă,  Mah (luna) şi  Zervan (timpul şi destinul). Cu toate acestea nu politeismul, ci tendin ţa dualistă era pregnantă. Pantheonul zeilor  î n hinduismul vedic nu are  î n frunte un zeu suprem. suprem . Se remarcă migraţia atributelor, dar şi schimbarea pozi ţiei zeilor. Trecerea de la mitologia arian ă la cea vedic ă nu este brusc ă. Ea este marcat ă prin zeul suveran suveran Varuna, prezent  î n ambele mitologii. Cu toate acestea, portretul cel mai elocvent al unui zeu vedic este acela al lui  Indra, stăpânul zeilor, zeilor, căruia  î i sunt dedicate 250 de imnuri din  Rig Veda. Zeul  Agni are un statut statut aparte aparte  î n   Rig Veda. El este este zeul zeul focul focului ui şi ocrotitorul ocrotitorul sacrificiului. sacrificiului. Zeului Zeului Soma  î i sunt dedicate 120 de imnuri vedice. Tescuirea plantei soma este un simbol al  î mpreun mpreunării sexuale. În pantheonul vedic zeii  Brahmā, Vishnu, Ś iva formează o importantă tripartiţie, numită trimurti. Brahmā este creatorul, Vishnu brahmanic,  pantheonul zeilor  î l - susţinătorul, iar Śiva – distrugătorul. În hinduismul brahmanic găseşte pe Brahman ca zeu unic, devenit apoi principiul unit ăţii din univers şi regăsit  î n tot ceea ce exist ă. Zeii vedici p ălesc.  Brahman este entitatea entitatea absolut absolută, sinele universal şi Dumnezeu transpersonal şi nedeterminat. Pantheonul zeilor  î n sikhism are un singur zeu.  Dumnezeu nu e un cuv ânt abstract, ci o realitate. El este adev ărul, existenţa f ără formă, absolutul, eternul şi infinitul. Pantheonul zeilor  î n  jainism este antheonul zeilor  nu este sărac. Pantheonul este bogat bogat  î n buddhism . Figurile Figurile centrale centrale  î n religi religiaa buddhist ă sunt:  Buddha, profetul, văzut şi ca zeu;  Maitreya, viitorul viitorul Buddha, Buddha, vara, care ţine universul  î n palmele sale;  Amit ābha , imaginea salvatorul;  Avalokite ś vara

21

rī  mistică a lui Buddha; Kubera, zeul bonom al bucuriei şi  Mañ juś r  ī ,  care personific ă  î nţelepciunea şi este protectorul erudiţiei. Pantheonul zeilor  î   î n religia Chinei antice nu era bogat. Dintre divinităţi se distingeau st ăpânul cerului Tian şi zeiţa pământului HuTu. Existau şi alţi zei  î ntre ntre care: Yu Shi, stăpânul ploii,  Lei Gong, al tunetului şi Feng Po, al vântului. Yandi era zeul soarelui şi  Zhurong - zeul focului. focului. Pantheonul zeilor  î n shintoism era dominat de o zei ţă, ca şi la hittiţi, care care este este a soarel soarelui ui şi se cheam ă  Amaterasu. Împăratul Japoniei era fiul zei ţei Amaterasu şi zeu deopotrivă. Susa-nowo era zeul oceanului oceanului şi stăpânul morţilor,  î n timp ce Tsuki-yomi era zeul lunii. Temmangu era protectorul literaţilor. Ochonomachi era personificarea p ământului. ntului. Credincioşii din shintoism venerau spirite numite kami (cei de sus ori cei superiori), ce sunt personificări ale naturii. Pantheonul zeilor  are  î n fruntea sa  î n buddhismul  japonez pe   Buddha Bu ddha Amit bha.  Binzuru vindec ă bolile, iar Guizo protejează copiii. copiii. Zeiţa Amaterasu era socotit ă ca  î ntrupare ntrupare a lui Buddha, iar numero şi kami au devenit totuna cu sfinţii buddhişti. c) Religiile Religiile indo-europene indo-europene  ţ i trinitatea Teutates (Mercur), părintele Pantheonul zeilor  avea  î n frunte la cel ţ  tribului şi patronul războiului, al fertilităţii şi al sănătăţii, Taranis (Apollo), taran  î nsemn nsemnând “tunet” şi  Esus (Marte), comparat cu Odhinn din religia vechilor germani şi având ca animal sacru taurul. Pantheonul zeilor  era bogat la vechii germani  şi scandinavi. Zeul  Ziu sau Tiuz, era ceresc şi al războiului, reprezentat  î n mână cu spada. spada. Avea vea doar m âna stângă, căci dreapta dreapta o pierduse pierduse  î n luptă.  Donar  sau Thor  (la scandina scandinavi) vi) era zeul tunetului, tunetului, protectorul familiei, casei şi al poporului, reprezentat  î n mână cu toporul sau cu ciocanul. Odin (Odhinn), era st ăpânul vieţii spirituale şi al civilizaţiei. iei. El aduna aduna  î n Walhalla sufletele celor ucişi  î n războaie şi ale celor ale şi. Totodată, Odhinn era şi stăpânul vieţii şi al morţii. Ca zeu al r ăzboiului, era iute, violent şi iscusit. Pantheonul  zeilor  era dominat de Perkunas , ca zeu suprem  î n religia popoarelor baltice . El era zeul fulgerului şi al furtunii. Perkuna, mama sa, sa ,  î l primea obosit şi prăfuit,  î i f ăcea baie şi următoarea zi  î l trimitea î napoi napoi spălat şi strălucitor. Pantheonul zeilor  la slavi î l avea ca principal pe zeul Perun. Acesta era zeul cerului  î n timpul furtunii, dar şi zeul “tunetului”,  î n conformitate cu numele său. Pantheonul zeilor ,  î n ciuda politeismului, nu era prea bogat la sci ţ   ţ i. Tabiti era zeiţa focului şi a vetrei. vetrei . Papaios era zeul protector. protector .  Api reprezen reprezenta ta pământul. ntul. Tamimasadas era era zeul zeul mării. rii .  Argimpasa era era luna luna,, iar iar Goitosyros - soarele. soarele. Pantheonul zeilor  la romani era condus de  Jupiter , ca zeu al luminii şi fenomenelor cereşti, al  î mp mpăraţilor. Perechea Perechea sa era  Junona, protectoarea femeii, zeiţa luminii. Ea s-a contopit cu  Diana, zeiţa vânătorii şi a maternităţii. Vesta, zeiţa focul focului ui vetre vetrei, i, era foarte foarte frumoas frumoasă şi lumino luminoas asă. Ea protej protejaa materni maternitat tatea. ea. focului, pe când Saturn era un zeu agrar şi Vulcanus era zeul tr ăznetului şi al focului, simboliza abundenţa.  Minerva , Menerva de la etrusci, era zei ţa  î nţelepciunii şi a meşteşugurilor.  Mercur  era zeul comer ţului, ului, echivalent cu Hermes de la vechii greci, iar  Neptun era temutul zeu al m ărilor, rilor, identificat cu Poseidon din religia greac ă, cu toate că aveau caracteristici diferite.  Marte era iniţial zeul vegeta ţiei devenit apoi zeul războiului. El era tat ăl lui Romulus şi al lui Remus. Pantheonul zeilor  la greci se caracterizează  î n principal prin politeism. Zeii tr ăiesc  î n Olimp, de unde conduc lumea. Zeii erau condu şi de  Zeus. Numele său vine de la div, care  î nseamn nseamnă “a străluci”. luci”. De aici aici rezult rezultă firesc firesc că el era era zeul zeul lumi lumini nii, i, stăpânul fulgerului fulgerului şi al tunetului. Părintele zeilor şi al oamenilor, el locuia  î n Olimp. Statuia zeului f ăcută de

22

Phidias reprezint ă cea mai ilustră imagine a sa.  Hera era personificarea feminină a cerului nocturn. Zeiţa femeilor şi a căsătoriei, ea era mereu geloas ă pe Zeus, pe aventurile aventurile acestuia. Athena, numită şi Pallas-Athena, fermecătoare şi plină de măreţie, nu avea mam ă,  î ntruc ntrucât fusese născută direct din capul lui Zeus, despicat cu o lovitur ă de ciocan ciocan de Hephaistos. Hephaistos. Era  î nţeleapt ă, prudentă şi curajoasă. Ea proteja ştiinţele, artele, meseriile, munca şi conducea armatele grece şti la victorie.  Apollo, născut pe insula Delos, avea plete de aur şi era soarele str ălucitor. Zeitate pastorală, el era protectorul navigatorilor, al poeziei şi al artelor. Artemis, sora lui Apollo, reprezentat ă cu arcul şi tolba  î n spate spate,, era zeiţa fecundităţii, a castit ăţii, dar şi zeiţa pădurii şi a vânătorii, echivalată cu Diana.  Hermes, fiul lui Zeus şi al nimfei Maia,  î nc ncălţat cu sandale  î naripate, naripate, zbura cu iu ţeala gândului. El era zeul vântului, mesagerul zeilor, inventatorul lirei, patronul călătoriilor, hoţilor, comerţului, retoricii şi oratoriei. Era şi zeul zeul somnul somnului. ui. Foarte Foarte importan importante te erau erau virtu virtuţile sale sale spiritu spirituale ale şi func funcţia sa de (infern). Pantheonul  psychopompos , de călăuză a sufletelor spre şi dinspre hades (infern).  zeilor  la geto-daci dezvăluie coresponden ţe cu religia tracilor sud-dun ăreni şi cu religia vechilor greci. Gebeleizis era zeul cerului, al fulgerului şi al furtunii. furtunii. S-a remarcat ulterior sincretismul cu  Zalmoxis , pe care Mnaseas l-a echivalat cu Chronos de la eleni. eleni. Iniţial Zalmoxis Zalmoxis a fost fost zeu al pământului, al vegetaţiei şi al păstorilor pentru a deveni zeu al cerului ulterior prin identificarea cu Gebeleizis. Diana a fost asimilată zeiţei trace  Bendis. Aceasta era zei ţa-mamă, fiind reprezentată  î n mai multe sculpturi aparţinând culturii de la Cucuteni. De asemenea, era socotit ă zeiţa fertilităţii, a dragostei, a lunii şi a farmecelor. La hitti ţ   ţ i, pantheonul zeilor  se caracteriza printr-o importantă excepţie la popoarele indo-europene, patriarhale prin excelen ţă. Astfel,  î n frunte se afla o zei ţă, Soarele din Arinna . So ţul ei era Teshub, zeul furtunii. furtunii. d)  d)  Religiile clasice În islam,   pantheonul zeilor  se caracterizeaz ă prin credinţa  î ntr-un ntr-un singur zeu, nvăţăturii musulmane musulmane.. În credinţele preislamice preislamice se  î nt ntâlnise  Allah . El este sursa  î nv adorarea adorarea luni şi a soarelui, ca zei ţă, precum şi a numeroase divinit ăţi locale. În iudaism,  pantheonul zeilor  se caracterizeaz ă  î n principal prin credinţa  î ntr-un ntr-un singur zeu. Yahvé  (YHWH), la origine zeul atotputernic al naturii, al furtunii, al tunetului şi al vulcanilor, este venerat ca divinitate unic ă şi ca zeu suprem. Pantheonul zeilor  are un singur zeu –  Dumnezeu î n religia cre ştină. El este creator, omniscient, atotputenic, unic, transcendent, bun,  î nţelept, infinit  î n raport cu spa ţiul şi cu timpul etc. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 81; 91; 96; 102-103; 110; 111-112; 113; 118-119; 122-123; 132-134; 143-144; 172; 174; 177; 190; 193; 201; 203; 206-208; 213-214; 214-215; 215216; 217; 221; 223-224; 226-228; 232; 236-237; 240; 246; 249-250; 256-257; 271; 286-287).

11. Cultul  a) Religii Religiile le arhaice arhaice În religiile arhaice , cultul era săvârşit de capul familiei . Scopul era  î ndep ndepărtarea primejdiilor ce ameninţau familia. În ceea ce prive şte locurile de cult, se observ ă că  î n Africa nu existau existau temple, ritualurile şi ceremoniil ceremoniilee  î ndeplinindu-se ndeplinindu-se  î n natură. Se constată o interesantă identitate  î ntre ntre preot şi medic. Mantica sau ghicitoria avea un

23

ăşura  î n temple. rol predominant. Cultul  î n religiile vechilor mexicani se desf ăş temple. Locurile de cult ale aztecilor aztecilor erau temple numite “casa lui Dumnezeu” Dumnezeu” ( teocalli ).  Ritualul sacrificiului avea o importan ţă majoră la azteci. azteci. Sacrificaţii erau aleşi dintre sclavi, ăşura  î n temple . Acestea prizonieri, prizonieri, femei, copii sau tineri. La inca şi, cultul se desf ăş erau construc ţii monumenta monumentale. le. Cel mai important important era Templul emplul soarelui soarelui din Cuzco. Cuzco. Cultul la vec vechii hii egipteni egipteni avea  î n centru centru respec respectul tul faţă de preo preoţi şi faţă de zei zei . Administra ţia templului se f ăcea de către un consiliu de preo ţi numiţi web, adică “cei curaţi”, aceştia fiind preoţii faraonului. În afara lor, Egiptul antic a mai cunoscut preoţii hm ntr (profeţii), it ntr (părinţii divini) şi wr maa (prevăzătorii tor ii)). b) Religiile orientale La mesopotamieni , cultul se f ăcea  î n temple, care erau construite cu mai multe etaje şi cu  zigurate (turnuri foarte  î nalte), nalte), pe care le descrie  î n amănunt Herodot 27. Foarte  î nsemnat nsemnat era faptul că templul nu reprezenta doar un l ăcaş religios, ci şi un centru administrativ şi economic. Preo ţii erau  î mp mpărţiţi pe funcţii (rugăciunea, jertfele, muzica, curăţirea, ghicirea, tălmăcirea şi bocitul). Sacrificiile omeneşti se f ăceau nu  î n cadrul cultului vreunui zeu, ci  î n rituri funerare. Astrologia, prezent ă  î nc ncă din poemul primordial.  Enuma elish, avea un rol primordial. În religiile Persiei , cultul se baza  î n principal pe lectura din  Avesta şi pe rugăciun ci unii. hinduismuluii avea avea un specific specific aparte: “Cultul “Cultul vedic vedic nu Cultul  î n perioada vedic ă a hinduismulu cunoaşte sanctuarul. Ritualurile se efectuau  î n natură sau  î n casa sacrificantului” 28. În ceea ce prive şte riturile, ele se divid  î n textele vedice, ca şi  î n cele brahmanice,  î n rauta) şi b) domestice (grihya). Dintre ritualuri cel mai două categorii: a) solemne ( ś rauta m ai ī ksh kshā). Cât despre important important este consacrarea consacrarea ( d ī  despre ceremonii, ceremonii, upanayana semnifică introducerea discipolului pe l ângă maestru. Ceremonia este prezent ă nu numai  î n cultura indiană, ci şi  î n cea helenă sau chinez ă. În religia sikh, cultul are  î n centru rugăciunea. Idolatria este respins ă. La fel - sacrificiile şi ascetismu ascetismul. l. Se recomand recomandă meditaţia, iubirea de Dumnezeu şi buna purtare moral ă. Guru Govind Singh a cerut respe respecta ctarea rea celor celor cinci cinci K: 1) keś  (pletele (pletele netăiate şi barb barbaa nera nerassă); 2) kangha (pieptenel (pieptenelee purtat  î n părul prins prins  î n coc) coc);; 3) kara (brăţara de oţel); el); 4) kaccha (pantalonii scurţi pe dedesubt) şi 5) kirpan (pumnalul) (pumnalu l). Templul cel mai renumit r enumit este Sona mandir  mandir  (Templul de aur) de la Amritsar. Cultul are la baz ă conduita conduita unui credincio credincioss jain. Aceas Aceasta ta presupune presupune respectare respectareaa strică a trei trei princip principii: ii: a) dreapt dreaptaa a credinţă (samyak dar ś  śana   na), b) dreapta cunoa ştere (samyak jnana) şi c) dreapta purtare ăşoară  î n temple şi are la baz ă rostirea (samyak caritra ). În buddhism , cultul se desf ăş unor formule de rug ăciuni  î ntre ntre care aum mani padme hum (O, tu, giuvaer al florii de lotus!). Esenţiale sunt cele trei giuvaeruri giuvaeruri sau comori ( triratna ):  Buddha (profetul),  Dharma (doctrina) şi Samgha (comunitatea buddhistă)29. În China antică, cultul avea  î n centru credinţe populare. Cultul str ămoşilor avea preponderenţă î  ţă  î ntruc ntrucât forma cea mai răspândită de cult era adorarea str ămoşilor.  Etica este esenţială  î n confucianism . Centrul  î l constituie morala, conduita uman ă. Calea ac ţiunii-nonacţiune este abandonat ă  î n confucianism. Nonac ţiunea este  î nlocuit nlocuită de doctrina virtuţilor, omenia, loialitatea loialitatea,, dreapta dreapta judecat judecată fiind fiind la mare mare cinst cinste. e. Confuc Confucian ianism ismul ul const construie ruieşte o 27

Herodot, Istorii, I, 181. Mircea Itu, Cultur ă şi civiliza ţ ie ie indiană, Bucureşti, Editura Credis a Universit ăţii Bucureşti, 2000, p. 53. 29 The Encyclope Encyclopedia dia of Eastern Eastern Philosophy Philosophy and Religion. Religion. Buddhism. Taoism. Taoism. Zen. Hinduism. Hinduism. A Complete Survey of the Teachers , Traditions and Literature of Asian Wisdom , ed. cit., p. 50. 28

24

ierarhie bazată pe li (rituri), adică pe un ansamblu de reguli de conduit ă. Cultul se ăşoară  î n temple. La baz ă se găsesc cele trei comori daoiste: bl ândeţea, măsura şi desf ăş ăşoară  î n temple. Sentimentul familiei evitarea exceselor. În shintoism , cultul se desf ăş este este esen esenţial. Când onoa onoare reaa e p ătată, japonezul japonezul  îşi face face harakiri, ce  î nseamn nseamnă spintecarea pântecelui. Cultul î n buddhismul nippon are loc  î n temple. temple. c) Religiile indo-europene ăşura  î n natură. În religi La cel ţ   ţ i, cultul se desf ăş religiaa cel celţilor ilor se distin distinge geau au patru patru sărbători principale, plasate la  î nceputul nceputul anotimpurilor: 1) Samhain, la 1 noiembrie, semnifica pomenirea mor ţilor; 2)  Beltaine , la 1 mai, rena şterea naturii celebrată prin aprinderea focurilor; 3)  Lughnasad , la 1 august, s ărbătoarea recoltei, marcat ă prin bucurie şi jocuri şi 4) Imbolc, la 1 februar febr uarie ie. ăşura  î n temple La vechii germani  şi scandinavi , cultul se desf ăş te mple. Cel Ce l mai m ai cunoscut era templul de la Uppsala, ridicat  î n aer liber. Jertfa era numit ă  Blot . Se practica sacrificiul animalelor. Regele era sacrificat  î n caz de nenorociri pentru a se implora  î ndurarea ndurarea zeilor faţă de oameni. Popoarele nordice cuno şteau şi zidirea unui om sau a unui animal de viu  î n ritualurile de construc ţie pentru a se asigura tr ăinicia edificiului. nchinat lui Perun, Cultul  î n religia slavilor , avea loc mai ales  î n vestitul templu  î nchinat ridicat ridicat lângă Novg Novgorod orod.. Sacrificiul Sacrificiul se numea numea treba, iar iar locu locull de sacri sacrific ficiu iu era era trebiscea,  î n vreme ce rugăciunea era molenie . Cultul avea ca specific sacrificiul ii cunoşteau practica jur ământului numit ard , cel animalelor şi al prizonierilor. Sci ţ   ţ ii mai  î nsemnat nsemnat fiind cel f ăcut “pe vetrele regale”, care,  î ns nsă, trebuia rostit rareori. Sci ţii mai obişnuiau să jure pe sabie sau pe v ânt. Cultul avea mai multe forme la romani. Ei  îşi construiser construiseră temple temple după modelu modelull celor celor de la etrusci etrusci şi de la vechi echiii greci greci.. Rugăciunea se numea  precatio şi se rostea st ând  î n picioare, cu glas tare şi prin ducerea mâinii la gură numită adorare. Prin vot ( votum) se câştiga bunăvoinţa zeilo zei lorr. ăşura  î n temple La eleni, cultul se desf ăş temple. Pe frontispiciul frontispiciul templului templului lui Apollo de la Delphi erau  î nscrise nscrise dou ă propoziţii devenite sacre  î n cultura helenă şi nu numai: “cunoa şte-te pe tine  î nsu nsuţi” şi “păstrează  î n toate măsura justă”. Cultul cel mai cunoscut la iliri era al focului, specific specifi c şi altor popoare din aceea şi arie geografică. Vră  jitoria era la mare preţ. Esenţial era cultul şarpelui, animalul p ăzitor al casei. Este atestat î n Balcani  î nc ncă dinaintea indo-europenilor. indo-europenilor. Cultul la geto-daci avea loc  î n natură sau  î n temple. temple. Geto-dacii, ca şi elenii, aveau oracole, oracole, un exemp exemplu lu ilustru ilustru fiind sanctuarul de la Sarmizege Sarmizegetusa tusa Regia, Regia, cu func ţie deopotrivă religioasă şi astronomică. d) Religiile clasice În religia musulmanilor , cultul se desf ăş ăşoară  î n moschee ( masjid ). Exi E xist stă cinci stâlpi (arkan) sacri pentru musulmani: 1) mărturisirea de credinţă (shahadah); 2) rugăciunea (salat ) de cinci ori pe zi cu fa ţa spre ora şul sf ânt Mecca şi doar  î n limba arabă indiferent de naţionalitatea credinciosului; 3) postul ( sawm) de Ramadan ţinut timp de 30 de zile, din zori p ână  î n amurg; 4) dania, milostenia ( zakat ), ), pomana legiuită, care nu e doar un act de milostenie, ci subliniaz ă solidaritatea şi apartenenţa la o comunitate şi 5) pelerinajul (hajj) cel puţin o dată  î n viaţă la Mecca13. Celor cinci stâlpi li se adaugă războiul sf ânt ( jihad ), ), care este cauza lui Allah şi se referă la bătălia dintre bine şi rău, dintre credincioşi şi necredincioşi, la  î ndeplinirea ndeplinirea datoriei faţă de Frithjof Schuon, Să î n ţ elegem elegem Islamul. Introducere Introducere î n spiritualitatea lumii musulmane , tradusă din franceză de Anca Manolescu, Bucure şti, Editura Humanitas, 1994, p. 43. 13

25

Allah. Cultul  î n iudaism se  î ndepline ndeplineşte  î n sinagogi. sinagogi . În religia cre ştină, cultul se ăşoară  î n biserici şi  î n catedrale. Cultul cre ştin are  î n centrul său rugăciunea, care desf ăş nu mai e o form ă de cult alături de sacrificii, ca  î n religiile naturale, ci se face  î n duh şi adevăr, fie  î n biserică, fie  î n singurătate. Sacramentele cre ştine sunt numite de Biserica creştină riturile care marchează etapele vieţii creştine. Via ţ a monahală  î n creştinism este bogată. În calendarul s ărbătorilor creştine sunt integrate şi numeroase sărb ători precre ştine, cum ar fi: S ânzienele, Floriile sau Rusaliile. Printre colindele de Crăciun se află şi texte care apar ţin religiilor anterioare creştinismului de pe acest tărâm. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 81-82; 92-94; 96; 104; 110; 112; 113; 119-120; 124; 125; 127; 134-135; 144; 170-172; 173; 174-175; 186-189; 190; 193; 195; 200; 201202; 203; 208-210; 214; 215; 216; 217; 221; 224; 229-230; 231-232; 232; 233-236; 237; 242-243; 246-247; 250-252; 259; 272-275; 285-287).

12. Ritul funerar  şi sufletul  a) Religii Religiile le arhaice arhaice  î n religiile   Ritul funerar  funerar  î  religiile arhaice se baza  î n special pe  î ngropare. ngropare. În religiile vechilor vec hilor mexicani, ritul funera funerar  r  avea la baz baz ă  î ngroparea. ngroparea. Azteci Azteciii cuno cunoşteau şi incinerarea. Se practica  î nhumarea, nhumarea, dar şi incinerarea  î n cazul nobililor.   Ritul funerar  la inca şi avea la bază  î nhumarea nhumarea . Cadavrele erau p ăstrate ca mumii. Hrana se punea lângă cadavre. Se  î mpr mprăştia f ăină de porumb  î n jurul răposatului. Exista şi credinţa  î n viaţa viitoare şi  î n renaştere.  Ritul funerar  aparţine la vechii egipteni domeniului credinţei, ei, iar aceasta  î i ridică 30 pe muritori la zei, aşa cum sus ţine Fernand Schwarz . Egiptenii aveau cultul mor ţilor. Gândul morţii era prezent  î n viaţa egipteanului, aceasta av ând şi menirea de a-l preg ăti pentru moarte  î n vederea nemuririi. Morţii erau  î ngropa ngropaţi cu provizii. Se constat ă caracterul practic al credinţei  î n nemurire, concreteţea vieţii de dincolo, care este un fel de viaţă fizică. Nu exist ă separaţie  î ntre ntre suflet şi trup. Drumul este greu p ână  î n lumea de dincolo. Se disting mai multe credin ţe: 1) sufletele mor ţilor merg  î ntr-un ntr-un loc trist,  î n apus (la Memphis); 2) sufletele c ălătoresc fericite spre apus  î mpreun mpreună cu Râ (la Heliopolis Heliopolis)) şi 3) sufle suflete tele le mor morţilor ilor se duc duc print printrr-o crăpătură a muntel muntelui ui (la Abydos). b) Religiile Religiile orientale nhumarea. Se remarcă frica   Ritul funerar la popoarele Mesopotamiei avea la baz ă  î nhumarea. de moarte. Dou ă simboluri marchează religia mesopotamienilor: a) Pomul vieţii şi b) Insula fericiţilor, unde se afl ă Ut-Napishtim.  î n vec complex. Cadavrul era dus  î n Turnul tăcerii   Ritul funerar  î  vechiul hiul Iran era complex. (dakhma), unde vulturi m âncau carnea de pe oase. Ca şi la inzi, nu se pl ângeau morţii. Persi ersiaa este este soc socot otit itǎ drep dreptt t ǎr âm al  î ngerilor. ngerilor. Ritul funerar  funerar  î n religia vedic ă, parte funerar  se component ă a hinduismului, avea la baz ă incinerarea cadavrelor.   Ritul funerar  religia a bon), dar caracterizează prin  î ngropare ngropare ( î n religi dar şi prin prin inci incine nera rare re ( î n religia buddhist ă). Ca şi religia vechilor egipteni, religia bon pune  î n centru c ălătoria de după 30

Fernand Schwarz,   Initiations aux Livres des morts é gyptiens gyptiens, Paris, 15.

26

Éditions Albin Michel, 1988, p.

moarte. moarte. Simbolul Simbolul luminii luminii este este fundamenta fundamentall  î n religia bon şi mai ales  î n momentul experien ţei morţii.   Ritul funerar era reprezentat de  î nhumare nhumare  î n religia Chinei antice . În shintoism , ritul funerar  are ca specific cultul mor ţilor lo r. c) Religiile indo-europene La cel ţ   ţ i, ritul funerar  cunoştea atât  î nhumarea, nhumarea, c ât şi incinerarea. Moartea era văzută ca situată la mijlocul vieţii, al unei vie ţi lungi, după cum subliniază Lucan31. Tărâmul mul celo celorr tine tineri, ri, Tărâmul mul f ăgăduinţei era era numi numitt The Other Other World  orld  (Lumea cealaltă). În tradiţia irlandeză The Other World  (Lumea cealaltă) are mai multe nume: Tir Tairngiri (Tărâmul promis), Tir na noc (Tărâmul tinereţii), Mag Mell (Câmpia plăcerilor), Odainsakr (Câmpia nemuririi) sau Land lifanda manna (T ărâmul vieţii). nhumării şi   Ritul funerar  funerar  la vec vechii hii germani germani  şi scandina scandinavi vi cunoştea practica  î nhum ulterior a incinerării.   Ritul funerar la popoarele baltice consta  î n  î nhumarea nhumarea cadavrelor. Aceasta a fost  î nlocuit nlocuită apoi cu incinerarea, practic ă larg răspândită la indo-europeni.  Ritul funerar la slavi a cunoscut o ordine diferit ă a celor două practici  î n principale. Astfel, incinerarea a fost mai  î nt ntâi şi doar apoi  î ngroparea. ngroparea.  Ritul funerar  î  religia romanilor  avea la baz ă  î ngroparea. ngroparea. Soldaţilor li se aduceau onoruri funerare. Cei morţi mergeau la Orcus, zeul mor ţii şi duceau o via ţă ca pe p ământ,  î ntocmai ntocmai cum  î n religia elenilor  consta  î n  î ngroparea egiptenii mergeau la Osiris.   Ritul funerar  î  ngroparea cadavrelor. Înmormântarea a fost practica obi şnuită pentru cei deceda ţi şi numai apoi s-a î ncet ncetăţenit incinerarea. Mor ţii mergeau sub p ământ la Hades sau departe  î n vest ori la marginea oceanului. C âmpiile Elizee se aflau la marginea p ământului. Acolo s-a dus Menelaos, so ţul Elenei şi ginerele lui Zeus. Fericirea  î nsemna nsemna nemurire acolo şi era rezervată doar favoriţilor zeilor, restul oamenilor mergând  î n hades (infern), unde duceau o via ţă tristă, dar f ără chinuri groaznice.  î n religia   Ritul funerar  î  religia geto-dacil geto-dacilor  or  era caract caracteriz erizat at prin incine incinerar rare, e, ca la majoritatea majoritatea popoarelo popoarelorr indo-euro indo-europene pene.. La  î nceput, nceput,  î ns nsă, fusese fusese  î nhumarea nhumarea,, care a continuat  î n cazul cazul copiilor copiilor.. Exista Exista credin credinţa că după moarte omul se duce la un zeu subpământean,  î nlocuit nlocuită de aceea c ă se  î nal nalţă la cer, după cum indică Hadrian 32 Daicoviciu . Ca dovad ă a credinţei  î n viaţa de după moarte, geto-dacii jeleau la naşterea unui prunc şi f ăceau banchete şi chefuiau la  î nmorm nmormântări. d) Religiile clasice La musulmani , ritul funerar  se caracterizeaz ă prin credinţa  î n viaţa de dup ă moarte şi  î n judecata de apoi.   Ritul funerar la evrei este marcat de credin ţa  î n călătoria spre un alt tărâm. Lumea de dincolo ( Sheolul) este a  î ntunericului ntunericului şi apare uneori ca Împărăţia mor morţilor. În religia practică  î ngroparea ngroparea.. Exist Există credinţa  î n religia cre ştină se practic Judeacata de Apoi,  î n urma căreia se ajunge  î n rai sau  î n iad,  î n funcţie de păcatele omului. În cre ştinismul cosmic, existenţa istorică se  î ntretaie ntretaie cu cea mitic ă  î n spaţiul românesc. Constantin Noica scrie c ă acesta este “un spa ţiu  î n care se poate muri” 33, adică reaminteşte originea, originea, asigur asigură o moarte bun ă  î n sensul sensul posibilit posibilităţii mari de renaştere spirituală.  Moartea nu este privită ca fapt biologic, ci transfigurată. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 82; 94-95; 97; 105-107; 110; 113; 124; 135; 144; 175;

31

Lucan, Pharsalia, I, 458. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura Şiinţifică, 1965, p. 49. 33 Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 254. 32

27

190; 193; 202; 210-211; 214; 215; 216; 222; 225; 230; 232; 237; 243; 247; 255; 259260; 287).

13. Ecumenismul .  Dialogul intrareligios.  Dialogul interreligios nseamnă deschidere spre  î ntreaga ntreaga umanitate, umanism  î n sens larg,  Ecumenismul  î nseamn  î ns nsă dialog intrareligios  î n interiorul creştinismului, î ntre ntre confesiunile creştine,  î n sens tehnic.   Dialogul ecumenic este esenţial  î n viaţa creştinului şi  î n existenţa creştinismului tinismului.. Conceptu Conceptull de ecumenis ecumenism m nu trebuie trebuie  î nţeles eles ca unif uniformitate ormitate,, ci ca unitate de fond  î ntre ntre confesiunile creştine. Confesiunile cre ştine sunt următoarele: 1) cre ştinismul ortodox , 2) cre ştinismul romano-catolic , 3) cre ştinismul protest protestant  ant , diviza divizatt  î n calvin calvinism ism (Jean (Jean Calv Calvin) in) şi lutheranism (Martin Luther) şi 4) cre ştinismul neoprotestant  divizat  î n mai multe “secte”. În ceea ce prive şte accentul, catolicismul  î l plasează  î n instituţie şi papalitate, protestantismul î n cuvântul lui Dumnezeu şi textele sacre, iar ortodoxismul  î n iubirea semenului şi comuniunea cu divinul.   Marea schismă se referă la separaţia bisericilor creştine  î n catolică şi ortodoxă, văzută ca o consecin ţă a divizării politice  î n Imperiul Roman de Apus, av ând capitala la Roma şi Imperiul Roman de R ăsărit deve devenit nit Imperiul Bizantin, având capitala la Constantinopol.  Reforma şi Contrareforma marcheaz ă separaţia dintre catolicism şi protestantism. protestantism. La originea reformei s-a aflat revolta universit ăţilor  î mpotriva mpotriva supremaţiei papalităţii. “Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Cre ştinul cu dreaptă  î nţelegere nu dispreţuieşte nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede str ălucind slava şi  î nţelepciunea dumnezeiasc ă”, povăţuieşte Dumitru Stăniloae34. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 275-281).

14. Omul religios Preocuparea pentru stabilirea fundamentului fiin ţei umane este veche şi de mare  î nsemn nsemnătate. Esenţa umană poate fi privită dintr-o multitudine de puncte de vedere. Cu toate c ă are o istorie  î ndelungat ndelungat ă, conceptul de homo religiosus s-a impus abia  î n epoca modern ă. Din antichitatea precreştină, până  î n perioada medieval ă, homo religiosus desemna persoanele cu responsabilit ăţi religioase sau care tr ăiau o viaţă  î n conformitate cu normele religioase. La Mircea Eliade, func ţia de baz ă a sacrului este medierea  î ntre ntre realitatea transcendentă şi omul religios. Aceast ă mediere se exprimă cu predilecţie prin: mit, ritual şi simbol.  Homo religiosus este omul legat profund de sacru prin existen ţa sa. Conceptul de homo religious nu este reducţionist pentru că este este integrator. integrator. Paradigm Paradigmă care ne ajut ă să  î nţelegem ideea trăirii, homo ésente religiosus “repr é  s  ente l’homme total ” (reprezintă omul total),  î n viziunea lui Mircea Eliade, care define şte omul ca om religios 35. Conceptul Conceptul homo religiosus nu este o simplă abstracţiune. iune. Relig Religioz iozita itatea tea este este esen esenţa fiin fiinţei umane. umane. Nega Negarea rea statut statutulu uluii religios al omului semnifică negarea propriei identit ăţi şi negarea de sine. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei 34 35

Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, ed. cit., p. 35. Mircea Eliade, La nostalgie des origines. M é  é thodologie thodologie et histoire des religions , ed. cit., p. 27.

28

România de Mâine, 2004, p. 59-65, precum şi Mircea Itu,  Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2007, p. 91-106). 7.

Întrebări de autoevaluare pe capitole:

Lecţia 1. Întrebare: Care sunt marile religii din lumea de ast ăzi  î n conformitate cu numărul de credincioşi: a) creştinismul, b) mazdeismul, c) confucianismul, d) islamul, e) hinduismul, f) shintoismul, g) iudaismul, h) buddhismul sau i) sikhismul? Lecţia 2. Întrebare: Potriviţi elementele coloanei din st ânga, ce ilustrează tipul de metodă  î n studiul studiul religiei, religiei, cu elementele elementele coloanei coloanei din dreapta, a reprezenta reprezentantulu ntuluii metodei  î n ştiinţa religiei: Émile Durkheim Magică Animistă William James Sociologică Raffaele Pettazzoni Originară James George Frazer Psihologică Edward Burnett Tylor Istorică Wilhelm Schmidt Lecţia 3. Întrebare: Care este ipoteza real ă ce atestă  î nceputul nceputul creştinismului la noi: a) venirea Sf ântului Apostol Andrei  î n Scythia Minor, b) colonizarea Daciei de către romani sau c) misionarismul cre ştin sosit  î n Dacia  î n primele secole de dup ă Hristos ? Lecţia 4. Întrebare: Care dintre următoarele lucrări sunt considerate izvoare ale ile sibiline , c)  Enuma elish, religiei mesopotamienilor: a) Textele sarcofagelor , b) C ăr  ţ ile d) Kojiki, e)   Epopeea lui Ghilgamesh sau f) Theogonia? Lecţia 5. Întrebare: În mazdeism, cosmogonia are la baz ă... Completaţi spaţiul gol cu varianta corect ă dintre următoarele: a) naşterea universului prin confruntarea dintre bine şi rău, b) naşterea universului prin puterea zeului creator, c) na şterea universului din haosul primordial primordial sau d) naşterea universului  î n urma interac interacţiunii iunii dintre dintre principiul masculin şi principiul feminin! Lecţia 6. Întrebare: Propoziţia sacră tat tvam asi (acela tu eşti) din Chāndogya Upanishad  este o expresie a unei viziuni a) dualiste, b) monoteiste, c) politeiste, d) moniste, e) henoteiste sau f) panteiste? Lecţia 7. Întrebare: Ce tip de rela ţie se stabileşte  î ntre ntre Yin şi Yang  î n daoism: a) opoziţie, b) alternan ţă, c) separare sau d) excludere? Lecţia 8. Întrebare: Este buddhismul a) o religie sau b) o filosofie? Lecţia 9. Întrebare: Este adev ărat sau fals faptul c ă Moise reprezintă profetul zoroastrismului? Lecţia 10. Întrebare: Care dintre următorii zei apar ţin pantheonului zeilor din religia geto-dacilor: a) Zbelsurdos, b) Zalmoxis, c) Hephaistos, d) Bendis, e) Zagreus, f) Indra, g) Cavalerul trac, h) Gebeleizis sau i) Ea? Lecţia 11. Întrebare: Care sunt st âlpii sacri  î n religia musulmanilor: a) dania, b) binecuvântarea, c) sinagoga, d) pelerinajul, e) rug ăciunea, f) moscheea, g) postul, h)  jertfa, i) mărturisirea de credinţă sau j) botezul? Lecţia 12. Întrebare: Credincioşii căreia dintre următoarele religii nu cred  î n existenţa sufletului: a) cre ştinism, b) buddhism sau c) hinduism?

29

Lecţia 13. Întrebare: Care sunt confesiunile cre ştine: a) ortodoxia, b) cultul lui Zalmoxis, c) neoprotestantismul, d) catolicismul, e) cultul lui Mithra, f) maniheismul, g) cultul zeiţei Anahita sau h) protestantismul? Lecţia 14. Întrebare: Este incorect sau corect faptul c ă omul religios reprezint ă omul total  î n viziunea savantului rom ân î n ştiinţa religiei, Mircea Eliade? 8. Evaluarea Evaluarea (examen) (examen) computerizat computerizată sub formă de teste de tip grilă.

30