Universitatea Bucureşti Facultatea de Litere Masterul de Studii Literare Româneşti
Sabine Melchior-Bonnet: Istoria oglinzii
MASTERANDĂ AN I.: Şerban (Dănilă) Elena-Alexandra
Iunie 2011
Istoria oglinzii este fără îndoială un “mozaic cultural”. Sabine Melchior-Bonnet prezintă evoluţia oglinzii, atât din punct de vedere al istoriei, cât şi din punct de vedere al artei şi al mentalităţii oamenilor. Acest obiect controversat odinioară pentru unii şi admirat de alţii, este tratat şi în literatură ca un obiect al cochetăriei, oglinda fiind prin însăşi esenţa ei ambivalentă. Privită dintr-un unghi psihologic, ea este un instrument al cunoaşterii de sine şi un auxiliar al identificării şi al autoreprezentării. Dacă înainte aceasta reprezenta o noutate şi un obiect de lux, în ziua de azi ea e privită ca un obiect banal. Oglinda de-a lungul istoriei Încă din Preistorie, omul s-a folosit de tot felul de mijloace: pietre întunecate şi lucioase sau bazine cu apă, pentru a se oglindi în ele. Oglinda datează încă din Antichitate, când vechile civilizaţii mediteraneene: Micene, Grecia, etruscii, Roma, iar înaintea lor Egiptul, îndrăgostite fiind de frumuseţe au fabricat oglinzi de metal, folosind cel mai adesea un aliaj de aramă şi cositor(metal moale, alb-argintiu, maleabil şi ductil, întrebuinţat la acoperirea altor metale pentru a le feri de coroziune) şi bronz, sub formă de foaie subţire pentru a fi puţin oxidabil. Pe vase antice de ceramică den sec. al V-lea î.Hr. se pot vedea filfizoni (tineri cu pretenţii de eleganţă şi cu preocupări neserioase) din Corint, care se admiră în mici discuri de metal neted, fixate pe un mâner sau pe un picior şi împodobite uneori pe spate cu scene mitologice. Unele oglinzi erau de argint sau de aur(mai rare), pojghiţa de argint sau de aur fiind aplicată la cald. Aproape întotdeauna bombate, cele concave micşorau, iar cele convexe măreau obiectul. De dimensiuni foarte mici în general (cu un diametru de 15 sau 20 cm), oglinzile erau de trei feluri: închise în cutiuţe, oglinzi de buzunar sau oglinzi prevăzute cu un mâner sudat şi cu un inel. Femeile etrusce foloseau şi ele oglinzi cu mâner, cu picior sau închise în cutiuţe, destul de asemănătoare cu oglinzile greceşti şi care au fost găsite în mormintele lor(oglinzile egiptene găsite în morminte, legate de cultul zeiţei Hathor, trebuiau să “facă să retrăiască” chipul defunctului). Cetăţencele bogate ale Romei nu concepeau să se lipsească de oglinzi. Seneca zicea despe ele: “Pentru o singură oglindă, de aur sau de 2
argint cizelat, incrustat cu granate, femeile sunt capabile să cheltuiască valoarea zestrei pe care statul o dădea odinioară fiicelor generalilor săraci!” Afirmaţia lui Seneca ne aduce aminte de Dinicu Golescu, care călătorind prin Occident (în sec. XIX) şi el constată că spre deosebire de femeile din Austria (fie simple, fie nobile, umblau îmbrăcate curat şi modest, diferenţa fiind doar materialul rochiilor), cele din Ţara Românească, destul de sărace, puneau moşiile la mezat (licitaţie), pentru a se îmbrăca cu haine de lux. Romanii au inventat noi forme, oglinzi pătrate sau dreptunghiulare, pe care le-au împrumutat poate de la etrusci, cu mâner de fildeş. Până şi servitoarele începură să-şi procure oglinzi. Argintul ajunsese să înlocuiască frecvent bronzul. Cei mai bogaţi aveau oglinzi în care se puteau vedea din cap până în picioare. Romanii apreciau o rocă vulcanică foarte neagră şi transparentă cu numele de obsidian. Pliniu zicea despre această rocă, că “ea reda mai mult umbra decât imaginea obiectelor.” Tot Pliniu povesteşte că împăratul Domiţian, veşnic cuprins de spaime şi-a căptuşit cu carouri de piatră fengită toate zidurile porticurilor ca să poată zări, atunci când ieşea la plimbare, tot ce se făcea în spatele lui, luându-şi astfel măsuri împotriva pericolelor de care îşi credea ameninţată viaţa. Oglinzile descoperite cu ocazia săpăturilor nu sunt mai vechi de sec. al III-lea, al erei noastre. Provin în special din: Egipt, Galia(Reims), Asia Mică, Germania având diametrul de 2-7 cm, părând nişte amulete. În ceea ce privea curbura oglinzii, îi dădea acea formă bombată pe care o vedem în picturile flamande şi în gravurile germane din sec. al XV-lea şi al XVI-lea. Din a doua jumătate a sec. XV, sticlarii de la Murano au reuşit să fabrice o sticlă pură, albă, fină, încât i-au zis “cristalină”. Dimensiunea oglinzilor, de mărimea unei tăvi, nu depăşea 1,20m în sec. XVIII, deoarece tehnica suflatului nu permitea suprafeţe mai mari. Industria italiană (dintre care cea veneţiană, fiind cea mai bună) s-a prăbuşit către anul 1685, sub loviturile concurenţei venite din Franţa şi Boemia. Între timp, oglinda de toaletă cu mâner de lemn, fildeş sau de argint cizelat este montată pe un picior sculptat numit “domnişoară” sau “valet”. De-a lungul sec. al XVI-lea, oglinzile de oţel şi oglinzile de sticlă coexistă. Înainte de 1630 oglinzile erau încă rare, iar în sec. XVII erau la modă oglinzile de la brâu, prinse cu lanţ. Recesiunea care afectează Italia, îi face pe numeroşii clienţi să-şi concentreze eforturile asupra Franţei. Din 1530, Francisc I dă decrete menite să-i protejeze pe gentilomii
3
sticlari, numeroşi pe vremea aceea în cuprinsul regatului(ex: Normandia), care produceau sticlă concavă şi sticlă plată. Caterina de Medici, ca italiancă era obişnuită cu acestea şi va pune să i se amenajeze după moartea lui Henric al II-lea, un faimos “cabinet de oglinzi”. Pe parcursul cărţii, aflăm că şi conducătorii erau admiratori ai oglinzilor, astfel că Henric al II-lea, Henric al IV-lea, Ludovic al XIV-lea şi Francisc I îi sprijină pe sticlari şi le acordă privilegii şi titluri (în urma reuşitelor sau pentru a-i stimula ca să obţină rezultate cât mai bune). În sec. XVII, Murano este ţinut departe de privirile indiscrete, iar lucrătorilor li se interzice să emigreze sau să stea de vorbă cu străinii. Dacă emigrau, erau urmăriţi ulterior pentru a fi ucişi, sau familia lor era închisă până când fugarii se hotărau să se întoarcă în ţară. Oglinzile, care secole de-a rândul erau mici, rare, scumpe şi preţioase s-au pus la punct în manufacturile de la Saint-Gobain (care în 1830 a revenit în sectorul privat). Oamenii se plângeau că trăiesc izolaţi între zidurile de la Saint-Gobain. Pentru a evita încăierările, Compania interzisese vânzarea băuturilor alcoolice şi redusese numărul zilelor de repaus. Porţile întreprinderii se închideau la 8 seara, iarna şi la 10 seara, vara. Dacă vroiau să părăsească fabrica trebuiau să anunţe cu doi ani înainte. În timpul Revoluţiei, când Saint-Gobain a fost nevoită să stingă din cuptoare din lipsă de comenzi, pentru a nu pierde din personal, lucrătorii au fost păstraţi şi li s-au repartizat alte sarcini fără să li se scadă din salariu. În perioadele de foamete li se împărţea mâncare, iar cămăşile, mănuşile şi saboţii le erau furnizate gratuit. Societatea aristocratică a lui Ludovic al XIV-lea a avut pasiunea oglinzilor. Asociate cu lumina (sec. XVII fiind secolul opticii şi al vederii), ele înveselesc încăperile întunecate, subţiază zidurile groase, simulează rame de fereastră şi în bordurile lor somptuoase par nişte giuvaeruri de preţ. Se pun oglinzi peste tot, în castele şi în parcuri. În sec. XVII, Robert de Cotte(1656-1753) inventează panourile cu oglinzi (trumeaux). Ele reprezintă decoraţia frumoaselor reşedinţe nobiliare pariziene. Arhitecţii se gândesc să placheze pereţii de deasupra şemineurilor. Moda schimbându-se foarte des, un sicilian care în 1714 se plimba prin Paris spunea că o haină se demodează mai repede decât se veştejeşte o floare. În sec. XVIII, oglinda se incrustează şi în mobile. Ea împodobeşte garnitura de scris de pe birou şi scrinurile, despărţiturile dulapului, argintăria decorativă
4
ce tronează în mijlocul mesei, colţurile încăperilor, aplicele sfeşnicelor şi este nelipsită din alcătuirea mesei de toaletă. Răspândirea lentă a oglinzii în provincie, faţă de Paris se numără în decenii.Inventarele indică adesea, în prima treime a sec. XVIII, simple oglinzi de toaletă, la Lyon, la unii lucrători mătăsari se înregistrează câteva oglinzi agăţate pe perete. În societatea rurală, oglinda este suspectă, ba chiar neliniştitoare şi “un pic fermecată”. Până la sfârşitul sec. XIX, aproape că ea lipsea din casele ţăranilor. Oglinda era un cadou pe care părinţii îl ofereau tinerei mirese pentru ca figura ei drăgălaşă să-l păstreze pe soţ pe lângă casă. În familiile bogate, oglinda de zestre are înscris pe spate numele de fată al miresei şi data căsătoriei. Ţăranii se oglindeau rareori, iar bărbaţii se duceau o data pe săptămână la bărbier, care nici el nu avea oglindă. Mobila nu conţinea oglinzi, iar când aceasta se învechea era înnoită cu acelaşi model. Doar ţăranii bogaţi aveau dulapuri cu oglindă. La mijlocul sec. XIX, dulapul cu oglinzi concurează cu oglinda psyché. La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, invazia de oglinzi cucereşte nu numai spaţiul intim, ci şi pe cel public: în hoteluri, în restaurante, în teatre, în cafenele, în opere şi ocupă pereţii de sticlă ai blocurilor. Oglinda în literatură Sub Restauraţie, Octave de Malivert, eroul romanului Armance, de Stendhal, după ce a admirat palatul Bonnivet, visează să-şi decoreze locuinţa cu oglinzi mari de la SaintGobain: “Voi avea un salon splendid [...] Voi pune să mi se monteze trei oglinzi înalte de 2,30m. Mi-a plăcut întotdeauna această superbă podoabă întunecată. Care este oare dimensiunea celor mai mari oglinzi care se fabrică la Saint-Gobain?”1 Tot în Istoria oglinzii, ni se dă răspunsul. “În 1700, noua Manufactură de la Saint-Gobain prezintă o oglindă turnată care este un adevărat miracol: măsoară 2,70m pe 1m. Un călător englez la Paris, Martin Lister, care vizitează fabrica de oglinzi din cartierul Saint-Antoine în 1699, îşi notează cu admiraţie: «Am văzut acolo terminată şi cositorită o oglindă de 2,37m pe
1
Stendhal, Armance, Gallimard Folio, 1975, p.67; Apud. Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p.120
5
1,29m cu o grosime de numai 4mm. Nu cred că prin suflare se pot obţine asemenea dimensiuni.»”2 O.Perrin vorbeşte în Galeria bretonă despre flăcăul Florentin care-şi supraveghează cu mare grijă creşterea bărbii, care îi asigură intrarea în lumea adulţilor. El împrumută de la prietena lui, servitoarea Soizic, un ciob de oglindă. Maupassant vorbeşte despre raritatea oglinzii la ţară în Povestea unei slujnice de fermă, când personajul Rose a rămas însărcinată cu rândaşul Jacques, care s-a făcut nevăzut. Ea încerca în fiecare dimineaţă să-şi privească pântecul într-un ciob de oglindă pe care-l folosea la pieptănat. Flaubert în Educaţia sentimentală plasează un dulap cu oglindă solid în apartamentul Dnei Arnoux, în timp ce în cabinetul lui Rosanette se “lăfăie” o psyché. Balzac în Verişoara Bette, plasează o psyché în budoarul (cameră intimă a unei femei) actriţei Josepha, pe când Dnei Marneffe, cu toate eforturile ei de a urca în ierarhia socială, nu-i acordă decât un dulap cu oglindă. Stendhal în Roşu şi negru, îl înfăţişează pe episcopul de Adge (aproape la fel de tânăr ca şi tânărul şi inocentul Julien Sorel) când se pregătea de ceremonia de a doua zi, făcând cu gravitaţie semnul binecuvântării într-o oglindă. L.S.Mercier în Tablou din Paris, spune că atunci când se aducea împărtăşania unui muribund, în casă trebuiau “acoperite oglinzile pentru ca Sfântul Sacrament să nu fie multiplicat de oglinzi.” În numeroase culturi, oglindirea este o manifestare a sufletului sau a spiritului. “Chiar şi astăzi unele triburi africane refuză să se lase fotografiate pentru ca sufletul să nu rămână prizonierul imaginii.”3 Personalizată de Charles Perrault sub numele de Oronte, oglinda nu are nici inimă, nici memorie şi îi uită de îndată pe cei pe care îi părăseşte. De la ea nu trebuie să aştepţi nici tact, nici indulgenţă. “Dna de Staal-Delaunay, desfigurată de vărsat, povesteşte că iau trebuit trei luni până să se privească în oglindă şi că nu s-a mai recunoscut.”4
2
M.Lister, Călătorie la Paris, 1698-1699, [f.e.], Paris, 1873, p.129; Apud. Op.cit., Istoria oglinzii, p.80 Op.cit., Istoria oglinzii, p.172 4 Dna de Staal- Delaunay, Memorii, 1755, Mercure de France, 1970, p.40; Apud. Op.cit., Istoria oglinzii p.187 3
6
Deşi vede în dandysm5 o calitate exclusiv masculină, Baudelaire o ridică pe Dna Bovary (Dna Bovary, de Flaubert) la această demnitate. În visele ei despre Paris, Emma îşi imaginează capitala ca pe un salon împodobit cu oglinzi, în care se preumblă ambasadori. Ea îşi întrerupe tot timpul gesturile pentru a se privi în oglindă. În această oglindă ei i se pare că-şi vede sufletul, o aparenţă de profunzime care o seduce şi o captivează. Shakespeare în Richard al II-lea, îl descrie pe rege în momentul când este silit să renunţe la tron şi se întoarce înspre sine căutând să afle ce este, plecând de la ce nu mai este. După abdicare, el îi cere slujitorului o oglindă: “Daţi-mi o oglindă, în ea vreau să citesc.”6 În Femeia în faţa oglinzei(1921), de Hortensia Papadat-Bengescu, pentru femeie, oglinda e martor mut, revelator al sufletului, prezenţă dramatică şi jubilaţie, potrivit dispoziţiei de moment. Narcisismul intră în psihologia normală, ca trăsătură a psihologiei feminine. Sesizând relaţia variabilă corp-spirit, Manuela caută în oglindă “mereu mai de aproape, imaginile chipului ei, care purtau pe ele sufletul, şi ale sufletului care-i alcătuiau chipul”7... În mod frecvent, Manuela încerca să se regăsească în faţa oglinzii şi totodată, se întâmpla să nu se recunoască, sau să nu se vadă. “Adesea în oglinzile unui magazin Manuela zărise strada, trecătorii, şi pe ea nu, dar nu se întrebase prin ce mister al dezordinei cineva vede cu aceeaşi privire în acceaşi oglindă sau numai reflectarea lucrurilor exterioare, sau numai chipul său, şi uneori pe amîndouă.”8 Oglinda, “matrice a simbolicului”, însoţeşte căutarea identităţii. Omul întotdeauna a fost preocupat de imaginea sa, astfel că a apelat mereu la tot soiul de expediente, pentru a se oglindi în ceva. Atât oglinda, cât şi portretul(sec. XVI) şi ulterior fotografia (sec.XIX), au obiectivul de-a valoriza imaginea. Încheiem cu o afirmaţie a autoarei “Oglinda este locul efemerului, al instantaneului, ea favorizează artificiul şi iluzia şi derealizează subiectul până la refuzul vieţii.”9
5
Dandysmul reprezenta o practică a eleganţei iniţiată la începutul secolului XIX, în Anglia, de George Bryan Brummell. Toaleta nu consta în veşmânt, cât în maniera de a-l purta, eleganţa fiind o virtute superioară aparenţelor. 6 Shakespeare, Richard al II-lea, IV, 1; Apud. Op.cit., Istoria oglinzii, p.316 7 Hortensia Papadat-Bengescu, Opere, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.XXXI 8 Idem., p.385 9 Op.cit., Istoria oglinzii, p. 230
7
Bibliografie
1.
Melchior-Bonnet, Sabine, Istoria oglinzii, Editura Univers, Bucureşti, 2000; traducere de Luminiţa Brăileanu şi prefaţă de Jean Delumeau
2.
Papadat-Bengescu, Hortensia, Opere, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1972; ediţie şi note de Eugenia Tudor şi prefaţă de Const. Ciopraga
8
