detectarea minciunii

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aspecte relevante ale studiului corelational privind profilul de personalitate si frecventa minciunii

Studiu corelaţional privind frecvenţa minciunii şi profilul de personalitate

Introducere

“În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluţionar” (George Orwell)

În această lucrare ne propunem să răspundem la o serie de întrebări care ne frământă mai de mult sau măcar să punem nişte întrebări care să suscite interesul unor studii ulterioare. În foarte multe cărţi pe care le-am citit în ultimul timp legate de psihologie şi psihoterapie am găsit îndemnuri către autenticitate, către cunoaşterea de sine, către acceptarea sinelui şi unificarea lui. Cu toate acestea, în viaţa cotidiană am observat o îndepărtare din ce în ce mai mare de acest deziderat. Deci motivele care ne stârnesc în a realiza acest studiu sunt legate de îngrijorarea pe care o avem legată de drumul pe care a pornit societatea în ultimii ani. Cum putem să fim autentici când vedem roşu şi îi spunem poliţistului că era verde, sau când luăm nota 10 pentru că suntem fiul cutărei personalităţi, sau când îi spui mamei că doar prietenii tăi fumează şi din cauza asta miroşi a tutun. Cum putem să aspirăm spre egalitate şi unitate, spre echilibru şi autenticitate când înşelătoria şi minciuna se găsesc la tot pasul? Cum putem noi, psihoterapeuţii sau viitorii psihoterapeuţi, să mai sperăm că putem să îi ajutăm pe oameni să se accepte şi să se cunoască. Cum să îi îndemnam să fie ei înşişi când nici măcar nu ştiu cine sunt, sau când e mult mai uşor să trăieşti minţind, când societatea iţi cere să fii aşa şi nu acceptă să îi strici planurile?

Pagina 1 din 63


Pentru că nu ne-am pierdut speranţa şi pentru că mai credem încă în fericirea prin noi înşine o să scriem această lucrare până la capăt. Care sunt, deci întrebările la care vrem să răspundem: Cum s-a născut prima dată minciuna? Cum se naşte acum minciuna la copil? Câte feluri de minciuni există? Care este legătura dintre minciună şi autoînşelare? Există vreo legătura între minciună şi fericire sau nivelul satisfacţiei, şi dacă da care? Cât de mult bruiază minciuna autocunoaşterea? Este minciuna un pericol social şi individual? Cum poate fi ea combătuta? Există şi minciuni bune? De ce mint oamenii? Ce este autoînşelarea (self-deceiveing)? Cum se explică autoînşelarea? Există cumva un pattern după care se grupează trăsăturile personalităţii în funcţie de frecvenţa cu care cineva minte? De-a lungul timpului s-au dat foarte multe răspunsuri la întrebările de mai sus, foarte multe din ele contradictorii. Fără a avea pretenţia de exhaustivitate vom prezenta în prima parte a lucrării un rezumat al studiilor realizate până acum. Cercetarea se referă la legătura dintre minciună şi personalitate. În realizarea prezentului studiu s-a plecat de la urmatoarea asumpţie: supraeul persoanelor din aceeaşi cultură şi din aceeaşi generaţie tinde să fie constant atât că şi conţinut cât şi că forţă. Adică, în cazul nostru, supraeul persoanelor române de 21 de ani tinde să urmeze un anumit pattern. Această asumpţie este motivată de faptul că în România, clasa de mijoc reprezintă de departe o majoritate; în rândul clasei de mijoc, percepţiile sociale tind să nu varieze prea mult; cei de 21 de ani s-au născut în perioada comunistă şi supraeul lor s-a născut înainte de revoluţie, fapt care a generat o altă asemănare puternică în conturarea supraeului; genul de educaţie atât formală cât şi informală se aseamană foarte tare în cazul României (vezi proverbele româneşti) etc. Această asumpţie ne conduce spre următoarea afirmaţie: dat fiind că supraeul este asemănător pentru majoritatea românilor de aceeaşi vârstă, acesta tinde să se raporteze aproximativ asemănător la minciună că şi valoare socială, că şi interdicţie interiorizată, că şi cenzură a acestuia. Deci, minciuna va avea în principal aceaşi valoare şi interpretare pentru toţi tinerii din această categorie, care vor tinde să se raporteze în mod asemănător faţă de aceasta. Acest lucru conduce la o concluzie foarte simplă şi deductibilă: dat fiind că în cultura românească, că şi în alte culturi, minciuna este dezaprobată, oamenii care mint vor experimenta un conflict între cenzura supraeului şi dorinţa eului, care în plan psihologic se traduce în sentimenul de vinovăţie. Ipoteza acestei lucrări pleacă tocmai de la această concluzie şi spune: cu cât o persoană va minţi mai mult, cu atât conflictul interior va fi mai mare şi nivelul de satisfacţie va fi mai mic, cu atât echilibrul interior va fi mai degradat.

Pagina 2 din 63


Al doilea deziderat al acestei lucrări este să stabilească o tipologie a mincinosului (un profil psihologic) pornind de la trăsăturile de personalitate surprinse de Inventarul Psihologic California şi de la o tipologie a minciunii care stabileşte 4 tipuri de minciuni (minciuni albe sau altruiste, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste şi minciuni antisociale). Principala problemă a acestui obiectiv este că nu s-au putut controla o serie de variabile incidente care, după cum veţi vedea în concluzii, au distorsionat rezultatele studiului. Printre aceste variabile enumerăm: motivaţia pentru care s-a minţit, contextul social în care se minte, influenţa vârstei, importanţa problemei despre care se minte, nivelul de maturitate, partenerul care este minţit, concepţia despre minciună a persoanelor, etc. Al treilea obiectiv a fost măsurarea proporţiei celor patru tipuri de minciuni în cadrul lotului de subiecţi. Adică am vrut să arătăm care dintre cele patru tipuri de minciuni sunt folosite cel mai frecvent şi în ce proporţie. Un alt obiectiv, care însă nu s-a putut atinge, dar care este în plan, este constatarea diferenţelor între sexe în ceea ce priveşte tipul de minciuni folosite, frecvenţa lor şi patternurile de personalitate specifice. Considerăm că minciuna este o barieră în dezvoltarea oamenilor şi în calea împlinirii personale a acestora. Demonstrând şi ştiintific că fiind autentici suntem mai fericiţi, ne asteptăm că interesul oamenilor pentru autocunoaştere şi pentru sinceritate şi corectitudine să crească. Nu putem decât să visăm la acest ideal şi la implicaţiile lui, la înflorirea umanităţii şi la îmbogăţirea nivelului cultural şi spiritual care i-ar urma. „Orice călătorie începe cu primul pas.”

Rezumat Această lucrare prezintă legătura dintre frecvenţa cu care o persoană minte şi personalitatea acesteia. Pornind de la constatarea că unii oameni mint mai mult, iar alţii mai puţin, unii mint mai bine, iar alţii mai rău, unii mint despre lucruri mai importante, iar alţii despre lucruri mai superficiale, s-a dorit surprinderea acelor trăsături de personalitate care conduc la aceste comportamente. Ipotezele cercetării sunt următoarele: cu cât oamenii mint mai mult cu atât vor avea un nivel al satisfacţiei mai scăzut; mincinoşii au anumite trăsături de personalitate comune, deci se poate stabili un profil psihologic al mincinosului; persoanele care au scoruri mici la scala de responsabilitate au scoruri mari la scala de minciună; oamenii folosesc predominant minciuni altruiste sau albe şi mai puţin minciuni egoiste sau antisociale. Pagina 3 din 63


S-au aplicat două chestionare, unul pentru minciună, care măsoară frecvenţa cu care o persoană minte şi unul pentru personalitate (CPI). După aplicarea acestor chestionare pe un lot de 62 de subiecţi, studenţi la psihologie în anul 3 şi după realizarea corelaţiilor s-a ajuns la următoarele rezultate: nu există o corelaţie semnificativă între frecvenţa cu care o persoană minte şi nivelul său de autoîmplinire sau satisfacţie; există anumite trăsături de personalitate care îi caracterizează pe cei care mint mai mult (acceptarea de sine ridicată, autocontrol scăzut, impresie bună scăzută, flexibilitate crescută etc.); subiecţii testaţi folosesc predominant minciunile albe, urmate de minciunile de punere în valoare a eului, apoi minciunile egoiste, iar pe ultimul loc minciunile antisociale; nu există nici o legătură între responsabilitate şi frecvenţa cu care o persoană minte. La prima vedere putem spune că simtul comun este greşit, nefondat, iar ipotezele noastre s-au infirmat în mare parte, însă la o privire mai atentă putem să ne dăm seama de unde decurg aceste rezultate. Întradevăr poate să nu existe legături strânse între frecvenţa autoevaluată cu care o persoană minte şi personalitate, dar nu din cauză că nu există nici o legătură între minciună şi personalitate, ci, mai degrabă, pentru că există o mare discrepanţă între autoevaluarea frecvenţei cu care o persoană minte şi frecvenţa reală cu care aceasta o face. Drept urmare un studiu viitor ar trebui făcut prin măsurarea obiectivă a numărului de minciuni pe care le spune o persoană şi corelarea rezultatelor cu chestionarul de personalitate.

CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC

Minciuna există dintotdeauna şi tot dintotdeauna este şi dezaprobată, însă în ultimul timp ea începe să fie prezentă cam tot timpul la mai toate nivelurile sociale şi în mai toate ţările, ba chiar mai mult, ea începe să fie aprobată şi chiar recomandată. De ce există minciuna? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre nevoia de minciună a oamenilor şi de incapacitatea oamenilor de a cunoaşte şi accepta adevărul total. Nietzsche spune la un moment dat în Voinţa de putere că „avem nevoie de minciuni pentru a trăi”. La fel şi Kierkegaard se intreabă „suntem oare pregătiţi să recunoaştem toate consecinţele adevarului?”. Omul poate să înfrunte mai uşor realitatea şi condiţia de muritor prin minciună. Tudor Arghezi spunea că omul „se dezagregă” atunci când nu este minţit. Este adevărat că minciuna are şi o parte terapeutică şi că la acest nivel, al cunoaşterii supreme, ea este necesară, poate singura soluţie, dar aceasta este o altă discuţie. Pagina 4 din 63


Ce ne interesează pe noi este minciuna din viaţa de zi cu zi, cea folosită în a obţine avantaje nemeritate şi în a induce oamenii în eroare şi a le cauza probleme. Un punct de vedere convenţional este acela că minciuna este rea prin sine însăşi şi că trebuie evitată cu orice preţ. Acest punct de vedere absolutist este susţinut de Immanuel Kant. Un alt punct de vedere clasic este acela că efectele minciunii sunt cel mai adesea negative, aşa că minciuna ar trebui evitată cu excepţia situaţiilor extreme. Bok (1978) susţine că minciuna ar trebui ţinută la un nivel minim deoarece consecinţele ei sunt cel mai adesea indezirabile. Cum vom vedea mai târziu, efectele minciunii sunt dăunatoare într-adevar, însă există şi situaţii în care minciuna este singura soluţie, poate răul cel mai mic. Prin urmare ne conducem după concepţia Sisselei Bok, şi susţinem că minciuna trebuie menţinută în anumite limite (care s-au depăşit de mult), dar nu putem absolutiza spunând că trebuie evitată cu orice preţ. Ar fi că şi cum am cere unui om să nu mai fie om, să fie perfect, să fie o maşină, că şi cum nu ar mai avea sentimente şi impulsuri cărora să le facă faţă. Dar să vedem ce este cu adevărat minciuna.

1. Ce este minciuna?

Există mai multe accepţiuni ale termenului de minciună. În dicţionarul Larousse classique, minciuna este „propoziţia contrară adevarului”. În Littre, minciuna apare că „discurs contrar adevărului făcut cu intenţia de a înşela”. Cea mai adecvată definiţie ni se pare cea a Fericitului Augustin: „prin intenţie, şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte... Se poate minţi spunându-se adevărul... A minţi înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenţia de a înşela”. Şi această definiţie este restrictivă în sesnsul că nu se minte doar prin vorbă ci şi prin mimică, gesturi şi comportament. Ea surprinde însă un fapt deosebit de important. Acela că minciuna nu înseamnă în mod necesar falsitate. Adică se poate minţi şi comunicând adevărul, numai că acesta e comunicat în aşa fel încât să îl inducă în eroare pe interlocutor. O altă definiţie care ar completa-o pe cea dinainte ar fi cea data de Ekman, care defineşte minciuna că “o alegere deliberată de a induce în eroare o persoană, fără a-i specifica faptul că intenţionezi să faci asta.”

Pagina 5 din 63


Această definiţie include în conceptul de minciună atât comunicarea unui neadevăr cât şi ascunderea adevărului. Un punct foarte important pentru că mulţi oameni consideră că minciuna este doar comunicarea intenţionată a unui neadevăr. Definiţia lui Ekman acoperă şi minciuna nonverbală. Un zâmbet, un gest poate fi la fel de mincinos că şi o declaraţie. O altă parte a definiţiei susţine că minciuna implică alegere, că este deliberată. Transmiterea neintenţionată a unui neadevăr nu este o minciună. Cineva care crede cu adevărat că Holocaustul nu a avut loc, nu minte afirmând asta. Definiţia lui Ekman exclude din categoria minciunilor domeniile în care minciuna este de aşteptat să apară. De exemplu, în operele literare, în jocul de poker, în sporturile bazate pe păcăleală şi distragerea atenţiei, în actorie, în science-fiction etc. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Ea este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o anumita performanţă cognitivă, dobândeşte o anumită experienţă praxiologică, ştie să selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită performanţă discursivă, este integrat în comunitate şi are anumite interese. Nu se minte doar de dragul de a minţi. Actul de a minţi presupune: O anumită capacitate proiectivă, ideaţională, prin care să se treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un individ nemulţumit); Cunoaşterea adevărului dar, atenţie, şi abţinerea de a-l spune, de a-l exprima; Fructificarea efectivă de a şti mai mult decât alt subiect, de a i-o lua înainte. Relaţia dintre mincinos şi minţit este una de co-participare, adică este întreţinută de ambele părţi. Ea nu se naşte pe un teren gol, este cerută aşteptată de cel ce va fi minţit. În actul înşelăciunii se exploatează predispoziţia conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Ea se pliază pe aşteptările şi nevoile nesatisfăcute ale auditoriului. De aceea, mincinoşii „veritabili”, înainte de a implanta o minciuna, trebuie să îşi cunoască „victima” cu toate punctele sale slabe şi să profite de acestea. Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos şi pacientul minţit. Şi iată cum: •

Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grija de

a desfăşura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui minţit, de a ajunge cât de repede la o ţintă; Pagina 6 din 63


•

Minţitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la

adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezeşte; el se centrează mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul său care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc.). Furat de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel minţit uită că aceasta foloseşte la ceva. Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, „idealiste” pe când mincinosul are priza profunzimilor şi operează după o logică concretă, elastică şi spornică, fapt pentru care sorţi de izbândă are mincinosul, pentru că el are un referenţial valoric care-l avantajează.

2. Minciună şi limbaj

Ceea ce ne-a frapat cel mai tare a fost faptul că, deşi a spune o minciună este mai greu decât a spune adevărul, care este tendinţa naturală a omului, minciuna există. Sinceritatea este mai aproape de naturalitate, pe când prefăcătoria este un artefact complicat care s-a amplificat odată cu dezvoltarea umană. Cum a ajuns omul să renunţe la tendinţa naturală de a reda realitatea aşa cum e percepută şi ştiută? Cred că răspunsul la această întrebare este următorul: prin dobândirea limbajului. Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om să mintă. Constantin Cucoş afirma că „limba pe care o posedăm nu ne conduce întotdeauna la adevăr şi nici nu este în stare să-l suporte, să-l vehiculeze. S-ar părea că ea nu transmite ceea ce este, şi că nu-s suficiente cuvintele pentru a spune adevărul...cuvântul secvenţiază realitatea, o decupează, o reclădeşte după alte legi decât cele intrinseci acesteia. Cuvântul ascunde gândurile noastre despre realitate.” (Cucoş, 1997, p. 35). Limbajul nu poate reda realitatea în întregime, aşa că o fragmentează în funcţie de instanţele interioare fiecărei persoane, în funcţie de motivaţia şi interesele sale. „Intenţionalitatea umană se strecoară şi structurează orice experienţă umană, tulburând ordinea limbajului. Vectorul trecut – prezent – viitor, recuperat la nivelul limbii, privilegiază tentaţia rostirii minciunii.” (Cucoş, 1997, p. 35). George Steiner susţine că limba este cel mai important instrument prin care omul poate să refuze realitatea şi lumea aşa cum este. Ba chiar s-a afirmat că punctul culminant al progresului unui copil în deprinderea limbajului este atunci când ştie „să mintă eficient”. Pagina 7 din 63


3. Niveluri ale înşelăciunii

Procesele sociale şi mentale prin care oamenii mincinoşi îşi păcălesc semenii sunt mult mai complicate decât acelea care au loc, spre exemplu atunci când păsările de pradă sunt induse în eroare de prezenţa unor semne înşelătoare pe aripile fluturilor. Numai oamenii şi poate animalele evoluate pot înşela intr-un mod care ţine cont de posibilele reacţii ale celor păcăliţi la acţiunile întreprinse de cei care înşeală. Există patru niveluri la care este posibilă înşelăciunea şi minciuna: Nivelul programat. Se referă la calităţile înnăscute şi fizice ale animalelor cu care îi păcălesc pe prădători, sau prădători care îi păcălesc pe vânaţi. Animale care se camuflează. Coordonarea percepţiilor. Animale care sunt programate să facă ceva dacă se întâmplă ceva. Dacă x atunci y. Acţionează un anumit mecanism numai în anumite cazuri. Atunci când un iepure este vânat de un şoim încearcă să îl păcălească făcând diferite eschive. Nivelul bazat pe învăţare şi experienţe anterioare. Se referă la condiţionările primare. Câinele învaţă că dacă se gudură va primi un biscuite, deşi nu îşi da seama ce duce la acest rezultat. Nivelul minciunii în care emiţătorul chiar intenţionează să înşele. Este un nivel foarte controversat, în sensul că este specific doar omului sau se întâlneşte şi la animale? 4. Mecanismele minciunii

Pentru a induce pe cineva în eroare oamenii se folosesc de anumite tehnici sau mecanisme care se potrivesc cel mai bine situaţiei şi care se presupune că vor avea efecte cât mai puternice. Acestea pot fi folosite separat sau împreună şi ţin cont de importanţa faptului care se doreşte a fi indus sau condiţionat victimei. Cele mai cunoscute mecanisme de inducere în eroare sunt următoarele: Negarea. Presupune a da răspunsuri false la o întrebare directă. Este cel mai stresant mod de a minţi, aşa că majoritatea oamenilor folosesc alte forme de minciună. Negarea creează un dezechilibru în psihicul oamenilor numit disonantă. Cei ce practică negarea trebuie să se protejeze de pericolul de a fi descoperiţi, dar trebuie să ia în considerare şi Pagina 8 din 63


prohibiţiile pe care le-au interiorizat cu privire la minciună din partea bisericii, societăţii, părinţilor. Conflictul psihologic creează comportamente de evitare. Omisiunea. Cea mai comună formă de minciună este omisiunea sau evitarea. Autorul nu spune o minciună, ci doar omite să spună o informaţie pe care nu vrea să o comunice. Stresul este mic, pentru că nu a minţit în mod direct, şi riscul de a fi descoperit că a omis să spună ceva este mic. „am uitat” sau „nu mi-am dat seama că e important atunci” lasă la îndemâna celui minţit să demonstreze că informaţia a fost omisă intenţionat. Fabricarea. Implică crearea unei poveşti. Este cea mai grea formă de minciună. Cei ce mint trebuie să aibă memorie bună şi să gândească repede. Ei trebuie să testeze dacă minciuna se potriveşte cu ceea ce a spus deja. Ea poate fi descoperită dacă cei minţiţi compară povestea cu investigaţiile pe care le-au făcut sau dacă aceştia observă inconsistenţa în fraze sau în detalii în timpul povestirii. Din nefericire pentru mincinoşi, poveştile false sunt ancorate doar la început sau la sfârşit. Când li se cere la jumatea poveştii să se întoarcă la ceva anterior sau să meargă mai departe pierd şirul evenimentelor. Exagerarea – această formă de minciună este folosită în interviurile de pre-angajare. Aplicanţii exagerează experienţa de muncă, responsabilităţile, educaţia, etc. Întrebările bine ţintite despre cunoştinţele lor descoperă această formă de minciună. Minimizarea – această formă de minciună este folosită pentru a micşora gravitatea unor probleme: „Nu ne descurcăm chiar aşa de rău”. Mai este folosită şi pentru a micşora anvergura unor greşeli pe care le-am făcut pentru a fi mai puţin pedepsiţi.

5. Minciună şi personalitate

Minciuna este un act comportamental foarte complex, ce antrenează toate palierele personalităţii: gândire, limbaj, afectivitate, voinţa, atenţie etc. Ea se raportează atât la vârsta cronologică, cât şi la starea de normalitate sau anormalitate a persoanei. Pornind de la faptul că nu oricine poate minţi sau că nu poate minţi bine sau convingător ajungem la concluzia că un mincinos are nişte trăsături de personalitate specifice. Pagina 9 din 63


Se poate face un portret robot al mincinosului tipic, ba mai mult se poate predetermina tipul de minciună pe care îl va spune, cu prioritate. Importanţi în descrierea personalităţii mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuţi, privind sociabilitatea, emotivitatea, etc. cât şi factori caracteriali dobândiţi prin experienţă. Conform tipologiei psihanalitice tipul oral (caracterizat de necesitatea de a depinde de alţii) minte din conformism şi utilizează cu precădere minciunile constructive, emoţionale şi tăinuirea adevărului; tipul anal (descris prin zgârcenie, iritabilitate şi pedanterie) este specializat în minciuni egoiste, raţional-emoţionale şi adesea distructive; tipului uretral (caracterizat prin ambiţie şi spirit de competiţie) îi este proprie minciuna neagră, egoistă, raţională, dar şi emoţională, chiar şi metaminciuna; tipul falic (definit de temeritate, hotărâre şi încredere în sine) se serveşte mai rar de minciună, iar atunci când o face apelează preferenţial la minciuni raţionale şi antisociale; tipul genital (caracterizat de echilibru) foloseşte mai mult minciunile albe, folositoare, prosociale, emoţionale. Frecvenţa minciunii este mai mare în cazul tipurilor anal şi uretral şi mai mică în cazul tipurilor falic şi genital. Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcţie de atitudinea faţa de viaţă, aceştia se împart în introverţi şi extroverţi. Introverţii recurg mai des la minciuni prosociale, autoapreciative (pentru a-şi masca jena sau a ieşi din situaţii dificile) şi emoţionale (mai ales hiperemotivii, tahipsihicii, inhibaţii şi subiectivii), dar şi raţionale (la abstracţi sau cerebrotoni). Extravertiţii pot fi hiperemotivi, excitabili, supertficiali, obiectivi, concreţi, bradipsihici, senzoriali şi viscerotoni. Excitabilii şi superficialii sunt predispuşi la minciuni distructive şi antisociale, senzorialii şi viscerotonii recurg la minciuni albe şi emoţionale, pe când obiectivii, concreţii şi bradipsihicii mint raţional, raţional-emoţional şi uzează mai des de metaminciună. Tipologia clinică, întemeiată pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în următoarele tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendinţa de euforie şi hiperactivitate, depresiv, cu tendinţa spre depresie ţi durere morală, neliniştit sau anxios, aflat în tensiune permanentă, anancast, obsesional şi impulsiv, fanatic sau paranoic, cu rigiditate şi hipertrofie a eului, isteroid sau histrionic, egocentric şi cu tendinţa de fabulaţie, instabil, cu o variabilitate a dispoziţiei şi instabilitate socială, exploziv, cu reacţii emoţionale violente şi agresive, apatic, insensibil şi cu o răceală afectivă, abulic, influenţabil şi uşor maleabil, astenic, indecis, suspicios, cu energie de viaţă scăzută. Minciunile constructive, “albe”, pro-sociale, spun în special hipertimicii şi depresivii, pe când repertoriul fanaticului, anacastului şi isteroidului abundă în minciuni distructive, Pagina 10 din 63


antisociale, şi egoiste. Minciuna raţională şi raţional-emotivă este apanajul apaticului, astenicului, dar şi al paranoicului, pe când explozivul instabilul şi isteroidul folosesc minciuni emoţionale. Campionul minciunilor este indiscutabil isteroidul (aflat la limita mitomaniei) şi instabilul, primul, ca frecvenţă, cel de-al doilea, ca varietate a minciunilor debitate. La polul opus se află abulicul. Cercetări mai noi arată că extroverţii, oamenii sociabili sunt mai predispuşi la minciună, şi că unele personalităţi şi trăsături fizice, încrederea în sine, atractivitatea fizică sunt considerate abilităţi individuale pentru minciună când se afla sub presiune. Pe de altă parte, oamenii mai puţin predispuşi la minciună sunt aceia care au scoruri mari la scalele de responsabilitate şi cei care au relaţii semnificative cu un partener de acelaşi sex. La această categorie subscriu şi persoanele deprimate, pentru că aceştia par să perceapă şi să descrie realitatea cu o mai mare acurateţe decât ceilalţi. Există şi diferenţe în funcţie de sex. Femeile au tendinţa de a face afirmaţii pe ocolite, având o atitudine mai evaziva decât atunci când spun adevărul, în timp ce la barbati diferenţa nu este prea mare. Femeile au, mai mult decât barbatii, tendinţa de a nu observa sau a se preface că nu observa semnalele pe care mincinosul vrea să le ascundă. Băieţii păstrează pentru ei secretul unei minciuni, de multe ori fiind chiar complici unii cu alţii, atitudine pe care fetele o au rareori, ele preferând să pârască, pentru că au convingerea că tot se va descoperi până la urma sau altcineva tot va para dacănu o fac ele. Deşi ambele sexe mint în mod egal, femeile sunt mai predispuse să ascundă adevărul pentru a proteja sentimentele cuiva. Barbatii, pe de alta parte, sunt mai predispuşi să mintă despre sine, o conversaţie tipica intre doi barbati conţine de 8 ori mai multe minciuni orientate spre sine decât minciuni despre alţii. Minciuna este implicata şi în relaţiile noastre romantice. Într-un studiu america, 85% dintre cuplurile intervievate au raspuns că unul dintre cei doi sau chiar amândoi au minţit în legătura cu relaţiile anterioare sau indiscreţiile recente. De Paulo a arătat că în cupluri necăsătorite minciuna intervine în jur de 30 % din interacţiunile lor, poate mai mult decât în relaţiile cu alţi oameni. Din fericire în cuplurile căsătorite minciuna se pare că intervine doar în jur de 10 % din conversaţiile majore. Dar veste rea este că cele mai mari minciuni care implica trădări adânci ale încrederii se petrec în relaţiile intime. Ea spune că ne păstram cele mai mari minciuni pentru persoanele cele mai apropiate. Potrivit lui Geis şi Moon (1981), persoanele care se simt confortabil cu vina şi minciuna se spune că au un punct de vedere machiavelic asupra vieţii, care presupune că minciuna este o funcţie necesara pentru supravieţuire intr-o lume imperfecta. Aceşti oameni Pagina 11 din 63


sunt mult mai competenţi la a manipula oamenii decât ceilalţi care cred că oamenii sunt de încredere şi că minciuna nu este scuzabilă. Cu toate acestea nu există nici o diferenţă între aceştia în a detecta mincinoşii. Un bun mincinos nu este neapărat şi un bun detector de minciuni. După cum am văzut există şi predispoziţii înnăscute şi dobândite pentru minciună, personalităţi mai potrivite şi personalităţi mai puţin potrivite pentru aceasta, tipuri de minciuni mai potrivite unei personalităţi decât alteia, motivaţii diferite în funcţie de personalitate. Toate acestea nu fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului minciunii şi înşelătoriei şi să trezească curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte puţin studiat.

6. Minciuna şi vârstele omului

La fel de interesantă este şi prezentarea minciunii în raport cu vârstele omului. Diferenţe există şi aici, legate de mecanismele de producere, de complexitatea minciunilor în raport cu vârsta şi mai ales de motivaţia lor. Minciuna este un mecanism evolutiv a cărui înţelegere ar fi imposibilă fără o observare logitudinala a acestuia. Astfel s-a constatat că la copii, abilităţile de a recunoaşte minciuna preced pe cele de a o crea şi a o utiliza, care apar intre 5 şi 9 ani. Un mare pas înainte în asimilarea şi reproducerea fenomenului de câtre copii se face atunci când cei mici îşi dau seama că părinţii nu le pot citii gândurile şi încep să verifice aceasta presupunere prin minciună, ca instrument de testare a autonomiei eului. Această tendinţă se dezvoltă treptat, ea atingând apogeul în adolescentă. Minciuna apare o dată cu vârsta, ea nefiind un comportament înnăscut, ci unul de adaptare. La copii minciunile sunt majoritar pro-sociale şi nu anti-sociale. Ca repartizare a conţinutului minciunilor s-a constatat că, în general, copiii spun mai multe minciuni prosociale colegilor (pentru a intării comunicarea de grup) şi mai multe minciuni egoiste mamelor lor (pentru a evita pedepsele şi a-şi consolida independenţa). Numărul şi ocurenţa minciunilor la copii depinde însă în mod direct de mediul familial, de fundalul educaţional şi cultural al părinţilor, de comportamentul modelelor adulte din anturajul lor. Minciunile pe care le spun copiii, chiar dacă uneori par nevinovate, ar trebui să dea de gândit părinţilor şi educatorilor. Dar şi mai importante pentru dezvoltarea copilului sunt Pagina 12 din 63


minciunile pe care le spun părinţii copiilor. Punerea unei bariere în discutarea unor probleme delicate din viata copilului sau răspunsurile mincinoase care induc copilului o stare de frustrare conduc la rezultate dăunătoare în calea dezvoltarii psihice fireşti a copiilor. În jurul vârstei de 5 sau 6 ani, copiii încep să dezvolte o înţelegere mai consistentă a diferenţei dintre fantezie şi realitate şi este mai puţin probabil să insiste pe adevărul imaginaţiei lor. În jurul acestei vârste, un copil începe să dezvolte o conştiinţa şi o înţelegere că aceste comportamente îi pot dezamăgii pe părinţii lui. El începe să experimenteze sentimente de vinovatie asociate cu greşeala. Pentru prima oara, copilul poate inventa o minciuna în încercarea de a evita pedeapsa sau dezaprobarea. La aceasta vârsta ei pot exagera pentru a atrage atenţia părinţilor. Pana la vârsta de 7 sau 8 ani majoritatea copiilor au invatat să spună care e diferenţa dintre fantezie şi realitate şi se poate conta pe ei să spună adevărul. Cel mai comun motiv pentru care un copil la aceasta vârsta să mintă este evitarea pedepsei, sau să evite să facă ceva neplăcut, că dusul gunoiului. Ei încep să priceapă conceptul de minciuna sociala din politeţe la aceasta vârsta. Ei pot spune că le plac şosetele urate de la bunica, sau pot complimenta un prieten pentru freza lui chiar dacăli se pare ridicula. Minciuna altruista, pentru ai proteja pe alţii se invata tot acum. Minciunile la aceasta vârsta pot fi un strigat după ajutor. Copiii cărora le e frica să nu îi dezamăgească pe părinţi şi care se simt copleşiţi de şcoala sau de altceva din viata lor, pot minţi pentru a se descurca cu aceasta presiune. Până la adolescentă, minciuna capătă altă semnificaţie şi părinţii pot devenii mai alarmaţi de minciunile pe care adolescenţii le spun. Adolescenţii ştiu sigur diferenţa dintre fantezie şi minciună şi sunt conştienţi de consecinţele pe care le pot avea minciunile pe care le spun. Ei se pricep din ce în ce mai bine să mintă. Cu toate acestea nu toate minciunile pe care un adolescent le spune indica faptul că va face ceva periculos sau interzis. Ajunşi la adolescentă, tinerii îşi manifestă din ce în ce mai acut dorinţa de independenţă şi propria identitate, iar frecvenţa minciunilor poate creşte dacă relaţia părintecopil se deteriorează din diverse motive. In timpul adolescentei, copii experimentează un imperativ comportamental: să devina independenţi de părinţi şi să îşi stabilească propriile identităţi separat de identităţile părinţilor lor. Adolescenţii pot minţii pentru a-şi proteja intimitatea, pentru a-şi atesta independenţa, pentru a evita situaţiile ruşinoase sau pentru a scuti pe cineva de nişte sentimente. Desigur, ei pot minţii ca să nu fie pedepsiţi sau pentru a primi ceva ce nu ar obţine spunând adevărul.

Pagina 13 din 63


Începând cu anii preadolescenţei, copiii vor face aproape orice să atingă acest scop – inclusiv să-şi mintă părinţii, dacă este nevoie. Părinţii care sunt mintiti sunt supăraţi mai ales pentru că realizează că copilul lor a ales relaţia cu altcineva decât cu ei. Costurile minciunii sunt legate de relaţia cu părinţii. Renunţând la oportunitatea de a fi cu prietenii, va avea în schema lui de reprezentări, costuri şi mai mari, şi într-o arie în care se simte mai puţin sigur de poziţia sa. Părinţii sunt răniţi de faptul că sunt minţiţi de copiii lor pentru că la bază se afla realizarea faptului că aceasta reprezintă un semn al îndepărtării copilului de ei şi este dureros să îi dea drumul. Dacă trebuie să rupă o înţelegere cu părinţii pentru a face ce simte, pentru a face ce trebuie pentru a ajunge la autonomie şi identitate, copilul va alege să rupă înţelegerea. Se va alege pe sine şi relaţia cu prietenii în locul relaţiei cu părinţii. Aceasta este cea mai mare suferinţă a părinţilor şi vine din nerealizarea puterii schimbărilor din dezvoltarea unui adolescent: copilul chiar trebuie să se separe de părinţi şi trebuie să îşi găsească locul printre covârstnici. Datorită diferitelor funcţii ale minciunii din adolescentă, nu credem că trebuiesc desemnate consecinţe pentru minciună în sine. Acest lucru ar conduce la o forţare a adolescentului de a păstra relaţia cu părinţii şi de a se ghida exclusiv după valorile lor când de fapt nu ar trebui să facă asta. În plus va fixa atenţia copilului pe ce a spus nu pe ce a făcut sau nu a făcut. Uneori când un adolescent minte în legătura cu comportamentul său este un semn bun. Pentru că asumându-si sarcina de a minţi, înseamnă că înca îi pasa de reacţiile părinţilor şi că nu a mers atât de departe încât să sfideze toate regulile. Minciuna este semn că există un conflict: fac ce vreau sau mă supun părinţilor? Minciuna ocazională facilitează stabilirea unui spaţiu privat, o arie a vieţii unde adolescentul e sigur că părinţii nu au control. La vârsta adulta minciunile tind să fie mai sofisticate mai rare şi mai raţionale. Pentru vârsta a treia motivaţia minciunii devine alta, minciunile de compensare cresc ca număr, abilitatea şi credibilitatea cresc şi ele, însă numărul minciunilor scade.

7. De ce mint copii?

Pagina 14 din 63


În încercarea de a explica de ce există minciuna, ce conduce la apariţia ei, studiile au arătat că cele mai frecvente motive pentru care un copil minte sunt următoarele: ascunderea faptelor rele; a insucceselor; a anumitor aspecte legate de persoana sa sau de a altora, dintr-o proastă înţelegere a prieteniei şi a solidarităţii; ascunderea adevărului (neplăcut) din timiditate, ruşine, lipsă de curaj, laşitate; uneori chiar din dorinţa de a menaja sensibilitatea părinţilor; severitatea excesivă a părinţilor; restricţiile absurde; anturajul; exemplul negativ al părinţilor (părinţii i-au minţit pe copiii sau alte persoane în faţa copiilor); lipsa de unitate în cerinţe; fantezie, curiozitate, mister; inconştienţă; dorinţa de a obţine anumite favoruri, de a-şi satisface anumite plăceri; lăcomie, egoism; dorinţa de afirmare, vedetism; greutăţi familiale; lipsa de bun simt, de respect; răzbunare; plăcerea de a păcăli; comoditate; lene; Credem că următoarele motivaţii sunt cele mai importante şi de aceea le prezentam mai în detaliu. Astfel minciuna poate să apăra atunci când una sau mai multe din situaţiile de mai jos sunt prezente. Înţelegerea copilului. Copii intre 3 şi 6 ani pot confunda unele fenomene şi fapte între ele şi din acest motiv să deformeze realitatea. Însă ei nu mint, pentru că nu o fac cu intenţie, ci dintr-o incapacitate de înţelegere datorată vârstei şi dezvoltarii mentale. La vârsta preşcolară copilul va spune povestiri fantastice. Acestea sunt normale şi bune pentru copil Pagina 15 din 63


dezvoltându-se creativitatea şi imaginaţia. Cu toate acestea se poate ajunge la minciună când copiii nu sunt ajutaţi să facă diferenţa dintre realitate şi imaginar. Intenţii bune. Un copil poate spune o minciună pentru a calma lucrurile în familie. De exemplu atunci când părinţii se ceartă pot spune că au avut un succes pe care nu l-au avut pentru că aşa crede că se vor rezolva lucrurile. Sau solidaritatea fata de un coleg de clasă care a spart geamul. Deşi toata clasa ştie nimeni nu spune adevărul pentru că ar fi considerat un pârâcios. Complexe de inferioritate. Sentimentele de inferioritate faţă de cineva îl poate face pe un copil să mintă. Unii copii ascund insuccesele, insatisfacţiile pentru că nu vor să fie priviţi cu compătimire. Vor să apară ca persoane ce merită şi se bucură de respect. Neîncrederea şi teama. Dacă între un copil şi alţii sau între copil şi părinţi se instalează neîncrederea se poate ajunge la minciună. Neîncrederea se creează din cauza inconsecvenţei părinţilor, care îi derutează pe copii. Teama este şi mai periculoasă. Îl face pe copil să se închidă în sine şi să spună minciuni pentru a se salva. Atragerea atenţiei. Când copii nu primesc atenţie sau afectivitate suficientă din partea părinţilor, încep să simuleze anumite dureri sau necazuri pentru a şi-i apropia. Părinţii devin îngrijoraţi şi le dau mai multă atenţie . Minciuna că mijloc de îndeplinire a unor dorinţe nesatisfăcute. Rigiditatea părinţilor în ceea ce priveşte îndeplinirea dorinţelor copiilor îi pot determina pe aceştia din urma să mintă pentru a obţine ceea ce vor. Părinţii au obligaţia de a cunoaşte dorinţele copiilor şi de a-i face să inteleaga de ce o dorinţa poate fi îndeplinita şi alta nu. Reacţie împotriva dependenţei. Când părinţii nu le lasă copiilor un spaţiu personal şi încearcă sa-i controleze, aceştia din urmă sunt tentaţi să mintă pentru a nu-i înfrunta direct pe părinţi. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul preadolescenţilor şi adolescenţilor care simt nevoia de independenţă.

Pagina 16 din 63


Arma împotriva celorlalţi. Unii copii care au făcut ceva rău aruncă cu laşitate vina pe altcineva. Alţi copii chiar ţes intrigi pentru a rupe legătura dintre doi prieteni. Unii copii care sunt supăraţi pe colegi sau pe părinţi aduc o vină mincinoasă sau spun o minciună pentru a se răzbuna pe aceştia.

8. Cauzele minciunii

Au existat controverse în ceea ce priveşte caracterul înnăscut sau dobândit al minciunii, specialiştii tinzând totuşi să vadă în minciună un mecanism dobândit. Care sunt cauzele ce conduc la interiorizarea acestui mecanism? Cum dobândeşte copilul această deprindere? Cauzele cele mai frecvente pentru care unii copii ajung să mintă se datorează unor greşeli pe care le fac părinţii lor, ca de exemplu: 1. Manifestări de indulgenţă: răsfăţ ; ingaduinţă exagerată; lipsă de supraveghere şi control; 2. Manifestări de excesivă severitate: pedepse aspre, exagerate, care generează teamă; restricţii absurde care oricum vor fi încălcate; rigiditate, lipsă de afecţiune, de încredere; umilinţă; 3. Exemplul personal negativ dat copiilor: promisiuni neîndeplinite; atitudinea incorectă faţă de munca proprie şi a celorlalţi; folosirea în anumite împrejurări a minciunii; 4. Lipsa de unitate a cerinţelor educative: între părinţi, între părinţi şi şcoală. Copilul o să folosească minciuna pentru a-i satisface pe toţi; Sa le luam pe rând: 1. răsfaţul. Un lucru foarte important în educaţia unui copil este ca părinţii să îl evalueze corect, pentru ca el însuşi să se poată evalua corect. Când copilul este supraevaluat el ajunge să aibă o atitudine de superioritate şi o lipsă de respect faţă de copiii de aceeaşi vârstă. Începe să Pagina 17 din 63


creadă că totul i se cuvine. Va ajunge doar să îşi ceara drepturile fără să îşi îndeplinească datoriile. Obişnuiţi că li se cuvine orice, vor recurge la orice mijloc pentru a obţine ceea ce vor, inclusiv minciuna. Prin răsfăţ copilul nu va învăţa să îşi frâneze dorinţele, sau să le amâne. 2. Întrebări care sugerează răspunsul. Părinţii pun destul de des întrebări care sugerează răspunsul care i-ar aduce copilului o răsplată: „pe cine iubeşti tu mai mult şi mai mult?” (întreabă tatăl). Copilul va răspunde că pe el. Dacă îl întreabă mama va spune că pe ea. Copilul nu se gândeşte pe cine iubeşte cu adevărat mai mult şi mai mult dar intuieşte că tata vrea să răspundă că pe el. O asemenea întrebare îl îndemnă pe copil să îşi exploateze sentimentele în funcţie de împrejurări, îl îndemnă la făţărnicie, la linguşire, implicit la minciună. 3. Muncă, sinceritate şi merite. Când unui copil părintele îi face un desen şi acesta îl prezintă la şcoala ca fiind făcut de el, implicit îl împinge pe copil să înşele buna-credinţă a profesorilor, să mintă. 4. Supravegherea copilului. Lipsa de supraveghere nu reprezintă în mod direct cauza care declanşează minciuna. Copiii pot face ceea ce vor, uneori lucruri pe care părinţii lor nu le-ar aprecia, şi pentru că ei nu doresc ca părinţii lor să cunoască aceste lucruri, mint. Nesupraveghind copilul părintele nu are cum să contrazică afirmaţiile copilului şi astfel copilul înţelege că prin minciună se poate distrage atenţia părinţilor. 5. Exigenţa iraţională. Prin opoziţie cu răsfăţul, exigenţa exagerată are efecte asemănătoare. Unii părinţi, din dorinţa de a fi autoritari, încalcă multe din nevoile fireşti ale copilului. Acestea trebuiesc satisfăcute, în caz contrar copilul va căuta să şi le satisfacă singur şi să mintă. Restricţiile absurde şi constrângerile vor slabi şi autoritatea în numele căreia unii părinţi procedează astfel, şi copilul este împins pe panta atât de nefastă a minciunii. 6. Pedepsele. Este necesar ca părinţii să discearnă cu atenţie când şi cum e cazul să pedepsească un copil pentru ca acesta să nu îşi piardă încrederea în judecata părintească. Dacă părinţii sunt drepţi, copilul nu va încălca recomandările şi sugestiile lor.

Pagina 18 din 63


7. Lipsa de comunicare verbală şi sufletească între părinţi şi copii generează timiditate şi lipsa de încredere în propriile calităţi şi în părinţi. Vor devenii retraşi şi nu vor putea să meargă la părinţii pentru a mărturisii o greşeală, pentru a cere un sfat. Încercând să acţioneze de capul lui, copilul va greşi şi va încerca să ascundă acest lucru. Copiii simt nevoia afecţiunii şi încrederii părinteşti. Ar fi ideal dacă părinţii ar reuşi să îi facă pe copii să le comunice deschis atât succesele cât şi insuccesele. 8. Curiozitatea neîmplinită. Copiii sunt prin natura lor curioşi. Uneori atât de curioşi încât iţi trebuie destulă răbdare şi calm să poţi vorbi cu ei. Unii părinţii îi repezesc pe copii „mi-ai împuiat capul”. Copilul nu va mai venii a doua oară să întrebe şi probabil se va duce la altcineva mai mult sau mai puţin competent. Curiozitatea nesatisfăcută va duce la obiceiuri ca trasul cu urechea, căutarea în sertare intime etc. Cel mai grav ar fi să se răspundă unei curiozităţi cu o minciună. 9. Exemplul personal. În educaţia copiilor o foarte mare importanţă o are exemplul pe care îl da părintele. Dacă între comportamentul părintelui şi regulile pe care le recomandă copilului există discrepanţe atunci copilul nu va interioriza convingerea că trebuie să le urmeze. 10. Unitatea de cerinţe. Lipsa de concordanţă şi de înţelegere între oamenii care concura la educaţia copilului între metodele pe care le folosesc duc la importante tensiuni în conştiinţa copilului şi la dezechilibre majore. Cerându-i-se lucruri diferite de câtre persoane importante din viaţa să copilul va încerca să satisfacă ambele părţi, şi atunci când va fi depăşit de situaţie va fi tentat să mintă. 11. Confidentele. Este foarte important ca părinţii să discute cu copiii lucruri specifice vârstei acestora. Este nepotrivit ca un părinte să devină foarte intim în discuţiile cu un copil mic. Acesta, făcându-i-se nişte confesiuni personale şi intime va încerca să şantajeze indirect părintele. Acesta din urmă va face toate poftele copilului ca să nu îl supere şi ca să nu cumva să îi scape ceva. 12. O alta cauza este influenţa anturajului. Văzând la prieteni că minciuna îi ajută să obţină avantaje nemeritate sau să scape de unele probleme ajung să creadă că minciuna e ceva util.

Pagina 19 din 63


Aceste lucruri fiind ştiute, nu putem decât să sperăm că părinţii au o conştiinţă morală şi o înţelegere bună a psihologiei copilului. Educaţia părintească are cea mai mare pondere în ceea ce priveşte formarea conştiinţei morale la copil, de aceea majoritatea cauzelor ce conduc la minciuna se găsesc în mediul familial. Este o responsabilitate a noastră a tuturor să ne educam copii în spiritul adevărului şi să evitam pe cât posibil greşelile enumerate mai sus.

9. Efectele minciunii

Dacă există cauze trebuie să existe şi efecte. Minciuna nu face abstracţie de la acest lucru. Astfel oamenii percep minciuna ca pe o deprindere blamabilă tocmai prin raportare la efectele ei. În mod normal efectele minciunii sunt considerate ca fiind exclusiv negative sau preponderent negative, însă există şi foarte multe efecte pozitive, care tind să scape percepţiei cotidiene. O minciuna o dată lansată are o serie de efecte, negative sau pozitive atât la nivelul emitentuluicât şi al receptorului. Astfel: A. în categoria minciunilor cu efect dublu, cu urmări pozitive sau negative asupra ambilor poli ai situaţiei mincinoase le putem consemna pe următoarele: - se resimt benefic la ambii poli. Situaţie în care cel ce minte se simte bine că minte, iar cel minţit se simte bine că este minţit. - se manifesta pozitiv la nivelul emitentului, dar negativ la nivelul receptorului. Cel ce minte are un beneficiu din minciuna în favoarea celui minţit care are o pagubă. - se manifestă negativ la nivelul emitentului, dar pozitiv la nivelul receptorului. Soţul onest care îşi minte soţia din diferite motive va fi stresat din aceste motive, în timp ce soţia, absolut ignorantă, va fi satisfăcută de „corectitudinea” soţului ei. - se manifesta negativ atât la nivelul receptoruluicât şi al emitentului. Acuzatorul care prin jurământ strâmb nedescoperit atrage răul asupra altei persoane, dar şi asupra sa. B. în categoria minciunilor cu efect simplu, cu urmări doar asupra unuia dintre participanţi avem 5 situaţii: - aduc avantaje emitentului fără să afecteze receptorul. Autominciuna satisface adesea vanitatea subiectului care o formulează, lăsându-i în stare de neutralitate pe cei care receptează. Pagina 20 din 63


- aduc un dezavantaj emitentului lor, fără a afecta pe cel ce receptează. Afirmaţiile autoacuzatoare ale elevului care spune „nu am învăţat nimic” deşi ştie că a învăţat. - îl dezavantajează pe receptor fără a-l afecta pe emitent. Povestea cu lupul la oi. - efect neutru asupra emitentului dar pozitiv asupra receptorului. Când doctorul îl minte pe pacient pentru a-l tonifia psihic. - efecte neutre asupra ambilor participanţi. C. în funcţie de modul de asumare responsabilă (conştienta) de către autorul minciunii a scopului minciunii sau de către beneficiar a consecinţelor ei, există 4 situaţii: - efecte de care emitentul nu este (deplin) vinovat, întrucât ignora faptul că ceea ce susţine este neadevărat (Giordano Bruno). - efecte resimţite de beneficiar care nu este responsabil şi pe care, adesea le ignora sau nu le poate evita (Desdemona). - afectează pozitiv emitatorul, deplin conştient de aceasta, şi negativ receptorul (care ignora la început acest efect). Cineva minte pentru a-şi salva semenii. - au consecinţe negative asupra emitentului, deplin conştient de aceasta (masochistul).

Efecte negative: minciunile ne afectează capacitatea de a gândi adevărat; distrug încrederea; ne despart de oameni. minciuna este stresantă din cauza grijilor de a nu fi prins; ne poate face sensibili, incapabili de a comunica deschis. în ciuda sentimentului de triumf când scăpam, ne simţim falşi. în cazuri extreme ne poate afecta capacitatea de a distinge realitatea, ne putem chiar face griji că înnebunim. minciuna creează o dizarmonie între lumea noastră interioară şi lumea exterioară. In cartea sa „Sociologia minciunii”, J.A.Barnes prezintă, prin raportare la accepţiunea sociologică, dar şi etică a minciunii, efectele pozitive şi cele negative ale acesteia. Deşi minciuna este blamată din toate timpurile, şi considerată ca o tară a societăţii, Barnes arată că minciuna este absolut necesară. El se refera la principalele efecte pozitive ale minciunii mai Pagina 21 din 63


ales în plan social, însă alţi autori au arătat şi efectele pozitive în plan psihologic. Iată ce spune Barnes: „A învăţa să minţi este un pas fundamental în procesul de socializare a fiinţei umane, deoarece un număr mare de adulţi îşi exersează sociabilitatea în diferite contexte sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit şi persoanelor potrivite”. El vorbeşte despre convingerea că adulţii ar trebui să-i descurajeze pe copii de la mărturisirea permanenta a adevărului gol-goluţ, ca de exemplu a spune „mătusa Maria e grasă”. Copiii trebuie să înveţe cum să mintă în mod acceptabil dacă vor să se maturizeze pe deplin. Părinţii, deşi îşi învaţă copii că nu e bine să mintă, îi informează (explicit sau implicit) şi că uneori nesinceritatea este necesară în societate. DePaulo şi Jordan susţin şi ei că „atunci când copiii au crescut îndeajuns de mult încât să se familiarizeze cu convenţiile sociale... este riscant pentru ei să nu spună minciuni”. De unde învaţă copiii în ce fel este obstrucţionată sinceritatea de convenţiile sociale? Ca răspuns la această întrebare J.A.Barnes susţine că mai degrabă copiii învaţă această deprindere de la prieteni (pentru că aceştia le arată cum să fie răi în mod acceptabil) decât de la părinţi (pentru că aceştia le arată cum să fie buni în mod acceptabil). Un exemplu de efect pozitiv al minciunii în plan psihologic şi chiar fizic este dat de cazurile în care minciuna are un efect terapeutic. S-a constatat că oamenii care sperau să se întâmple un miracol se vindecau mult mai repede decât cei care priveau situaţia realist. O poziţie asemănătoare cu cea a lui Barnes este şi cea a sociologului Erving Goffman, care priveşte viata că pe o piesă de teatru, în care fiecare dintre noi interpretează un rol. În cartea sa „Viata cotidiană ca spectacol” minciuna apare atunci când vorbeşte de regizare şi de culise. El susţine că raporturile sociale formale sunt bazate pe un fel de scenariu scris în baza aşteptărilor celor doi participanţi în vederea realizării unui profit cât mai mare. Unele raporturi sociale formale implică o anumită ţinută, un anumit cod disciplinar şi comportamental care este cu mult diferit de situaţiile informale ale participanţilor. În ceea ce priveşte culisele spectacolului acestea sunt privite ca partea autentică, adevărată a persoanelor, iar performarea şi personajul interpretat apare ca o înşelare ca o minciună. Societatea nu poate să funcţioneze fără aceste roluri. De exemplu, într-un hotel în care directorul şi personalul vorbesc la per-tu în cadrul informal, dar folosind pronumele de politeţe în cadru formal, adică în prezenta persoanelor străine, dacă un angajat face greşeala să îi vorbească pe numele mic directorului de faţă cu o persoana străină importantă, există riscul ca acea persoană să îşi scadă respectul faţă de director. Astfel fără aceste convenţii legate de aspectul formal şi informal, buna funcţionare a unor instituţii ar putea fi pusă în Pagina 22 din 63


pericol, iar profesionalismul lor ar deveni îndoielnic. Să ne gândim la instituţiile cu un grad mare de formalitate, ca poliţia sau armata. Aceste instituţii şi-ar pierde din autoritate dacă planul informal şi cel formal s-ar suprapune, aşa că interpretarea rolurilor şi implicit minciuna este benefică. Goffman vorbeşte de aparenţe, de nevoia de a lăsa o anumită impresie care să te avantajeze în activitatea pe care o desfăşori. Putem spune că actorii sociali sunt nişte prefăcuţi care încearcă să te facă să crezi ceva fără a cunoaşte însă anumite detalii care poate te-ar face să te răzgândeşti. Vorbim în acest caz de o minciună prin omisiune, care este inevitabilă. De exemplu, Oficiul De Protecţia Consumatorilor se ocupa tocmai cu reducerea diferenţei dintre aparenţă şi realitate. Să ne gândim că există restaurante în care bucătăria e plină de mucegai şi unde şobolanii merg ca la ei acasă. Cum ar mai reuşi patronul să atragă clienţii dacă nu ar recurge la aparenţte şi prefăcătorie? Toate aceste exemple au efecte pozitive la nivel pragmatic, şi pe un termen destul de scurt, pentru că mai devreme sau mai târziu minciunile respective vor fi demascate, iar acele rezultate care ar fi trebuit să se întâmple la început se vor întâmpla acum. Minciunile folosesc că mijloace de amânare a responsabilităţii în cel mai bun caz, dacă nu chiar ca mijloace de neasumare a ei.

10. Victimele minciunii

Există trei tipuri de victime ale minciunii: victima individuală - este definită de persoana supusă unei înşelăciuni mai mult sau mai puţin întâmplătoare, înşelată fără voia sa, care ignoră faptul de a fi minţită, care află ulterior acest lucru sau nu îl află niciodată. victima autogenerată este persoana care se autovictimizează prin minciună, situaţie în care emitentul este în acelaşi timp şi beneficiarul minciunii. Aceasta formă a autominciunii reprezintă cea mai rafinată expresie a înşelăciunii. Este situaţia în care mincinoşii ajung să creadă propriile invenţii, începând de la cele conştiente cuprinse în biografii sau curriculum vitae, şi până la cele mai stranii forme de paranoia.

Pagina 23 din 63


victima cuplată se bazează pe o relaţie stranie de simbioză între două persoane distincte. Este cazul relaţiilor de genul: Complicitate. Cel ce minte se simte bine că minte, iar cel ce este minţit se simte bine că este minţit, atâta timp cât este minţit frumos. Ipocrizie. Fiecare dintre cei doi ştie că celalalt minte, dar acceptă situaţia, crezând că el este cel ce l-a păcălit pe celălalt. Cooperare. Minciuna inconştientă a unui partener serveşte la autominciuna celuilalt. Don Quijote şi Sancho Panza. Respingere. Mincinoşii reacţionează negativ la minciunile celorlalţi. Unii părinţi care îşi mint copiii reacţionează negativ la minciunile copilului.

11. Tipuri de minciuni

Există mai multe tipologii de clasificare ale minciunii. Cele mai răspândite împart minciunile în 4 clase, altele în trei clase. Vom prezenta pe rând fiecare tipologie, accentuând tipologia căreia îi dam cel mai mare credit. Tipologia 1 Minciuni prosociale (albe) – presupune a minţi pentru a ajuta o alta persoana. Această minciună nu generează nici un rău direct nici unei persoane, dar ajută pe termen scurt persoana care este vizată. Exemplu: dacă o persoană te întreabă dacă îi stă bine cu noua lui coafură, şi ţie nu iţi place, dar ştii că dacă i-ai spune adevărul ar suferi, îi spui că iţi place pentru a-l cruţa de suferinţă. Minciunile de punere în valoare a eului – a minţi pentru a părea mai bun, pentru a salva aparenţele, pentru a evita jena, dezacordul sau pedeapsa fără a-i răni pe ceilalţi. Aceste minciuni au menirea de a pune în valoare persoana care minte fără a-i defavoriza în vre-un fel pe ceilalţi. Sunt spuse de obicei de persoanele care nu au o încredere de sine foarte puternică, şi care au nevoie de recunoaştere şi apreciere. Exemplu: când îi spui prietenului tău că ai stat la

Pagina 24 din 63


aceeaşi masa cu solistul de la vama veche şi că aţi băut o bere împreuna, deşi nu este adevărat. Minciuna egoistă – a minţi pentru a se proteja pe sine în defavoarea altora sau a ascunde o infracţiune. Începând cu această minciună ar trebui cu toţii să fim îngrijoraţi de cursul minciunilor şi de viitorul lor, pentru că după cum vedem acestea încep să ne privească direct. Persoanele care mint egoist încearcă să obţină anumite avantaje, deşi nu le merită, în defavoarea altcuiva care le merită. Şi în cazul minciunilor anterioare, prosociale şi de punere în valoare, persoana obţinea un anumit avantaj. În primul caz avantajul era că persoana minţită nu se supăra, iar în cel de-al doilea caz persoana care minţea reuşea să genereze o imagine de sine mult mai bună, şi reuşea să se facă apreciat pentru ceva ce nu era adevărat. Însă în aceste două cazuri persoana minţită nu era nedreptăţită direct, ca în cazul minciunii egoiste. Minciuna antisocială – a minţi pentru a face rău deliberat unei alte persoane. Aceste minciuni nu au alt scop decât să facă rău deliberat pentru a aduce satisfacţie celor care le generează. Sunt legate de un complex antisocial şi de o tendinţă sadică. Principalul ei scop este să facă rău şi abia apoi să obţină, eventual, şi alte avantaje. S-a constatat că copiii între 6 şi 11 ani spun cel mai des minciuni prosociale, urmate de minciuni de punere in valoare a eului, apoi de minciuni egoiste şi în cele din urma de cele antisociale. După cum am văzut, minciunile, indiferent de tipul lor au efecte negative în primul rând. Adică mai devreme sau mai târziu se ajunge să genereze un rău, mai mare sau mai mic. Singura justificare posibilă ar fi că primele două tipuri de minciuni amână confruntarea cu o realitate prea brutală, care ar putea eventual să destabilizeze persoana. Poate că amânând confruntarea persoana ajunge să-şi interiorizeze mecanismele de a face faţă problemei ascunsă de minciună. Cu toate acestea rezultatele ar putea să fie şi mai devastatoare în cazul în care persoana minţită nu învaţă să facă faţă problemei, pentru că minciuna, prin ea însăsi, va constitui o problema suplimentară. Deci putem spune că minciunile pot avea efecte pozitive dacă sunt bine gestionate. Tipologia 2

Pagina 25 din 63


Minciuni lase (egoiste). Acestea sunt cele mai periculoase, sunt proiectate pentru beneficiul mincinosului. Sunt spuse intenţionat pentru a se proteja sau pentru a obţine un avantaj pe care altfel nu l-ar obţine. Minciunile din curiozitate (albe). Acestea nu sunt dăunătoare şi sunt spuse să scutească o cunoştinţa, un prieten sau un membru al familiei de nişte sentimente neplăcute. Când un prieten te întreabă cum îi sta freza, şi îi sta că naiba, ai câteva opţiuni. Poţi să îi spui că este urâtă, riscând să îi provoci sentimente negative. Un răspuns potrivit ar fi: iţi stă bine, dar cred că ar trebui să încerci frizerul meu, e foarte bun. Câteodată folosirea diplomaţiei, discreţiei şi suportului este cea mai bună alegere. Minciunile curajoase (altruiste, ne-egoiste). Minciunile curajoase sunt spuse pentru a-i apăra pe ceilalţi sacrificându-ne pe noi. Atunci când îl ajuţi pe un prieten la o munca fizică grea şi te întreabă dacă mai poţi, iar tu eşti foarte obosit, dar ştii că dacă i-ai spune asta ar renunţa la un serviciu pe care vrei să i-l faci, îi spui că te simţi bine şi că poţi să termini. Tipologia 3 Joseph Tecce a identificat şase tipuri de minciuni: minciuna protectivă, care poate proteja mincinosul de pericol; minciuna eroică, creată pentru a proteja pe altcineva de pericol şi pedeapsă; minciuna din joacă, cea spusă de pescar despre mărimea peştelui prins; minciuna eului, proiectată pentru a proteja pe cineva de jenă; minciuna avantajoasă, care imbogaţeşte caracterul; minciuna maliţioasa, spusă pentru a răni deliberat pe cineva. Tipologia 4 Bowyer (1982) clasifica minciuna în doua tipuri principale: ascunderea realului; arătarea falsului (deşi aceasta implica şi ascunderea); Aceste tipuri fundamentale se împart mai departe în şase categorii de înşelare: Pagina 26 din 63


Prin ascundere mascarea - a se amesteca în mulţime (ex. camuflajul); reformularea (ambalarea) – a prezenta sub altă formă; orbirea – confundarea ţintei (ex: codurile); Prin arătarea falsului imitaţia, mimarea – o replică ce are una sau mai multe caracteristici reale; inventarea – crearea unei noi realităti; momirea - orientarea greşită a atacatorului; Tipuri de minciuna Mascarea

Exemple Camuflarea unor animale care se confundă

Reformularea (reambalarea) Orbirea

cu mediul înconjurător (cameleonul); Cosmeticele, machiajul; Cerneala împrăştiată de o caracatiţă pentru a confuza prădătorul; bombele date în al doilea război mondial pentru a confuza

Imitaţia, mimarea

radarele; Pasările care mimează că sunt rănite pentru

Inventarea Momirea

a atrage atenţia prădătorilor de la pui lor; Propaganda, relaţiile publice, publicitatea; Tancurile machete folosite în războiul din Kosovo de către serbi.

Tipologia 5 Clasificarea

minciunilor

în

funcţie

de

consecinţele

pe

care

le

produc

(http://www.gsb.uchicago.edu/fac/uri.gneezy/vita/deception.pdf). Există 4 tipuri de minciuni după acest criteriu: Minciuni care ajuta ambele parti, sau cel puţin nu fac rău nimănui. De exemplu o minciuna alba nu îl costa nimic pe mincinos, dar îl face pe cel minţit să se simtă bine. Minciuni care îl ajută pe cel minţit chiar dacă îi fac rău celui care minte. Motivaţia pentru acest tip de minciuni poate fi purul altruism, sau alt motiv poate fi faptul că oamenii iubesc actul de a dărui. Minciuni care nu îl ajută pe mincinos, dar pot răni ambele parti, sau cel puţin, persoana minţită. Motivul pentru aceste minciuni poate fi ranchiuna pentru un comportament nedrept.

Pagina 27 din 63


Minciuni care cresc avantajele mincinosului şi scad avantajele celui minţit. Aceasta categorie este foarte relevanta pentru multe evenimente economice.

12. Tipuri de mincinoşi

Pentru a reuşi să împarţi tipurile de mincinoşi în nişte categorii cât mai generale trebuie să ţii cont de anumite variabile ca de exemplu: natura minciunii, mărimea sau seriozitatea minciunii, subiectul minciunii, rezultatele minciunii, cauzele externe ale minciunii, cauzele interne ale minciunii, ocupaţia mincinosului, ocaziile minciunii, sau alţi factori asociaţi cu minciuna. Astfel există : Mincinoşii patologici Mulţi dintre noi am avut de-a face cu oameni care frecvent sau chiar permanent ne mint. Oameni care mint constant, fără un motiv întemeiat sunt cunoscuţi ca mincinoşi patologici. Ei au o nevoie intensă ca oamenii să îi placă, dar minciuna lor îi ţine pe oameni la distanţă. în acest sens ei sunt auto-distructivi, în sensul că alţii decid că mincinosul este mai stresant decât merită. Unii mincinoşi patologici nu sunt conştienţi că spun tot timpul minciuni. Ei merg şi mai departe şi chiar trăiesc o minciună, uneori chiar adoptă o identitate complet diferită şi o trăiesc ca şi cum ar fi adevărată. Ei pot poza în fizicieni, avocaţi, vedete rock, eroi, etc. Cea mai importantă recompensă pentru aceştia este o creştere a stimei de sine. Cam o treime dintre mincinoşii patologici adoptă identităţi false. Aceştia sunt împărţiţi egal între bărbaţi şi femei. Au de obicei o inteligenţă medie şi au abilitaţi verbale peste medie. Unul din patru simulează boala, şi unu din cinci a fost arestat pentru furt, escrocherie, plastografie, etc. Mincinoşii patologici sunt unii dintre cei mai şarmanţi oameni pe care ai vrea să îi cunoşti. Sunt experţi în înşelatorie, şi spre deosebire de ceilalţi oameni, nu arată emoţiile sau nu se supără când mint. Dintre mincinoşii non-patologici fac parte:

Pagina 28 din 63


Mincinoşii ocazionali – din care facem parte toţi. Chiar nu le place să mintă, dar o vor face din când în când pentru a evita situaţii neplăcute sau pentru că nu vor să admită că au făcut ceva greşit sau jenant. Pentru că se simt inconfortabil minţind, se vor trăda când mint prin expresivitate şi limbajul trupului sau voce. Mincinoşii frecvenţi – ştiu că minciuna este greşită, dar asta nu îi face să se simtă prost. Din acest motiv este posibil că ei să mintă regulat şi e puţin probabil să se dea de gol. Totuşi pentru că se simt bine minţind, nu acordă aşa de multă atenţie consecintelor şi logicii declaraţiilor lor. Mincinoşii din obişnuinţă – sunt ieşiţi din comun. Ei au dificultăţi în a separa realitatea de ficţiune şi spun tot ce le trece prin minte indiferent de cât de exagerat, ridicol, ilogic sau fals ar fi. Ei mint atât de frecvent încât nu îşi arată disconfortul psihic, dar sunt atât de neglijenţi cu conţinutul încât sunt uşor de prins. Mincinoşii profesionişti – sunt cei mai greu de identificat. Ei nu mint fără discriminare ca mincinoşii din obişnuinţă. Ei mint cu un scop. Mincinoşii profesionişti îşi duc minciunile până la capăt şi ştiu exact ce au de spus şi când. Pentru că a fost exersată atâta, minciuna nu se va arăta în comportamentul lor expresiv. Singura metodă de ai prinde este prin verificarea unei alte surse independentă. În această clasă sunt incluşi aceia care îşi câştigă existenţa prin minciună: magicienii, vrăjitoarele, mediumii, ghicitorii etc.

13. Minciuna şi grupurile sociale Minciuna în sistemul judiciar Scopul, raţiunea de a fi a profesiilor din sistemul juridic este scoaterea la lumină a adevărului şi distribuirea echitabilă a dreptăţii pe baza legii. Minciuna este prezentă la tot pasul de obicei sub forma sa neagră sau gri, antisocială şi egoistă. Avocaţii sunt obligaţi să apere oameni care sunt vinovaţi de faptele pentru care sunt învinuiţi şi deci să pretindă că aceştia ar fi nevinovaţi, să mintă. Avocaţii prin însăsi natura şi structura profesiei lor sunt legaţi de minciună. Minciuna în profesiile de sprijin ale legii

Pagina 29 din 63


Aflarea adevărului se dovedeşte a fi problematică în cadrul unui mediu în care minciuna este la tot pasul şi se încearcă ascunderea ei. Pentru a reuşi să descopere adevărul oamenii legii sunt obligaţi ca pe langă metodele cinstite şi morale să recurgă la o serie de strategii de disimulare, înşelaciuni, minciună pentru a-i demasca pe infractori. Este cazul poliţiştilor care lucrează sub acoperire. În acest caz minciuna este folosită pentru binele social. Minciuna în profesia militară Se spune că adevărul este prima victimă a unui război. În caz de război minciuna este de aşteptat să intervină, aşa că ambele părţi folosesc tehnici de spionaj şi contraspionaj. Minciuna este atât de importantă încât poate conduce la pierderea sau câştigarea unui război. Dacă se reuşeşte ascunderea unei informaţii foarte preţioase sau a unei acţiuni secrete aceasta poate fi fatală pentru adversar. În ultimul timp războiul se poartă între serviciile de informaţii ale participanţilor. Minciuna şi serviciile secrete. Agentul îşi disimulează adevărata personalitate, îşi ascunde unele abilitaţi intelectuale sau fizice pentru a nu se da de gol. Minciuna este folosită pentru a reuşi în îndeplinirea misiunii, justificarea găsindu-se în dragostea de ţară şi binele compatrioţilor săi. Minciuna în activităţile economice În domeniul economic zonele cele mai sensibile la minciună se găsesc în sfera vânzărilor şi a negocierilor. Un experiment arată că zâmbetul fals aduce vânzătorilor aproximativ de doua ori şi jumătate mai mult bacşiş decât un zâmbet minimal. Cu toate acestea, pe termen lung, aceşti vânzători si-au scăzut sensibil respectul de sine şi au fost expuşi suplimentar la apariţia unor nevroze. Minciuna în relaţiile publice şi advertising Pentru că relaţiile publice acţionează în zona comunicării umane ele se afla în contact cu potenţialitatea transmiterii unor informaţii false şi atunci când aceasta se face voit , se Pagina 30 din 63


pătrunde pe teritoriul minciunii. Principalele tipuri de minciuni din cadrul relaţiilor publice sunt: refuzul de a comenta unele afirmaţii ale ziariştilor, oferirea de răspunsuri evazive la întrebări clare, discreditarea şi infirmarea zvonurilor, neprezentarea intenţionată a informaţiilor deţinute ziariştilor etc. În ceea ce priveşte advertissing-ul minciuna are motivaţia maximizării profitului, prin crearea, implementarea şi susţinerea imaginii de marcă: creşterea notorietăţii produsului (awareness), a preferinţei consumatorului pentru acel produs (preference), a încrederii în marca (brand) şi fidelizarea consumatorilor. Publicitatea nu este interesată în promovarea strictă a adevărului despre produs, ci ea spune ce vrea să audă publicul său ţintă, pentru a obţine din partea acestuia răspunsul dorit. Minciuna în jurnalism Aparţinând comunicării de masa , minciuna jurnalistică se dovedeşte a fi foarte nocivă mai ales dacă este pusă în serviciul unor interese arbitrare şi ilicite. Falsul intenţionat în jurnalistică poate lua atât forma ascunderii informaţiilor, a instituirii embargoului sau a cenzurii, cât şi a aserţiunilor tendenţioase, insidioase, neacoperite logic sau argumentativ de fapte sau raţionament, el se poate manifesta atât prin neacordarea dreptului la replică, cât şi prin şantajul voalat asupra potenţialilor achizitori de spaţiu publicitar, se poate insera atât la ordinul politicului, patronatului, finanţatorilor, cât şi datorită intereselor personale ale jurnalistului.

Minciuna în profesia politică Percepţia socială privind profesia politică este că aici minciuna este la ea acasă, ea fiind folosită ca instrument de manipulare a opiniei publice şi a adversarilor politici. În acest domeniu minciuna produce beneficii uriaşe în raport cu riscul de a fi descoperită. În diplomaţie, întrucât sinceritatea duce la rezultate mediocre, folosirea minciunii este pe deplin argumentată. Minciuna în profesia medicală

Pagina 31 din 63


Jurământul lui Hipocrate îl obligă pe medic la confidenţialitate, însă această tăinuire poate deveni din secret profesional minciună prin ascundere. Minciunile despre boală sau moarte îl poate avea ca receptor pe pacient. În îîumite situaţii în care comunicarea diagnosticului ar putea deteriora starea pacientului medicul este forţat să mintă. Minciuna în profesiile artistice Problema etică comună tuturor formelor de artă este minciuna implicată în plagiere şi imitare. Este în mod cert o minciuna când pretinzi că o creaţie iţi aparţine când ştii că ţi-ai însuşit-o în mod fraudulos. Playbackul este şi el o formă de minciună de joasă speţă. Actorii deşi îşi clădesc eşafodajul interpretativ pe identităti false, nu mint decât convenţional. Deci tehnic avem de-a face cu o minciună a actorului odată cu interpretarea fiecărui rol, morala acestuia ramane nepătată.

14. Autoînşelarea

Potrivit părerii tradiţionale asupra autoînşelarii, aceasta este o analoagă intrapersonală a decepţiei interpersonale. În acest din urmă caz cei ce inşeală în mod intenţionat îi fac pe ceilalţi să creadă că „p”, şi există un moment în care cel ce înşeală crede că „p” este fals, în timp ce, cel înşelat crede că „p” este adevărat. În autoînşelare este de la sine înţeles că cei ce se autoînşeală se înşeală intenţionat crezând că „p” şi există un moment în care crede că „p” este fals în timp ce cred şi că „p” este adevărat. Prima problemă care se pune este dacă autoînşelarea reprezintă un act de voinţă, dacă implică intenţia şi responsabilitatea, având astfel trăsăturile standard ale oricărei minciuni, sau dimpotrivă, este un act reflex de autoapărare, care nu incumbă nici o obligaţie morală. Autoînşelarea nu este produsă de grabă sau de îngrijorare, de confuzie sau de afecţiuni psio-fizice. Ea nu este o eroare mecanică. Ea implica persoana, dorinţele şi scopurile sale, credinţele ei, conferind: „convenabilitate, instrumentalitate şi confort”. De aceea ea este o formă blamabilă de iresponsabilitate aleasă conştient ca opţiune. Motivul pentru care autoînşelarea se întâmplă ţine probabil de un reflex al instinctului de conservare mai mult sau mai puţin dezvoltat de la un individ la altul, în funcţie de care

Pagina 32 din 63


oamenii cooperează cu ei inşişi pentru a se autoînşela sau dimpotrivă, opun rezistenţă rămânând ancoraţi în real. Autoînşelarea intră în funcţiune când cel ce înşeală nu realizează că el se induce în eroare pe sine, şi nu cunoaşte motivele pentru care se înşeală pe sine. Distingerea autoînşelării de raţionalizare este o problemă foarte subtilă şi încearcă să scuze judecata greşită sau reprimarea. Cerinţa crucială pentru autoînşelare este ca victima să fie inconştientă pe motivele sale de a menţine credinţa falsă. Ar putea părea că autoînşelarea este un alt termen pentru conceptul freudian de reprimare. Există cel puţin două diferenţe. În reprimare, informaţia ascunsă de sine reiese dintr-o nevoie adânc aşezată în structura de personalitate, ceea ce nu este cazul tipic în autoînşelare. Unii susţin că confruntarea celui ce se autoinşeală cu adevărul poate rupe înşelarea, în timp ce în reprimare, o asemenea confruntare nu va conduce la conştientizarea adevărului. Pacientul bolnav de cancer nu este conştient că înşelarea sa este motivată de inabilitatea sa de a se confrunta cu frica morţii sale iminente. După Freud cunoaşterea începe cu percepţia şi sfârşeşte cu răspunsul. Fluxul informaţional poate fi deviat, transformat, şters, informaţia ajungând apoi în primul sistem de memorie de unde se distribuie într-o serie de alte sisteme de memorie. Sistemul primar triază însă informaţiile care ar putea provoca durere sau anxietate. Aceste informaţii ieşind din circuit, duc la o informaţie lacunar conştientizată. Aici s-ar găsi resorturile minciunii de sine. Jean-Paul Sartre vorbeşte de rezultatele îndoielnice ale autoînşelarii, afirmând că aceasta are rezultate bune numai pe termen scurt. Fingarette se întreabă cum se poate ca una şi aceeaşi persoana să ştie şi să nu ştie ceva în acelaşi timp. Un răspuns posibil este cel dat de Leon Festinger în teoria disonanţei cognitive, şi anume acela că oamenii resping informaţiile care le produc disconfort şi acceptă informaţiile care sunt concordante cu valorile personale, acesta fiind singurul criteriu de sortare. Gur şi Sackheim definesc autoînşelarea ca „motivarea inconştientă a uneia din doua cognitii aflate în conflict”. Există câteva condiţii necesare autoînşelării: individul să aibă 2 credinţe contradictorii (p şi non-p); aceste credinţe să fie simultane; individul să nu fie conştient de reţinerea uneia dintre credinţe; operaţiunea mentală ce determină care conţinut mental este şi care nu este subiectul conştientizării să fie motivată.

Pagina 33 din 63


Se remarcă faptul că totuşi, cunoaşterea adevărului reprimat rămâne înregistrată cumva în creier. S-a pus întrebarea „ce anume motivează autoînşelarea?”. Ca răspuns la această întrebare, cea mai cunoscută teorie era că cel ce se autoînşeală îşi doreşte ca acel lucru să fie adevărat. Aceasta ipoteză justifică anumite cazuri de autoînşelare ca de exemplu atunci când cineva care mai are puţin păr se minte pe sine că are un păr foarte des. Se poate spune că această credinţă greşită este motivată de dorinţa subiectului de a avea mai mult păr. Dar ce se întâmplă în cazurile în care, de exemplu, un soţ crede că soţia lui îl înşeală fără ca aceasta să o facă. Când din cauza geloziei şi în lipsă de argumente rezonabile un soţ crede acest lucru, se mai poate spune că acesta îşi doreşte ca soţia lui să îl înşele? În acest caz nu mai putem vorbi despre motivarea autoînşelării de dorinţa ca şotia lui să îl înşele. Nimeni normal nu şi-ar dori asta. Deci, nu se poate vorbi despre o motivaţie generală care ar putea genera autoînşelarea, ci mai degrabă despre una particulară, specifică de la caz la caz, bazată pe structurile inconştiente personale, pe nevoile şi vulnerabilităţile fiecăruia. Autoînşelarea poate apărea în mai multe ipostaze: autoînşelarea metafizică – este o necesitate pentru a te putea împăca cu viata, cu insuportabilul ei, în caz contrar realitatea fiind prea dură. Se referă la faptul că oamenii îşi creeaza iluzia că viata lor are un sens fără a fi siguri şi fără a avea argumente palpabile că este adevărat. autoînşelarea ca autoiluzie – reprezintă o credinţă cinstită într-o falsă caracterizare a sinelui, care duce la erori cognitive sau informaţionale; autoînşelarea ca dezindividualizare – conduce la fenomene precum camuflarea identităţii şi a personalităţi proprii. Este cazul uniformelor care modifică personalitatea purtătorilor lor; autoînşelarea prin biasarea onestităţii (fairness bias) – tendinţa subiectivă inconştientă prin care ne reprezentăm pe noi mai pozitiv decât suntem în realitate în ceea ce priveşte onestitatea, moralitatea, dar nu şi în ceea ce priveşte inteligenţa, deoarece nivelul de controlabilitate a unei trăsături de personalitate este proporţional mai ridicat cu dezirabilitatea acesteia. Tindem să preţuim mai mult ceea ce putem controla; autoînşelarea ca dubla înşelare – oamenii se pot autoconvinge că nu mint. Acest lucru se întâmplă deoarece conştiinţa minciunii este uşor de detectat şi implică sancţiuni dure. Prin

Pagina 34 din 63


această dubla înşelare a sinelui (minţirea propriu-zisă şi minciuna asupra faptului că ne-am minţit), sistemul devine atât de fluid încât poate scăpa chiar şi unui psiholog; autoînşelarea ca spălare a creierului - deşi agentul declanşator se găseşte în exteriorul psihicului, individul continuă să schimbe caracterul de fals sau adevărat al informaţiilor din propria voinţă. autoînşelare în minciuna de masă – autoînşelarea se amplifică atunci când şi celor din jur li se întâmpla acelaşi lucru. Autoînşelarea este explicată în psihanaliză de fenomenul refulării. Aceasta presupune alungarea din conştiinţa oamenilor a conţinuturilor care ar putea să le tulbure acestora starea de bine. Aceste conţinuturi pot fi emoţii, gânduri, situaţii, amintiri etc. Deci refularea permite protejarea echilibrului psihologic al individului. Conştiinţa este înşelată de partea inconştientă a psihicului. Dar psihicul fiind compus din partea conştientă şi cea inconştientă, se ajunge la autoînşelare. Cu toate acestea aceste conţinuturi nu se pierd. Ele rămân în inconştient şi acţionează de acolo pe căi insesizabile străine conştiinţei. Putem să explicăm autoînşelarea şi prin celelalte mecanismele de apărare, sau prin câteva dintre mecanismele de apărare. În cartea sa „Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice”, Şerban Ionescu spune că mintea este înşelată de inimă în cazul raţionalizării. Aceasta este folosită iniţial ca apărare socială, dar ajunge să fie folosită ulterior ca mecanism intern. Când eul nu mai face faţă provocărilor realităţii, când pulsiunile inconştiente intră în conflict cu cenzura supraeului, mecanismele de apărare intră inconştient în funcţiune, pentru a proteja eul şi astfel se produce autoînşelarea. Nu de puţine ori spunem despre unii oameni că sunt nişte mincinoşi şi că nu vor să recunoască adevărul, când de fapt ei cred cu adevărat în ceea ce au spus, dar mecanismul negării au pus stăpânire pe o parte din realitatea lor internă. Realitatea obiectiva este atât de dureroasă sau atât de intolerabilă încât negarea intră inconştient în funcţiune pentru a ajuta persoana să reziste tensiunii. La fel se întâmpla şi cu mecanismul transformării în contrariu, care nu de puţine ori ne scoate din sărite la apropiaţii noştii. Din cauza acestor mecanisme de apărare apar contraziceri la fel de fondate din ambele parti, pentru că amândoi participanţii la comunicare cred cu toată puterea în ceea ce afirmă. Însă numai unul dintre ei reuşeşte să se mintă pe sine şi astfel să îl „mintă” şi pe celălat. Recurgerea la refuz conduce adesea, în cazul adultului , la minimizări sau maximizări manifeste ale realităţii. Astfel, neplăcerile sunt minimizate, iar succesele maximizate.

Pagina 35 din 63


Aşa stau lucrurile şi cu celelalte mecanisme de apărare, care nu fac altceva decât să înlăture sau să modifice o parte din realitate care dacă ar fi conştientă ar produce nişte conflicte interioare cărora eul nu le-ar rezista.

15. Minciuna şi regimurile totalitare

Ştim cu toţii cât de importantă a fost minciuna în regimurile totalitare, cât de mult rău a putut genera şi cât de greu ne-a fost să trecem peste credinţele greşite adânc sădite în conştiinţa noastră de liderii comunişti persuasivi şi convingători. Ce au încercat liderii totalitari a fost nu doar păstrarea la cârma conducerii a sistemului pe care îl conduceau, dar mai ales modificarea conştiinţei supuşilor şi transformarea lor în nişte sclavi care să le servească scopurilor personale. S-a încercat asuprirea voinţei libere a oamenilor prin dezinformare şi minciună, prin impunerea cu forţa a unor valori arbitrare, prin inducerea forţată a unor credinţe despre sistemul respectiv şi despre liderii lor. Minciuna şi neadevărul erau esenţa acestor regimuri, iar oamenii erau cobaii pe care se făcea experimentul. Este cel mai bun exemplu pentru a observa efectele minciunii. Dar să vedem cum anume au reuşit să ajungă atât de departe. Pentru a se influenţa ceea ce se concepe, ce se proiectează, ce se gândeşte nou se foloseşte minciuna conceptuală care influenţează felul de a vedea realitatea , ansamblurile de opinii, de idei cu privire la problemele filosofice, ştiinţifice, politice, sociale, economice, artistice etc., iar intr-un cadru mai general influenţând concepţia despre lume şi viaţă. Orice taxonomie este de fapt o convenţie, realitatea fiind un întreg indivizibil, un continuum spatio-temporal. De fiecare dată, intr-un act comunicaţional se produce inevitabil o reducere de date şi deci o distanţare de realitate. Definirea oricărei probleme influenţează rezolvarea ei, prin însăsi îmbinarea conceptelor ei constituente. S-ar părea că minciuna conceptuala este intrinsecă reflectării realităţii în conştiinţă, iar dimensiunea ei depinde de mărimea devianţei dintre aceste doua planuri. Dar determinantă pentru acordarea calificativului de minciuna unui mesaj este prezenta intenţionalităţii de a transmite falsul la emintator (sursa).

Pagina 36 din 63


Educaţia are o dilemă majoră: „trebuie deschis spiritul către lumea înconjurătoare sau trebuie formaţi buni cetăţeni?”. Răspunsul la această întrebare face diferenţa dintre propagandă şi educaţie, deoarece ultima iţi arată cum să gândeşti, iar prima ce să gândeşti. Deşi ambele sunt manipulări formative bazate pe minciună conceptuală, este evident că manipularea prin educaţie este mult mai periculoasă, căci ea deschide spiritul în mod selectiv spre valori prefabricate, convenabile ideologiei oficiale. Apogeul manifestării minciunilor conceptuale îl găsim în regimurile totalitare. Aici apar minciunile cel mai minuţios elaborate, deoarece menirea lor era să confere ideologiei totalitare caracterul de sacralitate, de adevăr final, dincolo de orice îndoială, pervertind conceptele deja cunoscute cărora le confereau înţelesuri noi, care să servească exclusiv ideologiei lor. ”In societăţile sovietice minciuna devine adevăr. Totalitarismul, întrucât el reuşeşte să abroge însăsi ideea de adevăr, nu mai poate fi acuzat de minciuna” (Leszec Kolakowski în tratat de manipulate p. 52). La rândul sau Piotr Wierzbicki distinge trei modalităti de deformare prin minciună conceptuală în regimurile totalitare: anularea limbajului – realizata prin intermediul limbii de lemn, prin conferirea de noi sensuri, prin schimbarea semanticii uzuale şi a semnificaţiilor anterioare ale cuvintelor. anularea logicii – realizata prin apelarea la încredere u la realitate, prin recursul la mistica doctrinara şi abandonarea efortului argumentativ. anularea realităţii – consa în înlocuirea parţilor de realitate incomode cu agregate conceptuale conforme dogmei şi cu mituri legitimatoare şi justificative. Noua realitate este văzuta că fiind cea mai buna, superioara oricărei alte realitati. Refuzul minciunii conceptuale în regimurile totalitare se face cu mare dificultate şi prin asumarea unor riscuri uriaşe. Să ne amintim de arestul politic din ţara noastră. Câţi intelectuali care au luptat pentru adevăr şi dreptate au avut de suferit. Câţi au fost nevoiţi să fugă peste hotare pentru că le stricau planurile comuniştilor şi trebuiau eliminaţi. Date fiind acestea, şi observând puterea de distrugere a minciunii la nivel de mase, mai există oare dubii că efectele minciunii, mai devreme sau mai târziu, sunt negative? Are oare cineva dreptul să ne controleze dreptul la libertatea de gândire? Poate fi cineva atât de bun şi atât de cinstit încât să ne mintă pentru a ne face fericiţi? Se poate ajunge la fericire pornind de la nişte credinţe false? Este oare nevoie să construim o noua realitate pentru a ajunge la scopul final? şi mai mult, atât de greu este de suportat adevărul şi realitatea aceasta Pagina 37 din 63


încât să avem nevoie să fim minţiţi pentru a putea trăii în linişte? Credem că educaţia copiilor noştii ar trebui să plece de la prezentarea onestă a realităţii lăsând la latitudinea lor posibilitatea de a alege drumul viitor, de a se lăsa conduşi de credinţe false despre realitate. Si, mai mult credem că avem cu toţii responsabilitatea de a ne conduce vieţile după nişte principii reale şi oneste, pentru că în caz contrar conflictele nu vor înceta să apară.

16. Costurile şi beneficiile minciunii

Credibilitatea este o forma de avere. Relaţiile de durată se bazează pe credibilitate şi încredere. Oamenii fac puţine unul pentru celalalt fără un capital de încredere. Sinceritatea şi încrederea sunt de obicei esenţiale pentru bunul trai. Dacă cineva vrea să fie crezut atunci când spune adevărul, trebuie să aibă credibilitate. Credibilitatea este necesară şi pentru ca cineva să creadă ceea ce minţi. O persoana care rezistă minciunii are capacitatea de a construi relaţii de durată şi de încredere. Menţinerea unei percepţii greşite în mintea unei persoane cu care există o relaţie necesită menţinere constantă şi sârguinţă, un preţ care nu este plătit de cineva care spune adevărul. Minciunile necesită noi minciuni pentru a întării impresia falsă. Mincinosul trebuie să ţină minte toate minciunile pentru a menţine iluzia. Adevărul devine un duşman de temut al mincinosului. Inteligenta persoanei păcălite devine duşmanul mincinosului. Acumularea de minciuni creşte probabilitatea descoperirii. Odată cu descoperirea şi colapsul unei fabricaţii complicate vine şi o pierdere considerabilă a credibilităţii şi a încrederii. Odată ce încrederea este pierduta este greu de recâştigat. Un mincinos se va simţi bine doar în compania celor care sunt uşor de păcălit - nu în acelora inteligenţi care înţeleg. Încrederea este un ingredient foarte important în toate aspectele vieţii care este dependentă de relaţiile personale - inclusiv muncă, afaceri, prietenii familie, dragoste.

17. Detectarea minciunii

Pagina 38 din 63


Pentru că minciuna există, oamenii şi-au format şi deprinderea de a depista minciunile spuse de alţii. Pe lângă arta minciunii care există de atâta vreme, s-a constituit şi arta detectării minciunii. Încă din antichitate se foloseau diferite metode de a scoate adevărul de la infractori. Unele metode erau foarte brutale (tortura), altele fiind mai subtile ca de exemplu îmbătarea infractorului sau „tragerea de limbă”. Au existat multe idei şi teorii care susţineau că anumite comportamente sunt indicatori ai minciunii, unele fiind mai aproape de adevăr, altele nu. Cele mai cunoscute comportamente care sunt asociate cu minciuna în viaţa cotidiană sunt următoarele:

Semne simple ale minciunii Tipul de minciună şi faptul de a se plia sau nu pe personalitatea mincinosului va determina semnele minciunii. Ocazional ele sunt foarte evidente, mai ales când mincinosul se simte vinovat. Semnele evidente includ: Negarea exagerată – proteste repetate legate de inocenţă; Bâlbâiala – poticnirea în rostirea cuvintelor fără o fluenţă naturală; Agitarea mâinilor – se prosteşte, îşi freacă mâinile, îşi alege şi se joacă cu degetele şi mâinile în timp ce vorbeşte. Contactul vizual – îi este imposibil să îl realizeze sau să iasă din el. Majoritatea oamenilor care intenţionează să spună o minciuna îşi fabrică povestea cu mult înainte şi devin confortabili cu ea şi foarte rar sunt prinşi aşa de uşor. La fel, multe din semnele de mai sus pot fi simple semne ale nervozităţii sau timidităţii sau ale disconfortului provocat de situaţia nouă.

Există şi multe semne subtile pe care mulţi oameni le trec cu vederea şi care pot afecta până şi pe mincinoşii perfecţi. Acestea sunt: Discursul prea formal – folosirea cuvintelor lungi, foarte corect gramatical şi o serie de formule de exprimare care în mod normal ar fi scurtate, sugerând un discurs scris mai degrabă decât o conversaţie naturală. Pagina 39 din 63


Foarte puţine gesturi şi nici o fixare – mişcările fizice ilustrează ceea ce este descris şi sunt activităţi naturale şi comune; Justificarea – încercarea de a justifica fiecare detaliu cu explicaţii lungi; Nepotrivirea – nepotrivirea între tonul vocii şi expresivitate. Problema dacă minciunile pot fi descoperite satisfăcător prin metode non-verbale este un subiect destul de controversat. În încercarea de a face detectarea minciunii cât mai riguroasă s-au construit diferite maşini care să surprindă acele comportamente care dezvăluie minciuna. Detectorul de minciuni, poligraful, măsoară stresul psihologic pe care o persoana îl îndură într-un număr de măsurători, când el sau ea fac o serie de declaraţii sau răspund la nişte întrebări. Sa întâmplat ca această metodă să dea greş, dar este în continuare folosită. Detectoarele de minciuni nu măsoară minciuna. Ele măsoară câteva schimbări fiziologice în corpul unei persoane, care sunt considerate răspunsuri automate la stresul produs de minciună. Este vorba de presiunea sângelui, pulsul, respiraţia, transpiraţia, activitatea electrodermală. Când aceste funcţii ies din normalitate, se poate presupune că subiectul minte. Deci minciuna nu reprezintă un proces normal al omului. Diferite seruri ale adevărului au fost propuse, dar nici unul nu este considerat de încredere. Mai recent, oamenii de ştiinţă au descoperit că minciuna activează cu totul alte structuri cerebrale în timpul scanării MRI, care pot conduce la o metodă de detecţie a minciunii mult mai corectă. Cercetătorii au descoperit că a spune o minciuna şi a spune adevărul solicită activitaţi diferite în creier. Secţiunile din creier care sunt importante pentru concentrarea atenţiei, şi pentru monitorizarea controlului erorilor (girusul anterior şi părţi din cortexul prefrontal şi premotor) au fost mai active la oamenii care minţeau decât la cei ce spuneau adevărul. Dacă adevărul este starea de răspuns normală a creierului, atunci minciuna cere creşterea activităţii creierului în regiunile implicate în inhibiţie şi control. Oamenii care mint se înroşesc. Bazându-se pe această constatare cercetătorii au realizat un aparat de detectare a minciunilor care măsoară temperatura pielii din jurul ochilor. Acesta are o precizie de 83-90 %. În mod normal oamenii au 29˚ în jurul ochilor dar când mint au 30˚. Pentru că majoritatea oamenilor se simt stânjeniţi atunci când mint, ei încearcă instinctiv să se separe de minciuna. În SUA, din analiza cuvintelor suspecţilor care dădeau alibiuri false, F.B.I. - ul a descoperit recent un indiciu: mincinosii încercau să elimine Pagina 40 din 63


referinţele la ei inşişi în timp ce minţeau, evitau să folosească cuvintele „eu” sau „pe mine”. De asemenea, mincinoşii vor încerca să evite folosirea numelui persoanelor în legătură cu care mint. Oamenii cred că minciuna este asociată cu o creştere a miscărilor, dar de fapt, când mint oamenii îşi reduc mişcările. Studiile recente au arătat că în cazul mincinoşilor foarte motivaţi minciuna este asociată cu o scădere a miscărilor mâinilor, picioarelor şi a tălpilor. Când oamenii spun minciuni, intră în acţiune patru mecanisme, care ne-ar putea ajuta să recunoaştem mai uşor când suntem minţiţi: Stârnirea. Minciuna cauzează anxietate şi trezire, fie din cauza disonanţei cognitive dintre valori conflicuale cu comportamentul, fie din cauza fricii de a fi prins. Aceasta poate fi detectată prin detectorul de minciuni, erori în discurs, sau ezitare, repetiţii, foială, activităţi deplasate, clipit, ridicarea tonului, dilatarea pupilei. Controlul comportamentului. Încercăm să ne controlăm limbajul corpului care ne poate da de gol. De fapt asta este imposibil şi apar scăpări, ca de exemplu atunci când ne controlăm faţa, picioarele ne dau de gol. Emoţiile. Emoţiile noastre se schimbă atunci când minţim. Poate apărea şi vinovaţia. Micromiscările la nivel facial pot trăda emoţiile ascunse. Gândirea. Ca să minţim, trebuie să ne gândim mai mult, pentru a asigura coerenţa faptelor pe care le relatăm. Asta ne face să facem pauze mai multe şi mai dese. Suntem tentaţi să vorbim mai general pentru a evita să fim prinşi cu detalii specifice.

18. Patologia minciunii (mitomania) Ce este mitomania şi cum se manifestă ea? Cea mai simplistă definiţie a mitomaniei este aceea de tendinţă patologică de a minţi. Practic, mitomania se manifestă prin denaturarea adevărului sau prin născocirea unor întamplări extraordinare de către o persoană, cu scopul de a atrage atenţia celor din jur asupra sa, de a ieşi în evidenţă şi a obţine admiraţia şi simpatia anturajului. Pagina 41 din 63


De ce şi cum minte un mitoman? Apariţia şi manifestarea mitomaniei sunt legate de domeniul afectivităţii. Mitomanul minte pentru a se simţi bine, pentru a se simţi securizat. El nu poate face faţă realităţii de a fi o persoană ştearsă, capacitaţile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale şi atunci face apel la minciună, ca la o ultimă resursă. În acest mod el reuşeşte să îşi găsească o satisfacţie afectivă pe care realitatea concretă nu i-o poate oferi. Tocmai de aceea, de regula eroul acestor povestiri imaginare este tocmai autorul lor. El se simte deosebit de satisfăcut atunci când, în urma celor povestite, anturajul îi dă crezare, îl consideră inteligent, altruist, o persoană extraordinară. În ceea ce priveşte scopul acestor minciuni mitomanul nu urmăreşte prin ticluirile sale atingerea vreunui scop utilitar, ci insuşi faptul minciunii, aceasta reprezentând una dintre deosebirile fundamentale dintre minciuna patologică şi cea "normală". De regulă, mitomanul este conştient de caracterul absurd al producţiilor sale dar recompensa afectiva pe care o primeşte atunci când minte este atât de importantă pentru el încât nu se poate abţine. Acest obicei al denaturării adevărului poate avea însă, din păcate, urmări negative. Ea poate duce la alterarea relaţiilor cu cei din jur odată ce aceştia sesizează caracterul fictiv al relatărilor mitomanului, poate isca neînţelegeri, certuri şi chiar destrămarea unor relaţii de cuplu.

Există mai multe feluri de mitomanie? Este important de ştiut faptul că există anumite "grade" ale mitomaniei. Cel despre care am vorbit până acum este cel mai puţin patogen, în sensul că această formă se caracterizează prin faptul că individul este conştient de minciunile sale şi nu prezintă şi alte simptome, modificări comportamentale care să îi tulbure sau chiar împiedice activitatea de zi cu zi şi relaţiile cu cei din jur. Din păcate însă, putem întâlni mitomania şi că fenomen nedeliberat, fapt de care persoana în cauză nu este conştientă, caz în care ea se constituie într-un simptom patologic. Această situaţie poate să apară în cazul unei isterii sau a unor tulburări de personalitate, diagnostice mai grave şi mai ample decât în cazul primei categorii. În plus, există autori de specialitate care iau în considerare şi o altă formă de mitomanie, respectiv "mitomania convenţională". În cazul acesteia este vorba despre Pagina 42 din 63


exagerările care apar atunci când sunt relatate povestiri "adevărate", cu scopul de a obţine sau a întreţine o stare de buna dispoziţie. Este, de exemplu, cazul unor vânători sau pescari care "împodobesc" realitatea cu elemente de suspans sau prelungesc firul acţiunii tocmai pentru ai face pe ascultători să o savureze din plin.

19. Criterii de analiza ale minciunii În analiza minciunii trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte: emitentul minciunii (cine?), vizând: trăsăturile de personalitate ale mincinoşilor; matricea combinaţiilor posibile, generate de factorii de personalitate, factori biopsiho-sociali, factori geo-cosmici; natura şi conţinutul mesajului mincinos (ce?), descriind: domeniile generale de manifestare a minciunii: ontologic, (epistemologic, axiologic, praxiologic); forme de exprimare a minciunii; semnificarea mincinoasă (cum?), urmărind: tipurile de codare specifice discursului sistematizat (magico-ritualic, mitic, iniţiatic, religios, filosofic, artistic, ştiinţific, ideologic, etc.) şi discursului comun (interacţiune simbolică cotidiană); funcţiile limbajului semnificant; mijloacele de manipulare a conştiiţei colective; 4. contextul actului mincinos (când şi unde?), luând în seama: domeniile particulare şi sociale de manifestare a minciunii.

20. Despre personalitate

Personalitatea se formează pe parcursul dezvoltarii individuale, în relaţia dintre persoană şi mediul complex, pe baza disponibilităţilor native specifice ale fiecărei individualităţi.

Pagina 43 din 63


În accepţiunea unor cercetători care au folosit analiza factorială în investigarea personalitatii (Cattel, Eysenck, Guilford), diferenţele interpersonale constau în varietatea structurală a trasaturilor care se pot atribuii unei persoane, pe baza interpretării manifestărilor sale comportamentale relativ constante. Trăsăturile nu sunt entitati interne ale sistemului psihic, ci constructe convenţionale utilizate în ştiinţa sau în vocabularul curent pentru abstractizarea şi interpretarea unor comportamente. Asemenea trăsături desemnează manifestări relativ constante ale persoanei şi în structura lor specifică, definesc personalitatea. Ele permit chiar anticiparea unor modalităţi de acţiune sau a unor performanţe. Caracteristic modelelor factoriale este faptul că privesc evoluţia personalităţi ca modificări cantitative ale trăsătorilor în timp. Structura de baza a trăsătorilor de personalitate integrate se conturează relativ timpuriu – în prima copilărie – şi rămâne constantă pe tot parcursul evoluţiei individuale. R. B. Cattel consideră personalitatea “ca o construcţie factorială, dinamică, exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii”. El a elaborat curba modificărilor cantitative a trăsăturilor de personalitate semnificative (16 trăsături fundamentale). H. J. Eysenck consideră că noţiunea de personalitate desemnează “algoritmul de îmbinare a indicatorilor energetici, intelectuali şi atitudinali la nivelul unui individ”. În definiţia lui Guilford, “personalitatea unui individ este structura unică a unor trăsături de personalitate”. Spre deosebire de adepţii modelului factorial, care au în vedere diferenţele cantitative dintre trăsături, adepţii modelului procesual aduc în prim plan modificările calitative ale proceselor psihice integrate. Atât dezvoltarea cât şi personalitatea sunt înţelese procesual; aceleaşi procese se structurează şi se exprimă diferit de la o vârstă la alta şi de la o persoană la alta, funcţie de efectul interacţiunilor individ-mediu asupra instrumentelor adaptative (procesele psihice în structura lor integrata) ale persoanei. H. Thomae consideră că personalitatea reprezintă integrarea unei serii de configuraţii (forme unitare, ansamblu compact) în desfăşurare. Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a explora conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanţa factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru dezvoltarea şi menţinerea personalităţii umane. Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instinctul vieţii”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei agresive. În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (Sinele), Eul (Ego) şi supraeul (Superego). Pagina 44 din 63


Sinele. El este produsul evoluţiei naturii biologice şi partea cea mai primitivă a personalităţii. Sinele reprezintă aspectele inconştiente ale vieţii psihice şi este dominat de principiul plăcerii, adică de cerinţa satisfacerii imediate şi absolute a dorinţelor, de căutare a plăcerii şi evitare a durerii. El reprezintă impulsurile instinctuale: sexual, agresiv şi cele legate de nevoile primare. Dorinţele nesatisfăcute creează tensiune, iar eliberarea de sub această tensiune este căutată fie prin soluţii reale, fie prin fantezie. Eul rezultă din relaţiile pe care individul le are cu realitatea obiectivă şi cu domeniul proceselor psihice superioare. Eul operează potrivit principiului realităţii, conform căruia satisfacerea nevoilor este amânată până la momentul şi locul potrivit, introducând în structura psihică şi în comportamentul omului regulile de etică socială. Eul – care din punctul de vedere al teoriei freudiene asupra personalităţii reprezintă ”nucleul” ei – este rezultatul organizării vieţii sufleteşti în mod ierarhic şi unitar, în aşa fel încât pornirile libidinale sunt armonizate cu exigenţele sociale reprezentate de Supraeu. El funcţionează atât la nivel conştient cât şi inconştient, fiind legat de funcţiile de percepţie, de gândire, de planificare şi decizie. Am putea spune că Eul reprezintă ”puterea executivă“ a personalităţii. Atunci când individul este bine adaptat, Eul domină Sinele şi Supraeul şi asigură relaţiile cu lumea exterioară, conform intereselor şi trebuinţelor pe termen scurt şi mai ales pe termen lung. Atunci când îşi îndeplineşte în mod raţional ”funcţiile executive”, prevalează armonia şi adaptarea. Dimpotrivă, de fiecare dată când abdică de la această raţionalitate cedând în faţa Sinelui sau a Supraeului, rezultă dezordine şi inadaptare. Indiferent de situaţie, Eul reprezintă deja omul socializat. Supraeul reprezintă exigenţele sociale, cadrul intern, propriu individului, care stabileşte ceea ce este ”bine” şi ceea ce este ”rău”, în urma restricţiilor morale şi restricţiilor culturale din care face parte. În cea mai mare parte inconştient, Supraeul are două componente: Eul ideal şi conştiinţa morală. Eul ideal se concentrează asupra noţiunilor de ”bine” şi ”corect”, reprezentând perspectiva individului asupra comportamentelor corecte care pot fi recompensate de ceilalţi. Conştiinţa morală, pe de altă parte, interpretează şi cenzurează impulsurile imorale ale Sinelui şi previne intrarea acestora în sfera conştientă a Eului. În fiecare individ, Supraeul reprezintă interesele societăţii: el controlează şi reglează pulsiunile (agresive, sexuale etc.), a căror expresie necontrolată ar risca să pună societatea în pericol. El impune constrângeri interne celor înclinaţi spre ilegalitate şi anarhie, permiţând individului să devină un membru supus al societăţii din care face parte. Freud insistă asupra faptului că aceste subsisteme ale personalităţii sunt într-un permanent conflict. Sinele încearcă să obţină gratificarea impulsurilor, în timp ce Supraeul Pagina 45 din 63


stabileşte standarde morale, uneori foarte înalte şi greu de atins. Eul este obligat să menţină echilibrul între aceste două forţe opuse şi cerinţele exterioare ale realităţii sociale. Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic şi legate de vârstă, pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psihosexuale”. Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, muşcatul). Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii urinare. Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştientizării sexuale iniţiale, sau altfel spus conflictul Oedipal. Al patrulea stadiu este stadiul latenţei (5 ani–pubertate) în care este importantă dezvoltarea fizică şi deprinderile intelectuale. Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură. Allport (1937) considera personalitatea că fiind “o organizare dinamică a sistemelor psihofizice individuale, care determină adaptarea singulară a unei persoane la mediu”. Concepţia lui Gough privind evaluarea personalităţii În construcţia scalelor C.P.I. Gaugh nu a adoptat o teorie formală. Se pare că era implicat în primul rând un anume scepticism privitor la aplicabilitatea în practică a poziţiilor teoretice, mai ales lipsa lor de consistenţă când se punea problema evaluării comportamentului interpersonal normal. Acelaşi scepticism îl face să nu stabilească raţional care anume par să fie variabilele importante. Metoda generală a lui Gaugh era de a porni de la situaţiile în care se cerea utilizat testul. În funcţie de situaţii, va construi măsurători care să se bazeze pe acele constructe care sunt deja operaţionale în felul cum se comportă indivizii în conjuncturile situaţional specifice. Această concepţie, a derivării datelor pe cale empirică, era desigur legată pe de o parte de tradiţia empiristă a Universităţii Minnesota, dar şi de experienţa anterioară, pentru că C.P.I.ul trebuia să fie un instrument simetric fată de M.M.P.I.; dacă Inventarul Multifazic de Personalitate fusese destinat psihopatologiei, trebuia construit un instrument paralel pentru normalitatea psihică, normalitate care înseamnă, şi aici accentuăm, persoana nu în ipostaza ei Pagina 46 din 63


statică, ci în cea reală dinamică, adică în interrelaţionare. De asemenea, dacă Inventarul Multifazic fusese construit pornind de la "variabilele" clinice, de la concepte derivate empiric din experienţa clinică, trebuiau găsite căile pentru construirea inventarului pentru "normalitate psihică" pornindu-se de la realităţile fiinţei normale, obişnuite, aflate în interrelaţie. După

cum

observă

Magargee,

aceasta

este

abordarea

tipică

pentru

un

psihodiagnostician practician care lucrează cu acele concepte care au relevanţă funcţională. Perspectiva după care construieşte Harrison Gough chestionarul este dublă: - de la contextul de utilizare şi de la acele concepte care deja există în domeniul comportamentului interpersonal. Anume acei termeni descriptivi pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie modurile de a se comporta, caracteristicile obişnuite, zilnice sau, pentru a utiliza chiar denumirea dată de Gough, "conceptele populare" în sensul cel mai direct al acestei expresii. În modul cum defineşte Gough, un "concept popular" nu este doar un termen utilizat în vorbirea curentă, ci are şi calitatea de a transcende o societate particulară: termenul de "responsabil" sau "iresponsabil" se regăseşte în vorbirea curenta a diferitelor societăţi. În aceeaşi măsură, ca să utilizăm un exemplu al autorului, termenul de "dominant" era utilizat de Plutarh pentru descrierea lui Caesar, dar şi de omul obişnuit de azi când caracterizează de pildă un personaj politic cu o prezentă socială pregnantă. Se sprijină pe şi caută acele concepte care apar în interrelationarea socială, în viata socială curentă, atribute ce se pot regăsi în toate culturile şi societăţile şi care au o relaţie directă şi integrală cu formele de interrelaţionare socială (Gough, l968). Ca sursă primă pentru identificarea lor este chiar limbajul cotidian în măsura în care experienţa socială a reţinut în formele acestuia orice informaţie care este semnificativă pentru supravieţuirea socială. În procesul istoric al creşterii limbii respective apar desigur cuvinte noi, echivalente care se reţin şi, în acelaşi timp, dispar alte cuvinte. Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect, o anume temă a comportamentului interpersonal.

Capitolul 2. Metodologie 2.1. Obiectivele cercetării

Pagina 47 din 63


Cercetarea se referă la legătura dintre minciună şi personalitate, iar primul obiectiv este acela de a vedea dacă există vreo legătură între frecvenţa cu care o persoană minte şi nivelul de autoîmplinire al acesteia. Dacă starea de bine a persoanei variază în funcţie de frecvenţa cu care minte, dacă fericirea unei persoane este condiţionată şi de numărul de minciuni pe care le spune. Al doilea deziderat al acestei lucrări este să stabilească o tipologie a mincinosului (un profil psihologic) pornind de la trăsăturile de personalitate surprinse de Inventarul Psihologic California şi de la o tipologie a minciunii care stabileşte 4 tipuri de minciuni (minciuni albe sau altruiste, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste şi minciuni antisociale). Adică am vrut să vedem dacă persoanele care mint mai frecvent au anumite trăsături de personalitate comune. Detectarea minciunii ar fi mult mai simplă, iar cunoaşterea oamenilor din jur ar fi mult mai sigură. Principala problemă a acestui obiectiv este că nu s-au putut controla o serie de variabile incidente care, după cum veţi vedea în concluzii, au distorsionat puţin rezultatele studiului. Printre aceste variabile enumerăm: motivaţia pentru care s-a minţit, contextul social în care se minte, influenţa vârstei, importanţa problemei despre care se minte, nivelul de maturitate, partenerul care este minţit, concepţia despre minciună a persoanelor, etc. Al treilea obiectiv a fost măsurarea proporţiei celor patru tipuri de minciuni în cadrul lotului de subiecţi. Adică am vrut să arătăm care dintre cele patru tipuri de minciuni sunt folosite cel mai frecvent şi în ce proporţie. Care este ordinea în care sunt folosite cele patru tipuri de minciuni. În funcţie de această ordine putem deduce principalele probleme cu care se confruntă studenţii români la psihologie, principalele conflicte care generează minciuna. Un alt obiectiv, care însă nu s-a putut atinge, dar care este în plan este constatarea diferenţelor între sexe în ceea ce priveşte tipul de minciuni folosite, frecvenţa lor şi patternurile de personalitate specifice. 2.2. Ipotezele cercetării Pentru a atinge primul obiectiv, acela de a constata dacă există vreo legătura între frecvenţa cu care o persoană minte şi nivelul său de autoîmplinire, de satisfacţie, s-a recurs la următorul demers: pentru a măsura primul construct s-a realizat un chestionar cu 29 de întrebări, iar pentru cel de-al doilea construct s-au folosit 2 scale din Inventarul Psihologic California, Nivelul de Autoîmplinire şi Well Being.

Pagina 48 din 63


Prima ipoteză a fost că intre frecvenţa cu care o persoană minte şi nivelul său de autoîmplinire, de satisfacţie va exista o corelaţie negativă. Adică cu cât frecvenţa minciunilor va fi mai mare cu atât nivelul de autoîmplinire şi satisfacţie va fi mai scăzut. Cea de-a doua ipoteză a fost că există corelaţii pozitive şi negative între frecvenţa cu care o persoana minte şi trăsăturile de personalitate măsurate de CPI (nivel de autoîmplinire, acceptarea de sine, responsabilitate, independenta, conformism social etc.). Astfel ne aşteptăm să putem stabili o tipologie a persoanelor care mint şi a celor care nu mint. Ne aşteptam ca profilul psihologic al celor cu scoruri înalte la chestionarul de minciuna să se structureze pe anumite dominante. Adică să putem stabili un anumit profil psihologic al persoanelor care mint mai mult şi al celor care mint mai puţin. A treia ipoteză a fost că există o legătura între tipul de minciună folosit şi profilul de personalitate. Adică persoanele care folosesc mai frecvent minciunile albe vor avea un anumit profil de personalitate, cele care folosesc minciunile de punere în valoare a eului vor avea alte trăsături de personalitate dominante şi aşa mai departe. Oamenii care folosesc un anumit tip de minciună vor avea un profil psihologic diferit de alţii care folosesc predominant alt tip de minciuna. A patra ipoteză a fost că persoanele responsabile mint mai rar decât cele mai puţin responsabile. Ceea ce înseamnă ca, cu cât o persoana este mai responsabilă cu atât ea minte mai puţin, sau cu cât o persoană minte mai mult cu atât este mai iresponsabilă. A cincia ipoteză a fost că în rândul întregii populaţii anumite tipuri de minciunii sunt folosite mai frecvent decât altele. Cele mai frecvente minciuni vor fi cele albe, urmate de cele de punere în valoare a eului, apoi de cele egoiste şi în ultimul rând cele antisociale. 2.3. Modelul cercetării Ideea iniţială de la care s-a pornit a fost că oamenii mint pentru a transforma cel puţin fictiv realitatea şi pentru a-si îndeplinii măcar în imaginaţie unele dorinţe. Dat fiind că realitatea este subiectivă şi că graniţa dinte realitatea exterioară şi cea interioară nu se poate trage foarte clar, s-a presupus că oamenii pot trece foarte uşor de la minciună la autominciună, Drept urmare oamenii care mint au o predispoziţie spre a se autoînşela. Aceasta duce la o mai mare subiectivitate şi la o îndepărtare şi mai mare între cele doua planuri, al realităţii exterioare şi al celei interioare. Astfel se creează un cerc vicios, care conduce la discrepanţe mari între aşteptările persoanei şi realitate, care conduc la frustrare şi conflict interior. Pornind de la aceasta idee s-au formulat o serie de întrebări că de exemplu: De ce Pagina 49 din 63


mint oamenii? Care sunt persoanele pe care le mint cel mai frecvent? Cu ce frecventă mint oamenii? În legătură cu ce fel de lucruri (importante sau mai puţin importante) mint? Care sunt principalele tipuri de minciuni? etc. Iniţial s-a vrut că toate aceste variabile să fie cuprinse în cercetarea de faţă, dar dată fiind întinderea acestei lucrări a fost nevoie ca numărul lor să fie redus, iar restul să fie cât mai mult cu putinţă controlate sau neutralizate. Astfel variabilele dependente care au rămas în ceea ce priveşte minciuna sunt: tipul de minciuna şi frecventa minciunii în viata persoanei. Amândouă au fost măsurate printr-un chestionar de autoevaluare întru-cât realizarea unui studiu longitudinal cu observarea directă a numărului de minciuni spuse şi a conţinutului acestora era foarte departe de posibil. Printre variabilele incidente cele mai importante se numără: 1. importanţa conţinutului minciunii; 2. persoanele care sunt minţite; 3. motivaţia pentru care se minte; 4. contextul în care se minte. S-a încercat reducerea ponderii acestora prin formularea cât mai generală a itemilor chestionarului. Importanţa conţinutului minciunii considerată a avea o mare importanţă în evaluarea minciunii a fost diminuată prin crearea celor 4 scale de măsurare a minciunii, care împarte minciuna în funcţie de importanta şi efectele minciunii. Astfel se poate face o distincţie între persoanele care au scoruri înalte la scale care măsoară minciuni considerate importante şi scoruri mici la scale care măsoară minciuni considerate mai puţin importante şi invers. În ceea ce priveşte personalitatea, variabilele avute în vedere au fost în principal nivelul de autoîmplinire, responsabilitatea şi independenţa, dar si celelalte scale ale chestionarului. Pentru realizarea tipologiei mincinosului s-au folosit toate scalele Inventarului Psihologic California (la descrierea instrumentelor vom prezenta succint câteva dintre scalele cele mai reprezentative pentru studiu). Întru-cât studiul de faţă nu are nici pe departe pretenţia de exhaustivitate şi îşi doreşte doar să surprindă nişte adevăruri orientative pentru un viitor studiu mai complex, numărul de subiecţi a fost relativ mic (62 de subiecţi), iar aceştia au fost selectaţi doar din rândul studenţilor la psihologie din anul 3. Acest lucru se datorează şi faptului că un studiu mai amănunţit ar fi fost mult prea costisitor, ceea ce nu ar fi fost scopul unei lucrări de diplomă. Drept urmare s-a încercat realizarea unui studiu cât mai valid posibil date fiind condiţiile. Aşa Pagina 50 din 63


că rezultatele obţinute pot fi extinse doar la populaţia de psihologi din anul 3, eventual am putea spune că pe întreaga populaţie de studenţi la psihologie (întru-cât 62 de persoane este un număr reprezentatativ pentru numărul total de studenţi). Alte considerente pentru care s-a ales acest eşantion au fost disponibilitatea acestora, dat fiind faptul că se găsesc în aceeaşi situaţie şi faptul că în anul 3 în semestrul 2 se aplica CPI-ul pe toţi studenţii de anul 3. Drept urmare colectarea datelor despre personalitate a fost foarte facilă. Un alt motiv ar mai fi încrederea că cei de la psihologie vor da răspunsuri cât mai aproape de adevăr şi nu vor încerca să inventeze răspunsurile. 2.4. Descrierea instrumentelor Chestionarul CPI a fost construit de Harrison G. Gough în anul 1951 şi a fost revizuit până în anul 2002 de 5 ori. Acesta se aplica începând cu vârsta de 13 ani, iar răspunsurile sunt înregistrate pe o scala dihotomică de tip adevărat/fals. În continuare vor fi prezentate cele mai importante scale CPI, de la care s-a aşteptat o corelaţie cu scorurile de la minciună. 1. Acceptare de sine – Sa (Self acceptance) Scala vizează identificarea persoanelor care manifestă un simţ confortabil şi imperturbabil al valorii personale (manifestată activ sau pasiv în comportamentul social). Evaluează aspecte legate de simţul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de a gândi şi acţiona independent. Conţinuturile itemilor se referă la încrederea în sine, o atitudine lipsită de rigiditate faţă de prohibiţiile sociale, valorizarea muncii perseverente, atenţia faţă de sarcina de muncă, acceptarea candidă a slăbiciunilor umane. Scorurile înalte definesc o persoană inteligentă, sinceră şi spirituală, pretenţioasă, activă, centrată pe sine, insistentă, cu fluenţă verbală, cu siguranţă şi încredere în sine. Scorurile joase indică un comportament conservator, ordonat, de nădejde, liniştit, comod şi convenţional, cu sentimente de culpabilitate şi gata să se autoblameze, pasiv în acţiune şi limitat că interese.

2. Independenţă – In (Independence) Pagina 51 din 63


Scala este destinată a evalua orientarea către autonomia personală. Există două mari teme la care itemii din această scală fac referire: 1. Siguranţă de sine, resursele personale şi sentimentul de competenţă; 2. Distanţa dintre sine şi ceilalţi în ceea ce priveşte cererile convenţionale sau regulile. Scorurile înalte indică putere, capacitatea de rezilienţă şi un fel de tărie personală. Sunt persoane distante faţă de ceilalţi şi care stau separat de grup. Au nevoie să fie singuri şi să facă lucrurile singuri. Sunt persoane cu şi de încredere, cu resurse, cu determinare personală, întreprinzătoare, independente, individualiste (lupi singuratici), asertivi, ascendenţi social, puternici, detaşaţi şi au tendinţa de a fi dominanţi în relaţiile interpersonale. Scorurile scăzute indică persoane cu multe îndoieli (legate de sine); sentimente de inadecvare personală; caracterizate prin slăbiciune, reticenţă, tăcute, timide, nesatisfăcute, uşor de distras, cu toleranţă scăzută la ambiguitate, care nu-şi asumă (diferite aspecte ce ţin de sine sau sarcini şi responsabilităţi), submisive; îngrijorate; cu sentimente de vinovăţie; cu dificultăţi sociale, uşor de stânjenit, dependente, precaute; cu tendinţa de a evita conflictele interpersonale; cu tendinţa de a urma pe ceilalţi în luarea deciziilor; fără iniţiativă şi fără încredere în sine; încearcă să-i mulţumească pe ceilalţi; încearcă să evite dezaprobarea socială. 3. Responsabilitate – Re (Responsability) Scala identifică persoanele conştiincioase, responsabile, care îşi iau obligaţiile în serios şi în care se poate avea încredere. Sunt indivizi legaţi de reguli şi ordine, care consideră că viaţa ar trebui guvernată de raţiune. Conţinuturile manifeste ale itemilor vizează preocuparea pentru obligaţiile sociale, civice şi morale, accentul pe datorie şi disciplină de sine, dezaprobarea pentru orice privilegii sau favoritisme speciale, afirmarea echilibrului şi încrederii în sine şi ceilalţi. 4. Conformism social (Socializare) – So (Socialisation) Scala este concepută pentru a evidenţia gradul de maturitate socială, integritate şi corectitudine atins de individ. Scala indică nivelul de maturitate socială, integritatea morală, capacitatea de a judeca şi respecta normele morale.

Pagina 52 din 63


Conţinuturile manifeste se referă la aspecte care ilustrează teoriile psihologice privind delincvenţa. Alţi itemi se referă la sensibilitatea socială şi empatie ca opuse ignorării sau desconsiderării valorii personale, la optimism şi încredere în sine în contrast cu sentimente de alienare, inferioritate, disperare, adaptarea familială şi şcolară opuse vagabondajului şi opozanţei. 5. Sănătate (bună – stare personală) – Wb (Well being) Iniţial a fost numită scală de disimulare, în care a fost inversată cheia de cotare rezultând scala actuală. Scorurile ridicate reprezintă indivizi sănătoşi şi stenici iar cele joase indivizi cu o vitalitate diminuată, incapabili să facă faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Scala diferenţiază indivizii care stimulează nevroza de normali şi de pacienţii care răspund sincer, fiind şi una dintre scalele de validare ale testului. Conţinutul itemilor se referă la negarea unor simptome fizice şi mentale, negarea oricăror probleme familiale majore, negarea conflictelor şi preocupărilor sexuale, negarea unor stări de tensiune, anxietate, teamă, afirmări ale independenţei personale şi sentimentului de suficienţă de sine, afirmarea încrederii în viitor. 6. Prezenţă socială – Sp (Social presence) Conţinuturile itemilor vizează: plăcerea pentru interacţiuni sociale, o încredere bine afirmată, spirit deschis, atitudini aerisite faţă de regulile şi prohibiţiile sociale, paralel cu accentul pus pe îndatorire, moderaţie, conformism. Scorurile înalte indică un comportament spontan, imaginativ, neformalist, rapid, cu o natură expresivă şi creativă. Scorurile joase caracterizează un individ precaut, moderat, răbdător, simplu, modest, oscilant, nesigur în decizii, cu o gândire necreativă. 7. Nivelul satisfacţiei Cei care sunt plasaţi spre polul negativ legat de aceasta evaluare tind să fie nemulţumiţi cu statutul lor curent şi simt că potentialitatile lor nu sunt împlinite sau realizate. Cei care obţin scoruri înalte, tind să simtă că trăiesc la un nivel superior de potenţialitate şi de asemenea că ei se pot descurca efectiv cu cerinţele vieţii Pagina 53 din 63


8. Impresie bună - Gi (Good impresion) Conţinuturile manifeste ale itemilor se referă la aprecieri asupra bunei funcţionări; la virtuţi; negarea conduitei antisociale, a plângerilor şi eşecurilor personale; negarea tendinţelor agresive, afirmarea încrederii şi siguranţei de sine cu aspecte de modestie; afirmarea stabilităţii şi a capacităţii de a face faţă adversităţii; axarea pe aspectele aprobate social; afirmarea capacităţii de a întreţine relaţii pozitive şi a opiniei favorabile despre oameni. Percepţia socială descrie un bărbat cu scor înalt ca: adaptabil, amabil, maleabil, binevoitor, rezonabil, tandru, cu tact, altruist, cald, prietenos. Femeia cu scor înalt este descrisă

ca:

moderată,

calmă,

conservatoare,

modestă,

răbdătoare,

împăciuitoare,

încrezătoare, neliniştită, înţelegătoare. Chestionarul de minciună a fost creat de către autor cu sprijinul profesorului coordonator şi cu ajutorul unor colegi care au ajutat la realizarea validării acestuia. Construcţia a cuprins o perioada de documentare încheiată cu operaţionalizarea clară a conceptului ce se dorea a fi măsurat. S-au construit itemi pornind de la cele 4 tipuri de minciuni descrise mai înainte, iar apoi s-a făcut validarea interevaluatori şi reformularea itemilor, unde a fost cazul. S-a făcut o pretestare pe un eşantion de 30 de subiecţi, iar apoi analiza itemilor prin fidelitatea alfa. Coeficientul de încredere alfa a fost de .73. Au fost eliminaţi câtiva itemi rămânându-se la forma finală a chestionarului cu 28 de itemi a câte 8 itemi pe scală. Prima scală măsoară minciunile prosociale (albe) – presupune a minţi pentru a ajuta o alta persoană. Această minciună nu generează nici un rău direct nici unei persoane, dar ajută pe termen scurt persoana care este vizată. Exemplu: dacă o persoană te întreabă dacă îi stă bine cu noua lui coafură, şi ţie nu iţi place, dar ştii că dacă i-ai spune adevărul ar suferi, îi spui că iţi place pentru a-l cruţa de suferinţă. Scala a doua măsoară minciunile de punere în valoare a eului – a minţi pentru a părea mai bun, pentru a salva aparenţele, pentru a evita jena, dezacordul sau pedeapsa fără a-i răni pe ceilalţi. Aceste minciuni au menirea de a pune în valoare persoana care minte fără a-i defavoriza în vre-un fel pe ceilalţi. Sunt spuse de obicei de persoanele care nu au o încredere de sine foarte puternica, şi care au nevoie de recunoaştere şi apreciere. Exemplu: când îi spui Pagina 54 din 63


prietenului tău că ai stat la aceeaşi masă cu solistul de la vama veche şi că aţi băut o bere împreuna, deşi nu este adevărat. Cea de-a treia scala surprinde minciuna egoista – a minţi pentru a se proteja pe sine în defavoarea altora sau a ascunde o infracţiune. Persoanele care mint egoist încearcă să obţină anumite avantaje, deşi nu le merită, în defavoarea altcuiva care le merită. Şi în cazul minciunilor anterioare, prosocială şi de punere în valoare, persoana obţinea un anumit avantaj. În primul caz avantajul era că persoana minţită nu se supăra, iar în cel de-al doilea caz persoana care mintea reuşea să genereze o imagine de sine mult mai bună, şi reuşea să se facă apreciat pentru ceva ce nu era adevărat. Însă în aceste două cazuri persoana minţită nu era nedreptăţită direct, ca în cazul minciunii egoiste. A patra scala surprinde minciuna antisociala – a minţi pentru a face rău deliberat unei alte persoane. Aceste minciuni nu au alt scop decât să facă rău deliberat pentru a aduce satisfacţie celor care le generează. Sunt legate de un complex antisocial şi de o tendinţă sadică. Principalul ei scop este să facă rău şi abia apoi să obţină, eventual, şi alte avantaje.

Rezultate

Pentru a verifica prima ipoteză, s-au făcut corelaţii între scalele la minciună şi nivelul de autoîmplinire şi Well Being (Wb). Nu s-au găsit corelaţii semnificative între nici o scală a chestionarului de minciună şi nivelul de autoîmplinire, iar în ceea ce priveşte Wb s-a constatat o corelaţie semnificativă de r=-209 la p=.023 cu scala 2 a chestionarului de minciună. Reamintim că scala 2 măsoară minciunile de punere în valoare a eului. Drept urmare, putem spune că acele persoane care mint pentru a se pune în valoare tind să aibe un scor la scala Wb al chestionarului CPI mai mic decât cei care mint mai puţin. Întrucât indicele de corelaţie este foarte mic, această inferenţă este destul de nesigură, dar are cel puţin o valoare orientativă. Încercând să dăm o explicaţie acestui rezultat care infirmă ipoteza noastră, ne gândim la faptul că nivelul de autoîmplinire (în cadrul chestionarului CPI) măsoară în primul rând satisfacţia în ceea ce priveşte realizarea socială şi nu realizarea personală, intelectuală sau spirituală cu care mai degrabă ar avea de-a face minciuna.

Pagina 55 din 63


Ce ne spun aceste rezultate? Faptul că între felul în care persoanele se evaluează în ceea ce priveşte frecvenţa minciunii şi nivelul lor autoevaluat de satisfacţie nu există o corelaţie. Că nu există nici o legătură între aceste două variabile. Acest lucru ne face să ne gândim că felul în care este autoevaluată minciuna variază foarte mult de la o persoană la alta şi nu urmează un pattern legat de cele două variabile de personalitate. Avem motive să credem că în autoevaluarea minciunii intră foarte multe variabile personale şi din mediu familial. Aceste variabile implicate ar putea să nu fie caracteristici ale personalităţii şi să nu fie stabile. Drept urmare, pentru a realiza un studiu mai complet ar trebui făcută o corelaţie între frecvenţa reală a minciunilor şi aceste două trăsături de personalitate. Pentru a observa mai bine rezultatele la primele 4 ipoteze, vom prezenta într-un tabel succint principalele corelaţii între cele două chestionare. Corelaţii semnificative la .05 între chestionarul de minciună şi scalele CPI. Sa:

Scala 1

Scala 2

Scala 3 .345,

Scala 4 .382,

Total .282,

Sc

p=006 -.434,

p=.002 -.373,

p=.026 -.396,

Gi:

p=.000 -.389,

p=.003 -.288,

p=.001 .-328,

p=.002

p=.023

p=009 .259,

Fx: Leo

.262,

-.279,

p=.039

p=.028

p=.042 -.293, p=.021

Cm:

.289,

Sp:

p=.023 .308,

Cs:

p=.015 .300, p=.018

Ac:

-.262, p=.040 -.334,

Wo:

-.277,

Mp:

-.262,

p=.029 -.209,

p=.040

p=.023

p=.008

Pagina 56 din 63


Wb:

-.209,

In

p=.023 -.287, p=.024

Deşi, după cum se poate vedea în tabelul de mai sus, corelaţiile sunt medii şi mici, şi au existat mai puţine corelaţii decât ne-am aşteptat, se pot face unele inferenţe şi comentarii. Astfel, se poate spune că oamenii care mint mai mult au un scor mai mare la acceptarea de sine, deci sunt mai încrezători, mai siguri pe ei înşişi, se prezintă cu convingere, le place să vorbească, exprimă un sentiment înalt al valorii lor personale. Aceştia au un nivel de autocontrol destul de mic, adică vor să îşi asume riscuri, au sentimente şi emoţii puternice, vorbesc răspicat când sunt furioşi şi supăraţi, sunt nechibzuiţi. Nu sunt interesaţi să lase o imagine bună în urmă, sunt sceptici şi pot fi individualişti. Au scoruri mari la flexibilitate, ceea ce înseamnă că le place schimbarea şi varietatea, găsesc plictisitoare rutina, obişnuinţa, gândesc repede şi sunt deştepţi. Nu sunt orientaţi spre aplicarea legii, adică văd aplicarea legii ca strictă şi severă, le place să-şi asume riscul, tind să fie nonconformişti, oarecum pesimişti şi nesatisfăcuţi. Această descriere se apropie foarte tare de nivelul intuitiv şi de nivelul aşteptat de noi atunci când am formulat ipotezele, însă este doar orientativ, pentru că nivelul corelaţiilor a fost mic. Cu toate acestea, ni se pare că există o coerenţă destul de mare în acest tablou psihologic şi aceste rezultate sunt destul de bine închegate, ceea ce ne face să ne gândim că rezultatele sunt destul de semnificative, iar nivelul scăzut al corelaţiei este dat de altceva, ca numărul redus de subiecţi sau caracterul special al studenţilor la psihologie. Pentru a realiza o tipologie mai detaliată am propus ipoteza numărul 3. Rezultatele sunt prezentate tot în tabelul de mai sus, reprezentând corelaţiile la fiecare scală şi scalele CPI. Astfel, interpretările psihologice ar fi următoarele: Persoanele cu scoruri mari la scala 1 de minciună (minciuni albe) se caracterizează prin scoruri mari la orientarea spre aplicarea legii. Adică, văd aplicarea legii că strictă şi severă, le place să-şi asume riscul, tind să fie nonconformişti, oarecum pesimişti şi nesatisfăcuţi. Tot ei au scoruri mici la potenţialul managerial, ceea ce arată că nu sunt prea ambiţioşi, sunt ciudaţi în luarea de decizii, îşi pun propriile interese pe prim-plan, reacţionează defensiv la critică.

Pagina 57 din 63


Cei care au scoruri mari la scala ce măsoară minciuna de punere în valoare a eului au scoruri mici la orientarea spre muncă. Sunt nestatornici, uşor de distras, adesea neglijenţi, nu sunt nişte muncitori harnici, au dispoziţii fluctuante. Au scoruri mici la potenţialul managerial, ceea ce arată că nu sunt prea ambiţioşi, sunt ciudaţi în luarea de decizii, îşi pun propriile interese pe prim-plan, reacţionează defensiv la critică. De asemenea au scoruri mici la nivelul satisfacţiei, nu sunt pe deplin confortabili în situaţiile curente, pot fi îngrijoraţi de sănătate sau probleme personale, tind să fie anxioşi, nu sunt optimişti în ceea ce priveşte viitorul. Aceştia au scoruri mici la independenţă, caută suport la alţii, ascultă de alţii, evită să ia o poziţie, tind să renunţe când lucrurile iau o întorsătură proastă. Şi acest tablou ni se pare foarte coerent, sugerând că cei care mint pentru a se pune în valoare pe sine au o imagine de sine destul de precară, sunt îngrijoraţi de ce se va întâmpla, de cum sunt priviţi, nu au curaj să se impună tocmai pentru că se simt slabi şi neputincioşi. Nu sunt ambiţioşi pentru că li se pare că nu au valoare şi că sunt neimportanţi. Sunt preocupaţi să facă o impresie bună şi asta îi distrage din alte activităţi, sunt încordaţi şi crispaţi. Scorurile mari la scala de minciuni egoiste corelează cu scorurile de la acceptarea de sine. Persoanele cu scoruri mari la această scală sunt încrezători, siguri pe ei, se prezintă pe ei înşişi cu convingere, le place să vorbească, exprimă un nivel înalt al valorii lor personale. Ei au un nivel de autocontrol destul de mic, adică vor să îşi asume riscuri, au sentimente şi emoţii puternice, vorbesc răspicat când sunt furioşi şi supăraţi, sunt nechibzuiţi. Nu sunt interesaţi să lase o imagine bună în urmă, sunt sceptici şi pot fi individualişti Nu sunt orientaţi spre aplicarea legii, adică văd aplicarea legii că strictă şi severă, le place să-şi asume riscul, tind să fie nonconformişti, oarecum pesimişti şi nesatisfăcuţi. Nu pot să ajungă la realizarea de sine prin conformism. Au dificultăţi în a lucra bine într-un cadru foarte normat şi structurat, nu le place să se conformeze, tind să fie subrealizaţi. Au scoruri mici la orientarea spre muncă. Sunt nestatornici, uşor de distras, adesea neglijenţi, nu sunt nişte muncitori harnici, au dispoziţii fluctuante. Acest tablou ne spune că aceste persoane au o imagine bună despre sine, dar sunt nonconformişti şi nesupuşi regulilor. Nu le place ordinea şi disciplina, se simt nedreptăţiţi tocmai din această discrepanţă între percepţia de sine şi exterior, realitate. Nu le pasă de ceilalţi, sunt centraţi pe sine şi nu contează prin ce mijloace trebuie să îşi atingă scopurile.

Pagina 58 din 63


Sunt impulsivi şi toată atenţia le e centrată spre a le fi recunoscute drepturile şi valoarea. De fapt, tot ce vor este să nu le stea nimic în cale şi să fie trataţi că speciali. Minciunile antisociale sunt spuse mai ales de persoanele caracterizate prin: acceptarea de sine mare, sunt încrezători, siguri pe ei, se prezintă pe ei înşişi cu convingere, le place să vorbească, exprimă un nivel înalt al valorii lor personale. Au un nivel de autocontrol destul de mic, adică vor să îşi asume riscuri, au sentimente şi emoţii puternice, vorbesc răspicat când sunt furioşi şi supăraţi, sunt nechibzuiţi. Nu sunt interesaţi să lase o imagine bună în urmă, sunt sceptici şi pot fi individualişti. Au scoruri mari la comunalitate, ceea ce înseamnă că nu le place să iasă în evidenţă, au foarte puţine răspunsuri neobişnuite, se văd similari cu alţii, au o perspectivă practică. Prezenţa socială îi caracterizează, caută atenţie şi recunoaştere socială, le place să aibe audienţă, sunt spontani, versatili şi greu de încurcat. Au o capacitate de statut mare, sunt ambiţioşi, vor să aibe succes, îşi doresc un stil de viaţă prosper, au o mare varietate de interese. Aceste persoane au o imagine bună despre ei înşişi, şi deşi nu au un bun control asupra propriilor reacţii şi instincte, au fler suficient cât să compenseze şi să îi pună într-o lumină bună. Consideră că şi ceilalţi se ghidează după aceleaşi principii, pentru că el însuşi vrea să fie comun, să nu iasă în evidenţă. Aceste persoane nu au însă nimic împotriva regulilor, a legii că cei dinainte. Ceea ce îi face mai puţin discordanţi. Urmăresc obiective înalte, sunt suficient de deştepţi cât să nu se dea de gol şi se folosesc de flerul lor de care sunt conştienţi. Cea de-a patra ipoteză s-a infirmat total, adică nu există nici un fel de legătură între autoevaluarea frecvenţei cu care o persoană minte şi responsabilitate. La prima vedere pare foarte ciudat pentru că în mod normal asociem minciuna cu iresponsabilitatea, sau mai mult, oamenii sinceri cu responsabilitatea. Se pare că, într-un fel, care ne este străin, autoevaluarea frecvenţei minciunii diferă foarte mult de frecvenţă reală cu care un om minte. Adică oamenii care cred despre ei că mint mai mult nu cred neapărat că sunt şi iresponsabili. Şi această explicaţie este posibilă, gândindu-ne la câte concepţii există şi au existăt despre moralitatea minciunii. Sunt implicate foarte multe variabile, de la fondul afectiv din familie, stilul de educaţie parentală autoritară sau democratică, educaţia şcolară despre moralitate etc. Deci putem spune că o persoană responsabilă poate crede despre ea fie că minte fie că nu minte. Cel care va spune că minte este probabil destul de autocritic, iar celălalt este realist. O persoană iresponsabilă poate Pagina 59 din 63


spune, de asemenea, că minte sau că nu minte. Dacă spune că minte va fi cinstită cu ea însăşi, şi autentică, dacă va spune că nu minte, înseamnă că este extrem de indulgentă cu sine, ceea ce ne duce cu gândul la relaţiile cu părinţii (probabil că a fost un răsfăţat). În ceea ce priveşte ultima ipoteză, putem spune că suntem pe deplin satisfăcuţi, pentru că a fost confirmată total. Ordinea frecvenţei minciunii pe clase este următoarea: minciuni albe, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste şi minciuni antisociale. După aplicarea chestionarului de minciună pe 62 de subiecţi, sau obţinut următoarele medii şi abateri standard ale scalelor: Scala 1, m=15.40, s=4.29; Scala 2, m=13.74, s=3.88; Scala 3, m=13.00, s=3.80; Scala 4, m=12.35, s=3.28. Total m=54.50, s=11.68. Mai jos vă prezentăm proporţia exactă a celor patru tipuri de minciuni şi graficul frecvenţelor acestora:

16

15

14

13

Mean

12

11 SCALA1

SCALA2

SCALA3

Pagina 60 din 63

SCALA4


Un alt aspect care ne-a atras atenţia a fost faptul că din cei 62 de subiecţi, doar unul a avut scorul peste media virală sugerată de chestionar. Restul s-au autoevaluat că mint mai puţin decât media.

14

12

10

8

6

4

Std. Dev = 11.69

2

Mean = 54.5 N = 62.00

0 35.0 40.0 45.0 50.0 55.0 60.0 65.0 70.0 75.0 80.0 85.0

TOTAL

Concluzii

Această lucrare prezintă legătura dintre frecvenţa cu care o persoană minte şi personalitatea acesteia. Pornind de la constatarea că unii oameni mint mai mult, iar alţii mai puţin, unii mint mai bine, iar alţii mai rău, unii mint despre lucruri mai importante, iar alţii despre lucruri mai superficiale, s-a dorit surprinderea acelor trăsături de personalitate care conduc la aceste comportamente. Ipotezele cercetării sunt următoarele: cu cât oamenii mint mai mult cu atât vor avea un nivel al satisfacţiei mai scăzut; mincinoşii au anumite trăsături de personalitate comune, deci se poate stabili un profil psihologic al mincinosului; persoanele care au scoruri mici la scala de responsabilitate au scoruri mari la scala de minciună; oamenii folosesc predominant minciuni altruiste sau albe şi mai puţin minciuni egoiste sau antisociale. S-au aplicat două chestionare, unul pentru minciună, care măsoară frecvenţa cu care o persoană minte şi unul pentru personalitate (CPI). După aplicarea acestor chestionare pe un lot de 62 de subiecţi, studenţi la psihologie în anul 3 şi după realizarea corelaţiilor s-a ajuns la următoarele rezultate: nu există o corelaţie semnificativă între frecvenţa cu care o persoană

Pagina 61 din 63


minte şi nivelul său de autoîmplinire sau satisfacţie; există anumite trăsături de personalitate care îi caracterizează pe cei care mint mai mult (acceptarea de sine ridicată, autocontrol scăzut, impresie bună scăzută, flexibilitate crescută etc.); subiecţii testaţi folosesc predominant minciunile albe, urmate de minciunile de punere în valoare a eului, apoi minciunile egoiste, iar pe ultimul loc minciunile antisociale; nu există nici o legătură între responsabilitate şi frecvenţa cu care o persoană minte. La prima vedere putem spune că simţul comun este greşit, nefondat, iar ipotezele noastre s-au infirmat în mare parte, însă la o privire mai atentă putem să ne dăm seama de unde decurg aceste rezultate. Întradevăr poate să nu existe legături strânse între frecvenţa autoevaluată cu care o persoană minte şi personalitate, dar nu din cauză că nu există nici o legătura între minciună şi personalitate, ci, mai degrabă, pentru că există o mare discrepanţă între autoevaluarea frecvenţei cu care o persoană minte şi frecvenţa reală cu care aceasta o face. Drept urmare un studiu viitor ar trebui făcut prin măsurarea obiectivă a numărului de minciuni pe care le spune o persoană şi corelarea rezultatelor cu chestionarul de personalitate. Putem spune că minciuna este o componentş importantş de diagnostic al autoimplinirii, însă este destul de greu de măsurat. La fel de importantă este minciuna şi pentru echilibrul individual şi social. Am văzut mai sus cum influenţează minciuna bunul mers al evoluţiei personale si sociale, cum noi metode de înşelare se dezvoltă, cum noi metode de descoperire a înşelării sunt construite. Pentru ce toate acestea? Probabil pentru un dezechilibru care sa contribuie la un echilibru ulterior mai calitativ. Sau poate pentru a contribui la tendinţa auto-distructivă a omului, pentru a-i confirma lui Freud că instinctul mortii există şi este la fel de puternic, sau mai puternic decât cel al vieţii. Sperăm că am reuşit să tragem un semnal de alarmă pentru toţi cei interesaţi de binele individual şi social, pentru toţi cei care mai au încă umanism în suflet şi dragoste pentru oameni. Sperăm să fi trezit macăr interesul pentru reflecţie asupra acestei probleme extrem de delicate. Exprimându-ne dorinţa de a continua studiul în acest domeniu şi de a aprofunda aceste probleme legate de autenticitate şi echilibru interior, încheiem acest studiu printr-un sfat umanist şi optimist: Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fi tu însuţi!

Pagina 62 din 63


Pagina 63 din 63

detectarea minciunii

Recommend Documents