Autoeducatia

134  _________________________________________________________________________________ 

135  _________________________________________________________________________________ 

Capitolul IV -2AUTOEDUCAŢIA Asistent univ.drd. LAVINIA JIPA

OBIECTIVE - delimitarea conceptului de autoeducaţie; - analiza factorilor care influenţează autoeducaţia; - analiza dimensiunilor şi componentelor componentelor autoeducaţiei; - implicarea într-un program  personal de autoeducaţie autoeducaţie în vederea dezvoltării competenţei de autoeducaţie.

CONCEPTE-CHEIE - autoeducaţie; - autocunoaştere; autocunoaştere; - autoinstruire; - autoformare; - autoevaluare; - învăţare autodirijată; - competenţă de autoeducaţie.

ACTUALITATEA PROBLEMATICII AUTOEDUCAŢIEI La cea de a doua Reuniune Mondială pe probleme de educaţie care a avut ca obiect al dezbaterilor autoeducaţia autoeducaţia (iunie 2000, Paris) unii teoret teoretici icieni eni au exprim exprimat at ideea ideea că autoeducaţia reprezintă căutarea direcţiei personale a învăţării descoperită de fiecare, dar împreună cu ceilalţi, o căutare în care este vorba despre performanţă, voinţă şi autor au torea ealiz lizare are [2]. [2]. În contex contextul tul educaţ educaţiei iei perman permanent ente, e, autoed autoeduca ucaţia ţia devine un proces natural, în care se revalorifică formele tradiţionale de educa ed ucare, re, sub influe influenţa nţa intern internetu etului lui şi a tehnol tehnologi ogiilo ilorr inform informaţi aţiei ei ce

135  _________________________________________________________________________________ 

Capitolul IV -2AUTOEDUCAŢIA Asistent univ.drd. LAVINIA JIPA

OBIECTIVE - delimitarea conceptului de autoeducaţie; - analiza factorilor care influenţează autoeducaţia; - analiza dimensiunilor şi componentelor componentelor autoeducaţiei; - implicarea într-un program  personal de autoeducaţie autoeducaţie în vederea dezvoltării competenţei de autoeducaţie.

CONCEPTE-CHEIE - autoeducaţie; - autocunoaştere; autocunoaştere; - autoinstruire; - autoformare; - autoevaluare; - învăţare autodirijată; - competenţă de autoeducaţie.

ACTUALITATEA PROBLEMATICII AUTOEDUCAŢIEI La cea de a doua Reuniune Mondială pe probleme de educaţie care a avut ca obiect al dezbaterilor autoeducaţia autoeducaţia (iunie 2000, Paris) unii teoret teoretici icieni eni au exprim exprimat at ideea ideea că autoeducaţia reprezintă căutarea direcţiei personale a învăţării descoperită de fiecare, dar împreună cu ceilalţi, o căutare în care este vorba despre performanţă, voinţă şi autor au torea ealiz lizare are [2]. [2]. În contex contextul tul educaţ educaţiei iei perman permanent ente, e, autoed autoeduca ucaţia ţia devine un proces natural, în care se revalorifică formele tradiţionale de educa ed ucare, re, sub influe influenţa nţa intern internetu etului lui şi a tehnol tehnologi ogiilo ilorr inform informaţi aţiei ei ce

136  _________________________________________________________________________________ 

determ dete rmin inăă schi schimb mbăr ării ale ale ritm ritmul ului ui şi pe perf rfor orma manţ nţei ei de asim asimil ilar aree a informaţiei, a creşterii timpului liber şi revalorificării atitudinilor faţă de cunoaştere, cultură şi faţă de sine: “toată lumea caută autoeducaţia fără a-şi da seama şi ea este din ce în ce mai utilizată pentru dezvoltarea  propriei individualităţi.” individualităţi.” [2]. Exis Există tă un unel elee op opin inii ii în lite litera ratu tura ra de spec specia iali lita tate te prec precum um că autoeducaţia nu a beneficiat de o atenţie suficientă. Argumentele aduse de D. Sala Salade de sunt sunt:: ed educ ucaţ aţia ia a ofer oferit it răsp răspun unsu suri ri şi la prob proble leme mele le autoe au toeduc ducaţi aţiei; ei; avanta avantajel jelee autoed autoeduca ucaţie ţieii nu au fost fost puse puse sufic suficien ientt în evidenţă; teoriile nu au fost la nivelul celor de astăzi (în măsura unui dialog dialog cuprin cuprinzăt zător, or, conver convergen gentt asupra asupra proble problemat matici iciii presup presupuse use de auto au toed educ ucaţ aţie ie); ); şcoa şcoala la nu a disp dispus us de spec specia iali lişt şti, i, de mijl mijloa oace ce sau sau discip disciplin linee de învăţă învăţămân mântt care care să pe permi rmită tă realiz realizare areaa au autoe toeduc ducaţi aţiei; ei; cerc cercet etăr ăril ilee ex expe peri rime ment ntal alee asup asupra ra au auto toed educ ucaţ aţie ieii se real realiz izea ează ză cu dificultate. [13, p. 197]. Stud Studii iile le actu actual alee ab abor orde deaz azăă prob proble lema mati tica ca au auto toed educ ucaţ aţie ieii ca dimens dimensiun iunee a educa educaţie ţieii integr integrale ale,, în contex contexul ul învăţă învăţării rii perman permanen ente. te. După D. Salade autoeducaţia, privită în raport cu educaţia permanentă, “apa “apare re ca nu nucl cleu eull aces aceste teia ia,, ca pilo pilonu null de ba bază ză,, de deoa oare rece ce ed educ ucaţ aţia ia autoeducaţia vizează, în primul rând, dezvoltarea  permanentă ca şi autoeducaţia dori dorinţ nţei ei de a învă învăţa ţa cont contin inuu uu,, de a te perf perfec ecţi ţion onaa fără fără înce înceta tare re . Supo Suport rtul ul prin princi cipa pall al au auto toed educ ucaţ aţie ieii îl co cons nsti titu tuie ie co conş nşti tien entiz tizar area ea necesităţii şi a puterii de a-şi organiza şi conduce viaţa după norme  proprii, iar acela al educaţiei permanente constă în acceptarea şi  prelucrarea sarcinii de a te forma continuu.” [13, p. 210]. Rolul autoeducaţiei este de dezvoltare a tuturor disponibilităţilor omului; “o  punte de legătură între autoeducaţie şi educaţia permanentă o constituie  pe lângă nota lor comună, un ideal de educaţie integrală. Accentul rămâne pus, în ambele cazuri, când pe o latură, când pe alta a persoanei, după cum autocunoaşterea autocunoaşterea şi nivelul de aspiraţie se modifică în procesul dezv de zvol oltă tări rii” i” [13, [13, p. 22 223] 3].. În co conf nfor ormi mita tate te cu acea aceast stăă idee idee,, alţi alţi

137  _________________________________________________________________________________ 

teoreticieni consideră că: “autoeducaţia este dimensiunea necesară a unei educaţii permanente veritabile.” [3, p. 23]; prin autoeducaţie, educaţia devine permanentă, creează şansa individului să prevină alienarea, să compenseze lipsurile învăţării şcolare, ale iniţierii  personale; “educaţia permanentă devine o stare de spirit motivată de trebuinţa perfecţionării.” [10, p. 377]. Phillipe Carré identifică mai multe  forme ale autoeducaţiei [2]: a) autoeducaţia integrală, care se aseamănă cu “autodidactica” şi care presupune învăţarea pe cont propriu, “învăţarea în afara oricărei legături cu instituţiile şi agenţii educativi formali”;  b) autoeducaţia existenţială, un proces care pune accent pe  poziţionarea valorică, pe conceptul de “a învăţa să fii” şi “a-ţi construi viaţa”; c) autoformarea educaţională care facilitează dobândirea de cunoştinţe individuale în cadrul unei instituţii cu specific educativ; d) autoeducaţia socială care se referă la toate cunoştinţele obţinute  prin participarea la grupuri sociale (schimburi de cunoştinţe); e) autoeducaţia cognitivă care se interesează de “mecanismele  psihologice puse în joc de către subiect în timpul învăţării individuale”; în acest cadru, noţiunea centrală de direcţie a învăţării presupune “un  proces mental dirijat în mod intenţionat, sprijinit de comportamente de identificare şi de cercetare a informaţiei”. Adeptul ideii că “oamenii se autoeducă fără să vrea”, Phillippe Carré stabileşte anumite cerinţe ale autoeducaţiei (“stâlpi ai autoformării”): necesitatea unui proiect individual şi a unui contract  pedagogic între cel ce învaţă şi instituţia de formare; reglarea progresivă a individului la constrângerile exterioare şi resursele individuale, “elevul” devenind coreponsabil faţă de propria sa formare; schimbarea rolului educatorului în acela de consilier; utilizarea unui mediu de educare deschis, cu resurse pedagogice variabile şi variate; alternarea timpului de lucru cu cel de reflexie; controlul individului (sub formă de

138  _________________________________________________________________________________ 

tutoriat), a grupului de învăţare (regularizarea influenţelor educative) şi a instituţiei de învăţământ pentru sporirea calităţii formării [2]. Problematica autoeducaţiei a determinat de-a lungul timpului o serie de reconsiderări conceptuale şi metodologice [4, p. 23 – 24]: - clarificarea raportului dintre eteroeducaţie (educaţie prin alţii) şi autoeducaţie (educaţia prin sine), în termeni de interacţiune: educaţia eficientă, bazată pe autocunoaştere şi autoevaluare (premisa autoeducaţiei); - eliminarea polarităţilor exclusiviste (între eteroeducaţie şi autoeducaţie) sau absolutiste (ruperea educaţiei de autoeducaţie sau, din contra, tratarea educaţiei doar ca autoeducaţie) (condiţia autoeducaţiei); - conştientizarea importanţei “idealului de viaţă” pentru declanşarea şi desfăşurarea corectă a procesului de autoeducaţie (determinarea autoeducaţiei); - implicarea modelului moral şi cultural de autoperfecţionare în activitatea de autoeducaţie (autodeterminarea autoeducaţiei). I. Gh Stanciu [16, p. 3] orientează problematica autoeducaţiei spre următoarele teme de analiza: “De la ce vârstă se poate vorbi de autoeducaţie? Este acesta un proces care apare spontan sau este necesar  să fie pregătit? În ce mod autoeducaţia este pregătită de educaţie? Care sunt componentele autoeducaţiei? În ce constă acţiunea educativă după declanşarea procesului autoeducaţiei?” [13, p. 3] Aceste direcţii de analiză încadrează preocupările teoreticienilor  domeniului autoeducaţiei.

139  _________________________________________________________________________________ 

CADRUL CONCEPTUAL AL AUTOEDUCAŢIEI DEFINIRI ALE AUTOEDUCAŢIEI. RELAŢIA EDUCAŢIE – AUTOEDUCAŢIE Definiţiile date autoeducaţiei sunt variate, corespunzătoare diferitelor perspective asupra procesului de educaţie. După Ioan Comănescu se poate stabili o definire în sens larg , “întreaga sumă a înrâuririlor formative (inclusiv instrucţia)” şi în sens restrâns, “munca individului cu sine însuşi în scopul automodelării unor capacităţi intelectuale, a unor sentimente, atitudini şi trăsături de personalitate” [3,  p. 33]. Garabet Aslan este primul teoretician român care a analizat  problematica autoeducaţiei, considerând că autoeducaţia presupune cel  puţin trei condiţii [16, p 4]: a) cel ce se educă este concomitent educator şi educat;  b) aceasta înseamnă că o parte a sa (“educatorul”) trebuie să  posede însuşiri superioare celeilalte părţi (“educatul”); c) în plus, posedă un grad de voinţă şi energie care îi permite să completeze şi să dezvolte însuşiri pozitive şi să le îndrepte pe cele negative. Aceste condiţii pot fi îndeplinite la o vârstă la care fiinţa umană se cunoaşte pe sine, ştie ce vrea şi posedă un minimum de însuşiri de  personalitate care să-i permită să acţioneze asupra sa însăşi (idem). - Un dicţionar de pedagogie defineşte autoeducaţia drept “activitatea conştientă, intenţionată, pe care un individ o desfăşoară  pentru formarea sau desăvârşirea propriei persoane” [18, p. 41]; “ca şi educaţia, autoeducaţia se referă la toate aspectele dezvoltării  personalităţii: fizic, intelectual, afectiv, moral, estetic, profesional etc.; diferenţa dintre educaţie şi autoeducaţie nu este dată de scop, metode etc., ci în primul rând de poziţia subiectului în raport cu obiectul (…) la

140  _________________________________________________________________________________ 

autoeducaţie subiectul este şi obiectul educaţiei, aplicându-şi lui însuşi aceste influenţe (…) într-un anumit fel, orice educaţie are ca scop autoeducaţia” [11, p. 41]. - Paul Popescu Neveanu defineşte autoeducaţia ca procesul de formare a propriei personalităţi şi conduite conform unor modele şi cerinţe şi în baza unor eforturi personale. În autoeducaţie cel în cauză este în acelaşi timp subiect şi obiect al educaţiei [10, p. 381]. - Sorin Cristea consideră că “autoeducaţia reprezintă o direcţie de evoluţie a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane care implică transformarea obiectului educaţiei în subiect al educaţiei, capabil de autoevaluare şi de autoproiectare pedagogică”; raportul educaţie – autoeducaţie “construieşte practic un nou echilibru între factorii externi şi factorii interni ai activităţii de formare – dezvoltare a  personalităţii, factori situaţi pe o linie de evoluţie ascendentă (…) educaţia, aflată iniţial alături de mediu în ipostaza unui factor extern, devine treptat, prin educaţie permanentă şi autoeducaţie, un factor  intern stabil, care reflectă, la nivel structural şi funcţional, capacitatea intrinsecă a personalităţii umane de (auto)- perfecţionare continuă a activităţii sale individuale şi sociale [4, p. 23]. - I. Gh. Stanciu consideră că: “autoeducaţia, ca şi educaţia este o acţiune intenţionată, organizată, de lungă durată, prin care subiectul urmăreşte dezvotarea potenţelor native şi formarea sa potrivit idealului de om, ideal promovat de societatea în care trăieşte. Aceasta înseamnă că procesul autoeducaţiei nu poate începe decât atunci când fiinţa umană este capabilă să înţeleagă direcţia devenirii sale, să-şi asume responsabilitatea de a-şi lua această devenire în propriile sale mâini, să înţeleagă specificul modalităţilor de acţiune asupra sa însăşi şi să le  poată aplica” [16, p. 4]. “Educaţia care precede autoeducaţia oferă tânărului direcţia devenirii sale, îi formează priceperi şi deprinderi necesare unui comportament independent şi îi cultivă încrederea în sine. Cel care nu are o orientare generală asupra direcţiilor posibile ale

141  _________________________________________________________________________________ 

devenirii sale, care nu ştie pe ce se poate sprijini această devenire şi nu are câteva deprinderi de manifestare independentă, nu este pregătit  pentru autoeducaţie şi, în ultimă instanţă, nu-şi va putea lua în stăpânire, cu mână tot mai sigură, propria sa devenire.” [16, p. 5]. - Ioan Comănescu găseşte că autoeducaţia reprezintă scop, rezutat, condiţie şi criteriu pentru educaţie, analizând interdependenţa conceptuală a termenilor; “autoeducaţia – premisă şi criteriu al unei educaţii eficiente” [16, p. 36]. - Lucica Vlădulescu analizează relaţia educaţie – autoeducaţie, subliniind rolul autoeducaţiei în asigurarea educaţiei permanente; ca şi educaţia, autoeducaţia este o activitate conştientă, sistematică, orientată spre atingerea unui scop. Educaţia şi autoeducaţia, în general, au aceleaşi caracteristici şi funcţii, aceleaşi componente structurale. Notele  prin care autoeducaţia se distinge de educaţie sunt următoarele: activitatea autoeducativă este o iniţiativă a individului; scopul, conţinutul şi strategiile activităţii sunt asumate pe baza deciziei  personale; activitatea vizează desăvârşirea propriei personalităţi a celui ce o iniţiază. Ca un corolar la toate acestea, rolul de educator şi de educat revine uneia şi aceleiaşi persoane care îşi asumă responsabilitatea propriei deveniri. - Mihai Mircescu defineşte autoeducaţia precizând acţiuni şi condiţii specifice: “autoeducaţia este educaţia prin şi pentru sine, ce implică autocunoaştere, autoproiectare şi autoevaluare, autocontrol, stil  personal de muncă, precum şi structurarea unui sistem valoric motivaţional, dar şi voliţional, un nivel corespunzător al conştiinţei de sine, respectului de sine şi responsabilităţii pentru propria devenire” [12, p. 133].  Relaţia autoeducaţiei cu educaţia este abordată din diferite  perspective. Teoreticienii au adoptat puncte de vedere uneori contradictorii, situând procesul autoeducaţiei în sfera educaţiei sau în afara acesteia:

142  _________________________________________________________________________________ 

a) Asimilarea autoeducaţiei la procesul educaţiei . Argumente: - Etimologia termenului „educaţie”, care în unele limbi (ex. literatura pedagogică germană) semnifică dezvoltarea personalităţii sub influenţa spirituală a altora şi prin eforturile proprii. - Definirea educaţiei drept contribuţia personală la proces: “veritabila educaţie este cea pe care şi-o dă omul sieşi” (R. Hubert); “orice educaţie trebuie să fie autoeducaţie” (C. Narly), [5, p. 39]; “cea mai bună educaţie este aceea care pune cel mai bine copilul în situaţia de a se conduce singur şi de a fi în stare să continue perfecţionarea sa” (La Grande Encyclopedie), [16, p. 37).  b) Separarea autoeducaţiei de educaţie, prin limitarea educaţiei la acţiunile venite din afară. Argumente: - Unii teoreticieni au identificat două aspecte ale procesului de formare umană: eteroeducaţia (educaţia prin alţii) şi autoeducaţia (educaţia prin sine însuşi, educaţia personală), privite ca două forme opuse în ceea ce priveşte originea educaţiei exercitată asupra educatului: “distincţia între o conduită sau un control de sine prin sine şi o conduită sau un control în dependenţă de altul constituie, poate,  polaritatea fundamentală a omului modern” (James F. T. Bugental), [3,  p. 22]; “pentru clarificarea opiniei noastre convenim să dăm numele de eteroeducaţie activităţii în care educaţia este asigurată de o persoană umană, alta decât educatul, rezervând pe acela de autoeducaţie aceleia când această intervenţie este redusă la cea mai simplă expresie a sa. În acest sens se poate spune că acţiunea educativă presupune, oricare ar fi condiţiile sale, opoziţia a două forme esenţiale pe care le poate releva: autoeducaţia şi eteroeducaţia, cele două forme opunându-se una alteia în ceea ce priveşte originea acţiunii care este exercitată asupra educatului” (Hubert Hannoun), [16, p. 33]. - Autoeducaţia apare numai sporadic şi de cele mai multe ori sub o formă “instinctivă” sau “funcţională” şi este îndreptată spre însuşirea

143  _________________________________________________________________________________ 

unor valori personale autentice, realizându-se numai ca un proces auxiliar (H. Beck), [16, p. 22]. - Existenţa unor idei şi sloganuri precum: “scopul educaţiei este să se desfiinţeze pe ea însăşi” (Emile Boutroux), [3, p. 26]; “a educa un copil înseamnă a-l învăţa să se dispenseze de ajutorul educatorului” (Hubert Hannoun); “educaţia omului se face ca el să nu mai aibă nevoie de autoeducaţie” (V. Pavelcu), [3, p. 39]; “orice bun educator aspiră să devină inutil” [16, p. 34]. După I. Gh. Stanciu, ideea potrivit căreia noţiuniunile “educaţie” şi “autoeducaţie” se exclud nu mai găseşte astăzi aderenţi redutabili. Autorul consideră educaţia o acţiune esenţială în vederea autoeducaţiei: “educaţia pregăteşte autoeducaţia într-un dublu sens: - îi oferă o “bază de lansare” prin sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pe care îl asigură celui ce se educă; - stimulează nevoia continuă de educaţie (…) scopul activităţii educatorului este de a provoca în conştiinţa educatului nevoia de educaţie” [16, p. 5]. c)  Includerea autoeducaţiei în sfera educaţiei permanente . Argumente: - Educaţia permanentă asigură continuitatea demersului educativ: - Autoeducaţia reprezintă “nucleul educaţiei permanente” [13, p. 210], determinând participarea individului la dezvoltare şi schimbare  prin învăţare continuă. - “A educa din perspectiva educaţiei permanente înseamnă, în esenţă, a determina un autentic proces de autoeducaţie” [15, p. 40]. - Excluderea autoeducaţiei din educaţie ar priva educaţia de caracterul ei conştient, creator [16, p. 34]. - Eteroeducaţia şi autoeducaţia desemnează două aspecte ale unei realităţi complexe, unice - realitatea educaţională, între ele existând o interacţiune permanentă.

144  _________________________________________________________________________________ 

- Procesul formării începe fireşte cu eteroeducaţia, dar, de la o anumită vârstă, el se realizează concomitent cu autoeducaţia, acesta din urmă dobândind pe parcursul dezvoltării omului o pondere sporită, astfel încât, la vârsta post-şcoală, constituie forma de bază prin care se realizează actul educaţional (I. Comănescu), [16, p. 33-34]: - “orice acţiune de educaţie este în acelaşi timp şi autoeducaţie; educaţia cedează treptat locul autoeducaţiei” [13, p. 202 ]; - “educaţia prin sine însuşi se constituie ca o dimensiune necesară a unei educaţii permanente veritabile, iar stimularea în perioada şcolară a autoeducaţiei trebuie privită ca un imperativ al vremii în care trăim” [13, p. 202 ]; - “dacă educatul nu ajunge să se autoeduce, eteroeducaţia va fi un eşec” (Hannoun), [16, p. 36]; - “educaţia stimulează preocuparea pentru desăvârşirea de sine, autoeducaţia devine în continuare o condiţie a eficienţei asimilării şi  prelucrării informaţiilor” (E. Macavei), [10, p. 377]. Apartenenţa autoeducaţiei în sfera conceptului de educaţie  permanentă determină reconsiderea primei poziţii: - “educaţia permanentă este o noţiune în acelaşi timp istorică, militantă, operatorie; de concepţie recentă, ea este, de asemenea, tranzitorie, deoarece putem crede că în anul 2000, sau chiar mai devreme, ideea de permanenţă a educaţiei va fi în aşa măsură intrată în obicei, încât nu se va mai vorbi decât de educaţie, noţiunea de  permanenţă fiind inclusă în însăşi ideea de educaţie”, după B. Schwartz [3, p. 25]; - “ca şi educaţia, autoeducaţia este o acţiune prin care se asigură dezvoltarea potenţelor native ale fiinţei umane şi orientarea, structurarea, formarea lor potrivit exigenţelor sociale exprimate prin idealul educaţiei. În cazul educaţiei, acţiunea de dezvoltare şi formare este provocată din exterior de către educatori (eteroeducaţie); în condiţiile autoeducaţiei, acţiunea este provocată chiar de către cel care

145  _________________________________________________________________________________ 

se educă. Dezvoltarea şi formarea se realizează astfel prin sine însuşi (autos, sine însuşi)” (I. Gh. Stanciu), [16, p. 4]. Prin autoeducaţie se asigură scopul pedagogic fundamental al organizaţiei şcolare moderne şi postmoderne: “a face din obiectul educaţiei subiectul propriei sale educaţii, din omul care capătă educaţie, omul care se educă prin el însuşi” (E. Faure, 1974), [4, p. 23]. CARACTERISTICILE AUTOEDUCAŢIEI Autoeducaţia apare în fomulări tautologice, de tipul “autoeducaţie autentică”, presupunând următoarele note caracteristice: scop conştient formulat, autoangajare, efortul pentru perfecţionarea propriei  personalităţi, constituirea unui program de autoeducaţie [13, p. 198]. Andrei Barna [4, p. 23] identifică o serie de caracteristici ale autoeducaţiei: - caracterul  subiectiv, reprezentând un produs al educaţiei superior   proiectată, organizată, coordonată, (auto)perfecţionată; - caracterul autoreglator , reprezentând saltul funţional de la conexiunea inversă externă (subiect - obiect) la conexiunea inversă internă (subiect - subiect); - caracterul corelativ, reprezentând legătura structurală existentă între autoinstruire – autoinstruire permanentă – autoeducaţie –  autoeducaţie permanentă; - caracterul  procesual , reprezentând linia de continuitate dintre etapa autoeducaţiei potenţiale şi etapa autoeducaţiei reale, posibilă după dobândirea “conştiinţei de sine”, în jurul vârstei de 16 ani. DIMENSIUNI ALE AUTOEDUCAŢIEI determinate de relaţia educaţie – autoeducaţie: 1. Dimensiunea personală: - Orice om îşi propune propriul program de autoeducaţie.

146  _________________________________________________________________________________ 

- Educaţia este un fenomen necesar, conştient şi dirijat, determinând autoeducaţia; educaţia şi autoeducaţia presupun acelaşi scop. - “Veritabila educaţie este aceea care creează trebuinţa de ea însăşi” (R. Le Senne), [3, p. 39]. - “Autoeducaţia ca împlinire culturală şi morală de sine a omului” (M. Călin), [16, p. 7 – 12]. - “Autoeducaţia este o activitate desfăşurată în scopul  perfecţionării propriei personalităţi” (A. Barna),[1]. - ”Cea mai bună educaţie este aceea care pune cel mai bine copilul în situaţia de a se conduce singur şi de a fi în stare de  perfecţionarea sa” (H. Marion), [3, p. 39]. - “Educaţia trebuie să-l ajute pe tânăr, pe măsură ce înaintează în vârstă, să-şi conştientizeze experienţa, să-şi organizeze şi să interpreteze corect fenomenele naturii şi ale societăţii. Ea trebuie să-l ajute să se folosească de cadrul social în interesul propriei sale dezvoltări, să valorizeze optimal climatul socio-profesional şi să facă din ambianţa în care trăieşte un element educogen, atât pentru sine, cât şi pentru alţii” (D. Salade), [13, p. 202]. - “Prin autoeducaţie individul se modelează pe sine în plan cognitiv, afectiv, volitiv, atitudinal, se construieşte pe sine dezvoltânduşi calităţile şi corectându-şi defectele. Prin autoeducaţie individul poate lupta cu sine, cu gândirea negativă – obstrucţionistă, inhibantă, poate lupta cu complexele, cu lipsa de voinţă, cu afectele demobilizatoare,  poate lupta cu obstacolele, cu nereuşitele şi eşecurile. De el, dar şi de împrejurări depinde verdictul: învins sau învingător. Prin autoeducaţie individul se şlefuieşte pe sine, tinde spre perfecţiune, aspiră şi dobândeşte starea de libertate, trăieşte această stare” (E. Macavei), [10,  p. 377- 378]. Din această perspectivă, importante sunt calităţile fiinţei umane de a reflecta asupra propriei deveniri :

147  _________________________________________________________________________________ 

- “Autoeducaţia reprezintă o calitate a omului modern; exprimă o tendinţă a prezentului şi o cerinţă a viitorului vizând afirmarea fiecărei  persoane conştiente şi instruite” [13, p. 201]. - “Prin autoeducaţie individul este propriul modelator, constructorul de sine, stăpânul propriei voinţe, responsabilul faptelor, opţiunilor şi deciziilor. Construcţia de sine dobândită în procesul complex al autoeducaţiei este dovada respectului acordat propriei  persoane, propriei identităţi, dovada forţei, a încrederii în sine, stăpânirii de sine, conducerii de sine” [10, p. 378]. - “Proiectul de autoeducaţie presupune decizie, perseverenţă, fermitate, aspiraţie, năzuinţă, ambiţie, prezentarea unui ideal mobilizator, a unui model pozitiv” (Dumitru. Salade), [13]. - Autoeducaţia este o activitate conştientă, constantă, sistematică, aleasă de individ în baza unei decizii personale, direcţionată spre  perfecţionarea propriei personalităţi; presupune cunoştinţe şi modalităţi de gândire cu valoare instrumental-operatorie crescută, priceperi şi deprinderi de muncă independentă, motivaţie interioară, autocontrol, fixarea unui ideal de viaţă mobilizator, capacitate de autoanaliză şi decizie în legătură cu sine, capacitatea de concretizare a valorilor dorite autoangajare şi depunerea unui efort propriu” (Steliana Toma),[15, p. 20-21]. 2. Dimensiunea socială: - Autoeducaţia este influenţată de mediul social; cu cât societatea este mai avansată, cu atât sunt mai multe preocupări pentru autoeducaţie. - Autoeducaţia devine un corolar al educaţiei; “autoeducaţia nu este o problemă personală, ci o problemă socială” [13, p. 203]. - “Autoeducaţia poate face servicii mai ales celor care nu au putut  beneficia de toate avantajele şcolarităţii” [13, p. 201]. 3. Dimensiunea instituţională:

148  _________________________________________________________________________________ 

- Şcoala influenţează autoeducaţia; autoeducaţia presupune anumite grade de realizare pe care şcoala le favorizează. - Autoeducaţia este un element al pregătirii omului pentru viaţă, o  premisă a creativităţii. - Autoeducaţia este asigurată de: sistemul educativ propriu-zis; influenţele exercitate tot mai pronunţat cu ridicarea în vârstă (prin colectiv şi relaţii interpersonale) şi prin competenţele individului (prin reexaminări) [15, p. 42]. - “Contribuţia factorilor educativi constă în a ajuta (elevii) să-şi elaboreze un plan realist de măsuri, să-l aplice consecvent şi să se  bucure de primele succese obţinute” [13, p. 203].

COMPONENTELE AUTOEDUCAŢIEI Componentele autoeducaţiei constituie direcţii ale formării competenţei “autoeducaţie”. Competenţa “autoeducaţie” este discriminată prin: cunoaşterea de sine şi conştientizarea necesităţii de schimbare, evaluarea de sine, diagnoza, decizia, transformarea de sine [10, p. 381-383]; capacitatea de autoproiectare a devenirii personale; capacitatea de evaluare a lucrurilor; capacitatea de decizie şi acţiune eficientă; credinţa şi încrederea în posibilităţile proprii; puterea de a recunoaşte şi îndrepta greşelile proprii şi bunăvoinţa de a ierta greşelile altora; însuşirea metodelor şi a procedeelor de autocunoaştere [3, p. 225]. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE COMPONENTELOR EDUCAŢIEI Vom identifica căteva dintre aceste trăsături folosind analiza realizată de E. Macavei [10].

149  _________________________________________________________________________________ 

1. Cunoaşterea de sine “este procesul complex, sinuos şi nu de  puţine ori dramatic de căutare, dezvăluire, descoperire a propriei  persoane”.  Acţiunile specifice sunt: de identificare, de analiză, de comparaţie, de definire a faptelor, aspiraţiilor, dorinţelor, forţelor fizice şi psihice investite, capacităţilor şi însuşirilor psihice, a modului de gândire şi atitudine, recunoaşterea acestora ca aparţinând individului, a demersului raţional de utilizare a acestora. Daniel Goleman propune o programă a ştiinţei sinelui cu următoarele componente [8, p. 361- 362]: - conştientizarea de sine: a observa propria persoană şi a recunoaşte sentimentele personale; crearea unui vocabular al sentimentelor; cunoaşterea relaţiei dintre gânduri, sentimente şi reacţii; - luarea de hotărâri personale: a examina acţiunile şi a cunoaşte consecinţele lor; a afla dacă la baza luării unei hotărâri se află un gând sau un sentiment; aplicarea acestor perspective în chestiuni cum ar fi sexul sau drogurile; - administrarea sentimentelor: a supraveghea “dialogul cu sine”  pentru a detecta mesajele negative, cum ar fi descurajările interne; înţelegerea a ceea ce se află în spatele unui sentiment; găsirea căilor de a stăpâni temerile şi anxietăţile, mânia şi tristeţea; - stăpânirea stresului: a învăţa valoarea exerciţiului fizic, a imaginaţiei bine călăuzite şi a metodelor de relaxare; - empatia: a înţelege sentimentele altora şi preocupările lor,  precum şi a aborda situaţia, din perspectiva lor; aprecierea diferenţei în felul în care oamenii simt faţă de anumite lucruri; - comunicarea: a discuta în mod eficient despre sentimente: cum  poţi deveni un bun ascultător şi cum poţi să pui întrebările cele mai  potrivite; a distinge între ceea ce face sau ceea ce spune cineva şi reacţiile sau judecăţile tale despre asta; transmiterea unor mesaje care să înceapă cu Eu în loc de învinovăţiri;

150  _________________________________________________________________________________ 

- autodezvăluirea: a preţui deschiderea şi a pune încrederea la  baza unei relaţii, a cunoaşte momentul când eşti în siguranţă şi poţi vorbi despre sentimentele personale; - perspectiva: identificarea tiparelor din viaţa emoţională şi a reacţiilor; recunoaşterea unor tipare similare la ceilalţi; - acceptarea de sine: a te simţi mândru şi a te vedea pe tine într-o lumină pozitivă; a-ţi recunoaşte punctele tari şi punctele slabe; capacitatea de a râde de sine; - răspunderea personală: asumarea răspunderii; recunoaşterea consecinţelor deciziilor şi ale acţiunilor, acceptarea sentimentelor şi dispoziţiilor personale, ducerea la capăt a promisiunilor sau implicarea totală (de exemplu, la învăţătură); - afirmarea: recunoaşterea preocupărilor şi sentimentelor fără mânie sau pasivitate; - dinamica de grup: cooperarea; capacitatea de a şti când şi cum să conduci şi când trebuie să urmezi pe cineva; - rezolvarea conflictelor: cum să te confrunţi cinstit cu alţii, colegi, părinţi, profesori; modelul de tip “toată lumea câştigă” pentru negocierea unui compromis. 2.  Evaluarea de sine reprezintă “actul apreciativ în raport cu criteriile bine-rău, corect-incorect, eficient-ineficient, acceptatinacceptat”; acţiunea de critică de dezvăluire a lipsurilor, neîmplinirilor  care contravin modelului; critica trebuie să fie constructivă, să ofere soluţii de îndreptare; cu cât sinele face mai multe experienţe cu el însuşi, cu atât procesele de învăţare sunt mai eficiente; modelul sinelui dispune de o întreagă istorie filogenetică şi biografică din care poate rezulta încrederea sau siguranţa de sine [14, p. 53]. 3.  Diagnoza este etapa de “cântărire” a posibilităţilor, a şanselor  de reuşită; se stabilesc liniile strategice şi eşalonarea etapelor şi acţiunilor care conduc la atingerea obiectivelor de autoeducaţie.

151  _________________________________________________________________________________ 

4.  Decizia urmează definitivării proiectului şi şi programului de formare, transformare, corectare de sine; “decizia trebuie să fie puternic şi corect motivată, fermă, fără amânări şi ezitări”. 5. Transformarea de sine reprezintă “etapa cea mai grea” ce determină acţiuni complexe asupra propriei persoane: automodelare (“procesul de şlefuire a asperităţilor comportamentale”), autoperfecţionare (“rezultatul exersării modului de gândire, deprinderilor, atitudinilor, având în vedere modelul la care se aspiră”), autodezvoltare (“mobilizarea pentru trecerea la un nivel comportamental superior”), autocontrol  (“funcţionarea frânelor şi cenzurilor interioare”), autodisciplinare (“respectarea strictă a  principiilor şi regulilor”), autoconducere (“stăpânirea de sine şi siguranţa în realizarea obiectivelor clare şi puternic motivate”), autocorecţie (“acţiunea de îndreptare a lipsurilor şi a defectelor”), autoînvinovăţire (“recunoaşterea cu sinceritate şi obiectivitate a greşelilor”), autopedepsire (“se soldează cu suportarea restricţiilor şi a interdicţiilor, a blamului”; pedeapsa “trebuie să ofere şansa îndreptării, a revenirii la siduranţa de sine”), autoreglare (“practicată pentru a aduce corecţii, pentru a completa, adăuga, spori forţele”), autorealizare (“confirmă atingerea obiectivelor, folosirea şanselor, este mobilul trăirii satisfacţiilor, mulţumirii de sine, stimei de sine”) [10, p. 382 – 383]. Referitor la termenii pedagogiei care au în componenţa lor   prefixul “auto-” există în literatura de specialitate opinia conform căreia “noţiunile formate cu prefixul auto- sunt neclare” (H. Siebert), [14, p. 43], însă aceşti termeni oferă conexiunile intra şi interconceptuale, termenul de autoeducaţie acoperind semnificaţiile acestora: -  Autocunoaşterea: “este o condiţie a autoinstruirii şi a autoeducaţiei” [13, p. 204]; “este un scop, un rezultat, o condiţie şi un criteriu al educaţiei” [3, p. 34]; “o componentă a cunoaşterii de sine”; “punctul de plecare al autoeducaţiei”; “capacitatea individului de a

152  _________________________________________________________________________________ 

integra într-un tablou unitar toate informaţiile şi trăirile care se referă la  persoana sa” [13, p. 206]; “activitate deliberată şi sistematică de explorare, verificare şi evaluare a propriului eu, a propriilor aspiraţii, idealuri, capacităţi, acte, fapte” [18]. Capacitatea de autocunoaştere este influenţată de elemente ale personalităţii, conştiinţa de sine, maturitate, experienţă, vârstă, capacitate de introspecţie etc. -  Autoinstruirea (autodidaxia): termenul este o extindere a sensului verbal originar incluzând „aspecte practice şi teoretice ale autoinstrucţiei şi autoeducaţiei”; implică, pe de o parte, analiza şi evaluarea practicilor, tehnicilor şi metodelor autoeducaţiei şi ale autoinstrucţiei ca preocupări intenţionale, organizate ale celor ce se cultivă în afara şcolii, tineri şi mai ales adulţi, iar, pe de altă parte, îndrumarea acestor activităţi [18]; procedeu de studiu; presupune utilizarea capacităţilor învăţate, nivelul de elaborare a deprinderilor de muncă intelectuală, indicator al gradului de angajare şi eficienţă a muncii cu sine însuşi” [15, p. 81]. -  Autoformarea: “proces în cadrul căruia omul întreprinde acţiuni subordonate conştient dezvoltării sale pe diferite planuri (intelectual, moral, estetic, fizic etc.); este un proces provocat de autoeducaţie, consubstanţial educaţiei şi totodată expresia eficienţei maximale a educaţiei: valorificând rezultatele obţinute în procesul formării sale prin educaţie, omul elaborează el însuşi scopuri şi foloseşte mijloace adecvate pentru integrarea sa socială” [18, p. 42]; “o educaţie este cu atât mai eficientă cu cât generează efecte autoformative şi reuşeşte să implice educatul în propria sa formare” [14]. -  Autoeducaţia morală : “actul prin care se poate depăşi decalajul dintre conştiinţa morală şi conduita morală”; momente: opţiunea, decizia, comportarea morală; condiţii determinate de criterii de distingere, apreciere şi ierarhizare a valorilor, fixarea unui ideal, energie morală şi voinţă puternică, deprinderi, mijloace de trecere de la convorbirea morală la fapta morală [15, p. 87].

153  _________________________________________________________________________________ 

-  Autoevaluarea (autoaprecierea) : act psihopedagogic de examinare critică a pregătirii şi conduitei proprii; se face în lumina unor   principii sau norme social-morale şi a unor convingeri şi sentimente morale proprii; se realizează prin raportarea la altul (mai ales la un model) [18]. -  Autodirijarea învăţării reprezintă un concept esenţial în literatura pedagogică actuală. Termenul cunoaşte abordări variate: “descrie un proces în care iniţiativa o deţin indivizii, cu sau fără ajutorul altora, referitor la diagnosticarea propriilor nevoi de învăţare, formularea scopurilor învăţării, identificarea resurselor umane şi materiale ale învăţării, alegerea şi implementarea unor strategii de învăţare adecvate, evaluarea rezultatelor învăţării” (Knowles), [14, p. 43]; “gradul de libertate manifestat în deciziile privind proiectele de învăţare; priorităţile în domeniul nevoilor şi interesului de a învăţa; motivarea obiectivelor învăţării; utilizarea publicaţiilor şi a altor  materiale ajutătoare; alegerea unor stiluri şi strategii de învăţare; evaluarea rezultatelor învăţării” (Gnahs),[14, p. 43). După Candy (1989), [5, p. 95] termenul “învăţare autodirijată” este folosit pentru a desemna cel puţin trei  fenomene distincte: autodirijarea ca preocupare a celui ce învaţă de a folosi oportunităţile ivite fără suport instituţional (autodidaxie); autodirijarea ca modalitate de a organiza instruirea (controlul exercitat de cel care învaţă); autodirijarea ca atribut personal (autonomie personală). Cercetarea asupra învăţării autodirijate trebuie să aibă în vedere  patru arii tematice: viziunea celui ce învaţă asupra învăţării; intenţiile şi scopurile acestuia într-o situaţie dată; atitudinile persoanei în cauză despre autodirecţionare sau asistenţă în realizarea învăţării; concepţia celui ce învaţă despre învăţarea independentă şi dezvoltarea autonomiei  personale. Siebert analizează o serie de teze care asigură cadrul  metodologic ale învăţării autodirijate [14, p. 54-69]:

154  _________________________________________________________________________________ 

- Conceptul învăţării autodirijate este diferit de cel al pedagogiei normative; pedagogii doar ajută pe cei ce învaţă singuri să caute argumente, să adopte decizii, să întrevadă strategii de aplanare a conflictelor etc. - Învăţarea autodirijată pune accentul pe însuşirea şi nu transmiterea cunoştinţelor; a instrui înseamnă a sprijini pe elevi să-şi însuşească structuri şi reţele de cunoştinţe. - Învăţarea autodirijată suportă o determinare biografică; se învaţă după cum am fost învăţaţi. - Învăţarea autodirijată este o activitate bazată pe autoresponsabilizare; autorăspunderea se raportează la sinele propriu, la şansele şi barierele fiecăruia în a învăţa. - Conceptul “autoorganizare” separă principiul instruirii de cel al învăţării; cel ce învaţă oferă semnificaţii personale informaţiilor care îi sunt transmise. - Autodirijarea necesită contexte sociale; învăţarea autodirijată este numai în cazuri extrem de rare o învăţare izolată; procesele de învăţare intenţională necesită feed-back, atestări şi obiectivizări; învăţarea depinde de trăiri consensuale, ca şi de experienţe singulare. - Autodirijarea învăţării nu se referă numai la metodele învăţării, ci şi la tematica ei (conţinuturile instruirii); însemnătatea şi relevanţa temelor urmează a fi descoperite în procesul învăţării. - Autodirijarea este un proces cognitiv şi emoţional; emoţiile influenţează stilul de gândire, după cum neclaritatea şi structurarea insuficientă determină o stare de nerăbdare, de oboseală: “cunoaşterea, emoţia şi acţiunea sunt legate între ele în sens circular; chiar şi învăţarea  permanentă reprezintă un astfel de program constituit din reţele diverse” (Luc Ciompi), [14, p. 68]. Cercetările actuale converg către înţelegerea învăţării autodirijate ca un  fenomen bidimensional  [5, p. 95]: a) proces şi metodă de studiu/

155  _________________________________________________________________________________ 

învăţare independentă; b) atribut personal, caracteristică de  personalitate a celui ce învaţă. I. Al. Dumitru, în acord cu Merriam şi Caffarella (1991) şi Knowles (1975), consideră că procesul învăţării autodirijate pesupune acţiuni specifice în care cei ce învaţă decid liber ce, unde şi cum să înveţe, îşi formulează scopurile şi obiectivele, îşi aleg formele de activitate, resursele necesare şi modalităţile de a evalua ceea ce au învăţat [5, p. 92]. Există trei  probleme esenţiale în realizarea învăţării autodirijate [5, p. 92]: - resursele folosite de cei ce învaţă (resurse personale, resurse de grup, resurse materiale); - calitatea procesului şi a produsului aferente acestui tip de învăţare (calitate asigurată de implicarea celor ce învaţă în conştientizarea scopului învăţării, a conţinutului, a modalităţii de realizare a învăţării); - competenţele celor ce învaţă pentru această formă de studiu. Competenţa de a realiza învăţarea autodirijată este încadrată ca  problematică de următoarele întrebări: a) dacă există abilităţi specializate în acest sens?; b) cum pot fi ele achiziţionate, printr-o învăţare sistematică sau întâmplător, spontan, prin încercare şi eroare?; c) cui îi revine rolul esenţial în dobândirea de către oameni a unor astfel de capacităţi: familiei, şcolii, experienţei personale etc.? [5, p. 92]. Competenţele ce asigură învăţarea autodirijată sunt grupate în două categorii (Friedrich/ Mandl, 1997), [14, p. 97]: competenţe motivaţionale (structural: nevoia de învăţare, interesele, scopurile, eficacitatea dovedită; procesual: strategii de ridicare a propriei valori, strategii voliţionale, procese emoţionale); competenţe cognitive (structural: strategii de prelucrare a informaţiilor, strategii de control, strategii privind resursele; structural: cunoaşterea conţinutului, cunoaşterea sarcinilor şi temelor, cunoaşterea strategiilor).

156  _________________________________________________________________________________ 

Brockett şi Himstra (1991) propun un model al învăţării autodirijate, modelul PRO (Personal Responsibility Orientation) implicând o dimensiune instrucţională , care se referă la modul în care cel care învaţă îşi asumă responsabilitatea pentru planificarea, implementarea şi evaluarea experienţelor de învăţare şi o dimensiune care se referă la autodirijarea şi autocontrolul  celui ce învaţă, exprimate în dorinţa de a-şi asuma întreaga responsabilitate pentru  propria învăţare. Prima ţine de metodele şi strategiile utilizate de către cel care învaţă, a doua vizează anumite trăsături de personalitate diferenţiatoare [9]. Grow (1991) stabileşte un model stadial al învăţării autodirijate , studiind diferite persoane care învaţă; modelul implică şi activitatea diferenţiată a profesorului: autocontrol scăzut : e nevoie de direcţionarea activităţii de învăţare de profesor, care să spună ce şi cum să facă; autocontrol moderat : persoanele dobândesc un anume simţ al independenţei, dar sunt ignorante în privinţa conţinutului şi metodelor  de realizare a învăţării; autocontrol crescut : persoane care au priceperea şi cunoştinţele de bază de a planifica, realiza şi evalua propria învăţare şi sunt dispuse să facă acest lucru, asigurându-şi şi un ghid; autocontrol   foarte dezvoltat : persoane care îşi realizează propria învăţare, fără ajutor  [5]. Se consideră că învăţarea autodirijată se formează în timp, prin implicarea celui ce învaţă în activităţi variate de cunoaştere şi autocunoaştere.  Factorii ce determină învăţarea autodirijată sunt clasificaţi în [14, p. 91]: 1. factori antecedenţi: experienţe trăite în trecut; 2. factori ce ţin de persoană: - caracteristicile personalităţii: siguranţă de sine, orientare spre succes, nivelul exigenţei, toleranţă faţă de frustrări;

157  _________________________________________________________________________________ 

- caracteristicile capacităţii de învăţare: structura cognitivă, metacunoaşterea, stilul învăţării, perseverenţă în învăţare; 3. factorii conţinutului învăţării; tipuri de conţinuturi: instrumentale, relevante pentru identitate, cu sens, motivante, ce solicită efort; 4. factorii ofertei de instruire: consiliere, ajutor în informare, software, alternative, şanse de succes; 5. factorii de mediu: social, profesional, cultural, timpul, stresul. Învăţarea autodirijată reprezintă o condiţie esenţială a autoeducaţiei. Abilitarea omului în a şti cum să înveţe oferă acestuia şansa de a continua să se formeze de-a lungul întregii vieţi.

SPECIFICUL AUTOEDUCAŢIEI ÎN FUNCŢIE DE VÂRSTĂ Se apreciază că preocupări pentru autoperfecţionare apar încă de la vârsta copilăriei sub forma unor acţiuni izolate, spontane sau chiar  sistematice: “de la o vârstă foarte fragedă copilul este stăpânit de numeroase dorinţe, mai persistene sau pasagere; dintre ele una pare cea mai intensă şi de durată: dorinţa de a fi mare, de a deveni adult. De aici şi tendinţa de a imita pe cei mai vârstnici (…) părinţii devin, de regulă,  primele modele” (I. Gh. Stanciu), [16, p. 24]. La  preadolescenţă procesul de autoeducare devine evident: “copilul ajunge la un anumit nivel de maturizare ce-i permite detaşarea de influenţele celorlalţi; ajunge la cunoaşterea de sine, la identificarea şi folosirea forţelor de autoformare” (E. Macavei), [10, p. 372]. După A. Barna [16, p. 18-19], preadolescenţii (clasele V-VII) nu reuşesc să desprindă singuri valenţele formative ale faptelor şi acţiunilor observate “ei întâmpină dificultăţi în realizarea corelaţiei între faptele şi exemplele de autoeducaţie ce le sunt prezentate şi activitatea lor proprie

158  _________________________________________________________________________________ 

de autoformare”; “preocupările de automodelare sunt orientate cu  predilecţie spre înlăturarea neajunsurilor pe care le au (peste 50% dintre adolescenţi manifestă dorinţa de a înlătura neajunsurile legate de învăţare; le lipsesc capacităţile de a duce un lucru la capăt, de a se concentra asupra activităţii desfăşurate, nu dispun de spirit de organizare, de ordine şi disciplină în muncă)” [16, p. 18-19]. I. Gh. Stanciu consideră preadolescenţa vârsta modelelor, chiar  dacă nu toţi preadolescenţii îşi aleg sau construiesc modele: “la vârsta  preadolescenţei, când tendinţa spre independenţă, spiritul critic, ca şi căutarea de sine devin trăsături dominante ale fiinţei umane, apare o  puternică trebuinţă de reper, de un etalon după care să-şi ghideze comportamentul. Modelul exprimă personalitatea adolescentului, sistemul său de valori, nu încă destul de extins şi de profund asimilat, dar în orice caz, un rezultat al educaţiei de până acum.” [16, p. 24]. Prin îmbogăţirea experienţei sociale, “când s-au format unele elemente ale conştiinţei şi conduitei morale, când gândirea poate opera cu concepte, iar conştiinţa de sine a dobândit un nivel de dezvoltare ridicat”, se consideră că sunt create premisele pentru apariţia idealului (“idealul individual de viaţă este un sistem de valori sociale structurate şi ierarhizate de o persoană care aspiră să le convertească în motive interioare de acţiune şi comportament”) (I. Gh. Stanciu). Conform datelor cercetărilor întreprinse, pentru mulţi adolescenţi idealul de viaţă este limitat le idealul profesional. Idealul de viaţă trebuie să aibă un caracter mobilizator: “este bine ca elevii să ştie că idealul are un caracter dinamic; se îmbogăţeşte continuu, odată cu dezvoltarea şi formarea personalităţii însăşi; apar atât noi aspiraţii, cât şi modificări în ierarhizarea valorilor spre care se aspiră” [16, p. 24]. După Garabet Aslan idealul trebuie ales şi format astfel să constituie “îndemnul cel mai puternic spre bine” [16, p. 41]. Pe lângă ideal, G. Aslan adaugă drept condiţii ale autoeducaţiei conştiinţa autocritică (“individul trebuie să fie propriul său judecător”) şi cunoaşterea

159  _________________________________________________________________________________ 

mediului de viaţă (“acţiunea mediului trebuie supravegheată şi întrebuinţată în folosul nostru”) [16, p. 42]. La vârsta adultă autoeducaţia are note de specificitate. Se consideră că învăţarea autodirijată la vârsta adultă prezintă: o dimensiune sociologică - adulţii nu sunt dependenţi de un grup de învăţare, învaţă independent, pe cont propriu; o dimensiune pedagogică  – referitoare la procedurile folosite de cel ce învaţă (ex.: diagnosticarea nevoilor de învăţare, identificarea resurselor şi modalităţile efective de realizare a învăţării); o dimensiune psihologică – gradul în care cel ce învaţă menţine controlul activ asupra proceselor de învăţare (Long, 1989), [5, p. 94].

METODOLOGIA AUTOEDUCAŢIEI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE ÎN DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE AUTOEDUCAŢIE A ELEVILOR  Scopurile autoeducaţiei sunt determinate de: creşterea conştiinţei individuale, sensibilizarea pentru propria formare, sprijinirea capacităţii de reflecţie şi autoanaliză [13, p. 198]. Sorin Cristea consideră că obiectivele autoeducaţiei derivă din: (auto)proiectarea: (auto)realizarea unei “educaţii pentru sine”; (auto)formarea individualizată : implică valorificarea deplină a propriei experienţe, fără interferenţa altor medieri; autoformarea cognitivă: vizează capacitatea de “a învăţa să înveţi”/ “educabilitate cognitivă, independentă de conţinutul învăţării”; autoformarea permanentă: angajează capacitatea de asumare a sarcinilor centrate asupra propriei formări, specifice vârstei şcolare şi postşcolare. [4, p. 22]  Autoeducaţia este un proces spontan sau este un proces pregătit? I. Gh. Stanciu apreciază că autoeducaţia este un proces pregătit   prin întreg procesul educaţional : “de regulă, cei cărora sistemul educaţional în care au fost integraţi le-a relevat unele înclinaţii şi le-a

160  _________________________________________________________________________________ 

deschis perspectiva unor posibile aptitudini, încep să se îngrijească de  propria lor devenire, dezvoltându-şi prin acţiuni autoimpuse, potenţele conştientizate” [16, p. 6]. Aceasta face posibilă formarea unor priceperi şi deprinderi de activitate independentă, evidenţierea unor înclinaţii, exersarea lor, dobândirea unor succese şcolare; pe această bază creşte încrederea în forţa devenirii proprii [16, p. 4-5]. Se consideră că  persoana care se autoeducă în mod conştient dovedeşte că se cunoaşte  pe sine, este conştientă de necesitatea autocunoaşterii, îşi formulează obiective, îşi elaborează un plan de activitate de durată (cu obiective, mijloace şi pe etape), stăpâneşte metode de autoeducaţie, investeşte efort cognitiv, afectiv şi volitiv susţinut în realizarea planului; solicită, după caz, sprijin din afară, îşi autoevaluează rezultatele obţinute, învaţă în mod anticipat [3, p. 30].  Reuşita în procesul autoeducaţiei depinde de două categorii de  factori: 1. interni (capacităţile, atitudinile, aspiraţiile - competenţa de autoeducaţie). Steliana Toma identifică următoarele condiţii interne în vederea autoeducaţiei: fixarea unui ideal, stabilirea criteriilor de ierarhizare a valorilor, energia morală şi voinţa puternică [15, p. 87]; 2. externi (mediul familial, şcolar, universitar, grupul de prieteni, mediul professional; contextul sociopolitic şi cultural) [10, p. 383-384]. I. Gh. Stanciu grupează şi analizează următoarele condiţii care  pot asigura dezvoltarea competenţei de autocunoaştere [16, p. 6]: - prezenţa unui sistem de priceperi şi deprinderi de comportament care poate fi utilizat în procesul de autodezvoltare şi autoformare; - încrederea în potenţele individuale prin relevarea unor  disponibilităţi şi însuşiri pozitive; - manifestarea dorinţei de independenţă, de ieşire (cel puţin  parţială) de sub tutela absolută a educatorilor;

161  _________________________________________________________________________________ 

- apariţia trebuinţei de continuare pe cont propriu a procesului  paideutic, prin valorificarea acţiunilor desfăşurate de sistemul instituţional de educaţie. După unii teroreticieni autoeducaţia dispune de o “metodologie vitregită” [13, p. 216], ca urmare a preluării metodelor din ansamblul metodelor educaţiei. Există însă o  specializare a metodologiei de  formare a competenţelor de autoeducaţie, metodologie valorificată de consilierea şcolară. Prezentăm  sugestii metodologice pentru realizarea autoeducaţiei , sugestii oferite de către diferiţi pedagogi români : G. Aslan subliniază necesitatea însuşirii unei metodologii de muncă personală, “un plan de trai şi de autoeducaţie ”, plan care trebuie urmărit în fiecare zi: “se impune o disciplină severă a înfăptuirii sale (...) disciplina în autoeducaţie este desăvârşită când ajunge să se impună de la sine” [16, p. 42]. Un important rol este atribuit profesorului care “trebuie să urmărească de timpuriu această problemă şi să deprindă treptat copilul să se disciplineze singur încât să ajungă să-i placă autodisciplina” [16, p. 42]. G. Aslan recomandă următoarele metode pentru educarea prin tine însuţi: observarea preocupărilor şi a faptelor altora şi a celor   proprii, cotrolul şi autocontrolul tuturor gândurilor, sentimentelor şi conduitei, examenul de conştiinţă, sugestia şi autosugestia, autoimpunerea şi angajarea faţă de persoane străine, tehnici de studiu individual (gândirea asupra aceluiaşi subiect, lectura atentă, controlată şi inteligentă care să invoce cunoştinţele anterioare şi propria experienţă), exemplul oamenilor consacraţi, lectura eroilor neamului şi influenţa directă a profesorilor; “adevărata ucenicie a ştiinţei se face  prin contractul între profesor şi student” [16, p. 42-43]. G. Aslan propune şi anumite strategii de folosire a metodelor,  pentru că de rezultatele primelor acţiuni depinde angajarea în noi sarcini de autoeducare.

162  _________________________________________________________________________________ 

A. Barna consideră că se poate organiza  procesul de autoeducaţie al preadolescenţilor prin pregătirea psihologică a acestora şi prin  pregătire metodică. Pregătirea psihologică a preadolescenţilor pentru autoeducaţie “presupune trezirea interesului pentru cunoaşterea şi modelarea propriei  personalităţi, dezvăluirea importanţei personale şi sociale a  preocupărilor autoformative atât pentru prezent (ridicarea  performanţelor şcolare), cât mai ales pentru viitor, în perspectiva educaţiei permanente: dezvoltarea conştiinţei, a răspunderii fiecărui elev pentru propria lui devenire” [16, p. 16]. Autorul sugerează organizarea de discuţii pe teme de autocunoaştere şi de autoeducaţie în cadrul orelor educative, dar şi prin celelalte discipline: activităţi de educaţie intelectuală (muncă independentă, organizarea raţională a timpului), educaţie civică, activităţi didactice, când conţinutul permite acest lucru. Importante sunt aspectele metodologice şi atitudinea cadrului didactic: “tonul discuţiei trebuie să fie calm, sincer, convingător, cu argumente credibile, bazate pe cugetări, proverbe şi maxime, pe fapte concrete şi exemple din viaţa şi activitatea oamenilor  de seamă cu realizări deosebite din domeniul ştiinţei, culturii, sportului,  personajelor literare (…) elevii să rămână cu impresia că totul porneşte de la ei înşişi”. Cercetările realizate îl determină pe A. Barna să afirme că la baza autoeducaţiei se află deprinderile volitive, spiritul de disciplină şi organizare: “formarea începe de la o vârstă fragedă, odată cu înţelegerea sensului cerinţelor pe care le poate îndeplini copilul. În cazul în care ele lipsesc, chiar şi la vârsta preadolescenţei, se recomandă ca formarea lor să înceapă cu deprinderi uşoare, simple, necesare în viaţa de zi cu zi şi apoi să se treacă la cele complexe, legate de munca şcolară” [16, p. 19]. I. Gh Stanciu propune pentru activitatea cu adolescenţii acţiunea de construire a unui ideal corespunzător: “în convorbirile purtate se va

163  _________________________________________________________________________________ 

urmări orientarea corectă a idealului de viaţă, pentru realizarea unui echilibru între aspectele individuale şi cele sociale, îndepărtarea eventualelor confuzii, “împurităţi”; cu mult tact, câştigându-se încrederea elevului şi a familiei, se va putea asigura orientarea fiecăruia spre un ideal stimulator” [13, p. 30]. D. Salade oferă următoarele  sugestii metodologice pentru un  program de autoeducaţie [13, p. 219]: existenţa intenţiei de autoeducaţie; formularea scopului; alegerea unor metode/ procedee adecvate şi stabilirea perioadei de aplicare; alegerea metodelor de verificare a rezultatelor obţinute (autoevaluarea). Ioan Comănescu propune şi analizează metode şi procedee variate, grupate în două categorii [3, p. 249-329]: a) cunoaşterea de sine: autoobservarea, meditaţia, rugăciunea; b) autoeducaţia: autopersuasiunea, exerciţiul, autostimularea, adoptarea unui model, folosirea portretului, folosirea maximelor de viaţă, compensarea, resemnarea, raţionalizarea, simularea şi disimularea, proiectarea vinovăţiei personale, regresiunea, echilibrarea, autoconstrângerea,  jurnalul, autoanaliza, autoevaluarea rezultatelor în munca de autoeducaţie etc. După I Comănescu, conştientizarea procesului de autoeducaţie îi  pune pe oameni în situaţia de confruntare cu sine prin întrebările: Cine sunt eu? Ce calităţi şi defecte am? Ce doresc să devin şi ce trăsături doresc să-mi formez? Cum voi proceda pentru a-mi realiza obiectivele? De ce sprijin am nevoie? Autorul propune şi un breviar al principalelor comportamente care promovează autoeducaţia [3, p. 67-69]: cunoaşterea de sine (autodefinire, cunoaşterea limitelor); proiectarea devenirii personale; curajul de a începe confruntarea cu sine însuşi; încrederea în sine şi credinţa; realizarea zilnică a câte ceva dintre obiectivele propuse; cultivarea stării de calm şi de echilibru psihic; atitudinea corectă faţă de greşelile proprii şi ale altora; grija pentru lucrul bine făcut; priceperea

164  _________________________________________________________________________________ 

de a suporta insuccesul şi de a-l transforma în succes; năzuinţa de a învăţa continuu şi de a învăţa cum să devii, adică să gândeşti, să simţi, să acţionezi în perspectiva deciziei; examenul de conştiinţă. E. Macavei grupează metodele de autoeducaţie în următoarele categorii [10, p. 385-396]: - metode şi procedee de cunoaştere de sine (autoobservarea, autoanaliza, autotestarea, reflecţia personală sau meditaţia); - metode şi procedee de evaluare de sine (aprecierea generală, autocritica, aprobarea, dezaprobarea, autoadmonestarea, autopedepsirea); - metode şi procedee de proiectare (modelul, deviza, codul  personal, programul/ planul); - metode şi procedee de influenţare şi formare (autostimularea, autopersuasiunea, raţionarea, raţionalizarea, autoconvingerea, exerciţiul, autocomanda, autocontrolul, autosugestia, rugăciunea, meditaţia, contemplaţia, jurnalul); - metode şi procedee autocorective (autoconstrângerea, compensarea, autopedepsirea, resemnarea, eliberarea, echilibrarea). În baza delimitărilor obiectivelor autoeducaţiei, M. Mircescu oferă recomandări specifice pentru dezvoltarea competenţei de autoeducaţie. Enumerăm selectiv [12, p. 133-139): - dezvoltarea unui anume nivel al conştiinţei de sine: a-ţi dezvolta capacitatea de planificare; a realiza proiecte personale; a persevera în înţelegerea lumii, a locului şi a rolului propriei persoane; - existenţa unei motivaţii puternice intrinseci: a cunoaşte biografia unor oameni celebri; a-şi pune în valoare aptitudinile şi talentele  personale; - existenţa unor deprinderi de muncă intelectuală: a folosi mnemotehnici; a folosi metode de stimulare a creativităţii; - existenţa unor calităţi volitive: reflecţia meditativă; cultivarea demnităţii personale; adoptarea unui regim de viaţă ordonat etc.

165  _________________________________________________________________________________ 

Analizele întreprinse arată că autoeducaţia permite o metodologie  specifică, oferită de trei tipuri de modele: un “model filosofic” al educaţiei, tip reflecţie, un “modelul psihologic”, determinat de dezvotarea personalităţii şi un model “economic”, bazat pe folosirea cu maximă eficienţă a timpului educaţiei. Aceste modele dezvoltă alte categorii de metode de cultivare a autoeducaţiei [4, p. 23]: - metode de autocontrol : observaţia, autoanaliza, introspecţia; - metode de autostimulare: autoconvingerea, autocomanda, autocritica, autosugesita, comunicarea prin interacţiune, exemplul, jocul individual şi colectiv, autoexersarea; de autoconstrângere: metode autodezaprobarea, autocunoaşterea, autorenunţarea, autorespingerea; - metode de stimulare a creativităţii : strategii creative de tip didactic, lectura – scrierea creativă; asocierea de idei, planul rezumativ, autoevaluarea, autoaprobarea, autoavertismentul; - metode şi procedee de stimulare a proceselor intelectuale: autoconvingere, autosugestie; - metode şi procedee de stimulare a proceselor afective: autostimulare, autoconsolare, autocondamnare, autopedepsire; - metode şi procedee de stimulare a proceselor volitive: autointeriorizare, autocomandă, autoaprobare; - metode de dezvoltare a gândirii critice [6]: brainstormingul; tehnica gândiţi/ lucraţi în perechi/ comunicaţi; termeni cheie iniţiali; tehnica ştiu/ vreau să ştiu/ am învăţat; tehnica “ciorchinelui”; metoda SINELG (sistem interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi a gândirii); metoda mozaic; ghiduri de studiu/ de învăţare; gruparea elevilor în funcţie de atitudinea/ poziţia faţă de o anumită problemă; lectura şi rezumarea conţinutului unui text, în perechi; prelegerea intensificată (activizată); jurnalul cu dublă intrare; tehnica “lasă-mă pe mine să am ultimul cuvânt”; predarea reciprocă; stabilirea succesiunii evenimentelor metoda “cubul” (descrie/ compară/ asociază/ analizează/

166  _________________________________________________________________________________ 

aplică/ argumentează); cvintetul; scrierea liberă (eseul); investigaţia comună şi reţeaua de discuţii; realizarea unor predicţii (anticipări; verificarea acestora); tehnici de sintetizare şi rezumare a unui conţinut de idei - rezumarea printr-o frază/ propoziţie/ schemă/ cuvânt – concept/ simbol/ metaforă; metoda cadranelor: argumente pro; argumente contra; sentimente; idei noi/implicaţii; interviul în trei trepte (metodă de colaborare); turul galeriei; linia valorilor; unul stă, ceilalţi circulă; metoda horoscopului; metoda învăţării în grupuri mici; metoda turneului între echipe; metoda RAFT (rol/ auditoriu/ formă/ temă) –  metodă de redactare a unui text. LIMITE ÎN AUTOEDUCAŢIE Eşecul în autoeducaţie poate fi determinat de mai multe cauze: - Există concepţii care neagă posibilitatea autoeducaţiei. - Calitatea autoeducaţiei e influenţată de competenţe personale (factori interni: cunoaşterea de sine, trebuinţa de autorealizare, mulţumirea de sine, filosofia asupra vieţii, sistemul motivaţional al individului, disponibilitatea pentru învăţare) şi de factori externi: organizarea mijloacelor de educaţie, volumul timpului liber etc. [9, p. 224]; dinamica vieţii sociale, sprijinul din afară a muncii de autocunoaştere [4, p. 169-223]. Dacă una dintre aceste variabile  produce distorsiuni, atunci procesul de autoeducaţie este afectat negativ. - Există argumentări precum că autoeducaţia se învaţă; dacă competenţa nu a fost asigurată încă de timpuriu, atunci individul poate întâmpina reale dificultăţi.

CONCLUZII Condiţiile şi dinamica autoeducaţiei sunt susţinute de pregătirea  pentru învăţarea continuă. Pregătirea elevilor pentru educaţia

167  _________________________________________________________________________________ 

 permanentă determină: dezvoltarea capacităţilor de autocunoaştere şi autoevaluare a rezultatelor obţinute prin procesul de învăţare; conştientizarea necesităţii schimbării în conformitate cu un ideal; formarea la elevi a unui sistem de valori autentice; formarea unor  deprinderi şi obişnuinţe de muncă şi viaţă raţională, echilibrată,  promovând binele, adevărul, frumosul; susţinerea elevilor în plan instructiv (cum să înveţe), în plan formativ (să-şi propună scopuri) şi  pentru dezvoltarea anumitor trăsături de personalitate [8, p. 67]. Este autoeducaţia un mod de a gândi al individului, un prncipiu al vieţii şi o modalitate de a-şi construi educaţia? Conştientizarea demersului propriu de descoperire şi utilizare a cunoştinţelor, de  poziţionare faţă de o anumită sarcină şi de raportare la posibilităţile  proprii determină revalorificarea permanentă a potenţialului de autoeducaţie. Saltul calitativ este marcat prin probarea permanentă a capacităţii de autoevaluare a rezultatelor şi valorificare a resurselor   personale în contextul oricărei activităţi.

APLICAŢII 1. Găsiţi o definiţie personală a autoeducaţiei. 2. Stabiliţi relaţiile dintre autoeducaţie şi autocunoaştere. 3. Elaboraţi un eseu cu tema: Autoeducaţia şi educaţia  permanentă. 4. Identificaţi condiţii în vederea dezvoltării competenţei de autoeducaţie. 5. Analizaţi unul dintre factorii ce determină dezvoltarea competenţei de autoeducaţie la elev. 6. Analizaţi evoluţia competenţei personale de autoeducaţie. 7. Identificaţi teme pentru activitatea educativă (de dirigenţie) care să fie centrate pe dezvoltarea competenţei de autoeducaţie.

168  _________________________________________________________________________________ 

8. Comentaţi ideea: autoeducaţia este premisă şi criteriu al educaţiei eficiente. 9. Elaboraţi un program pentru dezvolarea competenţei de autoeducaţie. 10. Stabiliţi un plan personal de studiu pentru săptămâna în curs. 11. Realizaţi un poster cu tema autoeducaţia. 12. Completaţi următoarea schemă:  Autoeducaţia Elemente de conţinut  

Concepte

Definire Factori determinanţi Dimensiunile autoeducaţiei Competenţa “autoeducaţie” Cauzele eşecului în autoeducaţie

BIBLIOG RAFIE 1. Barna Andrei,  Autoeducaţia. Probleme teoretice şi metodologice, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 1995. 2. Beillerot Jacky,  L´autoformation: sans prof, pour le meilleur et pour le pire, în „Le Monde de l’éducation”, mai, 2001. 3. Comănescu Ioan,  Autoeducaţia – azi şi mâine, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996. 4. Cristea Sorin,  Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera, Litera-Internaţional, Chişinău-Bucureşti, 2000. 5. Dumitru Al. Ion,  Învăţarea autodirijată – formă specifică de învăţare la vârsta adultă , în „Educaţia adulţilor în România –