1. Introducere..................... Introducere........................................ ................................... .......................p.2 .......p.2 2. Conceptul de autoeducație .....................................p.2 3. Raportul dintre educație și autoeducație………...p.4 4. Necesitatea educației și autoeducație…………….p.4 5. Cînd devine posibilă autoeducația? ........................p.5 6. Caracteristicile autoeducației……………………….p.6 7. Metodologia autoeducației…………………………..p.6 8. Pregătirea elevilor în perspectiva autoeducației ...p.7 9. Concluzie………………………………………………..p.7 10.Bibliografie……………………………………………..p.8
1
Introducere Ideea necesităţii de a învăţa în permanenţă, de autoinstruire şi autoeducare este confirmată din cele mai vechi timpuri, fiind f iind întâlnită încă din antichitate la greci şi romani, iar mai târziu scrisă în Coran de către arabi ca obligaţie religioasă. Proverbele populare, precum ,,Omul ,,Omul toată viaţa învaţă”, maximele latineşti:,, Ne discere cessa ”(,,Nu înceta să înveţi”) ori cugetările celebre: ,,Tota vita schola est”.,Întreaga viaţă este o şcoală”(J.A.Comenius) atestă universalitatea şi existenţa milenară a conceptului. A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale educaţiei permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi, receptiv la schimbări, capabil să le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu -se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuală şi moral -civică. Pentru secolul nostru, instruirea continuă şi implicit autoinstruirea au devenit cerinţe fundamentale ale societăţii, determinate de creşterea exponenţială a informaţiilor şi de uzura accelerată a acestora, de mobilitatea profesiilor, de progresele extraordinare ale ştiinţei, tehnicii, tehnologiei şi mijloacelor de informaţie, de dinamismul vieţii economice şi sociale, de democratizarea învăţământului, de creşterea nivelului de aspiraţie spre cultură şi educaţie, de folosirea folosi rea cât mai plăcută şi utilă a timpului liber. Omul care doreşte să se autoeduce permanent, îşi formează personalitatea echilibrat, poate identifica şi folosi sursele de informaţie, participă la dezvoltarea societăţii şi la educarea celorlalţi membri ai colectivităţii din care face f ace parte.Nicolae Iorga susţinea că: ,,Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe sine şi învaţă necontenit pe alţii.” În acest scop, şcoala este o etapă iniţială a educaţiei permanente. Ea trebuie trebuie să pună accent pe folosirea pe scară largă a metodelor activ participative, partic ipative, pe tehnicile de învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţii de autoevaluare, insistând asupra acţinilor prin care omul se autoeducă.
Conceptul de autoeducație Autoeducația reprezintă o direcție de evoluție a activităț act ivității de formare-dezvoltare a personalității umane care implică transformarea obiectului educației în subiect al educației, capabil de autoevaluare și de autoproiectare pedagogică . Definirea autoeducaț iei, la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune înțelegerea funcției și structurii specifice activităț ii de (auto)formare-(auto)dezvoltare a 2
personalității umane.El este atât subiect cât şi obiect al educaţiei, asupra lui aplicî ndunduse toate influenţele. Autoeducaţia presupune autocunoaştere, autostăpânire, autoconducere.
Autoeducația ( gr. autos-însusi ) se definește ca o activitate conștientã, intenționatã, pe care un individ o desfãș oarã pentru formarea sau desãvârș irea propriei persoane. Autoeducaț ia vizeazã toate aspectele dezvoltãrii personalitãț ii: intelectuale, morale, corporale, religioase, profesionale etc. În cazul autoeducaț iei, subiectul educației este în același timp ș i obiectul ei. În ceea ce privește scopurile urmãrite, în vreme ce scopurile celorlalte forme ale educaț iei sunt stabilite de cãtre societate, scopurile autoeducaț iei sunt stabilite de individul însuț i, în acord cu cerințele societãții. Autoeducaț ia se împletește continuu cu celelalte forme de educație Funcția principală a autoeducației angajează transformarea obiectului educaț iei în subiect al educației în urma unui proces care implică valorificarea unui ansamblu de acțiuni educaționale, proiectate ș i realizate permanent la un nivel calitativ superior, întro perioadă de timp determinată . Aceasta presupune: - (auto)proiectarea-(auto)realizarea unei "educaț ii pentru sine"; - (auto)formarea individualizată (care implică valorificarea deplină a propriei experiențe, fară interferență altor/altei medieri); - "autoformarea metacognitivă " (care vizează capacitatea de "a învața să înveți "/"educabilitate cognitivă, independentă de conținutul învăță rii"); - autoformarea permanentă (care angajează capacitatea de asumare a sarcinilor centrate asupra propriei formări, specifice fiecărei vî rste rste școlare și post -școlare) Structura autoeducației evidențiază existenț a unor elemente comune, aproape identice, situate la nivelul structurii acțiunii educaționale. Diferența specifică provine din poziț ia diferitaă a "obiectului educatiei" care în cazul "autoeducaț iei" devine "subiect" al propriei sale activități de formare-dezvoltare a personalităț ii, respectiv "subiect" al procesului de autoformare-autodezvoltare a personalităț ii. Saltul calitativ este marcat Ia nivelul structurii acțiunii educaționale prin conexiunea inversă internă realizată, care probează capacitatea, dobîndită de "obiectul educaț iei", de autoevaluare a rezultatelor și de autocunoaș tere a resurselor propriei sale activități ( structura acțiunii educaț ionale). Prin interiorizarea deplină a acțiunii educationale eficiente a ceasta capacitate poate evolua în direcția autoproiectă rii pedagogice a unor mesaje educationale orientate spre (auto)formarea-(auto)dezvoltarea permanenta a obiectului educatiei. Este momentul in 3
care obiectul educatiei devine efectiv subiect ale educatiei. Conținutul autoeducației reflectă raporturile dintre activitatea de formare-dezvoltare și activitatea de autoformare-autodezvoltare a personalităț ii umane, raporturi mediate calitativ prin intermediul "educaț iei permanente". Astfel, "a educa în perspectiva
educației permanente înseamnă în esență , a determina un autentic proces de autoeducație"
Raportul dintre educație și autoeducație Raportul educație -autoeducatie construieste practic un nou echilibru între factorii externi și factorii interni ai activității de formare-dezvoltare a personalităț ii, factori situati pe o linie de evoluție ascendentă . Astfel educația, aflată inițial alături de mediu î n ipostaza unui factor extern, devine treptat - prin educție permanentă și autoeducaț ie -un factor intern stabil, care reflectă, la nivel funcțional ș i structural, capacitatea intrinsecă a personalității umane de (auto)perfecționare continuă a activităț ii sale individuale și sociale.
Educația asigură, la acest nivel, atingerea scopului pedagogic fundamental al organizației școlare moderne ș i postmodeme: "a face din obiectul educț iei subiectul propriei sale educații, din omul care capătă, educație omul care se educă el însuș i
Necesitatea educației și autoeducație Pentru secolul nostru, învățărea continuă a devenit o cerintă fundamentală f undamentală a societății, determinată de creșterea exponențială a informaț iilor și de uzura accelerată a acestora, de mobilitatea profesiunilor, de progresele extraordinare ale știintei, tehnicii tehnologiei și mijloacelor de informație, de dinamismul vieții economice și sociale, de și democratizarea învățămî ntului, ntului, de cresterea nivelului de aspirații spre cultură și educație, de folosirea cît mai utilă și cît mai placută a timpului liber. A învăța să înveți și a dori să te perfecționezi continuu sunt cerințe ale educaț iei schi mbări, permanente, prin care omul contemporan învață să fie el însusi, receptiv la schimbări, capabil să le anticipeze și să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuală și moral - civică. Educatia permanentă se caracterizează prin aceea că este continuă și globală, integrînd toate nivelurile și tipurile de educație, asigurînd astfel formarea for marea echilibrată a personalității, cu un grad înalt de autonomie a învățării, pe baza căreia omul știe să identifice și să folosească sursele de informație, să participe la dezvoltarea societății și la educarea celorlalți membri ai colectivităț ii din care face parte. Educatia este o formă de comunicare interumană prin care se transmit, de la o generatie la alta, valorile culturii, experiența de producție și comportamentul social. Definiția ca acțiune socială și proces, educația constă î ntr-un ansamblu de influențe exercitate în mod planificat, în cadrul instituțiilor școlare pe baza unui sistem de 4
obiective, principii, forme si metode de organizare, folosite in scopul formă rii omului ca personalitate, capabil să se integreze activ în dinamismul vieț ii sociale. Educația este, deci, un proces complex, de socializare și individualizare a ființei umane în drumul sau spre umanitate (I. G. Stanciu). Influențe educative, exercitate asupra unei persoane, sunt de t ip formal, nonformal si informal, din care rezultă cele trei dimensiuni ale educației Sistemele educaționale cunoscute pîna î n prezent s-au bazat pe monopolul institutional al școlii. Un astfel de model a putut funcționa optim atî ta ta vreme cat alternativele educaționale din afara școlii erau puțin dezvoltate ș i nu puteau deveni concurente.
Deceniile din urmă însă au pus în evidență o dezvoltare a noi medii m edii educaționale în afara școlii, capabile să devină o alternativă (fie complementară, fie concurențială) pentru educația formală de tip ș colar. Extensia educatiei non formale și informale a evidențiat și anumite carențe ale educației școlare, conducînd la anumite contestari ș i critici (uneori foarte vehemente, ca în teoria "deșcolarizării societății"). S-a conturat, din ce în ce mai mult, ideea că ș coala trebuie considerată în ansamblul modalităților sociale de educaț ie, care constituie sistemul social de educație. Multe din noile modalități de educație satisfac sati sfac nevoia de educație permanentă a individului.
Cînd devine posibilă autoeducația? Autoeducatia devine posibilă la vîrsta adolescenței, datorită celor trei funcții ale conștiintei de sine : funcția anticipativă , de proiectare în viitor a propriei persoane, facilitînd formarea idealului în viață, funcția normativă, concretizată î n modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale ș i capacitatea omului de a se reflecta pe sine însuși, dîndu -și seama de ceea ce este și de ceea ce vrea să devină. Autoeducaţia devine posibilă la vârsta adolescenţei, deoarece deoarece tânărul îşi proiectează în viitor propria persoană, formându -şi idealul în viaţă. El meditează asupra celor învăţate şi dispunând de un mod propriu de apreciere a valorilor socio -culturale, le interiorizează, participând astfel la propria sa formare şi ş i dezvoltare. În acelaşi timp autoeducaţia favorizează asimilarea influenţelor venite din afară prin educaţie, iar pe de altă parte se integrează în educaţia permanentă sporindu -i eficienţa. Ca urmare, în şcoală trebuie trebuie să se transmită elevilor elevilor bazele şi metodele autoformării. Un adevărat proces de educaţie trebuie să servească, să pregătească, pr egătească, să stimuleze autoeducaţia, aceasta fiind socotită ca un înalt nivel de dezvoltare a copilului sau individului.
Orice acţiune conştientă, îndreptată spre perfecţionarea comportamentului, este un act de autoeducaţie. În măsura în care o persoană are o concepţie mai bine(clar) conturată despre lume şi viaţă, o atitudine personală faţă de sistemul s istemul social de valori, 5
un ideal propriu, în aceeaşi măsură este capabilă să -şi aplice un program raţional de autoeducaţie. Ea este într-un anumit sens şi un indiciu al rezultatului instruirii. Actul educativ şi cel autoeducativ sunt călăuzite de scop, în primul caz a cesta fiind stabilit de societate, iar în al doilea caz este stabilit de subiectul însuşi, în acord însă cu cerinţele sociale. El este aici mai accentuat fiind în conformitate cu năzuinţele, aspiraţiile şi concepţia proprie despre viaţă. Omul se cunoaşte p e sine în mod mijlocit, prin intermediul actelor sale de conduită, al prestaţiilor personale, al relaţiilor sale cu alţii. Marx spunea: ,,Deoarece nu vine pe lume cu o oglindă în mână, omul se oglindeşte mai întâi în alt om”. El va ajunge la autocunoaştere , raportându-se şi comparându-se necontenit cu alţii.
Caracteristicile autoeducației
Conținutul autoeducaț iei poate fi analizat din perspectiva procesului de dezvoltare a personalității în diferite etape ale vieț ii ,în acest context, autoeducația, î n perfecț ionării propriei personalități" are calitatea sa de "activitate desfasurată în scopul perfecționării simultan: - un caracter subiectiv, reprezentînd un produs al educației superior proiectată, organizată, coordonată, (auto)perfecționată ; - un caracter auto-reglator, reprezentînd saltul funcțional de la conexiunea inversă externă (subiect-obiect) la conexiunea inversă internă (subiect-subiect); - un caracter corelativ, reprezentînd legatura structurală existența între autoins truireuire permanentă autoeducație -autoeducație permanentă ; autoinstr uire - un caracter procesual, reprezentînd linia de continuitate dintre etapa autoeducației
potențiale și etapa autoeducației reale, posibilă dupa dobîndirea "conștiinței de sine", în
jurul vîrstei de ani.
Metodologia autoeducației
Metodologia autoeducației avansează "un model filosofic" al educației, bazat pe reflecție, dar și "un model econom ic" bazat pe folosirea cu maximă eficiență a timpului educației.. Aceste modele dezvoltă la nivelul sistemului educațional (școlar, extraș colar, postșcolar) patru categorii de metode de cultivare a autoeducaț iei: - metode de autocontrol: autoobservația, autoanaliza, introspecț ia; - metode de auto stimulare: autoconvingerea, autocomanda, autocomanda, autocritica, autosugestia, comunicarea prin interacțiune, exemplul, jocul individual și colectiv, autoexer sarea; sarea; - metode de autoconstrîngere: autodezaprobarea, autocunoașterea, autorenunța rea, autorespingerea; - metode de stimulare a creativităț ii: strategii creative de tip didactic, lectura scrierea creativă; asocierea de idei, planul rezumativ, autoevaluarea, autoaprobarea, autoaprobarea, autoavertismentul. 6
Reactualizarea unui "model psihologic" de abordare a educaiei permite avansarea următoarei taxonomii a strategiilor angajate în autoformarea-autodezvo autoformarea-autodezvoltarea ltarea personalității umane: metode si procedee procedee de stimulare a proceselor proceselor intelectuale (integrate pedagogic la nivel de: autoconvingere, autosugestie); metode si procedee procedee de stimulare a proceselor afective (integrate (integrate pedagogic pedagogic la nivel de autostimulare, autoconsolare, auto-condamnare, autopedepsire); autopedepsire); metode si procedee procedee de stimulare a proceselor volitive (integrate (integrate pedagogic pedagogic la nivel de: autointeriorizare, autocomanda, autoaprobare)
Problematica autoeducației, abordabilă în conditiile societatăț i contemporane, angajează noi reconsiderări conceptuale ș i metodologice: - clarificarea raportului dintre "eteroeducaie" (educatia prin altii) si "autoeducatie" (educatia prin sine), în termeni de interacț iune: educația eficientă, bazată pe auto cunoaștere și autoevaluare = premisă autoeducaț iei; - eliminarea polarităț ilor exclusiviste (intre "eteroeducație" și "autoeducaț ie") sau absolutiste (ruperea educației de autoeducaț ie sau, din contra, tratarea educaț iei doar ca autoeducație = condiția autoeducaț iei; - conștientizarea importanței "idealului de viață" pentru declanșarea și desfășurarea corectă a procesului de autoeducaț ie = determinarea autoeducatiei; - implicarea modelului moral si cultural de autoperfectionare in activitatea de autoeducatie = autodeterminarea autoeducatiei.
Pregătirea elevilor în perspectiva p erspectiva autoeducaț iei Autoeducatia devine devine posibila pe baza educatiei, educatiei, cand adolescentul, adolescentul, reflectand asupra celor invatate si dispunand de un mod propriu de apreciere a valorilor socioculturale le interiorizeaza, participand astfel la propria sa formare si dezvoltare. In acelasi timp, autoeducatia favorizeaza asimilarea influentelor provenite din afara prin educatie, iar pe de alta parte se integreaza in educatia permanenta, sporindu-i eficienta. Ca urmare, in scoala va trebui sa se transmita elevilor bazele si metodele autoformarii, pregatindu-i pentru educatia permanenta. La vârste mici copilul nu este capabil sã se autoeduce, în adevãratul înteles al cuvântului. Primele preocupãri sistematice de autoeducatie apar, de obicei, în perioada scolii secundare ( gimnaziul). Autoeducatia presupune ca persoana sã posede anumite caracteristici, care reprezintã totodatã condiţii prealabile necesare ale desfãsurãrii unei asemenea activitãti :
• autocunoastere; • putere de stãpânire si capacitate de autoconducere; • fermitatea hotãrârii; • un ideal propriu, bine conturat si constientizat; c onstientizat; • o conceptie clarã despre lume si despre valorile ei. O autenticã educatie scolarã trebuie sã pregãteascã si sã stimuleze aceste capacitãti care conditioneazã autoeducatia
Concluzie: Autoeducația, adica educația de sine însusi, este o activitate conștientă, orientată spre formarea propriei persoane, în conformitate cu năzuințele, aspirațiile, idealurile și concepția despre rolul omului în societate. Autoeducația devine posibilă la vîrsta adolescenței, datorită celor trei funcții ale conștiinței de sine : funcția anticipativă , de proiectare în viitor a propriei persoane, facilitînd formarea idealului în viață, funcția 7
normativă, concretizată î n modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale și capacitatea omului de a se reflecta pe sine însusi, dîndu-și seama de ceea ce este și de ceea ce vrea să devină. Autoeducția devine posibilă pe baza educației, educației, cînd adolescentul, reflectînd nvățate și dispunî nd asupra celor î nvățate nd de un mod propriu de apreciere a valorilor socioculturale le interiorizează, participî nd nd astfel la propria sa formare și dezvol tare. In același timp, autoeducația favorizează asimilarea influenț elor provenite din afara prin educație, iar pe de altă parte se integrează în educația permanentă, sporindu -i eficiența. Ca urmare, in scoala va trebui sa se transmită elevilor bazele și metodele autoformării, pregătindu-i pentru educatia permanentă . Autoeducatia reprezintă produsul unor cicluri de educație permanentă permanentă proiectate la niveluri de realizare superioară, într -o perioadă de timp semnificativă psihosocial pentru valorificarea la maximum a potentialului de autoformare – autodezvoltare al personalității umane. In această perspectivă, "a educa î n perspectiva educatiei permanente înseamna, în esentă , a determina un autentic proces de autoeducaț ie"
Bibliografie 1. Barna, A., In puterea noastra autoeducatia, autoeducatia, Editura Albatros, Bucuresti, 1989. 2. Berger, G., Omul modern si educatia sa, sa , EDP., Bucuresti, 1973. 3. Botkin, J., Elmandjra, Elmandjra, M., Malita, M., M., Orizontul fara limite al invatarii , Editura Politica, Bucuresti, 1981. 4. Cerghit, I., Determinatiile si determinarile educatiei , in Curs de pedagogie, pedagogie, Universitatea Bucuresti, 1988. 5. Comanescu, I., Prelegeri de pedagogie, pedagogie, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1998. 6. Comenius, J.A., Didactica Magna, Magna, EDP, Bucuresti, 1970. 7. Cucos, C., Pedagogie, Pedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1996. 8. Cucos, C., Educatia si provocarile lumii contemporane, contemporane , in Cucos, C., (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade didactice , Editura Polirom, Iasi,1988. 9. Cucos, C., Pedagogie, Pedagogie, Editia aII-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, Iasi, 2002. 10. Dave, R.,H., Fundamentele Fundamentele educatiei permanente, permanente, EDP, Bucuresti, 1991. 11. Debesse, M., Etapele educatiei , EDP., Bucuresti, 1981. 12. Faure, E., A E., A invata sa fii , EDP, Bucuresti, 1981. 13. Franklin, B., Autobiogra B., Autobiografie fie,, Editura Univers, Bucuresti, 1976. 14. Herbart, J.F., Prelegeri pedagogice, pedagogice, EDP., Bucuresti, 1976. 15. Toma,S., Autoeducația. Sens și devenire, București, EDP, 1983.
8
