ATRACTIA & RESPINGEREA INTERPERSONALA

D

Curs №

Psihologie socială

E

Curs: Atracţia şi respingerea interpersonal ă

G

5

ATRACŢIA ŞI RESPINGEREA INTERPERSONAL Ă suport de curs Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS 2011-2012

Cuprins: Atracţia interpersonală Definiţie Apropierea în spaţiu Proximitatea geografică Proximitatea arhitecturală Proximitatea fizică Mecanismele influen ţei exercitate de proximitate Expunerea repetată şi familiaritatea Mecanismele influen ţei simplei expuneri Când simpla expunere produce respingere Potrivirea calităţilor interpersonale Importanţa similarităţii Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor Similaritatea în familie şi cupluri Similaritatea gradului de atractivitate fizic ă Primatul divergenţei Modelul atracţiei interpersonale Rezumatul temei Concepte şi noţiuni cheie Lecturi obligatorii Lecturi de aprofundare Referinţe bibliografice

* * * În cursul anterior am discutat despre motivaţia profund umană de a ini ţia contacte cu ceilal ţi, de a forma şi menţine relaţii interpersonale. Este adev ărat însă că, în satisfacerea acestei nevoi suntem selectivi: nu abordăm toate persoanele pe care le întâlnim, nu ne dorim s ă comunicăm frecvent cu to ţi cei cu care am interac ţionat vreodată, nu stabilim relaţii interpersonale apropiate cu oricine, chiar dac ă eventual suntem nevoiţi să comunicăm frecvent. Ce face diferen ţa? Pur şi simplu, chiar de la atra şii primele interacţiuni, faţă de unii oameni cu care intr ăm în contact ne sim ţim atra ş mai mult decât de alţii. Cu unii am dori s ă ne întâlnim şi să comunicăm din nou, pe când pe al ţii am prefera s ă nu-i revedem, eventual chiar îi evit ăm. Atitudinile noastre iniţiale faţă de ceilalţi stau la baza apropierii sau distan ţării dintre oameni; în timp,

1 F

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS

E

Universitatea „Al. I. Cuza” Ia şi

G

D

Psihologie socială

E


G

atracţia interpersonală 1

se poate transforma într-o relaţie interpersonală intimă de genul prieteniei sau dragostei; opusul e la fel valabil: simpla antipatie sau repulsie interpersonală iniţială poate degenera în ur ă şi duşmănie. La fel ca şi nevoia de asociere, atrac ţia şi antipatia sunt influen ţate de factori personali şi situaţionali. În acest material vom insista în special asupra factorilor care favorizează sau amplifică atracţia interpersonală.

Atracţia interpersonală Definiţie Atracţia interpersonală se refer ă la impulsul pe care-l resim ţim de a căuta compania unui anume individ. „Magnetismul” pe care-l resim ţim faţă de o anume persoană poate fi cel mai bine descris cu ajutorul conceptului de „atitudine”. Dac ă ar fi să folosim o definiţie cât mai simpl ă dar intuitivă, atitudinea este simultan o evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce mintea pentru a ne raporta la sau a ne situa fa ţă fa ţă de un aspect al mediului, atât din exteriorul cât şi din interiorul nostru. Putem avea atitudini virtual despre orice ne-ar putea trece prin minte: putem avea atitudini despre obiecte, persoane, grupuri, evenimente dar şi despre idei, valori sau propria persoan ă. Se obi şnuieşte ca atitudinile să fie triate şi ordonate după cum sunt pozitive sau negative, având şi un grad diferit de intensitate, de la foarte pozitive până la foarte negative. Atunci când evaluarea are ca obiect o persoan ă spunem că „ne place” de cineva (corespunde unei atitudini pozitive), „ne displace” (denot ă o atitudine negativă) sau „ne este indiferent ă” (echivalentul atitudinii neutre). Atracţia interpersonală este expresia unei atitudini puternic pozitive fa ţă de o anume persoană, resimţită ca o pl ăcere şi dorinţă de a interacţiona cu respectiva persoan ă. Atracţia interpersonală este liantul care poate determina în timp ca interac ţiunile iniţiale între două persoane să se structureze şi să se sedimenteze sub forma unor relaţii interpersonale de lung ă durată cărora le spunem „prietenie” sau „dragoste”.

Apropierea în spaţiu Pentru ca două persoane să ajungă să-şi formeze atitudini interpersonale şi eventual să resimtă atracţie unul faţă de celălalt trebuie să fie respectată cea mai elementar ă condiţie: cele două persoane trebuie s ă aibă oportunitatea de a intra în contact una cu alta. Pentru aceasta cele dou ă persoane trebuie s ă se afle aproape una spa ţ iu iu. În de alta, între ele trebuie s ă existe o anume proximitate sau apropiere în spa ţ geografică, continuare vom analiza impactul diferitor forme de proximitate – geografică arhitectural ă, fizică fizică – asupra atrac ţiei interpersonale. Proximitatea geografic ă

Cum reuşim să intr ăm în contact unul cu cel ălalt? Dacă excludem Internetul, chat-ul, e-mail-ul, telefonul, scrisorile şi telepatia ca modalit ăţi de a lua un prim 1

Majoritatea conceptele cheie care sunt scrise cu caractere îngro şate se reg ăsesc la finele cursului, într-o sec ţiune întitulată „Concepte şi noţiuni cheie”.

2 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

contact unul cu cel ălalt nu ne r ămâne decât cea mai simpl ă şi str ăveche modalitate: să ne întâlnim cândva, undeva, adic ă în mod explicit, „în carne şi oase”. Care este şansa să-l întâlniţi „pe viu” pe Paulo Coelho? Dar care sunt şansele de-al întâlni pe Gabriel Liiceanu? Dar ce zice ţi despre şansele de al cunoa şte personal pe Dan Lungu? Toţi sunt oameni cu notorietate, mai mult sau mai pu ţin cunoscuţi, mai ales prin ceea ce au scris. Diferen ţa dintre ei const ă, pe lângă multe altele, şi în faptul că primul locuieşte în Brasilia, la Copacabana, al doilea – la Bucure şti, în timp ce ultimul – la Ia şi. E infim de puţin posibil să-l fi cunoscut sau c ă-l veţi cunoaşte vreodată personal pe Paulo Coelho, e greu de crezut c ă aţi interacţionat sau veţi interacţiona vreodată cu Gabriel Liiceanu (de şi nu excludem o atare ipotez ă), dar e destul de posibil s ă fi comunicat deja cu Dan Lungu sau s ă ajungeţi s ă-l cunoaşteţi în realitate în viitorul apropiat. Mai mult decât atât, este foarte probabil c ă l-aţi v ăzut pe Dan Lungu de câteva ori deja. Am dat un exemplu par ţial nepotrivit: toate cele trei persoane amintite sunt, de şi în propor ţie diferită, persoane cu vizibilitate public ă, iar faţă de astfel de persoane de regul ă ajungem să ne formăm atitudini f ăr ă un contact personal, via mass-media. Dacă în locul lor am alege îns ă persoane simple, f ăr ă notorietate publică, păstrând intacte localităţile, şansele ar r ămâne acelea şi: cu cât mai departe din punct de vedere geografic este un om fa ţă de celălalt cu atât mai pu ţin probabil este că cei doi vor ajunge să se cunoască, s ă aibă atitudini pozitive unul faţă de celălalt şi, poate chiar să devină prieteni. Un studiu clasic şi frecvent citat în manualele de psihologie social ă ne ofer ă o dovadă evidentă a importanţei proximităţii geografice. James Bossard (1932) a studiat ăşel din America anilor 30 din secolul certificatele de c ăsătorie eliberate într-un or ăş trecut. Cercetătorul a constat o corela ţie între distanţa dintre blocuri şi numărul de căsătorii. Analizând locul na şterii tinerilor căsătoriţi în ultimii câţiva ani a constatat că, 1/3 din ei locuiau anterior c ăsătoriei la doar cinci blocuri distan ţă unul de altul. Mai mult decât atât, 12% din cei căsătoriţi au locuit anterior căsătoriei în acelaşi bloc! Sigur, aceste rezultate vi se pot p ărea neaşteptate şi neconcordante cu experien ţa maritală a tinerelor de ast ăzi. Trebuie să ţineţi cont însă de câteva aspecte legate de ăşel populaţia investigată. Cercetarea realizat ă de Bossard (1932) a vizat un or ăş ăşel cu o mare stabilitate a popula ţiei şi un indice muncitoresc din acele timpuri, or ăş ăşel nu plecau pentru foarte redus de emigrare. Marea majoritate a tinerilor din acel or ăş studii universitare sau să lucreze în altă parte: ei se căsătoreau şi îşi găseau rostul unde se născuser ă. Din punct de vedere arhitectural acel or ăş ăşel ar ăta cam cum arat ă vechile cartiere socialiste de pe la noi: era alc ătuit doar din blocuri „tip cutii”, cu multe etaje şi scări, amplasate destul de înghesuit şi comasat. În aceste condi ţii proximitatea geografică – măsurată ca şi distanţă dintre blocuri – avea o putere hotărâtoare asupra preferinţelor maritale ale tinerilor. Dar nu numai distan ţa dintre blocuri poate fi importantă pentru atracţia interpersonală. Poate deveni relevant chiar modul în care este conceput ă arhitectural o clădire. Proximitatea arhitectural ă

Leon Festinger, Stanley Schachter şi Kurt Back (1950) au f ăcut un celebru studiu asupra atrac ţiei interpersonale în campusul studen ţesc. Pentru derularea cercetării au fost selectate mai multe c ămine de familişti situate în aceiaşi parte a campusului. Toate cl ădirile erau la fel, având dou ă niveluri cu câte 5 apartamente pe fiecare nivel (vedeţi mai jos schi ţa din Cadrul 1). La începutul anului şcolar 3 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

cercetătorii au aranjat lucrurile astfel încât cazarea familiilor s ă se realizeze aleator. De asemenea s-au asigurat asupra faptului ca studen ţi din acelaşi cămin să nu se fi cunoscut anterior. Cadrul 1

Arhitectura căminelor de familişti din studiul realizat de Festinger, Schachter & Back (1950)

La finele anului universitar cercet ătorii au constatat că relaţiile de atracţie şi prietenie dintre familişti s-au format ... în func ţie de particularităţile arhitecturale ale clădirilor şi ocuparea apartamentelor. Cel mai bun predictor al probabilit ăţii apariţiei unor relaţii interpersonale apropiate dintre două familii a fost ... distan distanţa de la o uşă la cealaltă. Altfel spus, cu cât mai aproape erau u şile dintre două apartamente cu atât era mai mare probabilitatea ca, dup ă un an academic, familiile ce ocupau acele distan ţ a fizică fizică – cea de apartamente să fi afirmat că au devenit prieteni! Dar nu numai distan ţ la o uşă la alta – este important ă. Reveniţi asupra schemei din Cadrul 1. Care crede ţi că au fost cele mai „atractive” sau „populare” cupluri? Locatarii c ăror apartamente au ajuns prieteni pentru majoritatea cuplurilor? Rezultatele au confirmat ipoteza autorilor, conform c ăreia apartamentele care sunt amplasate în locuri cu un trafic intens vor face din locatarii s ăi cele mai atractive persoane din bloc. Astfel, studenţii din apartamentele care se aflau cel mai aproape de scări şi sau cutiile poştale formau cele mai multe relaţii de prietenie cu celelalte familii. Cercetătorii au apreciat că aceste apartamente – în special apartamentele 1, 4 şi 5 din schema de mai sus – erau la cea mai mic ă distan ţă distan ţă func ţ func ţ ional ional ă faţă de ceilalţi: prezenţa scărilor şi sau a cutiilor po ştale creşteau implicit posibilitatea şi frecvenţa interacţiunilor cu ceilalţi, facilitând apropierea între cupluri. Am văzut că distanţa fizică şi distanţa funcţională la nivelul unei cl ădiri ne pot influenţa atracţia pe care o resimţim pentru ceilalţi. Dar dacă ne limităm şi mai mult distanţa? Ce se întâmpl ă dacă suntem aproape de cineva într-o camer ă şi, eventual, această apropiere se repetă de mai multe ori? Proximitatea fizic ă

E cunoscut faptul c ă prietenii tind să se aşeze în aceeaşi bancă (urmăriţi, de exemplu, chiar modul în care v ă alegeţi personal locul atunci când veni ţi la un curs 4 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

sau seminar). O astfel de proximitate este un rezultat sau o cauz ă al relaţiilor interpersonale? Ambele influenţe sunt posibile: este evident c ă într-o sală de curs oamenii caută să fie aproape de prieteni dup ă cum este adev ărat şi faptul că simpla apropiere repetată faţă de colegul de banc ă poate genera o rela ţie de prietenie! Pentru a demonstra o astfel de ipotez ă Mady Segal (1974) a aşezat la începutul unui an şcolar în ordinea alfabetic ă cursanţii anului I de la Academia de Poli ţie. Pe parcursul întregului an cursanţilor le era interzis să-şi schimbe locul din clas ă. Ordinea alfabetică a fost strict respectat ă şi la cazarea acestora. La finele cursului relaţiile interpersonale erau … în funcţie de distanţa numelor din catalog, respectiv, distanţa fizică din clasă şi cămin! Proximitatea fizică sau distanţa dintre corpuri funcţionează la fel şi dincolo de sălile de curs sau c ămine, în orice situa ţie de comunicare interpersonal ă. Vă place călătoria cu mijloacele de transport în comun la orele de vârf? E prea pu ţin probabil. Pe lângă aşteptarea în staţie, durata mult prea lungă a călătoriei în sine, ne displace cel mai mult aglomeraţia şi înghesuiala. Resimţim un disconfort legat de faptul c ă persoane necunoscute î şi apropie corpul lor mult prea mult de al nostru, eventual lipindu-se de noi în înghesuiala creat ă. Sentimentul neplăcut pe care-l resimţim rezultă şi din faptul că ne este încălcat spaţiul personal – o zonă în jurul corpului nostru pe care alţii nu trebuie să o depăşească pentru că altfel ne violează intimitatea şi confortul psihologic. Desigur, atunci când c ălătorim la o or ă de vârf ne aşteptăm la îmbulzeală şi o accept ăm, ceea ce nu o face îns ă şi plăcută. Edward Hall (1966) a constat c ă mărimea spaţiului personal variază de la o situaţie la alta. Unul din factorii care influenţează mărimea acestuia este natura interacţiunii şi relaţiile preexistente cu persoanele cu care comunic ăm. Astfel, pentru cultura americană din acel moment, s-a constat c ă există o următoare diferenţiere a spaţiului de pozi ţionare interpersonal ă: • Comunicarea cu persoanele foarte apropiate: distan ţa dintre persoane este sub 0,5 m; • Comunicarea cu cunoştinţe şi prieteni: 0,5 m – 1,2 m; • Comunicarea social ă ocazională cu str ăinii:1,2 m – 3,5 m; • Comunicare publică: 3,5 m – 7,5 m sau pana unde se aude în mod normal vocea unui om (de ex., o prelegere, o şedinţă de judecată) Oamenii nu doar se pozi ţionează mai aproape sau mai departe unul de altul în funcţie de relaţiile interpersonale preexistente ci apreciaz ă în mod diferit o persoan ă necunoscută ţinând cont de apropierea acesteia în spa ţiu. Albert Mehrabian (1968a) a rugat un grup de subiec ţi să-şi imagineze că o persoană necunoscut ă se află la o distanţă de un metru de ei în timp ce un alt grup f ăcea acelaşi lucru, dar plasând imaginar necunoscutul la o distan ţă de doi metri de sine. Cei care au vizualizat persoana necunoscută ca aflându-se mai aproape de sine au apreciat-o ca fiind mai atractivă. Într-un alt studiu subiec ţii erau rugaţi să afişeze posturi diferite stând într-un scaun şi imaginându-şi că pe un alt scaun se afl ă o persoană pe care o plac sau nu. S-a constat că atunci când subiec ţii î şi imaginau o persoan ă plăcută amplasau scaunul lor semnificativ mai aproape de „necunoscutul imaginar” comparativ cu situa ţiile în care îşi imaginau prezenta unor indivizi dezagreabili (Mehrabian, 1968b). Normele de poziţionare sau distanţa din timpul comunicării cu celălalt sunt supuse influenţelor culturale. De exemplu, comunicarea interpersonal ă în culturile de tip colectivist presupune o mai mare apropiere dintre cei doi. Astfel, pentru un arab comunicarea cu un str ăin se realizeaz ă la doar 30 cm în timp ce pentru americani 5 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

distanţa minimă care respect ă spaţiul personal este de patru ori mai mare – 120 cm (Watson & Graves, 1966). E uşor de imaginat disconfortul comunicării dintre un arab şi un american care încearc ă să încheie o afacere f ăr ă a fi sensibili sau informa ţi în privinţa normelor de distanţare spaţială practicate în cele două culturi. Americanul va socoti arabul ca fiind nepoliticos de familiar în timp ce arabul va interpreta distan ţarea americanului ca pe un semn de respingere şi discriminare. Mecanismele influenţ ei ei exercitate de proximitate

De ce totuşi proximitatea, în diversele ei forme, produce o cre ştere a atracţiei interpersonale? În viziunea psihologiei sociale actuale exist ă mai multe explicaţii convergente. Mai întâi de toate, dup ă cum am ar ătat mai sus, proximitatea ofer ă însăşi posibilitatea ini ţ ini ţ ierii ierii unei interac ţ interac ţ iuni ş iuni şii comunică comunicări interpersonale. Apoi, după ce ajungem s ă întâlnim frecvent o persoană în anumite spaţii, ial ă comună comună – „este din acela şi bloc cu mine”, „e din poate ap ărea o identificare spa ţ ial acelaşi liceu” etc. S-a demonstrat în mod repetat faptul c ă simpla plasare a sinelui împreună cu alte persoane într-o categorie cognitiv ă comună facilitează apropierea şi atracţia interpersonală. Apropierea în spa ţiu are şi o funcţie de „optimizare a costurilor” relaţiilor interpersonale. Prin stabilirea relaţiilor interpersonale omul obţine beneficii (companie, aprobare social ă, suport afectiv, ajutor efectiv etc.) dar în acela şi timp menţinerea relaţiilor interpersonale implică şi costuri, în special „costuri de întreţinere”. Orice relaţie interpersonală se poate asemui unui rug care trebuie întreţinut: dacă nu pui la timp vreascuri, acesta se va stinge. La fel se întâmpl ă si cu relaţiile interpersonale: dacă nu te vezi mult timp cu o persoan ă, relaţia se „r ăceşte” sau chiar se „stinge”. Altfel spus, dac ă o persoană este mai aproape în spa ţiu ne este mai uşor să întreţinem o relaţie interpersonală. Proximitatea este importată şi într-o manier ă aparent paradoxală: ea poate induce automat o apreciere pozitiv ă şi atracţie interpersonală pentru simplul fapt că persoanele pe care le consider ăm apropiate sunt de regul ă frecvent în preajma noastr ă. După cum au ar ătat şi experimentele lui Mehrabian (1968a; 1968b) men ţionate mai sus, suntem susceptibili în a face şi o inferenţă inversă de genul „pentru că ieşti aproape îmi eşti apropiat ”. ”. În spatele cauzelor posibile ce favorizeaz ă impactul apropierii în spa ţiu asupra cunoa ştere tere atracţiei interpersonale se afl ă însă inevitabila cre ştere ştere a gradului de cunoa ş interpersonal ă. Cu atât mai des ne întâlnim şi cu cât mai aproape ne afl ăm unul de celălalt cu atât mai mult şi inevitabil va creşte gradul nostru de familiaritate. Dar despre asta puţin mai jos.

Expunerea repetată şi familiaritatea Aduceţi-vă aminte de primele zile de studen ţie. Mai ales pentru cei veni ţi din altă localitate totul părea nou: clădirile universităţii, modul de organizare a orelor, cantina, căminul şi mai ales oamenii care v ă înconjurau. Pentru mul ţi acest nou început din viaţa personală a fost resimţit ca fiind destul de stresant. Însă doar după câteva zile sau s ă ptămâni aţi început să constataţi că noua realitate şi oamenii din ea devin din ce în ce mai cunoscute, mai familiare. Începuser ăţi să vă obişnuiţi cu arhitectura clădirilor, cu modul de organizare a orelor, cu cantina şi căminul. ăţi că din masa ini ţial diformă de oameni începe ţi să distingeţi şi să Constatar ăţ 6 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

recunoaşteţi feţele unor persoane: cadrele didactice, colegii de grup ă, personalul administrativ, locatarii căminului. Astfel ajungeţi să saluţi tot mai multă lume, să discutaţi cu mai multe persoane. Începe ţi se vă simţiţi mai bine, stresul ini ţial se reduce sau chiar dispare. Pentru marea majoritate a oamenilor cre şterea familiarităţii este asociat ă cu emoţii pozitive, iar emoţiile pozitive sunt ingredientul primar şi esenţial al atracţiei interpersonale (vezi mai jos şi Cadrul 2). Robert Zajonc (1968) a fost cel care a atras aten ţia psihologilor sociali asupra faptului că expunerea repetată la un stimul determină o evaluare tot mai pozitiv ă a acestuia. Mai mult decât atât, nu conteaz ă natura stimulului, relevanţa lui sau procesarea conştientă a acestuia: simpla expunere este suficient ă. Numeroase cercetări au confirmat faptul că odată cu creşterea numărului de expuneri oamenii ajung să aprecieze tot mai pozitiv figuri geometrice, simboluri, cuvinte din limbi str ăine, locuri, feţele persoanelor necunoscute. Iat ă doar câteva dovezi în acest sens. Imaginaţi-vă că ori de câte ori participa ţi la un curs reg ăsiţi în unul din colţurile tablei o serie de cuvinte (mai exact, ieroglife) a c ăror semantism vă este necunoscut. În mod evident aceste cuvinte nu au nimic cu tematica cursului, profesorul le ignor ă în totalitate, dar ele sunt prezente pe durata întregului semestru. Ceea ce veţi pierde însă din vedere este faptul că aceste ieroglife sunt diferite de fiecare dată: unele dintre ele apar mai des iar altele mai rar, variaz ă şi ordinea scrierii acestora. La finele semestrului profesorul v ă surprinde prin a vă cere să completaţi un chestionar la care nu v ă aşteptaţi. Chestionarul prezint ă o serie de ieroglife iar dumneavoastr ă trebuie să apreciaţi care dintre acestea v ă plac cel mai mult, sunt mai atractive din punct de vedere estetic. Chestionarul con ţine toate ieroglifele care au apărut vreodată, suplimentate şi cu ieroglife pe care nu le-aţi văzut. Rick Crandall (1972) a realizat un studiu dup ă scenariul de mai sus în timpul cursului de psihologie general ă pe care-l preda. Rezultatele au fost conforme ipotezei: cele mai plăcute ieroglife au fost acelea care au fost scrise de cele mai multe ori pe tablă. S-a descoperit c ă şi atunci când semantismul cuvintelor ne este cunoscut, adic ă cunoaştem bine limba din care provin, nou ă ne plac anume acele cuvinte care sunt mai des folosite în uzul cotidian. Moreland şi Beach (1992) au realizat un alt studiu în timpul orelor de introducere în psihologie. La fel ca şi în studiul anterior studenţii nu ştiau că sunt expuşi în mod sistematic la stimuli – da data aceasta persoane – pe care urmau s ă le evalueze în final. Cei doi cercet ători au selectat înainte de a începe semestrul patru femei care urmau să joace rolul de „studente-complici”. Acestea urmau s ă vină la curs şi să de aşeze în mod intenţionat în faţă, cât mai aproape de profesor. Trei dintre ele aveau sarcina s ă fie prezente la curs cu o frecvenţă diferită: o persoan ă urma să vină la 15 cursuri, cealaltă la 10 cursuri şi ultima doar la 5 cursuri. Cea mai simpl ă sarcină îi revenea celui de-al patrulea complice – trebuie s ă chiulească tot semestrul! Cursul se ţinea într-un amfiteatru mare unde veneau aproape dou ă sute de studenţi. În mod evident, numărul mare de persoane nu le permitea studen ţilor să poată cunoaşte destul de bine pe toat ă lumea. Dacă studentele-complici se aşezau însă în faţă, privirile celorlalţi fiind aţintite spre profesor, inevitabil ajungeau s ă fie văzute de ceilalţi. La finele semestrului toţi studenţii au completat un chestionar care conţinea pozele complicilor şi invitaţia de a aprecia pentru fiecare prezen ţa unor caracteristici precum popularitatea, onestitatea, inteligen ţă, atractivitatea fizică. În plus participanţii erau rugaţi să se pronunţe în ce măsur ă le-ar place să petreacă timpul liber împreună cu persoanele din poze sau daca ar dori s ă lucreze împreună la un proiect academic. Trebuie s ă precizăm c ă pozele studentelor au fost pretestate pentru 7 F


E


G

Lectura #1

D

Psihologie socială

E


G

a se asigura faptul că ele nu difer ă în gradul de atractivitate fizică sau frumuseţe iar studentele au respectat consemnul de a evita pe cât posibil comunicarea interpersonală cu ceilalţi cursanţi. Rezultatele au fost conform aşteptărilor: studentele care au fost mai des văzute la ore au creat o impresie mult mai bun ă. Participanţii au apreciat c ă ele au mai multe calităţi personale pozitive, manifestând totodat ă intenţia de a le cunoa şte şi a interacţiona (operaţionalizarea atracţiei interpersonale). Cel mai pu ţin virtuoasă şi atractivă pentru comunicarea interpersonal ă a fost „studenta complet necunoscut ă”, cea care a fost rugat ă să nu vina deloc la curs! Efectul simplei expuneri a fost demonstrat în nenumărate contexte. El este folosit pe larg în publicitate, campaniile publice sau campaniile politice. Expunerea repetată la o marcă sau produs îl face mai atractiv, în timp ce expunerea la fe ţele candidaţilor poate determina votul favorabil al electoratului nehotărât. Se pare c ă expunerea repetat ă are un puternic fundament genetic. O dovad ă directă în acest sens rezult ă şi din cercetarea realizat ă de Brooks-Gunn şi Lewis (1981). Cei doi autori au demonstrat c ă efectul simplei expuneri este prezent şi la copii nou-născuţi. Cercetătorii au ar ătat copiilor poze cu persoane pe care ace ştia le mai văzuser ă sau cu persoane complet str ăine. Copii au zâmbit cu prec ădere la vederea pozelor cu persoane pe care anterior le mai întâlniser ă. De altfel oamenii nu sunt singurele fiin ţe ce dezvolt ă preferinţe pentru stimuli la care au fost expuşi în mod repetat. Animalele sunt şi ele supuse acestui fenomen. Cross, Halcomb şi Matter (1967) au încercat s ă vadă dacă şobolanii, la fel precum oamenii, pot dezvolta preferinţe muzicale. Pentru a testa acest lucru cercet ătorii au împăr ţit animalele în dou ă grupuri. Un grup asculta timp de 12 ore pe zi muzic ă clasică compusă de W. A. Mozart în timp ce cel ălalt grup asculta muzic ă clasică scrisă într-o manier ă avangardistă de compozitorul modern A. Schoenberg. Audi ţiile muzicale zilnice au durat timp de dou ă luni. Apoi, după o pauză de 15 zile experimentatorii le-au oferit şobolanilor posibilitatea activării unor manete pentru declanşarea muzicii preferate. S-a constat c ă şobolanii au manifestat preferinţă pentru muzica compozitorului la care au fost expu şi anterior. Mai mult decât atât, pentru a se evita ipoteza unei simple deprinderi pentru audi ţia anumitor piese, bucăţile muzicale care au fost folosite în partea secund ă a experimentului erau diferite de operele audiate în primele două luni. De fapt şobolanii manifestau preferinţa nu pentru anume piese ci pentru stilul acelor piese, piese, vădind astfel veritabile „preferin ţe muzicale”! Mecanismele influenţ ei ei simplei expuneri

De ce simpla expunere este atât de puternic ă în a determină evaluarea pozitivă a stimulilor? Deşi, după cum spune şi titlul fenomenului („efectul simplei expuneri”), efectul expunerii repetate este simplu, explica ţiile acestuia nu sunt înc ă pe deplin unitare şi perfect articulate. De-a lungul timpului, de la descoperirea sa, efectul simplei expuneri a fost explicat prin mecanisme psihologice diferite. O primă explicaţie ar putea fi legată de faptul că, odată cu creşterea numărului să descopere tot mai multe aspecte noi şi şi interesante de expuneri, oamenii au ocazia să despre un stimul (Berlyne, 1970; Stang, 1973). Pentru c ă activitatea de înv ăţare este, de regulă, asociată cu emoţii pozitive, expunerea repetat ă poate duce la asocierea acelui stimul cu tr ăiri afective pozitive.

8 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

Este posibil ca asocierea unui stimul cu tr ăiri afective pozitive să rezulte şi ca urmare a unui alt mecanism psihologic. Atunci când oamenii întâlnesc din nou un stimul şi şi îl recunosc, de regulă, resimt emoţii pozitive (Birnbaum & Mellers, 1979). Cea de-a treia explica ţie apar ţine perspectivei evolu ţioniste, ea oferind în acelaşi timp şi o raţiune pentru pl ăcerea de a recunoa şte stimulii întâlniţi altă dată. Se animalele şii oamenii ş oamenii şi-au i-au fixat la nivel genetic faptul că c ă un stimul cunoscut ş cunoscut şii pare că animalele ş familiar este est e mai agreabil ş agreabil şii mai pu ţ pu ţ in in periculos decât un stimul necunoscut şi ciudat (Bornstein, 1989). Este posibil ca acei oameni primitivi care au preferat confortul stimulilor cunoscuţi („sedentarii”) să fi fost mai longevivi şi abili pentru aşi transmite genele comparativ cu cei care au preferat provocarea lucrurilor necunoscute (”aventuroşii”). În acest sens noi suntem urma şii celor prudenţi, celor care au preferat stimuli şi locuri familiare. De fapt e uşor de remarcat că şi astăzi majoritatea oamenilor prefer ă stabilitatea, instabilitatea fiind resimţită adesea ca fiind stresant ă. Cât despre aventurierii sau c ăutătorii de senzaţii noi şi tari, vizibil în minoritate, aceştia adesea î şi pun viaţa personală şi a celor din jur în pericol, fiind mai puţin longevivi. În cadrul de mai jos am încercat s ă schiţăm un lanţ cauzal al factorilor care alimentează rând pe rând, respectând principiul „bulg ărului de ză padă”, atracţia interpersonală (Cadrul 2). Cadrul 2

Înlănţuirea principalelor factori care generează atracţia interpersonală Proximitatea favorizează Expunerea repetat ă ce determin ă creşterea Familiarităţii aceasta fiind asociat ă cu Emoţii pozitive ce genereaz ă şi amplific ă Atracţia interpersonal ă

Când simpla expunere produce respingere

Ar fi mult prea simplist şi mecanicist să consider ăm că orice expunere repetată, mai ales repetat ă la nesfâr şit duce la o creştere a afectului pozitiv şi o atracţie tot mai mare fa ţă de acel stimul. Ştim din viaţa de zi cu zi c ă nu toate lucrurile şi nu toate persoanele pe care le vedem frecvent ne plac. Dac ă, de regulă, expunerea repetată creşte atracţia faţă de stimuli să vedem care sunt excep ţiile. Probabil că vă place îngheţata. Dacă însă, experimentând real sau doar în imaginar, o veţi consuma zilnic, eventual chiar de dou ă trei ori pe zi, foarte curând nu veţi mai fi la fel de încântaţi. Mai mult decât atât, se poate s ă dezvoltaţi o aversiune 9 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

faţă de îngheţată. Intervine suprasaturaţia: ceea ce a fost pl ăcut ajunge să fie neplăcut. În cazul expunerii repetate excesive la un stimul se ajunge la o situa ţie similar ă celei din exemplul gastronomic. Atracţia faţă de un stimul la care suntem expu şi creşte progresiv până la o limită după care creşterea expunerii nu mai este eficient ă. În aceste condi ţii continuarea expunerii scade atractivitatea, iar dac ă expunerea totuşi continuă suficient de mult, se ajunge la aversiune. Aceast ă dinamică este valabilă pentru stimuli care de la primul contact au fost evalua ţi afectiv pozitiv sau neutri, fa ţă de care am avut o atitudine rudimentar ă pozitivă sau neutr ă (vezi Cadrul 3, curba de sus). Frecvent expunerea repetat ă excesivă produce plictisul. Acesta intervine în special pentru faptul că stimulul este deja arhicunoscut şi previzibil, nu mai prezint ă elemente noi care pot fi interesante, nu mai ai ce cunoa şte despre acel stimul. Însă uneori ni se întâmpl ă ca de la prima vedere s ă nu ne placă o persoană, un loc, o melodie, sau oricare alt stimul. Altfel spus prima emo ţie este nepl ăcută şi ne formăm o atitudine ini ţială negativă. În aceste cazuri cel mai probabil întâlnirea repetată cu acea persoan ă nu va face decât s ă adânceasc ă emoţiile neplăcute alimentând aversiunea şi respingerea interpersonal ă (Swap, 1977). Cu cât mai intens ă este tr ăirea emoţională negativă ca urmare a primei întâlniri, cu atât mai probabil expunerea ulterioar ă va fi mai aversivă. De aceia este tot timpul important ă „prima intrare pe scen ă”, prima impresie! Totuşi nu de fiecare dat ă prima impresie este sortit ă să fie adâncită ulterior. Pentru că, de cele mai multe ori, atitudinile interpersonale ini ţiale încă nu sunt foarte intense afectiv şi ancorate cognitiv, se poate întâmpla s ă ajungem la concluzia c ă „prima impresie este gre şită”. Putem constata asta şi atunci când prima impresie a fost bună dar şi când prima impresie a fost rea. Cadrul 3

Două căi prin care expunerea repetată alimentează respingerea Nivelul atracţiei

Expunere optim ă Expunere excesiv ă

Afect pozitiv

Expunere plăcută Frecvenţa expunerii

Afect negativ

Expunere aversivă

Nivelul respingerii

Uneori ne place o persoan ă, o iubim chiar, dar anumite comportamente sau deprinderi pe care le are le găsim neplăcute, deranjante. Odat ă cu creşterea expunerii 10 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

la astfel de comportamente aceste deprinderi devin tot mai enervante şi insuportabile, producând adesea coliziuni şi certuri interpersonale. În acest sens se vorbe şte de un fenomen de alergie socială. La fel cum expunerea repetat ă sau intensă la factorul alergic declanşează o reacţie negativă a corpului, în cazul expunerii repetate la deprinderea deranjantă aceasta devine tot mai insuportabil ă (Barbee, Lawrence, & Cunningham, 1998; Cunnigham, Barbee, & Druen, 1997; Cunningham, Shamblen, Barbee, & Ault, 2005). Pot exista domenii ale vie ţii umane în care, în ciuda emo ţiilor iniţiale pozitive expunerea repetat ă să nu funcţioneze aşa cum ne-am a ştepta. Astfel, atracţia sexuală, atât în cazul oamenilor cît şi a animalelor urmeaz ă un traseu invers: creşterea familiarităţii dintre parteneri determină scăderea atracţiei sexuale (Dewsbury, 1981; Rosenblatt & Anderson, 1981).

Potrivirea calităţilor personale Nevoia de afiliere afili ere şi atracţia interpersonală incipientă ne ajută să ne apropiem unii de alţii. Dar apropierea ini ţială nu este o garan ţie a evoluţiei spre o relaţie interpersonală durabilă, de genul prieteniei sau dragostei. Ce ne face s ă aprofundăm şi să consolidăm comunicarea cu cel ălalt? Ce ne ţine alături de celălalt suficient de mult timp încât să ajungem persoane apropiate?

Importanţa similarităţii La nivelul simţului comun circulă mai multe clişee sub formă aforistică, sugerând r ăspunsuri contradictorii. Unele persoane vor g ăsi adevărate afirmaţii de genul „contrariile se atrag” sau „ceea ce nu avem la cel ălalt căutăm”. Conform acestor afirmaţii pentru ca oamenii să r ămână împreună pentru o perioadă mai lungă ei ar trebui să posede calităţi opuse sau complementare. Dar în cotidian circul ă şi ziceri de genul “păsările de acelaşi fel zboar ă împreună” sau “spune-mi cine- ţi sunt prietenii şiţi voi spune cine e şti tu”. Ele susţin ideea precum c ă fundamentul relaţiilor de lungă durată rezidă în similaritatea calităţilor personale. După cum am ar ătat anterior, atunci când f ăceam o introducere în psihologia social ă, simţul comun este am ăgitor pentru că, foarte frecvent, con ţine multiple r ăspunsuri contradictorii la cele mai importante şi fundamentale interogaţii umane, virtual fiind posibil ă confirmarea oricărei afirmaţii sau pozi ţii. La ce concluzii a ajuns psihologia social ă ştiinţifică în aceast ă chestiune? Pentru ca o rela ţie incipientă să dureze caracteristicile personale ale celor doi trebuie să fie opuse, contrare sau similare? Rezultatele cercet ărilor realizate în diferite paradigme şi pa parcursul mai multor ani converg, identificând c ă cel mai bun liant ilor interpersonale. Încercaţi să ăţ ilor interpersonal este similaritatea sau potrivirea calit ăţ verificaţi acest lucru f ăcând exerciţiul din cadrul de mai jos (Cadrul 4). Oamenii pot fi caracteriza ţi folosind un număr infinit de dimensiuni. Oricare dintre aceste dimensiuni poate fi folosit ă pentru a se stabili dac ă oamenii sunt sau nu similari. Cel mai adesea psihologii sociali au fost interesa ţi de similaritatea la nivelul valorilor, atitudinilor, tr ăsăturilor de personalitate, chiar similaritatea la nivelul aspectului fizic. 11 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

Cadrul 4

Calităţile personale relevante şi potrivirea cu prietenii Urmăriţi paşii de mai jos: 1. Produceţi cît mai multe dimensiuni care sunt relevante pentru a descrie oamenii (de ex.: vârsta, genul, etnia, religia, nivelul de educa ţie, preferinţe muzicale etc.); 2. Alegeţi acele dimensiuni care sunt deosebit de importante pentru dumneavoastr ă; 3. Evaluaţi-vă folosind aceste dimensiuni relevante; 4. Acum încercaţi să folosiţi aceleaşi dimensiuni pentru a evalua câ ţiva dintre cei mai buni prieteni Cel mai probabil veţi remarca similaritatea dumneavoastr ă cu prietenii, în special pe dimensiunile considerate deosebit de relevante pentru auto-descriere.

Similaritatea la nivelul atitudinilor şi valorilor

Ipoteza precum c ă similaritatea atitudinilor contează în formarea şi aprofundarea atracţiei interpersonale este încet ăţenită de mult timp în psihologia socială. Încă la începutul secolului trecut au fost realizate primele cercet ări pentru a verifica această ipoteză (Schuster & Elderton, 1907). Odată cu primele abordări empirice, la fel ca în celebra dilemă a întâietăţii „oului sau g ăinii”, s-a conturat problema legat ă de direcţia cauzalităţii: similaritatea este cea care alimenteaz ă atracţia interpersonală sau invers – pentru c ă oamenii se simt atraşi unii de ceilal ţi, ajung să constate sau s ă dezvolte atitudini similare? Primele date empirice fiind obţinute prin studii corelaţionale nu se putea da un r ăspuns ferm la aceast ă interogaţie. Treptat însă s-au realizat studii, preponderent experimentale, care au demonstrat c ă similaritatea este o surs ă puternică în determinarea şi aprofundarea atracţiei interpersonale. S-a constituit în timp chiar o paradigm ă de cercetare – paradigmă similarităţii atitudinale. Cercetările realizate în aceast ă paradigmă urmăreau de regulă un scenariu tipic. Ini ţial participanţilor li se cerea expunerea unei num ăr variat de atitudini în legătur ă cu o paletă vastă de subiecte şi situaţii. Ulterior li se prezentau informaţii false despre o persoan ă necunoscut ă, inclusiv despre atitudinile pe care le avea acea persoan ă. Astfel experimentatorii aveau posibilitatea de a manipula numărul şi propor ţia atitudinilor similare. În final subiecţii erau rugaţi să aprecieze cât de atractivă li se părea persoana necunoscutului (Byrne, 1961). Ca urmare a unui num ăr impresionant de experimente realizate în aceast ă paradigmă s-a constatat c ă atracţia faţă de o persoan ă necunoscut ă este influenţată nu de numărul atitudinilor similare ci de propor ţia acestora (Byrne & Nelson, 1965). Adică, de exemplu, subiec ţii se simţeau mai atraşi faţă de o persoană necunoscut ă în condiţia în care constatau c ă din totalul de 5 atitudini 4 sunt similare (80% atitudini similare), decât atunci când aveau 4 atitudini similare, dar dintr-un total de 10 (40% atitudini similare). Cel mai consistent rezultat al acestor studii a fost descoperirea unei relaţii liniare dintre propor ţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale (vezi Cadrul 5).

12 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

Cadrul 5

Propor ţia atitudinilor similare şi nivelul atracţiei interpersonale Similaritatea atitudinilor şi atracţia interpersonală 14.00

) 4 1 i 12.00

12.06 10.70

ş

2 e r 10.00 t n î ( a l a n o s r e p r e t n i a i t c a r t A

9.34 7.98

8.00 6.62 6.00

4.00

2.00

0.00 0%

25%

50%

75%

100%

Propor ţia atitudinilor simila simila re

Această relaţie a fost demonstrat ă ca fiind independentă de astfel de factori cum ar fi natura atitudinilor, numărul şi relevanţă acestora. Nici astfel de factori precum genul, vârsta, nivelul educaţiei sau cultura de provenienţă a participanţilor nu influenţează relaţia liniar ă dintre similaritatea atitudinală şi atracţia interpersonală (Byrne, 1971). Paradigma similarităţii atitudinale a fost folosit ă de asemenea pentru studiul şi credin ţ elor ş elor şi intereselor . Rezultatele au manipularea similarităţii la nivelul valorilor , credin ţ relevat acelaşi patern ca şi în cazul atitudinilor: propor ţia similarităţii valorilor, credinţelor şi intereselor determină nivelul atracţiei faţă de un necunoscut. Rezultatele studiile experimentale realizate în laborator se confirm ă şi de cercetările de teren, ultimele văzute ca fiind importante din punct de vedere al validităţii ecologice. De exemplu, Hill şi Stull (1981) au realizat un studiu derulat în campusul universitar. Cercetătorii au vrut să vadă impactului similarităţii valorilor asupra atracţiei interpersonale. La începutul anului universitar unii dintre studen ţi au fost lăsaţi să-şi aleagă singuri colegul de camer ă (condiţia: persoane cunoscute) în timp ce ceilalţi au fost repartizaţi aleatoriu (condiţia: persoane necunoscute). La începutul şi la sfâr şitul primului semestru subiecţilor li s-a evaluat similaritatea la nivelul valorilor religioase şi politice. Studenţii care şi-au ales colegii de camer ă au manifestat o mai mare similaritate comparativ cu studen ţii repartizaţi aleatoriu. Mai mult decât atât, similaritatea valorilor a fost un bun predictor pentru dorin ţa de a r ămâne colegi de camer ă: la finele anului şcolar persoanele cu un grad ridicat de similaritate au r ămas semnificativ mai des împreun ă comparativ cu persoanele ce aveau o similaritate redus ă. Într-o altă cercetare Donn Byrne împreun ă cu colegii săi au colectat atitudinile şi caracteristicile de personalitate a unui lot de 420 de studen ţi (Byrne, Ervin, & Lambert, 1970). Profilurile individuale au fost comparate şi astfel s-au putut constitui 44 cupluri bărbat-femeie cu o similaritate maximă sau similaritate minimă. 13 F


E


G

Lectura #2

D

Psihologie socială

E


G

Toate cuplurile astfel constituite au fost invitate pentru a participa la o întâlniri aranjate („la un suc”) unde au comunicat timp de o jum ătate de or ă. Ulterior participanţii au r ăspuns individual la o serie de întrebări care măsurau variabilele dependente, inclusiv atrac ţia interpersonală. Rezultatele din acest studii de teren au confirmat concluziile cercetărilor din laborator: similaritatea atitudinilor şi caracteristicilor de personalitate determin ă o mai mare atrac ţie interpersonală. Similaritatea în familie şi cupluri

Cel mai bun context în care similaritatea poate fi reg ăsită cu o frecvenţă ridicată este cel al familiei, între rudele apropiate. Materialul genetic asemănător şi, de regulă, viaţa îndelungată în comun faciliteaz ă apariţia multiplelor similarităţii puternice: în atitudini, valori, tabieturi, preferinţe politice, muzicale sau alimentare etc. Green (2005) prezint ă un caz anecdotic şi ieşit din comun, dar care s-a petrecut în mod real. Este cunoscut faptul că tot mai mult şi mai mult oamenii comunică electronic, folosind Internetul. Un domn şi o doamnă s-au cunoscut prin Internet şi au început să schimbe mesaje. Treptat au descoperit c ă aveau foarte multe lucruri în comun. Astfel de la atrac ţie s-a ajuns la rela ţii romantice mediate electronic. Curtarea electronică a durat cam şase luni, cei doi folosind nume mascate. B ărbatul sa prezentat ca fiind mai matur decât în realitate, în timp ce femeia şi-a permis să afirme a fi ceva mai tân ăr ă. Cei doi nu au schimbat poze. La un moment dat îns ă, pentru c ă el era prea insistent, ea i-a trimis o poz ă ... dintr-o revistă. B ărbatul a dorit să o vadă, deşi ea refuza cu insisten ţă. La un moment dat a cedat insisten ţelor şi cei doi au convenit să petreacă o sear ă romantică pe o plaj ă întunecată. Când el se apropie de locul stabilit cu inima înaripată desluşise silueta doamnei ce purta pantaloni albi şi o bluză purpurie, aşa cum conveniser ă. El se apropie şi i se adresă. Ea se întorsese şi amândoi muţiser ă: erau mama şi fiul! Pentru că fiecare din cei doi „îndr ăgostiţi” aveau prieteni apropiaţi, unii fiind mai limbuţi, istoria devenise public ă. Soţul doamnei, tot el şi tatăl fiului, aflase din pres ă de toată povestea, şi pentru că, din fericire, avea simţul umorului, se amuzase nespus de mult, al ături de ceilalţi! Deşi la o primă lectur ă acest caz este amuzant, nu este doar astfel. Credem c ă cel puţin în două privinţe păţania poate fi tragico-comic ă. Mai întâi de toate prin faptul că oamenii comunică tot mai puţin în familie, f ăr ă a se simţi confortabil acasă, simţindu-se „mai pu ţin aproape” de cei care le sunt „apropia ţi”. În plan secundar, incidentul este un indicator al faptului că oamenii prefer ă tot mai mult să comunice cu „ecranul amăgitor” al computerului şi nu cu omul în „carne şi oase” din preajma sa. Convingerea noastr ă profundă este că nici o tehnologie, oricât de avansat ă nu ar fi ea, nu poate reface bog ăţia comunicării umane nemijlocite, adic ă „live". Similaritatea se regăseşte şi în cupluri, între persoane care nu sunt rude, dar care de regul ă petrec foarte mult timp împreună. În mod paradoxal, exact acolo unde simţul comun sugereaz ă că ar trebui să găsim cele mai multiple exemple care s ă demonstreze că „opozi ţiile se atrag” sau, cel pu ţin, cei doi sunt împreun ă pentru că se completează – ce nu are el caut ă la ea şi invers – exact acolo cercet ătorii au descoperit cele mai multe exemple de potriviri. Unele similarităţi între cei doi le putem anticipa şi explica cu u şurinţă apelând la experienţa personală sau urmărind pe ceilal ţi. Astfel, nu ne surprinde prea mult faptul că cercetătorii constată faptul că soţii tind să fie similari din punct de vedere al statutului socio-economic şi nivelului de educa ţie (Murstein & Christy, 1976). În 14 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

acelaşi timp s-a descoperit şi faptul că în cuplurile cu vechime so ţul şi soţia au coeficiente de inteligen ţă similare (Jensen, 1977), iar chipul celor doi tinde s ă fie foarte asemănător din punct de vedere al atractivit ăţii fizice (Murstein, 1972; White, 1980) Similaritatea gradului de atractivitate fizic ă

Frecvent se spune despre un cuplu c ă cei doi se potrivesc sau nu. Se au în vedere mai multe lucruri, dar cel mai adesea potrivirea se refer ă la ceea ce e mai evident, la aspectul fizic. Acelaşi semantism este specific şi termenului potrivire folosit în psihologia social ă. Ipoteza potrivirii este simplă dar nu neapărat şi intuitivă. Conform acestei ipoteze majoritatea oamenilor î şi aleg partenerii romantici (şi într-o mai mică măsur ă prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de atractivitate fizică sau, altfel spus, frumuse ţe. Primul a formulat aceast ă ipoteză Irving Goffman (1952) iar verificările empirice ale acesteia au început în anii 60. Iată câteva exemple de cercet ări care au confirmat juste ţea ipotezei potrivirii. Murstein (1972) a prezentat studenţilor mai multe poze separate portretizând b ărbaţi şi femei cu rugămintea de a evalua gradul de atractivitate fizic ă a acestora. Participanţii nu ştiau că pozele prezentau de fapt persoane care în realitate formau cupluri. Rezultatele au ar ătat că persoanele din cupluri sunt evaluate ca fiind mai similare din punct de vedere al atractivit ăţii fizice. White (1980) a demonstrat faptul că potrivirea este un bun predictor al evoluţiei unei relaţii interpersonale. Astfel, urmărind evoluţia unor cupluri reale timp de o jumătate de an s-a remarcat faptul c ă şansa de a r ămâne împreună este cu atât mai mare cu cât cei doi sunt mai similari din punct de vedere al frumuse ţii. Folkes (1982) a realizat o cercetare pe clien ţii unei agenţii matrimoniale urmărind ritmul cu care avea loc apropierea între dou ă persoane de gen opus. Cu cît mai similari din punct de vedere al atractivităţii fizice erau cei doi cu atât mai repede progresa rela ţia şi scădea probabilitatea rupturii la etape incipiente de curtare. De ce potrivirea în nivelul frumuseţii facilitează iniţierea, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor apropiate? Una din explicaţiile posibile rezidă în faptul că oameni se ghideaz ă în alegerea şi acceptarea partenerului în conformitate cu o normă a reciprocităţii şi echităţii – fiecare ofer ă şi primeşte acelaşi „cuantum de frumuse ţe” (Brown, 1986). În acela şi timp, iniţiind curtarea unui partener la fel de atractiv indivizii reduc riscul de a fi respinşi: dacă ar încerca curtarea unei persoane mult mai frumoase riscul respingerii ar cre şte (Huston, 1976). Dacă teama de respingere şi eşec în curtare influenţează selectarea partenerului asta înseamnă implicit că variaţiile în auto-percepţie pot influenţa selectarea partenerului pentru iniţierea curtării. Altfel spus, respectul de sine sau stima de sine trebuie s ă joace un rol important în aceast ă alegere. Kiesler şi Baral (1970) au realizat o cercetare în care au manipulat stima de sine a b ărbaţilor prin eşecul sau succesul trucat într-o sarcin ă de judecat ă. Ulterior participanţii aveau posibilitatea s ă interacţioneze fie cu o femeie frumoas ă sau cu una mai pu ţin atractivă. În toate cazurile femeia-complice se comporta foarte prietenos cu b ărbaţii creând premisa unui flirt. Cercetătorii urmăreau numărul de avansuri pe care le formulau b ărbaţii în comunicarea cu complicele-femeie. S-a constatat c ă persoanele care, ca urmarea a succesului, aveau stima de sine ridicat ă f ăceau de dou ă ori mai multe tentative de iniţiere a curt ării femeii frumoase (încercarea de a afla numărul telefonului, invitarea la o cină). Situaţia era inversă pentru bărbaţii care suferiser ă o scădere a stimei de sine 15 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

ca urmare a e şecului. Aceştia din urmă erau de două ori mai activi în a cuceri inima femeii mai puţin atractive! Cercetările menţionate anterior prezintă similaritatea atractivităţii fizice ca fiind o premiz ă a iniţierii, aprofundării şi sedimentării relaţiilor interpersonale. Dar Zajonc, Adelman, Murphy şi Niedenthal (1987) ne propun să abordăm şi o altă perspectivă asupra similarităţii fizice. În opinia acestor cercet ători, în anumite contexte, similaritatea poate fi şi rezultatul relaţiilor apropiate de lungă durată şi nu premisa acestora. Pentru aşi demonstra justeţea acestei afirmaţii Zajonc et al. (1987) au rugat participanţii să privească 48 de poze cu b ărbaţi şi femei şi să încerce să ghicească cine cu cine este c ăsătorit. În realitate fotografiile apar ţineau unui număr de 12 cupluri, fiecare bărbat şi femeie fiind pozate la începutul rela ţiei şi după o căsnicie de 25 de ani. Rezultatele au ar ătat că participanţii au ghicit semnificativ mai bine cine cu cine era căsătorit când au privit feţele oamenilor dup ă un sfert de secol de c ăsnicie. De ce? În viziunea autorilor acestui studiu trecerea timpului face fe ţele celor doi s ă semene tot mai mult pentru c ă ei se confrunt ă în comun cu foarte multe situa ţii, reacţionând la ele similar din punct de vedere afectiv. Astfel, climatul afectiv al cuplului sculpteaz ă, prin exersarea preferenţială a unor grupuri musculare ale fe ţei, o similaritate a expresiei faciale: el poate fi blond şi ea brunetă, unul e înalt iar celălalt e scund, îns ă feţele lor devin în timp tot mai similare (Tomkins, 1962). La fel cum în body-building aceleaşi exerciţii musculare vor sculpta relativ la fel diferite corpuri, exersarea aceloraşi muşchi faciali ca urmare a tr ăirii unor emoţii identice va grava acela şi chip pe feţe iniţial diferite: ele vor deveni la fel de triste sau vesele şi vor îmbătrâni br ăzdate de cute similare!

Primatul divergenţei Am văzut anterior cât de important ă este similaritatea pentru a promova ii, ce se întâmpl ă atunci când, ăţ ii atracţia interpersonală. Dar care este rolul disimilarit ăţ de exemplu, atitudinile celor doi sunt foarte diferite, sunt divergente? Milton Rosenbaum (1986), analizând rezultatele cercet ărilor din paradigma similarităţii atitudinale, a ajuns la concluzia c ă aceasta are o serie de limite. De regulă, cercetările în această paradigmă nu includeau o situa ţie experimentală de control (cea în care lipsea informarea subiectului cu privire la gradul de similaritate cu persoane necunoascută) sau manipularea num ărului şi propor ţiei atitudinilor divergenţe. Or este posibil ca nivelul atrac ţiei faţă de un str ăin să fie influenţat deopotrivă de similaritatea dar şi de divergenţa la nivelul atitudinilor. În acelaşi timp se cunoa şte faptul că informaţiile negative sunt mult mai informative: oameni procesează cu prioritate, mai rapid şi mai atent în special informaţiile negative (de ex. Ohman, Lundqvist, & Esteves, 2001). Se crede c ă această propensiune sau înclina ţie spre informaţia negativă este o moştenire evoluţionistă: orice stimul negativ este poten ţial periculos şi merită mai multă atenţie şi vigilenţă din partea individului. Astfel, atitudinile divergente pot fi considerate informaţii negative, nepl ăcute şi ar putea fi mai importante în a influen ţa gradul de atracţie sau respingere interpersonal ă. Ţinând cont, pe de o parte, de limitele paradigmei similarit ăţii atitudinale amintite deja şi, pe de alt ă parte, de prioritatea şi relevanţa procesării informaţiilor negative de către sistemul psihic uman Rosenbaum (1986) a emis ipoteza repulsiei. Conform acesteia, anume atitudinile divergente, şi nu cele similare, sunt responsabile 16 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

de măsura în care o persoan ă necunoscută trezeşte simpatie şi atracţie sau reversul – aversiune şi repulsie. Deşi în sprijinul acestei ipoteze au fost prezentate eviden ţe empirice ea nu a reu şit să desfiinţeze premisa opus ă – ipoteza similarităţii. De fapt cele două ipoteze au reuşit să fie integrate armonios într-un model care rafineaz ă înţelegerea noastr ă asupra impactului perceperii similarit ăţii şi divergenţei asupra atracţiei şi respingerii interpersonale.

Modelul atracţiei interpersonale Modelul atracţiei interpersonale (Byrne, Clore, & Smeaton, 1986) a ap ărut ca urmare a combin ării ipotezei similarităţii şi ipotezei repulsiei într-un model procesual bi-secvenţial (urmăriţi prezentarea grafică a modelului în Cadrul 6). Conform acestui model atunci când întâlnim o persoan ă necunoscut ă, pentru început, suntem aten ţi în a verifica dacă posedă caracteristici care sunt diferite de ale noastre. Dacă diferenţele sunt multiple şi intense vom avea tendin ţă să evităm sau să respingem activ acea persoan ă. În cazul în care elementele divergen ţe sunt infime sau neglijabile vom trece la următoarea etapă. De data aceasta vom c ăuta elemente de similaritate interpersonală. Dacă constatăm că similarităţile sunt puţine şi nesemnificative cel mai probabil vom avea o atitudine de indiferen ţă, neutr ă din punct de vedere afectiv şi lipsită de motivaţia de continuare sau c ăutare activă a aprofundării interacţiunii sau comunicării cu acea persoan ă. În cazul în care similaritatea este pronunţată, atracţia interpersonală se va accentua promovând dorin ţa de continuare şi cutare activă a interacţiunii cu noua cuno ştinţă.

Cadrul 6

Modelul atracţiei interpersonale (Byrne, Clore, & Smeaton, 1986)

Cunoaştem o persoană Divergenţă pro pronnunţată

Verificarea divergenţei Absenţa divergenţelor

Similaritate insuficientă

Verificarea similarităţii Similaritate pro pronnunţată

Evitare sau respingere

Indiferenţă

Continuarea contactului

Atracţia iniţial ială

17 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

Modelul prezentat mai sus are meritul de a fi simplu şi intuitiv, reuşind o integrare a perspectivelor teoretice divergente şi, totodată ofer ă o viziune dinamic ă asupra procesului formării primelor impresii şi impactul acestora asupra atrac ţiei sau respingerii interpersonale. * * *

Rezumatul temei Suntem înclinaţi să credem că persoanele care ne sunt prieteni sau parteneri romantici au ajuns în aceast ă postur ă pentru că noi i-am ales. E bine s ă credem asta dar să nu uităm că alegerile noastre care, incontestabil, ne apar ţin, sunt adesea pregătite şi setate de factori şi for ţe externe nouă. Cu privire la cei mai apropia ţi sateliţi ai vieţii noastre – prieteni şi parteneri – putem s ă constatăm că mult mai înainte de a fi noi în postura să-i selectăm ne trebuie pur şi simplu să-i avem în preajmă. Un prim factor în acest sens este proximitatea sau disponibilitatea lor în preajma noastr ă. Cu cât mai aproape aproape ne aflăm unii de alţii – geografic, arhitectural, fizic – cu atât mai mare şansa să devenim apropiaţi. Aflarea repetată în apropierea celuilalt face posibilă întercunoaşterea şi apariţia sentimentul de familiaritate. Sigur, în anumite condi ţii, cunoaşterea mai bună a celuilalt poate produce şi respingere. Aceast ă apropiere sau respingere se face şi în în funcţie de cât de mult suntem sau nu similari unii cu ceilal ţi. Pentru ca o rela ţie să ajungă să fie durabilă este esenţial ca atitutdinile, valorile, credin ţele, obişnuinţele etc. pe care le avem să fie cât mai similare la ambele persoane. În rela ţiile romantice contează suficient de mult şi similaritatea gradului de frumuseţe fizică. Concepte şi noţiuni cheie definiţ definiţiile principalelor concepte şi noţ noţiuni din acest material 2 Atracţ Atracţie interpersonală interpersonală

→

[interpersonal attraction]

→

Repulsie interpersonală interpersonală

→

atitudinea pozitivă faţă de o altă persoană care emerge ca rezultat al primelor contacte şi impresii; este expresia unei atitudini pozitive fa ţă de o anume persoan ă, resimţită ca o plăcere şi dorinţă de a interacţiona cu respectiva persoan ă. atitudinea negativă faţă de o altă persoană care emerge ca rezultat al primelor contacte şi impresii.

[interpersonal repulsion]

Atitudine

→

[attitude]

Evaluarea

→

(ca ingredient al atitudinii)

Afect

→

(ca ingredient al atitudinii)

este simultan o evaluare rapidă şi un afect instantaneu pe care le produce mintea pentru a ne raporta la sau a ne situa fa ţă de un aspect al mediului, atât din exteriorul cât şi din interiorul nostru. cea mai simpl ă, rapidă şi difuză formă de estimare grosier ă dacă ceva – un obiect, o situaţie, o persoană, un gând – poate fi apreciat ca bun sau r ău, potrivit sau nepotrivit , corect sau incorect . cea mai rudimentar ă raportare afectivă fa ţă de un obiect, situaţie, persoană, gând care se traduce prin faptul c ă ceva ne place sau nu ne place.

2

Conceptele şi noţiunile sunt prezentate în ordinea apari ţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text, altădată definiţia este u şor refrazată şi sau completat ă.

18 F


E


G

Psihologie socială

D

Spaţ Spaţiul personal

→

Efectul simplei expuneri (repetate)

→

E


G

o zonă în jurul corpului nostru pe care al ţii nu trebuie să o depăşească pentru că altfel ne violează intimitatea şi confortul psihologic expunerea repetată la un stimul este suficient ă ca acesta s ă fie apreciat tot mai pozitiv.

[simple exposure effect]

Alergie socială socială

→

Paradigma similarităţ similarităţii ii atitudinale

→

Ipoteza potrivirii

→

[matching hypothesis]

Norma reciprocităţ reciprocităţii ii şi echitaţ echitaţii

→

o reacţie de hipersensibilitate şi iritare sau dezgust ca urmare a expunerii repetate la un comportament al celuilalt paradigma de cercetare care se caracterizeaz ă prin faptul că (1) subiecţilor li se cere să-şi exprime o paletă vastă de atitudini; (2) ulterior li se prezint ă informaţii cu privire la atitudinile pe care le au persoane necunoscute; (3) iar în final li se cere s ă aprecieze în ce măsur ă persoana necunoscut ă li se pare atractivă afirmaţia precum că majoritatea oamenilor îşi aleg partenerii romantici ( şi într-o mai mică măsur ă prietenii) în funcţie de similaritatea gradului de atractivitate fizic ă. în relaţiile interpersonale oamenii prefer ă să menţină un anume „echilibru economic”: doresc s ă ofere şi să primească în mod corect şi echitabil atenţie, beneficii etc.

[reciprocity and equity norm]

Ipoteza repulsiei

→

[repulsion hypothesis] Ipoteza similarităţ similarităţii ii

→

Modelul atracţ atracţiei interpersonale

→

[similarity hypothesis]

conform acestei ipoteze, anume elementele divergente, şi nu cele similare, sunt responsabile de m ăsura în care o persoan ă necunoscută ne trezeşte simpatie şi atracţie sau reversul – aversiune şi repulsie. conform acestei ipoteze gradul de similaritatea interpersonal ă este responsabilă de măsura în care o persoan ă necunoscută ne trezeşte simpatie şi atracţie interpersonală combină ipoteza repulsiei şi ipotezei similarit ăţii într-un model procesual bi-secvenţial; conform acestui model în calibrarea atrac ţiei şi respingerii interpersonale primatul revine estimării diferenşelor interpersonale, asemănările fiind analizate în subsecvent Lecturi obligatorii

pentru iniţ iniţiere în temă temă şi pregă pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 Moreland, R. L., & Beach, S. (1992) Exposure effects in the classroom: The development of affinity among students. Journal of Experimental Social Psychology, 28, 255-276. Lectura #2 Byrne, D., Ervin, C. R., & Lambert, J. (1970). Continuity between the experimental study of attraction and real-life computer dating. computer dating. Journal of Personality and Social Psychology, 16 , 157-165. Lecturi de aprofundare pentru o cunoaş cunoaştere nuanţ nuanţată ată şi viziune mai largă largă

Boncu, Ş. (2005). Procese interpersonale. Iaşi: Institutul European

19 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

Referinţe bibliografice 3 surse citate în textul acestui material

Baron, R. A., & Byrne, D. (2003). Social psychology. (10 th edition). Boston: Pearson Education, Inc. Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2008). Social psychology and human nature. Thomson Wadsworth. Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117 , 497-529. Bossard, J. H. S. (1932). Residential proinquity as a factor in mate selection. Journal of Sociology, 38, 219-224. Brooks-Gunn, J., & Lewis, M. (1981). Infant social perception: Responses to pictures of parents and strangers. Developmental Psychology, 17 , 647-649. Byrne, D. E., & Nelson, D. (1965). Attraction as a Linear Function of Proportion of Positive Reinforcements. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 659-663. Byrne, D., Ervin, C. R., & Lambert, J. (1970). Continuity between the experimental study of attraction and real-life computer dating. computer dating. Journal of Personality and Social Psychology, 16 , 157-165. Cacioppo, J. T., & Hawkley, L. C. (2005). People thinking about people: The vicious cycle of being a social outcast in one’s own mind. In K. D. Williams, J. P. Forgas, & W. Von Hippel (Eds.). T he social outcast: Ostracism, social exclusion, rejection, and bullying. New York: Psychology Press. Crandall, R. (1972). Field extension of the frequency-affect findings. Psychological Reports, 31, 371374. Cross, H. A., Halcomb, C. G., & Matter, W. W. (1967). Imprinting or exposure learning in rats given early auditory stimulation. Psychonomic Science, 7, 233. Cunningham M. R., Shamblen S. R., Barbee, A. P., & Ault L. K. (2005). Social allergies in romantic relationships: Behavioral repetition, emotional sensitization, and dissatisfaction in dating couples. Personal Relationships, 12, 273-295. Dunbar, R. I .M. (1998). The social brain hypothesis. Evolutionary Antropology, 6, 178-190. Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relations, 7(2) 117-140. Festinger, L., Schachter, S., & Back, K. W. (1950) Social pressures in informal groups: A study of a housing community. New York: Harper Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley. Hall, E. (1966), The Hidden Dimension: Man’s Use of Space in Public and Private. The Bodley Head Ltd. London. McAdams, D. P. (1982). Intimacy motivation. In A. J. Stewart (Ed.). Motivation and society. San Francisco: Jossey-Bass. McAdams, D. P. (1989). Intimacy. N.Y.: Doubleday.

3

O parte din referinţele la care se f ăcea trimitere în text nu au fost incluse din motive de „cronofagie” şi lipsa cronică de timp

20 F


E


G

D

Psihologie socială

E


G

Mehrabian, A. (1968a). Inference of attitudes from the posture, orientation, and distance of a communicator. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 32, 296-308. Mehrabian, A. (1968b). Relationship of attitude to seated posture, orientation, and distance. Journal of Personality and Social Psychology, 10, 26-30. Moreland, R. L., & Beach, S. (1992) Exposure effects in the classroom: The development of affinity among students. Journal of Experimental Social Psychology, 28, 255-276 Segal, M. W. (1974). Alphabet and attraction: An unobtrusive measure of the effect of propinquity in a field setting. Journal of Personality and Social Psychology, 30, 654-657. Uchino, B. N., Cacioppo, J. T., & Kiecolt-Gaser, J. K. (1996). The relationship between social support and psychological processes: A review with emphasis on underlying mechanisms and implications for health. Psychological Bulletin, 119, 488-531. Watson, O. M., & Graves, T. D. (1966). Quantitative research in proxemic behaviour. American Anthropology, 68, 971-985. Wong, M. Mei-ha, & Csikzentmihalyi, M. (1991). Affiliation motivation and daily experience. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 154-164. Zajonc, R. B. (1968). Attitudinal effects of mere exposure. Journal of Personality and Social Psychology, Monograph Supplement, 9, 1-27.

21 F


E


G

ATRACTIA & RESPINGEREA INTERPERSONALA

Recommend Documents