Armata

1

Cuprins: Scurta introducere ………………………………………………………3 ………………………………………………………3 Infanteria Infanteria ……………………………… ……………………………………………………………… ……………………………………5 ……5 Artileria …………………………… ……………………………………………………………… …………………………………………8 ………8 Vanatori de munte …………………………………………………….25 Tancurile ……………………………………………………………………28

Rachetele si artileria antiaeriana ………………………………. 31 Structurile de comunicatii si informatica ……………………33 Informatica ……………………………………………………………….33 Transmisiuni ……………………………………………………………..38 Cercetarea ………………………………………………………………… 43 Geniu ……………………………………………………………………….. 43 Unitatile si subunitatile de aparare NBC …………………….47 Parasutistii ………………………………………………………………..49 Politia Militara ………………………………………………………….. 50 Fortele pentru operatii speciale …………………………………53 Sfirsit …………………………………………………………………………54 2

Cuprins: Scurta introducere ………………………………………………………3 ………………………………………………………3 Infanteria Infanteria ……………………………… ……………………………………………………………… ……………………………………5 ……5 Artileria …………………………… ……………………………………………………………… …………………………………………8 ………8 Vanatori de munte …………………………………………………….25 Tancurile ……………………………………………………………………28

Rachetele si artileria antiaeriana ………………………………. 31 Structurile de comunicatii si informatica ……………………33 Informatica ……………………………………………………………….33 Transmisiuni ……………………………………………………………..38 Cercetarea ………………………………………………………………… 43 Geniu ……………………………………………………………………….. 43 Unitatile si subunitatile de aparare NBC …………………….47 Parasutistii ………………………………………………………………..49 Politia Militara ………………………………………………………….. 50 Fortele pentru operatii speciale …………………………………53 Sfirsit …………………………………………………………………………54 2

Armata Română Forțele Armate Române

Stema și steagul steagul

Fondată Forma actuală

1860 11 aprilie 2000 Forțele Terestre

Categorii de arme

Forțele Navale Forțele Aeriene

Sediul

București

Conducere Comandantul Suprem al Armatei

Traian Băsescu

Ministrul Apărării Naționale

Gabriel Oprea

Șeful Statului Major General

General-maior Ștefan Dănilă

Resurse umane Vârsta de recrutare Serviciu militar obligatoriu

18 ani Nu

Disponibili pentru serviciul militar

5,061,984 bărbați, 5,061,984 bărbați, vârsta 15 – 49 49 2005 est. est . , 4,975,427 femei, vârsta 15 –  15 – 49 49 (2005 est. est .[1])

Apți pentru serviciul militar

3,932,579 bărbați, 3,932,579 bărbați, vârsta 15 – 49 49 (2005 est. est. ), 4,076,288 femei, vârsta 15 –  15 – 49 49

Număr anual de persoane care  împlinesc vârsta necesară Personal activ

Personal în rezervă

172,093 males (2005 est. est . ), 165,547 femei (2005 est. est .[1]) 90,000 (locul 47) 104,000 3

Afganistan - 1,010

Personal desfășurat

KFOR –  KFOR – 145 145

Cheltuieli Buget Procent din PIB

miliarde.  €2.21 miliarde. 2.05%. 2.05%.

Industrie Furnizori interni

ROMARM Romtehnica Industria Aeronautică Română  Actuali:

Furnizori externi

Statele Unite Regatul Unit Germania Spania Italia Israel Austria Elveția Africa de Sud Fost:

URSS

Exporturi anuale

 €141,000,000  €141,000,000 (2009) (2009)

Alte articole Istorie

Istoria militară a României

Armata Românǎ este formată din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei. Ministerul Mi nisterul Apărării  Naționale are prevăzute, prevăzute, potrivit proiectului proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB, ceea ce reprezintă cu aproximativ două miliarde de lei mai puțin față f ață de suma prevazută în [5] proiectul fostului Guvern Tăriceanu. Tăriceanu. Modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și pentru cele terestre și navale. navale .[6] În prezent, numărul total de efective participante la misiuni internaționale este de 1601. Momentan, sunt trupe române în Bosnia și Herțegovina, Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan. Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.

4

Forțele Terestre 

Infanteria: Reprezinta componenta principala a Fortelor Terestre si este destinata sa desfasoare d esfasoare operatii decisive, independent independent sau impreuna cu celelalte arme, in orice zona si pe orice directie.

Timp de mai bine de 2.000 de ani, de la formarea de cãtre Burebista a statului dac unitar şi centralizat şi pânã în zilele noastre, poporul român a luptat pentru a exista aici, pe aceste st rãvechi şi minunate ţinuturi. Lupta  pentru recunoaşterea recunoaşterea lui ss-a realizat cu posibilitãţile vremii şi s-a s -a concretizat în plan diplomatic, politic, economic şi nu de puţine ori militar. Împrejurãri istorice vitrege au silit de multe ori poporul român sã-şi sã- şi întrerupã munca paşnicã, sã punã mâna pe arme, sã meargã la fruntarii, sau acolo unde se întrevedea î ntrevedea intervenţia strãinã pentru a -şi apãra dreptul la existenţã şi libertate. ce-şi întreţineau armate permanente şi cu care Spre deosebire de Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus ce-şi a trebuit sã ducã lupte grele, la români armata era un fenomen de conjuncturã şi de scurtã duratã, având ca forţã principalã a oştirilor în luptã pedestrimea, organizatã pe principiul teritorial. Perioada de glorie g lorie militarã, a oştirilor lui Mihai Viteazul, Stefan cel Mare şi Sfânt, Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bãtrân, Vlad ţepeş şi Ioan Vodã cel Cumplit este aceea a afirmãrii ei, cu un rol decisiv. Nu de puţine ori voievozii şi domnitorii români, funcţie de nevoile luptei împãrţeau pedestrimea (infanteria) în grea şi uşoarã. În baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol încheiat la 2 septembrie 1829, în urma Rãzboiului a -şi organiza "un numãr de gãrzi înarmate permanent", mai Ruso-Turcia, Ruso-Turcia, ţãrile române au obţinut dreptul de abine spus de a-şi a- şi înfiinţa propria armatã. armatã. La 30 aprilie 1830 s-a s- a hotãrât " formãruirea for mãruirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane cãlãrime a strãjii pãmânteneşti", din care mai târziu ss -au înfiinţat trei regimente mixte, a cãror locaţie a fost stabilitã la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova. Concomitent cu aceastã acţiune din ţara Româneascã, şi în Moldova s-a s-a înfiinţat un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, apoi din acestea s -a constituit un regiment mixt dislocat în garnizoana Iaşi. Transformãrile şi progresele prog resele înregistrate de infanteria românã din acea perioadã şi mãsurile pe linia înzestrãrii, instruirii şi încadrãrii ei argumenteazã afirmaţia cã, la 30 aprilie 1830, în Principatele Române s-a nãscut INFANTERIA ROMÂNÃ MODERNÃ. -  precursorul gândirii Afirmaţia lui Nicolae Nicolae Bãlcescu - precursorul gândirii militare româneşti, cã "Pedestrimea, "Pedestrimea, aceastã aceastã armã a bãtãliei era dispreţuitã în Europa când românii simţirã importanţa ei şi îşi î şi organizeazã pedestrimea pedestrimea lor", stã drept argument cã, infanteria împreunã cu celelalte ge nuri de arme şi specialitãţi militare, milit are, este legatã, indisolubil, de istoria poporului român. Bazele moderne ale constituirii şi consacrãrii infanteriei ca armã de sine stãtãtoare puse la 30 aprilie 1830 au fost continuate ca urmare a procesului r evoluţionar de la 1848, a fãuririi statului român prin Marea Unire de la 1859 şi a înfãptuirii politicii militare a lui Alexandru Ioan Cuza. În anul 1866 , armata Principatelor Unite dispunea de şapte regimente de infanterie şi de trei batalioane de vânãtori, cu un total de 80 companii. Armamentul de infanterie degradat şi învechit a fost înlocuit cu arme perfecţionate de provenienţã francezã. Învãţãmântul militar în armã s-a s -a dezvoltat

5

corespunzãtor cerinţei vremii, iar Scoala Militarã de Infanterie şi Cavalerie, care şi-a deschis cursurile în Bucureşti în prezenţa domnitorului Cuza pe 20 septembrie 1862. Întreaga evoluţie a infanteriei române a fost strâns legatã de trei evenimente majore: Rãzboiul pentru Independenţã din anul 1877 şi cele douã conflagraţii mondiale. Se poate aprecia cã aceste trei rãzboaie, cât şi perioadele premergãtoare şi ulterioare lor, constituie etape distincte în existenţa infanteriei, fiecare marcând progrese evidente în procesul evolutiv al acesteia. Fiecare confruntare militarã a oferit o multitudine de concluzii şi învãţãminte privind organizarea, dotarea şi principiile de întrebuinţare în luptã a infanteriei, care au fost temeinic analizate de specialişti, determinând noi fundamentãri teoretice şi practice, permanent racordate la realizãrile din ce în ce mai remarcabile pe linia înzestrãrii cu armament şi tehnicã de luptã. Infanteria a participat cu toate forţele sale în Rãzboiul de Independenţã din 1877-1878. Din totalul de 57.000 militari ai Armatei de Operaţii, procentul de reprezentare al infanteriei pe teatrul de acţiuni militare a fost de peste 80%, iar al pierderilor de 91,9%. Dupã încheierea rãzboiului, infanteria a primit puşti şi carabine Henry- Martin model 1879, fapt ce a asigurat pentru prima datã în istoria oştirii române în anul 1882, înzestrarea integralã a unitãţilor de infanterie cu un singur tip de armã. La intrarea României în primul rãzboi mondial infanteria mobilizatã la 15 august 1916 totaliza 20 de divizii cu 366 batalioane, a constituit aproximativ 80% din forţele care au participat la Rãzboiul de reîntregire a neamului şi a dus greul acţiunilor în cadrul: trecerii Carpaţilor şi ofensivei forţelor române în Transilvania din perioada 14 - 28 august 1916; luptel or înverşunate purtate în Dobrogea şi cu ocazia executãrii manevrei de la Flãmânda; luptelor de apãrare de la Sibiu, Munţii Perşani şi zona Braşov, pentru interzicerea trecãtorilor Oituz, din zona de curburã a Carpaţilor şi din Valea Jiului; bãtãliei de pe Argeş şi  Neajlov şi pentru apãrarea Bucureştiului şi bãtãliilor de la Mãrãşti, Mãrãşeşti şi Oituz. Cu prilejul reorganizãrii armatei române din anul 1917, s-a adoptat principiul de a se organiza numai atâtea mari unitãţi şi unitãţi de infanterie câte se puteau dota cu armamentul şi tehnica militare existente, asigurându-se efectivele în cadre şi trupe, precum şi materiale impuse de un rãzboi de duratã. S -au urmãrit ca cele 10 divizii de infanterie rãmase în urma reorganizãrii sã aibã o structurã organizatoricã identicã, iar forţa lor combativã sã fie comparabilã cu cea a diviziilor inamicului. În perioada interbelicã, în cadrul procesului de modernizare şi înzestrare a infanteriei, s-a trecut la înlocuirea armamentului uzat şi cu caracteristici tehnico-tactice depãşite cu armament nou la acea datã. Cu toate acestea infanteria nu a dispus în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial de suficiente mijloace de luptã moderne, fapt ce a influenţat negativ capacitatea de luptã a unitãţilor şi marilor unitãţi de infanterie. De asemenea, în aceastã perioadã s-a elaborat un sistem complex de pregãtire a cadrelor, necesar infanteriei în cadrul şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervã, de subofiţeri activi şi de rezervã, în Scoala de Aplicaţie şi Scoala Superioarã de Rãzboi. O atenţie deosebitã s-a acordat instruirii luptãtorilor şi subunitãţilor, precum şi pregãtirii de rãzboi a comandamentelor, statelor majore şi unitãţilor. La 22 iunie 1941, infanteria românã s-a angajat în epopee a reîntregirii graniţei de est a ţãrii cu 12 divizii de infanterie a cãror efective oscilau între 13.000- 15.000 militari. La acţiunile militare din est, între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944 în cadrul celor douã armate române (3 şi 4) au acţionat 21 divizi i de infanterie, reprezentând peste 2/3 din forţele trupelor de uscat angajate în luptã. Dupã 23 august 1944, infanteria a avut o contribuţie hotãrâtoare la: luptele din capitalã şi din interiorul ţãrii pentru alungarea trupelor germane şi în prima etapã a operaţiei de acoperire; la operaţia de acoperire din 11-20 septembrie 1944; la zdrobirea ofensivei inamicului din Podişul Transilvaniei, Crişana şi Banat şi eliberarea pãrţii de nord-vest a României; la acţiunile de luptã desfãşurate pe teritoriul Ungariei 6

(operaţiile "Debreţin" şi "Budapesta") în perioada 7 octombrie 1944 - 15 ianuarie 1945 şi la acţiunile de luptã desfãşurate pe teritoriul Cehoslovaciei (operaţiile de pe râurile Hron şi Morava, de la Zvolen-Banska Bistrica, pentru cucerirea munţilor Fatra şi Carpaţii Albi) în perioada 18 decembrie 1944 - 12 mai 1945. Jertfa infanteriei de-a lungul istoriei noastre milenare a fost imensã, dar gloria ei este pe mãsura faptelor de eroism şi sacrificiilor fãcute pentru apãrarea gliei strãbune. Stau mãrturie monumentele şi  însemnele memoriale - statui, obeliscuri, busturi, cruci şi plãci comemorative, troiţe - ridicate în ţarã, în Bulgaria, Ungaria, Slovacia şi Cehia în memoria eroilor infanterişti morţi pe câmpul de onoare în revoluţia de la 1848, în rãzboiul de independenţã din 1877-1878, în cel pentru fãurirea României Mari şi în cel de-al doilea rãzboi mondial. Prin toate aceste monumente şi însemne memoriale care sunt borne ale jertfelor şi spiritului de vitejie al infanteriştilor, se pot reconstitui cu uşurinţã itinerariile de luptã ale unitãţilor şi marilor  unitãţi de infanterie. Impresionaţi de rolul precumpãnitor al infanteriei pe câmpul de luptã şi de imensele  jertfe date în rãzboaie de aceastã eroicã armã, unii gânditori militari au numit-o "regina bãtãliei". Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, infanteria a şi-a perfecţionat structurile organizatorice, înzestrarea luptãtorilor, subunitãţilor, unitãţilor şi marilor unitãţi cu armament şi tehnicã de luptã moderne din producţia internã, în procent de peste 95%, a selecţionat şi pregãtit cadrele, comandamentele şi comenzile, modernizat baza materialã şi a participat la combaterea efectelor inundaţiilor din anii 1970 şi 1975 şi a cutremurului din 1977. Dupã anul 1990, unele unitãţi de infanterie au participat la misiuni internaţionale pentru menţinerea pãcii în diferite zone de pe glob. Astfel în perioada 1995- 1999, cele patru batalioane de Cãşti Albastre, constituite în cadrul armei infanterie au participat în Angola, sub egida O.N.U., la cea mai îndelungatã misiune româneascã de menţinere a pãcii. În cifre efortul ţãrii noastre pentru menţinerea pãcii în aceastã ţarã a însumat 4.530 de militari. În anul 1997, în cadrul operaţiunii "Alba" un numãr de 400 de mili tari din  batalioanele de Cãşti Albastre, constituiţi în Detaşamentul Român "Sfântul Gheorghe" a contribuit în rândurile forţei multinaţionale de protecţie din Albania la buna desfãşurare a acţiunilor umanitare şi la menţinerea pãcii în aceastã ţarã. De asemenea, ofiţerii din arma infanterie au participat ca observatori în Republica Moldova şi la graniţa dintre Irak şi Kuweit, iar gradaţii profesionişti au asigurat paza spitalului de campanie românesc din Somalia. Militarii români astãzi îşi îndeplinesc cu demnitate, dãruire şi profesionalism misiunile încredinţate, în Afganistan, Irak şi Kosovo, fãcând cinste ţãrii noastre care i-a trimis cu gând de pace pe meleaguri îndepãrtate. Aceştia demonstreazã valoarea deosebitã a resurselor umane ale infanteriştilor români, egali şi uneori chiar superiori altor luptãtori din armatele cu tradiţii în activitatea de menţinere a pãcii. Urmãrind un proces evolutiv firesc, s- a acumulat o bogatã experienţã pe linia reorganizãrii infanteriei sub toate aspectele. În prezent, aceasta este conceputã şi organizatã potrivit principiilor luptei armate moderne şi doctrinei noastre militare, astfel încât sã constituie o forţã capabilã sã îndeplineascã cu succes misiunile încredinţate, credibilã şi descurajantã. Gradul de implicare al infanteriei în ansamblul acţiunilor Forţelor Terestre este decisiv, fiind determinat de locul, rolul, obiectivele, misiunile şi funcţiile operaţionale în relaţie directã cu principalii factori de risc la adresa securitãţii naţionale. Infanteria are un loc important în ansamblul Forţelor Terestre deoarece: reprezintã principala componentã a Forţelor Terestre, destinatã ca, independent sau împreunã cu celelalte arme, sã desfãşoare acţiuni militare decisive, în orice zonã de operaţii şi pe orice direcţie a teri toriului naţional; este o forţã capabilã sã realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi sã susţinã în orice moment toatã gama acţiunilor militare, iar structurile din compunerea sa sunt prezente pe întregul teritoriu naţional.

7

În acest ceas aniversar, gândurile ne poartã cãtre izvoarele de nesecat ale acestei nobile arme, cãtre nesfârşitele jertfe şi prinosuri de sânge închinate apãrãrii valorilor naţionale fundamentale şi ni se întorc în  prezent pentru a ne determina sã ne ridicãm la înãlţimea valorii înaintaţilor noştri şi sã facem ca arma infanterie sã dãinuie în Armata României.



Artileria: Este arma destinata pentru sprijinul cu foc al operatiilor fortelor luptatoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre si de la suprafata apei.

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, desi notiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul "artilerie" derivă din verbul arhaic francez "artiller", care înseamnă arta de a construi si mânui, pe timpul luptelor, diferite masini de război. Dar această masină de război, cum este tunul, nu este o masină oarecare! "În această masină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului", observa cronicarul polonez L. Gorecki! De aceea, com andantii militari, din toate timpurile, au învătat că Stiinta folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: "Un comandant care nu stie să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideratii pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată". Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost  puse înainte de către strategi. Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informational. Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre. Si, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a Stiintelor" (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme". I. Începuturile artileriei române moderne

1. O datã memorabilã în istoria artileriei române: 10 noiembrie 1843. Prima Baterie de artilerie. În anul 1843, domnitorul ţãrii Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o cãlãtorie la Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dãruie şte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca "sã slujeascã întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti". In ce context istoric are loc aceastã danie? Dominaţiile strãine - îndeosebi dominaţia otomanã şi a domniilor fanariote - au slãbit ţara din toate  punctele de vedere, inclusiv sub aspectul potenţialului ei militar. Un eveniment care a grãbit procesul de renaştere a armatei naţionale a fost pacea de la Adrianopol, încheiatã în urma rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza "Regulamentului ostãşesc pentru miliţia naţionalã a Principatului Valahiei" şi a

8

"Regulamentului pentru miliţia naţionalã a Moldovei", în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pãmântene. În anul 1835, Adunarea Naţionalã din ţara Româneascã a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfiinţãrii acestei arme, membrii adunãrii fãceau referiri la tradiţia ei, arãtând cã este necesarã "cumpãrarea de tunuri pentru desãvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sãrbãtorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de aceastã podoabã". Dar abia în anul 1841 a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Numai cã lipseau tunurile. Abia în anul 1843, la 10 noiembrie, prin Porunca Domneascã nr. 198, dupã ce Gheorghe Bibescu primeşte de la sultan cele patru tunuri, s-a legiferat înfiinţarea primei  baterii de artilerie a ţãrii Româneşti şi încadrarea acesteia cu ofiţerii, subofiţerii şi militarii necesari. Primul comandant al primei baterii de artilerie a fost cãpitanul Pavel Lenz, iar locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie, primii sãi subalterni. 10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o datã memorabilã, un nou punct de plecare, ce marcheazã începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastrã. În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima baterie de artilerie, formatã din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost fãcutã cu of iţerii şi militarii care efectuaserã pregãtirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.

2. Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860) 1843-1850 sunt anii organizãrii primelor baterii de artilerie în ţara Româneascã şi Moldova, a înfiinţãrii unor turnãtorii proprii în Munţii Apuseni, a folosirii tunurilor în luptele purtate pentru realizarea unor idealuri la care poporul român aspira de veacuri. Anii care au urmat au constituit, pe multiple planuri, expresia aceluiaşi proces evolutiv al artileriei române. În anii 1853-1854 bateriile de artilerie din ţara Româneascã şi Moldova au luat parte la rãzboiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brãila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. Dupã terminarea rãzboiului, pentru o perioadã de aproape cinci ani, oştirile ţãrilor  române au rãmas fãrã artilerie, pentru cã trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi materialul cu care erau dotate bateriile române. În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, douã tunuri care zãcuserã în Dunãre de pe timpul rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829. În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituitã o baterie de artilerie cãlãreaţã formatã din 8 piese, comandatã iniţial de cãpitanul Filipescu şi apoi de cãpitanul Tobias Gherghel. Aceastã baterie a fost dealtfel singura baterie existentã în Principatele Române pânã în anii Unirii. Dupã Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului cã Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în 1854, s-au constituit încã trei baterii de artilerie: una pedestrã în Moldova, comandatã de cãpitanul Enric Herkt, şi douã în ţara Româneascã: una cãlãreaţã, sub comanda cãpitanului George Manu, şi una pedestrã, sub comanda cãpitanului Nicolae Har alambie. Cele douã baterii din ţara Româneascã s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cãrui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe douã 9

divizioane), al cãrui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit cãpitanul Herkt Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost numit cãpitanul George Manu.

3. Înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie", construirea Arsenalului, Pirotehniei şi Fabricii de pulbere. De la începuturile organizãrii ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armã complexã. Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia. Existenţa şi funcţionarea ei ridicã probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. "Prãfurii" -le, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încã dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în ţara Româneascã, nu mai satisfãceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitarã şi o coordonare eficientã în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a- şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurãrii cu material, muniţii şi al întreţinerii. De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de rãzboi al Principatelor Unite, adreseazã domnitorului Al.I.Cuza un raport în care aratã necesitatea înfiinţãrii unei fabr ici de armament. Iatã un fragment din expunerea de motive a colonelului Ghica: "Astãzi când înãlţimea Voastrã doreşte ca armata sã ajungã scopul pentru care ţara a creat-o, astãzi când suntem în ajunul organizãrii unei capsulãrii şi fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai  permite a le lãsa în starea în care se aflã". În consecinţã ministrul de rãzboi propune înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie" care sã se ocupe cu: construirea trãsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea "atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulãria şi fonderia din diferite pãrţi ale ţãrii, sub numirea de Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei". La 23 noiembrie 1861, în baza aprobãrii domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344  prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizeazã pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

4. Primele reglementãri privind conducerea, instrucţia şi întrebuinţarea în luptã a artileriei. Concomitent cu mãsurile de dotare şi organizare (între timp, concomitent cu achiziţionarea de armament de artilerie belgian şi francez, se mai înfiinţeazã baterii de artilerie), viaţa în bunã rânduialã în cadrul acestei arme cere reglementãri speciale privind conducerea, instrucţia şi folosirea în luptã. În perioada Unirii Principatelor pregãtirea ofiţerilor care au încadrat bateriile de artilerie s-a fãcut îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfiinţate încã din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856 (la Iaşi) şi apoi unificate, în 1860. Un numãr restrâns de ofiţeri au fost trimişi pentru specializare în strãinãtate, la şcolile sau unitãţile de artilerie in Rusia, Prusia, Belgia, Franţa. La baza pregãtirii cadrelor de comandã şi a trupei iniţial au stat regulamentele strãine, traduse în limba românã, precum şi experienţa celor câţiva ofiţeri de artilerie pregãtiţi în strãinãtate. Ofiţerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învãţând de la cei vârstnici sau prin aplicare noilor regulamente în procesul de instruire a trupei. În 13 mai 1860 apare "Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române" cu modificãri importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Aceastã lege prevedea înfiinţarea la

10

Bucureşti "de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei" (care erau subofiţeri n.a.). În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria românã, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat "Teoria dãrii". Semnificativ pentru acel timp este faptul cã acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapã de organizare a artileriei române, ca de pildã: principiile organizãrii artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balisticã interioarã şi exterioarã pe bazã de scheme şi schiţe etc.). În decembrie 1860 este publicatã "Legea organizãrii puterii armate" potrivit cãreia în cadrul armatei române se constituie "Corpul de artilerie", compus din st atul major al armei şi unitãţile de artilerie. În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fiinţã abia în anul 1862, dupã unificarea ministerelor  de rãzboi din ambele Principate, când s- a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în octombrie, se înfiinţeazã "Inspectoratul armelor speciale" care are ca sarcinã conducerea instrucţiei în unitãţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activitãţii productive în întreprinderile de fabricat muniţie şi armament şi în atelierele de reparat tehnica de luptã. În septembrie 1864 este tipãrit şi transmis la unitãţile de artilerie "Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhãmate de tunuri de patru, ghintuite". Regulamentul cuprindea o serie de prevederi  pentru instrucţia întrunitã a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, pãrãsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altã poziţie. În octombrie 1865 apare "Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite", în baza cãruia s-a executat serviciul la tunuri în unitãţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul cuprinde mai multe capitole care se referã la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înãlţãtorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunitã a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a. În octombrie 1867 este tipãrit "Regulamentul exerciţiilor tunarului cãlare", pe baza cãruia începe sã se execute instrucţia cãlare în unitãţile de artilerie ale armatei române.

5. Primele mãsuri v izând pregãtirea ofiţerilor armei artilerie. În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de rãzboi, în cadrul Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie  pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Aceastã mãsurã dã Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie (înfiinţatã în anul 1847) un caracter mixt, pregãtirea elevilor urmând douã direcţii: pregãtirea elevilor ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregãtirea, apoi, a ofiţerilor -elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului. Dar, totodatã, se constatã prin aceastã mãsurã un important  progres. Se recunoştea prin aceasta cã pentru mânuirea armamentului de artilerie nu sunt suficiente cunoştinţele ce dau calificare unei persoane ca ofiţer de infanterie. Ofiţerul de artilerie trebuia sã ştie ceea ce ştie ofiţerul de infanterie şi încã ceva, ce îi dã o calificare aparte: ştiinţele care fundamenteazã tactica şi tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţãrii în luptã a artileriei pe de altã parte; şi nu în ultimul rând, ştiinţa de a lucra în echipã. Conform Înaltului decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, a intrat în vigoare "Regulamentul şcolilor regimentare, divizionare, şcolilor fiilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de artilerie şi geniu şi şcolii ofiţerilor de orice armã".

11

La 10 octombrie 1872, prin Înaltul decret nr. 1900, se înfiinţeazã corpul guarzilor de artilerie şi geniu, format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de cãpitan, clasa a II -a, celui de locotenent, clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele pentru funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregãtite în şcoli, ci se calificau în unitãţi, asemenea sistemului folosit pentru calificarea personalului administrativ, pentru  perioada respectivã. Datoritã acestui fapt, cadrele recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de calificare denumirea de "elevi guarzi" fiind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofiţerii. Potrivit decretului amintit, în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul militar satisfãcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de ser viciu militar, din care unul în gradul de sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de calificare. În luna septembrie 1875 se desfiinţeazã "Inspectoratul armelor speciale" şi ia fiinţã "Inspectoratul artileriei", la conducerea cãruia este numit colonelul George Manu.

6. Ordinea de bãtaie a artileriei stabilitã prin Înaltul decret nr. 1945 / 9 octombrie 1876. În scopul perfecţionãrii structurii organizatorice a oştirii române şi asigurãrii cu cadre bine pregãtite, capa bile sã asigure conducerea trupelor pe câmpul de luptã, se hotãrãşte prin Înalt decret ordinea de bãtaie a armatei române. Pentru artilerie s-a stabilit urmãtoarea ordine de bãtaie: - Secţia artilerie din Marele Cartier General, încadratã de colonelul Eracle Arion şi maiorul Dimitrie Dumitrescu-Maican; - Artileria Diviziei 1 infanterie, formatã din 2 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloanã de muniţii, comandant I.Carp; - Artileria Diviziei 2 infanterie, formatã din 5 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloanã de muniţii, comandant locotent-colonelul Alexandru Coslinski; - Artileria Diviziei 3 infanterie, formatã din 4 baterii din Regimentul 1 artilerie şi o coloanã de muniţii, comandant colonelul Enric Herkt; - Artileria Diviziei 4 infanterie, formatã din 3 baterii din Regimentul 1 artilerie, comandant locotenent-colonelul Nicolae Dabija; - Rezerva de artilerie, formatã din 6 baterii de artilerie şi o coloanã de muniţie. În baza Înaltului decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie sunt încadrate cu medici, farmacişti şi veterinari.

II. Devenirea ulterioarã a artileriei române Într-un interval de timp relativ scurt, artileria românã a cunoscut o dezvoltare remarcabilã. Putem spune cã în anii domniei lui Al. I. Cuza şi pânã la rãzboiul pentru independenţã din anul 1877 s-au pus bazele organizãrii artileriei române moderne, înzestrãrii acesteia cu tehnicã de luptã la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creãrii unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregãtirii cadrelor în concordanţã cu evoluţia artei militare universale. Organizarea şi pregãtirea artileriştilor în perioada menţionatã a fost verif icatã sever pe câmpul de onoare, în timpul rãzboiului pentru independenţã. Oportunitatea şi precizia focului executat asupra fortificaţiilor inamicului, asupra rezervelor şi artileriei inamicului s-au împletit cu eroismul artileriştilor 

12

noştri, care s-au dovedit a fi nu numai experţi în mânuirea traiectoriilor, ci şi oameni cu un caracter aparte pe al cãror cuvânt unitãţile şi subunitãţile de dorobanţi, cãlãraşi s-au putut bizui în luptã. Ulterior acestei mari încercãri, precum a fost rãzboiul pe ntru independenţã, s-au luat mãsuri menite sã optimizeze şi sã perfecţioneze armata în întregul ei, precum şi artileria. La baza tuturor acestor mãsuri au stat: experienţa şi învãţãmintele rãzboiului din anii 1877-1878, stadiul evoluţiei armamentului, nivelul organizãrii şi înzestrãrii armatelor din principalele state europene, concluzii ce au rezultat din desfãşurarea rãzboaielor sârbo-bulgar din 1885, anglo-bulgar din 1899-1900, ruso-japonez din 1904- 1905 şi altele. Transformãrile ce au avut loc în armata noastrã au dus la crearea unei noi structuri organizatorice, înfiinţarea unui mare numãr de unitãţi şi mari unitãţi, contopirea armatei permanente cu unitãţile teritoriale, dotarea trupelor cu armament şi tehnicã de luptã, crearea unor noi instituţii de învãţãmânt militar şi a Scolii superioare de rãzboi.

1. Organizarea şi înzestrarea artileriei române (1878 - 1916) Organizarea artileriei Considerentele care au determinat modificãrile structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza organizãrii şi înzestrãrii unitãţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptã, multit udinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptã au dus la împãrţirea artileriei în categorii bine distincte. În concordanţã cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptã, cu mãrimea calibrelor etc. au fost create urmãtoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi arti leria antiaerianã. Artileria de câmp, în cadrul cãreia la început s- a fãcut distincţia între artileria divizionarã şi artileria de corp de armatã, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria cãlãreaţã, artileria grea, artileria regimentarã, artileria teritorialã. Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfiinţatã în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Arg eş) constituit pe patru baterii. Dupã aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele douã divizioane au fost unite în Regimentul 1 artilerie munte, cu reşedinţa la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii. Artileria de cetate, denumitã iniţial artilerie de asediu, a fost creatã ca o categorie distinctã datoritã executãrii lucrãrilor de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani-Nãmoloasa-Galaţi. Primele subunitãţi, douã companii de asediu, au fost înfiinţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate Regimentului 2 artilerie, care rãspundea de pregãtirea de luptã a militarilor, încadrarea cu efective şi asigurarea cu cele necesare trai ului şi instrucţiei. În aprilie 1888 au luat fiinţã încã douã companii de asediu, care au constituit, împreunã cu cele douã companii existente, Batalionul de asediu, subordonat tot Regimentului 2 artilerie. La 1 aprilie 1890 acestui batalion i s-au adãugat încã douã companii, devenind unitate corp aparte. La 22 mai 1890 a luat fiinţã Regimentul 1 de asediu, organizat pe douã batalioane, fiecare a cinci companii. Între anii 1893-1894 numãrul companiilor de asediu a fost sporit la douãzeci. Batalionul de asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 artilerie de asediu. Fiecare regiment avea în compunere câte 10 companii de asediu. Odatã cu aceastã restructurare s-a schimbat şi denumirea de artilerie de asediu în "artilerie de cetate", mai apropiatã de destinaţia noii categorii de artilerie. În anul 1895 iau fiinţã comandamentele Regiunii întãrite Focşani şi Cetãţii Bucureşti. Ca urmare, Regimentul 1 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului Regiunii întãrite Focşani, iar  Regimentul 2 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului cetãţii Bucureşti. Comandantul Comandamentului Regiunii întãrite Focşani a fost generalul Mihail Pastia. La comanda Comandamentul 13

cetãţii Bucureşti a fost numit generalul Eracle Arion. În anul 1913 Regimentul 1 artilerie de cetate a fost desfiinţat, în locul acestuia luând fiinţã trei divizioane independente în garnizoanele Focşani, Nãmoloasa şi Galaţi. Ca urmare, Regimentul 2 artilerie de cetate a devenit Regimentul 1 artilerie de cetate. În toam na anului 1915, cu numai un an înaintea intrãrii României în rãzboi, s- a hotãrât desfiinţarea completã a artileriei de cetate, piesele fiind scoase din lucrãrile de fortificaţie. Majoritatea tunurilor de cetate uşoare au intrat în compunerea artileriei regimentare, tunurile mijlocii şi grele constituind artileria grea şi artilerie pentru lupta  împotriva aeronavelor. Artileria antiaerianã a luat fiinţã la 15 august 1916, odatã cu constituirea Corpului apãrãrii antiaeriene, sub comanda cãpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75 mm, o baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 posturi de observare. Toate aceste unitãţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apãrarea împotriva aeronavelor. În  preajma intrãrii României în rãzboi, în vederea apãrãrii antiaeriene a Depozitului de muniţii de la Lãculeţe, a Fabricii de pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodã, Corpul apãrãrii antiaeriene a fost întãrit cu  încã 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modificate de locotenent-coloneii Gabriel  Negrei şi Stefan Burileanu) şi 8 mitraliere.

Înzestrarea artileriei române (1878-1916) În ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemneazã pentru aceastã perioadã grija manifestatã de responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii şi în deplinã concordanţã cu nevoile armatei române şi ale diversificãrii misiunilor artileriei. Pentru artileria de câmp, tunurile de 78 mm se dovediserã depãşite. Ca urmare, noile unitãţi, înfiinţate în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci - cele sistem "Krupp", cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880). În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legãturã elasticã între ţeavã şi afet), primul care folosea lovituri având încãrcãtura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevãzut cu brâu forţator din aramã. În înzestrarea artileriei de câmp cu tehnicã perfecţionatã, o valoroasã contribuţie au adus-o constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere repede (calibrul 68 mm), al cãrui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa. Acest tun, cu o ţeavã mai lungã decât a altor guri de foc similare, putea sã tragã un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formã aerodinamicã, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse dupã un sistem conceput de inventator, realizând o mare densitate de lovire la ţintã. Din pãcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat sã fabrice tunul realizat de colonelul Perticari. Prin contribuţia unui grup de ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat "tunul de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm, md. 1904", cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost executatã în strãinãtate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de cãtre  bateria de elevi din Scoala militarã de artilerie, geniu şi marinã. Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevãzut cu legãturã elasticã, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, dupã experienţe şi modificãri fãcute timp de doi ani de cãtre ofiţerii români. Prin bãtaia maximã ce o realiza (6500m) şi prin greutatea sa micã, acest obuzier  era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele "Schneider" din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul de 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.

14

Eficacitatea celor douã obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de ţara noastrã, a fost doveditã în timpul primului rãzboi mondial. Jumãtate din numãrul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele "Schneider", au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în anii rãzboiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de câmp de care dispuneau aliaţii. Artileria de munte a fost dotatã cu tunuri sistem "Armstrong" (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883,  precum şi cu tunuri de 75 mm. Artileria antiaerianã a fost dotatã cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenentcoloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.

2. Pregãtirea ofiţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878 -1916. Prima Scoalã de ofiţeri de artilerie de sine stãtãtoare. Mãsura luatã în anul 1872, vizând pregãtirea ofiţerilor de artilerie în cadrul Scolii milit are de infanterie şi cavalerie, a condus în timp la neajunsuri majore. La acestea s-a referit Raportul ministrului de rãzboi, generalul Slãniceanu, din care citez: "Scoala militarã de infanterie şi cavalerie era organizatã pânã acum - scrie generalul n.a. - în prevederea ca ofiţerii ieşiţi din aceastã şcoalã sã posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum şi partea teoreticã din cursurile de artilerie, fortificaţie şi mai cu seamã cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru aceastã şcoalã. Pe de o parte (aceste cursuri n.a.) ocupau fãrã vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei şi cavaleriei, împovãrându-i cu lucrãri pe care nu erau chemaţi a le aplica mai niciodatã, iar pe de altã parte unele materii nu se puteau preda într- un mod aşa de complex dupã cum ar fi trebuit pentru ofiţerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie şi geniu, astfel cã aceşti ofiţeri, la ieşirea lor din şcoalã, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astãzi unor ofiţeri de artilerie şi geniu, erau nevoiţi a se duce în mare numãr prin şcolile din strãinãtate pentru a-şi completa studiile". Pentru înlãturarea acestor neajunsuri, relatate în Raportul generalului Slãniceanu, la propunerea acestuia, principele Carol I aprobã la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Scoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de "Scoalã specialã de artilerie şi geniu", "în care ofiţerii sã poatã primi instrucţia teoreticã şi practicã în raport cu adevãratele cerinţe ale acestor arme de specialitate". Cã stau şi azi  în picioare aceste argumente, nu încape nici o îndoialã! Si apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu numai sistemul de pregãtire a ofiţerilor de artilerie, ci şi al subofiţerilor. În amintirea acestui act de aşezare  pe fundamentul solid al criteriilor de performanţã şi eficienţã a sistemului de învãţãmânt militar artileristic, ziua de 7 aprilie este sãrbãtoritã în fiecare an de artileriştii României. Cel dintâi comandant al Scolii speciale de artilerie şi geniu, cum s-a numit atunci, a fost colonelul Eracle Arion, personalitate ma rcantã a artileriei şi armatei române. De la aceastã datã memorabilã, de 7 aprilie 1881, artileriştii se pregãtesc într -o şcoalã proprie! În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Scolii speciale de artilerie şi geniu şi inspector general al tuturor şcolilor militare, a fost investit în acelaşi timp cu funcţia de comandant al Scolii superioare de rãzboi din Bucureşti. La 3 mai 1885 a luat fiinţã Scoala de subofiţeri de artilerie. În luna ianuarie 1887 apare "Revista artileriei", ca o expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei române, necesitãţii pregãtirii de specialitate a ofiţerilor acestei arme în plin progres. Animatorul primei serii a revistei a fost timp de aproape trei decenii (1887- 1916) generalul Alexandru Tell, fiul revoluţionarului  paşoptist, Cristian Tell. "Nouã artileriştilor - se afirma în numãrul iniţial - mai mult decât oricui ne incumbã

15

stricta datorie de a ne ţine la curent cu toate progresele militare realizate în lumea întreagã. Cunoştinţele armei noastre formeazã o ştiinţã proprie care îmbrãţişeazã tot felul de arme". La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunãtãţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul decret nr. 1343, se hotãrãşte ca la examenul de admitere în Scoala de artilerie toţi candidaţii sã aibã liceul complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari sã nu mai fie admişi "de drept", ci numai dupã susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a acestor şcoli, precum şi o probã de desen. Începând cu data de 8 august 1889, ofiţerii de stat major pentru unitãţile de artilerie încep sã se pregãteascã în cadrul Scolii superioare de rãzboi. La 16 noiembrie 1892, Scoala de artilerie şi geniu s-a împãrţit în douã diviziuni: una preparatorie şi alta de aplicaţie. Durata de studiu: 2 ani în fiecare diviziune. Diviziunea preparatorie era menitã sã completeze cunoştinţele de matematicã şi cunoştinţele militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni ofiţeri de artilerie şi geniu. Elevii în aceastã diviziune erau admişi pe bazã de concurs, provenind din şcolile fiilor de militari (viitoarele licee militare), bacalaureaţi şi absolvenţi a cel puţin 6 clase de liceu, având vârsta între 17 şi 21 de ani. Dupã terminarea celor doi ani, elevii diviziunii preparatorii erau înaintaţi la gradul de sublocotenent şi trecuţi în diviziunea de aplicaţie. Scopul celei de a doua diviziuni era de a c ompleta cunoştinţele ofiţerilor în specialitatea artilerie. Printre cursurile predate la aceastã diviziune amintim: artileria, fortificaţiile, construcţii guri de foc, artã şi istorie militarã, topografia şi geodezia, comunicaţiile, legislaţia, organizarea şi administrarea armatei, limba francezã, limba germanã, regulamentele militare, lucrãri grafice şi pe teren, cãlãrie, scrimã. Experienţa acumulatã şi învãţãmintele trase dupã câţiva ani de funcţionare a celor douã diviziuni au determinat adoptarea, în anul 1895, a unui nou regulament, care prevedea înfiinţarea a patru instituţii de învãţãmânt pentru artilerie şi geniu: Scoala militarã de artilerie şi geniu, Scoala de aplicaţie de artilerie şi geniu, Scoala superioarã de artilerie şi geniu şi Scoala militarã de guarzi de artilerie şi geniu. Toate aceste şcoli au funcţionat, din acest an (cu excepţia Scolii superioare de artilerie şi geniu, care n -a luat fiinţã), sub conducerea unicã, cu denumirea genericã de "Scoalã de artilerie şi geniu". În anii care s-au scurs pânã la primul rãzboi mondial, şcoala militarã a pregãtit 364 de ofiţeri de artilerie (şi 153 ofiţeri de geniu). Printre profesorii care au depus o activitate laborioasã, plinã de dãruire, pentru pregãtirea viitorilor ofiţeri de artilerie, amintim pe: coloneii Eracle Arion, Vasile Rudeanu şi Constantin Hîrjeu, profesorul Spiru Haret, locotenet-coloneii Toma Ghenea şi C.Coandã, maiorii Vasiliu P. Nãsturel şi Gabriel Negrei, cãpitanii Georgescu Pion şi Florea Tenescu, care mai târziu au ocupat funcţii de seamã în armata noastrã. Prin caracterul tehnico-ştiinţific imprimat cursurilor şi prin buna organizare a învãţãmântului, la conducerea şcolii s-au evidenţiat colonelul Eracle Arion (1881-1882), colonelul Alexandru Tell (18881889), colonelul Vasiliu Nãsturel (1904-1907) şi colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910). Dupã anul 1895, instrucţia artileriştilor a ocupat un rol tot mai însemnat. Desãvârşirea instrucţiei militarilor şi a subunitãţilor s-a executat prin aplicaţii tactice cu trageri, marşuri, ieşiri în tabere, precum şi în cadrul manevrelor de cooperare cu celelalte arme. În pregãtirea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei s-a pus un mare accent pe metodele practice de instruire, pe cunoaşterea în bune condiţii a numeroaselor tipuri de guri de foc din dotare, pe execuţia reglajelor cu piesa şi a tragerilor de efect din poziţii acoperite.

3. Artileria românã în cele douã rãzboaie mondiale. Artileria românã în primul rãzboi mondial 16

Primul rãzboi mondial gãseşte artileria românã în plin efort de dezvoltare, organizare şi re-organizare,  pregãtire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru cãutarea drumului optim al devenirii lor în unitatea armatei. Rãzboiul este momentul adevãrului. Cât de viabile au fost mãsurile de  pregãtire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vãdit în rãzboi. Înaintea începerii marilor bãtãlii, armata românã dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie cãlãreaţã. Diviziile erau grupate în 5 corpuri de armatã, fiecare dintre acestea având câte un comandant de artilerie. La fiecare dintre cele douã armate exista câte un inspector al artileriei, iar pe lângã Marele Cartier General se afla Inspectoratul General al Artileriei. Comparând organizarea armatei române din vara anului 1917 cu cea de la începutul rãzboiului, se  poate constata cã numãrul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativã a armatei române sporise mult ca urmare a înzestrãrii mai bune, în special cu tunuri şi obuziere cu calitãţi superioare. Marea unitate tacticã (divizia) era mult mai mobilã, mai manevrierã şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi  înzestrare, divizia românã era comparabilã cu diviziile celorlalte armate (rusã, germanã, austriacã, ungarã, bulgarã, turcã) care au luptat pe frontul român. La sfârşitul perioadei de refacere, armata românã era capabilã sã desfãşoare operaţii ofensive şi defensive de amploare. Marile unitãţi din compunerea ei erau omogene ca organizare, înzestrare şi pregãtire pentru luptã. Participarea artileriei române la operaţiile desfãşurate şi în special la ducerea cu succes a bãtãliilor de la Mãrãşti, Mãrãşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificãrii unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptã, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunãtãţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare şi îmbogãţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele. Campaniile desfãşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au contribuit la decantarea de învãţãminte care au generat mãsuri deosebite pentru îmbunãtãţirea organizãrii şi înzestrãrii artileriei române cu tunuri şi obuziere tot mai performante. Chiar dupã prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române s-a fãcut conform principiului asigurãrii unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţã, numãrul gurilor de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigãzii de artilerie pe douã regimente, unul de tunuri şi altul de obuziere, precum şi prin înfiinţarea celor douã baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere de tranşee. Pe de altã parte, însã, modificãrile aduse gurilor de foc precum şi achiziţionarea de material modern din strãinãtate a dus la diversificarea calibrelor şi modelelor, fapt ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţie a unitãţilor şi subunitãţilor de artilerie. La începutul celor douã campanii singurul criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea unitãţilor de artilerie a fost cel al identitãţii caracteristicilor  tehnico-tactice în cadrul fiecãrei categorii de g uri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp, tunuri grele de câmp şi obuziere grele de câmp. Scoala specialã de artilerie nu a funcţionat în timpul rãzboiului. Cu toate acestea, pregãtirea artileriştilor a continuat prin cursurile "Scolilor de tragere ale artileriei" organizate la Bârlad începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: "Scoala de tragere a artileriei de câmp şi de munte", "Scoala de tragere a artileriei grele", "Scoala de tragere a artileriei anti aeriene" şi "Scoala de specialişti  pentru artilerie". Durata cursurilor acestor şcoli era diferitã: de 15, 20 sau chiar 60 de zile. Dupã rãzboi, "Scoala de tragere a artileriei" a fost transformatã în "Centrul de instrucţie al artileriei" cu reşedinţa la Râşnov.

17

La 1 februarie 1919, Scoala militarã de artilerie, geniu şi marinã, care a fost dislocatã la Botoşani, revine la Bucureşti. Totodatã secţia de geniu se separã de conducerea şcolii, devenind corp aparte. În ianuarie 1920 Scoala specialã de artilerie îşi începe activitatea în garnizoana Timişoara.

Artileria românã în perioada interbelicã şi în al doilea rãzboi mondial. Perioada interbelicã reprezintã o etapã importantã în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizãrii şi dotãrii, motorizãrii artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregãtirii cadrelor şi trupei, dezvoltãrii şi modernizãrii întreprinderilor de reparat şi fabricat armament. Rezultatele acestei etape au fost confirmate din plin în timpul participãrii artileriei române la rãzboiul antifascist, pe timpul luptelor desfãşurate pânã la înfrângerea definitivã a Germaniei naziste. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza urmãtoare le unitãţi de artilerie: 31 de brigãzi şi 79 de regimente dintre care: 32 aveau în compunere 3 divizioane; 31 aveau în compunere douã divizioane; 7 erau regimente de artilerie grea; 9 erau regimente de artilerie cãlãreaţã. Izbucnirea marii conf lagraţii mondiale gãsea armata românã în plin proces de modernizare a structurilor sale. Disponibilitãţile materiale reduse, imposibilitatea procurãrii la termenele stabilite a armamentului şi tehnicii de luptã indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au influenţat decisiv înfãptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitãri tot mai drastice a surselor externe de aprovizionare. La 1 septembrie 1939, disponibilitãţile existente în armament şi mijloace de luptã permiteau mobilizarea a: 31 divizii de infanterie; 4 divizii de cavalerie; 4 brigãzi de vânãtori de munte, incluzând artileria organicã. Singurele elemente motorizate erau regimentele de artilerie de corp de armatã, subunitãţile de cercetare şi o brigadã motorizatã. De la dezbatere la realitate, contururile au fost trasate, în ultimã instanţã, de potenţialul militar ce situa ţara într -o posturã asemãnãtoare, chiar dacã tragicã, cu cea existentã la angajarea armatei române în primul rãzboi mondial. În timp ce armatele marilor puteri şi-au dezvoltat cu precãdere componentele moderne (mari unitãţi motorizate, mecanizate şi de artilerie) capabile, prin manevra de foc şi mijloace, sã impunã în mod rapid decizia pe câmpul de luptã în faţa unor armate lipsite de mijl oace de contracarare pe mãsurã, factorii restrictivi şi-au pus amprenta decisiv asupra înfãptuirilor în domeniul modernizãrii armatei ţãrii. În faţa unor grupãri inamice motorizate şi mecanizate, diviziile de infanterie româneşti dispersate de a lungul frontierelor ţãrii nu ar fi putut sã opunã decât o rezistenţã redusã în faţa puternicilor sãi adversari. În contextul politico-strategic european existent la sfârşitul lunii august 1939, marcat de grave atentate revizioniste şi fasciste, România se afla singurã în faţa blocului Axei. La data declanşãrii celui de-al doilea rãzboi mondial, în dispozitivul strategic de apãrare, organizat în  pãrţile de nord şi vest ale ţãrii - cele mai ameninţate de agresiunea hitleristo-hortistã - se aflau mari unitãţi şi unitãţi din compunerea Armatei 1. La acea datã, Armata 1 era unica mare unitate operativã constituitã la un asemenea eşalon. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor pânã la nivelul celor de rãzboi. În condiţiile în care România, în anul 1940, era practic înconjuratã de unele state care fie cã voiau sã -i smulgã pãrţi din teritoriu, fie s-o subjuge, cercurile guvernamentale au considerat cã pentru a menţine integritatea ţãrii, se impuneau concesii de naturã economicã faţã de principalul factor de putere care îşi disputa supremaţia în zonã - Germania nazistã. Pentru a da consistenţã rezistenţei diplomatice, s -a continuat aplicarea mãsurilor militare concretizate prin crearea unor mari unitãţi.

18

În luna septembrie 1940, armata românã cuprindea, pe lângã unitãţile şi marile unitãţi organice şi pe cele cuprinse în planul de mobilizare. Unitãţile de artilerie uşoarã şi mijlocie erau în continuare în organica marilor unitãţi de infanterie, cavalerie sau vânãtori de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea depindeau direct de comandamentele de corp de armatã. La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depãşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depãşite, nesatisfãcând nevoile câmpului de luptã. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numãrul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asiguratã în cantitate insuficientã. Constrâns de evoluţia evenimentelor sã caute o apropiere de Germania cu scopul declarat al obţinerii garantãrii frontierelor, generalul Ion Antonescu a decis sã angajeze pãrţi din armata românã în rãzboiul  împotriva Uniunii Sovietice. În acest scop s-a constituit o grupare autonomã de forţe formatã din Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germanã. Forţa combativã a armatei de uscat române de pe frontul de est era de: 151 de batalioane de infanterie; 53 de escadroane de cavalerie; 4 batalioane de tancuri; 32 de companii antitanc; 159 de baterii de tunuri; 61 de baterii de obuziere; 44 de baterii tunuri lungi; 27 de baterii obuziere grele. În perioada 1941-1943, o parte din unitãţile grupãrii autonome de forţe care au fost subordonate de comandamentul german au acţionat pe frontul de est. La 17 aprilie 1943 aceste unitãţi au fost aduse în ţarã. În campania din est, artileria românã a participat cu: 66 de regimente de artilerie, din care 38 de regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie cãlãreaţã, douã regimente artilerie grãniceri, douã regimente de artilerie gardã, douã regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane artilerie munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente artilerie grea; 19 divizioane artilerie grea independente; bateriile antitanc din compunerea diviziilor. Importante schimbãri au fost efectuate prin Legea nr. 720 privind "Organizarea forţelor armate" din 28 octombrie 1943. Legea prevedea: schimbarea denumirii Ministerului Apãrãrii Naţionale în Ministerul de Rãzboi, pregãtirea de rãzboi a armatei, încadrarea, dotarea, disciplina şi controlul forţelor armate. Începând din primele luni ale anului 1944, factorii de decizie militarã români au rezolvat probleme complexe privind conservarea şi întãrirea capacitãţii combative a armatei române în scopul înlãturãrii dominaţiei Germaniei naziste şi alãturarea ţãrii la coaliţia antihitleristã. În anul 1944, România a hotãrât sã întoarcã armele împotriva Germaniei naziste şi sã se alãture coaliţiei antihitleriste în scopul eliberãrii întregului teritoriu al ţãrii şi înfrângerii definitive a Germaniei naziste. Organizarea şi înzestrarea unitãţilor şi marilor unitãţi au fost îmbunãtãţite continuu pe tot timpul perioadei participãrii României la rãzboiul antihitlerist. În stabilirea structurii organizatorice a armatei în general şi a artileriei în special, s-au avut în vedere disponibilul în efective, cantitatea armamentului şi tehnicii de luptã existente, caracteristicile terenului de pe teatrul de acţiuni militare pe care urmau sã acţioneze trupele române, precum şi prevederile convenţiei de armistiţiu care stipula ca România sã participe la rãzboiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu 12 divizii. Pe toatã durata rãzboiului antihitlerist, armata românã a participat cu un numãr de divizii superior celui  prevãzut, acesta variind între 37 şi 16 mari unitãţi.

19

Marele Stat Major, prin Directiva nr. 63039 din 3 septembrie 1944 şi îndeosebi prin Instrucţiunile speciale nr. 66000 din 6 septembrie 1944, a organizat în detaliu refacerea marilor unitãţi ale armatei în vederea participãrii acestora la rãzboi alãturi de trupele coaliţiei antihitleriste. Refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unitãţi întoarse de pe front cu marile unitãţi de recruţi, cu subunitãţile şi unitãţile de marş, realizându-se mari unitãţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzãtoare. Au rezultat astfel mari unitãţi uşoare, manevriere, capabile sã lupte şi sã se deplaseze în condiţiile unui teren frãmântat. Marea unitate tacticã de bazã a fost divizia, organizatã şi dotatã astfel încât sã poatã îndeplini misiuni tactice importante şi sã se poatã aproviziona prin mijloace proprii cu cele necesare. Divizia de infanterie avea în compunere: comandamentul diviziei; pluton sau companie de transmisiuni; pluton sau grup de cercetare format dintr-un escadron de cavalerie, o grupã de mitrali ere şi 3 aruncãtoare 60 mm; companie sau batalion de pionieri; pluton sau companie de poliţie; 3 regimente de infanterie; un regiment de artilerie; una la douã baterii antitanc cu 4- 6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa; formaţiuni de servicii. Regimentul de artilerie al diviziei era organizat pe trei divizioane - unul de tunuri cal. 75 mm (12  piese), unul de obuziere cal. 100 mm (12 piese) şi unul de aruncãtoare cal. 120 mm (12 piese). Bateria antitanc divizionarã dispunea de 6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa, un material modern cu o cadenţã de tragere mare, precizie mare, foarte eficace împotriva tancurilor mijlocii şi grele şi cu o mobilitate sporitã. Compania antitanc regimentarã dispunea de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm care aveau o eficacitate micã asupra tancurilor germane. Ele au fost folosite cu precãdere ca armament de sprijin nemijlocit al infanteriei, misiuni în care au dat rezultate depline, fiind uşoare şi foarte mobile. Divizia de infanterie dispunea de urmãtoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm; 6 tunuri antitanc cal. 75 mm Reşiţa; 57 de aruncãtoare cal. 60 mm; 27 de aruncãtoare cal. 81,4 mm; 12 tunuri cal. 75 mm; 12 obuziere cal. 100 mm; 12 aruncãtoare cal. 120 mm. Divizia de infanterie astfel organizatã şi sprijinitã de cãtre artilerie era capabilã în ofensivã sã execute lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apãrare sã zdrobeascã ofensiva unui inamic superior. Divizia de munte avea în compunere aceleaşi elemente ca divizia de infanterie. Divizia de munte avea douã grupuri de vânãtori, similare regimentelor de infanterie, cu câte 3 batalioane fiecare. Artileria diviziei de munte consta din: una la douã baterii antitanc dotate cu tunuri cal. 75 mm Reşiţa (6 piese); un grup de artilerie de munte organizat pe 3 divizioane, cu armament specializat pentru tragere în teren muntos (tunuri şi obuziere de munte); în lipsa acestei categorii de armament divizioanele acestor grupuri au fost dotate cu aruncãtoare cal. 120 mm. Se poate aprecia cã organizarea şi înzestrarea diviziei de munte au corespuns nevoilor luptei în terenul în care trupele române au acţionat. Divizia de cavalerie a fost organizatã şi înzestratã în aşa fel încât sã poatã executa acţiuni de cercetare, manevre largi, urmãrirea inamicului care se retrage şi alte misiuni. Artileria diviziei de cavalerie era organizatã similar cu cea a diviziei de infanterie. Corpul de armatã era un eşalon de comandament ce avea rolul de a organiza, conduce şi coordona acţiunile diviziilor care i se subordonau pentru un timp determinat. În organica unui corp de armatã existau: un regiment de artilerie grea; un divizion de artilerie antitanc; un batalion de t ransmisiuni; un batalion de pionieri; o companie de poliţie; formaţiuni de servicii. Regimentul de artilerie al corpului de armatã era de artilerie grea motorizatã. În compunerea acestuia intrau douã divizioane, unul de tunuri cal. 105 mm (12  piese) şi unul de obuziere cal. 150 mm (12 piese). Ambele divizioane erau organizate pe douã baterii. Privind organizarea regimentului de artilerie grea, experienţa rãzboiului a dovedit cã divizioanele pe douã

20

 baterii au rezolvat cu dificultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite în funcţie de posibilitãţile divizioanelor ternare. Armata a fost marea unitate operativã din compunerea forţelor române, organizatã în aşa fel încât sã  poatã executa conducerea şi sã asigure întreţinerea marilor unitãţi din compunerea ei. În acest scop, armata avea un stat major cu un personal numeros şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au intrat: 2 la 4 corpuri de armatã; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment de artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; douã companii poduri; douã la trei batalioane drumuri; 1 batalion de jandarmi; o companie de poliţie; o companie chimicã; 1 detaşament construcţii linii; formaţiuni de servicii. Structura organizatoricã a trupelor române participante la rãzboiul antihitlerist a avut anumite trãsãturi proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativã a armatei române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptã a confirmat justeţea concepţiei adoptate de cãtre strategii români privind organizarea unitãţilor şi subunitãţilor de artilerie.

III. Artileria românã în perioada postbelicã 1. Artileria românã în perioada 1945-1989 În perioada postbelicã, pânã în anul 1989, armata românã a cunoscut consecinţele transformatoare impuse de aberanta cursã a înarmãrilor generatã de factorii politici sub semnul zodiei rãzboiului rece. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unitãţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, aceastã pondere era de 1,5 ori mai mare faţã de perioada celui de -al doilea rãzboi mondial. Numãrul de subunitãţi luptãtoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada res pectivã cu 43%. Începând din luna august 1947, prin "Legea pentru organizarea armatei", în organica diviziei de infanterie intra un regiment de artilerie compus din trei divizioane, iar în organica regimentului de infanterie câte un divizion de artilerie. Existau, de asemenea, regimente de artilerie grea independente şi douã brigãzi de artilerie. Conform legii amintite au fost desfiinţate comandamentele de armatã şi de corp de armatã, în locul lor înfiinţându-se patru comandamente de regiuni militare. Experienţa celui de-al doilea rãzboi mondial a scos în evidenţã faptul cã în acţiunile desfãşurate în condiţiile creşterii calitãţii mijloacelor de luptã şi a mobilitãţii trupelor, rolul artileriei devine din ce în ce mai important. În acelaşi timp, amploarea mereu crescândã a acţiunilor de luptã impunea sã se realizeze, în cadrul fiecãrui eşalon, o cantitate de guri de foc corespunzãtoare asigurãrii unui grad de independenţã ridicat al acţiunilor din ce în ce mai manevriere. În acest context, se impunea creşterea cantitãţii de artilerie din organica unitãţilor şi marilor unitãţi pentru a le face capabile sã îndeplineascã un volum sporit de misiuni impuse de lupta modernã şi, totodatã, se impunea crearea a noi unitãţi şi mari unitãţi de art ilerie care sã  permitã întãrirea unitãţilor de arme întrunite care îndeplineau misiuni de luptã importante. De asemenea, s-a conturat necesitatea introducerii în înzestrare a unor noi guri de foc care sã sporeascã posibilitãţile trupelor  de a duce lupta împotriva blindatelor. Pentru a asigura o conducere competentã a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei ale cãrui sarcini de bazã au constat în: elaborarea concepţiei de organizare şi întrebuinţare în luptã a artileriei; stabilirea sistemului de pregãtire a cadrelor de artilerie; îndrumarea instrucţiei şi verificarea capacitãţii de luptã a unitãţilor; întocmirea regulamentelor specifice armei; asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii.

21

Comandamentului îi erau subordonate nemijlocit unitãţi şi mari unitãţi de artilerie, instituţii militare de învãţãmânt cu profil artileristic (Scoala de ofiţeri şi subofiţeri, Centrul de instrucţie al artileriei) şi diferite formaţiuni (Arsenalul armatei, Fabrica de pulberi, Pirotehnia armatei, Laboratorul de studii şi experimentãri, Poligonul de trageri al artileriei). În anii urmãtori, potrivit concepţiei de dezvoltare a artileriei, corelate cu mãsurile de înzestrare cu tehnicã nouã, s-a acţionat în direcţia constituirii şi întãririi artileriei batalionare, regimentare, divizionare etc., fapt ce a contribuit la asigurarea caracterului de independenţã al acţiunilor desfãşurate de cãtre aceste eşaloane. Regimentul de artilerie divizionar avea în organica sa trei divizioane a trei baterii. Corpul de armatã avea un regiment de artilerie grea moto compus din trei divizioane. La data de 28 aprilie 1949, a intrat sub ordinele Comandamentului Artileriei Divizia de artilerie de rupere, formatã din: Brigada 1 Artilerie Grea cu Regimentele 5 şi 6 Artilerie Grea; Brigada 8 Artilerie Grea cu Regimentele 14 şi 15 Artilerie Grea; Regimentul 18 Aruncãtoare Moto; Regimentul 12 Artilerie Moto; Regimentul 23 Artilerie Moto. Începând din anul 1949, o bunã parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc cu caracteristici superioare: tunul antitanc cal. 57 mm; tunul regimentar cal. 76,2 mm; tunul obuzier cal. 152 mm; obuzierul cal. 122 mm; aruncãtorul cal. 160 mm şi cel de cal. 240 mm; aruncãtoare proiectile reactive cal. 130 mm. În 1961 au luat fiinţã unitãţile de rachete cu diferite destinaţii, a cãror organizare este prezentatã în figurile de mai jos. În anii 1956-1965 dezvoltarea economicã a avu t înrâuriri asupra capacitãţii de apãrare. Ca rezultat, artileria a fost dotatã cu armament nou: aruncãtoare de proiectile reactive, rachete tactice şi operativ-tactice, aparaturã pentru cercetare, executarea tragerii şi legarea topogeodezicã a dispozitivului de luptã al artileriei. S-au produs noi categorii de muniţii cu efecte superioare. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, începând de la companie la marea unitate. Au intrat în dotare, alãturi de autotunurile şi tunurile existente, aruncãtoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate. Eforturile fãcute în direcţia perfecţionãrii armatei au cãpãtat un caracter juridic adecvat prin adoptarea în 1972 a "Legii privind organizarea apãrãrii naţionale". În contextul general al mãsurilor adoptate  pentru traducerea în viaţã a concepţiei privind apãrarea patriei, a fost întreprinsã o serie de acţiuni care au dus la perfecţionarea structurii organizatorice a armatei la toate nivelurile. În acest cadru s-au precizat sarcinile şi atribuţiile Comandamentului Artileriei ca organ de concepţie al Ministerului Apãrãrii Naţionale  privind organizarea, conducerea şi întrebuinţarea în luptã şi operaţie a armei. Plecând de la considerentul cã, în co ndiţiile ducerii unor acţiuni de luptã împotriva unui inamic superior din punct de vedere numeric şi bine înzestrat cu mijloace de luptã moderne, creşterea puterii de foc a tuturor eşaloanelor cãpãta o importanţã deosebitã, s -a acordat atenţie dezvoltãrii subunitãţilor de artilerie  batalionare şi regimentare, mãririi puterii de foc a artileriei divizionare, de armatã şi din rezerva comandantului suprem şi dotãrii acestora cu armament corespunzãtor. Un loc însemnat a fost atribuit, în acelaşi timp, mijloacelor de luptã antitanc, prin constituirea unor subunitãţi şi unitãţi capabile sã acţioneze  împotriva tancurilor performante. În perfecţionarea structurii organizatorice a artileriei de la toate eşaloanele şi a dotãrii acestora s-a avut în vedere realizarea unui acord deplin între posibilitãţile mijloacelor din înzestrare şi misiunile pe care lupta le impunea subunitãţilor, unitãţilor şi marilor unitãţi de arme întrunite. Au fost dezvoltate în mod armonios toate categoriile de artilerie, ţinându-se seama şi de particularitãţile fizico-geografice ale 22

teritoriului ţãrii. Ca urmare, ponderea artileriei în cadrul marilor unitãţi şi unitãţilor de arme întrunite a crescut simţitor. Concomitent au fost precizate principiile asigurãrii tehnice cu armament şi muniţii, care şiau gãsit reflectarea într-o restructurare a organelor şi formaţiunilor pentru asigurarea cu armament şi muniţii. În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsã în domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate, a mijloacelor de transport şi de luptã, creându-se totodatã condiţiile necesare pentru fabricarea în ţarã a armamentului complex de artilerie. Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţarã putem enumera: tunul antitanc cal. 100 mm Md. 1975 şi Md. 1977; obuzierul cal. 152 mm Md. 1981; tunul obuzier cal. 152 mm Md. 1985; tunul cal. 130 mm Md. 1982; aruncãtorul cal. 82 mm Md. 1977; aruncãtorul cal. 120 mm Md. 1982; aruncãtorul de proiectile reactive (21 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) containerizat cal. 122 mm Md. 1988; tunul de munte cal. 76 mm Md. 1982; aruncãtorul de grenade antitanc A.G.-9 .

2. Artileria românã în contextul reformei militare de dupã 1989 Era post rãzboi rece opune logicii cursei pentru cantitate, logica cursei pentru calitate. Opune logicii masificãrii forţei pe aceea a demasificãrii ei! Mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masã, ci al armatelor de calitate. Este mediul  puterii calitãţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. În toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele decât rãzboiul pânã la cele de rãzboi, factorul uman va continua sã joace un rol esenţial. Semnificativ în succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la ostilitãţi. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura Forţelor armate angajate în luptã, dupã cum se vede, are deja relevanţã. În aceste condiţii este foarte important ca şi în armata românã sã se conceapã şi sã se punã în operã un sistem artileristic capabil sã ofere: disponibilitate îmbunãtãţitã, siguranţã mai mare, timp de ripostã redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicatã, eficienţã sporitã. În contextul noţiunii de "interoperabilitate" cu sistemele de artilerie din structurile euro-atlantice, artileria noastrã este încã deficitarã în domeniile: sisteme de conducere şi informaţionale, calibrele armamentului de artilerie şi logistica artileriei (amãnunte despre aceastã problemã se pot obţine din lucrarea Gl.bg.dr. Eugen POPESCU: "Rolul, misiunile, întrebuinţarea şi conducerea artileriei din perspectiva integrãrii euro-atlantice a Armatei României", apãrutã la Editura militarã, Bucureşti, 2002, p.102 şi urm.). La fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul "artilerie" înseamnã mai mult decât un simplu tun sau obuzier. Prin artilerie înţelegem sistemele vãzute ca un tot unitar, precum sunt elementele componente ale unei fiinţe vii: sistemele de supraveghere, recunoaştere şi de determinãri meteo şi balistice; sistemele de comandã şi control; sistemele de armament şi sistemul de foc; sistemul logistic. În privinţa dotãrii artileriei cu echipamentele de care este nevoie pentru realizarea capabilitãţilor  aşteptate, este de remarcat cã pentru prima datã, dupã evenimentele din decembrie 1989, Statul Major al Forţelor Terestre - din iniţiativa şi prin implicarea hotãrâtoare a domnului general locotenent Eugen BÃDÃLAN - a elaborat CONCEPTIA ÎNZESTRÃRII FORTELOR TERESTRE. Ca parte componentã a acesteia, Scoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestrã şi Artilerie Antiaerianã "Ioan Vodã" a elaborat STRATEGIA ÎNZESTRÃRII ARMEI ARTILERIE. Modernizarea şi achiziţionarea sistemelor de armament de artilerie trebuie sã fie concepute şi realizate prin prisma principalelor tendinţe conturate în acest sens pe plan mondial şi pentru satisfacerea

23

deplinã a cerinţelor de interoperabilitate, interschimbabilitate şi capabilitate cu structurile similare ale armatelor statelor membre NATO. Direcţiile strategice de înzestrare ale artileriei române privesc termene în orizontul anului 2010, 2020 şi, în perspectivã mai îndepãrtatã, pânã în anul 2030. Pe termen scurt şi mediu (2002-2010) se prevede: - modernizarea LAROM pentru obţinerea bãtãii de 40-45 km cu lovitura cal. 122 mm şi de 80-100 km cu lovitura cal. 160 mm; - producerea (achiziţionarea) cel puţin a unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie micã (pânã la 200 km) compatibil cu cele similare din dotarea armatelor statelor membre NATO; - integrarea sistemului de conducere a focului ACCS-COMBAT; - introducerea în înzestrare a sistemului de telemetre cu laser pentru determinarea şi transmiterea coordonatelor şi vitezelor ţintelor pentru conducerea focului artileriei terestre; - proiectarea şi realizarea obuzierului autopropulsat cal. 155 mm cu bãtaie mãritã; -achiziţionarea de sisteme meteorologice standard NATO; - realizarea (achiziţionarea) de sisteme de cercetare şi localizare, selectare şi determinare a ţintelor  standard NATO; - dotarea cu sisteme antiblindate RAD de generaţia 3 şi 3+; - achiziţionarea de posturi de observare pe mijloace blindate, dota te cu aparate de vedere pe timp de noapte cu termoviziune. Pe termen lung, (în orizontul anilor 2011-2020) se prevede: - producerea (achiziţionarea) unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie medie (300 km); - dotarea cu subunitãţi de elicoptere antiblindate standard NATO; - achiziţionarea de rachete şi avioane de cercetare fãrã pilot pentru artilerie; - modernizarea muniţiilor pentru calibrele de bazã; - realizarea de muniţie neletalã. În acelaşi mod, conform documentului amintit, este abordatã problematica dotãrii şi modernizãrii artileriei antiaeriene din Forţele Terestre. În orizontul prefigurat de documentele menţionate este avutã în vedere dezvoltarea capacitãţii artileriei terestre de a realiza atât apãrarea proprie antiaerianã, cât şi apãrarea sub acest aspect a forţelor militare dispuse în zona de responsabilitate a Marilor Unitãţi şi Unitãţilor pe care le sprijinã cu foc. Realitatea de azi ne aratã cã sistemul artileristic, ca toate sistemele militare, va fi redus în efective, dar mai sofisticat şi mai eficient. În viitor, artileria românã va trebui sã poatã lovi:

24

- în adâncime, nemijlocit şi circular, - indiferent de nivel, - în max. 5 minute, ţintele sesizate prin oricare din sistemele active de localizare, identificare, determinare şi comunicare a acestora. Acum, dupã ce la summit-ul de la Praga am fost invitaţi sã intrãm în NATO, datoria noastrã, a artileriştilor, este de a sesiza factorii de decizie politico-militarã asupra necesitãţii orientãrii României spre un stat european puternic, lider în NATO, cum este Marea Britanie, sau Franţa ori Germania şi apoi sã se procedeze la actualizarea strategiilor de de zvoltare şi înzestrare a armatei noastre (renunţându-se astfel la politicile eterogene promovate azi în acest sens). În funcţie de orientarea politico-militarã a statului nostru, structurile militare şi firmele abilitate din România ar urma sã angajeze un dialog profitabil cu structurile şi firmele din ţara respectivã, pentru realizarea unor programe comune care sã asigure dotarea Artileriei Armatei României cu sisteme de armament standard NATO, asigurându-se totodatã un prim pas spre apropierea de ASCA (structurã separatã în cadrul NATO, compusã din armatele SUA, Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa, având ca scop  principal asigurarea compatibilitãţii şi interschimbabilitãţii între echipamente). În aceastã importantã sarcinã este implicatã instituţia inspectorului pentru armã, reglementatã recent prin ordinul Statului Major al Forţelor Terestre, Nr. I 1029 din 10.03.2003. Instituţia inspectorului pentru armã, conform acestui ordin, este "structura Forţelor Terestre destinatã proiectãrii şi aplicãrii politicii de dezvoltare a armei (specialitãţii), conducerii procesului de elaborare a actelor normative specifice necesare organizãrii, coordonãrii, desfãşurãrii şi controlului pregãtirii pentru luptã şi învãţãmântului militar. (…) Inspectorul pentru armã îl consiliazã pe şeful Statului Major al Forţelor  Terestre în problemele ce privesc politica de dezvoltare şi managementul resurselor, având acces în toate marile unitãţi (unitãţile) de armã din Forţele Terestre şi în cele în care existã structuri din arma respectivã". Pe baza acestui document, Comandantul Scolii de Aplicaţie pentru Artilerie Terestrã şi Artilerie Antiaerianã "Ioan Vodã" are competenţã în urmãtoarele domenii: managementul resurselor umane ale armei artilerie; elaborarea doctrinei artileriei şi a manualelor pentru luptã; înzestrarea cu sisteme de artilerie, echipamente şi materiale; cercetarea ştiinţificã aplicativã în artilerie; relaţiile internaţionale ale Scolii şi Unitãţilor de elitã ale artileriei precum şi promovar ea artileriei în mediile de informare în masã. 

Vanatori de munte: Sunt specialitatea militara din compunerea Fortelor Terestre pregatita pentru a desfasura operatii independent si in cooperare cu celelalte forte, in teren muntos-impadurit, pe directii si in raioane greu accesibile, in orice conditii de timp si anotimp.

La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr. 294, a decis ca Scoala Militară de Schiori din Bucuresti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanti. Această decizie se impunea cu strigentă deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat fără putere de tăgadă că lipsa trupelor de vânători de munte a reprezentat un serios handicap pentru obtinerea sucesului în campanie. Din acea zi, în cazarma Regimentului 4 Rosiori Cotroceni - Bucuresti, au început să se adune viitorii vânători de munte, recrutati din întreaga armată.

25

În primul război mondial, Trupele de vânători de munte au participat la apărarea Moldovei cu Corpul Vânătorilor de Munte, care în functie de misiuni, a avut în compunere 3-4 batalioane de vânători de munte si o companie de mitraliere. La 3 decembrie 1916,, vânătorii de munte si -au început marsul pe jos spre garnizoana Târgu Neamt, au parcurs aproape 500 de km. Si au ajuns la destinatie la 3 ianuarie 1917, fiind întâmpinati cu bucurie de populatia si de oficialitătile orasului. Pe 9 ianuarie 1917, printr -un alt Ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de Munte organizat pe 5 companii de puscasi, 2 companii de mitraliere si o sectie de transmisiuni. În perioada ianuarie-iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit pentru ducerea luptei în teren muntos - împădur it. Ordinul de luptă s-a primit în ziua de 8 august 1917. Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, Batalionul de Vânători de Munte a intrat în ziua de 11 august în luptele de la Ciresoaia si Cosna. Astfel a început botezul focului pentru vânătorii de munte, urmat de o victorie prestigioasă. În primul război mondial, vânătorii de munte si-au demonstrat vitejia si spiritul de sacrificiu la Târgu Ocna, Ciresoaia, Vrânceanu si Oituz. Concluziile dureroasei experiente a primului război mondial, au fost valorificate cu succes în perioada interbelică, acordându-se un mare interes pregătirii trupelor specializate pentru lupta în teren muntos-împădurit. În anul 1923 s-au înfiintat primele două mari unităti de vânători de munte- D.1 V.M. la Brasov si D. 2 V.M. la Bistrita. Pozitia acestora în cadrul sistemului militar românesc s-a consolidat, s-au pus bazele instructiei la munte si s-au adoptat norme, reguli si principii privind lupta în munti. În anul 1937 din cele două divizii de 3 munte s-au constituit Bg. 1,2 si 3 Mx. Munte, cărora li s-a alăturat Bg.4 Mx. Munte, înfiintată în anul 1939. Acoperirea frontierei de nord a României si participarea la cel de-al doilea război mondial în cele două campanii militare din est si din vest, a constituit examenul cel mai dur din întreaga istorie a trupelor de munte. Drumul lor a însemnat parcurgerea unui spatiu de peste 3000 de km. adâncime, din România până în Kuban si din Kuban până în Cehoslovacia. Spatiul parcurs a  însemnat tranzitarea prin luptă a teritoriilor a 7 state, aflându-se permanent în primul esalon, acolo unde situatia era grea si uneori fără scăpare. În al doilea război mondial, vânătorii de munte au participat atât pe frontul de Est cât si pe cel de Vest, cu CORPUL VÂNĂTORILOR DE MUNTE, organizat pe 4 Divizii de Munte, fiecare organizată astfel: 6 B.V.M.; 2 B. SKI; 2 Dn. T.M.; 1 Dn. Ob. M.; 1 Cp. Trs.; 1 Esc. Călări; 1Cp. A.T.; 1 Cp. Pol. Mil.; 1 Cp. A.A. Al doilea război mondial încheiat la 12 mai 1945 a costat viata a 74.208 vînători de munte, ale căror morminte se găsesc presărate pe tot drumul de luptă, din nordul României, în Bucovina, Basarabia, Ucraina, Crimeea, Caucaz, Moldova, Transilvania, Ungaria si Cehoslovacia, dovedind lumii întregi că au fost trupe de elită ale Armatei Române. După cel de-al doilea război mondial, a urmat o perioadă mult mai grea pentru vânătorii de munte, confruntarea cu un adversar mult mai puternic, "aliatul sovietic" care îsi propusese lichidarea acestor trupe de elită. În perioada 1946 - 1961, trupele de vânători de munte au fost restructurate, ajungându-se la 14 aprilie 1961, la desfiintarea si ultimei structuri de Vânători de Munte, Bg. 2 V.M. Însă, în anul 1964 la 14 octombrie, prin ordin al Ministerului Apărării Nationale s-a reînfiintat Bg. 2 V.M. În perioada 1964 - 1969 au mai fost înfiintate Bg. 1V.M., Bg. 4 V.M., Bg. 5 V.M., iar în perioada 1990 - 1991, Bg. 7 V.M. si Bg. 61 V.M. Fiecare brigadă de vânători de munte avea în structura sa câte: 2 - 3 B.V.M.; 1 Dn. T.M. sau obuziere; 1Cp. Cc.; 1 Cp. Ge.; 1 Cp. Trs.; 1 Cp. N.B.C. si o Bt. Art. A.A. - mixtă.

1. Misiunile ce le pot îndeplini Având în vedere că 1/3 din teritoriul ROMÂNIEI este teren muntos - împădurit, batalioanele si  brigăzile de vânători de munte sunt structuri militare specializate în ducerea actiunilor în teren muntos 26

împădurit, actionând în subordinea Corpului de armată de arme întrunite. Ele duc actiuni de luptă ofensive sau de apărare, atât independent, cât si-n cooperare cu alte trupe, în teren muntos - împădurit, greu accesibil, acolo unde celelalte arme nu pot actiona. În apărare, structurile de vânători de munte pot actiona pentru: -apărarea unei localităti montane sau grup de cabane; -apărarea unor puncte obligate de trecere, trecători sau depresiuni intramontane; -apărarea unor lucrări de artă (baraje hidrotehnice, viaducte, tunele, etc.) De asemenea prin actiuni de hărtuire permanentă (pericole tip "comando") asupra inamicului ce duce actiuni ofensive în zona montană, îi poate fractiona dispozitivul , perturba logistica actiunilor si chiar îi creează o stare de nesigurantă în zona respectivă, ducând la scăderea gravă a moralului trupelor. În lupta ofensivă, trupele de vânători de munte prin actiuni independente sau în cooperare cu celelalte trupe, pot: -elibera localităti si grupuri de cabane; -deschide trecători principale; -cuceri noduri orografice si lucrări de artă; -duce actiuni de hărtuire a inamicului în scopul fractionării dispozitivului său si scăderii moralului.

2. Înzestrare Unitătile de vânători de munte sunt înzestrate cu armament si tehnică de luptă moderne, produse de industria militară de apărare românească, astfel: -tehnică blindată: M.L.V.M.; M.L.I. - 84 SAU T.A.B. - 71 M.; -armament de infanterie: Puscă automată 5,45 mm; Md. 1986; Puscă mitralieră md. 1964; Pistol mitralieră Md. 1963; Puscă semiautomată cu lunetă Md. 1964; Mitralieră de companie Md. 1966 si A.G.A.T. - 7; -armament de artilerie: A.G. - 9; Tun 76 - M.; Ob. 98 M.; Ar. 82 mm; Ar.120 mm; -mitraliere 145 MM PE m.l.v.m. si pe Mitr. A.A.; -instalatie "MALIUTKA" pe M.L.I. - 84; -statii de transmisiuni: R. 1030 si "PANTHER - 2000".

3. Cooperare militară internatională În perioada 1995 - 2001, trupele de vânători de munte au desfăsurat exercitii de instruire în comun la nivel pl. - Cp., cu forte speciale din armatele următoarelor state: S.U.A., Marea Britanie, Grecia, Olanda, Turcia, Franta si Italia, făcându-se un schimb util de cunostinte privind ducerea actiunilor de luptă în teren

27

muntos - împădurit, procedeele tehnice de escaladare a masivilor muntosi cât si a salvării rănitilor din abrupturi montane. Pentru misiuni PfP / NATO, avem 1 Cp. V.M. - S.A.R. de la B. 21 V.M., care poate executa la ordin misiuni de căutare si salvare a accidentatilor în zonele montane. În urma procesului de restructurare, în anului 2001, trupele de vânători de munte se prezintă cu următoarele structuri: Bg. 61 V.M.; B. 28 V.M. / Bg. 230 I.M. si Scoala de Aplicatie pentru Vânători de Munte având în subordine Bz. 4 Instr V.M.



Tancurile: Reprezinta forta principala de izbire a Fortelor Terestre rezultata din imbinarea proprietatilor specifice: puterea de foc, mobilitatea si capacitatea de manevra, posibilitatile ridicate de protectie a personalului impotriva efectelor armamentului clasic si a armelor de distrugere in masa, capacitatea de a influenta decisiv moralul inamicului.

Întrevăzând marile posibilităţi ale tancului, România a fost printre primele ţări din sud-estul Europei care s-a orientat spre înzestrarea armatei cu tehnică  blindată, această nevoie fiind privită ca izvorând din condiţiile de ordin politico-strategic şi nu pentru a fi la „moda” zilei. Pentru realizarea acestui scop, un moment cu profunde semnificaţii  pentru istoria armei tancuri în armata română o constituie înfiinţarea primului batalion de care de luptă. Data constituirii acestuia este incertă. În unele documente de arhivă este semnalată ziua de 1 august 1919, în altele cea de 1 octombrie 1919. Acest prim batalion de care de luptă, cu garnizoana în Mihai Bravu, a constituit de fapt şi prima „subunitate şcolară” a noii arme intrate în dotarea armatei române. Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit de contractul încheiat de guvernul român cu cel francez, privitor  la achiziţionarea unor care de luptă noi. De altfel, pe la jumătatea lunii iulie 1919, comisia de recepţie a carelor de luptă, aflată la Paris, raporta Ministerului de Război că, „a încheiat operaţiunile de receptare a materialului blindat şi auxiliar necesar înfiinţării primului batalion de care de asalt”. La scurt timp după înfiinţarea batalionului, constatându-se că terenul de instrucţie de la Mihai Bravu nu era propice desfăşurării instrucţiei, fiind aproape complet desfundat, inexistenţa unei şosele de acces, dar şi greutăţile existente în cazarea oamenilor (spaţiul insuficient asigurării funcţionării atât a şcolii, cât şi a unităţii operative), s-a propus ca subunitatea de tancuri să fie mutată într -o altă garnizoană. Generalul Ion Răşcanu, ministru de război în acea perioadă, vizitând batalionul şi „constatând starea de lucru mai sus expusă, ordonă ca aceasta să-şi schimbe reşedinţa la Târgovişte, în cazarma regimentului 10 Roşiori”. La 4 decembrie 1919, batalionul a început deplasarea către Târgovişte, iar la 6 decembrie, ca urmare a măsurilor  organizatorice adoptate de comanda subunităţii, acesta era instalat în noua cazarmă. Dacă avem în vedere nivelul de dezvoltare atins de arma tancuri în armatele ţărilor occidentale şi nevoile operaţionale reale ale armatei României Mari, existenţa doar a unui batalion de care de luptă era cu totul insuficientă. Drept urmare începând cu data 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carele de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă. Garnizoana noii unităţi a fost stabilită în oraşul Târgovişte. Regimentului Carelor de Luptă i-au revenit atribuţii sporite, atât în ceea ce priveşte instrucţia tanchiştilor cât şi desfăşurarea instrucţiei în comun cu celelalte arme. Aceasta a impus ca în martie 1928 să 28

se înfiinţeze în cadrul unităţii „biroului instrucţiei”, care avea ca atribuţii: studierea şi pregătirea directivelor  generale pentru mersul instrucţiei în corp; studierea şi pregătirea aplicaţiilor pe hartă şi în teren pregătirea  programului diferitelor trageri cu tot armamentul regimentului, urmărirea şi semnalarea la timp a modului executării programului de instrucţie de către unităţi. În luna mai a anului 1929 Regimentul Carelor de Luptă a trăit un moment înălţător: primir ea Drapelului de luptă. Festivitatea a avut loc la Târgovişte, în curtea cazărmii regimentului, în prezenţa întregului efectiv al unităţii. Cu această ocazie, comandantul s-a adresat militarilor tanchişti, chemându-i să  păstreze cu cinste şi onoare Drapelul de luptă al unităţii şi să-l apere cu preţul sacrificiului suprem. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de luptă moderne, importate din Cehoslovacia. Ca urmare a sporirii numărului de tancuri, în organica regimentului a apărut şi cel de-al treilea  batalion, atât acesta cât şi celelalte primind denumiri în raport cu materialul din dotare şi anume; Batalionul 1 Care de Luptă „Renault”, Batalionul 2 Care de Luptă „R2” (România 2) şi Batalionul 3 Care de Luptă „R2”, carele de luptă R.2 erau fabricate în uzinele Skoda din Cehoslovacia. Evoluţia structurilor de organizare, acumulările şi transformările calitative care au loc în cei 20 de ani de existenţă a armei şi noile realităţi politico-militare europene au determinat factorii de decizie ai conducerii militare superioare a ţării să aprecieze că sunt condiţii că se impune înfiinţarea unor noi formaţiuni de care de luptă în armata română. Evaluările făcute aveau la bază, pe de o parte, posibilitatea economico-financiară a statului român în perioada 1930-1940, precum şi un plan de reorganizare a armatei întocmit odată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcţie de şef al Marelui Stat Major, la 1 decembrie 1933. O primă încercare de a dezvolta arma tancuri în armata română s-a făcut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei”, raport din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când Ion Antone scu semna raportul ce însoţea „Instrucţiunile pentru motorizarea armatei”, document de o excepţională valoare  pentru crearea unor noi unităţi şi mari unităţi de care de luptă în armata română şi înzestrarea lor cu tehnică de luptă modernă. Prin aplicarea noii legi urma să se înfiinţeze încă patru noi regimente de care de luptă. În realitate însă, a fost înfiinţat doar Regimentul 2 Care de Luptă, la 1 noiembrie 1939, cu garnizoana la Târgu Mureş. Dezvoltarea greoaie a tancurilor ca armă în Armata României Mari a avut atât cauze economice cât şi dispunerea între adepţii liniei conservatoare, susţinători frecvenţi ai menţinerii vechilor structuri organizatorice ale armatei, şi cei ai reformelor şi înnoirilor, reprezentaţi, din păcate, destul de firav în Consiliul Superior al Armatei. Un exemplu în acest sens este acela al şedinţei Consiliului din 30 septembrie 1938 când, deşi problema în discuţie era aceea a accelerării noţiunii de motorizare a armatei române, au fost şi persoane care au susţinut cu tărie menţinerea vechilor structuri şi a genurilor de arme tradiţionale, aşa cum fuseseră ele organizate şi înzestrate într -o perioadă istorică deja depăşită. Perfecţionarea structurilor de organizare a carelor de luptă a continuat, totuşi ca parte integrantă a amplului proces de reorganizare şi modernizare a trupelor de uscat, ca s-a amplificat în preajma celui de-al doilea război mondial; el este legat de înfiinţarea, în luna octombrie, a Brigăzii 1 Motomecanizate, prima mare unitate de acest gen din istoria armatei române. În timpul campaniei din 1941, trupele de blindate au acţionat conform doctrinei germane, ca unite de şoc, înregistrând succese semnificative în luptele pentru eliberarea Basarabiei. După ce au fost subordonată Armatei 4 română şi angajată în operaţia de cucerire a Odesei, trupele de tancuri au fost folosite pe subunităţi, în sprijinul trupelor de infanterie. Deoarece militarii români nu erau instruiţi în acest tip de luptă, deseori tancurile au rămas fără sprijin apropiat, fapt ce a dat posibilitatea vânătorilor de tancuri sovietici să acţioneze nestânjenit. Ca urmare, trupele au suferit pierderi importante în materiale, ceea ce au diminuat semnificativ capacitatea de luptă. Pe parcursul operaţiilor desfăşurate pe frontul antisovietic, trupele de blindate au cunoscut mai multe transformări, atât ca structură cât şi dotare astfel : 1. Cu puţin înainte de bătălia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a f ost creată câte o companie de care de luptă mijlocii formată din câte 11 tancuri T-3 şi T-4. 2. La 28 octombrie 1943 s-a votat legea pentru reorganizarea forţelor armate care prevedea, printre altele, şi organizarea trupelor de tancuri. 3. La 1 noiembrie 1943, s-a creat Comandamentul Trupelor Motomecanizat e, organism însărcinat cu 29

coordonarea şi conducerea trupelor motomecanizate din armata română. A fost creată o dublură a Diviziei 1 blindată, numită Dvizia 1 blindată-instrucţie, dotată cu tehnică de luptă de provenienţă germană. Odată cu sporirea numărului de subunităţi şi efective şi organizarea de noi unităţi, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 blindată este numită Divizia 1 blindată ”ROMÂNIA MARE”. Situaţiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchiştii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 blindată a fost efectiv decimată şi în timpul luptelor defensive din Moldova desfăşurate între 19 – 23 august 1944. După încetarea stării de război cu U.R.S.S. divizia a primit ordin să se retragă spre sud, însă, la fel ca multe alte unităţi militare româneşti, ea a fost capturată aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august- 1 septembrie. În urma protocolului secret româno-sovietic semnat la 26 octombrie 1944, armata română a fost obligată să desfiinţeze o serie de comandamente, mari unităţi şi unităţi, printre ele s-a numărat şi Divizia 1  blindată „ROMÂNIA MARE”. După înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, procesul de transformare a armatei române, început chiar de la 23 august 1944, a intrat într-o nouă fază. Din păcate, timp de aproape un deceniu, evoluţia armatei a fost marcată strict de directivele venite de la Moscova şi de prezenţa trupelor  sovietice pe teritoriul României. Transformările din interiorul armatei în perioada cuprinsă între începutul anului 1948 şi anul 1968 nu au cuprins numai structurile de conducere existente la nivel central. Ele au fost prezente în întregul organism militar, manifestându-se, în egală măsură, şi în organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, procese în care dominaseră, timp de aproape un deceniu, concepţiile sovietice. Astfel, numai la unităţile subordonate Comandamentului Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate au fost distribuite şi tipărite î n anul 1953, de către Marele stat Major, un număr de 895 de broşuri sovietice privind lupta (operaţia) de apărare şi ofensivă a armatei, instrucţiuni generale asupra tancurilor şi a proprietăţilor tehnice şi de luptă etc. Totodată, printr -un referat asupra problemelor în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului de Tancuri, se solicitau diferite materiale pentru pregătirea cadrelor, desfăşurarea instrucţiei şi asigurarea tehnică de specialitate, arătându-se că: „… mai urgent decât toate este însă obţinerea de materiale vechi necesare formării cadrelor pentru învăţarea noului material şi al literaturii sovietice de specialitate (tancuri şi autotunuri)”. Analizând întreaga perioadă 1945-1989 se poate spune că arma tancuri a cunoscut în armata română o evoluţie pozitivă şi că aceasta a reprezentat, cel puţin până acum, etapa de maximă dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorică specifică, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de apărare de a produce tancuri, baza materială de instrucţie, cheltuielile materiale alocate  procesului de instruire a militarilor tanchişti. Evoluţia postbelică a tancurilor în armata română a stat sub semnul unor determinări de natură obiectivă şi subiectivă, provenind din mediul politic, economic, ideologic şi militar. Dintre acestea se detaşează însă ca însemnătate: înregimentarea mai întâi totală, apoi parţială a doctrinei şi strategiei militare a României la doctrina şi strategia militară a Tratatului de la Varşovia; tendinţele care s-au manifestat pe plan mondial în dezvoltarea armei tancuri; evoluţia economiei româneşti în general şi în special a industriei acesteia; trecerea la producerea de tancuri şi alte blindate, în cadrul creării şi dezvoltării industriei naţionale de apărare; insuficienta încredere a conducerii politice a statului român în loialitatea aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia; ambiţia politică a conducătorilor ţării, în special după 1965. Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice a culminat din punct de vedere militar cu integrarea ei în blocul Tratatului de la Varşovia, această nouă situaţie având profunde repercusiuni, prin faptul că armata română a trebuit să accepte şi să adere la doctrina şi strategia mi litară a blocului în care fusese integrată de puterea comunistă. De fapt, la început complet, iar apoi într -o măsură mai mică, doctrina şi strategia militară a întregului bloc comunist nu au reprezentat altceva decât însuşirea în totalitate, fără rezerve, a tezelor şi principiilor doctrinare şi strategice sovietice. Chiar dacă acestea aveau în vedere, la început, între altele, faptul că forma de bază şi principală a acţiunilor militare într -un viitor război va fi ofensiva desfăşurată cu mase mari de tancuri şi cu întrebuinţarea armei nucleare, statele membre ale 30

Tratatului au fost nevoite să le accepte. Evoluţia tancurilor în armata română a cunoscut însă şi influenţe venite din evoluţia blindatelor pe  plan internaţional. Acestea s-au manifestat atât sub aspect cantitativ prin proporţionarea permanentă a numărului de tancuri din înzestrarea armatei în raport cu media numărului de tancuri existente în state de mărime comparabilă, dar, mai ales, prin îmbunătăţirea constantă a calităţii lor, chiar dacă insuficienţa resurselor nu a permis niciodată României să deţină tancuri din ultima generaţie. Practic, poate spune că tancurile au evoluat în armata română pe coordonatele tendinţelor care s-au manifestat permanent în evoluţia armei pe plan mondial. Aici trebuie, neapărat, subliniată capacitatea dovedită a proiectanţilor, inginerilor şi tehnicienilor români de a pune în practică, după 1977, într -un timp scurt, programul românesc de producere a tancurilor, program dezvoltat continuu. Izolată parţial de celelalte state din blocul comunist după intervenţia acestora în Cehoslovacia, România, sub conducerea sa politică, a trecut la un program de dezvoltare în plan structural, organizatoric şi de înarmare fără precedent, accentul punându-se pe înfiinţarea unor noi mari unităţi mecanizate şi de tancuri  pe cele mai expuse direcţii strategice şi pe producerea mijloacelor destinate apărării armate a ţării în industria românească. Primul semnal că statul român nu ar sta cu braţele încrucişate în cazul unei agresiuni a fost dat de conducerea politică a ţării prim măsurile luate în plan militar. În acest sens, printre măsurile luate imediat sau la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei a fost şi aceea de a se înfiinţa noi mari unităţi şi unităţi, iar altele să fie redislocate pe principalele direcţii ameninţate în cazul unei agresiuni armate. Procesul a inclus şi înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei româna, Divizia 57 Tancuri Momentul de criză din 1968 a declanşat, de asemenea, un proces ambiţios de creare a unei doctrine naţionale de apărare, având drept concept fundamental „apărarea patriei de către întregul popor”. Pentru operaţionalizarea unui asemenea concept strategic, în 1968 a apărut nevoia urgentării creării unei industrii  proprii de apărare a României, pentru fabricarea nu numai a armamentului uşor de infanterie, ci şi a tunurilor   pentru artilerie, a tancurilor, transportoarelor blindate, avioanelor şi elicopterelor, precum şi a muniţiei aferente. Concomitent cu începerea producţiei în serie a tancului românesc, la sfârşitul anilor ”70 şi începutul anilor ”80 România a importat, într -un număr mic, tancul mijlociu T – 72 din Uniunea Sovietică, unul din cele mai performante tancuri din acea perioadă din Europa. Între anii 1987 şi 1988, într -un timp extrem de scurt, s-a reuşit proiectarea şi realizarea prototipului şi a unei serii mici de 5 bucăţi a tancului românesc TR – 125 (P 125). Acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare aflată în perioada de apogeu. Este demn de remarcat că, pe acest tanc, s -au montat cale mai moderne echipamente care erau în curs de experimentare sau asimilare în fabricaţie de industria românească: tunul calibru 125 mm, mecanismul de încărcare automată a tunului, telemetru laser, calculator balistic, luneta pentru tragerile cu noul tun, noul proiector de tip L – 2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser, cu fascicule electromagnetice, de lansare a grenadelor fumigene şi altele. Totodată, s -a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc. Procesul de reformă a organismului militar al României declanşat după anul 1990 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului tancurilor, sub influenţa tendinţelor în materie de organizare şi înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele mai dezvoltate armate ale lumii. 

Rachetele si artileria antiaeriana: Au misiunea principala apararea antiaeriana a Fortelor Terestre, destinata pentru descoperirea si nimicirea mijloacelor aeriene a inamicului.

31

În cronica marilor tradiţii ale armatei române, artileriştii şi rachetiştii antiaerieni înscriu incontestabile şi nemuritoare fapte de arme închinate  patriei şi fiinţei neamului românesc. Dacă ţara s-a păstrat prin lupta eroică a fiilor ei, prin conştiinţa datoriei şi virtuţilor lor, probate în momente de cumpănă ale istoriei naţionale, avem sentimentul tonic al certitudinii că artileriştii şi rachetiştii antiaerieni n-au fost niciodată mai prejos. Ca arma, artileria si rachetele antiaeriene reprezinta produsul secolului trecut si, ca urmare, istoria sa de noua decenii de existenta, în care cuvântul de ordine a fost “ mentinerea linistii aeriene a tarii” , prezinta sub diferite forme, evolutia de ansamblu a artei militare si tehnicii consemnata în aceasta perioada pe plan national si international. Evolutia este reflectata, în cazul de fata, prin înbogatirea continua a caracteristicilor tehnico-tactice ale mijloacelor de lupta specifice si a procedeelor de întrebuintare în lupta. Ziua de 15 august 1916 – zi în care s-au pus temeliile unei arme de mare viitor, a fost un început firesc, cu nimic diferit de orice început, dar care a generat o bogată tradiţie de luptă şi o evoluţie semnificativă. Apariţia în anul 1916, în structura armatei române a primelor entităţi specializate în lupta contra aeronavelor a consemnat, în mod firesc, apariţia artileriei antiaeriene ca gen de armă de sine stătător, cu rol, misiuni şi structură specifice. Acest moment deosebit a fost concretizat la 15 au gust 1916 (deci, acum 85 de ani) prin înfiinţarea Corpului Apărării Antiaeriene, compus din 6 baterii de tunuri cal. 75 mm, o baterie de tunuri cal. 57 mm, 2 secţii de mitraliere aa, 12 secţii de proiectoare şi 22 posturi de observare. Destinaţia unităţii înfiinţate la acea dată era apărarea Bucureştiului. Dezvoltarea acestei arme este incontestabil legată de folosirea în luptă a mijloacelor de atac din aer şi, implicit, de nevoia apărării împotriva acestora. Aceasta este explicaţia ascensiunii rapide a artileriei şi rachetelor antiaeriene, materializată în întărirea cu mijloace noi, a Corpului Apărării Antiaeriene, stabilirea obiectivelor militare şi civile care să fie apărate antiaerian, repartizarea mijloacelor în funcţie de importanţa strategică a “punctelor  sensibile”, cum erau denumite centrele populate, fabricile, podurile şi alte obiective de interes deosebit. Cronica evoluţiei armei, de la înfiinţare şi până în prezent, este presărată cu numeroase pagini de eroism, de numeroase fapte de arme ale artileriştilor şi rachetiştilor antiaerieni, care au ştiut să transforme misiunea de apărare antiaeriană a obiectivelor într -o datorie sfântă şi nobilă. Vor rămâne adânc întipărite în Cartea istoriei naţionale eroicele lupte angajate de artileria antiaeriană, alături de întreaga armată română, în anii Primului Război Mondial, în Capitală şi împrejurimi,  pe Valea Prahovei, în Dobrogea, în Braşov, Turnu Severin, în aprigele bătălii ale Campaniilor din est şi vest.  Nu trebuie să uităm niciodată galeria oamenilor iluştrii care au dăruit armei, invenţii de nivel european, au îmbogăţit teoria şi arta militară românească, între care un loc de cinste îl ocupă generalii Ion Bungescu, Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei, de al căror nume se leagă apariţia primelor  tunuri antiaeriene din armata română şi primul aparat de conducere a focului românesc. Ulterior, pe măsura clarificărilor conceptuale şi în raport cu evoluţia continuă a mijloacelor antiaeriene şi a  principiilor de întrebuinţare ăn luptă a acestora, s-a fundamentat concepţia de apărare antiaeriană, aflată  permanent ăntr -o continuă perfecţionare şi adaptare la evoluţia şi realităţile războiului. Marea conflagraţie mondială dintre anii 1939 – 1945 a determinat mutaţii profunde în domeniul organizării, înzestrării şi întrebuinţării în luptă a artileriei antiaeriene, determinate fiind evoluţia şi rolul din ce în ce mai importante ale mijloacelor aeriene ale adversarului în realizarea scopurilor războiului. Astfel, în această  perioadă, unităţile de artilerie antiaeriană aveau în dotare tunuri antiaeriene de calibru mijlociu (88 şi 75 mm), de calibru mic (40, 37, 25 şi 20 mm) şi mitraliere antiaeriene. Faptele de arme ale artileriştilor  antiaerieni în timpul celui de-al doilea război mondial au reprezentat o pagină remarcabilă în cartea marilor  tradiţii ale neamului nostru. În perioada postbelică a continuat procesul de modelare a concepţiei privind apărarea antiaeriană, ţinându-se cont de mutaţiile survenite în teoria şi practica confruntării “aerian / antiaerian”. În anul 1949, se trece la o 32

nouă organizare a apărării antiaeriene, se formează noi unităţi de apărare antiaeriană, creşte numărul obiectivelor apărate antiaerian. În anul 1959, se înfiinţează prima unitate de rachete antiaeriene, destinată să apere antiaerian municipiul Bucureşti, iar perioada următoare este marcată de profunde transformări organizatorice, de regândirea  principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) a marilor unităţi şi unităţilor, de reanalizare a conducer ii acţiunilor de luptă, centralizat şi independent, în strânsă cooperare cu aviaţia şi radiolocaţia. După aprecierile specialiştilor militari, un viitor război, va fi mult mai complex decât cele anterioare datorită  performanţelor sporite ale armamentului şi tehnicii de luptă moderne. Indiferent de natura conflictului, statele implicate vor folosi, de regulă, toate categoriile de forţe ale armatei, în cadrul cărora mijloacelor de ameninţare aeriană şi de ripostă antiaeriană le vor reveni un rol deosebit de i mportant. Chiar în contextul geopolitic fundamental modificat al anilor 2000, considerăm că principiile apărării antiaerien vor rămâne în parte neschimbate, păstrându-şi valabilitatea actuală. Apărarea antiaeriană va continua să constitiue parte componentă a ripostei armate, a războiului de apărare a ţării împotriva oricărei agresiuni aeriene şi, totodată, a suveranităţii statului în acest spaţiu. Orientarea generală a evoluţiei ripostei antiaeriene în perspectiva anilor 2000 este determinată, în special, d e  prognoza cursului ascendent al ameninţării aeriene, pornindu-se de la imperativul de a contracara fiecare plus de eficacitate pe care l-ar înregistra mijloacele şi procedeele de a atac aerian. De aceea, viitorul sistem al apărării spaţiului aerian, în cadrul căruia artileria şi r achetele antiaeriene se identifică prin structura, înzestrarea, conducerea şi posibilităţile de luptă specifice acestora, are la bază cerinţele şi necesităţile tuturor sistemelor de conducere şi logistice. Gen de armă de bază al subsistemelor armelor active (de neutralizare şi nimicire) din cadrul sistemului integrat al apărării spaţiului aerian, artileria şi rachetele antiaeriene constituie o componenetă cu organizare şi funcţionalitate specifice. Acest gen de armă are şi va avea ca misiune principală combaterea şi nimicirea mijloacelor de cercetare şi lovire ale adversarului aerian pe căile apropiate şi nemijlocite de acces către obiectivele apărate antiaerian, înainte ca acestea să-şi îndeplinească misiunea. În perspectivă, se are în vedere extinderea posibilităţilor de combatere şi nimicire a mijloacelor adversarului aerian pe căile îndepărtate ca urmare a înzestrării cu complexe de rachete antiaeriene multicanal, cu bătaie mare, care vor permite combaterea rachetelor balistice tactice şi de croazieră, cu suprafeţe mici de reflexie şi viteze foarte mari. Dotarea cu tehnică de luptă moderne, regândirea principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) în consonanţă cu modificările impuse de evoluţia mijloacelor aeriene, precum şi creşterea eficienţei acţiunilor, vor fi reperele dezvoltării artileriei şi rachetelor antiaeriene acum, la cumpăna dintre milenii, dar şi în  perspectivă. Prin reorganizările în curs de desfăşurare se va asigura modernizarea acestui gen de armă, cu o  bogată şi îndelungată tradiţie în armata noastră. Este cert că rolul artileriei şi rachetelor antiaeriene va creşte, dată fiind trăsătura defensivă a doctrinei militare româneşti şi calitatea strict defensivă a mijloacelor antiaeriene. Caracteristicile de bază ale noilor mijloace vor viza creşterea eficacităţii, protecţiei împotriva contraacţiunii radioelectronice, timp mic de reacţie, mobilitate şi stabilitate în lucru în orice condiţii de timp şi starea a vremii. 

Structurile de comunicatii si informatica: Sunt destinate realizarii si mentinerii comunicatiilor Fortelor Terestre cu ajutorul mijloacelor tehnice specifice, automatizarii actului de comanda si asigurarii securitatii sistemelor respective.

- Informatica În traditia armatei noastre este ca momentul de constituire a primei structuri organizatorice apartinând unei arme sau specialităti militare să fie sărbătorit ca zi a acesteia. 01 septembrie 1963 marchează momentul de aparitie în armata română a unui nou domeniu care, în timp s-a constituit în serviciul informatică si ACT. 33

Actul de nastere a acestuia îl reprezintă înfiintarea, în cadrul Directiei Generale a Înzestrării a Grupei de automatizare. Sărbătorim astăzi 38 de ani de existentă în armata noastră a unor structuri specializate în domeniul informaticii si automatizării conducerii. Dinamismul domeniului a făcut ca în decursul a 38 de ani de existentă structurile organizatorice să se modifice treptat astfel încât să fie în deplină concordantă cu sarcinile ce urmau să fie îndeplinite. Evolutia structurilor organizatorice este marcată calendaristic de transformări succesive ale Grupei de automatizări precum si de înfiintarea unor noi unităti de informatică. Momentele semnificative care au marcat o evolutie evidentă a structurilor de informatică le reprezintă transformarea la 01 martie 1970 a Statiei Centrale de Calcul în Centrul de Calcul al M.Ap.N, ca organ de executie si înfiintarea la 15 iulie 1971 a Directiei Mecanizare si Automatizarea Conducerii Trupelor, ca organ de conceptie în domeniu al Marelui Stat Major si care preia în subordine Centrul de Calcul al M.Ap.N. Noii structuri i-au revenit, cu precădere sarcini privind: a) elaborarea conceptiei unitare de introducere a sistemelor informatice în M.Ap.N (30 septembrie 1973); b) înfiintarea structurilor organizatorice subordonate Marelui Stat Major pentru punerea în aplicare a acesteia astfel: - 1975 Centrul de Calcul al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului; - 1977 Centrul de Calcul al Marinei Militare. Sarcina realizării aplicatiilor informatice pentru trupele de uscat a revenit Centrului de Calcul al M.Ap.N, precum si Sectiei de Cercetare Stiintifică de ACT (din subordinea Institutului Tehnic de Cercetare Proiectare al Armatei), iar din anul 1996 - Centrului de Calcul al Trupelor de Uscat. - 1983 - Oficiul de Calcul al Comandamentului Aviatiei Militare. c) Realizarea, îndeosebi cu forte proprii a unor echipamente de calcul stationare sau mobile; d) Construirea Centrului de Calcul si dotarea acestuia; e) Elaborarea de metodologii, algoritmi si programe pentru rezolvarea, unor probleme de automatizare a conducerii; f) Achizitionarea unor calculatoare si transformarea acestora în complete mobile de calcul pentru nevoile Marelui Stat Major si comandamentelor de armată; g) Pregătirea cadrelor în domeniu. Începând cu anul 1969, an care marchează aparitia primei promotii de ingineri de calculatoare, s -a trecut la pregătirea unei noi categorii de specialisti, inexistenti până la acea dată în armata noastră. Din nefericire, aceasta s-a desfăsurat în timp cu existenta promotiilor si anii 1970 si 1971, apoi cu o întrerupere de 10 ani (următoarea promotie - 1981) si reluată cu o promotie la doi ani. 34

În perioada 1973 - 1980 au fost pregătite peste 240 de cadre ca analisti, programatori si ingineri de sistem si operatori. Pregătirea unor specialisti în domeniu, cu un nivel superior de cunostinte, a permis abordarea unor teme de cercetare - proiectare complexe. Astfel au fost realizate completele mobile de calcul C-100, C-105 si Sistemul automatizat de Conducere la nivel divizie DACIC. Solutiile informatice promovate si-au dovedit viabilitatea, în perioada de omologare, pe tehnologia impusă în acel moment. Perioada 1981 - 1985 a reprezentat o etapă de cristalizare a obiectivelor, vizând maturizarea activitătii de informatică si ACT în armată si, totodată, de definire a platformei de abordare a procedeelor de perfectionare a conducerii depăsind faza de lucru "în local" si realizarea proceselor de prelucrare de la distantă, prin interconectarea mijloacelor de calcul si a sistemelor închegate. Introducerea si extinderea prelucrării automate a datelor pentru realizarea Sistemului informatic militar (SIM) a continuat pe domeniile principale de activităti: - conducerea curentă, cuprinzând functiunile organizare-mobilizare, înzestrare, logistică, instruire educare si personal; - conducerea operativ - teritorială a apărării antiaeriene a teritoriului, apărării litoralului si pazei frontierei de stat; - conducerea trupelor pe timpul actiunilor de luptă. Având în vedere restrictiile tot mai pronuntate ce s- au pus în această perioadă în economie privind importurile de tehnică, tehnologie si chiar componente pentru completare, evolutia informaticii militare mai ales în ce priveste cercetarea stiintifică si înzestrarea tehnică - a fost influentată negativ, realizările fiind deseori nesemnificative. Posibilitătile de înzestrare oferite de unitătile economice de profil au fost limitate. Ca urmare, s-a încercat îndeplinirea unor obiective ale informatizării prin posibilitătile si resursele proprii armatei, încercare "generoasă" dar cu putine sanse de finalizare. La această situatie din economie trebuie neapărat adăugată politica alocării fondurilor de către factorii de conducere ai armatei, care n -au considerat informatica obiectiv prioritar pentru înzestrare, alocând resurse tot mai reduse. În mod paradoxal, desi informatica pe plan mondial era în plină ascensiune, mai toate tările acordându-i atentia cuvenită, în România lucrurile evoluau în sens invers. Nici armata n-a făcut exceptie de la aceste măsuri, iar reducerile de efective si resurse operate în anii '80 au afectat de cele mai multe ori structurile unitătilor de informatică, unele abia constituite si aflate la început de drum. În perioada amintită dificultătile au fost numeroase, dar, pe ansamblu, informatica militară si ACT n-au bătut pasul pe loc. Experienta acumulată în anii anteriori a permis orientarea efortului în directia folosirii resurselor pentru dezvoltarea asigurării matematice si cu programe si a utilizării mai eficiente a dotării tehnice, chiar dacă aceasta nu corespundea pe deplin nevoilor comandamentelor. În acest sens, sunt de remarcat preocupările si realizările specialistilor Sectiei de Cercetare Stiintifică de ACT a M.St.M. privind punerea la punct a sistemului informatic de conducere pentru esalon armată pe completul de calcul de capacitate mică C-100, sistem ce a constituit o bună experientă pentru compartimentele de informatică de la armate si inspectoratele de armă. De asemenea, apreciez că trebuie mentionate eforturile personalului Centrului de calcul al M.Ap.N. pentru realizarea unor sisteme informatice si aplicatii de mare volum, necesare organelor si directiilor centrale în domeniile personal, financiar contabil, mobilizare, înzestrare, învătământ, constructii si cazarea trupelor etc. Aceste aplicatii cu  perfectionările aduse ulterior sunt si astăzi în exploatare, dovedindu-si din plin utilitatea. În urma analizei efecuate la Consiliul de Înzestrare, s-a adoptat decizia ca unele echipamente din compunerea sistemului să fie utilizate în procesul de învătământ, iar completul de calcul C -101 (bazat pe minicalculator) să fie introdus în înzestrarea marilor unităti pentru completarea resurselor de calcul existente 35

deja în dotarea acestora, folosind în acest scop asigurarea matematică si cu programe realizată pentru sistemul DACIC în ansamblu. Tot în perioada 1981 - 1985, ca urmare a Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului de Conducere al M.Ap.N. din 05.01.1980, s-au adoptat si pus în practică si alte măsuri privind dezvoltarea informaticii militare, astfel: - extinderea organizării compartimentelor de informatică la directiile M.St.M., organele si directiile centrale, comandamentele militare teritoriale; - organizarea structurilor de ACT cu atribute de conceptie si coordonare, la statele majore ale comandamentelor categoriilor de FA (CAAT, CMM, C.Av.M.); - cresterea numărului de functii de specialitate pentru informatică, astfel că la sfârsitul anului 1985 erau prevăzute în statele de organizare aproape 1200 de functii, din care 285 analisti de stat major, 73 ofiteri ingineri, 92 maistri militari si subofiteri, iar celelalte : salariati cu studii superioare si medii; - s-a aprobat generalizarea, începând cu 1982, a pregătirii informatice a ofiterilor de toate armele, efectuându-se în acest scop 40-180 ore în programele scolilor militare de ofiteri, 60 ore la cadrele tehnice din Academia Militară, 20-30 ore la cursurile postacademice. În ce priveste dotarea tehnică în întreaga armată existau la sfârsitul anului 1985: 17 calculatoare de capacitate medie, 16 minicalculatoare, 45 microcalculatoare, peste 3500 calculatoare de birou si autospeciale de calcul si 4 autospeciale pentru transmitere date. Este evident că o asemenea zestre tehnică era insuficientă pentru a aborda obiective de mare amploare vizând informatizarea armatei pe întreaga scară ierarhică. Mijlocul anilor '80 a constituit pentru informatica militară un moment de analiză profundă a etapelor după mai bine de 15 ani de dezvoltare coordonată, un prilej potrivit pentru a sintetiza obiectivele atinse, a scoate în evidentă neajunsurile si dificultătile întâmpinate si totodată de a încerca să se pună bazele unei abordări superioare a procesului informatizării armatei printr -o conceptie unitară în domeniu, care să cuprindă obiective prioritare pentru toate segmentele organismului militar. Elaborarea conceptiei unitare a avut în vedere experienta si obiectivele stabilite pentru dezvoltarea capacitătii de organizare si conducere la toate esaloanele în timp de pace si război, obiective puse în fata armatei în perioada 1986 -1990. În acest sens, obiectivele specifice informaticii militare au vizat: - participarea la perfectionarea Sistemului informational militar prin stabilirea sistemului de indicatori si a volumului de date necesare fiecărui organ de conducere pentru luarea unor decizii fundamentale, eliminarea paralelismelor în circulatia informatiilor, tipizarea documentelor purtătoare de informatii si reducerea numărului acestora, crearea unui sistem unitar de evidentă, având la bază coduri si nomenclatoare unice, adaptarea sistemului informational la cerintele prelucrării automate a datelor; - crearea sistemului informatic militar prin integrarea într-un sistem unitar a Sistemului informatic teritorial cu sistemele automatizate operativ - teritoriale ale Apărării Antiaeriene Marinei Militare, Aviatiei Militare si cu Sistemul automatizat pentru conducerea trupelor de uscat; - perfectionarea metodelor si procedeelor de lucru ale statelor majore, în vederea folosirii eficiente a mijloacelor PAD si elaborarea metodologiilor de lucru în conditiile utilizării echipamentelor de automatizare;

36

- cresterea gradului de utilizare a calculatoarelor electronice în automatizarea armamentului si tehnicii militare; - generalizarea sistemelor informatice pentru conducerea activitătilor productive în unitătile de productie ale armatei; - pregătirea si perfectionarea cadrelor de specialitate si a utilizatorilor sistemelor informatice; - continuarea activitătilor de colaborare cu alte armate în domeniul ACT. La sfârsitul perioadei de referintă (1990), o bună parte din aceste obiective au fost atinse. La 1 iulie 1990, Directia Mecanizare si Automatizarea Conducerii Trupelor se transformă în DIACT, fără a-si schimba subordonarea. Începând cu anul 1990, principalele obiective în domeniul informaticii au fost : - deschiderea largă a societătii românesti pe toate planurile, inclusiv pe cel militar, a făcut posibil accesul la tehnologii avansate si la o tehnică de calcul net superioară din punct de vedere calitativ; - toate aceste schimbări au determinat regândirea întregii politici în domeniul informaticii militare, conducând la adoptarea unei noi politici si a unei noi conceptii care se deosebeste substantial fată de  perioada anterioară anului 1989; - un factor important de care a trebuit să se tină cont în elaborarea acestei conceptii l -a constituit înzestrarea cu tehnică de calcul realizată în anii 1990-1992, ca urmare a disponibilizării unor fonduri din alte domenii; - în perioada amintită, datorită conjuncturii mentionate, au intrat în dotarea armatei peste 1000 de microcalculatoare cu utilizare individuală si în retele; - la sfârsitul anului 1996 existau în armată peste 100 de retele de calculatoare. La 15.02.1994, prin aprobarea ministrului apărării nationale, domeniul informatică si ACT se categoriseste "serviciu" având ca specialităti: - ofiteri ingineri calculatoare si echipamente de ACT; - ofiteri ingineri automatizarea conducerii actiunilor de luptă ale armelor (trupe de uscat, aviatie si apărare antiaeriană); - ofiteri informatică; - maistri militari tehnică de calcul; - ofiteri pentru automatizarea conducerii actiunilor Marinei Militare. Cu acelasi prilej s-au instituit emblema pentru domeniu IACT si semnul de armă specific. Principalele obiective ale activitătii de informatică în etapa actuală: - participarea la perfectionarea sistemului informational militar în conformitate cu noile structuri organizatorice; 37

- finalizarea activitătilor de creare si introducere în exploatare a sistemelor informatice pentru  principalele domenii de activitate din armată; - dezvoltarea sistemelor automatizate de conducere a actiunilor militare ale categoriilor de forte ale armatei; - dezvoltarea automatizării conducerii prin interconectarea tehnică si informatională a organelor  centrale, statelor majore ale categoriilor de FA, comandamentelor militare teritoriale, de armate, de mari unităti si unităti; - cresterea capacitătii de evaluare si prognozare a situatiilor politico-militare, a celor strategice, operative si tactice prin introducerea unor mijloace tehnice si metode matemati ce care să permită modelarea si simularea situatiilor si actiunilor militare; - sporirea gradului de asistare cu calculatorul a proceselor de învătământ, de cercetare-proiectare si  productie din institutiile de profil din armată; - asigurarea pregătirii necesare a personalului de specialitate precum si a cadrelor militare ca utilizatori ai sistemelor si echipamentelor de calcul. Probleme prioritare în activitatea curentă : - realizarea sistemului informational asistat al S.M.F.T.; - implementarea standardelor de interoperabilitate N.A.T.O. pe linie de comunicatii si informatică, în unitătile F.R.R. si comandamentele cu atributiuni în acest domeniu ; - extinderea conectării retelelor de calculatoare ale unitătilor subordonate: - etapa 1 - cdm C.A.Trt. - etapa 2 - cdm Bg./FRR si cdm B/FRR - etapa 3 - toate unitătile care dispun de suport RTP STAR. - Tansmisiuni

 Nevoia comunicării la distantă a existat o dată cu începuturile societătii umane, însă conditiile n-au fost cele favorabile decât la începutul secolului al XIX-lea. De la telegraful lui Samuel Finley Breeze Morse din 1837 ori telefonul lui Alexandre Graham Bell din 1876 si până la societatea informatională de astăzi drumul a fost lung si anevoios, saltul tehnologic a fost urias, iar efectele în plan economic si social incomensurabile. Toate aceste realizări tehnice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns în armatele timpului, inclusiv în armata tânărului stat român.

38

Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i- au fost puse înainte de către strategi. Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informational. Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre.Si, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a stiintelor" (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme". Astfel, încă din anul 1855 s-a înfiintat o scoală absolvită de primii 7 telegrafisti iar în primăvara anului 1873 au fost trimisi pentru documentare în Franta, Belgia si Austria ofiteri români, pe probleme referitoare la instruirea militarilor, la organizarea si functionarea primelor subunităti de telegrafisti. În acelasi an, pe 14 iulie, prin Înaltul Decret nr.1303 s- a hotărât ca în organica batalionului de geniu din armata noastră, în cadrul primei companii de minări să fie înfiintată si o sectie de telegrafisti militar i, acesta fiind actul de nastere al transmisiunilor Armatei României.

Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase ascensiuni, dar si cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de întelegere, întelepciunea si, nu în ultimul rând, de complexitatea situatiei, din punct de vedere politic si militar, în care s-a aflat tara. Sigur că în orice activitate umană, primul pas este cel mai greu. Iată însă cum a fost făcut acest prim si curajos pas în transmisiunile militare. "Sectiunea de telegrafisti militari" înfiintată la 14 iulie 1873 avea: 1 sef de sectie, 15 manipulatori,sefi de ateliere (sergenti sau caporali) si 30 lucrători telegrafisti. De perfectiunea pregătirii teoretice a telegrafistilor  se ocupau atât ofiterii de geniu, cât si unii lucrători specialisti ai Directiei Postelor si Telegrafelor. Activitătile practice de specialitate se desfăsurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore Giosan, un destoinic si priceput ofiter, primul ofiter telegrafist din Armata României. Un pas important s-a făcut în anul 1874 când, prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai, numărul sectiilor de telegrafie militară creste la patru, asigurându-se dotarea corespunzătoare a fiecăreia dintre ele. Aceste sectii, la numai câtiva ani de la înfiintare, au participat la Războiul de Independentă din 1877-1878 asigurând nevoile de conducere a trupelor si, în repetate rânduri, au fost citate pentru destoinicia si priceperea de care au dat dovadă.

39

Concluziile rezultate din prima parte a campaniei 1877-1878 au scos în evidentă necesitatea ca sectiile de telegrafie să fie conduse centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În consecintă, în anul 1877, prin Decretul nr.1957 din 19 octombrie, cele 4 sectii de telegrafie din companiile de geniu au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie - prima companie de telegrafie din Armata României. În acelasi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român,  participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea armistitiului cerut de guvernul turc. După data de 17 februarie 1878, compania a trecut să strângă liniile telegrafice construite, pe măsură ce acestea nu mai erau necesare, terminând acest lucru pe data de 16 martie, când, cu majoritatea fortelor, s-a mutat de la Vidin la Calafat, iar ulterior s-a deplasat la Târgoviste unde, la 1 octombrie 1878 s-a desfiintat, iar sectiile si materialele au fost repartizate celor 4 companii de "săpători-minari telegrafisti" din batalionul de geniu. Războiul de Independentă din 1877-1878, desi a constituit un examen deosebit de greu pentru tinerele si putinele subunităti de transmisiuni, a dus totusi la cristalizarea unor principii, este drept cu multe stângăcii si neclarităti, asupra modului de organizare a transmisiunilor si a subunitătilor de telegrafie militară, asupra valorii si înzestrării subunitătilor destinate asigurării legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de armată si diviziilor. Momentul a avut importanta lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru studierea unor principii teoretice de organizare a transmisiunilor. În aceeasi perioadă de timp, a apărut,  pentru prima dată, necesitatea realizării unor legături si pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost cazul artileriei care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături t elegrafice, destinate conducerii focului. Cele 4 sectii de telegrafie si mai ales înzestrarea acestora erau însă cu totul insuficiente si nu puteau să asigure legăturile necesare, fapt ce a făcut ca în primul război - mai ales pe timpul concentrării trupelor să se apeleze într -o măsură apreciabilă la posibilitătile fortelor si mijloacelor telegrafice civile. De altfel, acesta constituie si începutul colaborării mai strânse între organele de telecomunicatii militare si cele civile, colaborare care, de-a lungul vremii, s- a amplificat si, atunci când ambele părti au pus pe primul plan  problemele apărării nationale, rezultatele au fost remarcabile. Perioada de după Războiul de Independentă si până la primul război mondial este marcată d e multe căutări, teoretice si practice, pentru aprofundarea si statuarea principiilor si procedeelor de organizare si de asigurare a legăturii în campanie si pe timpul manevrelor, de organizare, înzestrare si întrebuintare în luptă a subunitătilor de transmisiuni militare. Este perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de transmisiuni - telegrafisti - la conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de telegrafisti, se creează subunităti de telefonisti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum primele regulamente si primele manuale de specialitate. Mai mult decât atât, specialitătile subunitătilor de transmisiuni se diversifică în raport de trupele cărora le asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie), iar pregătirea cadrelor si militarilor devine tot mai complexă. Se conturează unele conceptii interesante în ceea ce priveste organizarea legăturii între conducerea armatei si comandamentele corpurilor de armată din subordine, care preconizau folosirea a două procedee: a liniilor transversale si a liniilor paralele.

40

În preajma primului război mondial, îndeosebi ca urmare a aplicatiilor si manevrelor executate, au apărut si s-au concretizat principii mai clare de organizare a transmisiunilor - dintre care unele sunt valabile si azi - care urmăreau statuarea unor metode de asigurare a unor legături stabile; astfel: - se prevedea obligativitatea dublării legăturii prin mijloace tehnice de transmisiuni cu legătura prin mijloace mobile (automobile, motociclete); - deplasarea punctelor de comandă să fie precedată de instalarea, în noile raioane, a mijloacelor de transmisiuni. Se mentinea, însă, principiul de realizare a legăturii între comandamentele inferioare si cele superioare, cu mijloacele subordonatilor. Cu toate stângăciile si existenta unor prevederi care astăzi par desuete, acest moment trebuie marcat ca fiind de mare importantă pentru armă. Este momentul în car e, la nivel teoretic, arma transmisiuni începe să fie privită ca un organism complex, cu reguli exacte si cu un cadru organizatoric -functional bine conturat  în cadrul armatei. În această perioadă, trupele de transmisiuni erau formate din 5 companii de telegrafie si un batalion de specialităti (la dispozitia Ministerului de Război) cu o înzestrare destul de slabă fată de necesitătile impuse de război. Mijlocul cel mai frecvent folosit la toate esaloanele a fost telefonul, larg răspândit în  înzestrarea unitătilor si marilor unităti din Armata României si deosebit de apreciat de comandanti datorită posibilitătii de transmitere lesnicioasă a comunicărilor, precum si faptului că, la nivelul comandantilor de diferite trepte, se puteau purta convorbiri directe. Înzestrarea insuficientă cu aparatură de "telegrafie fără fir" a determinat o folosire mai limitată a acesteia în special în campania anului 1916. Mijloacele de semnalizare si agentii de transmisiuni au fost întrebuintate  pe scară largă, cu precădere în cadrul esaloanelor tactice, mai ales de la regiment în jos. Este de remarcat si faptul că, datorită instalării punctelor de comandă - mai cu seamă de la regiment  în sus - în localităti, pentru realizarea legăturilor telefonice si telegrafice prin fir se foloseau si linii din reteaua civilă, îndeosebi pentru legăturile cu spatele frontului. Experienta anilor de război, greutătile de care comandantii s-au izbit în conducerea trupelor au fost tot atâtea motive pentru ca optica fată de transmisiuni să se schimbe, iar reticenta initială - care mai exista - să dispară. De altfel, chiar în anul 1919 - la 30 octombrie - batalionul de specialităti a fost transformat în regiment de specialităti, denumit ulterior  Regimentul 1 Transmisiuni, care reprezenta la acea dată primul regiment de transmisiuni din Armata României. Între cele două războaie, în paralel cu dezvoltarea trupelor de transmisiuni, s -a trecut si la înzestrarea acestora cu tehnică specifică, provenită în special din import . În acelasi timp, s-a creat un puternic curent de opinie în legătură cu rolul si importanta armei transmisiunilor pentru asigurarea conducerii trupelor, elaborându-se diferite regulamente, instructiuni si manuale, care statuau, cu mai multă claritate, principii si procedee de realizare a sistemelor de transmisiuni, de instruire a specialistilor în diferite domenii. Apar si se cristalizează unele principii noi: realizarea transmisiunilor pe axe (în ofensivă) sau în retele (în apărare); realizarea legăturii de la esalonul superior -si cu mijloacele acestuia - către esaloanele inferioare: concentrarea mijloacelor de transmisiuni, pe timpul ofensivei, pe directia loviturii principale: obligativitatea unei rezerve de forte si mijloace de transmisiuni. 41

În anul 1932, prin reorganizarea armei, se mai înfiintează încă două regimente de transmisiuni si un  batalion de transmisiuni de munte. Apare acum nevoia coordonării unitare a acestor unităti, din punct de vedere al specialitătii, de către un organ de specialitate competent, investit cu deplină autoritate. Drept urmare, la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr.497 este înfiintată Brigada de transmisiuni. La comanda acesteia a fost numit colonelul Cătoiu Stefan. Structura sistemului de transmisiuni a evoluat si se bazeaza acum pe centre de transmisiuni, centre  înaintate de transmisiuni si centre de informatii, axe transversale si retele de transmisiuni. Toate acestea arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de transmisiuni sub toate aspectele: organizatoric, al înzestrării si al folosirii în luptă. Se profilează de acum, cu pregnantă, existenta unei arme cu totul specifice, cu un pronuntat caracter de diferentiere fată de celelalte arme. Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin înfiintarea Comandamentului transmisiunilor, a scolilor de ofiteri si subofiteri si a Centrului de instructie al transmisiunilor, s-a produs la 1 iulie 1942, prin Decretul nr.3818. Asa cum am mai ar ătat, momentele grele - care reclamă o conducere fermă si permanentă - au fost, întotdeauna, favorabile dezvoltării armei. În cel de-al doilea război mondial atât în compania din est, cât si în cea din vest, transmisiunile si-au făcut datoria pe deplin. Sunt foarte multe exemple de ofiteri, maistri militari, subofiteri si militari în termen care nu au precupetit nici viata pentru a-si îndeplini misiunile, uneori în conditii deosebit de grele, asigurând, în acest fel, informarea corectă si oportună a esaloanelor superioare, cât si primirea la timp a hotărârilor sau ordinelor. După cum se cunoaste, după încheierea celui de -al doilea război mondial, structurile de transmisiuni din armata noastră au suferit numeroase transformări cantitative si calitative, nu toate justificate de cerintele conducerii trupelor la pace si la campanie. Au fost si multe manifestări de voluntarism, lipsă de întelegere, aplicarea fortată a unor modele care nu s-au potrivit mărimii, rolului si locului armatei noastre în asigurarea suveranitătii si integritătii teritoriale a statului român. De prea multe ori punctul de vedere al specialistilor  din armă a fost ignorat, luându-se decizii peste capul lor si fără nici o bază stiintifică, în ceea ce priveste structura, mărimea si dotarea tehnică a unitătilor de transmisiuni de la toate esaloanele. În perioada 1945-1989, în organizarea la vârf au existat succesiv Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor si Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, având rol de reglementare a domeniului (regulamente, instructiuni, dispozitii, manuale, etc.) pentru întreaga armată, cât si rol executiv operativ pentru organizarea, realizarea si exploatarea sistemelor de transmisiuni de la toate esaloanele. În toate structurile au functionat elemente de cercetare-dezvoltare, cu un rol esential în asigurarea unei înzestrări la un nivel acceptabil de tehnică modernă. Nu poate fi ignorat rolul Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în dezvoltarea si afirmarea învătământului de armă, prin conducerea si îndrumarea structurilor specializate subordonate. În toată perioada am beneficiat de aportul a zeci de specialisti care au înteles că o armată modernă nu si poate îndeplini rolul de descurajare si, la nevoie, de apărare fără un suport tehnic al conducerii, la nivelul cel mai înalt.

42

Prin reorganizarea Comandamentului Infanteriei si Tancurilor si transformarea sa în Statul Major al Trupelor de Uscat, ulterior în Statul Major al Fortelor Terestre, în decembrie 1993 s-a înfiintat si Sectia Transmisiuni, Luptă Electronică si A.C.T. redenumită în 1997 Sectia Comunicatii si Informatică a acestui esalon. Primul sef al sectiei a fost colonelul Matei Ion. În aprilie 1997 o dată cu reorganizarea Statului Major  General, în concordantă cu structurile similare din armatele statelor membr e NATO, din fostul Comandament al Transmisiunilor, Informaticii si Electronicii iau fiintă Directia Comunicatii si Informatică din Statul Major General si Comandamentul Transmisiunilor subordonat Statului Major General, iar Sectia de război electronic revine la Directia Operatii. Astfel, pentru prima dată are loc o separare între nivelul de reglementare, coordonare, planificare în comunicatii / informatică si nivelul de executie. 



Cercetarea: Este specialitatea militara destinata procurarii, centralizarii, analizarii si exploatarii informatiilor despre inamic, teren, conditiile hidrometeorologice, situatia de radiatie, biologica si chimica, sanitaro-epidemica, starea telecomunicatiilor si resurselor materiale. Geniu: Independent sau in cooperare cu celelalte arme realizeaza asigurarea genistica a operatiilor si coordoneaza protectia genistica a fortelor.

43

Necesitatile impuse de dezvoltarea si modernizarea organismului militar românesc, conjugate cu cele ale economiei nationale, l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe ceilalti factori de decizie militara sa puna bazele unor arme noi. În acest context ia fiinta arma Geniului prin crearea în anul 1859 în Moldova a primei subunitati române de geniu, Batalionul 1 Geniu, prin abrobarea data la 31 mai 1859 de domnitorul Alexandru Ioan cuza pe Raportul Consiliului de Ministrii nr. 1902. Un an mai târziu, corpul de geniu instituit prin ordonanta din 31 mai 1859, va spori prin înfiintarea unui al doilea batalion în Tara Româneasca, care dimpreuna cu cel din Moldova vor constitui întâiul regiment de geniu. Primele batalioane de geniu ale ostirii române aveau un efectiv de 1000 de oameni fiecare, împartiti în patru companii. Comandant al acestor subunitati a fost numit capitanul, ulterior maiorul, Panait Donici, care s-a numarat printre organizatorii trupelor de geniu din tara noastra. În anul 1868, cele două batalioane de geniu existente erau formate din câte un pluton independent şi  patru companii de săpători. Dificultăţile financiare au impus însă în 1871 contopirea acestor trupe într -un singur batalion, având după 1873 o companie de ,,minari“ cu o secţie de topografie şi 3 companii de săpători. În organica armatei române exista de asemenea, o companie de pontonieri si o companie aerostaţii (la Regimentul 1 Artilerie, de unde în 1876 avea să treacă la arma proprie). În ajunul războiului de independenţă, organizarea batalionului de geniu devenise complexă, cuprinzând un stat major, un pluton independent, o şcoală a trupei geniului, cinci companii ( patru de săpători minari şi una de pontonieri ). Fiecare companie de săpători minari cuprindea o secţie de telegrafie şi trei secţii de săpători minari şi lucrători de căi ferate. Pe lângă instrucţie, trupele de geniu au participat la executarea de lucrări la diferite unităţi militare, la construirea de cazărmi, spitale, ateliere, depozite, remize, tabere pentru instrucţia întrunită a trupelor precum şi la ridicarea unor obiective ale economiei naţionale. În timpul războiului de independenţă din 1877-1878, trupele de geniu au contribuit atât prin lucrările executate, cât şi prin jertfe d e sânge la obţinerea victoriei de la Plevna împotriva imperiului otoman. Printre misiunile pe care le-au îndeplinit se numără: lucrările de fortificaţii executate pe malul Dunării în sectoarele Calafat, Ciuperceni, Poiana Mare, Rast, Bechet, Corabia, Izlaz şi altele; întinderea  podului de vase peste Dunăre, la Siliştioara-Măgura între 14-31 august 1877; organizarea şi executarea lucrărilor de fortificaţii din zona Plevnei şi asigurarea comunicaţiilor pentru nevoile trupelor româneşti şi ruseşti din zonă. Lucrările de fortificaţii executate de trupele române au impresionat prin măiestrie şi soluţiile tehnice aplicate, atât pe comandanţii ruşi, cât şi pe ataşaţii militari şi corespondenţii de presă străini. Pe baza învăţămintelor rezultate din războiul de independenţă şi a experienţei altor armate, în perioada care a urmat rolul trupelor de geniu a sporit atât în ceea ce priveşte misiunile pe care le aveau de îndeplinit, mult diversificate, cât şi efectivele. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 2550 din 31 octombrie 1880 a luat fiinţă Batalionul 2 Geniu, format din 6 companii (două de săpători minari, una de pontonieri două de căi ferate şi una de telegrafişti ), Batalionul 1 urmând să se reorganizeze pe aceleaşi baze. Doi ani mai târziu, prin Decretul nr. 960 din 8 aprilie 1882, a fost creat primul regiment de geniu, prin contopirea celor două batalioane corp aparte existente, comanda unităţii fiind încredinţată colonelului Constantin Poenaru. S-au creat astfel  premisele organizatorice ale dezvoltării în viitor a armei geniu, armă cu pronunţat caracter tehnic, care-şi dovedise pe deplin utilitatea pe câmpurile de luptă pentru cucerirea independenţei Pe baza decretului nr. 1070 din 27 martie 1884, Regimentul 1 Geniu a trecut la o nouă organizare, având acum în compunerea sa patru batalioane a câte patru companii şi o companie aerostaţii. În anul 1887 arma geniului a suferit o modificare substanţială, influenţând pozitiv atât activitatea celorlalte arme, cât şi a comandamentelor de corp de armată şi divizii. Decretul nr. 15 din 8 ianuarie 1887 preciza: “Companiile Regimentului 1 de Geniu se împart pe ziua de 1 februarie 1887 din două regimente de geniu. Întâiul 44

regiment va fi cu reşedinţa la Bucureşti şi al doilea regiment cu reşedinţa la Focşani“. Batalioanele acestor regimente au fost repartizate corpurilor de armată, ceea ce rezolva câteva din  problemele principale ale pregătirii de luptă, printre care: specializarea în cadrul armei, pregătirea din punct de vedere genistic a trupelor din celelalte arme, asigurarea unei conduceri corespunzătoare a companiilor de geniu. Tot în această perioadă, din necesitatea de a rezolva operativ problemele de speci alitate pe linie de armă a luat fiinţă Inspectoratul geniului - Decretul nr.617 din 24 februarie 1887- având ca atribuţii inspectarea armei geniului, a serviciilor de geniu şi a tuturor construcţiilor militare şi lucrărilor de fortificaţii.  Necesităţile de cadre erau asigurate de cele două şcoli militare de specialitate, Şcoala specială de artilerie şi geniu şi Şcoala specială de aplicaţii de artilerie şi geniu , înfiinţată în anul 1881. Temeinica  pregătire de specialitate a ofiţerilor genişti români a fost probată de executarea unor lucrări de fortificaţii de mare amploare, între care cităm: fortificarea cetăţii Bucureşti (1882-1899) executată de Regimentul 1 Geniu comandat de colonelul Anton Berindei; regiunea întărită Focşani- Nămoloasa-Galaţi ( 1888-1893 ), executată de Regimentul 2 Geniu, comandat de colonelul Zamfir Gheorghiu. Între 1908-1913 au fost luate măsuri pentru perfecţionarea organizatorică a armei geniului, care cuprindea serviciul de geniu şi trupele de comunicaţii în cadrul cărora găsim o mare varietate de subunităţi de specialitate: săpători minari, poduri, pontonieri, căi ferate, telegrafie, aerostaţii, automobile, secţii de porumbei. Înzestrarea armatei cu mijloace radio, motociclete, automobile şi proiectoare a dus la constituirea, în anul 1908 a unei subunităţi specializate - Compania de specialişti - transformată în anul 1913 în Batalionul de specialişti, care grupa tot ce era nou în tehnica militară de geniu. Prima secţie aerostaţii din armata română a luat fiinţă încă din 1893 prin dotarea companiei de telegrafie a Regimentului 1 Geniu cu un balon captiv, importat din Franţa, ulterior secţia s-a transformat în companie, intrând în organica Batalionului de specialişti al geniului. La începutul primului război mondial, trupele de geniu erau formate din: 1. 2. 3. 4.

un regiment de pontonieri; un regiment de căi ferate; cinci batalioane de pionieri; un batalion de specialităţi cu o companie aerostaţii;

Geniştii romani au contribuit, alături de ceilalţi ostaşi ai armatei române, atât prin lucrările executate cât şi prin jertfa de sînge la împlinirea dezideratului unităţii naţionale. Printre misiunile îndeplinite se numără amplele lucrări de fortificare a graniţelor ţării; lucrările executate pe comunicaţii, în special în zonele de munte, care au uşurat deplasările operative ale marilor  unităţi, cât şi transporturile în vederea asigurării materiale a acestora; construirea podului de pontoane  în cadrul manevrei de la Flămânda (18-22 septembrie 1916 ); minarea regiunii fortificate Focşani- NămoloasaGalaţi, precum şi podului de la Cernavodă pentru a nu fi folosite de inamic; lucrările de bază din zonele  bătăliilor de la Mărăşti şi Oituz în vara anului 1917. Primul război mondial a marcat un alt moment pentru afirmarea comandanţilor şi trupei de geniu care au contribuit la obţinerea marilor succese din vara fierbinte a anului 1917. Jertfele geniştilor în acest război sunt estimate la aproape 1000 de morţi şi mult mai mulţi răniţi.  pentru comportarea lor eroică, vitejească, vrednică de laudă, peste 100 ofiţeri genişti au fost decoraţi cu ordine şi medalii de război. În memoria eroilor armei geniului din războiul de reîntregire a n eamului, în Bucureşti a fost ridicat un impresionant monument. Elementul dominant al momentului, care înfăţişează şi simbolizează chintesenţa tăriei armatei române, sufletul mare, mândru şi generos al soldatului român, este LEUL, rege al forţei, dar şi al frumuseţii, stând biruitor, într-o mişcare triumfală, cu labele din faţă pe trofeele cucerite de la inamic: arme, scuturi, ţeava unui mortier, peste care se desfăşoară faldurile unui drapel. Specificul armei este redat prin statuile a patru chipeşi ostaşi genişti, reprezentând specialităţile:  pionieri, căi ferate pontonieri şi telefonişti-telegrafişti. Pe soclu se află inscripţia: "Spuneţi generaţiilor  viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului" , iar într-un 45

medalion montat pe treptele monumentului stă scris: "EROILOR DIN ARMA GENIULUI 1916-1919". Monumentul Geniului, sau "LEUL", cum este cunoscut, situat la intersecţia B-dul Geniului cu B-dul Iuliu Maniu, a fost ridicat cu fondurile rezultate din contribuţia voluntară a tuturor ofiţerilor de geniu din armata româna, fără nici o subvenţie din partea Ministerului de Război sau a Statului. Pregătirea temeinică, inteligenţa, inventivitatea, ingeniozitatea şi spiritul organizatoric au făcut ca din rândul ofiţerilor de geniu să se ridice personalităţi ce au avut înalte responsabilităţi atât în armată cât şi în administraţia de stat. În anul 1902, pe bună dreptate generalul C. N. Hârjeu scria “Autoritatea morală de care se bucură şi înalta lor pregătire (…) au contribuit a face de la început din corpul ofiţerilor de geniu un corp de elită, prin care vor trece în viitor cei mai distinşi ofiţeri ai armatei.” 

Previziunile ilustrului general s-au adeverit. Trupele de geniu au dat armatei române, culturii, ştiinţei şi administraţiei de stat personalităţi de certă valoare :un mareşal (Constantin Prezan), un prim – ministru (gl. Artur Văitoianu), opt miniştri de război, patru miniştri la departamentul lucrărilor publice, zece şefi ai Marelui Stat Major, peste treizeci de ataşaţi militari, şapte membrii ai Academiei Române, un membru al Societăţii Regale de Ştiinţe din Londra ( C. Avram ) şi mai mulţi membri ai academiilor de artă sau ştiinţe din S.U.A., Italia, Franţa şi Germania. Pe baza învăţămintelor reieşite din primul război mondial, ţinând seama şi de realizările tehnicii militare pe  plan european, de consecinţele acestora, au fost luate o serie de măsuri vizând înzestrarea trupelor de geniu cu tehnică nouă si dezvoltarea armei în general. Dintre lucrările genistice executate de trupele de geniu în perioada interbelică se detaşează sistemul de fortificaţii de la graniţa de vest a ţării, acţiune demarată în anul 1936. Mărturie a eroismului, curajului şi vitejiei de care au dat dovadă geniştii români stau numeroasele monumente ridicate pe teritoriile unde au luptat pentru cinstirea memoriei celor ce au făcut suprema jertfă. După al doilea război mondial trupele de geniu au cunoscut diferite modificări, au îndeplinit numeroase misiuni perfecţionându-şi necontenit pregătirea de specialitate. De la înfiinţarea lor, trupele de geniu - în paralel cu desfăşurarea pregătirii militare - au participat în  proporţii mereu crescânde la construirea unor mari obiective economice si sociale, la pregătirea teritorială pentru nevoile de apărare. Astfel, geniştii au participat efectiv la executarea unor lucrări de utilitate publica şi a unor obiective economice, activitate care s-a împletit armonios cu activitatea de instrucţie, de pregătire militară a efectivelor. Prestigiul armei noastre este în mod onorant completat şi de participarea acesteia înainte de 1990 la marile construcţii realizate în acea perioadă istorică: platforme industriale, modernizări portuare, irigaţii, Transfăgărăşanul şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, dezvoltarea sau întreţinerea reţelei de drumuri şi căi ferate în toată ţara, etc. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea reluării şi dezvoltării tradiţiilor armei geniu ca armă  politehnică, a creat condiţii pentru modernizarea trupelor de geniu şi creşterea aportului lor la întărirea capacităţii de apărare a ţării. Opţiunea României pentru integrarea în structurile europene şi euro-atlanice este astăzi o realitate incontestabilă . Din necesitatea de a răspunde implicării active şi sub aspect militar s-a înfinţat Batalionul 96 Geniu cu scopul de a participa la misiunea IFOR în Bosnia şi Herţegovina . Misiunile executate au vizat asigurarea libertăţii de mişcare pentru trupele multinaţionale şi populaţia civilă, acordarea sprijinului genistic general comandamentelor şi contingentelor multinaţionale cât şi executarea de lucrări în sprijinul comunităţilor locale din Federaţia Croato-Musulmană si Republica Srpska . Batalionul a acţionat într -un perimetru de peste 60.000 kmp, în te ren predominant muntos împădurit, în majoritate pe linia de demarcaţie dintre Republica Srpska şi Federaţia Croato-Musulmană, în zone de risc, executand misiuni de mare complexitate. Din anul 2000, ca urmare a stabilizării păcii în Bosnia, Batalionul 96 Geniu a fost reorganizat şi a luat fiinţă Detaşamentul Naţional “Bosnia” cu un efectiv de 68 de militari, staţionat la Butmir şi Detaşamentul Naţional “Olanda” care acţionează în cadrul contingentului olandez cu un efectiv de 38 de militari. Procesul de reorganizare si restructurare a Armatei Române început după 1990 nu putea să ocolească trupele de geniu. S-au identificat noile cerinţe interne şi internaţionale şi s-au regândit structurile armei răspunzându-se acestor cerinţe. Astfel, la momentul actual forţele de geniu din Armata României cuprind două brigăzi –  Brigada 10 Geniu şi Brigada 4 Geniu Teritorială –  o bază de instrucţie pentru geniu în 46

subordinea Şcolii de Aplicaţie pentru Geniu şi Căi Ferate "Panait Donici" şi un regiment de geniu-aviaţie în subordinea Statului Major al Forţelor Aeriene, precum şi subunităţi de geniu în organica altor mari unităţi şi unităţi operaţionale. În perspectivă, conform concepţiei “FORŢA OBIECTIV 2007”, structurile de geniu vor fi în continuare modernizate, concomitent cu celelalte mari unităţi şi unităţi, înzestrate cu tehnică şi materiale, astfel încât să fie în măsură să asigure interoperabilitatea cu forţele din structurile NATO şi sprijinul genistic pentru acţiunile desfăşurate. 



Unitatile si subunitatile de aparare NBC: Executa actiuni in scopul evitarii contaminarii NBC, diminuarii procentului de personal scos din lupta si pierderilor, mentinerii capacitatii operationale a fortelor si potentarii resurselor acestora pentru continuarea operatiilor intr-un mediu NBC. Preocuparile de înfiintare în organica armatelor europene a unor structuri speciale care sa studieze problemele referitoare la gazele toxice de lupta si sa stabileasca masuri corespunzatoare pentru instruirea si protectia trupelor pe timpul desfasurarii actiunilor în conditii de contaminare chimica

au fost determinate de consecintele unora din actiunile beligerantilor primului razboi mondial soldate cu pierderi imense de vieti omenesti, de o parte si de alta, mai ales pe frontul de vest. Ministerul de Război al ţării noastre a studiat cu atenţie imediat după încetarea ostilităţilor acest nou fenomen şi a acţionat în consecinţă. La 15 mai 2003, se împlinesc 80 de ani de când prin  Decizia Ministerială nr.297 din 8 mai 1923,  publicată în Monitorul Oastei nr.28/1923, a luat fiinţă în cadrul Ministerului de Război al României un Comitet Consultativ pentru chestiunile tehnice privitoare la războiul chimic, stabilindu-se ca toate  problemele de pregătire a armatei pe această linie să fie rezolvate de către  Direcţia a XI -a Tehnică împreună cu Marele Stat Major. În cursul anului 1923 comisii militare au fost trimise pentru informare şi documentare asupra  problemelor privitoare la ducerea războiului chimic în Anglia, Franţa şi Polonia. Cu toate greutăţile inerente începutului, apariţia primelor structuri de apărare NBC în Armata României a constituit o necesitate obiectivă izvorâtă din pericolul existenţei în arsenalele statelor a agenţilor  toxici de luptă. În septembrie 1923 s-a înfiinţat în cadrul Direcţiei a XI -a Tehnică, la propunerea Comitetului Consultativ, SECŢIA a IV-a a GAZELOR DE LUPTĂ, având sediul – pe care-l păstrează în toată perioada interbelică – în cazarma Sf. Gheorghe („Malmaison” ) din Bucureşti, str. Calea Plevnei, nr.1. La 1 ianuarie 1925 prin Înalt Decret Regal se creează un organ special şi permanent denumit SERVICIUL APĂRĂRII CONTRA GAZELOR (S.A.C.G.), care va centraliza şi se va ocupa de toate chestiunile având legătură cu gazele de luptă pentru trupele de uscat, marină şi aviaţie militară. În fruntea acestui serviciu este numit colonelul Popescu E. George, ajuns general de divizie la sfârşitul celui de al doilea război mondial, personalitate marcantă, căreia i-a fost încredinţată sarcina de răspundere a organizării Serviciului de Apărare Contra Gazelor în armata română. Este legiferat că acest organ de decizie se comportă şi administrează întocmai ca un corp de trupă (de valoare – regiment), având eşalon ierarhic imediat superior Direcţia a XI -a Tehnică. Are în subordine un organ central; laboratorul de studii şi experienţe; atelierul central de măşti cu anexă – depozitul central de măşti; şcoala de apărare contra gazelor; o companie Apărare Contra Gazelor(A.C.G.) şi o companie depozit.

47

În 1926 se înfiinţează la corpurile de armată şi la divizii funcţiile de „inspector de gaze” şi, respectiv „ofiţer specializat cu gazele”. Prin acelaşi Înalt Decret Regal, se stabilea că militarii din trupele de A.C.G. vor purta la capelă iniţialele S.A./C.G. (SERVICIUL APĂRĂRII CONTRA GAZELOR) făcute din postav roşu. La intervenţia ministrului de război pe lângă ministrul instrucţiunii publice, s-a aprobat crearea unui post de „asistent G” pe lângă catedrele de chimie de la universităţile din ţară. La 24 iunie 1931 S.A.C.G. se transforma în DIRECŢIA SERVICIULUI CHIMIC MILITAR, denumire care în perioada interbelică va suferi succesiv uşoare modificări : DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ, respectiv DIRECŢIA APĂRĂRII ANTICHIMICE. Un moment important îl reprezintă promulgarea Legii pentru modificarea organizării şi funcţionării M.Ap.N., la 8 iunie 1932, în care se stipul ează că DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ se subordonează Inspectoratului General Tehnic al Armatei, având următoarele atribuţiuni: - studierea şi experimentarea mijloacelor de apărare contra gazelor pentru armata şi populaţia civilă; - urmărirea progreselor tehnice referitoare la gaze şi mijloace fumigene; - întocmirea caietelor de sarcini pentru toate materialele de protecţie, gaze şi fum; - ţinerea legăturii cu autorităţile civile în ceea ce priveşte protecţia populaţiei contra gazelor; - studierea şi formularea de propuneri pentru dotarea armatei şi a populaţiei civile cu material chimic şi de protecţie; - elaborarea regulamentelor de specialitate privitoare la instrucţia ofiţerilor şi a trupei; - formarea cadrelor de specialitate necesare unităţilor la pace şi pentru încadrarea armatei la război; - conducerea, îndrumarea şi controlul învăţământului în şcolile de specialitate şi în Centrul de Instrucţie A.C.G.; - supravegherea depozitării materialelor chimice şi de protecţie. Cu mici variaţii, în perioada interbelică DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ a avut următoarea structură : - un organ central cu : birourile adjutantură, registratură şi instrucţie; serviciul tehnic; serviciul materialelor chimice; - Laboratorul de Studii şi Experienţe Chimice; - Atelierul Central de Măşti; - Institutul Chimic Militar; - Centrul de Instrucţie A.C.G. cu un batalion A.C.G.; - Fabrica de Materiale de Protecţie – Bucureşti;

48

- Fabricile de cărbune activ : CARBONIT – SINAIA; ANTICARBON-VULCAN şi cea de la TIMIŞUL de SUS. Cu excepţia fabricilor de cărbune activ, toate celelalte elemente subordonate DIRECŢIEI CHIMICE erau dislocate în garnizoana Bucureşti ( cazarma „Malmaison” ). La 22 ianuarie 1945, pe baza dispoziţiunilor impuse de Comisia Aliată de Control, DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ şi unele din structurile subordonate acesteia se desfiinţează. Rămâne un singur birou  în cadrul Inspectoratului Tehnic al M.Ap.N. cu denumirea de SERVICIUL CHIMIC. Prin insistenţele unor ofiţeri chimişti cu dragoste de armă, bazate pe o argumentaţie temeinică, la intervenţia Marelui Stat Major, la 15 septembrie 1948 au luat fiinţă DIRECŢIA APĂRĂRII ANTICHIMICE şi, ulterior, celelalte structuri desfiinţate în 1945. Cu începere de la 4 iulie 1951 aceasta se va numi COMANDAMENTUL TRUPELOR CHIMICE, organ de conducere care începând cu data de 1 august 1990 se transformă în INSPECTORATUL PROTECŢIEI ANTICHIMICE, subordonat COMANDAMENTULUI TRUPELOR DE USCAT, care îşi încetează funcţionarea la 1 decembrie 1993. Încă din momentul înfiinţării primului nucleu al Chimiei Militare – Secţia a IV -a a Gazelor de Luptă, arma Apărare NBC a cunoscut o evoluţie continuă, atât din punct de vedere al structurilor organizatorice, al înzestrării, cât şi al principiilor de întrebuinţare în operaţie, mai ales după apariţia noilor agenţi toxici, cu agresivitate sporită şi a altor arme de distrugere în masă (nucleară şi biologică). În prezent, structurile de apărare NBC sunt integrate operaţional în toate formele acţiunilor militare, în operaţiile de stabilitate, precum şi în anumite acţiuni asimetrice şi de urgenţă civile specifice. Apărarea NBC a întrunit valenţe multiple în ultimii ani, dar mai ales în perioada recentă când unele organizaţii neguvernamentale sau teroriste apelează şi la materiale radioactive, agenţi toxici şi biologici de luptă, practicând traficul ilegal de tehnologii şi echipamente de natură NBC, iar informaţiile privind înarmarea unor state cu arme de distrugere în masă nucleare, biologice şi chimice (ADMNBC) se confirmă tot mai mult. Rolul structurilor de apărare NBC rezidă în capacitatea operaţională a acestora de gestionare a situaţiilor NBC/EADA, de asigurare a supravieţuirii, de menţinere a libertăţii de acţiune şi de multiplicare a  puterii de luptă a trupelor. Ani la rând unităţile şi subunităţile de apărare NBC au contribuit la îmbogăţirea şi continuarea frumoaselor tradiţii făurite de înaintaşi în perfecţionarea artei militare, pregătirea şi creşterea gradului de apărare a trupelor împotriva efectelor devastatoare ale armelor de distrugere în masă (ADMNBC) şi evenimentelor generate de emisii altele decât atacul (EADA). Acest moment aniversar are menirea să prilejuiască întregului personal din armă alese sentimente de mândrie şi, totodată, un puternic imbold spre acţiune eficientă în îndeplinirea misiunilor specifice. 

Parasutistii: Sunt specializati sa indeplineasca misiuni de amploare care implica transportul aerian si parasutarea personalului si materialelor.

49



Politia Militara: În cadrul jandarmeriei rurale, s-au înfiintat primele structuri de politie mili tara, subordonate Corpurilor de Armata si Corpurilor de Vânatori, având misiuni si sarcini specifice.

Istoricul Poliţiei Militare se află în strânsă legătură cu istoricul jandarmeriei române, de unde îşi are originile. Trebuie făcută însă menţiunea că Gendarmeria –  denumirea din acea epocă – a fost înfiinţată şi subordonată  Ministerului de Resbelu. Primele atestări ale activităţii de „poliţie a trupei” se regăsesc în documentele de „fiinţare a gendarmeriei” din 3 aprilie 1850 emise de Domnul Grigore Alexandru Ghica, iar misiunile specifice au fost consemnate şi în Ordonanţa 896 din 20 iunie 1864 semnată de Domnitorul Al. I. Cuza. Termenul consacrat de Poliţie Militară îşi are originile în anul 1893, când, pe vremea Regelui Carol I, cu aprobarea acestuia, legiuitorul Lascăr Catargiu a promulgat „Legea asupra Gendarmeriei rurale” . Astfel, în Monitorul Oastei nr. 53 din 5 noiembrie 1893, găsim în legea mai sus menţionată, la TITLUL  IV  -  Atribuţiunile gendarmeriei , Capitolul I  –  Serviciul ordinar şi extraordinar ,  articolul 52 - serviciul ordinar coprinde: ........, pct. e) Poliţia Militară. (vezi facsimilul din partea dreaptă). Atribuţiunile poliţiei militare, descrise pe larg în Regulamentul de aplicare al legii asupra gendarmeriei  rurale, Secţia III , constau în mod special în: ·

 poliţie judiciară militară;

·

căutarea şi arestarea de dezertori şi nesupuşi semnalaţi, ca şi pe militarii care au întîrziat a se  presenta la corpurile lor dupe expirarea congediului sau permisiei;

·

 supravegherea militarilor absenţi de la corpurile lor, desertorilor şi nesupuşilor ;

·

arestarea a orice militar care nu va avea foaia de drum sau biletul de congediu;

·

căutarea atrupamentelor armate sau nu, calificate de lege ca sediţioase ;

·

respingerea atacurile dirigiate contra forţei armate însărcinată cu escortarea şi trans ferarea  preveniţilor sau condamnaţilor ; ·

respingerea ori-cari incercări tinzînd a favoriza desertările sau a înpiedica pe militari de a merge

sub drapel;

·

descoperirile de deposite de arme ascunse, ateliere clandestine pentru fabricaţiune de pulbere şi materii explosibile, scrisori ameninţătoare, semne şi cuvinte de înţelegere, afişe şi placarde incendiare,  provocând la revoltă, la sediţiune, la asasinat şi jaf;

·

ducerea ordinelor de mobilizare şi executarea lor.

De menţionat este şi faptul că la acea dată, Gendarmeria se găsea în subordinea directă a Ministerului de Război „întru tot ce se raportă la disciplină, comandament şi instrucţie a trupei ” având însă şi structuri care „depindeau de ministrul de Interne în tot ce privesc ordinea şi siguranţa publică ”, fiind însă şi la „ordinele ministrului justiţiei şi sub-prefectului plasei”. În perioada următoare, situaţia reală a impus pregătirea şi promulgarea unor noi legi în anii 1908, 1911 şi 1913, precum şi întărirea organizatorică a J andarmeriei. Astfel, prin Legea Jandarmeriei emisă în data de 24 martie 1908 se înserează că „ Pe timpul manevrelor militare, jandarmeria efectuează rechiziţiile 50

necesare şi funcţionează ca poliţie militară; ...... unităţile de jandarmi sunt considerate părţi ale armatei active cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca unităţile şi subunităţile militare” .

În perioada 1913 - 1916 s-au produs unele modificări pe linie organizatorică, care au vizat porirea efectivelor, înfiinţarea unor posturi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru armată, înfiinţarea de puncte speciale de pază şi control la toate trecătorile din Carpaţi, precum şi crearea unui detaşament pentru paza regiunilor petrolifere. Începutul anului 1917 , găseşte serviciul Jandarmeriei pe lângă Armata de Operaţii. La comandamentele Corpurilor de Armată, precum şi la brigăzile mixte s-a constituit câte un detaşament de jandarmi, sub La 16 aprilie, comanda unui ofiţer de infanterie şi cu un efectiv mai redus de jandarmi. Detaşamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de “ Detaşament mobil de poliţie al Marelui  Cartier General ”. De asemenea, unele subunităţi de jandarmi –   poliţie militară sunt repartizate serviciilor de pază la lucrările de artă şi fortificaţii, iar altele date ca întăriri în principalele oraşe din Moldova. Cu ocazia demobilizării armatei - care a început la 1 iulie 1918  –  formaţiunile de poliţie militară organizează: “ punctele de trecere peste demobilizaţi, posturi, patrule şi detaşamente pentru  supravegherea acestora, ca demobilizarea să se desfăşoare în linişte”. La decretarea în  octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, poliţia militară a contribuit la desfăşurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale şi a măsurilor   pentru menţinerea ordinii şi liniştii în ţară. După intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941 , trupele de poliţie militară au primit misiuni specifice, printre care putem aminti: -

combaterea acţiunilor teroriste;

-

paza unor obiective economice importante;

-

întărirea măsurilor de ordine internă;

-

contracararea acţiunilor de desant şi a paraşutiştilor,

-

supravegherea elementelor din opoziţie, etc.

Odată cu difuzarea Proclamaţiei M.S. Regele Mihai I, conform directivelor date de Guvern,  poliţia militară a trecut la executarea misiunilor specifice în condiţiile noii situaţii operative, aducându-şi o contribuţie notabilă şi în etapa a doua a participării României la cel de-al doilea război mondial. Principalele misiuni ale poliţiei militare, au fost: ·

 să identifice toţi ostaşii germani, stabilindu- se locurile unde au fost cantonaţi sau ascunşi, forţa, armamentul şi vehiculele de care dispuneau;

·

 să interzică circulaţia pe şosele şi drumuri oricărui vehicul sau element german, prin organizarea de bariere, obstacole, curse;

·

ostaşii germani izolaţi sau în grupe mici să fie dezarmaţi;

·

 să sprijine forţele armatei române în acţiunea de dezarmare a armatei germane; 51

·

 să captureze paraşutiştii germani care încercau să se salveze din avioanele doborâte de către aviaţia noastră şi cea aliată;

·

 să identifice şi să ia sub pază depozitele de materiale aparţinând armat ei germane, circuitele telefonice germane;

·

 să execute razii pentru scotocirea terenului şi prinderea ostaşilor germani care încercau să fugă;

·

 să aresteze şi să combată partizanii germani din formaţiunile hitleriste din Ardeal şi Banat;

·

 să adune manifestele de propagandă germano -legionară lansate din avioane şi să le distrugă;

·

împreună cu trupele de grăniceri pe frontieră să oprească elementele germano -maghiare care încercau să pătrundă în raioanele şi în zonele unde nu s-au concentrat trupe ale armatei de operaţii;

·

 să organizeze baraje de poliţie de către formaţiunile teritoriale, înlocuindu-se pentru moment   Jandarmeria operativă a marilor unităţi.

La sfârşitul celei de-a doua confragaţii mondiale, Jandarmeria este subordonată din nou Ministerului de Interne, iar formaţiunile specializate de poliţie militară sunt desfiinţate, personalul fiind contopit de alte structuri. Lăsând un gol în activitatea Ministerului Forţelor Armate (fostul Minister de Război), în anul 1947 , s-a impus necesitatea înfiinţării unor structuri care să acopere nevoile de menţinere şi control al disciplinei militare, precum şi de îndrumare a circulaţiei autovehiculelor militare. Pentru a nu avea totuşi o putere de acţiune prea mare, care să contravină intereselor partidului unic şi a reprezentanţilor săi, s-au înfiinţat unele structuri care să compenseze dispariţia poliţiei militare, dar acestea au fost concepute ca elemente disparate, de sine stătătoare –  şi în consecinţă destul de inef iciente  –  cu subordonare şi competenţe diferite: Ordine şi Disciplină, Controlul şi Îndrumarea Circulaţiei, Cercetarea Penală Specială, Închisoarea Militară, etc. Această situaţie s-a perpetuat până în anul 1990, când, după înlăturarea regimului comunist din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a considerat că este necesară înfiinţarea unei structuri unice, cu comandă operaţională eşalonată, conform tendinţelor de modernizare a armatelor şi pregătirea structurii de integrare în NATO. În baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B.3/0847 din 05.04.1990, comunicată cu nr. B3/0907/12.04.1990, începând cu data de 15.04.1990 s -au înfiinţat B 265 P.M. Bucureşti, Cp. 285 P.M. Timişoara, Cp. 286 P.M. Cluj- Napoca şi Cp.288 Târgu Mureş. Ulterior, în baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B3/0995/1990, comunicată cu nr. B.3/01075 din 07.05.1990, începând cu data de 30.04.1990 s -a înfiinţat Cp.294 P.M. Oradea, iar în baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B3/01367 din 31.05.1990, comunicată cu nr. B.3/01500 din 12.06.1990, începând cu data de 30.06.1990 s -au înfiinţat Cp. 295 P.M. Buzău şi Cp. 299 P.M. Craiova. Concomitent, s-au înfiinţat Birouri sau Compartimente la structurile de comandă (la Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor  - devenit ulterior Statul Major al Forţelor Terestre, sau la Armate –  devenite ulterior Corpuri de Armată). Ca o evoluţie firească şi ca urmare a intrării României în rândul ţărilor  membre NATO, structurile de comandă au cunoscut şi ele o mărire a capacităţii organizatorice, de 52

comandă şi control, aliniindu-se astfel la noile cerinţe impuse de acest parteneriat şi s -au transformat în Secţii (Secţia Poliţie Militară, la nivelul Statului Major al Forţelor Terestre) sau Birouri la Corpurile de Armată. În această organizare, unităţile şi subunităţile constituite au executat o mare diversitate şi număr de misiuni, atât pe teritoriul naţional cât şi în diferite Teatre de operaţii din întreaga lume. Mai multe informaţii, detaliate, se pot obţine vizitând rubrica Misiuni. Datorită restructurării, modernizării şi profesionalizării Forţelor Terestre, sarcina de pază a unităţilor  militare de importanţă deosebită, cu forţe specializate, a revenit tot poliţiei militare. În consecinţă,  începând cu anul 2006, s-au înfiinţat încă 3 batalioane de Poliţie Militară, dotate şi echipate corespunzător, ce acoperă ca zonă de responsabilitate întreg teritoriul naţional. Comenzile batalioanelor  se găsesc în garnizoanele Bucureşti, Focşani şi Târgu Mureş, având subunităţi dislocate în garnizoanele importante.Participarea subunităţilor de poliţie militară în cadrul misiunilor internaţionale a impus şi impune şi pe viitor ridicarea nivelului de pregătire precum şi adaptarea rapidă a organizării şi modului de acţiune prin perfecţionarea activităţilor, dotarea cu echipamente moderne şi implementarea prevederilor  de standardizare NATO cu scopul asigurării interoperabilităţii cu celelalte structuri de poliţie militară.



Fortele pentru operatii speciale: Fortele pentru Operatii Speciale (FOS) sunt forte special instruite si dotate pentru executarea misiunilor specifice de cercetare speciala, actiuni directe si asistenta militara in tara si in teatrele de operatii militare, avand componente din toate categoriile de forte ale armatei.

Potrivit legii, Fortele pentru Operatii Speciale (FOS) sunt forte special instruite si dotate pentru executarea misiunilor specifice de cercetare speciala, actiuni directe si asistenta militara în tara si în teatrele de operatii militare, având componente din toate categoriile de forte ale armatei. În prezent, Fortele pentru Operatii Speciale cuprind: o structura de comanda la nivelul Statului Major General , o componenta terestra , o componenta navala si o componenta aeriana. Structura de operatii speciale cu atributii în domeniul învatamîntului militar este Centrul de Instruire pentru Operatii Speciale. Structurile de operatii speciale sunt încadrate cu luptatori selectati si antrenati astfel încât sa faca fata efortului fizic prelungit, în medii solicitante din punct de vedere psihic, folosind echipamente specifice si tactici adecvate. Operatorii FOS sunt luptatori puternici, curajosi, inteligenti, rezistenti la eforturi extreme fizice si psihice, tenace, perseverenti, agili, animati de spiritul perfectiunii. Gradul de risc ridicat, aspectul temerar este acoperit cu deprinderi temeinice de actiune în spatiul aerian, terestru si maritim prin capacitatea de parasutare în conditii speciale, înot si scufundare, alpinism si traversarea zonelor urbane. Ei sunt dotati cu elemente de armament si echipamente performante, compatibile cu dotarile structurilor similare ale statelor membre N.A.T.O., vehicule cu mobilitate si protectie deosebita, sisteme de comunicatii radio/satelit, aparatura de vedere, observare si orientare (ziua si noaptea), echipamente de parasutare de înalta precizie si echipamente de alpinism. Structurile de operatii speciale îsi bazeaza puterea pe surpriza, viteza de actiune, ingeniozitate, mobilitate, flexibilitate, întelegerea mediului de actiune din punct de vedere cultural si lingvistic.Personalul si structurile de operatii speciale au participat la misiuni internationale în Afganistan ( asistenta militara pentru Fortele de Securitate Afgane, instruire si însotirea în lupta a fortelor afgane, asistenta umanitara, actiuni în sprijinul populatiei locale), Irak (instruirea fortelor speciale irakiene) si Kosovo (misiuni de patrulare, escorta, paza obiective).Ziua Fortelor pentru Operatii Speciale se aniverseaza  în fiecare an la 1 martie, fiind legata de data înfiintarii Batalionului 1 Operatii Speciale "Vulturii", prima componenta actionala a Fortelor pentru Operatii Speciale.Începând cu 15 martie 2010, Fortele pentru Operatii Speciale sunt o arma distincta, inclusa în categoria armelor de lupta.

53

Sfirsit Asupra acestei carti personale a lucrat Pascari Ion. Sursele utilizate:       

 

   

http://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Rom%C3%A2n%C4%83 http://www.cartula.ro/forum/  http://www.forter.ro/ro/  http://www.google.md/  http://www.google.md/imghp?hl=ru&tab=wi http://www.politia.forter.ro/  http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/09/14/mossad-ul-si-tehnica-militararomaneasca/  http://www.acttm.ro/ro/revista/index.html http://forum.computergames.ro/124-cum-cit-unde/337762-saituri-cu-informatiidespre-tehnica-militara-romaneasca.html http://www.optiuni.ro/index.php?page=site/article&aid=112 http://www.ziarelive.ro/despre/tehnica_militara/1.html http://www.presamil.ro/  http://dic.academic.ru/dic.nsf/ruwiki/1404829

Aplicatii utilizate:     

Adobe Photoshop CS5.1 Notepad Microsoft Office Word 2010 Paint ACDSee

Sper ca a fost interesant si va placut

54

55