VIATA CELOR 4 MARI CLASICI Mihai Eminescu Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie
1889, Bucur ucureești) a fost un poet, poet, prozator prozator și jurnalist jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. română. Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, Eminovici, provenit provenit dintr-o familie de țărani români români din nordul Moldovei, Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Copilăria Copilăria a petrecut-o petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu cu natura, stare stare evocată evocată cu adâncă nostalgie în poezia poezia de mai mai târziu târziu ( Fiind Fiind băiet… băiet… sau O, rămâi). Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, Ober-Gymnasium, liceu german din Ce Cernău rnăuți, dar pe 16 aprilie 1863 a pără părăsit sit definit definitiv iv cursur cursurile, ile, deși avea avea o situa situație bun bunăă la învă învățătură. ătură. În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, Caragiale, apoi secretar în form formaația lui lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor sufleor și copist la Teatru eatrull Naționa ionall, unde îl cuno cunoaaște pe I. L. Caragiale. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame ( Mira), fragmente de roman ( Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană ( Arta Arta repr reprezen ezentării tării dramatic dramaticee, de H. Th. Rötscher ). ). Între 1869 și 1872 este student la Viena. Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie Filozofie și Drept (dar audiază audiază și cursuri cursuri de la alte facultă facultăți). Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu cond condiiția săsă-și ia doct doctor orat atul ul în în filozofie. filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. La 1 aprilie 186 1869, 9, a înfii înfiinnțat împre împreună ună cu cu alți tineri, tineri, cercul cercul literar literar Orientul , care avea ca scop, între altele, strângerea basme strângerea basmelor lor , poeziilor poeziilor populare populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. patriei. În vară vară se întâlne întâlnește întâmplător întâmplător în Cișmigiu igiu cu fratele fratele său Iorgu, Iorgu, ofițer, er, care l-a sfătuit sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subven subvenție regulată regulată pentru a urma urma cursuri cursuri universitare universitare la Viena, Viena, unde se aflau aflau mai mai toți colegii colegii lui de la Cern Cernău ăuți. În 2 octombrie, octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit baca lipsit bacalaurea laureatul tul.. Aic Aici a făc făcut ut cuno cunoștin tință cu cu Ioan Slavici și cu alți stud studen enți româ români ni din din Transilvania și din din Buc Bucov ovin ina. a. S-a S-a îns înscr cris is în în cele cele dou douăă soci societ etăăți stud studen ențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România România jună jună. A început să crească numărul scrisorilor scrisorilor și telegramelor telegramelor către părinți pentru trimiterea trimiterea banilor banilor de întreț inere. În toamna toamna anului 1871, 1871, din cauza unor curente curente contradictorii contradictorii în sânul societă societății România România jună jună, Eminescu demisionează demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuza ți că sunt sunt ata atașați ide ideilor ilor Junimii Junimii din Iași. În prima parte a anului anului 1875 a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neofici neoficiale ale la ziaru ziarull local local Curie Curieru rull de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate publicate fără semnătură. semnătură. A frecventat frecventat cu cu regularitate regularitate ședințele Junimii Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojde în bojdeuca uca sa. A făcut un drum la Bucur ucureești, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său. În 1 iulie a fost fost invita invitatt să-și ia în în primire noul post de revizor, revizor, iar în ziua ziua următoare următoare a predat predat bibliotec bibliotecaa lui D. D. Petrino, Petrino, autorul autorul bro broș urii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică . Tot Tot în această această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra asupra con constat statărilo ărilorr făcute făcute cu oca ocazia zia conferi conferinnțelor elor cu învă învățătorii ătorii din din jude județul Iași. A remarc remarcat at pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins stins din din viată viată la Ipote Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre intre în în redac redacția ziaru ziarului lui Timpul , Emines Eminescu cu a părăsit Iașii și a venit la Bucure București, unde unde s-a dedicat dedicat gazetăriei. gazetăriei. În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucure București și l-a rugat rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de
căsătorie nerealizabile. Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulț i fraț i, i-a murit ș i mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor , apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul . A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul , etc.). În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital, unde a stat pana in 1884. Eminescu a fost internat din nou în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului. Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șu țu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub "teiul sfînt" din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.
Ion Creanga (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie. De fapt, data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu. Creangă a mai avut încă Ion Creangă
șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919. Tinerețea lui Creangă este bine
cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu ( Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Ș coala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri: „ Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.” Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859). La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin. În 1864, Creangă intră la Ș coala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi , unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași. După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean , lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare. În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca). În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle. Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar , poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care îi poartă numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar Ion Luca Caragiale
până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești. Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică , în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-ș i cu seriozitate în primire obligaț iile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova. În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică). Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „ Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „ sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie. La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion. În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin. În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Ș erban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif , Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „ Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.” Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importan ța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci. Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor.
Ioan Slavici Ioan Slavici – se naşte la 18 ianuarie 1848 la Şiria, lîngă Arad. A fost al doilea copil din cei cinci. Tatăl său – Savu Slavici a fost cojocar, iar mama sa – Elene Slavici s-a născut la Borlea. Între anii 1854-1858 frecventează şcoala elementară ortodoxă din Şiria, avîndu-l ca dascăl pe Dimitre Voştinari. În 1859-1860 frecventează încă o dată clasa a IV-a la şcoala elementară pentru a se putea înscrie la liceu. În 1860-1865 urmează liceul din Arad, unde primea săptămînal merinde de acasă. În 1865-1867 învaţă la liceul din Timişoara, unde dă ore de meditaţii. În 1867-1868 învaţă la liceul maghiar din Arad. În august 1868 trece examenul de bacalaureat la Satu Mare. Apoi face o călătorie pe Valea Şomeşului şi în munţii Apuseni. În octombrie 1868 se înscrie la Facultatea de Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Budapesta, unde trece cursurile de literatură romană. În anul 1869 el se
îmbolnăveşte şi se întoarce la Şiria, neavînd bani. În aprilie 1869 se înscrie la Facultatea de Drept din Viena. Pentru a se asigura material, el lucrează el lucrează secretar la un notar din Cumlăuş. În septembrie 1869 î-l cunoaşte pe Eminescu, care îi rămîne prieten şi sfătuitor pe toată viaţa. Ambii sunt proclamaţi membri definitivi a societăţii literare “Romania”. În mai 1870 susţine examenul de stat şi ia lecţii de la unii profesori cu nume european renumit (Suddwiy Arnds, Rudolpl Ihering, etc. Debutează în martie 1871 cu comedia “Fata de birău”, publicată în Convorbiri Literare. La 1 iunie 1872, în “Convorbiri literare” apare prima lui poveste “Zîna Zorilor” cu culegeri din folclor. În iulie 1872 Slavici părăseşte Viena, încheindu-se viaţa lui de student. În octombrie 1874 soseşte la Iaşi, fiind găzduit de colegul lui de studii la Viena. Aici, prin Eminescu face cunoştinţă cu Ion Creangă cu care leagă o strînsă prietenie. În decembrie 1874 Slavici vine la Bucureşti unde se stabileşte cu traiul, locuind în strada Renaşterii nr.3. La 11 septemtrie 1875 se căsătoreşte cu Ecaterina Szoke Magyarosy, înrudită cu o familie din Şiria – satul său natal, cu care va divorţa la 18 noiembrie 1885. Ioan Slavici a fost profesor de filosofie, logică, psihologie şi romană la liceul “Matei Basarab”. La 1 noiembrie 1883, Slavici o cunoaşte pe Eleonora Tănescu – Profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu, cu care se căsătoreşte la 18 martie 1886 la Sibiu. La 11 noiembrie 1886 se naşte Titu-Liviu, primul copil al lui Slavici, avîndu-l ca naş la botez pe Titu Maiorescu. În mai 1887 Slavici este ales secretar la Comitetul Central al Partidului Naţional Roman, iar la 25 aprilie 1888 e condamnat la un an de “temniţă de stat”. La 19 ianuarie 1889 cel de-al doilea copil a lui Slavici – Lavinia-Ioana-Josefina. La 10 iulie 1889 este eliberat din temniţă şi vine la Sibiu. După aceasta sunt publicate multe din operele sale. La 25 noiembrie 1892 Slavici devine cetăţean al Romaniei şi se stabileşte definitiv la Bucureşti. Aici el publică mai multe opere ale sale, unele din ele fiind jucate pe scenă. În aprilie 1925 Slavici pleacă la Crucea de Jos, la fiica sa Lavinia-IoanaJosefina. Ioan Slavici se stinge din viaţă la 17 august 1925, la orele 18.30, la Crucea de Jos în casa fiicii sale Lavinia. Este înmormîntat la sehitul Brazi. La funerariile de înhumare, alături de familie şi de numeroşii prieteni, participă şi mulţi scriitori romani de la Societetea în care a colaborat.
