12881576 Aron Moldovan Raspunsuri La Acuzatiile Aduse Lui Ellen White

Aron Moldovan

Răspunsuri la acuzaţiile aduse lui Ellen White

Redactor: Alina Badea Corectură: Florica Gheciulescu Tehnoredactare: George Toncu Coperta: Dragoș Drumaș

© 2003, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Aron Moldovan Răspunsuri la acuzaţiile aduse lui Ellen White / Aron Moldovan București, 2003 ISBN 973-7933-08-7

Motto: „Încredeţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui și veţi izbuti.” 2 Cronici 20,20

Cuprins Prefaţă ............................................................................................. 11 Introducere ..................................................................................... 13

1. REVELAŢIA .............................................................................. 17 I. REVELAŢIA GENERALĂ ................................................. 18 1. Natura dă mărturie despre Dumnezeu ....................... 18 2. Dumnezeu – descoperit în om ..................................... 20 3. Dumnezeu – descoperit în istorie ................................ 21 II. REVELAŢIA SPECIALĂ .................................................. 23 1. Necesitatea revelaţiei speciale ...................................... 23 2. Definirea revelaţiei speciale ......................................... 25 3. Căi ale revelaţiei speciale .............................................. 27 4. Caracteristici ale revelaţiei speciale ............................ 28

2. INSPIRAŢIA BIBLICĂ ........................................................... 34 I. BIBLIA – CARTEA ADEVĂRULUI RELIGIOS ........... 34 1. Unitatea ei remarcabilă ................................................. 34 2. Scriitorii Bibliei declară că și-au primit mesajele de la Dumnezeu .............................................. 35 3. Respectul faţă de adevăr ............................................... 35 4. Profeţiile împlinite în cursul istoriei ............................ 36 5. Învăţăturile Bibliei întâmpină nevoile esenţiale ale fiinţei umane ............................................................. 36

6

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

6. Experienţa pozitivă a credincioșilor autentici ........... 37 7. Respectul Mântuitorului faţă de scrierile Vechiului Testament ...................................................... 38 II. DEFINIREA INSPIRAŢIEI ............................................. 39 III. TEORII ALE INSPIRAŢIEI .......................................... 41 1. Teoria inspiraţiei verbale sau mecanice ...................... 42 2. Teoria inspiraţiei plenare (dinamice) .......................... 43 3. Teoria liberală a inspiraţiei – inspiraţia ca întâlnire ...... 44 IV. ALTE ASPECTE PRIVITOARE LA INSPIRAŢIE ........ 47 1. Grade de inspiraţie ........................................................ 47 2. Grade de autoritate ale profeţilor ............................... 48 3. Inspiraţia: permanentă sau intermitentă? ................... 49 4. Cine sau ce este inspirat ................................................ 50 5. Extinderea inspiraţiei ..................................................... 51 6. Modele biblice de inspiraţie ......................................... 53 7. Profeţii au fost ajutaţi la redactarea scrierilor lor ..... 56 8. Împrumuturi literare făcute de profeţi ....................... 57 9. Imperfecţiuni ale profeţilor .......................................... 64 10. Imperfecţiuni minore în Biblie ..................................... 68 11. Manifestări fizice ale profeţilor în timpul viziunilor . 77 12. Semnele adevăratului profet ......................................... 79 V. OSTILITATEA FAŢĂ DE PROFEŢI .............................. 83

3. A FOST ELLEN WHITE UN PROFET? ............................ 85 I. NEVOIA DE PROFEŢI ȘI DUPĂ PERIOADA APOSTOLICĂ ....................................................................... 86 II. VIAŢA LUI ELLEN WHITE ............................................ 88

CUPRINS

7

1. Nașterea ........................................................................... 88 2. Accidentul ....................................................................... 88 3. Convertirea ..................................................................... 89 4. Chemarea ........................................................................ 90 5. Căsătoria ......................................................................... 92 6. Greutăţi ........................................................................... 92 7. Tensiuni în familie .......................................................... 94 8. Defecte de caracter și personalitate ............................ 96 9. Anii de văduvie ............................................................... 99 10. Greșeli de înţelegere .................................................... 100 11. Sănătatea fizică ............................................................. 104 12. Alte caracteristici personale ....................................... 106 III. SCRIERILE LUI E.G. WHITE .................................. 109 1. O scriitoare de excepţie .............................................. 109 2. Principalele scrieri ....................................................... 111 3. Asistenţi literari ........................................................... 112 4. Împrumuturi literare și revizuiri ................................ 116 IV. ELLEN WHITE ȘI PRINCIPIILE SĂNĂTĂŢII ....... 127 1. Generalităţi ................................................................... 127 2. Scopuri spirituale, urmărite prin reforma sănătăţii ... 130 3. Principiile sănătăţii și aplicarea lor ............................ 131 4. Idei enunţate de Ellen White și confirmate de știinţă ... 133 V. RELAŢIA DINTRE BIBLIE ȘI SCRIERILE LUI ELLEN WHITE ........................................................ 136 VI. PREZICERI FĂCUTE DE ELLEN WHITE .............. 143 1. Lucrarea de publicaţii ................................................. 144 2. Extinderea mondială a lucrării adventiste ................ 144

8


3. Dezvoltarea colegiului din Avondale ........................ 145 4. Distrugerea casei de editură din Battle Creek ......... 145 5. Proprietăţi ieftine în sudul Californiei ...................... 146 6. Dezvoltarea spiritismului ............................................ 150 7. Prezicerea războiului civil din S.U.A. (1861-1865) 151 8. Prefigurarea primului și celui de-al doilea război mondial .............................................................. 153 9. Prezicerea distrugerii generale la sfârșitul timpului 155 10. Dezvoltarea papalităţii ................................................ 155 11. Unirea catolicilor cu protestanţii ............................... 156 VII. „ÎNCREDEŢI-VĂ ÎN PROOROCII LUI!” MOTIVE DE ÎNCREDERE ......................................... 158 1. Biblia vorbește despre existenţa darului profetic în biserica celor rămași credincioși în zilele din urmă .... 158 2. Ellen White satisface condiţiile biblice pentru a fi recunoscută ca profet adevărat .................................. 159 3. Experienţe cu implicaţii supranaturale ..................... 161 4. Mărturia multor personalităţi neadventiste proeminente .................................................................. 166

4. ELLEN WHITE SUB TIRUL ACUZAŢIILOR ................ 168 I. INTRODUCERE ................................................................ 168 II. ACUZAŢII ADUSE LUI ELLEN WHITE ................... 171 III. VIAŢA LUI DUDLEY CANRIGHT ............................. 173 1. Schiţă biografică ........................................................... 173 2. Mărturii adresate de Ellen White lui D. M. Canright ... 178 3. Experienţe înălţătoare la adunările de tabără din 1884 .. 184 4. Ultimii ani ai lui D. M. Canright în Biserica Adventistă (1884-1887) .............................................. 187

CUPRINS

9

5. RĂSPUNSURI LA ACUZAŢIILE ADUSE LUI ELLEN WIHTE ..................................................................... 199 I. INTRODUCERE ................................................................ 199 1. Profeţii n-au fost infailibili .......................................... 200 2. Ellen White a avut idei greșite și a făcut greșeli ...... 201 II. RĂSPUNSURI LA ACUZAŢII ...................................... 205 1. Viziunile – rezultatul unor tulburări nervoase ........ 205 2. Viziuni copilărești ........................................................ 213 3. Turnul Babel, înainte de potop? ................................ 216 4. „Amalgamarea” oamenilor cu animalele .................. 218 5. Acuzaţia de ascundere a unor scrieri timpurii ........ 222 6. Ellen White și teoria „ușii închise” ............................ 231 7. O viziune privitoare la planete ................................... 241 8. Aprobarea fixării de către Joseph Bates a timpului revenirii în 1851 ........................................ 256 9. Împrumuturi literare făcute de Ellen G. White ...... 261 10. Ellen White și secretarii ei .......................................... 274 11. Ellen White acuzată că și-a încălcat promisiunea ... 293 12. Documente compromiţătoare ascunse la White Estate? ............................................................... 295 13. Ellen White acuzată de necinste în afaceri .............. 298 14. Sfaturi privitoare la îmbrăcăminte, criticate ............ 303 15. Acuzaţia că Ellen White a fost influenţată de alţii să scrie mărturii ............................................... 311

ÎNCHEIERE ................................................................................. 324 I. NEVOIA DE CĂLĂUZIRE DIVINĂ CONTINUĂ ....... 324 II. IMPORTANŢA LUI ELLEN WHITE PENTRU BISERICA ADVENTISTĂ .............................................. 326

10


III. CUM SE EXPLICĂ POPULARITATEA ACUZAŢIILOR ADUSE LUI ELLEN WHITE? ....... 327 1. (Judecată după) un standard de perfecţiune arbitrar ... 328 2. Concepţie greșită despre inspiraţie ........................... 328 3. Negarea dreptului profetului de a face împrumuturi literare .................................................... 328 4. Confundarea principiilor cu modul lor de aplicare în situaţii diverse .......................................................... 329 5. Denaturarea sensului cuvintelor întrebuinţate de autorul cercetat ....................................................... 329 6. Preferarea concluziei nefavorabile autorului ........... 329 7. Denaturarea realităţilor istorice ale Mișcării Adventiste de Ziua a Șaptea ....................................... 330 8. Refuzul de a accepta învăţături care nu corespund cu ideile proprii ............................................................ 330 9. Mândrie, orgoliu sau interese personale ................... 330 IV. CRITICILE AU ȘI UN ROL POZITIV ...................... 331 V. NE AȘTEAPTĂ O NOUĂ CRIZĂ .................................. 332

BIBLIOGRAFIE ........................................................................... 340

Prefaţă În cursul ultimului an, Biserica Adventistă din Romania a fost supusă mai multor atacuri împotriva doctrinelor ei specifice. Mijlocul folosit a constat în publicarea și răspândirea de cărţi destinate mai ales cititorilor adventiști. Aceste cărţi atacă credinţa în valoarea permanentă a Legii lui Dumnezeu, cu obiectivul principal de a submina Sabatul zilei a șaptea, contestă doctrina adventistă cu privire la slujirea preoţească a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc, în cadrul judecăţii de cercetare. De asemenea este respinsă lucrarea profetică, manifestată în viaţa și scrierile lui Ellen White. Unii au fost clătinaţi în convingerile pe baza cărora au intrat în Biserica Adventistă. În măsura în care o putem cunoaște, reacţia cititorilor neadventiști este diversă. Unii se simt stânjeniţi de lipsa de onestitate și rigoare a argumentaţiei contra doctrinelor adventiste și deplâng spiritul necreștin manifestat de autori, dar alţii se simt mai îndreptăţiţi să-și consolideze ostilitatea faţă de adventism. Într-o perioadă în care pastorii și credincioșii adventiști se concentrează mai mult asupra misiunii și mai puţin asupra aprofundării și apărării doctrinelor noastre de atacuri venite din diverse surse, a fost necesară o carte care să ofere informaţii și documente necesare pentru clarificarea subiectelor în discuţie și să fortifice convingerile privitoare la soliditatea doctrinei adventiste. Mai mult decât atât, volumul pe care îl veţi citi dorește să imprime un mod de abordare a acuzaţiilor, un fel de a evalua argumentele și a da un răspuns corect și onest. Deoarece doctrina noastră are în centrul ei speranţa adventă, îndemnul lui Petru este foarte potrivit: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe și teamă” (1 Petru 3,15). Fratele Aron Moldovan, care în îndelungata sa activitate în biserică înmănunchează experienţe bogate în pastoraţie, conducere departamentală și administrativă, redacţie și educaţie, a fost solicitat să scrie această carte. În ea se reflectă atât modul riguros în care înaintașii

12


noștri s-au deprins să apere doctrina bisericii, cât și argumentarea mai suplă și mai nuanţată a acelorași subiecte de către generaţia prezentă. Sunt foarte recunoscător fratelui Aron Moldovan pentru efortul foarte mare cu care a răspuns apelului. Încă din discuţiile iniţiale s-a conturat convingerea că această carte nu trebuie să pornească în mod necesar de la atacuri. Nu acestea sunt cele care determină agenda noastră. Dimpotrivă, aceste atacuri constituie doar prilejul ca să afirmăm în mod deschis și pozitiv ceea ce credem. Noi am fost impresionaţi de frumuseţea și armonia adevărului și vom rămâne în continuare loiali acestuia. Adevărul are o forţă internă care îl face să se impună fără să fie nevoie de polemică și contraatac. Adevărul este un răspuns în sine. Rugăciunea mea pentru fiecare cititor al acestei cărţi este exprimată de apostolul Pavel în Efeseni 4,10-16: „Cel ce S-a pogorât, este același cu Cel ce S-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Și El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evangheliști; pe alţii, păstori și învăţători, pentru desăvârșirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei și a cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, și se zidește în dragoste.”

Adrian Bocăneanu, președintele Uniunii Române a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

Introducere Din vremuri străbune oamenii au dorit să cunoască adevărul cu privire la ei. După înstrăinarea lor de Creator, ei au pierdut legătura cu Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii și ale știinţei” (Coloseni 2,3). Dar, pentru că le-a fost pus în inimă „gândul veșniciei” (Eclesiastul 3,11), n-au putut să nu se întrebe despre originea, destinul și scopul existenţei lor. Răspunsurile pe care și le-au dat au fost diferite și nesigure. Nici astăzi, după zbateri de milenii, oamenii n-au reușit să descopere, prin mijloacele proprii, nici de unde venim, nici încotro mergem. Realitatea este că, oricât de mult timp ni s-ar oferi și oricât ne-am strădui, fără un ajutor supranatural nu putem afla adevărul esenţial. Probabil că majoritatea filosofilor și teologilor sunt de acord că adevărul este ceea ce corespunde realităţii. Dar cum putem cunoaște realitatea, dacă ne lipsesc criteriile de validare a adevărului, și cum putem descoperi aceste criterii fără să cunoaștem realitatea? Marxiștii au afirmat că practica istorică verifică valabilitatea adevărului. Dar n-au stabilit de cât timp este nevoie pentru ca o teorie să fie confirmată de practică. Așa că, la un moment dat, după ce ideologii comunismului afirmaseră în repetate rânduri că practica le-a confirmat teoria, acel sistem represiv s-a prăbușit în mod neașteptat. Alţi gânditori pun mare preţ pe coerenţă (armonia internă a unui sistem de gândire) și folosesc acest criteriu pentru a-și confirma teoria. Dar se uită faptul că, pe baza acelorași informaţii, se pot construi mai multe teorii, având fiecare coerenţă internă și

14


totuși contrazicându-se între ele. Fără îndoială că adevărul trebuie să fie și coerent, și confirmat de practică, dar cele două criterii nu sunt suficiente. Mai sunt și alte criterii propuse pentru a stabili ce este adevărul, pe care nu le mai menţionăm. Ceea ce dorim să susţinem aici este că, din cauza limitelor sale: de spaţiu, de timp, raţionale și morale, omul nu poate ajunge la adevărul esenţial, fără să fie ajutat de Cel care i-a dat viaţă. Dacă Dumnezeu nu ni Se descoperă, rămânem în ignoranţă cu privire la cele mai importante lucruri. Singura noastră speranţă, pentru a ieși din întunericul în care bâjbâim, este să ne îndreptăm spre Cel care este „Lumina lumii”, care cunoaște adevărul, care este Adevărul (Ioan 14,6), care a venit în lume să mărturisească despre adevăr (Ioan 18,38) și care cere ca „adevărul să fie în adâncul inimii” (Psalmi 51,6). El dorește să ne descopere măreţia și caracterul Său, voia și planurile Sale și căile prin care putem ajunge la ţintele fixate de El. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine prin procesul numit revelaţie, pe căi accesibile tuturor oamenilor (revelaţie generală) și prin comunicări adresate oamenilor aleși de El, profeţilor (revelaţie specială). Dezvăluirea deplină a lui Dumnezeu s-a manifestat prin Isus Hristos care S-a întrupat, a trăit printre noi o treime de secol, arătând cine este Dumnezeu și ce dorește El să fim noi, a plătit în locul nostru preţul vinovăţiei tuturor oamenilor, prin moartea Sa ispășitoare pe cruce, a înviat și S-a înălţat la cer ca Reprezentant al oamenilor la tronul Tatălui. Procesul prin care Dumnezeu a comunicat oamenilor adevărul mântuirii prin persoane alese de El se numește inspiraţie. El a vegheat ca profeţii să perceapă adevărul și să-l transmită fără ca mesajul să fie denaturat. Revelaţia este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu. Inspiraţia include, pe lângă acţiunea lui Dumnezeu, și participarea omului ca fiinţă limitată, folosind limbajul timpului său, conceptele vremii, stilul propriu, nivelul său de instruire și temperamentul propriu. Dar mesajul tuturor profeţilor adevăraţi a venit de la Dumnezeu (2 Petru 1,21).

INTRODUCERE

15

Lucrarea de faţă constituie o încercare de a clarifica unele probleme privitoare la revelaţie și inspiraţie, pentru a cunoaște mai bine felul în care Dumnezeu a vorbit profeţilor și mijloacele de care s-au folosit aceștia pentru a transmite ceea ce Dumnezeu le-a făcut cunoscut. După ce ne vom ocupa de revelaţie și de inspiraţia biblică, ne vom întreba dacă scriitoarea americană Ellen G. White poate fi considerată un profet, bineînţeles necanonic (ale cărei scrieri nu sunt și nu pot fi incluse în Biblie) sau este vorba de o imensă înșelătorie, susţinută de liderii interesaţi ai Bisericii Adventiste, doritori să profite de pe urma prestigiului acestei deosebit de talentate scriitoare, cea mai tradusă în alte limbi dintre toţi scriitorii Statelor Unite. Recunoaștem că subiectul pe care ne-am propus să-l tratăm, privitor la revelaţie și inspiraţie, se află la baza tuturor celorlalte domenii ale teologiei. O greșită înţelegere a subiectului afectează întreaga gândire teologică a celui în cauză. Nu sperăm să clarificăm fiecare aspect al temei propuse, nici să dezlegăm vreuna dintre tainele lucrării lui Dumnezeu, dar nădăjduim, cu ajutorul Duhului Sfânt, să aducem o modestă contribuţie la limpezirea unor aspecte controversate.

Capitolul 1

REVELAŢIA Creștinismul se întemeiază pe convingerea că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuși familiei omenești, prin profeţi. Singura cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu este propria descoperire de Sine, adică revelaţia1. Termenul provine din cuvântul latin revelare = a dezvălui, a îndepărta un văl, a face cunoscut, a descoperi ceea ce este ascuns, ceea ce nu se cunoaște, a scoate la lumină, a comunica. În sens teologic, revelaţia este descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, fie prin natură, istorie și experienţă umană (revelaţia generală), fie prin comunicarea Sa făcută profeţilor prin persoana lui Isus Hristos Cel întrupat. Intenţia lui Dumnezeu este ca, prin revelaţie, oamenii să aibă prilejul de a intra într-o relaţie mântuitoare cu El, relaţie care să fie continuată în veșnicie. Termenul ebraic cel mai obișnuit pentru revelaţie este galah și are același înţeles ca și cuvântul latin revelare. Persoana căreia Dumnezeu i S-a descoperit se numea văzător sau prooroc (în ebraică ro’eh sau hozeh – 1 Samuel 9,9). Noul Testament întrebuinţează diferite cuvinte grecești pentru a transmite ideea de revelaţie divină. Printre cele mai obișnuite sunt: apocalypsis = revelaţie, descoperire; apocalypto = a revela, gnorizo = a face cunoscut (Efeseni 1,19); epiphaino = a se arăta, a apărea. 1

Multe din ideile acestui capitol se regăsesc în Comentariile Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, vol. 12, Handbook of SDA Theology, pag. 23-33.

18


I. REVELAŢIA GENERALĂ Dumnezeu S-a descoperit pe căi aflate la îndemâna tuturor oamenilor de pretutindeni și din toate timpurile. Astfel, El Și-a făcut cunoscute însușirile de Creator, Susţinător și Domn al întregului univers. Prin lucrarea Duhului Sfânt, El i-a influenţat și îi influenţează pe oameni să-L găsească pe Dumnezeu în istoria omenirii și chiar în fiinţa lor. 1. Natura dă mărturie despre Dumnezeu

Psalmistul afirmă că „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmi 19,1). Apostolul Pavel declară, de asemenea, că „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că (și fără o revelaţie specială, oamenii, n.a.) nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1,20). În natură există o ordine raţională, iar fenomenele și procesele se orientează spre o anumită finalitate care pare prestabilită. Inima ne spune că universul trebuie să fi fost creat de o anumită Inteligenţă faţă de care „neamurile sunt ca o picătură de apă în vadră, ca praful pe cumpăna fântânii; El ridică ostroavele ca un bob de nisip” (Isaia 40,15), „întinde miazănoaptea asupra golului și spânzură pământul pe nimic” (Iov 28,7). Imensitatea universului ne face să ne vedem propria micime și să exclamăm împreună cu David: „Ce este omul ca să te gândești la el...?” (Psalmi 8,4). Natura ne încurajează să credem că „cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului... căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia fiinţă” (Psalmi 33,6.9). Lumea minerală, vegetală și animală ne încântă privirea cu diversitatea formelor și culorilor sub care se înfăţișează. „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune... Toate aceste vieţuitoare Te așteaptă ca să le dai hrana la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi întinzi Tu mâna,

REVELAÞIA

19

ele se satură de bunătăţile Tale. Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în ţărâna lor; Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite și înnoiești astfel faţa pământului” (Psalmi 104,24.27-30). În repetate rânduri, Isus a îndreptat atenţia ascultătorilor Săi spre lucrurile din natură, prin care a ilustrat adevărul. Păsările, iarba, crinii, sămânţa, lumina, ploaia etc. au devenit mijloace pentru descoperirea dragostei, înţelepciunii și frumuseţii caracterului Părintelui ceresc, care „face să răsară soarele Său și peste buni și peste răi, dă ploaie peste drepţi și peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Iată un argument din natură în favoarea existenţei unui Creator, împotriva căruia n-am găsit replică. În natură există structuri vii, organisme vegetale și animale pentru apariţia cărora nu pot fi invocate legi care să ducă în mod necesar la formarea lor. Complexitatea acestora depășește cu mult toate sistemele create sau imaginate de om. Cea mai simplă celulă este infinit superioară, prin organizare, complexitate și randament, celor mai sofisticate și reușite sisteme create de om. Întrucât legea entropiei (a disipării energiei) se opune păstrării și dezvoltării structurilor chimice complexe, apărute la întâmplare, pe ce bază se poate afirma că viaţa a apărut la întâmplare și s-a dezvoltat tot întâmplător până la stadiul de om, așa cum susţin evoluţioniștii? Ateii ar putea susţine că materia anorganică există veșnic, fără să poată fi combătuţi de pe poziţii naturale. Dar nimeni nu susţine că viaţa pe Pământ sau pe alte planete există veșnic! Dacă Îl respingem pe Dumnezeu, trebuie să găsim o teorie naturală și raţională pentru apariţia și dezvoltarea vieţii. Dar legile naturii nu justifică acest lucru, cele ale hazardului, nici atât! Adevărul este că necredinţa în Dumnezeu nu se justifică în mod raţional, știinţific sau filosofic, ci moral. Este o expresie a fugii de responsabilitate, a dorinţei de independenţă morală, a idolatrizării de sine, care duce la autodistrugere și creează un gol sufletesc pustiitor.

20


2. Dumnezeu – descoperit în om

Prin înstrăinarea de Dumnezeu, omul nu mai reflectă în mod fidel chipul Său. Totuși, el este încă o „făptură minunată” (Psalmi 139,14), înzestrată cu raţiune, voinţă, afectivitate și libertate morală. Apostolul Pavel declară că „ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit (oamenilor, n.a.) în ei” (Romani 1,19). Privind în propria fiinţă, chiar și păgânii recunoșteau că „în El (Dumnezeu, n.a.) avem viaţa, mișcarea și fiinţa!”1 Și filosofii din Areopagul atenian intuiau existenţa „unui Dumnezeu necunoscut” (Faptele Apostolilor 17,23). Într-adevăr, natura umană, cu însușirile ei specifice, menţionate mai sus, îl conduce pe orice gânditor serios să se întrebe: Dacă fiinţele mai simple din jurul nostru ne uimesc prin gradul lor de organizare, funcţionare și complexitate și ne încurajează să credem că dincolo de ele trebuie să fie un Creator, ce putem spune despre creierul uman, care are caracteristici superioare creierului tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ? Să cugetăm puţin la ele. Complexitatea și organizarea creierului uman ne umplu de uimire. Nu cunoaștem decât o mică parte din secretele funcţionării lui. Voinţa omului și libertatea sa de a face alegeri cu caracter moral constituie un miracol. Capacitatea omului de a alege răul, în cele mai favorabile condiţii pentru o bună alegere, și posibilitatea lui de a alege binele, chiar cu preţul unor pierderi imense, îl lasă fără cuvânt pe cel mai înverșunat ateu care subscrie la ideea determinismului social și psihologic. De ce să fie pedepsit omul pentru relele pe care le face, dacă el este total determinat de condiţiile interne și externe în care trăiește? Dacă nu este determinat în mod absolut, cum se poate explica aceasta pe temeiul legilor imuabile ale naturii? Așadar, libertatea de alegere morală și libertatea conștiinţei morale constituie descoperiri ale lui Dumnezeu în om și nu suportă 1

Epimenides, poet cretan din sec. VI î.Hr., citat de apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 17,28.

REVELAÞIA

21

explicaţii materialiste. „Aici este degetul lui Dumnezeu”, ca să folosim cuvintele vrăjitorilor egipteni (Exod 8,19). Dar conștiinţa morală și libertatea de alegere nu justifică doar credinţa în existenţa unui Dumnezeu, ci și faptul că El este drept și a sădit în noi simţul dreptăţii, care ne îndeamnă să facem ceea ce știm că este bine, indiferent de interesele și de impulsurile noastre naturale. De aici decurge și responsabilitatea celor ce nu au avut sau nu au parte de o revelaţie specială. Acest fapt constituie, de asemenea, temeiul judecăţii lui Dumnezeu asupra acestei categorii de oameni, căci „neamurile, măcar că n-au Lege (scrisă, n.a.), fac din fire lucrurile Legii... și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor” (Romani 2,14.15). De aceea, fiecare om este responsabil și va fi judecat după înţelegerea pe care o are despre adevăr sau pe care ar fi putut s-o aibă, dacă și-ar fi deschis inima pentru a primi lumina. Dragostea părinţilor faţă de copii este, de asemenea, o sursă de cunoaștere a lui Dumnezeu. Enoh a început să umble cu Dumnezeu după ce i s-a născut primul copil. Se pare că Enoh a început să vadă în dragostea lui pentru fiul său o reflectare parţială a iubirii lui Dumnezeu faţă de el și faţă de semenii săi. Căci cum ar putea omul să dea pe faţă o dragoste superioară iubirii Celui ce i-a dat iubirea? În Biblie dragostea și bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni este comparată cu dragostea părintească (vezi Isaia 49,15; Psalmi 103,13; Luca 11,11-13). 3. Dumnezeu – descoperit în istorie

Pașii lui Dumnezeu pot fi urmăriţi în istorie, atât în Biblie, cât și în istoria universală. Daniel recunoștea că „El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor și pricepere celor pricepuţi” (Daniel 2,21). Împăratul Babilonului, Nebucadneţar, era de asemenea convins că „Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăţia oamenilor, o dă cui Îi place și înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni” (Daniel 4,17).

22


În Biblie Dumnezeu este înfăţișat ca fiind la conducerea lumii, răsplătind sau pedepsind, potrivit dreptăţii Sale perfecte. Așa a procedat cu Sodoma și Gomora (Geneza 11,16-33), cu lumea de dinainte de potop (Geneza 6,6.7) și cu toate celelalte popoare (Amos 1,3-15; 2,1-16). Istoria lumii, legată de experienţa poporului evreu și a bisericii creștine, este prezentată în cartea profetului Daniel, capitolul 2, precum și în capitolele 7-12 din aceeași carte. Mâna lui Dumnezeu, care orientează evenimentele în direcţia prevăzută, arată nu numai preștiinţa Sa, ci și puterea, dreptatea și bunătatea Sa. După cum ne spune apostolul Pavel: „Dumnezeul cerului și al pământului... a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească, bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi” (Faptele Apostolilor 17,24.26.27). William Miller, devenit mai târziu pastor baptist în Statele Unite și vestitor al revenirii lui Isus în glorie, L-a descoperit pe Dumnezeu în istorie. Participând la războiul de independenţă dus de Statele Unite împotriva Angliei, între anii 1812 și 1815, filosofia lui deistă a fost puternic zdruncinată în timpul bătăliei decisive de la Plattsburg (1815). Armata engleză era de aproximativ trei ori mai numeroasă decât cea americană, soldaţii ei erau mai bine instruiţi și echipaţi. Totuși, victoria a fost de partea americanilor. Acesta a fost momentul de cotitură în viaţa lui Miller, care a fost botezat ca baptist în 1816 și recunoscut ca pastor în 1833. Ca deist, care credea că Dumnezeu nu intervine în istorie, nu și-a putut explica reușita americanilor de la Plattsburg. Istoria i L-a descoperit pe Dumnezeul istoriei și al Bibliei.

23

REVELAÞIA

II. REVELAŢIA SPECIALĂ 1. Necesitatea revelaţiei speciale

Deși Dumnezeu S-a revelat în general prin natură, istorie și în fiinţa umană, era necesară o revelaţie mai specifică, prin Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament. Dar descoperirea deplină, dată oamenilor, a fost realizată prin întruparea lui Isus Hristos, care a putut să spună: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Enumerăm în continuare câteva motive pentru care era necesară o revelaţie specială: a. Existenţa răului în lume, a răului moral (din om) și a răului fizic (din afara omului)

În natura ei, fiinţa umană este degradată, sfâșiată de contradicţii interne, controlată de egoism, capabilă de răutate și cruzime, preferând satisfacerea plăcerilor personale în locul respectării principiilor menite să asigure binele tuturor. Pe de altă parte, durerea, suferinţa în general, catastrofele naturale, teama, nesiguranţa și moartea pun la grea încercare înţelegerea umană. Cum ar putea fi înţeles caracterul lui Dumnezeu, având în vedere tot răul existent, doar pe temeiul revelaţiei generale? b. Nevoia cunoașterii salvatoare a lui Dumnezeu

Ne putem întreba dacă revelaţia generală asigură pentru oricine o cunoaștere a lui Dumnezeu care să-l conducă la mântuire, fără aportul Sfintelor Scripturi. Dacă da, ce semnificaţie mai poate avea misiunea bisericii de a evangheliza? S-a descoperit oare Dumnezeu pe Sine în așa măsură, prin revelaţia generală, încât, indiferent de religia căreia îi aparţin, oamenii să-L poată cunoaște pe Dumnezeu și să fie mântuiţi? c. Cunoașterea specifică a lui Dumnezeu

Este evident că revelaţia generală nu oferă suficiente elemente specifice pentru cunoașterea unui Dumnezeu existent în trei

24


Persoane coeterne și că, doar pe temeiul acesteia, nu se poate construi o teologie echilibrată, care să includă întregul adevăr fundamental cu privire la Dumnezeu, om, căile mântuirii, biserică și rolul ei în lume, precum și la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ. d. Degradarea naturii umane

Omul nu mai este același care a fost la crearea sa, când toate erau „foarte bune” (Geneza 1,31) și când înclinaţiile, dorinţele, percepţiile și gândirea sa erau neafectate de păcat. Experienţa păcatului a făcut ca toţi oamenii să fie „lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23), având o inimă „nespus de înșelătoare” (Ieremia 17,9), care predispune la alegeri și acţiuni greșite. e. Asigurarea cunoașterii religioase unitare

Experienţa arată că cei care se limitează la cercetarea surselor revelaţiei generale pentru înţelegerea adevărului, oricât de bine intenţionaţi ar fi, ajung de obicei la concluzii diferite: un singur Dumnezeu sau mai mulţi, un Dumnezeu imanent1 sau un Dumnezeu transcendent2, un Dumnezeu numai drept sau nu numai bun sau și bun și drept etc. Diferă, de asemenea, felul în care este văzut răul și binele, existenţa lor în timp și dacă sunt egale sau nu în putere. Se pot aminti multe alte exemple. Ceea ce pare evident, din motivele prezentate, este că avem nevoie de o revelaţie specială, care să dezvăluie toate laturile esenţiale ale adevărului teologic: existenţa lui Dumnezeu în trei Persoane, unitatea Sa, relaţia Sa cu universul creat, măreţia și bunătatea Sa, adevărul despre om, marele conflict dintre bine și rău și victoria binelui asupra răului, căile prin care omul poate fi 1

Imanenţa este prezenţa și activitatea lui Dumnezeu în natură, în fiinţa umană și în istorie. 2 Transcendenţa este calitatea lui Dumnezeu de a fi separat și independent de lumea creată.

25

REVELAÞIA

reabilitat etc. Cercetările omenești, nemijlocite de revelaţia specială și lucrarea Duhului Sfânt, conduc mai degrabă la idolatrie decât la o închinare adevărată. Prin pretinsa lor înţelepciune, oamenii „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Rezultatele s-au văzut în consecinţele care au urmat: imoralitate, crimă, violenţă și un întreg cortegiu de rele (vezi Romani 1,21-32). Adevărata cunoaștere de Dumnezeu se poate obţine doar prin transformarea interioară, ca răspuns la chemarea Duhului Sfânt, care înscrie în inimă adevărul descoperit, referitor la Isus Hristos, singurul prin care putem fi mântuiţi. Acest adevăr trebuie prezentat tuturor oamenilor, pentru ca, prin el, aceștia să poată fi testaţi. Este adevărat că Duhul Sfânt poate produce transformări chiar acolo unde cuvântul Evangheliei nu este predicat de oameni. Dar fără Isus Hristos nu există mântuire. În Romani 2,12-14, apostolul Pavel nu vrea să spună că religiile necreștine sunt căi alternative la cunoașterea de Dumnezeu, cunoaștere care conduce la mântuire. Mesajul de aici este că, în ciuda limitelor și erorilor de cunoaștere în care trăiau păgânii, Dumnezeu le-a pus în inimă, ca de altfel tuturor oamenilor, un element prin care este testată sinceritatea, conștiinţa morală, care nu furnizează în primul rând idei despre bine sau rău, ci descoperă nevoia lăuntrică de conformare cu propriile convingeri dobândite în mod cinstit. Punerea în aplicare a convingerilor morale dovedește onestitatea și dragostea de adevăr, chiar dacă acesta nu este cunoscut decât parţial. 2. Definirea revelaţiei speciale

În afară de revelaţia generală accesibilă tuturor, Dumnezeu S-a descoperit prin comunicări făcute profeţilor și raportate în Sfintele Scripturi, în Vechiul și în Noul Testament, cele șaizeci și șase de cărţi, cunoscute ca fiind inspirate. Dar revelaţia prin Isus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este forma deplină

26


prin care Creatorul S-a făcut cunoscut lumii. El „a vorbit în vechime prin prooroci... în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1,1). Dar, o dată cu „împlinirea vremii” în care trebuia să Se arate Mesia (vezi Galateni 4,4), Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși... făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2,7). Isus Hristos este Cuvântul, descoperirea voii, caracterului și planurilor lui Dumnezeu, Cel care a reflectat caracterul divin în viaţa Sa și Interpretul cel mai autorizat al scrierilor inspirate. Astfel, Atotputernicul „ne-a vorbit prin Fiul... prin care a făcut și veacurile (lumile). El [...] este oglindirea slavei Lui și întipărirea Fiinţei Lui și [...] ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui” (Evrei 1,2.3). Descoperirea de Sine a lui Dumnezeu prin Scripturi și prin Isus Hristos, care S-a întrupat în mod miraculos, a trăit printre noi „plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14), „S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege” (Tit 2,14), a înviat și S-a înălţat la cer „ca slujitor al Locului preasfânt” (Evrei 8,2), de unde Se va întoarce să-Și ia cu El pe credincioșii Săi, aceasta este revelaţia specială. Mult timp înainte de întruparea Mântuitorului, Dumnezeu a pregătit lumea pentru revelaţia supremă prin Isus Hristos, atât prin revelaţia generală, cât și prin patriarhii și profeţii Vechiului Testament. După ce Domnul Isus S-a înălţat la cer, apostolii și ceilalţi urmași ai Săi au depus mărturie despre viaţa și lucrarea salvatoare a Celui înviat și înălţat la cer. Prin viu grai și prin rapoarte scrise, aceștia au păstrat amintirea trecerii lui Isus Hristos prin lume. Sub călăuzirea Duhului Sfânt și a providenţei divine, raportul despre viaţa, învăţăturile și lucrarea Mântuitorului a fost păstrat. Astfel, creștinii cred că sunt „zidiţi pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,20). Isus, Domnul nostru, este alfa și omega Sfintelor Scripturi. Fără El, Scripturile n-au nici o relevanţă. „Toţi proorocii mărturisesc despre El” (Fapte 10,43) și ne oferă „înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3,15).

27

REVELAÞIA

Cartea sfântă a omenirii, Biblia, este demnă de încredere deplină și este de folos „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,17). Pentru scopul pe care Dumnezeu Și l-a propus, „Sfintele Scripturi sunt descoperirea infailibilă a voinţei Sale. Ele constituie standardul caracterului, testul experienţei, descoperirea plină de autoritate a doctrinelor și raportul demn de încredere al acţiunilor lui Dumnezeu în istorie”.1 3. Căi ale revelaţiei speciale

Dumnezeu a vorbit oamenilor „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1,1): Prin manifestări vizibile ale Fiinţei Sale: „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, cum vorbește un om cu prietenul său” (Exod 33,11). Este vorba de așa-numitele teofanii (arătări). De multe ori, El S-a descoperit prin intermediul îngerilor, ca în cazul lui Iacov, pe care „l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu” (Geneza 32,1); Au fost și cazuri în care s-a auzit vocea Lui, ca la Muntele Sinai (Exod 20,2). Un procedeu mai puţin obișnuit era comunicarea prin Urim și Tumim, cele două pietre încrustate în pieptarul marelui preot (Exod 29,30), care se luminau sau se întunecau în funcţie de răspunsul pozitiv sau negativ la întrebarea pusă. Aruncarea sorţilor era, de asemenea, o metodă folosită pentru ca Dumnezeu să-Și descopere voia Sa. Așa a fost ales primul rege al lui Israel (1 Samuel 10,21). Cea mai obișnuită formă, prin care Dumnezeu Și-a făcut cunoscută voia Sa, a fost cea prin viziuni în timpul zilei și prin visuri profetice în timpul nopţii. Când profeteasa Maria, cuprinsă de invidie, și fratele ei Aaron „au vorbit împotriva lui Moise” 1

Manualul Bisericii A.Z.Ș., pag. 15, ed. 1998.

28


(Numeri 12,1), Dumnezeu a făcut o precizare categorică: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbit într-un vis. Nu tot așa este însă cu robul Meu Moise... Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui, nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului (Numeri 12,6-8, sublinierea autorului). Uneori, Duhul Sfânt a condus mintea unor oameni aleși să facă cercetări și să selecteze informaţii din istorie, natură sau societate, care conţineau mesajul pe care El dorea ca aleșii Săi să-l comunice poporului Său. Așa a apărut Evanghelia după Luca (vezi cap. 1,1-4), multe proverbe din cartea cu același nume (vezi Proverbe 10,1; 25,1; 30,1; 31,1) și probabil o bună parte din cărţile istorice ale împăraţilor și ale cronicilor. Acest procedeu se pare că nu ţine atât de mult de revelaţie, cât mai degrabă de inspiraţie. 4. Caracteristici ale revelaţiei speciale a. Revelaţia este selectivă

Dumnezeu Și-a ales persoanele cărora să li Se facă cunoscut și prin care să-Și descopere caracterul, planurile și voia Sa. El l-a ales pe Avraam, căruia i-a promis urmași și binecuvântări (Geneza 12,1-3). Legământul încheiat cu Avraam a fost repetat lui Isaac (26,1-5), și apoi lui Iacov (28,12-15). Domnul Și-a manifestat autoritatea și puterea în faţa egiptenilor, eliberându-l pe Israel din sclavia în care era ţinut de aceștia. Israeliţilor li S-a înfăţișat ca Răscumpărător și Dătător al Legii (Exod 3,20; 20,1-17). Israel trebuia să fie depozitarul adevărului pe care urma să-l vestească lumii (Isaia 49,6), în calitatea lui de „împărăţie de preoţi și... neam sfânt” (Exod 19,6). Relaţia lui Dumnezeu cu Israel era unică. „El n-a lucrat așa cu toate neamurile și ele nu cunosc poruncile Lui” (Psalmi 147,20). Moise declarase că nici un alt neam nu i-a avut pe dumnezeii lui „așa de aproape cum avem noi pe Dumnezeul nostru” (Deuterenom 4,7). „Lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”

REVELAÞIA

29

(Romani 3,2). Numai evreii se închinau adevăratului Dumnezeu; numai ei aveau Decalogul și Sabatul săptămânal pentru odihnă, închinare și comemorare a creaţiei. Nici o altă naţiune nu putea pretinde că are un corp de scrieri sacre, produse de scriitori inspiraţi. Doar Israel avea promisiunea unui fiu al lui David, prin care urmau să fie binecuvântaţi toţi cei ce vor crede (Ieremia 23,5.6; Isaia 9,6.7; Geneza 12,3). Israeliţii erau rânduiţi să facă cunoscute lumii scopurile mântuitoare ale Celui ce i-a ales, i-a izbăvit din sclavie și le-a încredinţat adevărul pe care să-l proclame în beneficiul tuturor popoarelor, în calitate de martori ai Săi (Isaia 43,1012). Domnul Isus n-a făcut altceva decât să sublinieze acest adevăr când a spus că „mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,22). Din mijlocul acestui popor Și-a ales Dumnezeu profeţii: pe Samuel (1 Sam. 3,21), pe Isaia (Isaia cap. 6), pe Ieremia (Ieremia 1,5.6), pe Debora (Judecători 4,4), pe Hulda (2 Împăraţi 22,1416) și pe mulţi alţii. Cel Atotștiutor a pus adevărul în mintea, în inima și în faţa profeţilor, iar aceștia l-au comunicat oamenilor. „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21). b. Revelaţia este răscumpărătoare

Dumnezeu S-a descoperit omului pentru a-l mântui. El Și-a descoperit caracterul: „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat...” (Exod 34,6.7). Statornicia dragostei Sale este ca munţii cei veșnici (Isaia 54,10). Prin iubire, El caută să ne convingă să-I acceptăm oferta (Ieremia 31,3), căci El „voiește ca toţi oamenii să fie mântuiţi și să vină la cunoștinţa adevărului” (1 Timotei 2,4). c. Revelaţia este progresivă

Ca și cărarea vieţii celor neprihăniţi, revelaţia „este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la

30


miezul zilei” (Proverbe 4,18). Tot ce se întâmplă în legătură cu omul are nevoie de timp. Dezvoltarea cere schimbare, și schimbarea are nevoie de timp pentru a se produce. La propriu vorbind, ochiul care a stat mult timp la întuneric are nevoie de timp pentru a se adapta la lumina deplină. În dezvoltarea sa și mai ales în perioada adolescenţei, copilul trebuie să treacă prin experienţe, uneori dramatice, pentru a ajunge la maturitate. De aceea are nevoie de înţelegere și ajutor. Dumnezeu cunoaște dificultăţile întâlnite de om în procesul dezvoltării sale spirituale și riscurile la care acesta poate fi expus, dacă se merge prea repede. Ca pedagog și psiholog perfect, Mântuitorul n-a dezvăluit personal tot adevărul tuturor ascultătorilor Săi. La fel făcuse și Tatăl Său ceresc, care a ascuns anumite lucruri de cei ce se credeau înţelepţi și le-a descoperit celor simpli (Matei 11,25). Însă nici chiar ucenicilor nu le-a putut spune orice, pentru că nu erau pregătiţi să priceapă și să utilizeze aceste cunoștinţe în mod corect. El a declarat: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,12). Nici Duhul Sfânt nu le-a descoperit apostolilor decât adevărul esenţial și necesar. Și nici nouă astăzi nu ne spune totul. La ultima întrebare pusă de apostoli Domnului Isus, înainte de înălţarea Sa („Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăţia lui Israel” – Fapte 1,6), Mântuitorul le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să știţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,7). Ce s-ar fi întâmplat dacă Isus le-ar fi comunicat că, până la instaurarea Împărăţiei slavei, vor mai trece aproximativ două mii de ani? N-ar fi distrus această dezvăluire zelul și entuziasmul celor mai mulţi dintre ei, zădărnicind astfel vestirea Evangheliei? Cum ar fi reacţionat evreii din antichitate sau profeţii lor, dacă Iahwe (sau Iehova, cum pronunţăm noi) S-ar fi descoperit în trei Persoane, așa cum a făcut-o în Noul Testament? În contextul culturii păgâne, este aproape sigur că aceștia ar fi dezvoltat o concepţie triteistă (considerând

REVELAÞIA

31

că există trei Dumnezei). Dumnezeu nu a combătut în mod direct multe lucruri rele, practicate în vechime, cum ar fi sclavia sau poligamia. Nici în Noul Testament sclavia nu este decât subminată de spiritualitatea creștină (Galateni 3,28). Problema aceasta este foarte complexă și poate vom reveni asupra ei mai târziu, în contextul discuţiei despre inspiraţie. Cred că a sosit timpul ca unele lucruri să fie spuse. Altfel, Satana va profita de ignoranţa bisericii, subminând încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, singura sursă autorizată de credinţă și practică. d. Revelaţia specială este personală

Dumnezeu S-a descoperit ca Persoană, identificându-Se ca „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov” (Exod 3,6). Numele Lui este „Eu sunt Cel ce sunt” (vers. 14), Cel ce există prin Sine Însuși, independent de orice altă existenţă, „un Dumnezeu viu” (Ieremia 10,10). El Se recomandă ca fiind unicul Dumnezeu care descoperă viitorul și care mântuiește (Isaia 43,11.12). El are caracter personal (Exod 34,6.7), a făcut promisiuni (Isaia 44,28; 45,5.6) și a intrat în legământ cu oamenii (Geneza 9,8-11). Așadar, Dumnezeu S-a descoperit ca Fiinţă personală. e. Revelaţia ca acomodare

Revelaţia nu-și putea atinge scopul, dacă nu era înţeleasă. Pentru a ajunge la noi, Dumnezeu a ţinut seama de condiţia omului, de capacitatea sa de înţelegere și de starea în care a ajuns după păcătuire. Într-un anumit sens, El S-a adaptat împrejurărilor, limbajului oamenilor cărora le vorbea prin profeţi, simbolurilor și imaginilor familiare lor. Această acomodare atinge punctul culminant în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Alegând oameni căzuţi pentru a comunica prin ei altor semeni ai lor, Dumnezeu Și-a arătat, de asemenea, condescendenţa. Totuși, nu trebuie să forţăm prea mult ideea de acomodare, pentru a nu denatura sensul adevărat al Sfintelor Scripturi.

32


Una dintre formele de acomodare ale lui Dumnezeu, în procesul revelaţiei, este limbajul antropomorfic1, exprimarea în „categoriile gândirii și acţiunii umane”.2 Pentru a Se revela, Dumnezeu Se folosește de forme de exprimare umane, voci, visuri, vedenii, întrupare, limbaj specific timpului și locului respectiv. „Dumnezeu Se folosește de acele elemente din universul cunoașterii umane, care pot sluji ca o asemănare sau ca un transfer al adevărului din domeniul divin în cel uman”. 3 Astfel, Dumnezeu este reprezentat în Biblie ca având un corp asemănător cu al omului, deși ni se spune că El este Duh (Ioan 4,24). El are faţă (Exod 33,20), ochi (Psalmi 11,4), urechi (Psalmi 18,16), nări și gură (Psalmi 18,8), braţe și mâini (Isaia 62,8), precum și picioare (Exod 24,10). Alte texte din Scripturi Il înfăţișează pe Dumnezeu ca având sentimente și atitudini similare cu ale oamenilor. El Își amintește (Exod 2,24), urăște (Psalmi 5,5), Se înfurie (Psalmi 106,40), Se mânie (1 Împăraţi 11,9), râde (Psalmi 2,4), experimentează plăcerea (Matei 3,17) și Îi pare rău (Geneza 6,6) sau este gelos (Exod 20,5). Totuși, nu trebuie să uităm că nu dispunem de cuvinte și concepte care să-L poată descrie pe Dumnezeu în mod perfect. Cuvintele întrebuinţate pentru a descrie atitudini, gânduri și sentimente omenești au un înţeles diferit când sunt aplicate la Dumnezeu, care transcende capacitatea și gândirea noastră. El afirmă despre Sine: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele” (Isaia 55,8). „Cu cine Mă veţi asemăna ca să fiu deopotrivă cu el, zice Cel Sfânt” (Isaia 40,25). Realitatea Fiinţei supreme este infinit superioară posibilităţilor de exprimare ale limbajului omenesc. Când este vorba de Dumnezeu, 1

Cuvântul antropomorfic provine din două cuvinte grecești: antropos = om și morphe = formă. De aici antropomorfic = de formă umană. 2 Vezi Bernard Ramm, Special Revelation and the Word of God, pag. 36-37, menţionat de prof. A. Orban în cursul Doctrina despre Dumnezeu, pag. 7. 3 A. Orban, curs Doctrina despre Dumnezeu, pag. 7.

REVELAÞIA

33

credinciosul trebuie să fie mereu conștient de limitele limbajului uman. Mânia, gelozia, ura și regretul Său au o calitate și o sferă de cuprindere pe care nu le putem decât bănui. De Numele Lui minunat trebuie să ne apropiem cu sfială, umilinţă și respect suprem, dar și cu încredere și iubire, căci El locuiește în locuri înalte și în sfinţenie, dar și cu cei zdrobiţi și smeriţi (Isaia 57,15). Dacă vom da un înţeles prea literal unor descrieri biblice, vom ajunge la contradicţii supărătoare (vezi 1 Samuel 15,15.29). f. Revelaţia este personală și propoziţională

După cum am arătat la punctul d), prin revelaţie Dumnezeu S-a descoperit în mod personal, Și-a descoperit lucrările Sale și relaţia Sa cu omul. „Credinţa înseamnă un act de încredere și supunere faţă de Dumnezeu”.1 Dar trebuie subliniat faptul că, prin Cuvântul Său, Dumnezeu comunică informaţii, adevăruri obiective, nu doar impresii subiective. Încrederea într-o Persoană nu exclude credinţa în faptele legate de acea Persoană, ci le presupune. Cu alte cuvinte, revelaţia este și propoziţională.

1

Idem, pag. 9.

Capitolul 2

INSPIRAŢIA BIBLICĂ I. BIBLIA – CARTEA ADEVĂRULUI RELIGIOS Există argumente raţionale că Biblia este o carte realizată nu doar prin mijloace omenești, ci pe căi supranaturale. De aceea mulţi o consideră ca fiind Cuvântul viu al lui Dumnezeu, exprimat în cuvinte omenești – o carte plină de autoritate, vrednică de încredere în cel mai înalt grad și suficientă pentru a conduce la mântuire pe oricine alege să dea curs adevărului în viaţa sa. Prezentăm în continuare câteva motive care justifică încrederea în această carte a lumii. 1. Unitatea ei remarcabilă

Cu toată diversitatea impresionantă a Sfintelor Scripturi, în privinţa stilului folosit de autori, a nivelului lor de cultură, a perspectivelor de abordare, a epocii în care au trăit și a subiectelor tratate, cartea prezintă o unitate remarcabilă. Aici ni se prezintă un singur Dumnezeu, un singur Creator și Mântuitor, care susţine creaţia și reface lucrurile distruse sau degradate prin înstrăinarea omului de El; o singură cale a mântuirii, un singur popor ales, care să mărturisească despre Dumnezeu și planul Său cu omenirea (vezi Exod 19,5.6; 1 Petru 2,9), un singur Mesia, vestit prin profeţi (Fapte 10,43) și descoperit la vremea stabilită. Această unitate, constituită în aparenţă „de la sine”, nu s-ar putea obţine în realitate fără o coordonare divină.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

35

2. Scriitorii Bibliei declară că și-au primit mesajele de la Dumnezeu

În Biblie, întâlnim de mii de ori exprimarea acestei pretenţii, într-un fel sau altul: „Domnul vorbește”, „așa vorbește Domnul” (Isaia 1,2; 56,1), „Domnul a zis” (Exod 3,7), „Domnul a zis lui Moise” (Exod 19,10), „Duhul Domnului este peste mine” (2 Samuel 23,2), „Domnul mi-a zis: ’Iată, pun cuvintele Mele în gura ta’” (Ieremia 1,8) etc. Nu există decât două posibilităţi de raportare la adevăr a acestor susţineri unanime ale profeţilor: ori erau convinși de ceea ce susţineau, ori afirmau în mod conștient ceva ce nu credeau. În primul caz, dacă nu aveau dreptate, s-au înșelat și avem de-a face cu persoane de capacitate îndoielnică. În al doilea caz, avem de-a face cu oameni lipsiţi de integritate, de onestitate, de respect faţă de adevăr. Cei care citesc Biblia cu seriozitate nu pot subscrie la nici una dintre cele două concluzii. Ei vor descoperi în Sfintele Scripturi profeţi perfect lucizi și iubitori de adevăr până la sacrificiu, deși nu erau desăvârșiţi în cunoaștere și în caracter. 3. Respectul faţă de adevăr

Scriitorii Sfintelor Scripturi au manifestat un vădit respect faţă de adevăr. Ei n-au ascuns slăbiciunile și păcatele liderilor lor, nici chiar atunci când viaţa le era în pericol. Ca urmare a proclamării fără reţineri a adevărului, Isaia, după tradiţia iudaică, a fost tăiat în două cu ferăstrăul, Ieremia a fost întemniţat și aruncat în groapă, Mica a fost aruncat în închisoare, Ilie a fost ameninţat cu moartea, Ioan Botezătorul a fost decapitat și aproape toţi apostolii au fost martirizaţi. Deși nu toţi aceștia au cărţi scrise în Biblie, toţi au nutrit același respect faţă de adevăr. De aceea merită să fie crezuţi. Ei au consemnat greșelile celor mai respectaţi reprezentanţi ai poporului lor: Avraam, Isaac, Iacov, Moise, David, Solomon.

36


Nu este acesta un argument puternic în favoarea onestităţii lor? Care popor din antichitate a mai produs o carte în care să fie consemnate josniciile conducătorilor lui? 4. Profeţiile împlinite în cursul istoriei

Acestea constituie un alt motiv de încredere în scrierile biblice. Nu vorbim aici de profeţiile condiţionale, care se împlinesc doar în cazul în care sunt împlinite condiţiile (vezi Ieremia 18,7-10), nici de cele care au un caracter vag, imprecis, cu mai multe posibilităţi de interpretare, ci la cele clare, cu împlinire ușor de identificat în istorie. Profetul Isaia a prezis apariţia împăratului persan Cir cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte, menţionând faptul că acesta avea să dea decretul de eliberare a iudeilor din captivitatea babiloniană (vezi Isaia 44,28; 45,1-6). Contraargumentul că pasajul biblic în cauză a fost scris după împlinirea evenimentului își are temeiul doar în presupunerea liberalilor că nu există posibilitatea predicţiei (prezicerii) evenimentelor viitoare, nu în vreo dovadă serioasă. Viziunile profetice paralele, din Daniel capitolele 2, 7 și 8, care înfăţișează o bună parte a istoriei lumii, putând fi urmărită cu ușurinţă, sunt o dovadă clară că Cineva poate cunoaște și descoperi viitorul și că cei care au prevestit aceste evenimente „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21). De aceea, „cuvântul profetic” este cel mai puternic argument raţional, care poate fi examinat de oricine, dacă are informaţii istorice suficiente (vezi 1 Petru 1,19). 5. Învăţăturile Bibliei întâmpină nevoile esenţiale ale fiinţei umane

Omul are nevoie de: speranţă, încredere, mângâiere, dragoste, răspunsuri la întrebările fundamentale ale existenţei, călăuzire, iertare și mântuire. În Sfintele Scripturi, există elemente care răspund la toate aceste nevoi fundamentale ale sufletului omenesc,


37

indiferent de condiţiile în care s-ar afla acesta. O altă carte de felul acesta nu cunosc. Mă întrebam adesea, când participam la înmormântări: Dacă n-aș fi creștin, din ce carte aș cita pentru a satisface nevoile sufletești ale celor ce plâng în jurul sicriului? Pe care filosof l-aș alege? N-am găsit nici o altă carte comparabilă cu Biblia! 6. Experienţa pozitivă a credincioșilor autentici

Aceasta este un alt argument în favoarea Bibliei, aflat la îndemâna oricui, indiferent de nivelul său de cultură. Scripturile Vechiului și Noului Testament sunt „o lumină care strălucește în loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1,19). După ce a răsărit „Luceafărul” în inima cuiva, după ce Isus Hristos a devenit Salvatorul recunoscut și acceptat, credinciosul dispune de un argument pe care nimeni nu i-l poate distruge, pentru că e un argument al experienţei confirmate de Scripturi. „Eu una știu: că eram orb și acum văd” (Ioan 9,25), a declarat cel vindecat de Isus. Încercarea cărturarilor de a-l deruta n-a avut nici un succes, căci el Îl întâlnise pe Isus, „Luceafărul de dimineaţă”, care îi luminase viaţa. Experienţa personală a schimbării vieţii prin influenţa supranaturală a Cuvântului este dovada cea mai la îndemână și de necontestat, pe care ar putea s-o obţină cineva. Ea confirmă existenţa unei forţe supranaturale, care lucrează în favoarea celor sinceri și însetaţi de Dumnezeu. Dacă cineva poate spune că „urmând chemarea divină, deși în trecut am urât, acum iubesc; am fost răzbunător, dar acum sunt iertător; am fost lacom, dar acum sunt generos; am fost vicios, dar acum sunt curat; am căutat slavă pentru mine, dar acum caut slava lui Dumnezeu” etc., o astfel de experienţă nu mai are nevoie de alte argumente pentru a face pe cineva să creadă în adevărurile Bibliei.

38


7. Respectul Mântuitorului faţă de scrierile Vechiului Testament

Cel mai mare dintre profeţi, Cel care i-a inspirat pe toţi ceilalţi profeţi (1 Petru 1,11), Isus, Domnul nostru, considera Scripturile ebraice ca având o deplină autoritate divină. El considera că „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan 10,35) și susţinea că „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). El S-a regăsit în Scripturi afirmând: „... ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). „Și a început de la Moise și de la toţi proorocii și le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24,27), celor doi ucenici care mergeau spre Emaus. Când era nevoie să argumenteze ceva, Isus Se baza pe Scripturi și cerea ca orice convingere să fie pusă în armonie cu acestea. El i-a provocat pe cărturari să pună în armonie credinţa lor, că Hristos este fiul lui David, cu faptul că acesta Îl numește Domn (vezi Marcu 12,35-37). „Oare n-aţi citit”, spunea El, referindu-Se la Scripturile ebraice (Matei 15,4). „Este scris” (Matei 21,13). „Oare n-aţi citit niciodată?” (Matei 21,26). „Ce este scris în Lege?” (Luca 10,26). Iată câteva dintre expresiile care arată respectul Său deosebit faţă de Scripturi. Pe aceeași linie se înscriu și declaraţiile: „Mama Mea și fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 8,21). „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17). El a combătut energic tradiţiile, care subminau autoritatea Cuvântului, acuzându-i pe cărturarii ipocriţi: „aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre” (Matei 15,6). Pentru Mântuitorul nostru, raportul biblic al creaţiei era privit ca o istorie autentică (Matei 19,4). Potopul și distrugerea Sodomei prin foc nu erau legende, ci realităţi (Matei 24,37-39; Luca 17,28). Cartea lui Daniel trebuia interpretată în mod istoric (Matei 24,15), iar Legea lui Dumnezeu era de neschimbat (Matei 5,17). „Învăţaţi de la Mine” (Matei 11,29) este imperativul Celui


39

ce a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr. Poziţia Sa faţă de scrierile inspirate este un model pentru toţi urmașii Săi. Motivele menţionate mai sus ne încurajează să credem că Sfintele Scripturi constituie un adevăr mântuitor pentru oricine își deschide inima faţă de el. Ele sunt inspirate, și învăţătura lor este obligatorie pentru orice om. II. DEFINIREA INSPIRAŢIEI Poate că nu există o sarcină mai importantă și mai dificilă pentru întreaga teologie decât înţelegerea și definirea corectă a inspiraţiei. Concepţia privitoare la inspiraţie influenţează întreaga doctrină religioasă, precum și viaţa practică. Altfel spus, tot ce credem și tot ce facem în domeniul religios decurge din concepţia noastră privitoare la revelaţie și inspiraţie. În capitolul precedent, am învăţat că, după înstrăinarea omului de Dumnezeu, Creatorul n-a mai putut comunica în mod direct cu omul. Pentru a face faţă situaţiei create, El a ales anumite persoane cărora le-a comunicat voia Sa și li S-a descoperit ca Persoană „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1,1), pentru a-i readuce pe oameni într-o relaţie personală și mântuitoare cu El. Profeţii au primit de la Dumnezeu și au comunicat mesajul Său oamenilor. Unii profeţi au scris, alţii n-au scris mesajele primite. Opera unora dintre cei ce au scris a fost inclusă mai târziu într-o colecţie recunoscută ca având valabilitate permanentă. Acești profeţi au ajuns să fie numiţi profeţi canonici. Cei care au vorbit sau au scris, dar ale căror lucrări n-au fost incluse în colecţia cu valoare permanentă (canon – măsură, dreptar), au fost numiţi profeţi necanonici. Între aceștia se află: Ilie, Elisei, Natan, Gad, Debora, Hulda, Ioan Botezătorul etc. Revelaţia și inspiraţia sunt strâns unite. Prima arată conţinutul mesajului comunicat de Dumnezeu profetului, a doua este primirea

40


mesajului de către profet și transmiterea lui către oameni. S-ar putea deci formula următoarea definiţie a inspiraţie: Ea este „procesul prin care Dumnezeu face ca o persoană aleasă de El în mod special să fie în stare să primească și să comunice mesajul Său corect, cu precizie și demn de crezare”.1 Inspiraţia biblică nu este de aceeași natură ca inspiraţia artistică sau tehnică, din care rezultă opere literare, artistice, tehnice, știinţifice etc. Nu este doar un elan al forţelor creatoare, specifice unor indivizi talentaţi. Oratoriul „Mesia” de Händel, poemul „Luceafărul” de Eminescu sau „Mattheus Passion” de Bach sunt lucrări inspirate, dar nu în sens biblic. Inspiraţia biblică este o lucrare divino-umană, în care Dumnezeu oferă conţinutul și asigură comunicarea ideilor prin profet, fără ca acestea să fie denaturate. Profetul se folosește de cuvintele, experienţele, cultura și capacităţile sale pentru a comunica în mod fidel conţinutul mesajului. Apostolul Pavel susţine că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3,16). El a folosit aici termenul grec theopneusis derivat din două cuvinte, theos = Dumnezeu și pneuma = suflare, respiraţie, suflet. Theopneusis înseamnă „insuflat de Dumnezeu”. Se știe că, în timpul viziunii, profetul era lipsit de suflare naturală (Daniel 10,17). Era ocazia lui Dumnezeu să „sufle” peste profet influenţa Sa supranaturală pentru a-i comunica gânduri și sentimente prin care acesta să fie împuternicit să transmită mesajul cu fidelitate. Desigur că theopneusis este o metaforă întrebuinţată pentru descrierea unui proces neînţeles pe deplin de către om. Apostolul Petru scrie că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21 s.a.). În grecește cuvântul este pheromenoi derivat din verbul phero = a mâna, a mișca. Luca 1

Roger W. Coon, Inspiration/Revelation. What Is and How It Works, partea I, Prophetic Gift in Operation, book 1, pag. 89. Ideile ce urmează în această secţiune sunt, în mare parte, extrase din lucrarea citată.


41

întrebuinţează cuvântul pentru a descrie efectul vântului asupra corăbiei bătute de furtună, în care se afla și Pavel („s-au lăsat mânaţi de vânt”; „eram împinși încoace și încolo de vânt – Fapte 27,17.27, s.a.). Așadar, profeţii erau „mânaţi”, „împinși”, purtaţi de Duhul Sfânt, „insuflaţi de Dumnezeu” pentru a fi în stare să primească și să transmită mesajul profetic. După cum la creaţiune au participat toate Persoanele Dumnezeirii (Geneza 1,1.26), la fel se întâmplă și în procesul inspiraţiei: Tatăl Îi transmite mesajul Fiului, Fiul îl dă Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt îl comunică profetului, de obicei printr-un înger (vezi Apocalipsa 1,1), pentru ca profetul să-l poată face cunoscut oamenilor care au nevoie de el. Membrii Sfintei Treimi lucrează în armonie perfectă și participă la toate etapele desfășurării Planului de Mântuire, deși, într-o anumită etapă, ponderea principală a acţiunii poate s-o aibă una dintre Persoanele divine. III. TEORII ALE INSPIRAŢIEI Întrucât Biblia nu expune în mod sistematic procesul inspiraţiei, fiecare cercetător abordează tema pe baza ipotezelor fundamentale, de la care pleacă. Printre problemele care se pun sunt și următoarele: Ce a comunicat Dumnezeu profeţilor: ideile sau cuvintele sau și ideile, și cuvintele, sau nici ideile, nici cuvintele, ci doar i-a impresionat, urmând ca aceștia să comunice impresiile primite? I-a controlat Dumnezeu pe profeţi în mod absolut, ţinându-i ca într-o „cămașă de forţă”, ferindu-i astfel să greșească, sau a lăsat posibilitatea ca produsul inspiraţiei să conţină unele discrepanţe? Dacă a îngăduit să apară în Biblie unele diferenţe, ce semnificaţie au ele pentru calitatea mesajului transmis? Ce modele de inspiraţie există? Dacă profeţii au făcut împrumuturi literare de la alţi scriitori, inspiraţi sau neinspiraţi, ce rol au aceste împrumuturi? Au devenit ele inspirate și au fost eliminate din acestea eventualele greșeli?

42


Există multe alte probleme care pot fi puse, dar ele depășesc intenţiile acestei lucrări, care își propune doar să schiţeze unele răspunsuri. Concepţiile teologilor cu privire la inspiraţie diferă între ele. Părerile variază de la cele mai radicale până la cele mai liberale. Pe acest teren delicat, cercetătorul trebuie să intre cu cea mai mare grijă, cu multă rugăciune, lepădare de sine, umilinţă și responsabilitate. Altfel, mândria, prejudecăţile și atitudinea, în general, vor influenţa în mare măsură concluziile la care se ajunge. Cercetătorul care ia în serios Biblia va pleca de la aceasta în procesul de elaborare a unei teorii a inspiraţiei. Criticii ar putea obiecta că, în acest caz, se pleacă de la premisa că Biblia este inspirată pentru a dovedi acest lucru, urmând astfel un cerc vicios de gândire. Dar există oare o altă cale pentru a începe un studiu fundamental? Nu fac așa și liberalii, care încep să studieze Biblia presupunând că, în realitate, nu există minuni? Pornind de la această ipoteză, teologul liberal nu va ajunge niciodată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, actul creaţiunii este o realitate, că minunile descrise în Biblie s-au întâmplat cu adevărat, că învierea lui Isus este un fapt istoric și promisiunea învierii din morţi este credibilă. Istoria însă ne demonstrează că Biblia este o carte care merită să fie luată în serios și ne-am propus să facem lucrul acesta formulând principiile ei de interpretare, pornind de la ea însăși. În ce privește inspiraţia, sunt mai multe teorii. Noi însă ne vom ocupa de trei dintre ele, pe care le considerăm mai reprezentative: 1. Teoria inspiraţiei verbale sau mecanice

Adepţii acestei teorii consideră că Dumnezeu le-a dat profeţilor atât mesajul, cât și cuvintele prin care să-l transmită, aceștia neavând permisiunea de a interveni în vreun fel. Rolul lor s-ar reduce la a înregistra mesajul, asemenea unui dactilograf sau stenograf. În acest caz, nu pot fi folosite sinonime, topică diferită, îmbunătăţiri stilistice


43

sau frazeologice, nici chiar alte semne de punctuaţie, fără denaturarea mesajului divin. De asemenea, n-ar putea exista, în manuscrisele originale, nici un fel de greșeli sau imperfecţiuni, ci doar adevărul sub toate aspectele. Poziţia aceasta a fost susţinută, poate într-un mod mai atenuat, chiar de unii teologi ai Bisericii Adventiste, deși n-a fost exprimată oficial. Iată o mostră dintr-un moment al istoriei noastre, în care unele persoane cu influenţă au alunecat pe panta inspiraţiei verbale. Se susţinea că „Biblia este o carte de informaţii divine, privitoare la calea mântuirii, fără deficienţe sau erori în rapoartele scrise prin inspiraţia Duhului Sfânt. Nu numai că fiecare cuvânt de doctrină este adevărat, ci, de asemenea, nu există nici o greșeală în datele istorice prezentate, nici în vreun alt domeniu al cunoașterii divino-umane..., chiar fiecare remarcă întâmplătoare în domeniile geologiei, cosmologiei, astronomiei și biologiei este adevărată”.1 Deși în Biserica Adventistă de astăzi sunt foarte puţini lideri care ar putea subscrie la această poziţie, dată fiind importanţa revistei Ministry, în care a apărut declaraţia de mai sus, avem dovada unui moment în care concepţia inspiraţiei verbale era larg răspândită. Și momentul s-a prelungit destul de mult. Desigur, există alte confesiuni în care numărul adepţilor inspiraţiei verbale sau mecanice este, poate, majoritar. Părerea noastră este că Biblia, studiată în contextul ei general, nu oferă temeiuri suficiente pentru adoptarea concepţiei inspiraţiei verbale. Voi reveni asupra acestei probleme. 2. Teoria inspiraţiei plenare (dinamice)

Această teorie se mai numește și teoria inspiraţiei gândirii. Ea sugerează că nu cuvintele profeţilor sunt inspirate (decât cu rare excepţii), ci gândurile lor, mesajele comunicate de Dumnezeu 1

Revista Ministry, iunie 1931, pag. 20.21; citat de George R. Knight în A Search for Indentity, pag. 137. 138.

44


acestora pe diferite căi. Folosind limbajul timpului și al poporului lor, tiparele de gândire ale vremii, metodele de comunicare eficiente în vremea în care au trăit, acţionând la nivelul de instruire pe care îl aveau, profeţii s-au folosit de vocabularul, experienţa și capacitatea lor pentru a exprima corect mesajul primit. În această înţelegere, profeţii nu primesc, de regulă, cuvintele sau forma în care să-și exprime solia primită. Dumnezeu nu le anulează personalitatea și nu exercită asupra lor un control absolut, care să nu le permită nici o participare la procesul comunicării. Dimpotrivă, ei sunt agenţi activi ai lui Dumnezeu, folosindu-și personalitatea și participând cu toată fiinţa lor la găsirea formei în care va fi exprimat conţinutul mesajului divin. Pe baza acestei înţelegeri, putem spune că, după cum Cuvântul întrupat, Isus Hristos, este în totul Dumnezeu și în totul om, la fel și Cuvântul scris este divin în conţinutul mesajului și uman în forma de prezentare. Întrucât numai Dumnezeu este infailibil, numai ce vine de la El este lipsit în totul de eroare. Prin urmare, n-ar trebui să pretindem perfecţiunea de la profeţi, nici în cunoaștere, nici în caracter, nici în forma de prezentare a mesajului primit prin revelaţie. 3. Teoria liberală a inspiraţiei – inspiraţia ca întâlnire

Adepţii acestei teorii, numite și „neo-ortodoxie”, „existenţialism”, se bazează în bună parte pe conceptul „eu-Tu” elaborat de filosoful și teologul evreu Martin Buber (1878-1965). Până la el, revelaţia era considerată de toată lumea creștină ca fiind transmiterea de cunoștinţe și informaţii obiective despre sau de la Dumnezeu. Conceptul „eu-Tu” situează revelaţia dincolo de informaţie, înţelegând-o ca pe o descoperire de Sine a lui Dumnezeu faţă de om, nu ca pe o împărtășire de adevăruri despre Dumnezeu, o întâlnire a profetului cu Dumnezeu, „deplina prezenţă a lui Dumnezeu în conștiinţa profetului”.1 Conţinutul 1

Vezi Raul Dederen, Toward a Seventh-day Adventist Theology of Revelation and Inspiration, 1974, pag. 1-20.


45

nu este ceva despre Dumnezeu, ci El Însuși (Cineva), adresându-se omului și cerându-i un răspuns. Din acest punct de vedere, Biblia nu mai este revelaţie, ci mărturie despre revelaţie, este rezultatul reflexiei raţionale a autorilor ei despre manifestarea de Sine a lui Dumnezeu. Funcţia profetului nu mai este să transmită informaţii doctrinare, adevăruri propoziţionale obiective, ci se reduce la o mărturie subiectivă, privitoare la experienţa presupusei întâlniri. Evident că în Biblie lucrurile sunt înfăţișate cu totul altfel. Aici întâlnim un Dumnezeu personal, care Se descoperă pe Sine în istorie, care comunică adevăruri despre Sine, în anumite timpuri sau locuri. Se arată ca fiind Creatorul, Răscumpărătorul, Legiuitorul, Suveranul universului, Domnul domnilor, Stăpânul istoriei, Mântuitorul și Judecătorul lumii. El comunică adevăruri propoziţionale, descoperă viitorul și intervine în desfășurarea evenimentelor, pentru binele celor care răspund invitaţiei Sale pline de har. In cadrul acestei teorii, se susţine totuși că profetul este inspirat, dar acesta este privit doar ca interpret al descoperirii de Sine a lui Dumnezeu în termenii timpului său. Inspiraţia sa este subiectivă, susţin adepţii acestui tip de inspiraţie. Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci conţine Cuvântul lui Dumnezeu și este doar o mărturie a experienţei interioare a profetului. Inspiraţia este mai degrabă afectivă decât raţională, obiectivă. Într-un anumit sens, susţin existenţialiștii, oricine este inspirat, căci inspiraţia este cantitativă, nu calitativă, iar profeţii se deosebesc de oamenii obișnuiţi doar prin gradul lor superior de experienţă. Apostolul Petru declară că „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime” (Fapte 3,21). Pavel afirmă că „Duhul spune lămurit...” (1 Timotei 4,1). Deci nu poate fi vorba doar de o întâlnire subiectivă între profet și Dumnezeu, ci de comunicarea unui conţinut de adevăruri necesare mântuirii omului. Nu toţi pot fi profeţi, ci doar aceia pe care Dumnezeu

46


i-a chemat (1 Corinteni 12,11.29). Iar profeţii nu spuneau ce le trecea prin cap, ci vorbeau „după cum le da Duhul să vorbească” (Fapte 2,4). Adepţii teoriei inspiraţiei ca întâlnire nu iau Biblia în serios. Din punctul lor de vedere, Biblia nu mai poate constitui o carte normativă, plină de autoritate divină, temeiul credinţei și al vieţii practice. Autoritatea devine cititorul, care decide ce este și ce nu este adevăr. Astfel, dispare orice criteriu obiectiv de evaluare a experienţelor individuale sau colective. Orice afirmaţie biblică poate fi respinsă și orice eroare poate fi acceptată. Nu mai rămâne o credinţă „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). În acest caz, omenirea se aseamănă cu navigatorii care plutesc fără busolă pe o mare înfuriată, cu cerul acoperit de nori. Creștinii serioși nu pot subscrie în nici un caz la această concepţie. Între primele două teorii ale inspiraţiei – cea verbală și cea plenară – și ultima, cea a teoriei inspiraţiei ca întâlnire, deosebirea principală este că primele consideră că inspiraţia este obiectivă, propoziţională, transmiţătoare de adevăr, în timp ce inspiraţia ca întâlnire este considerată subiectivă și constituie doar o interpretare din partea profetului a experienţei sale mistice, obscure, nedecantate, care conţine adevăr, dar nu este adevărul. Autorul consideră că atât teoria inspiraţiei verbale, mecanice, cât și teoria liberală, a inspiraţiei ca întâlnire, sunt teorii extremiste, dăunătoare și periculoase pentru o atitudine corectă faţă de scrierile sacre, inspirate. Fără îndoială că în procesul inspiraţiei sunt implicate atât gândurile, ideile, cât și cuvintele. Sunt pasaje în care întreaga redactare Îi aparţine lui Dumnezeu (cum a fost cazul Legii morale, rostite de Dumnezeu pe muntele Sinai și scrise de El pe table de piatră). Dar, în general, „nu cuvintele sunt inspirate, ci profetul este inspirat”.1 Profetul se folosește de cuvinte potrivite și Dumnezeu îl conduce să folosească acele cuvinte care exprimă 1

Ellen G. White, Selected Messages, book 1, pag. 21.


47

ceea ce Duhul Sfânt dorește să spună și nu altceva. Dar Dumnezeu nu este preocupat în primul rând de cuvinte, ci de adevăr, care poate fi exprimat în multe feluri. În procesul inspiraţiei, dimensiunea divină și cea umană se împletesc. Duhul Sfânt luminează mintea, activează memoria, insuflă gânduri și atrage atenţia la problemele care urmează să fie tratate.1 Profetul Mica ne explică: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoștinţa dreptăţii și de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirile lui” (Mica 3,8). Îi mai trebuiau doar cuvintele corespunzătoare pentru scopul urmărit, și acestea puteau fi luate fie din scrierile altor profeţi inspiraţi (vezi Mica 4,1-3 comparat cu Isaia 2,2-4), fie chiar din lucrări neinspirate. IV. ALTE ASPECTE PRIVITOARE LA INSPIRAŢIE 1. Grade de inspiraţie

Părerea că profeţii au experimentat diferite grade de inspiraţie, că unii dintre ei ar fi fost mai inspiraţi decât alţii, nu poate fi susţinută cu Biblia. Profetul este inspirat sau nu este. El nu poate fi doar parţial inspirat. Un anumit profet poate fi mai înzestrat intelectual, mai experimentat sau mai bine instruit decât alţii, dar aceasta nu înseamnă că este mai inspirat. Diferenţele dintre profeţi au influenţat doar forma în care a fost prezentat mesajul, dar nu conţinutul acestuia. O femeie este sau nu gravidă. Ea nu poate fi parţial gravidă.2 Biblia nu face nici o referire la existenţa gradelor de inspiraţie ale profeţilor, indiferent dacă au fost profeţi canonici sau necanonici.3 Mântuitorul Însuși a declarat că nici un profet n-a fost mai mare decât Ioan Botezătorul, deși acesta nu are cărţi 1

Vezi T. Hausel Gemison, A Prophet Among Us. Ideea este preluată de la Roger W. Coon, fost profesor la Universitatea Andrews, S.U.A. 3 Profeţii canonici sunt cei care au scrieri între cele 66 cărţi ale Bibliei. 2

48


scrise în Biblie. Toţi profeţii din Biblie au avut aceeași sursă de inspiraţie și de putere, au avut slăbiciuni omenești, au experimentat aceleași fenomene fizice în timpul viziunilor profetice. Desigur că învăţăturile comunicate prin profeţi nu au toate aceeași importanţă. Isus considera „dreptatea, mila și credincioșia” ca făcând parte dintre cele mai importante lucruri din Lege (Matei 23,23) și că iubirea este cea mai mare poruncă din Lege (vezi Matei 22,36-40). Apostolul Pavel i-a dat multe sfaturi lui Timotei. Dintre următoarele două, cred că veţi fi de acord că primul este mai important decât al doilea: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei...” (1 Timotei 6,12) și „când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o la Troa, la Carp” (2 Timotei 4,13). Dar faptul că există grade de importanţă a comunicărilor profetice nu înseamnă că există și grade de inspiraţie. Dacă s-ar admite că există grade de inspiraţie, cine dintre oameni ar urma să le identifice, care să aibă o autoritate superioară profeţilor? Ellen G. White, despre care vom vorbi mai târziu, a declarat în mod hotărât, într-o scrisoare adresată președintelui de atunci al Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste, care publicase mai multe articole pe această temă în revista oficială a Bisericii, Review and Herald: „Învăţăturile tale despre inspiraţie nu sunt inspirate”.1 Deși validitatea acestui argument depinde de creditul pe care i-l acordăm lui Ellen White, nu văd argumente valide în favoarea ideii că există grade de inspiraţie profetică. 2. Grade de autoritate ale profeţilor

Și aici putem afirma că nu avem temeiuri biblice pentru a susţine că profeţii au fost înzestraţi cu autoritate diferită, în funcţie de canonicitatea lor. Următoarele două ar putea convinge: Profetul Natan, care nu este un profet canonic, l-a mustrat pe David, profet canonic, pentru crimă împotriva lui Urie și adulter 1

E. G. White, Selected Messages, book 1, pag. 23.


49

cu Bat-Șeba, soţia acestuia (2 Samuel 12). Faptul că lui Natan i s-a cerut să-l mustre pe David arată că primul nu avea o autoritate inferioară celui de-al doilea. Gad, profet necanonic, l-a mustrat pe același rege, David, pentru ambiţiile sale de cucerire, care l-au condus să facă numărătoarea poporului Israel (vezi 1 Cronici 21). Și, în acest caz, Dumnezeu nu a ezitat să folosească un profet necanonic pentru mustrarea și corectarea unui profet canonic. Așadar, nu există grade de inspiraţie sau de autoritate pentru profeţi. Dacă cineva a fost chemat la slujba de profet, când Duhul lui Dumnezeu vine peste el, este total inspirat și deplin autorizat să-și transmită mesajele date lui de Dumnezeu, care l-a chemat și l-a autorizat să fie purtătorul Său de cuvânt. 3. Inspiraţia: permanentă sau intermitentă?

Teologii nu sunt toţi de acord dacă profeţii au fost inspiraţi tot timpul, ziua și noaptea, fără intermitenţe sau doar în anumite momente sau perioade ale vieţii. Unii, care asociază inspiraţia cu slujba de profet, consideră că aceasta este permanentă, așa cum apostolul este apostol tot timpul.1 Aceștia argumentează că Domnul Isus a promis că va fi permanent cu ucenicii (Matei 28,19.20) și că Duhul Sfânt va rămâne cu ei în veac (Ioan 14,14). Demonstraţia nu pare însă destul de convingătoare pentru a justifica ideea că un profet trebuie să fie inspirat douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Ezechiel arată anumite zile precise, în care Domnul i-a vorbit (vezi 24,1; 26,1; 29,1). Evanghelistul Luca menţionează perioada în care i-a vorbit Dumnezeu lui Ioan Botezătorul (Luca 3,1-2). Elisaveta și Maria au vorbit sub inspiraţie într-un timp anumit (Luca 1,41.42.46). La fel s-a întâmplat și cu Zaharia (vers. 67). Saul, primul rege al lui Israel, a profetizat fără să fie profet permanent (1 Samuel 19,23.24). Un alt argu18

Vezi Paul Schanz, A Christian Apology.

50


ment în favoarea inspiraţiei intermitente este că, uneori, profeţii au dat sfaturi greșite (vezi 2 Samuel 7,1-4.12.13). În această situaţie, nu puteau fi sub inspiraţie. 4. Cine sau ce este inspirat

Întrebarea la care trebuie să răspundem aici este: asupra cărei entităţi Își exercită Duhul Sfânt influenţa – asupra profetului, asupra scrierii sale sau asupra mediului social, a comunităţii, în care a trăit profetul? Această ultimă întrebare decurge din concepţia liberală, care pleacă de la premisa că scrierile profetice au fost elaborate în perioade lungi de timp, că la scrierea unei cărţi atribuite unei anumite persoane au colaborat de fapt mai mulţi autori diferiţi, înșiraţi uneori pe parcursul a sute de ani, fiecare contribuind cu ceva la realizarea cărţilor Bibliei, așa cum le avem astăzi. Liberalii aceștia cred că unii dintre acești colaboratori ar fi produs anumite fragmente din cărţile respective, alţii le-au adunat, alţii le-au redactat, o dată sau de mai multe ori, până când, printr-un asemenea proces de evoluţie, s-a ajuns la stadiul final. De aceea, spun ei, nu este inspirat un anumit scriitor biblic, ci comunitatea religioasă din care a făcut parte acesta. Discutarea acestei păreri aici ar fi o pierdere de timp, deși ea ar merita atenţia într-un cerc de specialiști, deoarece această concepţie a redus Biblia la o carte cu nimic superioară celorlalte opere omenești ale antichităţii, jefuind-o de orice autoritate normativă și mântuitoare. Singura bază evidentă a acestei înţelegeri este necredinţa în supranatural, situată la temelia gândirii teologilor respectivi. În ce ne privește, luând Biblia în serios, suntem convinși că și profetul este inspirat, și scrierile acestuia sunt inspirate. Paternitatea nu este colectivă, dar este rezultatul cooperării dintre acţiunea divină și activitatea umană. Aceasta nu înseamnă că scriitorii inspiraţi de mai târziu n-au intervenit în nici un fel asupra unor


51

cărţi biblice, scrise de confraţii lor. Spre exemplu, capitolul 34 din Deuteronom, care vorbește despre moartea lui Moise, trebuie să fi fost scris de altcineva, probabil de Iosua. Capitolul 52 din Ieremia a fost, de asemenea, adăugat, căci la sfârșitul capitolul 51 este scris: „Până aici sunt cuvintele lui Ieremia”. În același fel, precizările din cartea Judecători (17,6; 18,1 etc.) că „în vremea aceea nu era împărat în Israel” trebuie considerate interpolări ulterioare, ca și actualizarea numelor anumitor localităţi, al căror nume iniţial este schimbat pe parcurs. Dar nimic din toate acestea nu afectează calitatea acestor scrieri inspirate. 5. Extinderea inspiraţiei

Din cele spuse până acum rezultă că inspiraţia se exercită asupra profetului, nu neapărat asupra cuvintelor pe care acesta le folosește în mod liber, cu condiţia ca ele să nu afecteze mesajul revelat. S-a arătat, de asemenea, că nu există grade de inspiraţie sau de autoritate profetică. De aceea, nu există cărţi inspirate în mai mare sau mai mică măsură decât altele. Tot ce este inspirat este inspirat pe deplin. Problema care se pune aici este dacă toată Biblia este inspirată sau numai o parte din ea. Textul care răspunde direct la întrebare îl avem în 2 Timotei 3,16: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos”. Numai că acest pasaj poate fi redat în două feluri în românește – așa cum este tradus în versiunea Cornilescu și menţionat mai sus sau astfel: „Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu este de folos”. Ambele traduceri sunt posibile. Doar pe baza acestui text nu putem hotărî care traducere ar trebui folosită aici. Dar suntem ajutaţi de contextul mai larg al scrierilor lui Pavel sau al altor scrieri biblice. În Fapte 24,14, apostolul declară: „Eu cred tot ce este scris în Lege și în prooroci”. Întrucât expresia „Lege și prooroci” denumește Vechiul Testament, Scripturile ebraice, cele treizeci și nouă de cărţi recunoscute de evrei și de Isus Hristos ca fiind inspirate, redarea textului în discuţie prin

52


„toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” este pe deplin legitimă. Mântuitorul a susţinut acest punct de vedere când a zis: „O, nepricepuţilor și zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii... și le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El... Apoi le-a zis... trebuie să se întâmple tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi (Luca 24,25-27.44, s.a.). După cum am arătat mai înainte (vezi capitolul 2, subcapitolul I, punctul 7), Isus a manifestat un respect total faţă de Scripturile ebraice. Dar nu numai El, ci și scriitorii Noului Testament (vezi 2 Petru 1,19-21; Evrei 3,7-11). Dar ce putem spune despre scrierile Noului Testament? Sunt ele toate inspirate? În secolul al IV-lea al erei creștine, reprezentanţii bisericii au recunoscut ca fiind inspirate toate cele douăzeci și șapte de cărţi ale Noului Testament. Episcopul Atanasie le-a menţionat pe toate în anul 367 d.Hr. Apostolul Petru a crezut încă de pe vremea sa că scrierile apostolului Pavel se aflau printre „celelalte Scripturi” și erau adesea „răstălmăcite” (2 Petru 3,16). Ioan credea că Apocalipsa scrisă de el era inspirată și nu trebuie modificată (Apocalipsa 22,18.19). Apostolul Pavel susţinea că Evanghelia predicată de el „nu este de obârșie omenească”, deoarece o primise „prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1,12) și era propovăduită „nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt” (1 Tesaloniceni 1,5). De aceea considera predicarea sa ca fiind „Cuvântul lui Dumnezeu care lucrează” (1 Tesaloniceni 2,13). Așadar, putem considera întreaga Biblie, toate cele 66 de cărţi, ca fiind inspirate, pline de autoritate, normative, vrednice de încredere și respect suprem, căci toate vin de la Cel Atotștiutor, Atotputernic, plin de bunătate și îndurare, care a plătit cu preţul vieţii Fiului Său vinovăţia noastră și a făcut posibilă întoarcerea noastră în familia de care ne-am înstrăinat.


53

6. Modele biblice de inspiraţie

Dacă revelaţia este lucrarea lui Dumnezeu, prin care transmite mesajul Său profetului, același Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, îl face în stare pe profet să înţeleagă în mod corect mesajul Său și să-l transmită mai departe destinatarilor. Profeţii au folosit mai multe căi prin care au intrat în posesia soliei divine și pentru a le comunica oamenilor conţinutul acesteia. Redăm în continuare unele dintre ele: a. Modelul vizionar

A fost, probabil, cel mai des folosit de Dumnezeu pentru instruirea profeţilor. Domnul le-a vorbit profeţilor prin viziuni în timpul zilei și prin visuri în timpul nopţii (Numeri 12,6.7). Nu de puţine ori însă, El S-a revelat prin ceea ce noi numim „teofanii”, în care profetul vedea sau auzea vorbind o fiinţă cerească. Experienţa lui Moise cu rugul aprins (Exod 3,4) și întâlnirea lui Iosua în faţa Ierihonului cu „Căpetenia oștirii Domnului” (Iosua 3,13-15) sunt astfel de exemple. La rugăciunea lui Elisei, când slujitorul lui s-a înspăimântat de mulţimea soldaţilor sirieni, veniţi să-l prindă pe stăpânul său, „Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai și de cară de foc împrejurul lui Elisei (2 Împăraţi 6,17). Și profetul Isaia putea spune cu convingere: „am văzut pe Domnul” sau „am auzit glasul Domnului” (Isaia 6,1.8). Uneori, realităţile înfăţișate profeţilor erau atât de clare, încât aceștia cu greu le puteau deosebi de realitatea normală.1 b. Raportul martorilor oculari

În anumite cazuri, Dumnezeu i-a îndemnat pe anumiţi scriitori ai Bibliei să raporteze ce au văzut și au auzit. Evangheliile scrise de Matei și Ioan se înscriu în acest model de inspiraţie. Apostolul Ioan scria: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre... aceea 1

Vezi Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord, pag. 412-414.

54


vă vestim și vouă, ca și voi să aveţi părtășie cu noi” (1 Ioan 1,1-3). În asemenea cazuri, scriitorii n-aveau nevoie de viziuni pentru a-și prezenta raportul. Scrierile realizate în felul acesta erau la fel de inspirate ca și cele bazate pe viziuni, visuri sau teofanii. c. Modelul epistolar

Este foarte răspândit în Noul Testament. Apostolii au adresat scrisori fie unor persoane particulare, fie unor biserici locale, scrisori care circulau și în afara acestora. Poate că apostolul Pavel nu s-a gândit niciodată că o scrisoare personală, ca cea adresată lui Filimon sau ca cele adresate lui Timotei sau Tit, vor ajunge să fie răspândite pretutindeni în lumea creștină. Dar astăzi ne bucurăm că acest lucru s-a întâmplat. În aceste scrieri, lucrurile obișnuite se împletesc cu sfaturile și învăţăturile spirituale. Epistolele adresate lui Timotei, Tit, Filimon și părţi din celelalte epistole constituie un tezaur valoros de sfaturi care ne sunt folositoare și nouă astăzi. În ele găsim adevăruri teologice și sfaturi inspirate. Și unele și altele sunt necesare, importante și de folos. Unii pretind că sfaturile date, fără să aibă la bază viziuni prin care profetul să fi fost îndrumat în mod direct, nu sunt inspirate. Dar capitolul 7 din 1 Corinteni arată că, și atunci când dă sfaturi bazate pe cunoștinţele lui anterioare și pe experienţa sa profetică, scriitorul biblic trebuie considerat ca fiind inspirat. Este adevărat că unele sfaturi, chiar dacă sunt scrise în Biblie, nu au valoare permanentă. Aceasta nu înseamnă că ele nu sunt inspirate, dacă, în interpretarea lor, se ţine seama de timpul, locul și împrejurările în care au fost scrise. Spre exemplu, sfatul dat de apostolul Pavel celor necăsătoriţi ca „fiecare să rămână așa cum este” (1 Corinteni 7,26) nu poate avea valoare de principiu, adică nu poate fi valabil pentru orice timp sau orice împrejurări. Dar acest fapt nu înseamnă că recomandarea nu era inspirată, dacă o încadrăm în limitele stabilite chiar de apostol: „având în vedere strâmtorarea de acum” (1 Corinteni 7,26). El încheie cu precizarea: „Cred că și eu am Duhul lui Dumnezeu” (vers. 40).


55

d. Modelul literar

Anumite cărţi ale Sfintelor Scripturi sunt scrise în formă poetică (Psalmii, Cântarea cântărilor), altele în proză. Unele aparţin prozei didactice (Proverbele, Eclesiastul). În cartea Psalmilor, ca și în alte lucrări și pasaje biblice, scriitorii își exprimă cele mai intime și diverse sentimente, frământări, neliniști, incertitudini și chiar ostilitate, ură și sentimente de răzbunare. Pe de altă parte, întâlnim adânci emoţii pozitive ca: încrederea, bucuria, speranţa, certitudinea, atașamentul și hotărârea de a persevera pe calea cea bună. În literatura biblică poetică este reprezentată în linii mari toată gama trăirilor care se degajă din afectivitatea umană, în diversitatea situaţiilor posibile. În Biblie, Dumnezeu nu S-a descoperit doar pe Sine, ci l-a prezentat și pe om, în toată complexitatea trăirilor sale. Întrucât acestea nu sunt doar pozitive, nu exprimă doar gânduri, sentimente și atitudini bune, nu le putem considera modele demne de urmat, fără o evaluare în lumina învăţăturii de bază și a contextului întregii Scripturi. Pentru o mai bună înţelegere, să luăm în atenţie Psalmul 139. După ce David își exprimă uimirea și încântarea faţă de Cel Atotștiutor și Omniprezent și admiră capodopera creaţiei Sale, omul, „făptură atât de minunată” (vers. 14), rostește următoarele cuvinte: „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârșită; îi privesc ca pe vrăjmașii mei” (vers. 21.22). În acest moment, parcă poetul se îndoiește de puritatea propriilor sale trăiri și bănuiește că a mers prea departe. Schimbă tonul discursului său poetic și continuă: „Cercetează-mă Dumnezeule, și cunoaște-mi inima, încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei” (vers. 23.24). Înţelegerea acestui gen de literatură biblică nu este completă. Trebuie să continuăm cu modestie și perseverenţă studiul nostru

56


pentru a descoperi cât mai mult din ceea ce dorește Dumnezeu să ne comunice prin acest tip de literatură inspirată. e. Modelul cercetărilor istorice

Este una dintre cele mai interesante forme de inspiraţie. El contribuie la o mai bună înţelegere a căilor diferite, prin care Dumnezeu ne-a dat cunoștinţa mântuirii. Evangheliștii Marcu și Luca n-au scris Evangheliile care le poartă numele în urma unor visuri sau viziuni profetice, nici n-au fost martori ai evenimentelor despre care au scris. Se crede că Marcu a depins în mare măsură de informaţiile primite de la apostolul Petru. Dar el a fost, de asemenea, un cercetător sârguincios al istoriei recent consumate în Palestina timpului său. 7. Profeţii au fost ajutaţi la redactarea scrierilor lor

Nu toţi profeţii și-au scris singuri operele. Unii au fost ajutaţi de alte persoane pentru scrierea cărţilor lor. Prezentăm câteva cazuri de acest fel: Profetul Ieremia a fost ajutat de Baruc pentru scrierea cărţii sale. Raportul spune că „Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia, și Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul” (cap. 36,4). Întrucât Ieremia se afla în închisoare și nu se putea deplasa, l-a trimis pe Baruc la templu să citească „în auzul poporului” din cartea pe care o scrisese, în speranţa că oamenii se vor trezi și se vor întoarce la Domnul. După ce le-a citit din carte, Baruc a fost somat de autorităţi să se înfăţișeze înaintea căpeteniilor și a regelui Ioiachim și să le citească și lor cartea, după care regele a aruncat-o în foc. Ieremia însă „a luat o altă carte și a dat-o lui Baruc... Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea” (Ieremia 36,32). Deși scrisă de Baruc, adevăraţii autori ai cărţii au fost


57

Dumnezeu și profetul Ieremia. În Noul Testament, sunt raportate mai multe cazuri de felul acesta. Terţiu a scris Epistola către Romani (Romani 16,22). Sosten se pare că a scris prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, pe care o avem în Biblie (1 Corinteni 1,1). Timotei și Luca sunt alţi posibili colaboratori ai apostolului Pavel în vederea scrierii epistolelor sale (vezi Filipeni 1,1; 2 Timotei 1,11). El avea vederea slabă și nu putea să scrie decât cu litere mari (Efeseni 6,11). Dar aceasta nu afecta inspiraţia scrierilor sale. Uneori, asistentul literar nu era doar un scrib, ci un factor activ, care contribuia la înfrumuseţarea stilului scrierii profetului și, desigur, la corectarea greșelilor gramaticale. Un asemenea caz se întâlnește la scrierea primei Epistole a apostolului Petru, despre care autorul spune: „V-am scris aceste puţine rânduri prin fratele Silvan” (1 Petru 5,12 subl.a.). Un studiu comparativ al celor două epistole ale lui Petru scoate în evidenţă superioritatea literară a celei dintâi în raport cu cea de-a doua. Vocabularul, construcţia frazelor, frumuseţea stilului primei epistole a apostolului Petru o diferenţiază net, ca formă, de cea de-a doua, care pare să fi fost scrisă chiar de mâna obosită a bătrânului apostol. Dar conţinutul celei de-a doua este la fel de bun ca și al celei dintâi. Inspiraţia din partea Duhului Sfânt controlează conţinutul, nu forma de exprimare a mesajului. Dar chiar dacă cei ce i-au ajutat pe profeţi în scrierile lor erau superiori pe plan literar, paternitatea scrierii nu le revenea lor, ci profeţilor inspiraţi. 8. Împrumuturi literare făcute de profeţi

Mulţi dintre cititorii Bibliei nutresc prejudecata (așa cum s-a întâmplat cândva și cu autorul acestei cărţi) că scriitorii Sfintelor Scripturi, chiar dacă Dumnezeu nu le-a dictat direct sau printr-un agent al Său toate cuvintele, n-au împrumutat nimic de la alţi autori în materialul pe care ni l-au transmis și că au fost cu totul independenţi de alţi scriitori.

58


Această părere pune în mare pericol credinţa celor ce se hotărăsc să studieze în profunzime Cartea noastră de căpătâi – Biblia, fiindcă, atunci când vor descoperi că lucrurile stau altfel decât au crezut, vor trebui ori să renunţe la prejudecată (ceea ce este dificil datorită orgoliului și inerţiei gândirii), ori să considere că Biblia nu este inspirată. Alţii pot recurge la tot felul de tertipuri pentru a nega realitatea sau pentru a o ignora sau denatura. Dar mai există un pericol pentru cercetătorii Bibliei: oamenii instruiţi, inteligenţi și riguroși în gândire pot fi îndepărtaţi de Biblie când constată că realitatea descoperită de ei nu este acceptată de pretinșii adepţi ai Scripturilor. În al treilea rând, această poziţie fundamentalistă îngustă poate duce la respingerea scrierilor lui Ellen G. White ca scrieri inspirate, pentru că ele nu intră în tiparele fixate în mintea lor. Apoi, vine rândul Bibliei să fie respinsă, după care victimele propriei lor încăpăţânări sunt aruncate în valurile scepticismului. Având în vedere cele menţionate mai sus, fac un apel serios către cititorii acestei lucrări să renunţe la ideile preconcepute și să examineze cu onestitate și luciditate argumentele și dovezile prezentate în continuare. Teza pe care o enunţ aici și pe care o voi argumenta este că profeţii biblici, în scrierile sau rostirile lor, au împrumutat material de la alţi scriitori, inspiraţi sau neinspiraţi, pe care l-au folosit în propriile scrieri sau predici. a. Împrumuturi de la alţi scriitori inspiraţi

Să luăm pasajul din Mica 4,1-3: „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor și popoarele vor veni grămadă la el... și vor zice... haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui... Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare... Din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăţa să facă război”. Cititorul


59

este rugat să compare acest pasaj profetic cu cel din Isaia 2,2-4. Se va observa că acestea sunt aproape identice: ideile sunt aceleași, cuvinte, expresii și propoziţii sunt copiate cu fidelitate de către profetul Mica. Nimeni însă nu afirmă că n-a fost inspirat. Dacă veţi compara capitolele 18, 19 și 20 din a doua carte a Împăraţilor cu capitolele 36, 37, 38 și 39 din cartea profetului Isaia, veţi observa că toate cele patru capitole din Isaia au fost copiate aproape ad-literam de către autorul cărţii 2 Împăraţi și incluse în raportul său. Psalmul 18 este copiat în întregime în 2 Samuel 22. Evanghelia lui Marcu este copiată în proporţie de 91% de către evangheliștii Matei și Luca. b. Împrumuturi de la autori neinspiraţi

Ele produc o situaţie și mai tulburătoare. Scriitorii inspiraţi ai Bibliei au preluat de la aceștia cuvinte, expresii, propoziţii sau pasaje mai lungi, pe care le-au inclus în scrierile lor. Uneori, și-au descris propriile viziuni în cuvinte pe care le folosiseră autori ai scrierilor apocrife sau pseudoepigrafe.1 Apostolul Pavel, spre exemplu, include în cuvântarea sa din Areopag pasajul: „În El avem viaţa, mișcarea și fiinţa” (Fapte 17,28), preluat de la poetul grec Epimenides din Creta, care a scris în jurul anului 600 î.Hr. Tot de la el a preluat Pavel pasajul din Tit 1,12: „Cretanii sunt totdeauna niște mincinoși, niște fiare rele, niște pântece leneșe”. El a preluat și de la Aratus2 cuvintele „suntem din neamul Lui” (Fapte 17,28 u.p.). Nici maxima din 1 Corinteni 15,33 nu a fost inventată de apostol, ci a fost împrumutată de la Menander3: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. 1 Pseudoepigrafele sunt cărţi neincluse în cărţile apocrife, semnate adesea cu pseudonime (nume false) ale unor personaje din Vechiul Testament, ca Enoh, Baruc etc. 2 Arotus (cca 270 î.Hr.) era din Cilicia, unde s-a născut și Pavel. Pasajul se află în lucrarea Phaenomena. 3 Menander a trăit aproximativ între 343-280 î.Hr.

60


Marele apostol Pavel n-a făcut împrumuturi literare doar de la autori greci, ci și din scrierile apocrife. In Epistola către Romani capitolul 1, vers. 20-32, se resimt o serie de influenţe literare din Înţelepciunea lui Solomon1 și din operele unor scriitori profani, cum ar fi Seneca.2 Ideea menţionată de apostol în Romani 1,20 – că Dumnezeu S-a descoperit în natură și că oamenii n-au scuză când Îl ignoră – este prezentă în Înţelepciunea lui Solomon cap. 13,5-8. Iar descrierea sumbră a lui Pavel din Romani 1,28-32 constituie o reflectarea fidelă a conţinutului de idei din opera menţionată, cap. 14,22-30. Redăm pentru exemplificare un pasaj din fragmentul menţionat: Cu jertfele lor ucigătoare de copii, cu misterele lor neguroase, tenebroase, cu beţiile lor crunte după deprinderi deșănţate, ei nu mai păstrează nici un fel de curăţie, nici în viaţă, nici în căsnicie: unul îl ucide pe altul prin trădare sau îl rănește prin desfrâu. Pretutindeni, de-a valma, sânge și omor, furtișag și vicleșug, stricăciune, necredincioșie, răzvrătire, jurământ strâmb, prigonirea celor buni, uitarea binefacerilor, păcatul împotriva firii (perversiuni sexuale, n.a.), neorânduiala în căsătorie, adulterul și destrăbălarea. Căci închinarea la idoli fără nume e începutul, pricina și sfârșitul oricărui rău. (vers. 23-27). 3 Așadar, nici apostolul Pavel nu este cu totul original. Chiar și ilustraţia cu olarul și lutul din Romani 9 se regăsește în aceeași carte apocrifă (15,7). Iată-l pe olarul care, cu migală, frământă lutul moale și plăsmuiește fiece vas în folosul nostru. Din același lut a plăsmuit vasele menite folosului de cinste, dar și pe 1

Scriere apocrifă de autor anonim. Vezi cap. 13,5-8; 14.22-30. Vezi Seneca, De Ira, ii.0.1. 3 Redare după traducerea Mitrop. Anania, București, 2002. 2


61

cele, asemănătoare, cu o menire contrară, dar... care va fi menirea fiecăruia, el, olarul, el e cel ce hotărăște.1 Cercetătorii susţin că în Noul Testament există citate din aproximativ cincisprezece cărţi apocrife și pseudoepigrafe. Influenţele uneia dintre cărţile care aparţin acestei ultime categorii, 1 Enoh, sunt puternic resimţite în Epistola lui Iuda. Iată unele exemple: Oamenii neevlavioși „tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos” (Iuda 4). „Ei au tăgăduit pe Domnul duhurilor și pe Unsul Său” (1 Enoh 48,10). Îngerii căzuţi sunt „puși în lanţuri veșnice, în întuneric, pentru judecata zilei celei mari” (Iuda 6). Dumnezeu „l-a legat pe Azazel și l-a aruncat în întuneric... și l-a lăsat legat acolo pentru totdeauna” (1 Enoh 10,4-6). „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiţi” (Iuda 14.15). „Iată, El vine cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să execute judecata împotriva tuturor și să distrugă pe toţi cei nelegiuiţi și să convingă pe toţi de toate faptele lor nelegiuite, pe care le-au făcut în mod nelegiuit, și de toate cuvintele grele, pe care le-au spus împotriva Lui păcătoșii nelegiuiţi” (1 Enoh 1,9). După cum vedeţi, acest ultim fragment este copiat aproape ad-literam de către Iuda din 1 Enoh.2 Se constată că și mintea bătrânului vizionar de pe insula Patmos era plină de imagini din această scriere (1 Enoh), apărută cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte de Apocalipsa. Se afirmă că „peste optzeci din cele patru sute patru versete ale cărţii 1 2

Ibidem. Traducerile la 1 Enoh din engleză îi aparţin autorului.

62


Apocalipsa arată unele legături cu această carte”.1 În ambele scrieri sunt menţionate sufletele de sub altar, care cer judecată (Apocalipsa 6,9.10; 1 Enoh 9,1-3); se menţionează groaza celor ce vor fi martori ai revenirii Fiului omului (Apocalipsa 6,15.16; 1 Enoh 89,31); cei răi sunt chinuiţi în foc în prezenţa îngerilor (Apocalipsa 14,10; 1 Enoh 56,8), într-un lac sau râu de foc și pucioasă (Apocalipsa 20,10; 1 Enoh 17,5) etc. Nici chiar Domnul Isus n-a ignorat mediul social intelectual și cultural al timpului Său. El a întrebuinţat limbajul oamenilor cărora li se adresa, a folosit imagini, idei și ilustraţii care circulau în poporul iudeu. Cuvântările și parabolele Sale reflectă elemente din cultura vremii. Să exemplificăm: Am fost înfometat și Domnul Însuși m-a hrănit. Am fost singur și Domnul m-a mângâiat. Am fost bolnav și Domnul m-a vizitat. Am fost în temniţă și Domnul mi-a arătat îndurare, în robie și El m-a eliberat.2 Asemănarea cu parabola oilor și a caprelor din Matei 25,35.36 este evidentă. Veniţi la mine toţi cei neînvăţaţi și locuiţi în școala mea. Luaţi jugul ei asupra voastră și lăsaţi sufletul vostru să primească învăţătură. Ea poate fi găsită în apropiere. Priviţi cu ochii voștri că eu am trudit puţin și am găsit multă odihnă.3 Oricine va observa asemănarea cu invitaţia Mântuitorului din Matei 11,28-30. 1

Vezi Tim Crosby, Does Inspired Mean Original?, Ministry, februarie 1986, pag. 6. Multe referinţe din cele menţionate în această secţiune sunt prezente în acest articol. 2 Testamentul celor 12 apostoli, Testamentul lui Iosif 1,5.6. 3 Înţelepciunea lui Ben-Sirah 51,23-27. Lucrarea a fost produsă aprox. în anul 180 î.Hr.


63

Este interesant de notat că diferite gânduri exprimate în rugăciunea Tatăl nostru și adesea chiar cuvintele în care au fost exprimate pot fi găsite fie în Vechiului Testament, fie în rugăciunile rituale ale iudeilor, cunoscute sub numele de „Ha-Kadish”...1 Gândurile exprimate în Rugăciunea Domnului erau deja obișnuite în rugăciunile iudeilor din timpul lui Hristos. Paralela poate fi explicată pe baza faptului că tot ce era bun în iudaism, inclusiv sentimentele exprimate în rugăciuni, își au originea în Isus Hristos... Tot ce dăduse El poporului Său era bun și El a recunoscut aceasta (Matei 5,17.18). Dar, în jurul acestor revelaţii ale adevărului divin, a apărut o mulţime de tradiţii omenești și de forme de închinare care au întunecat cu totul ceea ce era esenţial pentru mântuire (Matei 5,29.30). „În Rugăciunea Domnului, din mulţimea vorbăriilor existente, Isus a eliberat și a restaurat ceea ce era esenţial, într-o formă simplă și concisă, care să fie înţeleasă de oamenii cei mai simpli.”2 Gânditori profunzi din alte vremuri și culturi au descoperit și au exprimat adevărul sublim din regula de aur („Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Proorocii” – Matei 7,12). Exprimarea s-a făcut în general într-o formă negativă. Spre exemplu, lui Hillel, cel mai respectat rabin din generaţia anterioară venirii lui Hristos, îi erau atribuite cuvintele: „Ce ţie nu-ţi place nu face semenului tău. În aceasta se cuprinde întreaga Lege, iar restul este comentariu la aceasta”.3 Regula de aur apare, de asemenea, în cartea apocrifă a lui Tobia (4,15): „Nu face nici unui om ceea ce ţie nu-ţi place” și în Scrisoarea lui Aristeos4: După cum nu dorești să ţi se întâmple ceva rău, ci să ai parte de tot ce este bun, la fel trebuie să te ocupi de cei ce-ţi sunt supuși și de cei ce fac rău.5 1

Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 5, pag. 346. Ibidem. 3 Talmud Shabbath 31a, ed. Soncino, pag. 140. 4 Scrisoarea lui Aristeos, tradusă și editată de Moses Hadas, pag. 181. 5 Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 5, pag. 356. 2

64


„Lucrarea lui Hristos era să prezinte adevărul în cadrul Evangheliei și să descopere preceptele și principiile pe care le dăduse omului căzut. Fiecare idee pe care El a prezentat-o era a Lui. El nu avea nevoie să împrumute gânduri de la cineva, pentru că El este izvorul oricărui adevăr. El putea să prezinte ideile profeţilor și filosofilor și totuși să-Și păstreze originalitatea, pentru că toată înţelepciunea era a Lui. El era sursa, fântâna întregului adevăr”.1 La fel stau lucrurile cu orice profet inspirat de Dumnezeu. El are voie să exprime orice adevăr pe care alţii l-au rostit înaintea lui și chiar în aceeași formă sau într-o formă schimbată, dacă așa a fost inspirat, fără să poată fi acuzat de plagiat în mod justificat, fiindcă adevărul este de la Dumnezeu și aceasta contează, iar forma este omenească și are importanţă secundară! 9. Imperfecţiuni ale profeţilor

Suntem înclinaţi să gândim că profeţii au fost liberi de orice imperfecţiuni de caracter, de vorbire, de cunoaștere sau de înţelegere. Realitatea este că profeţii erau „supuși acelorași slăbiciuni ca și noi” (Iacov 5,17). În afară de faptul că s-au bucurat de o asistenţă specială din partea lui Dumnezeu, ca să poată primi și comunica mesajul Său fără să-l denatureze, profeţii erau oameni obișnuiţi, care s-au confruntat cu dificultăţi de limbaj în transmiterea adevărului primit de la Dumnezeu. Ei au avut defecte de caracter supărătoare sau chiar abateri morale grave. Toţi erau limitaţi în cunoaștere și înţelegere și au crescut cu timpul în înţelepciune, experienţă și capacitatea de comunicare a mesajelor primite. Vorbind despre sine la persoana a treia, apostolul Pavel ne-a dezvăluit o experienţă profetică în care „a fost răpit în rai și a auzit cuvinte care nu se pot spune și pe care nu-i este îngăduit 1

Ellen G. White, Selected Messages, book 1, pag. 409, citat de Tim Crosby în articolul menţionat.


65

unui om să le vorbească” (2 Corinteni 12,4). E posibil să i se fi descoperit lucruri pe care nu trebuia să le divulge, dar și mai probabil e că el vrea să spună că limbajul omenesc nu oferea posibilitatea exprimării perfecte a ceea ce văzuse. Putem fi de acord că lucrurile „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2,9) nu pot fi redate prin limbaj omenesc în mod desăvârșit, nici chiar de cele mai talentate și instruite persoane în domeniul lingvistic. Orice scriitor este susceptibil de dezvoltare în ceea ce privește exprimarea, iar profeţii n-au făcut excepţie. După cum am văzut, unii au folosit ajutoare literare pentru îmbunătăţirea calităţii literare a scrierilor lor. Unii profeţi au avut defecte de caracter serioase. Iona a fost unul dintre aceștia. În viaţa lui s-au dat pe faţă orgoliu, lașitate, neascultare, mânie, depresie nervoasă, răzvrătire și revoltă faţă de Dumnezeu, care nu acţionase după așteptările lui (vezi capitolul 4). Ţinând seama de toate acestea, ne mirăm de răbdarea lui Dumnezeu faţă de el și de faptul că Stăpânul istoriei a folosit o asemenea persoană pentru a-i avertiza pe locuitorii cetăţii Ninive. Printre profeţi au fost și cazuri de abateri morale grave. David a comis adulter și a pus la cale uciderea lui Urie, soţul femeii pe care și-o dorea. Adânc a fost regretul și profundă pocăinţa prin care a trecut (vezi Psalmii 32 și 51), dar faptul a rămas consemnat în istoria sacră pentru a arăta că nici profeţii nu sunt invulnerabili la ispite. Solomon, fiul lui David, care a fost și profet, a alunecat departe pe panta desfrânării, lăcomiei și mândriei, în ciuda unui început excelent (Eclesiastul 2). Toţi profeţii au avut slăbiciuni omenești. Unele dintre ele au fost raportate spre instruirea noastră. Asaf, unul dintre scriitorii psalmilor, era cât pe ce să-și piardă credinţa (Psalm 73). Moise și-a pierdut răbdarea și totodată dreptul de a intra în Canaanul făgăduit (Numeri 20,10-12). Profetul Ilie s-a descurajat într-atât,

66


încât dorea să moară (1 Împăraţi 19,3.4). Maria proorociţa (Exod 15,20), sora lui Moise, l-a criticat pe fratele ei din invidie, și a găsit ca pretext faptul că acesta ar fi luat o soţie nepotrivită (Numeri 12,1.2). Ieremia s-a descurajat și și-a blestemat ziua nașterii, asemenea lui Iov (Ieremia 20,14-18). Descurajarea nu l-a ocolit nici pe marele profet Ioan Botezătorul (Matei 11,2.3). Menţionarea acestor imperfecţiuni ale profeţilor nu numai că nu îl va descuraja pe cercetătorul serios al Sfintelor Scripturi, ci, dimpotrivă, îl va ajuta să fie realist și să nu aștepte de la profeţi mai mult decât competenţa pe care le-a dat-o Dumnezeu. O altă problemă care se pune este dacă profeţii au înţeles de la început întreg adevărul și deci n-ar fi avut nevoie de dezvoltare în cunoaștere, nici n-ar fi nutrit prejudecăţi care să le limiteze puterea de slujire și sfera de activitate. Să examinăm datele: Apostolul Petru scrie că „proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor și căutării lor stăruitoare” (1 Petru 1,10). Dacă profeţii ar fi înţeles totul atunci când Dumnezeu le-a vorbit, de ce a fost necesar ca ei să mai cerceteze și să caute? Talentatului profet Isaia i s-au descoperit lucruri minunate cu privire la Mesia și lucrarea Sa, la viaţa pe un pământ reînnoit și într-o societate schimbată. El a vorbit și despre robia lui Israel și întoarcerea din captivitate a celor rămași. Dar profetul Ieremia se remarcă prin detaliile precise privitoare la exilul babilonian, la lungimea perioadei de robie, la cauzele și condiţiile în care urmau să aibă loc atât deportarea cât și eliberarea, precum și la atitudinea pe care Dumnezeu o aștepta din partea lor pentru a evita atât robia cât și asprimea ei. În acest domeniu, Ieremia a primit detalii suplimentare faţă de Isaia. Ilie credea în mod greșit că numai el rămăsese credincios lui Iehova în Israel. Dar Domnul l-a corectat, spunându-i că mai existau șapte mii de bărbaţi care „nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (1 Împăraţi 19,14.18). Așadar, Ilie nu era atotștiutor.


67

Dacă Moise ar fi avut o cunoaștere perfectă, n-ar fi fost nevoie de ajutorul socrului său, Ietro, preot în Madian, neevreu, care l-a sfătuit să adopte un mod de administraţie mai eficient și mai raţional (Exod 18,13-24). Profeţii au învăţat lucruri bune chiar și de la străini. La urma urmei, orice adevăr este de la Dumnezeu, indiferent de minţile în care acesta se află. De aceea, „adevăratul înţelept învaţă de la toată lumea” ceea ce vine de la Dumnezeu. Înţelepciunea așezată în cartea Proverbele lui Solomon nu constituie doar produsul gândurilor fiului lui David, ci multe alte minţi au contribuit la exprimarea lor, între care sunt amintiţi Augur (30,1) și Lemuel (31,1). Spre amărăciunea noastră, și Ioan Botezătorul înţelegea greșit natura Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care o propovăduise cu atâta râvnă (Matei 3,1.2). Asemenea iudeilor, care așteptau un Mesia politic, și el credea că Isus Hristos va aduce o eliberare pământească. Când a văzut că Mântuitorul, a Cărui popularitate sporea mereu, nu făcea nici un efort să-l elibereze din închisoarea lui Irod, Ioan a trimis doi ucenici ai săi să-L întrebe dacă El era Cel care trebuia să vină sau să aștepte pe un altul (Matei 11,3). Întrebarea arată că ceea ce făcea Isus nu corespundea în totul cu ceea ce se aștepta Ioan să facă. Răspunsul lui Isus l-a ajutat pe credinciosul antemergător al lui Mesia să-și corecteze înţelegerea privitoare la ce însemna „Împărăţia cerurilor” (Matei 11,4-6). Experienţa lui Petru confirmă ideea că nici profeţii n-au fost desăvârșiţi, nici în caracter, nici în cunoaștere. Nu susţin prin aceasta imposibilitatea desăvârșirii creștine, pe care o cere Mântuitorul (Matei 5,48). Personal, cred în această perfecţiune. Dar vorbesc aici de o experienţă tristă a „sfântului Petru”, consumată în Antiohia, când acest bărbat curajos a avut un eșec de comportament, dând pe faţă nesinceritate, mustrată pe loc de apostolul Pavel (vezi Galateni 2,11.12). Ceea ce mi se pare mai interesant aici este înţelegerea limitată a lui Petru, privitoare la misiunea bisericii creștine. Ca și confraţii

68


săi iudei, deveniţi creștini, el n-a înţeles că și „neamurile” au dreptul la mântuire, ca și iudeii. Această neînţelegere a continuat încă mulţi ani de la Cincizecime. Abia după ce Dumnezeu i-a „aranjat” o întâlnire cu familia sutașului Corneliu, Petru a ajuns la concluzia că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El și lucrează neprihănire este primit de El” (Fapte 10,34.35). Nu este ciudat faptul că până la acel moment, ani buni după Cincizecime, Petru nu înţelesese că Evanghelia trebuia dusă și la neevrei? N-a fost el prezent când Isus a spus: „duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28,19), „duceţi-vă în toată lumea și propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15)? Nu fusese el de faţă la înălţare, când Maestrul lor le-a spus: „și-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1,8)? De ce nu și-a mai adus aminte de aceste cuvinte? Deși e greu de răspuns la această întrebare, un lucru este limpede, profeţii n-au fost atotștiutori! Ei au crescut în experienţă, cunoștinţă, înţelegere și capacitate de a comunica adevărul primit. 10. Imperfecţiuni minore în Biblie

Problema abordată aici este probabil cea mai spinoasă dintre toate câte pot fi întâlnite în studiul teologiei. Nu este chiar atât de greu să admitem că nici profeţii n-au fost desăvârșiţi, dar a accepta că există imperfecţiuni și în Scripturile sacre este mult mai dificil. Mulţi consideră că această chestiune nici n-ar trebui discutată pentru a nu submina încrederea în Biblie și a nu discredita singura autoritate privitoare la adevăr, socotită fără greșeală. Teama punerii în discuţie a acestui subiect este accentuată și de faptul că adepţii teoriei inspiraţiei verbale – teoria că Biblia a fost dictată profeţilor cuvânt cu cuvânt – ar putea reacţiona viguros și ar putea pune în pericol unitatea bisericii. Mulţi identifică adevărul cu înţelegerea pe care o au ei despre adevăr și luptă cu înverșunare


69

pentru apărarea ideilor proprii ca pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Într-adevăr, este mai comod să nu te implici în chestiuni care ţi-ar aduce mai multe ponoase decât foloase: pierderea simpatiei, încrederii și a respectului multora. Totuși, pentru un creștin onest, nu popularitatea sau interesul constituie prioritatea, ci cunoașterea și promovarea adevărului care eliberează de prejudecăţi și asigură o bună relaţie cu Dumnezeu. Sunt conștient de faptul că și adevărul trebuie să fie administrat, în mod responsabil și dozat, în funcţie de capacitatea destinatarilor de a-l utiliza în mod corect. Așa a procedat și Mântuitorul, care spunea: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,12). Conform principiului că adevărul trebuie prezentat din dragoste, cu tact și înţelepciune, Isus Hristos a demascat public făţărnicia fariseilor (vezi Matei 23), abia spre sfârșitul activităţii Sale pământești. La momentul oportun, adevărul trebuie să fie făcut cunoscut, indiferent de riscuri. Rândurile de faţă sunt și rodul unor experienţe tulburătoare, prin care a trecut autorul lor. Ca adolescent, a vărsat lacrimi cu Biblia în mână, de teamă că dulcea speranţă, inspirată de această Carte, ar putea fi torpilată de întâlnirea vreunei contradicţii de nerezolvat pe paginile ei. Am fost învăţat să cred că în Biblie nu pot exista contradicţii reale, ci numai unele care ar fi putut să apară ca greșeli ale copiștilor sau ale traducătorilor. Dacă aș fi întâlnit asemenea contradicţii, aceasta ar fi însemnat că Biblia nu este demnă de crezare și astfel s-ar fi năruit singura mea bază pentru credinţă. Uneori, găseam contradicţii aparente sau chiar reale și căutam cu disperare o explicaţie care să-mi aducă pacea. De multe ori, nu găseam pe nimeni care să-mi satisfacă așteptările și eram chinuit. Totuși, speram că până la urmă se va găsi o explicaţie mulţumitoare. Neliniștea mea a durat și în timpul studiilor la Seminarul Teologic

70


și chiar după aceea. Unele întrebări puse profesorilor mei au stârnit mai degrabă suspiciuni decât explicaţii. Răspunsurile uneori mă inhibau, în loc să mă lumineze și să mă liniștească. Însă lucrurile au evoluat spre bine. Dorinţa mea este să contribui la clarificarea înţelegerii celei mai spinoase probleme a teologiei – procesul inspiraţiei, modul în care Dumnezeu S-a descoperit profeţilor, felul în care i-a călăuzit, fără ca mesajul divin să fie denaturat. Problema care se pune aici este dacă este corectă poziţia, care a fost și mai este susţinută de unii teologi, chiar adventiști, că în Biblie nu există nici un fel de nepotriviri, că, în toate amănuntele și sub toate aspectele, Sfintele Scripturi sunt infailibile și că în manuscrisele originale n-a existat nici o discrepanţă de nici un fel. Dacă răspunsul este „da” și dacă pe lângă aceasta adăugăm ideea că, în caz contrar, Biblia n-ar fi demnă de crezare, persoanele respective sunt în mare pericol ca, mai devreme sau mai târziu, când vor constata că realitatea este alta, să renunţe la Biblie sau să lupte până la absurd pentru a-și apăra părerea. În afară de poziţia liberală, care refuză să recunoască prezenţa supranaturalului în Biblie, și de poziţia fundamentalist-dogmatică, verbalistă, mai există o opţiune: să luăm Biblia așa cum este, să ascultăm ce ne spune, să comparăm textele între ele și să privim ansamblul, să ne formăm ideile despre inspiraţie din Cuvântul inspirat, să renunţăm la prejudecăţi și să acceptăm adevărul așa cum apare el. Suntem asiguraţi că, dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge s-o cunoască (Ioan 7,17) și că celui ce se teme de Domnul, El „îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă” (Psalm 25,12). Să nu uităm că, pentru a construi o teorie credibilă, trebuie să ţinem seama de fapte, de realităţile care se impun. Iată o relatare privitoare la fapte. Poate e o legendă, dar e instructivă. Nu știu unde am citit o relatare despre filosoful german Georg Friedrich Hegel (1770-1831), care, în timpul desfășurării unei conferinţe, a fost întrerupt de un student care a obiectat: „Dar, domnule profesor, ceea ce spuneţi dumneavoastră nu se potrivește


71

cu faptele!” „Cu atât mai rău pentru fapte”, răspunse marele filosof. Desigur, a fost o glumă din partea genialului profesor, dar, în realitate, există destui oameni care nu vor să ţină seama de fapte. Se știe că Galileo Galilei (1564-1642), matematician, astronom și fizician italian, care a argumentat în favoarea teoriei heliocentrice (că soarele este centrul universului și nu pământul), a intrat în conflict cu autorităţile religioase ale timpului. Prelaţii s-au scandalizat pentru susţinerea lui Galilei că ar exista pete în soare. Pentru ei, era o impietate ca cineva să susţină că soarele, opera perfectă a lui Dumnezeu, ar putea să aibă pete. Se spune că Galilei i-a invitat pe criticii săi să privească soarele prin lunetă pentru a se convinge. Dar aceștia au refuzat, pe motiv că temeiurile convingerii lor sunt de necontestat. Vă invit să privim „soarele” (Sfintele Scripturi) prin „lunetă” (cu rugăciune și inimă deschisă) pentru a ne forma o părere întemeiată despre ceea ce este în realitate Sfânta Scriptură, Cartea „insuflată de Dumnezeu”. Iar dacă vom găsi „pete în soare”, vă sfătuiesc să nu respingeţi căldura și lumina pe care le primim de la el, în ciuda petelor pe care le conţine. Convingerea autorului cărţii este că există unele discrepanţe în Sfintele Scripturi, dar aceste nepotriviri nu sunt de natură să distrugă încrederea unui credincios serios și iubitor de adevăr, fiindcă ele nu afectează doctrinele fundamentale și nu pun în pericol mântuirea cuiva. Iată unele dintre aceste nepotriviri: a. Nepotriviri istorice

În 2 Samuel 10,18, se afirmă că David a omorât „patruzeci de mii de călăreţi” dintre asirieni, iar în 1 Cronici 19,18, se spune că au fost uciși „patruzeci de mii de pedestrași”. Evanghelistul Luca scrie că Isus a vindecat un orb la intrarea în Ierihon (Luca 18,35), însă Marcu raportează că Domnul a făcut lucrul acesta la ieșirea din Ierihon (Marcu 10,46), iar Matei susţine că au fost doi orbi pe care Isus i-a vindecat la ieșirea din Ierihon (Matei 20,29.30).

72


Cei patru evangheliști redau în mod diferit inscripţia pusă de Pilat pe crucea lui Isus: „Împăratul iudeilor” (Marcu 15,16), „Acesta este Împăratul iudeilor” (Luca 23,38), „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor” (Matei 27,37), „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19,19). Cuvintele adresate de ucenici lui Isus Hristos pe Marea Galileii, cuprinsă de furtună, sunt redate de asemenea, în mod diferit, de evangheliile sinoptice: „Doamne, scăpă-ne că pierim!” (Matei 8,25), „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” (Marcu 4,38), „Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!” (Luca 8,24). Glasul care s-a auzit din cer la botezul lui Isus apare în două versiuni diferite: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Matei 3,17) și „Tu ești Fiul Meu preaiubit” (Marcu 1,11), prima versiune e la persoana a treia, a doua, la persoana întâi. b. Nepotriviri numerice

La întrebările următoare, Biblia răspunde în două feluri: Câte iesle pentru cai avea Solomon: 4.000 (2 Cronici 9,25) sau 40.000 (1 Împăraţi 4,26)? Câţi ani avea Ioiachim când a ajuns împărat: 8 ani (2 Cronici 36,9) sau 18 ani (2 Împăraţi 24,8)? Câţi ani avea Ahazia când a ajuns împărat: 22 (2 Împăraţi 8,26) sau 42 (2 Cronici 22,2)? Câte persoane au murit la Sitim, ca urmare a idolatriei și a desfrâului: 24.000 (Numeri 25,9) sau 23.000 (1 Corinteni 10,8)? Câte persoane din familia lui Iacov au intrat în Egipt: 70 (Genesa 46,27) sau 75 (Fapte 7,124)? Câţi demonizaţi au fost vindecaţi de Domnul Isus în ţinutul gadarenilor: 1 (Marcu 5,2) sau 2 (Matei 8,28)? Câţi ani de foamete au fost propuși lui David de către proorocul Gad, ca pedeapsă pentru numărarea poporului în scopuri de cucerire: 7 ani (2 Samuel 24,13) sau 3 ani (1 Cronici 21,11.12)?


73

c. Citări sau afirmaţii inexacte

Evanghelistul Matei îi atribuie profetului Ieremia profeţia referitoare la vinderea Mântuitorului cu 30 de arginţi, în timp ce aceasta îi aparţine lui Zaharia (Matei 27,9.10; Zaharia 11,12.13). Sunt încercări de justificare a spuselor lui Matei, dar mi se par forţate. Este mult mai natural, dacă nu urmărim să salvăm cu orice preţ ideea de infailibilitate profetică, să admitem că evanghelistul a avut o scăpare de memorie. Un asemenea lapsus a avut și apostolul Pavel (vezi 1 Corinteni 1,14-16). În versetul 14, el scrie: „Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe nici unul din voi, afară de Crisp și Gaiu...”. Însă, după numai un verset, el își aduce aminte: „Da, am mai botezat și casa lui Ștefana, încolo nu știu să mai fi botezat pe altcineva” (vers. 16). d. Afirmaţii știinţifice inexacte

Se afirmă că așa-numita „mare de aramă”, în care se spălau preoţii, „avea zece coţi de la o margine la alta” (diametru, n.a.), era rotundă de tot... și un fir de treizeci de coţi ar fi înconjurat-o” (2 Cronici 4,2). Ar însemna că raportul dintre circumferinţă și diametru este de 3 (30:10). Însă orice licean știe că, strict știinţific, acest raport este ceva mai mult de 3,14. e. Greșeli de substanţă

În istoria biblică este raportat un caz în care profetul Natan a făcut o greșeală majoră. Fiind în vizită la regele David, acesta și-a exprimat intenţia de a construi un templu pentru Dumnezeu. Natan a apreciat că dorinţa lui David era bună și l-a încurajat spunând: „Du-te și fă tot ce ai în inimă, căci Dumnezeu este cu tine” (2 Samuel 7,3). Dar, „în noaptea următoare, Cuvântul Domnului i-a vorbit lui Natan: ’Du-te și spune robului Meu David: așa vorbește Domnul, nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit’” (1 Cronici 17,3.4).

74


Profetul Natan a fost nevoit să facă o nouă vizită la palat și să rectifice sfatul greșit pe care i-l dăduse lui David. Acesta a aflat astfel că nu el este alesul lui Dumnezeu pentru construirea templului, ci fiul său, Solomon. Întâmplarea este instructivă în vederea înţelegerii corecte a raportului dintre Dumnezeu și profeţi. Onestitatea ne obligă să recunoaștem că profeţii pot face greșeli minore sau majore și că Dumnezeu n-a exercitat un control absolut asupra profeţilor. Aceștia n-au fost simple instrumente în mâna lui Dumnezeu, ci persoane active, care, deși mânate de Duhul Sfânt și dependente de Acesta pentru primirea și comunicarea mesajelor divine, puteau face greșeli minore, care nu afectează mântuirea cuiva, nici doctrinele fundamentale ale Bibliei. Dar, dacă prezenta o părere proprie, care nu era rezultatul unei revelaţii speciale și care putea afecta în mod serios viitorul poporului lui Dumnezeu, profetul era chemat să-și corecteze greșeala, cum s-a întâmplat în cazul de mai sus. O persoană foarte respectată, despre care vom vorbi mai târziu, a afirmat: „Numai Dumnezeu este infailibil”. 1 Conţinutul mesajului revelat de Dumnezeu este infailibil; mesajul comunicat de El profeţilor este fără greșeală. Dar profetul inspirat nu este infailibil și nici rezultatul inspiraţiei sale nu poate fi considerat lipsit de orice discrepanţe, nepotriviri, imprecizii și imperfecţiuni. Aici întâlnim un amestec de divin și omenesc și nimic din ce este omenesc nu este în totul perfect. Totuși, Sfintele Scripturi, luate în context, constituie un instrument perfect și „pot să dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3,15). Pentru scopul pe care Dumnezeu Și l-a propus, Biblia este o carte infailibilă. Ea conţine istorie (și încă de cea mai bună calitate, după cum a demonstrat arheologia), dar nu este o carte de istorie și nu își propune să corecteze datele eronate ale istoricilor. Ea conţine pasaje literare și inspiratoare, de o forţă 1

Ellen G. White, Selected Messages, book 1, pag. 21.


75

și o frumuseţe inegalabile, dar nu este o operă literară. Biblia conţine elemente știinţifice valoroase1, unele neconfirmate încă de știinţă, dar nu este o carte de știinţă și nu se exprimă de obicei în mod știinţific. Ea se ocupă de cronologie, dar nu conţine toate datele necesare pentru concluzii definitive. Se ocupă și de cosmogonie,2 de escatologie3 și de multe alte lucruri, dar nu ne spune totul despre felul în care a apărut universul și nu dă toate amănuntele privitoare la felul în care se va încheia marea luptă dintre bine și rău. Biblia vorbește despre multe lucruri, dar nu epuizează nici un domeniu, căci n-a fost destinată pentru așa ceva. Biblia este cartea trimisă de Dumnezeu oamenilor, ca să conducă la mântuire pe oricine vrea din toată inima să fie mântuit. Tot ce este scris în ea se subordonează acestui scop. Un sfat bun ar fi acesta: să folosim Biblia în scopul pentru care a fost dată și să ne însușim în primul rând adevărurile vitale, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14). Sunt mulţi care consideră că Dumnezeu n-ar fi trebuit să permită să se strecoare în Biblie anumite nepotriviri, nici chiar minore, nesemnificative, pentru a evita frământările, suspiciunile și discuţiile inutile. Înainte de a schiţa un răspuns posibil la această observaţie, menţionez că frământările și suspiciunile nu apar de obicei decât la cei care și-au format deja idei neîntemeiate pe Biblie cu privire la ce ar trebui să fie inspiraţia, cum a funcţionat ea și la ce trebuie să ne așteptăm când citim o carte inspirată. De cele mai multe ori, 1 Instrucţiunile sanitare date poporului evreu, deși știinţifice, nu sunt rodul cercetărilor știinţifice, ci al revelaţiei. Li s-a promis că, dacă le vor respecta, vor fi feriţi de boli (vezi Exod 15,26). Izolarea bolnavilor de lepră pentru evitarea contaminării altora, anticipa cu mii de ani microbiologia. Ideea exprimată în Iov 26,7 („El întinde miazănoaptea asupra golului și spânzură pământul pe nimic”) a avut nevoie de milenii pentru a fi acceptată. 2 Cosmogonia este disciplina care studiază originea universului și ce a urmat după. 3 Escatologia este disciplina care studiază evenimentele finale (moartea și sfârșitului lumii).

76


ideile despre inspiraţie sunt preluate din lumea înconjurătoare ca și credinţa în existenţa veșnică și necondiţionată a sufletului. Biblia este folosită apoi să slujească pentru confirmarea prejudecăţilor. Mai poate să apară și protestul orgoliului rănit și înclinaţia noastră naturală spre scepticism sau chiar revoltă împotriva unei autorităţi care nu corespunde așteptărilor noastre și care, în schimb, ne cere „prea mult”. Să încercăm un răspuns la obiecţiunea de ce n-a intervenit Dumnezeu ca să prevină sau să elimine orice contradicţie aparentă sau reală din scrierile inspirate. În primul rând, ele nu afectează mântuirea vreunui suflet onest, nici puritatea doctrinei fundamentale a Bibliei. În al doilea rând, Sfânta Scriptură oferă argumente suficiente că este de origine divină. Unitatea ei remarcabilă, profeţiile ei împlinite, satisfacerea multiplelor nevoi ale sufletului, prin conţinutul ei, efectele ei benefice asupra celor ce o acceptă ca îndrumător, toate acestea și multe altele sunt justificări temeinice pentru credinţă.1 În al treilea rând, Biblia nu este doar o carte a adevărului, ci și un mijloc prin care se testează atitudinea omului faţă de adevăr. Dacă avem temeiuri suficiente pentru a crede, iar discrepanţele sunt nesemnificative pentru doctrina esenţială și mântuire, de ce am alege necredinţa? În acest caz, alegerea arată ce se află în adâncul inimii. Cred că Dumnezeu n-a înlăturat orice posibilitate de îndoială tocmai pentru acest motiv, ca să se poată verifica și sinceritatea și respectul faţă de adevărul descoperit. Vă amintiţi că odată Mântuitorul a fost părăsit de un număr important de ucenici. Deși aceștia aveau dovezi suficiente că Isus era Mesia cel vestit prin prooroci – căci cine altcineva ar fi putut să transforme apa în vin, să înmulţească pâinile de mii de ori, să deschidă ochii orbilor și să învie morţii? – totuși acești urmași superficiali L-au părăsit, pentru că, în opinia lor, ceva era „prea de tot” (vezi Ioan 6). La întrebarea adresată de Domnul Isus celor doisprezece („Voi nu vreţi să vă duceţi?”), Petru, care probabil nu înţelesese nici el 1

Vezi cap. 2, subtitlul I.


77

totul perfect, a răspuns în mod raţional: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veșnice!” (Ioan 6,67.68). În al patrulea rând, „comoara” adevărului mântuitor, suficient, plin de autoritate și infailibil, a fost pusă în „vase de lut” (2 Corinteni 4,6.7), persoane inspirate, cu defecte și greșeli, imperfecte ca și noi, dar autorizate să transmită mesajul dragostei divine, pline de sacrificiu și de condescendenţă. După cum Cuvântul desăvârșit S-a întrupat într-un corp imperfect, omenesc, degradat de mii de ani prin păcat, la fel și Cuvântul scris a fost exprimat în limbaj omenesc imperfect, dar suficient pentru a arăta drumul spre veșnicie. 11. Manifestări fizice ale profeţilor în timpul viziunilor

După ce am văzut modalităţile prin care S-a descoperit Dumnezeu oamenilor prin revelaţia generală (natură, istorie și experienţe umane) și prin revelaţia specială (scrierile profeţilor și umblarea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre noi), după ce am studiat diferitele căi prin care profeţii, mișcaţi de Duhul Sfânt, au comunicat oamenilor soliile primite, înainte de încheierea acestui capitol, să menţionăm unele experienţe fizice care-i însoţeau pe profeţi în timpul viziunilor lor supranaturale. Vorbind despre sine însuși la persoana a treia, apostolul Pavel scrie: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu știu, dacă a fost fără trup, nu știu: Dumnezeu știe)” (2 Corinteni 12,2, s.a.). Rezultă că, în timpul viziunii, profetul pierdea legătura cu realitatea imediată, era inconștient, nu știa ce se petrece în jurul său. Balaam, profetul cu grave experienţe spirituale, descrie starea sa în timpul vedeniei: „Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, omul cu ochii deschiși, cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ și ai cărui ochi sunt deschiși” (Numeri 24,3.4, s.a.) Daniel, marele profet apocaliptic, dezvăluie alte fenomene experimentate de profeţi în timpul viziunii: „Eu, Daniel, am văzut

78


singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuși, au fost apucaţi de o mare spaimă... Puterile m-au lăsat... și am pierdut orice vlagă... pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leșinat cu faţa la pământ.... El mi-a zis: ’Daniele, nu te teme de nimic...’. Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ și am tăcut... cineva... s-a atins de buzele mele... Eu am deschis gura și am zis: ’Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază și am pierdut orice putere... Acum puterile m-au părăsit și nu mai am nici suflare’. Atunci cel ce avea înfăţișarea unui om m-a atins din nou și m-a întărit” (Daniel 10,7-10.12.1518, s.a.). Ezechiel furnizează și alte informaţii privitoare la felul în care îi afectau viziunile pe profeţi. Uneori, profetul simţea că este răpit fizic și transportat în locuri îndepărtate, fiind martor la lucruri atât de reale, ca și cum ar fi fost prezent și cu trupul (vezi cap. 8,1-4 etc.). Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, a avut de asemenea o viziune în care îngerul Gavril i-a vestit nașterea celui ce avea să fie înaintemergătorul lui Isus Hristos (vezi Luca 1,11-17). Și Ioan, vizionarul de pe insula Patmos, a avut o viziune impresionantă, în care i S-a înfăţișat Isus. El raportează: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: ’Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor’” (Apocalipsa 1,17.18). Dacă adunăm experienţele descrise de profeţi în timpul viziunilor lor, desprindem următoarele caracteristici:

Profeţii erau foarte conștienţi că o persoană supranaturală le comunica informaţii, iar ei aveau un sentiment de nevrednicie.

Adesea, profeţii își pierdeau puterea.

Uneori profeţii cădeau la pământ într-un somn adânc.


79

Profeţii vedeau și auzeau lucruri care se petreceau departe de ei, ca și cum ar fi fost prezenţi acolo.

Uneori, profeţii nu erau în stare să vorbească, dar, când buzele le erau atinse, ei puteau vorbi.

Adesea profeţii nu respirau.

Profeţii nu erau conștienţi de ceea ce se petrecea în jurul lor, deși ochii le erau deschiși.

Uneori, când erau în viziune, profeţii primeau puteri suplimentare.

La terminarea viziunii, profeţii își reprimeau puterea naturală și își reluau respiraţia.

Ocazional, după viziune, profeţii experimentau traume fizice temporare (vezi experienţa lui Saul din Tars – Fapte 9,3-9, n.a.).1 Deși fenomenele fizice care însoţeau viziunile profetice arătau clar că în spatele lor se afla o entitate supranaturală, întrucât și Satana poate imita asemenea fenomene, ele singure nu pot constitui o probă finală pentru a conchide că sursa manifestărilor respective este Dumnezeu. Minunile făcute de Moise în Egipt, comparate cu ale vrăjitorilor, ne ajută să acceptăm ușor acest lucru (vezi Exod 7,9.11.20.22; 8.6.7). Pentru a-i putea deosebi pe profeţii adevăraţi de cei falși, este necesar să luăm în consideraţie toate semnele care confirmă autenticitatea profeţilor. 12. Semnele adevăratului profet

Nu oricine poate fi profet al lui Dumnezeu, ci numai cei chemaţi de El. Ei vor împlini anumite condiţii pe baza cărora vor putea fi identificaţi. După cum am arătat, fenomenele fizice la care ne-am referit nu sunt suficiente pentru a-i diferenţia de profeţii falși. Redăm în continuare și alte caracteristici pe care aceștia trebuie să le aibă. 1

Herbert E. Douglas, Messenger of the Lord, pag. 28.

80


a. Armonia dintre el și profeţii dinaintea lui

Întrucât „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3,16), noul profet inspirat va vorbi în acord cu profeţii din Biblie. Deviza lui va fi: „la Lege și la mărturie” (Isaia 8,20) – la scrierile lui Moise și ale proorocilor – căci „dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16,31). Dacă orice credincios trebuie să creadă „tot ce au spus proorocii”, cu atât mai mult, cel ce pretinde că este prooroc. b. Împlinirea profeţiilor făcute

„Dar dacă un prooroc proorocește pacea, numai după împlinirea celor ce proorocește se va cunoaște că este cu adevărat trimis de Dumnezeu” (Ieremia 28,9). „Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc... va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el” (Deuteronom 18,22). Chiar în cazul în care profeţiile făcute s-ar împlini, dacă profetul cheamă pe oameni la fapte imorale, cum ar fi: „Haidem după alţi dumnezei... să n-asculţi cuvintele acelui prooroc” (Deuteronom 13,2.3). Pentru a evita o greșeală de gândire, e nevoie să adăugăm aici un amendament. Căci uneori, cuvintele unui profet fals s-ar putea împlini, iar cuvintele unui adevărat profet s-ar putea să nu se împlinească. Dumnezeu nu i-a inspirat pe profeţi să facă doar profeţii care aveau să se împlinească cu certitudine, indiferent de atitudinea destinatarilor. Atât promisiunile, cât și ameninţările sale sunt condiţionate de cooperarea sau refuzul de a coopera din partea factorilor implicaţi. Iată un pasaj biblic foarte semnificativ pentru înţelegerea acestei chestiuni: „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa și că-l voi nimici; dar, dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci și Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să-l fac. Tot așa însă, deodată zic, despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar,


81

dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea și n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău și de binele pe care aveam de gând să i-l fac” (Ieremia 18,7-10). Așa s-a întâmplat, înainte și după profetul Ieremia. La ieșirea din Egipt, Dumnezeu promisese poporului Israel: „Eu vă voi duce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov: Eu vă voi da-o în stăpânire, Eu, Domnul” (Exod 6,8). Dar promisiunea n-a fost împlinită. După un șir de răzvrătiri în pustie, Domnul le-a comunicat cu indignare hotărârea Sa: „Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu și că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea, și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie, și totuși M-au ispitit de zece ori acum, și n-au ascultat glasul Meu, toţi aceștia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da... nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi” (Numeri 14,21-23.30). Oricât ar părea de ciudat, în acest caz, Dumnezeu Își „încalcă” jurământul. Nici în cazul ameninţărilor, Domnul nu Și-a respectat întotdeauna cuvântul. Dumnezeu a vestit prin proorocul Iona că, după patruzeci de zile, cetatea Ninive, capitala Asiriei, va fi nimicită. Dar locuitorii acelei cetăţi nelegiuite s-au căit de păcatele lor și s-au întors spre Dumnezeu, în frunte cu împăratul lor. În consecinţă, Domnul S-a îndurat de ei și a amânat punerea în aplicare a ameninţării făcute prin proorocul Iona (vezi Iona 4,1-10). În Deuteronom 28 și în Leviticul 26, este prezentată o listă lungă de binecuvântări și blesteme, toate condiţionate de atitudinea poporului Israel. Împlinirea sau neîmplinirea acestor preziceri nu avea să constituie o dovadă împotriva originii lor divine. Cheia era în mâna poporului care, prin atitudinea sa, avea să-și hotărască viitorul. Unele cărţi profetice sunt pline de promisiuni (vezi Isaia, Ieremia, Ezechiel, Zaharia) care nu s-au împlinit și nici nu se vor împlini vreodată faţă de Israel, ca „poporul ales”, pentru că ei au părăsit

82


pe Domnul. Promisiunile și responsabilităţile date lui Israel ca naţiune au fost transferate asupra Israelului spiritual (vezi Matei 21,42.43; 1 Petru 2,9) și toţi pot beneficia de ele fără discriminare (Fapte 10,34.35; Galateni 3,28). Desigur că detaliile profetice, referitoare la condiţiile geografice specifice palestiniene, nu mai pot fi împlinite cu un Israel spiritual împrăștiat pe toată faţa pământului. Dar, la sfârșitul luptei dintre bine și rău, Dumnezeu va înnoi pământul pe care îl vor moșteni „cei blânzi” (Matei 5,5) și în care condiţiile de viaţă ale mântuiţilor vor întrece orice așteptări (Apocalipsa 21,1-5). Atât evreii, cât și neamurile care L-au primit pe Isus Hristos, vor forma atunci „tot Israelul” care „va fi mântuit” (Romani 11,26) prin credinţă, având același Mântuitor, pe Isus Cel răstignit. c. Recunoașterea locului central al lui Isus Hristos

Profetul adevărat va recunoaște în Isus Hristos plinătatea naturii divino-umane (1 Ioan 4,1-3). „Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor” (Fapte 10,43). Noii prooroci vor face la fel. Mântuitorul va fi pentru ei „Alfa și Omega”. Nu unul dintre „iniţiaţi”, ci Acela „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii și ale știinţei” (Coloseni 3,3), care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire și răscumpărare” (1 Corinteni 1,30). „În nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12). Așa Îl văd adevăraţii profeţi pe Domnul nostru Isus Hristos. d. Îi veţi cunoaște după roade

Mântuitorul avertiza: „Păziţi-vă de proorocii mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori. Îi veţi cunoaște după roadele lor” (Matei 7,15.16). Dar pentru a-i cunoaște după roade, acestea trebuie să se „coacă”. E nevoie uneori de mai mult timp pentru a cunoaște motivele și scopurile pretinșilor profeţi. Dacă aceștia sunt mai preocupaţi de bunuri materiale, de plăceri și popularitate, Dumnezeu nu poate


83

coopera cu ei. Este adevărat că și profeţii lui Dumnezeu au fost oameni cu slăbiciuni și greșeli, dar erau onești și doritori de viaţă sfântă. Roadele chemării, care se văd în viaţa unui profet, nu sunt doar cele din caracterul și comportamentul său, ci și acelea care apar în viaţa celor ce ascultă de ei și în viaţa bisericii pe care o slujesc. Dumnezeu va lucra, pentru ca profeţii Săi să câștige încrederea celor ce îi ascultă și să le urmeze sfatul. În frământata istorie a „poporului ales” au existat mai mulţi profeţi falși decât adevăraţi. La curtea lui Ahab erau cel puţin patru sute care făceau preziceri după placul regelui (1 Împăraţi 22,6-15). Dar adevăratul profet a fost unul singur, Mica, cel maltratat și dispreţuit (vezi v. 24-28). Iar timpul a demonstrat cine a vorbit cu adevărat în Numele Domnului. e. Oportunitatea mesajului

Profetul trebuia să fie omul timpului său. El trebuia să dea solie potrivită, la vreme potrivită și în felul potrivit, răspunzând nevoilor oamenilor din vremea sa. Așa au fost Enoh, Noe, Moise, Ilie, Isaia, Ieremia, Daniel și Ioan Botezătorul. Printr-un limbaj simplu, practic și ușor de înţeles, ei au mustrat, avertizat, mângâiat și încurajat formarea de caractere sănătoase, echilibrate și sfinte. V. OSTILITATEA FAŢĂ DE PROFEŢI Ca mesageri ai lui Dumnezeu, trimiși să mustre, să avertizeze și să cheme la pocăinţă pe cei răzvrătiţi, profeţii au avut de întâmpinat cele mai hotărâte împotriviri. Mulţi dintre ei au fost maltrataţi și nu puţini și-au încheiat viaţa în mod violent, ca urmare a răzbunării concetăţenilor lor. Cu adâncă amărăciune, Dumnezeu declară: „Din ziua când au ieșit părinţii voștri din Egipt până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii Mei, proorocii, i-am trimis în fiecare zi de dimineaţă. Dar ei nu M-au ascultat” (Ieremia 7,25.26). Cronicarul raportează: „Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui,

84


până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cronici 36,16). Înainte de a fi ucis cu pietre, primul martir creștin a evocat acţiunile ostile ale lui Israel faţă de profeţii lui: „Pe care din prooroci nu i-au prigonit părinţii voștri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinaintea venirea Celui neprihănit, pe care L-aţi vândut acum și L-aţi omorât” (Fapte 7,52). Chiar Moise fusese în pericol să fie ucis cu pietre (Exod 17,4). Ilie a scăpat numai datorită intervenţiilor lui Dumnezeu. Mica a fost aruncat în temniţă, unde a fost hrănit „cu pâinea și cu apa întristării” (1 Împăraţi 22,27). Întrucât i-a mustrat pentru idolatria lor, Zaharia, trimisul Domnului, a fost ucis cu pietre din porunca împăratului Ioas (2 Cronici 24,20.21). Conform tradiţiei iudaice, Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul din dispoziţia împăratului Manase. Ieremia a fost întemniţat, aruncat în groapă și apoi târât în Egipt de către un popor răzvrătit. Când a venit în lume Cel mai mare dintre profeţi, „ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11). După nici patru ani, nu L-au mai putut suferi și L-au osândit la moartea cea mai crudă. Mântuitorul a prezis că persecuţia împotriva mesagerilor Săi va continua, ajungându-se până acolo încât „oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16,2). Cu excepţia lui Ioan, pe care n-au putut să-l omoare, toţi apostolii au fost martirizaţi. Ura împotriva profeţilor este inspirată de același duh de răzvrătire care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu în curţile cerești și ea va continua până când răul va fi eradicat din univers, fără să rămână din el „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1).

Capitolul 3

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET? Una dintre cele mai valoroase declaraţii pe care le-am întâlnit este că „adevărul n-are nimic de pierdut în urma unei cercetări amănunţite”.1 Fiind făcută chiar de Ellen White, vă propun s-o aplicăm la ea însăși. Puţine persoane au fost vreodată mai criticate și mai lăudate decât Ellen G. White. Criticile au început foarte devreme în activitatea ei. Deși ea, asemenea lui Moise, a acceptat cu mari dificultăţi sarcina de a fi mesagerul lui Dumnezeu, mulţi dintre criticii ei, doritori să meargă pe calea lor largă, nestingheriţi de mustrările și avertismentele ei, au susţinut ideea că Ellen White și-a asumat rolul cu de la sine putere, urmărind interese personale pecuniare, de putere și de popularitate. Pentru a-i ajuta pe cititori să nu cadă în categoria celor ce „batjocoresc ce nu cunosc” și care astfel „se pierd singuri” (Iuda 10), le oferim posibilitatea să-și aleagă poziţia în cunoștinţă de cauză. Tot ce i se cere cititorului este onestitate morală, probitate intelectuală și iubire de adevăr. Astfel pregătiţi, avem convingerea că informaţiile pe care le furnizăm vor fi bine valorificate. Deși n-a pretins niciodată cu emfază că este prooroc, ba chiar a respins ideea că este prooroc în sensul în care era folosit termenul în vremea aceea, E. G. White a susţinut totuși că misiunea ei, ca sol al lui Dumnezeu, include darul proorociei. Dar oare a avut ea 1

Scrisoare adresată delegaţilor la Conferinţa Generală în 1888, datată 5 august 1888.

86


dreptate? Avem motive să credem că nu s-a înșelat în înţelegerea rolului ei și nici n-a căutat să manipuleze judecata altora? Nu i se cere nimănui să creadă fără să cerceteze. Cred că putem fi cu toţii de acord, chiar de la început, că nici în cazul ei „adevărul n-are nimic de pierdut în urma unei cercetări amănunţite”. Unii au crezut că este ușor să demonstreze falsitatea pretenţiilor lui E.G. White că a fost inspirată în mod supranatural, susţinând că, după vremurile apostolice și după încheierea scrierilor care au fost incluse în canonul biblic, nu mai era nevoie de profeţi. Să ne ocupăm deci, în primul rând, de această părere care nu pare să fie întemeiată. I. NEVOIA DE PROFEŢI ȘI DUPĂ PERIOADA APOSTOLICĂ În primul rând, în Ziua cincizecimii, pentru a le explica celor adunaţi cele întâmplate, apostolul Petru susţinea că „aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: ’În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor prooroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri’” (Fapte 2,16.17). Dar apostolul arată limpede că manifestarea darurilor Duhului Sfânt nu avea să se încheie o dată cu perioada apostolică, ci avea să continue până la apariţia semnelor revenirii lui Isus Hristos, când „soarele se va preface în întuneric și luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată” (Fapte 2,30). Evenimentele escatologice descrise mai sus nu s-au împlinit la Cincizecime, nici în primul secol creștin. În al doilea rând, scopurile pentru care Dumnezeu a rânduit în biserică slujbe și daruri duhovnicești se extind pe toată durata existenţei acesteia. „Desăvârșirea sfinţilor”, „lucrarea de slujire” (înăuntrul și în afara bisericii), „zidirea trupului lui Isus Hristos”, „unirea credinţei”, maturizarea spirituală a membrilor bisericii, reflectarea caracterului lui Isus Hristos constituie ţinte permanente,

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

87

pe care biserica avea să le urmărească până la sfârșit (vezi Efeseni 4,11-15). Sfatul dat de apostolul Pavel: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile, ci cercetaţi toate lucrurile și păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5,19-21) ar fi trebuit să fie urmat până astăzi. Spre sfârșitul primului secol al erei creștine, Ioan avertizează: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezarea oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulţi prooroci mincinoși” (1 Ioan 4,1). Avertismentul împotriva proorocilor falși nu se justifică decât în situaţiile în care există și prooroci adevăraţi. Unde nu există prooroci adevăraţi este suficient să se știe că oricine pretinde a fi prooroc este un impostor. Apostolul Ioan însă nu ne dă nici un temei să credem că, după vremea apostolilor, nu va mai fi nevoie de profeţi adevăraţi, ci dimpotrivă. În al treilea rând, referindu-Se la timpurile din urmă, Mântuitorul prezice că „se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putinţă, chiar și pe cei aleși” (Mat. 24,24). Existenţa unui mare număr de prooroci falși în vremea sfârșitului presupune și prezenţa darului profetic al Duhului Sfânt. Ioan vizionarul prevedea că acest lucru se va întâmpla atunci când „balaurul (Satana), mâniat pe femeie (Biserica), s-a dus să facă război cu rămășiţa seminţei ei (cei din urmă creștini adevăraţi), care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17). „Mărturia lui Isus este duhul proorociei” (Apocalipsa 19,10) precizează același scriitor inspirat. Aceasta este mărturia pe care le-a dat-o Isus profeţilor, darul profeţiei, care urma să apară în segmentul final al istoriei bisericii creștine și, mai ales, în momentele de criză ale acesteia.

88


II. VIAŢA LUI ELLEN WHITE Exagerările de orice fel nu aduc niciodată servicii omenirii, pe termen lung. Ele doar dezvăluie slăbiciunile celor ce le practică, descoperă simpatii sau antipatii, determinate de interese dubioase, personale sau de grup. Însă oamenii lui Dumnezeu trebuie să fie, și sunt, oameni ai adevărului și ai dragostei, preocupaţi să slujească aceste valori supreme. Acestea sunt și obiectivele pe care ni le propunem în descrierea vieţii lui Ellen G. White. Unii îi idealizează viaţa, situând-o mai presus de condiţia umană, și fac din Ellen White un fel de „sfântă”, asemănătoare sfinţilor ortodocși sau catolici. Alţii o consideră doar o creștină evlavioasă, care a scris o serie de cărţi bune despre multe lucruri, cărţi interesante și utile, dar nimic mai mult. Există și dintre aceia care privesc la Ellen White cu dușmănie sau dispreţ, punându-i în cont tot felul de rele: lăcomie, ipocrizie, minciuni, dispreţ faţă de adevăr, îngâmfare, instabilitate psihică, spirit dictatorial etc. În cele ce urmează, încercăm să oferim o schiţă biografică autentică pentru informarea celor ce doresc să o cunoască pe adevărata Ellen White, cu defectele ei omenești , dar și cu însușirile ei de excepţie. 1. Nașterea

Ellen Gould Harmon (26.11.1827-16.07.1915) s-a născut în satul Gorham, Maine din Noua Anglie (S.U.A.), din părinţi de origine britanică și de religie metodistă, Robert și Eunice Harmon. Tatăl era fermier și pălărier, iar mama, casnică. Împreună cu sora ei geamănă, Elizabeth, completau numărul de opt copii ai familiei: șase fete și doi băieţi. 2. Accidentul

La nouă ani, Ellen a suferit un grav accident, care avea să-i afecteze întreaga viaţă. Lovită în faţă cu o piatră de o colegă furioasă, pentru un motiv copilăresc, Ellen s-a prăbușit la pământ


89

inconștientă și a pierdut mult sânge. Revenindu-și și încercând să meargă acasă sprijinită de sora ei geamănă, a căzut iarăși în inconștienţă și a rămas așa trei săptămâni, timp în care oscila între viaţă și moarte. Nu se mai putea concentra, mâinile îi tremurau, nemaiputând să scrie. Era foarte slăbită, avea dese leșinuri și tușea îngrozitor. A încercat să-și reia școala de mai multe ori, dar, în cele din urmă, a fost nevoită să renunţe, potrivit cu recomandarea învăţătorilor ei. A rămas doar cu trei clase de cursuri școlare pentru toată viaţa. Lovitura din faţă i-a rupt nasul și a desfigurat-o. Privindu-se în oglindă, dorea să moară, dar se temea că nu e pregătită. Respinsă de colegi și grav bolnavă, prezentul o înspăimânta, iar viitorul o îngrozea. Teama de flăcările iadului în care, după credinţa multora, cei nepregătiţi pentru viaţa veșnică trăiesc în chinuri nesfârșite, îi afecta și mai mult sănătatea. Medicul ei și cei din jur nu se așteptau decât la cel mult câteva luni de viaţă pentru Ellen. Sentimentele ei de nevrednicie, rugăciunile ei arzătoare pentru iertare, groaza provocată de perspectiva iadului veșnic, nopţile de veghe și nesiguranţa vieţii ne dezvăluie o fetiţă a cărei experienţă depășea cu mult vârsta ei fragedă. După multe frământări și nesiguranţă, Ellen și-a regăsit liniștea și a dobândit încredere în dragostea nemăsurată a Părintelui ceresc. „Pacea și fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura și chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad și transportată în cer.”1 3. Convertirea

La vârsta de doisprezece ani, Ellen a fost convertită, iar la paisprezece ani a primit botezul în Biserica Metodistă. A fost profund influenţată de predicile despre a doua venire, prezentate 1

E. G. White, Mărturii, vol. 1, pag. 36, Editura Viaţă și Sănătate, ed. 1997. Celor ce doresc să cunoască amănunte din viaţa lui Ellen White până la moartea soţului ei, le recomandăm pag. 13-121 din volumul menţionat.

90


de pastorul baptist William Miller în anii 1840 și 1842, în Portland, unde familia Harmon se mutase încă înainte de accidentul lui Ellen. Astfel, ea a ajuns la convingerea că revenirea lui Isus în glorie este foarte aproape. Datorită acestei convingeri, avea să treacă printr-o nouă amărăciune. Pentru credinţa în apropiata revenire a lui Isus, Biserica Metodistă din localitate i-a exclus pe toţi cei șapte membri botezaţi ai familiei Harmon. Dar speranţa întâlnirii cu Isus a compensat amărăciunea. Pe cât a fost de dulce speranţa revenirii, pe atât de amară a fost dezamăgirea de la 1844, când așteptările milleriţilor nu s-au împlinit. Șocul n-a fost ușor de suportat pentru Ellen, dar ea și confraţii ei au simţit sprijinul și mângâierea lui Dumnezeu. 4. Chemarea

În decembrie 1844, Ellen Harmon a avut o experienţă fără precedent, în timp ce se afla în rugăciune cu alte patru surori de credinţă, într-o familie de prieteni. Cu această ocazie, a avut o viziune. În această viziune1, lui Ellen i s-a prezentat experienţa viitoare a celor ce credeau în revenirea lui Isus. Printr-o succesiune de imagini simbolice, ei i s-a arătat că Isus a condus mișcarea millerită și că tot El îi va conduce în continuare pe cei care vor urma instrucţiunile date de El2. La scurt timp, a urmat a doua viziune apoi multe altele. În timpul viziunilor, Ellen avea ochii deschiși, pierdea contactul cu lumea din jur și puterea fizică naturală, nu respira deloc, chiar dacă viziunea dura patru ore, dar inima îi funcţiona normal. Se simţea purtată în diferite locuri și vedea ceea ce i se arăta. O putere supraomenească o stăpânea și nimeni n-o putea determina să-și închidă ochii. Aceste mani1

Manifestările din timpul viziunilor ei sunt descrise în lucrarea de faţă, la capitolul 3, IV,11. Ele sunt similare cu cele ale profeţilor biblici. 2 Prima viziune a lui E.G. Harmon este publicată atât în Mărturii, vol. 1, pag. 64-68, Editura Viaţă și Sănătate, ed. 1997, cât și în Experienţe și viziuni, pag. 37, aceeași editură, ed. 2002


91

festări erau caracteristice profeţilor din vechime (vezi Daniel 10; 2 Corinteni 12,1-5; Numeri 24,3.4). La terminarea viziunii, Ellen își relua respiraţia și se adapta încet la condiţiile lumii noastre, atât de diferite de cele văzute de ea în viziuni. Cele aproximativ două mii de viziuni, pe care această fiinţă plăpândă le-a avut în timpul vieţii, nu i-au slăbit cu nimic puterea fizică sau psihică. Dezamăgirea provocată de faptul că Isus n-a revenit la 1844, așa cum credeau adepţii lui Miller, a dus la dezmembrarea mișcării. Pe lângă cei care au părăsit definitiv credinţa în Biblie ori s-au întors în bisericile din care ieșiseră, ceilalţi au format anumite grupări în jurul unor lideri desprinși din fosta mișcare millerită. Una dintre aceste grupări, poate cea mai puţin numeroasă, avea să formeze nucleul a ceea ce s-a numit mai târziu Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Deși gruparea nu avea la început o credinţă unitară, membrii ei nu puteau crede că mișcarea millerită fusese de la Satana sau doar de la oameni. Aceștia au continuat să studieze Biblia în mod sârguincios și cu rugăciune, pentru călăuzire divină. Din această grupare făcea parte și Ellen Harmon. Ea susţinea că Dumnezeu i-a cerut să le împărtășească fraţilor ei de credinţă ceea ce i se descoperise, indiferent de împotrivirile și greutăţile pe care le va întâmpina. Dumnezeu i-a promis că o va susţine și o va ocroti. Ellen a fost profund tulburată de această chemare. Gândul misiunii încredinţate o înspăimânta. Era extrem de timidă, foarte tânără, bolnavă și lipsită de curajul de a-i mustra pe cei fanatici, de care lumea n-a dus lipsă niciodată. În zbuciumul ei, a apelat la Dumnezeu s-o elibereze de sarcina primită, dar Dumnezeu a insistat și a asigurat-o de protecţia Sa. După grele lupte cu sine însăși și după multe frământări sufletești, Ellen a acceptat greaua ei misiune. O dată ce această hotărâre a fost luată, cu toate greutăţile, suferinţele, împotrivirile, lipsurile materiale și criticile aduse chiar de propriii fraţi, ea a continuat să-și facă datoria până la încheierea plină de succes a vieţii, care a survenit șaptezeci de ani mai târziu.

92


5. Căsătoria

La 30 august 1846, Ellen Harmon s-a căsătorit cu James Springer White (1821-1881), un tânăr învăţător, fost predicator millerit, plin de râvnă și entuziasm, inteligent și cu o personalitate puternică. Ellen și James White au avut patru băieţi: Henry (1847-1863), James Edson (1849-1928), care devine tipograf și misionar printre negrii din sudul Statelor Unite; William Clarence (1854-1937), care devine pastor, manager, asistent literar pentru mama sa și însoţitor al acesteia în desele ei călătorii în S.U.A. și în lume; John Herbert născut în 1860 și decedat înainte de a împlini trei luni de viaţă. Moartea lui Henry, la doar șaisprezece ani, a frânt inima părinţilor. 6. Greutăţi

Primii ani de căsnicie ai cuplului White au fost plini de greutăţi și lipsuri. Amândoi săraci, fără locuinţă, fără bani, purtând haine sărăcăcioase, se mutau din loc în loc, locuind la prieteni în condiţii grele, cu mobilă veche, împrumutată și desperecheată, dar purtând în suflet speranţa întâlnirii pe curând cu Mântuitorul lor iubit. După căsătorie, pentru a se putea întreţine, James lucra la pădure sau la întreţinerea căii ferate, pentru cincizeci de cenţi pe zi, cu dureri atroce în spate și cu spinarea julită, uneori fără să-și poată primi plata pentru munca sa. La invitaţia confraţilor, călătoreau în diferite locuri, lăsându-și copiii în grija altora, cheltuind ultimii bănuţi pentru biletele de călătorie, uneori cumpărând bilete doar până la jumătatea drumului din lipsă de bani și așteptând ca Dumnezeu să facă vreo minune – și de multe ori a făcut – pentru a-și continua drumul. Trăind în sărăcie, trecând prin situaţii în care nu aveau destui bani să cumpere lapte pentru copil sau cartofi pentru hrană, multe dintre experienţele familiei White au fost de-a dreptul incredibile, purtând amprenta călăuzirii divine. Însă mai târziu, când a evocat experienţele din trecut, Ellen a considerat că toate au fost spre


93

binele lor, pentru a-i apropia mai mult de Dumnezeu și a-i pregăti în vederea îndeplinirii cu succes a misiunii încredinţate lor. Sănătatea șubredă a lui James White a cerut din partea lui Ellen multă grijă și preocupare. În urma unui atac de paralizie, el și-a pierdut capacitatea de muncă pentru cincisprezece luni (18651867). Și Ellen, la rândul ei, era adesea bolnavă și se vindeca prin rugăciuni. O experienţă interesantă a făcut Ellen în anul 1854, când era însărcinată cu William. La o consultaţie, medicul i-a descoperit un cancer la pleoapă, care devenise dureros, dar i-a spus că tumora nu va avea timp suficient să se dezvolte, pentru că va muri de apoplexie mult mai repede. Dar fraţii s-au rugat pentru ea, iar la vremea cuvenită William a venit pe lume pe deplin sănătos, iar cancerul și apoplexia au dispărut complet, fără medicaţie. În 1858, la o înmormântare, Ellen White a avut o viziune amplă, referitoare la marea luptă care se duce în univers între bine și rău, între Dumnezeu și Satana, luptă în care planeta noastră este implicată direct. Prin faţa ei s-au perindat scene din istorie, în care erau dezvăluite acţiuni ale celor două forţe aflate în conflict. De atunci și până la moartea ei, tema luptei dramatice dintre bine și rău a constituit una dintre preocupările ei de bază și rămâne în continuare perspectiva prin care trebuie privite istoria și cadrul în care au fost scrise toate cărţile și întreaga operă a lui Ellen White. Lucru interesant este faptul că, la scurt timp după primirea acestei revelaţii, Ellen White a fost lovită de paralizie, din care și-a revenit doar treptat și în urma rugăciunilor fierbinţi ale fraţilor ei de credinţă. Dumnezeu îi ceruse să scrie cele ce îi fuseseră descoperite în viziune, iar Satana, potrivit explicaţiei date ei de îngerul însoţit, a intenţionat s-o distrugă, pentru ca cele descoperite să nu poată fi aduse la cunoștinţa oamenilor. Dar, chiar în starea aceasta, Ellen a început să scrie, cu mare dificultate la început, doar câte o pagină la două zile, apoi din ce în ce mai mult, până când, în toamna aceluiași an, scrierea cărţii a fost terminată.

94


7. Tensiuni în familie

Ellen White și soţul ei James n-au avut întotdeauna aceleași păreri. Spre exemplu, uneori, aveau păreri diferite cu privire la atitudinea faţă de fiul lor Edson, care, după câte se pare, nu era destul de conștient de responsabilităţile sale financiare. Ellen era mai conciliantă decât soţul ei, care a refuzat să-și recomande fiul pentru un post de maistru la Pacific Press, fapt care a creat tensiune între Edson și tatăl său. La un moment dat, James, poate și din cauza epuizării fizice și intelectuale, a devenit autoritar faţă de soţia sa, încercând să-i prescrie cum să-și îndeplinească lucrarea. Deranjată de atitudinea soţului ei, Ellen a scris unei prietene, Lucinda Hull, despre comportamentul soţului ei faţă de ea. Dar în ziua următoare i-a scris din nou, cerându-i să ardă scrisoarea, însă prietena ei a păstrat-o. Astfel avem dovada că soţul lui Ellen White nu se lăsa dominat de soţia sa, așa cum susţineau unii. Mai mult, uneori, căuta s-o domine.1 James era un perfecţionist, care muncea din greu și pretindea ca și colaboratorii săi să facă la fel. Ca lider cu standarde înalte și temperament dinamic, nu era ușor de mulţumit, iar uneori devenea aspru și poate prea exigent. Prin soţia sa, Dumnezeu i-a adresat mustrări și sfaturi, care au văzut lumina tiparului și care l-au iritat pe James. Totuși, după mai multă reflecţie și rugăciune, ele erau primite. Faptul de a adresa mustrări unui lider atât de respectat al bisericii, chiar de către soţia sa, poate părea astăzi deplasat. Dar aceasta se făcea la porunca lui Dumnezeu și inspira încredere în inimile credincioșilor. Dar Ellen White nu a fost infailibilă și ea a recunoscut lucrul acesta atât în dreptul ei, cât și în dreptul altora, afirmând categoric: „Numai Dumnezeu e infailibil”.2 „Erorile, greșelile, inconsecvenţele, 1 2

Scrisoarea 66, 16 mai 1876. Scrisoarea 10, 1895, citată în Selected Messages, cartea 1, pag. 37.


95

contradicţiile, defectele de caracter și de personalitate sunt caracteristice oamenilor; și toţi profeţii au fost oameni, în ciuda darurilor lor deosebite. Acest lucru este adevărat și în cazul lui E. G. White”, susţine un specialist în cunoașterea vieţii și a activităţii acestei respectabile scriitoare.1 Dar ea știa ce avea de făcut în cazul în care greșea și nu ezita s-o facă. Întrucât corespondenţa familiei White ne stă la dispoziţie și, probabil, nimic n-ar fi mai relevant decât aceasta pentru a ne face o părere documentată despre personalitatea lui James White și a soţiei sale, Ellen, cităm din unele scrisori ale acesteia pentru a susţine cele afirmate mai sus. Într-una dintre scrisori, Ellen White îi cere scuze soţului ei pentru sentimentele personale nutrite și exprimate faţă de el, prin care l-a rănit: „Îmi pare rău că am făcut sau am spus ceva ce te-a întristat”. În aceeași scrisoare se angaja ca pe viitor să fie mai atentă să nu-l mai supere.2 Într-o altă scrisoare, recunoscând că i-a greșit vorbind și simţind ceea ce n-ar fi trebuit, Ellen se confesează: „Simt în fiecare zi o profundă pocăinţă înaintea lui Dumnezeu pentru asprimea inimii mele și pentru că viaţa mea n-a fost în mai mare măsură în acord cu viaţa lui Isus Hristos... Iartă-mă pentru orice cuvânt de nerăbdare pe care l-am scăpat de pe buze, pentru orice faptă care ţi se pare rea”.3 În 1886, ea făcea următorul apel: „Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem un sentiment al propriilor noastre greșeli, să dăm la o parte critica și severitatea pe care leam introdus în caracterul nostru”.4 O asemenea atitudine este demnă de urmat. Din scrisorile adresate de Ellen G. White copiilor ei, în timp ce era plecată de acasă, se poate vedea grija ei deosebită pentru buna educaţie a acestora și pentru fericirea lor veșnică. Corespondenţa familiei White a făcut obiectul unor teze de 1

Roger W. Coon, the Life, Ministry and Writings of Ellen White. Scrisoarea 27 din 16 mai 1877. 3 Manuscris 14, 1868, citat în I’d Like to Ask Sister White, pag. 45. 4 Scrisoarea 19 din 1886. 2

96


doctorat.1 Unul dintre cercetători, Graybill, trage concluzia că Ellen, în relaţiile ei cu cei doi fii, l-a avantajat pe William în dauna lui Edson, în timp ce alt istoric, studiind aceleași surse, declară că și părerea contrară este la fel de îndreptăţită – favorizarea lui Edson în dezavantajul lui William. Adevărul pare a fi că atât Edson, cât și William au fost mustraţi uneori de mama lor, nu pentru a face părtinire, ci pentru a-l ajuta pe fiecare să-și dezvolte un caracter creștin. 8. Defecte de caracter și personalitate

Unii o acuză pe Ellen White de ironie aspră, mușcătoare (sarcasm), pe care o identifică în scrierile ei, considerând că astfel se dau pe faţă slăbiciuni de caracter. Printre cazurile enumerate se află și următoarele: Vorbind de contrafacerea darului autentic al limbilor, primit de biserică la Cincizecime și mai târziu, ea caracterizează fenomenul ca fiind „babilonie fără sens, pe care ei o numesc limbi necunoscute”. Câteva pagini mai departe ea scrie: „Fie ca Dumnezeu să elibereze pe poporul Său de astfel de daruri”. 2 Într-o scrisoare adresată președintelui Conferinţei Generale de atunci, George Butler, care a scris în Review mai multe articole despre existenţa „gradelor de inspiraţie” în scrierile biblice, ea scria: „Nu Domnul a inspirat articolele tale despre inspiraţie”.3 Personal nu știu dacă trebuie să considerăm aceste exprimări ca fiind necorespunzătoare, dar știu că anumiţi scriitori biblici au întrebuinţat cuvinte mult mai dure. Apostolul Pavel folosește ironia faţă de învăţătorii falși din Corint, care căutau foloase materiale și îl denigrau pe apostol: „Am ajuns un nebun – scria el – totuși cu nimic n-am fost mai prejos decât acești apostoli așa de 1

Vezi Ronald D. Graybill, The Power of Prophecy and the Women Religious Founders of the Nineteenth Century, cap. 3. 2 Mărturii, vol. 1, pag. 430, Editura Viaţă și Sănătate, București, 1997. 3 Selected Messages, vol. 1, pag. 418.


97

minunaţi” (2 Corinteni 12,11, s. a.). Cu aceeași ironie continuă referindu-se la faptul că „numai eu singur nu v-am fost o sarcină. O, iertaţi-mi nedreptatea aceasta!” (vers. 13). Însă următorul fragment ne uimește de-a dreptul: „Și schilodească-se odată cei ce vă tulbură” (Galateni 5,12). Am putea aduna multe alte pasaje biblice, în care sunt exprimate aspre condamnări la adresa celor ce merită mustrare, dar nu cred că este dreptul nostru să-i judecăm pe profeţi. Curios este faptul că de la Ellen White se așteaptă mai mult decât de la ceilalţi profeţi. De ce oare? Poate fiindcă cei ce își asumă dreptul de a o critica pleacă de la premisa că, de fapt, ea n-a fost profet și de aceea n-avea dreptul să mustre. Astfel, se pleacă de la ideea că E. G. White n-a fost un profet, pentru a se dovedi că n-a fost un profet – logică vicioasă. Totuși, putem fi siguri că, deși primeau informaţii de la Dumnezeu pe o cale inaccesibilă altora și în acest proces al inspiraţiei au avut parte de experienţe supranaturale, profeţii rămân oameni care, în multe privinţe, funcţionează la fel ca ceilalţi semeni ai lor. Ei pot face greșeli și păcate, după cum am arătat anterior (vezi cap. 2, IV, 9) și trebuie să caute iertare de la Dumnezeu ca toţi ceilalţi oameni. I se reproșează, de asemenea, lui Ellen White că uneori a fost nesinceră cu soţul ei. Spre exemplu, se amintește că, pe când soţul ei era bolnav și credea că nu trebuie să facă mișcare fizică, în interesul sănătăţii lui, ea – care credea că mișcarea este necesară chiar în convalescenţă – și-a pus soţul într-o situaţie în care acesta trebuia să muncească. Iată cum: Fără să-i spună soţului ei, s-a dus pe la vecini și i-a rugat ca, dacă acesta va apela la ei să-l ajute să adune fânul de pe terenul fermei lor din Greenville, să nu dea curs apelului său. (Pe timpul acela, vecinii se ajutau la strânsul fânului). Vecinii au procedat cum i-a sfătuit Ellen. Ca urmare, James a fost obligat să-și ajute soţia la activităţile gospodărești, cu rezultate foarte bune pentru sănătatea lui. El însuși mărturisește mai târziu acest lucru. Dar întâmplarea dezvăluie din partea lui

98


Ellen cel puţin o lipsă de francheţe faţă de soţul ei. Chiar dacă n-o considerăm atât de vinovată ca Avraam, care a susţinut în faţa lui Faraon că soţia sa este doar sora lui (Genesa 12,12.13), totuși, procedeul nu este de recomandat. Dacă privim viaţa și experienţele lui James și Ellen White cu obiectivitate, în ansamblu și fără prejudecăţi, putem spune fără teama de a greși că avem de-a face cu un cuplu de creștini, sinceri, conștiincioși, plini de râvnă pentru cauza lui Dumnezeu, cu un grad de armonie rar întâlnit, perfect loiali unul altuia, care comunicau săptămânal prin scrisori oriunde s-ar fi aflat, gata de sacrificii materiale, economi, cinstiţi, modești și generoși faţă de cei în suferinţe și lipsuri. La împlinirea vârstei de 50 de ani, James a scris un articol elogios despre soţia sa, Ellen, în revista Signs of the Times, din care ies în evidenţă dragostea și respectul său pentru ea: Astăzi, 26 noiembrie, doamna White împlinește 50 de ani. Ea a devenit o creștină devotată la vârsta fragedă de 12 ani și imediat a început să lucreze pentru alţi tineri, având un mare succes în câștigarea lor la Hristos. La vârsta de 17 ani, a devenit o bună vorbitoare în public. Era în stare să reţină atenţia ascultătorilor peste o oră. A vorbit (mai târziu, n.a.) la mari mulţimi de oameni, atingând uneori douăzeci de mii. A călătorit de la Atlantic la Pacific, în optsprezece state americane și în Canada. Cărţile ei, care se tipăresc astăzi (1877), nu conţin mai puţin de cinci mii de pagini, în afara miilor de pagini de scrisori adresate bisericilor locale și diferitelor persoane. La cei 50 de ani ai ei, doamna White este la fel de activă ca oricând înainte. Sănătatea ei este excelentă.1 Aceste cuvinte constituie o frumoasă dovadă de apreciere din partea unui soţ iubitor. 1

Signs of the Times, 6 dec. 1877.


99

La rândul ei, Ellen făcea tot ce îi stătea în putere pentru îmbunătăţirea sănătăţii soţului ei, care părea să se deterioreze din nou. El simţea nevoia prezenţei ei, era neliniștit când ea pleca și se simţea bine când erau împreună. Grija ei pentru sănătatea soţului său era proverbială. Însă, cu toate îngrijirile acordate, în august 1881, „obositul luptător”, cum l-a numit soţia sa, care l-a iubit și l-a respectat, a depus armele, trecând la odihnă. Alergaseră împreună cot la cot, „la bine și la rău”, prin încercări și bucurii, timp de treizeci și cinci de ani. Dar de acum, fără tovarăș de viaţă, Ellen avea să mai peregrineze încă treizeci și patru de ani, prin vremuri furtunoase și multe necazuri, însoţită doar de dragostea și respectul multora dintre fraţii ei de credinţă și, în mod sigur, de prezenţa mângâietoare a Mântuitorului ei. 9. Anii de văduvie

Anii 1885-1887 i-a petrecut în Europa, în care mesajul adventist pătrunsese nu de mult. A vizitat Elveţia, Italia, Germania, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, încurajând, impresionând și sfătuindu-i pe lucrătorii de acolo. În unele locuri, a identificat persoane văzute în viziune, care lucrau la tipografiile adventiste, fără să i le recomande cineva. Între 1891-1900, a lucrat în Australia, unde, prin călăuzire divină, a patronat înfiinţarea colegiului de la Avondale, unul dintre cele mai importante centre de educaţie adventistă. Întoarsă în California (1900), și-a cumpărat o casă frumoasă în apropiere de localitatea Saint Ellen, în care și-a petrecut ultimii cincisprezece ani de viaţă. La 16 iulie 1915, obosită, dar mulţumită și plină de speranţă, a adormit în liniște. Deși stătuse ultimele cinci luni într-un cărucior, având piciorul fracturat, după ce căzuse peste pragul ușii, n-a murmurat și nu s-a descurajat. Ultimele cuvinte rostite de ea înainte de a intra în nefiinţă au fost: „Știu în cine am crezut!”

100


După moartea soţului ei, care a îndurerat-o profund1, amintindu-și de simpatia, lacrimile și rugăciunile lui, și-a continuat misiunea cu încredere și hotărâre nezdruncinate până la ultima suflare. 10. Greșeli de înţelegere

După cum am arătat deja2, profeţii din vechime n-au fost lipsiţi de erori în înţelegere. Ei au crescut în cunoaștere o dată cu trecerea timpului. La fel și Ellen White a avut unele păreri greșite în înţelegerea doctrinei biblice. Printre acestea, putem enumera: a. Înţelegerea greșită a caracterului lui Dumnezeu

Dumnezeu era perceput ca Suveran justiţiar, în stare să-i tortureze pe cei răi în flăcările iadului o veșnicie. Iată ce declara ea despre experienţa din copilărie: Consideram că soarta păcătosului condamnat va fi soarta mea și că voi îndura flăcările iadului pentru veșnicie, tot atât de mult timp cât avea să existe Dumnezeu. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea, încât începusem să mă tem că-mi voi pierde minţile... (s.a.) De multe ori, îmi doream să nu mă fi născut niciodată.3 Este curios faptul că această doctrină nebiblică este cultivată încă intens de majoritatea bisericilor istorice, protestante și neoprotestante, în timp ce unii dintre slujitorii acestora folosesc cuvintele lui E. G. White: „începusem să mă tem că-mi voi pierde minţile” ca dovadă că nici chiar ea nu avea încredere în calitatea ei de profet, sugerând astfel că nici noi n-ar trebui să avem încredere. La vârsta respectivă, ea nu avusese încă nici o experienţă profetică. 1

Vezi Selected Messages, vol. 2, pag. 257-269. Vezi cap. 2, secţiunea IV, 9. 3 Mărturii, vol. 1, pag. 29.30. 2


101

Până când a reușit să înţeleagă că Dumnezeu este plin de iubire pentru păcătoși chiar și atunci când trebuie să-i distrugă, adolescenta din Portland, Maine, a trecut printr-o experienţă dramatică. Dar Domnul i S-a descoperit în adevăratul Său caracter, aducând pace și siguranţă în zbuciumata ei inimă. După această tristă experienţă, Isus a devenit centrul gândirii, sentimentelor și activităţii ei. b. Ușa închisă

Părerea că ușa harului s-a închis pentru toţi cei ce n-au primit solia lui Miller, privitoare la faptul că Isus va reveni curând, reprezintă o altă nefericită înţelegere, la care vom reveni și care a fost împărtășită și de Ellen White până în decembrie 1844. Chiar Miller și alţi lideri ai mișcării au îmbrăţișat-o la început. Dacă această părere, care a persistat printre unii adventiștii păzitori ai Sabatului până prin anul 1855, n-ar fi fost eliminată, ar fi adus mari pierderi misiunii bisericii. Dar, prin viziunile date lui Ellen White, printr-un studiu atent al Bibliei și în urma experienţelor făcute de mica grupă de credincioși, care a acceptat Sabatul biblic, doctrina „ușii închise” a fost abandonată. Deși Ellen White a crezut la început în teoria „ușii închise”, nu cunosc nici un fragment din scrierile ei inspirate din care să rezulte că ea a învăţat pe popor această eroare sau că ar fi pretins că Dumnezeu i-ar fi descoperit-o așa cum era ea înţeleasă de adventiști la început. „Mărturiile” contrare, prezentate de critici, nu sunt concludente. c. Neînţelegerea importanţei unor doctrine și principii

Neînţelegerea principiilor sănătăţii, a doctrinei Sfintei Treimi, a divinităţii absolute a lui Isus Hristos, a personalităţii Duhului Sfânt, a dăruirii sistematice pentru misiunea bisericii, a slujbei de mare Preot a lui Isus Hristos în ceruri etc. reprezintă alte erori din gândirea timpurie a lui E. G. White. Dar toate acestea și altele au fost corectate și înţelese pe parcurs. Criticii Bisericii Adventiste

102


și ai lui Ellen White arată în mod triumfător spre limitele de înţelegere ale acestora de la început, uitând că și apostolii Mântuitorului au pornit la drum cu grave lacune în înţelegerea misiunii lor, neînţelegând că au obligaţia de a le vesti Evanghelia și celor din afara poporului iudeu. Biserica Adventistă recunoaște că nu s-a născut matură, ca Adam și Eva în Eden. Ea a străbătut o perioadă lungă de dezvoltare și încă nu și-a încheiat creșterea. Deși are o doctrină echilibrată și, credem noi, biblică, ea se află într-o permanentă înaintare și este deschisă pentru noi aprofundări și ajustări, după cum o va călăuzi Dumnezeu. Suntem dispuși să învăţăm (și am învăţat multe) și de la alţii. Trebuie să ne corectăm acolo unde am greșit, dar nu acceptăm să renunţăm la adevărurile esenţiale, revelate, verificate în practică și susţinute de Sfintele Scripturi. Revelaţia este progresivă, dar profeţii de mai târziu nu primesc de la Dumnezeu informaţii esenţiale, contrare celor dinaintea lor, după cum același profet nu primește mai târziu de la Dumnezeu informaţii contrare celor primite anterior de el. Așa cum copiii din clasele mai mari, dacă au profesori competenţi, nu primesc informaţii care să le anuleze pe cele primite în clasele elementare, ci doar adăugiri și aprofundări ale acestora, la fel stau lucrurile și cu profeţii ale căror cunoștinţe pot și trebuie să crească, dar nu să anuleze sau să contrazică cele primite anterior prin revelaţie. Aceștia pot avea la un moment dat păreri greșite, care decurg din condiţia umană limitată și nu sunt datorate lui Dumnezeu, dar acestea pot fi eliminate, iar la ideile corecte vor fi adăugate altele la fel de bune și se poate înainta prin aprofundări, integrări și ajustări. Ca viaţa oricărui creștin autentic, viaţa profetului „este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4,18). În timp ce căuta să-și îndeplinească rolul de mesager al lui Dumnezeu, Ellen White a experimentat adâncimile descurajării. Fără îndoială, slăbiciunile fizice din perioada timpurie a activităţii ei, starea inimii


103

și dificultăţile respiratorii o predispuneau la descurajare. Întâlnind adesea persoane aflate în „focul fanatismului și în gheaţa indiferenţei”1, precum și din cauza multor lipsuri și necazuri provocate de bârfe și calomnii, sănătatea ei șubredă a fost afectată. „Descurajarea mă presa cu putere și situaţia în care se afla poporul lui Dumnezeu m-a chinuit atât de mult, încât, timp de două săptămâni, am zăcut bolnavă”.2 Într-o scrisoare adresată lui Joseph Bates își exprimă încrederea și speranţa în Dumnezeu: „Îmi cunosc și îmi simt slăbiciunea, dar mă ţin tare de braţul puternic al lui Iehova și pot spune astăzi că Răscumpărătorul meu este viu, și dacă El trăiește, și eu voi trăi”.3 Într-o zi din iarna anului 18471848, soţul ei se întorcea de la lucru epuizat, după vreo zece kilometri de drum prin zăpadă și ploaie. Acasă, proviziile erau pe terminate și aveau un copil de câteva luni. Când Ellen l-a văzut cât era de obosit, rezistenţa ei a cedat: „Primele mele sentimente erau că Dumnezeu ne-a părăsit. Am ajuns până aici? Ne-a părăsit Dumnezeu? Nu mi-am putut stăpâni lacrimile și am plâns cu glas tare ore întregi, până am leșinat”.4 Numărul situaţiilor descurajatoare, care au lovit familia White, este mare și nu ne propunem să lungim lista. Dar ce program de răspuns la asemenea situaţii și-a propus Ellen? „Să umblăm prin credinţă, în ciuda tuturor aparenţelor, acesta era singurul lucru pe care Domnul mi-a cerut să-l fac”, ne spune ea.5 Și profeţii Bibliei au trecut prin momente de descurajare. David, Asaf, Ilie, Ieremia și Moise ilustrează acest adevăr. Dumnezeu nu îi scutește de necazuri pe slujitorii Săi, ci le dă putere să le îndure.

1

Herbert Douglas, Messenger of the Lord, pag. 74. Arthur L. White, Ellen G. White Biography, vol. 2, pag. 88. 3 Idem, pag. 131 (1847). 4 Idem, pag. 134.135. 5 Idem, vol. 3, pag. 385-396. 2

104


11. Sănătatea fizică

Experienţa de la vârsta de nouă ani, când a fost lovită cu o piatră în faţă, a afectat grav sănătatea lui Ellen White. Aceasta i-a produs insuficienţă respiratorie, i-a afectat inima și a adus-o aproape de mormânt. Cum se face totuși că această persoană, cu sănătate șubredă, gata să moară, a trăit aproape 88 de ani, străbătând de zeci de ori America de la Atlantic la Pacific și înapoi, cu mijloacele rudimentare de atunci, prin ploaie, vânt și viscol, rostind mii de predici, scriind peste 100.000 de pagini de manuscris, ocupată cu treburi gospodărești, făcând faţă crizelor și împotrivirilor din partea dușmanilor ei, fără să fie doborâtă de situaţiile stresante ale vieţii? În loc să-i reducă puterea de muncă, duritatea vieţii i-a dat și mai mult curaj. Unii au încercat să explice viziunile lui Ellen White prin trauma suferită de ea în copilărie, care i-ar fi lezat lobul temporal al creierului, producându-i un fel de epilepsie. Ca răspuns la acuzaţia că nu revelaţia divină i-a cauzat viziunile, ci epilepsia datorată lezării lobului temporal, produse de lovitură, a fost constituită o comisie, compusă din opt profesori ai Universităţii Loma Linda, în care erau incluși trei neurologi și un psihiatru din nordul Californiei, care au studiat dovezile disponibile. După cercetările întreprinse, aceștia au raportat (în 1984) că punerea unui asemenea diagnostic, cu toate mijloacele moderne de care dispune medicina actuală, nu poate fi decât speculativă și nesigură. Comisia a precizat că articolele și prezentările care sugerează că viziunile și scrierile lui Elen White erau rezultatul unei dezordini psihice, conţin multe informaţii inexacte, ambiguităţi și fac o aplicare greșită a faptelor. După o atentă examinare a datelor biografice și autobiografice privitoare la Ellen White, comisia a tras concluzia că „nu există nici o dovadă convingătoare că Ellen G. White ar fi suferit de vreun fel de epilepsie. Nu există nici o posibilitate ca o asemenea boală să explice viziunile lui Ellen White sau rolul ei în dezvoltarea Bisericii Adventiste”.1 Profesorul de neurologie de la Universitatea 1

Ministry, august 1984.


105

Loma Linda, doctorul Donald J. Peterson, șeful clinicii de neurologie de la spitalul Riverside din California, autor a mai mult de șaizeci de articole în domeniul neurologiei, publicate în reviste știinţifice, a dat un răspuns mai amplu în cartea publicată de el.1 Acesta a respins orice legătură dintre starea lui E. G. White în timpul viziunilor sau capacitatea ei de scriitor prolific și vreo boală provocată de leziuni ale creierului. În raportul său, Peterson a scris: „Convingerea acestui cercetător este că aici (în cazul lui Ellen White, n.a.) era o manifestare a adevăratului dar profetic, nu vreo formă de epilepsie”.2 În vara anului 1845, Ellen White a avut o viziune deosebită, în timp ce era foarte slăbită de boală. „Până în acel moment, scria ea mai târziu, nu puteam să scriu. Mâna mea tremurândă nu putea să ţină bine condeiul. Fiind în viziune, un înger mi-a poruncit să scriu ce mi s-a arătat. Am încercat și am scris cu ușurinţă. Nervii mei au fost întăriţi și mâna mea a devenit sigură”.3 De atunci și până la adânci bătrâneţi, pana ei nu s-a mai poticnit. În timpul vieţii, Ellen a fost de multe ori încercată de diferite boli: cancer și apoplexie (în 1854 fiind însărcinată cu William), apoi un atac de paralizie, după care a venit vindecarea în mod supranatural, prin rugăciune. După doi ani, a alunecat pe gheaţă, provocându-și o entorsă în urma căreia a fost nevoită să umble în cârje șase săptămâni. În cele din urmă, s-a instalat un reumatism sever la ambele glezne, care a chinuit-o până la moarte. Uneori, trebuia să urce scările în genunchi. În 1860, după ce au călătorit zi și noapte de la Battle Creek la Iowa, trecând peste fluviul Mississippi cu piciorul pe gheaţa subţire, a străbătut zona statului Iowa prin noroaiele de primăvară, vorbind adesea în adunări publice. Anii petrecuţi în Australia (1891-1900) au fost ani de muncă grea, griji apăsătoare, călătorii lungi și obositoare, suferinţe devas1

Donald J. Peterson, Visions or Seizures: Was Ellen White the Victim of Epilepsy, Boise, Idaho, Pacific Press Publishing Association, 1988. 2 Idem, pag. 26.27. 3 Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 60, citat în Messenger of the Lord, pag. 63.

106


tatoare (reumatism, malarie etc.). Totuși, această perioadă a fost probabil cea mai rodnică din viaţa ei și curajul nu i-a fost înfrânt. Reflectând la experienţele ei apăsătoare, E.G. White scria: În toate acestea era o parte plăcută. Mântuitorul meu părea să fie aproape de mine. Îi simţeam în inimă prezenţa Lui sfântă și eram mulţumită. Aceste luni de suferinţe au fost cele mai fericite din viaţa mea, pentru că eram însoţită de Salvatorul meu. El era speranţa și coroana bucuriei. Sunt atât de mulţumită că am avut această experienţă, pentru că sunt mai aproape de preţiosul meu Domn și Mântuitor.1 Deși a suferit mult din punct de vedere fizic, vasta ei producţie literară, împreună cu miile de predici rostite și transcrise, indică o capacitate intelectuală remarcabilă. Întrucât ea n-a absolvit decât trei clase elementare (asemenea lui Benjamin Franklin), unii ar putea trage concluzia pripită că Ellen White a fost aproape o analfabetă. Nimic mai incorect decât aceasta! Ea a fost o cititoare avidă, având un spirit de observaţie foarte pronunţat. În 1909, în biblioteca ei se aflau aproximativ 800 de volume, dintre care unele erau adnotate de mâna ei. Toată viaţa a acumulat informaţii, și-a îmbogăţit vocabularul și și-a perfecţionat stilul, folosind orice sursă care-i putea fi de ajutor. Avem astfel de-a face cu o femeie matură în gândire, cu multă putere de pătrundere (perspicacitate), cu o purtare aleasă, plină de demnitate și de dragoste de oameni, cu o inteligenţă rară și bine cultivată. Evident, toate acestea s-au dezvoltat treptat. 12. Alte caracteristici personale

Am arătat că Ellen White, asemenea vechilor profeţi, n-a fost scutită de greșeli și de defecte de caracter sau lipsuri în înţelegerea adevărului. A avut și momente de descurajare. Dar cei cu onestitate intelectuală și cunoscători ai adevărului vieţii dispun de argu1

Manuscris 75, 1893, citat în Ellen G. White Biography, vol. 4, pag. 33 și în Messenger of the Lord, pag. 64.65.


107

mente suficiente pentru a crede că acest sol al lui Dumnezeu poate fi înscris printre bunii creștini. Modestia și generozitatea ei, sinceritatea, răbdarea și tactul de care dădea dovadă, principialitatea și pragmatismul ei, înţelegerea și fermitatea aflate într-un echilibru impresionant ne conving că avem de-a face cu o persoană demnă de respectul nostru. Cei care o acuză pe Ellen White că era influenţabilă nu-i cunosc fermitatea, iar cei ce văd în ea un spirit dictatorial, nu-i cunosc blândeţea. Ellen White dispunea de o rară capacitate de empatie. Era deschisă emoţional și înţelegea ușor bucuriile și necazurile altora, împărtășindu-le experienţa. Reacţiona adecvat în faţa artei, frumuseţilor naturii sau descrierilor literare. O impresionau Alpii acoperiţi de zăpadă din Europa, Munţii Stâncoși din S.U.A., arhitectura catedralei din Milano, apusul de soare din Norvegia, valurile oceanului, furtunile dezlănţuite, frumuseţea și prospeţimea câmpului, florile multicolore și păsările cerului. Ca mamă iubitoare, soţie respectuoasă faţă de soţul ei și demnă, n-a cunoscut lenevia. Lucra adesea în grădina plină de flori, zarzavaturi și fructe, adesea confecţiona singură haine pentru ea și familia ei, fiind o gospodină de excepţie. De îndată ce posibilităţile financiare i-au permis și chiar în vremuri de aspră sărăcie, casa lor era mereu populată de vizitatori și lucrători de la editură, iar masa lor, mereu înconjurată de oaspeţi. Uneori erau la masă 16 persoane. Avea grijă și de copii orfani sau nevoiași, pe care îi ajuta. A plătit pentru școlarizarea unora dintre cei înzestraţi intelectual (cum a fost John Harvey Kellogg) și a sprijinit cauza Bisericii Adventiste cu multe sacrificii materiale. Criticii ei iresponsabili o acuză de lăcomie și înșelăciune, dar cu greu am putea găsi o familie mai econoamă și mai chibzuită în cele materiale ca familia White. La moartea sa (1915), Ellen White a lăsat în urmă o datorie de peste douăzeci și unu de mii de dolari, bani care au fost recuperaţi, conform testamentului ei, din drepturile ei de autor și din vânzarea cărţilor ei existente. Biserica n-a avut pierderi, ci beneficii de pe urma activităţii acestui sol al lui Dumnezeu.

108


De la vârsta de șaptesprezece ani până la moarte, Ellen White a participat la toate bucuriile și necazurile bisericii din care făcea parte. A fost unul dintre co-fondatorii acesteia, împreună cu soţul ei și Joseph Bates. A luptat pentru organizarea ei în condiţiile în care cei mai mulţi adventiști de ziua a șaptea considerau că aceasta ar fi o greșeală. A adus lumină de la Dumnezeu, privitoare la felul în care oamenii ar putea fi mai sănătoși. A condus biserica la înfiinţarea de instituţii sanitare și de educaţie. O femeie simplă, fără educaţie școlară, a inspirat biserica la instituirea unui impresionant sistem mondial de educaţie. A scris mult pentru educaţie și viaţa de familie. N-a fost profesor, dar a scris pentru profesori. N-a fost medic, dar a scris mult pentru medici. N-a fost pastor hirotonit, dar a scris pentru pastori. N-a fost om de afaceri, dar a enunţat multe principii de conduită pentru cei ce lucrează în acest domeniu. N-a fost istoric și nici n-a pretins vreodată să corecteze datele acestora, dar a dezvăluit filosofia istoriei și a marii lupte dintre bine și rău. Ellen White a fost prezentă în crizele prin care a trecut Biserica Adventistă. Când aceasta a alunecat spre legalism, i-a susţinut pe cei ce combăteau legalismul în anii 1880 (cu momentul critic de la Minneapolis, 1888). Când A.T. Jones tindea să împingă biserica spre fanatism (anii 1890), ea a temperat zelul iraţional al acestuia și al celor ca el. Când a apărut erezia „Holly Flesh” (carne sfântă), care susţinea că și înclinaţiile rele firești trebuie să dispară prin sfinţire înainte de revenire, Ellen White a denunţat sursa acestei rătăciri și a fanatismului care o însoţea. Când John H. Kellogg, unul dintre cei mai înzestraţi și bine pregătiţi medici ai lumii, sponsorizat de familia White ca să-și termine studiile universitare, a propus bisericii o concepţie panteistă despre Dumnezeu, Ellen White a intervenit cu tact, dar energic, pentru a combate rătăcirea. Ţinând seama de toate acestea, nu o putem trata pe Ellen White ca pe o persoană oarecare și, cu atât mai mult, să stăm nepăsători când este calomniată și batjocorită fără scrupule.


III.

109

SCRIERILE LUI ELLEN WHITE 1. O scriitoare de excepţie

Ellen White este considerată ca fiind al treilea dintre cei mai traduși scriitori din istorie și cel mai tradus scriitor american, bărbat sau femeie. După câte știm, ea a scris și a publicat mai multe cărţi și în mai multe limbi, care circulă mai mult decât lucrările scrise de vreo altă femeie din istorie. La sfârșitul lucrării ei de 70 de ani, producţia ei literară totaliza aproximativ 100.000 de pagini sau echivalentul a 25 de milioane de cuvinte care includ scrisori, jurnale, articole periodice, broșuri și cărţi. La moartea ei (1915), se publicau în mod curent 24 de titluri ale lui Ellen White și 2 erau în pregătire pentru tipar. În anul 1990, se tipăreau 128 de titluri care purtau numele ei și care cuprindeau compilaţii ale ideilor ei despre diferite subiecte... Ar fi greu de spus că producţia literară impresionantă de cărţi ale lui Ellen White era doar un rezultat al geniului și talentului omenesc. Contemporanii ei, care-i cunoșteau trecutul și educaţia școlară minimă, știau, de asemenea, că elocvenţa ei plină de vioiciune și de o forţă manifestată atât în scris, cât și în vorbirea publică, era mai mult decât înţelepciune omenească.1 Menţionam mai înainte că, la sfârșitul primăverii anului 1845, mâna ei slabă și nesigură nu putea să scrie. Dar, într-o viziune, i s-a cerut să scrie ce a văzut. Mai târziu, ea amintește această minunată experienţă: Domnul mi-a zis: „Scrie lucrurile pe care ţi le-am încredinţat”. Deși eram foarte tânără, am început să fac acest lucru. Mâna mea slabă și tremurând din pricina 1

H.H. Douglas, Messenger of the Lord, pag. 108.

110


infirmităţii a devenit sigură de îndată ce am luat tocul în mână. Și, din acel moment, am fost în stare să scriu... Nu mai am o senzaţie neplăcută în mâna dreaptă. Niciodată nu obosește. Rareori se întâmplă să tremure.1 Pentru a avea o idee despre programul de lucru al lui Ellen White, cităm dintr-o scrisoare a fiului ei William: Cu mici variaţii, programul zilnic al familiei White era cam acesta: La ora șase dimineaţa, toată familia era trează. Până la ora aceasta, mama scrisese deja două sau trei ore, iar bucătarul dădea zor la bucătărie de la ora cinci. Pe la șase și jumătate, micul dejun era gata. În timpul mesei, mama ne spunea adesea că scrisese deja șase, opt sau mai multe pagini și uneori relata familiei părţi interesante din ceea ce scrisese... La ora șapte, toată familia era în locul destinat serviciului divin de dimineaţă. După plecarea tatălui, în perioada de cultivare a florilor, mama se delecta în grădina de flori o jumătate de oră. Copiii ei erau încurajaţi să o ajute la lucru. Apoi, se dăruia scrisului trei sau patru ore. După-amiezele erau, de obicei, ocupate cu diferite activităţi: cusut, cârpit, tricotat, reparatul ciorapilor, lucrul în grădina de flori, cumpărături sau vizite la bolnavi.2 Adesea, scria în timpul călătoriilor. În 18 august 1859, Ellen White nota în jurnalul ei: „M-am trezit puţin după ora două noaptea. Am luat trenul la ora patru. Mă simt foarte rău. Scriu toată ziua. Călătoria cu trenul s-a încheiat la ora șase seara”.3 La 10 octombrie, în același an, a scris în jurnalul ei despre programul foarte încărcat, în timp ce stătea în casa unui membru 1

Arthur L. White, Ellen G. White Biography, vol. 1, pag. 91.92. William C. White, Sketches and Memories of James and Ellen White, „Review and Herald”, 13 februarie 1936. 3 Citat de Arthur White, în Ellen G. White, Messenger to the Remnant, ed. 1954, pag. 109. 2


111

al bisericii: „Casa este plină de musafiri. N-am avut timp de vizite. Mă închid în cameră să scriu”.1 În 1891, după un tur de trei luni în statele din estul S.U.A., Ellen scria că în acea perioadă vorbise de cincizeci și cinci de ori și scrisese trei sute de pagini. „Numai Domnul m-a întărit, m-a susţinut și m-a binecuvântat prin Duhul Sfânt”.2 De multe ori, se scula noaptea, după ce avea o descoperire din partea Domnului, și scria trei, patru sau mai multe ore, după cum era cazul, pentru ca mesajul să poată ajunge la timp la cei ce aveau nevoie de el. „Acesta este felul în care lucrez – scria Ellen în 1906. Scriu cel mai mult în timp ce toţi ceilalţi membri ai familiei mele dorm. Îmi fac focul și apoi scriu fără întrerupere, uneori mai multe ore”.3 2. Principalele scrieri

Menţionăm în continuare câteva din scrierile principale ale lui Ellen G. White. Până în 1850, ea a publicat puţin. În afară de câteva foi volante, a scris câteva articole în broșura lui James White, A Word To the Little Flock (Cuvânt către turma cea mică), 1847, și articole publicate în The Present Truth (Adevărul prezent), 18491850. Urmează apoi cărţile: Experienţe și viziuni (Early Writings) (1851) + Supliment (1854). Daruri spirituale (Spiritual Gifts) – set de patru volume, scrise între 1858-1864. Spiritul profeţiei (The Spirit of Prophecy) – set de patru volume, scrise între 1870-1884. Mărturii pentru biserică (Testimonies to the Church) – set de nouă volume, scrise între anii 1855-1909, cu scrisori particulare, pentru biserici locale sau pentru biserică în general. 1

Ibidem. Mamuscris. 4, 1891, citat în Arthur White, op. cit. și în Messenger of the Lord, pag. 109. 3 Scrisoarea 28, 1906, citată de Arthur White și H. E. Douglas în Messenger, pag. 109. 2

112


Conflictul veacurilor – set de cinci lucrări de mari dimensiuni, care cuprinde următoarele volume: Patriarhi și profeţi (1890), Profeţi și regi (1917), Hristos, Lumina lumii (1898), Istoria faptelor apostolilor (1911) și Tragedia veacurilor (1888). Cele cinci cărţi din seria Conflictul veacurilor, menţionate mai sus, constituie coloana vertebrală a scrierilor lui Ellen White. Ele dezvăluie filosofia istoriei în perspectiva marelui conflict dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana, conflict care străbate veacurile de la căderea lui Lucifer până la încheierea controversei, cu victoria binelui asupra răului, eradicarea păcatului și a păcătoșilor. Ideile cuprinse în această serie sunt schiţate în setul Daruri spirituale, dezvoltate în Spiritul profeţiei și amplificate în aceste cinci cărţi. Pe măsură ce a înţeles mai bine elementele cuprinse în această mare controversă, în care suntem implicaţi fiecare dintre noi, Ellen White a extins domeniul studiat și l-a redat din ce în ce mai amplu. Printre cărţile scrise de Ellen White se numără și: Parabolele Domnului Hristos (1900) – comentarii la aceste scrieri biblice; Cugetări de pe Muntele Fericirilor (1896) – comentarii la Matei 5-7; Calea către Hristos (1892) – tradusă în aproximativ 150 de limbi; Educaţie (1903) – care conţine principiile de bază ale educaţiei creștine; Divina vindecare (1905) – cu sfaturi privitoare la sănătatea fizică, mintală și spirituală. În afară de cărţile menţionate, Fundaţia White deţine multe manuscrise nepublicate și materiale publicate în cărţi compilate din scrierile ei, pe diferite teme: sănătate, educaţie, misiune, familie, tineret, activitate pastorală, lucrarea îngerilor etc. Fundaţia White mai publică încă din manuscrisele lui Ellen White broșuri și cărţi pe temele cerute de nevoile timpului. 3. Asistenţi literari

Este un fapt bine cunoscut că cel puţin unii dintre autorii textului biblic au folosit persoane care i-au ajutat la redactarea cărţilor lor. Ieremia l-a folosit pe Baruc, care i-a scris cartea conform cu


113

instrucţiunile date de el: „Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neria, și Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul” (Ieremia 36,4). La cererea lui Ieremia, care se afla în închisoare, Baruc a citit cartea lui Ieremia în templu, în faţa poporului (vers. 8), apoi a fost recitită în faţa regelui (vers. 21), care a aruncat-o în foc (vers. 23). La porunca lui Dumnezeu cartea a fost scrisă din nou. „Baruc a scris în ea toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea” (Ieremia 36,32). Apostolul Pavel a folosit mai mulţi asistenţi literari pentru redactarea scrierilor sale. Terţiu l-a ajutat să scrie Epistola către Romani (16,22), Sosten a fost folosit pentru a scrie prima Epistolă către Corinteni (1,1), doctorul Luca a pregătit în formă scrisă prima Epistolă a lui Pavel către Timotei. De altfel, după toate aparenţele, toate epistolele lui Pavel au fost scrise de altcineva. Poate că vederea lui slabă era unul din motive (vezi 2 Corinteni 12,7-9; Galateni 4,15). Deși sunt scrise de mână altora, epistolele lui Pavel erau recunoscute de către cei care le primeau ca fiind inspirate. Apostolul Petru a fost ajutat de Silvan, „un frate credincios” (1 Petru 5,12), în vederea scrierii primei sale epistole. Comparând epistolele lui Petru între ele, se constată unele diferenţe de stil în favoarea celei dintâi. Aceasta înseamnă că Silvan n-a fost doar un simplu scrib, ci chiar a intervenit din punct de vedere stilistic pentru sporirea valorii literare a epistolei. Și lista poate continua. La fel ca unii scriitori ai Bibliei, și Ellen White a fost ajutată în redactarea scrierilor ei. În primii ani ai activităţii de scriitor, ea a fost ajutată de soţul ei în vederea pregătirii manuscriselor pentru publicare.1 El corecta greșelile gramaticale și elimina repetările inutile, după ce Ellen scria ceea ce Dumnezeu îi descoperise. Un asistent literar, de o valoare deosebită pentru Ellen White, a fost Marian Davis, care a fost secretara ei timp de 25 de ani, de 1

Vezi Selected Messages, vol. 3, pag. 89.

114


la angajare până la moarte (1879-1904), însoţind-o pe Ellen White în călătoriile prin Statele Unite, Europa și Australia. Ea a fost puţin timp învăţătoare, apoi corectoare la editura adventistă, timp de câţiva ani. Era foarte conștiincioasă și avea o competenţă literară deosebită, pe lângă înalta ei apreciere pentru lucrarea încredinţată și devoţiunea ei faţă de Dumnezeu. În acord cu dispoziţiile date de Ellen White, Marian pregătea materialul necesar pentru tipărirea cărţilor lui Ellen, adunând articole publicate de aceasta în diferite reviste, pasaje din scrisorile ei, din cărţile ei publicate anterior, din jurnalele ei personale etc. Toate acestea erau puse în dosare și predate autoarei pentru a fi citite, completate, structurate și aprobate. Marian Davis păstra, de asemenea, câte o copie a tuturor scrisorilor scrise de Ellen White. Fiecare carte pregătită pentru publicare era tipărită doar după ce autoarea, Ellen White, revedea întregul material și își dădea acordul pentru tipărire. Ellen White scria: Cărţile nu sunt producţia lui Marian Davis, ci a mea, adunată din toate scrierile mele. Marian are un câmp larg din care să extragă, iar capacitatea ei de aranjare a materialului este de mare valoare pentru mine, economisindu-mi timpul necesar pentru studierea unei mari cantităţi de material scris... După cum am declarat, lui Fannie (Bolton) 1 i-a fost strict interzis să schimbe cuvintele mele cu ale ei. După cum au fost rostite de agenţii cerești, cuvintele au o simplitate austeră. Iar eu încerc să transpun gândurile într-un limbaj atât de simplu, 1

Fannie Bolton, fostă ziaristă, după ce a îmbrăţișat credinţa Bisericii Adventiste, a fost primită în rândul asistenţilor literari ai lui Ellen White pentru câţiva ani. Ea suferea de o anumită instabilitate emoţională, avea momente în care făcea declaraţii exagerate sau chiar false despre Ellen White, pe care mai târziu le dezminţea, le regreta și pentru care își cerea iertare. Ea a alimentat într-o bună măsură arsenalul criticilor lui Ellen White.


115

încât fiecare cuvânt să fie înţeles chiar și de un copil. Cuvintele altcuiva nu m-ar reprezenta în mod corect... Fannie ar putea pretinde că a compilat cărţile mele, dar n-a făcut-o.1 Acesta era domeniul lui Marian și lucrarea acesteia este mult mai importantă decât orice lucrare pe care a făcut-o Fannie pentru mine.2 Însă cel mai apropiat colaborator al lui Ellen White pe plan literar, după decesul soţului ei în 1881, a fost fiul ei, William C. White, care supraveghea întreaga activitate a personalului care se ocupa de corectarea și redactarea scrierilor ei. Nimănui însă nu îi era permis să schimbe, să adauge sau să scoată ceva din textul scris de ea fără permisiunea ei. Asistenţii literari nu se puteau ocupa decât de formă și nicidecum de conţinutul mesajelor comunicate ei de Dumnezeu. Chiar și forma trebuia aprobată de ea. Ellen White și-a recunoscut limitele în pregătirea școlară, era conștientă că, atunci când se grăbea, făcea greșeli gramaticale, repeta inutil, lăsa uneori propoziţii neterminate, mai ales când era obosită. Asistenţii ei o ajutau nu pentru a adăuga idei, ci pentru comunicarea gândurilor revelate ei într-o formă literară corespunzătoare. În procesul de redactare, Ellen a stabilit o „ierarhie a responsabilităţilor”. Marian decidea în probleme minore, fiul ei, William, în chestiuni mai importante, iar deciziile finale privitoare la redactare îi aparţineau ei, după ce Marian și William își făceau lucrarea. Unele manuscrise erau date specialiștilor în domeniul de care se ocupau (spre exemplu medicilor) pentru examinarea limbajului. Dar orice 1

În 1901, Fannie Boltan, referindu-se la cartea Hristos, Lumina lumii, a scris: „Știi că Marian Davis a scris cea mai mare parte din această carte și că și eu am scris o parte din ea?” (The Fannie Boltan Story, pag. 89, citat în Messenger of the Lord, pag. 481). De asemenea, este citată că a spus că ea „a scris Calea către Hristos, fără vreo dictare și fără vreun ajutor din partea doamnei White. Aceasta era în întregime lucrarea ei, dar a fost publicată ca aparţinând doamnei White” – pretenţie total falsă (The Gathering Call, sept. 1932, pag. 20.21, citat în lucrarea menţionată, pag. 481). 2 Scrisoarea 61 din 1900, citată în Selected Messages, vol. 3, pag. 92.

116


material publicat și semnat de Ellen White trebuia să exprime gândurile și intenţiile ei. Experienţele personale, numeroasele ei călătorii, multele cărţi pe care le-a citit, relaţiile cu mulţi oameni, de multe categorii și mai ales relaţia ei intimă și continuă cu Dumnezeu și lucrarea Sa au contribuit la sporirea cunoștinţelor, la îmbogăţirea ideilor și la dezvoltarea capacităţii de a le transmite în scris sau verbal. Scrierile ei arată în mod clar că, pe măsură ce anii vieţii treceau, sporea și maturitatea ei de gândire și de exprimare. Un exemplu de felul în care un scriitor inspirat poate beneficia de experienţele vieţii sale pentru a înfrumuseţa forma în care descrie sau își ilustrează ideile este vizita pe care Ellen White a făcut-o la catedrala Sfântul Apollinaire din Franţa, care i-a inspirat descrierea serviciului de închinare catolic din cartea Tragedia veacurilor.1 Aici, autoarea combate ideea că învăţătura catolică ar fi „o înșelătorie grosolană și vulgară” și descrie într-un mod captivant slujbele religioase, ceremoniile impresionante, ritualurile solemne, bisericile măreţe, procesiunile impunătoare, altarele de aur, raclele împodobite cu pietre preţioase, picturile alese, sculpturile minunate, muzica neîntreruptă, „notele pline ale orgii profunde, unite cu melodia multor glasuri care se înalţă în domurile înalte și printre stâlpii naosului din marile catedrale” și care „nu pot să nu influenţeze mintea cu respect și teamă”.2 Dar aceasta nu înseamnă că învăţătura susţinută prin asemenea mijloace se întemeiază pe adevăr. 4. Împrumuturi literare și revizuiri

Asemenea profeţilor canonici ai Bibliei,3 Ellen White a inclus în scrierile ei cuvinte, expresii, propoziţii și, uneori, pasaje mai lungi din scrierile altor autori, de multe ori neadventiști, prin care 1

Vezi cap. 35: „Ameninţarea libertăţii de conștiinţă” în Tragedia veacurilor, ed. 1981, București, paragrafele 14 la 16. 2 Idem, pag. 518. 3 Vezi capitolul 2, Inspiraţia biblică, secţiunea IV, 8.


117

și-a exprimat propriile gânduri și a transmis mesajele primite de ea din partea lui Dumnezeu. Mulţi creștini, dintre care unii sunt oameni sinceri, nu acceptă ideea că profeţii ar fi putut folosi în mod legitim și scrierile altora pentru a-și comunica mesajul încredinţat lor de Dumnezeu. Însă, după cum am argumentat în capitolul 2, privitor la inspiraţia biblică, acest procedeu este o realitate puternic susţinută de dovezi. Motivul pentru care unii nu pot fi de acord este concepţia lor cu privire la natura inspiraţiei scrierilor sacre. Ei cred că Dumnezeu a comunicat toate mesajele Sale profeţilor în mod verbal, cuvânt cu cuvânt.1 Conform acestei teorii, nu pot exista împrumuturi literare, căci aceasta ar contrazice verbalismul sau concepţia mecanică a inspiraţiei. Dar, dacă ţinem seama de faptele consemnate în Biblie, constatăm că teoria inspiraţiei verbale nu are suport în realitate. Nu înţelegem prin aceasta că Dumnezeu n-ar fi comunicat uneori cu oamenii cuvânt cu cuvânt, ci doar că nu acesta a fost modul Său obișnuit de a le împărtăși profeţilor adevărul. În studiul nostru despre inspiraţie, am aflat că autorii scrierilor biblice au împrumutat material de la alţi autori, canonici sau necanonici, inspiraţi sau neinspiraţi, material ce putea fi folosit pentru exprimarea adevărului conţinut de mesajul transmis scriitorilor inspiraţi. Dacă scriitorii Vechiului Testament au împrumutat material din surse nebiblice, după cum ei înșiși declară (2 Cronici 9,29; 1 Împăraţi 11,41; 2 Cronici 12,15); dacă au împrumutat unii de la alţii (compară 2 Împăraţi 19,1.2 cu Isaia 37,1.2 și 1 Cronici 10,1-3 cu 1 Samuel 31,1-3); dacă Noul Testament ne prezintă multe situaţii de împrumut din surse nebiblice, cum ar fi „Înţelepciunea lui Solomon”,2 „1 Enoh”,3 „Testamentele celor 12 1

Vezi capitolul 2, secţiunea III. Compară Romani 1,20-31; 9,10-22 cu Înţelepciunea lui Solomon 14,2231, scriere apocrifă. 3 Următoarele cărţi din Noul Testament au pasaje cu forme de exprimare înrudite cu scrierea apocrifă 1 Enoh: Romani, 2 Corinteni, Efeseni, Coloseni, 1 și 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, Evrei, Iuda și Apocalipsa. 2

118


patriarhi”, 1 etc.; dacă evangheliștii Luca și Matei copiază aproximativ 91% din Evanghelia după Marcu, fără să ne spună de unde au copiat, de ce am fi atât de tulburaţi să aflăm că și Ellen White a împrumutat pasaje de la alţi autori, creștini sau necreștini? Neliniștea poate să aibă mai multe motive: poate fi rodul ignoranţei cu privire la felul în care Dumnezeu a comunicat cu profeţii din vechime și cu privire la felul în care profeţii și-au transmis mesajul primit. După cum am arătat deja2, Dumnezeu a folosit diferite modele pentru a li Se descoperi profeţilor și a-i inspira să le transmită oamenilor soliile primite. Modelul vizionar este cel mai răspândit model de revelaţie pentru profeţi; modelul mărturie, întrebuinţat în mare parte de evangheliștii Matei și Ioan, modelul epistolar, întâlnit în special la apostolul Pavel și modelul cercetărilor istorice, ca în cazul evanghelistului Luca – toate acestea au fost prezente și în cazul lui Ellen White. Dacă ţinem seama de toate acestea, nu putem explica realitatea complexă a inspiraţiei pe temeiul teoriei inspiraţiei verbale. De aceea trebuie să adoptăm concepţia inspiraţiei dinamice, a inspiraţiei gândirii, conform căreia „nu cuvintele au fost inspirate – decât cu rare excepţii – ci profeţii au fost inspiraţi”. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor, ci asupra omului însuși, care, sub influenţa Duhului Sfânt, este îmbibat cu gânduri. Gândirea divină este comunicată. Gândirea și voinţa divină sunt combinate cu gândirea și voinţa umană; în felul acesta, rostirea umană constituie Cuvântul lui Dumnezeu.3 În 1883, când conducerea Conferinţei Generale a Bisericii A.Z.Ș. a hotărât să fie revizuite Mărturiile lui Ellen White, tipărite 1

R. H. Charles, The Testaments of the Twelve Patriarchs, 1925, pag. 39 Vezi cap. 3, secţiunea IV, 6. 3 E. G. White, Selected Messages, vol. 1, 21; Manuscris 24, 1886. 2


119

până atunci și să fie retipărite într-o formă permanentă, cu o gramatică îmbunătăţită și cu o exprimare mai clară, comitetul a adoptat concepţia dinamică a inspiraţiei. Iată cuvintele hotărârii: Noi credem că lumina dată de Dumnezeu servilor Săi se manifestă prin iluminarea minţii, împărtășind astfel gândurile și nu înseși cuvintele (decât cu rare excepţii) în care ideile trebuie să fie exprimate. De aceea, (comitetul) a hotărât ca prin publicarea acestor volume să fie făcute astfel de schimbări verbale pentru a îndepărta pe cât posibil imperfecţiunile menţionate mai sus (datorate împrejurărilor nefavorabile, în care au fost scrise Mărturiile, presiunii timpului și situaţiilor stresante, precum și limitelor capacităţilor literare ale lui Ellen White, n.a.), fără să se schimbe în vreun fel gândirea.1 Dar nu toţi au fost de acord cu această rezoluţie. Și chiar după votarea ei, opoziţia a continuat. Ellen White i-a scris o scrisoare lui Uriah Smith, care se afla printre opozanţi, explicându-i lucrurile cu tact și îndemnând conducerea să înceapă lucrarea cât mai curând.2 Cu tactul și bunul ei simţ, Ellen a reușit să îndepărteze temerile liderilor și astfel primele patru volume de Mărturii, așa cum le avem astăzi în limba engleză, au fost retipărite, cu corecturile de rigoare, în anul 1885. De aici decurg trei concluzii: În mod oficial, conducerea Bisericii A.Z.Ș. avea o concepţie dinamică, privitoare la revelaţie/inspiraţie încă din 1883. Avem un exemplu care dezvăluie problemele pe care le creează o înţelegere greșită a procesului revelaţie/inspiraţie. Aceasta influenţează modul în care cineva citește și înţelege Biblia și scrierile lui Ellen White. 1

Citat în Messanger of the Lord, pag. 188, din Ellen G. White Biography, vol. 3, pag. 219. 2 Adventist Review, 12 sept. 1885.

120


Republicarea Mărturiilor revizuite în 1885 le-a oferit criticilor ocazia de a contesta inspiraţia scrierilor lui Ellen White, pe temeiul credinţei lor în inspiraţia verbală. Unul dintre cei mai virulenţi critici, fost pastor adventist, deosebit de talentat și dinamic, dar mândru, ambiţios și instabil emoţional, Dudley M. Canright, care a părăsit Biserica Adventistă în 1887, a folosit revizuirea Mărturiilor pentru a denigra biserica și pe Ellen White. Dacă n-ar fi plecat de la concepţia inspiraţiei verbale, cu toate exagerările la care s-a dedat, i-ar fi lipsit temeiul cel mai important pentru justificarea atitudinii lui faţă de scrierile lui Ellen White.1 Vom reveni asupra acestui caz. Pentru o mai bună înţelegere a folosirii de către Ellen White a diferitelor surse literare, să-i dăm cuvântul chiar ei, citând din introducerea, scrisă în 1888, la Tragedia veacurilor: Când Duhul lui Dumnezeu a descoperit minţii mele marile adevărurile ale Cuvântului Său, cum și scenele trecutului și ale viitorului, am fost îndemnată să fac cunoscut și altora ceea ce îmi fusese descoperit, și anume să urmăresc istoria luptei din veacurile trecute și îndeosebi să o prezint astfel încât să arunc o lumină asupra luptei viitoare, care se apropie cu grăbire. Pentru realizarea acestui scop, am căutat să selectez și să adun laolaltă evenimentele din istoria bisericii, în așa fel încât să subliniez descoperirea marilor adevăruri probatoare, care au fost date lumii în diferite perioade și care au provocat mânia lui Satana și vrăjmășia unei biserici iubitoare de lume, adevăruri susţinute de acei martori care „nu și-au iubit viaţa chiar până la moarte”... Marile evenimente care au marcat progresul Reformei în veacurile trecute... sunt fapte pe care nimeni nu le poate ignora. Istoria aceasta am prezentat-o pe scurt, 92

D. M. Canright a scris două cărţi, folosite și astăzi cu predilecţie de către opozanţii Bisericii A.Z.Ș. și ai scrierilor lui Ellen White. Ele sunt: Seventhday Adventism Renounced (Renunţarea la adventismul de ziua a șaptea – 1887) și Life of E.G. White (Viaţa lui E. G. White – 1919).


121

în armonie cu scopul cărţii... faptele fiind condensate într-un spaţiu restrâns... care să dea o înţelegere corectă a aplicării ei. În unele cazuri, acolo unde istoricul a grupat evenimentele, ca să îngăduie pe scurt o vedere cuprinzătoare a subiectului, sau a rezumat amănuntele într-un mod potrivit, cuvintele lui au fost citate; dar, în unele cazuri, nu s-a indicat sursa, deoarece citările nu sunt făcute cu scopul de a acorda autorului o autoritate, ci pentru că declaraţiile lui permit o prezentare ușoară și convingătoare a subiectului... Cartea aceasta nu are scopul de a prezenta adevăruri noi cu privire la luptele din vremuri de demult, ci de a extrage faptele și principiile care au o importanţă pentru evenimentele viitoare... Scopul acestei cărţi este acela de a înfăţișa scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire, de a descoperi cursele lui Satana și mijlocul prin care i se poate împotrivi cu succes, de a prezenta o soluţie satisfăcătoare a marii probleme a răului...1 (s.a.) Așadar, este evident că Ellen White n-a avut reţineri să folosească materiale scrise de alţi autori în scopul comunicării adevărurilor descoperite ei de Dumnezeu. Orice adevăr spus cândva, de cineva, fie el creștin sau necreștin, este de la Dumnezeu, care e sursa oricărui adevăr. Profetul nu are restricţii în a întrebuinţa adevăruri folosite de alţii, dar necesare și oportune pentru vremea lor. Dumnezeu este interesat în primul rând de adevăr și de oportunitatea lui, nu de forma în care este exprimat și de originalitatea profetului. În general, profeţii n-au fost originali în ce privește conţinutul soliilor lor. Și dacă uneori au spus lucruri fără precedent, originalitatea nu era în ei, ci în Dumnezeu, care i-a inspirat. Nici Mântuitorul n-a spus doar lucruri care nu mai fuseseră spuse de altcineva. Dacă rabinul Hillel spusese că a face altora 1

E. G. White, Tragedia veacurilor, editura Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 12.13.

122


ceea ce dorim să ne facă ei nouă constituie esenţa învăţăturii Vechiului Testament și Isus a repetat ideea fără să ne spună de unde a luat-o, aceasta nu înseamnă nici plagiat, nici furt literar. Dacă Luca a adunat și selectat informaţiile scrise sau mărturiile verbale, pe care le-a descoperit, după cum l-a călăuzit Dumnezeu, nu înseamnă că el a scris o carte numai din materiale „furate” de la alţii și, deci, nu merită să fie ascultat. După cum scriitorii Bibliei au împrumutat declaraţii impresionante, adevărate și oportune de la scriitori necanonici, incluzându-le în opera lor, la fel și Ellen White a extras din vasta literatură care îi stătea la dispoziţie cuvinte, expresii, pasaje, declaraţii gata formulate, care exprimau ceea ce dorea ea să spună, cu o forţă și o claritate deosebite, care îi satisfăceau așteptările. În 1911, cu deplina aprobare a lui Ellen White, a avut loc un eveniment remarcabil, care aruncă lumină asupra procesului revelaţie/inspiraţie: revizuirea cărţii The Great Controversy (în românește Tragedia veacurilor). Cu acest prilej, au fost îmbunătăţite ortografia, punctuaţia și unele referinţe istorice. Au fost schimbate expresii imprecise („toleranţă religioasă” cu „libertate religioasă”) sau chiar șterse ori adăugate unele pasaje mai scurte. Substanţa mesajului cărţii n-a fost însă cu nimic afectată. Intervenţia arată că Ellen White nu accepta teoria inspiraţiei verbale. Dar ideea de „revizuire” a unei cărţi inspirate a ridicat multe semne de întrebare printre membrii bisericii și chiar printre pastori. Multe din acestea rezultau dintr-o înţelegere neclară a felului în care Dumnezeu comunică prin profeţii Săi. Ellen White însă a fost foarte mulţumită de lucrarea făcută. Într-o scrisoare adresată redactorului publicaţiei oficiale a bisericii, F.M. Wilcox, ea scria: În timp ce lucram la scrierea manuscrisului cărţii Tragedia veacurilor, eram conștientă adesea de prezenţa îngerului lui Dumnezeu. De multe ori, mi-au fost prezentate în viziuni de noapte scenele despre care scriam,


123

așa că ele erau proaspete și vii în mintea mea... Am examinat cu atenţie schimbările făcute și le-am aprobat. Sunt foarte mulţumită că viaţa mea a fost păstrată și că am putere și claritate a minţii pentru această lucrare și pentru altele.1 Un lucru important, care trebuie spus aici, este faptul că, în eventualitatea existenţei unor erori de datare în citatele extrase de ea din alţi autori, Ellen White nu și-a propus să le elimine și nici Dumnezeu se pare că nu Și-a propus să-i ceară acest lucru sau să-i comunice eventuale erori. Inspiraţia oferă suficiente argumente în favoarea adevărului pe care-l transmite și eventualele erori nu afectează cu nimic mesajul comunicat. Tot ce este necesar pentru mântuire este limpede și ușor de acceptat pentru minţile oneste și raţionale. Dar Dumnezeu n-a exclus posibilitatea îndoielii pentru cei ce tolerează această ispită. Și în Biblie există unele discrepanţe2 provenite fie din greșeli de transcriere sau de traducere, fie din erori existente în materialul literar, pe care scriitorul l-a împrumutat, fie datorită slăbiciunilor umane inerente. Însă oamenii serioși nu se vor împiedica în aceste nepotriviri minore și cu totul inofensive. Ba, mai mult, acestea pot fi mijloace de testare a onestităţii și a dragostei de adevăr a pretinșilor credincioși. Verbaliștii au făcut multă zarvă în legătură cu materialul literar împrumutat de la alţi autori și inclus în cartea Hristos, Lumina lumii (în engleză, Desire of Ages), apărută în anul 1898. Cartea este preţuită și citită de milioane de oameni din lumea întreagă. Tema cărţii a fost prezentă pe tot parcursul activităţii lui Ellen White și lucrarea din 1898 reprezintă o sinteză îmbogăţită a tot ce scrisese autoarea despre viaţa lui Isus până la data respectivă. Ceea ce deranjează atât de mult în această lucrare este importanţa 1

Wilcox, The Testimony of Jesus, pag. 115.116, citat în Messenger of the Lord, pag. 449. 2 Vezi cap. 2, secţiunea IV, pag. 10.

124


și valoarea ei. Însă pretextul pentru critică este faptul că, în redactarea acestei cărţi excepţionale, Ellen White a extras multe pasaje din scrierile altor autori, prin care și-a exprimat propriile ei gânduri inspirate. Deși Hristos, Lumina lumii este într-un fel o compilaţie din textele scrise anterior de către Ellen White, din Sfânta Scriptură și pasaje din autori diferiţi, cartea este o lucrare originală, produs al activităţii autoarei, chiar selectarea este făcută de ea și este menită să-i conducă pe oameni la Isus Mântuitorul. Sursele folosite au avut scopul pe care autoarea îl stabilise. Folosind cuvintele altora, ea nu a adoptat gândirea lor. Prin aceleași cuvinte, ea a exprimat sensuri foarte diferite de cele ale altor autori. Ea a întrebuinţat material lingvistic de la alţi autori pentru a-și exprima propriile convingeri teologice. Organizarea materialului, schema generală, dezvoltarea temei și ideile erau ale ei. De asemenea, cel puţin două treimi din cuvintele cărţii sunt ale ei. Materialele folosite de la alţi autori n-au fost întrebuinţate ca autoritate pentru ceea ce susţinea profetul, ci ca ilustrare a adevărurilor spirituale, date ei prin revelaţie, și ca mijloace de exprimare cât mai eficientă a gândurilor ei inspirate, pentru care n-a găsit în propriul vocabular o formă corespunzătoare. „Sursele erau sclavii ei și niciodată stăpânii”.1 Ellen dispunea de o remarcabilă capacitate de selecţie stilistică și de evitare a erorilor doctrinare, existente în sursele pe care le consulta. Ea folosea materialele pentru a pune în evidenţă propria gândire teologică, nu pentru a aduna material în vederea formulării gândirii teologice. În urma acuzaţiilor de plagiat, aduse lui Ellen White de diferiţi critici, s-a simţit nevoia de a se face o investigaţie de specialitate în domeniu. Acuzaţiile au fost cercetate cu minuţiozitate de avocatul romano-catolic Vincent L. Ramic, care și-a prezentat 1 Fred Veltman, The E.G. White Research Project, pag. 948, citat în Messenger of the Lord, pag. 451.


125

raportul în 14 august 1981, după ce a cercetat aproximativ 1000 de cazuri importante din istoria justiţiei americane. Citind cărţile lui D. M. Canright și ale altor critici ai lui Ellen White, la început avocatul a fost înclinat să creadă ca ei. Dar, după ce a citit cărţile ei, și-a schimbat părerea. Criticii își concentraseră atenţia asupra scrierilor lui Ellen White, nu asupra mesajelor comunicate acolo, asupra ideilor pe care autoarea dorea să le transmită. Concluzia avocatului Vincent L. Ramic a fost următoarea: Ellen G. White nu a fost o plagiatoare și lucrările ei nu constituie o încălcare a drepturilor de autor. Noi n-am găsit cărţi ale lui Ellen G. White care să aibă în general același plan și caracter ca ale predecesorilor. Nici n-am descoperit vreo intenţie a doamnei White de a lua locul altor autori pe piaţă cu aceeași clasă de cititori și cumpărători... Doamna White m-a impresionat! Eu sunt romano-catolic, dar orice aș fi, catolic sau protestant, ea m-a impresionat. Și cred că scrierile ei trebuie să impresioneze pe oricine, afară de cazul că cineva ar fi părtinitor și influenţabil în permanenţă.1 Așadar, nici sub aspect legal, acuzaţiile de plagiat nu stau în picioare. Și este de crezut că un avocat catolic n-are motive să facă părtinire în favoarea Bisericii Adventiste. Desigur, un om raţional nu aplică legi actuale la o vreme când acestea nu existau. Pentru limpezirea problemei împrumuturilor literare, făcute de Ellen White de la alţi autori, conducerea Bisericii Adventiste l-a însărcinat pe teologul Fred Veltman să facă cercetări temeinice asupra surselor literare, folosite pentru scrierea cărţii Hristos, Lumina lumii. După șase ani de studii intense, profesorul Veltman a prezentat Fundaţiei White raportul (1990) în care a consemnat că aproximativ 1/3 din cele 15 capitole studiate conţin material prelucrat, parafrazat sau adaptat de Ellen White, preluat din diferite 1

Ibidem.

126


surse literare. Mai precis: „Veltman a descoperit că 31% din propoziţiile aflate în cele 15 capitole studiate, luate la întâmplare, arătau că cel puţin unul sau mai multe cuvinte erau din alte surse”.1 Însă toate împrumuturile făcute au fost integrate într-o lucrare proprie, originală în caracter și scop, cu un mesaj specific și cu o forţă de convingere impresionantă. Împrumuturile au fost făcute ca să slujească transmiterii mesajului teologic, aflat în mintea scriitoarei. Folosirea surselor respective era chiar acţiunea autoarei. Nu avem nici o dovadă că lucrurile ar sta altfel. În încheierea acestei secţiuni privitoare la împrumuturile literare din scrierile lui Ellen White, putem afirma următoarele: Nu există nici o îndoială că, în vederea realizării cărţilor ei, Ellen White a împrumutat material de la alţi autori. Se estimează că aproximativ 10% din scrierile ei constituie împrumuturi. În cazul cărţilor Tragedia veacurilor și Hristos, Lumina lumii, procentul de împrumuturi este mult mai mare. Împrumuturile erau folosite ca mijloace de expresie, nu ca baze pentru fundamentarea concepţiilor teologice. Scopul lor nu era obţinerea de câștiguri ilicite sau înălţarea de sine a autoarei, ci comunicarea cât mai eficientă a mesajului divin. Specialiștii în știinţe juridice declară că Ellen White nu este o plagiatoare, ci un scriitor cu un mesaj specific și original în conţinut și scop, în raport cu alţi scriitori. Orice adevăr își are sursa în Dumnezeu și repetarea lui la timpul și locul potrivit, indiferent din ce sursă ar fi preluat, nu îl descalifică pe scriitorul inspirat. Eventualele erori de date sau de cifre, existente în materialul împrumutat sau rezultate din limitele umane, nu invalidează mesajul comunicat de Dumnezeu. Acuzaţiile care i se aduc lui Ellen White pentru a-i contesta calitatea de profet pot fi aduse pe aceleași temeiuri și scriitorilor biblici. 1

H. E. Douglas, Messenger of the Lord, pag. 457.


127

IV. ELLEN WHITE ȘI PRINCIPIILE SĂNĂTĂŢII 1. Generalităţi

În prima parte a secolului al XIX-lea, ideile despre boală și sănătate, răspândite în S.U.A., contraveneau în mare măsură legilor naturii. Bolile erau considerate ca fiind pedepse pentru păcat, iar vindecarea, rezultatul rugăciunii și al credinţei. Legătura directă dintre boli și cauzele lor naturale nu era cunoscută. Tratamentele constau din sângerări, purgaţii și folosirea unor produse toxice ca medicamente. Eficienţa lor se măsura după efectele violente pe care le produceau. Intre „medicamentele” folosite se aflau chinina, stricnina, calomelul, mercurul, arsenicul și altele asemenea lor. Adventiștii nutreau aceleași idei greșite ca și ceilalţi și sufereau la fel. În cazuri de îmbolnăvire recurgeau la rugăciune și, de multe ori, Dumnezeu făcea minuni de vindecare. Deși James și Ellen White nu considerau folosirea remediilor naturale ca fiind lipsă de credinţă, nici ei nu înţelegeau principiile sănătăţii. Dar fostul căpitan de vas și co-fondator al Bisericii Adventiste, Joseph Bates, a renunţat de timpuriu la folosirea băuturilor alcoolice și a tutunului (1824), la consumul de ceai și de cafea (1831) și chiar la întrebuinţarea cărnii în alimentaţie (1843), beneficiind astfel de multă sănătate și vigoare, însă n-a făcut nici un efort pentru a-i convinge și pe alţii. În 1848, lui Ellen White i s-a descoperit că tutunul, ceaiul și cafeaua sunt dăunătoare sănătăţii, dar celelalte aspecte ale stilului de viaţă sănătos au fost înţelese mult mai târziu. Se pare că Dumnezeu considera unitatea doctrinară și organizatorică a bisericii ca fiind mai importantă decât dieta și alte laturi ale educaţiei sanitare. Până la 6 iunie 1863, majoritatea adventiștilor de ziua a șaptea credeau că restricţiile alimentare din Leviticul 11 aparţin legilor ceremoniale desfiinţate la moartea Domnului Hristos. După viziunea de la Otsego, 1863, Ellen White a scris că „Dumnezeu

128


n-a destinat niciodată porcul să fie consumat ca hrană, în nici o împrejurare”. Consumul cărnii de porc produce boli și multe suferinţe oamenilor. În viziune i s-au dat instrucţiuni privitoare la curăţenia locuinţelor, a hainelor și a corpului, la stăpânirea apetitului și renunţarea la folosirea grăsimii animale; i s-a recomandat pâinea integrală, regimul vegetarian, regularitatea meselor și folosirea mijloacelor naturale pentru promovarea sănătăţii (apa și aerul curat, lumina soarelui, mișcarea, odihna suficientă, dieta sănătoasă și buna dispoziţie prin încrederea în Dumnezeu).1 În viziunea menţionată, Ellen White a primit o înţelegere coerentă, cuprinzătoare și raţională a principiilor sănătăţii. Publicaţia oficială a bisericii, Review and Herald, a găzduit multe articole, după publicarea viziunii din 6 iunie 1863, în care membrii bisericii își prezentau experienţele rezultate din aplicarea principiilor descoperite cu privire la sănătate. Mulţi și-au dat seama că învăţătura constituie lumină de la Dumnezeu și a condus la ceea ce va fi cunoscut în toată lumea ca fiind „stilul de viaţă adventist de ziua a șaptea”. În scurtă vreme (1866), a apărut prima instituţie sanitară adventistă, apoi Sanatoriul din Battle Creek (1876) și multe altele. Doctorul John H. Kellogg, devenit celebru, a condus cu multă competenţă lucrarea medicală în biserică, iar Sanatoriul din Battle Creek a găzduit pacienţi din înalta societate a Statelor Unite. Dacă astăzi reţeaua de instituţii sanitare a Bisericii Adventiste este atât de bine organizată, deservită și dotată cu cele mai moderne mijloace de tratament existente, se datorează în mare parte acelor începuturi slabe, călăuzite de Dumnezeu, din anul 1863 și acelor îndrumări primite prin doamna scundă, slabă, bolnavă și fără pregătire școlară, numită Ellen G. White. 1

Volumul 4, secţiunea „Health” din seria Spiritual Gifts (Daruri spirituale) conţine sumarul instrucţiunilor primite de Ellen White în viziunea din 6 iunie 1863, Otsego, Michigan.


129

Într-un pasaj sintetic ea declara: „Aerul curat, lumina soarelui, cumpătarea, odihna, exerciţiile fizice, dieta corespunzătoare, folosirea apei și încrederea în puterea divină – acestea sunt adevăratele remedii”.1 Filosofia educaţiei sanitare își are originea în Biblie, în care citim: „Voi sunteţi Templul lui Dumnezeu... Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt...”. „Nu știţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt... pe care l-aţi primit de la Dumnezeu și că voi nu sunteţi ai voștri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu”. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20; 10,31). Din pasajele citate, rezultă că sinuciderea – chiar cea progresivă – constituie un păcat și duce la nimicire, căci noi nu ne aparţinem, ci suntem făpturi ale lui Dumnezeu, destinate sfinţirii totale a duhului, sufletului și trupului (1 Tesaloniceni 5,23), privite în integralitatea lor. Orice lucru care slăbește, îmbolnăvește sau distruge treptat vreo parte a fiinţei umane dăunează întregului și aduce consecinţe rele și responsabilitate morală asupra violatorului legii naturii. Trupul și mintea sunt interdependente și legate între ele. Vătămarea uneia atrage consecinţe asupra celeilalte. Tot ceea ce slăbește puterea fizică face să scadă și capacitatea intelectuală, făcând-o mai puţin în stare să facă deosebire între bine și rău. Devenim astfel mai puţin capabili a alege ceea ce știm că este bine.2 Nu poate fi degradat trupul fără să fie afectată mintea. Maxima: „mens sana in corpore sano” este încă valabilă. Adventismul clădește pe această concepţie holistică, biblică, raţională, potrivit 1 2

Divina vindecare, pag. 106, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 1997. Parabolele Domnului Hristos, Ed. Viaţă și Sănătate, 1995, pag. 234.

130


căreia omul este o fiinţă unitară, cu părţi nedetașabile, integrate în ansamblul elementelor, care se întrepătrund și se influenţează reciproc, asemenea părţilor organismului fizic. Din această perspectivă, sănătatea devine foarte importantă și este intim legată de religie și de misiunea bisericii în lume. Între solia privitoare la sănătate și „Evanghelia veșnică” (Apocalipsa 14,6) este o strânsă legătură. La baza acestei relaţii, la fel de strânsă ca și cea dintre braţ și corp, se află trei principii: (1) principiul umanitar – reforma în obiceiurile privitoare la sănătate este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru reducerea suferinţelor din lume1; (2) principiul evanghelistic, misionar – învăţătura privitoare la sănătate trebuie să fie mijlocul prin care Evanghelia să ajungă la oameni, oriunde s-ar afla ei, îndepărtând prejudecăţile2; (3) principiul soteriologic – prin reforma în domeniul sănătăţii, Dumnezeu dorește să pregătească un popor pentru revenirea lui Isus, prin sfinţirea vieţii și pregătirea pentru nemurire. 2. Scopuri spirituale, urmărite prin reforma sănătăţii

Reforma inimii trebuie să preceadă reforma sănătăţii. Prima datorie faţă de Dumnezeu și faţă de om este dezvoltarea personală prin păstrarea sănătăţii fizice și mintale.3 Pregătirea pentru Ploaia târzie (înzestrarea credincioșilor, prin Duhul Sfânt, cu deplină capacitate misionară) și pentru Marea strigare (ultimul și cel mai puternic apel la pocăinţă, adresat lumii înainte de încheierea harului). Pregătirea se face prin eliberarea de sclavia apetitului care întunecă gândirea, reduce sensibilitatea morală și capacitatea cunoașterii de sine.4 1 Vezi E. G. White, Mărturii, vol. 9, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 2000, pag. 96. 2 Evangelism, pag. 513.514; Mărturii, vol. 1, Editura Viaţă și Sănătate, București, 1997, pag. 573-574. 3 Dietă și hrană, Editura Viaţă și Sănătate, ed. 1999, pag. 27. 4 Idem, pag. 19.


131

Sănătatea este strâns legată de sfinţire. Un corp bolnav și o minte dezordonată fac sfinţirea imposibilă. Sănătatea influenţează în mod direct judecata morală. Ceea ce micșorează puterea fizică slăbește și mintea și o face mai puţin capabilă să deosebească între bine și rău.1 Grija faţă de alţii. Bolnavii creează greutăţi celor sănătoși și contribuie adesea la îmbolnăvirea celor din jur. Mai mult, comportamentul bolnavului este serios afectat, aducând astfel prejudicii altora.2 Grija pentru sănătate este cel mai bine motivată de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu prin a-i ajuta pe alţii (1 Corinteni 19,31). Dragostea care se jertfește este legea vieţii pentru pământ și cer. Ea își are izvorul în Dumnezeu. Grija pentru sănătate contribuie la pregătirea pentru revenirea lui Isus. Atunci va fi încheiată lucrarea de formare a caracterelor pentru viaţa viitoare. Între preocupările pentru promovarea sănătăţii și vestirea mesajului evanghelic trebuie să existe un echilibru. Cei care lucrează în domeniul sanitar trebuie să ţină seama de misiunea bisericii, iar cei preocupaţi de împlinirea misiunii de evanghelizare trebuie să folosească bine „braţul drept al soliei” – învăţătura privitoare la sănătate. Scopul mântuirii este restaurarea a tot ceea ce a fost degradat prin păcat. La realizarea acestui scop trebuie să-și unească forţele atât vestitorii Evangheliei, cât și cadrele medicale creștine. 3. Principiile sănătăţii și aplicarea lor

Datorită incapacităţii de a face deosebire între principiile sanitare și aplicarea lor în condiţiile foarte diverse ale vieţii, există multă confuzie și discuţii inutile. Pentru a evita confuzia și contradicţiile dăunătoare, propun să facem distincţie între prin1 2

Idem, pag. 41.42. Mărturii, vol. 2, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 1998, pag. 345.346.

132


cipii și aplicarea lor concretă. Ce sunt principiile sănătăţii? Principiile sănătăţii sunt enunţuri privitoare la promovarea sănătăţii aplicabile oricând, oriunde, oricui și în orice împrejurări. Încălcarea principiilor sanitare se interferează cu domeniul moral și dezvăluie existenţa unui spirit de răzvrătire. Pentru o mai bună înţelegere, enunţăm în continuare câteva principii cuprinse în învăţătura despre sănătate, promovată de Ellen G. White: Respectă-ţi convingerile care decurg din datoria cunoscută. „Nimeni nu poate crede din inimă în neprihănire și să obţină îndreptăţirea în timp ce continuă practicarea acelor lucruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu le interzice sau în timp ce neglijează vreo datorie cunoscută.”1

1

Fă tot ce poţi mai bine în orice împrejurare te-ai afla. Folosește ce ai mai sănătos din ceea ce îţi stă la îndemână.

Evită tot ce e dăunător.

Folosește cu moderaţie tot ce e sănătos. Excesul în orice privinţă dovedește că cel în cauză nu este sub controlul conștiinţei și al raţiunii, ci sub controlul pasiunii, al firii decăzute.

Nu trebuie să fixăm o linie precisă de urmat în ce privește dieta.2 Este necesar să se ţină seama de diferenţele individuale de climă, ocupaţie și caracteristici fizice și psihice.

Manifestă grijă și compasiune faţă de oameni. Nu trebuie recomandată o dietă fără carne până când nu se găsesc înlocuitori potriviţi pentru proteine și până când nu sunt înţelese motivele pentru înlocuire.3

Concentrează-te asupra motivaţiei din spatele reformei sănătăţii. Aceasta nu este constituită dintr-un set de obligaţii

Selected Messages, vol. 1, pag. 396. Mărturii, vol. 9, pag. 132. 3 Divina vindecare, Ed. Viaţă și Sănătate, Bucureti, 1997, pag. 300. 2


133

legaliste, ci oferă mijloace pentru evitarea consecinţelor dureroase ce decurg din decizii greșite.

Nu face din tine însuţi un criteriu pentru alţii, nu căuta să fii conștiinţă pentru alţii.1

„Reforma în dietă trebuie să fie progresivă.”2

Raţionează de la cauză la efect. Observaţi că între principiile enunţate mai sus nu sunt: regularitatea la masă, abstinenţa de la consumul de carne, baia zilnică, două mese pe zi etc. De ce? Pur și simplu pentru că acestea nu sunt principii. Aţi reţinut că principiile sunt enunţuri care se aplică oriunde, oricând, oricui și în orice împrejurări. Dacă am fi spus că abţinerea de la consumul de carne este un principiu, în sensul definit mai sus, ar trebui să-l considerăm pe Isus un călcător al principiilor sanitare, căci El a consumat carne sau pește. Unii au acuzat-o pe Ellen White de nesinceritate, pentru că a afirmat că, de când a primit lumina reformei sanitare, a respectat principiile acesteia. Acuzaţia rezultă din neînţelegerea sensului în care ea întrebuinţează cuvântul „principiu”. Întrucât Ellen White a mai întrebuinţat carne în condiţii speciale până în anul 1894, criticii spun că ea a încălcat principiile, deoarece, în opinia lor, mâncarea de carne, în orice condiţii, constituie o încălcare de principii. Să reţinem deci că principiile sunt enunţuri cu valoare permanentă și generală, iar regulile, cum este regularitatea meselor, care nu poate fi respectată în orice condiţii, constituie modalităţi de aplicare a principiilor. 4. Idei enunţate de Ellen White și confirmate de știinţă

Cu doar câteva decenii în urmă, multe dintre ideile privitoare la sănătate, exprimate de Ellen White, erau considerate extremiste sau fanatice. Și astăzi mai sunt idei pe care știinţa nu le recunoaște 1 2

Ibidem. Idem, pag. 301.

134


ca adevărate, dar experienţa a demonstrat că știinţa lui Dumnezeu este mai presus de știinţa umană. Așa că, mai devreme sau mai târziu, tot ce a spus Dumnezeu se va adeveri. Iată câteva idei de ordin sanitar, enunţate de Ellen White într-o vreme când erau considerate halucinaţii ale unei minţi bolnave, dar care astăzi sunt recunoscute ca fiind adevărate: Nevoia de fibre în hrana consumată pentru evitarea unor boli între care și cancerul. Pâinea să fie bine coaptă. S-a demonstrat că celulele drojdiei de bere folosite la prepararea pâinii, dacă nu sunt distruse prin coacere, consumă vitaminele B din tubul digestiv, lăsând organismul fără aportul acestora. S-a dovedit că untul folosit în cantitate mare este dăunător. Folosirea cărnii ca aliment comportă riscuri fizice, mintale și spirituale: (1) efecte fizice: sporirea riscului de îmbolnăvire, obezitate, îmbolnăvirea oaselor, cancere, moarte subită; (2) efecte mintale: scăderea randamentului intelectual în raport cu cantitatea consumată; (3) efecte spirituale: stimularea poftelor trupești și slăbirea capacităţilor morale și spirituale. Ceaiul chinezesc și cafeaua naturală nu trebuie să fie folosite. Acestea biciuiesc nervii, pot produce dureri de cap, insomnii, palpitaţii, indigestie, tremurături și chiar cancere. Dieta originală este cea mai bună pentru om. Ea este constituită din cereale, fructe, nuci, seminţe comestibile și legume și verdeţuri. Lumina solară este benefică pentru organism. Exerciţiile fizice sunt necesare pentru păstrarea sănătăţii. Cumpătarea în toate: înlăturarea a ceea ce este rău și folosirea cu moderaţie a ceea ce este bun este calea sănătăţii. Încrederea în Dumnezeu, buna dispoziţie, „curajul, speranţa, credinţa, compasiunea, dragostea promovează sănătatea și prelungesc viaţa”.1 Buna dezvoltare a fătului este afectată în mod negativ de folosirea alcoolului, a tutunului, a drogurilor și de stările sufletești 1

Divina vindecare, pag. 225.


135

stresante ale viitoarei mame. Influenţele prenatale asupra vieţii intrauterine trebuie controlate cu grijă.1 Tratamentele hipnotice sunt însoţite de pericole deosebite. Relaţia strânsă dintre minte și corp este una dintre ideile bine subliniate în scrierile lui Ellen White. În 1869, Ellen White scria următoarele: „Tot ce deranjează circulaţia curentului electric în sistemul nervos diminuează capacitatea puterilor vitale; rezultatul este reducerea sensibilităţii minţii”.2 În 1872, despre muncitorii care-și întrebuinţează foarte puţin capacităţile creierului, Ellen scria: „Această categorie de oameni este mult mai predispusă la îmbolnăvire; sistemul este întărit prin forţa electrică a creierului să reziste la îmbolnăvire”.3 Oricât de ostil ar fi cineva faţă de Ellen White, dacă are puţin respect de sine și onestitate intelectuală, ar trebui să-și pună anumite întrebări. De unde știa ea atâtea lucruri privitoare la sănătate, la funcţiile organismului, la relaţia dintre minte și corp, la cauzele bolilor și la interacţiunea diferitelor părţi ale fiinţelor umane, ţinând seama de nivelul foarte scăzut al pregătirii ei intelectuale, de concepţiile vremii și de ignoranţa medicinei din timpul ei? Unii cred că au găsit răspunsul arătând că unele dintre ideile enunţate de ea existau la unele persoane din secolul al XIX-lea, în care a trăit Ellen White. Ea ar fi plagiat scrierile acestora și și-ar fi însușit în mod fraudulos paternitatea lor. Este adevărat că în scrierile contemporane existau idei dintre care unele au fost incluse în lucrările lui Ellen White: superioritatea pâinii integrale faţă de pâinea albă, valoarea hidroterapiei, efectele dăunătoare ale folosirii tutunului, alcoolului, ceaiului chinezesc, cafelei, medicamentelor 1

Până prin anii 1950, conceptul influenţelor prenatale n-a fost luat în serios de oamenii de știinţă. De atunci s-a scris foarte mult în domeniu. Cercetările din ultimii cincizeci de ani confirmă în mare parte ideile exprimate de Ellen Whie în scrierile ei. 2 Mărturii, vol. 2, pag. 377. 3 Mărturii, vol. 3, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 1998, pag. 173.174.180.

136


timpului etc. Dar aceste idei erau tot atât de rare și amestecate cu idei false ca și creștinii adevăraţi, printre creștinii cu numele. Un om raţional se va întreba însă ca și dr. McCoy din S.U.A.: Dacă ea doar a plagiat din lucrările contemporanilor, cum a știut ce idei să împrumute și pe care să le respingă, din mulţimea de învăţături și teorii zăpăcitoare existente în secolul al XIX-lea? Multe din ele sunt cu totul iraţionale și astăzi sunt respinse! Ea trebuie să fi fost cea mai uimitoare persoană, având cunoștinţe dincolo de timpul în care a trăit, pentru a face [această lucrare de selecţie] cu atâta succes.1 O altă întrebare pe care și-o va pune un cercetător onest al scrierilor lui Ellen White va fi: „De unde a cunoscut ea lucruri pe care nimeni din vremea ei nu le cunoștea și de unde avea explicaţiile care n-au trecut prin mintea nici unui medic sau cercetător din acel timp?” Răspunsul se impune de la sine: Ellen White a fost inspirată de Dumnezeu să selecteze ideile adevărate din cele false și să explice lucruri care nu aveau să fie descoperite de știinţă decât mai târziu. V. RELAŢIA DINTRE BIBLIE ȘI SCRIERILE LUI ELLEN WHITE Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis printr-un proces divin, supranatural și conţine informaţii inaccesibile doar prin metode raţionale. În Biblie se găsește întreaga cunoștinţă necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi constituie „standardul caracterului, testul experienţei, descoperirea cu autoritate a doctrinelor și raportul demn de încredere al acţiunilor lui Dumnezeu în istorie”.2 Biblia vorbește despre darurile Duhului Sfânt, printre care se află și darul profetic, duhul proorociei (vezi 1 Corinteni 1,6.7; 12,41

Francis D. Nichol, Why I Believe in Mrs. E.G. White, pag. 64-68, în discuţia purtată cu dr. McCoy care a pus această întrebare. 2 Manualul Bisericii, editura CARD, 2002, pag. 14.


137

11.28; Romani 12,4-8; Efeseni 4,11-15). Dumnezeu a promis că în vremurile din urmă va trimite Duhul Sfânt peste orice credincios și unii dintre aceștia vor prooroci (Ioel 2,28-32). Profeţia aceasta s-a împlinit la Cincizecime, dar nu în totalitate. Ceea ce nu s-a împlinit atunci urma să se împlinească înainte de revenirea lui Isus (Fapte 2,17-21). În Apocalipsa 12,17 și 19,10, „mărturia lui Isus” este identificată cu „duhul proorociei” sau „spiritul profeţiei”, manifestat prin „fraţii” lui Ioan – proorocii (Apocalipsa 22,9). Ideea că după primul secol creștin urma să nu mai existe prooroci nu are suport biblic. Apostolul Ioan, care scrie spre sfârșitul primului secol, ne îndeamnă: „cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieșit mulţi prooroci mincinoși” (1 Ioan 4,1). Existenţa unor prooroci falși implică și existenţa unor prooroci adevăraţi, care să contracareze influenţa primilor. Mântuitorul a prezis existenţa proorocilor falși în vremurile sfârșitului (Matei 24,24), ca și a făcătorilor de minuni (Apocalipsa 13,13.14). Trebuie deci să fie și profeţi adevăraţi. Pe de altă parte scopurile urmărite prin darurile date bisericii (vezi Efeseni 4,11-15) nu se limitează la primul secol creștin, ci au valabilitate pe tot parcursul istoriei creștinismului. Așadar, darurile spirituale în general și profetismul în special ar fi trebuit să se perpetueze și după primul secol creștin. Dar creștinismul s-a îndepărtat de Dumnezeu și n-a mai simţit nevoia de călăuzire specială din partea Lui. Astfel, profeţii aproape au dispărut. Dar în timpul sfârșitului, darul profetic trebuie să apară, căci „balaurul, mâniat pe femeie [biserică], s-a dus să facă război cu rămășiţa seminţei ei [cu cei rămași credincioși din segmentul final al istoriei], care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus, adică duhul proorociei” (Apocalipsa 12,17; 19,10). Viaţa și activitatea lui Ellen White i-au convins pe adventiștii de ziua a șaptea (fragment din mișcarea adventă condusă de William Miller, pastor baptist de excepţie) că Ellen White întrunește caracteristicile profeţilor biblici și poate fi considerată un mesager

138


special al lui Dumnezeu pentru vremurile din urmă. Dar care este raportul ei cu Sfintele Scripturi, din moment ce acestea conţin tot adevărul necesar pentru mântuire? Să încercăm o clarificare. Însă, mai întâi, să facem câteva precizări de ordin general:

Studiind cu atenţie scrierile lui Ellen White, constatăm că în ele nu există nici un adevăr esenţial, pe care să nu-l găsim în Sfintele Scripturi. Toate doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste pot și trebuie să fie susţinute doar pe temeiul Bibliei.

Scrierile lui Ellen White nu sunt în contradicţie cu Biblia, mai presus de ea sau un adaos la aceasta. Biblia este atotsuficientă în calitatea ei de îndrumător spre mântuire. De aceea, Sfintele Scripturi constituie singura sursă de învăţătură pentru credinţă și viaţa practică – Sola Scriptura. Dacă Biblia este atotsuficientă, ca sursă a adevărului necesar pentru credinţă și practică, de ce mai era nevoie de scrierile lui Ellen White? Să vedem ce spunea ea însăși în această privinţă: În Cuvântul Său, Dumnezeu a încredinţat oamenilor cunoștinţa necesară pentru mântuire... Cu toate acestea, faptul că Dumnezeu a descoperit voia Sa oamenilor prin Cuvântul Său n-a făcut inutilă prezenţa și călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Din contră, Duhul a fost făgăduit ca să le descopere slujitorilor Săi Cuvântul, să lumineze și să aplice învăţătura Lui. Și pentru că Duhul lui Dumnezeu a fost acela care a inspirat Biblia, este cu neputinţă ca învăţătura Duhului să fie vreodată contrară aceleia a Cuvântului...1 Însăși Biblia descrie cum, prin Duhul Sfânt, oamenii au primit avertizări, mustrări, sfaturi și îndrumări în probleme care nu aveau nici o legătură cu darea Scripturilor. Se menţionează prooroci din diferite veacuri, ale 1

Tragedia veacurilor, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 10.


139

căror rostiri n-au fost scrise niciodată. În același fel, după încheierea canonului Scripturii, Duhul Sfânt avea să-Și continue lucrarea, să-i lumineze, să-i avertizeze și să-i mângâie pe copiii lui Dumnezeu...1 Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele luptei îndelungate dintre bine și rău au fost descoperite scriitoarei acestor pagini... În marea luptă finală, Satana va folosi aceleași procedee ca și în veacurile precedente... Când Duhul lui Dumnezeu a descoperit minţii mele marile adevăruri ale Cuvântului Său, cum și scenele trecutului și viitorului, am fost îndemnată să fac cunoscut și altora ce îmi fusese descoperit...2 Deci, prin manifestarea darurilor Duhului Sfânt în biserică, după încheierea canonului Sfintelor Scripturi, Dumnezeu a intenţionat să le descopere slujitorilor Săi adevărul cuvântului Său, să-l lumineze, să-l aplice, să-l explice, să-l simplifice pentru a fi ușor înţeles; să-i avertizeze, să-i mustre, să-i sfătuiască, să-i îndrume sau să-i mângâie și să-i încurajeze pe cei aflaţi în luptă cu forţele răului. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Dumnezeu urma să le descopere copiilor Săi ultima bătălie a războiului milenar dintre bine și rău, metodele lui Satana și cursele pregătite de el, ca să înșele, dacă va fi cu putinţă, „chiar și pe cei aleși”. Scrierile lui Ellen White sunt menite, de asemenea, să scoată la lumină adevăruri neglijate și uitate de veacuri, îngropate sub molozul tradiţiilor omenești și să conducă biserica la curăţia credinţei „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Studiul acestor scrieri contribuie la o mai bună înţelegere a învăţăturilor din Biblie. Deși aceste scrieri nu constituie singurele comentarii ale Sfintelor Scripturi și nu epuizează toate sensurile acestora, ele reprezintă o valoare inestimabilă pentru cei ce le preţuiesc. 1 2

Ibidem. Idem, pag. 11.12.

140


Deși, cum am arătat deja, scrierile lui Ellen White nu conţin adevăruri fundamentale noi, ele descoperă multe detalii legate de adevărurile vechi, existente în Scriptură, care pun învăţătura Bibliei într-o lumină proaspătă și instructivă, sporindu-i eficienţa. Nu, opera lui Ellen White nu constituie o nouă Biblie, dar ea așază Biblia noastră veche în locul plin de demnitate care i se cuvine. Ea nu adaugă la învăţătura esenţială a Bibliei, dar ne face să iubim Sfânta Scriptură și să-i aprofundăm înţelesul. După cum declară însăși Ellen White, scrierile ei reprezintă „o lumină mai mică”, menită să-i conducă pe oameni la „o lumină mai mare”, Biblia.1 După cum luna își primește lumina de la soare, la fel scrierile lui Ellen White reflectă lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina ei este „mai mică” nu pentru că gradul ei de inspiraţie ar fi inferior și autoritatea ei ar fi mai mică, ci pentru că în Biblie vorbesc aproximativ patruzeci de scriitori, în timp ce ea este singură; Biblia este pentru toţi oamenii din toate timpurile, în timp ce scrierile ei sunt valabile pentru segmentul final al bisericii creștine. Nu Biblia este evaluată prin scrierile lui Ellen White, ci scrierile ei sunt evaluate după standardele Bibliei. Sfintele Scripturi constituie unitatea de măsură, standardul, iar scrierile lui Ellen White formează o unitate de măsură realizată după acest model. Unitatea standard este termenul de referinţă pentru orice altă unitate făcută după ea. Scrierile lui Ellen White au mai fost comparate și cu o hartă regională, în raport cu o hartă naţională (Biblia). Harta regională – lumina mai mică – oferă detalii suplimentare faţă de harta naţională, dar harta naţională – lumina mai mare – reprezintă un teritoriu mai întins, după cum Biblia este un document valabil pentru orice timp și împrejurări. O altă metaforă pentru ilustrarea relaţiei dintre scrierile lui Ellen White și Biblie este telescopul prin care privim cerul înstelat. Telescopul nu creează planete, stele, sisteme sau galaxii, ci le pune în evidenţă. Scrierile lui Ellen 1

Selected Messages, vol. 3, pag. 29.


141

White nu conţin adevăruri fundamentale noi, ci pun în evidenţă adevărurile existente în Biblie de multă vreme.1 Pentru Ellen White, Biblia a fost cea mai importantă, cea mai studiată, cea mai iubită, cea mai recomandată și cea mai respectată carte din lume. Când oamenii citau scrierile ei, dar nu erau dispuși să se conformeze principiilor biblice, era deranjată. La o întâlnire cu reprezentanţi ai bisericii, care o apreciau în cuvinte, dar care nu făcuseră schimbările necesare, cerute de Scriptură, Ellen White obiecta: Lăsaţi-o pe sora White la o parte... Nu citaţi tot timpul cuvintele mele, câtă vreme nu puteţi asculta de ceea ce spune Biblia. Când veţi lua Biblia și vă veţi hrăni cu ea și veţi transpune învăţătura ei în caracter, atunci veţi putea face ceea ce știţi că este bine, cum să primiţi unele sfaturi de la Dumnezeu. Iată cuvântul înălţat astăzi înaintea voastră... Nu repetaţi mereu ce a spus sora White... ci spuneţi: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel și apoi faceţi întocmai ce face Domnul, Dumnezeul lui Israel, și ce spune El”.2 Nu o citaţi pe sora White. Eu nu doresc acest lucru până când voi nu vă daţi seama unde vă aflaţi. Citaţi Biblia, discutaţi despre Biblie, este plină de substanţă, aplicaţi-o în viaţă și atunci o veţi cunoaște mai mult decât acum.3 Observaţia că scrierile lui E. G. White au mai mult un caracter pastoral și devoţional decât unul exegetic pare să fie corectă, dar aceasta nu reduce cu nimic gradul lor de inspiraţie. De multe ori, autoarea pune accent pe doctrină și face comentarii excepţionale la textele Sfintelor Scripturi, din care citează de mii de ori. Dar 1

Metaforele au fost adunate de Roger W. Coon în The Life, Ministry and Writings of Ellen White. 2 Manuscris 41, 1 aprilie 1901, pag. 170, citat în Messenger of the Lord, pag. 418. 3 Spalding și Magan, Unpublished Manuscript Testimonies of E. G. White, pag. 176. 177.

142


ea nu și-a propus să comenteze fiecare verset biblic, ci s-a concentrat asupra acelor pasaje semnificative pentru elaborarea temei propuse – marea controversă dintre bine și rău. Pentru Ellen White, aceasta este tema preferată, în care se înscrie toată producţia ei literară. Tema aceasta furnizează un cadru coerent pentru gândirea teologică a autoarei și pentru principiile de educaţie, sănătate, misiune, probleme sociale și de protecţie a mediului. Scrierile ei au ajutat la formarea unei gândiri biblice care a asigurat integritatea dezvoltării gândirii adventiste. Ellen White a ajutat biserica să răspundă la întrebările: Cum a început viaţa? De ce există răul și cum se poate face deosebire între bine și rău? De ce există suferinţă și moarte? Ce se întâmplă după moarte? etc. Tema luptei dintre bine și rău, dintre adevăr și rătăcire furnizează cadrul necesar pentru a răspunde la asemenea întrebări, pentru a întemeia încrederea în Dumnezeu și a-i încuraja pe oameni să stabilească o bună relaţie cu El. În special cele cinci cărţi din seria Conflictul veacurilor (Patriarhi și profeţi, Profeţi și regi, Hristos, Lumina lumii, Faptele apostolilor și Tragedia veacurilor) urmăresc dezvoltarea luptei de veacuri dintre bine și rău, ideile care se confruntă aici, aspectele teoretice și practice implicate și deznodământul final. Tema aceasta nu este atât de bine dezvoltată de nici unul dintre scriitorii lumii. Ea a fost înţeleasă treptat de Ellen White, prin revelaţie progresivă, care a dezvăluit-o pe măsura înţelegerii căpătate. Această temă se află în Biblie, dar nimeni n-a văzut-o atât de limpede ca acest mesager al lui Dumnezeu. Întrucât Ellen White a înţeles limitele naturii umane, ea nu s-a considerat și n-a așteptat să fie considerată un comentator sau un interpret infailibil.1 Ea i-a îndemnat pe contemporanii ei să se asigure de relaţia lor cu Dumnezeu, căci El le vorbea în mod individual: 1

„În privinţa infailibilităţii, niciodată n-am pretins aceasta; numai Dumnezeu este infailibil” – Scrisoarea 10, 1895.


143

În vedenie, mi-a fost arătat pericolul ca poporul lui Dumnezeu să privească la fratele și la sora White și să creadă că trebuie să vină la ei cu poverile lor pentru a căuta sfat. N-ar trebui să fie așa. Ei sunt invitaţi de milostivul și iubitorul lor Mântuitor să vină la El când sunt trudiţi mult și împovăraţi, și El îi va ușura...1 În scrierile sale, Ellen White a declarat că „Biblia a fost dată pentru scopuri practice”.2 Adevărata educaţie înaltă se câștigă prin studierea și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, când Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat la o parte pentru cărţi care nu duc la Dumnezeu și la Împărăţia cerurilor, educaţia primită este o pervertire a numelui... 3 Pentru Ellen White, studiul Bibliei și dezvoltarea caracterului sunt inseparabile. Această relaţie între Biblie, dezvoltarea caracterului și tema marii controverse este una dintre caracteristicile de seamă ale scrierilor lui Ellen White. Această întreită legătură definește modul în care trebuie înţelese scrierile ei în legătură cu felul în care ea folosea Biblia.4 VI. PREZICERI FĂCUTE DE ELLEN WHITE Asemenea lui Moise și Ioan Botezătorul, doar puţine din scrierile lui Ellen White sunt preziceri. Ea a avut reţineri în a se numi profet, pentru că pe vremea ei cuvântul acesta însemna doar prezicător și avea o conotaţie negativă, mai ales după ce pretinsul profet al mormonilor, Joseph Smith, promotor al poligamiei, fusese asasinat (1844). Ellen White nu dorea să fie asociată cu 1

Mărturii, vol. 2, pag. 116. Selected Messages, vol. 1, pag. 20. 3 Parabolele Domnului Hristos, pag. 69. 4 H. E. Douglas, Messenger of the Lord, pag. 420. 2

144


asemenea idei. Ea prefera denumirea de „mesagerul lui Dumnezeu”, care cuprindea mai mult decât cuvântul „profet” din timpul acela.1 Totuși „mesagerul lui Dumnezeu” a făcut unele preziceri legate de biserica din care făcea parte sau pentru cei din afara ei. Iată câteva dintre acestea: 1. Lucrarea de publicaţii

În noiembrie 1848, la Dorchester, Massachusetts, Ellen White a avut o viziune privitoare la dezvoltarea lucrării de publicaţii adventiste de ziua a șaptea. Iată cuvintele ei: După ieșirea din viziune, am spus soţului meu: „Am un mesaj pentru tine. Trebuie să începi să tipărești o mică publicaţie și s-o trimiţi oamenilor. La început să fie mică, dar când o vor citi, îţi vor trimite mijloace s-o tipărești și va fi un succes chiar de la început. De la acest slab început, mi s-a arătat că va deveni asemenea râurilor de lumină care înconjoară lumea”.2 După 150 de ani de la această prezicere, Biserica Adventistă are cel puţin 56 de case de editură și peste 7000 de evangheliști cu literatură, angajaţi cu normă întreagă, care vând literatură tipărită în peste 200 de limbi.3 2. Extinderea mondială a lucrării adventiste

La 24 august 1892, la deschiderea școlii adventiste din Melbourne, Australia, Ellen White a spus: Lucrarea misionară din Australia și Noua Zeelandă este încă în pruncia ei (începuse în 1885), dar în Australia, Noua Zeelandă, în Africa, în India, în China și în insulele mării, trebuie împlinită aceeași lucrare care a fost realizată în câmpul de acasă [în S.U.A.].4 1

Vezi Selected Messages, vol. 1, pag. 31-35 (1906). Life Sketches, pag. 125. 3 Conform statisticilor din 1993. 4 Life Sketches, pag. 338. 2


145

Prezicerea părea atunci o speculaţie nebunească, dar statisticile de astăzi ne încurajează să credem în deplina realizare a acestei preziceri. 3. Dezvoltarea colegiului din Avondale

Este vorba de un teren de 1500 acri la Cooranbong, la 100 km nord de Sydney, Australia. Deși terenul era ieftin, aproximativ 6 dolari hectarul, specialiștii erau de părere că locul era cu totul necorespunzător pentru scopul propus. Aceștia au apreciat că terenul era slab, nisipos. sărat, greu de defrișat. Unii și-au bătut joc de idee. Totuși Ellen White a spus: „În visul pe care vi l-am relatat, mi s-a vorbit despre terenul la care priveam, iar după ce a fost arat adânc și cultivat bine, a produs o recoltă bogată. După ce mi s-a prezentat această chestiune de mai multe ori [de către Domnul], sunt mai convinsă decât oricând că acesta este locul potrivit pentru școală”.1 În ciuda tuturor rapoartelor contrare, urmând sfatul lui Ellen White, s-a cumpărat terenul pe care s-au ridicat niște construcţii modeste, și porţile școlii s-au deschis pe 28 aprilie 1897. În 1909, directorul de atunci al școlii, C.W. Irwin, afirma: „Dumnezeu a condus alegerea acestui loc. Tot ce s-a spus despre plasarea acestei școli, în acest loc, s-a împlinit”. Mai târziu, acel teren atât de mult hulit a ajuns plin de livezi de fructe, citrice, ferme, aflate toate aproape de fabrica de alimente a sanatoriului. 4. Distrugerea casei de editură din Battle Creek

Ellen White îi avertizase pe managerii casei de editură (unde se publicau și cărţi necreștine) că, dacă nu se face o reformă în practicile de acolo, clădirile vor fi distruse. Dumnezeu... Se află în conflict cu managerii casei de editură. Aproape că mi-a fost frică să deschis revista, temându-mă că voi afla că Dumnezeu a curăţit casa de editură prin foc... dacă nu se va produce o reformă, casa 1

Manuscris 35, 1894.

146


de editură va fi distrusă în mod surprinzător, iar lumea va cunoaște motivul.1 Pe 30 decembrie 1902, casa de editură a fost distrusă în întregime de un foc de origine necunoscută... Într-o oră, întreaga structură de patru nivele era o masă de ruine fumegânde. Nimic de valoare n-a putut fi salvat. Mașini, mobilă, cărţi și reviste tipărite, stocul de hârtie și alte materiale au fost total pierdute.2 Un alt foc distrusese sanatoriul din Battle Creek pe 18 februarie 1902. 5. Proprietăţi ieftine în sudul Californiei

Pe 13 octombrie 1902, E. G. White scria: Mi s-a arătat că în sudul Californiei există proprietăţi de vânzare, pe care există deja clădiri care ar putea fi întrebuinţate în lucrarea noastră, și alte proprietăţi în localităţi foarte potrivite pentru lucrarea sanitară și că astfel de proprietăţi ne vor fi oferite la un preţ mult mai mic decât costul lor original.3 O astfel de proprietate se afla la jumătatea distanţei dintre San Diego și graniţa cu Mexicul, având o suprafaţă de 20 de acri și 50 de camere, clădită în 1888. Este vorba de Sanatoriul din Valea Paradisului. Doi proprietari succesivi dăduseră faliment. Numai clădirea costase 25.000 de dolari. Liderii bisericii n-au vrut s-o cumpere din cauza unei secete prelungite, care pustiise zona. Ellen White și Josephine Gotzian au împrumutat fiecare câte 2000 de dolari de la bancă și au cumpărat proprietatea. Mai târziu aceasta a fost preluată de biserică.4 1

Mărturii, vol. 8, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 1996, pag. 95.99 – scrisă în noiembrie 1901. 2 SDA Encyclopaedia (1976), pag. 1213. 3 Scrisoarea 1576, pag. 1902. 4 Vezi SDA Encyclopaedia (1976), pag. 1078, 1079.


147

În acel loc părea să nu fie apă, însă Ellen White a insistat, spunând că este apă din belșug, dar trebuie săpat. În noiembrie 1904, s-a săpat o fântână care, spre surpriza tuturor, a furnizat apă curată din belșug pentru tânăra instituţie. În scurtă vreme, sanatoriul a fost deschis pentru pacienţi. În același an (1904), liderii bisericii au cumpărat fostul hotel Glendale cu 12.000 de dolari (costul iniţial fusese de 50.000 de dolari). În iunie 1905, s-a cumpărat o proprietate la Loma Linda pentru un sanatoriu și o instituţie de educaţie. De la 150.000 de dolari, cât fusese evaluată la început, proprietatea a fost cumpărată cu 40.000 dolari. Importanţa centrului adventist de educaţie Loma Linda nu mai necesită argumentaţie. Ellen White spusese că acest sanatoriu va deveni principala școală de educaţie de pe Coasta de vest. Și așa s-a întâmplat! Aici se pregătesc medici și alte cadre specializate pentru lucrarea mondială a bisericii. Aici sunt înscriși mii de studenţi în fiecare an. Există și preziceri neîmplinite făcute de Ellen White. La o conferinţă ţinută în Battle Creek, Michigan, în mai 1856, Ellen White a fost luată în viziune și îngerul i-a spus că „unii dintre participanţi vor fi hrană pentru viermi (vor muri, n.a.), alţii vor avea parte de cele șapte plăgi, iar alţii vor rămâne în viaţă pe pământ, pentru a fi transformaţi la venirea lui Isus”.1 Mulţi ani, diferiţi lideri au păstrat o listă ca semn al apropierii venirii lui Isus. Astăzi, toţi cei aflaţi pe listă sunt „hrană pentru viermi”, ultimul supravieţuitor aflat atunci în braţele mamei care făcea prezicerea, W.C. White, a murit în 1937 la vârsta de 83 de ani. Profeţia n-a fost și nu mai poate fi împlinită. Ellen White a mai făcut o profeţie asemănătoare în 1888.2 Dacă împlinirea prezicerii este un test al adevăratului profet, așa cum citim în Deuteronom 18,22 și Ieremia 28,9, cum o putem considera pe Ellen White un profet adevărat din moment ce unele 1 2

Mărturii, vol. 1, pag. 143. Vezi Review and Herald, 31 iulie 1888, pag. 482.

148


preziceri ale ei nu s-au împlinit? Ceea ce trebuie luat în consideraţie este că, în unele profeţii, există un element condiţional. În profeţia condiţională există totdeauna un „dacă”. Dumnezeu este suveran, dar ţine seama de alegerea omului. Dacă omul refuză să coopereze cu Dumnezeu, El nu-Și împlinește promisiunile. Dacă răspunde invitaţiei la pocăinţă, Dumnezeu nu-Și pune în aplicare ameninţările. Principiul este enunţat clar în Ieremia 18,6-10 și este susţinut de multe alte texte și de istoria poporului evreu.1 În virtutea principiului că împlinirea promisiunilor și ameninţărilor este condiţionată de atitudinea omului, Dumnezeu a promis poporului Israel că îl va duce în ţara făgăduită lui Avraam, Isaac și Iacov (Exod 6,8), și n-a făcut-o (Numeri 14,21-23). El i-a ameninţat pe locuitorii nelegiuiţi din cetatea Ninive că vor fi nimiciţi după patruzeci de zile și nu i-a nimicit (Iona 3,1-10). Domnul a promis casei lui Aaron că vor fi totdeauna preoţi (Exod 29,9), dar când Eli și fiii lui și-au dispreţuit chemarea, El Și-a retras promisiunea precizând: „Voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi” (1 Samuel 2,30). Copiii lui Israel au primit o mulţime de făgăduinţe care nu s-au împlinit niciodată faţă de ei și nu se vor împlini cu ei ca naţiune aleasă, pentru că au respins toate ocaziile de mântuire, oferite lor până s-a rostit sentinţa: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite... Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 21,43; 23,237.38). Așadar, atât promisiunile, cât și ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionate de atitudinea factorului uman. Acest principiu funcţionează și astăzi și este valabil și pentru Biserica Adventistă! 1

Vezi Deuteronom 4,9; 8,19; 28,1-15; Ieremia 26,2-6; 2 Cronici 15,2; Exod 19,5.6; Zaharia 6,15; 1 Împăraţi 9,4-7.


149

În cartea istoricului adventist LeRoy E. Froom, Movement of Destiny (Mișcarea destinului)1, sunt enumerate în ordine cronologică 45 de declaraţii ale lui Ellen White, în care se spune, în esenţă, că, dacă această biserică și-ar fi încheiat lucrarea încredinţată ei de Dumnezeu, Domnul Isus ar fi venit până la data respectivă. Prima declaraţie datează din 1850 și ultima din 1911. Cităm aici o declaraţie, tipică acestei categorii, făcută în 1883: Dacă, după marea dezamăgire din 1844, adventiștii ar fi ţinut tare la credinţa lor și ar fi urmat în unire călăuzirea lui Dumnezeu, primind solia celui de-al treilea înger și, în puterea Duhului Sfânt, ar fi vestit-o lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost terminată și Hristos ar fi venit până acum să-Și ia poporul pentru a-i da răsplătirea promisă.2 În acest context trebuie pusă profeţia lui Ellen White din 1856, privitoare la soarta celor care participau la conferinţa de la Battle Creek. Lucrurile s-ar fi întâmplat așa, dacă... Nu trebuie totuși să tragem concluzia că evenimentul revenirii depinde de oameni, dar putem fi siguri că timpul venirii este condiţionat de vestirea Evangheliei în toată lumea (Matei 24,14). Până astăzi, noi n-am fost la înălţimea așteptărilor Lui. De aceea suntem încă pe pământ. Ellen White a făcut și alte preziceri de interes pentru Biserica Adventistă. Dintre acestea, amintim doar una: „cernerea” sau „zguduirea” bisericii, care va duce la purificarea acesteia prin eliminarea celor nesinceri și neconvertiţi din biserică și includerea în biserică a tuturor adevăraţilor creștini aflaţi acum în „Babilon” – lumea păcătoasă. Dar amploarea prezicerii este prea mare pentru scopul pe care și-l propune această lucrare.

1 2

Op. cit., pag. 561-603. Manuscris 4, 1883, citat în Evangelism, pag. 695.

150


6. Dezvoltarea spiritismului

Ellen White a făcut și preziceri privitoare la lumea din afara Bisericii Adventiste. Curând, după apariţia unor „ciocănituri misterioase” în familia Fox din Rochester, New York, Ellen White a făcut următoarea prezicere (1848): Am văzut că ciocăniturile misterioase din New York și din alte locuri erau puterea lui Satana și că astfel de lucruri vor fi din ce în ce mai obișnuite, acoperite cu un veșmânt religios pentru a-i ademeni... și pentru a atrage mintea celor din poporul lui Dumnezeu, dacă va fi cu putinţă, spre lucrurile acelea și a-i face să se îndoiască de învăţăturile și puterea Duhului Sfânt.1 Am văzut că, în curând, va fi considerată blasfemie să vorbești împotriva ciocăniturilor și că acestea se vor răspândi din ce în ce mai mult, că puterea lui Satana va crește și că unii din urmașii lui devotaţi vor avea să înfăptuiască minuni și chiar să facă să se coboare foc din cer înaintea oamenilor... Acești magicieni moderni vor explica toate minunile înfăptuite de Domnul Isus Hristos și mulţi vor crede că toate lucrările cele mari, pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu când era pe acest pământ, ar fi fost aduse la împlinire prin aceeași putere... Adu-ţi aminte că te afli pe un teren vrăjit.2 Satana va avea putere să aducă înaintea noastră imaginea unor persoane care pretind că sunt rudele sau prietenii noștri care dorm acum în Isus... vor fi rostite cuvinte pe care ei le spuneau când erau încă aici, pe care noi le știm, iar urechea noastră va auzi același ton al vocii pe care îl aveau pe când trăiau. Toate acestea sunt 1 2

Experienţe și viziuni, Ed. Viaţă și Sănătate, 2002, pag. 62.63. Idem, pag. 76.77.


151

pentru a-i amăgi pe sfinţi și a-i prinde în capcana acestei amăgiri.1 Multe dintre elementele prezise în cele două viziuni din 1849 și 1850 au fost împlinite sau sunt în curs de împlinire. Rapiditatea cu care avea să se răspândească această rătăcire era comparată cu un tren care se deplasează cu viteza fulgerului.2 Ni se spune că așa-numitele spirite ale morţilor vor declara: „Sabatul a fost schimbat și că alte învăţături nebiblice... vor face minuni... pentru a-și întări declaraţiile. Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie pregătiţi să combată aceste spirite cu adevărul biblic care spune că morţii nu știu nimic și că cei care li se arată sunt duhuri de demoni”.3 Ellen White a revenit asupra acestei teme pe 1 aprilie 1875 în Review. 4 În 1884, a precizat de asemenea: „Apostolii, personificaţi de aceste spirite josnice, sunt făcuţi să contrazică ce au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt când erau pe pământ”.5 Spiritismul va merge atât de departe în manifestările lui, încât chiar Satana va încerca să-L personifice pe Hristos și va apărea printre oameni ca fiinţă maiestuoasă, însoţită de o strălucire orbitoare.6 Această manifestare n-a avut încă loc. Dar împlinirea prezicerii se va adeveri la vremea ei. 7. Prezicerea războiului civil din S.U.A. (1861-1865)

Pe 12 ianuarie 1861, la Parkville, Michigan, Ellen White a declarat că va avea loc un război între statele din nord și cele din sudul S.U.A.; războiul va fi lung și îngrozitor, cu mulţi morţi, suferinţe, 1

Idem, pag. 98.99. Idem, pag. 99-100. 3 Idem, pag. 99. Paginile 98-102 sunt deosebit de valoroase pentru declaraţiile lor. 4 Compară cu Evangelism, pag. 604. 5 Spirit of Prophecy, vol. 4, pag. 375. 6 Tragedia veacurilor, pag. 546-547. 2

152


prizonieri, pierderi de bunuri materiale și cruzime. Ea a prezis, de asemenea, că unii dintre cei aflaţi de faţă își vor pierde membri ai familiei. Războiul a început pe 12 aprilie 1861, exact la trei luni după prezicere. Oamenii politici din nord nu credeau că va fi război și, dacă totuși va începe, va fi de scurtă durată, spuneau ei. Realitatea a fost așa cum a prezis-o Ellen White, nu cum au crezut oficialii din nord. În timpul războiului, cel puţin cinci familii prezente la întâlnirea din 12 ianuarie 1861 și-au pierdut fiii în război. În viziunea din 3 aprilie 1861, Ellen White a declarat că sclavia este „păcat” și că legile care o susţin se află „în directă opoziţie cu învăţăturile lui Isus Hristos”; că Dumnezeu folosea războiul civil ca să pedepsească ambele părţi: Sudul pentru practicarea sclaviei, iar Nordul pentru tolerarea influenţei acesteia; că cei ce se așteaptă la un război scurt vor fi dezamăgiţi; că fiecare parte se înșela în privinţa situaţiei celeilalte; că, dacă Nordul ar fi acţionat repede împotriva Sudului, acesta ar fi fost înfrânt mai ușor, amânarea lucrând în favoarea Sudului, care și-a întărit forţele și a prelungit războiul; că prosclavagiștii din Nord luau decizii care să ajute Sudul. O altă viziune privitoare la războiul civil a avut loc la Battle Creek, pe 4 ianuarie 1862. Lui Ellen White i s-au descoperit unele lucruri pe care numai Dumnezeu le cunoștea: cei din Nord nu înţelegeau sentimentele de adâncă ură faţă de ei, nutrită de cei din Sud, nici hotărârea lor nestrămutată de a menţine sclavia cu orice preţ; că politicienii și liderii din Nord erau mai preocupaţi de menţinerea unităţii statului, în timp ce chestiunea esenţială pentru cer era desfiinţarea sclaviei; că, după un an de la începutul războiului, Nordul nu era mai aproape de victorie decât la început, iar Dumnezeu nu va îngădui să câștige biruinţa până când nu va face din abolirea sclaviei o problemă principală, publică (așa cum avea să se întâmple la 1 ianuarie 1863, prin Proclamaţia emancipării făcută de Lincoln). Comandanţii militari prosclavagiști din Nord i-au


153

expus în mod intenţionat pe antisclavagiștii cunoscuţi din mijlocul lor pericolului de a fi împușcaţi, retrăgându-se pentru a le asigura distrugerea. Până când Nordul nu avea să facă din eliberarea sclavilor problema principală a războiului, toate chemările la post și rugăciune erau considerate de Dumnezeu ca insultă și El nu putea să le accepte. Dacă desfiinţarea sclaviei ar fi fost scopul Nordului de la început, Marea Britanie ar fi ajutat Nordul, iar acum aceasta cântărește avantajele pentru a ști de care parte să treacă. Ellen White încheia spunând: „Această naţiune va fi umilită până la pământ”. În viziunea nedatată, de la începutul anului 1863, Ellen White a fost înștiinţată că mulţi comandanţi militari aveau mediumi spiritiști și chemau spiritele marilor războinici și militari din vremurile antice și medievale, pentru a primi instrucţiuni privitoare la război. Faptul acesta a prelungit războiul și a condus la acţiuni și decizii incoerente.1 Chiar dacă ar fi avut o reţea de spionaj bine pregătită, Ellen White n-ar fi putut afla cu atâta exactitate ce se petrecea în culisele războiului: planuri, atitudini, sentimente, manevre și evenimente viitoare; ce s-a întâmplat, ce se întâmplă și ce ar fi trebuit să se întâmple. Într-adevăr este un lucru remarcabil. 8. Prefigurarea primului și celui de-al doilea război mondial

În 1890, cu 24 de ani înainte de declanșarea primului război mondial, Ellen White a prezis următoarele: Vine furtuna și trebuie să ne pregătim pentru furia ei, prin pocăinţă faţă de Dumnezeu și credinţă în Domnul nostru Isus Hristos. Vom vedea tulburări în toate părţile. Mii de corăbii vor fi scufundate în adâncurile mării. Vapoare vor coborî în adânc, iar vieţile umane vor fi sacrificate cu milioanele. Incendii vor izbucni pe neaștep1

Vezi Mărturii, vol. 1, pag. 267.273.277-282.368-381.

154


tate și nici o sforţare umană nu va fi în stare să le stingă. Palate de pe pământ vor fi măturate de furia flăcărilor. Dezastrele cu trenul vor deveni din ce în ce mai frecvente; confuzii, ciocniri și moarte neașteptată vor avea loc pe marile artere de circulaţie. Sfârșitul este aproape. Timpul de probă se încheie. Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme poate fi găsit! Chemaţi-L câtă vreme este aproape...1 În primul război mondial au fost uciși 8.529.000 soldaţi. În al doilea război mondial, numărul total al morţilor a fost de 37.729.000! 2 Între anii 1890 și 1914, în societatea occidentală domnea optimismul. Sentimentul unui viitor fericit în domeniul economiei, al tehnologiei, al descoperirilor știinţifice sau al medicinii era dominant. Contrar spiritului timpului său, Ellen White a prezis un viitor social sumbru: Pas cu pas, lumea se apropie de condiţiile care au existat în zilele lui Noe. Se comite orice crimă care poate fi imaginată. Plăcerile firii, mândria ochilor, manifestarea egoismului, folosirea greșită a puterii, cruzimea... toate acestea constituie lucrarea agenţilor satanici... Întreaga lume pare să fie în marș spre moarte.... Sunt împuternicită să transmit mesajul că orașele pline de păcate și nelegiuiri vor fi distruse de cutremure, de foc și inundaţii.3 După cum vocile profeţilor de la curtea lui Ahab contrastau cu vocea lui Mica, adevăratul profet al lui Dumnezeu, la fel prezicătorii optimiști ai secolului al XIX-lea contrastau cu tonul sumbru și serios al lui Ellen White. 1

The Signs of the Times, 21 aprilie 1890. Datele sunt furnizate de Roger W. Coon, The Life, Ministry and Writings of Ellen G. White, vol. 1, pag. 273. 3 Manuscris 139, 1903; citat în Evangelism, pag. 26. Vezi, de asemenea, Evangelism, 1903, pag. 29. 2


155

9. Prezicerea distrugerii generale la sfârșitul timpului

Prezicerea începe astfel: „Când El (Hristos) părăsește Sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acel timp grozav, cel neprihănit trebuie să trăiască, înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire...”1 În legătură cu timpul de la încheierea istoriei lumii, Ellen White a făcut multe preziceri sumbre, legate de criza economică, decăderea morală a orașelor, incendii care nu se pot stinge, izbucnite la clădiri din marile orașe.2 Fără îndoială, în cazul lui Ellen White avem de-a face cu un profet! 10. Dezvoltarea papalităţii

O altă prezicere uimitoare a lui Ellen White este cu privire la ridicarea papalităţii de la situaţia inofensivă din secolul al XIX-lea până la puterea și influenţa mondială de astăzi: Atât în lumea veche, cât și în cea nouă, papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituţiei duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea Bisericii Romane.... În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă spre împlinirea acestei profeţii [din Apocalipsa 13,8 – n.a.]... Uimitoare este Biserica Romană în subtilitatea și șiretenia ei. Ea poate citi ce trebuie să se întâmple. Ea își așteaptă vremea, văzând că bisericile protestante îi dau onoare, primind Sabatul cel fals, și se pregătesc să-l impună prin aceleași mijloace pe care le-a folosit ea în zilele de odinioară.3 Roma ţintește să-și restabilească puterea și să-și refacă supremaţia pierdută. O dată stabilit în Statele Unite 1

Tragedia veacurilor, pag. 537.538. Recomandăm cititorului să-și procure cartea Tragedia veacurilor și să citească în continuare prezicerea. 2 Vezi Mărturii, vol. 9, pag. 17. 3 Tragedia veacurilor, pag. 506.

156


principiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului, că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile, pe scurt, că autoritatea bisericii și a statului trebuie să domine conștiinţa, triumful Romei în această ţară este asigurat.1 Ea își înalţă construcţii masive și semeţe, în ale căror locuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns și nebănuit, ea își întărește forţele pentru a-și îndeplini scopurile, atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce dorește este o poziţie avantajoasă și aceasta i-a fost dată deja. În curând, vom vedea și vom simţi care este scopul elementului roman.2 Poate că mulţi cititori nu sunt de acord cu aceste declaraţii îndrăzneţe, tulburătoare și, pentru unii, chiar revoltătoare. Viitorul, însă, va arăta în curând dacă aceste preziceri își au originea în halucinaţiile unei minţi bolnave sau în adevăr. De fapt, evenimentele ultimelor decenii ar fi trebuit să-i determine chiar și pe sceptici să ajungă la concluzia că evenimentele privitoare la ridicarea puterii papale, prezise de Ellen White prin duhul proorociei, sunt gata să se împlinească. La 24 februarie 1992, pe coperta revistei Time, cititorii au putut să-i vadă cu uimire pe președintele Statelor Unite și pe Papa Ioan Paul al II-lea sub cuvintele „Sfânta alianţă”. Un articol al revistei dezvăluia povestea din spatele destrămării comunismului – rezultat al cooperării Statelor Unite cu Vaticanul. Aceasta este partea văzută a lucrurilor dincolo de care este Providenţa.3 11. Unirea catolicilor cu protestanţii

Ellen White a văzut nu doar restabilirea puterii papale, respectul și admiraţia mondială faţă de ea, ci și ceea ce nimeni de pe vremea ei n-ar fi visat și nici astăzi nu poate admite – apropierea uimitoare 1

Idem, pag. 507. Idem, pag. 508. 3 Vezi H. E. Douglas, Messenger of the Lord, pag. 162. 2


157

dintre catolici și protestanţi, chiar și protestanţii evanghelici. Iată ce scria ea în 1885: Când protestantismul va întinde mâna peste prăpastie pentru a strânge mâna puterii romane, când acesta va trece peste abis și va da mâna cu spiritismul, când, sub influenţa acestei întreite uniri, ţara noastră [S.U.A.] va respinge orice principiu al constituţiei ca naţiune protestantă și republicană și va face legi pentru propagarea falsurilor și înșelăciunilor papale, putem cunoaște că a venit timpul pentru lucrarea prin minuni a lui Satana și că sfârșitul este aproape.1 Un moment remarcabil în împlinirea acestei profeţii a fost semnarea unui document de către conducătorii protestanţi evanghelici și romano-catolici, la 29 martie 1994, intitulat: „Evanghelici și catolici împreună: misiunea creștină în mileniul al treilea”. Semnarea acestei declaraţii uimitoare, fapt inimaginabil în secolul al XIX-lea, constituie o schimbare substanţială în lumea Reformei protestante, care împlinește profeţia biblică și previziunile lui Ellen White. Deși sunt încă piedici în calea deplinei unităţi, direcţia este evidentă și nimeni nu are motive de scuză pentru ignoranţă. Esenţa declaraţiei menţionate este că „cei ce iubesc pe Domnul trebuie să stea împreună”, deoarece ceea ce ne unește este mult mai important decât ceea ce ne desparte.2

1

Mărturii, vol. 5, Ed. Viaţă și Sănătate, București, pag. 488; vezi și Tragedia veacurilor, pag. 389-391. 2 Vezi justificarea lui J. I. Packer, lider evanghelic, Why I Signed It (De ce am semnat) în „Christianity Today”, 12 dec. 1994.

158


VII. „ÎNCREDEŢI-VĂ ÎN PROOROCII LUI!” MOTIVE DE ÎNCREDERE Într-o vreme de criză naţională, regele iudeu Iosafat și-a încurajat astfel poporul: „Ascultaţi-mă, Iuda și locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veţi fi întăriţi! Încredeţi-vă în proorocii Lui și veţi izbuti!” (2 Cronici 20,20). Iudeii au luat aminte și biruinţa a fost de partea lor. Am putea oare să le adresăm cititorilor acestei cărţi același îndemn cu referire la calitatea de profet a lui Ellen G. White? Există motive de încredere în chemarea ei ca sol al lui Dumnezeu, care include și darul proorociei? Un lucru este cert: nu toţi vor ajunge să creadă! Unii, poate, fiindcă au fost împiedicaţi de cei care au influenţă asupra lor, alţii, pentru că își văd ameninţate interesele egoiste sau pentru că au prejudecăţi de care nu pot sau nu încearcă să scape, fiindu-le dragi. Oricum ar fi, noi vă prezentăm câteva motive care, în opinia noastră, justifică încrederea. 1. Biblia vorbește despre existenţa darului profetic în biserica celor rămași credincioși în zilele din urmă

Această biserică trebuie căutată. Dacă în biserica din care facem parte nu este reprezentată „mărturia lui Isus”, „duhul proorociei”, adică darul profetic, onestitatea ne cere să căutăm altă biserică, în care s-a manifestat sau se manifestă acest dar al Duhului Sfânt. Membrii Bisericii Adventiste, bine informaţi, consideră că duhul proorociei s-a manifestat în această biserică prin viaţa și activitatea unei femei simple, cu foarte puţină pregătire școlară, de multe ori bolnavă, traversând o viaţă lungă (87 ani), plină de greutăţi, sărăcie, muncă istovitoare și împotrivire, dar și de realizări excepţionale, pe nume Ellen G. White. Biblia nu-i dă numele, dar, credem noi, semnele care au însoţit-o o identifică (Ioel 2,28-32; Apocalipsa 12,17).


159

2. Ellen White satisface condiţiile biblice pentru a fi recunoscută ca profet adevărat a. Armonia dintre scrierile ei și ale profeţilor dinaintea ei (Isaia 8,20).

Comparaţia nu se face între ceea ce a susţinut ea și ceea ce susţin oamenii despre învăţătura Bibliei, ci între învăţătura dată prin ea și adevărata învăţătură biblică, așa cum rezultă dintr-un studiu onest, respectând contextul și celelalte reguli de interpretare corectă a scrierilor sacre. b. Roadele vieţii și activităţii ei

Nici un om nu este infailibil, așa cum susţinea Ellen White însăși. Dar viaţa unui profet recunoscut de Dumnezeu pe parcursul întregii vieţi trebuie să poarte pecetea Sa. „După roadele lor îi veţi cunoaște”, a spus Mântuitorul (vezi Matei 7,15-20). Timp de șaptezeci de ani, Ellen White a desfășurat o activitate publică intensă. Oamenii au văzut comportarea ei, au ascultat predicile și rugăciunile ei, au fost ajutaţi din banii ei și au putut descoperi motivaţiile ei. Cei care au criticat-o cu răutate, fie că n-au cunoscut-o și s-au alimentat din zvonuri, fie că au fost deranjaţi de mărturiile ei sau geloși pe influenţa ei. Vom reveni asupra acestui aspect deosebit de important. Roadele însă nu se constituie doar din modul de viaţă al profetului, ci mai ales din rezultatele pe care activitatea profetului le produce asupra celor pentru care lucrează. Iona nu poseda un caracter demn de imitat. Dar predica lui a răscolit o cetate întreagă și i-a adus binecuvântare. Aceasta demonstra că Dumnezeu Se afla în spatele mesajului și a mesagerului. Din acest punct de vedere, efectele lucrării lui Ellen White asupra bisericii ei au fost și sunt inestimabile, așa cum am arătat în paginile precedente. Fără prezenţa acestui sol al lui Dumnezeu, Biserica Adventistă ar fi acumulat multe erori și ar fi lipsită de multe adevăruri, deși

160


rolul solului în formarea doctrinei s-a limitat în mare parte la confirmarea sau infirmarea anumitor idei și teorii rezultate din studiul Sfintelor Scripturi sau din opiniile oamenilor. Promovarea educaţiei integrale la toate nivelurile, a sănătăţii, a misiunii și a bunei organizări sunt legate de numele lui E. G. White. c. Înălţarea persoanei divino-umane a lui Isus Hristos

„Toţi proorocii mărturisesc despre El” (Fapte 10,43) și Ellen White n-a făcut excepţie. Ea a recunoscut umanitatea reală și totală a lui Isus Hristos (vezi 1 Ioan 4,1.2; Evrei 2,14.17; 5,5-7). La vârsta maturităţii ei literare și teologice, a scris cartea Hristos, Lumina lumii, din care oricine se poate documenta cu privire la concepţia ei despre Isus Hristos și calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, având viaţa în Sine, „neîmprumutată și nederivată”1, și calitatea de „Dumnezeu adevărat”. Toate cărţile, articolele, scrisorile și jurnalele ei personale sunt îmbibate de Isus Hristos, pe care Îl contempla, Îl admira, Îl iubea, Îl proclama și Îl purta în suflet. Pentru ea, Isus era Cel „fără egal”, Domnul și Prietenul ei, Cel pentru care trăia și pentru care era gata să moară. Cititorul se poate convinge, dacă dorește, citind oricare dintre cărţile ei, dar mai cu seamă pe cea amintită mai sus, alături de Calea către Hristos, Parabolele Domnului Hristos, Divina vindecare etc. d. Împlinirea profeţiilor făcute de ea

Secţiunea a VI-a a prezentului capitol s-a ocupat de această problemă. Cititorul este rugat să ţină seama de ceea ce s-a spus acolo în legătură cu profeţiile condiţionale, atât biblice, cât și cele enunţate de E. G. White. Ea n-a făcut multe profeţii, dar cele făcute, cu excepţia celor pentru care nu au fost împlinite condiţiile, s-au împlinit, se împlinesc și se vor împlini. În cele din urmă, ne vom convinge cu toţii, dar pentru unii va fi prea târziu. 1

Hristos, Lumina lumii, ed. Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 443.


161

3. Experienţe cu implicaţii supranaturale

În experienţa lui Ellen White au avut loc multe manifestări care nu pot fi explicate pe nici o bază naturală. Printre acestea sunt: a. Fenomene fizice care însoţeau viziunile

Viziunile lui E. G. White durau de la 10 minute până la patru ore și chiar mai mult. În tot acest timp, activitatea plămânilor înceta complet, în timp ce inima funcţiona normal. Ochii îi erau deschiși dar nu-și dădea seama de ceea ce se petrecea în jur (vezi 2 Corinteni 12,1-4; Daniel 10, Numeri 24,3.4) și pierdea puterea fizică proprie, primind în schimb o putere supraomenească. În timpul viziunii, deși foarte slabă din punct de vedere fizic, putea să ţină în mână multă vreme un obiect foarte greu, fără să obosească. Aceste fenomene, caracteristice profeţilor biblici, au fost verificate de experţi independenţi, chiar de dușmani sau spiritiști, care n-au fost în stare să-i întrerupă viziunile. Unii au încercat să explice viziunile lui Ellen White apelând la presupuse efecte psihice, determinate de boli, dar concluziile lor au fost contrazise de alţi specialiști și chiar de oameni simpli. Este evident că la mijloc se află o putere supranaturală. Dar era oare puterea lui Dumnezeu? Se știe că și Satana poate face așa-zise minuni. A făcut în trecut prin vrăjitorii din Egipt (Exod 7,22.33; 8,7.18). Nu avem dreptul să afirmăm cu certitudine că un fenomen neobișnuit, pe care-l poate imita și Satana, nu poate veni decât de la Dumnezeu. Fenomenele au existat și au fost confirmate în mod cert. Dar originea acestor fenomene poate fi stabilită numai prin compararea lor cu alte realităţi. Cercetătorul trebuie să se întrebe: Ce caracter are persoana supusă acestor experienţe? Care sunt efectele lucrării ei? Ce se urmărește prin acţiunile respective? Fenomenele acestea, luate separat, nu constituie un argument decisiv în favoarea inspiraţiei divine. În ce mă privește, ţinând seama de tot ce știu în dreptul lui Ellen White, sunt absolut convins că fenomenele respective au o origine divină.

162


b. Dezvăluiri de fapte strict secrete din viaţa unor persoane sau întâmplări pe care Ellen White nu avea cum să le cunoască

La o adunare de tabără din Minnesota, în 1870, Ellen White a sosit împreună cu soţul ei după începerea programului, în timp ce un vorbitor își ţinea discursul. Ellen White s-a apropiat de amvon și a declarat cu voce tare: „Tu nu trebuie să stai la amvonul acela. Tu nu ești omul potrivit să aduci o solie acestui popor”. Deși nu-l văzuse niciodată pe omul acesta, Dumnezeu o făcuse pe Ellen White să audă vocea acestuia și îi ceruse ca, atunci când o va auzi din nou, să-i transmită mesajul de mai sus. Despre ce era vorba? Bărbatul în cauză trăia în adulter. Își lăsase soţia și copiii acasă, departe de tabăra în care se desfășura întâlnirea, și convieţuia cu o femeie care se afla în tabără. După ce a părăsit platforma, predicatorul bigam și-a recunoscut faptele.1 Scepticii s-ar putea îndoi că Dumnezeu i-ar fi descoperit lui Ellen faptele și ar putea să presupună că scenariul a fost regizat de persoane interesate să-i sporească reputaţia sau că în spate ar fi lucrarea lui Satana. Personal mă îndoiesc de faptul că Satana ar fi interesat să combată desfrâul, iar ca să presupui că Ellen White era implicată într-un aranjament mârșav nu se potrivește caracterului ei. Pe 11 iunie 1887, pe când se afla în Moss, Norvegia, Ellen White a avut un vis cu privire la relaţia sexuală imorală dintre domnul Rice, administrator, și administratoarea sanatoriului Sfânta Elena din California, amândoi fiind căsătoriţi. În aceeași zi, Ellen White i-a scris o scrisoare bărbatului, spunându-i că nu mai poate rămâne ca angajat în activitatea bisericii decât dacă pune capăt acestui comportament ilicit. La început, Ellen White a făcut aluzii la un comportament necuviincios din partea lui, fără să susţină direct că este vorba de adulter. Ea l-a rugat ca, pentru mântuirea sufletului 1

Roger W. Coon, Presenting Ellen White to the Non-Adventist Inquirer, pag. 5.


163

său și al femeii implicate, să dea la o parte păcatul și să se întoarcă la Dumnezeu. I-a spus că nu dorea să facă public scandalul și săi ruineze pe cei doi membri ai bisericii, dacă se vor pocăi și vor pune capăt relaţiei lor păcătoase.1 La început, bărbatul a negat, dar Ellen White a venit cu noi amănunte, primite prin alte vise, afirmând deschis că între ei exista o relaţie adulteră.2 În cele din urmă, bărbatul s-a pocăit, părăsind păcatul.3 Cazul ar fi rămas cu totul necunoscut nouă, dacă dosarele cu corespondenţa particulară a lui Ellen White n-ar fi păstrat copiile scrisorilor, care dovedesc nu doar autenticitatea descoperirilor date lui Ellen White, ci și eforturile făcute de Dumnezeu pentru a produce pocăinţa.4 Asemenea situaţii au fost numeroase. În cazul de faţă, avem dovezi obiective, despre care nu se poate presupune că au fost măsluite sau regizate. c. Mesaje potrivite la timpul potrivit

Oportunitatea mesajelor primite de profet de la Dumnezeu și comunicate bisericii dezvăluie, de asemenea, implicarea factorilor supranaturali. Un asemenea caz a fost criza provocată de panteismul lui J. H. Kellogg, reprezentată în viziunea lui Ellen White sub forma unui „aisberg” care ameninţa corabia Bisericii A.Z.Ș., situaţie discutată la consiliul anual din toamna anului 1903. Scrisoarea trimisă de Ellen G. White din California la Washington D.C., președintelui Conferinţei Generale, a sosit chiar la momentul oportun pentru a determina comitetul să ia o decizie corectă. Redăm pe scurt evenimentele. Doctorul Kellogg scrisese o carte, chipurile, despre sănătate, în care își prezenta concepţia panteistă și pe care dorea s-o publice sub girul bisericii. Cartea le-a trezit suspiciuni liderilor bisericii. 1

Scrisoarea 30 din 11 iunie 1887. Scrisoarea 16 din 30 aprilie 1888. 3 Scrisoarea 27 din 29 mai 1888. 4 Pentru detalii vezi Roger W. Coon, A Gift of Light, pag. 34.35. 2

164


Pentru evaluarea cărţii, s-a constituit o comisie care n-a ajuns la un rezultat concludent. Cazul a fost discutat în comitet, dar și acesta era împărţit. Kellogg avea simpatizanţi mulţi și influenţi. Președintele Daniells se temea de o eventuală dezbinare. Chestiunea n-a fost supusă votului în ziua programată. Comitetul și-a încetat activitatea seara, într-o stare de confuzie. Ajuns acasă, cu inima tulburată și însoţit de insultele unora dintre adepţii lui Kellogg, a găsit două scrisori din partea lui Ellen White. Una se referea la cartea respectivă, Living Temple (Templul viu) – aluzie la fiinţa umană în care locuiește Dumnezeu – pe care Ellen a văzut-o în viziune în mâna unei persoane „cu autoritate”. Ea atrăgea atenţia asupra pericolului publicării unei asemenea cărţi cu girul bisericii. A doua zi, scrisoarea a fost citită în faţa reprezentanţilor bisericii, care au votat respingerea propunerii de publicare. Kellogg a fost profund lezat, alţii s-au simţit înfrânţi, dar „aisbergul” a fost spart și biserica și-a continuat drumul. Corespondenţa care a urmat între președintele Daniells și Ellen White a dezvăluit că la lucru fusese providenţa lui Dumnezeu, care îi dăduse lui Ellen White viziunea respectivă, a sculat-o noaptea să-i scrie lui Daniells și a condus lucrurile în așa fel, încât mesajul să ajungă la Washington exact la momentul oportun, deși pe timpul acela o scrisoare trimisă din California avea, probabil, nevoie de săptămâni, ca să ajungă la Washington D.C. Dar Cel ce nu doarme niciodată știe ce trebuie făcut, când și cum.1 d. Viziunea din Salamanca, din noiembrie 1890

În această viziune au fost descoperite lucruri care aveau să se întâmple cu cinci luni mai târziu, la Conferinţa Generală din martie 1891, în statul New York. Dar Ellen White nu știa că visul profetic se referă la viitor. În următoarele săptămâni, ea a încercat să relateze cele văzute, dar, de fiecare dată, a fost împiedicată de 1

Vezi R.W. Coon, Presenting E.G. White to Non-Adventist Inquirer, pag. 67.


165

Domnul. Dacă ar fi relatat la timp cele descoperite, adunarea respectivă n-ar mai fi avut loc. În cele din urmă, la Conferinţa Generală, într-o dimineaţă în zori, ea a relatat amănuntele viziunii numai pentru a afla că acea adunare specială pe care o văzuse în viziune cu cinci luni în urmă, avusese loc în noaptea precedentă relatării.1 e. Intervenţii supranaturale în lucrarea de zi cu zi

Într-o scrisoare din 1902, adresată fiului ei Edson, Ellen White relatase un fapt interesant: în timp ce dorea să exprime aprecieri la adresa unei persoane care ajutase biserica, o mână s-a așezat pe hârtie, iar o voce i-a spus: „Aceste cuvinte de laudă îi vor face rău persoanei căreia vrei să i te adresezi. Dumnezeu este marele maestru. Glorifică-L pe El, nu pe om”.2 În 1897, fiind în Australia, Ellen White dorea să introducă într-un plic o sumă de bani, pentru a-i trimite unui vecin aflat în criză financiară. Dumnezeu a intervenit într-un mod asemănător, spunându-i că, dacă i s-ar da bani, persoana respectivă i-ar folosi în dauna sa și a altora. Ar fi ca și cum i-ar pune într-o pungă spartă.3 La 12 februarie 1899, Ellen i-a scris lui Kellogg, relatându-i despre o serie de visuri primite noaptea târziu, prin care i s-a prezentat cazul său. Ea scria: N-am îndrăznit să reţin lumina pentru mine, fiindcă lucrurile stau mereu în faţa mea. De câtva timp, cu excepţia a trei nopţi, n-am mai dormit după ora două noaptea. Câteva nopţi, m-am trezit la unu și jumătate. Alaltăieri noapte, m-am trezit la miezul nopţii și am 1

Vezi raportul lui Arthur L. White, The Story of the Salamanca Vision, în T. Hausel Jemison, A Prophet Among You, pag. 471-480, citată în R. W. Coon, op. cit. pag. 67. 2 Scrisoarea 64, aprilie 1902. 3 Scrisoarea 36, 16 august 1897.

166


început să-ţi scriu. Am scris atât de repede cât putea tocul să alerge pe hârtie.1 Asemenea experienţe erau ceva obișnuit în viaţa și activitatea mesagerului special al lui Dumnezeu pentru poporul Său. 4. Mărturia multor personalităţi neadventiste proeminente

Mulţi neadventiști de prestigiu care, în mod evident, nu aveau nici un interes să o aprecieze pe Ellen White, au avut cuvinte de laudă la adresa ei. Printre aceștia se numără: Dr. William Foxwell Albright (1891-1971), arheolog recunoscut pe plan mondial, autor sau coautor a sute de publicaţii despre arheologie, Biblie, antichitate și viaţa din Orient, a fost informat despre E. G. White de către doi dintre candidaţii la doctorat ai Universităţii Hopkins, unde a predat zeci de ani. În lucrarea sa De la epoca de piatră la creștinism, Albright numește cinci persoane din ultimii 250 de ani, pe care le consideră ca fiind profeţi moderni. Printre aceștia se află și Ellen G. White. Edith Deen este cea mai proeminentă femeie care a scris despre femei și creștinismul din lumea de astăzi, personalitate publică recunoscută internaţional, invitată frecvent la radio și la televiziune. Ea și-a format o bibliotecă de peste 2000 de volume, despre rolul femeii în istorie. Într-una din cărţile ei, a scris un capitol: „Ellen G. White – pionier și îndrumător al bisericii ei” (1959). În opinia sa, principala caracteristică a lui Ellen White a fost aceea că „și-a exercitat credinţa în mod permanent”. Edith Deen a decis că Ellen White trebuie să fie inclusă în Enciclopedia marilor femei ale credinţei creștine. Cunoscut jurnalist american de la ABC, foarte solicitat la programele de radio, C. Paul Harvey, care deţine propriul său avion cu pilot angajat permanent pentru a putea răspunde 1

Scrisoarea 40, 12 februarie 1899


167

solicitărilor de a vorbi în public, în multe ocazii a vorbit în termeni foarte respectuoși despre Ellen White și a făcut cercetări personale, importante, privitoare la viaţa, activitatea și învăţăturile ei. El a manifestat un interes deosebit faţă de anumite părţi ale scrierilor ei, mai ales în domeniul sănătăţii și al stilului de viaţă. Astăzi este demonstrat în mod clar că, prin aceste scrieri, ea se află mult înaintea vremurilor în care a scris.1 Roger W. Coon continuă să citeze mai multe personalităţi, printre care un nutriţionist, un profesor de educaţie, o persoană care și-a luat doctoratul într-un studiu sociologic despre Biserica Adventistă etc., care au exprimat păreri foarte favorabile despre Ellen White, deși nu sunt adventiști. Trebuie totuși să menţionăm că această categorie de argumente care ţin de „credibilitatea sursei”, pot fi respinse. Căci, oricât de mulţi oameni „credibili”, după părerea unora, am cita în susţinerea unei idei, se vor găsi alţii la fel de „credibili”, în opinia altora, care vor susţine contrariul. Dar aprecierile unui mare număr de persoane avizate știinţific, total dezinteresate și de probitate morală, asociate cu celelalte argumente, oferă un temei raţional pentru încredere. Dar cel mai puternic argument în favoarea originii divine a soliilor trimise nouă prin pana inspirată a lui Ellen White este același care, în ultimă instanţă, ne face să ne încredem în Biblie: experienţa personală, care vine în urma unei cercetări oneste și a unei atitudini corespunzătoare: „dacă vrea cineva să facă voia Lui” (Ioan 7,17).

1

R. W. Coon, op. cit., pag. 69.70.

Capitolul 4

ELLEN WHITE SUB TIRUL ACUZAŢIILOR I. INTRODUCERE Puţine persoane din istoria lumii au fost atât de criticate cum a fost Ellen G. White. Alţii i-au adus elogii deosebite. Este firesc să ne întrebăm de ce o femeie de condiţie socială atât de modestă a trezit atâta ostilitate și atâta simpatie? În ce măsură criticile care au însoţit-o întreaga perioadă de când și-a împletit destinul cu cel al Bisericii Adventiste sunt adevărate? Ce nu este adevărat în acuzaţiile aduse? Răspunsul la aceste întrebări îi preocupă în egală măsură atât pe criticii ei, cât și pe simpatizanţi. Dar acest răspuns nu trebuie să urmărească interesele subiective ale vreunei părţi. Adevărul trebuie să ne preocupe, chiar dacă acesta ne-ar dezamăgi și ar trebui să facem ajustări înţelegerii noastre. Cazul este foarte delicat și implică mare responsabilitate. Sunt milioane de oameni care o iubesc pe Ellen White și alte milioane care o dușmănesc. Avem de-a face cu o persoană care a pretins că a avut revelaţii de la Dumnezeu și care a convins multă lume că are dreptate. Este adevărat că orice pretenţie trebuie testată, că lumea este plină de impostori, că „nu tot ce lucește este aur”, dar trebuie văzut și pericolul de a-i respinge pe trimișii lui Dumnezeu. Isus Hristos a afirmat: „Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine și... pe Cel ce M-a trimis pe Mine... Cine primește

ELLEN WHITE SUB TIRUL ACUZAÞIILOR

169

un proroc în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc” (Matei 10,40.41). Mântuitorul a adăugat: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cine vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește” (Luca 10,16). De aceea, înainte de a fi siguri și de a lua o hotărâre, să cercetăm temeiurile încrederii (1 Ioan 4,1). Dumnezeu Se identifică cu trimișii Săi și pretinde ca aceștia să fie ascultaţi și respectaţi. În caz contrar se vor suporta consecinţele. Despre poporul iudeu aflat în preajma robiei babiloniene se spune: „Domnul, Dumnezeul părinţilor lor a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, până când mânia lui Dumnezeu împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cronici 36,15.16). Urmările n-au întârziat să apară: Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a dezlănţuit o nouă invazie împotriva iudeilor, le-a pustiit ţara și a demolat Ierusalimul și templul. După aproape 600 de ani, același popor care n-a vrut să-L recunoască pe Mesia, temelia sistemului lor ritual și singurul care putea să-i scape de dezastru, a primit sentinţa: „Vi se lasă casa pustie!” (Matei 23,38). Deși Isus din Nazaret a deschis ochii orbilor din naștere, a vindecat leproși și a înviat morţi, poporul Său nu L-a primit (Ioan 1,11). Respingerea nu se datora lipsei de argumente în favoarea lui Isus, ci unei cauza morale. Ei nu doreau să-și asume schimbarea absolut necesară perpetuării condiţiei de popor ales. Ideile lui Isus Hristos, cerinţele Sale și spiritul Său nu se armonizau cu ale lor. Deși ei pretindeau a crede cele scrise de Moise, respingeau cuvintele Celui ce l-a inspirat pe Moise și l-a condus pe Israel în călătoria lui spre Canaan. „Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede și pe Mine” (Ioan 5,46), a declarat Isus. Apoi a menţionat direct motivul pentru care ei Îl respingeau: „Cum puteţi crede, voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora și nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu” (Ioan 5,44). Mândria

170


și plăcerile firii au fost și sunt încă motive fundamentale pentru care Isus și adevărul Său sunt respinși. În tot timpul activităţii Sale de vestitor al mântuirii, Isus a fost urmărit de spioni, care căutau să-L prindă în cuvânt, pentru ca să-L poată condamna. Dușmanii Săi nu erau preocupaţi de morală sau de adevărul mântuirii, ci cum să scape de Isus. Nu cumva acuzatorii înverșunaţi ai lui Ellen White au aceeași preocupare, uneori chiar fără să fie conștienţi? Oare nu cumva dorinţa de a găsi pretexte pentru justificarea refuzului de a primi mesajul lui Dumnezeu constituie motivul real al criticilor aduse lui Ellen White? Cu spirit de răspundere și respect faţă de adevăr, vă propun să examinaţi cu atenţie atât acuzaţiile aduse de critici lui Ellen White, cât și răspunsurile oferite pe temeiul informaţiilor de care dispunem. Pentru o bună înţelegere a celor ce urmează este important ca cititorul să fie familiarizat cu cele scrise în capitolele 2 și 3 ale prezentei lucrări, deoarece acestea se ocupă de inspiraţia biblică și de viaţa și opera lui Ellen White, capitole la care vom face trimitere din când în când. Acuzaţiile aduse lui Ellen White sunt multe, diverse și se întind pe toată durata activităţii ei în Biserica Adventistă. Nici o latură a vieţii și activităţii ei n-a scăpat fără să fie atacată. Viaţa personală și de familie, învăţătura, caracterul etc., toate au fost ţinta denigratorilor, care păreau să fie dirijaţi din spate de o forţă malefică, omniprezentă, care urmărea permanent să distrugă reputaţia acestei femei și s-o determine să-și abandoneze misiunea încredinţată.


171

II. ACUZAŢII ADUSE LUI ELLEN WHITE În această secţiune, nu facem altceva decât să inventariem cele mai importante acuzaţii aduse lui Ellen White, urmând ca răspunsurile să le dăm mai târziu. Ellen a fost acuzată că: 1. Viziunile ei erau doar rezultatul tulburărilor nervoase de care suferea și care se manifestau prin isterie, epilepsie, catalepsie, extaz sau schizofrenie. Acestea ar fi putut fi cauzate de lovituri la cap și dereglări mintale. 2. Viziunile ei, mai ales cele timpurii, sunt copilărești și n-au nici o legătură cu revelaţia, ci sunt doar simple halucinaţii ale unei minţi bolnave. 3. Ellen White a susţinut idei contrare realităţii, cum ar fi: – Turnul Babel a fost construit înainte de potop; – planeta Jupiter are patru sateliţi; – înainte de potop ar fi avut loc o încrucișare între oameni și animale și astfel ar fi apărut rasele. 4. A susţinut învăţături străine de Sfânta Scriptură: – a negat învierea trupului; – a susţinut că ușa harului pentru lume s-a închis la anul 1844; – unele interpretări privitoare la chipul fiarei și numărul 666 au fost schimbate. 5. A făcut greșeli de natură istorică. 6. A făcut preziceri false: – privitoare la revenirea lui Isus „în câteva luni”; – privitoare la unii dintre cei adunaţi la Battle Creek, în 1856, că vor fi în viaţă la venirea lui Isus; – cu privire la războiul civil din S.U.A. (1861-1865).

172


7. A încălcat drepturile de autor ale diferitelor persoane prin plagiat (furt literar) – incluzând în scrierile ei părţi importante din scrierile altora: – secretarii ei i-ar fi scris cărţile și nu ea însăși; – în scrierile ei, ar fi fost influenţată de alţii. 8. A manifestat grave defecte de caracter, cum ar fi: – necinste în afaceri, lăcomie, escrocherii, înșelăciune; – minciuni, ipocrizie, lipsă de onestitate – consumarea de carne; – spirit dictatorial; – inconsecvenţă în învăţătura cu privire la carnea de porc, îmbrăcăminte; – nerespectarea cuvântului dat: a promis că va răspunde la întrebări, dar nu s-a ţinut de cuvânt; – ascunderea unor scrieri timpurii, pentru a tăinui schimbările de înţelegere, produse pe parcurs; – acuzaţii aduse lui Dumnezeu că nu le-a făcut cunoscută milleriţilor greșeala pe care o făceau, privitoare la revenirea lui Isus Hristos. Iată deci o listă foarte lungă de acuzaţii, care nu este însă completă, menită să o scoată pe Ellen White din inima oamenilor și să distrugă, sau cel puţin să submineze, încrederea în scrierile ei. Dacă toate acuzaţiile aduse ar fi adevărate și crezute, imaginea lui Ellen White ca sol special al lui Dumnezeu ar fi distrusă, iar reputaţia ei ar fi coborâtă la nivel subuman. Ar apărea ca o fiinţă imorală, detestabilă și respingătoare. Dar nu vă grăbiţi. Înainte de a vă hotărî să-i aruncaţi cărţile în foc, așa cum a făcut regele iudeu Ioiachim cu cartea lui Ieremia (vezi Ieremia 36,32), mai acordaţi-ne puţin timp, ca să vă spunem ceva despre unul dintre cei mai înverșunaţi critici ai lui Ellen White,


173

apoi să ne întoarcem la acuzaţii pentru a vedea ce putem păstra și ce trebuie să respingem, căci unele au un sâmbure de adevăr. III. VIAŢA LUI DUDLEY CANRIGHT Dudley Marvin Canright (1840-1919) poate fi considerat „campionul opoziţiei teologice faţă de învăţăturile Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea” și faţă de Ellen G. White, pe care această biserică o privește ca fiind trimisul special al lui Dumnezeu pentru călăuzirea bisericii Sale. Schiţă biografică1

D. M. Canright acceptă credinţa adventă de ziua a șaptea la 19 ani (1859). Își începe activitatea de predicator în 1861, este hirotonit la 24 de ani, manifestă aptitudini deosebite pentru discuţii contradictorii și este apreciat de John Andrews pentru activitatea sa „plină de devotament și de credincioșie”, alternând cu perioade în care era copleșit de îndoieli și întuneric spiritual. În jurnalul său, recunoaște existenţa unor caracteristici respingătoare: „mândrie, înălţare de sine și un spirit de asprime faţă de alţii”, care l-au făcut să piardă siguranţa mântuirii veșnice.2 Transferat în statul Iowa (1869), sub îndrumarea lui George I. Butler, căruia îi devine asociat apropiat timp de aproape 20 ani și care, prin rugăciune și sfaturi, îl întoarce de mai multe ori de pe calea îndoielilor, Canright lucrează cu aceeași râvnă și energie. Se căsătorește în același an (1869) cu Lucreţia, care moare de tuberculoză după zece ani, lăsând în urmă doi copii în grija lui Canright. Pentru câţiva ani, relaţiile cu familia White sunt excelente, dar, prin anul 1873, datorită unui concurs de împrejurări, ele se răcesc. Se recăsătorește în primăvara anului 1881. 1

Vezi R. W. Schwarz, Light Bearers to the Remnant, 1979, pag. 464-470. C. Johnson, I Was Canright’s Secretary (1979), pag. 11-19; N. Douty, The Case of D. M. Canright, 1964, pag. 152. 2

174


De mai multe ori în timpul activităţii sale ca angajat al Bisericii Adventiste, Canright a trecut prin crize spirituale și căderi. Chiar înainte de 1873, el se juca cu ideea de a renunţa cu totul la credinţă și aceasta se întâmpla și după remarcabile succese în dezbateri. După strălucite victorii în dezbateri polemice, cădea epuizat ca un luptător obosit, răpus nu de gloanţele inamicului, ci de propriile sale conflicte interioare. În 1873, și-a luat soţia și copilul și a plecat în California. Părea hotărât să renunţe la cariera pastorală. A început să lucreze ca fermier, dar a fost convins să revină, reluându-și activitatea în forţă, după ce relaţiile cu familia White au fost restabilite. El întâmpina cu energie atacurile împotriva darului profetic al lui Ellen White, întreprinse de adventiștii de ziua întâi. Dar evenimentele de mai târziu par să arate că în sufletul lui Canright mocneau resentimente faţă de Ellen White. În 1876, Canright a fost ales între cei trei administratori din cadrul comitetului Conferinţei Generale. Anul următor, a publicat o serie de articole în Review, revista oficială a bisericii, în apărarea lucrării lui E. G. White, serial intitulat „O discuţie limpede cu cei ce murmură” (în engl., „A Plain Talk to Murmurers”). În articolele sale, Canright susţinea că Mărturiile scrise de Ellen White sunt „din același Spirit și de aceeași natură cu Scripturile”.1 El a fost ales președinte ale Conferinţei Ohio și președinte al Asociaţiei Școlii de Sabat. A activat și pentru instituirea sistemului zecimii, adoptat oficial de Biserica Adventistă în 1876. Se presupune că, în 1878, Canright s-ar fi așteptat să fie ales președinte al Conferinţei Generale, dar delegaţii nu l-au considerat destul de statornic pentru a conduce întreaga biserică. Este posibil ca și această experienţă să fi contribuit la separarea lui de Biserica Adventistă, în 1887. În 1880, Canright s-a înscris la o școală de oratorie în Chicago, sperând să devină „un vorbitor public vestit”. La sfârșitul 1

Johnson, op. cit., pag. 17-46.


175

cursurilor de oratorie, ca parte a practicii programate, a vorbit în faţa unui auditoriu de peste 3000 de oameni, în cea mai mare biserică protestantă din Chicago. Prezentarea a fost atât de apreciată de participanţi, încât mai mult de o jumătate de oră n-au contenit felicitările și complimentele pentru acel „discurs plin de măiestrie”. Discutând în particular cu un alt cursant adventist de la aceeași școală, D. W. Reavis, Canright a făcut o declaraţie semnificativă: „Cred că aș putea deveni un om mare, dacă mesajul (adventist) n-ar fi atât de nepopular”. Colegul său i-a răspuns pe un ton serios: „Dudley Marvin, mesajul a făcut din tine tot ce ești și, în ziua în care îl vei părăsi, te vei întoarce iarăși de unde ai pornit”.1 În toamna aceluiași an (1880), timp de patru luni, Canright a străbătut statele Michigan și Wisconsin, predând cursuri de oratorie. După spusele lui, o parte din acest timp, el a încetat să ţină Sabatul și era preocupat să obţină de la metodiști o recunoaștere ca predicator . Dar, prin eforturile familiei White și ale președintelui Butler, la începutul anului 1881, Canright a reînceput activitatea pastorală, doar pentru a se întoarce din nou la fermă, în toamna anului 1882, când și-a anunţat decizia de a nu mai predica pentru Biserica Adventistă, convins deplin că „viziunile [lui E. G. White] nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt în întregime rodul propriei ei imaginaţii”. El a declarat că nu are resentimente faţă de liderii adventiști, „în afară de doamna White. Într-adevăr, ea îmi displace foarte mult”. Aceste resentimente au continuat până în 1884, când, ca răspuns la apelul președintelui Butler, a participat la Adunarea adventistă de tabără de la Jackson. Acolo, după multe ore de discuţii și rugăciune, s-a produs reconvertirea lui Canright, o împăcare cu Ellen White (al cărei soţ murise în 1881), o mărturisire publică și un angajament de loialitate din partea lui Canright faţă 1

Vezi Idem, pag. 48-58; D. W. Reavis, I Remember, pag. 118.119.

176


de Biserica Adventistă și principiile ei de credinţă. Și-a reînceput activitatea, predicând cu entuziasm și scriind articole pline de forţă în apărarea învăţăturilor bisericii și în sprijinul rolului deosebit pe care îl avea Ellen White în biserică. Cel mai cunoscut dintre aceste articole este adresat „Acelora care se află în castelul îndoielii” (în engl., „To Those in Doubting Castle”). În anii 1885-1886, Canright a îndeplinit diferite funcţii: a făcut parte din comitetului editorial, l-a înlocuit un timp pe Uriah Smith ca profesor de Biblie la Colegiul din Battle Creek, a pregătit o serie de materiale pentru Școala de Sabat a tinerilor. În același timp, a vizitat multe biserici locale în vederea întăririi credinţei acestora. Totuși, în ianuarie 1887, Canright l-a informat pe Butler, președintele Conferinţei Generale, că nu mai poate rămâne adventist de ziua a șaptea. În discuţiile care au urmat, Canright a declarat că „nu mai crede în Cele Zece Porunci ca fiind obligatorii pentru creștini, a renunţat la Lege, la Sabat, la solii[le celor trei îngeri], la Sanctuar... la Mărturii, la reforma sanitară, la serviciul umilinţei. El a afirmat, de asemenea, că nu mai crede că papalitatea a schimbat Sabatul...”1 În faţa acestei atitudini, Biserica A.Z.Ș. din Otsego, unde Canright era membru, a recurs la singura opţiune care i-a mai rămas și le-a retras calitatea de membri lui Canright și soţiei sale, care avea aceleași păreri ca și soţul ei. Una din rudele sale a exprimat părerea că retragerea sa din biserică și activitate se datora faptului că la Conferinţa Generală din 1886 n-a fost ales ca președinte. George I. Butler care, probabil, l-a cunoscut cel mai bine pe Canright, afirma că, atunci când totul mergea bine, Canright era liniștit și vedea lucrurile clar, dar când evenimentele nu se desfășurau conform așteptărilor sale, „norii negri ai necredinţei 1

R. W. Schwartz, op. cit., pag. 468.


177

pluteau asupra cerului minţii sale și simţea că totul se prăbușește. Aceasta era slăbiciunea deosebilă a lui Canright”. Versiunea lui Canright privitoare la cauzele despărţirii sale de Biserica Adventistă este diferită. Într-o scrisoare adresată unui ziar local, el a scris că „ani de zile” s-a îndoit de unele principii de credinţă ale Bisericii Aventiste și că a ajuns să se convingă că „respectarea zilei a șaptea este o eroare care produce mai mult rău decât bine”, că era sigur că viziunile lui Ellen White erau „doar închipuiri ale propriei sale minţi”, că „adventiștii aveau idei prea înguste și exclusiviste faţă de celelalte biserici”. Creștinii care în general se opun doctrinei adventiste au acceptat explicaţiile date de Canright conform cărora, din punct de vedere intelectual, el nu mai putea fi de acord cu credinţa adventistă. După doar câteva săptămâni de la retragerea calităţii de membru al Bisericii Adventiste, Canright a devenit membru al Bisericii baptiste din aceeași localitate, Otsego, Michigan. Luna următoare, a fost hirotonit ca pastor baptist. Însă doar puţini din cei 22 de ani de viaţă care i-au mai rămas au fost petrecuţi în activitate pastorală. Cea mai mare parte a timpului a fost dedicată conferinţelor ţinute împotriva adventiștilor răspândiţi prin ţară, potrivit cererilor pastorilor protestanţi, care erau preocupaţi de situaţia membrilor lor „prinși în capcană” de „rătăcirile” adventiste. În 1889, Canright a scos o carte de 413 pagini, intitulată Seventh-day Adventism Renounced (Renunţarea la adventismul de ziua a șaptea). Aceasta „a devenit repede arma principală din arsenalul antiadventist al protestanţilor evanghelici”.1 Până la moartea lui Canright (1919), cartea a fost retipărită de 14 ori și a circulat în Statele Unite și în multe alte părţi ale lumii. Spre sfârșitul vieţii, Canright a scris cartea Life of Mrs. E.G. White (Viaţa doamnei E.G. White), publicată postum. Aceasta nu este în realitate o biografie a lui Ellen White, așa cum ar sugera 1

Idem, pag. 469.

178


titlul, ci mai degrabă un atac brutal și înverșunat, menit să discrediteze pretenţiile acesteia de a fi un sol special trimis de Dumnezeu. Printre altele, Canright a acuzat-o pe Ellen White că a fost: (1) o mare plagiatoare; (2) că a ascuns unele scrieri timpurii ale ei, jenante prin aberaţiile pe care le conţineau; (3) că și-a folosit „darul” pentru câștig; (4) că s-a supus influenţelor omenești; (5) că a făcut profeţii false; (6) că a învăţat doctrine incorecte, cum ar fi cele privitoare la „ușa închisă”, la reforma în îmbrăcăminte și la altele.1 Propun cititorilor să mai rămânem puţin timp la acest personaj interesant, domnul Dudley M. Canright, să examinăm mai îndeaproape relaţia lui cu familia White și mai ales cu Ellen White și să le dăm cuvântul la amândoi pentru a-l înţelege mai bine pe cel ce este „campionul” opoziţiei de atunci faţă de Biserica Adventistă și învăţăturile ei și care este izvorul de unde se alimentează până astăzi oponenţii acestei biserici. 2. Mărturii adresate de Ellen White lui D. M. Canright a. Scrisoarea din 1873

Ellen White a scris o scrisoare lungă „către un tânăr pastor și soţia sa”, care nu erau alţii decât D. M. Canright și soţia acestuia, Lucreţia. Spicuim din această scrisoare interesantă. Cititorii pot să citească cele scrise de Ellen White în lumina experienţei ulterioare a acestui pastor. Aveţi unele defecte de caracter, pe care este foarte important să le corectaţi. Dacă neglijaţi să vă apucaţi cu seriozitate și hotărâre de această lucrare, în final vă vor despărţi de lucrarea de predicare a adevărului, pe care o iubiţi atât de mult... Am văzut că, de când erai copil, ai fost încrezător în tine însuţi, încăpăţânat și cu o voinţă de neînfrânt... 1

Vezi Johnson, op. cit., pag. 84-99; Douty, op. cit., pag. 93-98; D.M. Canright, op. cit.; Schwartz, op. cit., pag. 469.470.


Ai un spirit independent și ţi-a fost foarte dificil să cedezi în faţa altcuiva.1 Privind la lucrarea fratelui și a sorei White, ai gândit că ai putea să vezi unde te-ai putea descurca mai bine decât ei. Ai nutrit în inima ta sentimente îndreptate împotriva lor... Simţămintele... îţi erau din fire marcate de scepticism... Te-ai hotărât să nu primești [mărturia]... să ataci modul lor de lucru, deschizând astfel în inima ta o ușă pentru suspiciune, îndoială și invidie faţă de ei [James și Ellen White] și lucrarea lor... Ai privit, ai ascultat și ai adunat toate informaţiile pe care le-ai putut avea și ai făcut multe presupuneri neîntemeiate... Ai început să-ţi plasezi scurta experienţă și lucrare la același nivel cu lucrările fr. White...2 Mi s-a arătat că te afli în primejdia de a te înălţa deasupra simplităţii lucrării și de a te ridica pe tine însuţi în slavă. Simţi că nu ai nevoie de nici o mustrare și de nici un sfat; iar limbajul inimii tale este: Sunt în stare să judec, să fac deosebire și să hotărăsc ce este bine și ce este rău. Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit de la tine când cazul tău se derula înaintea mea...3 Am văzut că tăria copiilor lui Dumnezeu stă în umilinţa lor... Mi s-a arătat că Dumnezeu îl va pune la probă pe fr. A [Canright]. Îi va da prosperitate într-o anumită măsură și, dacă va trece cu bine proba... neatribuindu-și lui cinstea și nedevenind trufaș, egoist și încrezător în sine însuși, Domnul va continua să-Și reverse binecuvântările... Am văzut că te afli în cel mai mare pericol de a deveni mândru, mulţumit de tine însuţi și având sentimentul 1

Mărturii, vol. 3, pag. 332.333. Idem, pag. 334. 3 Idem, pag. 335. 2

179

180


că ești bogat și nu duci lipsă de nimic. Dacă nu te păzești... Domnul îţi va îngădui să continui, până când... slăbiciunea ta va deveni evidentă în ochii tuturor... Mi s-a arătat că ești slab pregătit să suporţi multă bogăţie și un mare succes...1 Te pricepi să prezinţi altora adevărul. Ai o minte cercetătoare, însă în caracterul tău există defecte serioase...2 Aveţi obiceiul să vă scuzaţi lipsurile, umblând după relele a căror existenţă o presupuneţi la fratele și sora White și, ocupându-vă cu ele...3 El [D. M. Canright] nu are respectul cuvenit pentru poziţia și lucrările altora, considerând că nu e nimeni deasupra lui... Unii se grăbesc să întrebe: Cine i-a spus sorei White aceste lucruri? Chiar mi-au pus personal această întrebare: Ţi-a spus cineva acest lucru? Le-am răspuns: Da, îngerul lui Dumnezeu mi-a vorbit.4 Frate și soră A [Canright], aveţi de făcut pentru voi înșivă o lucrare despre care nici n-aţi visat că este necesar să o faceţi. Ani în șir aţi nutrit ispite și invidie faţă de noi și lucrarea noastră. Acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu. S-ar putea să gândiţi că aveţi încredere în mărturiile pe care le-a dat Dumnezeu, însă neîncrederea că acestea sunt de la Dumnezeu câștigă teren în voi...5 ... ai înclinaţia de a fi sever în mustrare. Nu ai fost un bărbat cu inimă bună, milostiv și politicos...6 Dumnezeu vă iubește pe amândoi și vrea să vă salveze, oferindu-vă o mântuire bogată... Pentru că admonestările 1

Idem, pag. 335-336. Idem, pag. 337. 3 Idem, pag. 340. 4 Idem, pag. 343. 5 Idem, pag. 351. 6 Idem, pag. 352. 2


181

pe care Dumnezeu le trimite poporului Său sunt umilitoare pentru firea omenească, tu nu trebuie, fratele meu, să te ridici împotriva acestor mustrări și avertizări. Trebuie să mori zilnic, să ai experienţa răstignirii zilnice a eului...1 Vă implor, în numele Stăpânului nostru, care ne-a chemat și ne-a încredinţat lucrarea pe care o facem, ţineţi-vă mâinile departe și lăsaţi-ne să facem lucrarea pusă asupra noastră de Dumnezeu...2 Dumnezeu va da biruinţe preţioase fiecăruia dintre voi, dacă vă predaţi Lui cu totul și lăsaţi ca harul Său să vă înmoaie inimile mândre... Orgoliul vostru este rănit cu ușurinţă și trebuie să veniţi mai aproape de Dumnezeu și să căutaţi cu seriozitate harul, harul divin, pentru a suporta greutăţile ca buni soldaţi ai lui Hristos Isus. Dumnezeu va fi ajutorul vostru, dacă alegeţi ca tăria voastră să fie El...3 Așa a înţeles Ellen White să-și facă datoria faţă de acest pastor tânăr și faţă de soţia sa, care aveau amândoi aceleași defecte. Această scrisoare de mustrare n-a rămas fără ecou. Canright și-a revenit și a continuat lucrarea, apărând cu energie autenticitatea lucrării lui Ellen White. Dar se pare că rănile produse de această mărturie directă nu s-au vindecat pe deplin. Boala mândriei a recidivat în 1880 cu și mai mare vigoare, iar Ellen Whie îi adresează o altă scrisoare. b. Un apel către D.M. Canright

Dragă frate, M-am întristat auzind de hotărârea ta, dar am avut motive să mă aștept la ea. Este un timp când Dumnezeu 1

Idem, pag. 353. Idem, pag. 354. 3 Idem, pag. 355, 12 august 1873. 2

182


pune la probă și încearcă pe poproul Său. Tot ce poate fi cernut va fi cernut... Dar, dacă ai hotărât să rupi legătura cu noi, ca popor, am să-ţi fac o rugăminte, în interesul tău propriu și al lui Isus Hristos: stai departe de fraţii noștri, nu-i vizita și nu răspândi îndoieli și întuneric printre ei. Satana se bucură mult că ai ieșit de sub steagul lui Isus Hristos și te afli sub steagul său. El te poate face un agent valoros pentru zidirea împărăţiei sale... Tu ai avut întotdeauna o dorinţă de putere, de popularitate și acesta este unul din motivele care au dus la situaţia ta actuală. Dar eu te rog să-ţi păstrezi pentru tine îndoielile, întrebările și scepticismul. Oamenii ţi-au acordat încredere... Ei credeau că ești un bărbat puternic și, când transmiţi gânduri și sentimente întunecoase, Satana este gata să le facă atât de puternice, încât multe suflete vor fi înșelate și pierdute prin influenţa unuia care a ales mai degrabă întunericul decât lumina și a trecut cu încumetare în rândurile dușmanului. Tu ţi-ai dorit prea mult, să faci spectacol și zgomot în lume. Ca urmare, soarele tău va apune cu siguranţă în întuneric...1 După ce Îl prezintă pe Isus Hristos ca model de adevărată umilinţă, Ellen White scrie: Dacă ai fi trăit pentru Dumnezeu în lucrurile obișnuite, făcându-ţi lucrarea în curăţie și credincioșie, când nu era nimeni să spună că totul era bine, tu nu te-ai afla în starea în care ești...2 Exprimându-și temerea că, după toată lumina pe care el a avut-o, e posibil să fi făcut mișcarea de la care nu s-ar mai putea întoarce, Ellen White îl imploră pe Canright ca, înainte de a mai face un pas, să-și ia timp să cugete și să acţioneze în sens pozitiv, 1 2

Selected Messages, vol. 2, pag. 162.163. Idem, pag. 164.


183

oricât l-ar costa. Ea arată apoi că îndoiala, nemulţumirea și necredinţa sunt contagioase și pot să se strecoare în minte și s-o polueze. De aceea, insistă pe lângă Canright să se îndepărteze de cei care cred adevărul: Căci, dacă tu ai ales lumea și pe prietenii ei, mergi cu aceia care au făcut aceeași alegere. Nu otrăvi minţile altora, făcând din tine însuţi un agent special al lui Satana pentru a lucra la ruinarea sufletelor. Dacă nu ţi-ai fixat poziţia pe deplin, grăbește-te să te împotrivești Diavolului înainte de a fi pentru totdeauna prea târziu.1 După ce îi atrage din nou atenţia la exemplul Mântuitorului, pe care suntem chemaţi să-L urmăm, Ellen White se referă la răsplata credincioșiei atât în viaţa aceasta, cât și în cea viitoare, dar și la posibilitatea de a fi ruinaţi pentru totdeauna: Ferească Dumnezeu să ajungi la naufragiul credinţei aici. Privește la apostolul Pavel. Ascultă-i cuvintele care răsună de-a lungul timpului: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă așteaptă cununa” (2 Timotei 4,7.8) 2... Scrisoarea se încheie astfel: Acum, frate Canright, de dragul sufletului tău, prinde din nou cu putere braţul lui Dumnezeu. Te implor! Sunt prea obosită pentru a-ţi scrie mai mult. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să te elibereze din cursa lui Satana.3 Acest apel mișcător, echilibrat, plin de seriozitate și de afecţiune, poartă în sine dovada că este de origine divină. Canright a fost din nou câștigat la începutul anului 1881. Dar, spre sfârșitul anului 1882, a părăsit iarăși activitatea până în toamna anului 1884, când 1

Idem, pag. 167. Idem, pag. 169. 3 Idem, pag. 170. 2

184


a revenit cu sufletul înfrânt și convertit. De această revenire merită să discutăm în continuare. Momentul a fost prea frumos pentru a-l trata în mod superficial. 3. Experienţe înălţătoare la adunările de tabără din 1884

Ca răspuns la invitaţia stăruitoare a prietenilor săi, Canright a participat la adunarea de tabără de la Jackson, Michigan, în septembrie 1884. După discuţii și rugăciuni cu George Butler, Canright și-a schimbat atitudinea și s-a unit din nou cu adventiștii de ziua a șaptea. La adunarea de sâmbătă dimineaţa, la care au participat aproximativ 1000 de persoane, mulţi au ascultat cu lacrimi în ochi mărturisirea mișcătoare a lui Canright, care vorbea despre norii de întuneric ce i-au învăluit mintea. Dar acum, declară el, totul îi este clar. A mărturisit în mod liber că ani de zile a cultivat în inima sa sentimente de amărăciune faţă de Ellen White din cauza mărturiilor pe care le-a primit din partea ei. Mai târziu, într-o grupă de câteva persoane, i-a făcut lui Ellen White o mărturisire și mai directă și i-a cerut iertare. Canright părea un om schimbat. S-a reîntors la activitatea pastorală, și-a scris experienţa pentru cititorii revistei Review and Herald, a declarat că problema sa a început cu unsprezece ani în urmă, când el și soţia sa, Lucreţia, au primit în Colorado o mărturie de la Ellen White, pe care au considerat-o prea aspră. Explicaţia pe care el o dă cu privire la motivele acestei acţiuni merită să fie menţionată: Cred că necredinţa mea în mărturii și în alte adevăruri se datorează faptului că am deschis inima faţă de îndoieli, pe care le-am cultivat și le-am amplificat... Asemenea lui Petru, nu m-am cunoscut pe mine însumi până când El m-a lăsat să fiu încercat. Mă simt foarte umilit și rușinat de eșecul pe care l-am suferit... Vineri, 26 septembrie, pe când mă aflam la Jackson, am simţit în inimă cea mai remarcabilă schimbare pe


185

care am trăit-o în viaţa mea, o schimbare completă a tuturor sentimentelor mele. Lumina și credinţa au coborât în sufletul meu și am simţit că Dumnezeu mi-a dat o altă inimă. Nu mai simţisem o asemenea schimbare, nici chiar la prima convertire, nici când am îmbrăţișat mesajul [adventist, n.tr.], nici altă dată... Doresc să le spun tuturor prietenilor mei de pretutindeni că acum nu numai că accept, ci cred că mărturiile sunt de la Dumnezeu. Cunoscând împotrivirea pe care am simţit-o faţă de ele, schimbarea produsă în sentimentele mele este mai uimitoare pentru mine însumi decât poate fi pentru alţii. Sunt pe deplin mulţumit că propria mea salvare și folosirea mea pentru salvarea altora depind de relaţia mea cu acest popor și cu lucrarea lui. Și iau poziţia de a pune în joc tot ce sunt, tot ce am și tot ce sper, în viaţa aceasta și în viaţa viitoare, împreună cu acest popor și cu această lucrare.1 La Conferinţa Generală, ţinută în luna noiembrie a aceluiași an, la Otsego, Michigan, Canright a prezidat, iar Ellen White s-a bucurat să fie primită în casa lui Canright. Toate privirile erau îndreptate spre Canright. În raportul ei despre conferinţă, Ellen White scrie: Cât de mult s-a bucurat inima mea să-l văd pe fratele Canright cu totul interesat de lucrare, cu inima și cu sufletul, așa cum obișnuia să facă în anii trecuţi. Aș putea doar să exclam: Ce lucrare a făcut Dumnezeu!2 Sâmbătă seara, Canright a rostit un discurs impresionant, iar duminică dimineaţa, când și-a repovestit experienţa trecută, asistenţa l-a ascultat cu atenţia încordată: 1

Review and Herald, 7 oct. 1884, citat de Arthur L. White în Biography, vol. 3, pag. 265. 2 Idem, 2 dec. 1884; citat în Biography, vol. 3, pag. 266.

186


Mi se pare că tot sufletul meu este acum legat de adevărul prezent. Le-am spus fraţilor mei că, dacă toată lumea s-ar afla înaintea mea, adevărul este atât de clar, încât știu că i-aș putea face să-l înţeleagă... Doresc să spun că am fost schimbat în totul în sentimentele și convingerile mele... Eu cred adevărul așa cum obișnuiam să-l cred... În cei 25 de ani, în care am fost cu poporul nostru, am călătorit din statul Maine până în California și n-am cunoscut nici un om care să fi dat înapoi și să fi început să cultive îndoieli și care să nu se fi despărţit de Dumnezeu... Când am părăsit predicarea... după un timp, am descoperit că îmi pierdusem legătura cu Dumnezeu. Mi-am pierdut spiritualitatea...1 Spre sfârșitul cuvântării sale, Canright a făcut o declaraţie pe care cei ce au auzit-o și cei care o citesc cu greu o pot uita, dar pe care Canright a uitat-o doar după trei ani: Fraţilor, vă spun aici, în ceea ce mă privește, voi începe chiar de acum și de aici. Tot ce am și tot ce sunt voi folosi în această lucrare și îmi asum riscul pentru orice. Nu voi mai da înapoi niciodată; cred că, dacă voi mai da înapoi vreodată de la această poziţie, sunt pierdut... Cred că acesta este adevărul care îi va salva pe oameni...2 Ellen White a fost încântată de ceea ce s-a întâmplat acolo. Iată cuvintele ei: N-aș putea face altceva decât să cânt laude lui Dumnezeu în inima mea în fiecare moment, când mă gândesc la lucrarea atât de minunată, care a fost făcută în acest caz. Fratele Canright salvat pentru această cauză! Această preţioasă familie condusă pe căile adevărului și ale nepri1 2

Ibidem. Ibidem.


187

hănirii! Când am privit la ei, am spus în inima mea: Salvaţi, salvaţi de la ruină! Dacă există bucurie în prezenţa îngerilor din ceruri, de ce n-ar fi bucurie și aici, în inimile noastre? Eu mă bucur, eu Îl laud pe Domnul pentru că ochii mei au văzut această mântuire.1 Astfel și-a făcut Dudley M. Canright reintrarea în activitatea Bisericii Adventiste, după doi ani de chin, înstrăinare și amărăciune sufletească. Plin de bucurie, speranţă și entuziasm, el s-a avântat din nou în lucrarea pe care o iubea iarăși. 4. Ultimii ani ai lui D. M. Canright în Biserica Adventistă (1884-1887) a. Un articol interesant

Imediat după reabilitare, Canright a vorbit și a scris articole în revista oficială a bisericii în favoarea acesteia și în spirit autocritic. Unul dintre cele mai interesante articole ale sale este cel publicat la 10 februarie 1885 și intitulat „Către cei ce se află în castelul îndoielii”2: Spicuim în continuare din acest articol: Printre multele pericole ale locurilor prin care aveau de trecut peregrinii în zilele lui Bunyan, era și Castelul îndoielii. De multe ori, un sărman peregrin era prins în aceste locuri, închis în teribilul castel vechi și, în cele din urmă, distrus de Uriașul Disperare, îngrijitorul castelului. Dar unii erau destul de norocoși, pentru ca să scape în final. Același vechi castel se mai află încă pe cale, la fel de sinistru, de întunecat și de teribil ca întotdeauna. Când și când, orice sărman peregrin care se aventurează prea aproape este prins. Unii sunt salvaţi, dar mulţi nu sunt. Sperând să-i ajut pe unii dintre aceștia și să-i avertizez pe ceilalţi, scriu aceste rânduri. 1

Ibidem, în Biography, vol. 3, pag. 267. Titlul în limba engleză este „To Those in Doubting Castle”, aluzie la castelul îndoielii din „Călătoriile peregrinului” de John Bunyan. 2

188


Am îmbrăţișat această solie cu douăzeci și cinci de ani în urmă. Întregul sistem de adevăr pe care îl prezenta ea mi se părea ceva glorios și minunat. Studiul Bibliei era pentru mine o continuă sărbătoare. Inima mea era plină de bucurie și de pace când îl predicam și vedeam că oamenii îl îmbrăţișează. Dar au apărut situaţii care m-au făcut să mă îndoiesc cu privire la anumite puncte și, în cele din urmă, a apărut și prilejul de a înceta predicarea mesajului. Deoarece aceleași lucruri i-au afectat și pe alţii, mai mult sau mai puţin, și pot să-i mai afecteze și în viitor, vreau să prezint câteva motive pentru care cred că lucrarea se află pe o poziţie corespunzătoare, că Dumnezeu este cu ea și că aceste îndoieli nu sunt bine întemeiate...1 Autorul continuă, spunând că „întotdeauna este mai ușor să te îndoiești decât să crezi”. Faptul acesta este ilustrat de creștinismul istoric. „Cea mai mare parte a oamenilor, de atunci și până astăzi, au respins Evanghelia.” Dar Canright susţine că: Cel care flămânzește și însetează după lumină, care dorește s-o caute ca pe niște comori, care dorește să-și umilească sufletul înaintea lui Dumnezeu și strigă la El pentru călăuzire, cu stăruinţă, acela o poate găsi, spre deplina satisfacţie a sufletului său. Dar nici chiar Evanghelia nu este atât de clară, încât să nu se poată ridica obiecţiuni împotriva ei, dacă oamenii se străduiesc să le găsească... Deși necredincioșii nu sunt mulţumiţi de răspunsurile date la obiecţiunile lor, creștinii nu vor să renunţe la credinţă, cu toate obiecţiunile existente. Ei cred în existenţa lui Dumnezeu, în inspiraţia Bibliei, în adevărul creștinismului, pe temeiul „preponderenţei dovezilor”, în ciuda scepticismului unora. Autorul continuă: Eu cred cu fermitate că adevărul soliei noastre poate fi dovedit la fel de clar și în același mod. Ignorând această 1

Francis D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics, pag. 665.


189

regulă (a preponderenţei dovezilor, n. tr.), oamenii devin sceptici... iar unii din poporul nostru ajung să se îndoiască în privinţa soliei noastre, a mărturiilor etc. Ei permit câtorva obiecţiuni slabe, aduse împotriva soliei, să depășească în importanţă muntele de adevăr pe care aceasta îl conţine...1 În continuare, autorul exemplifică ideea că necredinţa bate la ușa fiecărui credincios. Printre cei afectaţi de necredinţă au fost chiar ucenicii lui Isus și în special Toma (Luca 24,25; Ioan 20,29). Există pericolul de a cere „prea multe dovezi – mai multe decât știe Dumnezeu că este bine să ne dea”. Din cauza acestui fapt a fost respins mesajul lui Ioan Botezătorul de către cărturari și farisei (Luca 7,29.30), în timp ce pentru oamenii de rând dovezile au fost suficiente. De la început au existat aceste două clase reprezentate de Cain și Abel, Noe și lumea de atunci, Moise și murmurătorii care, cu toate minunile pe care le văzuseră (Exod 17,7) și pe care le ignoraseră, prinzându-se cu putere de îndoielile lor (vezi Numeri 16), s-au întărit în necredinţa lor. Puterea de seducţie a necredinţei este ilustrată de faptul că, deși israeliţii au văzut manifestarea dizgraţiei lui Dumnezeu faţă de ceata lui Core, „a doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron, zicând: ’Voi aţi omorât pe poporul Domnului’” (Numeri 16,21). Aceasta ne învaţă că trebuie să fim foarte atenţi, ca nu cumva să respingem lumina și adevărul din cauza unor dificultăţi și obiecţiuni legate de el.2 Canright menţionează că, uneori, cei mai buni oameni au oscilat în credinţă atunci când se aflau sub mari presiuni. Între aceștia, el îi amintește pe Ilie, pe Ioan Botezătorul și pe ucenicii care L-au părăsit atunci când au fost mustraţi pentru spiritul lor lumesc și li s-a părut că vorbirea Sa era „prea de tot” (vezi Ioan 6). Dumnezeu nu Și-a propus să înlăture toate obiecţiunile din calea celor ce au 1 2

Idem, pag. 666. Idem, pag. 668.

190


crezut și au îmbrăţișat adevărul. Dumnezeu a pus „în Sion o Piatră de poticnire” (Romani 9,33). Dar cei ce Îl caută pe Dumnezeu cu umilinţă și lacrimi nu vor fi lăsaţi să cadă. Dumnezeu este gata mai degrabă să-i trimită pe toţi îngerii din cer decât să lase ca o astfel de persoană să se rătăcească. Toate acestea se aplică în egală măsură cauzei lui Dumnezeu din zilele noastre, soliei celui de-al treilea înger și la tot ce este legat de aceasta. Dar aș dori în mod special să aplic aceasta la Mărturii. Ce dovadă avem că ele sunt de la Dumnezeu? Orice argument în favoarea soliei celui de-al treilea înger este și un argument în favoarea Mărturiilor. De ce? Dacă este adevărat că a venit timpul să se dea un avertisment special lumii în legătură cu apropiata revenire, Legea lui Dumnezeu și cu alte adevăruri pe care le deţinem, atunci putem fi siguri că Dumnezeu va pregăti calea pentru acel mesaj, ridicând persoane potrivite care să-l transmită... Așa cum s-a întâmplat pe vremea lui Moise, Ieremia, Ioan Botezătorul, Martin Luther, Wesley și alţii, El procedează și astăzi la fel: Ellen White, prin lucrarea ei, nu numai că a fost legată de acest mesaj chiar de la început, ci a avut un rol conducător în această lucrare, a stat în faţă și, prin cuvintele și scrierile ei, a făcut mai mult pentru a conduce și a modela mesajul decât mulţi alţii împreună. De la început, învăţăturile ei au fost acceptate de toţi pastorii și credincioșii din conducere ca lumină de la Dumnezeu. N-ar fi culmea absurdului să accepţi mesajul și lucrarea ca fiind adevăr și lucrare a lui Dumnezeu și să o respingi chiar pe cea care a făcut lucrarea? Un înșelător, un impostor, un învăţător fals să stea în fruntea lucrării speciale a lui Dumnezeu timp de patruzeci de ani!? Nu, aceasta nu se va întâmpla niciodată. Noi trebuie să respingem mesajul sau să primim Mărturiile. Acestea stau sau cad împreună...1 1

Idem, pag. 670.


191

Autorul aduce și alte argumente în susţinerea scrierilor lui Ellen White: (1) Toţi cei ce au ieșit din acest popor s-au dus de râpă sau, cel mult, au avut o existenţă slabă; (2) cei care au primit Mărturiile au rămas uniţi în credinţă și în practică, dar ceilalţi s-au dezbinat; (3) cei ce rămân între noi, dar se împotrivesc Mărturiilor, își pierd dragostea pentru solie, spiritualitatea, devotamentul, zelul pentru Dumnezeu și mântuirea sufletelor, în timp ce „membrii cei mai devotaţi și credincioșii din bisericile noastre sunt cei care au cea mai puternică încredere în Mărturii”. El declară: Tendinţa și influenţa Mărturiilor nu sunt asemenea celor ale învăţăturii mediumurilor spiritiste, care îndepărtează de Biblie, de Dumnezeu și de credinţa în Isus Hristos; nici asemenea celor ale mormonismului, care conduc la senzualitate, lipsă de onestitate și crimă, ci ele conduc la credinţă în Sfintele Scripturi, devotament faţă de Dumnezeu și o viaţă de umilinţă și de sfinţenie... Acum mi se pare că nici o persoană care a simţit vreodată puterea Spiritului Sfânt asupra inimii sale nu poate citi cu sinceritate cele patru volume din Spiritul Profetic fără să devină profund convinsă că scriitoarea acestora trăiește foarte aproape de Dumnezeu și este în totul îmbibată de același Spirit care a inspirat Biblia și care i-a însufleţit pe apostoli și pe profeţi. Asemenea gânduri nobile despre Dumnezeu, despre cer și despre lucrurile spirituale nu pot veni de la o inimă firească, nici de la o minte înșelată și condusă de Satana. Dar nu există oare pasaje greu de înţeles în aceste scrieri? Pasaje care par să se contrazică între ele sau cu unele pasaje din Biblie sau cu faptele? Eu recunosc deschis că există asemenea pasaje care mă tulbură și pe care nu știu cum să le explic. Dar eu le cred, așa cum cred Biblia. Sunt multe pasaje în Biblie pe care trebuie să le accept și pe care nu le pot explica sau armoniza. Dacă cineva spune că poate să explice și să împace toate decla-

192


raţiile din Scripturi, el își arată pur și simplu propria îngâmfare și ignoranţă. Totuși, eu cred în Biblie în mod profund, în ciuda acestei situaţii.1 Știm că revelaţia lui Dumnezeu din trecut a avut neclarităţi și dificultăţi de neînţelegere și are și acum... Canright arată că, dacă cineva citește Biblia pentru a găsi obiecţiuni, va afla destule pentru a-și nutri necredinţa și pentru a-și confirma scepticismul. Dar, dacă se apropie de Biblie pentru a descoperi lumina, pe Dumnezeu și mântuirea, le va găsi, spre bucuria sufletului său. Apoi, declară apăsat: După o experienţă de douăzeci și cinci de ani, sunt convins până în adâncul sufletului că același lucru este adevărat și despre Mărturii... Adresându-se apoi celor ce au îndoieli în legătură cu scrierile lui Ellen White, el afirmă: Conduita voastră, cred eu, nu numai că este rea, ci este și nesatisfăcătoare pentru voi, aici, dar și la judecată. Pe voi nu prea vă interesează înaintarea cauzei bisericii și nu prea simţiţi cu lucrarea. Vă implicaţi puţin în Școala de Sabat, nu faceţi aproape nimic în activitatea misionară, nu daţi zecime, nu daţi nimic nicăieri, nu vă interesează mântuirea sufletelor...2 După ce face apel la trezire și menţionează că orice doctrină a bisericii învaţă doar ce este bine și combate răul, el declară: Voi știţi că, dacă cineva va trăi în mod strict după învăţăturile din Mărturii și ale poporului nostru, va fi mântuit în mod sigur.3 Constat că există pace și bucurie, speranţă și încredere, dragoste de oameni și binecuvântarea lui Dumnezeu atunci 1

Idem, pag. 671. Idem, pag. 672. 3 Idem, pag. 673. 2


193

când acordăm deplină încredere soliei... Toţi recunosc faptul că noi avem destul adevăr pentru a fi mântuiţi, dacă îl trăim. Știm că toate celelalte [denominaţiuni] au multe rătăciri. Ce am putea câștiga mergând acolo? Să înfiinţăm o nouă biserică a noastră? Succesele celor care ne-au părăsit și au încercat acest lucru nu sunt încurajatoare.1 Canright își încheie lungul său articol cu următoarele cuvinte: „Adevărata noastră dificultate se află aproape de noi; ea constă în mândrie, inimă neconvertită, lipsa adevăratei umilinţe, lipsa dorinţei de a ne supune căii alese de Dumnezeu pentru a găsi adevărul”.2 b. Ruptura definitivă cu biserica

După doi ani de la scrierea remarcabilului articol destinat să-i ajute pe cei cuprinși de îndoială, în 1887, Canright a scris o serie de articole pentru Review and Herald sub titlul „O discuţie deschisă cu murmurătorii”3, având ca subtitlu „Unele fapte și dezvăluiri pentru cei ce nu se află în armonie cu biserica”. Cităm un fragment din acest material scris în apărarea lui Ellen G. White: Cu privire la caracterul creștin al sorei White, vă rog să-mi permiteţi să spun că eu știu ceva despre aceasta. O cunosc de optsprezece ani... Am fost în familia White iarăși și iarăși, uneori săptămâni la rând. Ei au fost în casa și în familia noastră de multe ori. Am călătorit cu ei aproape pretutindeni. Am fost cu ei în public și în particular, în adunări și în afară și am avut cele mai bune șanse să cunosc câte ceva despre viaţa, caracterul și spiritul fratelui și sorei White. Ca pastor, trebuie să mă 1

Ibidem. Articolul din care am spicuit a fost publicat întâi în Review and Herald, 10 febr. 1885, pag. 84-86; apoi republicat în Appendix P de Francis D. Nichol, în E. G. White and Her Critics, pag. 665-674. 3 În limba engleză, „A Plain Talk to Murmurers; Some Facts for Those Who Are not in Harmony with the Body”. 2

194


ocup de tot felul de oameni și de toate tipurile de caracter și cred că pot aprecia caracterul unei persoane, cel puţin după ani de cunoaștere apropiată. O cunosc pe Ellen White ca pe o femeie modestă, umilă, nobilă și cu inimă bună. Aceste trăsături din caracterul ei nu sunt de suprafaţă sau cultivate, ci izvorăsc în mod graţios și cu ușurinţă din dispoziţia ei naturală. Ea nu este cum sunt întotdeauna fanaticii: vanitoasă, cu îndreptăţire de sine și dându-și importanţă. Am venit adesea în legătură cu fanaticii și am descoperit că întotdeauna sunt pretenţioși, plini de mândrie, gata să-și exprime opiniile, mândri de sfinţenia lor etc. Dar în sora White am găsit mereu trăsături contrare tuturor acestora. Oricine, chiar dacă este cel mai sărac și cel mai umil, poate merge la ea în mod liber pentru sfat sau mângâiere, fără să fie respins. Ea îi caută mereu pe cei nevoiași, lipsiţi și suferinzi, pentru a-i ajuta și a se ruga pentru ei. Eu n-am cunoscut de aproape nici o persoană care să fi umblat în temere de Dumnezeu cu atâta credincioșie.1 În luna august a aceluiași an (1887), când Ellen White s-a întors din Europa, Canright părăsise deja denominaţiunea adventistă de ziua a șaptea și începuse să scrie împotriva ei. Cine ar putea să creadă, dacă n-ar cunoaște viaţa acestui bărbat inteligent, dar instabil emoţional și spiritual, că următoarele concluzii privitoare la viaţa lui Ellen White îi aparţin, ca și cele din declaraţia citată? Înșirîndu-i presupusele greșeli, D. M. Canright scria cu răutate: – A susţinut data fixată de William Miller la 1843-1844. – A susţinut data fixată de căpitanul Bates la 1851. – A învăţat că nu mai era salvare pentru păcătoși după 22 octombrie 1844. 1

Review and Herald, 26 aprilie 1887, pag. 132, citat în Nichols, op. cit., pag. 81.


195

– A ascuns unele dintre viziunile și scrierile ei de la început și totuși, în 1882, a scos o carte care pretindea că ar conţine toate scrierile ei de la început. – A prezis că războiul civil va fi un eșec, că naţiunea va fi ruinată și că sclavia nu va fi abolită. – A caracterizat chemările lui Lincoln pentru zile de smerire și rugăciune ca „insulte aduse lui Iehova”. – A promovat o reformă a îmbrăcămintei, care îi făcea pe adepţii ei de râsul lumii și pe care a abandonat-o și ea după ce a încercat s-o bage pe gâtul bisericii timp de opt ani, ca revelaţie divină și datorie religioasă. – A scris împotriva consumului de unt și ouă. – A interzis consumul de carne și a zis: „Putem avea încredere în lideri care, la mesele unde este servită carne, se alătură celorlalţi și mănâncă?”1 și totuși, în secret, a mâncat carne, mai mult sau mai puţin, toată viaţa ei. – Și-a învăţat adepţii că n-ar trebui să folosească zeciuiala așa cum considerau ei de cuviinţă, ci s-o folosească așa cum voia ea. – A negat că a fost influenţată de scrisori și convertiţi în scrierea Mărturiilor ei, când, de fapt, adevărul era chiar contrariul. – Și-a bazat multe dintre mustrările ei pe rapoarte false și, contrar Scripturii, pe mărturia unui singur martor. – A pretins că a primit o însărcinare divină pentru a demasca păcate secrete, dar a eșuat în mod lamentabil. În numeroase cazuri, a mustrat în mod greșit persoane nevinovate și adesea i-a acuzat pe oameni de lucruri pe care nu le făcuseră. – S-a înșelat în viziunea ei referitoare la planete și numărul sateliţilor lor. 1

Lake Union Herald, 4 oct. 1911.

196


– A plagiat atât de mult, că una din cărţile ei a trebuit să fie ascunsă în întregime, iar alta să fie revizuită, cu o cheltuială de 3.000 de dolari. – În 1905, a promis că își explică greșelile și eșecurile și a spus că Dumnezeu o va ajuta să o facă, dar în 1906 a spus că Dumnezeu i-a zis să nu încerce acest lucru. – Una dintre cele mai rele trăsături ale vieţii și scrierilor ei e că-L făcea totdeauna responsabil pe Dumnezeu pentru greșelile și eșecurile ei. – Cea mai gravă înșelătorie a ei și a adepţilor ei a fost să creadă că suferinţa pe care i-o aducea epilepsia și crizele de epilepsie erau revelaţii și viziuni de la Dumnezeu. – A pretins că scrierile ei sunt „mărturia lui Isus” și „spiritul profeţiei”, menţionate în Apocalipsa 12,17 și Apocalipsa 19,10, și a susţinut cu putere că ea și adepţii ei sunt cei 144.000 din Apocalipsa 7,1-4 și Apocalipsa 14,5, deși în prezent (în 1919, n. a.) numărul lor, de membri adulţi, e în jur de 150.000.1 Majoritatea acestor acuzaţii trec pe lângă adevăr, sunt denaturări, exagerări, trunchieri, interpretări tendenţioase și răbufniri pline de amărăciune și ură. Instabilitatea emoţională a acestui personaj, caracterul său moral, căruia nu i se poate acorda încredere, contradicţiile flagrante din declaraţiile sale, eforturile zadarnice pe care biserica le-a făcut pentru a-l îndruma pe calea onestităţii și a statorniciei, repetatele sale căderi și oscilaţii, ar putea să constituie un motiv suficient pentru a nu lua în considerare acuzaţiile aduse. Totuși, întrucât îndoielile stârnite de aceste acuzaţii și de altele la fel de slab întemeiate, persistă încă în legătură cu viaţa lui Ellen White și cu misiunea ei de 1

D. H. Canright, The Life of Mrs. E. G. White, rezumată în cap. 22 al cărţii. Traducerea este luată de pe internet.


197

mesager al lui Dumnezeu, dorim să oferim o șansă pentru cei care se află prinși, fără voia lor, în „Castelul îndoielii”, descris de John Bunyan în instructiva sa carte și menţionat de Canright. Înainte de a încheia acest capitol, să mai aruncăm o privire asupra acestui suflet chinuit de ură și spirit de răzbunare împotriva lui Ellen White și a bisericii pe care a slujit-o. Experienţa lui stârnește mila și compasiunea, dar poate constitui și un avertisment pentru cei ce se joacă cu mândria și necredinţa. Unul dintre colegii lui Canright, amintit anterior, D. W. Reavis, cu care a absolvit cursul de oratorie la Chicago, în 1880, și faţă de care Canright și-a exprimat opinia că el ar putea ajunge un om mare, dacă mesajul Bisericii Adventiste n-ar fi atât de nepopular1, declară următoarele: Am încercat să-l determin să le spună lucrătorilor adunaţi (în 1903, la Battle Creek, n.a.) ce îmi spusese mie, asigurându-l că aceștia vor fi bucuroși să ierte totul și să-l primească înapoi, acordându-i deplină încredere. Niciodată n-am auzit pe cineva plângând și gemând cu un regret atât de adânc, cum s-a întâmplat atunci cu cel care a fost cândva o lumină călăuzitoare în vestirea soliei. Mi s-a frânt inima auzindu-l. Spunea că ar fi dorit să se poată întoarce în staul, cum i-am sugerat, dar, după multe gemete și plâns care-ţi rupeau inima, a spus: „Aș fi bucuros să mă întorc, dar nu pot! Este prea târziu! Prea târziu! Sunt pierdut pentru totdeauna! Pierdut!” În timp ce plângea pe umărul meu, mi-a mulţumit pentru tot ce am încercat să fac pentru a-l salva din acea oră tristă. A spus: „D. W. Reavis, orice ai face, să nu lupţi împotriva soliei”.2 Cu mai mulţi ani înainte de editarea cărţii The Life of Mrs. E. G. White, Canright i-a spus lui L. H. Christian, un important lider 1

Vezi Secţiunea III/1 din acest capitol, „Schiţa biografică a domnului Canright”. 2 Francis D. Nichol, op. cit., pag. 542.542.

198


al Bisericii Adventiste, că el n-a întâlnit niciodată o femeie atât de bună și de evlavioasă și, în același timp, atât de altruistă, de practică și de mare folos, ca doamna White. În mod sigur, ea a fost o femeie spirituală, o femeie a rugăciunii și a unei credinţe profunde în Domnul Isus... Oricine îi urmează scrierile cu rugăciune și credinţă, va ajunge la cer în mod sigur. Ea L-a înălţat întotdeauna pe Isus și i-a învăţat pe oameni adevărata convertire și sfinţire, cum puţini alţii au făcut-o.1 La înmormântarea lui Ellen White, a fost auzit spunând: „A plecat dintre noi o creștină nobilă”.2

1

L. H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts, 1947, pag. 51-53; W.A. Spicer, The Spirit of Prophecy in the Advent Movement, 1937, pag. 127; citat de R. W. Schwartz, op. cit., pag. 470. 2 Ibidem.

Capitolul 5

RĂSPUNSURI LA ACUZAŢIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE I. INTRODUCERE După ce în capitolele 1 și 2 ale acestei lucrări am încercat să răspundem la întrebările privitoare la felul în care Dumnezeu li S-a descoperit oamenilor prin revelaţia generală, prin revelaţia specială și prin Isus Hristos și după ce am schiţat un răspuns despre modul în care au fost inspiraţi profeţii, ne-am ocupat și de Ellen G. White, pe care mulţi o consideră un mesager al lui Dumnezeu, cu rol profetic și viaţă exemplară. Am trecut apoi în grabă prin viaţa și opera acestei controversate scriitoare, am prezentat relaţia dintre scrierile ei și Sfintele Scripturi, trecând în revistă și unele aspecte din viaţa ei care, în opinia noastră, justifică încrederea în pretenţia ei de a fi mesagerul lui Dumnezeu. Am considerat, de asemenea, că este necesar să menţionăm și acuzaţiile pe care i le aduc criticii și să ne facem o imagine despre profilul moral și psihologic al unuia dintre cei mai proeminenţi acuzatori ai scriitoarei: Dudley M. Canright. Desigur, cititorul se așteaptă acum să primească răspunsuri specifice cu privire la acuzaţiile aduse și acest lucru dorim să-l facem, examinând cel puţin principalele acuzaţii pe care criticii le susţin cu atâta înverșunare. Suntem convinși că, prin răspunsurile oferite, nu va fi anulată necredinţa din inima celor ce s-au

200


hotărât deja ce să creadă și ce să nu creadă. Lucrarea de faţă este destinată celor onești, iubitori de adevăr, hotărâţi să nu batjocorească ceva ce nu cunosc și însetaţi după o adevărată viaţă creștină, așa cum a fost ea ilustrată în caracterul Mântuitorului nostru. 1. Profeţii n-au fost infailibili

Pentru a nu pierde vremea încercând să dovedim ceva ce nu se poate dovedi, pentru că nu este adevărat, subliniem ce am spus în capitolele 2 și 3 ale acestei lucrări, și anume că profeţii n-au fost puși în imposibilitatea de a greși, iar scrierile lor nu sunt lipsite de imperfecţiuni. Numai Dumnezeu nu poate greși și numai mesajul Său este lipsit de orice imperfecţiune. Cu alte cuvinte, revelaţia este perfectă, însă produsul inspiraţiei poate conţine unele discrepanţe, pentru că acesta are un fond divin și o formă omenească, comoara este așezată în vase de lut (2 Corinteni 4,7). După cum Cuvântul întrupat era „Dumnezeu adevărat și om adevărat”, la fel Cuvântul scris este în totul dumnezeiesc în conţinut și în totul omenesc în formă. „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21), dar au folosit materialul lingvistic din vremea în care au scris, cu limitele, ambiguităţile și imperfecţiunile sale. Nu doar produsul inspiraţiei are imperfecţiuni, ci și profeţii au fost imperfecţi, așa cum am arătat în capitolele 2 și 3 ale acestei cărţi. Profeţii au avut greșeli atât în comportament, cât și în înţelegere. Îi reamintim pe unii dintre ei: Moise, David, Natan, Solomon, Ieremia, Iona, Ioan Botezătorul, apostolul Petru (care a fost și profet) și alţii. Cu toate greșelile lor, Dumnezeu i-a recunoscut ca slujitori ai Săi și le-a pretins celor vizaţi prin mesajele lor să-i respecte. Același lucru îl pretinde și astăzi.


201

2. Ellen White a avut idei greșite și a făcut greșeli

Pentru a demonstra că Ellen White a avut darul profetic nu este necesar să dovedim că ea n-a făcut greșeli și n-a avut idei greșite pe parcursul vieţii ei. A-i pretinde ei standarde mai înalte decât scriitorilor Bibliei este cu totul nelegitim. Dacă ea a răspuns în mod corespunzător testelor de verificare ale profeţilor biblici, trebuie să fie recunoscută ca profet. a. Idei greșite despre inspiraţia profeţilor

Această problemă a fost tratată în capitolul 2, secţiunea III din prezenta lucrare. Cititorul este rugat să revadă cele scrise acolo. Reamintim că inspiraţia este procesul prin care Dumnezeu îi ia în stăpânire pe oamenii aleși de El, făcându-i în stare să înţeleagă mesajul revelat de El și să-l transmită fără să-l denatureze. Inspiraţia biblică nu este verbală, mecanică. În mod obișnuit, profetului nu i s-au dictat cuvintele, ci i s-au transmis ideile, iar profetul le-a comunicat prin propriul său vocabular, folosind genul literar ales de el. Controlul divin s-a exercitat asupra ideilor, nu asupra cuvintelor. De aceea, dacă profetul găsea mai târziu o formă de exprimare mai bună, revizuirea nu constituia o denaturare a inspiraţiei. A doua carte scrisă de Ieremia a fost extinsă (vezi Ieremia cap. 36,32). Întrucât criticul Canright era adeptul inspiraţiei verbale, atunci când Ellen White și-a revizuit unele cărţi, el a considerat că acestea n-au fost inspirate. Dacă inspiraţia ar fi fost înţeleasă ca referindu-se la idei, Canright n-ar fi avut nici o bază pentru acuzaţiile aduse împotriva revizuirii. Pe Dumnezeu Îl interesează fondul, conţinutul, mesajul profetic, nu forma în care acesta este exprimat. Dacă acest fapt ar fi fost înţeles, criticii ar fi avut mai puţin de lucru. Un alt aspect foarte discutat și criticat în dreptul lui Ellen White sunt împrumuturile literare de la alţi autori. Această problemă a fost tratată, de asemenea, în capitolul 2, secţiunea IV/8. Voi reveni mai târziu asupra ei.

202


b. Idei greșite în concepţia lui Ellen White

Adevărul este același, dar înţelegerea lui de către noi este un proces care durează mai mult sau mai puţin. Nimeni nu are o înţelegere perfectă și nici profeţii n-au avut-o. Ei au crescut în înţelegere și, când au ajuns la capătul vieţii, încă aveau lacune în cunoaștere. Acest lucru este adevărat și în dreptul lui Ellen White. La început, multe nu le înţelegea sau avea păreri greșite despre altele. Iată câteva greșeli de înţelegere, pe care le-a avut:

Potrivit credinţei populare, ea credea la început că nemântuiţii vor fi chinuiţi, în eternitate, în flăcările iadului de către un Dumnezeu aspru și nemilos.

În primele luni după dezamăgirea de la 1844, ea credea că, pentru cei care au respins mesajul revenirii apropiate a lui Isus, nu mai există mântuire. Părerea era foarte răspândită printre foștii milleriţi.

Ellen White a crezut la început că porunca privitoare la respectarea zilei de Sabat nu mai are valabilitate. Când a înţeles că Sabatul trebuie respectat – 1846 –, ea a crezut că acesta trebuie să înceapă la ora 18,00. Această părere a păstrat-o până în anul 1855.

Mulţi ani după 1844, Ellen White n-a înţeles regulile pe care trebuie să le respecte creștinul pentru a fi sănătos.

Concepţia ei despre divinitate era incompletă. Nu înţelegea adevărul cu privire la Sfânta Treime, la divinitatea absolută a Domnului Isus Hristos și la personalitatea Duhului Sfânt.

Ellen White a înţeles abia mai târziu mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, pe care mișcarea adventistă de ziua a șaptea urma să-l vestească lumii și misiunea ce-i revenea acestui popor.

Acestea sunt greșeli de înţelegere, pe care nici Ellen White, nici biserica din care făcea ea parte nu le-au ascuns și nu caută să le ascundă. Ceea ce nu recunoaștem ca fiind adevărate sunt acuza-


203

ţiile de fraudă, minciuni, înșelătorie, ipocrizie, necinste în afaceri, escrocherii, spirit dictatorial, lăcomie etc. Vom discuta despre acestea la timpul potrivit. Ceea ce trebuie, subliniat de asemenea este faptul că Ellen White a avut și păreri greșite, dar ea nu i-a învăţat pe oameni că a primit prin inspiraţie acele păreri greșite și că ei trebuie să le urmeze. Iar atunci când i s-a făcut cunoscut că trebuie să renunţe la anumite idei sau să adopte altele, treptat, ea și-a corectat greșelile. Dumnezeu nu îi condamnă pe oameni pentru erorile lor, ci pentru refuzul de a renunţa la ele atunci când apare lumina. Toţi profeţii au avut greșeli în înţelegere. Până și cei mai renumiţi dintre ei au cultivat păreri greșite. Ioan Botezătorul a predicat venirea Împărăţiei cerurilor, dar n-a înţeles natura acesteia până spre sfârșitul vieţii. Apostolul Petru a fost unul dintre cei mai remarcabili apostoli, însă, până la experienţa din casa lui Corneliu (Fapte 10), n-a înţeles că Evanghelia trebuia dusă și la neamuri. Este drept să-i cerem mai mult lui Ellen White decât acestora? c. Sfaturi greșite date de Ellen White

După cum profetul Natan i-a dat lui David un sfat greșit, când l-a încurajat să construiască templul, iar apoi, la porunca lui Dumnezeu, și l-a corectat (vezi 1 Cronici 17,1-4), la fel și Ellen White le-a dat liderilor bisericii un sfat greșit. La începutul secolul XX, la recomandarea lui Ellen White, s-a înfiinţat o casă de editură adventistă în partea de sud a Statelor Unite. După mai mulţi ani, în care s-au înregistrat pierderi financiare, spre bucuria administratorilor de la Conferinţa Generală, Ellen White i-a sfătuit să închidă editura. Dar, la scurt timp, ea a fost anunţată în vis că sfatul pe care l-a dat era greșit. La porunca lui Dumnezeu, ea s-a sculat dis-de-dimineaţă, a scris o scrisoare și a trimis-o celor de la conducerea Conferinţei Generale, pentru a le face cunoscută greșeala ei și necesitatea de a păstra casa de editură. Așadar, profeţii pot face greșeli importante atunci când dau un sfat care nu se întemeiază pe o revelaţie specială.

204


Dar, atunci când greșelile erau nesemnificative și nu afectau mântuirea sau destinul cuiva sau al bisericii, Dumnezeu n-a găsit că este absolut necesar să corecteze greșelile unui profet. d. Greșeli inerente naturii umane

În scrierile lui Ellen White există anumite diferenţe numerice și cronologice – ca și în scrierile biblice – care însă nu afectează cu nimic viitorul veșnic al cuiva. Astfel, în Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 12,14, sunt datate greșit conferinţele ţinute de William Miller la Portland, menţionându-se că ar fi avut loc în anii 1839 și 1841. Dar, în Testimonies, vol. 1, pag. 14.21, datele sunt corectate cu anii 1840 și 1842. Nici memoria profeţilor nu este infailibilă. Într-un document, Ellen White notează: luni, 8 august 1878, dar ziua de luni din acea săptămână cădea pe 5 august. Într-un pasaj scris în revista oficială a bisericii (din 13 oct. 1913), Ellen White atribuie apostolului Petru declaraţia din 2 Corinteni 5,14 („dragostea lui Hristos ne strânge”), deși aceste cuvinte îi aparţin apostolului Pavel. Aceeași situaţie i s-a întâmplat evanghelistului Matei în capitolul 27,9.10: „Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia care zice: ’Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel, și i-au dat pe ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul’”. Faptul că citatul nu este din cartea lui Ieremia, ci din Zaharia 11,12.13, nu constituie un motiv pentru a-l considera pe evanghelistul Matei neinspirat. În scrierile inspirate pot exista asemenea diferenţe, fără ca acestea să-i înspăimânte pe oamenii raţionali și cu adevărat credincioși. După cum ne-a învăţat Canright în zilele lui bune, trebuie să ţinem seama de „preponderenţa dovezilor”. Există destule argumente că Matei a fost inspirat și, dacă Dumnezeu a îngăduit să comită o eroare de memorie, faptul acesta nu constituie un motiv pentru a-l respinge ca profet.


205

II. RĂSPUNSURI LA ACUZAŢII Începem să ne ocupăm acum de acuzaţiile pe care criticii i le-au adus lui Ellen White pentru a dovedi că ea nu poate fi recunoscută în mod legitim ca profet. La începutul fiecărei secţiuni următoare, vom enunţa acuzaţia respectivă, apoi o vom examina, folosind materialele disponibile1, pentru ca cititorul să poată evalua personal temeinicia acestora. 1. Viziunile – rezultatul unor tulburări nervoase Acuzaţia: Așa-zisele viziuni ale doamnei White nu erau altceva decât rezultatul unor tulburări nervoase, provocate de lovitura primită în cap la vârsta de nouă ani, care i-a afectat sistemul nervos. Manifestările ei din timpul viziunilor corespund exact descrierilor făcute de specialiștii în domeniu, privitoare la isterie, epilepsie, schizofrenie etc. Medicii care au cunoscut-o au descris-o la fel.

Pentru a-și susţine acuzaţia, criticul (D. M. Canright) citează din diferite publicaţii medicale descrieri privitoare la semnificaţia cuvintelor prin care el a denumit presupusele tulburări nervoase de care suferea Ellen White și de fiecare dată afirmă: „se potrivește cazului doamnei White”.2 Între argumentele prezentate pentru dovedirea tulburărilor nervoase se citează un scurt fragment din scrierile ei, scos din context, în care se spune: „începusem să mă tem că-mi voi pierde minţile”.3 Ca să ne dăm seama de „onestitatea” acestui critic, să cităm din context: Tatăl nostru ceresc era prezent în faţa minţii mele ca un tiran care se delecta cu chinurile celor osândiţi, nu 1 Francis D. Nichol, multă vreme redactor al revistei oficiale a Bisericii Adventiste Review and Herald (prescurtat RH), în lucrarea sa Ellen G. White and Her Critics (1951), ne oferă un bogat material pentru clarificarea acuzaţiilor aduse lui E. G. White. 2 D. M. Canright, Life of Ellen G. White, www.ellenwhite.org, cap. 9. 3 Mărturii, vol. 1, pag. 30.

206


ca un tată îndurător... Când acest gând a pus stăpânire pe mintea mea, că Dumnezeu Își găsește plăcerea în torturarea creaturilor Sale, care erau făcute după chipul Său, părea că un zid de întuneric mă despărţea de El. Când mă gândeam că Acela care este Creatorul Universului îi va arunca pe cei nelegiuiţi în iad pentru a arde acolo neîncetat în veșnicia nesfârșită, inima mea era cuprinsă de teamă și mă simţeam disperată... Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea încât începusem să mă tem că-mi voi pierde minţile.1 Se vede clar că teama lui Ellen că-și va pierde minţile era cauzată de gândul că, din cauza asprimii lui Dumnezeu El îi va arunca pe cei nepregătiţi pentru viaţa veșnică „în iad, pentru a arde acolo neîncetat”, idee atât de scumpă bisericii căreia Canright i s-a alăturat după despărţirea de Biserica Adventistă. Această experienţă, în care Ellen White se temea că își va pierde minţile, a avut loc cu mulţi ani înainte de a fi avut vreo viziune și fără vreo legătură cu acestea. Când a înţeles adevărul despre bunătatea lui Dumnezeu, teama ei a dispărut. Aceasta s-a întâmplat înainte de prima viziune. Printre „dovezi”, criticul menţionează faptul că după ce Ellen White a mai înaintat în vârstă, după menopauză (aprox. 1875), sănătatea ei s-a îmbunătăţit și viziunile au încetat. În realitate, nu există nici o relaţie cauzală între menopauză și dispariţia crizelor de isterie, iar viziunile lui Ellen White nu au încetat după menopauză, ci au continuat până în ultimii ani ai vieţii. Deși nu erau în mod obișnuit publice, erau totuși viziuni adevărate. Întrebarea privitoare la motivul pentru care viziunile publice s-au redus ca număr mai târziu și, în cele din urmă, au încetat merită să fie luată în consideraţie. Istoria biblică oferă exemple în care Dumnezeu a recurs la fenomene supranaturale pentru a-i conduce pe oameni la credinţă. Așa s-a întâmplat când Moise a venit la israeliţi, în Egipt, ca să-i convingă că Domnul dorește 1

Idem, pag. 29.30.


207

să-i elibereze din robie (vezi Exod 4,1-9). Și Isus a făcut minuni pentru întărirea credinţei ucenicilor Săi și a mulţimilor care Îl urmau; pentru redresarea credinţei lui Ioan Botezătorul (Matei 11,3-5); pentru a-i convinge pe cei prezenţi la Cincizecime de originea divină a manifestărilor petrecute atunci (Fapte 2,1-21) și în multe alte ocazii. Pentru credincioșii adventiști, zguduiţi de Marea dezamăgire din anul 1844, era nevoie ca Dumnezeu să intervină pe o cale specială pentru a le câștiga încrederea și a le putea descoperi drumul pe care trebuiau să umble. Manifestările din timpul viziunilor publice erau menite să întărească încrederea celor dezorientaţi, de după 1844, dar doritori să înţeleagă și să urmeze adevărul. Puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu a fost arătată prin manifestările excepţionale, care însoţeau viziunile, menite să întărească credinţa în Spiritul Profeţiei și în adevărurile care aveau să fie confirmate pe această cale. După mulţi ani, manifestările fizice exterioare ale viziunilor au încetat, dar viziunile nu. Bazele fuseseră puse, încrederea celor sinceri, că viziunile erau de la Dumnezeu, fusese întemeiată și deci manifestările speciale nu mai erau necesare. Însă Dumnezeu i-a comunicat mereu lui Ellen White mesajele Sale prin viziuni și acestea au fost comunicate poporului Său. Viziunile publice au încetat la un moment dat, nu pentru că Ellen White a intrat în menopauză și astfel „crizele” de isterie s-ar fi rărit și apoi ar fi încetat, ci pentru că acele manifestări exterioare își atinseseră scopul. Credibilitatea ei fusese stabilită și autoritatea ei, confirmată. Canright ne oferă și unele „mărturii” ale doctorilor care, pretinde el, confirmă susţinerile lui. Iată câteva dintre ele: Prima mărturie este scrisoarea doctorului W. J. Fairfield, din Battle Creek, Michigan, care purta data de 28 dec. 1887 și avea următorul conţinut: „Dragă domnule, fără îndoială că aveţi dreptate să atribuiţi bolii așa-numitele viziuni ale doamnei E. G. White. Am

208


avut ocazia s-o observ bine într-un interval de mai mulţi ani. Cunoscând și istoria ei de la început nu mă îndoiesc că atacurile ei (’divine’) sunt simple transe isterice. Vârsta a vindecat-o aproape complet”. Pentru evaluarea corectă a acestei mărturii primite de Canright sunt necesare câteva precizări:

1

Conform anunţului făcut de J. H. Kellogg în revista The Health Reform1, doctorul Fairfield și-a terminat studiile medicale în anul 1878 și s-a întors ca medic la Sanatoriul din Battle Creek.

El a părăsit sanatoriul în 1881 sau puţin după aceea și, la scurt timp, a deschis o instituţie medicală, rivală sanatoriului bisericii.

J. H. Kellogg, descris de Canright ca având „o reputaţie mondială ca medic și om de știinţă”, într-o scrisoare adresată lui Ellen White, pe 19 dec. 1885, s-a plâns de „persecuţia mizerabilă din partea lui Fairfield a cărui răutate nu cunoaște margini” și care lucra pentru excluderea lui Kellogg din Societatea Medicilor, pe motiv că lucrările scrise de acesta nu se armonizau cu concepţiile medicilor profesioniști de atunci. Ce fel de om trebuie să fi fost doctorul Fairfield, dacă doctorul Kellogg, cu „reputaţie mondială” după afirmaţia lui Canright, îl descrie astfel?

Dacă Fairfield și-a terminat cursurile medicale în 1878, iar viziunile publice ale lui Ellen White au încetat în 1875, tot după Canright, cum a putut el s-o examineze, ca medic, pe Ellen în viziune pentru a putea confirma că viziunile ei erau „simple transe isterice”?

În scrisoarea sa, adresată lui Canright, Fairfield nici nu pretinde că a examinat-o pe Ellen White când se afla în viziune sau că i-ar fi fost vreodată pacientă la sanatoriu. În

martie 1878, pag. 94.


209

ce fel i-a observat atât de bine cazul, încât să aibă competenţa să se pronunţe?

În intervalul dintre 1878, când Fairfield a absolvit cursurile medicale, și 1887, când face declaraţia citată, Ellen White n-a rămas în Battle Creek mai mult de 18 luni, iar în acest timp era supraaglomerată cu scrierea și datoriile casei. Când a avut acest doctor timp s-o observe? Așadar, doctorul Fairfield n-a văzut-o niciodată în viziune pe Ellen White, în calitate de medic. Chiar în viaţa publică, a avut puţine ocazii s-o vadă. Motivul ostilităţii lui faţă de Ellen White poate fi explicat prin faptul că, înfiinţând o instituţie medicală rivală bisericii, era pornit împotriva oricărui susţinător al sanatoriului bisericii, iar Ellen White era, probabil, cea mai aprigă susţinătoare a acestuia. A doua mărturie medicală

Criticul Canright declară: „Dr. Wm. Russell, multă vreme adventist de ziua a șaptea și medic principal la sanatoriu [Battle Creek], a scris pe 12 iulie 1869 că s-a convins, cu câtva timp în urmă, de faptul că viziunile doamnei White erau rezultatul unui organism bolnav sau al unei boli a creierului sau a sistemului nervos”. Iată și aici câteva observaţii:

Sanatoriul din Battle Creek s-a deschis în septembrie 1866, iar doctorul Russell a scris scrisoarea amintită în 1869. Ellen White a petrecut cea mai mare parte a acestei perioade în călătorii sau la locuinţa ei din Greenville, Michigan, și nu la Battle Creek, unde slujea Russell. Ea își îngrijea soţul, care avusese un atac de paralizie în 1865.

Rapoartele arată că, în această perioadă, Ellen White a avut o singură viziune în Battle Creek, și anume pe 12 iunie 1868, în timp ce predica în Tabernacol. Nu avem nici o dovadă că doctorul Russell sau alt medic era de faţă ca s-o examineze,

210


nici că Ellen White ar fi fost cândva pacienta lui și nici chiar că Russell fusese „medic principal” la Battle Creek. Dimpotrivă, într-un document de opt pagini, se arată că, pe 23 martie 1869, dr. Wm. Russell a plecat de la Institutul din Battle Creek la Winsconsin pentru a deschide, probabil, un sanatoriu acolo. Documentul conţine o declaraţie privitoare la lipsa de calificare a doctorului pentru a administra o instituţie medicală. Această declaraţie este urmată de o mărturie de mustrare din partea lui Ellen G. White, scrisă în primăvara anului 1869. E ușor de înţeles de ce acest medic, care probabil n-a tratat-o niciodată pe Ellen White și nici n-a examinat-o în timpul viziunii, a putut să scrie ceea ce se susţine că a scris în vara aceea.

În Review 1 apare un comunicat din partea doctorului Russell, adresat „iubitului frate și sorei White”, în care regretă încăpăţânarea manifestată prin respingerea mărturiei trimise lui. El scrie: „Dacă aș fi luat seama la mustrare și la sfat, aș fi evitat multă întristare și mari pierderi. Spaţiul nu-mi permite să dau detalii, dar sper că, în măsura în care pot, voi corecta tot răul pe care l-am făcut”.

A treia mărturie

După „mărturiile” menţionate mai sus, Canright citează dintr-o broșură care nu se află la îndemână ceva ce se presupune că ar fi spus Ellen White despre ce ar fi zis doctorul Jackson despre ea, după ce a examinat-o, și anume că era bolnavă de isterie. Seriozitatea ne cere să trecem peste o asemenea „mărturie”. Mărturia lui J. H. Kellogg

Tot în capitolul 9 al cărţii sale, Life of Ellen G. White, criticul Canright scrie: 1

25 aprilie 1871, pag. 152.


211

Dr. J. H. Kellogg, mulţi ani conducător al instituţiei, are o reputaţie mondială ca medic și om de știinţă. El a fost educat să o respecte pe doamna White și revelaţiile ei. Timp de mai mulţi ani, el a avut ocazia să studieze cazul ei. Împotriva intereselor sale, a fost constrâns să-și piardă credinţa în viziunile ei. El nu mai crede în ele [în 1919]. Acești medici, atât de apropiaţi de ea, au înţeles că viziunile erau, pur și simplu, rezultatul condiţiei ei fizice slabe. Într-adevăr, dr. Kellogg a fost conducătorul Sanatoriului din Battle Creek, aproape de la deschiderea acestuia până la începutul secolului XX, și a avut ocazii să cunoască bine cazul lui Ellen White. Acest doctor, figură proeminentă în Biserica Adventistă, „cu reputaţie mondială ca medic și ca om de știinţă”, și-a exprimat, în repetate rânduri, în cuvinte clare, fără echivoc, hotărâte și neschimbate, convingerea că viziunile ei erau de la Dumnezeu. El și-a exprimat încrederea în Ellen White până la începutul secolului XX, după cum reiese din scrisorile sale. Când Kellogg și-a schimbat atitudinea faţă de Ellen White, ea era în vârstă și se afla în California. Manifestările fizice publice, caracteristice viziunilor ei mai timpurii, nu mai existau. Ea nu mai oferea vreun material clinic pentru ca medicii să-i examineze starea în timpul viziunilor. În acest caz, ce l-a „constrâns” pe Kellogg să-și piardă încrederea în viziunile acestui sol al lui Dumnezeu, cândva atât de respectat de el? „Isteria”, „epilepsia”, „schizofrenia” sau alte maladii psihice? Nu, în nici un caz! Necredinţa lui Kellogg n-a apărut și nu s-a dezvoltat pe temeiuri medicale, ci pe aceleași baze ca și în cazul altora, printre care se afla și Canright. Ellen White a vorbit împotriva unor concepţii doctrinare și procedee administrative ale lui Kellogg. Mândria și încrederea în sine l-au „constrâns” să nu accepte sfatul și mustrarea. Aici se află adevărata explicaţie a necredinţei lui Kellogg. Asemenea lui Canright care, în 1877 și în alte ocazii, fără să fie constrâns, depune o mărturie atât de favorabilă lui Ellen White

212


(vezi cap. 4, secţ. III, 4 b), iar mai târziu devine un dușman de moarte al acesteia, vărsându-și amarul din suflet prin falsuri și denaturări, și Kellogg i-a întors spatele lui Ellen White și bisericii din care făcea ea parte și pentru promovarea intereselor căreia lupta cu îndârjire. Dar cine vrea să vadă părerea neafectată de patimă a lui Kellogg faţă de Ellen White să citească introducerea cărţii îngrijite de el, din care prima parte a fost scrisă de Ellen White. Titlul acestei cărţi este Cumpătarea creștină și igiena biblică.1 În introducerea lui, Kellogg argumentează știinţific în favoarea originii divine a mesajelor lui Ellen White, privitoare la respectarea legilor sănătăţii. Argumentarea acestui mare bărbat este mișcătoare, convingătoare și competentă. Dar timpul și interesele au erodat onestitatea și încrederea sa în călăuzirea lui Dumnezeu prin „duhul proorociei”. Edificiul criticilor îndreptate împotriva activităţii lui Ellen White, bazat pe ideea că viziunile ei au fost rezultatul unor tulburări mintale, se clatină din temelii la o examinare atentă. Totuși suntem conștienţi că numai cei ce vor să renunţe la idei false pot fi convinși de adevăr. Cine vrea să-și păstreze prejudecăţile nu poate fi determinat să renunţe la ele. Oamenii onești și echilibraţi în gândire, care iau cunoștinţă de pretenţiile criticilor și care cunosc viaţa și opera lui Ellen White, nu pot să nu se întrebe: Cum se face că o femeie isterică, epileptică, schizofrenică, o femeie care a practicat înșelătoria și frauda atâţia ani, a convins totuși atâta lume că a vorbit și scris prin inspiraţie? Și cum se explică rezultatele practice ale acestei biserici pe plan medical, educaţional, organizatoric, misionar și al creșterii ei constante? Dacă schizofrenia, epilepsia și isteria produc asemenea rezultate, este de preferat ca biserică să aibă cât mai multe cazuri de felul acesta! 1

Titlul în engleză Christian Temperance and Bible Hygiene, 1890.


213

2. Viziuni copilărești Acuzaţia: Ideile și felul în care sunt exprimate viziunile sunt „grosolane, copilărești și extravagante, reflectând mediul în care au fost scrise și mintea ei copilărească de la vremea aceea”. 1

În descrierea viziunilor sale, Ellen White relata despre pomul vieţii cu trunchiuri „din aur pur”, situate pe ambele maluri ale râului vieţii și unite în partea superioară. A văzut, de asemenea, „struguri minunaţi” pe „sârme de argint”, îngeri cu „legitimaţii de aur” și mântuiţi cu „coroane de aur” pe cap, „case de argint”, „mese de argint”, „rafturi de argint”, copii care se foloseau de „aripioare, ca să ajungă pe vârful munţilor”. Ea „pretinde că l-a văzut de aproape pe Satana”. Criticul susţine că „totul este văzut prin perspectiva unui copil cu imaginaţie și gândire simplă”. Menţionarea acestor elemente din viziunile lui Ellen White (pe atunci Harmon) este corectă și ideea că perspectiva în care i-au fost prezentate viziunile ţine seama de vârsta ei poate fi acceptată. Dar afirmând că, atunci „când a devenit mai inteligentă și mai citită, dispar aceste idei grosolane”, criticul depășește limita. Este adevărat că talentul de scriitor al lui Ellen White s-a dezvoltat o dată cu vârsta, dar conţinutul revelaţiilor ei nu-i aparţinea, ci era dat de Cel ce i-a inspirat pe profeţii din vechime și profetul onest nu putea spune că a văzut altceva decât ce i-a fost revelat. De asemenea, este adevărat că revelaţia este antropică 2 și analogică3, Dumnezeu Se coboară la om, îi vorbește în limba lui, folosește termeni familiari acestuia, Se descrie pe Sine în cuvinte care nu exprimă în mod perfect realitatea: El vine să constate (deși este atotștiutor), ca la Sodoma și Turnul Babel, El „uită”, Își „aduce aminte”, Lui „Îi pare rău”, „Se mânie”, este „gelos” etc. 1

D. M. Canright, op. cit., cap. 13. Antropic = exprimat în limbaj omenesc. 3 Analogic = în care realităţile nevăzute sunt comparate cu ceea ce este familiar pentru a le face cât de cât accesibile minţilor noastre mărginite. 2

214


Nu există un limbaj perfect și înţeles de oameni, prin care să se poată descrie realităţile lumii viitoare, deoarece ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și imaginaţia nu le poate reprezenta (1 Corinteni 2,9). De aceea, a insinua că ceea ce pretinde adolescenta de șaptesprezece ani că a văzut și auzit nu este altceva decât produsul imaginaţiei ei copilărești sau al halucinaţiilor provocate de tulburările ei mintale denotă atât ignoranţă, privind felul în care S-a descoperit Dumnezeu oamenilor, cât și o inimă lipsită de iubire. Mustrarea „dacă aţi fi știut ce înseamnă: ’Milă voiesc, iar nu jertfe’, n-aţi fi osândit pe niște nevinovaţi” (Matei 12,7) se aplică și aici. Dumnezeu Se descoperă pe Sine și Își descoperă adevărul așa cum găsește El de cuviinţă, iar profetului nu-i revine sarcina să-L corecteze, ci să descrie, în cuvintele cele mai potrivite de care dispune, ce a văzut. Revelaţia nu este sub controlul profetului, fie el tânăr sau în vârstă, ci este doar prerogativa lui Dumnezeu. Inspiraţia, comunicarea revelaţiei, este un proces divino-uman. Desigur, un copil va descrie altfel ceva ce a văzut decât un geniu literar. Dar conţinutul rămâne același. Comentând descrierea făcută de Ellen White, privitoare la pedepsirea celor răi după faptele lor la judecata executivă, în care ea afirmă că „unii se consumau în mai multe zile și atâta vreme cât mai exista o parte din ei nemistuită, tot simţământul suferinţei rămânea”,1 criticul declară cu sarcasm: Așa că, dacă mai rămânea doar femurul, după ce s-au consumat creierul și nervii, acesta putea să gândească, să simtă, să înţeleagă și să sufere fără cap sau creier. E ceva demn de infernul lui Dante... Ar trebui ca Dumnezeu să facă o minune în fiecare individ, pentru ca să-i tortureze astfel pe oameni.2 1

E. G. White, Experienţe și viziuni, Edit. Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 260. 2 D. M. Canright, op. cit., cap. 13.


215

Însă, în timp ce batjocorește descrierea făcută în Experienţe și viziuni de către Ellen White, Canright nu ne spune cum ar descrie el sufletele descarnate, aflate în cer, care gândesc și se bucură „fără cap”, „fără creier” și „fără nervi”! Și cum ar descrie el chinul etern al păcătoșilor „în focul cel veșnic”, în care, deși păcătoșii ard fără întrerupere, sufletele și trupurile lor nu mor, pentru că ei rămân conștienţi în permanenţă. Aici n-ar fi necesar ca „Dumnezeu să facă o minune în fiecare individ”? Scepticul ar putea găsi și astăzi „imagini copilărești” chiar la oameni destul de maturi, cum ar fi Moise, Daniel, Ezechiel, vizionarul de pe Patmos și alţii: un rug care ardea și nu se mistuia (Exod 3); imaginea unui luptător cu sabia scoasă din teacă (Iosua 5,13-15); o ţară în care curge lapte și miere (Exod 8,17); un bătrân care șade pe un tron de flăcări, în faţa căruia curge un râu de foc (Daniel 7,9,10); fiare cu multe capete, multe coarne, un corn cu ochi în stare să vorbească, să rostească blasfemii, să persecute etc. (Daniel 7); o fiinţă misterioasă „ca o piatră de safir”, conducând un vehicul foarte sofisticat, ajutată de patru creaturi cu aripi și fiecare având patru feţe (Ezechiel 1 și 10); o fiinţă maiestuoasă, cu păr alb și cu picioare ca de aramă lustruită, umblând printre sfeșnice de aur și având în mână stele, limbă ca o sabie și o strălucire care rivalizează cu a soarelui (Apocalipsa 1,12-17); un comandant călare, urmat de o cavalerie impresionantă, având „haina muiată în sânge” și multe nume scrise pe veșmintele sale (Apocalipsa 19,11-16); o cetate „ca o piatră scumpă”, cu „străzi de aur”, „ziduri de iaspis, douăsprezece temelii și douăsprezece porţi din mărgăritare” (Apocalipsa 21,10-27). Iată o mulţime de imagini „copilărești”, descrise chiar de bătrâni de optzeci sau aproape de o sută de ani, pe care Canright nu i-a criticat, căci astfel s-ar fi discreditat în faţa celor de care avea nevoie să fie susţinut și plătit. Deși în lume sunt mulţi batjocoritori, există totuși un număr considerabil de persoane cărora le e frică să-i batjocorească pe vizionarii inspiraţi. Printre aceștia ar trebui să ne aflăm și noi.

216


3. Turnul Babel, înainte de potop? Acuzaţia: Într-una dintre lucrările ei timpurii, doamna White a învăţat că Turnul Babel a fost construit înainte de potop. În felul acesta, ea dă pe faţă cea mai grosolană ignoranţă a istoriei biblice.

Această afirmaţie se bazează pe un pasaj dintr-o carte scrisă de Ellen White și publicată în 1864. Iată conţinutul pasajului: Sistemul jertfelor a fost înfiinţat de Dumnezeu după căderea lui Adam, pe care acesta l-a transmis urmașilor săi. Acest sistem a fost corupt înainte de potop de cei care s-au despărţit de urmașii credincioși ai lui Dumnezeu și s-au angajat în construirea Turnului Babel.] Acest pasaj, așa cum apare în ediţia din 1864, transmite ideea că Turnul Babel a fost construit înainte de potop. Dar, pentru cei care sunt familiarizaţi cu scrierile lui Ellen White, faptul că ea era o bună cunoscătoare a Bibliei este bine cunoscut. De fapt, nu este nevoie să fii profet sau foarte bun cunoscător al Scripturilor pentru a ști că potopul a precedat construirea Turnului Babel. Faptul că Ellen White cunoștea istoria biblică rezultă și din ordinea în care sunt aranjate capitolele cărţii Spirit of Prophecy: „Potopul”, „După potop”, „Necredincioșie dezgustătoare”, „Turnul Babel”, „Avraam” etc. În capitolul intitulat „Turnul Babel”, găsim următorul pasaj: „Unii dintre urmașii lui Noe au început îndată să apostazieze... Apoi, au construit o cetate și le-a venit ideea să construiască un turn mare, care să ajungă până la nori”.2 Evident că în primul pasaj citat se află o eroare. Eroarea a fost menţionată și corectată la scurt timp după prima publicare a cărţii, în 1866. Iată menţiunea lui Uriah Smith, redactorul-șef al revistei Review and Herald: „O nefericită eroare tipografică, care s-a strecurat aici, transmite ideea că Turnul Babel a fost construit înainte 1 2

Ellen White, Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 301. Idem, pag. 96.97.


217

de potop. După cuvântul ’potop’ au fost omise o virgulă și cuvântul ’și’”. 1 Așadar, finalul pasajului care conţine eroarea ar fi trebuit să sune astfel: „Acest sistem a fost corupt înainte de potop, și de către cei care s-au despărţit de urmașii credincioși ai lui Dumnezeu și s-au angajat în construirea Turnului Babel”. În românește, virgula nu este necesară pentru a corecta eroarea. Iată ce face un „și” care lipsește! Dar, mai ales, iată ce face spiritul de critică! Deoarece, deși greșeala tipografică a fost semnalată devreme și corectată la retipărirea materialului2, criticii și-au menţinut susţinerea că Ellen White a dat dovadă aici de „o grosolană ignoranţă a istoriei biblice”. Ei aveau nevoie de aceasta pentru a o discredita pe Ellen White, fapt care îi interesa mai mult decât presupusa eroare. Dar ce vor face criticii cu așa-zisele erori din Biblie, pe care Dumnezeu n-a găsit de bine să le corecteze? Iată una: în 1 Samuel 13 este scris că Saul „a domnit doi ani la Ierusalim”. Dar, în cuvântarea sa din Antiohia Pisidiei, apostolul Pavel declară că „timp de aproape patruzeci de ani, Dumnezeu le-a dat pe Saul, fiul lui Chis, din seminţia lui Beniamin” (Fapte 13,21). Putem bănui ce vor face criticii cu Biblia, atunci când interesele și mândria lor le vor dicta să uzeze de aceste pasaje aparent contradictorii. O vor respinge, așa cum resping scrierile lui Ellen White, al căror mesaj nu le este convenabil. Biblia se recomandă nu prin „greșelile” ei, inofensive pentru inimile sincere, ci prin adevărul mântuirii, care se găsește acolo și care transformă viaţa. În același fel, scrierile lui Ellen White se recomandă prin influenţa pe care au exercitat-o și o exercită asupra celor onești. Dar, chiar dacă profeţii pot face greșeli, să nu le punem în seamă ceea ce n-au făcut. 1 2

Review and Herald, 31 iulie 1866, pag. 66. Vezi The Spirit of Prophecy, 1870, vol. 1, pag. 266.

218


4. „Amalgamarea” oamenilor cu animalele Acuzaţie: Doamna White învaţă că, înainte de potop și după aceea, oamenii s-au împreunat cu animalele și că urmașii astfel rezultaţi formează anumite rase degradate ale oamenilor de astăzi. Aici ea descoperă, pur și simplu, credulitatea ei cu privire la miturile antice despre fiinţele stranii, rezultate din unirea păcătoasă dintre fiinţe umane și animale. Susţi-nerea este neștiinţifică, cu totul fantezistă. Mai târziu a fost ștearsă.

Redăm în continuare pasajele pe care se sprijină această acuzaţie: Dar, dacă era un păcat mai presus de altele, care cerea distrugerea lumii prin potop, acesta era crima josnică a amalgamării (amestecării, încrucișării) oamenilor și a animalelor, care a desfigurat imaginea lui Dumnezeu și a produs confuzie pretutindeni. Dumnezeu Și-a propus să distrugă prin potop acel neam puternic și cu viaţă lungă, care și-a corupt căile înaintea Lui.1 Toate speciile de animale create de Dumnezeu au fost păstrate în corabie. Speciile pe care nu le-a creat Dumnezeu și care erau rezultatul amalgamării (încrucișării) au fost distruse prin potop. De la potop s-a continuat amalgamarea oamenilor și a animalelor, după cum se poate vedea în varietatea aproape infinită de specii de animale și în anumite rase de oameni.2 Acestea sunt singurele pasaje aflate în scrierile lui Ellen White privitoare la amalgamare. Sensul exact al expresiei „amalgamarea oamenilor și a animalelor” a provocat multe discuţii și speculaţii de-a lungul anilor. Criticii și-au formulat părerea în acuzaţia menţionată la început. Alţii, însă, fără să fie evoluţioniști, consideră că, în condiţiile existente cu mult timp în urmă, ar fi 1 2

Spiritual Gifts, 1870, vol. 3, pag. 64 („Crimă înainte de potop”). Idem, pag. 75 (cap. „Potopul”).


219

fost posibil ca, din împreunarea oamenilor cu animale superioare, să fi rezultat chiar urmași, fapt care astăzi nu poate fi probat știinţific din cauza condiţiilor schimbate. Întrucât această opinie nu poate fi investigată, nici probată, nu cred că este necesar să ne oprim asupra ei. Atâta timp cât există teoria că, în timpul la care se referă Ellen White, a fost posibilă împreunarea fetelor de pe pământ cu fiinţe extraterestre, nu există nici o dificultate în a accepta posibilitatea împreunării oamenilor cu animale superioare. Ba mai mult, teoria coabitării îngerilor cu oamenii, acceptată de mulţi teologi, este mai greu de acceptat decât aceea a coabitării oamenilor cu animale superioare. Considerăm totuși că se poate găsi o explicaţie mai bună fără să adoptăm vreuna din aceste teorii fanteziste sau poziţia exprimată de critici. Precizări

Nici dicţionarele din secolul trecut, englezești sau românești, nici cele de astăzi nu folosesc cuvântul „amalgamare” pentru a descrie coabitarea dintre oameni și animale. Cuvântul este întrebuinţat pentru a descrie amestecul diferitelor metale, în special al mercurului cu alte metale, și prin extensie se poate vorbi de amestecul diferitelor idei, elemente de cultură, iar în sec al XIX-lea a fost întrebuinţat în Statele Unite pentru a descrie căsătoria dintre persoane de rasă albă și de culoare. În cazul de faţă, aplicarea cuvântului amalgamare la un domeniu în care acesta nu era întrebuinţat atunci când Ellen White și-a scris lucrarea în care apare acest cuvânt implică o mare răspundere. În scrierile lui Ellen White nu găsim justificări pentru presupunerea că ea ar fi amestecat ideile mitologice ale antichităţii cu învăţăturile sobre care o caracterizează. Expresia-cheie din pasajul în discuţie este „amalgamarea oamenilor și animalelor”. Ea poate însemna două lucruri: amalgamarea oamenilor cu animalele sau amalgamarea oamenilor și a

220


animalelor.1 Dacă ţinem seama că, prin extindere sensul cuvântului „amalgamare” poate fi și amestecul între rase diferite, doar al doilea sens este acceptabil „amalgamarea oamenilor” și „amalgamarea animalelor”, nu amalgamarea oamenilor cu animalele. Amalgamarea oamenilor

Întrebarea care se pune în acest caz este dacă amestecul diferitelor rase de oameni și al diferitelor specii de animale constituie păcate atât de mari pentru a justifica distrugerea lumii prin potop. Ideea poate fi acceptată în lumina următoarelor precizări făcute de Ellen White: „Descendenţii lui Set erau numiţi fii ai lui Dumnezeu, descendenţii lui Cain, fii ai oamenilor” – două „rase” de oameni diferite între ele prin caracteristici morale și fizice. Întrucât urmașii lui Cain „s-au îndepărtat de Dumnezeu și I-au călcat în picioare autoritatea, au simţit mai mult efectele blestemului în statură și nobleţe”. Datorită acestui fapt, „când fiii lui Dumnezeu s-au amestecat cu fiii oamenilor, ei au devenit corupţi și, căsătorindu-se între ei, prin influenţa soţiilor lor, au pierdut caracterul lor deosebit și sfânt și s-au unit cu fiii lui Cain în idolatrie”.2 „Ei s-au degradat prin lucrurile pe care Dumnezeu le așezase pe pământ pentru binele lor. Cu cât bărbaţii și-au înmulţit femeile, cu atât și-au sporit păcătoșenia și nefericirea.”3 Potrivit descrierilor făcute de Ellen White în Spiritual Gifts vol. 3 și în Patriarhi și profeţi, cap. „Potopul”, lumea ajunsese total coruptă prin amestecul urmașilor lui Set cu urmașii lui Cain, prin legături de căsătorie, astfel foștii copii ai lui Dumnezeu au devenit senzuali, idolatri și nefericiţi. De aceea această amalgamare era considerată unul dintre cele mai mari păcate care a dus la distrugerea lumii prin potop. Același proces de degradare a copiilor lui 1

În engleză expresia este redată „amalgamation of man and beast”. Dacă s-ar fi scris „amalgamation of man and of beast”, echivocul ar fi fost eliminat. 2 Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 60.61 3 Idem, pag. 63


221

Dumnezeu de mai târziu s-a produs prin unirea lor prin căsătorie cu popoarele păgâne din jur, care le-au transmis prin influenţă modul lor de gândire și de viaţă. Așadar, o examinare atentă a pasajului în discuţie, în contextul lui și în contextul altor scrieri ale lui Ellen White, permite interpretarea că ea nu a învăţat despre convieţuirea sexuală a oamenilor cu animalele înainte de potop și mai târziu, în urma cărora ar fi rezultat diferite rase. Sensul expresiei „amalgamarea oamenilor și a animalelor” este acela că oameni de diferite categorii spirituale s-au căsătorit între ei și astfel întregul neam omenesc s-a degradat, iar animalele au fost supuse diferitelor încrucișări și astfel s-au diversificat, formând „specii” mult diferite de cele originale. Amalgamarea „speciilor de animale”

După cum căsătoriile mixte dintre credincioși și necredincioși au dus la desfigurarea chipului lui Dumnezeu în om, amalgamarea „speciilor de animale” a dat naștere pretutindeni la „specii” având caracteristici amestecate. Nu există nici o sugestie că prin încrucișări s-ar fi produs specii hibride – jumătate oameni, jumătate animale. Ellen White nu face nici o aluzie că rezultatul încrucișării ar fi fost niște monștri oameni-animale. Dimpotrivă, ea vorbește explicit despre „rase de oameni” și „specii de animale”. Părerea criticilor, că Ellen White ar fi susţinut ideea că „varietatea aproape nesfârșită de specii de animale” ar fi fost rezultatul unei încrucișări nefirești a omului cu animalele, nu se confirmă. Ea n-a exprimat aici vreo concepţie mitologică antică. Nici chiar păgânii creduli, lipsiţi cu totul de cunoștinţe biologice, n-ar fi elaborat o asemenea idee și nu există nimic la popoarele primitive din anumite ţări păgâne îndepărtate, care ar sugera o încrucișare între oameni și animale. Dezordinea apărută după creaţiune și cădere este rezultatul intervenţiei lui Satana în natură. Toate schimbările în rău produse în animale și plante după cădere, sunt rezultatul păcatului. Între

222


aceste rezultate este și confuzia produsă în regnul animal, dezordinea, cruzimea și degradarea. Acuzaţia criticilor că cele două pasaje au fost mai târziu șterse este lipsită de obiect. În primul rând, ele apar nemodificate în primul volum al unei serii îmbogăţite din scrierile lui E. G. White intitulată The Spirit of Prophecy. În al doilea rând, faptul că un pasaj dintr-o anumită lucrare nu este reţinut la o republicare nu constituie în sine un temei valid pentru acuzaţia de mușamalizare. Asupra acestei idei vom reveni. 5. Acuzaţia de ascundere a unor scrieri timpurii Acuzaţie: Unele scrieri timpurii ale lui Ellen White au fost ascunse pentru a mușamaliza convingeri anterioare, abandonate și stânjenitoare.

Susţinerea că Ellen White și unii lideri adventiști de ziua a șaptea au ascuns unele scrieri timpurii compromiţătoare ale autoarei pentru a mușamaliza anumite păreri exprimate acolo, de care ulterior le-a fost rușine și pe care le doreau șterse din mintea oamenilor, este una dintre acuzaţiile cele mai folosite și mai intens susţinute de critici. Ei susţin că Ellen White a crezut că ușa harului s-a închis pentru lume în 1844, iar mai târziu a părăsit această teorie și a căutat să șteargă acele pasaje din scrierile ei timpurii, care o susţineau. După cum am arătat în acest capitol (secţ. I/2), nu e nici un secret pentru cei informaţi că profeţii, în general, n-au înţeles perfect, de la început, toate lucrurile și cu timpul au crescut în înţelegere. Ellen White n-a făcut excepţie. La începutul mișcării adventiste de ziua a șaptea, ea împreună cu alţi lideri ai mișcării au crezut că, pentru cei ce au respins în mod conștient mesajul lui Miller – că Isus revine în curând – nu mai exista posibilitate de mântuire. Această părere, înţeleasă în forma ei radicală, a început să fie părăsită de Ellen White chiar din luna decembrie a anului 1844, ca urmare a unor descoperiri divine. Dar, deși la început ea a avut această părere, n-a prezentat-o ca revelaţie de la Dumnezeu


223

și nici n-a învăţat-o în mod explicit. Pentru o mai bună înţelegere, să facem o comparaţie. Profeţii Vechiului Testament n-au crezut în doctrina Sfintei Treimi, dar nici n-au combătut-o în mod explicit. Ioan Botezătorul n-a înţeles natura Împărăţiei pe care Isus Hristos a venit s-o întemeieze, dar nici nu i-a învăţat pe oameni că Isus a venit să întemeieze o împărăţie pământească, deși el pe aceasta o avea în minte când a zis: „Împărăţia cerurilor este aproape”. Până la experienţa din casa lui Corneliu, Petru și ceilalţi apostoli nu credeau că Evanghelia trebuie predicată și celor din afara poporului iudeu, totuși, ei n-au învăţat pe alţii această părere greșită. La fel, Ellen White a crezut în teoria „ușii închise”, dar n-a susţinut-o în mod explicit. Ea n-a crezut până în 1863 că, în interesul sănătăţii, nu trebuie consumată carnea de porc și ea o consuma. Ea n-a susţinut că trebuie consumată, ci doar i-a potolit pe cei prea zeloși în propagarea ideii și a scris că, „dacă este datoria bisericii de a se abţine de la carnea de porc, Dumnezeu va descoperi acest lucru la mai mulţi decât la doi sau trei. El Își va învăţa biserica cu privire la datoria pe care o are...”1 Pasajul dezvăluie clar că Ellen White nu era convinsă de necesitatea abstinenţei de la consumarea cărnii de porc, dar nici nu excludea posibilitatea de a ajunge la această convingere. Să revenim însă la acuzaţia că, după ce Ellen White a susţinut erori doctrinare, când s-a dezis de ele a căutat să le ascundă ca să-i înșele pe cititori și să nu-și piardă reputaţia. Criticii par convinși pe deplin că la mijloc este ceva necurat, o intenţie de fraudă și nu se dau înapoi să repete mereu acest lucru. Pentru clarificarea lucrurilor trebuie să descriem pe scurt faptele: Scurt istoric al primelor scrieri ale lui Ellen White

În anul 1847, James White, soţul lui Ellen White, a publicat o broșură de 24 de pagini, intitulată Un cuvânt către turma cea mică2, 1 2

Mărturii, Edit. Viaţă și Sănătate, 1997, vol. 1, pag. 221. În engleză: A Word tot the Little Flock.

224


semnată de el. Broșura avea următorul cuprins: două viziuni ale lui Ellen White și o scrisoare a ei către Eli Curtis, material care ocupă aproximativ 8 pagini, o pagină scrisă de Joseph Bates, plus cele 15 pagini rămase, cu material scris de James White. Întrucât el a scris cea mai mare parte a materialului, era normal s-o semneze el. Intenţia broșurii nu era să publice scrierile lui Ellen White, deoarece ele mai fuseseră publicate în foi volante și încă se mai găseau exemplare ale acestor scrieri. Însă, apărând această ocazie, James le-a inserat în broșură. În 1851, a fost publicată broșura Experienţe și viziuni, de 64 de pagini, urmată de un Supliment, în 1854, de 48 de pagini, și de primul volum din serialul numit Daruri spirituale, în 1858, de 219 pagini. Primele două broșuri s-au epuizat în scurt timp. Retipărirea nu s-a făcut imediat din cauza numărului mic de adventiști și a posibilităţilor lor financiare reduse. După publicarea broșurii Experienţe și viziuni, criticii au observat că, din anumite viziuni republicate, lipseau unele pasaje, iar, aparent, acestea se ocupau de doctrina „ușii închise”. Ei au interpretat aceasta ca fiind o dovadă că s-a pus la cale un plan sistematic de a înlătura orice urmă a doctrinei privitoare la „ușa închisă”, abandonată, după părerea lor, în 1851. Când broșura s-a epuizat, criticii au răspândit zvonul că lucrarea a fost scoasă din circulaţie și nu va mai fi tipărită „de rușine”. În 1882, tipografia adventistă din Battle Creek a scos o carte cu titlul Scrieri timpurii1, în care erau cuprinse toate cele trei lucrări amintite mai sus: Experienţe și viziuni, Supliment și Daruri spirituale. Fiecare dintre cele trei părţi ale ediţiei au fost paginate separat. Întreaga lucrare s-a tradus la noi sub titlul Experienţe și viziuni. La primele două părţi, redactorii au scris o prefaţă, după care a urmat prefaţa scrisă de James White la Experienţe și viziuni din 1851. A treia secţiune a cărţii Scrieri timpurii – Daruri spirituale, vol. I, – este 1 În engleză Early Writings. La traducerea ei în românește, i s-a dat titlul primei părţi a acesteia, Experienţe și viziuni.


225

prezentată tot de redactori, care arătau că subiectele tratate aici au fost îmbogăţite în seria Spirit of Prophecy, începută în anul 1870. La apariţia cărţii Scrieri timpurii, George I. Butler, președintele Conferinţei Generale, a scris un articol în care a declarat în mod greșit că lucrarea conţine „chiar primele scrieri ale sorei White”.1 Criticii au prins această afirmaţie greșită și au exagerat-o, afirmând că Butler a susţinut că lucrarea conţinea „toate viziunile ei timpurii”. Într-un articol din 18832, Butler și-a corectat greșeala, arătând că el a presupus în mod greșit că „Experienţe și viziuni și Suplimentul conţineau scrierile ei timpurii, publicate”. Criticii n-au ţinut seama de corectura făcută și au continuat să compare cele scrise în Scrieri timpurii cu unele pasaje din broșura Un cuvânt către turma cea mică și din revista Adevărul prezent (Present Truth), pasaje care lipseau din cartea apărută în 1882. Canright afirmă în 1919 (cap. 8 din lucrarea sa, Viaţa doamnei Ellen G. White): Scrieri timpurii, publicată în 1882, pretinde că ar conţine toate scrierile de la început ale doamnei White, fără „nici un cuvânt omis”. Dacă această pretenţie este adevărată, toate pasajele omise, citate aici sau la care s-a făcut referire, ar fi incluse, dar nu sunt.3 Fragmentul subliniat „nici un cuvânt omis” aparţine criticilor, nu editorilor cărţii Scrieri timpurii sau altui adventist cu autoritate. Criticii mai contestă faptul că ceea ce numesc editorii cărţii Scrieri timpurii „prima ediţie, 1851” nu este în realitate prima ediţie, ci a doua ediţie a scrierilor lui Ellen White, deoarece prima ediţie a fost, potrivit lor, cea din 1847, Cuvânt către turma cea mică. Am arătat deja că, în această broșură, fuseseră publicate doar două din viziunile ei și denumirea de „primă ediţie” pentru broșura din 1851 a Experienţelor este în totul justificată. 1

Review and Herald, 26 dec. 1882, pag. 792. Idem, 14 aug. 1883, pag. 4. 3 Canright, op. cit., cap. 8. 2

226


Criticul Canright, care a părăsit biserica în 1887, a declarat că în 1883 a primit o scrisoare de la Uriah Smith, care afirma că, din anul 1850, n-a mai văzut nici un exemplar din mica broșură Un cuvânt către turma cea mică. Criticii consideră că această afirmaţie constituie o dovadă care arată cât de bine a fost ascunsă această broșură, încât nici chiar redactorul nu mai văzuse vreun exemplar timp de aproximativ treizeci de ani. Dacă Uriah Smith a afirmat sau nu acest lucru nu putem dovedi. Ceea ce putem arăta este că, în 1866, Smith a redactat o serie de materiale, intitulate Viziunile – Răspunsuri la obiecţiuni, în care s-au făcut mai multe referi la pagini și citate din broșura Cuvântul către turma cea mică. Spre exemplu, el comentează în legătură cu sursa unui pasaj: „Aceasta se bazează pe limbajul existent în Cuvânt către turma cea mică, pag. 19, după cum urmează...”. Apoi redă conţinutul pasajului: „Cei ce au broșura Cuvânt către turma cea mică și pot să citească pentru ei înșiși, vor observa...”1 Un redactor nu ar vorbi astfel abonaţilor săi, dacă ar avea vreun motiv să creadă că broșura a dispărut sau a fost retrasă.2 Trebuie să admitem fie că acest excepţional redactor a uitat ce s-a întâmplat în 1866, fie că fostul pastor adventist Canright face o declaraţie neîntemeiată pentru a-și susţine acuzaţia. După câte știm până acum despre el, era capabil de așa ceva. Impresionant este faptul că, în același an în care se pretindea că broșura în cauză a fost foarte bine ascunsă, apar cele două viziuni ale lui Ellen White, publicate acolo, exact în forma în care fuseseră publicate în broșura din 1847. Broșura intitulată Către rămășiţa împrăștiată pretutindeni3 avea 12 pagini. În Review s-a făcut reclamă pentru vânzarea ei la „3 cenţi exemplarul”.4 1

Review and Herald, 31 iulie 1866. Vezi Francis D. Nichol, Ellen White and Her Critics, pag. 276. 3 În engleză To the Remnant Scattered Abroad. 4 Review and Herald, 28 august 1883, pag. 560. 2


227

Cu aceasta poate credeţi că s-au liniștit criticii, deoarece materialele pe care le credeau ascunse acum erau disponibile, la un preţ de nimic. Dar v-aţi înșelat. Treizeci și șase de ani mai târziu, în 1919, „campionul” criticilor, Canright, continua să acuze cu înverșunare că aceste scrieri și altele au fost suprimate în mod deliberat pentru a ascunde erorile de doctrină conţinute în ele. Alţii, mai aproape de noi, i-au preluat ecoul acuzaţiilor care, în ciuda evidenţelor, continuă să se rostogolească peste bătrâna noastră planetă. Realitatea este că nici broșura Cuvânt către turma cea mică, nici revista Adevărul prezent n-au fost ascunse și că nu s-a făcut nici un efort din partea lui James White sau a altor lideri ai bisericii pentru a suprima vreun document timpuriu care conţinea scrieri ale lui Ellen White. Totuși, este adevărat că unele dintre scrierile ei timpurii n-au mai fost retipărite în anii de mai târziu. De asemenea, este adevărat că unele dintre scrierile de început, care au fost retipărite în anii care au urmat, au suferit unele modificări: au fost șterse unele propoziţii și chiar paragrafe; unele cuvinte au fost înlocuite cu altele; topica sau structura frazei a fost uneori modificată; idei repetate au fost șterse etc. Criticii pretind că, dacă Ellen White a primit mesaje inspirate de Dumnezeu, acelea ar fi trebuit să fie păstrate fără vreo ștersătură și fără schimbări de redactare. Pentru a limpezi lucrurile, trebuie să răspundem la întrebarea: un profet adevărat poate să-și revizuiască lucrările, să șteargă, să adauge sau chiar să nu păstreze unele mesaje date lui de Dumnezeu? Dacă vreunui profet biblic i s-a permis să procedeze astfel, de ce nu i s-ar fi permis și lui Ellen White să facă la fel? Trebuie oare să presupunem că ea nu putea face revizuiri decât cu intenţia de a înșela sau a tăinui? Ce ne spune Biblia în această privinţă? Mesaje ale vechilor profeţi

Unii dintre profeţii lui Dumnezeu au prezentat doar mesaje orale. Ei n-au scris nimic pentru a fi păstrat. Unii dintre cei ce au

228


scris, nu au cărţi în canonul biblic. Trebuie oare să-i condamnăm pentru aceasta? Constatăm, de asemenea, că un mesaj inspirat n-a fost prezentat diferiţilor ascultători exact în aceleași cuvinte. Ca exemplu, se poate aminti relatarea lui Pavel privitoare la experienţa de pe drumul Damascului, din Faptele apostolilor capitolele 9, 22 și 26. Faptul că într-o anumită ocazie a omis ceva din ceea ce a spus în altă ocazie sau a adăugat altceva trebuie considerat ca o dovadă că dorea să înșele? Dar, atunci când aceleași întrebări sunt redate în mod diferit de mai mulţi scriitori inspiraţi, fiecare dintre ei omiţând ceva din ceea ce alţii au spus sau spunând ceva ce alţii n-au menţionat – mă gândesc la cei patru evangheliști –, cum putem aprecia acest procedeu? Nici chiar Mântuitorul nu Și-a prezentat în aceleași cuvinte mesajele Sale, cu siguranţă inspirate. Și nici cuvintele lui Isus Hristos n-au fost păstrate toate (Ioan 21,25). Este limpede că Dumnezeu n-a așteptat ca fiecare mesaj prezentat de profeţi să fie păstrat în scris. De ce să credem că Ellen White trebuia să conserve tot ce a scris la început? Nici profetul Natan, nici Gad (1 Cronici 29,29), nici Ahia din Silo, nici Ieedo (2 Cronici 9,29) n-au proorocii păstrate. Apostolul Pavel mai scrisese o epistolă către corinteni, înainte de cea pe care noi o numim „prima” (vezi 1 Corinteni 5,9), dar n-a fost păstrată. Este acesta un motiv de critică? Faptul că Ieremia a adăugat „multe alte cuvinte” (cap. 36,32) la ediţia revizuită a cărţii sale trebuie să ne alarmeze? Adevărul este că cei ce respectă Biblia și Îl iubesc pe Dumnezeul Bibliei n-au nimic de obiectat în legătură cu toate acestea. În cel mai bun caz, motivul pentru care unii critică procedeele de revizuire și de reeditare ale scrierilor lui Ellen White, de omitere sau de adăugare de noi elemente își are sursa într-o greșită concepţie cu privire la inspiraţie, la felul în care Dumnezeu i-a condus pe profeţi să-și pregătească și să-și comunice mesajul. În cel mai rău caz,


229

însă, este vorba de răzvrătire împotriva Celui ce i-a trimis pe profeţi să-i întoarcă pe oameni de pe căile lor rele. Un răspuns final la acuzaţia de ascundere

Este evident că Ellen White, în activitatea ei de scriitor inspirat, a recurs la procedee similare cu cele ale scriitorilor biblici. Ea nu s-a simţit obligată să-și păstreze scrierile sau să le republice exact în forma iniţială. Unele scrieri mai timpurii au fost mai târziu revizuite, amplificate și perfecţionate în ceea ce privește forma de exprimare, și adaptate cititorilor cărora le erau destinate. Dar adevărul descoperirilor date ei n-a fost schimbat. Ea a crescut în înţelegere teologică și în abilitatea de comunicare a adevărului, dar ceea ce a scris mai târziu nu contrazice ceea ce a scris mai devreme, dacă ne referim la adevărul esenţial și nu la cel conjunctural. După cum Sfintele Scripturi ne oferă imaginea unei revelaţii progresive, la fel și înţelegerea profeţilor este progresivă. Cu toate acestea, chiar dacă Noul Testament ne dezvăluie doctrine pe care nu le-au înţeles profeţii Vechiului Testament, cum e cea privitoare la Sfânta Treime, profeţii Noului Testament nu îi contrazic pe cei din Vechiul Testament, ci îi depășesc prin conţinutul revelaţiilor lor. În același fel, la un anumit nivel al înţelegerii sale, profetul s-ar putea să nu înţeleagă anumite doctrine sau chiar să aibă în minte erori care să-și facă simţită prezenţa. La un nivel de cunoaștere superior, profetul dispune de posibilitatea de a include în mesajul său elemente care lipsesc în enunţurile anterioare. În casa lui Corneliu, apostolul Petru spunea: „Văd că Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte 10,34). Înainte, Petru nu văzuse că Dumnezeu le inclusese și pe neamuri în planul Său de mântuire, dar acum a înscris un nou element al adevărului privitor la misiunea bisericii în lume și la sfera de cuprindere a dragostei lui Dumnezeu. Și niciodată n-a pierdut acest nou element, ci l-a integrat în sistemul de descoperiri date lui mai înainte.

230


La fel s-a întâmplat și în experienţa de viaţă a lui Ellen White. O dată cu trecerea timpului, cunoștinţele ei teologice s-au dezvoltat și ea a integrat treptat în înţelegere elementele noi, revelate de Dumnezeu. Dar elementele noi n-au anulat revelaţiile vechi, ci le-au depășit. Pentru a se exprima la noul nivel de înţelegere, avea nevoie de un limbaj adecvat. De aceea formele de exprimare ale profetului dintr-o etapă a dezvoltării sale pot fi depășite la o altă etapă. Dar acuzaţia că Ellen White s-a străduit să distrugă dovezile că ar fi avut păreri pe care ulterior le-a părăsit este lipsită de orice temei. Amintiţi-vă că ea a fost acuzată că motivul pentru care a șters anumite părţi din scrierile ei timpurii a fost acela de a ascunde faptul că ea crezuse în teoria „ușii închise” și că schimbarea acestei păreri s-a produs în vara anului 1851. Să luăm însă în considerare următoarele: Teoria „ușii închise” a fost prezentată în Review și după vara anului 1851. În același număr al revistei (21 iulie 1851), în care este publicată și prima viziune a lui Ellen White, cu ștersăturile la care se face referire, apare și un raport a lui James White, în care el folosește fragmentul: „când lucrarea noastră pentru lume s-a încheiat, în 1844...”. Aceste cuvinte arată că, în acel moment, James White încă mai credea în teoria „ușii închise”. Dar, dacă motivul pentru care au fost șterse anumite pasaje din primele viziuni ale lui Ellen White a fost tocmai să ascundă credinţa lor în teoria „ușii închise”, cum se explică faptul că această credinţa mai apare chiar în numărul revistei în care s-au publicat pentru prima dată viziunile timpurii ale lui E. G. White, cu omisiunile respective? De aici rezultă că, oricare ar fi motivul ștersăturilor, el nu putea fi dorinţa de a ascunde presupusele idei eronate cu privire la „ușa închisă”. În 1851, când a apărut broșura Experienţe și viziuni, s-a constatat că aici existau declaraţii clare, care făceau referire la învăţătura despre „ușa închisă”. Tocmai faptul acesta i-a determinat pe critici,


231

în anii 1860, când broșura s-a epuizat, să-i acuze pe adventiști că se tem s-o reediteze, din cauza referirilor la doctrina „ușii închise”. Broșura, după cum se știe, a fost retipărită ca parte a cărţii Scrieri timpurii, în 1882, cu referirile respective, care pot fi și astăzi găsite în traducerea noastră, Experienţe și viziuni.1 Acuzaţiile împotriva eliminării sau modificării unor pasaje din scrierile timpurii ale lui Ellen White nu pot fi susţinute decât dacă admitem părerea că profetul nu are voie să omită ceva din ceea ce a spus odată și că nu are permisiunea să modifice vreodată ceva. Această opinie este însă contrazisă de Biblie și se întemeiază doar pe o greșită înţelegere a procesului inspiraţiei profetice. 6. Ellen White și teoria „ușii închise” Acuzaţia: Din 22 octombrie 1844 până în 1851-1852, doamna White a crezut că ușa harului a fost închisă pentru toţi păcătoșii care n-au primit solia lui Miller. Ea a avut multe revelaţii, primite prin viziuni, care au confirmat această părere.

a Definirea noţiunii de „ușă închisă”

În pilda celor zece fecioare (Matei 25,1-3), Mântuitorul arată că, la venirea mirelui, fecioarele care erau gata „au intrat cu el în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa” (vers. 10). Credincioșii care au acceptat predicarea lui W. Miller au crezut că la revenirea lui Isus Hristos, despre care ei credeau că va avea loc în anul 1844, timpul de probă se va încheia și atunci va avea loc și judecata celor nelegiuiţi. După dezamăgirea de la 1844, ei au trecut printr-o perioadă de confuzie și s-au împărţit în două grupe principale. Nu ne referim aici la cei ce s-au întors în bisericile din care fuseseră excluși sau la cei care au părăsit cu totul credinţa în Biblie, ci la cei care au continuat să creadă că Isus va reveni totuși la timpul 1 Vezi Experienţe și viziuni, Ed. Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 61.62.

232


potrivit. Unii dintre aceștia au ajuns să respingă validitatea calculelor profetice, făcute de Miller, și orice semnificaţie a datei de 22 octombrie 1844. Aceștia s-au numit adventiști ai ușii deschise. Cei care au crezut că Miller n-a greșit în calculele profetice, ci în natura evenimentului care a avut loc atunci, considerând că ușa harului s-a închis pentru cei neconvertiţi, s-au numit adventiști ai ușii închise. Ellen Harmon aparţinea acestei ultime grupări și, pentru scurt timp, a crezut și ea că nu mai există mântuire pentru păcătoși. Cu prilejul primei ei viziuni, din decembrie 1844, Ellen Harmon a înţeles că, în ziua amarei dezamăgiri, experienţa millerită a fost „lucrarea lui Dumnezeu”, că timpul de probă nu s-a încheiat pentru toţi, ci doar pentru cei ce au respins adevărul în mod conștient și pentru cei care, după ce îl acceptaseră, au renunţat la el definitiv. Doctrina ușii închise în forma sa extremă a durat, pentru unii dintre adventiștii sabatarieni, până la 1851 sau chiar mai mult. Cei care resping rolul de învăţător teologic al lui Ellen White și consideră fie că n-a fost sinceră în prezentarea viziunilor ei, fie că s-a înșelat, o acuză că a susţinut teoria „ușii închise” întreaga perioadă în care aceasta a dominat și deci nu poate fi un profet demn de încredere. Ei pretind că ea n-a făcut altceva prin mesajele ei decât să reflecte concepţiile reprezentanţilor grupului din care făcea parte. Pentru a-și susţine acuzaţiile, denigratorii citează fragmente din scrierile sale, scoase din context, și caută să demonstreze că ea a susţinut erori grave, prin așa-numitele ei viziuni. În realitate, ea a crezut în teoria aceasta, în forma ei extremă, nu mai mult de două luni, până la prima ei viziune, care a avut loc în decembrie 1844. Începând de aici, ea și-a dat seama că în faţa lor se află noi responsabilităţi. Cu fiecare nouă viziune pe care o avea, înţelegerea ei cu privire la misiunea bisericii devenea tot mai clară și mai


233

nuanţată. Deși ea a întrebuinţat, în scrierile ei timpurii, expresiile „ușa închisă” și „ușa deschisă”, conţinutul acestora era diferit de sensul în care erau folosite de mulţi dintre confraţii ei. Întotdeauna a existat o ușă închisă pentru cei care au respins în mod conștient și definitiv chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă. Dar niciodată însă nu s-a închis ușa mântuirii pentru toţi oamenii păcătoși. Aici trebuie subliniat faptul că, niciodată și nicăieri, Ellen White n-a spus și n-a scris că posibilitatea mântuirii pentru orice păcătos s-a încheiat la 1844. Niciodată și nicăieri, ea n-a susţinut că a primit vreo viziune care să confirme această părere extremă. Afirmaţiile contrare se întemeiază pe interpretări lipsite de bază reală sau pe mărturii neverificate. b Răspunsul lui Ellen White la acuzaţie

În 1874, Ellen White a respins acuzaţia că ea susţinuse, verbal sau în scris, că nu mai există mântuire pentru păcătoși după anul 1844. Pentru confirmare, cităm un pasaj din scrisoarea adresată de ea pastorului și istoricului adventist John Loughborough. După trecerea timpului de la 1844, împreună cu fraţii și surorile, am crezut că nici un păcătos nu mai poate fi convertit. Dar n-am avut nici o viziune în această privinţă. Declar în mod deschis și liber că nimeni nu m-a auzit vreodată spunând și nimeni n-a citit vreo declaraţie din partea mea care să justifice acuzaţiile care mi-au fost aduse în această privinţă... Noi credeam că Domnul era gata să vină pe norii cerului. Mi s-a arătat că era o lucrare de făcut în lume pentru aceia care nu avuseseră lumina și n-au respins-o. Eu am văzut că, în 1844, Dumnezeu deschisese o ușă și nici un om n-o putea închide și a închis o ușă pe care nici un om n-o putea deschide. Cei care au respins lumina adusă lumii prin solia celui de-al doilea înger au intrat în întuneric. Și cât de mare era acel întuneric!

234


Eu n-am declarat și n-am scris niciodată că lumea a fost condamnată sau osândită...1 În anul 1883, Ellen White a dat un răspuns amplu diferitelor critici aduse la adresa lucrării ei, inclusiv la cea referitoare la faptul că, imediat după 1844, ea susţinuse că păcătoșii nu mai puteau să fie mântuiţi și că, mai târziu, ea a îndepărtat din publicaţiile ei unele dintre aceste declaraţii pentru a ascunde faptul că învăţase astfel de doctrine contrare Scripturilor. Răspunzând acestor critici, ea a declarat: Pentru un timp, după dezamăgirea de la 1844, împreună cu adventiștii, am susţinut că ușa harului pentru lume a fost închisă pentru totdeauna. Această poziţie a fost luată înainte de a-mi fi dată prima viziune. Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu a corectat greșeala noastră și ne-a făcut în stare să înţelegem adevărata poziţie. Eu cred încă în teoria „ușii închise”, dar nu în sensul în care am folosit termenul la început sau în care este folosit de oponenţii mei. Exista o „ușă închisă” în zilele lui Noe. În timpul acela, Duhul lui Dumnezeu S-a retras de la neamul acela păcătos, care a pierit în apele potopului. Însuși Dumnezeu i-a dat lui Noe solia privitoare la ușa închisă: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, pentru că și el nu este decât carne păcătoasă. Totuși, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani (Gen. 6,3)”...2 Ellen White continuă să enumere diferite momente din istoria în care oamenii au depășit graniţa îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, amintind cazul Sodomei și Gomorei, al iudeilor cărora li s-a lăsat casa pustie, citând apoi declaraţia Celui ce „ţine cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide” (Apoc. 3,7). Iată ce declară ea: ] 2

Ellen G. White, tipărită în Review and Herald, 14 ianuarie 1932, pag. 6. Selected Messages, vol. 2, pag. 63.


235

Mi s-a arătat în viziune, și eu încă mai cred aceasta, că, în 1844, s-a închis o ușă. Toţi cei care au văzut lumina primei și pe a celei de-a doua solii și au respins-o au fost lăsaţi în întuneric. Iar cei care au primit-o și au primit Duhul Sfânt, care a însoţit proclamarea soliei din cer, iar după aceea au renunţat la credinţa lor, declarând că experienţa lor a fost o amăgire, au respins astfel Duhul lui Dumnezeu și El nu mai mijlocește pentru ei. Cei care n-au avut lumină nu sunt vinovaţi de respingerea ei. Numai aceia care au dispreţuit lumina din cer sunt cei la care Duhul lui Dumnezeu nu mai poate ajunge... Nu se face nici o referire la cei care n-au înţeles lumina și de aceea nu sunt vinovaţi de respingerea ei.1 Răspunsul pare destul de limpede și convingător, dar criticii și-au continuat lucrarea, ignorând cele spuse de ea. Ideea că există o limită pe care, dacă cineva o depășește, nu se mai poate întoarce înapoi este bine acreditată în Sfintele Scripturi. Sentinţa adresată poporului iudeu ca naţiune: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23,37) se înscrie pe această direcţie. Să urmărim și alte pasaje: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (Rom. 1,28). „Ei și-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare și săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Efeseni 4,19). Cititorul este rugat să citească cele spuse de Mântuitorul despre păcatul împotriva Duhului Sfânt (Matei 12,31.32), cele afirmate de Ioan cu privire la păcatul care duce la moarte și pentru care cineva nu trebuie să se roage (1 Ioan 5,16), cele scrise în Evrei 6,4-6, în legătură cu cei care au căzut în așa măsură, încât „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăși și aduși la pocăinţă”, cele afirmate de apostolul Pavel în aceeași epistolă privitoare la „păcatul cu voia” (cap. 10,26.27). Dar una este să susţii că acest lucru s-a întâmplat 1

Idem, pag. 63.64.

236


cu unii oameni și se întâmplă și astăzi și alta este să afirmi că nici un păcătos nu se mai poate converti. Ellen White este acuzată de susţinerea acestei ultime idei prin intermediul viziunilor ei. Dar o asemenea acuzaţie nu are nici o bază bine fundamentată. Va veni vremea când se va rosti sentinţa: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se întineze și mai departe...” (Apocalipsa 22,11). Dar acesta nu a fost cazul în 1844, și nimeni nu cunoaște momentul acela. Numai Dumnezeu știe exact când anume va avea loc. Dacă Ellen White a crezut în mod greșit, pentru câteva săptămâni, că harul pentru lume s-a încheiat la 1844, ea nu a învăţat această idee și nu a susţinut niciodată că a primit-o de la Dumnezeu. c. Examinarea unor „dovezi” ale criticilor

Într-adevăr, în prima ei viziune, în care se ilustrează călătoria credincioșilor adventiști spre cetatea care se află la capătul călătoriei lor, ea i-a văzut pe unii dintre ei, care „au obosit” și „au pierdut din vedere ţinta și pe Isus, căzând de pe cărare în lumea rea și întunecată de dedesubt”1, ajungând „la fel ca întreaga lume păcătoasă, pe care Dumnezeu a respins-o”.2 Aceștia sunt „păcătoșii lumii, care, după ce au respins lumina, au fost respinși de Dumnezeu”.3 Prin „întreaga lume păcătoasă”, Ellen White nu înţelege „toţi oamenii nelegiuiţi”, ci „toţi aceia care au ajuns la o împietrire totală a inimii lor” (vezi Evrei 6,4-6). Expresia „întreaga lume” trebuie interpretată în context. Când Dumnezeu îi cere lui Ieremia: „nu mijloci pentru poporul acesta” (cap. 7,16), El nu voia să spună că în Israel nu mai exista nici un om care să-L iubească pe Dumnezeu, căci întotdeauna a existat o rămășiţă. Când Isus plânge pentru „Ierusalim”, anunţându-l că i se lasă casa pustie, nu intenţiona să se înţeleagă că toţi indivizii din poporul iudeu erau respinși. 1

Experienţe și viziuni, Edit. Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 38. A Word to the Little Flock, pag. 14. 3 Vezi Francis D. Nichol, op. cit., pag. 213. 2


237

Nici pasajul următor nu poate constitui o dovadă că Ellen White considera că nici unul dintre cei nemântuiţi la 1844 nu mai putea fi recuperat: „Nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, și aceasta a fost lăsată în întuneric total”.1 „Mulţimea nepăsătoare” sunt cei care au respins lumina, „au ieșit de sub ea și s-au împotrivit de îndată” sau „erau nepăsători și nu apreciau lumina”.2 Un alt fragment din scrierile ei timpurii, folosit de critici pentru a-și susţine acuzaţia, este următorul: „Domnul mi-a arătat în viziune că Isus S-a ridicat și a închis ușa și a intrat în Sfânta Sfintelor în 1844”.3 Dar expresia „a încuiat ușa” nu se referă la ușa harului, ci la terminarea primei etape a slujirii lui Isus ca Mare Preot în Templul lui Dumnezeu din ceruri pentru a-Și începe a doua etapă a lucrării, în Sfânta Sfintelor.4 Mai sunt câteva pasaje pe care criticii le folosesc pentru a dovedi că Ellen White a crezut, a învăţat și a pretins că este instruită de Dumnezeu că, începând cu 1844, nici un păcătos nu mai poate fi mântuit. Însă nici unul dintre pasajele întrebuinţate ca „dovezi” nu este concludent și nu conţine ideea susţinută de aceștia. Numai printr-o deducţie forţată se poate ajunge la concluzia pe care criticii o susţin cu înverșunare, fără să ţină seamă de clarele ei declaraţii. Relatându-și viziunea de la 5 ianuarie 1849, Ellen White scria: Am văzut că Isus nu va părăsi Locul Prea Sfânt până când fiecare caz nu va fi decis fie pentru mântuire, fie pentru distrugere, și că mânia lui Dumnezeu nu poate veni până când Isus nu-Și va termina lucrarea în Sfânta Sfintelor.5 1

Experienţe și viziuni, pag, 72. Viziunea a fost publicată pentru prima dată pe 6 apr. 1846. 2 Ibidem. 3 A Word to the Little Flock, pag. 12. 4 Vezi Experienţe și viziuni, pag. 61. 5 Idem, pag. 57.

238


Nu rezultă clar din această declaraţie că Ellen White nu credea că timpul de har se încheiase la anul 1844? Ce rost ar mai fi avut ca Isus să mijlocească în faţa Tatălui pentru unii despre care ea credea că nu se mai poate face nimic? Și de ce l-ar mai fi sfătuit ea pe soţul ei, tot în 1849, să înfiinţeze o revistă, modestă la început, dar care cu timpul va spori în importanţă, până când cuvântul tipărit va fi asemenea unor râuri de lumină care vor înconjura pământul? Susţine această profeţie acuzaţia criticilor că Ellen White a crezut că ușa harului s-a închis pentru păcătoși la 1844? Cititorul poate să decidă! d. Ellen White, ca toţi profeţii, a crescut în înţelegere

Pentru critici, faptul că Ellen White nu a înţeles totul de la început, deși pretindea că are descoperiri speciale de la Dumnezeu, constituie o dovadă că ea se înșela sau împreună cu cei din preajma ei dorea să înșele în scopul obţinerii de foloase personale. Ei se întreabă: „De ce nu i-a spus Dumnezeu lui Ellen White despre Sabat de la început? De ce n-a instruit-o cu privire la reforma sanitară? De ce nu i-a transmis adevărul despre Sfânta Treime, despre obligativitatea zecimii și despre multe altele?” Răspunsul lor este simplu și clar: ea nu a fost inspirată, ci doar credea sau se prefăcea! Oamenii aceștia se comportă ca și cum n-ar fi citit Sfânta Scriptură, n-ar înţelege nimic din psihologie, nici din sociologie, nici din procedeele lui Dumnezeu cu oamenii și din înţelepciunea Lui. Cei care critică Biblia și refuză s-o accepte ca document inspirat procedează la fel când spun: „De ce n-au vorbit profeţii împotriva sclaviei, care constituia o violare flagrantă a drepturilor oamenilor? De ce n-au condamnat poligamia? Iar dacă doctrina despre Sfânta Treime este corectă, de ce n-au proclamat-o?” Noi putem înmulţi întrebările: „De ce, atunci când i-a trimis pe apostoli pentru prima dată în misiune, Isus i-a trimis doar la „oile pierdute ale casei lui Israel”? De ce n-au înţeles ucenicii că Mesia trebuia mai întâi să sufere și să moară și apoi să împărăţească în slavă?


239

De ce Ioan Botezătorul n-a înţeles natura Împărăţiei pe care Isus Hristos venise să o întemeieze? De ce, după înălţarea Domnului la cer și după Cincizecime, ani la rândul, apostolii n-au înţeles misiunea lor pentru neamuri, nici chiar apostolul Petru (vezi Fapte 10,34)? Ne mirăm că Ellen White a avut nevoie de mulţi ani ca să se elibereze de unele idei greșite, nu pentru că acest lucru n-ar fi părut normal unui bun cunoscător al Bibliei, ci pentru că mintea noastră este plină de prejudecăţi, ignoranţă, îngâmfare și lipsă de respect faţă de Dumnezeu! După cum am argumentat anterior, profeţii biblici, atât cei canonici, cât și cei necanonici, au avut greșeli în înţelegere, însă, pe temeiul acesta, nu considerăm că ar fi normal să le respingem scrierile sau să le dispreţuim mesajele. Dacă aceasta este realitate, de ce lui Ellen White îi pretindem mai mult? În cazul acesta, s-ar putea să se repete o tristă experienţă făcută de iudeii care L-au respins pe Isus. Ei afișau un mare respect faţă de Biblie, dar Îl respingeau pe Cel ce a inspirat-o. Mântuitorul le-a spus: „Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5,46). În realitate, ei nu credeau cele scrise de Moise. Ei împodobeau mormintele proorocilor uciși de părinţii lor, în timp ce se pregăteau să-L ucidă pe Cel mai mare dintre prooroci. Unii dintre criticii înverșunaţi ai lui Ellen White pretind că au o înaltă consideraţie faţă de Biblie, însă refuză să recunoască faptul că Ellen White întrunește condiţiile unui adevărat profet. După cum am arătat la 22 octombrie 1844, Ellen White a crezut că păcătoșii neconvertiţi nu mai pot fi mântuiţi. Dar a crezut acest lucru doar un timp foarte scurt, până în luna decembrie a aceluiași an, când a avut prima viziune. Aceasta nu înseamnă că ea a înţeles chiar de la începutul experienţelor ei profetice misiunea bisericii în formare, în toată complexitatea ei. Nici ea, nici fraţii ei de credinţă n-ar fi putut suporta o asemenea descoperire. Dacă

240


Dumnezeu le-ar fi descoperit dintr-o dată întreaga sarcină care le revenea pentru avertizarea lumii, i-ar fi descurajat total. Pentru moment, ei aveau destul de lucru pentru „oile pierdute ale casei lui Israel”, pentru fraţii lor descurajaţi, împrăștiaţi și dezorientaţi, pentru adventiștii debusolaţi. Pe de altă parte, în misiunea lor pentru lume, ei aveau nevoie de un mesaj clar, specific și armonios, care le lipsea imediat după dezamăgire. Atunci le lipsea nu numai mesajul, ci și curajul, le lipseau mijloacele umane și materiale, le lipseau unitatea și organizarea necesare înaintării cu succes. În aceste condiţii, înţelegerea deplină a misiunii lor mondiale era imposibilă și dăunătoare. Ar fi raţional să admitem că Dumnezeu, în providenţa Sa, le-a descoperit misiunea în măsura în care ei o puteau cuprinde cu mintea și o puteau aduce la îndeplinire. Deși teoria „ușii închise” putea fi foarte dăunătoare mai târziu, la început nu aveau ce face cu o ușă prea deschisă, iar perioada în care ei au nutrit eroarea „ușii închise” a fost valorificată pentru punerea la punct a înţelegerii doctrinelor specifice, a unui sistem de adevăr coerent. Da, pionierii acestei mișcări au greșit crezând că misiunea lor pentru lumea păcătoasă se încheiase în 1844, dar Dumnezeu a transformat greșeala lor într-un succes. Dar, dacă astăzi ne pierdem vremea cu greșeala a câtorva zeci de persoane (cam atâţia au fost până în 1847, iar spre 1850 vreo două sute), în timp ce ușa este larg deschisă pentru avertizarea lumii, nu putem oare cauza astfel pierderea unui mare număr de suflete prin deturnarea atenţiei spre lucruri neînsemnate? Aceasta nu mai este o eroare fără urmări grave, ci un păcat strigător la cer! Înainte de a părăsi acuzaţia criticilor că Ellen White nu poate fi profet, pentru că ar fi susţinut ideea că ușa harului s-a închis pentru întreaga lume păcătoasă la anul 1844, acuzaţie neadevărată în fapt, să mai enunţăm un singur gând. După cum știţi, după dezamăgirea din 22 octombrie 1844, mișcarea millerită s-a fragmentat în diferite grupe. Unii și-au


241

pierdut total credinţa în adevărul biblic, alţii s-au întors la fostele lor biserici, iar alţii au format grupări adventiste separate, din care s-au dezvoltat biserici noi. Gruparea adventistă de ziua a șaptea era, probabil, cea mai mică dintre toate grupările adventiste de atunci, din care s-au dezvoltat biserici. În ciuda acestui fapt și a erorii privitoare la ușa închisă, ea este astăzi cea mai numeroasă biserică adventistă din lume și cea mai bine organizată, având o creștere constantă și o bună înţelegere a misiunii ei globale. În același timp, unele dintre fostele grupări adventiste au dispărut complet sau sunt de zeci de ori mai mici decât Biserica A.Z.Ș., în ciuda concepţiei lor de la început, că ușa harului a rămas deschisă după anul 1844. Desigur că aceia care ne critică pot profita de această exprimare aparent triumfalistă. Și, dacă cei ce ne denigrează pot recurge la neadevăr, ne permitem și noi să ne folosim măcar de adevăr pentru a echilibra imaginea distorsionată prin falsuri. Dar suntem conștienţi de multele noastre lipsuri. 7. O viziune privitoare la planete Acuzaţie: Ellen White a pretins că Dumnezeu i-a arătat în viziune că planeta Jupiter are patru sateliţi, iar Saturn, opt. În realitate, numărul sateliţilor este mai mare și ea n-a văzut altceva decât ceea ce se credea și se discuta atunci. Dacă viziunea ar fi fost de la Dumnezeu, El i-ar fi descoperit numărul real de sateliţi ai acestor planete. Faptele arată că Ellen White este un profet fals, care a folosit un argument faţă de care Joseph Bates, cu pasiunea lui pentru astronomie, era sensibil, pentru a-l face să creadă că viziunile ei erau de la Dumnezeu. Dar ea putea obţine cu ușurinţă informaţiile comunicate în viziune, din discuţiile anterioare cu Bates.

a. O examinare a faptelor

După câteva luni de la căsătoria lui Ellen Harmon cu James White (30 august 1846), cei doi au participat la o conferinţă la Topsham, Maine, unde l-au întâlnit pe Joseph Bates, un bun

242


creștin, fost căpitan de vapor, care era preocupat de astronomie. El credea că ziua a șaptea a săptămânii, sâmbăta, este Sabatul rânduit de Dumnezeu pentru închinare, dar nu era sigur că viziunile lui Ellen White erau de la Dumnezeu. În timp ce familia White și Joseph Bates se aflau în casa fratelui Curtis, Ellen a fost luată în viziune. Pastorul și istoricul John Loghborough, care nu era însă de faţă cu acest prilej, dar care se pare că a primit informaţiile de la Bates și James White, a povestit această experienţă cu zeci de ani mai târziu: În timp ce se afla în viziune, [Ellen White] a început să vorbească despre stele, făcând o strălucită descriere a benzilor de culoare trandafirie, pe care le vedea peste suprafaţa unei planete și a adăugat: – Văd patru luni (sateliţi)! – O, spuse Bates, ea vede planeta Jupiter! Apoi, mișcându-se ca și cum ar fi călătorit prin spaţiu, a început să descrie benzile și inelele, în frumuseţea lor mereu schimbătoare și a zis: – Văd opt luni! – Ea descrie planeta Saturn, preciză Bates. Apoi a ajuns la planeta Uranus, cu cele șase luni ale ei. A urmat apoi o superbă descriere a „cerurilor deschise” (expresie folosită atunci pentru a descrie constelaţia Orion).1 Referindu-se la același eveniment, Ellen White a scris: El [Bates] nu era atunci deplin convins că viziunile mele erau de la Dumnezeu. Acolo era o adunare foarte importantă. Dar brusc mi s-a făcut rău și am leșinat. Fraţii s-au rugat pentru mine și mi-am revenit. În locuinţa umilă a fratelui Curtis, Duhul lui Dumnezeu a venit asupra mea și am fost luată într-o viziune a gloriei lui Dumnezeu. Pentru prima dată, am avut o viziune despre 1

John Loughborough, The Great Second Advent Movement, pag. 258.


243

planete. După ce am ieșit din viziune, am relatat ce văzusem. Fratele Bates m-a întrebat dacă am studiat astronomia. I-am spus că nu-mi amintesc să mă fi uitat vreodată în vreo carte de astronomie. El a spus: „Aceasta este de la Dumnezeu”. Niciodată până atunci nu l-am văzut pe Bates atât de liber și de fericit. Înfăţișarea lui strălucea ca lumina cerului și el avertiza biserica de acolo cu putere.1 Reţineţi că viziunea menţionată, prima despre planete, a avut loc în 1846. În 1849, Ellen White se referă la o viziune pe care criticii o consideră fără dovezi, că este aceeași din noiembrie 1846, în care se afirmă: Domnul mi-a dat o viziune despre alte lumi. Mi s-au dat aripi și îngerul m-a însoţit de la cetate într-un loc splendid și strălucitor. Iarba din locul acela era de un verde viu, iar păsările ciripeau un cântec dulce. Locuitorii acelor locuri erau de toate mărimile, erau nobili, maiestuoși și iubitori. Apoi, am fost dusă într-o lume care avea șapte luni pe cer. Am văzut acolo pe bunul Enoh care fusese luat la cer.2 Despre viziunea din 1846 scrie și James White în 1847,3 menţionând că Ellen White a fost luată în viziune și a văzut „planetele Jupiter, Saturn și cred că încă una”. În afara acestor mărturii privitoare la viziunea din 1846, mai există doar una, depusă după patruzeci și cinci de ani de la eveniment (1891) de către doamna M.C. Truesdail, în care se menţionează, de asemenea, cele două planete amintite și de James White, Jupiter și Saturn, și în descri1

E. G. White, Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 83. Experienţe și viziuni, pag. 39-40, publicată iniţiat la 31 ian. 1849 pe foaia volantă cu titlul To Those Who Are Receiving the Seal of the Living God (Pentru cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu). 3 Vezi broșura A Word to the Little Flock, pag. 22. 2

244


erea căreia apar și elemente din viziunea publicată în 1849, probabil o confuzie a doamnei Truesdail. Câteva precizări: Prima viziune despre planete a lui E. White a avut loc în noiembrie 1846.

În această viziune, Ellen White nu menţionează nici un nume de planetă și nu se face nici o precizare cu privire la planetele cărora le aparţin sateliţii pe care i-a văzut. Singurul raport despre această viziune din partea lui Ellen White este cel prezentat aici.

În viziunea publicată în 1849, privitoare la alte lumi, nu se menţionează numele acelei planete, ci se afirmă doar că ea „avea șapte luni” pe cerul ei, nu „doar șapte luni”, cum susţin criticii.

Numele planetelor și numărul de sateliţi atribuiţi fiecăreia nu aparţin lui E. G. White, ci sunt interpretări ale lui Bates. Ellen a spus doar: „văd patru luni!”, „văd opt luni!” etc., iar Bates a dedus din cele cunoscute atunci că este vorba de planetele Jupiter și Saturn, iar cei de faţă, care nu se pricepeau la astronomie, au preluat aceste elemente și le-au menţionat în declaraţiile lor. Dar în tot ce a scris Ellen White nu există nici o referire la acestea. Nici unul dintre martori nu afirmă că Ellen White ar fi pronunţat numele planetelor și ar fi spus câţi sateliţi aparţin fiecăreia dintre ele. Nici John Loughborough nu face acest lucru. În realitate criticii au deplasat accentul descrierilor făcute de Ellen White în timpul viziunii privitoare la planete din 1846 asupra unui element secundar: numărul sateliţilor planetelor, care n-ar corespunde celui real. Dar ceea ce l-a impresionat mai mult pe J. Bates și l-a convins că viziunile lui E. G. White erau de la Dumnezeu n-a fost numărul sateliţilor planetelor considerate de acesta ca fiind Jupiter și Saturn, pe care într-adevăr Ellen le putea afla de undeva ca


245

să-l păcălească pe Bates, ci altceva, care rezultă din relatarea lui J. Loughborough și pe care criticii n-o citează, și anume descrierea constelaţiei Orion, cunoscută pe atunci sub denumirea de „cerurile deschise”: J. Bates spunea că descrierea făcută de ea întrecea cu mult orice raport referitor la „cerurile deschise”, pe care l-a citit vreodată din partea unui autor. În timp ce Ellen se mai afla în viziune și vorbea, el s-a ridicat în picioare și a exclamat: „O, cât de mult aș fi dorit ca lordul John Rosse să fi fost aici în seara aceasta!” James White a întrebat: „Cine este John Rosse?” „O, spuse fratele Bates, este cel mai mare astronom englez. Aș fi dorit ca el să fi fost aici să audă ce spune această femeie despre astronomie și să audă această descriere a constelaţiei Orionului. Este mai avansată decât orice am citit vreodată despre acest subiect!” Din seara aceea, fratele Bates a devenit deplin mulţumit că viziunile doamnei White se aflau dincolo de controlul și cunoașterea ei.1 Dacă s-ar fi ţinut cont de această relatare, criticii n-ar fi putut să afirme că Ellen White „ar fi putut afla cu ușurinţă” de la Bates tot ce ea a spus în viziune. Dacă ea a spus ceva ce merita să fie auzit de „cel mai mare astronom englez”, desigur că n-ar fi putut afla de la Bates sau de la altcineva tot ce a spus în viziune. Și, dacă ar fi aflat totul de la Bates, de ce era nevoie ca el s-o întrebe dacă a studiat astronomia? În plus, dacă descrierea făcută de Ellen White despre Orion era mai avansată decât tot ce citise el vreodată despre acesta, cum ar fi putut ea să-și însușească o cunoaștere atât de avansată, care să-l impresioneze așa de mult? Dar, pentru criticii lui E. G. White, lipsa de onestitate și reaua credinţă ţin loc de argument. Aceasta se poate vedea și din următorul citat redat din scrierile lui Canright: 1

J. Loughborough, op. cit., pag. 258.259.

246


Însă, relatând această viziune, doamna White a descris planeta Saturn ca având numai șapte luni, număr atribuit atunci planetei de către astronomi. Iată propriile ei cuvinte: „Apoi, am fost dusă într-o lume care avea șapte luni” (Experienţe și viziuni, pag. 140, n.a.).1 Aici se află câteva afirmaţii introduse fără justificare. În primul rând, prin „această viziune” criticul înţelege că este vorba de cea din 1846, dar în realitate este cea publicată în 1849 și care nu are alte elemente comune cu cea din 1846, decât că ambele vorbesc despre planete. În al doilea rând, Ellen White n-a menţionat numele planetei pe care a văzut-o în viziune. Criticul însă „știe” că numele ei era Saturn, prin confuzia amintită mai sus. După câte știm astăzi, planeta Saturn nici nu are locuitori. În al treilea rând, Ellen nu folosește termenul restrictiv „numai”, ci pur și simplu spune că avea „șapte luni” pe care Dumnezeu i le-a arătat, dar de aici nu rezultă în mod necesar că avea „numai șapte luni”. Este bine să reţinem că Ellen White a avut mai multe viziuni despre planete și poate de aceea a și ţinut să precizeze că prima ei viziune de acest fel a fost cea din noiembrie 1846. b. Evaluarea acuzaţiei aduse lui Ellen White

Criticii îi aduc lui Ellen White acuzaţia de înșelăciune. Ei susţin că, deși ea nu a avut o revelaţie autentică din partea lui Dumnezeu, pentru a-l determina pe Joseph Bates să creadă că viziunile sunt de la Dumnezeu, a pretins că ar fi văzut un număr de sateliţi ai planetelor Jupiter și Saturn, dar în realitate ea ar fi obţinut aceste informaţii pe căi normale și nu prin revelaţie. Există oare temeiuri pentru a crede că Ellen White și-a propus să-l înșele pe Bates? În orice caz, este evident că experienţa relatată a avut un impact puternic asupra lui Bates și l-a convins că Ellen White era un sol al lui Dumnezeu și nu un înșelător. Dar acesta 1

D. M. Canright, Viaţa lui Ellen White, internet, cap. 20.


247

nu era un credul și avea suspiciuni în legătură cu revelaţiile lui Ellen White. În 1847, el scria: „Ascultam fiecare cuvânt și urmăream fiecare mișcare, ca să descopăr înșelăciunea sau influenţa mesmerică (spiritistă, n.a.)”.1 Știm, de asemenea, că Ellen White n-a studiat niciodată astronomia. Criticii n-au contestat această realitate. Dacă afirmaţia lui Canright că „ea putea să afle ușor toate acestea” din conversaţiile cu Bates, ar fi fost adevărată, căpitanul ar fi fost încântat că ea a reușit să-i reproducă informaţiile transmise, dar nu convins că Ellen White este un profet adevărat. Mai mult, Bates a recunoscut și a spus-o cu voce tare că descrierea făcută de Ellen White depășește cu mult tot ce citise el înainte și că ar fi dorit să fi fost auzită de „cel mai mare astronom englez”. Totuși, chiar dacă n-a numit nici o planetă și n-a atribuit aici uneia dintre ele un anumit număr de sateliţi, este un fapt că Ellen White n-a dat numărul corect de sateliţi ai celor două planete, dintre care una, conform descrierii, pare să fi fost Saturn. Dacă Dumnezeu este autorul viziunii discutate aici, de ce nu se potrivește numărul sateliţilor văzuţi de ea cu realitatea? Nu este El Dumnezeul adevărului? Poate El ascunde o parte din realitate pentru a convinge pe cineva să treacă de partea Lui? Întrebarea constituie o mare provocare și trebuie să încercăm să-i dăm un răspuns pe baze biblice. Dar mai întâi să răspundem la o întrebare simplă: Dacă Dumnezeu i-a dat lui Ellen White viziunea cu planete, sateliţi și constelaţia Orion și nu i-a descoperit mai mulţi sateliţi decât puteau să vadă astronomii cu telescoapele lor de atunci, care ar fi vina ei? Poate să fie acuzată de fraudă pentru că a spus ce a văzut și nimic mai mult? Răspunsul este la îndemâna oricui. Acuzaţia de înșelăciune, care i se aduce lui Ellen White, se întemeiază, de fapt, pe o presupunere a criticilor, care ar putea să 1

Joseph Bates, A Vision, Topsham, Maine, 7 aprilie 1847, tipărită ca foaie volantă și retipărită în A Word to the Little Flock, 1847.

248


fie formulată astfel: Dumnezeu nu ascunde niciodată nici un adevăr și nici o parte din adevăr. Dacă El ar fi inspirat viziunea cu planetele, relatată de Ellen White, ea ar fi văzut numărul total de sateliţi ai planetelor, nu doar pe cei care erau cunoscuţi atunci. Faptul acesta ar fi constituit într-adevăr o dovadă că viziunea este de la Dumnezeu! Pe baza premiselor de mai sus, concluzia se impune: Ellen White n-a primit viziunea de la Dumnezeu, ci a vorbit de la ea, pretinzând că vorbește prin inspiraţie divină. Astfel ea a dat dovadă de încumetare și a reușit să-l înșele pe Joseph Bates să creadă că viziunile ei erau de la Dumnezeu. Raţionamentul de mai sus se bazează pe premisa majoră, potrivit căreia „Dumnezeu nu ascunde niciodată nici un adevăr și nici o parte de adevăr”, însă această opinie nu poate fi susţinută cu Biblia. Temeiul ei nu poate fi decât ignoranţa sau ostilitatea faţă de Ellen White, a cărei credibilitate trebuie demolată pentru a-i anula mesajul. Propun cititorilor să examinăm părerea că Dumnezeu nu ascunde niciodată nici un adevăr și nici o parte din el, deoarece acest fapt ar contrazice ideea cu privire la integritatea1 și credincioșia lui Dumnezeu. Așa să fie oare? Dacă Dumnezeu i-ar fi arătat lui Ellen White numărul real de sateliţi ai planetelor în discuţie, cui i-ar fi fost de folos? L-ar fi convins pe Bates că viziunile sunt de la Dumnezeu, pe el care credea că planeta Jupiter are numai patru sateliţi? Cât ar fi trebuit să aștepte Bates pentru a se descoperi toţi sateliţii acestei planete și a avea astfel dovada că viziunile erau de la Dumnezeu? c. Dumnezeu „ascunde” unele adevăruri

Am citit recent o maculatură cu pretenţie de carte excepţională, plină de invective la adresa lui Ellen White pentru faptul că, prin pretinsele ei viziuni, a susţinut că lucrarea făcută de William Miller era de la Dumnezeu, iar calculele sale profetice erau corecte, cu 1

Integritatea este un atribut al caracterului lui Dumnezeu, care arată că El este adevărat, că spune adevărul și că este credincios adevărului.


249

deosebirea că evenimentul așteptat în anul 1844 nu era cel prevăzut în profeţie. Autorul era foarte revoltat că Miller a indus în eroare atâta lume și a provocat atâta nenorocire prin dezamăgirea de la 22 octombrie 1844, iar Ellen White i-a confirmat erorile inspirate de Satana. Atât de gravă i se părea „încumetarea” de a fixa data revenirii lui Isus Hristos, încât o repetă în mod obsesiv de zeci sau chiar sute de ori. Lăsând la o parte faptul că William Miller n-a fixat niciodată o anumită zi ca dată a revenirii Domnului Isus, ci doar a acceptat cu câteva zile înainte de 22 octombrie, data fixată de alţii, adevărul este că revenirea mult așteptată nu a avut loc atunci. Ceea ce îi indignează pe critici mai presus de orice altceva este afirmaţia lui Ellen White că Dumnezeu le-a „ascuns” milleriţilor faptul că făceau o greșeală cu privire la evenimentul ce urma să aibă loc la 1844. Ca urmare, aceștia Îi plâng de milă lui Dumnezeu pentru acuzaţiile nedrepte care I s-au adus de către Ellen White și primii adventiști de ziua a șaptea, care L-au implicat în „falsurile” inventate de ei, aruncând vina asupra Sa pentru încumetarea lor. Desigur, fixarea evenimentului revenirii Mântuitorului la anul 1844 a fost o eroare a lui Miller și a adepţilor lui, pe care îi apreciem nu pentru eroarea lor, ci pentru onestitatea care i-a caracterizat pe mulţi dintre ei și pentru dorinţa lor arzătoare de a se întâlni cu iubitorul lor Mântuitor și al nostru. Deși nu erau adventiști de ziua a șaptea1 (din cei 174 de pastori participanţi la mișcarea millerită, ale căror nume se cunosc, jumătate erau metodiști, un sfert erau baptiști, iar restul erau congregaţionaliști, prezbiterieni, luterani, din organizaţia „Christian Connection” și din alte confesiuni), ei merită respectul nostru pentru credincioșia faţă de ceea ce considerau a fi adevăr. Primul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să ne respectăm convingerile dobândite cu onestitate, căci „tot ce nu vine din încredinţare e păcat” (Romani 14,23). Apoi, 1

Adventiștii de ziua a șaptea au apărut ca mișcare creștină aparte numai după anul 1844.

250


ni se cere să creștem „în harul și în cunoștinţa Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3,18), „până vom ajunge toţi... la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13). Pentru a ajunge la „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”, Dumnezeu Se descoperă pe Sine și adevărul Său în mod progresiv, „ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4,18). Dumnezeu nu ne minte niciodată, însă nu ne descoperă tot adevărul deodată. El nu transmite erori, dar uneori acoperă anumite erori pe care noi, oamenii, le facem din slăbiciune, pentru că, la momentul respectiv, nu suntem pregătiţi să cunoaștem și să aplicăm adevărul. Ba, mai mult, un anumit adevăr ar putea să ne dăuneze în condiţiile în care nu suntem în stare să îl întrebuinţăm corect și să-l integrăm în ansamblul adevărului. Părinţii nu le spun copiilor toate lucrurile pe care le știu, căci ei nu le pot valorifica în mod corespunzător. Chiar legile ţării le interzic copiilor vizionarea anumitor filme care pot produce grave daune sănătăţii lor psihice și procesului educativ. Oare Dumnezeu nu are voie să-i protejeze pe copiii Săi de efectele negative ale unui adevăr pentru care ei nu sunt suficient de maturi ca să-l cunoască fără să le aducă daune? Ar trebui să ne examinăm cu mai mare atenţie pentru a vedea dacă nu cumva înţelegerea noastră cu privire la Dumnezeu este prea îngustă și deformată și, în loc să ne recunoaștem micimea și îngâmfarea, căutăm să-i coborâm pe Dumnezeu și pe profeţii Săi la nivelul nostru pentru a ne îndreptăţi. În zadar facem paradă de SOLA SCRIPTURA, dacă facem din ideile noastre unitate de măsură pentru Dumnezeu și profeţii Săi! Aici nu susţinem că liderii Bisericii Adventiste au procedat întotdeauna în mod ideal sau că pastorii și membrii acesteia au corespuns mereu așteptărilor lui Dumnezeu. Nu! Noi am avut și mai avem multe de reparat, multe de lepădat și multe de primit. Poate e necesar să facem unele ajustări în înţelegerea și exprimarea teologiei noastre. Dar, cu toate imperfecţiunile liderilor și


251

membrilor Bisericii Adventiste, dovezile arată că acest popor a fost și este călăuzit de Dumnezeu. Ne aflăm încă în mișcare și e bine așa. Sperăm să ne mișcăm în continuare până la capătul drumului programat să-l parcurgem. Să revenim asupra ideii centrale, și anume dacă Dumnezeu are voie să tăinuiască anumite adevăruri fără ca prin aceasta să-I fie știrbită imaginea perfectă și fără să aducă daune poporului Său. După câte înţelegem din Biblie, uneori fără să ne mintă, Dumnezeu trece sub tăcere anumite lucruri, nu numai faţă de cei ce se cred „înţelepţi și pricepuţi” (Matei 11,25), ci și faţă de cei sinceri și bine intenţionaţi. Dumnezeu nu are ca scop doar apărarea adevărului în sine (care nu trebuie să fie privit ca scop în sine), ci ridicarea oamenilor din starea lor de degradare morală și spirituală, fără să le afecteze libertatea de alegere. El urmărește să-i apere pe oameni de înșelăciunile lui Satana și să-i conducă la asemănarea cu El în caracter. Acest proces complicat cere mult tact și multă iubire. În el intră și „ascunderea” anumitor elemente de adevăr. Cel care ne-a creat cunoaște perfect modul în care funcţionează mintea omenească, cunoaște inerţia mentalităţilor, capacitatea omului de a asimila o nouă paradigmă,1 psihologia maselor în diferite contexte sociale și culturale, efectele unei schimbări în sistemul de gândire și de viaţă etc. Pe temeiul acestei cunoașteri globale și perfecte, El ne surprinde cu acţiuni care depășesc înţelegerea noastră și uneori ne tulbură. Dar încrederea pe care o avem în El ne ferește de descurajare. Să cercetăm câteva exemple de tăinuire a unor adevăruri din partea lui Dumnezeu. Sclavia. Oricât de luminat a fost Moise, Dumnezeu nu i-a descoperit că sclavia trebuie desfiinţată. Nici chiar în Noul Testament nu s-a instituit o regulă în care să se menţioneze că stăpânii de sclavi trebuie să renunţe la sclavii lor, dacă vor să fie creștini. 1

Paradigmă = model de gândire.

252


Ba chiar li se cere robilor să fie supuși stăpânilor lor. Însă principiile creștinismului, aplicate cu consecvenţă, ar fi dus cu timpul la abolirea acestei instituţii oribile. Poligamia constituia o denaturare a rânduielii stabilite de Dumnezeu la început, ca un bărbat să aibă o singură soţie. Însă această denaturare s-a înscris atât de adânc în conștiinţa oamenilor, încât întreaga societate o considera ca de la sine înţeleasă. Totuși, Isus a arătat că trebuie să se revină la idealul stabilit la început, iar oricărui slujbaș al bisericii i s-a cerut categoric să fie „bărbatul unei singure neveste” (Tit 1,12). Doctrina Sfintei Treimi. Măreţul adevăr că Dumnezeirea există ca entitate unică, manifestată în trei Persoane, n-a fost descoperit în mod explicit în Vechiul Testament, deși există indicii privitoare la pluralitatea Persoanelor Divinităţii. Puteau oare evreii să asimileze atunci această învăţătură fără să devină triteiști? Pentru a-i feri de acest tip de idolatrie, El le-a „ascuns” acest adevăr solemn. Natura Împărăţiei lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul a început să predice că „Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3,2), fără să înţeleagă natura acestei împărăţii. Chiar după ce a ajuns la închisoare, el mai nutrea speranţa că Isus Hristos îi va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană și îl va elibera și pe el din închisoare; altfel nu ar fi trimis o delegaţie la Isus pentru a-L întreba dacă El este Cel ce trebuia să vină ori s-au înșelat (Matei 11,2-6). Dumnezeu i-a „ascuns” adevărul cu privire la natura împărăţiei. Dacă ar fi știut de la început, ar mai fi predicat el oare cu același entuziasm? Când cei 12 apostoli au fost trimiși să proclame aceeași solie (vezi Matei 10,1-15), li s-a poruncit: „vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproși, scoateţi afară dracii”. Cu toate că mai târziu Isus le-a explicat că Împărăţia Sa „nu este din lumea această”, ci este de natură spirituală și că trebuie întemeiată pe sacrificiu, ucenicii n-au înţeles aproape nimic din ceea ce li se spusese. Ei s-au certat pentru locurile de frunte din împărăţie până la experienţa din „camera de sus”. Nici chiar în ziua învierii,


253

ei nu au înţeles natura Împărăţiei lui Isus Hristos și nu puteau crede că El a înviat. Cuvintele celor doi ucenici care mergeau spre Emaus în seara zilei învierii, „noi trăgeam nădejde”, exprimă starea ucenicilor în general. Speranţele lor s-au prăbușit, deși sosise momentul în care să triumfe. Apostolii predicaseră cu entuziasm apropierea împărăţiei fără să înţeleagă natura acesteia. Întrebarea care trebuie pusă este că, dacă ar fi înţeles ei natura împărăţiei a cărei apropiere o anunţau, ar mai fi proclamat-o cu aceeași râvnă și putere? Evident că, în starea spirituală în care se aflau, zelul lor s-ar fi diminuat, iar mesajul nu și-ar fi atins ţinta. Este greu de înţeles incapacitatea zeloșilor critici ai lui W. Miller și ai adepţilor săi de a observa asemănarea dintre experienţa acestora și experienţa apostolilor! Și unii și alţii au vestit un mesaj al cărui conţinut nu l-au înţeles în timp ce îl vesteau. Și unii și alţii au fost dezamăgiţi. Este greu de dovedit că drama milleriţilor a fost mai mare decât cea a urmașilor Mântuitorului. Și unii și alţii s-au înșelat în așteptări și au suferit îngrozitor. Și apostolii și milleriţii aveau dreptate când spuneau că s-a împlinit vremea, și unii și alţii s-au înșelat în ce privește evenimentul pe care-l așteptau. Aveau dreptate în ce privește timpul, dar nu aveau dreptate în ce privește evenimentul. Și într-un caz și în altul, într-un fel, Dumnezeu „a acoperit” greșeala și astfel s-au creat condiţii pentru a le fi testată încrederea în Dumnezeu, răbdarea și statornicia, dar și pentru a primi o lecţie împotriva credulităţii și lipsei de rigoare în gândire. Apostolii au învăţat astfel că Împărăţia cerurilor nu este din lumea aceasta, iar milleriţii au învăţat că Sanctuarul nu era pământul, ci Templul lui Dumnezeu, în care El Își are reședinţa și în care urma să înceapă judecata. De ce oare nu îi acuză criticii pe apostoli? De ce nu-i declară mincinoși, conduși de duhul cel rău, înșelători și ipocriţi? Desigur, ar fi neadevărat. Dar același lucru se poate spune și despre Miller și susţinătorii săi. De ce totuși aceștia sunt împroșcaţi cu atâtea

254


invective, din moment ce eroarea a fost comisă în condiţii de onestitate? Același lucru este adevărat și în cazul lui Ellen White. Acuzaţia de fraudă este total lipsită de bază reală. Data revenirii în glorie a lui Isus Hristos. Apostolii și primii creștini doreau mult să știe când va reveni Isus în glorie. Dar Isus „le-a ascuns” acest adevăr, afirmând că nici El nu-l știe. De aici unii au tras concluzia pripită că Isus nu putea fi egal cu Tatăl, deoarece nu era atotștiutor. În realitate, la întruparea Sa ca om, Isus a ales în mod voluntar să-Și asume condiţia de om, lăsând în mâinile Tatălui prerogativele Sale divine, pe care Și le-a reluat după înviere. Dar în timpul existenţei Sale ca om, Isus știa doar ce Îi descoperea Tatăl. În sensul acesta, El nu cunoștea data revenirii Sale. Dar, dacă era necesar pentru ucenici să cunoască data respectivă, Domnul Isus putea să primească această informaţie și să le-o comunice. Însă n-a făcut acest lucru, fiindcă nu era necesar. Ba, mai mult, ar fi fost foarte dăunător. Imaginaţi-vă că Mântuitorul le-ar fi spus că va reveni după aproximativ două mii de ani! Credeţi că ar fi valorificat bine timpul vieţii lor? Personal nu cred. De aceea, pur și simplu Domnul „le-a ascuns” acest lucru. Dar iubitorul lor Domn le-a ascuns și alte lucruri, din dragoste pentru ei. „Mai am să vă spun multe lucruri – afirma El în seara dinaintea răstignirii – dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,12). E greu de acceptat acest lucru? Este posibil ca orgoliul nostru să protesteze împotriva faptului că Dumnezeu Și-a rezervat dreptul de a ascunde de noi anumite lucruri (vezi Deuteronom 29,29). Singura alternativă este să încercăm să-I luăm locul, ceea ce înseamnă idolatrie. Dacă lucrurile stau astfel, cum se justifică acuzaţia de blasfemie împotriva lui Ellen White, care a susţinut că Dumnezeu a ascuns cu mâna Sa o anumită greșeală făcută de milleriţi, sau acuzaţia că este un profet mincinos pentru că Dumnezeu nu i-a arătat toţi sateliţii planetelor Jupiter și Saturn din sistemul nostru solar? N-ar fi oare cazul ca aceia care Îi pretind lui Dumnezeu să nu le ascundă


255

nimic să-și supună mai degrabă voinţa în faţa înţelepciunii nemărginite a Celui Atotputernic? Dumnezeu nu i-a descoperit lui Joseph Bates mai mulţi sateliţi decât credea el că există. Dacă ar fi făcut altfel, suspiciunile acestuia s-ar fi accentuat și ar fi respins în continuare mesajele comunicate de Dumnezeu prin viziuni. Dar, prin descrierea constelaţiei Orionului l-a făcut să înţeleagă că lui Ellen White i s-au arătat mai multe lucruri decât cunoștea el. Pe de altă parte, Dumnezeu nu l-a minţit. El nu i-a spus lui Ellen că plantele respective aveau numai atâtea luni câte i-au fost arătate ei, ci, pur și simplu, i-a arătat doar atâtea, fără să-i spună dacă mai există sau nu altele. În mod asemănător, Dumnezeu nu le-a făcut cunoscut lui Miller și colegilor săi că ei se înșală în ce privește evenimentul care urma să aibă loc în anul 1844. Nu El i-a înșelat, ci i-a lăsat să se înșele, ca și pe Ioan Botezătorul și pe apostoli. Dacă Miller și colaboratorii lui ar fi știut că Isus nu va veni la data stabilită, datorită slăbiciunii omenești, n-ar mai fi predicat cu atâta entuziasm și nu s-ar mai fi putut crea climatul pentru un test spiritual veritabil. Este necesar să fie trecute sub tăcere anumite aspecte ale adevărului pentru ca examenul să-și poată atinge scopul. Dacă Dumnezeu i-ar fi spus lui Moise pe muntele Nebo, unde și-a încheiat alergarea din această lume, că are de gând să-l învie de îndată, Moise și-ar fi încheiat viaţa în triumf și n-ar fi simţit din plin urmările păcatului său. Dar Dumnezeu i-a ascuns planul Său cu el, pentru ca moartea lui Moise să fie eficientă. Chiar și pentru Mântuitorul lumii a fost programat în Planul de Mântuire un moment de supremă testare, în care Tatăl Și-a ascuns faţa pentru ca Isus, Înlocuitorul nostru, să ia decizia sacrificiului suprem în condiţii de incertitudine a învierii din morţi, oferindu-Se astfel ca jertfă totală. La fel i s-a ascuns și lui Avraam faptul că Dumnezeu va interveni în momentul în care va fi pe punctul de a-și sacrifica fiul. Dacă n-ar fi procedat așa, testul nu ar fi fost convingător.

256


Într-adevăr Dumnezeu ascunde temporar unele adevăruri, ca să descopere altele, care altfel n-ar putea fi cunoscute niciodată. 8. Aprobarea fixării de către Joseph Bates a timpului revenirii în 1851 Acuzaţia: Doamna White și soţul ei au susţinut părerea lui Joseph Bates, anunţată în 1850, că Isus Hristos va reveni în toamna anului 1851, după șapte ani de la 1844. Doamna White a făcut repetate declaraţii, din care rezultă că ea a crezut că Bates avea dreptate. Câteva luni înainte de termenul fixat, James White și soţia sa au renunţat la această părere și la ideea că nu mai există iertare pentru păcătoși.

Acuzaţia prezentată mai sus ţintește să demonstreze că Ellen White era un profet fals, bazându-se pe presupunerea că, întrucât erau săraci, James White și soţia sa ar fi intenţionat să profite de influenţa și mijloacele materiale de care dispunea Bates, de aceea i-au susţinut părerea. Ca argumente, criticii au citat susţinerea lui Joseph Bates și au pretins că din scrierile lui Ellen White rezultă că ea a împărtășit ideea lui Bates. Într-adevăr, Joseph Bates a enunţat ideea că Isus urma să revină în 1851, într-o broșură de 16 pagini, scrisă în 1850, în care a comentat ritualul săvârșit de marele preot în Sfânta Sfintelor din cortul din pustie și din templul din Ierusalim, cu ocazia Zilei de Ispășire a evreilor. Cu acest prilej, marele preot stropea cu sânge de șapte ori altarul de aur din templu și spre chivotul cu Legea morală. Bates a interpretat astfel ritualul: Eu cred în mod deplin că cele șapte pete de sânge stropite pe altarul de aur și înaintea tronului de har reprezintă durata procedurilor de judecată asupra sfinţilor în viaţă, care are loc în Sfânta Sfintelor.1 Pentru Bates, cele șapte pete de sânge, stropite pe altar și în faţa chivotului, reprezentau șapte ani, cuprinzând perioada 1844-1851. 1 Joseph Bates, An Explanation of the Typical and Anti-typical Sanctuary, 1850, pag. 10.


257

Această părere trebuie să se fi născut în mintea lui Bates nu mai devreme de anul 1850. Altfel, acest om de acţiune ar fi vestit-o mai înainte. În acest caz, dacă există dovezi că familia White a crezut și susţinut teoria revenirii Domnului Isus în 1851, aceste dovezi trebuie căutate în scrierile lor, produse în intervalul 1850 – vara anului 1851. Unul dintre pasajele scrise de Ellen White și considerat ca oferind dovada că ea a crezut și a susţinut teoria lui Bates este următorul: Am văzut că unii consideră revenirea Domnului ca fiind prea departe. Timpul s-a prelungit cu câţiva ani mai mult decât s-au așteptat ei, de aceea ei cred că timpul încă va mai continua câţiva ani și în felul acesta minţile lor sunt îndepărtate de la adevărul prezent spre lume... timpul în care Isus va rămâne în Sanctuar este aproape sfârșit și timpul poate să mai dureze foarte puţin.1 Oricare ar fi înţelesul acestor cuvinte, ele nu pot fi considerate că ar susţine teoria lui Bates, deoarece au fost tipărite în 1849, iar opinia acestuia a apărut cândva în anul 1850. Ellen White nu putea susţine o teorie care încă nu fusese elaborată. Afirmaţiile criticilor, că cele scrise de Ellen White aici sunt din „septembrie 1850”, nu pot fi justificate. Un alt pasaj în care criticii pretind că Ellen White susţine teoria lui Bates este următorul: Într-o viziune dată la 27 iunie 1850, îngerul care mă însoţea a spus: „Timpul este aproape sfârșit. Reflectaţi voi chipul minunat al lui Isus, așa cum trebuie?”... Am văzut că va trebui să aibă loc o pregătire între cei care au îmbrăţișat adevărul în ultima vreme... și (va fi) numai o scurtă vreme în care să se înfăptuiască aceasta.2 Se pare că cea mai puternică dovadă pe care criticii o aduc pentru a justifica pretenţia lor că Ellen White a crezut și a susţinut 1

E. G. White, To Those Who Are Receiving the Seal of the Living God, 31 ian. 1849. 2 Experienţe și viziuni, pag. 80.

258


părerea că Isus va reveni în toamna anului 1851 este următoarea: „Timpul este acum pe sfârșite și ceea ce ne-a luat nouă ani de zile să învăţăm, ei vor fi nevoiţi să înveţe în câteva luni”.1 Viziunea din care sunt extrase cele două fragmente citate mai sus a fost dată în iunie 1850, când e foarte puţin probabil ca familia White să fi cunoscut deja teoria lui Bates, publicată în același an. În al doilea rând, Ellen White n-a declarat că Isus va reveni „în câteva luni”, ci a spus că noii convertiţi vor trebui să înveţe în câteva luni ceea ce pionierii adventiști de ziua a șaptea au învăţat în câţiva ani. În al treilea rând, expresia „în câteva luni” o găsim într-o scrisoare nepublicată, scrisă de Ellen White în 1854, după trecerea momentului când Bates credea că Isus va reveni, moment la care, chiar după aprecierea criticilor, familia White nu mai credea în teoria lui Bates. Iată un fragment din scrisoarea amintită: „Adevărul pe care noi l-am învăţat în ani de zile trebuie învăţat în câteva luni de către aceia care îmbrăţișează acum mesajul celui de-al treilea înger”.2 Se observă că nici una dintre pretinsele dovezi prezentate de critici pentru a-și susţine acuzaţia împotriva lui Ellen White, că ea ar fi crezut și susţinut teoria lui Joseph Bates privitoare la revenirea lui Isus Hristos în 1851, nu rezistă unei examinări obiective. Concluzia este că Ellen White nici n-a susţinut, nici n-a crezut în teoria lui Bates. Același lucru se poate afirma și despre James White, soţul ei. Mai mult, în relatarea viziunii publicate în 21 iulie 1851, Ellen White avertizează împotriva fixării de date privitoare la revenirea lui Isus: Am văzut că unii produc un entuziasm fals, care decurge din fixarea de date... Această solie poate sta pe propria ei temelie și nu are nevoie de fixarea unui anumit timp pentru a fi întărită... Am văzut că unii făceau orice lucru cu gândul la toamna următoare, făcând calcule privitoare la timpul 1 2

Idem, pag. 83. Citat de Francis D. Nichol în Ellen G. White and Her Critics, pag . 259.


259

acela... Aceasta este o greșeală, pentru că, în loc de a merge la Dumnezeu zilnic pentru a-și cunoaște datoria prezentă, ei privesc înainte și fac socoteli, ca și cum lucrarea s-ar încheia în toamna aceasta, fără să caute să-și cunoască zilnic datoria faţă de Dumnezeu.1 Nu există aici nici un indiciu care să dea de înţeles că Ellen White și-ar fi schimbat vreo părere susţinută anterior. După câte știm este prima ei luare de poziţie împotriva teoriei lui Bates, pe care n-a susţinut-o niciodată, ci, prima dată când s-a referit la ea, a combătut-o. Nici James White, care era redactorul revistei din care am citat, n-a scris niciodată vreun rând în favoarea teoriei lui Bates, nici nu a publicat vreun articol în care să combată teoria.2 În articolul său, cu subtitlul „Elementul timp în relaţie cu doctrina celei de-a doua veniri a lui Hristos”, el deschide discuţia astfel: Este binecunoscut că unii dintre fraţii noștri au învăţat că marea lucrarea de mântuire pentru rămășiţă, prin mijlocirea Marelui nostru Preot, se va termina în anul al șaptelea de la încheierea perioadei de 2300 de zile, în toamna anului 1844. Pe unii care au învăţat astfel îi stimăm foarte mult, îi iubim ca fraţi cu căldură și simţim că ne este greu să spunem ceva care să le rănească sentimentele. Totuși, nu ne putem reţine să prezentăm câteva motive pentru care noi nu suntem de acord cu timpul (fixat, n.a.).3 După această introducere, James White prezintă șapte motive împotriva teoriei lui Bates, pe care nu le mai enumerăm aici. Dar considerăm că cele descrise până acum, ca răspuns la acuzaţia adusă, sunt suficiente pentru cei ce doresc să cunoască adevărul. 1

E. G. White, Review and Herald Supliment, 21 iulie 1851. Vezi Review and Herald, editorialul Our Present Work, 19 aug. 1851. 3 Idem, pag. 13. 2

260


Susţinerea că motivul acceptării cu ușurinţă a teoriei lui Bates, privitoare la timpul revenirii lui Isus, era că familia White avea mare nevoie de influenţa și finanţele acestuia se întemeiază doar pe presupuneri și este contrară faptelor. Realitatea este că până în toamna anului 1844, Bates avusese mare influenţă, dar, după ce a început să promoveze idei teologice, specifice grupării adventiste de ziua a șaptea, situaţia s-a schimbat. În ce privește situaţia financiară a lui Joseph Bates, știm că, în vara anului 1846, el își epuizase deja toate fondurile de care dispunea, provenite din economiile lui din timpul când fusese căpitan de vapor. Vânduse totul și investise în cauza pe care o îmbrăţișase. În acel an, 1846, James White l-a întâlnit pe Bates, care începuse să scrie o carte despre Sabatul zilei a șaptea. Deabia se așezase la lucru, când soţia sa l-a rugat să-i cumpere niște făină. Când s-a întors de la magazin cu un pachet mic de făină, soţia a fost uimită și l-a întrebat de ce n-a cumpărat mai multă. Când Bates i-a răspuns că dăduse ultimii lor bani pe cele două kilograme de făină, aceasta a izbucnit în plâns și l-a întrebat cum se vor descurca. „Domnul Se va îngriji”, răspunse fostul căpitan și proprietar de vapor, acum falimentar pentru generozitatea lui. Și Dumnezeu S-a îngrijit. În această situaţia l-a cunoscut James White. Vă daţi seama ce ajutor financiar putea el să acorde familiei White, aflată în sărăcie ca și el!1 Ellen White a fost criticată și pentru faptul că a crezut că revenirea lui Isus Hristos este foarte aproape și că timpul era pe sfârșite. De aceea apela la noii convertiţi să-și însușească în câteva luni cunoașterea învăţăturilor biblice pentru timpul prezent, pentru a fi gata să-L întâmpine pe Mântuitorul și să obţină biruinţa creștină. Este oare justificată critica adversarilor ei? Priviţi o clipă la ceea ce a scris apostolul Pavel sub inspiraţie: „Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua...” (Romani 13,12). „Încă puţină, foarte 1 Vezi J. N. Loughborough, The Great Second Advent Movement, pag. 251-252.


261

puţină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei 10,37). Iar vizionarul Ioan pe insula Patmos adaugă cuvintele lui Isus: „Iată eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui” (Apocalipsa 22,12). Dacă e justificată critica făcută de adversarii lui Ellen White, pentru că afirmase că timpul este scurt, că aproape a trecut etc., de ce nu i-am critica pe apostoli și pe Domnul Isus, care au susţinut aceleași lucruri cu o mie nouă sute de ani în urmă? 9. Împrumuturi literare făcute de Ellen White Acuzaţia: În unele din cărţile sale, Ellen White a copiat mult de la alţi scriitori, fără să menţioneze lucrul acesta și fără să folosească semnele citării, pretinzând totuși că tot ce a scris erau revelaţii primite din cer. În 1883, ea a publicat cartea Schiţe din viaţa apostolului Pavel, în care a preluat mult material din cartea scrisă de Conybeare și Howson Viaţa și epistolele sfântului apostol Pavel (1852). Editorii declară că lucrarea atribuită lui Ellen White a fost scrisă „cu ajutorul Duhului Sfânt”, înșelând astfel pe cititori, deoarece cartea era în mare parte copiată. Editorii cărţii scrise de Conybeare și Howson (susţin criticii) au ameninţat pe Ellen White cu darea în judecată, dacă nu va retrage cartea din circulaţie; astfel cartea a fost retrasă. În același fel, cartea Tragedia veacurilor conţine mult material din alte cărţi cum ar fi Istoria Sabatului de J.N. Andrews, Istoria valdenzilor de Wylie, Istoria Reformaţiunii de D’Aubigné, Sanctuarul de U. Smith, Viaţa lui William Miller de James White și din alte cărţi, în timp ce se pretindea că fiecare rând este inspirat. Ellen White a plagiat, a comis furt literar copiind de la alţi scriitori, fără să pună citatele între ghilimele și fără să recunoască paternitatea ideilor furate. Cartea Hristos, Lumina lumii cuprinde mult material preluat de la alţi scriitori.

262


a. Generalităţi

Cele de mai sus constituie câteva dintre acuzaţiile aduse de critici lui Ellen White, privitoare la ceea ce aceștia numesc „plagiat” sau „furt literar”. Criticii au zăbovit mult asupra acestui tip de acuzaţii prin care au sperat și speră încă să-i convingă pe mulţi că Ellen White nu a fost un profet adevărat și nu este demnă de crezare. Înainte de a continua lectura acestei cărţi, cititorul este rugat să se întoarcă la capitolul 2 pentru a revedea secţiunea IV/8 și la capitolul 3, secţiunea III/4, în care este tratată problema împrumuturilor literare ale scriitorilor biblici și ale lui Ellen White. Pentru evaluarea corectă a procedeelor literare și a mijloacelor de expresie întrebuinţate în cărţile lui Ellen White, este necesar să cunoaștem bine felul în care Dumnezeu, sursa oricărui adevăr, i-a călăuzit pe profeţi în primirea și comunicarea mesajelor pe care El li le-a încredinţat și pe care aceștia urmau să le aducă la cunoștinţa oamenilor. Dacă nu suntem interesaţi să denaturăm adevărul, vom descoperi că profeţii biblici au împrumutat, uneori în mare măsură, părţi din scrierile altor autori, inspiraţi sau neinspiraţi, din literatura apocrifă sau chiar din literatura păgână, pentru a-și exprima ideile pe care le-au primit de la Dumnezeu și le-au transmis ca atare oamenilor prin viu grai sau scris. Dumnezeu i-a inspirat pe profeţii Săi, care au scris sau le-au vorbit oamenilor în numele Lui. Orice adevăr este de la Dumnezeu, indiferent cine l-ar fi rostit sau scris. Dacă un profet a folosit cuvintele unui scriitor sau învăţător din afara poporului evreu sau chiar din literatura necreștină, pentru a-și exprima ideile inspirate, faptul acesta n-ar trebui să tulbure pe nimeni și n-ar trebui să ducă la concluzia că profetul n-a fost inspirat sau că autorul din ale cărui scrieri a împrumutat este inspirat. Când apostolul Pavel citează din literatura greacă în faţa filosofilor greci din Atena, afirmând: „În


263

El avem viaţa, mișcarea și fiinţa. Suntem din neamul Lui” (Fapte 10,28), el nu vrea să spună că Epimenides și Aratus, din care citează, au devenit profeţi inspiraţi, ci, pur și simplu, el spune un adevăr rostit și scris de niște păgâni, adevăr care avea mai multă putere de penetrare în minţile acelor gânditori decât un citat din Vechiul Testament. Preocuparea esenţială a lui Dumnezeu în relaţia Sa cu profeţii era ca aceștia să înţeleagă corect mesajul transmis pe căi supranaturale și să-l comunice fără să-l denatureze. Dacă sunt împlinite aceste condiţii, forma sau mijloacele prin care este comunicat mesajul nu contează prea mult. Important este ca el să ajungă unde trebuie și să-și atingă scopul. Profetul trebuie să se supună mai întâi directivelor lui Dumnezeu, și nu baremurilor stabilite de oameni. O altă idee pe care am tratat-o în capitolul despre inspiraţie este că, în general, profeţii n-au fost inspiraţi în mod verbal, ci în mod dinamic. Altfel spus, ei n-au primit de la Dumnezeu cuvintele, ci ideile. Acestea pot fi exprimate în cuvinte diferite, dar corespunzătoare scopului urmărit. Potrivit acestei concepţii, un scriitor inspirat poate întrebuinţa diferite cuvinte pentru a-și prezenta mesajul; poate folosi materiale diferite pentru a se adresa diferitelor categorii de ascultători, așa cum constatăm în cazul celor patru evangheliști sau în cazul apostolului Pavel care, în epistolele sale, adoptă procedee diferite, corespunzătoare nevoilor destinatarilor. La fel a procedat și Ellen White. Neînţelegerea felului în care Dumnezeu i-a inspirat pe profeţi constituie una dintre cauzele pentru care Ellen White a fost aspru criticată de cei ce considerau că El i-a inspirat pe profeţi cuvânt cu cuvânt, în mod verbal sau mecanic. Unul din acești critici a fost și Dudley Canright, despre care am vorbit în cap. 4 al acestei lucrări. El n-a putut pricepe că profetul își poate revizui forma în care se exprimă, poate schimba cuvinte, propoziţii sau fraze, poate adăuga sau șterge, poate extinde o lucrare și-i poate îmbunătăţi

264


stilul sau maniera de prezentare. De aceea a criticat cu asprime revizuirea primelor patru volume de Mărturii din 1883-1885. b. Definirea plagiatului

Redau aici definiţia Dicţionarului explicativ al limbii române: a plagia – a-și însuși, a copia, total sau parţial, ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creaţii personale; a comite un furt literar, artistic sau știinţific. În secolul al XIX-lea, în care Ellen White și-a scris cea mai mare parte a lucrărilor sale, împrumuturile literare, chiar dacă nu erau evidenţiate prin semnele citării, nu erau considerate ilegale. Cu timpul, și mai ales astăzi, preocuparea pentru drepturile autorilor a devenit foarte pronunţată. Definirea plagiatului sau a furtului literar trebuie făcută în cadrul regulilor și gândirii timpului în care a fost realizată lucrarea în discuţie. Ellen White nu poate fi judecată după regulile de astăzi privitoare la drepturile de autor. Pentru a stabili infracţiunea de plagiat sau de furt literar, trebuie să se ţină seama de cantitatea materialului împrumutat, care nu se reduce la câteva rânduri, ci trebuie să cuprindă o mare parte din opera copiată, a cărei valoare comercială este astfel diminuată și însușită parţial de copiator. Dar, în stabilirea vinovăţiei, nu se are în vedere doar cantitatea, ci și calitatea materialului împrumutat, natura și scopul selecţiei făcute, gradul în care folosirea materialului poate diminua profitul autorului cărţii din care s-a copiat etc. Aspectul legal al plagiatului trebuie să ţină seama de punctul de vedere al generaţiei care estimează, punct de vedere care se schimbă în timp. Sub aspect moral, plagiatul este încercarea unui scriitor de a-și înșela cititorii, făcându-i să creadă că întreaga lucrare semnată de el este a sa, în timp ce în realitate ea nu este rodul gândirii sale, ci este opera altui autor. Plagiatorul speră întotdeauna că înșelăciunea sa nu va fi descoperită.


265

c. Acuzatorul plagiator

Se știe că Dudley Canright, unul dintre cei mai aprigi acuzatori ai lui Ellen White, a publicat în 1878 o carte cu titlul Biblia din ceruri, titlu luat de la o carte scrisă de fostul pastor adventist Moses Hull, publicată în 1863. Ambele cărţi au fost tipărite la tipografia adventistă din Battle Creek. Comparând cele două cărţi, se constată că D. M. Canright a extras mult material din cartea lui Moses Hull, care a devenit curând un spiritist plin de zel. Deși a preluat pagini întregi de la Moses Hull, Canright nu evidenţiază aceasta în nici un fel. Dacă spaţiul ne-ar permite, am reproduce aici o pagină din cartea lui Canright și pasajele pe care le-a copiat din cartea cu același titlu a lui Hull, însă nu e cazul.1 Exemplul arată doar lipsa de scrupule a acestui pretins apărător al adevărului, care nu-și aplică lui însuși regulile după care o condamnă pe Ellen White. În nici una dintre scrierile sale, ea nu a împrumutat pasaje atât de lungi, copiate cuvânt cu cuvânt, cum a făcut Canright. Această practică nu era neobișnuită pe timpul acela și nici nu este cazul s-o condamnăm. Dar, când cineva critică o practică, în timp ce el însuși o folosește în mai mare măsură decât cel criticat, avem de-a face cu un ipocrit fără scrupule. d. Adevărul despre cartea Tragedia veacurilor

Marea confruntare dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana, desfășurată de-a lungul întregii istorii a planetei noastre este tema centrală a tuturor scrierilor lui E. G. White și mai ales a seriei Conflictul veacurilor, care conţine cele cinci cărţi scrise de Ellen White când a ajuns la maturitate literară: Patriarhi și profeţi, Profeţi și regi, Hristos, Lumina lumii, Faptele apostolilor și Tragedia veacurilor. În special ultima dintre cărţile enumerate aici reflectă cu cea mai mare forţă această confruntare. 1

Vezi D. M. Canright, The Bible from Heaven, pag. 288, comparată cu Moses Hull, The Bible from Heaven, pag. 168.169.

266


Ideile cuprinse în aceste cărţi existau în embrion încă din 1858, când a apărut primul volum din seria Spiritual Gifts, intitulat Marea luptă dintre Hristos și îngerii Săi și Satana și îngerii lui. Cartea de 219 pagini, inclusă ca parte finală a ceea ce numim astăzi Experienţe și viziuni, constituia cea dintâi relatare a viziunii pe care Ellen White o avusese în primăvara acelui an. Ea începea cu apariţia răului și se încheia cu eliminarea acestuia din univers. Tema acestui mare conflict s-a dezvoltat în următoarea serie de patru volume, intitulată The Spirit of Prophecy (Spiritul profeţiei), apărută între anii 1870 și 1884. Ultimul volum al seriei este intitulat „Marea luptă dintre Hristos și Satana, de la distrugerea Ierusalimului până la sfârșitul controversei”. Cartea a fost retipărită de mai multe ori până în 1888, an în care a fost reeditată, îmbogăţită și unele părţi ale ei rescrise, pentru a întâmpina mai bine nevoile spirituale ale celor aflaţi în afara Statelor Unite, în special ale celor din Europa, unde lucrarea adventistă începuse de curând. Textul acestei lucrări a rămas neschimbat până în 1911, când a fost nevoie de înnoirea plăcilor tipografice, uzate din cauza repetatelor întrebuinţări. În acel an (1911), au fost făcute anumite revizuiri minore pentru eliminarea ambiguităţilor, plasarea între ghilimele a pasajelor luate de la alţi scriitori și indicarea surselor de la care au fost împrumutate. Ediţiei din 1888 a cărţii Marea luptă sau Tragedia veacurilor, cum mai este numită, i-a fost adăugată o prefaţă scrisă de Ellen White, care a fost păstrată ca introducere și la ediţia din 1911 și pe care o putem citi și în actualele ediţii. În această prefaţă, Ellen White menţionează faptul că a citat din diferiţi autori, explicând și motivul pentru care a procedat așa, și valoarea acestor împrumuturi în cadrul acestei lucrări. Iată cuvintele ei: Marile evenimente care au marcat progresul Reformei în veacurile trecute sunt fapte istorice binecunoscute și unanim recunoscute de lumea protestantă; ele sunt fapte pe care nimeni nu le poate ignora. Istoria aceasta am


267

prezentat-o pe scurt în armonie cu scopul cărţii... În unele cazuri, acolo unde istoricul a grupat evenimentele, pentru ca să îngăduie pe scurt o vedere cuprinzătoare a subiectului sau a rezumat amănuntele într-un mod potrivit, cuvintele lui au fost citate, dar, în unele cazuri, nu s-a indicat sursa, deoarece citările nu sunt făcute pentru a da autoritate autorului, ci pentru că declaraţia lui permite o prezentare ușoară și convingătoare a subiectului. Relatând experienţa și vederile altora, care au promovat lucrarea de Reformă în zilele noastre, s-au folosit în același fel lucrările lor publicate...1 Scopul urmărit de autoare prin publicarea cărţii este arătat limpede: Scopul acestei cărţi este acela de a înfăţișa scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire; de a descoperi cursele lui Satana și mijlocul prin care i se poate împotrivi cu succes; de a prezenta o soluţie satisfăcătoare a marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii și a sorţii finale a păcatului, încât să descopere dreptatea și mila, manifestate de Dumnezeu faţă de făpturile Sale, precum și acela de a arăta natura sfântă, neschimbătoare a Legii Sale.2 Ellen White arată și sursa din care ea și-a extras informaţiile esenţiale pentru a promova aceste obiective fundamentale: Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele luptei îndelungate dintre bine și rău au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi s-a îngăduit să privesc lucrarea, în diferite veacuri, a marii lupte dintre Hristos, Prinţul vieţii și Autorul mântuirii noastre, și Satana, prinţul răului, autorul păcatului, primul călcător al sfintei Legi a lui Dumnezeu... 1

E. G. White, Tragedia veacurilor, Editura Viaţă și Sănătate, București, 2002, pag. 13. 2 Idem, pag. 13.14.

268


Aceste dezvăluiri erau necesare, pentru că: în marea luptă finală, Satana va folosi aceleași procedee, va manifesta același spirit și va lucra în același scop ca și în veacurile precedente. Cele petrecute în trecut se vor repeta, cu excepţia faptului că lupta viitoare va fi marcată de o așa intensitate, cum lumea n-a mai văzut niciodată.1 După cum se poate vedea cu ușurinţă, ţinând seama de faptul că introducerea din care am citat exista încă din anul apariţiei acestei cărţi (Tragedia veacurilor – 1888), Ellen White n-a încercat niciodată să ascundă felul în care și-a pregătit și scris lucrarea; n-a tăgăduit realitatea împrumuturilor din alte surse, fie ele dinăuntrul sau din afara bisericii. Cărţile din care ea a citat se aflau în multe dintre bibliotecile adventiștilor. Chiar înainte de apariţia ediţiilor din 1884 și 1888 ale cărţii în discuţie, Ellen White îndemnase frăţietatea să le citească pentru că lecturarea lor „va fi interesantă și profitabilă”.2 Susţinerea criticilor că, la apariţia ediţiei din 1884 a cărţii Tragedia veacurilor, unii dintre „fraţii conducători” care au citit-o „au descoperit că era luată în mare măsură din alte publicaţii” și ca urmare „au protestat energic faţă de Ellen White”, nu are nici un temei în realitate. Dacă n-ar fi așa, ţinând seama de cele menţionate mai sus, ar însemna că Ellen White s-ar fi expus în mod deliberat, ca fiind vinovată de furt literar și fraudă profetică. Însă documentele care stau la dispoziţia bisericii din anul 1884 și următorii nu fac nici o aluzie că s-ar fi ridicat proteste din rândurile membrilor bisericii împotriva împrumuturilor făcute de Ellen White 1

Idem, pag. 12. Review and Herald, 26 dec. 1882, pag. 789. În aceeași publicaţie din 11 dec. 1883, pag. 783, se află o listă a cărţilor de referinţă valoroase, oferite spre vânzare, între care se află și Istoria Reformaţiunii de d’Aubigne, din care Ellen White a citat mai mult. 2


269

în scrierile sale, deși revista oficială a bisericii încuraja și publica reacţiile criticilor. Afirmaţia că Tragedia veacurilor este luată în mare măsură din scrierile altora este, de asemenea, exagerată. Lucrul acesta se poate constata ușor, deoarece, cu prilejul reviziei din 1911, când au fost operate mici ajustări, s-a căutat să se introducă între ghilimele toate pasajele împrumutate de la alţi autori. Astfel, fiecare are posibilitatea să calculeze cantitatea de material împrumutat. După unele evaluări demne de încredere, această cantitate de material pentru lucrarea menţionată se ridică la 12% din total, exceptând citatele biblice.1 Dacă se ţine seama de faptul că aproximativ 2/3 din materialul citat a fost la rândul său citat de autorii cărţilor din care a extras Ellen White, rezultă că numai 4% din cartea Tragedia veacurilor este împrumutat din producţia originală a scriitorilor citaţi, restul fiind cuvintele lui Martin Luther sau ale altor reformatori sau martiri. În orice caz, cartea în discuţie este originală prin mesajul ei, prin scopurile urmărite, prin organizarea materialului, prin conţinutul revelat și prin influenţa spirituală pe care o exercită asupra cititorilor onești. e. Schiţe din viaţa apostolului Pavel

Această lucrare a lui Ellen White, apărută în 1883, este considerată de critici ca fiind copiată în mare măsură din cartea Viaţa și epistolele apostolului Pavel, apărută în 1852 și semnată de Conybeare și Howson. Ea era binecunoscută printre adventiștii de atunci și fusese răspândită în biserică înainte de apariţia cărţii Schiţe din viaţa apostolului Pavel. Fusese oferită și ca premiu pentru cei ce se abonau la revistele Review and Herald și Signs of the Times.2 Ellen White a apreciat-o în mod elogios astfel: „Viaţa 1 2

Vezi Francis D. Nichol, op. cit., pag. 420. Vezi Review and Herald, 2 și 11 iulie 1883.

270


apostolului Pavel, scrisă de Conybeare și Howson, este foarte valoroasă și este una dintre rarele cărţi folositoare pentru cei ce studiază cu stăruinţă Noul Testament”.1 Când Ellen White a scos cartea Schiţe din viaţa apostolului Pavel, ea era pe deplin conștientă că adventiștii vor recunoaște în aceasta unele pasaje împrumutate din lucrarea lui Conybeare și Howson. (Cartea acestora fusese folosită de adventiști și ca material auxiliar pentru studiile Școlii de Sabat). Ea nu considera împrumuturile literare ca fiind ceva dezonorant, iar procedeul se armoniza perfect cu concepţia ei despre inspiraţie, potrivit căreia profetului nu i se interzicea să folosească material din scrierile altora pentru a exprima mesajul primit de la Dumnezeu. De aceea n-a căutat în nici un fel să se ascundă. Cartea în discuţie conţine o serie de lecţii spirituale încadrate în faptele istorice relatate. Însă afirmaţia criticilor că lucrarea lui Ellen White este „copiată în mare măsură” din cartea lui Conybeare și Howson este mult exagerată. Cercetările au arătat că materialul împrumutat de Ellen White din cartea menţionată, care include expresii, propoziţii, parafrazări și citate, se ridică la aproximativ 7% în cartea scrisă de ea. Unele pasaje împrumutate de Ellen White fuseseră, la rândul lor, luate de către autorii de la care ea împrumutase, fără să se menţioneze sursa originală. Într-o notă de subsol, autorii doar menţionează că „unele lucrări ne-au dat sugestii folositoare și, în anumite cazuri, au fost adoptate chiar cuvintele”.2 O altă lucrare importantă din care Ellen White a împrumutat aproximativ 2% în lucrarea menţionată anterior este Viaţa și lucrarea sfântului apostol Pavel de F. W. Farrar (New York, 1879). În prefaţa cărţii sale, Farrar recunoaște deschis că „toţi cercetătorii vieţii sfântului Pavel sunt îndatoraţi lui Conybeare și 1 2

Semnele timpului, 22 febr. 1883, pag. 96. Vezi Francis D. Nichol, op. cit., pag. 424. 425.


271

Howson, însă el menţionează imediat că lucrarea sa a fost „scrisă în mare măsură cu un alt scop și dintr-un alt punct de vedere”.1 Cartea de care ne ocupăm, Schiţe din viaţa apostolului Pavel, este una dintre cele mai apreciate cărţi ale autoarei și a fost reeditată de două sau de trei ori. Multe exemplare au fost distribuite ca premii pentru cei abonaţi la revistele bisericii și răspândite de „Societatea de tratate” a bisericii. După aproximativ doisprezece ani de la apariţie, stocul fiind epuizat, i s-a făcut lui Ellen White propunerea pentru o nouă ediţie. Ea însă n-a dat curs propunerii, deoarece dorea să scrie o carte similară, dar mult îmbogăţită, care să cuprindă activitatea apostolilor după înălţarea Mântuitorului. Planul a fost realizat abia în anul 1911, când a apărut cartea Faptele apostolilor, care a luat locul cărţii Schiţe din viaţa apostolului Pavel. Unul dintre critici a declarat că Ellen White și-a retras cartea din circulaţie din cauza ameninţării că va fi dată în judecată pentru plagiat de către publiciștii americani ai cărţii Viaţa și epistolele apostolului Pavel, din care Ellen White extrăsese anumite pasaje. Pentru cei care cunosc faptele, această declaraţie pare o glumă de prost gust. Ea se bazează pe presupuneri, denaturări și falsuri. N-a existat nici o ameninţare din partea celor care au publicat cartea lui Conybeare și Howson. Mai mult, nici un publicist din nici o ţară n-a adus vreodată acuzaţii împotriva lui Ellen White pe temeiul că drepturile de autor sau ale publiciștilor ar fi fost încălcate prin cărţile scrise de ea. Până în 1 iulie 1891, între Statele Unite și Marea Britanie, unde fusese scrisă cartea lui Conybeare și Howson, n-a existat nici o convenţie privitoare la protejarea drepturilor de autor. În aceste condiţii nu existau temeiuri legale pentru darea în judecată a cuiva din cauza încălcării unor drepturi de autor care nu existau. Abia din 1891 protejarea drepturilor de autor ale scriitorilor din fiecare dintre cele două ţări a fost extinsă și în cealaltă ţară. Dar 1

Ibidem, pag. 425. Farrar a fost slujitor al Bisericii Anglicane.

272


legea nu avea un caracter retroactiv și deci nu se putea aplica în nici un fel cărţii scrise de Ellen White în 1883. Dar cea mai clară dovadă că n-a existat și nu putea să existe nici un fel de ameninţare cu darea în judecată a lui Ellen White pentru plagiat este schimbul de scrisori din 1924 dintre Casa de Editură „Review and Herald” și Compania Thomas J. Crowell, care publicase cartea Viaţa și epistolele apostolului Pavel. Iată conţinutul celor două scrisori: Către Compania T. J. Crowell New York City, 15 ian. 1924 Domnilor, Cu câţiva ani în urmă, aţi publicat o cartea intitulată Viaţa și epistolele apostolului Pavel. În 1883, Compania Casei de Editură „Review and Herald” a tipărit o carte, la Battle Creek, Michigan, intitulată Schiţe din viaţa apostolului Pavel. Datorită asemănărilor de idei și cuvinte din mai multe locuri din carte, s-a susţinut multă vreme că aţi ameninţat cu darea în judecată în cazul în care cartea nu va fi retrasă din circulaţie. Această susţinere este răspândită acum în scris și m-aș bucura să știu dacă există vreun adevăr în ea. Orice informaţie pe care aţi putea să mi-o furnizaţi va fi foarte apreciată. Cu respect, al dv. (semnat) C. E. Holmes. Răspunsul nu a întârziat: Către dl. C. E. Holmes, 18 ian. 1824 511 North Grove Aven. Oak Park 111 Dragă domnule, Am primit scrisoarea dv. din 15 ianuarie. Noi publicăm cartea Viaţa și epistolele apostolului Pavel a lui Conybeare, dar aceasta nu este supusă drepturilor de autor și n-am avea nici un temei


273

pentru a deschide vreo acţiune împotriva cărţii dv. Noi nu credem că am făcut vreo obiecţiune sau că am ridicat vreo pretenţie ca aceea despre care vorbiţi. Am fi foarte bucuroși să vedem materialul tipărit la care vă referiţi, Ai dv. Compania Thomas Y. Crowell Oricine s-ar fi așteptat ca, măcar după un asemenea răspuns, criticile să amuţească, iar acuzaţiile să se stingă, însă realitatea este alta. Perseverenţa celor ce lucrează sub stindardul celui numit „tatăl minciunii” este greu de imaginat. Totuși, adevărul nu va fi înfrânt. Cu cât împotrivirea faţă de el este mai mare, cu atât va străluci mai puternic. Așadar: Nu există nici o dovadă că Ellen White ar fi căutat să-i înșele pe cititorii ei, ascunzând faptul că uneori a întrebuinţat cuvintele altora pentru a-și exprima ideile. Cantitatea și calitatea materialului împrumutat n-au afectat cu nimic interesele autorilor de la care a împrumutat. Nu se poate dovedi că vreunul din acești autori s-ar fi plâns sau ar fi acuzat-o pe Ellen White de așa ceva. Împrumuturile literare nu constituiau materialul de bază pentru temele abordate de Ellen White, ci erau doar mijloace de expresie pentru prezentarea corespunzătoare a ideilor și temelor revelate ei prin călăuzire divină. Ea n-a căutat în cărţile altora teme sau idei. Nu avea nevoie de așa ceva, deoarece mesajul esenţial i-a fost dat de Dumnezeu. Ceea ce o preocupa era găsirea formei adecvate conţinutului revelat. Standardele actuale, privind drepturile de autor, nu corespund în totul cu cele existente în urmă cu un secol sau cu un secol și jumătate. Corectitudinea unui scriitor în relaţie cu ceilalţi scriitori trebuie să fie apreciată conform standardelor existente în timpul în care acesta a scris.

274


Ellen White nu avea o concepţie verbală sau mecanică despre inspiraţie, ci dinamică. Altfel spus, ea credea că Dumnezeu nu le transmite profeţilor cuvintele în care aceștia să se exprime, decât rareori. El le comunică profeţilor mesajul prin imagini și idei, iar profetul le exprimă prin mijloacele de care dispune. Atunci când găsește la alţii un limbaj mai potrivit decât acela de care dispune personal, este gata să-l folosească. În cadrul concepţiei că inspiraţia este dinamică și nu verbală sau mecanică, pot avea loc revizuiri, ștergeri sau adăugiri, îmbunătăţiri stilistice sau de redactare ale scrierilor anterioare, cu condiţia ca aceste intervenţii să nu afecteze mesajul, fondul, conţinutul, gândurile revelate profetului. În scrierile lui Ellen White există mesaje de încurajare, avertizare, mângâiere, mustrare, îndrumări spirituale etc., care acoperă mii de pagini pe care ea le-a scris cu totul independent de alţi scriitori. La fel s-a întâmplat și în cazul prezicerilor ei inspirate. Faptul acesta se poate vedea clar din natura materialului scris. Însă acolo unde simţea nevoia să împrumute forme de exprimare, ea nu ezita s-o facă. Folosirea unor materiale istorice de către Ellen White nu era un scop în sine, ci un mijloc de a sublinia ideile revelate și de a-l pregăti pe cititor să înţeleagă evenimentele viitoare cu care se vor confrunta biserica și lumea. 10. Ellen White și secretarii ei a. Inspiraţie și asistenţă literară

Criticii o acuză pe Ellen White că vine în conflict cu realitatea atunci când afirmă: „Eu sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului în relatarea sau scrierea viziunii, ca și atunci când am viziunea”1 (s.a.), din moment ce ea a schimbat adesea ceea ce scrisese anterior și a redat mai târziu conţinutul în mod diferit, făcând ajustări, schimbări de cuvinte, propoziţii sau chiar pasaje 1

Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 293.


275

mai lungi, pentru îmbunătăţirea stilului și a valorii literare a textului. Unele dintre aceste intervenţii au fost făcute la sugestia celor ce o ajutau. Una dintre secretarele ei, Fannie Bolton, care cu anumite întreruperi a ajutat-o pe Ellen White timp de șapte ani, a afirmat că a redactat cartea Calea către Hristos în întregime „fără să fie ajutată sau să-i fie dictată de doamna White în vreo anumită măsură”. Și totuși, cartea a fost publicată a fiind „producţia doamnei White”. Prima acuzaţie decurge dintr-o concepţie greșită despre inspiraţie: concepţia inspiraţiei verbale sau mecanice, potrivit căreia fiecare cuvânt folosit pentru descrierea revelaţiilor profetului este inspirat și orice intervenţie ulterioară, făcută în textul primar, este de neconceput. Despre aceasta am discutat și nu cred că e cazul să revenim. Trebuie totuși să arătăm că pasajul citat nu constituie o bază solidă pentru susţinerea concepţiei verbaliste despre inspiraţie. Acest lucru este evident, dacă pasajul este privit în contextul lui mai larg: După ieșirea din viziune nu-mi amintesc imediat tot ce am văzut, iar lucrurile nu-mi sunt atât de clare până când nu scriu. Atunci scena se ridică în faţa mea așa cum mi-a fost prezentată în viziune și pot scrie cu ușurinţă. Uneori, lucrurile pe care le-am văzut îmi sunt ascunse după ieșirea din viziune și nu mi le pot aminti până când nu mă aflu în faţa unei adunări căreia i se aplică viziunea. Atunci lucrurile pe care le-am văzut îmi vin în minte cu putere. Eu sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului în relatarea sau scrierea viziunii, ca și atunci când am viziunea.1 Din context se vede limpede că dependenţa lui Ellen White de Duhul Domnului, când relata sau scria cele văzute în viziune, consta în readucerea în minte a scenelor care îi trecuseră prin 1

Ibidem.

276


faţă și nu în dictarea cuvintelor în care să fie prezentată viziunea. Contrar acuzaţiilor aduse de critici, Ellen White n-a învăţat niciodată și n-a pretins că a primit de la Dumnezeu fiecare cuvânt. Iată o altă declaraţie a ei: Deși sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului în scrierea viziunilor după cum sunt în primirea lor, totuși, cuvintele pe care le folosesc pentru a descrie ceea ce am văzut sunt ale mele, în afara celor care mi-au fost adresate de un înger, pe care le pun totdeauna între semnele citării.1 Pe aceeași linie de respingere a inspiraţiei verbale se înscrie și declaraţia oficială a Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste din 1883, în preambulul rezoluţiei aprobate la sesiunea din anul acela: Noi credem că lumina dată de Dumnezeu servilor Săi se obţine prin iluminarea minţii, comunicând astfel gândurile și nu chiar cuvintele în care trebuie să fie exprimate ideile (cu excepţia unor cazuri rare).2 Nu de puţine ori, Ellen White își citea manuscrisele în faţa altora, nu pentru ca aceștia să-i dea sugestii pentru a schimba ideile, ci pentru a testa reacţiile viitorilor cititori și pentru a găsi modalitatea de exprimare cea mai eficientă, mai clară, mai expresivă și mai greu de răstălmăcit. Asemenea procedee nu contravin cu nimic înţelegerii dinamice a procesului inspiraţiei. Aceeași este și situaţia revizuirilor care nu afectează mesajul. Cooperarea dintre Dumnezeu și om constituie o realitate întâlnită pe tot parcursul istoriei mântuirii și o găsim și în procesul inspiraţiei. Desigur revelaţia și căile prin care ea este comunicată profeţilor este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu și este infailibilă. Dar inspiraţia – comunicarea adevărului mântuirii prin profeţi – se realizează în cooperare cu elementul uman imperfect și de o mare diversitate. În noile condiţii, Dumnezeu face tot ce trebuie 1 2

Review and Herald, 8 oct. 1867, pag. 260. Idem, 27 nov. 1883, pag. 741.


277

pentru ca natura umană decăzută să poată fi îndrumată pe calea veșniciei fericite. După cum în muzică aceleași teme majore au fost exprimate prin modalităţi diferite de către diferiţi compozitori, la fel și în scrierile sacre, diferiţi scriitori, și uneori chiar același scriitor, au exprimat în moduri diferite aceleași idei fundamentale. Despre Biblie, Ellen White scria: Biblia trebuie să fie dată în limba oamenilor. Tot ce este omenesc este imperfect. Diferite sensuri sunt exprimate prin același cuvânt. Nu există un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. Biblia a fost dată pentru scopuri practice...1 Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar ea nu este modul de gândire și exprimare al lui Dumnezeu. Acesta este al oamenilor. Dumnezeu ca scriitor nu este reprezentat... Scriitorii Bibliei au fost condeierii lui Dumnezeu, nu condeiele Sale... Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau a expresiilor, ci asupra omului însuși, care, sub influenţa Duhului Sfânt, este îmbibat (umplut, înzestrat) cu gânduri. Dar cuvintele primesc influenţa minţii individuale. Gândul divin este comunicat. Mintea și voinţa divină se unesc cu mintea și voinţa umană; în felul acesta, rostirea omului constituie Cuvântul lui Dumnezeu.2 Creatorul a procedat în același fel când a inspirat-o pe Ellen White să transmită revelaţiile primite. După cele precizate mai sus, cine ar mai putea susţine că Ellen White a pretins că a fost inspirată în mod verbal? Dar, întrucât ideile profetului sunt comunicate de Dumnezeu, acestea nu trebuie să fie schimbate, iar secretarii lui Ellen White 1 2

Selected Messages, vol. 1, pag. 20. Idem, pag. 21 (scris în 1886).

278


n-au avut voie să le schimbe; nici cuvintele ei nu urmau să fie schimbate decât cu aprobarea ei. Aceștia puteau să facă propuneri pentru îmbunătăţirea exprimării, pe care ea urma să le aprobe sau nu, conform aprecierii ei. Acuzaţiile criticilor că asistenţi literari ai lui Ellen White i-au scris cărţile în mare măsură n-au nici un temei în realitate. Recunoaștem deschis că, uneori, din cauza pregătirii ei școlare limitate, gramatica și construcţia literară nu erau perfecte și necesitau unele corecturi și ajustări, dar acestea nu afectau conţinutul mesajului. b. Înzestrările literare ale lui Ellen White

În ciuda limitelor ei timpurii, privind corectitudinea gramaticală și tehnica scrisului, Ellen White n-a fost lipsită de daruri naturale nici pe plan literar. În primele decenii ale activităţii ei de scriitor, Ellen White n-a fost ajutată decât de soţul ei. Dar nici el nu avea o educaţie literară superioară. Totuși, scrierile ei timpurii arată că ea poseda o bună înţelegere a limbii engleze. În ele pulsează viaţa și se observă un stil caracteristic, pe care cei familiarizaţi cu scrierile ei îl recunosc cu ușurinţă fără să vadă semnătura ei. Dacă cercetăm scrierile și manuscrisele lui Ellen White, începând chiar din anii 1840, constatăm diferenţe în valoarea literară a acestora. Când scria sub presiune și era obosită, calitatea literară era mai slabă decât atunci când scria în liniște, în condiţii bune de concentrare. În aceste situaţii, greșelile gramaticale erau puţine și construcţia literară mai bună. Dar toate scrierile ei, în care n-a intervenit nici o corectură, sunt pline de viaţă, de forţă spirituală și de vioiciune în prezentarea adevărului. Nu avem de-a face cu o patroană incultă și autoritară, care și-a aservit multe minţi bine pregătite în domeniul literar, pe care le-a obligat să lucreze în interesul ei, pentru că ar fi dispus de mijloace speciale de a le constrânge. Nu, ci avem de-a face cu o creștină, foarte săracă la început, înzestrată cu daruri naturale deosebite, dar mai


279

ales cu o râvnă ieșită din comun, care au ajutat-o să dezvolte pas cu pas capacităţi de comunicare speciale, evidente în scrierile ei de maturitate. Dar mai importantă decât toate este chemarea ei ca mesager al lui Dumnezeu. Ellen White n-a fost doar o bună scriitoare, ci și un vorbitor public de excepţie în faţa unor mari mulţimi de oameni, adventiști sau neadventiști. Se cunosc cazuri când numărul auditorilor se ridica la 20.000 de persoane. În cuvântările ei publice, nu era dependentă de materiale scrise dinainte. Ea vorbea de obicei fără o pregătire prealabilă, neavând în faţă altceva decât Biblia.1 Dacă Ellen White ar fi fost o biată persoană ignorantă, cum ar dori criticii să-i determine pe cititori să creadă, întemeiaţi fiind pe presupuneri, bârfe și zvonuri, cât de jenaţi ar fi fost liderii Bisericii Adventiste să fie reprezentaţi în faţa mulţimilor de o asemenea persoană! În realitate, aceștia căutau întotdeauna să adune cât mai mulţi ascultători din afara bisericii pentru a asculta predicile pline de viaţă ale acestei vorbitoare cu trei clase de studii oficiale, cum a fost de altfel și Benjamin Franklin, inventatorul paratrăsnetului. În ce privește folosirea limbii engleze, Ellen White poate sta alături de alţi vorbitori publici de succes „pentru respectarea regulilor gramaticale, pentru vigoarea și calitatea gândirii, pentru ilustraţiile potrivite și pentru expunerea părţilor cuvântării spre punctul culminant corespunzător”.2 Însă, mai mult decât atât, „ea prezenta adevăruri spirituale cu o forţă, vigoare și apel la inimi care nu se găseau în predicile altora”.3 Ellen White a fost apreciată elogios și în publicaţii neadventiste. La moartea soţului ei, în 1881, unele ziare au inclus în 1 D.E. Robinson, care i-a fost secretar în ultimii 12 ani de viaţă și care a raportat multe din predicile ei, declară că ea nu folosea niciodată notiţe când predica Vezi Francis D. Nichol, op. cit., pag. 476. 2 Francis D. Nichol, op. cit., pag. 476. 3 Ibidem. Francis D. Nicolae, de la care am citat, a ascultat-o personal pe Ellen White de mai multe ori.

280


schiţa lui biografică și comentarii despre capacităţile ei de vorbitor public: El a fost ajutat în lucrarea sa pastorală și de educaţie în mod admirabil de soţia sa, Ellen G. White, unul dintre scriitorii și vorbitorii cei mai capabili din vest (Statele Unite, n.a.).1 Un alt ziar o caracterizează ca fiind: o femeie cu înzestrări extraordinare, care i-a fost colaboratoare (lui J. White, n.a.) în toată lucrarea sa și a contribuit în mare măsură la succesul lui, prin darurile ei de scriitor și în special prin puterea ei ca vorbitor public.2 În legătură cu o prelegere prezentată de Ellen White la Battle Creek, despre cumpătarea creștină, un ziar din Michigan afirma: Au fost mulţi participanţi, inclusiv un mare număr dintre cei mai proeminenţi oameni ai noștri... Această doamnă a prezentat auditoriului cel mai elocvent discurs, ascultat cu foarte mare interes și atenţie. Expunerea ei era presărată cu fapte instructive, pe care le-a adunat în vizitele făcute recent în ţări străine. Această doamnă talentată a demonstrat că are, pe lângă multe alte calităţi, o mare capacitate de observator atent și o remarcabilă memorie a detaliilor. Acestea, împreună cu expunerea ei aleasă și capacitatea ei de a îmbrăca ideile într-o limbă frumoasă și potrivită, au făcut ca prelegerea să fie una dintre cele mai bune prezentate vreodată de o doamnă din orașul nostru.3 În asemenea cazuri, nimeni nu poate susţine că Ellen White a fost ajutată de cineva să rostească un asemenea discurs, încercând astfel să-i strice imaginea capacităţilor ei literare și de vorbitor 1

Lansing Republican (Michigan), 9 aug. 1881. The Echo (Detroit), 10 aug. 1881. 3 Battle Creek Daily Journal, 5 oct. 1887. 2


281

public. Cei ce au stat aproape de ea și care n-au avut nici un interes să denatureze realitatea au confirmat faptul că scrierile semnate de Ellen White îi aparţin ei cu adevărat, iar secretarii sau secretarele ei n-au avut permisiunea să schimbe conţinutul sau ideile prezentate de autoare. Persoana care a ajutat-o cel mai mult pe Ellen White la redactarea scrierilor, în afară de soţul ei și de fiul ei William, a fost Marian Davis, care a lucrat pentru ea douăzeci și cinci de ani (din 1879 până la moartea sa, în 1904). În anul 1900, s-a răspândit zvonul că Ellen White a cerut unei secretare să scrie o mărturie și să o trimită unui membru marcant din Battle Creek. Zvonul a fost dezminţit nu doar de Ellen White1, ci și de Marian Davis, într-o scrisoare adresată lui G. A. Irwin, președintele Conferinţei Generale de atunci: Nu pot crede – scria M. Davis – că cineva care a fost în legătură cu sora White ar fi putut face o declaraţie ca aceasta... că cineva care este familiarizat cu maniera de a scrie a sorei White ar putea crede aceasta. Povara pe care ea o simte când este prezentat cazul cuiva înaintea ei, presiunea puternică sub care lucrează o trezesc adesea la miezul nopţii să scrie avertizările date ei și, uneori, zile, săptămâni sau chiar luni, scrie iarăși și iarăși în privinţa aceasta, ca și cum n-ar putea să se elibereze de simţământul responsabilităţii pentru acel suflet. Nimeni care a cunoscut ceva din aceste experienţe nu poate crede că ea ar încredinţa altcuiva scrierea unei mărturii. De peste douăzeci de ani sunt legată de lucrarea sorei White. În timpul acesta, nu mi s-a cerut niciodată să scriu o mărturie pe baza unor instrucţiuni verbale sau să fac completări în materialul deja scris...2 Ellen White a declarat că cel mai important ajutor al ei în vederea redactării scrierilor sale, în afară de fiul ei William, a fost Marian Davis. Ea a primit sarcina să adune articolele publicate de Ellen 1 2

Scrisoarea 61, 1900. Vezi F. D. Nichol, op. cit., pag. 476.

282


White în diferite reviste sau existente în alte lucrări ale ei și să păstreze câte un exemplar din toate scrisorile ei. Când se pregătea un capitol pentru vreo carte, Marian își amintea de materialele potrivite, aflate la îndemâna ei, le selecta pentru ca eventual să fie incluse în lucrarea care se pregătea. Dar nimeni nu avea voie să adauge material de la el, ci doar din scrierile autoarei. Și nu oricine putea să adune materiale din scrierile sale pentru a pregăti cărţi, ci numai persoana desemnată de ea. Și aceasta era Marian Davis, care putea face propuneri și de natură editorială. Despre limitele stabilite pentru Fannie Bolton, în funcţia ei de secretară, Ellen White a scris: După cum am declarat, lui Fannie Bolton i-a fost strict interzis să schimbe cuvintele mele cu ale ei. Așa cum au fost rostite de agenţii cerești, cuvintele sunt aspre în simplitatea lor; iar eu încerc să exprim gândurile într-o limbă atât de simplă, încât și un copil să poată înţelege fiecare cuvânt rostit. Cuvintele altcuiva n-ar putea să mă reprezinte corect... Fannie Bolton poate pretinde că mi-a redactat cărţile, dar nu este așa. Acesta este domeniul lui Marian Davis. Ea s-a calificat pentru această activitate și lucrarea ei este superioară celei făcute pentru mine de Fannie Bolton.1 c. Examinarea acuzaţiei aduse de Fannie Bolton

Criticii au jubilat când domnișoara Bolton a declarat că a scris Calea către Hristos în întregime fără nici un ajutor din partea lui Ellen White. Tot Fannie Bolton a fost cea care a inventat povestea că Ellen White i-a cerut să scrie o mărturie unei persoane importante din Battle Creek. Ţinând seama de postul pe care l-a ocupat, declaraţiile ei păreau credibile și exercitau o puternică influenţă negativă, subminând încrederea în scrierile lui Ellen White. Pentru criticii care nu erau preocupaţi de adevăr, ci de „probe” care să creeze aparenţa că au dreptate, declaraţii ca cele făcute de Bolton 1

Scrisoarea 61 a, 1900, citată de F. D. Nichol, op. cit., pag. 478.


283

constituiau o adevărată mană cerească. Până astăzi, ele sunt păstrate la loc de cinste în arsenalul de luptă împotriva lui Ellen White. Dacă Fannie Bolton ar avea dreptate în declaraţiile ei, Ellen White ar fi fost o persoană egoistă, care nu a recunoscut drepturile secretarei, ci și-a atribuit paternitatea unei lucrări care nu era a ei, înșelând încrederea publicului. Dar care este realitatea? Activitatea domnișoarei Bolton ca secretară a lui Ellen White se întinde pe perioada anilor 1888-1895, cu anumite întreruperi. A fost angajată la vârsta de douăzeci și opt de ani, după ce scrisese câteva articole într-un ziar din Chicago. Nu știm să fi avut o altă activitatea literară, cu excepţia unor poezii. Dosarele lui Ellen White cuprind un bogat schimb de scrisori între ea și domnișoara Bolton. Înainte de 1895, aceasta și-a întrerupt activitatea de mai multe ori, nemulţumită de felul în care era apreciată. Ea considera că dispune de capacităţi literare superioare lui Ellen White și că ar putea să îmbunătăţească mult manuscrisele acesteia, în conţinut și formă, dar Ellen White nu a dat curs propunerilor ei. În 1895, s-a întors din Australia în Statele Unite, unde a scris mai multe scrisori de un caracter josnic la adresa lui Ellen White. Scrisorile ei dezvăluie o personalitate instabilă, mereu „tulburată de o vanitate trufașă, legată de capacitatea ei literară”.1 Într-o scrisoare adresată lui E. G. White, președintele Conferinţei Generale, G. A. Irwin, face următoarea observaţie: „Părerea generală a celor mai buni fraţi din Battle Creek este că sărmana femeie nu este sănătoasă la minte”.2 Într-o scrisoare nedatată, de prin 1901, Fannie Bolton își exprima regretul pentru toate părerile greșite despre „sora White”, pe care le-a provocat prin ceea ce spusese despre ea mai înainte. Ea declara că are încredere deplină că Dumnezeu Și-a condus poporul într-un mod deosebit prin Ellen White.3 În mai multe scrisori, Fannie și-a cerut iertare de la Ellen White sau a exprimat 1

Francis D. Nichol, op. cit., pag. 480. Ibidem. 3 Fannie Bolton Story, pag. 91 . 2

284


aprecieri faţă de ea. Dar tot atât de repede a revenit la vechea ei slăbiciune: nemulţumirea că nu îi era recunoscută valoarea.1 După 1900, starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit și a fost internată în spitale de psihiatrie de mai multe ori – de două ori într-un spital de stat din Michigan și o dată într-un spital de stat din Florida. A murit în anul 1926. Numai Dumnezeu, care cunoaște inima tuturor, are dreptul s-o judece. Dar este un fapt că Satana s-a folosit de slăbiciunea ei, aducând mari daune cauzei Bisericii Adventiste și reputaţiei de scriitor inspirat a lui E. G. White. Dar este oare vreun sâmbure de adevăr în afirmaţia lui Fannie Bolton că ea a scris în întregime cartea Calea către Hristos? Dimensiunile lucrării de faţă nu ne permit să oferim aici o documentaţie completă, care să răspundă acuzaţiei. Celor care se îndoiesc încă de cele pe care le susţinem aici le recomandăm să ia cartea respectivă și să compare pasajele pe care le indicăm cu sursele din scrierile autoarei din care provin, scrise înainte ca Fannie Bolton să se asocieze cu Ellen White (1888).2 Comparaţia demonstrează în mod convingător că această valoroasă carte, tradusă astăzi în cel puţin 140 de limbi și răspândită în zeci de 1

Vezi Fannie Bolton Story, o colecţie de documente adusă la zi în 1990 de către E. G. White Estate, Washington, D.C. 2 Materialul de bază inclus în Calea către Hristos, publicată în 1892, provine din articolele publicate în Review and Herald, Signs of the Time, diferite cărţi publicate anterior, cum ar fi Patriarhi și profeţi, Mărturii. În carte au fost incluse și pasaje din scrierile nepublicate ale lui Ellen White și din jurnalele ei. Materialele adunate de Marian Davis au fost predate lui Ellen White, care a scris cartea, adăugând ceea ce a considerat necesar. Punem în paralel pasaje din Calea către Hristos (Steps to Christ – SC) cu unele surse de provenienţă. Paginile sunt redate în engleză: materialele indicate pot fi găsite și în lucrarea lui Francis D. Nichol, Ellen White and Her Critics, pag. 481485. SC, pag. 47 – Testimonies, vol. 3, pag. 106.107; SC, pag. 126-128 – Review and Herald, 3 febr. 1885; SC, pag. 10 – Review and Herald, 27 oct. 1885; SC, pag. 57 – Review and Herald, 21 sept. 1886; SC, pag. 121 – Letter 35, 6 febr. 1887; SC, pag. 85 – Review and Herald, 7 ian. 1887.


285

milioane de exemplare, nu putea fi scrisă de Fannie Bolton. Materialul de bază exista deja în scrierile anterioare ale lui Ellen White, iar manuscrisul era gata în 1891, când a fost prezentat pastorilor din SUA, la una din întrunirile acestora, doar cu trei ani după angajarea domnișoarei F. Bolton ca secretară a lui Ellen White. Criticii au afirmat cu seninătate că dispun de „cea mai bună dovadă că Fannie Bolton a scris Calea către Hristos fără vreo dictare sau ajutor din partea doamnei White. Era producţia ei în întregime, dar a fost publicată ca lucrare a lui Ellen White”.1 De data aceasta, criticii nu și-au mai dat osteneala să compare cartea în discuţie cu scrierile anterioare ale lui Ellen White pentru a descoperi „plagiatul” pretinsei autoare, cum au făcut cu scrierile adevăratei autoare a acestei cărţi. Faptul nu trebuie să ne mire, pentru că inconsecvenţa constituie una dintre caracteristicile celor lipsiţi de onestitate. Pentru aceștia, simpla declaraţie a domnișoarei Bolton era „cea mai bună dovadă” în sprijinul acuzaţiei aduse lui Ellen White. Dacă i-ar fi interesat adevărul în legătură cu afirmaţiile calomnioase făcute de Fannie Bolton, criticii și-ar fi pus o simplă întrebare: dacă această fată a fost în stare să producă o carte atât de valoroasă, cum este Calea către Hristos, la vârsta de 32 de ani, de ce n-a mai scris și alte cărţi după aceea care să-i confirme talentul cu care credea că este înzestrată, pentru a înflăcăra în oameni dorul după Împărăţia lui Dumnezeu și a-i motiva pentru căutarea ei? Este adevărat că a scris câteva poezii bune, dar, dacă cineva ar căuta să descopere ceva ieșit de sub pana ei, de valoare comparabilă cu Calea către Hristos, și-ar irosi timpul. Cât de ciudată pare această pretinsă izbucnire de talent scriitoricesc plin de substanţă spirituală din partea tinerei care, după aceea, nu mai aruncă nici o rază de lumină asupra lumii! În realitate, afirmaţiile făcute de ea au ca sursă nu adevărul, ci setea ei bolnavă după recunoaștere. 1

Francis D. Nichol, op. cit., pag. 468.

286


d. Cum a fost realizată cartea „Hristos, Lumina lumii”?

Sute de mii sau milioane de creștini găsesc în cartea Hristos, Lumina lumii 1 o hrană spirituală de cea mai bună calitate. Lucrarea a apărut sub semnătura lui Ellen White în 1898 și este una dintre cele mai apreciate lucrări ale autoarei. Autenticitatea care se degajă din această carte i-a determinat pe mulţi cititori să citească și alte cărţi ale lui Ellen White. Mii de oameni care au studiat-o au fost conduși la o relaţie salvatoare cu Isus Hristos. Datorită valorii ei excepţionale, cartea a fost folosită în lucrarea de răspândire a Evangheliei mântuirii prin credinţă în Cel descoperit pe paginile ei. Interesul autoarei pentru tema tratată în carte a început chiar din primăvara anului 1858, când Ellen White a primit o viziune amplă, privitoare la lupta cea mare care există între bine și rău, între Dumnezeu și Satana, și care a început chiar înainte de întemeierea planetei noastre. Până în toamna acelui an, 1858, în ciuda marilor piedici din calea ei, Ellen White a terminat de scris primul volum din seria de patru, numit „Daruri spirituale”2, inclus mai târziu (1882) în cartea numită de noi Experienţe și viziuni. În carte erau peste cincizeci de pagini care se ocupau de viaţa Domnului Isus Hristos. În anii 1876-1877, ca parte a seriei de patru volume, numite Spiritul Profeţiei3, din acel nucleu concentrat de idei s-a dezvoltat un material despre viaţa lui Isus Hristos în volumele II și III, care însumau 640 de pagini. În anii 1890, materialul dedicat vieţii lui Isus s-a extins, formând trei cărţi: Hristos, Lumina lumii, Cugetări de pe Muntele Fericirilor și Parabolele Domnului Hristos. Pentru a putea face faţă activităţii de scriitor și vorbitor public foarte solicitat, Ellen White a folosit diferite persoane ca s-o ajute la copierea și pregătirea materialelor scrise pentru tipar și, în cazul 1

Titlul în engleză Desire of Ages. În engleză Spiritual Gifts. 3 În engleză Spirit of Prophecy. 2


287

lui Marian Davis, pentru a aduna materiale din scrierile sale anterioare, care se ocupau de diferite aspecte ale vieţii Mântuitorului. Asistenţii literari urmau să corecteze, de asemenea, și eventualele greșeli gramaticale. După cum se știe, Ellen White era o mare cititoare. Faptul acesta i-a oferit posibilitatea să-și îmbogăţească vocabularul și mijloacele de expresie, să-și asigure un bagaj de cunoștinţe istorice necesare. A ajutat-o, de asemenea, să descopere forme de exprimare adecvate înaltelor ei concepte despre adevăr și profunzimii înţelegerii pe care o avea privitoare la aplicarea acestuia la vremea noastră. Această îmbogăţire a sporit forţa descriptivă a cărţii Hristos, Lumina lumii. Robert W. Olson, fost secretar al Fundaţiei E.G. White, enumeră cinci motive care au contribuit la sporirea frumuseţii literare a cărţii Hristos, Lumina lumii1. Redăm în continuare unele din aceste motive: Isus Hristos era tema ei centrală în cuvântările publice, în scrierile și convorbirile ei particulare. Acesta era un subiect favorit al lui Ellen White. Contemplarea vieţii lui Isus îi producea o profundă emoţie pe care a reușit s-o comunice în scrierile ei cu o forţă excepţională. Să-i dăm cuvântul autoarei, spicuind din scrisori trimise din Australia în anii 1890, când se pregătea cartea în discuţie: O, cât de necorespunzătoare, cât de incapabilă sunt să exprim lucrurile care ard în sufletul meu în legătură cu misiunea Domnului Hristos. Cu greu am îndrăznit să mă apuc de lucru... Mă trezesc noaptea pledând înaintea Domnului, pentru ca Duhul Sfânt să vină și să rămână asupra mea... 1

Vezi Robert W. Olson, One Hundread and One Questions on the Sanctuary and on Ellen White, 1981 (O sută una întrebări despre Sanctuar și despre Ellen White).

288


Umblu cu frică înaintea lui Dumnezeu. Nu știu cum să vorbesc sau să înfăţișez în scris marele subiect al sacrificiului ispășitor. Nu știu cum să redau subiectele cu puterea vie cu care mi-au fost prezentate. Tremur de teamă ca nu cumva să reduc importanţa marelui plan al mântuirii prin cuvinte ieftine. Îmi plec sufletul în adorare și respect înaintea lui Dumnezeu și zic: „Cine este capabil pentru aceste lucruri?”.1 Scriu despre viaţa Domnului Hristos de la ora patru. Fie ca Duhul Sfânt să vină și să rămână asupra mea, pentru ca pana să descopere cuvinte care să comunice altora lumina pe care Domnul, în marea Sa îndurare și dragoste, a avut plăcerea să mi-o dea.2 Ellen White a selectat din cărţile altor scriitori perle literare, prin care și-a exprimat propriile gânduri și sentimente. Asemenea pasaje, de cele mai multe ori, erau parafrazate, nu redate cuvânt cu cuvânt. Iată una din aceste perle pe care o găsiţi parafrazată în Hristos, Lumina lumii, pag. 723, ed. 2002: Cerurile L-au cunoscut și au trimis înainte o stea și o grupă de îngeri ca să cânte la nașterea Sa. Marea L-a cunoscut și s-a făcut drum pentru picioarele Lui. Pământul L-a cunosct și s-a cutremurat la moartea Lui. Soarele L-a cunoscut și și-a ascuns razele de lumină. Stâncile L-au cunoscut și s-au spart în bucăţi. Locuinţa morţilor L-a cunoscut și a dat afară pe cei morţi pe care-i primise. Totuși, chiar dacă elementele neînsufleţite L-au recunoscut ca Domn al lor, inimile necredincioase ale iudeilor nu L-au cunoscut ca Dumnezeu și, fiind chiar mai tari decât stâncile, n-au fost zdrobite prin pocăinţă.3 1

Scrisoarea 40 din 1892, citată în Selected Messages, book 1, pag. 115. Sellected Messages, book 3, pag. 115 William Hanna, Life of Christ, pag. 754, citat din Sfântul Grigore. 3 William Hanna, Life of Christ, pag. 754, citat din Sfântul Grigore. 2


289

Calificarea deosebită a secretarei lui Ellen White, Marian Davis, care a adunat materialul din scrierile anterioare ale acesteia și a contribuit la organizarea pe capitole a materialului respectiv, a fost de mare ajutor pentru autoare, la fel ca și spiritualitatea și simţul ei estetic. Pe lângă faptul că era o femeie citită și o sârguincioasă cercetătoare a Bibliei, Marian Davis era caracterizată de o înaltă conștiinciozitate, devoţiune și vigoare mentală. Marian Davis a făcut din sarcina primită de la Ellen White pasiunea vieţii ei. Deși n-a scris nici o pagină în cartea Hristos, Lumina lumii, parte din munca ei de șase ani (1892-1898) a fost consacrată acestei lucrări. Hristos, Lumina lumii nu este un album în care au fost adunate diverse pasaje pe o temă dată, îmbinate în mod mecanic, cu discontinuităţi, denivelări, lipsă de unitate stilistică și construcţie armonioasă. Nu, ci este o carte unitară, originală prin scopul urmărit, prin perspectiva în care a fost scrisă, prin stilul ei specific, prin organicitatea structurii și a ideilor abordate, prin caracterul selectiv și creativ al autoarei. Deși în carte este inclus mult material descriptiv de la alţi autori, poate mai mult decât în oricare altă carte a lui Ellen White, acest material este integrat în mod organic în ansamblul de idei coerent și unitar, care nu este împrumutat de la oameni, ci din Sfânta Scriptură și revelaţiile speciale date de Dumnezeu lui Ellen White. Materialul împrumutat este „topit” și „asimilat” în structura cărţii, în așa fel, încât este aproape imposibil să fie evidenţiat prin semnele citării. Folosind și cuvintele altora, Ellen White n-a adoptat ideile lor decât atunci când corespundeau adevărului descoperit ei, existent în scrierile ei anterioare și în depozitele memoriei sale profetice. Ea a evitat extravaganţele literare, curiozităţile fără relevanţă spirituală și erorile doctrinare întâlnite în cărţile pe care le-a citit, dar uneori a folosit cuvintele altora pentru a-și înfrumuseţa gândirea teologică, nu pentru a o formula sau pentru a o elabora. Nu de idei și gânduri alese ducea lipsă Ellen White,

290


ci de mijloace de expresie pe măsura acestora. Această nevoie era puternic resimţită în procesul de elaborare a cărţii și poate fi asemănată cu travaliul unei femei în timpul nașterii.1 În încheierea prezentării despre asistenţii literari și împrumuturile literare făcute de Ellen White, afirmăm următoarele: Asemenea scriitorilor inspiraţi din alte vremuri, Ellen White a preluat material descriptiv de la alţi autori inspiraţi sau neinspiraţi pentru exprimarea mesajelor descoperite ei de Dumnezeu. Ellen White n-a ascuns acest lucru, ci, în prefaţă la Tragedia veacurilor, din 1888, l-a afirmat cu claritate și a explicat motivul pentru care a procedat așa și ce importanţă au aceste împrumuturi. Oameni cu competenţă juridică au stabilit că, din punct de vedere legal, Ellen White nu a fost vinovată de plagiat, iar lucrările ei nu constituiau o încălcare a legilor copy-right-ului.2 Acuzaţia adusă de Walter Rea, fost pastor adventist, că, deși nu poate fi acuzată de plagiat din punct de vedere legal, Ellen White este vinovată din punct de vedere moral pentru împrumuturile literare din cărţile ei, nu poate fi susţinută cu argumente valide. Ellen White n-a căutat să înșele pe nimeni prin ascunderea adevărului sau prin afirmaţii false. Împrumuturile literare făcute de Ellen White nu constituiau substanţa mesajului comunicat, nici baza pentru elaborarea doctrinei, ci un auxiliar pentru a exprima mai bine ce a văzut și a auzit în viziune, ceea ce Dumnezeu i-a descoperit minţii ei. Detaliile existente în cărţile ei, nerevelate în viziuni, au fost, de asemenea, împrumutate din cărţile de istorie, geografie, cronologie, binecunoscute pe vremea ei. Nimeni, nicicând, n-a ameninţat-o pe Ellen White cu darea în judecată pentru vreun presupus plagiat. 1 2

Vezi scrisorile citate mai sus. Vezi Review and Herald, 17 sept. 1981.


291

Literatura denominaţională, produsă de John Andrews, James White, Uriah Smith, J.H. Waggoner, Joseph Bates și alţii constituia un tezaur comun, din care putea împrumuta orice membru al bisericii, fără să denatureze ideile. Ellen White a folosit din acest material în scrierile ei, fără să menţioneze sursa, care era rezultatul cercetărilor făcute în comun de reprezentanţii bisericii. În pregătirea pentru tipar a scrierilor ei, Ellen White a fost ajutată de către mai mulţi asistenţi literari – la început, de soţul ei, James White, mai târziu de fiul lor, William, de soţia acestuia, Mary Kelsey-White, de Lucinda Abbey-Hall, Adelia Patten von Horn, Eliza Burnham, Marian Davis, Fannie Bolton, Maggie Hare, Sarah Peck, D.E. Robinson și de alţii. Nici unul dintre asistenţi nu avea dreptul să scoată sau să adauge idei la scrierile ei. Rolul lor se limita la activităţi editoriale: corectură gramaticală, copiere etc. Unii dintre ei, numiţi de către autoare, puteau propune schimbări de cuvinte, ștergerea unor repetări inutile, reformulări de propoziţii sau fraze, permutări de pasaje, îmbunătăţiri stilistice în general, dar fără să afecteze conţinutul. Orice propunere editorială trebuia să fie aprobată de Ellen White înainte de tipărirea lucrării respective. Ellen White n-a îmbrăţișat teoria inspiraţiei verbale sau mecanice, potrivit căreia profetului i-au fost date sau chiar dictate și cuvintele în care trebuia să-și comunice mesajul, rolul profetului reducându-se la înregistrarea cuvintelor. Spre deosebire de această înţelegere, Ellen White credea că nu cuvintele sunt inspirate, ci profetul este inspirat, iar cuvintele sunt ale lui și corespund nivelului său de cultură și experienţă. Dumnezeu transmite gânduri și impresii și le dă proorocilor capacitatea de a înţelege mesajul corect și a-l comunica fără să-l denatureze. Aceasta este concepţia dinamică despre inspiraţie și corespunde învăţăturii biblice. Ea îi permite profetului să-și îmbunătăţească stilul, să elimine greșeli gramaticale, repetiţii inutile și, în general, să revizuiască forma

292


de exprimare, dacă acest lucru se cere. Toate acuzaţiile aduse lui Ellen White că a intervenit în scrierile ei anterioare cu modificări editoriale nu ţin seama de ceea ce învaţă Biblia despre inspiraţie și sunt neavenite. Manuscrisele lui Ellen White n-au fost supuse niciodată judecăţii oamenilor pentru a li se face corecturi doctrinare. Corecturile priveau doar forma. Unii scriitori inspiraţi au scris lucrări care nu aveau ca sursă viziuni profetice sau revelaţii speciale. Printre acestea se află și unele epistole scrise de apostoli (vezi 1 Corinteni 1,11) și Evanghelia după Luca (vezi cap. 1,1-4). Dumnezeu nu Și-a propus să elimine orice posibilitate de îndoială faţă de scrierile inspirate. De aceea, El n-a exercitat un control absolut asupra scriitorilor inspiraţi pentru a-i împiedica să greșească (vezi cap. 2, secţ. IV/10 și 11). Aceștia n-au fost infailibili nici în caracter, nici în scrierile lor. Deși Biblia și scrierile lui Ellen White sunt perfecte pentru scopul pe care-l au – mântuirea oamenilor – în ele pot exista unele inexactităţi, datorate limitelor umane ale profeţilor și condiţiilor în care au lucrat. Însă acestea nu afectează mesajul inspirat, nici nu pun în pericol mântuirea celor onești. Ele pot totuși să constituie un test pentru verificarea sincerităţii și seriozităţii căutătorilor după adevăr, căci în favoarea adevărului există întotdeauna mai multe temeiuri decât împotriva lui. Împrumuturile literare din alte surse au fost făcute de Ellen White însăși, nu de secretarii sau secretarele ei. În biblioteca ei, care în 1909 număra aproximativ 800 de cărţi, ea a găsit material valoros, care a ajutat-o să îmbrace frumos ideile teologice încredinţate. Unele dintre aceste cărţi au fost studiate cu atenţie de Ellen White și recomandate membrilor bisericii spre citire.


293

11. Ellen White acuzată că și-a încălcat promisiunea

La începutul secolului XX, bărbaţi cu influenţă de la Battle Creek, Michigan, au pornit o campanie împotriva conducerii Bisericii Adventiste și, implicit, împotriva lui Ellen White. Cei nemulţumiţi pretindeau că ea este influenţată în scrierile ei de persoanele cu răspundere, că în Mărturiile ei sunt părţi neinspirate și că ea nu este în totul demnă de încredere. Aceste păreri au fost discutate în mod liber de medicii și personalul medical al Sanatoriului și răspândite între membrii bisericii din Battle Creek, fapt care a subminat încrederea în autoritatea lui Ellen White și în caracterul inspirat al scrierilor ei. La 30 martie 1906, Ellen White a scris o scrisoare „celor ce se află în încurcătură privind mărturiile legate de lucrarea misionară medicală”. Cei vizaţi prin scrisoare în mod special erau doctorii J. H. Kellogg, David Paulson și W. S. Sadler, precum și A.T. Jones, binecunoscut de la Conferinţa din Minneapolis. Mai erau și alţii care împărtășeau același spirit și aceleași confuzii. În scrisoare, Ellen White scria: Am fost îndrumată de Domnul să le cer (celor nedumeriţi, n.a.) și tuturor celor care au în minte neclarităţi și lucruri care îi tulbură cu privire la mărturiile pe care le-am scris, să specifice care sunt obiecţiunile și criticile lor. Domnul îmi va ajuta să răspund acelor obiecţiuni și să clarific ceea ce pare să fie confuz.1 Nedumeririle erau provocate în mare măsură de o greșită înţelegere a inspiraţiei, din cauza căreia persoane sincere au așteptat uneori de la Ellen White mai mult decât de la scriitorii Bibliei. Mulţi dintre cei vizaţi adoptaseră conceptul inspiraţiei verbale și astfel n-au reușit să înţeleagă unele „contradicţii” din scrierile lui Ellen White. Dar motivul principal pentru criticile aduse ei nu era concepţia greșită despre inspiraţie a celor vizaţi (pe care o împăr1

Scrisoarea 120 din 1906, citată de Herbert E. Douglas, în Messenger of the Lord, pag. 482.

294


tășeau atât Kellogg cât și Jones), ci refuzul lor de a recunoaște justeţea mărturiilor de mustrare, pe care le primiseră de la ea. În urma scrisorii lui Ellen White din care am citat fragmentul de mai sus, ea a primit multe scrisori cu nedumeriri. La unele dintre aceste scrisori a răspuns personal, la altele a răspuns personalul care o ajuta, conform instrucţiunilor ei, iar în cazurile în care era vorba de atacuri la integritatea și lucrarea ei, a lăsat să răspundă frăţietatea care o cunoștea. Criticii care au acuzat-o pe Ellen White că și-a încălcat promisiunea de a răspunde la scrisorile de nedumerire citează o altă viziune, pe care a avut-o la 25 mai 1906 și în care a fost „îndrumată de un mesager ceresc să nu-și asume sarcina de a răspunde la toate vorbele și îndoielile care au fost semănate în multe minţi”.1 Aceștia au presupus și au afirmat că Ellen White a folosit această „viziune” ca scuză pentru a nu-și împlini angajamentul anterior. Faptele arată însă că trei pătrimi din cele peste treizeci de scrisori de răspuns la întrebările puse, scrise între aprilie și octombrie 1906, au fost scrise după viziunea din 25 mai. Ellen White și secretarii ei au răspuns la scrisorile la care se putea răspunde cu informaţii obiective. Ea n-a promis că va răspunde la toate întrebările puse, întrucât unele întrebări frivole și brutale nu merită răspunsuri, iar la altele nu se poate răspunde în așa fel, încât să mulţumești pe oricine. Într-o scrisoare de răspuns, adresată doctorului Charles Stewart, William C. White, fiul lui Ellen White, a notat: Acea parte a documentelor adresate ei (lui E. G. White, n.a.), care iau forma unui atac asupra integrităţii și lucrării ei le va trimite fraţilor ca să răspundă la ele, deoarece, timp de mulţi ani, ea a fost instruită că nu este de datoria ei să răspundă numeroaselor atacuri violente, îndreptate împotriva ei de către criticii și dușmanii lucrării.2 1

Manuscris 61, 1906, citat în Paulson Collection, pag. 66-68. Scrisoare de la W.C. White către C. E. Stewart, 9 iunie 1907, din dosarul de corespondenţă de la White Estate. 2


295

Se vede clar că acuzaţia adusă lui Ellen White, că viziunea din 25 mai ar fi fost plăsmuită pentru a-i oferi un pretext să nu răspundă la întrebările puse de cititorii mărturiilor ei, este total neîntemeiată. Cele peste trei sferturi din scrisorile de răspuns, scrise după acea dată până în octombrie, constituie o mărturie evidentă pentru oricine nu este împietrit în scepticismului său. Iată începutul uneia dintre scrisorile scrise de Ellen White la 6 iulie 1906. Doresc foarte mult să înţelegi toate lucrurile în mod clar. Am sperat să-ţi răspund la scrisoarea ta din 26 aprilie mult mai înainte, dar am avut multe probleme importante în minte, care cereau prima mea atenţie. Mi s-au dat răspunsuri la unele întrebări puse de tine în scrisoare. Pentru a primi răspunsuri la unele întrebări puse am fost instruită să te îndrum la declaraţiile deja publicate...1 12. Documente compromiţătoare ascunse la White Estate?

În arhiva Fundaţiei White există 120 de sertare cu documente care conţin aproximativ 50.000 de pagini dactilografiate. Două dintre aceste sertare conţineau documente cu un caracter special, care, timp de mai multe decenii, s-au numit dosarele „Z”. Acestea nu se aflau la dispoziţia publicului larg pentru cercetare, ci erau folosite doar de către cercetătorii cu răspundere deosebită în biserică. Aceste dosare au trezit suspiciuni curioșilor dornici să guste din „fructul oprit”. Ei au reacţionat prin lansarea de ipoteze și acuzaţii fanteziste la adresa lui Ellen White și a responsabililor de la Fundaţie White. S-a exprimat bănuiala că în aceste dosare s-ar afla ceva foarte compromiţător pentru autoare și denominaţiunea pe care a slujit-o. Ce se afla, de fapt, în aceste dosare? 1

Scrisoarea 224 din 1906, citat în Francis D. Nichol, op. cit., pag. 349. Vezi și Herbert E. Douglas, op. cit., pag. 482.483.

296


De-a lungul anilor, William C. White, fiul lui Ellen White și Arthur L. White, nepotul ei, amândoi foști secretari timp de mulţi ani ai Fundaţiei White, au plasat în dosarele cu pricina materiale foarte sensibile, referitoare la experienţe nefericite din viaţa unor personalităţi din cadrul bisericii, cărora Ellen White le-a trimis mărturii de mustrare, avertizare și chemare la pocăinţă și care au răspuns favorabil și s-au împăcat cu Dumnezeu. Totuși, publicarea acestor documente ar fi putut provoca serioase tulburări anumitor persoane din anturajul celui vizat, persoane aflate încă în viaţă. Ellen White a sfătuit de mai multe ori să nu se dea publicităţii faptele rele ale altora și mai ales ale celor din conducere: Domnul, prin puterea Sa, a descoperit (prin scrierile ei, n.a.) greșeli ale fraţilor, iar acele suflete care Îl iubeau pe Dumnezeu în mod sincer și-au deschis mintea și inima ca să primească lumina trimisă și El le-a iertat greșelile pe care le-au făcut și, prin harul Său minunat, le-a aruncat în adâncul mării. Și dacă Dumnezeu le-a acoperit astfel greșelile, cine va îndrăzni să le descopere și să le prezinte lumii? Cine a autorizat pe cineva să prezinte lumii pe copiii aleși și adoptaţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine murdare?1 Ellen White cunoștea foarte bine ușurinţa cu care se poate înţelege greșit o referinţă scoasă din context. Ea a făcut tot ce i-a stat în putere, ca să-i protejeze pe cei care au fost acuzaţi pe nedrept și rău trataţi. Într-o scrisoare adresată unui pastor, ea explica: Este posibil să relatezi ce s-a întâmplat în trecut în legătură cu experienţa poporului lui Dumnezeu în așa fel încât această experienţă să pară absurdă și criticabilă. Nu este cinstit să iei anumite aspecte ale lucrării și să le separi de marele întreg. Făcând astfel, s-ar putea prezenta un amestec de adevăr și rătăcire.... 1

Manuscrisul 27, 1894, citat în Materials Release (MR), vol. 5, pag. 286.287.


297

Tu ai dat publicităţii greșeli și defecte ale poporului lui Dumnezeu și, făcând astfel, L-ai dezonorat pe Dumnezeu și pe Isus Hristos. Eu n-aș fi prezentat lumii ce ai scris, nici dacă ar fi trebuit să-mi pierd braţul drept... Tu ai înfăţișat doar o parte a tabloului, fiindcă tu n-ai arătat că puterea lui Dumnezeu a lucrat pentru slujitorii Săi chiar dacă aceștia au făcut unele greșeli... Pe aceia care, din lipsă de înţelepciune, fac cunoscut altora greșelile fraţilor lor, Dumnezeu îi va acuza de un păcat mult mai mare decât pe cel care face un pas greșit.1 În anul 1987, comitetul de conducere al Fundaţiei a votat ca dosarele „Z” să nu mai fie păstrate separat, iar conţinutul lor să fie inclus în dosarele obișnuite. Decizia a ţinut seama de trecerea timpului în legătură cu persoanele menţionate în documente și de actualele condiţii de cercetare. Mai mult decât atât, comitetul a votat să publice toată corespondenţa lui Ellen White, ca să fie la îndemâna celor interesaţi pe un CD-ROM.2 Astfel, ultimul colţișor secret de care mai dispunea Fundaţia White a fost desfiinţat. S-ar părea că dușmanii mesagerului divin vor trebui în curând să intre în „șomaj”, întrucât și-au epuizat obiectivele de atac. Dar să nu ne grăbim. Ei sunt foarte inventivi și ne pot surprinde prin noi strategii și tactici la care nu ne-am gândit. Faptul că, după cincisprezece ani de la desfiinţarea dosarelor „Z” și punerea lor la dispoziţia publicului larg, ecoul suspiciunilor încă mai reverberează, arată cât de persistentă este o suspiciune o dată ce a fost răspândită. Pericolele n-au trecut. Iată un avertisment: „În cartea Templul viu3 este prezentată alfa ereziilor mortale. Omega va urma și va fi primită de cei care nu doresc să ţină seama de avertismentele pe care le-a dat Dumnezeu”.4 1

MS, vol. 5, pag. 283-286. Vezi Scrisoarea 32, 1901, citată în Biography, vol. 5, pag. 48. 2 Vezi Herbert E. Douglas, op. cit., pag. 483.484. 3 În engleză Living Temple, scrisă de J. H. Kellogg în 1903, conţinând idei panteiste. 4 Selected Messages, book 1, pag. 200.

298


Diavolul pregătește o criză mai mare decât toate cele anterioare. Pregătirea ei cuprinde subminarea încrederii în scrierile inspirate ale lui Ellen White pentru a face fără efect „avertismentele pe care le-a dat Dumnezeu”. 13. Ellen White acuzată de necinste în afaceri

Criticii au recunoscut că, la început, Ellen White și soţul ei au fost săraci, dar „de îndată ce au devenit conducători”, susţin ei, au trăit în belșug și au folosit cu lăcomie mijloacele de care dispuneau. În realitate, Ellen și James White au fost conducători de la început, iar după douăzeci de ani de conducere, când James a fost lovit de paralizie (1865), au fost nevoiţi să-și vândă unele lucruri din casă pentru a-și face rost de bani ca să trăiască.1 Afirmaţia criticilor că la moartea sa (1881) James White ar fi lăsat în urmă cincisprezece sau douăzeci de mii de dolari nu se întemeiază decât pe zvonuri. Cuplul White n-a putut pune bani deoparte tocmai datorită generozităţii lor. În 1888, Ellen White a făcut următoarea declaraţie: Eu n-am acordat lucrării nici un cent cu rea voinţă și am continuat astfel până când soţul meu și cu mine am investit în cauza lui Dumnezeu aproximativ 30.000 dolari. Am făcut aceasta câte puţin și Domnul a văzut că ne poate acorda încredere în privinţa mijloacelor Sale și că nu le vom folosi pentru noi înșine. El a continuat să toarne, iar noi am continuat să dăruim.2 Referindu-se la anii de mai târziu, când Ellen White primea pe lângă salariu și drepturi de autor pentru cărţile publicate, criticii se întrebau ce a făcut cu banii, căci toţi cei din preajmă știau că ea avea un trai foarte simplu, mulţumindu-se cu strictul necesar. Răspunsul este la îndemână: o parte din bani era folosită pentru 1 2

Vezi Mărturii, vol. 1, pag. 597. 598, ed. 2002 Manuscris 3, 1888, citat în E. G. White and Her Critics, pag. 516.517


299

plata secretarilor ei, care o ajutau la pregătirea și expedierea bogatei sale corespondenţe, la pregătirea pentru tipar a articolelor și a cărţilor ei. Trebuia să plătească, de asemenea, pregătirea plăcilor tipografice, culegerea textului, ilustrarea și tipărirea cărţilor. Toate aceste cheltuieli trebuia să le achite din veniturile ei. În concepţia lui Ellen White, creștinul este un simplu administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu: „Eu nu pretind că sunt proprietarul banilor care ajung în mâinile mele. Eu îi privesc ca fiind banii Domnului pentru care trebuie să dau socoteală”.1 Când se afla în Australia, ea a investit mulţi bani pentru lansarea învăţământului de acolo și pentru sponsorizarea studenţilor lipsiţi de mijloace. Într-o scrisoare din Noua Zeelandă, Ellen White scria: Am alocat deja două mii de dolari din drepturile de autor pentru a ajuta niște studenţi să urmeze școala. Ei n-ar fi fost în stare niciodată să se bucure de avantajele școlii, dacă nu i-ar fi ajutat cineva; și, cum nimeni nu și-a asumat răspunderea, sarcina a căzut asupra mea.2 Chiar înainte de plecarea ei în Australia, Ellen White a ajutat financiar studenţi înscriși la Healdsburg, California. Chiar și faimosul doctor John Harvey Kellogg a fost ajutat de familia White să-și facă studiile medicale și la nivel universitar. Multe alte domenii ale activităţii bisericii cereau investiţii. Ellen White era printre cei dintâi care oferea. Într-o scrisoare din 1904, ea declara: Uneori, s-a spus că eu încerc să mă îmbogăţesc. Unii ne-au întrebat: „Nu valorează doamna White milioane?” Sunt bucuroasă că pot spune: „Nu!” Eu nu posed în lumea aceasta nici un loc pentru care să nu am datorii. De ce? 1 2

Scrisoarea 41, 1895, pag. 517. Scrisoarea 65, 1893, pag. 518.

300


Pentru că văd atât de multă lucrare misionară de făcut. În astfel de împrejurări, aș putea eu să adun bani? Nu, în nici un caz. Eu primesc drepturi de autor din vinderea cărţilor mele, dar aproape toţi banii sunt cheltuiţi în lucrarea misionară.1 Documentaţia ar putea continua cu multe alte declaraţii ale ei, privitoare la felul în care și-a folosit banii pentru promovarea diferitelor ramuri ale lucrării, fie în New York, fie în sudul Statelor Unite, fie în Europa sau în Australia. Cei ce cunosc sinceritatea și generozitatea lui Ellen White nu pot accepta sugestia că ea ar fi putut face asemenea declaraţii cu scopul de a înșela, fără să mai spunem că falsitatea ar fi ușor descoperită. Cei care o acuză pe Ellen White că a profitat de pe urma publicaţiilor ei citează adesea o scrisoare pe care i-a adresat-o soţul ei cu aproximativ șase luni înainte de moartea lui: Trebuie să scoatem anumite cărţi... Situaţia noastră financiară este bună. În condeiele noastre există bogăţie, dacă ne vom ţine departe de agitaţie, de grijă și lucrare și ne vom folosi condeiele... În felul acesta, putem lăsa ceva care să vorbească atunci când noi nu vom mai fi.2 Criticii nu citează de obicei ultima frază, pentru ca propoziţia „în condeiele noastre există bogăţie” să poată fi interpretată ca dovadă că familia White poseda sume importante de bani, pe care îi întrebuinţa în mod necorespunzător. În realitate, familia White era altruistă, iar banii pe care isteţul și priceputul administrator James White îi câștiga împreună cu soţia sa, din vânzarea de cărţi, concordanţe sau alte articole, îi foloseau pentru înfiinţarea de noi biserici, de reviste sau pentru alte scopuri legate de lucrarea căreia își dedicaseră întreaga viaţă. 1

Manuscris 8, 1904, pag. 519. Scrisoarea lui James White către Ellen White, 7 febr. 1881, citată în Herbert H. Douglas, op. cit., pag. 472. 2


301

Când Ellen White a încetat din viaţă, la 16 iulie 1915, potrivit estimărilor făcute de cei competenţi, Ellen White avea o datorie de 21.201,83 dolari. În ultimii ani ai vieţii, și-a consacrat o mare parte din timpul de activitate pentru pregătirea noilor cărţi și pentru traducerea în limbi străine a cărţilor publicate anterior. Când cărţile aveau să fie vândute, urmau să fie plătite datoriile din drepturile de autor. După decesul ei, Biserica Adventistă a preluat sarcina plătirii datoriei lăsate de Ellen White. Ulterior, pe măsură ce banii erau încasaţi din vânzarea cărţilor, biserica și-a recuperat banii de la Fundaţia White cu dobândă, pentru ca apoi, 75% din drepturile de autor ale fundaţiei să revină bisericii, iar de la moartea fiilor ei, acest procent avea să sporească, potrivit prevederilor testamentare. Criticii au atacat-o iniţial pe motiv că ar fi adunat mulţi bani pe căi necinstite, apoi au acuzat-o că a acumulat multe datorii, încălcând astfel recomandările date altora în scrierile ei, datorii, cu care ar fi împovărat biserica. În realitate, ea n-a adunat bani pe căi necinstite, nici nu i-a risipit, iar biserica nu numai că n-a fost păgubită de pe urma ei, ci, dimpotrivă, a obţinut și obţine încă venituri importante ca roade ale donaţiilor ei. Nici prevederile testamentare prin care Ellen White lăsa drept moștenire fiilor ei o parte din avere n-au scăpat de pana otrăvită a criticilor ei, deși această moștenire nu depășea un sfert din averea sa. Oare, dacă nu le-ar fi lăsat copiilor ei nici o parte din avere, ar fi scăpat de acuzaţii? Ar fi uitat criticii textul scris de apostolul Pavel lui Timotei: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă și este mai rău decât un necredincios” (1 Tim. 5,8)? Fără îndoială că nu s-ar fi întâmplat așa! Însă, pentru oricine vrea să vadă, este limpede că defăimătorii nu urmăreau să descopere adevărul cu privire la Ellen White pentru a-i feri pe oameni de înșelăciune, ci ei o ponegreau pentru a-i distruge reputaţia, a-i submina autoritatea și încrederea de care se bucura din partea multora.

302


Este adevărat că ea a acumulat datorii mari în ultima parte a vieţii, dar acestea nu erau decât investiţii bine plasate, care urmau să aducă mai mulţi bani decât fuseseră investiţi și au fost profitabile, în primul rând pentru biserică și pentru cei care au ajutat-o în lucrarea ei, dar și pentru alţii care au trăit în preajma ei. Iată un exemplu de felul cum a procedat Ellen White într-o situaţie mult exploatată de calomniatori. În ultimii cinci ani petrecuţi în Australia (1895-1900), Ellen White a avut acolo o locuinţă modestă pe care, la întoarcerea ei în Statele Unite, a vândut-o cu bani puţini, pe care i-a împrumutat frăţietăţii din Australia pentru a-i ajuta să construiască un sanatoriu aproape de Sydney. Când a ajuns în California, nu avea nici bani, nici casă și nu știa unde va locui. Vizitând sanatoriul adventist Sfânta Elena, situat la aproximativ 60 mile nord de San Francisco, a aflat că în apropiere există o proprietate care putea fi cumpărată cu opt mii de dolari. Clădirea avea două niveluri, era construită de cincisprezece ani, avea opt încăperi complet mobilate și 75 de acri de pământ, din care mai puţin de jumătate era cultivabil. Ellen White a cumpărat proprietatea, dar, fiindcă nu avea bani lichizi, a vândut o parte din teren, pe care a obţinut cinci mii de dolari. Astfel s-a obţinut proprietatea care până astăzi se numește Elmshaven. Aici a trăit ea până la sfârșitul vieţii. Nu departe de Elmshaven, Ellen White a cumpărat un teren împădurit la un preţ foarte avantajos: 550 dolari pentru 120 de acrii. Din această pădure se aprovizionau cu lemne de foc ea, familia ei și ajutoarele cu care se întorsese din Australia, în 1900, iar o parte din pădure a fost vândută vecinilor. Tăierea pădurii a oferit un loc de muncă unor fraţi săraci din biserică. După ce pădurea a fost tăiată, terenul defrișat a fost schimbat cu câteva loturi de pământ aflate în oraș. Mai târziu, Ellen White a dăruit o parte din aceste loturi Bisericii Adventiste din Sfânta Elena pentru a se construi o școală și o clădire pentru biserică. Din terenul aferent casei sale, Ellen White a distribuit loturi pentru personalul care o ajuta, loturi pe care s-au construit case.


303

Dacă luăm în considerare toate acestea, Ellen White nu apare ca un proprietar de moșii, bogat, care îi exploata pe alţii pentru a-și adăuga „casă lângă casă”, „teren lângă teren”, așa cum o acuzau defăimătorii ei, pretinzând că a acţionat contrar sfaturilor pe care le dăduse bisericii. Ea căuta doar să le ofere celor ce au ajutat-o condiţii modeste de locuit și combustibilul necesar pentru încălzire, într-un loc retras și liniștit. Datoriile pe care Ellen White le-a acumulat în ultimii ani s-au datorat cheltuielilor mari, făcute în vederea pregătirii cărţilor ei pentru tipărire, cu ilustraţii corespunzătoare, pentru care veniturile ei salariale și drepturile de autor nu erau suficiente. Criticii ar trebui să se hotărască dacă Ellen White trebuie să fie criticată pentru că a adunat prea mulţi bani sau pentru că a acumulat prea multe datorii. Dacă o acuză de ambele, acuzaţiile se anulează reciproc, căci nu pot fi adevărate și una, și cealaltă. 14. Sfaturi privitoare la îmbrăcăminte, criticate Acuzaţie: Ellen White a dat sfaturi contradictorii privitoare la îmbrăcămintea femeilor, pretinzând că Domnul i-a descoperit lungimea exactă a rochiei, deși nu era adevărat; a obţinut bani mulţi din vânzarea tiparelor de rochii la preţuri exagerate; a pus surorile de credinţă într-o situaţie ridicolă; în cele din urmă, a renunţat să-și mai impună părerile, deoarece și-a dat seama că erau iraţionale, acuzându-le totuși pe surori că nu i-au respectat sfatul.

Prin acuzaţiile aduse, criticii urmăreau să-i facă pe cititori să creadă ca Ellen White era o persoană influenţabilă, schimbătoare, necinstită, fanatică, lacomă și cu pretenţii nejustificate de a fi mesagerul lui Dumnezeu. Nu e nici un secret că ea a scris împotriva unor modele de îmbrăcăminte, că și-a exprimat părerea în legătură cu felul în care ar trebui să se îmbrace femeile creștine și chiar cu privire la lungimea rochiei. Însă evaluarea corectă a recomandărilor ei trebuie făcută în contextul

304


istoric și geografic în care a scris, în raport cu mentalitatea și obiceiurile vremii sale. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, rochiile purtate de multe femei din America erau total necorespunzătoare cu normele de igienă și regulile de bună-cuviinţă. Erau foarte lungi și grele, cu volane în partea inferioară, adunând praf și murdărie de pe străzi și trotuare, erau prevăzute cu corsete strânse pe talie, care îngreunau foarte mult funcţionarea unor organe ale corpului. Toată greutatea rochiilor atârna de șolduri și mersul era stingherit la fiecare pas. La orice diferenţă de nivel, rochia trebuia ridicata cu mâna pentru a permite înaintarea. Picioarele nu erau protejate împotriva frigului, deoarece volanele lungi ale rochiei o ţineau departe de corp. Pe scurt, rochia era nesănătoasă, neconfortabilă, neeconomică și lipsită de modestie. Chestiunea a fost discutată mai întâi printre neadventiștii cu bun simţ și s-a căutat o soluţie. Prin anii 1850, câteva femei recunoscute pe plan naţional au iniţiat o mișcare privitoare la adoptarea unui nou stil de îmbrăcăminte, care să nu aibă aceste neajunsuri. Noua moda în îmbrăcăminte (propusă de această mișcare, n.a.) semăna oarecum cu costumul turcesc purtat și de bărbaţi și de femei. Mișcarea a devenit atât de populară, încât o perioada de timp se ţineau anual convenţii privind „reforma în îmbrăcăminte”.1 Costumul propus de mișcarea menţionată era diferit de stilul anterior, „combina fusta scurtă, care ajungea pe la jumătatea distanţei dintre șolduri și genunchi, cu pantaloni, haină și vestă bărbătești…”2 Dar nici această îmbrăcăminte n-a fost considerată potrivită pentru a fi adoptată de poporul lui Dumnezeu. Deși diferită de costumul tradiţional, ea cădea în cealaltă extremă. Ellen White scria: „Domnul nu dorește ca poporul Sau să adopte așa-numita 1 2

Mărturii, vol. 1, pag. 734 (anexa). Ibidem.


305

reformă în îmbrăcăminte. Este o îmbrăcăminte indecentă, cu totul nepotrivită pentru urmașii modești, umili, ai lui Hristos”.1 Așadar, nici costumul tradiţional, cu rochia foarte lungă și incomodă, și nici costumul propus de mișcarea pentru reformă în îmbrăcăminte nu satisfăceau condiţiile de modestie și confort. După prima luare de poziţie, din 1863, Ellen White scrie familiei Lockwood următoarele: Nu vom imita niciodată pe domnișoara dr. Austin sau pe doamna dr. York (ambele lucrând la Institutul de Sănătate al doctorului Jackson din Statul New York). Ele se îmbracă foarte asemănător cu bărbaţii… Noi vom institui un model de îmbrăcăminte economic și sănătos.2 Ellen White face aluzie la un model general de îmbrăcăminte, prezentat ei în viziune, în 1863, diferit atât de costumul american tradiţional, cât și de cel propus de mișcarea pentru reforma în îmbrăcăminte, recent constituită. Costumul la care se referea Ellen White avea să satisfacă patru condiţii: sănătate, modestie, confort și economie. Criticii au susţinut că, atunci când a văzut costumul purtat de cele două doctoriţe amintite mai sus, Ellen White a fost încântată și l-a adoptat imediat. Apoi, a început să scrie mărturii favorabile adoptării acestuia de către femeile din biserică, deși mai înainte îl criticase. Acum însă și-a schimbat părerea și, pentru a se justifica, susţineau ei, a pus schimbarea pe seama lui Dumnezeu care i-ar fi dat o astfel de viziune. Observaţi însă cele scrise de Ellen White, care contrazic categoric susţinerile criticilor: „Nu le vom imita niciodată pe domnișoara dr. Austin sau pe doamna dr. York. Ele se îmbracă foarte asemănător cu bărbaţii…”. Aici se face aluzie la textul din Deuteronom 22,5, în care se cere să nu se facă vreo confuzie 1 2

Idem, pag. 434 (anul 1863). Scrisoarea 1, 1864.

306


între îmbrăcămintea bărbătească și cea femeiască. Ellen White era hotărâtă să nu încalce această prevedere. Dar denigratorii ei nu se dau înapoi să-i ignore în totul cuvintele. Promisiunea făcută de Ellen White în scrisoarea adresată familiei Lockwood că „vom institui un model de îmbrăcăminte economic și sănătos” avea să se împlinească în anul 1866, când s-a deschis Institutul pentru reforma sănătăţii de la Battle Creek. Acest institut a elaborat tipare de rochii care să evite extremele în îmbrăcăminte, atât rochiile lungi, tradiţionale, cât și costumul prea scurt, propus de Mișcarea pentru reforma în îmbrăcăminte. În broșura nr. 6 din seria How to Live (Cum să trăim), Ellen White a susţinut necesitatea reformei în îmbrăcăminte, care să promoveze sănătatea, confortul și modestia, în contrast cu spiritul lumesc care urmărește satisfacerea mândriei, vanităţii și dorinţei de extravaganţă.1 Totuși, Ellen White nu învaţă că urmașii lui Isus Hristos trebuie să se deosebească de lume cu orice preţ, numai de dragul de a fi altfel. Dacă lumea adoptă un model bun de îmbrăcăminte, creștinii nu trebuie să-l respingă, susţinea ea. Însă tot ce contravine principiilor creștine trebuie respins. Cu privire la lungimea potrivită a rochiei, Ellen White a făcut următoarea precizare: Rochia trebuie să ajungă undeva sub nivelul superior al cizmelor, dar să fie destul de scurtă ca să nu adune murdăria de pe trotuar sau de pe stradă, și să nu fie nevoie să fie ridicată cu mâna…”2 Întrucât Ellen White a făcut referiri la lungimea potrivită a rochiei între doi și nouă inci,3 unora li s-a părut că se contrazice și i-au cerut lămuriri. Ea le-a răspuns că distanţa potrivită de la poala rochiei până la pământ nu i-a fost dată de Dumnezeu în 1

Vezi How to Live, pag. 57.58. Ibidem, pag. 64. 3 Un inch (ţol) este egal cu aprox. 2,5 cm. 2


307

viziune în inci, nici nu i-a fost arătată înălţimea cizmelor sau a ghetelor doamnelor. Rezumând, ea descrie lucrurile în felul următor: Prin faţa mea au trecut trei grupuri de femei. Fiecare dintre aceste grupuri era îmbrăcat diferit. Primul grup purta rochii tradiţionale și se deplasa cu dificultate. Femeile din acest grup erau slabe și plăpânde. Al doilea grup purta rochii prea scurte, dezgustătoare, care făceau o impresie neplăcută privitorului, distrugând într-o mare măsură influenţa celor ce le purtau. Altfel, costumul avea și calităţi. El era purtat de femei care lucrau la Institutul de sănătate al dr. Jackson. Lungimea rochiei se afla deasupra genunchiului, cam la jumătatea distanţei dintre șold și genunchi. Al treilea grup, care a trecut prin faţa mea, avea pasul elastic, mersul liber, o expresie de bucurie pe faţă. Lungimea rochiilor era potrivită, modestă și sănătoasă și era cu câţiva inci deasupra pământului. Acesta era grupul care purta o îmbrăcăminte recomandabilă.1 Ca răspuns la întrebările puse, Ellen White a mai făcut și alte precizări: In articolul meu cu privire la îmbrăcăminte din How to Live, am încercat să prezint un stil de îmbrăcăminte sănătos, decent, economic și totodată modest, care să se potrivească bine femeilor creștine, dacă îl aleg. Am încercat să descriu, poate în mod nedesăvârșit, o astfel de îmbrăcăminte… Prin „partea de sus a cizmei”, m-am referit la cizmele purtate de obicei de femei…2 Într-o scrisoare ulterioară, referitoare la aceeași problemă, Ellen White a declarat: 1 2

Vezi Review and Herald, 8 oct. 1867, pag. 260. Mărturii, vol. 1, pag. 477.

308


Unele (femei) au presupus că tiparul dat este cel pe care trebuie să-l adoptam toate. Nu este așa. Însă, în aceste împrejurări, cel mai bine ar fi să adoptăm ceva simplu, asemănător cu modelul acesta. Nu mi-a fost indicat un stil anumit de îmbrăcăminte care să fie o regulă exactă și pe care să-l urmăm toate.1 Comitetul însărcinat cu publicaţiile lui Ellen White face următoarea precizare cu privire la discuţiile despre reforma în îmbrăcăminte: Pe măsura ce anii treceau, stilurile predominante în îmbrăcămintea femeilor se schimbau în bine, devenind mai rafinate și mai sănătoase. Nu a mai fost sugerată vechea rochie de reformă, sănătoasă, cu tiparul acela fix, ci a existat întotdeauna o mărturie unitară adusă de Ellen White cu privire la principiile fundamentale care ar trebui să-l călăuzească pe creștin în această chestiune. Astfel, în 1897, ea scria: „Surorile noastre să se îmbrace simplu, așa cum fac multe dintre ele, confecţionându-și îmbrăcămintea dintr-un material bun, durabil, modest, potrivit cu vârsta și să nu facă din această chestiune a îmbrăcămintei ceva care să preocupe mintea peste măsură.” (Scrisoarea 19, 1897)2 Din cele prezentate până acum în cadrul acestei secţiuni rezultă următoarele: Ellen White nu și-a schimbat poziţia de principiu în ce privește îmbrăcămintea potrivită pentru creștini. În înţelegerea ei, îmbrăcămintea trebuie să fie caracterizată prin modestie, confort, spirit de economie, respect faţă de sănătate și promovarea unei bune influenţe în lume. Acuzaţia criticilor că Ellen White, cu prilejul vizitei la Institutul de sănătate a lui Jackson, și-a schimbat poziţia privitoare la rochia 1

Idem, pag. 475 – scrisoarea 19, 1897, citata in The Story of Our Health Message, pag. 145. 2 Mărturii, vol. 1, pag. 736.


309

potrivită pentru femeile creștine, adoptând costumul purtat de persoanele de acolo, este infirmată categoric de propriile ei cuvinte, împotriva cărora nu există dovezi. Acuzaţia că Ellen White a susţinut că Domnul i-a descoperit în viziune lungimea exactă a rochiei nu are nici un temei. Referirile ei la lungimea exactă a rochiei sunt interpretările pe care le-a dat la modelul general care i s-a arătat și care era menit să ducă la evitarea extremelor. Ea însăși a afirmat că Dumnezeu nu îi descoperise lungimea precisă a rochiei. Nici acuzaţia potrivit căreia Ellen White a câștigat bani „frumoși” de pe urma tiparelor de rochii vândute nu are vreun temei în realitate. În timp ce acuzatorii susţineau că ea vindea cu un dolar tiparul pentru noul model de îmbrăcăminte, revista Health Reformer din Battle Creek anunţa că tiparul rochiei poate fi obţinut de la domnișoara dr. Lamson la preţul de 50 de cenţi.1 Dacă tiparul putea fi obţinut cu 50 cenţi, de ce să-l fi cumpărat cineva cu un dolar de la Ellen White? Este adevărat că îmbrăcămintea recomandată a fost ridiculizată de mulţi, dar nu pentru că nu corespundea spiritului creștin, ci pentru că nu era la modă. Oamenii batjocoresc ceea ce nu corespunde gusturilor lor. Oare lumea de astăzi n-ar batjocori pe o femeie care ar fi îmbrăcată într-o rochie tradiţională? Este adevărat că nu trebuie să căutăm să devenim ridicoli, dar nici nu trebuie să evităm batjocura cu preţul sacrificării principiilor. Ellen White a declarat că reforma în îmbrăcăminte este o problemă secundară, „minoră“: „Nimeni nu trebuie să se teamă că voi face din reforma în îmbrăcăminte unul din principalele subiecte în călătoriile mele dintr-un loc în altul”.2 „Reforma în îmbrăcăminte se afla (la introducerea ei, n.a.) printre lucrurile minore care trebuiau să formeze marea reformă în domeniul sănătăţii și niciodată nu a fost cerută ca adevăr necesar pentru mântuire, 1 2

The Health Reformer, ianuarie 1868, pag. 107, articol scris de dr. Russel. Mărturii, vol. 1, pag. 537.

310


prin care trebuie să fie probaţi membrii”.1 Cu alte cuvinte, deși îmbrăcămintea dă mărturie despre persoana care o poartă, un anumit stil de îmbrăcăminte nu trebuie să constituie un test după care să fie evaluaţi membrii bisericii. Stilurile de îmbrăcăminte se pot schimba, dar modestia, buna cuviinţă și principiile sănătăţii rămân valabile. Pentru creștin, preocuparea pentru îmbrăcăminte nu trebuie să devină centrală, luând locul Evangheliei mântuirii. Excesele în această privinţă trebuie privite ca simptome ale unei boli mai profunde, ale cărei cauze trebuie căutate și tratate. O ţinută necorespunzătoare pentru creștini poate fi determinată de motive diferite: vanitate, dorinţă de etalare, necurăţie morală, spirit de imitaţie, nepricepere, sfidare a autorităţii bisericii, spirit de opoziţie ori independenţă. Dacă cineva vrea să prescrie tratamentul mai înainte, trebuie să stabilească diagnosticul în mod corect. Este necesar, de asemenea, să se ţină seama de mediul social și cultural în care ne aflăm. Îmbrăcămintea nu are doar o valoare estetică și sanitară, ci constituie și un limbaj prin care se comunică un spirit, idei și atitudini. Trebuie descifrat corect mesajul inclus într-o anumită ţinută și să ţinem seama că așa cum limbajul vorbit diferă în funcţie de timp și loc, la fel diferă și limbajul ţinutei și al înfăţișării. Ca fapt divers, amintim pentru cititor că marele critic al lui Ellen White, Dudley Canright, ca tânăr predicator adventist, într-un articol documentat din 1867, a prezentat idei foarte asemănătoare cu ale ei, combătând atât costumul tradiţional american, cât și pe cel propus de Mișcarea pentru reformă în îmbrăcăminte.2

1 2

Review and Herald, 8 oct. 1867, pag. 261. Vezi D. M. Canright, Review and Herald, 18 iunie 1867.


311

15. Acuzaţia că Ellen White a fost influenţată de alţii să scrie mărturii Acuzaţie: Ellen White a fost acuzată că așa-zisele mărturii inspirate, adresate diferitelor persoane, nu conţineau altceva decât ceea ce auzise de la alţii sau ceea ce unele cercuri de interese din biserică au influenţat-o să scrie. Ea n-a avut mai multă capacitate de pătrundere decât oricare altcineva. Pretenţia ei că i-au fost descoperite păcate ascunse nu poate fi susţinută cu nimic.

Majoritatea „dovezilor” aduse în sprijinul acestor acuzaţii se întemeiază doar pe bârfe, zvonuri și vorbe fără acoperire. Eliminând asemenea „dovezi” fără valoare informativă, vom lua în discuţie două cazuri discutate mai mult de critici. Dar mai înainte, să vedem ce spune Ellen White însăși cu privire la factorii care au îndemnat-o să scrie mărturii persoanelor, familiilor, bisericilor locale sau altor organizaţii: Unii își exprimă punctul de vedere că mărturia sorei White nu este demnă de încredere. Acest lucru este dorit de multe persoane neconsacrate… Dumnezeu a avut plăcerea să deschidă înaintea mea tainele vieţii interioare și ale păcatelor ascunse ale poporului Său. Asupra mea a fost pusă datoria neplăcută de a mustra relele și de a scoate la iveală păcatele ascunse… aceasta a stârnit simţămintele firii pământești în inimile celor nesfinţiţi… unii și-au umilit inimile… alţii au simţit că în inimile lor se naște un spirit de ură… Unii se grăbesc să întrebe: Cine i-a spus sorei White aceste lucruri? Le-am putut răspunde: Da, îngerul lui Dumnezeu mi-a vorbit… Dumnezeu a considerat potrivit să mă plaseze în poziţii în care nu a plasat pe nimeni dintre cei din rândurile noastre. El a pus asupra mea mărturii de mustrare, pe care nu le-a încredinţat nimănui.1 1

Mărturii, vol. 1, pag. 341. 342.

312


Conform acestei declaraţii, Ellen White nu era dependentă de informaţii primite de la alţii când descoperea „păcatele ascunse”. Ar fi fost necinstit să declare că ea a primit informaţiile de la Dumnezeu, dacă le obţinuse de la „fraţi și surori”. În pasajul următor, ea se referă la o mărturie trimisă bisericii din Battle Creek, pe care n-a scris-o sub influenţa vreunei informaţii scrise, primite de la „fraţi și surori”. Totuși, faptul că ea ar fi fost informată de aceștia despre unele stări de lucruri nu anulează valoarea de mărturie inspirată, după cum arată experienţa apostolului Pavel: Cum stau lucrurile cu apostolul Pavel? Veștile pe care el le-a primit de la cei „ai Cloei” cu privire la starea comunităţii din Corint l-au determinat să scrie prima sa epistolă către această biserică. A primit scrisori particulare, înfăţișând faptele așa cum erau ele, și în răspunsul său el a stabilit niște principii generale, care, dacă aveau să fie ascultate, urmau să corecteze relele existente… Pavel a fost un apostol inspirat, dar Domnul nu i-a descoperit întotdeauna starea exactă a poporului Său. Aceia care erau interesaţi de prosperitatea bisericii și care au văzut răul furișându-se înăuntru i-au prezentat lucrurile și, din lumina pe care el o primise mai înainte, a fost pregătit să judece adevăratul caracter al acestor situaţii. Pentru că Domnul nu i-a dat în mod special o nouă descoperire pentru timpul acela, cei care căutau într-adevăr lumină n-au dat la o parte solia lui ca fiind numai o scrisoare obișnuită.1 În următorul pasaj din aceeași carte, Ellen White dezvăluie principiile mai generale, care guvernau scrierea mărturiilor ei pentru persoane și organizaţii: Unii spun că, dacă avertizările, înștiinţările și mustrările date de Domnul prin serva Sa nu vin prin viziuni speciale 1

Mărturii, vol. 5, pag. 70.


313

pentru fiecare caz în parte, ele n-ar trebui să aibă o greutate mai mare ca sfaturile și avertizările venite din alte izvoare...1 Ea reamintește presupunerea unora că a fost influenţată să scrie, prin scrisorile primite de la membri, sau că mărturiile nu sunt decât expresii ale propriei sale judecăţi, bazate pe „informaţii adunate din izvoare omenești”. Ea continuă: Această declaraţie este complet falsă. Dacă, totuși, ca răspuns la unele întrebări, declaraţii sau apeluri de la comunităţi sau persoane individuale, este scrisă o mărturie care prezintă lumina pe care Dumnezeu a dat-o cu privire la ele, în nici un caz mărturia nu-și pierde valabilitatea și importanţa, pentru că ea a venit la existenţă în felul acesta...2 Domnul nu mi-a dat o viziune pentru a răspunde oricărei situaţii care s-ar putea ivi în diferite atitudini ale poporului Său în decursul dezvoltării lucrării Sale. Dar El mi-a arătat modul Său de a Se purta cu biserica Sa în vremurile trecute. El a impresionat mintea slujitorilor Săi aleși, prezentându-le nevoile și primejdiile cauzei Sale și ale unor persoane, individual, și a așezat asupra slujitorilor Săi povara de a sfătui și a avertiza. În multe cazuri, Dumnezeu mi-a dat lumină cu privire la anumite defecte de caracter ale membrilor bisericii și primejdiile fiecărui membru în parte și ale lucrării, dacă aceste defecte nu sunt înlăturate... Uneori, când primejdii deosebite ameninţă cauza lui Dumnezeu sau anumite persoane, o comunicare de la Domnul ajunge la mine printr-un vis sau o viziune de noapte și aceste cazuri sunt aduse în mintea mea în mod viu. Aud această voce spunându-mi: „Scoală-te și scrie; aceste suflete sunt 1 2


314


în pericol!” Eu ascult de îndemnul Duhului lui Dumnezeu și pana mea prezintă adevărata lor stare. În timp ce călătoresc și stau înaintea oamenilor în diferite locuri, Duhul Domnului îmi aduce aminte în mod clar cazurile care mi-au fost arătate, împrospătând problema ce-mi fusese arătată mai înainte. În ultimii patruzeci și cinci de ani, Dumnezeu mi-a descoperit nevoile lucrării Sale și nevoi individuale, în fiecare fază a experienţei, arătându-mi unde și cum au greșit în desăvârșirea unui caracter creștin... Dumnezeu mi-a arătat că un anumit stil de viaţă și îngăduirea anumitor trăsături de caracter vor produce anumite rezultate. El m-a instruit și m-a pregătit să pot vedea primejdia care ameninţă sufletele și să-i învăţ și să-i avertizez pe copiii Săi.1 Astfel instruită, Ellen White putea să intervină cu eficienţă în întâmpinarea diferitelor cazuri de pericole individuale sau de grup, aflând despre ele fie printr-o descoperire specială de la Dumnezeu, fie printr-o informaţie primită de la cineva. Profetul nu trăiește în izolare, dar nici nu poate ști decât ceea ce i-a fost făcut cunoscut pe o anumită cale. a. Un exemplu de mărturie „influenţată”

Vestitul Canright înfăţișează un caz interesant care, în opinia sa, demonstrează „dincolo de orice îndoială” că Ellen White a fost influenţată să scrie mărturii de câtre cineva care a informat-o. Criticul povestește următoarele: prin anul 1882, doi pastori adventiști, E. P. Daniels și E. R. Jones, lucrau împreună în Michigan. În timp ce vorbea despre sănătate, unul dintre ei a făcut niște remarci necuviincioase. Puţin mai târziu, Daniels a primit de la Ellen White o mărturie de mustrare pentru ofensa despre care i s-a spus că a avut loc în Parma, Michigan. Dar ea a mustrat persoana nevinovată, iar incidentul n-a avut loc în Parma, ci într-un alt loc. 1

Idem, pag. 726.727.


315

Cel mustrat pe nedrept a fost pus de Ellen în situaţia să dea următoarea explicaţie în Review: Printr-o neînţelegere, s-a întâmplat să fiu eu persoana mustrată în locul celui căruia îi era destinată mustrarea și care o merita pe drept. Dacă toate faptele ar fi fost cunoscute, n-ar mai fi rămas loc nici pentru cea mai mică lipsă de respect cu privire la motivele care au influenţat-o (pe Ellen White, n.a.). Ea a presupus că avea cele mai bune motive să creadă că cel ce a informat-o i-a spus adevărul. Și, într-adevăr, avea. Dar el (informatorul) a greșit numele persoanei. Tot ce a spus el era adevărat despre celălalt, deși incidentul n-a avut loc la Parma.1 Povestirea este interesantă numai că faimosul critic ascunde anumite lucruri aflate în același anunţ, și anume: „doamna White – declară Daniels – nu mi-a spus niciodată că ar fi văzut ceva de acest fel în viziune despre mine sau despre altcineva”; Ellen White nu i-a trimis lui Daniels nici o mărturie scrisă, ci a avut loc „o audienţă acordată mie (lui Daniels) de către Ellen White”. Nu se știe precis ce i-a spus Ellen White în particular. Documentele pe care le avem nu susţin acuzaţia că ea a pretins că îi vorbea prin revelaţie sau ca rezultat al vreunei descoperiri de moment. Întrucât nu avem nici un document scris al discuţiei care a avut loc între cei doi, cum poate afirma criticul că acest caz demonstrează „dincolo de orice îndoială” că Ellen White a fost influenţată „să scrie mărturii”? Totuși, este adevărat că Ellen White a adresat o mustrare verbală unei alte persoane care n-o merita, pe baza unei informaţii greșite, pe care Dumnezeu n-a corectat-o. Este această experienţă compatibilă cu activitatea unui profet? Canright susţine că atunci „când Dumnezeu mustră o persoană, nu o mustră pe alta, nevinovată”. 1

Review and Herald Suplement, 14 aug. 1883, pag. 10.

316


Și dă ca exemplu pe Natan, care l-a mustrat pe David. Faptul curios este că acest critic inteligent nu-și amintește că același Natan i-a dat lui David un sfat greșit, pe care a trebuit să-l corecteze. Și totuși, a rămas un profet demn de încredere. David „a zis proorocului Natan: ’Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru și chivotul lui Dumnezeu locuiește într-un cort!’ Natan a răspuns împăratului: ’Du-te și fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine. În noaptea următoare, cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: ’Du-te și spune robului Meu David: Așa vorbește Domnul: Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?’” (2 Samuel 7,2-5). Aici avem de-a face cu un profet care greșește. Dacă un profet care greșește nu mai este demn de crezare, de ce nu și-a pierdut Natan calitatea de profet, după ce i-a dat împăratului un sfat greșit? Sau trebuie să înţelegem că mustrarea greșită este mai gravă decât un sfat greșit? De ce greșeala lui Natan poate fi trecută cu vederea, în timp ce a lui Ellen White, nu? Încurcătura rezultă mai degrabă din faptul că zelosul nostru critic pretinde de la Ellen White mai mult decât de la profeţii biblici. De ce? El nu ne mai poate răspunde, însă, din ceea ce știm despre el, de vină sunt ochelarii prin care o privea, aburiţi de patima orgoliului mustrat de Ellen White. Iată încă o declaraţie iresponsabilă din partea aceluiași critic, cu privire la aceeași persoană: Greșeala doamnei White i-a zguduit credinţa (lui E. P. Daniels, n.a.) în mărturiile ei în așa măsură, încât a ajuns aproape să părăsească lucrarea. Scriitorul (D. M. Canright) a avut o lungă discuţie cu el, încercând să-l elibereze de îndoieli, dar acestea au continuat să-l înţepe și i-au deschis ochii spre alte greșeli ale doamnei White. În cele din urmă, după ani de luptă, el s-a retras din biserică, iar acum se află în opoziţie.1 1

Citat în Francis D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics, pag. 494.


317

Nu dispunem de nici o dovadă că cele afirmate de critic sunt adevărate. Din contră, corespondenţa purtată de Ellen White cu Daniels, după așa-zisa „mărturie”, dezvăluie faptul că cel din urmă a crezut cu tărie în izvorul divin al mărturiilor lui Ellen White, iar încurcătura produsă nu l-a afectat negativ. Modul în care se adresa Daniels lui Ellen White era: „Dear mother in Christ” (Dragă mamă în Hristos) sau „My dear mother in Christ” (Draga mea mamă în Hristos). Ceea ce ne mai dezvăluie documentele este că E. P. Daniels a trecut prin mari greutăţi financiare, datorate bolii din familie. De aceea a întrerupt de mai multe ori predicarea pentru a încerca să se redreseze financiar. Dar, în 1889, a întrerupt definitiv activitatea de predicator. În motivarea retragerii sale nu există nici o referire la vreo presupusă neîncredere în Spiritul Profetic, chiar dacă, pentru alte motive decât cel menţionat de Canright, Daniels ar fi avut vreo nemulţumire faţă de Ellen White. b. Alte presupuse influenţe asupra lui Ellen White

Una dintre acuzaţiile care i se aduc lui Ellen White este aceea că a scris mărturii la cererea liderilor interesaţi, aprobând acţiuni care s-au dovedit a fi foarte păguboase pentru biserică și schimbându-și poziţia atunci când liderii cereau aceasta. Iată în rezumat ce susţinea Canright: În anul 1867, s-a început construirea unei clădiri destinate Institutului pentru reforma sănătăţii, în timp ce James White era bolnav și plecat de acasă. Liderii rămași să conducă, având nevoie de bani pentru construcţie, s-au adresat lui Ellen White, cerându-i să scrie o mărturie pentru solicitare de fonduri în vederea realizării proiectului, ceea ce ea a și făcut. Ca urmare, s-au adunat bani, construcţia a început, dar când soţul lui Ellen s-a întors acasă, nemulţumit că nu el a fost cel care a planificat și condus lucrarea, a dispus demolarea clădirii începute și refacerea ei după alte planuri, cu o pierdere de 11.000 dolari din banii

318


Domnului. Aceasta a pus-o pe Ellen White într-o mare încurcătură. Soţul ei i-a cerut o altă mărturie, respingând-o pe prima. Ea a trebuit să asculte cu umilinţă, să-și ceară scuze pentru prima mărturie (Mărturia nr. 11, n.a.) și să facă așa cum i s-a cerut. Aceasta arată că Ellen White a fost influenţată de conducători să scrie o mărturie exact așa cum doreau ei pentru a obţine bani. Acestea sunt acuzaţiile. Înainte de a comenta prezentarea criticului și concluzia sa, să facem o scurtă incursiune în istoria de început a acestui institut de sănătate, pe baza documentelor publicate. Pe 25 decembrie 1865, la Rochester, New York, Ellen White a avut o viziune în care, printre alte lucruri, i s-a arătat că „noi trebuie să le oferim un cămin celor necăjiţi și celor care doresc să înveţe cum să-și îngrijească trupul pentru a preveni boala”.1 Viziunea n-a fost scrisă până în ianuarie 1867. Ca rezultat al viziunii din decembrie 1865, Ellen White a făcut un apel verbal la Conferinţa Generală din mai 1866 pentru strângere de fonduri. S-a cumpărat un teren de 7-8 pogoane, cu o vilișoară pe el, la care s-a adăugat o baie nouă. Aceasta era dotarea Institutului pentru reforma sănătăţii, care s-a deschis în septembrie 1866, „căminul celor necăjiţi”.2 Așa simplu cum era, acest așezământ de sănătate a avut un succes deosebit. Dar numai după câteva luni de la înfiinţare, s-a pus problema cazării pacienţilor care deveneau tot mai mulţi. Personalul medical era foarte redus și slab pregătit. Nu existau persoane pregătite pentru conducere, iar posibilităţile financiare erau foarte limitate. În această situaţie, liderii din Battle Creek au apelat la Ellen White să scrie viziunea pe care a primit-o pe 25 decembrie 1865, 1

Mărturii, vol. 1, pag. 503 (mărturia nr. 11, art. „Reforma sănătăţii”). În Review and Herald din 19 iunie, 7 august, 14 august și 11 sept. 1866, se găsesc informaţii privitoare la începutul, finanţarea și deschiderea acestei instituţii. 2


319

privitoare la reforma sanitară și la Institutul pentru reforma sănătăţii. Ei credeau că publicarea acestei revelaţii ar contribui în mare măsură la stimularea frăţietăţii pentru finanţele necesare institutului. Ellen White a răspuns prin scrierea unei părţi din revelaţia primită. Aceasta a format un capitol din Mărturia nr. 11, publicată în ianuarie 1867. Referitor la această mărturie, James White a publicat următoarele: Lucrarea va fi gata în câteva zile (este vorba de tipărirea Mărturiei nr. 11, n.a.)... Mărturia nr. 12 poate fi așteptată să apară în curând; dar chestiunea din nr. 11 este considerată atât de importantă acum, încât este mai bine să nu așteptăm până la pregătirea Mărturiei nr. 12, pentru care a fost prevăzută această problemă... (a Institutului pentru reforma sănătăţii, n.a.).1 Așadar, publicarea unei părţi din comunicările date prin viziunea din 25 decembrie 1865 n-a fost făcută împotriva voinţei lui James White și fără știrea lui. Dar planurile de construcţie și decizia de a începe imediat construirea unei clădiri în valoare de 25.000 de dolari au progresat rapid în următoarele luni, fără sfatul familiei White. Secretarul institutului a anunţat în luna august 1867 că materialele pentru construcţie au fost cumpărate, dar și fondurile au fost epuizate și că mai era nevoie imediat de 15.000 de dolari. El i-a cerut lui Elen White să susţină apelul pentru mai multe fonduri, dând publicităţii și restul revelaţiei pe care a avut-o în 1865. Unii au tras concluzia că, prin Mărturia nr. 11, publicată în ianuarie 1867, Ellen White a aprobat programul de construire a unei clădiri atât de costisitoare, dar acest lucru nu este adevărat. După cum am văzut, Mărturia nr. 11 a fost cunoscută și de soţul 1

Review and Herald, 22 ianuarie 1867, pag. 82.

320


ei. Dar, în absenţa lui James White și „sub conducerea entuziastă și fără experienţă”1 a liderilor de la Battle Creek, lucrurile înaintau într-o direcţie primejdioasă: datoriile pentru funcţionarea institutului se acumulau, povara bisericii sporea, cadrele pregătite lipseau, falimentul bătea la ușă, prestigiul denominaţiunii era în pericol. În Mărturia nr. 12, publicată în septembrie 1867, Ellen White a inclus un capitol privitor la Institutul pentru sănătate. Spicuim din această mărturie: „Am văzut că o lucrare de amploare nu poate fi realizată în timp scurt”.2 În sprijinul acestei afirmaţii, ea invocă nevoia de personal sanitar pregătit în mod corespunzător, din punct de vedere profesional și spiritual, care să aibă o înţelegere corectă a principiilor sanitare și a valorilor religioase. Deși ea a susţinut necesitatea înfiinţării unui așezământ de sănătate, mic la început, dar care să se extindă treptat și în mod raţional, ea declară: Dar când am văzut evaluările atât de mari, susţinute cu nesăbuinţă de cei care au avut un rol în conducerea lucrării, am fost alarmată și, în multe discuţii personale și în scrisori, i-am avertizat pe acești fraţi să acţioneze cu prudenţă... Am făcut apel în mod public la fraţii noștri, ca să întemeiem o instituţie, și m-am adresat în modul cel mai serios doctorului F., ca unui bărbat care, prin providenţa lui Dumnezeu, a dobândit experienţa de a-și aduce contribuţia ca medic. Am spus aceasta, bazându-mă pe ceea ce mi-a arătat Dumnezeu. Dacă este necesar, voi repeta fără ezitare tot ce am spus. Nu intenţionez să retrag nici măcar o singură propoziţie din ceea ce am scris sau am spus.... (subl. aut.)3 1

Francis D. Nichol, op. cit., pag. 499. Mărturii, vol. 1, pag. 568. 3 Idem, pag. 573. 574. 2


321

Cu privire la Mărturia nr. 11 ea scria: „Ceea ce apărut în Mărturia nr. 11, referitor la Institutul pentru reforma sănătăţii, nu ar fi trebuit dat până nu eram în stare să scriu tot ce am văzut cu privire la aceasta...”1 Ceea ce s-a întâmplat totuși E. G. White ne explică în continuare: Fraţii din Battle Creek, care erau în mod special interesaţi în privinţa institutului, știau că îmi fusese arătat că poporul nostru trebuie să contribuie cu mijloacele lor la întemeierea unei asemenea instituţii. De aceea ei mi-au scris că influenţa mărturiei mele cu privire la institut era imperios necesară pentru a-i pune în mișcare pe fraţi... În aceste împrejurări, am consimţit să-mi las opiniile în seama altora și am scris ceea ce a apărut în nr. 11cu privire la Institutl de sănătate, nefiind în stare să redau atunci tot ce văzusem. Prin aceasta, eu am greșit...”2 Pentru a crea impresia că greșeala pe care Ellen White o recunoaște aici este scrierea Mărturiei nr. 11 cu privire la sănătate, criticul a omis pasajul cheie: „nefiind în stare să redau atunci tot ce văzusem”. Dar din context se vede clar că Ellen White n-a regretat conţinutul celor scrise de ea, ci faptul că n-a scris totul cu privire la problemă, din lipsă de timp, ceea ce a dat naștere la interpretări greșite. Ea recunoaște că era mai bine să nu fi scris nimic până nu avea timp să scrie totul. Poziţia ei cu privire la ceea ce spusese sau scrisese în legătură cu subiectul în discuţie este limpede ca lumina zilei: „Am spus aceasta bazându-mă pe ceea ce mi-a arătat Dumnezeu... Nu intenţionez să retrag nici măcar o singură propoziţie din ceea ce am scris sau am spus”. Ellen White n-a greșit plăsmuind o revelaţie la comanda liderilor, ci a greșit că a transmis-o la un timp nepotrivit și în mod parţial, din lipsă de timp. Ea nu a negat nimic din ceea ce scrisese, cum afirmă criticii ei. 1 2


322


Întrebarea care ar mai putea fi pusă în dreptul lui Ellen White este dacă un pretins profet, care face o greșeală de judecată, mai poate fi recunoscut ca profet. În cazul în care răspunsul este „nu”, se cere să-l susţinem cu Biblia. E puţin probabil că vreunul dintre cititorii acestei cărţi ar îndrăzni să afirme că nici unul dintre profeţii din Biblie n-a făcut odată o greșeală de judecată și că tot ce au scris sau au spus a avut loc exact la timpul și în felul cel mai potrivit. Noi credem că profeţii n-au fost infailibili. Chiar și Canright a recunoscut aceasta în perioadele sale de luciditate spirituală. Motivul pentru care își permite acum să pretindă de la Ellen White mai mult decât de la profeţii biblici nu este greu de înţeles. Ne înfioară totuși lipsa de scrupule morale, denaturările grosolane, afirmaţiile false, făcute cu seninătate, interpretările răuvoitoare și înverșunarea prin care acest sclipitor dușman al lui Ellen White urmărește să distrugă reputaţia și încrederea în această persoană de o rară integritate morală și spirituală! În ce privește afirmaţia că James White s-ar fi înfuriat când s-a întors la Battle Creek, după boala pe care o suferise, și că ar fi dispus demolarea clădirii începute și scrierea unei mărturii contrare celei anterioare, relatăm următoarele: James White era la fel de răspunzător pentru publicarea Mărturiei nr. 11, deoarece, după cum am menţionat deja, el a anunţat când aceasta a fost gata pentru difuzare, a sfătuit frăţietatea să o citească și i-a îndemnat să trimită comenzile la Battle Creek. Anunţarea Mărturie nr. 12 a fost făcută și de J. N. Loughborough, care a fost menţionat de către critic ca fiind unul dintre cei ce i-au cerut lui Ellen White să scrie în Mărturia nr. 11 să-i ajute în strângerea de fonduri. Construcţia care era doar începută a fost într-adevăr oprită, dar nu pentru că James White a dorit să o construiască altfel, ci pentru că el și alţii împreună cu el au considerat că nu trebuie construită deloc, fiind supradimensionată pentru posibilităţile financiare și de administrare ale institutului. Situaţia se reflectă într-o rezoluţie aprobată de adunarea anuală a Institutului pentru reforma sănătăţii în care se spune:


323

Considerăm ca datorie faţă de fratele și sora White să facem următoarea declaraţie: Ei au făcut o lucrare nobilă pentru Institutul pentru reforma sănătăţii (Ellen White conribuise cu 500 de dolari pentru acest proiect, n.a.), iar greșelile comise în administrarea lui nu trebuie puse în nici un caz pe seama lor, fratele White, din cauza bolii, nefiind în stare în timpul acela să joace vreun rol în această lucrare. De aceea, cei ce-i blamează în această privinţă procedează nedrept și fără temei. Din contra, ei merită mulţumirile acestui popor pentru eforturile lor în susţinerea institutului și pentru sfaturile bune în vederea administrării lui. De aceea nimic nu poate fi mai nedrept și mai crud decât să-i facem răspunzători pentru greșelile altora.1 Acestea sunt faptele, așa cum sunt consemnate pe paginile îngălbenite ale publicaţiilor Bisericii Adventiste și în scrierile lui Ellen White, când sunt redate în contextul lor. Dacă ar fi cazul să scuzăm cât mai mult posibil denaturările criticului care s-a apucat să scrie despre aceste lucruri la o jumătate de secol după ce s-au întâmplat, ar trebui să spunem că el a fost influenţat mai degrabă de sentimentele sale de ostilitate faţă de Ellen White decât de documentele scrise, care arată un tablou cu totul diferit.2 Mai sunt și alte critici și acuzaţii aduse lui Ellen White de către Dudley Canright sau de către alţii, toate amestecând, în cel mai bun caz, părţi de adevăr și greșeli scuzabile sau presupuse cu interpretări răuvoitoare și denaturări regretabile. Dar considerăm că trebuie să ne oprim aici, deoarece, pentru cei onești, cele prezentate până acum sunt suficiente, iar pentru cei porniţi împotriva lui Ellen White n-ar fi de-ajuns, oricât am continua. Această carte însă nu a fost scrisă pentru cei hotărâţi să-și păstreze îndoielile, ci pentru cei sinceri și doritori să afle adevărul. 1 2

Review and Herald, 25 mai 1889, pag. 174. Vezi Francis D. Nichol, op. cit., pag. 503.504.

ÎNCHEIERE I. NEVOIA DE CĂLĂUZIRE DIVINĂ CONTINUĂ Cuvântul lui Dumnezeu conţine toată învăţătura esenţială, necesară mântuirii. Dacă este studiat cum se cuvine, crezut și ascultat, Cuvântul va lumina mintea și va sfinţi viaţa. Biblia este un scut împotriva înșelăciunilor lui Satana, o sursă de mângâiere, speranţă și încredere în călăuzirea lui Dumnezeu spre fericirea eternă. Dar înclinaţiile naturale ale firii omenești decăzute nu se armonizează cu învăţătura Bibliei. De aceea omul tinde să neglijeze Cuvântul Scripturii, să-l interpreteze în acord cu înclinaţiile sale, să piardă din vedere aspecte importante ale învăţăturii prezentate, să nu vadă legătura organică dintre diferitele sale părţi și să nu-și dea seama de pericolele reprezentate de teoriile false, elaborate de minţile celor neconvertiţi. Pentru a face faţă tuturor acestor capcane este nevoie de o călăuzire permanentă din partea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Mântuitorul a promis că Duhul Sfânt, care dă daruri Bisericii, „are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16,13). Printre darurile Duhului se află și darul proorociei, așezat ca importanţă imediat după lucrarea apostolilor (vezi 1 Cor. 12,28). Biserica Adventistă crede că Dumnezeu a înzestrat-o pe scriitoarea americană Ellen G. White cu acest dar – darul de a primi și de a transmite bisericii mesaje din partea Sa.

ÎNCHEIERE

325

Asemenea profeţilor din vechime, Ellen White n-a fost lipsită de greșeli. Dar roadele vieţii ei și experienţele care au însoţit-o constituie o mărturie convingătoare pentru cei sinceri că ea face parte dintre cei care „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21). Ea a progresat continuu în cunoașterea adevărului și și-a dezvoltat capacitatea de a-l comunica. Atitudinea lui Ellen White faţă de Biblie se caracterizează prin cel mai înalt respect. Domnul Isus Se află în centrul tuturor scrierilor ei. Lupta cea mare dintre bine și rău este tema în perspectiva căreia sunt scrise toate cărţile ei. În toată literatura religioasă nu se mai găsește o altă tratare de o asemenea amploare și profunzime a acestei teme . Scrierile lui Ellen White nu se substituie Bibliei, nu stau mai presus de aceasta și nici nu o completează, ca un adaos. Rolul lor este să ne conducă la Biblie, în care se găsește tot adevărul necesar pentru mântuire. Ca „lumină mai mică”, învăţătura din cărţile ei reflectă o „lumină mai mare”, Biblia, Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Privind Scriptura prin ochelarii reprezentaţi de aceste scrieri, noi vedem mai bine adevărul existent în ea, pe care Ellen White îl simplifică, îl aplică și îl explică. Scrierile lui Ellen White n-au în primul rând un caracter exegetic, ci mai degrabă devoţional, aplicativ, practic. Ele nu epuizează conţinutul învăţăturii biblice care, prin natura sa, este un izvor inepuizabil. Totuși, ele conţin o teologie profundă, pe care mulţi n-au descoperit-o încă. Respectul faţă de scrierile acestei umile slujitoare a lui Dumnezeu nu subminează principiul „Sola Scriptura”, căci ea apără și susţine acest principiu prin care chiar ea însăși cere să fie verificată.

326


II. IMPORTANŢA LUI ELLEN WHITE PENTRU BISERICA ADVENTISTĂ

Mulţi credincioși sunt convinși că, fără prezenţa darului profetic, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nici n-ar fi existat. Chiar de la începutul acestei mișcări, pana și vocea lui Ellen White au sfătuit, au călăuzit și au condus pe poporul lui Dumnezeu la un nivel de experienţă spirituală mai profundă, la standarde de viaţă personală mai înalte și la o înţelegere mai clară a adevărului.1 Ellen White a luat parte la amărăciunile și bucuriile, la primejdiile și biruinţele acestei biserici. Descoperirea, confirmarea și afirmarea doctrinei specifice Bisericii Adventiste, instituirea unei organizaţii puternice care să susţină o biserică mondială, soliile de mustrare, încurajare și mângâiere care au contribuit la formarea acestei biserici, toate sunt legate de viaţa și activitatea lui Ellen White. După cum nu ne putem imagina un exod și o călătorie prin pustie fără Moise, la fel nu ne putem imagina apariţia și dezvoltarea Bisericii Adventiste fără Ellen White. „Este probabil că fără ea, astăzi, Biserica Adventistă ar fi doar o notă de subsol în cărţile de religie referitoare la diferitele grupări din secolul al XIX-lea”.2 Fără această persoană modestă, având o pregătire școlară oficială de numai trei clase, Biserica Adventistă n-ar avea un sistem de educaţie atât de amplu și bine organizat. Fără scrierile și călăuzirea darului profetic, adventismul n-ar sta pe primele locuri în ce privește respectul faţă de sănătatea fiinţei umane luate în întregime și n-ar dispune de cadre sanitare situate la cel mai înalt nivel de pregătire știinţifică. Fără lucrarea acestei femei, care a fost acuzată că i-a învăţat pe credincioși că nu mai există mântuire pentru păcătoși – deși, așa cum am arătat, nu este adevărat – 1 2

Robert S. Folkenberg, We Still Believe, pag. 100. Herbert E. Douglas, Messenger of the Lord, pag. 538.

ÎNCHEIERE

327

Biserica Adventistă n-ar fi instruită și pregătită pentru o misiune mondială și globală. Ceea ce regretăm astăzi nu este faptul că am acordat încredere mesajelor trimise de Dumnezeu Bisericii Sale prin darul profetic al lui Ellen White, ci că nu întotdeauna am făcut acest lucru și nu am urmat cu destulă seriozitate îndrumările date prin ea. Deși adevărul original este în Biblie, sondajele arată că cei care citesc mai mult cărţile lui Ellen White iubesc și studiază mai mult Sfintele Scripturi. Recunoaștem însă că ceea ce dă valoarea scrierilor lui Ellen White nu este persoana umană, ci prezenţa Duhului Sfânt în mesajele comunicate. Cineva s-ar putea întreba de ce este Ellen White atât de criticată, dacă lucrurile sunt așa cum au fost înfăţișate în această lucrare? De ce cărţile în care ea este criticată au fost retipărite de atâtea ori și de ce se îngroașă rândurile celor ce își fac o ţintă din a-i aduce acuzaţii, deși la unele dintre acestea s-a răspuns de multă vreme și de mai multe ori? Fără îndoială că în pomul fără roade nu aruncă mulţi cu pietre. Însă explicaţia cea mai generală este că, în spatele orchestrei denigratorilor, stă cineva care dirijează, pentru care distrugerea reputaţiei și credibilităţii lui Ellen White reprezintă o miză foarte mare. Să încercăm totuși să răspundem mai specific acestor întrebări. III. CUM SE EXPLICĂ POPULARITATEA ACUZAŢIILOR ADUSE LUI ELLEN WHITE? După ce am examinat o serie de acuzaţii împotriva lui Ellen White și am constatat că sunt nejustificate, se naște întrebarea: Cum putem explica faptul că atâtea critici neîntemeiate s-au bucurat și se bucură de atâta credibilitate, nu doar în afara Bisericii Adventiste, ci chiar în rândurile ei? Ce face ca minciuna să fie atât de plauzibilă în ciuda repetatelor ei eșecuri? Pe lângă răutate trebuie să fie vorba și de o anumită procedură folosită de critici în prezentarea cazului ei.

328


1. (Judecată după) un standard de perfecţiune arbitrar

Pentru a o putea acuza pe Ellen White în mod credibil, criticii au clădit pe presupunerea că profetul trebuie să fie infailibil, atotștiutor, fără greșeală în tot ce spune sau scrie și că orice profeţie ar face trebuie să se împlinească 100%, indiferent de condiţii. Este evident că această presupunere este falsă și că acest standard n-a fost aplicat profeţilor biblici nici de critici, nici de noi. Receptorii criticilor au luat această presupunere ca fiind de la sine înţeleasă, iar criticii și-au vândut marfa pe care era pusă o etichetă falsă. Într-adevăr, „profeţii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21), dar ei erau oameni cu greșeli, supuși „acelorași slăbiciuni ca și noi” (Iacov 5,17). Ei nu erau perfecţi nici în gândire, nici în caracter. Nici Moise, nici David, nici Natan, nici Ieremia, nici chiar Ioan Botezătorul sau oricare dintre ceilalţi profeţi n-au fost desăvârșiţi. Pe de altă parte, știm că multe profeţii biblice sunt condiţionate. De ce se așteaptă ca Ellen White să fie atotștiutoare și toate prezicerile ei să fie îndeplinite, indiferent dacă au fost sau nu au fost îndeplinite condiţiile? Desigur aici este vorba de lipsă de onestitate și consecvenţă, determinate de cauze mai profunde. 2. Concepţie greșită despre inspiraţie

Aceasta duce la acuzaţii false împotriva profeţilor care nu se conformează standardelor de autenticitate, stabilite de critici. Canright și alţii care credeau în inspiraţia verbală sau mecanică nu puteau accepta ca profetul să schimbe forma de exprimare a revelaţiilor primite. De aceea, el o acuza pe Ellen White că a operat schimbări în anumite pasaje din scrierile ei. 3. Negarea dreptului profetului de a face împrumuturi literare

Criticii au negat dreptul profetului de a face împrumuturi literare de la alţii autori, pe motiv că acest fapt constituie plagiat și, chiar dacă nu este pedepsit de justiţie, trebuie condamnat din

ÎNCHEIERE

329

punct de vedere moral. De unde iau acești critici normele morale după care îi judecă pe profeţi? N-au împrumutat profeţii biblici de la alţi scriitori, inspiraţi sau neinspiraţi, pentru a-și comunica ideile inspirate? De ce Ellen White nu are voie să împrumute? Cine trebuie să se plângă de „furt literar”? Nu cei de la care se presupune că a furat? Și dacă nici unul dintre presupușii păgubași nu s-a plâns – cum am arătat pe parcurs – ce drept au acești critici să acuze? 4. Confundarea principiilor cu modul lor de aplicare în situaţii diverse

Principiile de comportament sunt enunţuri cu valoare permanentă și universală, iar regulile sunt procedee de aplicare a principiilor în situaţii concrete. Regulile se pot schimba, dar principiile rămân aceleași. Carnea, chiar cea curată, nu este hrana cea mai bună pentru asigurarea sănătăţii, dar când n-a avut ceva mai bun, Ellen White a consumat și carne curată. Aceasta nu înseamnă că s-a contrazis și nici că și-a încălcat propriile principii. A folosi ceea ce este mai sănătos din hrana disponibilă este un principiu sanitar. Ellen White l-a respectat. 5. Denaturarea sensului cuvintelor întrebuinţate de autorul cercetat

Acesta este un alt procedeu care permite criticului să-i atribuie autorului idei negative, pe care acesta nu le are și nu le-a enunţat. Acest procedeu este folosit de necredincioși împotriva Bibliei și a fost și este întrebuinţat și împotriva lui Ellen White. 6. Preferarea concluziei nefavorabile autorului

Uneori, o concluzie poate părea plauzibilă, chiar dacă nu este adevărată, și la fel de îndreptăţită ca și concluzia opusă. În asemenea situaţii, trebuie să prezentăm faptele fără discriminare și să tragem concluzia care credem că decurge din ele, fără s-o impunem. Un creștin cu respect pentru scriitorii inspiraţi nu va

330


adopta concluzia nefavorabilă profeţilor, în cazul în care există una favorabilă, la fel de îndreptăţită. 7. Denaturarea realităţilor istorice ale Mișcării Adventiste de Ziua a Șaptea

Sunt prezentate concepţii teologice, diferite de cele susţinute de pionierii acestei mișcări, încercând astfel să-i determine pe cititori să vadă în această biserică o organizaţie cu învăţături iraţionale și nebiblice. 8. Refuzul de a accepta învăţături care nu corespund cu ideile proprii

Criticii refuză să accepte învăţături care nu se potrivesc cu ale lor și care cer schimbări dureroase pentru a fi acceptate. Spre exemplu, cei care nu cred că lucrarea de Mare Preot a lui Isus Hristos, după înălţare, are două faze diferite, resping cu hotărâre contribuţia lui Ellen White la doctrina adventistă a sanctuarului și poate chiar întreaga ei activitate. 9. Mândrie, orgoliu sau interese personale

Acestea sunt unele motive pentru care mulţi resping Biblia ca revelaţie divină și refuză, de asemenea, să dea curs principiilor enunţate în scrierile lui Ellen White. Această categorie de oameni refuză mesajul, pentru că mesagerul are greșeli omenești; refuză chemarea de a se despărţi de interpretările teologice convenţionale și a merge împotriva curentului de gândire extremistă, pentru că nu-i lasă mândria; refuză lepădarea de sine și luarea crucii din motive de independenţă personală. Schimbarea dorinţei firești de a fi propriul tău judecător, prin acceptarea unui Stăpân nou, care îţi cere supunere, nu are sens decât pentru cel ce se predă lui Hristos. Numai după ce se vede așa cum este, omul poate fi condus la o viaţă nouă, fericită și mulţumită, fiind gata să se supună planului lui Dumnezeu pentru viaţa de aici și pentru veșnicie.

ÎNCHEIERE

331

Acest spirit, această atitudine de împotrivire și aceste refuzuri stau la baza procedeelor lipsite de onestitate ale criticilor lui Ellen White, care au întunecat mintea multora dintre cei ce nu cunosc faptele istorice legate de viaţa ei și care nu sunt în stare să vadă intenţiile ascunse ale defăimătorilor. Din acest motiv, argumentaţia pare plauzibilă și multe suflete sincere pot fi tulburate și derutate. Cele scrise aici urmăresc să vină în ajutorul acestora. IV. CRITICILE AU ȘI UN ROL POZITIV Chiar atunci când scopul urmărit este acela de a face cât mai mult rău bisericii, criticile nu trebuie să-i facă pe credincioși să intre în panică. Pentru cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu, toate lucrurile lucrează spre binele lor (vezi Romani 8,28). Chiar și dezbinările din biserică au și un rol pozitiv, „ca să iasă la lumină cei găsiţi buni” (1 Corinteni 11,19). Oare care ar putea fi urmările pozitive ale criticilor răuvoitoare? Sunt mai multe. Ele dezvăluie caracterul josnic al celor ce critică. Trezesc interesul căutătorilor după adevăr. Sporesc vigilenţa celor criticaţi. Pun la probă spiritul de discernământ al celor ce iau notă de criticile aduse. Scot la iveală atitudinea lor faţă de adevăr și produc o selecţie. Evidenţiază caractere exemplare. Ostilitatea manifestată faţă de Iosif, Daniel, Ioan Botezătorul, apostolul Pavel și mulţi alţii a pus în lumină valori morale și spirituale, care au adus multe roade de-a lungul istoriei. De aceea, să nu ne pierdem cumpătul când cel rău pare să aibă audienţă, căci până la urmă binele va învinge. Chiar înainte de a se organiza și a-și găsi un nume, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost aspru criticată, iar liderii ei au fost denigraţi cu răutate. În anii 1850, unii lideri proeminenţi s-au ridicat împotriva conducerii lui James White. Totuși, în timpul apostaziei acestui grup al „partidei mesagerilor”, numărul

332


membrilor adventiști s-a dublat. În 1865, lideri ai Conferinţei Iowa au căutat să desprindă întreaga conferinţă de biserică. Totuși, aceasta a continuat să crească. În 1889, Dudley M. Canright, care părăsise Biserica Adventistă, a scris o carte prin care ataca brutal biserica și doctrina ei, dar de la plecarea din această biserică și până la sfârșitul vieţii lui, aceasta a crescut de la 25.000 la 175.000 de membri. Doctorul J. H. Kellogg a prezis un „naufragiu total” pentru adventism, dar, la moartea sa, Biserica Adventistă crescuse de șapte ori, la peste o jumătate de milion de membri. Se descoperă aici un fapt straniu: de fiecare dată când a fost ameninţată cu apostazie, biserica nu doar că a supravieţuit, dar s-a și dezvoltat.1 Explicaţia? Prezenţa în mijlocul acestui popor a unei persoane înzestrate cu darul profetic, pe care cerul a folosit-o pentru a face faţă pericolelor provocate de dușmanul adevărului. După fiecare criză, biserica a ieșit mai pregătită pentru luptele care-i stăteau în faţă, ca să proclame cu mai multă claritate mesajul încredinţat de Dumnezeu. Nu pentru că Biserica Adventistă și profetul pe care El l-a ridicat în mijlocul ei ar fi fost fără greșeli, ci pentru că Domnul are un plan pentru avertizarea lumii și mântuirea celor ce aleg să asculte de El. „Pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi prin Biserică înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3,10). V. NE AȘTEAPTĂ O NOUĂ CRIZĂ „Fiţi treji și vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă” (1 Petru 5,8.9). Dușmanul dintotdeauna al Bisericii lui Dumnezeu are un plan de luptă, cu o strategie foarte bine pusă la punct. El caută colaboratori înăuntrul și în afara bisericii și îi pregătește pentru 1

Vezi Lewis R. Walton, Omega II, Gods Church at the Brink, 1995, pag. VI.

ÎNCHEIERE

333

bătălia finală, cea mai crâncenă din istorie. În viziune profetică, lui Ioan i s-a arătat cum „balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus... Mărturia lui Isus este duhul proorociei” (Apocalipsa 12,17; 19,10). Lupta nu va urmări doar anihilarea fizică a „rămășiţei”, ci, pe baza unui plan sistematic, va căuta să treacă pe cât mai mulţi dintre membrii ei în rândurile forţelor întunericului, „să înșele, dacă va fi cu putinţă, chiar și pe cei aleși” (Matei 24,24). Asemenea unei feline care stă la pândă cu toate fibrele musculare pregătite pentru atac, așteptând momentul în care prada se află în cea mai favorabilă poziţie pentru a fi prinsă, diavolul pândește momentul prielnic, ca să dea lovitura cea mai spectaculoasă din istorie împotriva poporului lui Dumnezeu. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul seculului XX, Biserica Adventistă a străbătut o criză de proporţii. Personalităţi proeminente din biserică au contestat doctrine fundamentale ale acesteia, au încercat să introducă o nouă teologie, să plămădească o nouă organizaţie, să pună mâna pe conducerea bisericii și să producă o mare reformă. Planul de operaţiuni al inamicului i-a fost descoperit în detaliu lui Ellen White. Iată o descriere a ei, vrednică de arhivele Securităţii: Dușmanul sufletelor a căutat să creeze impresia că printre adventiștii de ziua a șaptea urmează să aibă loc o mare reformă. Aceasta va consta din renunţarea la doctrinele care reprezintă stâlpii credinţei noastre și angajarea într-un proces de reorganizare. Ce s-ar întâmpla dacă această reformă ar avea loc? Principiile adevărului pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, le-a dat bisericii rămășiţei ar fi date la o parte. Religia noastră ar fi schimbată. Principiile fundamentale, care au susţinut biserica în ultimii cincizeci de ani, ar fi considerate erori. S-ar institui o nouă organizaţie. Ar fi scrise cărţi despre o nouă ordine. Ar fi introdus un sistem de

334


filozofie intelectuală. Fondatorii acestui sistem ar merge în orașe și ar face o lucrare minunată. Sabatul, desigur, ar fi privit cu ușurătate, ca și Dumnezeu care l-a creat. Nimic n-ar fi lăsat să rămână neschimbat în faţa acestei noi mișcări.1 Cu ajutorul agenţilor cerești, Ellen White a spart codul planurilor lui Satana și le-a deconspirat, punându-i astfel în gardă pe cei doritori să rămână credincioși Comandantului lor. Planul este amplu și foarte bine gândit: atacarea doctrinelor fundamentale, o nouă organizaţie, o altă religie, o nouă ordine, un sistem eficient de propagandă, un sistem de filozofie intelectuală etc. Se vede că agenţii principali ai acestei mișcări de „reformă” sunt intelectuali. Diavolul a încercat să pună în aplicare planul, dar, datorită deconspirării lui de către Ellen White, planul său a fost în bună parte compromis. Totuși, un grup important de personalităţi s-au înscris pe direcţia acelui plan sinistru. Între aceștia se numără și cunoștinţa noastră mai veche, Dudley M. Canright care, de îndată ce a părăsit biserica (1887), s-a apucat să scrie o carte pe care a scos-o în 1889. Titlul acesteia era Seventh-day Adventism Renounced (Renunţarea la adventismul de ziua a șaptea). În carte el afirma că, dacă biserica este greșită în ce privește doctrina sanctuarului, „întreaga ei teorie se prăbușește”.2 În aceeași carte, el a atacat-o pe Ellen White, a atacat doctrinele despre Sabat, Lege, starea morţilor etc. Spre încheierea cărţii sale, Canright afirmă că „sistemul adventismului de ziua a șaptea se bazează de la început pe teoriile fără temei ale unui fermier bătrân și neinstruit, aflat în ultimele zile de viaţă (aluzie la W. Miller, n.a.) și pe reveriile unei fete total neinstruite, necitite, bolnave și foarte emotive”.3 În 1919, același autor a scos cartea The Life of Mrs. Ellen 1

Special Testimonies, seria B, nr. 7, pag. 38-40 (sublinierea autorului). D. M. Canright, op. cit., pag. 117. 3 Idem, pag. 413. 2

ÎNCHEIERE

335

G. White (Viaţa doamnei Ellen G. White), care nu este decât un inventar de critici pornite din sentimente ostile. De acestea ne-am ocupat în capitolul 5 al acestei lucrări. Cele două cărţi ale lui Canright sunt și astăzi foarte preţuite de criticii protestanţi și neoprotestanţi ai adventismului. Ele constituie un arsenal furnizat de acest fost pastor adventist, folosit cu predilecţie de criticii Bisericii Adventiste. Fără îndoială că acestea au exercitat o influenţă negativă și în interiorul și în afara bisericii. Dar, în realitate, ele vorbesc mai mult despre spiritul lui Canright decât despre adventism și mesagerul rânduit de Dumnezeu, Ellen White, și constituie un avertisment cu privire la consecinţele la care se pot aștepta cei ce cochetează cu îndoieli nejustificate. Un alt personaj remarcabil, care a respins doctrina sanctuarului ca și Canright, a fost Albion Fox Ballenger, care a lucrat atât în Statele Unite, cât și în Anglia și Islanda. Ca vorbitor public foarte capabil și apreciat, el a respins doctrina că lucrarea Domnului Isus Hristos în Sanctuarul ceresc se desfășoară în două faze: de la înălţare până la 1844 și de la 1844 până la încheierea timpului de har. Aproape fiecare punct important al învăţăturii privitoare la Sanctuarul ceresc a fost respins de Ballenger. La o întâlnire cu Ellen White, în 1905, aceasta îi spusese: „Oprește-te acolo unde ești, căci Dumnezeu nu ţi-a dat această solie s-o prezinţi poporului”.1 Altădată, Ellen White îl mișcase până la lacrimi și îl convinsese că Duhul lui Dumnezeu o conducea. Acum însă, după ce mai mult timp se jucase cu îndoiala, ca și Canright, a rămas pe poziţie. După ce și-a pierdut calitatea de membru al bisericii, a scris o carte în care a jucat rolul unui martir: Cast Out for the Cross of Christ (Dat afară pentru crucea lui Hristos). La scurtă vreme după aceea, încălcându-și promisiunea de a nu-și folosi influenţa împotriva bisericii, împreună cu fratele său, a folosit o publicaţie intitulată The Gathering Call (Chemarea la 1

Manuscris 62, 1905.

336


adunare), în care, cu ajutorul multor texte biblice, a încercat să-și strecoare teoriile în minţile oamenilor. A reușit să-l câștige de partea lui pe tatăl său, J.F. Ballenger, pastor pensionar, și pe fratele său, E. S. Ballenger, fost pastor hirotonit, care și-a pierdut astfel acreditarea. Succesul lor n-a fost prea mare. Cea mai de seamă personalitate care s-a opus bisericii la începutul secolului XX a fost doctorul John Harvey Kellogg, un apropiat colaborator al familiei White, strălucit conducător al sanatoriului din Battle Creek, sponsorizat de familia White pentru a urma studii superioare în medicină, foarte capabil, dar care a ajuns să cultive multă mândrie, încredere în sine și independenţă în gândire. El a ajuns să nutrească idei panteiste,1 exprimate în cartea sa Living Temple (Templul viu), aluzie la corpul omenesc, destinat să fie templul lui Dumnezeu. Cartea a tulburat mult biserica, iar evenimentele pe care le-a declanșat au dus la despărţirea lui Kellogg de aceasta împreună cu instituţia pe care o conducea și de care a deposedat biserica prin manevre juridice viclene. Ellen White l-a avertizat în repetate rânduri, dar el i-a respins mărturiile, pretinzând că fusese influenţată de alţii. Lui J. H. Kellogg i s-au alăturat cei doi străluciţi promotori ai doctrinei neprihănirii prin credinţă, susţinute la Minneapolis și după aceea: Alonzo T. Jones și Ellet J. Waggoner. Cu toţi acești trei titani, Ellen White a purtat o bogată corespondenţă, în special cu Kellogg. Dar acum, când nu le mai conveneau mesajele trimise, i-au respins mărturiile. În cele din urmă, după eforturi susţinute de recuperare, toţi s-au despărţit de biserică – Kellogg în 1907, Jones în 1909, iar Waggoner, influenţat de anumite teorii, s-a despărţit de soţie și s-a căsătorit cu o persoană mult mai tânără. 1

De la cuvintele grecești pan = tot, întreg și theos = Dumnezeu. Panteismul este o filozofie care consideră că Dumnezeu nu este o persoană, ci o entitate, un spirit impersonal, care umple întreaga realitate, confundându-se cu ea.

ÎNCHEIERE

337

Deoarece tineretul poate deveni o pradă ușoară pentru cei vicleni, Kellogg a redeschis colegiul din Battle Creek în 1904, după ce acesta fusese mutat din localitate, tocmai pentru ca cei tineri să fie protejaţi de influenţa nefastă, exercitată de el și asociaţii lui. În situaţia creată, Ellen White a apelat insistent la frăţietate să nu-și trimită copiii la Battle Creek pentru studii.1 De sub pana ei a ieșit strigătul: „Părinţi, ţineţi-vă copiii departe de Battle Creek... Dacă ei se află în Battle Creek, chemaţi-i de acolo fără întârziere”.2 Una dintre cele mai importante declaraţii ale lui Ellen White este următoarea: „În cartea Templul viu este prezentată alfa ereziilor mortale. Va urma omega, care va fi primită de aceia care nu sunt dispuși să acorde atenţie avertismentelor pe care le-a dat Dumnezeu”.3 Dacă alfa ereziilor a fost criza declanșată de Templul viu, care să fie omega? Declaraţia inspirată a lui Ellen White este la fel de clară: „Ultima amăgire a lui Satana va fi să facă fără efect mărturiile Duhului lui Dumnezeu... Satana va lucra în mod ingenios în diferite feluri și prin diferite mijloace pentru a submina încrederea poporului rămășiţei lui Dumnezeu în adevărata mărturie... Se va manifesta o ură înverșunată, satanică, împotriva mărturiilor. Satana va căuta să submineze încrederea bisericii în ele. Motivul este acesta: dacă avertismentele, mustrările și sfaturile Duhului lui Dumnezeu sunt luate în seamă, Satana nu poate să aibă o cale deschisă ca să-și introducă amăgirile și să orbească sufletele prin vedeniile lui”.4 La începutul secolului XX, Satana a pregătit o criză de identitate și organizatorică pentru biserică. A căutat să promoveze învăţături false, filozofice și religioase, să câștige cât mai mulţi tineri prin înșelăciune, să dezbine și să reformeze biserica după modele imaginate de oameni, căutând totodată să submineze 1

Vezi Special Testimonies, seria B, nr. 2, pag. 21.22. Manuscript 20, 1906. 3 Selected Messages, vol. 1, pag. 200. 4 Idem, pag. 48, Scrisorile 12 și 40, 1890. 2

338


încrederea în mărturia dată de Isus prin Ellen White. Diavolul n-a reușit decât în mică măsură să-și aducă la îndeplinire planul. Prin activitatea unor minţi sclipitoare, cum au fost Canright, Kellogg, Ballenger, Jones, Waggoner și alţii, Satana a adus biserica la marginea prăpăstiei. Dar avantajul bisericii de atunci a fost că Ellen White era încă în viaţă și credibilitatea ei era foarte mare. Majoritatea membrilor o considera ca fiind solul lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu prin ea era evidentă. Afirmaţiile lui Canright împotriva ei, făcute în cartea lui din 1889, n-au avut mare ecou în biserică, mai ales pentru faptul că acesta era bine cunoscut ca instabil emoţional. Dar astăzi, când așa de puţini dintre membrii Bisericii Adventiste citesc literatura scrisă de E. G. White, când intervalul de timp de la dispariţia ei este tot mai lung, când cei mai mulţi dintre membri sunt de curând convertiţi și cunosc prea puţin istoria și activitatea lui Ellen White, când dușmanii din interiorul bisericii sporesc pe zi ce trece, iar vigoarea cu care atacă este tot mai fioroasă, pericolul subminării încrederii în scrierile lui Ellen White este mult mai mare. Aceasta fiind situaţia, „ultima înșelăciune a lui Satana”, neîncrederea în scrierile inspirate ale timpului nostru, este pe punctul de a se declanșa. Lucrarea de faţă se înscrie pe linia eforturilor de a diminua efectele produse de criza omega care stă să izbucnească. Talentatul scriitor Lewis R. Walton, în cartea sa Omega II, pag. 127-159, enumeră treisprezece factori caracteristici ai crizei alfa și care se așteaptă să se regăsească și în criza omega. Îi redăm în continuare:

înșelăciunea

stare de dezbinare, despărţire, lipsă de unitate

atacuri asupra principiilor fundamentale de credinţă

coborârea standardelor

lupta ascunsă pentru obţinerea controlului asupra bisericii

un climat de atacuri personale

folosirea greșită a Scripturilor

ÎNCHEIERE

promovarea de învăţături mistice

pretenţii false de reformă și reorganizare

ţinta specială a pretinșilor reformatori – tinerii

folosirea tehnicilor manipulative

falsă redeșteptare

pierderea instituţiilor

339

Toţi acești factori au fost folosiţi mai mult sau mai puţin în cadrul crizei alfa. Ultima criză trebuie să fie și mai intensă și poate mai subtilă. De aceea, încrederea în originea divină a scrierilor lui Ellen White ar fi un scut împotriva atacurilor celui rău și a agenţilor săi. Fiecare dintre noi se va confrunta cu întrebarea: „Este darul profeţiei o caracteristică vitală a Bisericii lui Dumnezeu din timpul sfârșitului?” Răspunsul pe care-l vom da este hotărâtor pentru destinul nostru veșnic. Iată un pericol împotriva căruia suntem avertizaţi: „Dacă au acceptat odată îndoiala și necredinţa în mărturiile Duhului lui Dumnezeu, oamenii sunt ispitiţi cu putere să adere la opiniile pe care le-au exprimat în faţa altora. Teoriile și ideile lor false se instalează asemenea unui nor întunecos asupra minţii, împiedicând să intre acolo vreo dovadă în favoarea adevărului. Îndoielile îngăduite prin ignoranţă, mândrie sau îndrăgirea practicilor păcătoase pun sufletul în lanţuri care rareori sunt rupte. Hristos și numai El poate da puterea necesară pentru a le rupe”.1 Timpul se precipită și nu lucrează în favoarea celor neglijenţi, superficiali, iubitori de plăceri și îngâmfaţi. O criză fără precedent se arată la orizont. Satana ne-a cerut să ne cearnă. Nimeni nu este destul de înţelept și puternic prin sine însuși pentru a rezista. Avem nevoie de lumină și de tărie de sus. Sfatul dat pe vremuri de Iosafat, regele iudeilor, într-un moment de criză, este potrivit și pentru noi astăzi: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui și veţi izbuti” (2 Cronici 20,20). 1

Selected Messages, vol. 1, pag. 46.

BIBLIOGRAFIE * * * Handbook of seventh-day Adventist Theology, (SDA Bible Commentary, vol. 12), p. 22-57. NICHOL, Francis D., Ellen G. White and Her Critics (Review and Herald Publishing Association, Takoma Park, Washington D. C. (1951). DOUGLASS, Herbert E., Messenger of the Lord, The Prophetic Ministry of Ellen G. White (Pacific Press Publishing Association (1998). WHITE, W. C. and Robinson, D. E., Brief Statements Regarding the Writings of Ellen G. White („Elmshaven” Office, St. Helena, California, August 1933). OLSON, Robert W., One Hundred and One Questions on the Sanctuary and on Ellen White (Ellen G. White Estate, Washington D. C., 1981). COON, Roger W., Inspiration/Revelation: What It Is and How It Works. Part I: The Prophetic Gift in Operation, Journal of Adventist Education, vol. 44, no. 1 (oct./nov., 1981). COON, Roger W., Inspiration/Revalation: What It Is and How It Works. Part III: „The Relationship Between the Ellen White’s Writings and the Bible”, The Journal of Adventist Education (feb./mar. 1982), vol. 44, no. 3. COON, Roger W., Hemeneutics, Interpreting a 19-th Century Prophet in the Space Age, Journal of Adventist Education, Summer, 1988.

BIBLIOGRAFIE

341

COON, Roger W., The Life, Ministry and Writings of Ellen White, Book 1, 1985 (GSEM 532 and 534). COON, Roger W., The Life, Ministry and Writings of Ellen G. White, Book 2. COON, Roger W., The Life, Ministry, and Writings of Ellen G. White, Book 3. COON, Roger W., Presenting Ellen G. White to the Non-Adventist Inquier (1995). CROSBY, Tim, Does Inspired Mean Original? Ministry, (February/ 1986). WILSON, Neal C., The Ellen G. White Writings and the Church, Adventist Review (July 9, 1981). FRED, Veltman, The Desire of Ages Project, Ministry (December, 1990). STURGES, Stanley G., Ellen White Authority and the Church, Spectrum (Summer, 1972). HEROLD, Weiss D., Are Adventist Protestants? Spectrum (Spring, 1992). ARTHUR, White L., Messenger to the Remnant (Washington D. C.: Review and herald Publishing Association, 1969). COON, Roger W., The Ellen G. White Writings (Washington D. C., Review and Herald Publishing Association, 1973. COON, Roger W., Toward on Adventist Concept of Inspiration, Adventist Review (Jan. 12, 1978). JOHN, Robertson J., The White Truth (Ontario: Pacific Press Publishing Association, 1981). McAdams, Donald R., The Scope of Ellen Whites Authorty, Spectrum (vol. 6, Number 3). CANRIGHT, Dudley M., The Life of Mrs. E. G. White, 1919 (Tradusă pe Internet la adresa w.w.w. ellenwhite.org. sub titlul Viaţa doamnei E. G. White. REA, Walter, The White Lie (Minciuna Albă sau Minciuna White. Se află, de asemenea, pe Internet la adresa w.w.w. ellenwhite.org.).

342

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN G. WHITE

WHITE, Ellen G., Experienţe și viziuni, Casa de Editură „Viaţă și Sănătate, Buc. 2002. WHITE, Ellen G., Spiritual Gifts, vol. 2, 3, 4. WHITE, Ellen G., Spirit of Prophecy, vol. 1, 2, 3, 4. WHITE, Ellen G., Patriarhi și profeţi. WHITE, Ellen G., Profeţi și regi. WHITE, Ellen G., Hristos, Lumina lumii. WHITE, Ellen G., Tragedia veacurilor. WHITE, Ellen G., Parabolele Domnului Hristos. WHITE, Ellen G., Divina vindecare. WHITE, Ellen G., Educaţie. WHITE, Ellen G., Dietă și hrană. WHITE, Ellen G., Principiile fundamentale ale educaţiei creștine. WHITE, Ellen G., Mărturii vol. 1-9 (1855-1909). WHITE, Ellen G., Selected Messages, book one (1958). WHITE, Ellen G., Selected Messages, book two (1958). WHITE, Ellen G., Selected Messages, book three.

Tipografia „Viaţă și Sănătate” Str. Valeriu Braniște 29, sector 3, București Tel. 021.323.00.20

12881576 Aron Moldovan Raspunsuri La Acuzatiile Aduse Lui Ellen White

Recommend Documents