DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI
Cuprins: 1. 2. 3. 4. 5.
Educaţia intelectuală Educaţia morală Educaţia estetică Educaţia fizică Educaţia profesională
1. Educaţia intelectuală a) Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri, educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează şi susţin activitatea de cunoaştere. Astfel, putem desprinde două aspecte fundamentale şi complementare ale educaţiei intelectuale: unul informativ, care se referă la cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce urmează să fie transmisă şi asimilată, iar celălalt formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului şi a întregii personalităţi. După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan istoric s-au conturat două teorii pedagogice opuse: teoria culturii materiale (se susţine importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari de cunoştinţe, care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai sigure) şi teoria culturii formale (se susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci stimularea dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării ulterioare a informaţiei). În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate, diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită: • accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai mulţi oameni în procesul producţiei spirituale; • exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării tehnicii; • cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe cele formative, spre autoeducaţie; • transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea importanţei pregătii profesionale şi tehnice. b) Scopul educaţiei intelectuale Constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de la înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la formarea concepţiei ştiinţifice. c) Sarcinile educaţiei intelectuale
1
• Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea de către elevi şi studenţi a valorilor, prelucrate şi sistematizate în conformitate cu norme psihopedagogice, în cadrul disciplinelor şcolare. Se pune problema ce? şi cât? să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea unor principii: Concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei; Posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei; Selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în favoarea altora mai semnificative; Calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea instrumentală şi operaţională, puterea explicativă, nivelul de generalitate şi locul ocupat în ansamblul cunoştinţelor; Cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale elevilor, deci să se asigure accesibilitatea. Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori, de măiestria lor pedagogică. • Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a potenţialului copilului, astfel încât să determine restructurări psihice, imprimând un sens ascendent dezvoltării personalităţii. Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale: Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba maternă (scris, citit), formarea deprinderilor de calcul matematic; Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională: spiritul de observaţie, operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune efort; Constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală; Familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale: întocmirea de planuri de idei şi rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare pentru completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor (dicţionare, enciclopedii, mass-media), regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor modalităţi de citire şi organizare a unui conţinut. „A învăţa să înveţi” este regula de aur a instruirii şi autoinstruirii, deoarece apare ca o necesitate în lumea contemporană, pentru integrarea socială a indivizilor. Tehnica muncii intelectuale presupune dobândirea unor priceperi şi deprinderi structurate, a unor metode adecvate, pe baza cărora se pot studia şi rezolva independent probleme de natură intelectuală: priceperi organizatorice, deprinderi de lucru efectiv, deprinderi de autoevaluare. d) Creativitatea umană Se impun câteva principii orientative în vederea stimulării potenţialului creativ al elevilor: Oferirea câmpului de manifestare a spontaneităţii şi iniţiativei elevilor. Strategia permisivă este superioară celei inhibitoare şi coercitive. Trebuie să fie stimulată atitudinea interogativă a elevilor, iar problematizarea să predomine strategiei expozitive; Prevenirea şi înlăturarea eventualelor blocaje ce ar putea interveni în exprimarea creativităţii elevilor. Blocajele pot fi de natură subiectivă (trăiri emoţionale ce dezorganizează comportamentul, rigiditatea raţională, încrederea exagerată în procedeele algoritmice) sau de natură obiectivă (condiţiile de mediu inhibitoare); Alternarea competiţiei cu cooperarea în cadrul colectivului şcolar; Concentrarea asupra procesului creativ şi nu asupra produsului, profesorul urmărind trecerea elevului de la creativitatea latentă la cea manifestă; 2
Manifestarea de către profesor a unei atitudini stimulative faţă de conduita elevilor creativi. Se cunoaşte că această conduită lasă impresia de nonconformism, răspunsurile şi reacţiile elevilor fiind altele decât cele anticipate de profesor, astfel încât intervenţiile profesorilor sunt uneori inhibitive. Sistemul de evaluare este deseori deficitar, elevii creativi fiind subapreciaţi. Motivul este insuficienta diferenţiere între nonconformismul ca indicator al creativităţii şi nonconformismul ca manifestare de indisciplină.
2. Educaţia morală a) Delimitări conceptuale Fizionomia morală a unui om constituie expresia valorii sale sociale. Perfecţionarea sa a devenit o preocupare constantă a oricărei comunităţi, pentru a-şi asigura dăinuirea şi stabilitatea, convieţuirea paşnică şi prosperă a membrilor, prin cultivarea calităţilor morale. Raportarea la societate şi raportarea la individ sunt cadrele de referinţă pentru fundamentarea pedagogică a educaţiei morale. Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecţi reali, ce se află în interacţiune, într-un context delimitat în spaţiu şi timp. Trebuie sesizată distincţia metodologică dintre morală şi moralitate, respectiv între morala socială (conştiinţa societăţii) şi morala individuală (conştiinţa individului). Morala include sistemul moral al societăţii, iar moralitatea reprezintă reflectarea în conştiinţa individului a conţinutului moralei sociale. Morala socială are un caracter obiectiv şi constituie baza ontologică a educaţiei morale. Se vorbeşte în mod artificial despre educaţia morală ca dimensiune a educaţiei, deoarece nu este îndreptăţită în totalitate separarea celorlalte dimensiuni de educaţia morală. Motivul: întreaga educaţie trebuie să fie morală, indiferent de societatea despre care vorbim, valorile morale ale unei societăţi pot fi diferite sau parţial diferite, dar nu pot lipsi cu desăvârşire. b) Scopul educaţiei morale Este formarea individului ca subiect moral, ca subiect ce gândeşte şi acţionează în conformitate cu valorile morale ale tipului de societate în care trăieşte şi evoluează. În sens pedagogic, profilul moral al individului este o realitate în continuă transformare, o construcţie ce se desăvârşeşte la infinit, un obiectiv pe care tindem să-l atingem. c) Conţinutul educaţiei morale Structura sistemului moral al unei societăţi are următoarele componente, care devin conţinuturi ale educaţiei morale: Idealul moral Este nucleul oricărui sistem moral, reflectând ceea ce este caracteristic şi definitoriu tendinţei şi opţiunilor comportamentale ale membrilor unei comunităţi. Este considerat o imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui model, chintesenţa morală a personalităţii umane. Prin conţinutul său, idealul moral ne apare sub forma unui model prospectiv, care depăşeşte realitatea prezentă şi oferă un câmp de posibilităţi de acţiune ce angajează personalitatea umană într-un proces de continuă autodepăşire. Aceasta 3
înseamnă că nu se va realiza niciodată în totalitatea sa, ca atare comportamentul real al oamenilor nu-i va putea niciodată epuiza conţinutul, dar este semnificativă puterea de atracţie a idealului moral asupra oamenilor. Idealul moral, ca abstracţiune, se materializează prin valori şi norme morale. Valorile morale Reflectă anumite cerinţe şi exigenţe generale impuse comportamentului de idealul moral. Valori morale semnificative sunt: cinstea, patriotismul, hărnicia, altruismul, loialitatea, eroismul, responsabilitatea, modestia etc. Ele au un caracter polar, în sensul că fiecărei valori morale îi corespunde o nonvaloare (antivaloare): laşitate, indisciplină, egoism, necinste etc. Valorile morale nu se referă la o situaţie concretă, ci prescriu exigenţe ce acoperă un câmp vast de situaţii şi manifestări comportamentale. Toate valorile morale la care individul aderă sunt mobiluri interne cu o forţă propulsivă puternică asupra comportamentului Normele şi regulile morale Sunt modele sau prototipuri de comportament moral elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date. Exprimând exigenţele uneia sau mai multor valori morale, prin intermediul lor individul îşi exteriorizează atitudinea morală în fapte şi acţiuni concrete. Normele moralei profesionale şi ale moralei şcolare sunt concludente. După forma de exprimare, pot fi interdicţii (introduc restricţii privitoare la comportament) sau permisiuni (orientează şi direcţionează comportarea). Ele posedă o forţă normativă ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi opinia publică, obiceiuri, tradiţii, dezaprobarea celor din jur etc. d) Sarcinile educaţiei morale • Formarea conştiinţei morale – constă în informarea tinerilor în legătură cu conţinutul şi cerinţele valorilor morale, a normelor şi regulilor. De la elevi nu se cere simpla memorare, ci sesizarea exigenţelor fiecărei reguli morale, concomitent cu înţelegerea necesităţii respectării ei. Informarea se face treptat, conform particularităţilor de vârstă ale copiilor. Componentele conştiinţei morale sunt: Cunoştinţele morale: - reprezentări morale (reflectarea în imagini intuitive aceea ce este caracteristic unui complex de situaţii şi fapte morale concrete); - noţiuni morale (reflectarea aceea ce este esenţial şi general unei clase de manifestări morale) - judecăţi morale (exprimă caracterul apreciativ al unei noţiuni morale) Trăiri şi sentimente morale (fiecărei cunoştinţe morale i se asociază o trăire afectivă corespunzătoare: sentimentul patriotic, sentimentul onoarei, sentimentul datoriei etc.) Convingeri morale (se asociază cu voinţa şi forţa de a depăşi obstacolele interne şi externe şi duc la motivarea intrinsecă a conduitei) • Formarea conduitei morale – se referă la rezultatul comportării, la faptele morale, la planul exterior, fiind obiectivarea conştiinţei în fapte şi acţiuni. Componentele conduitei morale sunt: Deprinderi morale (se formează ca răspuns automatizat la anumite cerinţe de comportament repetate în condiţii relativ identice); Obişnuinţe morale (sunt deprinderi ce implică existenţa unei trebuinţe interne, iar nerealizarea lor provoacă stări de frustrare) Trăsături pozitive de caracter ( sunt forme stabile de comportare morală, care definesc personalitatea indivizilor şi devin previzibile în comportament).
4
e) Principiile educaţiei morale Au valoare orientativă în procesul de formare a profilului moral al tinerilor: Asigurarea caracterului activ al educaţiei morale (implicarea tinerilor în activităţi concrete, depăşirea momentelor expozitive); Utilizarea cadrului social oferit de colectivul de elevi; Îmbinarea exigenţei cu respectul faţă de tânăr; Sprijinirea pe elementele pozitive ale personalităţii celui educat pentru înlăturarea celor negative; Respectarea particularităţilor de vârstă ale celor educaţi; Continuitate, consecvenţă, perseverenţă, unitate a factorilor educativi (familie, şcoală, comunitate, alte instituţii) f) Modalităţi specifice de realizare a educaţiei morale Metodologia didactică utilizată pentru realizarea educaţiei morale primeşte aspecte specifice, în funcţie de obiectivele propuse, de vârsta celor cărora li se adresează şi de subiectele abordate. Printre metodele şi procedeele de educaţie morală enumerăm: • Explicaţia morală • Convorbirea morală • Exemplul moral • Exerciţiul moral • Aprobarea / Dezaprobarea
3. Educaţia estetică a) Esenţa educaţiei estetice Arta este principala modalitate prin care se realizează relaţia estetică între om şi realitate. Se ridică astfel două întrebări: ce cunoaştem prin intermediul artei şi cum se realizează această cunoaştere? Temeiul educaţiei estetice rezidă în procesul de comunicare între „obiectul estetic” şi subiectul care receptează. Felul în care se realizează fuziunea dintre obiectiv şi subiectiv în aprecierea valorilor estetice diferă în funcţie de cele trei categorii principale de valori estetice: ale naturii, ale artei şi ale societăţii. Astfel, diferite calităţi ale unor lucruri sau ale naturii în ansamblul său pot deveni valori estetice numai ca urmare a prezenţei subiectului uman. Un peisaj natural, culoarea cerului, un răsărit de soare nu sunt frumoase în sine, ele nu pot avea valoare estetică în afară şi independent de subiectul care le receptează. În lumea contemporană, educaţia estetică poate contrabalansa efectele tehnicizării asupra dezvoltării spirituale a omului, dar rolul său nu se reduce la atât, ci contribuie la detensionarea oamenilor, la reducerea efectelor stresante ale condiţiilor de viaţă şi de muncă, la fortificarea şi amplificarea resurselor spirituale ale personalităţii. Cultivarea sensibilităţii oamenilor prin intermediul educaţiei estetice asigură premisele formării sentimentelor intelectuale, a convingerilor morale, asigură îmbogăţirea şi rafinarea vieţii afective, realizarea unei armonii psihologice şi culturale între componentele personalităţii.
5
b) Scopul educaţiei estetice Educaţia estetică urmăreşte pregătirea tinerilor pentru actul de valorizare (receptare, asimilare) şi pentru cel de creare a valorilor estetice. c) Sarcinile educaţiei estetice • Educarea atitudinii estetice – Atitudinea estetică se exprimă printr-un ansamblu de reacţii spirituale ale omului faţă de valorile estetice ale naturii, artei şi societăţii. Spre deosebire de atitudinea practic-utilitară, ce se manifestă în legătură cu satisfacerea unor trebuinţe biologice, sociale şi materiale şi spre deosebire de atitudinea teoretică, ce implică o finalitate cognitivă, atitudinea estetică vizează satisfacerea unor plăceri, aspiraţii, curiozităţi subiective. Efectele interesului estetic sunt de sensibilizare a indivizilor prin manifestări de plăcere, dăruire, încântare, desfătare etc. Din perspectiva educaţiei estetice, se impune realizarea distincţiei între atitudinea estetică a creatorilor de artă şi atitudinea estetică a celor ce recepţionează frumosul din artă, natură şi societate. Componentele atitudinii estetice sunt: Gustul estetic – este capacitatea de a reacţiona spontan, prin manifestări de satisfacţie sau insatisfacţie faţă de obiectele şi procesele naturale, faţă de actele şi realizările umane sau faţă de operele artistice. Este o reacţie individuală, manifestată în strânsă corelaţie cu structura personalităţii, cu experienţa personală, cu mediul social şi cultural din care provine individul, cu situaţia şi momentul în care se produce şi cu valoarea estetică de care este declanşată. Gustul estetic nu poate fi întotdeauna argumentat logic, teoretic, fiind rezultatul climatului cultural şi al educaţiei individului. Judecata estetică – este capacitatea de apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluare. Se exprimă pe plan logic sub forma unor propoziţii care condensează impresii argumentate şi întemeiate pe criterii de apreciere a frumosului. Prin intermediul judecăţii estetice se realizează o intelectualizare a gustului estetic, criteriile folosite pentru argumentare fiind de natură estetică, dar şi filosofică, politică, ideologică, socială. Judecata estetică nu poate fi impusă din exterior, ci se formează treptat, prin descifrarea multitudinii de sensuri şi funcţii ale operei de artă şi angajării personalităţii în ansamblul său. Idealul estetic – este un ansamblu de teze, principii, norme teoretice, care imprimă o anumită direcţie atitudinii estetice a oamenilor aparţinând unei epoci, naţiuni, categorii sociale etc. Idealul estetic se constituie treptat, prin conştientizarea, la nivel social, a ceea ce este specific şi dominant în diversitatea gusturilor estetice. Sentimentele estetice – sunt o configuraţie de emoţii, rezultat al unor trăiri profunde şi de durată a frumosului din artă, natură şi societate. Sunt cea mai înaltă formă de trăire a frumosului şi se răsfrâng asupra întregii personalităţi. Convingerile estetice – sunt toate acele idei despre frumos care au devenit mobiluri interne ale activităţii, orientând preocuparea omului de a asimila şi introduce frumosul în modul său de viaţă, în relaţiile cu lumea şi cu ceilalţi oameni. • Dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei – aptitudinile artistice, ca orice fel de aptitudine, se dezvoltă prin exersare, prin învăţare, pornind de la predispoziţiile asigurate de zestrea ereditară. Este indispensabilă existenţa unor predispoziţii native, care sunt actualizate şi dezvoltate prin activitate. Interesele, înclinaţiile, aptitudinile artistice se deosebesc de la un individ la altul prin diversitate, momentul apariţiei şi nivelul de manifestare. Educaţia estetică urmăreşte, pe de o parte, depistarea acestora, iar pe de altă parte, asigurarea condiţiilor şi mijloacelor necesare pentru dezvoltarea lor. Divizarea elevilor unei clase în două categorii, cu aptitudini artistice şi fără aptitudini artistice, nu poate fi acceptată. Indiferent despre ce categorie de aptitudini artistice este vorba – muzicale, 6
coregrafice, literare, plastice – în general toţi oamenii sunt capabili să cânte, să deseneze, să recite, să danseze. Nu toţi pot însă desfăşura aceste activităţi în acelaşi grad, deosebirile calitative fiind evidente. Cunoaşterea acestor deosebiri este esenţială pentru desfăşurarea educaţiei estetice în cadrul şcolii. Profesorii au datoria să depisteze aptitudinile artistice ale tinerilor şi să acţioneze pentru stimularea, dezvoltarea acestor aptitudini. d) Conţinutul educaţiei estetice Este concretizat în ceea ce se înţelege prin cultură estetică: ansamblul de cunoştinţe şi capacităţi estetice (care se formează în şcoală şi sunt prevăzute în documentele curriculare), dar şi ansamblul de aspiraţii, sentimente, convingeri, valori estetice autentice (integrate în idealul estetic al unei etape social-istorice). e) Modalităţi de realizare a educaţiei estetice în şcoală Nivelurile la care se realizează educaţia estetică în şcoală sunt: • Nivelul informativ-teoretic – se referă la instruirea estetică a tinerilor, prin transmiterea de cunoştinţe din domeniul diferitelor arte, dar şi a cunoştinţelor tehnice necesare creaţiei artistice (curente artistice, stiluri, viaţa şi opera marilor artişti, elemente de istoria artei, limbajul artistic şi particularităţile sale, elemente de tehnica execuţiei artistice). Toate acestea au funcţie explicativă, facilitând contemplarea şi înţelegerea valorilor estetice în general şi a operelor de artă în special. • Nivelul formativ-aplicativ – se realizează prin contactul nemijlocit cu opera de artă, cu scopul de a îmbogăţi experienţa receptorului, şi de a-l sensibiliza pe acesta, prin provocarea unor trăiri estetice. Emoţia estetică este rezultatul descifrării mesajului artistic, pe baza unei reflecţii mai mult sau mai puţin conştientizate. Cele două niveluri se află în raport de reciprocitate, completându-se şi potenţându-se unul pe altul. Instruirea este un mijloc şi o condiţie a educaţiei estetice, iar formarea este scopul ei. Formele şi modalităţile de realizare a educaţiei estetice în şcoală sunt: Educaţia prin literatură – se referă la stimularea elevilor pentru a citi şi eventual pentru a crea literatură, transmiterea de cunoştinţe din domeniul istoriei şi criticii literare. Se realizează prin: lecţii de literatură şi analiză literară, lecţii de compunere, cercuri literare şi dramatice, concursuri şi serbări şcolare, cenacluri literare, îndrumarea lecturii particulare a tinerilor, etc. Educaţia prin muzică – urmăreşte stimularea tinerilor pentru a fi buni ascultători de muzică valoroasă, dar şi pentru a trece din ipostaza de ascultători în cea de interpreţi şi chiar de creatori de muzică valoroasă. Se realizează prin: orele de muzică de la clasă, prin organizarea de audiţii muzicale, transmiterea de cunoştinţe teoretice despre muzică şi istoria muzicii, participarea la ansamblul coral, la concerte, la concursuri muzicale, realizarea de formaţii de muzică, cercuri de interpretare şi creaţie muzicală etc. Educaţia prin arte plastice – se referă la contemplarea operelor artistice, la transmiterea de cunoştinţe teoretice necesare contemplării şi exprimării creatoare prin arte plastice. Se realizează prin: lecţii de desen, modelaj, grafică, pictură, compoziţii aplicative, vizitarea muzeelor şi a expoziţiilor, participarea la cercuri de arte plastice etc. Educaţia prin mass-media – se referă la alegerea şi utilizarea de către şcoală a acelor componente ale mass-mediei care pot contribui la educaţia estetică a tinerilor: vizionarea unor 7
filme, a unor programe de televiziune, contemplarea unor albume cu reproduceri de artă, lecturarea presei etc. Se impune pregătirea prealabilă a tinerilor şi comentarea ulterioară a celor văzute, ascultate sau citite, pentru contracararea eventualelor consecinţe negative ale acestora.
4. Educaţia fizică a)
Scopul educaţiei fizice
Este latura educaţiei care urmăreşte dezvoltarea armonioasă a organismului, întărirea stării de sănătate, cultivarea unor calităţi motrice necesare muncii şi activităţii sportive, refacerea forţelor fizice şi psihice. Educaţia fizică asigură dezvoltarea funcţională a sistemului nervos, asigurând condiţii pentru desfăşurarea optimă a activităţilor intelectuale. În acelaşi timp, are rol în formarea conştiinţei şi conduitei morale, în formarea unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter. b)
Conţinutul educaţiei fizice
La nivelul şcolii, acest conţinut îmbracă următoarele forme: • Exerciţiile fizice – repetarea sistematică a unor mişcări, în vederea formării de priceperi şi deprinderi motorii, a dezvoltării unor calităţi motrice. În funcţie de modul în care se combină, de finalităţile şi de modul în care se realizează şi se practică, exerciţiile fizice pot lua mai multe forme, cum ar fi: gimnastica (elementară, de performanţă, de recuperare), jocurile (cu reguli şi cu caracter de întrecere între participanţi) • Sportul – include: competiţie, performanţă, antrenament şi măiestrie
c)
Sarcinile educaţiei fizice şcolare
• Dezvoltarea şi fortificarea fizică a organismului – are ca scop optimizarea dezvoltării biologice a tinerilor, prin următoarele modalităţi: Dezvoltarea fiziologică – cadrele didactice trebuie să cunoască structura anatomică şi funcţională a organismului, pentru a putea stimula eficient dezvoltarea sistemului osos, muscular, respirator, cardio-vascular. În orele de educaţie fizică se cere respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale tinerilor, aflaţi în plin proces de creştere, pentru a nu se forţa limitele fizice ale organismului şi capacitatea de efort. Dezvoltarea fizică armonioasă – se referă la asigurarea unor proporţii armonioase între componentele organismului, prin urmărirea permanentă a greutăţii, a perimetrului toracic, a stării de funcţionare a inimii, a oxigenării creierului. Se cere practicarea de exerciţii fizice
8
diversificate, combaterea tendinţelor de a practica o singură disciplină sportivă, neglijând pregătirea fizică generală. Dezvoltarea motricităţii – se urmăreşte dezvoltarea calităţilor motrice, care se formează treptat, începând de la vârsta preşcolară şi se perfecţionează calitativ şi cantitativ de-a lungul vârstelor: viteza, rezistenţa, forţa , îndemânarea, supleţea, mobilitatea, detenta, coordonarea etc. Formarea deprinderilor igienico-sanitare – se referă la igiena corporală, a locuinţei, a sălilor de clasă, a alimentaţiei. Tinerii trebuie să cunoască importanţa respectării unui regim corect de muncă şi odihnă. Corectarea unor deficienţe fizice – unele deficienţe fizice pot fi atenuate prin exerciţii desfăşurate sub controlul strict al cadrului didactic • Dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii – prin orele de educaţie fizică se urmăresc diverse aspecte ale personalităţii: Dezvoltarea proceselor cognitive – exerciţiile fizice contribuie la dezvoltarea percepţiilor spaţiale, temporale şi de mişcare, la dezvoltarea spiritului de observaţie, a calităţilor atenţiei, a operaţiilor şi calităţilor gândirii etc. Dezvoltarea proceselor afective – în exerciţiile fizice şi jocurile sportive se formează şi se dezvoltă următoarele stări afective: ⇒ Stări afective provocate de activitatea musculară intensă (vioiciune, bucurie, satisfacţie); ⇒ Stări afective provocate de mişcări (emoţii şi sentimente estetice); ⇒ Stări afective provocate de reuşita execuţiei (încredere în forţele proprii, satisfacţie, stimă de sine ridicată); ⇒ Stări afective provocate de pregătirea şi participarea la concursuri (nelinişte, teamă, încordare emoţională, tensiune afectivă); ⇒ Stări afective declanşate în timpul executării unor exerciţii (îndârjire, bucuria reuşitei). Fortificarea voinţei – în activitatea sportivă efortul de voinţă este absolut necesar, contribuind la învingerea obstacolelor şi atingerea scopurilor, la stăpânirea unor trăiri afective negative, care pot destabiliza individul. Calităţile voinţei sunt: puterea, perseverenţa, independenţa, promptitudinea, stăpânirea de sine, dârzenia. Formarea trăsăturilor de personalitate – prin orele de educaţie fizică se educă toate componentele personalităţii: ⇒ Temperamentul (echilibrul afectiv, accelerarea reacţiilor, mobilizarea acelor lenţi, stăpânirea de sine a celor dinamici) ⇒ Caracterul (spiritul de echipă, respectul faţă de partener, spiritul cooperant, de iniţiativă, altruism, abnegaţie, dorinţa de autodepăşire etc.) ⇒ Aptitudinile (se remarcă două direcţii: consolidarea aptitudinilor generale, cum sunt rapiditatea gândirii, concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie; dar şi dezvoltarea unor aptitudini specifice, a unor calităţi psihomotorii: forţa fizică, rapiditatea reacţiilor, echilibrul static şi dinamic, coordonarea mişcărilor etc.)
9
d)
Modalităţi de realizare a educaţiei fizice şcolare
În şcoală există două forme de organizare a activităţilor ce urmăresc educaţia fizică: • Ora de educaţie fizică; • Activităţile extraşcolare (plimbări, excursii, concursuri, serbări sportive) 5. Educaţia profesională a)
Scopul educaţiei profesionale
Exercitarea profesiunii este principala modalitate prin care se pun în practică toate laturile educaţiei, deoarece profesiunea face joncţiunea dintre individ şi societate şi îi oferă omului şansa să-şi valorifice potenţialul în mod creator. Integrarea socială presupune două aspecte complementare: socializarea (valorificarea în folosul comunităţii a potenţialului acţional-creativ al omului) şi personalizarea (interiorizarea valorilor pe care societatea le oferă şi le impune omului). Scopul educaţiei profesionale este formarea unui orizont cultural şi tehnologic cu privire la o anumită profesiune, concomitent cu dezvoltarea unor capacităţi, priceperi, deprinderi necesare exercitării ei. b)
Sarcinile educaţiei profesionale
• Orientarea şcolară şi profesională – este un ansamblu de acţiuni şi influenţe pedagogice, sociale, medicale etc., care se exercită în mod continuu, cu scopul realizării de către tineri a opţiunilor privind tipurile de şcoală şi de profesiune pe care le urmează, în concordanţă cu particularităţile personalităţii lor şi cu cerinţele contextului social la care se raportează. Se are în vedere orientarea spre un grup de profesiuni, prin cunoaşterea fenomenelor legate de specificul condiţiilor de muncă, a locului şi importanţei profesiunii pentru economia naţională, prin declanşarea atracţiei faţă de profesiune. De la simpla familiarizare cu anumite profesiuni se trece la declanşarea de preferinţe şi înclinaţii, pentru ca apoi să se stabilizeze interesele. Orientarea se întemeiază, din punct de vedere psihologic, pe depistarea şi cultivarea diverselor aptitudini şi înclinaţii personale. Din punct de vedere social, se cere respectarea cerinţelor privind diviziunea socială a muncii, adâncirea specializării şi intensificarea dinamicii profesiunilor. • Formarea orizontului cultural profesional – cuprinde ansamblul de cunoştinţe necesare orientării omului în domeniul profesiunii sau a unui grup de profesiuni. Diversitatea mare a profesiunilor face ca relativ aceleaşi aptitudini să poată fi valorificate în mod specific în cadrul unor profesiuni diferite. Cultura profesională se înscrie ca o prelungire firească a culturii generale. Tânărul trebuie ajutat să descopere el însuşi resorturile spirituale şi sociale ale profesiunii. Prin latura profesională a procesului de învăţământ se cere să imprimăm o finalitate practică informaţiilor teoretice, ştiinţifice, acumulate la diverse obiecte de studiu. Cultura profesională cuprinde şi formarea şi dezvoltarea dragostei faţă de profesia aleasă, educarea spiritului de deontologie (etică) profesională, dar şi educaţia economico-profesională, managerială şi însuşirea limbajului informaţional. • Formarea unor capacităţi, priceperi şi deprinderi practice, necesare desfăşurării unor activităţi productive – în funcţie de profesiunea aleasă, se urmăreşte dezvoltarea gândirii tehnice (aplicarea capacităţilor operaţionale ale gândirii într-un domeniu, pentru a-i pătrunde esenţa), dezvoltarea aptitudinilor necesare acelui domeniu (aptitudini 10
generale şi specifice, configuraţii de funcţii senzorio-motorii, reprezentări spaţio-temporale, simboluri verbale sau figurative), dezvoltarea deprinderilor şi priceperilor practice (care-i permit individului să desfăşoare cu succes o activitate concretă dintr-un domeniu, în condiţii variabile). Sensul profund al educaţiei profesionale este asigurarea competenţei profesionale, nu numai pentru exercitarea unei meserii, ci şi pentru a răspunde cerinţelor de mobilitate profesională, necesară în societatea contemporană. Astfel, se urmăreşte realizarea unui echilibru între profesionalizare şi specializare, profesionalizarea referindu-se la o arie mai largă de domenii, pe care urmează să se grefeze specializarea, prin adâncirea unor componente ale acestor domenii. c)
Conţinutul educaţiei profesionale
Toate disciplinele şcolare contribuie prin conţinuturile informaţionale vehiculate, prin abilităţile intelectuale şi practice formate, la educaţia profesională a tinerilor. Conţinuturile se adaptează însă la vârsta celor aflaţi în plin proces de formare. d)
Modalităţi de realizare a educaţiei profesionale
Educaţia profesională este un proces de durată, care trebuie să se realizeze succesiv, pe tot parcursul şcolarităţii, în funcţie de vârsta elevilor, astfel: • Activităţi de orientare şcolară şi profesională (vizite în instituţii, întâlniri cu personalităţi din diverse domenii, activităţi de consiliere şcolară, de autocunoaştere şi dezvoltare personală); • Lecţii la discipline din profilul şi tipul de şcoală pentru care s-a optat; • Activităţi practice în laboratoare, ateliere, cabinete, terenuri de aplicaţie ale şcolii; • Activităţi de practică în producţie, la diferite instituţii, conform profilului şcolii etc.
11
