Cuplul Conjugal

Cuplul conjugal

Pornind de la cercetarile moderne asupra nucleului (microgrupului familial) conceput ca o structura bazata pe un sistem de interactiuni dinamice in evolutie, acordam diadei conjugale   semnificatia unui subsistem conjugale unui subsistem bipolar, unic prin complexiatatea si completitudinea conj nj ugal se se interconexiunilor ce se stabilesc intre cei doi poli (partenerii conjugali). Cupl ul co in divi duali zeaz aza a ca o micr os ostr tr uctur a biopsih biopsih os osoc ocial ial a, rezul rezul tat al u nu i proce proces s i nteractional creator, multiconex si multinivelator desfasurat simultan pe urmatoarele nivele

interpersonale: 

nivel intermotivational  (sexual, procreativ si socioafectiv) definind balanta bio-afectivmotivationala a cuplului (trebuinte, expectatii, aspiratii de parteneriat si autorealizarea bioafectiva, individuala si interpersonala);



nivelul intercom intercomunicational unicational (particularizat in cadrul conduitelor de rol familial: afective, organizatorico-administrative, parental educationale, relationale si integratoare);



nivelul intercognitiv si interevaluativ vizand perceptiile, anticiparile si valorizarile mutuale in cuplu in raport cu toate domeniiile de actiune ale rolului conjugal familial;



nivelul de realizare a formelor specifice de interactiune (cooperare, competitie, conflict), raportul de decizie-executie in cadrul stratificarii, individualizarii si ierarhizarii sarcinilor de rol familial;



nivelul interrelational si de interdezvoltare   biopsihosociala a personalitatilor maritale, vizand disponibilitatile de modelare mutuala a structurilor de personalitate sub aspectul dezvoltarii atitudinilor consensuale si a disponibilitatilor de adoptare si exercitare echilibrat-satisfacatoare a rolurilor conjugale, generand compatibilitate mutuala;

Conceput si analizat de pe aceste pozitii, cuplul conjugal exprima structural si functional modul in care doua persoane de sex opus se intermodeleaza creator, dezvoltandu-se si completandu-se mutal prin interacomodare, fuziune si transformare, simultan in plan corporal, psihologic si social. Altfel spus, cuplul este “modus vivendi” fundamental al celor doua sexe, in cadrul caruia barbatul si femeia comunica, se cunosc, se auto si interevalueaza,  se dezvolta si se afirma ca fiinte complete si mature, unul cu, pentru si prin intermediul celuilalt, intr-o perpetua devenire creatoare, al carei sens ramane, fara indoiala transmiterea  stafetei sociale urmasilor (vezi Anexa 1). Secretele mentinerii cuplului ca un “modus vivendi” pare sa se dezvaluie in valentele infinit motivatorii ale intimitatii psihologice. psihologice. Intimitatea nu trebuie confundata cu sexualitatea si, cu atat mai putin, cu familiaritatea. Desigur, sexualitatea este integrata comportamentului socio-afectiv al cuplului, deci relatiei psihosociale care creeaza atmosfera de intimitate. Insa, relatiile de intimitate nu sunt

neaparat substituibile celor sexuale. Exista climat de intimitate adesea si intr-un subgrup de  prieteni, ca si intre parinti si copii sau intre frati. Aceasta calitate emotionala a emotionala a relatiilor interpersonale satisface nevoia de securizare, de afiliere si de solidaritate in microgrup sau in cuplu. Ea raspunde cerintelor de protectie si de acceptare enconditionata reciproc. Intimitatea satisface, mai ales, nevoia de apartenenta socioafectiva si confera indivizilor un reocnfortant remediu impotriva angoasei singuratatii. De aceea, importanta sa pentru echilibrul interpersonal dar si al fiecarei personalitati in parte, este esentiala. Intimitatea face parte integranta din “motorul viu” al fiintei noastre psihosomatice psihosomati ce si confera adesea individului reale resurse de adaptare si eficienta sociala. Ea asigura motivatiilor noastre fundamentale, ca si actiunilor pe care le intreprindem, o sursa nelimitata de energie, o rezistenta crescuta la stress, o miraculoasa “imunitate psihosociala” pe psihosociala” pe arena atat de diversa si de imprevizibila a existentei. Si este firesc sa fie asa, pentru ca prima functie a intimitatii este dezanxietarea si consolidarea sentimentului acceptarii de sine , a recunoasterii si confirmarii importantei si valorii fiecaruia pentru celalalt. H.S. Kaplan considera intimitatea drept o “calitate particulara a doua persoane de a fi aproape sub aspect emotional”, cu alte cuvinte de a dizolva orice distanta psihologica ce ar  putea bara o comunicare completa si autentica. Ea induce o maxim a transparenta in raporturile dintre doua persoane, sustinuta de atentie, responsabilitate si incredere mutuala, comunicare sincera a sentimentelor si senzatiilor, fara “aparari” si disimulari atunci cand unuia dintre parteneri i se intampla ceva semnificativ sub aspect emotional. In cuplul erotic, intimitatea este importanta “pentru ca ea determina calitatea vietii si a dragostei’ –  afirma  afirma Kaplan in consens cu terapeutii familiei, chiar daca sexologii opineaza mai  putin frecvent pentru acest punct de vedere. Intimitatea, ca latura afectiva a dragostei, este considerata drept garantia dezvoltarii si tabilitatii unui cuplu. In acest sens, R.G. Sternberg si S. Grajek (1984) argumenteaza  –  prin  prin asa numita “teorie triunghiulara a dragostei” –   semnificatia particulara a celor trei componente care decid cursul armonic si longevitatea unei casatorii: 1.  pasiunea  pasiunea (sau  (sau atractia fizica, senzitiva si sexuala); 2. cunoasterea de sine si a celuilalt (care influenteaza iubirea si mentinerea ei); 3. intimitatea (sau sentimentul de legatura emotionala, care alimenteaza si impulsioneaza nevoia de continuitate a relatiei). Fara indoiala ca dragostea nu poate exista fara pasiune (care se naste mai ales din resorturile inconstiente ale motivatiei sexuale umane), dar ea  –   de cele mai multe ori  –  se estompeaza in timp, fara a putea garanta mentinerea cuplului. Singura care poate depasi chiar si “conflictele de cunoastere” interpersonala, substituind subtil devitalizarea pasiunii sau revitalizand-o imprevizibil este caldura emotionala manifestata si receptata, mereu necesara, indiferent de varsta, moment, etapa. Cuplurile fericite, cel putin tranzitor, cunosc doua tipuri de intimitate (E. Mecco, F. Mascherpa, 1989): -

 fuzionala,, bazata pe o relatie de interdependenta, proprie in special starii de indragostit;  fuzionala

-

matura, care permite dezvoltarea propriei individualitati si autonomii, considerata mai avantajoasa pentru relatia de cuplu.

Armonia unui cuplu, chiar daca se construieste initial pe o intimitate fuzionala, nu se  poate mentine ulterior decat prin stimularea si recunoasterea unei autonomii care sa permita dezvoltarea reciproca a partenerilor, ca “repere” psihologice esentiale unul pentru celalalt. In cuplu, o anumita distanta psihologica optima este necesara pentru o buna comunicare, ca si  pentru o reinvigorare si reenergizare a atractiilor mutuale. Din studiile efectuate de noi se constata, insa, ca multe cupluri  –   in dorinta atingerii unei cat mai mari intimitati –  intimitati  –  sfarsesc   sfarsesc prin a actiona in sens opus. Astfel, exista destule cazuri cand intimitatea genereaza, la unul sau ambii parteneri, anxietate si, in consecinta, indepartare, evitare, sentimente de jena si penibil. Explicatia acestui fenomen consta in faptul ca intimitatea presupune un raport de incredere deplina in celalalt, “puterea” de a te abandona sau lasa in seama lui fara teama ca acesta ar putea profita de vulnerabilitatile tale. Or, calitatea raporturilor de incredere cu o alta  persoana (partenerul erotic) isi are originile in copilarie, in calitatea raporturilor cu parintii. Exista un anume paralelism intre relatiile de iubire dintre copil si mama sa, si relatiile intime ale adulutului (S. Gilfillan,1985). Astfel, un copil care niciodata nu a putut stabili un raport de incredere deplina si de satisfactie cu mama sa, care s-a simtit victima agresivitatii, indiferentismului sau inconsecventei afective, va reusi foarte greu  –  fiind   fiind adult  –  sa   sa dezvolte un bun nivel de intimitate cu partenerul, pentru ca –  ca  –  inconstient –   inconstient –  va  va incerca mereu sa se apere. La randul lor, parintii care in relatia conjugala au probleme si deficite de realizare a intimitatii, nu pot stabili raporturi adecvate, autentice, cu copiii lor, transimtandu-le acestora “modelul handicapului de intimitate”, cu toate cu  toate inhibitiile si suferintele sale ulterioare. Concluzionand, “problemele intimitatii copiilor pot fi o metafora a problemelor intimitatii parintilor” (J.D. West, J.J. Zorski si R. Hervill, 1986). Se pot oare evita sau corecta deficitele de comunicare afectiva? Se poate stimula dezvotlarea intimitatii in cuplu? Fara indoiala ca “remediile” psihologice pe care terapeutii familiei le propun sunt promitatoare. Ei considera ca terapia deficitului de intimitate  trebuie sa debuteze cu stimularea capacitatii de a stabili o buna intimitate nonverbala  (senzoriala, corporala, fizica), in primul rand cu sine si apoi cu partenerul. Acceptarea propriului corp si posibilitatea de a comunica prin intermediul acestuia, de “a se arata” sau dezvalui (nu in sensul narcsic,  narcsic,  de a se exhiba, ci in cel natural, lipsit de  pudoare si inhibitii inutile), conditioneaza realizarea unui bun nivel de intimitate in cuplu. Acceptarea de sine si a propriului corp, fara complexe, asigura asigura –   –  in  in mare masura –  masura –  capacitatea   capacitatea de a nu simti dezgust si intoleranta in fata manifestarilor non-erotice ale acestuia. Lucrul este explicabil, conform principiulu ca daca iti refuzi propriul corp este dificil sa-l accepti pe al altuia (E. Mascherpa, E. Mecco). Acest element atitudinal si comportamental este relevant  pentru gradul de intimitate realizat intr-un cuplu. Exista si cazuri cand o persoana, datorita unei educatii excesiv de rigide in ceea ce  priveste pudoarea, are dificultati in a se exprima liber, corporal, fizic, f izic, desi poate accepta ac cepta fara efort manifestarile corporale naturale ale partenerului. In aceste cazuri autorevalorizarea  propriului corp se poate face chiar prin intermediul atitudinii dezinvolte si stimulative  partenerului care, cu tact, imaginatie, rabdare si trandete poate dizolva progresiv barierele

 pudorii si disconfortului de expunere corporala a celui in dificultate. Arta curtoaziei ca ritual erotic initiatic este, in mare masura, calea optima de rezolvare. Dimpotriva, in situatia in care manifestarile corporale non-erotice ale unuia provoaca dezgust, refuz si evitare a celuilalt, inseamna ca avem de-a face cu o slaba functionalitate emotionala a cuplului. Intimitatea nonverbala se creaza printr-o buna comunicare senzoriala. In relatiile erotice, simturile joaca un rol important, cuplul existand ca o realitate dinamica, in masura in care mesajele senzoriale circula liber in interiorul sau, producand, intretinand si amplificand continuu intimitatea afectiva. Mesajele verbale se integreaza alaturi de cele senzitive in orientarea, sustinerea si crearea atmosferei de intimitate. De aceea, comunicarea verbala expresiva a emotiilor, trairilor, sentimentelor si ideilor este la fel de importanta si de inductiva pentru intimitate. Dar, avantajul limbajului corporal-senzitiv este acela de a fi imediat, greu confundabil si producator de gratificatie. Cuplul inceteaza sa mai existe atunci cand partenerii nu se mai pot atinge spontan, mai curand decat atunci cand nu-si mai pot vorbi, chiar daca ei continua sa existe in acelasi spatiu fizic. In acest caz, ei si-au pierdut sau au evadat din “spatiul psihologic al comunicarii lor”. Dintre canalele senzitive cu cea mai mare implicare in intimitate, sunt considerate simtul olfactiv (miros), termic si tactil. Mesajul tactil, in special, tradus prin mangaiere, atingere etc., poate fi relaxant sau excitant dar poate transmite si alte semnificatii: incurajare, aprobare, respingere, neincredere, temere etc. Climatul emotional pozitiv este conditionat de capacitatea partenerilor de a-si descoperi reciproc “identitatea tactila”, adica preferintele si reactiile specifice din acest punct de vedere. Cunoasterea “identitatii olfactive” si stimularea reactiilor ei este, de asemenea, importanta. In special in comunicarea sexuala, utilizarea si rafinarea limbajului senzorialcorporal creaza nu numai un climat emotional de buna calitate, ci si o “eficienta” si o satisfactie crescuta a relatiilor sexuale. Evident, descoperirea, crearea si amplificarea intimitatii afective necesita atitudini si comportamente complementare si sinergice in cuplu, un efort comun de intercunoastere si,  prin aceasta, de continua revelare de sine. Altfel, “iluzia intimitatii” este doar “capcana singuratatii in doi”, atat de alienata pentru cuplu si pentru continuatorii sai. Daca analiza factorilor determinanti a incercat sa raspunda la intrebarea “de ce se implica doua personalitati in relatia conjugala?”, analiza factorilor de intretinere ai acesteia incearca sa dea un raspuns la intrebarea “cum se structureaza?”. Se dezvaluie pregnant in aceasta dinamica rolul factorilor interpersonali care ii confera un sens armonic sau dezarmonic, un anumit stil de existenta maritala. Stilul, ritmul si formula specifica de manifestare a compatibilizarii interpersonale sunt rezultatul cumulat al unui complex angrenaj de imagini si mesaje retroactive, care in tesatura intima a interactiunii maritale, dobandesc efecte de halo, amplificandu-se si multiplicandu-se in infinite nuante si semnificatii, exprimate in modele comportamentale si comunicationale proprii feicarui cuplu. Se contureaza astfel, modele de intercomunicare sexual senzitiva si erotico-afectiva, verbale si nonverbale, care desi se incadreaza modelului socio-cultural al sexualitatii si erotismului propriu unei epoci si unei anumite organizari sociale, isi pastreaza totusi apanajul diversitatii infinite si a irepetabilului.Cuplul   este un perpetuu creator de “codificari” erotico-senzitive, imbogatind si

 perfectionand limbajul si cunoasterea senzoriala prin semnificatii afective si ideative, ce dobandesc calitatea unui veritabil act de cultura erotico-senzitiva. Gradul de cunoastere interpersonala, ca rezultat al intercomunicarilor si interactiunilor pe toate planurile, devine principalul mecanism de intretinere, dezvoltare si corectie in dinamica diadei maritale. Deficitele si erorile care apar in functionarea mecanismelor perceptiv-motivationale si comunicationale pot fi identificate si eventual corectate terapeutic, doar pe baza unei analize diagnostice atente, cu caracter operational, al carei model de desfasurare il vom prezenta in continuare. Intercunoastere  –   analiza mecanismelor perceptiv motivatiopnale in cuplul marital se desfasoara in conceptia noastra dupa un model operational cuprinzand 8 tipuri de imagini cu rol de intretinere, particularizare si corectie a conduitelor de rol conjugal.

a.

Cum sunt eu? (autoperceptie);

 b.

Cum este el (ea)? (perceptia partenerului);

c.

Cum cred ca se vede el(ea)pe sine? (expectatia privind autoperceptia partenerului);

d. Cum cred ca ma vede el (ea) pe mine? (expectatia partenerului privind perceptia sa de catre celalalt); e.

Cum as vrea sa fiu eu? (aspiratia de realizare a rolului premarital/ marital);

f. Cum as vrea sa fie el(ea)? (aspiratia cu privire la realizarea rolului premarital/marital de catre partener); g. Cum cred ca ar dori el(ea) sa fie? (perceptia aspiratiei de autorealizare a partenerului in rolul premarital/marital); h. Cum cred ca ar dori el (ea) sa fiu? (perceptia aspiratiei celuilalt de realizare a rolului  premarital/marital de catre partener); Cele 8 tipuri de imagini permit combinatii multiple, semnificative pentru analiza dinamicii intercunoasterii si intervalorizarii in cuplu, interpretabile sub aspectul concordantei si neconcordantei lor graduale, cu toate consecintele acestora in planul acomodarii si asimilarii interpersonale. Modelele psihodiagnostice de interapreciere, prezentate anterior, ca si extinderea conceptiei lor la alte chestionare deja existente ofera posibilitatea relevarii  parametrilor cantitativi si calitativi definitorii pentru ceea ce noi am numit nivel de disponibilitate adaptativ-creativa interpersonala maritala (individuala si de cuplu) . In cadrul acestei disponibilitati de adaptare maritala, nivelul de intercunoastere raportat la motivatii reprezinta elementul definitoriu , el fiind insa mediat si conditionat de nivelul, stilul si calitatea intercomunicarilor in cuplu, a caror analiza constituie o a doua directie de desfasurare a modelului functional pe care-l propunem. Intercomunicare  – analiza mecanismelor de intercomunicare diadica isi propune sa dezvaluie tipurile, cantitatea si calitatea intercomunicarii maritale. Aceasta este de doua feluri:

a)  calitativa – exprimata prin 

Claritatea elocutiunii (dictiei);



Schimbarile de subiect  (mesajele pot fi complete sau tangentiale, intrerupte sau cu tendinta de trecere la alt subiect, evitante); 

Raportul intre acord si dezacord (capacitatea membrilor familiei de a fi in dezacord fara a se manifesta agresiv, de a nu considera divergentele de opinii drept “atacuri”); 

Intensitatea (modul in care membrii familiei isi exprima afectele, gradarea, nuantarea, fluiditatea comunicarii); 

Semnificatia (modul in care sunt formulate comentariile  –   amical, agresiv, tonul cu care se comunica) 

Ordinea schimburilor verbale (cine se adreseaza si cui, cine este lasat la o parte in conversatie) 

Angajarea  (implicarea)



Respectarea promisiunilor (cat de legati se simt de o promisiune)



Configuratia secventiala   (ex.: mama vorbeste tatalui si copii o intrerup, sotia explica dar sotul nu este atent)

Stilul comunicational al unei persoane poate fi mobil, deschis (utilizand adecvat toate modalitatile de comunicare) sau rigid  (folosind predominant doar un tip de comunicare). In general, putini oameni sunt inclinati sa actioneze permant intr-o singura maniera, desi exista si  persoane care utilizeaza acelasi mod de a comunica (dominator  –   autoritar sau submisiv  –  supus). V. Satir descrie 5 cai de care se folosesc indivizii pentru a comunica: 

Concilierea –   presupune acordul cu o alta persoana chiar si atunci cand sentimentele si convingerile personale sunt contrarii 

Dezaprobarea  –   e utilizata in special de persoanele cu o mare nevoie de afiliere si demonstrare a puterii, avand un comportament (de cele mai multe ori) hipercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-si dovedi lor insele forta Eu-lui, pozitia de autoritate. 

Rezonabilitatea –   modalitate comunicationala proprie mai ales celor care manifesta o incapacitate in a-si exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din teama (blocaj afectiv). 

Irelevanta mesajului –   constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant,  prin care cuvintele persoanei respective nu au legatura cu ceea ce se intampla in mediul apropiat, desemnand o maniera nonimplicativa care poate abate atentia de la obiectivul discutat. 

Concordanta –   modalitatea de comunicare in care sentimentele se potrivesc cu convingerile si comportarea individului, fiind cea mai sanogena pentru relatiile interpersonale.

Mesajele verbale sunt insotite in comunicarea interumana (in cea conjugala in special) de mesaje non-verbale, expresiv-senzitive: fizionomice (mimice), corporale (pantomimice, kinestezice) etc., comunicarea fiind de fapt un fenomen propriu intregului organism . Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice pot “incurca” adesea mesajul verbal si sensul primit, dezvaluit, al acestuia. Adesea, sotii comunica senzitiv mai autentic decat verbal. Tocmai de aceea, inautenticitatea unor mesaje verbale este demascata pe caile comunicarii senzitive si uneori chiar extrasenzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice , ale caror mecanisme  bioenergetice subtile continua inca sa ne scape. Fara indoiala ca in comunicarea dintre doi oameni in general, dintre parteneri in special, se stabilesc doua canale: constient si inconstient. Mesajele constiente si inconstiente si jocul imprevizibil al acestora devin relevante pentru intelegerea comportamentului de rol familial. Fiecare mesaj reflecta, in fond, modul propriu al unei persoane de a intra in contact cu alta. Complexitatea si –   de aici –   confuzia (atat a mesajelor primite, cat si a celor emise), reflecta nevoia acuta a fiintei umane de a comunica, de a mentine contactul cu ceilalti.  b)  cantitativa –   se refera la frecventa mesajelor emise si receptate pe diverse canale de comunicare, simultan si succesiv corespunzator trebuintelor si disponibilitatilor individuale de relationare. De la un cuplu la altul, pot sa predomine intr-un anumit tip de interactiune mesajele verbale sau non-verbale, dupa cum anumite canale pot fi mai saturate informational, in vreme ce alte canale sa se prezinte ca “subinformale”. Asa, de pilda, intr -un cuplu pot  predomina cantitativ mesajele de ordin afectiv-senzitiv-verbal , in vreme ce in alt cuplu dominante sunt mesajele non-verbale de tip empatic. In stabilirea unor interventii educative asupra copiilor (sanctiuni, recompense, organizarea programului de viata etc.) unii consorti consuma o mare cantitate de mesaje verbale si non-verbale, mai ales in cazul unor divergente de opinii, in vreme ce altii “economisesc” informatia verbala in favoarea celei non-verbale, gradul de congruenta decizionala fiind de obicei crescut si interventia de comun acord. Cantitatea crescuta a informatiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce obligatoriu la un castig in planul compatibilizarii partenerilor, ea putand favoriza uneori fenomene de bruiaj si distorsionare  a semnificatiei mesajelor, devalorizandu-le finalmente si conferindu-le alteori o valoare tensionala in cuplu. Este cunoscuta in acest sens devalorizarea semnficatiei pozitive a mesajelor afective de espresie verbala, atunci cand cantitatea emiterii lor depaseste mult trebuintele receptorului, sau situatia tensiva, marginal nevrotica, generata de promovarea mesajelor cu incarcatura negativ-frustranta (traducand conduitele sacaitoare, critice). Cantiatea redusa a mesajelor verbale si non-verbale (substaturate pe canal) poate impieta asupra bunei functionari a cuplului, dar nu devine afectogena cata vreme calitatea acestor mesaje satisface trebuintele reciproc proiectate. Ceea ce este definitoriu pentru stilul comunicational si eficienta sa intr-un cuplu este calitatea mesajelor, semnificatia lor raportata la sistemul de “cerere si oferte”, “recompensa si sanctiune”, “primire si respingere”. A sti ce, cand si cum sa comunici in situatia de parteneriat, constituie o disponibilitate esentiala pentru continuarea vietii in cuplu si  pentru corectia succesiva a stilului interactional.

Pe baza rezultatelor cercetarilor privind dinamica interactionala in cuplul marital, a fost elaborat un model psihosocial explicativ si metodologic, (I. Mitrofan, 1989), care este considerat un raspuns posibil in intelegerea, si evaluarea si asistarea specializata a fenomenelor de dezorganizare familiala. Ceea ce este definitoriu pentru acest model de abordare psihosociala este sensul specific singular, comparativ cu al altor modele, de recreere  si dezvoltare a doua personalitati de sex opus, una cu, pentru si prin intermediul celeilalte , de  pe pozitii simetrice, implicate intr-o relatie mutuala, completa si profunda, biopsihosociala. In cadrul acestui proces functional, evolutia negativa, dizarmonica a interactiunilor mutuale, instituie un proces de degradare progresiva a structurii si functiilor familiale, ale carui mecanisme sunt de esenta psihosociala. In interiorul procesului disfunctional factorii: individuali, interpersonali, de grup si conjuncturali (incidentali), realizeaza o dinamica si un stil particular in evolutia fiecarui cuplu disfunctional. Dizarmonia conjugala este generata de mecanisme care vizeaza dezechilibre succesive in balanta globala a cuplului (mecanisme de intercomunicare, interrecunoastere si coparticipare decizional-executorie), cu consecinte negative asupra posibilitatilor de intergratificare si interdezvoltare a personalitatilor maritale. In interiorul procesului disfunctional se ierarhizeaza o succesiune de dezechilibre sub forma unor conflicte intrapsihice individuale si interpersonale, care devin cauze primordiale (factori determinanti) si cauze secundare (factori de intretinere si corectie a deficitelor interactionale maritale). In sistemul familial, interactiunile diadice conjugale polarizeaza si determina  preponderent sensul evolutiei si finalitatile bio-psiho-socio-educationale ale nucleului f amilial. Diada conjugala detine o pozitie prioritara generativa in interiorul microgrupului familial, ea reprezentand subsistemul a carui semnificatie functionala influenteaza major functionalitatea tuturor celorlalte subsisteme nucleare familiale: relatiile parental-filiale de tip mama-fiu, mama-fiica, tata-fiu, tata-fiica si relatiile de fratrie. Din acest motiv, stilul si climatul interactional conjugal sunt “sursele principale” in explicitarea succeselor si esecurilor famiale in general, a satisfactiilor si insatisfactiilor resimtite, a starii de echilibru si dezechilibru functional, interpersonal si individual. In perspectiva sistemic-interpersonala, tensiunile si disfunctiile ce se produc intr-unul din subsistemele fmailiale se repercuteaza si, de cele mai mutle ori, se potenteaza in cadrul celorlalte subsisteme, implicand in procesul disfunctional intreaga structura de roluri  familiale si, prin aceasta afectand in grade si maniere diferite, pozitiile si dezvoltarea armonioasa a personalitatilor membrilor sistemului familiei. Avand in vedere gravitatea efectelor fenomenelor disfunctionale (sociogene si psihopatogene) am considerat necesar sa  procedam la o analiza atenta a caracteristicilor si tipurilor de disfunctii conjugale care survin in coevolutia diadica maritala, ca pricipal subsistem (primar, generativ) al intregului sistem familial. Deinirea, delimitarea si eventuala operationalizare a disfunctiilor diadice, poate fundamenta, pe de o parte, un sistem coerent, teoretic-explicativ privind alterarile si dezorganizarile ce survin in unele cupluri familiale, pe de alta parte, o metodologie de interventie profilactica si recuperatorie a acestora. In termeni generici, Iolanda Mitrofan si Cristian Ciuperca considera, in lucrarea I ncur si une in psihosociologia si psi hosexologia f amil i ei ,disfunctie conjugala ca  fiind un incident cri tic in teractional diadic   , care perturba si distorsioneaza patternurile comportamentale maritale homeostatice (conduitele de rol) dezorganizand sau stagnand  procesele evolutive (de interacomodare si interasimilare diadica), incidentul critic

interactional afectand consecutiv finalitatile functionale ale cuplului: sexual-procreative, educationale, socio-afective, administrativ-organizatorice, productiv-economice si recreative. Starea de criza conjugala care se instituie de obicei ca stare de conflict manifest sau submanifest intre soti, propaga in intregul sistem familial tensiuni si stresuri de intra-adaptareintegrare, ceea ce intretine recurent si agraveaza, de cele mai multe ori, incidentul critic marital. O analiza functional-interpersonala asupra cauzelor, conditiilor si mecanismelor disfunctiilor maritale releva un intreg “lant etiologic al incidentului disfunctional ”, ca efect al  propagarii unei succesiuni de conflicte individuale (intrapsihice) si interpersonale (intradiadice). Astfel, intr-o situatie particulara (imprejurare de viata cu valoare de conditie favorizanta a declansarii lantului de dezechilibre), se poate crea intre parteneri un decalaj sau un dezechilibru in consensul motivational. Trebuintele reciproce proiectate raman astfel nesatisfacute, datorita unor niveluri diferite de raportare la un obiectiv comun sau datorita unor necesitati simultane in raport cu obiective diferite. Lipsa de consens motivational dezechilibreaza balanta bioafectiva si interactionala in cuplu, generand modificari  perturbatoare in sistemul de expectatii mutuale si crescand astfel decalajul intre expectatiile  si aspiratiile privind comportamentul de rol marital propriu si al partenerului. La acest nivel, se produce primul dezechilibru functional sub forma unui conflict intermotivational (dezechilibru motivational diadic) sustinut de conflictul intermotivational individual (dezechilibru intre trebuinte-aspiratii-expectatii privind comportamentul de rol al  partenerului). Conflictul intermotivational constituie cauza primara, generativa, a celorlalte niveluri disfunctionale maritale (disfunctie de gradul I). Sentimentele de afectiune mutuala (dragostea conjugala) sunt rezultatul stabilirii unui optimum intra si intermotivational bio-psiho-social, ele alterandu-se in continut si forma de manifestare in conditiile instituirii unui proces disfunctional conjugal si, implicit, familial. Astfel, decalajele, asimetria si necorespondentele create intre nivleurile mutuale de trebuinte, expectatii, aspiratii si comportamentele bio-afective, relationale, perceptiv-cognitive si comunicationale pot conduce la o stare de conflict intermotivational, care antreneaza dupa  principiul “reactiilor in lant”, disfunctii la toate palierele interactionale diadice, ceea ce conduce la dezorganizarea conduitelor de rol conjugal si parental. Dezechilibrarea balantei intermotivationale diadice genereaza si este, la randul sau, recurent intretinuta de conflictele de intercunoastere, intercomunicare si interactiune bio-afectiva, domestico-organizatorica,  parental-educativa, ceea ce creeaza un intreg sistem disfunctional familial. In interiorul sau, disfunctiile se pot repercuta in sensuri multidirectionale, potentandu-se, transformandu-se si convertindu-se imprevizibil, dintr-o “formula” de manifestare in alta, de la un palier interactional la altul, de la o fateta a rolului marital la cealalta. Astfel, altercatiile si incongruentele optional-valorice  (conceptii de viata, atitudini fata de sine, fata de altii si fata de viata, convingeri etice si credinte religioase etc.) se resimt negativ asupra functiei de educare a copiilor sau asupra comportamentului sexual-afectiv, dupa cum disfunctiile relatiei erotico-sexuale si procreative pot altera intercomunicarea si intervalorizarea mutuala, nivelul si calitatea participarii si deciziei in viata familiala. Sistemul disfunctional conjugal comporta doua niveluri de analiza: -

nivel de profunzime (primar) constand in dezorganizari ale functionalitatii mecanismelor interpersonale care contribuie la intercrearea “personalitatilor maritale”: de intermotivare, intercunoastere, intercomunicare si interactiune; toate aceste disfunctii cumulate impieteaza asupra functiei de interdezvoltare bio-psiho-

 sociala a sotilor , generand progresiv incompatibilizarea acestora si periclitand stabilitatea nucleului familial; -

nivel de suprafata (secundar) constand in distorsionari ale modelelor de rol marital mutual expectate, relevate in dezorganizari ale patternurilor si habitusurilor consensuale si functiilor intrafmailiale si extrafamiliale, cu alterari consecutive ale rolurilor si functiilor sexual-procreative, afective, parental-educationale, organizatoric-administrative, recreative si integrative socio-profesional.

Avand in vedere ca modificarile survenite in conduita de rol si in finalitatile sale functionale sociale sunt primele care se impun atentiei, semnaland starea de disfunctie familiala, le vom numi pe acestea simptomatice; analiza lor poate conduce la formularea unui psihodiagnostic familial simptomatologic (constatativ), care subliniaza tipurile de disfunctii evidentiate. Acest gen de pishodiagnostic nu este insa suficient pentru aprecierea  prognostica a evolutiei unui cuplu si, mai ales, pentru interventia curativa, psihoterapeutica, educationala. Instituirea psihoteraptiei familiale necesita un diagnostic psihosocial etiologic si  functional , care sa permita analiza sistemica, intercorelata, a mecanismelor disfunctionale care au generat starea de criza conjugala si familiala. Este cunoscut in acest sens faptul ca un copil problema este un simptom al unui “esec parental” care, la randul sau, este consecinta nefasta a unei disfunctii profunde interpersonale diadice maritale, ceea ce necesita aprecierea gradului si sanselor de compatibilizare a partenerilor, a stadiului si dificultatilor lor de interacomodare. In acest mod un copil nevrotic, de pilda, devine efectul iminent al unei relatii conjugale nevrotice, dupa cum nevroza unui sot sau deficitele sale de adaptare maritala, parentala si socio-profesionala inglobeaza in etiologia lor posibile disfunctii ale relatiei conjugale proprii sau ale relatiei conjugale din familia sa de origine (parentala). Suferinta “individuala” a deficitului de adaptare este adesea “metafora” unor interactiuni perturbate. Consideram ca factor primordial al dezorganizarii maritale produce dezechilibrul motivational-afectiv interpersonal , prin adoptarea si exercitarea unor comportamente de rol marital care se abat de la nivelul de trebuinte, expectatii si aspiratii mutuale de “parteneriat conjugal”. Aceste “abateri” de la proiectiile de necesitate ale fiecarui partener, se pot datora unor factori individuali, interpersonali si de un grup aflati la un moment dat intr-o interconditionare negativa. “Metamorfozele” sentimentului de dragoste, in sens negativ, exprimate, in degradarea, saracirea, aplatizarea si, uneori, disparitia sau convertirea in opusul lor (sentimentele de ura, ostilitate) sunt consecinta directa a dezechilibrelor balantei motivationale interpersonale, si in primul rand, a celor produse incampul motivational conjugal  exprimat prin trebuintele de parteneriat conjugal : 1. trebuinta de securizare, solidaritate si afiliere a carei satisfacere asigura functia de sustinere si securizare mutuala sociala, afectiva si morala a cuplului; 2. trebuinta de identificare, a carei satisfacere asigura functia referentiala, de confirmare si de dezvoltare a personalitatii, prin raporturile intersexe; 3. trebuinta de comunicare, apartenenta si gratificatie mutuala, prin afectiune si fidelitate (fizica si spirituala), a carei satisfacere asigura functia erotico-sexuala; 4. trebuinta de continuitate si autorealizare prin urmasi, a carei satisfacere asigura functia procreativa;

5. trebuinta de cooperare, incredere si subtitutie mutuala in plan decizional-actional familial  –   a carei satisfacere asigura functia de autoafirmare, reglaj si control, autorealizare materiala si organizatorica; 6. trebuinta de valorizare a personalitatii (admiratie, respect, stima, credihbilitate) a carei satisfacere asigura functia de interevaluare si autoevaluare a personalitatii si a cuplului. Cu alte cuvinte, dezechilibrul creat intre nivelul trebuintelor proiectate de un partener  si posibilitatea satisfacerii acestora de catre celalalt partener (prin intermediul conduitei de rol), perturba homeostazia structurii diadice si instituie starea de conflict in dublu plan: conflict intermotivational  –   conflict de rol (cele doua planuri aflandu-se in relatii de intereliminare). Astfel, conflictul de rol genereaza dezechilibrul balantei motivationale diadice care, la randul sau, perturba mecanismele de intercunoastere si intercomunicare, ceea ce agraveaza recurent conflictul de rol . “Abaterea” rolului de la modelul expectat si aspirat, conform nevoilor de satisfacere mutuala se poate realiza prin doua “defecte” functionale in interiorul diadei: a) delict de intercunoastere  (cunoastere deformata, partiala, supra sau subevaluare,  perceptie distorsionata) prin atr ibuirea unor “calitati” si “defecte” partenerului, care nu au acoperire in realitate. Atribuirea unor semnificatii improprii comportamentului de rol al partenerului se datoreaza “filtrarii” si “distorsionarii”  perceptiilor interpersonale prin intermediul emotiilor, starilor si sentimentelor erotice, in directa corelatie cu trairile si necesitatile instinctuale de tip sexual . Transferul inconstient al necesitatilor si satisfactiilor afective de tip infantil in  persoana partenerului (refacerea in alt plan a relatiilor filial-parentale) contribuie, de asemenea, la perpetuarea unor deficite de interevaluare. Transferul afectiv se  produce atat in sens pozitiv (gratificant) cat si negativ (frustrant), ceea ce releva importanta relatiilor afective dintre parinti si copii pentru evolutia ulterioara a adultului in planul relatiilor conjugale. Deci, daca trebuintele de parteneriat nasc atractia si emotia de indragostire, acelasi mecanism afectiv (atasamentul si dragostea mutuala) risca sa deformeze (cel putin in etapele initiale) perceptia si evaluarea partenerului ales; reevaluarea rolului marital exercitat de acesta ulterior,  prin prisma trebuintelor obiective constinete, constientizate si inconstiente, modifica dinamica afectivo-motivationala in cuplu. Se pot crea, astfel, disonante care, (in caz ca nu se pot mentine limitele unei tolerante reciproce  prin corectii interpersonale ale rolurilor conjugale), conduc la dezechilibru functional, adancind “prapastia” si “racind” sentimentele mutuale;  b) deficit de adoptare si exercitare a rolului conjugal expectat si aspirat de partener;  pe de o parte, autoexpectat si autoaspirat, pe de alta parte , ceea ce ar defini lipsa de consens in structura rolurilor maritale. Acest deficit se poate datora unui nivel  scazut de disponibilitati de exercitare  a rolului scontat interpersonal, fie printr-o rigiditate excesiva in procesul de interacomodare, fie printr-o necorespondenta de fond a “campurilor motivationale” (necesitati, conceptii, asteptari-aspiratii) ale celor doi parteneri. Consideram ca armonizarea si stabilizarea uniunii conjugale se bazeaza pe capacitatea plastica de modificare si corectie a comportamentelor de rol , pe cat posibil in consens cu expectatiile si trebuintele mutual-proiectate in diada . Nivelul si calitatea trebuintelor de  parteneriat actioneaza ca o adevarata “cheie motivationala” a fiecarui partener. Posibilitatile de satisfacere reciproca a acestor trebuinte decid in ultima instanta cursul relatiei

interpersonale, mentinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea setnimentelor de dragoste care ii leaga pe consorti. Cedarile, concesiile, metamorfozele conduitei de rol in intampinarea satisfacerii acestor nevoi vitale, necesita o disponibilitate flexibila de anumit nivel de “aptitudine pentru parteneriat”. Acesta, in act, suplineste si corecteaza deficitul de intercunoastere, diminuand dezechilibrul motivational produs, reduce disonanta ideo-afectiva creata in cuplu. Aptitudinea pentru parteneriat marital constituie capacitatea individuala de adaptare interpersonala eficienta, creativa si flexibila, exprimata prin intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament cu valoare stabilizatoare in functionarea cuplului . Avand ca punct de plecare si de referinta, modelele de rol conjugal cunoscute in copilarie, in familia parintilor sai, adultul casatorit reconstruieste si isi dezvolta personalitatea prin intermediul propriului sau rol conjugal si parental. Consideram ca modelul de rol conjugal se dobandeste, se invata, se exereseaza si se deprinde, perfectionandu-se continuu in cadrul interactiunilor conjugale, pe parcursul casatoriei. Interabilitarea partenerilor cu modele consensuale de rol conjugal conditioneaza nivelul de satisfacere si echlibru motivational in cuplu, coeziunea si stabilitatea acstuia. Rolul marital, ca o formatiune comportamentala mobila, continuu modificabila si perfectibila, intermediaza si echilibreaza “transferurile” si interactiunile afectiv-motivationale. Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient (consensual) ca si creativitatea interactionala a fiecarui partener se dezvolta pe parcursul vietii conjugale, se perfectioneaza in decursul existentei conjugal-parentale si devine factor hotarator  pentru echilibrul functional familial, pentru gradul de satisfactie mutuala.  Deficitele de intercunoastere si de disponibilitate aptitudinala angreneaza, la randul lor, perturbatii in intreaga structura afectiv-motivationala si interactionala, generand reactii disfunctionale in lant. Satisfacerea reciproca a sistemelor de trebuinte privind parteneriatul sub toate aspectele lui (ca rol conjugal si parental) confera casatoriei durabilitate si sens, asigurand echilibrul fizic si psihic al consortilor. Consideram ca o anumita corespondenta si consensualitate in planul ideilor, atitudinilor si aspiratiilor pe de o parte, si in  planul comunicarii si al comportamentului erotico-sexual si procreativ, pe de alta parte, constituie elementul esential al reusitei, stabilitatii si satifactiei maritale. Aceasta corespondenta sexuala, afectiva si comportamentala asigura posibilitatea unei intermodelari mutuale reciproc satisfacatoare. In acest sens, unul din “secretele” fericirii conjugale pare sa fie capacitatea unui cuplu de a se crea si re-crea continuu, ca o uniune duala coevolutiva, in interiorul careia personalitatile angajate se afirma, se dezvolta si se satisfact una prin intermediul celeilalte, se intersimileaza si interconditioneaza psihologic, ceea ce confera sens si valoare relatiei lor. Dragostea, inteleasa ca mod de comunicare completa si profunda intre  barbat si femeie, este nu numai conditie, ci si efect al creatiei interpersonale in cuplu. Conceputa astfel, dragostea depaseste semnificatia sa primara de traire si sentiment de  plenitudine, satisfactie si securizare conferit de persoana celui iubit, dobandind semnficatia unei atitudini si a unui comportament creativ, de tip afectiv-sexual . Ea devine masura si recompensa realizarii “rolului conjugal”, fiind totodata si una din explicatiile reusitei sau nereusitei indeplinirii acestui rol. Optiunea pentru uniunea libera incearca sa imbine nevoia de dependenta si identificare cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva si plenara, negand aspectul contractual al relatiei si exaltandu-l pe cel al libertatii si plenaritatii de manifestare pe masura satisfactiei mutuale si a nevoilor autentice de a fi impreuna. In cuplul modern, aflat in cautarea noilor modele de convietuire, se pare ca nevoia primara de securitate si solidaritate socioeconomica este depasita in intensitate de nevoia iubirii, comunicarii si valorizarii celuilalt si a sinelui. Aceasta reaseaza raporturile de forte psihologice in cuplu, dupa principiul coevolutiei mutuale, ceea ce exprima ratiunea de a fi impreuna atata timp cat cei doi reusesc sa-si ramana nu numai

necesari, dar si reciproc satisfacatori. Cu alte cuvinte, singura justificare acceptata a uniunii de tip familial ramane gratificatia mutuala, onorarea promisiunii sau sperantei de a fi fericit cu si  prin intermediul celuilalt. Asadar, cuplul modern a dobandit luciditatea tranzientei fericirii sale, optand pentru calitatea relatiei in defavoarea durabilitatii sale cu orice pret . Divortul si consecintele sale stresante sunt astfel eludate, el iesind de sub incidenta cadrului social legislativ mai larg si reucandu-se doar la o optiune individuala bilaterala a partenerilor, atunci cand uniunea lor isi  pierde ratiunea de a continua. Desigur, el devine mai curand un divort psihologic si sexual , deci rezolvarea unei probleme de intimitate interpersonala si nu o pierdere prin “ruptura” si “sanctiune” social-institutionala a unor statute sociale acreditate, cu obligatiile si drepturile  prescrise ale acestora. Sesizam in aceasta optiune a cuplurilor tinere pentru uniunea libera o disociere intre statutul familial recunoscut social si rolul exercitat in fapt. Negarea statutului pare sa declanseze in mod compensator, deliberat, o reevaluare si o imbogatire a rolului de partener  si nu de putine ori chiar si a celui de parinte.  Negarea cadrelor normative impuse de institutia casatoriei sa fie oare reflexul nevoii mereu crescande de libertate individuala, de autocunoastere si afirmare a sinelui cel putin pe cel mai apropiat teritoriu al fiintei umane  –   intimitatea sa biopsihologica?! Putem intui dincolo de apartenenta optiunii pentru aceasta noua solutie, protestul subtil si refuzul mascat al societatii constrangatoare si deceptionate in ansamblul ei. Este fara indoiala aici, un semnal in privinta raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre individ si societate, sau poate ca normele si valorile pragmatice ale sistemului social, in general, au alterat pana intr-atat raporturile dintre sexe, incat intre tiparul de viata sigur, dar potential blamabil social si experimental autonom, acestea aspira si se decid cu tot mai mult curaj pentru ultimul.   (uniunea libera  –   cazul cuplurilor premaritale) r eprezinta u n model de Concubinajul  asocier e, un mod de a trai impr euna al cuplur il or h eter osexual e, in afar a contr actului casatoriei . Nu se deosebeste foarte mult de familia nucleara deoarece realizeaza majoritatea functiilor si se confrunta cu aceleasi probleme cu care se confrunta cuplurile casatorite. Cuplurile, desi pastreaza nostalgia unei solidaritati afective si sociale definitive, se reorienteaza in spiritul pastrarii unei disponibilitati cvasipermanente, a unei autonomii  personale, considerate importante pentru autenticitatea vietii de cuplu. Popularitatea unei astfel de relatii are la baza o multitudine de cauze ce pleaca, fie de la constientizarea faptului ca uniunea libera este un mod mai economic, mai placut si mai confortabil de a trai impreuna, fie de la dorinta unei relatii intime emotionale nesubordonate vreunui contract legat. La acestea se adauga, fireste, satisfacerea trebuintelor sexuale la un nivel superior. Astfel, optiunea pentru concubinaj incearca sa satisfaca prin conjugare nevoia de dependenta si identificare cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva plenara, negand aspectul contractual al relatiei si exaltandu-l pe cel al libertatii si plenaritatii de manifestare, pe masura satisfactiei mutuale si a nevoilor autentice de a fi impreuna. Insa, se pare ca nevoia de iubire, comunicare si valorizare a celuilalt si a Sinelui depaseste in intensitate si devine prioritara in raport cu cea de securitate si solidaritate socioeconomica, chiar intr-o lume care  –   in general  –   pune la grea incercare posibilitatea de

satisfacere a acesteia din urma. Altfel spus, cuplul decis pentru concubinaj opteaza pentru calitatea relatiei in defavoarea durabilitatii sale cu orice pret. Sesizam in aceasta optiune a cuplurilor tinere pentru coabitare o disociere intre statutul familial si rolul exercitat in fapt. Negarea statutului pare sa declanseze in mod compensator, deliberat, o reevaluare si o imbogatire a rolului de partener si, nu de putine ori, chiar si a celui de parinte. Putem intui, dincolo de aparenta acestei optiuni alternative, protestul subtil si refuzul mascat al unei societati constrangatoare, incerte si deceptionate in ansamblul ei. Este aici, fara indoiala, un semnal de alarma in privinta raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre individ si societate. Sau poate ca normele si valorile pragmatice ale sistemului social, in general, au alterat intr-atat raporturile dintre sexed, incat intre tiparul de viata sigur si experimentul autonom, indivizii aspira si se decid –  cu tot mai mult curaj –  pentru ultimul. In vreme ce sub eticheta “casatorie” unele asteptari privind fidelitatea mutuala devin in ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propaga regula fidelitatii liber consimtite, cu mai multa tarie chiar decat mariajul. Se produc astfel restructurari de esenta ale rolurilor si relatiei dintre cele doua sexe, simultan si paradoxal, in cadrul uniunilor libere, pe de o parte, in cadrul casatoriei  –   pe de alta. Daca in uniunea libera tinerii se angajeaza mai curand in speranta unei “cresteri calitative a relatiei”, cei care opteaza pentru casatorie, adesea o fac sub spectrul resemnarii sau al temerii de devitalizare, inautenticitate si degradare in timp, proiectia posibilelor infidelitati crescand “vigilenta” tienrilor casatoriti din chiar momentul in care “contractul” s-a comis. Care ar fi avantajele concubinajului? Majoritatea specialistilor (Coleman, J., Rotrin, M. etc.) insista asupra acestora: -

o satisfactie sexuala crescuta, o mai mare autodeschidere si sentimente mai intense de intimitate, comparativ cu cuplurile de indragostiti care nu coabiteaza;

-

o mai mare posibilitate de a se intelege pe ei insisi, aceasta “formula” evitand bruiajele s i  parazitarile, atat de caracteristice intalnirilor conventionale si curtoaziei;

-

o posibilitate crescuta de realizare a compartibilitatii si o familiarizare cu modurile diverse in care partenerii reactioneaza intr-o varietate de situatii;

-

dezvoltarea deprinderilor interpersonale si increderea in construirea unor relati i stranse;

-

un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice. Dezavantajele semnificative ar fi, insa, urmatoarele:

-

limitarea prematura a experientei “intalnirilor”. Desi multi tineri se angajeaza intr-o coabitare dupa parcurgerea unei etape de “intalniri amoroase”, exista si tineri ce intra in concubinaj dupa ce au consumat un numar relativ restrans de intalniri sau contacte interpersonale. Aceasta decizie survine din dorinta de a depasi dificultatea intalnirilor (spatiu, timp etc.) si de a se bucura cat mai repede de avantajele coabitarii: prietenie, sex, frecventa mare a contactelor interpersonale etc.;

-

 perpetuarea rolului traditional al femeii, constand in asigurarea sarcinilor domestice, ceea ce poate conduce consecutiv la unele dificultati in continuarea instructiei si formarii

 pentru viitoarea cariera, la o restrangere semnificativa a satisfacerii nevoilor proprii etc. Uneori, coabitarea juvenila poate fi in beneficiul barbatului dar mai putin al femeii; -

investirea emotionala inegala. Unul dintre parteneri poate investi mai mult in relatie, ceea ce poate antrena unele tensiuni si “raniri” narcisice;

-

 schimbari in viata sociala a partenerilor prin reducerea numarului de prieteni. A trai in cuplu adesea schimba relatiile fiecarei persoane cu prietenii si cunostintele. Cuplurile coabitante tind sa se asocieze cu alte cupluri. Aceasta reduce pentru fiecare partener reteaua de suport social, in timpul perioadelor de stres;

-

complicatiile legale, care sunt posibile in coabitare mai mult decat in orice relatie amoroasa. Din acest motiv, multe state considera ilegitima relatia de coabitare si, chiar daca legile respective nu se bucura de prea mare audienta, in baza lor se aplica uneori amenzi dure si chiar detentie;

-

dezinteresul fata de functia reproductiva, ce se manifesta o importanta perioada de timp. Cuplul aflat intr-o astfel de situatie isi propune sa aiba copii abia dupa o lunga perioada de concubinaj sau, mai ales, inainte de a-si oficializa relatia lor anterioara.

Concluzionand, uniunea libera poate fi doar o simpla etapa premergatoare casatoriei sau poate fi un stil de viata rezultat dintr-o optiune de lunga durata sau definitiva. Realitatea sociala ne arata, insa, ca uniunea libera se impune tot mai mult ca un model de convietuire susceptibil de a se extinde asupra intregii vieti si de a inlocui mariajul in toate fazele sale (Roussel, L., L a famil le incer taine  , Paris, 1989). I. Jinga si I. Negret, in lucrarea Familia, acest miracol inselator atrag atentia in capitolul “Comunicarea, inainte de orice!” asupra faptului ca multe casnicii esueaza datorita  blocajelor de comunicare. Desi vorbesc aceeasi limba, oamenii nu reusesc totdeauna sa se inteleaga. Probleme adesea banale produc discutii aprinse intre oameni, soldate cu suparari si reprosuri, iar la necaz se spun uneori vorbe grele care lasa urme in constiinta si sentimentele celorlalti. Prima regula a reusitei unei conversatii intr-o relatie este de a sti sa ascultam, lasandu-l  pe interlocutor sa-si expuna pana la capat ideea, fara a-l intrerupe. Intreruperile perturba dialogul, il fac pe cel intrerupt sa-si piarda sirul vorbirii. Cei mai timizi se pierd cu firea si se inhiba in timp ce colericii se enerveaza si devin parteneri incomozi de discutie. A doua regula ar putea fi formulata astfel: respecta opinia interlocutorului. Se stie ca nu totdeauna opiniile celor care stau de vorba despre anumite probleme corespund. Motivele acestor neconcordante de opinie sunt numeroase. Oameni sunt foarte diferiti intre ei ca personalitati. Allport afirma chiar ca “nu exista doua fiinte omenesti (cu exceptia gemenilor monozigoti, formati din acelasi ovul si acelasi spermatozoid dupa cum completeaza I. Jinga si I. Negrut) care sa aiba exact acelasi potential de dezvoltare, mai ales daca la toate aceste diferente genetice adaugam diferentele care se vor  produce in cadrul mediului si al experientei fiecarui muritor”.(Allport, W. Gordon, 1981,  p.17). La aceste mari diferente in ceea ce priveste modul de a fi al oamenilor se adauga nivelul lor diferit de intelegere, interesele materiale, convingerile religioase, politice, sexul, educatia si multe altele.

In aceeasi lucrare in cadrul careia se urmarea printre altele scoaterea in evidenta a obstacolelor care pot aparea in comunicarea dintre oameni si cum pot fi ele depasite au ajuns la urmatoarele concluzii: “Cu cat sentimentele noastre sunt mai puternice, cu atat mai putine sunt sansele noastre de a realiza comunicarea.” In continuare autorii ne indica si un mijloc prin care acest obstacol in calea comunicarii poate fi depasit, si anume: “Sa ascultam cu intelegere, adica sa incercam sa privim ideea si atitudinea celuilalt din punctul lui de vedere. Este ceea ce specialistii numesc intelegere empatica (adica sa intelegem persoana si nu subiectul abordat de ea).  Daca vom reusi sa ascultam lucrurile pe care ni le va spune o persoana, daca vom intelege cum ii apar acestea persoanei respective, daca vom sesiza ce semnificatii personale au aceste lucruri pentru ea si daca vom percepe gradul de emotie care le insoteste, atunci vom  putea usura comunicarea cu acea persoana, realizand o intelegere reciproca.” O alta concluzie care decurge din cele expuse mai sus, este urmatoarea: “Sa incercam sa-l intelegem pe interlocutor.” Exista si momente de tensiune si disputa intr-o discutie. In astfel de situatii, autorii sugereaza sa stopam discutia si sa incercam inainte de a raspunde sa reexpunem ideeile si sentimentele interlocutorului. Cu alte cuvinte, “inainte de a ne prezenta propriul punct de vedere este necesar sa asimilam cadrul de referinta al interlocutorului, pentru a-i intelege gandurile si sentimentele, asa fel incat sa le putem rezuma pentru el”. Intelegand o alta persoana, patrunzand in lumea sa interioara si sesizand felul sau de a vedea viata, incercand sa emita judecati de valoare din punctul sau de vedere apare insa riscul de a ne trasforma pe noi insine. Specialistii sustin ca majoritatea oamenilor se tem sa-si asume acest risc.

Autorii reliefeaza urmatoarea concluzie si anume ca favorizarea comunicarii este  posibila daca: 

se aleg cu grija cuvintele si expresiile folosite in conversatie spre a nu da nastere la confuzii sau a-l provoca pe interlocutor;



se foloseste un limbaj cultivat, lipsit de duritati si flexibilitati, de incriminari si jigniri;



se discuta cu calm, argumentat, fara insinuari si aluzii si fara intentia vadita de a-ti impune parerea cu orice pret;



se mai si cedeaza atunci cand interlocutorul iti dovedeste, pe baza de argumente temeinice, ca are dreptate.

Cristian Ciuperca, in cartea sa Cuplul modern  –  i ntr e emancipare si disol uti e  , in capitolul “Relatiile afective si sexuale“ aduce in prim plan ideea conform careia principalele motive pentru care un cuplu modern se destrama ar fi urmatoarele: banii, sexul si dragostea. Dizarmonia si instabilitatea, tensiunile si ruptura apar, de obicei, in momentul in care unul din cei trei piloni ai casniciei devine generator de disensiuni. Fie ca ne coplesesc problemele

materiale, fie ca relatia intima se destrama constant, fie ca existenta sentimentului amoros devine un subiect permanent de contradictie, oricare ar fi deci problema pusa in discutie ea va atrage dupa sine nemultumiri si in celelalte doua paliere, deoarece intrepatrunderea intre ele este semnificativa. In general, interdependenta dintre palierele amintite era destul de neglijata in familia traditionala, partenerii cautand compensatii intr-unul din cele trei elemente, chiar in conditiile in care celelalte generau frustrari si nemultumiri interioare. Acest lucru era necesar deoarece majoritatea familiilor nu se puteau destrama, pentru ca nasterea lor avea la baza o serie de compromisuri care implicau un spatiu cat mai ingust al manifestarii optiunii personale. Se realizau fie casatorii din interes, in care dragostea nu constituia decat planul de fundal al vietii conjugale, fie casatorii bazate pe dragoste, dar care aveau de infruntat vicisitudinile materiale. In ambele cazuri, viata familiala mergea inainte pentru ca traditia si comunitatea, cutuma si obiceiul impuneau respectul fata de institutia familiei si care cereau rezolvarea sau in cel mai rau caz, ignorarea problemelor conjugale, dar nu acceptau destramarea celulei de baza a societatii. In aceste conditii, femeile care erau obligate de parinti sa se marite cu barbati doar  pentru a avea acces la o pozitie sociala inalta sau la realizarea unor interese de ordin funciar sau financiar, isi gaseau consolarea in viata de huzur pe care o duceau sau in dragostea cu care isi inconjurau proprii copii. Tot asa, cuplurile care se casatoreau din dragoste, incercau sa ignore lipsa posibilitatilor materiale si sa demonstreze celorlalti ca iubirea este sentimentul ce  permite depsirea tuturor obstacolelor pe care le ridica viata in existenta noastra limitata. Cu totul altfel stau lucrurile in familia moderna. Astfel, desi palierele au ramas aceleasi, problemele sunt radical diferite. Inainte de a le detalia, mentionam ca societatea contemporana a facut divortul mai permisiv si destramarea familiilor este mult mai frecventa, fapt care impune cu mai multa acuitate evidentierea cauzelor care o genereaza. Din aceasta  perspectiva, mentionam ca interdependenta dintre cele trei paliere a capatat o insemnatate deosebita, partenerii gandindu-se mai mult inaintea legalizarii relatiei lor la implicatiile celor trei factori, fapt rar intalnit in cuplul traditional. In acelasi timp, dizolvarea familiei are la baza atat cauze de ordin afectiv-sexual, cat si cauze de ordin material, partenerii nemaicautand compensari colaterale, tolerand nemultumiri bazale. Vom trata diferentiat aceste cauze tocmai  pentru a evidentia rolul fiecareia in stabilitatea/ instabilitatea cuplului premarital/ marital, armonia/ dizarmonia vietii de cuplu. Situatia materiala a partenerilor si a familiilor lor de apartenenta continua sa aiba un rol important si in societatea contemporana, in formarea/ destramarea cuplurilor. Cateva aspecte difera, insa, semnificativ.

In primul rand, putine cupluri care nu au bani, nici macar pentru a duce o viata decenta, se mai incumeta sa-si legalizeze relatia, gandindu-se ca problemele materiale care ii vor coplesii vor duce la disolutia legaturilor lor, disolutie realizata mult mai usor in cadrul concubinajului, decat al casatoriei. In al doilea rand, cuplurile in care doar unul dintre parteneri are o situatie materiala foarte buna, pot duce la disolutie in cazul in care lipsa sentimentului amoros nu este compensata de capacitatea de manipulare a celuilalt, astfel incat motivatia mentinerii cuplului sa nu dispara. De obicei cel care are banii, considera ca partenerul trebuie sa-i acorde mai multe capricii, deoarece este dependent finaciar de acesta. Lipsa diplomatiei in astfel de cazuri este esentiala pentru instabilitatea cuplului si, mai ales, pentru disfunctionalitatea lui. Caci, daca persoana care nu-si mai gaseste fericierea intr-o relatie dependenta de banii celuilalt, dar

nu poate sa divorteze din cauza posibilitatilor materiale limitate, atunci ea va impune o minima functionalitate, atat cat sa nu produca ruptura. In al treilea rand, cuplurile in care ambii parteneri au bune situatii materiale, pot fi macinate de orgolii si excese, de dorinte si nemultumiri absurde. De asemenea, lipsa unor valori comune, a unui stil de viata impartasit de amandoi, creeaza ruptura negenerata de nici unul, in conditiile in care fiecare poate gasi altceva mai bun oricand isi doreste. Un rol important in toate aceste disolutii il are interdependenta economica a femeii contemporane. Faptul ca poate trai pe picioarele ei, o face mai invulnerabila si mai sigura pe  propria viata, lucru care favorizeaza destramarea relatiei intr-o masura mult mai mare decat in trecut. Psihosociologii considera ca dragostea   reprezinta o forma a atractiei interpersonale, care implica o mai mare profunzime a sentimentelor. Profunzimea maxima este atinsa in  perioada indragostirii, perioada cand are loc o reducere a vietii noastre mentale, o ingustare a constiintei, care cuprinde doar o singura persoana celelalte fiinte si lucruri fiind treptat dislocate si eliminate. Cu alte cuvinte, indragostirea nu e nimic mai mult decat o atentie anormal fixata asupra altei persoane, o stare inferioara a spiritului, cand “se sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste”. In acelasi timp, exclusivismul atentiei, inzestreaza persona iubita cu calitati ireale, pierzandu-se din vedere chiar si defectele reale. Cand euforia trece, deziluziiile ce apar sunt, uneori, foarte mari. Partenerii incep sa realizeze ca fiecare se confrunta cu neputintele si imperfectiunile celuilalt, cu limitele si defectele neconstientizate anterior. Din aceasta perspectiva, la un moment dat, dragostea pare sa induca mai multa dezamagire decat relatia bazata pe absenta sentimentului amoros. Suferinta din dragoste si, mai ales, cea provocata de oferirea iubirii persoanei care nu merita, este una din cele mai chinuitoare, ce poate modifica structural comportamentul si atitudinea ulterioara fata de sexul opus. Numarul mare al cuplurilor dezmembrate, anterior nascute din iubire, a ridicat un mare semn de intrebare asupra necesitatii acestui sentiment in relatia de parteneriat contemporana. S-a ajuns la concluzia ca o relatie echilibrata este mult mai indicata decat o dragoste pasionala, succesul unei relatii fiind garantat de buna intelegere sexuala, toleranta reciproca, respectul datorat celuilalt. S-a ajuns la concluzia ca structura sociala a civilizatiei occidentale contemoporane si spiritul ce rezulta din aceasta structura nu favorizeaza dezvoltarea iubirii. Ca atare, putem afirma ca dragostea s-ar putea sa ramana doar o conditie minima a realizarii unui cuplu legal constituit, chiar daca tuturor ne place sa credem ca iubirea leaga doua persoane si ca, fara ea, relatia de parteneriat nu ar avea sens. In anumite conditii dragostea poate constitui liantul dintre doua persoane. O posibila modalitate de a (re)valoriza dragostea intre parteneri o reprezinta uniunea libera si forma oficiala a acesteaia  –   casatoria deschisa. Optiunea pentru uniunea libera incearca sa imbine nevoia de dependenta si identificare cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva plenara, dar negand aspectul contractual al relatiei (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1994, p.165). Putem intui, dincolo de aparenta optiunii pentru aceasta noua solutie, un serios semnal in privinta raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre individ si societatea contemporana. Se pare ca normele si valorile sistemului social actual au alertat in asa masura raporturile dintre sexe, incat, intre casatorie si uniune libera, indivizii aspira si se decid, cu tot mai mult curaj, pentru ultima.

A. Bejin in 1980 analizeaza noi criterii ce diferentiaza dragostea in casatorie de dragostea in afara casatoriei, si ajunge la concluzia ca ultima este superioara calitativ. Conform aceluiasi autor, coabitarea n-ar fi altceva decat o simbioza intre legatura traditionala (a carei tripla finalitate era durata, fecunditatea, transmiterea patrimoniului) si amorurile extraconjugale in cadrul carora se exprima pasiunea ambigua a diversitatii si  precautiile luate pentru a evita fecundarea. Tot o simbioza reprezinta si casatoria deschisa, aceasta fiind un model de convietuire a aflat intre concubinaj si familia nucleara. Ea se suprapune peste valorile si stilul de viata al concubinajului dar, in acelasi timp, se aseamana cu familia nucleara prin oficializare si structura. Cu alte cuvinte, aceasta formula noua incearca sa inlocuiasca o configuratie depasita sub aspectul stilului de viata (familia nucleara) si sa preia ceea ce este mai bun din modelul coabitarii (calitatea intalnirii si fericirii partenerilor, si nu stabilitatea relatiei lor cu orice pret). Scopul al acestei legaturi al acestei legaturi este reprezentat de implinirea si satisfactia  personala, aspecte dificil de masurat, dar care constituie singura miza demna de a fi luata in considerare. “Cheia” acestei relatii rezida in capacitatea sotilor de a intelege ce semnificatie are “a trai acum”, de a-si asuma responsabilitatea propriei vieti si  –   pe aceasta baza  –   a discuta si negocia matur despre neintelegeri, nemultumiri, conflicte. Compromisurile sunt astfel intelese ca necesare, manuite cu abilitate pentru salvarea calitatii relatiei si nu a statutului de casatorit. Scopul casatoriei deschise este de a fi tu insuti, de a deveni o persoana deschisa, matura, flexibila, capabila sa-si recunoasca limitele, dar increzatoare in fortele proprii (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998). In casatorie

In afara casatoriei

Tip de dragoste Criteriu 1. Durata potentiala a vietii in comun

Efemera

2. Consacrarea sociala a legaturii

Supusa ritualizarii

3. Finalitatile esentiale ale legaturii 4. Diferentele functiilor  5. Grad de fidelitate cerut

6. Mod de exprimare a sentimentelor  7. Fundamentul normativ al raportului sexual 8. Atitudinea fata de fecunditate 9. Aria afectiva

Se renegociaza mereu

Se bucura de semiconsacrare oficiala Intarirea sistemului de aliante, Cautarea placerii, atingerea ratiuni economice fericirii Complementaritate  Negociere continua a diviziunii atributiilor  Fidelitatea este inteleasa ca fiind  Nu exista norma dar nici o datorie a fiecaruia anomie, din teama ruperii relatiei Dragoste pudica, nepasionala Dragoste pasionala, dorinta, fantezie Ideea de datorie conjugala Libertate sexuala si placere a actulu in sine Dorita Amanata, fara a fi refuzata Cuplul este centrul de greutate al  Nemarginita la cuplu, intinsa si ariei afective deschisa

Avand inca multe “capcane psihologice” legate de socializarea copiilor, de solidaritatea conjugala si filiala, casatoria deschisa este o alternativa ce incearca sa gaseasca un sens novator “intalnirii” sexelor, care sa resuscite sensul relatiei lor intr -o descoperire de sine si autotransformare. Desigur, casatoria deschisa nu constituie o solutie definitiva, ci doar

speranta redimensionarii pozitive a relatiilor de cuplu. Prin acest tip de casatorie, cuplul conjugal –   atat de otravit de propriile stereotipii si prejudecati –   redevine cuplu, iar legalitatea si institutionalitatea il apara, daca mai era nevoie, de stigmatele si etichetarile ce-l pot inconjura. Constinetizarea acestui stil de viata poate avea efecte benefice asupra indivizilor, daca plecam fie si numai de la faptul ca aceasta forma de casatorie reduce stresul cotidian, caruia ii suntem supusi inevitabil cu totii. Astazi, lumea se misca intr-un ritm extraordinar, evenimentele se precipita si ne  bulverseaza, nesiguranta creste de la o zi la alta, iar toata aceasta dezordine de necontestat nu  provoaca decat efecte negative asupra vietii de familie. Casatoria deschisa atenueaza aceste consecinte. Pentru ca ea, practic, nu face decat sa schimbe principiile unei casatorii traditionale clasice: persoana are o libertate pe care altfel nu o avea, poate decide singura intro lume care o obliga sa adopte anumite comportamente, poate visa ca viitorul ii va aduce  partenerul dorit in locul aceluia care se plafoneaza in cotidian, poate schimba ceea ce crede de cuviinta, provocandu-l in felul acesta si pe celalalt sa se schimbe. Este deci, de la sine inteles, ca aparitia casatoriei deschise constituie o necesitate pentru individ, iar rolul societatii este, cel putin, de a o proteja, pentru a nu deveni disfunctionala si anomica. Oricum, forma de casatorie deschisa nu constituie salvarea familiei ca institutie dar ea ramane o alternativa dezirabila, intre nenumarate variante de convietuire impuse de societatea contemporana (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998). Mai mult ca oricand, sexualitatea a devenit o conditie sine qua non a viabilitatii, dezvoltarii si functionalitatii unui cuplu, un motiv al disolutiei acestuia si un efect al societatii de consum, caracteristice sfarsitului de secol XX. Desi in toate perioadele civilizatiei universale s-a scris si s-a dezbatut despre (aproape) tot ceea ce include aceasta notiune, parca nu s-a atins niciodata vehementa cu care se discuta astazi despre sexualitate, nevoia de informatie si dorinta launtrica de a intelege mecanismele si posibilitatile de experimentare a unor senzatii si fantezii, alta data de neimaginat. S-a ajuns pana acolo, incat se considera ca am devenit sclavii sexului, sintagma care incearca, practic, sa evidentieze dependenta de sex, ce caracterizeaza indivizii contemporani, fie ei barbati sau femei. Au existat diferite incercari de identificare a momentelor genezice ale revolutiilor sexuale, fiecare autor intelegand, insa, altceva prin aceasta sintagma. Unii s-au referit la comportamentul tineretului, care descopera atitudini noi in raport cu sexualitatea, altii au avut in vedere emanciparea femeii, care se preocupa de aspectele stiintifice ale sexualitatii s.a.m.d. Indiferent de numarul si impactul revolutiilor sexuale, mai important ramane faptul ca generatia actuala si de cele viitoare par a fi dominate de sexualitate, complexate sau plictisite, obosite sau reduse la aceasta. Aproape fiecarui gest i se poate acorda o semnificatie erotica, aproape orice trecator tinde sa fie admirat sau detestat in functie de senzualitatea exprimata de corpus sau, aproape orice relatie interpersonala intre doi indivizi de sex opus ridica, cel putin inconstient, dorinte launtrice, majoritatea nepuse in practica, insa. Oamenii au inceput sa fie valorizati mai mult dupa aspectul fizic si capacitatea de satisfacere a partenerului, si mai putin dupa calitatile morale sau profesionale. Cati barbati ar accepta ca partenera, o femeie titrata si fidela, dar urata si respingatoare din punct de vedere fizic? Din aceasta perspectiva, se considera, de exemplu, ca barbatul priveste corpul femeii in trei feluri diferite, trecand mereu de la un tip de perceptie la altul. Cele trei perspective sunt urmatoarele: -  banalitatea –   primul corp al femeii este un fel de negatie a corpului: cel pe care-l privesti fara sa-l vezi. Aproape ca, daca nu are nimic iesit din comun, corpul unei femei se pierde

 printre toate celelalte, deoarece tindem sa ne obisnuim cu o astfel de imagine. Cu alte cuvinte, repetarea unui act duce la normalizarea lui, pana la atingerea insensibilitatii vis-à-vis de acel act. -  sexualitatea –  o alta privire a barbatului vizeaza un alt corp al femeii, corpul ei erotic. Corpul erotic inflacareaza imaginatia barbatilor si evidentiaza trecerea de la banalitate la sexualitate: din multitudinea femeilor care ne inconjoara, atentia se concentreaza asupra uneia, de care ne simtim atrasi, uneori inexplicabil. Ne atrag sanii (care, de obicei, au forma dorita si visata de noi), ne atrag buzele (care ni se par a fi pline de dorinta), in general ne atrage tot ceea ce tine de fizicul si lascivitatea femii. - frumusetea  –   al treilea corp al femeii este cel estetic. In acest caz, frumusetea trece pe  primul plan. Din cercetarile intreprinse (E. Berscheid, E. Walster, 1969, H. Eysenck, M. Eysenck, 1981) s-a constatat, de exemplu, ca femeile cu un fizic placut si atragator sunt tratate cu mai multa indulgenta, sunt mai mobile din punct de vedere social si au o sansa in plus la angajarea in munca. Mai mult, s-a constatat ca juratii si judecatorii sunt mai ingaduitori cu acuzatii atragatori decat cu cei urati, dar mai severi cand victima delictului este plina de farmec (M. Efran, 1974, apud H. Eysenck, M. Eysenck, 1981). Nu in ultimul rand, unei femei atragatoare i se atribuie si alte calitati (pe care, in realitate, poate sa nu le aiba), precum: incredere in sine, atitudine prietenoasa, grad ridicat de altruism etc. Totusi, privirea asupra frumusetii nu e intotdeauna pur estetica, si aceasta deoarece e greu sa vezi ce atrage mai mult intre sex si frumusete. De fapt, intre cele doua tendinte nu exista contradictie. Dorinta poate sa prinda contur, mutandu-se intr-o perceptie de tip artistic, dar si frumusetea poate crea atractie, nuditatea fiind filtrata prin judecata estetica. Cu toata independenta care exista intre sex si frumusete, au aparut si puncte de vedere  potrivit carora barbatul care priveste femeia prin corpul ei erotic are o perceptie diferita asupra ei, comparativ cu acela care ar privi-o prin corpul ei estetic. Astfel, frumusetea care atrage coincide rareori cu frumusetea care provoaca indragostirea. Sfarsitul secolului XX e cuprins de o noua isterie: dorinta obtinerii orgasmului. Parca niciodata relatiile sexuale nu au fost dominate de aceasta obsesie si subordonate ei, din moment ce s-a ajuns ca un numar considerabil de indivizi sa considere drept criteriu de formare/disolutie a unui cuplu, capacitatea celuilalt de a produce senzatia placerii maxime. Una dintre explicatiile acestei realitati sociale rezida in recunoasterea faptului ca femeia poseda dorinta sexuala, la fel de viguroasa si chair mai puternica decat cea a barbatului, lucru care a schimbat reprezentarile privind interactiunea sexuala dintre cei doi parteneri (F. Macnab, 1982). Prin urmare, nelinistile masculine au crescut, barbatii devenind strasati si complexati de ideea ca, daca nu-si vor satisface partenera, o pot pierde, situatie noua, care-i obliga sa fie mult mai atenti la asteptarile si dorintele acesteia. Asa se face ca femeile au inceput sa fie dorite si visate mai mult ca inainte, corpul lor, venerat si pretuit, iar zonele erogene inalt valorizate. Barbatii au inceput sa constientizeze rolul fiecarei parti a corpului femeii in relatia sexuala si modalitatile de excitare a acestora, in vederea obtinerii unei stari care sa favorizeze aparitia orgasmului. Schimbarea de optica asupra pozitiei active a femeii in raportul sexual a generat si efecte negative. Cel mai important ramane acela ca barbatii devin atat de preocupati de propria  performanta, incat inlocuiesc dorinta sexuala cu dorinta erectiei si orgasmului. In esenta,  barbatul contemporan a devenit un sclav al femii, al sexului, sau, mai bine-zis, al sexului femii. El sufera de “obligatia de juisare generala, de constrangerea de eficacitate hedonica,

inteleasa in termeni de erectie/ejaculare permanente”. Acest fapt l-a determinat sa devina mai arogant, mai agresiv si mai dispretuitor fata de femeie, trasaturi ce creioneaza portretul unui  barbat intotdeauna nesigur, nelinistit de virilitatea sa. De cealalta parte, femeia si-a castigat unul dintre cele mai importante drepturi: acela de a fi respectata ca femeie, de a nu mai fi privita ca obiect sexual, de a pretinde satisfactie sexuala si nu doar a oferi. Practic, pana la sfarsitul secolului XIX, femeii nu i se acorda creditul dorintei sexuale, nu exista placere sexuala feminina. A trebuit sa apara distinctia lui S. Freud intre orgasmul clitoridian si orgasmul vaginal, pentru a se acorda mai multa atentie trairilor femeii in actul sexual si pentru a se constientiza faptul ca satisfactia barbatului creste o data cu cresterea satisfactiei femeii. Revenind la demersul nostru, secolul XX e dominat de rasturnarea conceptiei potrivit careia, in actul sexual, femeia este elementul pasiv si barbatul cel activ, ajungandu-se la concluzia ca femeia a devenit activ-pasiva, in timp ce barbatul a ramas mai mult pasiv-activ. Dealtfel, asa cum sustine J. Evola, activitatea la barbat si pasivitatea la femeie nu privesc decat  planul exterior, pentru ca, in intimitate, femeia este cea care poseda si barbatul este cel  posedat. Totusi, ideea de posesiune este destul de relativa, daca ne gandim ca femeia nu poate sa posede decat devenind pasiva: daca ea se ofera cu prea multa indrazneala, barbatul da inapoi, pentru ca tine sa fie el cuceritorul. Insa, si barbatul are impresia ca poseda, deoarece el domina pentru ca i se creeaza aceasta iluzie. Prin urmare putem afirma cu certitudine ca, prin constientizarea de catre femeie a puterii ei de atractie, pretentia barbatului de a se poseda s-a diminuat considerabil, insa nu putem fi siguri daca aceasta pretentie s-a mutat in dreptul femeii. Mai degraba tindem sa fim de acord cu ipoteza S. de Beauvoir care afirma ca, exceptand cazurile de viol, nimeni nu poseda pe nimeni. Dorinta femeii de a ajunge la orgasm a deveit asa de mare, incat ea va incerca sa-l opreasca alaturi pe barbatul care o poate satisface. Desi tinde sa caute continuu, sa nu se limiteze la o singura relatie sexuala toata viata, femeia nu este sincera cand pretinde ca nu vrea decat o aventura, urmarind placerea, caci placerea (departe de a o elibera) o leaga de barbat. Mai grava este situatia cand actul sexual ramane singurul lucru care leaga doua persoane, caci  posibilitatile de a permanentiza relatia se reduc considerabil. In esenta, femeia a devenit si ea sclava sexului, si implicit a barbatului, chiar daca feminismul crede ca a facut din barbat sclavul femeii. Placerea e prea mare pentru a refuza cautarea orgasmului iar stigmatul a devenit din ce in ce mai mic. Dorinta s-a transformat in obsesie, si femeia obsedata obtine, de obicei, ceea ce vrea … Exista, asadar, o isterie masculina la fel de apasatoare ca si isteria feminina. Prin urmare, indivizii tind sa nu-si mai pastreze controlul asupra sentimentelor si senzatiilor, asupra felului in care se manifesta in fiecare aspect al relatiei sexuale de cuplu, pentru ca n-ar avea decat de pierdut: lipsiti de spontaneitate si/sau inhibati, s-ar condamna singuri la necunoasterea implinirii sexuale. De aceea, se incearca iesirea din normele schematice si rigide ale sexului traditional, chiar daca exista inca barbati care folosesc mereu pozitia misionarului (“barbatul deasupra”) de teama sa nu fie considerati pasivi sau femei care refuza pozitia deasupra  barbatului, pentru a nu parea prea “fierbinti”. Totusi, se pare ca s-a depasit stadiul in care  partenerii suportau ani in sir chinul unor pozitii detestate si nu indrazneau sa ceara ceea ce i-ar fi stimulat cu adevarat. Ca atare, s-au diversificat modurile de impreunare, ca modalitate de obtinere reciproca a orgasmului. Revenind de la analiza evolutiei atitudinii fata de sexualitate la atitudinea fata de casatorie subliniem faptul ca I. Mitrofan si C. Ciuperca in lucrarea “Psihologia si terapia

cuplului” sustin in capitolul “Casatoria: intre necesitate si anomie” ca de la o vreme, “am ajuns in situatia de a nu mai putea identifica avantajele casatoriei pentru fiecare dintre cei doi membri ai cuplului. Nu ca le-am fi stiut cu certitudine vreodata, insa mentalitatea secolelor trecute cel putin ne intarea iluzia ca legalizarea unei relatii reprezinta o realitate implacabila a destinului nostru social . Dobandisem, prin socializare, sentimentul ca implinirea noastra ca indivizi este legata de intemeierea unei familii si de nasterea unor copii. Invatasem ca, alaturi de nastere si moarte, casatoria reprezinta unul din cele trei momente cruciale ale vietii si singurul pe care il putem avea sub control. Realitatea de langa noi ne arata cat de mult pretuia comunitatea statutul de casatorit si cat de puternic dezaproba celibatul sau disolutia. Nu in ultimul rand, asocierea unor proprietati sau averi crea sentimentul unui confort material, intr-o lume saracita de satisfactii sau motive care sa te faca fericit. “ (I. Mitrofan,  C. Ciuperca, 2002).

Evolutia societatii a schimbat multe din aceste premise. Schimbarea lor a facut posibila aparitia interogatiei privind necesitatea casatoriei, raspunsul concretizandu-se in fenomene sociale de genul: cresterea accentuata a divortialitatii, proliferarea uniunilor libere, raspandirea celibatului, cresterea continua a mediei de varsta la prima casatorie. Actiunea conjugata a efectelor mentionate pune sub semnul intrebarii daca nu institutia casatoriei, cel putin  perceptia indivizilor asupra rolului ei in parteneriatul secolului abia inceput. Cert e ca trebuie modificat ceva, trebuie inceput de undeva pentru a nu se pierde definitiv increderea indivizilor in ceea ce altadata era considerata a fi temelia relatiilor dintre sexe. Astazi, asociem legalizarea cu constrangerea, amanam casatoria din ratiuni care altora le scapa, dar noua ne sunt mai mult decat suficiente. De exemplu, generatia bunicilor nostri nu intelegeau dezordinea amoroasa in care traim pentru ca ea n-a pus, aproape niciodata, amorul la baza casatoriei. Nu intelege nici concubinajul, chiar daca a simtit pe propria piele necesitatea unei perioade de acomodare si de constatare a eventualelor (in)compatibilitati.  Numai ca, spre deosebire de noi (care mai putem renunta la partener in cazul unor disfunctionalitati relationale), bunicii nostri erau constransi sa continue o casnicie, monotonizata prematur de insasi nefunctionalitatea ei. Constrangerile casatoriei traditionale erau de cel putin trei tipuri: 1)  sacru –   avem in vedere faptul ca institutia casatoriei a fost insotita de un ritual ale carui elemente au fost pastrate vreme indelungata. Azi, cererea in casatorie este demodata iar majoritatea cuplurilor nu mai simt nevoia superstitioasa de a cere binecuvantarea unui  preot. 2)  social –  chestiunile de rang, de interese familiale si de avere primau in fata sentimentelor  sau compatibilitatilor dintre cei doi. 3) religios  –  legamantul religios era socotit a fi “pe vecie”. Astazi, majoritatea cuplurilor care se casatoresc nu se mai asteapta sa ramana impreuna pentru tot restul vietii. Asadar, ratiunile sociale, economice sau chiar religioase care sustineau casatoria traditionala au fost inlocuite cu altele, mai greu delimitabile si mai putin unitare. Pe cat de  putine, dar solide, erau motivele legalizarii unei relatii in secolul trecut, pe atat de diversificate, dar fragile, sunt acelea de azi. Paradoxal este insa faptul ca, primele conduceau la casatorii caracterizate in general prin conflictualitate si disfunctionalitate, pe cand ultimele sustin in mai mare masura diade armonice si functionale.

Poate tocmai de aceea s-a renuntat la motivarile legalizarii cuplului traditional, trecandu-se la altele, inca slab conturate. Putem spune, din aceasta perspectiva, ca traim intro anomie a justificarii dorintei de a fi casatorit , intr-o neputinta a explicatiei generalizate a schimbarii de statut. Am inceput sa asteptam de la casatorie altceva decat stabilitate sau rutina, altceva decat copii sau conformism social. Mariajul a devenit consecinta dragostei sexuale extaziate, scopul atingerii anumitor pozitii sociale, expresia noilor valori ale individualismului familial. Casatoria actuala nu reprezinta decat o lupta a extremelor careia, nu doar partenerul, dar nici noi nu prea avem cum sa-i facem fata pe termen indelungat. Am dori si pasiune dar si liniste interioara, si autonomie personala dar si control asupra celuilalt, ne-ar tenta relatiile extraconjugale dar nu ne lasa posesivitatea, ne-am dori fericire, chiar daca fiecare o intelegem diferit. Singurele certitudini ale casatoriei moderne se refera la faptul ca partenerii se iubesc mai mult decat in trecut, isi exploreaza mai bine sexualitatea conjugala, traiesc mai intens senzatia de a fi indragostit. Toate cele trei niveluri, insa, sunt supuse degradarii, lucru care favorizeaza disruptia si devalorizeaza familia, ca institutie sociala. Indragostirea este o stare trecatoare, satisfactia sexuala dispare in lipsa creativitatii si a implicarii, iubirea se diminueaza cand uitam sa mai traim si pentru altcineva. Asadar, societatea contemporana a inlocuit siguranta si stabilitatea familiei traditionale cu pasiunea si efemeritatea familiei moderne. Astazi, casatoriile dureaza mai putin, dar suntem mai fericiti decat inainte. Legalizam o relatie mult mai tarziu, dar avem satisfactia ca ne-am trait viata asa cum am vrut. Nu are cine sa ne mai judece pentru ca nimanui nu-i mai pasa de nimic. Nici macar noi nu ne mai acuzam deoarece am descoperit ceva ce echivaleaza cu toate dezvantajele casatoriei de azi: posibilitatea de a fi fericit   alaturi de partenerul de viata. Oricat de scurta ar fi aceasta fericire, ea nu poate fi comparabila cu toti anii petrecuti impreuna de  bunicii nostri, intr-o atmosfera banala si rutiniera. Desi exista pareri conform carora cuplurile  premoderne nu se casatoreau din dragoste, dar ajungeau sa o cunoasca in timp Boswell sustine ca erau mult mai multe situatiile in care, lipsiti de un fundament afectiv, membrii unui cuplu nu reuseau decat sa asimileze obisnuinta cu iubirea si sa confunde dorinta de beatitudine cu tentatia de a te minti in mod constient.  Nefericirea accentuata a cuplurilor traditionale in general, a femeii in special, a facut  posibila aparitia unor afirmatii de genul: “casatoria este un soi de sclavie casnica, sexuala si/sau sentimentala”. Aceasta nu-i decat o exagerare, caci totul se reduce la neputinta  partenerilor de a-si construi viata asa cum doresc, intr-un acord tacit sau negociat. Este adevarat ca, ceea ce conduce catre casatorie este mai fascinant decat ceea ce va urma, dar sta in puterile noastre sa reusim sa fim tot timpul fericiti. Mileniul in care abia am intrat certifica faptul ca am inceput sa incercam sa fim mai multumiti cu viata noastra si cu noi insine. Din aceasta perspectiva, casatoria de azi reprezinta un semn al faptului ca vrem altceva  de la partener, in ciuda riscurilor care ne pot aduce in situatia de a nu obtine nimic. Daca ar fi sa ierarhizam notiunile cel mai greu cuantificabile, pe primul loc s-ar afla, neindoielnic, iubirea. Cu greu poate fi masurata, mai ales ca pana azi n-am aflat cu siguranta ce este. R. Baciulescu (1994) a intrebat 600 de femei ce inteleg prin “iubire” si a constatat ca ele nu pot exprima in cuvinte sentimentul pe care l-au pus la baza relatiilor lor maritale. S-a constatat chiar ca, unele popoare nu au in limba lor nici un cuvant care sa desemneze starea de iubire.

Iubirea nu uneste doua veritabile personalitati, ci doi parteneri ce sunt mintiti de ceva care ii supradetermina. Ne place sa credem ca dragostea mentine cuplul, dar ajungem sa constientizam ca alte valori sustin constant  si in mai mare masura relatia de parteneriat. Chiar si acolo unde exista si unde este reciproc impartasita, vine un moment cand rutina o indeparteaza si obisnuinta o elimina. Din aceasta perspectiva, desi iubirea invinge multe obstacole, exista unul in fata caruia ea este aproape neputincioasa: durata. Abia atunci cand iubirea se diminueaza, devin sesizabile cu adevarat motivele care ne (mai ) tin alaturi de  partener. Ele sunt atat de importante, incat preferam continuitatea in locul disolutiei, stabilitatea in locul pasiunii. Abia atunci constientizam ca intelegerea, comunicarea, increderea, respectul, fidelitatea sau atasamentul reprezinta valori care au influentat decisiv aparitia, dezvoltarea si maturizarea diadei in care ne aflam. Unele dintre ele au fost sesizate inca de la debutul relatiei dar, rareori, le-am considerat ca fiind predictori puternici ai trainiciei convietuirii. In schimb, la inceputurile ei, iubirea este deseori vazuta ca un garant al continuitatii, ca un liant ce va tine nedespartite cele doua fiinte subjugate de neintelesele carari ale amorului. Exista puncte de vedere conform carora iubirea a fost si ramane o piesa componenta a identitatii feminile. G. Lipovetsky apreciaza ca problemele sentimentale sunt abordate cu reticenta de catre barbati si cu predilectie de catre femei. Trairile intime sunt analizate, interpretate, disecate in mai mare masura de sexul feminin decat de cel masculin. Prin urmare, se considera ca femeia pastreaza o legatura privilegiata cu dragostea. De asemenea, exista opinii potrivit carora oamenii folosesc mai multe limbaje ale iubirii. De aceea, este necesar sa invatam principalul limbaj al partenreului, daca dorim sa comunicam eficient cu acesta pe linie sentimentala. G. Chapman considera ca relationarea intima presupune cinci tipuri de limbaje. Acestea sunt: 1) cuvintele de incurajare –   fiecare dintre noi are zone in care se simte nesigur. Potentialul latent din zonele de nesiguranta asteapta vorbele de incurajare ale partenerului. Daca acestea vor veni, vom aprecia cat de importante sunt preocuparile noastre pentru, cat de mult ne iubeste. 2) timpul acordat  –   unii soti cred ca petrec mult timp impreuna, pe cand, in realitate, doar traiesc unul in preajma celuilalt. Putini dintre noi isi asculta partenerul cu adevarat sau cauta sa-i inteleaga gandurile si sentimentele. Prin “timp acordat” se intelege canalizare intregii atentii asupra persoanei de langa tine. Este si acesta un semn ca-l iubesti. 3)  primirea de daruri  –   darurile sunt simboluri vizuale ale iubirii. Ele certifica, in  general, sentimentele pe care le avem fata de partener, preocuparile noastre fata de dorintele acestuia. 4)  serviciile  –   acestea nu reprezinta nimic altceva decat lucrurile pe care ar vrea  partenerul sa le faci. Implicarea ta in realizarea serviciilor genereaza confort psihic si aprecierea celui de langa tine. 5) mangaierile fizice –   atingerile, sarutarile, imbratisarile etc., sunt, toate, modalitati de a-i comunica partenerului emotia iubirii. Ca o paranteza, s-a constatat ca barbatii care isi  saruta zilnic nevasta la plecare traiesc, in medie, intre cinci luni si un an si jumatate mai mult decat cei care pleaca de acasa indiferenti (Ziglar, 2001).

G. Chapman considera ca, daca limbajele de iubire ale partenerilor sunt diferite, divergentele pot fi amplificate in ciuda existentei unui veritabil sentiment intre cei doi. De aceea, fiecare trebuie sa identifice care este limbajul principal al celuilalt si sa-i ofere mai mult exact acolo unde acesta se asteapta. Autorul citat apreciaza ca exista trei cai prin care poti descoperi limbajul celuilalt: 1) ce v-a cerut partenerul cel mai des in ultima vreme? Lucrul pe care vi l-a cerut se  poate sa fie exact acela care l-ar putea face sa s e simta iubit. 2) ce face sau ce spune partenerul pentru a-si exprima iubirea fata de tine? Felul in care isi exprima iubirea poate indica ceea ce si-ar dori de la tine. 3) ce ii provoaca cea mai mare suferinta din ceea ce faci/nu faci? Opusul a ceea ce ii  provoaca suferinta este, probabil, limbajul iubirii. Indiferent de limbaj, o foarte mare importanta o are egalitatea in relatiile de daruire si  primire emotionala. Este ceea ce A. Giddens a denumitdragoste confluenta, adica acea dragoste care se dezvolta numai in masura in care fiecare partener este pregatit sa-i dezvaluie celuilalt propriile sale ingrijorari si necesitati, pentru a-i proteja vulnerabilitatile si slabiciunile. In trecut, cautarea iubirii imbraca forma adulterului iar cei care nu aveau curajul unor relatii paralele ramaneau cu frustari comparabile cu cele rezultate din indiferenta afectiva sau insatisfactia sexuala. Astazi, relatiile extraconjugale sunt doar o forma prin care cersim afectivitatea unei terte persoane care, uneori interesata, raspunde afirmativ nevoilor noastre. Dupa ce fiorii pasiunii s-au diminuat, putini indivizi iubesc intr-adevar neconditionat  o persoana casatorita, langa care stiu ca n-au nici un viitor. Mult mai frecvente sunt, insa, situatiile in care alegem disolutia, fie ca provenim din cupluri conjugale sau nu. Intram si iesim din relatii cu o rapiditate pe care doar schimbarea mentalitatilor o poate explica. Iubim persoane diferite si cautam tot timpul o dragoste care  parca n-o mai gasim. Am devenit nemultumiti de ceea ce bunicii nostri ar fi fost extrem de fericiti, daca ar fi putut avea. Am ajuns, cateodata, sa ne plictisim de iubire si sa uitam sa o  pretuim. Tindem sa banalizam starile cu care ne obisnuim, ignorand faptul ca dragostea este o continua emotie, o nesfarsita descarcare sentimentala a trairilor pentru celalalt. Asteptam sa  primim pentru a incepe sa daruim, oferim prea putin fata de cat pretindem.  Nu de putine ori, reducem sau confundam iubirea cu satisfactia sexuala, lucru care o devalorizeaza sau chiar o distruge. Sa nu uitam ca, in lipsa creativitatii si a compatibilitatii, satisfactia sexuala dispare exact cand ne obisnuim cu gustul ei iar nerabdarea si culpabilizarea nu fac altceva decat sa distanteze emotional si comunicational partenerii. Dealtfel, o relatie  bazata doar pe sex este la fel de vulnerabila ca una bazata doar pe iubire. Dragostea nu inlatura  barierele culturale, sociale, religioase, atitudinale si comportamentale dintre parteneri decat in foarte putine cazuri si cu compromisuri foarte mari. Parteneriatul modern evidentiaza rolul iubirii pasionale, dar nu face din ea un predictor  puternic pentru stabilitatea relatiei. Dimpotriva, in secolul nevoilor expresive si nu instrumentale, in veacul libertatii de a fi fericit, rata divortialitatii contesta insasi nevoia tinerilor de a fi indragostiti. La ce bun sa traiesti iubiri pasionale, daca nu ai maturitatea sa le si  pastrezi? Din aceasta perspectiva, experienta ne arata ca pasiunile sunt facute sa dispara, asemeni casniciilor fondate doar pe acestea. Dealtfel, exista oincompatibilitate dovedita intre

casatorie si pasiune, atata timp cat asteptarile sociale fata de institutia familiei au in prim plan stabilitatea acesteia. Longevitatea unei casnicii implica rutina si monotonie, in mai mare masura decat implicare si daruire. Parteneriatul modern, care accentueaza latura hedonista a relatiei, tinde sa capituleze in momentul epuizarii pasiunii, in debutul transformarii dragostei, dintr-una pasionala, intr-una echilibrata. Acesta este efectul negativ cel mai puternic al libertatii sentimentale acordate de postmodernitatea in care traim. Din acest punct de vedere, daca opinia publica a mileniului III va legitima existenta umana ca fiind o pluralitate consecutiva de iubiri, atunci pulsiunile noastre interioare isi vor gasi justificari, nu doar personale, ci si sociale. In schimb, daca perceptia asupra institutiei familiei va ramane neschimbata, atunci pot aparea trei efecte: 1)

fie renuntam la legalizarea unei relatii si adoptam valorile concubinajului;

2)

fie renuntam la fidelitate si intram in relatii extraconjugale;

3)

fie renuntam la cautarea iubirii pasionale si punem la baza casatoriei alte valori.

Realitatea sociala contemporana ne arata ca adulterul tinde sa devina o obisnuinta, dupa cum uniunea libera o normalitate. Membrii cuplului actual par sa renunte mai degraba la casatorie decat la satisfactie, par sa aprecieze mai mult sexualitatea decat iubirea. Din aceasta perspectiva, P. Bruckner si A. Finkielkraut ( Noua dezordin e amor oasa  , Bucuresti, Editura Nemira, 1995) apreciaza ca formula “te iubesc” induce in prezent o  presiune totalitara, deoarece il obliga pe celalalt sa suplineasca tot ceea ce se pierde prin alegerea lui: diversitatea la care se renunta, aventurile sacrificate, fantasmele si visele neimplinite. Altfel spus, “te iubesc, atunci incearca sa dispara limitele pe care le-am sapat prin alegerea mea”. Cati dintre noi reusesc, insa, acest lucru? Ratele divortialitatii si frecventa relatiilor sexuale extraconjugale ne spun ca foarte putini. Opiniile potrivit carora: cine iubeste cu adevarat, iubeste decat o singura persoana  au cazut in desuetudine, mult mai aproape de realitate fiind acelea de genul: ca barbatul sa iubeasca in mod constant o singura femeie, e nevoie de o fantezie care merge pana la iluzie s i trece in nebunie (I. Ducici, 1994). Exagerare sau adevar? Din ce in ce mai multe lucrari de specialitate ne arata ca dragostea barbatului scade din momentul in care este satisfacut sexual. O data ce scade dragostea, scade si dorinta si, din acel moment, privirile sunt intoarse catre altcineva. Diverse studii demonstreaza faptul ca omul iubeste de mai multe ori in viata, chiar daca o parte din aceste iubiri nu sunt materializate de cel in cauza ori identificate de celalalt. S-a constat si faptul ca iubirile unui barbat se incadreaza intr-una din urmatoarele doua  posibilitati: 1) toate femeile iubite de un barbat repeta acelasi tip de feminitate. Uneori, coincidenta merge pana la a se mentine in acelasi format fizic. 2) femeile iubite de un barbat sunt de conditie diferita. Asadar, exista un puternic curent de opinie potrivit caruia societatea contemporana ne determina sa credem ca, daca azi mai exista un romantism, el este de natura libidinala si nu sentimentala. Iubirea pare sa nu mai aiba alt rol decat acela de a deghiza, ba chiar de a stavili, libera manifestare a pulsiunilor. S-a ajuns la concluzia ca structura sociala a civilizatiei

occidentale a mileniului al III-lea si spiritul ce rezulta din aceasta structura nu favorizeaza dezvoltarea iubirii. Oare asa sa fie? Viata, dar mai ales fiecare din noi, putem confirma sau nu aceasta ipoteza. Depinde ce vrem de la ceilalti, dar mai ales de la noi. I. Mitrofan si C. Ciuperca in lucrarea “Psihologia si terapia cuplului” dar de aceasta data in capitolul “Sexualitatea conjugala de la orgasm la rutina” sustin civilizatiile evolueaza, mentalitatile se schimba iar spiritualitatea pare sa domine, din ce in ce mai mult, omenescul din noi. Ne-am rafinat gesturile si gustul pentru frumos, ne-am elevat limbajul si comportamentul, ne-am intors catre eruditie si credinta. Un singur lucru a ramas la fel: instinctul sexual. Secole de progres n-au putut schimba primitivismul dorintei carnale, obsesia continua fata de sexul celuilalt capatand accente irationale. Din aceasta perspectiva, am dobandit libertatea de a ne satisface oricum, fara teama unor etichetari sau marginalizari. Am conferit normalitate sexului oral, considerandu-l, nu atat o perversiune, cat un mijloc de construire sau revitalizare a intimitatii dintre parteneri. Ne-am dezvoltat abilitatile de a ne controla ejacularea  pentru a creste satisfactia celuilalt si a ne dovedi capacitatile sexuale conducatoare la orgasm. Am ridicat la rang de arta preludiul sau petting-ul, din respect fata de corp si duplicitate fata de act. Am diversificat pozitiile din nevoia de evitare a rutinitatii sau de amagire a adulterului.  Nu numai aspectul calitativ, dar si cel cantitativ ne preocupa din ce in ce mai mult.  Numarul mediu al partenerilor de pat, de-a lungul unei vieti, este in continua crestere, ca si numarul contactelor sexuale avute pe o perioada strict determinata. Riscam o prematura oboseala sau epuizare sexuala, dar cum mai putem opri ceea ce tinde sa devina o falsa necesitate?  De ce sa refuzam ceea ce ni se ofera cu atata usurinta, dar si cu atata pasiune? Aproape ca nu ne mai intereseaza sa avem o viata sexuala longeviva, pentru ca asta cere echilibru si cumpatare, atribute ridiculizate de postmodernitatea lumii in care traim. Am ramas, in privinta sexului, fiinte limitate, care aseaza sintagma aici si acum la baza oricarei relatii mai mult sau mai putin spontane. Am acumulat datorii mari fata de Eros, transformand viata sexuala din pasiune in viciu. Asadar, sexualitatea contemporana exprima in mod convingator limitele noastre si ne aminteste ca omul nu este perfect stapan pe el insusi. Practic, nu ne putem controla dorinta de a avea un partener in vietile noastre. Mai mult decat atat, sexualitatea seamana in foarte mare masura cu foamea: cu cat este mai mare, cu atat se arata mai putin pretentioasa cu ceea ce o  poate satura. Intrebarea care se pune apare cu necesitate: suntem inclinati spre diversitate datorita naturii noastre primordiale sau societatea actuala ne-a determinat sa exteriorizam vechi impulsuri latente? Raspunsul, ca si adevarul, se afla undeva la mijloc, ascuns in neputinta responsabilitatii noastre de a afirma cu fermitate ca am ramas aceleasi maimute goale  dupa cum afirma Morris in ciuda vesmintelor mai transparente ca oricand. Cautam impreunarea cu aceiasi cerbicie ca in trecut, ne eliminam rivalii fara procese de constiinta si consideram in continuare puterea ca fiind garantul relatiei in care dorim sa intram. Singurul lucru care s-a modificat cu adevarat   este capacitatea femeii de a refuza sau abandona oricand o relatie, ambitia ei de a-si transforma pasivitatea si dependenta sexuala in activism si autonomie. Ea a depasit stadiul in care astepta ca barbatul sa faca primul pas in initierea raporturilor sexuale, luandu-si libertatea de a cere sexului masculin sa-si arate disponibilitatea fata de dorintele ei, fie ele nestavilite sau nu. Cercetari recente ale unui grup

de psihologi si psihiatri de la Clinica Universitara din Cluj-Napoca au aratat ca dorinta de acuplare sexuala este mai clar si mai des exprimata de catre. Aceasta transformare a redefinit raporturile dintre sexe, a conferit potentialitate dorintei femeii de a fi satisfacuta, dincolo de “obligatia” ei de a conduce barbatul la orgasm. Pe de alta parte, modificarea pozitiei femeii fata de propria ei viata sexuala a avut asupra  barbatului un impact deosebit. Astfel, daca in trecut acestuia nu-i pasa catusi de putin de satisfactia partenerei de pat, astazi barbatul a ajuns sa-si paraseasca iubita pe care nu o poate conduce la orgasm. Iar satisfacerea femeii nu-i un lucru atat de usor, daca ar fi sa plecam de la concluzia unei cercetari pe 1000 de americani, intre 13-48 ani: “e imposibil sa mai satisfaci o femeie in ziua de azi”. Multi ani femeia a fost doar o fiinta sexuala. Drepturile ei au fost restranse,  participarea ei la viata spirituala si sociala a fost scazuta. Ea nu putea domina decat cu ajutorul sexualitatii sale. Dar prin sexualitatea ea a fost supusa barbatului. Ea cauta satisfactie si “dorinta ei de putere” s-a limitat la dominatia asupra sotului sau. Vointa de supunere pare exagerata si este legata in mod evident de placeri masochiste. Femeia se supune prin iubire. Ea se supune din iubire si prin iubire. In lupta dusa de omenire impotriva sexualitatii ei (numai un orb nu vede aceasta lupta a intelectului impotriva instinctului sau, asa cum s-a exprimat Stekel, “creierul impotriva maduvei spinarii”!) femeii i s-a atribuit injust rolul de seducatoare. Inca din Biblie se exprima acest punct de vedere preluat de biserica catolica. Femeia era instrumentum diaboli, reprezentanta pacatului si a placerii carnale, pacatul in sine. Prin frigiditate femeia il poate domina pe barbat, dupa cum arata Stekel in capitolul “Lupta intre sexe” din lucrarea Psih ologia er oticii feminin e  . Sporirea dispareuniei trebuie inteleasa ca o faza in lupta pentru egalitate in drepturi, ca un pronuntat fenomen social care, fireste, este acceptat si rationalizat intr-un mod propriu de catre fiecare individ. Femeia se revolta impotriva rolului ei ca fiinta sexuala! Ea nu vrea sa juiseze pentru a nu ceda. Ea nu vrea sa fie iubita doar corporal. Ea pretinde si pretuire sufleteasca . Toate celelalte modificari inregistrate de-a lungul secolelor de sexualitatea noastra sunt neesentiale si conjuncturale. Ele vizeaza forma, nu si fondul, imbracand erotismul in nuante comerciale, uneori spirituale, alteori grotesti. Am invatat sa ne mascam obsesiile si pulsiunile interioare, pentru ca se revarsa mai navalnic ca niciodata. Am impins societatea, mai degraba decat ea pe noi, intr-o dezordine amoroasa din care nu ne place sa iesim. Anomia sexuala este,  poate, singura forma de dezechilibru dorita, pe care o justificam cu inconstienta nevoii hedoniste de a fi satisfacut. Atata timp cat forta opiniei publice a scazut iar celuilalt nu-i pasa ce faci, pentru ca el insusi vrea sa fie lasat in pace, de ce n-am lasa lucrurile asa cum sunt? Toelranta sexuala, cu conotatii mai apropiate de haos decat de echilibru, este expresia indiferentei celorlalti fata de identitatea, orientarea sau preferinta noastra sexuala. Indivizii au impins societatea intr-un erotism prost definit iar aceasta n-a gasit inca cele mai potrivit reactii de raspuns. Nu ca n-ar  putea, dar ingradirile totalitare trecute fac preferabila democratia sexuala in care traim. E mai usor sa dam vina pe societate decat sa recunoastem nimicnicia impulsurilor noastre catre tot ce inseamna organ genital. Efectul negativ cel mai evident al libertatii de a face sex il reprezinta instabilitatea relatiilor , generata de insasi incapacitatea partenerilor de a se satisface reciproc. Indivizii tind sa ramana in diade care ofera placere sexuala ambilor parteneri sau sa caute satisfactia in alta

 parte, cu sau fara acordul celui anorgasmat. Fie ca nu suntem satisfacuti, fie ca noi insine nu ne satisfacem partenerul, ne (re)verificam capacitatile erotice cu altcineva, pentru a ne imbunatati imaginea de sine si pentru a diminua complexele care ne marcheaza destinul sexual in mod inconstient. Mai nou, apelul la fanteziile erotice a devenit o practica genralizata, care il poate ajuta  pe individ sa inventeze scenarii erotice cat mai excitante, cu mult inainte de a se afla in tovarasia partenerului de pat. Ele nu pot dura secunde sau minute in sir, pot fi vizionate mental cu incetinitorul sau in fuga, se pot desfasura in cadrul banal al fiecarei zi sau in valvataia unei arderi erotice nebune. Concluzionand, cresterea numarului de relatii extraconjugale, acomodarea indivizilor cu ideea de a fi inselati, usurinta cu care se obtine iertarea in caz de adulter sunt indicatori ai autonomiei si individualismului contemporan, motive care ne fac sa credem ca satisfactia sexuala a devenit un scop urmarit cu consecventa si neconventionalitate. Preferam sa parasim o persoana langa care nu ne simtim bine, pana a incerca sa identificam cauzele care o fac incompatibila cu starea de confort. Alergam dupa parteneri puternici din punct de vedere sexual, care emana incredere din felul in care saruta, din modul in care stiu sa satisfaca si sa fie satisfacuti. Uitam, insa, ca orgasmul este intretinut si de anumite dorinte psihice, dincolo de cele fizice, si ca diminuarea sentimentelor favorizeaza instalarea rutinei, fie ea sexuala sau nu.  Nu putem fi satisfacuti la nesfarsit, fara a ne minti pe noi insine sau pe partener. De aceea, oricat am cauta in alta parte, stadiul rutinei ne ajunge din urma, ca un cosmar care innegureaza cele mai romantice fantezii. Ar trebui un efort continuu, al ambilor membri ai cuplului, o creativitate agresiva si o finete romantica pentru a mentine actul sexual la cele mai inalte cote ale satisfactiei. Beneficiind de bogatul material pe cere il avem la dispozitie si care ofera o mutitudine de opinii si aborordari din diverse perspective referitoare la relatia de cuplu marita/premarital si la nevoile care se manifesta in cadrul acestei relatii, noi propunem sa analizam aceste aspecte si dintr-o alta perspectiva:

Obiectivele cercetarii: In aceasta cercetare ne propunem sa studiem ce tip de raport se stabileste intre gradul de disfunctionalitate, atat in ceea ce priveste cuplurile premaritale cat si maritale, si nivelul deficientelor care se manifesta la nivelul acestora.  Ne propunem sa studiem care sunt acele trebuinte care au cea mai mare insemnatate, atat din punctul de vedere al cuplurilor maritale cat si al celor premaritale. De asemenea, dorim sa studiem natura relatiei dintre gradul de disfunctionalitate a cuplurilor si gradul de satisfacere a nevoilor care se manifesta la nivelul acestora - atat maritale cat si premaritale.

Ipoteze: 1)

Presupunem ca exista un raport direct proportional intre gradul de disfun ctionali tate si n i velu l defi cientelor exi stente atat la ni velu l cupl ul ui premar ital cat si al celu i mari tal.