Constantin C. Giurescu -Amintiri

AMINTIRI Constantin C. Giurescu Copyright © 2000, Editura ALL EDUCATIONAL. Toate drepturile rezervate Editurii ALL EDUCATIONAL. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL EDUCATIONAL. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. Copyright © 2000 by'ALL EDUCATIONAL. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL EDUCATIONAL, is strictly prohibited. Ml CONSTANTIN C. GIURESCU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale GIURESCU, CONSTANTIN C. Amintiri / Constantin. C. Giurescu-Bucureşti: ALL Educaţional, 2000 p. 552; cm. 21 Bibliogr. Index. ISBN 973-684-143-X

AMINTIRI Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu Editura ALL EDUCAŢIONAL: Bucureşti Bd. Timişoara nr. 58, sector 6 Tel: 402 26 00; 402 26 01 Fax: 402 26 10 Departamentul distribuţie: Tel: 402 26 20 Fax: 402 26 30 Comenzi la: [email protected] URL: http://www.all.ro

UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918" Nr. inv. ALBA IUL IA

Redactor: Director artistic: Tatiana Săndulescu Mircia Dumitrescu

411

Notă privind ediţia de faţă

Prezentul volum de „Amintiri" cuprinde trei scrieri ale profesorului Constantin C. Giurescu: 1.„Amintiri 1", apărută în Editura Sport-Turism, Bucureşti 1976: de la „începuturi" şi până în 1938. 2.O continuare, redactată în 1977, rămasă în manuscris. Ea se referă îndeosebi la anii 1939-1940, cu unele consideraţii generale pentru intervalul 1941-1944. 3.Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950 -5 iulie 1955), document redactat de Constantin C. Giurescu în primele luni de după eliberare de la Sighet, cu domiciliul obligatoriu în satul de deportaţi de la Măzăreni (jud. Brăila). Prima ediţie a lucrării a apărut în Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, în 1994, Introducere - Dinu C. Giurescu, Ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea. Am socotit util să adaug uncie note de subsol la „Amintiri" (nr. 1 şi 2 de mai sus), pentru a explica împrejurări şi fapte oprite de cenzura anilor '70. Pentru unele completări la „Sighet" a se vedea nota de la p. 334. Profesorul Constantin C. Giurescu îşi propusese să continue „mărturia" sa asupra celor trăite. Sfârşitul,

intervenit brusc la 13 noiembrie 1977, nu i-a mai dat răgazul necesar. Prin grija şi strădania Editurii ALL, mărturiile de mai sus sunt, pentru întâia dată, însumate într-un singur volum. Apariţia sa precede cu puţin aniversarea a 100 de ani de la naşterea profesorului Constantin C. Giurescu (n. 13/26 octombrie 1901). Ţin să exprim şi pe această cale cele mai alese mulţumiri Editurii ALL - Mihai Penescu, preşedintele Grupului Editorial ALL; Tatiana Săndulescu, redactor. 26 octombrie 1999 Bucureşti AMINTIRI PARTEA ÎNTÂI

Dinu C. Giurescu

Cuvânt mainte

Am avut norocul să ating al şaptezeci şi patrulea an de viaţă, mai mult deci decât media normală a vremii noastre. Am apucat, copil fiind şi elev de gimnaziu, epoca dinainte de războiul pentru întregirea statului; am trăit, sub ocupaţia germană, în Bucureştii anilor 1916-1918; am văzut înfaptuindu-sc, la capătul unor mari jertfe şi suferinţe, Statul Naţional Unitar, România pe care o visaseră Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu. Am participat direct la viaţa culturală şi politică a perioadei interbelice, am trăit cel de al doilea război mondial; în sfârşit am asistat la cea mai mare transformare în viaţa poporului român, la trecerea de la regimul capitalist la cel socialist şi am participat, în domeniul meu de activitate, la construirea progresivă a acestuia din urmă.1 împrejurările m-au făcut să cunosc multă lume şi de tot felul, de la ţăranii şi păstorii satelor până la miniştri, prim-miniştri şi capete încoronate. Am venit în contact direct cu 18 (optsprezece) prim-miniştri, începând cu Ionel Brătianu, general Artur Vaitoianu, doctor Constantin 1 în 1976 nu se putea spune mai mult; ce a însemnat trecerea de la regimul capitalist la cel socialist, a se vedea mărturia profesorului despre închisoarea de la Sighet, în prezentul volum. Toate notele au fost adăugate de

Angelcscu, Gheorghe Tătărăscu şi Armând Călincscu şi terminând cu Octavian Goga, patriarhul Miron Cristea, Constantin Argetoianu; am cunoscut de asemenea, după al doilea război mondial, pe Petru Groza şi pe Nicolae Ceauşescu2. Pe unii din ei i-am văzut nu numai în ipostaze oficiale, dar şi în afara acestora, oameni ca atâţia alţii, cu speranţele, durerile şi îndoielile lor.

Am descoperit că aceste amintiri ar putea interesa în special tineretul deoarece el nu cunoaşte decât prea puţin din ce a fost înainte. Dar ele ar putea interesa şi pe cei din perioada interbelică şi pe oamenii generaţiei mele - tot mai puţini - care au fost martori la unele din faptele ce voi povesti sau au cunoscut pe unii din oamenii deceniilor trecute. Nu scriu memorii în sensul ce se dă, adesea, acestui gen de scrieri, adică de prezentare, într-o lumină cât mai favorabilă, a propriilor fapte, de justificare „a posteriori" a acestor fapte; nu e deci o lucrare „pro domo sua" cum au apărut atâtea la noi în ţară şi în afara graniţelor. Spun ce am văzut şi o spun „iară ură şi fără părtinire" -„sine ira et studio", după vorba istoricului roman Tacit. Pe cât posibil, mă feresc de judecăţi de valoare; las ca acestea să rezulte din înseşi faptele povestite. încerc aşadar să dau o mărturie despre cele ce am văzut, a auzit şi am făcut, o mărturie dreaptă, ca la judecată. Poate că unele din cele ce urmează să ajute istoricului de mâine; poate că ele vor contribui să înlăture anumite idei preconcepute; poate, în sfârşit, că vor îndemna şi pe alţii dintre contemporanii mei să aştearnă pe hârtie amintirile lor. Rog pe cititori să nu se supere şi să nu ia în nume de rău dacă faptele şi unele păreri arătate mai jos nu se vor potrivi sau numai în parte cu cea ce ştiu sau au auzit ei. Scriu, după vorba bătrânului Neculce, din ceea ce am 9

văzut şi am auzit eu însumi. Când nu sunt sigur, o spun limpede; nu caut să ascund sau să înfloresc; urmez, în privinţa aceasta, norma enunţată de Zi lot Românul, acum circa o sută cincizeci de ani: „Istoric sunt, n-am frate, n-am rudă, n-am vecin; stăpân am pe-adevărul, lui cată să mănchin". Cine vrea să afle părerea mea despre o seamă de evenimente politice şi sociale din perioada la care se referă „Amintirile" de faţă şi care nu-s menţionate în aceste amintiri, să binevoiască a citi „Istoria Românilor", sinteza rezumată, ediţia a doua (1975), alcătuită împreună cu fiul meu. Ea completează paginile de faţă, sub acest raport.1 Voi urma, în genere, firul cronologic, deoarece el este cel mai potrivit în asemenea scrieri; nu mă voi feri însă să fac uneori, cu privire la anumite persoane şi categorii, apropieri în timp ca şi, cu privire la evenimente, apropieri în spaţiu; ele sunt sugestive. Pe cât mi-a fost cu putinţă, am adăugat şi ilustraţie contemporană; ea completează textul şi e apreciată de oamenii vremii noastre care aparţin, în majoritatea lor, tipului vizual: o fotografie, o imagine cinematografică sau de televiziune le spun mai mult decât descrierea lor, literară sau neliterară. Mulţumesc tuturor - rude, colegi de învăţătură şi de profesiune, prieteni, cunoscuţi - care, în conversaţiile ce 10

am avut, au confirmat sau au infirmat spusele mele; mulţumesc celor ce mi-au pus la dispoziţie ilustraţii. Sinteza rezumată a fost de asemenea supusă exigenţelor cenzurii. De aceea, partea contemporană, îndeosebi etapa 1939-1974 (dar şi 1918-1939) (redactată de subsemnatul D.C.G.), reproduce versiunea standard aprobată de secţia propagandă a PCR; respectarea acestei versiuni era o condiţie sine qua non pentru apariţia întregului volum.

% grădina casei^SL^V^ n0tonb* W7> (Foto Călin N. Creţu) " IUn,e 1975zonei/î„UsTptaemo^ pnn

^'^em a tiza rea" comunistă a

Primele amintiri. Şcoala primară Constantin C. Giun „Cuibul cu barză" şi liceul Gheorghe Lazăr >«rn

11

~. .

Primele imagini de care-mi aduc aminte sunt din Viena; aveam patru ani; era în toamna anului 1905. Tata obţinuse prin concurs, de la Casa Şcoalelor, bursa „Iosif Niculescu" pentru a studia în Austria şi a face cercetări în Arhive. Stătusem mai întâi în Alserstrasse, numărul 2, etajul 2, aproape de Universitate, într-o casă cu mai multe etaje; am încercat s-o regăsesc în 1966 - când am cercetat, timp de trei luni, din iniţiativa Arhivelor Statului din Bucureşti, arhive vieneze, pentru a depista material documentar inedit referitor la istoria poporului nostru dar mi s-a spus că un complex întreg de case din Alserstrasse - între ele şi casa de la numărul 2 - a fost dărâmat; pe locul lor există azi un parc. Din Alserstrasse, părinţii mei s-au mutat într-un cartier de vile din marginea oraşului, la Neuwaldegg. Tocmai în legătură cu această nouă locuinţă stă prima mea amintire. Văd o vilă cu parter şi etaj şi un nuc falnic, în grădina vilei; văd o portăreasă bătrână şi gheboasă care mă împiedică să iau nucile căzute pe jos; se vede că şi lc rezerva ei înseşi; de necaz îi strig mamei: „Schau Mutti, die bucklige Frau" („Uite, mamă, femeia gheboasă") - copiii sunt, iară să ştie şi iară să vrea, cruzi - iar mama mă cheamă şi-mi face observaţie, destul de tare ca s-audă şi portăreasa, că nu trebuie să mai spun asemenea cuvinte, şi-i cere scuze gheboasei. Probabil că observaţia mamei, unită cu necazul că n-am putut strânge câteva nuci, m-a făcut să 8

12

ţin minte această scenă. Cea de a doua este tot din Neuwaldegg: văd un lac în mijlocul unui parc, la marginea lacului un domn cu pălărie de paie care-şi azvârle bastonul în apă şi un câine fox alb care se repede, apucă bastonul şi-1 aduce, ţinându-1 în gură, stăpânului său. Scena se repetă de câteva ori, spre marea mea admiraţie. Am încercat, în 1966, să regăsesc vila; mi-a fost imposibil s-o identific. Ar fi trebuit ca la arhivele primăriei sau ale poliţiei să urmăresc mişcarea populaţiei străine în ani 1904-1906 şi, în felul acesta, să aflu numele vilei; asta ar fi însemnat câteva zile şi timp n-aveam, aşa că am renunţat la descoperirea acestei de a doua locuinţe a părinţilor mei la Viena; mai ales că n-aveam certitudinea că vila mai există, că nu s-a dărâmat sau transformat între timp, cum s-a întâmplat cu „Villa Cuza". O altă amintire din acea vreme este „Riesenrad"-ul - adică roata uriaşă din Prater, prevăzută cu cabine şi care se învârtea mereu. Am mers cu mama s-o văd; ne-am suit într-una din cabine: eram impresionat, cred că-mi era şi puţin frică. încet-încet neam ridicat, având în sus, din punctul cel mai înalt al roţii o frumoasă privelişte a oraşului. Astăzi „Riesenrad", care funcţionează încă, a rămas pe jos faţă de restaurantul circular din „Donau-Turn", turnul înalt al televiziunii vieneze, restaurant care face o rotaţie de 360 de grade în timp de o jumătate de ceas, permiţindu-ţi să vezi întradevăr tot oraşul până la marginile lui, aşa cum am 8

13

constatat în 1966. în. sfârşit, tot în Viena este şi prima jucărie de care-mi aduc aminte: un drac verde care se suia pe o sfoară: cadou de la sora mamei, „tante Mărie" care venise, împreună cu soţul ei, căpitanul Chiriţescu, să ne vadă şi să stea două săptămâni aici, în capitala împărăţiei, vestită pentru teatru, operă şi viaţă plăcută. Am învăţat bine nemţeşte în cei trei ani cât am stat la Viena; părinţii luaseră şi o „nemţoaică la copii", pe Betty, care a şi venit cu noi în ţară, unde a mai stat vreo doi ani, întorcându-se apoi îndărăt la ai ei. Fratele meu Horia, născut la Viena, la 21 ianuarie 1904, vorbea aproape numai nemţeşte. O văd pe mama, Elena, tânără, frumoasă -avea 23 de ani când au plecat în străinătate făcând gospodărie; ea gătea, ea deretica, iar după masă, frumos îmbrăcată, ieşea cu mine la plimbare în parc. O aud spunând „Lummenes", cum îi ziceau vienezii cărnii de miel şi „Brânzakase", brânzei de burduf. O văd cântând la pian şi îndemnându-mă să-1 învăţ şi eu; n-am ascultat-o, zicând, când eram în liceu, că n-am timp şi pentru carte şi pentru pian; pe urmă mi-a părut rău că nu i-am urmat îndemnul şi-mi pare rău şi azi. Mama era bună şi blândă; nu m-a bătut niciodată, nu mi-a dat nici măcar o palmă, nici atunci, nici mai târziu, în şcoala primară sau în primele clase ale liceului, deşi făceam uneori câte o poznă mai serioasă. Mă certa, rareori, şi pedeapsa cea mai mare era: „am să te spun tatei". 8

14

Era fiica,, cea de a doua - născută în 1880 - a lui Costache Antonescu, negustor de seamă - postavuri şi pânzeturi - de pe uliţa din Focşanii moldoveni. Au fost cu toţii şase copii: primul Măria, soră mai mare a mamei şi cea care m-a botezat: îi spuneam „tante Mărie" şi, mai rar „mamă naşă"; a fost căsătorită de trei ori: prima dată cu un medic militar, Vlad Beloiu, mort tânăr, a doua oară cu căpitan Chirii Chiriţescu de care s-a despărţit pe când era locotenent-colonel, şi a treia oară cu magistratul Ion Poşoiu, consilier la Curtea de Apel din Chişinău, apoi din Bucureşti. Al doilea copil, Alexandru, negustor ca şi taicăsău, a murit relativ tânăr, în urma unei apendicite, lăsând doi copii care au ajuns mari, unul căzând în 1941, în război, în Basarabia, celălalt fiind funcţionar la Banca Naţională a României. Al treilea copil a fost mama. Al patrulea, o fiică, Ecaterina, care s-a prăpădit foarte tânără din cauza unei peritonite, rezultat al unei izbituri - fusese împinsă tare de o colegă de şcoală şi se lovise de colţul băncii. Tot foarte tânără a murit şi o altă fată, Eliza. Al şaselea copil, un băiat, Vasile, care era destinat tot comerţului, ca şi Alexandru, a urmat de aceea Şcoala comercială superioară din Cernăuţi unde a învăţat şi „idişul"; îl vorbea aşa de bine încât înşişi evreii se înşelau. După război, a fost ales Preşedinte al Camerei de Comerţ din Focşani şi, mai târziu, primar al oraşului Focşani şi senator de Putna. Fire veselă şi deschisă, „nenea Vasilică" 8

15

era o adevărată încântare când începea să povestească şi mai ales să imite. Imita perfect felul de a vorbi româneşte al grecilor, evreilor, turcilor şi ştia un număr nesfârşit de anecdote şi „bancuri". Căsătorit cu Eugenia Drăgulăncscu, de o remarcabilă frumuseţe, n-a avut copii, cum n-a avut nici tante Mărie.1 Despre înaintaşii din partea mamei, am aflat mai ales de la I.S. Gheorghiu, fostul vicepreşedinte al Academiei, văr primar cu mama, şi de la sora mamei, Mărie Poşoiu. De la ei ştiu că bunicul meu, Costache Antonescu, se căsătorise cu Domnica, una din fiicele unui alt negustor de I Pe unchiul „Vasilică" l-am cunoscut şi eu. După 1938, s-a seamă mutat şi la podgorean Bucureşti din ş a Focşani, lucrat laNicolau. O a doua fiică a acestuia, măritase „Galeries Ecaterina, Lafayette",se pe Calea cu inginerul focşănean Ştefan care Victoria). a fost colaboratorul - aş putea VictorieiGheorghiu, (azi Magazinul spune -a lui Anghel A fost mâna arestatdreaptă în august 1952, ca Saligny, constructorul podului de laA Cernavodă. Inginerul Gheorghiu - „nenea fost senator. murit în închisoare Fani", cum îi săptămâni, spuneam noi, a avuti mai mulţi copii -patru dupa câteva întrucât băieţi şi douăinjecţiile fete - celcu maiinsulina mare fiind Ion - Jenică pentru s-au refuzat ai şi rudele apropiate - iar cel mai mic Ştefan de casei care avea zilnic nevoie. „Ştefanică" -, coleg de liceu, la „Lazăr", cu mine şi profesor apoi la Şcoala Politehnică din Bucureşti. De la Jcnică Gheorghiu, căruia-i veneam deci nepot de văr, şi de la Mărie Poşoiu am aflat că Nicolau era de fel român din Chişinău şi că la început s8

16

a numit Nicolaef Cogeabaş, adică Nicolae primarul sau fruntaşul. Terminaţia în -ef e similară celei în -ski din nordul Moldovei - vezi, de pildă, moldoveanul Miron Barnowski. Venit de tânăr, în prima jumătate a secolului XlX-lca, la Focşani, Nicolaef Cogeabaş şi-a schimbat numele în Nicolau şi s-a căsătorit cu Eudoxia - înseamnă în greceşte „înţeleaptă" - fiica frumoasă a negustorului Fotiadis, originar din Atena, şi stabilit şi el în Focşani. Dat fiind că Fotiadis era grec, rezultă că bunica mea dinspre mamă, Domnica, soţia lui Costache Antonescu, născută şi crescută la Focşani, vorbind perfect româneşte, avea cincizeci la sută sânge grecesc, mama douăzeci şi cinci la sută, eu însumi doisprezece şi jumătate, iar copiii mei şase şi douăzeci şi cinci. Cazul nostru nu este un caz izolat, o excepţie. Foarte multe dintre familiile orăşeneşti din Muntenia, Moldova şi Dobrogea, ba chiar şi unele din Transilvania şi Banat, au în venele lor şi sânge străin, grecesc sau sudslavic - în special în primele trei ţări armenesc, în special în Moldova şi Transilvania, şi, în mod izolat, sânge albanez, polonez, rusesc, unguresc, evreesc, italian, francez etc. Faptul se constată şi la foşti mari dregători, moşieri sau arendaşi. Am arătat-o cu detaliile în „Istoria Bucureştilor", „Istoria Brăilei", „Istoria Odobeştilor", precum şi în „Târguri sau oraşe şi cetăţi din Moldova" şi în lucrările mele mai vechi despre marii dregători. Rasă pură nu există decât în teorie, iar

cercetările ştiinţifice arată că adaosul de sânge străin nu numai că nu e un cusur, ci dimpotrivă un avantaj. Căsătoriile făcute în regiuni izolate, de pildă o vale în munţi, numai între membrii aceleaşi colectivităţi duc, cu vremea, la degenerescentă, la slăbiciuni sau cusururi fizice şi psihice. Esenţială nu este rasa, ci felul de a gândi, a simţi şi a acţiona. Eşti român, dacă gândeşti simţi şi acţionezi ca un român, indiferent dacă în venele tale curge şi sânge care nu e daco-roman. Ştirile despre înaintaşii din partea mamei le am, aşa cum am arătat, de la sudele mele pe linie maternă. Căci tata murind în 1918, când aveam şaptesprezece ani, iar mama în 1920, când aveam nouăsprezece ani, n-am apucat să aflu ştiri despre înaintaşi de la ei; e adevărat că la vârsta aceea, subiectul nu mă prea interesa. Aşa încât mai târziu, între cele două războaie mondiale şi mai ales după cel de-al doilea, când chestiunea ascendenţilor a început să mă preocupe, izvoarele de informaţie au fost, aşa cum am spus, rudele dinspre mamă adică I.S. Gheorghiu şi sora mamei, Mărie Poşoiu. Tot de la ei am aflat că bunicul, Costache Antonescu - „tata moşu" cum îi spuneam noi nepoţii - era un fel de Tâmboieşti, în judeţul Râmnicul-Sărat, că a avut trei fraţi: Ioan, Grigore (primarul satului în 1893) şi Gheorghe şi că, după ce a strâns, tot ca negustor, capitalul necesar, s-a mutat în Focşani. In 1912, urmând pilda vechilor negustori români,

bunicul s-a dus la Ierusalim şi s-a întors de acolo „hagiu" aşa iscălea, după aceea: „Hagi Costache Antonescu" - şi rostind câteva cuvinte greceşti de care ne-am minunat noi copiii, când a venit să ne vadă la Bucureşti. Era un bărbat înalt, cu barbă tăiată drept, nu ascuţit, şi cu mustăţi, cu ochi albaştri, cu vorba apăsată; priza „tabac" ceea ce ne impresiona. De Anul Nou ne trimitea regulat, mie şi fratelui meu Horia, câte douăzeci de lei, iar sorei mele Lelia, născută în 1910, o păpuşă marc, păpuşă care, culcată, închidea ochii, şi apăsată pe piept, spunea „mama": alt prilej de mirare pentru noi copiii. întors de la Ierusalim n-a mai trecut mult şi a predat magazinul din Uliţa Mare de la Focşani băiatului cel mic, lui Vasilică, şi cl s-a retras la Mănăstirea Neamţului. A făcut acolo reparaţii bisericii Sf. Gheorghe - mătuşă-mea Mărie Poşoiu arăta cu oarecare regret şi cheltuiala respectivă: 800 (opt sute) de napoleoni - şi a cumpărat o casă cu antreu, patru camere, bucătărie, pivniţă, pe care a lăsat-o, prin testament, mănăstirii. Călugării, drept mulţumită, i-au dat un „frate" ca să-1 slujească. A murit acolo, la mănăstire, în linişte şi singurătate, în noiembrie 1921; e înmormântat în cimitirul mănăstirii. Cu câtva timp de a închide ochii, se călugărise, luând numele de ieromonahul Cozma. Neamul tatei e de fel dintr-un sat de moşneni oameni liberi, cu pământul lor -, sat vechi, de dinainte de

întemeierea Munteniei: e vorba de Chiojdul de Basca sau Chiojdul Mic, în opoziţie cu Chiojdul Mare sau după numirea oficială, din condicile vistieriei, Star Chiojd (Chiojdul Bătrân!), de care-1 desparte „Muchea Brădctului". E un sat frumos şi întins, în valea adâncă a Bâşcii, ultimul sat până la vechea graniţă. Când vii spre sat, fie din valea Buzăului, de la Cislău, suind spre Basca, fie dinspre Chiojdul Mare, coborând peste prelungirea sau 12

13 „şaua" Brădctului, privirea îţi este atrasă imediat de două stânci uriaşe: „Piatra Lcrei" de culoare cărămizie şi „Pietriceaua" de culoarea albă-albăstruie; ele explică şi numele satului care vine, după câte se pare, de la un secuiesc Kovejd ce înseamnă pietros. în prima jumătate a secolului al XlII-lea, aşa cum ne arată un document din 1234, era un adevărat curent de trecere din Transilvania, spre munţi, în răsăritul Munteniei şi în sudul Moldovei unde exista în aceea vreme „Episcopatul Cuman". Treceau nu numai ţărani români, dar şi ţărani secui şi chiar saşi; documentul citat adaugă ştirea că aceşti ţărani unguri şi saşi, aşezându-se în mijlocul populaţiei „valahe" adică româneşti dc dincoace de Carpaţi ajung una cu ea, adică sunt asimilaţi, se românizează. Curentul luase o deosebită intensitate în vremea când stătuseră în Ţara Bârsei Cavalerii Teutoni (1211-1225), aceştia întinzându-şi stăpânirea la sud de Carpaţi până la Dunăre. Şi tradiţia populară din Chiojdul Mic, culeasă la finele secolului al XlX-lea de la bătrâni satului, ştie de români veniţi din „Buzaiele" ardelene şi anume din Sita Buzăului.1 Cea mai veche ştire pe care am găsit-o despre strămoşii din partea tatei datează din 1798 când un Ioniţă Giurescu, logofăt la zărăfia Prahovei - am zice azi contabil şef la Administraţia financiară a Prahovei - „scrie", adică transcrie după un text mai vechi, o „Alixăndrie" sau o 141 o ™' V,C"he me"*'une a satuIu* Star Chiojd se află într-un

poveste a lui Alexandru Macedon. Ştiu apoi de Dumitrache Giurescu, feciorul lui Grigore; el se căsătoreşte în ianuarie 1840 cu Ioana, fiica lui Tudor Izbăşoiu, fruntaş al Chiojdului; în foaia de zestre pe care acesta din urmă o întocmeşte în decembrie 1839, sunt trecuţi 20 de stânjeni în trei hotare: Zmăcinişul, Brădetul şi Pleşcioara-hotare care constituie trupuri din întinsa moşie a satului ce avea circa 12.000 (douăsprezece mii) de hectare şi se împărţea în 3.300 de stânjeni, în afară de stânjeni, foaia de zestre mai cuprinde „8 adică opt boi de jug", „8 adică opt vaci" însă patru cu viţei, patru sterpe, 40 de oi, dintre care 20 cu miei, 20 sterpe, 20 de ramatori, din care 10 mari etc, precum şi o casă ce urma a se construi de către socru. Această casă a cărei podea era ridicată peste doi metri de la pământ, cu o odaie mare în stânga, o sală, două odăi mai mici în dreapta, un pridvor lat în faţă, mărginit de stâlpi de stejar, pridvor la care sui pe o scară largă interioară, şi o pivniţă întinsă în care pătrunzi printr-o poartă zăbrelită, a luat fiinţă în anul 1840; ea se află şi astăzi, însă nu în satul Chiojd, ci la Muzeul podgoriei şi al livezii din Goleşti, în judeţul Argeş. Când s-a hotărât acum câţiva ani, să se înfiinţeze acest muzeu, iniţiatorii s-au gândit să aducă, spre a fi expuse, case reprezentative din regiunile viticole şi pomicole ale ţării. Drept tip de casă moşnenească din regiunea pomicolă a Buzăului, a fost aleasă casa noastră 14

bătrânească din Chiojd. Patru meşteri dulgheri din Cătiaş unul din cătunele Chiojdului - au desfăcut lemnele casei, le-au numerotat, apoi le-au suit în camioane şi, la Goleşti, au făcut casa din nou, aidoma celei demontate. Numai că la Goleşti casa, foarte bine refăcută, stă singuratică, în timp ce la Chiojd avea în jurul ei un întreg complex şi anume: pe partea stângă, cum priveai în sus, din pridvor, era „casa mică" destinată fratelui tatei, Ionică, apoi, în rând cu aceasta, magazia de piatră, zidită de nişte meşteri italieni - voi vorbi mai jos de aceşti meşteri; pe partea dreaptă, magazia de bârne, muruită şi spoită cu var, în care se păstrau „tocitorile", iar în continuarea acesteia bucătăria şi, formând unghi drept, încă o odaie; în faţă spre drum, zidul de bolovani care mărginea curtea şi, la mijlocul lui, poarta cea mare, pentru carele de porumb sau de prune şi lipită de ea, poarta cea mică, pentru pedeştri, ambele sub un acoperiş de şindrilă în două feţe, încheindu-se în unghi, sus. Peste drum era povarnă de făcut ţuică şi alături, staulul boilor şi al vacilor precum şi îngrăditura în care se clădea fânul, adus cu tărgile. Dumitrache Giurescu, care a trăit peste optzeci de ani, a avut mai mulţi copii şi anume pe Costache, bunicul meu, născut în 1850, pe Gheorghe, pe Dumitru, pe Victor, şi o fiică, pe Uţa, căsătorită cu un preot poreclit Urzică. Pe acesta din urmă, bătrân fiind, cu barba albă, l-am apucat şi eu: era tipul vechiului preot de sat, cu anteriu de şiac, 14

vopsit negru, cu cizme - la fel cu preotul Gala Galaction din vremea noastră - nedispreţuind un pahar de vin sau de ţuică, dar altfel cuviincios, cuminte, om de sfat, om „cu frica lui Dumnezeu". A venit odată la noi, pe la prânz, împreună cu bunicul, prin 1909, - stam pe atunci pe strada Ştirbei Vodă 164, peste drum de biserica Sf. Ştefan „Cuibul cu

14

barză"1 - şi, poftit de tata să ia masa cu noi, s-a scuzat, sfiicios, spunând că a mâncat la Ploieşti; ceea ce era adevărat, dar se petrecuse... în scara precedentă. De atunci, în familia noastră, „a mânca la Ploieşti" era echivalent cu o explicaţie nevalabilă. Gheorghe Giurescu şi Victor Giurescu - pe care i-am apucat de asemenea aveau gospodăriile pe malul stâng al Bâşcci, destul de departe de „prundul" gârlei, în timp ce casa bătrânească era pe malul drept. Şi aceştia doi aveau magazii de piatră făcute de „talieni". La finele secolului trecut sau la începutul celui de faţă - n-am putut afla data exactă - au venit în sat nişte meşteri pietrari italieni şi s-au tocmit cu fruntaşii satului să le facă magazii în care să se păstreze „vasele" cu ţuică adică „zăcăto-rilc" - buţi mari de 3-500 de „vedre" - „antalele" - vase lunguieţe de 100-200 de vedre - şi vasele obişnuite - butoaie de 80-90 de „vedre", vadra, măsură veche, fiind egală cu aproximativ 12,5 litri. Aceste magazii, în care intrai printr-o uşă mare, rotunjită sus şi acoperită cu tablă, aveau un pod cu pereţii zăbreliţi, în care se păstrau ştiulcţii de porumb şi fasolea. După ce au isprăvit magaziile - şi treaba a durat câţiva ani - italienii au plecat din sat, li s-a pierdut urma. Costache, bunicul meu, căruia unii dintre cunoscuţi şi prieteni îi spuneau şi „Sticu", a avut de soţie pe Ileana Drăgoescu din Sibiciu, fiica unui gospodar de frunte din acest sat de pe valea Buzăului. N-am apucat-o; dar din spusele tatei, ştiu că era blondă, cu păr bălai şi ochi 25

albaştri. A murit relativ tânără, după ce dăduse viaţă la 13 (treisprezece) copii; din aceştia n-au ajuns mari decât patru: tata, fraţii lui, Ionică şi Alexandru, şi o soră, Smaranda, căreia i se spunea, însă, Miţa. Toţi ceilalţi au murit, copii fiind. Când venea câte-o molimă ca anghina difterică, mureau pe un cap; odată - îmi povestea mătuşămea Miţa - au murit doi în aceeaşi zi. Nu exista încă serul antidifteric sau, şi de va fi fost, era departe, la Bucureşti; satul - ca şi celelalte de primprejur - n-avea doctor. Tata s-a născut la 8/20 august 1875, în casa Casa de pe Ştirbei Vodă nr. 164 a fost dărâmată în august 1987 odată cutoate construcţie de p* Ştirbei Vodă, situate între Berzei şi Calea Plevnei în cS 0rd-7tă ^ r CgimUl C°mUniSt- C,ădiri,e Ia^u e f bătrânească din Chiojd. A urmat şcoala primară din sat, cu ^ SSf1^ 3U f°St înl°CUite * învăţătorul Nicolae bl CUri d ° * * "> etaje, consLind Popescu, zis şi Ciungu: avea degetele de la mâna stângă „stricate" de o lovitură de puşcă sau pistol. Fiind foarte bun la învăţătură, a obţinui o bursă la liceul „Petru şi Pavcl" din Ploieşti; diploma de bacalaureat e din octombrie 1894. Se punea acum problema alegerii unei cariere, problemă în genere delicată. Tata sc distinsese în liceu, putea să se îndrepte în orice direcţie. S-a înscris la matematică; actul respectiv s-a păstrat în arhiva Facultăţii de Ştiinţe. Sc gândea, eventual, şi la medicină, dar aspectul sălii de disecţie 1-a făcut să părăsească acest 26

gând. Audia şi unele cursuri de istorie; ceea ce 1-a determinat să se fixeze aci a fost - după cum mi-a spus în 1918- 0 lecţie a lui Grigorc Tocilcscu despre Dacia Romană. Profesorul a vorbit cu atâta căldură şi cu atâta bogăţie de informaţii despre strămoşii noştri, încât a făcut asupra tatei o impresie extraordinară. Pe lângă cursul lui Tocilcscu, a urmat cursul lui Dimitrie Onciul, noul şi învăţatul profesor de istoria românilor, precum şi cursurile lui Nicolae Iorga şi Ion Bogdan. Totdeodată, pe bază de concurs, a fost şi elev al Şcolii Normale Superioare, director al acestei şcoli fiind Alexandru Odobescu. S-a păstrat o fotografie, din 1898, a seriei din acel an de elevi ai şcolii; tata e în uniformă militară, întrucât îşi făcea stagiul. Alături de el sunt Mihail Dragomirescu, Popcscu-Voiteşti, R. Caracas şi alţii. Licenţiat în istorie în iulie 1898 - titlul oficial era. dc fapt, licenţiat în filozofie şi litere - e numit în toamnă profesor suplinitor al catedrei vacante de istorie de la Liceul „Unirea" din Focşani. Aci felul documentat în care preda şi totodată talentul său pedagogic îl impun îndată; mărturiile foştilor săi elevi sunt unanime. Cu prilejul aniversării zilei de 24 ianuarie ţine o conferinţă pe care o publică; îi apare totodată un studiu asupra vechii cronologii moldoveneşti: era o lucrare făcută în seminarul profesorului Dimitrie Onciul. La „Unirea", tata a avut drept colegi. între alţii, pe Gh. Bogdan-Duică, pe C. Moisil, numismatul, pe F. Caian, 27

autorul istoricului oraşului Focşani, pe Savel Rahtivan. Liceul era unul din cele vechi din ţară; fusese întemeiat în 1865, sub Cuza Vodă, şi se bucura dc un deosebit prestigiu. în 1900, tata face cunoştinţa Elenei Antonescu, fiica lui Costache Antoncscu, negustor de seamă pe strada marc a Focşanilor. Mama era atunci o fată tânără, dc 20 de ani, frumoasă, cu trăsături fine şi o fire blândă, care-i atrăseseră prietenia colegelor ci. Urmase pensionul din [UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918' 17 ALBA IULIA BIBLIOTECA Nr. inv. M
28

oraş - nu exista în vremea aceea în Focşani liceu de fete - şi învăţase ceea ce se preda la toate pensioanele din ţară: limbile străine -franceza şi germana - pianul, literatură şi gospodărie; cunoştinţele teoretice în ce priveşte ştiinţele exacte şi cele umaniste cădeau pe planul al doilea. Logodna s-a făcut în decembrie, iar nunta în ianuarie următor (1901). Era o iarnă grea; troiene mari de zăpadă, comunicaţiile se întrerupseseră. Pe atunci trebuia, pentru căsătorie, consimţământul părinţilor* chiar dacă tinerii erau majori. Bunicul, tatăl tatei, îşi trimisese consimţământul prin scrisoare; din cauză însă că poşta nu mai mergea, scrisoarea rămăsese pe drum la unul din oficiile poştale. în ajunul căsătoriei, văzând că n-a sosit consimţământul, iar pe de altă parte ştiind că scrisoarea e pe drum, tata a rugat pe dirigintele poştei Focşani să cerceteze prin telefon unde a rămas scrisoarea, să dispuie deschiderea ei şi transmiterea, tot prin telefon, a cuprinsului. Ceea ce s-a şi făcut şi astfel căsătoria a putut avea loc la data fixată; naş a fost Nicuşor N. Săveanu, pe atunci profesor, coleg deci de breaslă. Ştiu toate acestea de la tata, care mi le-a povestit în 1917 pe când zăceam, bolnavi amândoi de febră tifoidă, în paturi alăturate, acasă; tot atunci mi-a spus şi cum şi-a dat examenul de capacitate pentru învăţământul secundar. îndată după căsătorie, părinţii mei se mutaseră într-o casă de pe bulevardul Gării, numărul 17. Era o casă 29

gospodărească, având patru camere, două în dreapta, două în stânga, despărţite printr-un hol central. Dependinţele, una după alta, formau, potrivit obiceiului de pe atunci, continuarea clădirii spre fundul curţii. Faţada, orientată spre răsărit, era împodobită cu patru coloane înalte; îndărătul lor, se afla cerdacul larg, aproape o terasă. Am văzut această casă în repetate rânduri, în perioada după primul război mondial; ruinată după cel de al doilea război mondial, ea a fost dărâmată de primărie, împreună cu alte case vecine, spre a se construi, în locul lor, blocuri de locuinţe.1 1 Printre cele 29 oraşe care au fost „sistematizate", adică dărâmate în proporţie de 85-90%, se află şi Focşanii. Au fost demolate cartiere întregi fără a ţine seama de starea clădirilor şi nici de faptul că erau reprezentative pentru arhitectura orăşenească românească dintre 1850 şi 1939. Alte 37 oraşe au fost numai în parte demolate; pe terenurile virane create artificial s-au construit blocuri-tip. între oraşele în bună parte distruse se află şi Bucureşti: Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, Editura Museion, Bucureşti 1994, pp. 41-72. în această casă m-am născut eu, la 13/26 octombrie 1901. Curând după aceea a avut loc examenul de capacitate pentru învăţământul secundar, examen care, în vremea aceea, se dădea la intervale mari, la patru ani o dată. Tot în 1917, în timpul bolii, mi-a spus tata câtă 30

emoţie i-a dat acel examen: întemeiase o familie, avea un copil; era binecunoscut şi apreciat în târg; ideea că ar putea să nu reuşească îl înspăimânta. Spunea că într-un atare caz s-ar fi sinucis; n-ar fi vrut să dea ochii nici cu ai lui, acasă, nici cu colegii, la liceu. Când s-a afişat rezultatul şi a văzut nu numai că reuşise, dar că era primul la clasificaţie, un imens suspin de uşurare i-a umflat pieptul; trecuse cu bine cel mai greu ceas al vieţii lui. După examenul de capacitate, tata a cerut transferarea la liceul din Buzău; aici a funcţionat el în anul 1902-1903, fiind totodată şi director al liceului; ministru al Instrucţiunii Publice era Spiru Haret. Ca director, a organizat un ciclu de conferinţe publice de caracter cultural. Succesul a întrecut aşteptările: lumea din provincie era doritoare să sc instruiască, să afle lucruri noi, iar conferenţiarii, mai toţi tineri profesori, pregăteau cu seriozitate şi cu râvnă subiectele alese. Spre finele anului, Casa Şcoalelor scoate la concurs o bursă de studii în străinătate la specialitatea istorie: era bursa instituită de un iubitor de carte, Iosif Niculescu, care-şi donase averea în acest scop. Tata se prezintă la concurs şi obţine bursa. în toamnă, septembrie 1903, pleacă, împreună cu mama şi cu mine, la Viena, unde profesa la Universitate, învăţatul Constantin Jirecek, cel mai bun specialist în istoria sud-cstului european şi unde se găseau şi arhive foarte importante - arhiva casei şi 31

curţii imperiale, arhiva Statului, arhiva Ministerului de Război - cu multe acte inedite privind trecutul nostru. La Viena am stat trei ani de zile, în care timp tata, pe lângă audierea cursurilor şi semmariilor lui Jirecek, a lucrat în amintitele arhive, recoltând un însemnat număr de documente privitoare la Constantin Brâncoveanu şi la istoria Olteniei în timpul ocupaţiei austriece (1718-1739). Documentele privind pe Brâncoveanu le-a publicat tata mai târziu, împreună cu Neculai Dobrescu, colegul său de studii, care şi el găsise, în arhivele vieneze, acte din vremea voievodului martir. Acele privind Oltenia sub austrieci, au fost asemenea publicate: un volum de către tata în 1913, alte două, ca opere postume, sub numele lui, de către mine în 1944. Ne-am întors de la Viena în toamna lui 1906, tata fiind numit profesor de istorie la gimnaziul Dimitrie Cantcmir, care, pe atunci, n-avea local propriu, ci sta cu chirie într-o casă particulară improprie, pe strada Primăverii 12. Prima noastră locuinţă în Bucureşti a fost pe strada Frumoasă, o stradă liniştită care făcea şi face legătura între Calea Victoriei şi strada Buzcşti; casa era retrasă de la stradă, în fundul curţii. Din acel an mi-aduc aminte că sc vorbea în casă de răscoala ţăranilor; părinţii erau îngrijoraţi; atunci am auzit întâia oară pe tata pronunţând numele lui Iorga. Tot în acel an am făcut şi o călătorie cu trenul la Turnu Măgurele. Soţul mătuşii mele, căpitanul Chiriţescu, fusese 32

chemat, împreună cu un detaşament din regimentul lui, la Bucureşti, în primăvara lui 1907, din ce pricină nu ştiu, probabil în legătură cu răscoalele, şi ne invitase să-i vizităm la Turnu, ceea ce am şi făcut în toamna aceluiaşi an. După un drum destul de lung - am mers şi noaptea am ajuns la Turnu Măgurele. Casa în care stăteau mătuşa şi unchiul meu avea o grădină mare cu butuci de viţă; strugurii erau copţi. Bătrâna Chiriţescu, mama căpitanului, mi-a adus atunci o farfurie plină cu struguri cu boaba lunguiaţă, dulci, dar cu coaja mai cărnoasă şi ma îndemnat: „ia, că-s buni; sunt ţâţa vacii". Erau de fapt un soi de coarnă purtând, într-adevăr, acel nume sugestiv. Cât am stat la Turnu am făcut şi o excursie peste Dunăre cu barca, la Nicopol, văzând pentru prima dată de aproape fluviul care mi s-a părut grozav dc lat. Am văzut şi un vapor făcând rondul în port şi am declarat mamei şi mătuşii că vreau să merg şi eu cu vaporul. Ceea ce a avut drept rezultat că ne-am întors la Bucureşti pc Dunăre până la Giurgiu, cu un vapor cu zbaturi, iar de la Giurgiu cu trenul. Această călătorie a fost o mare încântare: totul era nou şi neobişnuit. Mi-a plăcut aşa dc mult încât am rugat pe mama ca ori de câte ori mai merge la „tante Mărie" să mergem cu vaporul. A râs, cum ştia ea să râdă, m-a mângâiat pe păr şi mi-a făgăduit. N-am mai fost, dc atunci, niciodată la Turnu, dar şi până azi, dacă am 33

posibilitatea să aleg mijlocul dc călătorie, aleg vaporul. O călătorie cu vaporul, pe Dunăre sau pe mare - cu condiţia să n-ai rău de marc - e o adevărată bucurie* şi o adevărată vacanţă. E o călătorie lină, uşoară, fără zguduiturile şi zgomotele, adesea enervante, ale trenului; e confortabilă, te poţi mişca în voie în săli spaţioase de pe punte; în sfârşit, masa e dc primul rang, mai bună ca în vagoanele restaurant. Spun toate acestea fiindcă, din păcate, românii noştri nu apreciau, atât cât s-ar fi cuvenit, călătoria pc mare şi pe Dunăre; vasele S.M.R.-ului şi N.F.R.-ului erau, în perioada dintre cele două războaie mondiale, adesea, puţin căutate; s-au publicat anunţuri ca să atragă lumea pentru călătorii circulare, în Mcditerana, cu preţuri derizorii: zece mii lei - valuta de atunci1 - o lună întreagă, clasa întâi, cu cinci mese pe zi, având putinţa să vezi toate porturile principale; totuşi, lumea nu se îmbulzea. Preferau „cursele" în Bucureşti sau pavajul Căii Victoriei sau, şi mai rău, cârciuma şi „foiţele". Să mi se ierte această paranteză, dar am fost întotdeauna revoltat - şi prietenii o ştiu - de cât de puţină atenţie acordă bucureştenii Dunării, această minune a pământului nostru, cât de puţini sunt aceia care au mers s-o vadă, s-o admire, în orice vreme a anului. S-o vadă primăvara, când vine mare, când de la Prundu şi până la malul bulgăresc, e un senin de ape - pc unsprezece kilometri lăţime - şi când îţi prinzi barca de coroanele sălciilor, nu de tulpină. S-o 34

vadă vara târziu şi spre toamnă când apa e scăzută şi limpede -„Dunăre, apă vioară", când cerul dc azur sc reflectă în apă şi dă impresia „Dunării albastre" celei mult cântate. S-o vadă, în sfârşit, iarna, când deasupra ei se întinde podul de gheaţă pc care trec sănii şi căruţe încărcate şi pe care stau, în unele locuri, sloiuri întregi, ridicate în picioare, îngrămădite. Mergi pe gheaţa groasă, limpede ca sticla, şi te gândeşti că, dedesubt, pe o adâncime de zece-cincisprczcce metri, uneori mai mult, curge neîncetat Dunărea. Va veni o vreme când toţi românii vor cunoaşte bine această apă şi vor iubi-o, când vor face zăbavă, de plăcere, pe malurile ei şi vor înţelege de ce strămoşii noştri, dacii sau geţii, au socotit-o fluviul lor sfânt - precum indigenii Gangele - împărtăşindu-se din apa ei ca din cuminecătură. Am stat aici în strada Frumoasă, un an, după care neam mutat în strada Ştirbei Vodă 164. Casa era la stradă, având patru camere, hol, dependinţe şi o curte mare, cu 1

în 1934/1935 un institutor gradul III (cel înalt) aveaîn faţă era biserica Sf. câţiva pomi şi omai boltă de viţă. 10.500 lei şilunar; profesoravea ca paroh pc preotul Ştefan, zisă, „Cuibuluncu barză"; universitar pe lună! Ionescu: un 29.500 preot falnic, înalt,Ioan cu barbă mare; ne uitam cu Scurtu, învăţământul astăzi, în mult respect la el şi chiar cu oarecare teamă. La el ne-am „Adevărul literar întâia şi artistic" spovedit pentru oarăVIII, -atunci am văzut că, în nr. 468, 18era mai p. 5. - şi ne-am împărtăşit. realitate, un1999, om blând 35

Preotul avea doi copii: pe Tomiţă, mai în vârstă ca mine cu câţiva ani -intrase în liceu când cu nu eram nici în şcoala primară - şi pe Olguţa, cu un an mai mare ca mine; amândoi, copii plăcuţi, liniştiţi. Lângă biserică era şcoala primară „Cuibul cu barză" sau după titulatură oficială, scrisă cu litere mari, negre, pe faţadă, la etaj: „Şcoala primare comunale nr. 3 Iosif Gcnilie".1 Era una din şcolile primare vechi din Bucureşti; purta numele fostului profesor de geografie din prima jumătate a veacului XlXlea şi autor al unui interesat manual de specialitate cu detalii asupra oraşului din acea vreme. Clădirea Şcolii era mare: parter şi etaj; în stânga venea şcoala primară de băieţi, în dreapta, cea de fete; fiecare îşi avea curtea ei separată, în dos; în faţă, era o grădină despărţită în două printr-un gard de lemn şi de stradă printr-un grilaj de fier; poarta şcolii venea cam la patruzeci de metri de casa noastră. în primul an, 1907-1908, cât am stat în Ştirbei Vodă, vedeam regulat copiii cum vin şi cum pleacă de la şcoală, cum cumpără zaharicale şi covrigi de Ia negustorul ambulant, care se instala cu coşul chiar în faţa intrării; făcea o serioasă concurenţă bragagiului de pe strada Berzei, lângă colţul cu Ştirbei Vodă, care-şi avea dugheană în toată regula şi care era furnizorul tuturor copiilor pe o rază de câteva sute de metri. Puteai să cumperi de la el rahat, pistil, acadele şi alte bunătăţi; pentru cinci parale, îţi dădea şi rahat şi pistil, jumătate din fiecare. Abia 22

aşteptam să merg şi cu la şcoală; auzeam strigătele şi chilomanul din curte, când ieşeau copiii în recreaţie; auzeam, de asemenea, cântecele în clasă, când aveau ora de muzică, învăţasem literele - mi le arătase mama - şi începusem să citesc câte ceva. Mă impresionau „pozele", ilustraţiile din reviste, în special cele în culori, descifram legendele respective; nu prea înţelegeam eu marc lucru şi atunci mă duceam să mă lămurească părinţii. Aci, în şcoala de la „Cuibul cu barză" am început, în septembrie 1908, clasa I primară; aici am isprăvit în iunie 1912, clasele primare. în prima zi, m-am dus însoţit de mama care voia să-şi dea seama şi de profesori şi de „colegi" şi de clasă, şi de curtea în care aveam să ne jucăm. Se parc că a fost mulţumită; micimi s-a părut curtea foarte mare, dealtfel ca şi clasa. Astăzi are denumirea de Şcoala Generală de Muzică şi Arte Plastice nr 3 pe strada Ştirbei Vodă, nr. 101. Clădirea a fost cruţată de autorii sistematizării din 1987! Dintre colegii pe care i-am avut la „Cuibul cu barză", amintesc pe George Murgcanu - stătea în strada Virgiliu 17' - a cărui mamă era franceză şi vorbea româneşte cu accent. Au fost patru copii cu toţii: două surori care, funcţionare, au rămas nemăritate, un frate, mort relativ tânăr, şi George. Am făcut împreună şi şcoala primară şi liceul, la Lazăr; apoi el a urmat geologia, cu succes, ajungând mai întâi membru corespondent, apoi titular, al 22

Academici, la secţia ştiinţifică şi ocupând şi un post de conducere în Institutului Geologic. Muncitor şi inteligent, bun coleg, îl plictisea faptul că strada lui nu era bine aliniată şi o spunea indignat. Ne vedeam deseori. îl interesau monumentele istorice, ca şi aspectul geografic şi a rămas cu acest interes până astăzi, îmi mai amintesc de Basarab, orfan de ambii părinţi; când a venit la şcoală purta uniforma de postav albastru închis, a orfelinatului. Avea un remarcabil talent la desen şi caligrafie; a şi ajuns profesor de aceste două specialităţi la un liceu din Moldova. Un alt coleg a fost Gurbănescu Zola (sic!) - nu ştiu ce a devenit - un altul Titi Constantinescu, ai cărui părinţi locuiau pe strada Virgiliu, fundul curţii lor fiind tot una cu fundul curţii noastre de pe Ştirbei Vodă. Când îl cătai, era pe gardul cc despărţea cele două curţi. Am avut ca profesori pe George Stocnescu, pe Mihai Mumuianu şi la început pe doamna Marian. Cel dintâi, blond-roşcat, cu ochii uşor exoftalmici, cu mustăţile îngălbenite de tutun, era un profesor deosebit, dar n-a funcţionat decât puţină vreme deoarece a fost numit inspector în învăţământul primar. Avea manuale şcolare, 1 George Murgeanu a locuit acolo până la sfârşitul vieţii, pe la mijlocul anilor '80. Casa a fost bune, şi-şi clădise o casă, cu două apartamente, la unghiul dărâmată în august 1987, în pe care îl făcea strada Berzei cu strada Cobălcescu, casă acelaşi plan de „sistematizare". simplă, gen „locuinţe ieftine". Copii lui, două fete şi un Construcţia era tipică pentru o locuinţă orăşenească numai cu parter. Ziduri groase vara era

22

băiat - Gigi - erau mai mari ca mine; pe băiat, care a ajuns avocat, l-am întâlnit de câteva ori în perioada interbelică. Fiind cunoscut şi preţuit de către taică-meu, George Stocnescu a făcut parte din consiliul nostru de familie, instituit după moartea tatei. Mumuianu, mărunţel de stat, cu mustaţă şi cioc, purtând ochelari legaţi cu şnur, era şi directorul şcolii, aşa că lipsea deseori, ducându-sc în oraş după tot felul de treburi administrative şi gospodăreşti: depuneri de bani ale elevilor, pe carnete de economie încasarea salariilor profesorilor, procurarea de lemne, drumuri la Ministerul Instrucţiunii etc; înainte de a pleca, ne punea - pe mine, care eram „cestorul" clasei, şi pe George Murgeanu - să ţinem „ordinea" şi să repetăm lecţia - bucuria clasei. Altfel, bun profesor, îl ascultam cu plăcere, explica bine, aşa că învăţam din clasă tot. A avut un băiat, tot Mihai,1 care a urmat ştiinţele naturale şi a fost un remarcabil profesor la Colegiul Sfanţul Sava - azi Nicolae Bălcescu - având printre elevi, în perioada interbelică şi pe fiii mei. Interesantă şi instructivă această succesiune: tatăl, profesor al meu la şcoala primară, fiul, profesor la Colegiu, al copiilor mei. în afară de acest fiu, a mai avut Mumuianu şi câteva fiice, nu sunt sigur dacă două sau trei. Ceea ce ştiu sigur e că ne uitam - nu numai eu dar şi alţi colegi - cu admiraţie la fiica cea mică, totuşi cu câţiva ani mai mare ca seria noastră. Era frumoasă şi avea un mers elegant; bineînţeles, nu se uita la noi care 22

eram pentru ea nişte „copii", ceea ce şi eram în fond. Nu ştiu ce s-a întâmplat, destul că, după câţiva ani, foarte tânără fiind, cred că încă în liceu, s-a sinucis; n-am aflat niciodată motivul, dar am fost profund impresionat. Şi Mumuianu şi-a clădit casă, foarte aproape de şcoală, ca şi Stoenescu, şi anume pe Ştirbei Vodă colţ cu Făgăraş; casa există şi azi; i s-a adăugat, între timp, un etaj. Imediat după această casă, era aceea în care locuia pe atunci, cu chirie, Gheorghe Bogdan-Duică, - „Ghiţă" pentru colegi - profesor şi el şi bun cunoscut al tatei. Şi el 1

A fost profesor de „Ştiinţele Naturale" (Botanică, Zoologie, Anatomie). L-am avut profesor mai cumulţi ani. Lecţiile se căsătorise o franceză, Mărie; aveau patru băieţi: sale erau exemple, şi desenele Catul, Virgil, Silviu şicaOvid şi o fată, cred că se numea pe tablă,Şi în mai culori. 2 şi multe Eugenia. Catul Virgil erau mai mari ca mine, Silviu învăţai clasă;cudacă răspundeai era de odin vârstă mine şi Ovid mai mic; ne întâlneam de mai Casă multegrea ori din bancă zburdalnici, aveai uneori. şi băieţi nu-i puteai ţine notă în fărăfrâu; să mai fii ascirftat uşor mi-aduc aminte„lacă maică-mea o căina tablă". Pedagog de mare fineţemai şi ales că „Ghiţă" nu-i câteodată pe Mărie Bogdan, cu o mare pregătire dădea ajutor.deosebită, într-o bună ne zi, fata s-a îmbolnăvit şi, potolea când deveneam preadus s-o văd; era întinsă cu toate îngrijirile, a murit. M-am gălăgioşi, simpladin sa atitudine, în coşciug,prin într-una odăile casei, cu biata maică-sa fără ameninţări. plângând la căpătâi. A fost primul mort pe care l-am văzut 2 fostvăd în anii în viaţa Catul mea;Bogdan aveama să pe urmă atâţia alţi. De '60 profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (pe atunci Institutul de Arte Plastice „Nicolae

22

doamna Mariana păstrez o amintire mai puţin plăcută; într-o zi, nu stiu din ce pricină, dar, desigur nu fără motiv, m-a atins cu o varga de trestie pe care o purta, în mod obişnuit, în umbletul ei prin casă. E singura dată când m-a lovit cineva; ceea ce n-au făcut niciodată părinţii - şi le-am urmat pilda în ceea ce priveşte copiii mei - a făcut această profesoară, fără să-şi dea, desigur, seama de valoarea gestului ci. Mai erau încă şi atunci, înainte de primul război mondial, dascăli care aplicau metoda de care pomeneşte Creangă în „Amintirile" lui, numai că biciul, supranumit „Sf. Neculai" era acum înlocuit cu o trestie. Avea obiceiul această profesoară a noastră să afume clasa, în pauză, cu fum de răşină. Erau nişte „pahare" făcute din răşină şi învelite în coajă de brad; se punea câte un cărbune aprins în mijlocul paharului şi se „purifica" în felul acesta aerul clasei. învăţătura era, pentru mine, o joacă; prindeam foarte repede, aşa încât îmi rămânea mult timp liber. în recreaţii, ne jucam în „peniţe", apoi în primăvară, după ce se zvânta pământul, treceam la „bile", şi la „arşice", la „praştie", la „turcă", la „şodron" şi la „minge". „Peniţele" era un joc foarte simplu: ţineai în pumnul închis o peniţă; cel cu care jucai punea,deasupra, perpendicular pe degete, alta şi spunea „Cioc-cioc". Asta însemna că vârful ambelor peniţe trebuiau să fie în aceeaşi direcţie; dacă era aşa, îţi lua peniţa; dacă nu, adică dacă una din peniţe 22

era cu vârful la cealaltă cu coada, i-o luai tu. Cine câştiga, ţinea el acum pumnul închis şi celălalt punea deasupra peniţa. Jocul mergea repede; în zece minute, cât ţinea recreaţia, puteai să câştigi, dacă aveai noroc, douăzeci treizeci de peniţe. Mai ales că puteai juca în doi în acelaşi timp, ţinând amândoi pumnii. La un moment dat, ajunsese o adevărată boală în toată şcoala, nu era băiat să nu joace. Şi nu numai la noi, la „Cuibul cu barză", dar şi în alte şcoli din împrejurimi, la şcoala din Francmazonă, la „Sfinţii Voievozi", la Şcoala „Evanghelică" ctc. După Crăciun, în clasa a doua, aveam vreo două sute dc peniţe de tot felul: klaps, de aluminiu, ronde, dc „aur" - vorbă să fie, dc un metal galben, dar foarte frumoase, îţi luau ochii „duble", cu un vârf gros şi unul subţire, mă rog, toate neamurile de peniţe existente în Bucureşti. Le ţineam în două cutii, în fundul ghiozdanului. Pe urmă, s-a întors norocul şi înainte de vacanţa Paştelui, nu mai aveam nici una. Direcţia, bineînţeles, nu era de acord cu acest joc şi de vreo câteva ori a operat adevărate „percheziţii" prin clase, confiscând peniţele găsite. Numai că dracii de copii erau foarte inventivi în ce priveşte ascunsul şi, dc a 22

doua zi, jocul reîncepea. Cu bilele jucam, de obicei, „la gropiţă". Se făcea, lângă gard, o groapă mică, semicirculară, şi de la o distanţă oarecare, cam un metru şi jumătate, se zvârlea, cu mâna, un număr de bile, minimum patru, dc obicei şase, opt sau zece. Fiecare din cei doi jucători punea jumătate, aşadar două, trei, patru sau cinci bile. Se trăgea la sorţi cu banul, cine începe. Acela zvârlea bilele; dacă în gropiţă intrau un număr „soţ", atunci le lua pe toate; dacă erau „far-desoţ", atunci le pierdea pe toate. Cine câştiga continua să zvârle la gropiţă, până pierdea o dată; atunci trecea celălalt la rând. Meşteşugul era să le zvârli strâns, „pachet" după expresia consacrată, aşa ca să intre toate în gropiţă. Şi cu cât numărul lor era mai marc zece, douăsprezece - cu atât meritul creştea. Se mai întâmpla din când în când ca un „golan" dintr-a patra - să nimerească în anul acela doi 22

repetenţi în ultima clasă, înalţi, voinici şi puturoşi, adevărată sămânţă de derbedei - să ne facă „pui de giol", adică să ne şterpelească din viteză, cu şapca, bilele zvârlite. Se aşeza câte o pramatie de asta lângă gard şi în momentul când era partida mai serioasă, când se zvârleau, de pildă, zece sau douăsprezece bile, deodată, cu şapca, le prindea din zbor şi fugea cu ele. De bătut, nu-1 puteam bate, că era voinic şi avea şi aliaţi între „golanii" din clasa lui; de reclamat, nu ne convenea, fiindcă „Doamna" ne spunea să nu ne mai jucăm nici peniţe, nici bile, nici arşice, să ne mulţumim cu mingea, turca şi şodronul. Aşa încât rămâneam păgubaşi. Păzeam apoi, câteva zile, gropiţa, să nu se apropie „golanii"; dar, după câtva timp, uitam această măsură de precauţie şi o păţeam din nou. * Mai avc,am un joc cu bilele şi anume „în cerc". Făceam un cerc pe pământul bătut, neted, sau pe asfaltul trotuarului şi dispuneam bilele pe marginea acestui cerc şi 22

una sau două în mijloc. Apoi, de la o distanţă fixată de comun acord, de obicei între trei sau patru metri, dădeam cu „biloaie" mari de sticlă sau metal. Scopul era să loveşti bilele de pe cerc sau din interior; fiecare bilă lovită îţi aparţinea; dacă nu loveai nici una, trecea celălalt la rând; acesta putea să dea fie la bile, fie la „biloiul" adversarului; în cazul când îl lovea, câştiga toate bilele rămase în teren; dacă nu, atunci celălalt continua jocul, având acum şi el două posibilităţi; să lovească sau bilele cercului sau .,biloiul" duşman. Jocul continua până când erau lovite toate bilele sau unul din „biloaie". Se cerea, evident, îndemânare, trebuia să ştii să ţinteşti; era un fel de joc dc popice în miniatură, pentru copii. Cele mai preţuite erau biloaiele dc metal, şi anume cele de oţel sau dc nichel care luceau frumos. Ne mulţumeam, în lipsă, şi cu celelalte de sticlă, mai ales dacă aveau, în mijloc, un fascicol dc linii răsucire în spirală şi colorate divers. Cu „arşicele" două din jocuri erau quasi-identice celor cu bile. La „gropiţă" nu era nici o deosebire; exact aceleaşi reguli. Aveam arşice de două feluri: de miel („miale") şi de capră; ultimele erau mai preţuite, fiind mai mari şi mai adânc sculptate. Pentru jocul „în cerc", întrebuinţam, în loc de „biloaie", fie câte o „capră", umplută cu porumb, fie câte un „ichiu" adică o piatră netedă, plată, care se ducea alunecând pe teren. Mai era şi un al treilea joc cu arşice; el consta în aruncarea în sus a unei singure bucăţi 22

şi în socotirea de puncte, după cum cădea pe o faţă, pe o muchie sau cealaltă. Cine făcea un număr de puncte mai mare din atâtea azvârlituri, acela câştiga. Faţa concavă se socotea un punct, cea convexă două, una din muchii trei, cealaltă patru. Se puteau zvârli şi câte două, trei sau patru arşice în acelaşi timp; depindea de câte arşice aveai şi de câte erai dispus să pierzi. Praştia ajunsese şi ea o adevărată boală, în special într-a treia, după ce ne mai mărisem niţel. Se facea dintro crăcuţă cu două braţe, în formă de i-grec; dc fiecare băţ era legată o sfoară de cinci-şase centimetri, continuată printr-un elastic de cauciuc de zece centimetri şi apoi iarăşi printr-o sfoară la fel cu prima. Dc capătul ultimelor două sfori se lega o bucată pătrată de piele sau, în lipsă, de pânză groasă. în această bucată se fixa o pietricică; trăgeai îndărăt bucata dc piele, întinzând elasticurile, în timp ce cu cealaltă ţineai crăcuţa. Când dădeai drumul, pietricica era proiectată printre cele două braţe şi lovea, cu destulă putere, ţinta pe care o ochiseşi. Erau adevărate între ceri, cine loveşte mai bine şi cine dă mai departe. Se întâmplau, câteodată, şi chestii neplăcute, când o pietricică lovea pe vreunul din băieţi în cap. în urma unei asemenea chestii - un „golan" lovise, nu s-a ştiut niciodată dacă dinadins sau din greşeală, pe un „piciu" dintr-a-ntâia -au fost interzise praştiile în şcoală şi anume sub sancţiunea eliminării. A trebuit, cu durere, să renunţăm la 22

ele; le-am pus bine, pentru vacanţa cea mare, să le avem la ţară, la Chiojd. „Turca" era şi ea un joc de îndemânare, de dibăcie. Trebuia să loveşti cu băţul un lemn scurt, cam de zece centimetri, ascuţit la ambele capete şi aşezat pe pământ; acestui lemn i se zicea „turcă"; lovindu-1 să-1 faci să sară în aer şi, înainte de a recădea pe pământ, să-1 trimiţi, dintr-o nouă lovitură, cât mai departe. Cine trimitea turca la distanţa cea mai marc, acela câştiga. Unii, spre a-şi dovedi îndemânarea, o „jucau" în aer de câte două-trei ori. Cu băţul, înainte de a-i da lovitura de trimitere. în fond, era un succedancu, un surogat de „oină", ca pentru copiii mici. în materie de „minge", ne împărţisem în două tabere: unii preferau marginea de piele, bine cusută şi umplută cu păr sau cu „seegras" (iarbă de marc); alţii susţineau că e mai bună mingea de cârpe, legată într-o reţea deasă dc sfoară. Acesta din urmă „se ducea" mai bine; la volum egal era ceva mai grea. La început, jucam „buşita" adică să buşeşti sau să loveşti cu mingea în ceilalţi, din partea adversă; într-a patra am jucat şi „oina", după pilda celor din liceu unde acest joc se afla la mare preţuire. Rezultatul, în afară dc exerciţiu, au fost trei geamuri sparte; la cel dintâi a mers cum a mers, ne-a iertat direcţia; pc celelalte două a trebuit însă să le plătim. Am cerut bani acasă; am povestit toată tărăşenia, la masă; mă 22

aşteptam să mă certe; mi s-a părut că tata avea un uşor zâmbet; mama s-a mulţumit să-mi spună: „băgaţi de seamă altă dată, să nu mai spargeţi". „Şodronul", ca şi turca, cerca îndemânare, dar în alt fel. Se trăgea, cu un gătej ascuţit sau cu o nuia, un dreptunghi pe pământ; dreptunghiul se împărţea în mai multe caze, după o regulă fixă. Fiecare* dintre jucători avea o piatră netedă, lată, pc care o azvârlea, când îi venea rândul, de la o anumită distanţă, în prima cază a dreptunghiului; odată aşezată piatra acolo, pornea dc la linia dc aruncare, într-un picior, avea grijă să nu calce peste conturul dreptunghiului sau al cazelor şi, cu o lovitură dată cu laba piciorului pe care sărea, trebuia să o scoată în afara dreptunghiului. Cine izbutea să zvârle succesiv, fără greşeală, evitând să calce liniile, acela câştiga. Cu cât raza era mai depărtată, cu atât jocul se complica, deoarece piatra nu trebuia să fie scoasă dintrodată, cu o singură lovitură, ci trecând-o din cază în cază, până la prima. în special se juca bine şodronul pe trotuarul de asfalt din faţa şcolii, unde dreptunghiul era desenat cu cretă sau cu un cărbune de mangal. N-am cunoscut, cât am fost în clasele primare, mingea de fotbal („foot-ball"); eram şi prea mici, pentru asemenea joc; dealtfel, mi se pare că abia începea să se introducă la noi în ţară. Liceenii erau pasionaţi de „oină"; concursurile care aveau loc în fiecare an la parcul Carol 22

azi parcul Libertăţii - constituiau un eveniment şcolăresc, aşteptat cu nerăbdare şi apoi comentat îndelung. Primele cărţi pe care le-am citi în clasele primare - în afară, bineînţeles de manualele şcolare - cărţi date de tata, au fost, în ordinea cronologică: „Genoveva de Brabant" în ediţia „Biblioteca pentru toţi" scoasă de Alcalay, apoi „Alexandria", romanul fabulos a lui Alexandru cel Mare, în ediţia „Casei Şcoalelor", după aceea „Robinson Crusoe", celebra povestire a lui Daniel de Foe şi „Don Quijote de la Mancha" al lui Cervantes. Cel mai mult m-a impresionat „Robinson Crusoe" fiindcă îmi dădeam seama că cele povestite sunt lucruri adevărate, în timp ce „Alexandria" care pomenea de „furnicile ce lua omul şi-1 mânca", şi de alte năzdrăvănii, ca şi celelalte două cărţi erau poveşti, frumoase, e-adevărat, dar poveşti. Acele patru cărţi mi-au deschis gustul de a citi, gust care s-a dezvoltat apoi necontenit, în liceu, şi care mi-a rămas până azi, când citesc cu plăcere - în afara lucrărilor de specialitate - deopotrivă literatură română şi străină, cărţi de ştiinţă şi tehnică, jurnale de călătorii, povestiri fantastico-ştiinţifice etc. Prin clasa a patra primară mi-a căzut în mână o broşură „Sherlock Holmes", din cele editate de Ignat Hertz. Avea 64 de pagini şi cuprindea una din isprăvile detectivului englez. Dar nu din cele relatate de Conan Doyle, autorul acestui personaj celebru, ci luată din altă 22

parte, poate chiar inventată. M-a pasionat şi am început să le citesc regulat - le vindea vânzătorul de ziare care-şi avea chioşcul la colţul

22

din dreapta al străzii Berzei cu Ştirbei Vodă, cum scobori spre Cişmigiu ; azi, în locul chioşcului e o librărie.1 Costa 30 de bani fascicula şi apărea săptămânal; le văd şi acuma: aveau coperta albastră şi pe o copertă, o scenă din isprava povestită în filele fasciculei. Acest Ignat Hertz2 era un editor priceput în afaceri: scotea broşuri şi fascicule care interesau mulţimea, poporul, şi de aceea se vindeau bine; în afară de „Sherlock Holmes", publica tot felul de „cărţi de cântece", cărţi cu poezii populare, apoi „Epistolia Maicii Domnului", şi altele de felul acesta. A făcut avere; şi-a ridicat o casă sau a cumpărat-o, spre capătul dinspre gârlă a Căii Victoriei. Şi-a continuat activitatea de editor după primul război mondial. Apărea pe atunci, săptămânal, şi „Furnica", revistă satirică-umoristică, scoasă de Gh. Ranetti şi N.D. Ţăranu; Chioşcul a existat până în 1938, când a fost dărâmat din ordinul primăriei. L-am* apucat şi cu; d
cel dintâi iscălea şi „Chiriac Napadarjan", adică, pe româneşte, „Chiriac n-are parale", personajul din cântecul popular cu acelaşi nume. Mai în fiecare număr era ceva în legătură cu figurile politice ale vremii, Mitiţă Sturdza, Petrache Carp, Take Ionescu - ultimii doi formau tandemul „Take şi Petrache" - apoi Calinderu - faimosul administrator al domeniilor regale, mare meşter în a avea întotdeauna bilanţuri pozitive la toate moşiile. Când vreun mare moşier se plângea regelui, într-un an de 51

secetă, că n-a ieşit la socoteală cu recolta, Carol I îi răspundea: „la tumneata n-a ieşit bine, la mine ieşit bine" - fiindcă avea grijă Calinderu să-i prezinte bilanţurile excedentare, trecând din veniturile moşiilor de munte sau de deal, cu exploatarea de păduri, deci venituri bune, la cele de şes, cu recoltă slabă. Acest Calinderu era o figură a Bucureştilor, un adevărat „edec": îmbrăcat în jachetă gri şi cu joben de aceeaşi culoare, trecea călare spre Şosea să-şi facă plimbarea obişnuită. Curtenii din Academie îl aleseseră şi membru al ei: a făcut o comunicare despre portul bărbii şi a părului la romani. Altfel, n-avea suflet rău, nu era vindicativ. Trăsătura-i caracteristică o constituia admiraţia totală pentru ceea ce făcea suveranul căruia îi era „prea plecat şi prea supus". Ne povestea Iorga, odată, la un seminar, cum îşi manifesta Calinderu respectul faţă de capetele încoronate. Spunea anume că povestind despre o întâlnire la care participaseră asemenea mari mărimi, când a pronunţat numele împăratului Frantz Iosef, ( alinderu s-a ridicat drept, în picioare, solemn, când a rostit pe acela al arhiducelui principe moştenitor, s-a ridicat pe trei sferturi, când a rostit numele soţiei acestuia, s-a ridicat ceva mai puţin, şi când a urmat numele altor arhiduci din familia imperială, Calinderu s-a săltat doar de pe scaun de vreo cinci ori la rând. Dar „Furnica" nu se lega numai de miniştri şi de prim-miniştri, de deputaţi şi de senatori, de prefectul 52

poliţiei Capitale - faimosul cneaz Moruzi, alt edec al Bucureştilor, ci nu cruţa nici capetele îneoronate. De câte ori n-am văzut pe coperta şi în paginile acestei reviste pe regele Carol I, pe regele Bulgariei, pe împăratul Frantz Iosef, pe Ţarul Rusiei, chiar pe Papa de la Roma, criticaţi sau luaţi peste picior. I se mai făcea câteodată proces redactorului responsabil, mai venea câte-o amnistie, „Furnica" îi da înainte; ea a fost mulţi ani un exemplu reprezentativ de cea ce se numea atunci „libertatea presei" şi chiar de „licenţa presei". Mă interesa mult „Ziarul călătoriilor", un supliment, dar nu gratuit, al „Universului", în care se relatau tot felul de călătorii în ţări, mai ales depărtate. Din când în când îmi cădea în mână şi „Veselia", alt supliment, tot cu plată, al „Universului". Aici s-a popularizat figura mahalagiului bucureştean, incult dar onest şi pitoresc, „Nea Niţă Pitpalac", un „alter ego" al lui Dumitrache Chiristigiu din „O noapte furtunoasă" a lui Caragiale. Puternic m-a impresionat coperta de Anul nou - 1908 - a „Veseliei"; era înfăţişat anul ce trecuse, 1907, sub forma unui bătrân gârbovit, cu o coasă în spinare - aluzie la răscoalele ţărăneşti din martie şi la miile de morţi; Anul nou, 1908, apărea ca un copil purtând cornul abundenţei, împodobit cu fructe şi flori. Citeam tot ce-mi cădea în mână, citeam şi noaptea, după ce mama stingea gazul aerian - locuiam acum în strada Berzei 75 - şi ne spunea „Noapte bună". O 53

aşteptam să se depărteze, să intre în dormitorul ei şi aprindeam lampa mică de căpătâi, de fapt o „veilleuză". Citeam la lumina ei slabă, fară să-mi dau seama că-mi oboseam ochii. De câteva ori, întorcându-se pe neaşteptate să vadă dacă totul e în ordine, m-a surprins citind astfel şi mi-a spus „Ai să-ţi strici ochii". Ceea ce s-a şi întâmplat, deoarece însă în liceu a trebuit să port ochelari. La vârsta acea nu-ţi dai seama; reţii numai faptul că nu eşti lăsat să faci ceea ce vrei, ceea ce-ţi place. Am stat în strada Ştirbei Vodă 164 până în primăvara anului 1910 când tata a cumpărat de la „Creditul Funciar Urban" perechea de case din strada Berzei 75 şi 73. Exista, pe atunci, această instituţie care acorda credit celor ce vroiau să-şi cumpere casă sau să-şi facă. Respectivul făcea cerere la „Credit", arăta suma de care avea nevoie şi dacă cererea i se aproba, primea pentru suma indicată „bonuri" purtătoare de dobândă care se vindeau pe piaţă, la un curs foarte apropiat de valoarea nominală sau chiar „al pari" adică la valoarea nominală. Omul îşi cumpăra sau îşi făcea casa, Creditul având ipotecă de rangul întâi asupra ei. Noul proprietar plătea apoi regulat „ratele" la Credit adică dobânda şi anuitatea sumei împrumutate, datoria eşalonându-se de obicei pe 30 de ani sau, după înţelegere, pe mai puţini. în cazul când noul proprietar nu putea să plătească - dintr-o cauză oarecare -„ratele", Creditul, după somaţiile prevăzute de lege, scotea în 54

vânzare casa respectivă prin licitaţie publică. Pentru a putea participa la licitaţie trebuia să depui o garanţie de 10% din suma la care începea licitaţia. O asemenea licitaţie a avut loc în primăvara anului 1910; s-au scos în vânzare casele din strada Berzei 75 şi 73, numerele devenite ulterior 49 şi 47, proprietatea unui oarecare Dona, care nu putuse achita ratele la datoria de 40.000 de lei de Credit. Casele erau clădite de cel puţin douăzeci de ani, dacă nu de treizeci; cea din faţă, de la nr. 49, era toată parter, având hol - pe atunci se spunea „antre", de la francezul „entree" - şi cinci camere, plus, în continuare, dependinţe; cea din dos, de la nr. 47, avea şi subsol. Casele erau construite după felul din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, din cărămidă groasă; n-avea gaz aerian, nici baie instalată; luminatul se făcea cu lămpi de petrol; exista însă apă curentă şi canal. Terenul era destul de mare, vreo 760 de metri pătraţi, cu o faţadă spre strada Berzei de vreo 16 metri. Licitaţia a început la 40.000 lei şi s-a încheiat la 55.000, casele adjudecându-se asupra tatei. Cât timp stătuseră în străinătate, la Viena, trei ani de zile, părinţii făcuseră economii: vreo şapte mii de lei aur. Bursa tatei era de 300 (trei sute) de lei lunar; venitul mamei, din zestrea ce consta în acţiuni la Societatea „Frăţia" din Focşani, aproape tot 300 de lei lunar. Fiind chibzuiţi şi economi, strânseseră suma

55

pomenită mai sus. Din ea se cheltuiseră 1500 cumpărând, la venirea în Bucureşti, o bibliotecă de stejar şi o seamă de cărţi. Aşa încât, când s-a prezentat la licitaţie, tata avea suma necesară pentru a putea participa, dar numai atât. Pentru rest - diferenţa între 40.000 cât era datoria la Credit şi 55.000 la cât ajunsese licitaţia, deci 15.000 de lei -şi pentru reparaţiile necesare şi modernizarea caselor instalaţia de gaz aerian, şi de baie, parchet, grilaj la stradă, pavajul curţilor, plantare dc pomi - s-a împrumutat cu 30.000 de lei de la „Frăţia", punând drept gaj acţiunile ce reprezentau zestrea mamei. Şi astfel, gospodar chibzuit şi folosindu-se dc posibilităţile de credit ale vremii, cu 5.500 de lei a cumpărat două case în valoare de 55.000 de lei, iar după modernizarea lor, de 70.000. Mi-aduc aminte de bucuria părinţilor, când s-au instalat în noua casă, casa lor. Au plantat atunci mai mulţi pomi - „un mer, un per, un cutui şi un cereş" cum spunea grădinarul ceh care i-a ales şi plantat; apoi un nuc şi, la stradă doi brazi; mi-aduc aminte de cireşul care avea cireşe coapte la începutul lui mai stil vechi, de se oprea lumea pe stradă şi-1 privea. In timpul ocupaţiei nemţeşti, în 1917, când în casa de peste drum, a maiorului Tomescu, sc instalase un fel dc club pentru ofiţerii germani, a venit un gradat de ai lor să ne propună să le dăm două kilo de cireşe şi să ne dea în

56

schimb zahăr. Mama le-a dat, dar n-a vrut să primească nimic în schimb. în noua casă s-a născut sora mea Elena - Lelia la 25 mai stil vechi (7 iunie stil nou) 1910. Până la primul război mondial, cartierul în care locuiam nu s-a schimbat deloc. Casa cea mai arătoasă, existentă şi astăzi, şi adăpostind acum o policlinică dentară, era a lui Dumitru Dobrescu, la colţul dinspre miazăzi pe care-1 formează strada Ştirbei Vodă cu strada Berzei. Acest Dobrescu, personaj important în partidul conservator, a fost primar al oraşului şi, apoi, ministru de justiţie în guvernul Marghiloman din 1918. De sfântul Dumitru venea de dimineaţă o orchestră dc alămuri şi cânta în curte, în timp ce câţiva agenţi electorali îi făceau urări. Peste drum, pe Ştirbei Vodă, nu chiar la colţ, era casa, mare, dar nu aşa dc arătoasă, a fratelui său, având, în fundul curţii, grajdurile pentru cai şi trăsură. în stânga, pe Berzei, la nr. 51, aveam ca vecin pe Epurcscu, în dreapta pe un tâmplar şi meşter de mobile, Alexandrescu. După Alexandrescu, urma o casă foarte mică, existentă şi azi, în care locuia o „ghicitoare". Avea şi „firmă" zugrăvită în dreptul uşii: trei cărţi de joc, dispuse în evantai. Se parc că „ghicea" şi în cafea: aşa spuneau vecinii.1 Pieziş faţă de noi, pe partea cealaltă a străzii sta colegul de liceu Ionel V. Voinescu, feciorul lui Vasile V. 57

Voinescu, zis „brelan de valeţi". Singur la părinţi, foarte bine îmbrăcat, cu bani în buzunar din belşug, a urmat medicina, fară să se remarce însă. Pe Berzei în sus, spre piaţa „Matache Măcelarii", pe locul unde acum se termină bulevardul Dinicu Golescu care, în vremea aceea, nu răspundea încă în strada Berzei, se afla băcănia lui Nicolac Elenescu, unde găseai tot felul de „coloniale şi delicatese". Mai târziu când bulevardul amintit a răspuns în strada Berzei, dărâmându-se băcănia lui Elenescu, acesta şi-a clădit, peste drum, o prăvălie înfaţişătoarc, care durează şi azi, sub forma unui magazin alimentar cu autoservire. Mai departe, pe mâna stângă - cum mergeai spre piaţă - era atelierul de fierărie şi lăcătuşcrie a lui Nicolaidc, cu băiatul lui fiind eu coleg în clasele primare, la „Cuibul cu barză". Bătrânul Nicolaide fusese „o viaţă întreagă" mecanic de locomotivă; conducea în ultimul timp locomotiva expresului dc Galaţi. Mi-a spus într-o zi: „sunt bucuros că am ajuns la pensie şi că mă pot ocupa dc atelierul ăsta; căci o viaţă întreagă am stat cu un picior în groapă şi cu unul în puşcărie": era o aluzie la eventualitatea unui accident de calc ferată în care ar fi putut pieri sau ar fi fost eventual implicat şi condamnat, pentru nerespectarea semnalelor sau alte pricini. Mărturisesc că m-a interesat întotdeauna - şi mă interesează şi azi trenul şi în special locomotiva; una din plimbările mele obişnuite, când eram copil, era să mă duc însoţit de 34

„nemţoaică", pe podul roşu, de cărămidă, de la ieşirea din Gara de Nord - cam pe unde vine azi pasarela - şi să privesc de acolo cum pleacă şi cum sosesc trenurile. Stam câte un ceas să mă uit şi spuneam apoi acasă mamei şi tatei că atunci când voi fi marc, am să mă fac mecanic de locomotivă; părinţii râdeau, ceea ce mi se părea foarte curios, chiar jignitor. O deosebită admiraţie am avut pentru locomotiva „Pacific" construită de Maffei, în Germania, la Hannovcr, locomotivă pe care am văzut-o pentru întâia oară în 1912 - dacă-mi aduc bine aminte - şi care putea Toate clad^le pe strada Berzei (pe partea stângă când mergi spre nord) de la intersecţia cu Ştirbei Vodă şi până la strada Virgiliu, au fost dărâmate în iulie-august 1987 De asemenea ş, locuinţele pe Ştirbei Vodă, pe partea stângă a străzii cum mergi 6 spre Damboviţa. atinge viteza maximă dc 126 de kilometri pe oră; toate aceste date se vedeau cu litere în relief pe corpul maşinii. Avea un cazan lung, terminat într-un con rotunjit la vârf şi trei perechi dc roţi mari, motrice, plus altele mici în faţă, în spate şi la tender: cred că 10 perechi cu toate: era însăşi imaginea puterii şi vitezei. Susţin şi acum că o maşină bine construită şi care evocă ţelul pentru care e construită, poate trezi o emoţie estetică, emoţie pe care o 34

am şi astăzi când văd un avion transatlantic, cu linii prelungi - genul „Concorde" - sau un turism italian aerodinamic. Aproape dc capătul străzii Berzei era piaţa Matache Măcelaru, piaţă de came, cum o arată şi numele, dar în jurul căreia se aflau chiar şi atunci, înainte de primul război mondial, şi gherete de brânză şi smântână, altele cu legume şi fructe şi tot felul dc produse. Când a trăit acest Matache Măcelaru, nu se ştie sigur; bănuiesc însă că în prima jumătate a secolului sau pe la 1850. Strada Berzei se termina - şi se termină şi azi acolo unde dă în Calea Griviţei, prelungirea ei, dincolo de această cale, numindu-se strada Buzeşti, după numele vitejilor dregători din vremea lui Minai Viteazul şi a lui Radu Şcrban. Când şi unde-şi va fi făcut cuibul barza care a dat numele ei străzi, bisericii şi şcolii vecine, nu ştiu: probabil însă că în secolul al XVIII-lca şi în apropiere dc intersecţie se află biserica Sf. Ştefan „Cuibul cu barză". La extremitatea străzii Berzei, dincolo de piaţa Matache Măcelaru se afla - este şi azi - o casă cu parter şi etaj, zugrăvită brun, unde a locuit doctorul Haralambie Botescu. A fost medicul nostru curant. Era înalt, purta barbă şi mustăţi şi avea o voce puternică. Când ne-am îmbolnăvit dc anghina difterică, şi cu şi fratele meu stăteam încă în Ştirbei Vodă - cl ne-a inoculat vaccinul antidifteric şi ne-a îngrijit până ne-am făcut bine. îl aud 34

încă spunând mamei „iofea, orez, macaroane", alimente uşoare. Avea o mare însuşire acest doctor Botescu: nu era interesat, nu practica medicina pentru câştig. Alerga ori unde îl chemau; nu se uita că omul era sărac; nu cerca bani; da fiecare cât putea, de aceea, nu era numai iubit, dar şi respectat. A fost ales membru în consiliul comunal al primăriei. A murit în Moldova, de tifos exantematic, ca şi doctorul maior Vereanu - tatăl profesorilor medici şi prieteni ai mei, Dimitrie şi Ion Vereanu, ca şi alţii, îngrijind bolnavii. Cetăţenii recunoscători şi primăria i-au ridicat un bust, după război, în piaţeta care i-a purtat o vreme numele şi ar trebui să-1 poarte şi astăzi. La început s-a constatat că bustul era prea mic, de aceea a fost înlocuit cu unul mai mare care se poate vedea încă lângă piaţa Matache Măcelarii. Astăzi numele doctorului Botescu îl poartă o stradă mică ce uneşte strada Mărgeanului cu Calea Rahovei, tocmai în extremitatea de sud a oraşului, departe de unde a trăit şi a acţionat el. Pe strada Berzei mergea în copilăria mea, şi a mers câtăva vreme şi după primul război mondial, tramvaiul cu cai nr. 12. Venea de la fabrica de bere Luther, trecea prin spatele Gării de Nord, pe Dinicu Golescu, cotea spre dreapta, pe strada Bucovinei, apoi prin strada Virgiliu dădea în Berzei, cobora pe Cobălcescu spre Cişmigiu, apoi spre liceul Lazăr, ajungea, suind, la casa de Depuneri în Calea Victoriei şi pe strada Carol în jos, apuca pe Calea 34

Rahovei, pe strada 11 Iunie şi suia dealul la gara Filaret, capul liniei. Vagoanele închise, cu două bănci laterale în sensul lungimii şi cu două platforme, în spate şi în faţă, erau vopsite galben; în timpul verii, se înlocuiau însă prin tramvaie deschise, cu bănci în sensul lăţimii şi cu perdele de pânză, pe margini, fluturând în bătaia vântului, aşa cum se mai pot vedea astăzi, şi ca mijloc de atracţie pentru turişti, în oraşul american San-Francisco; tot în timpul verii, caii tramvaiului purtau pe cap şi pe urechi un fel de apărători, tot de pânză, ca să-i apere de dogoarea soarelui. Tramvaiul se oprea în anumite staţii; dar puteai să-1 opreşti şi între staţii, facându-i seiftn cu mâna sau cu bastonul. Vremuri patriarhale! Pe unele linii, vagoanele aveau doi cai, cum era, de pildă, pe linia Gara de NordPiaţa Sf. Gheorghe; pe altele numai un singur cal, cazul liniei 12. Când însă tramvaiul ajungea la locul unde strada Cobălcescu începe să suie, atunci se mai ataşau încă doi cai „prăştieri" de o parte şi de alta a titularului, şi în strigăte puternice de încurajare şi în pocnete de bici, începea goana, în galop, până sus. Când ajungea deasupra, în dreptul străzii Ştirbei Vodă, băietanii care aveau grija „prăştierilor" desfăceau cârligul de pe stinghia din spatele hamurilor din cârligele laterale ale tramvaiului şi coborau dealul, lăsând să se târâie sonor pe caldarâmul străzii zisele stinghii şi hamuri. De câte ori n-am luat şi eu şi colegii de la Lazăr, GeorgejVlurgeanu şi Ion V. Voinescu, 34

acest tramvai 12, mai ales pe vreme rea sau pe ger puternic! O caracteristică a Bucureştilor copilăriei mele erau negustorii ambulanţi şi în primul rând oltenii. Originari în special din Oltenia deluroasă, de pe valea Amaradiei, a Gilortului şi a altor afluenţi şi subafluenţi ai Jiului, ei purtau, în coşurile lor late, împletite, sau în vasele ce atârnau la capetele „cobiliţei" adică a stinghiei de lemn, curbate, purtate pe umeri, tot felul de produse, de la zarzavaturi, fructe, peşte, iaurt şi găini până la gaz, oţet, cărbuni şi flori. De dimineaţă, de pe la şasea, începea să răsune strada de strigătele lor: „Zarzavat, zarzavat", „Hai la peşte, peşte, peşte", „Mielu gras, mielu gras", „Razachic, strugurii", „Iaurt, căimăcclu", „Hai la flori, flori frumoase, flori", „Hai gaz, gazu", după sezon şi după specialitatea fiecăruia. Cei mai mulţi dintre aceşti olteni erau tineri, până în treizeci de ani; unii aveau câte o „ţintă" de alamă în urechea stângă. Mergeau grăbiţi, aproape alergând, cu coşurile săltând şi-şi strigau marfa. Aveau străzile lor pe care umblau obişnuit şi clienţii lor; intrau în curte, puneau coşurile jos şi dacă nu vedeau pe vreunul de ai casei, strigau „Olteanu, a venit oltcanu". Miaduc aminte de olteanul nostru, Marin, * ceva mai bătrân - o excepţie - să Fi fost om de patruzeci de ani; se purta cu şorţ alb, curat, şi aducea marfă întotdeauna de calitate; era şi ceva mai scump, nu cu mult însă, faţă de ceilalţi; îi 34

spunea mamei că mai are puţin şi se duce acasă, să se aşeze. Aşa făceau toţi: strângeau bani, trăind ca vai de ei în Bucureşti şi se întorceau apoi în sat, cumpărau un petec de pământ, se însurau şi-şi întemeiau gospodărie. Mă uitam cu multă curiozitate la „paianta" lor, un cântar roman, cu un singur taler şi cu bara de Fier gradată, care trebuia să stea perfect orizontală dacă greutatea mărFii din taler corespundea exact kilogramului sau kilogramelor marcate pe bară. Mai aveau unii câte un meşteşug, de cântăreau mai puţin, te „atingeau" la paiantă, dar în general, erau cinstiţi, mai ales faţă de clienţii lor obişnuiţi. Oltenilor li se adăugau femeile din satele învecinate, sate de „lăptari", care aduceau, tot cu cobiliţa, vase de lemn acoperite, cu lapte covăsit, strigând „covăsilaa, covăsilaa". Erau apoi geamgiii, recrutaţi mai toţi dintre „moţi", din Munţii Apuseni; purtau în spate un fel de cadru de lemn în care ţineau câteva geamuri, de obicei mici, chitul necesar, metrul şi instrumentul, prevăzut cu un diamant mic, cu care tăiau sticla; strigau, cu glas sonor „geamuri, geamuri"; când geamul ce trebuia înlocuit era mare, se duceau la depozit şi-şi alegeau sau îşi tăiau acolo unul pe măsură. Tot moţi, în genere, dar şi din alte părţi ale Transilvaniei, erau cei ce umblau cu „curse, grătare" făcute din sârmă, vânzând însă şi făraşe, tăvi, vase de tinichea şi căldări de tablă mai groasă. Se adăugau evreii din Văcăreşti şi 34

Dudeşti care umblau după i „haine vechi", haine vechi pe care le duceau apoi la „taica Lazăr", hala dc vechituri; după aceea balcanicii - mai ales bulgarii, albanezii şi turcii - care vindeau braga, pistil, salep - un fel de braga fierbinte -rahat zaharicale „bigi-bigi", îngheţată şi limonată. Pentru aceasta din urmă exista un recipient de alamă, prelungit cu un turnuleţ împodobit şi prevăzut cu un cioc ca la ceainic. Recipientul era purtat în spate; când clientul dorea o limonată, negustorul se apleca în faţă făcând să sune podoabele turnului, iar lichidul curgea prin cioc în pahar, unul din cele şase pahare purtate la brâu într-un şerpar lat cu găuri armate cilindrice. I-am văzut de câteva ori pe aceşti „limonagii" la „Moşi"; strigau „şămpănica", „şămpănica rece" şi unii dintre ei purtau fes. Ţiganii aveau - o scamă dintre ei au şi azi - mai multe specialităţi; unii umblau cu un cărucior tras de un măgăruş, după „fiare vechi", „fiare vechi cumpărăm"; alţii erau spoitori; începând din august, când se apropia vremea facerii bulionului, a magiunului şi a diferitelor dulceţi, îi auzeau strigând „spoi tingiri, spoim, spoim"; când îi chemai în curte şi le aduceai tingirile de aramă, făceau mai întâi un foc, la care încălzeau bine vasele, sucindu-le cu un cleşte; le frecau apoi cu „ţipirig" şi după aceea cu cositor. Când erau gata tingirile spoite, străluceau dc-ţi luau ochii. De obicei, mergeau câte doi, bărbat şi femeie, uneori chiar trei. Femeia avea, purtat pe 65

39

umăr, un sac, în care, dacă nu băgai de seamă, se „rătăcea" câte un lucru din curte sau din grădină. Ţigăncile vindeau şi „floricele" şi „urzicele" şi porumb Fiert, pe care-1 ţineau învelit în cârpe, într-o copaie, purtată pe cap şi strigând „porumbielu Fierbinte, porumbiclu". Dar specialitatea lor, aproape tot anul, erau florile: de la ghioceii din ianuarie până la crizantemele din noiembrie; le vedeai umblând cu coşul şi strigând; uneleşi aveau locuri Fixe, în gura pieţei mari, la câte-o răspântie, la Matache Măcelaru, în Piaţa Amzci. Aduceau întotdeauna o notă plăcută, dar trebuia să te tocmeşti, căci de obicei cereau, la început, dublul sau chiar triplul preţului cu care le luai, la urmă, mai ales spre scară. ■* Ţiganii mai vindeau piepteni de os, cuţite cu plasele de os, „cioin", un fel de rădăcina de plantă pentru scos petele; erau şi din cei care puneau „coadă la topor". Pe toamnă apăreau şi meşteri butnari care strigau „doage punem, funduri punem" şi reparau butoaiele de pus varza la murat strângându-le cercurile, după ce trăseseră câte un Fir de papură între doage şi înlocuiseră pe cele stricate. Tot spre toamnă apăreau şi olteni tineri de tot, flăcăiaşi de 14-15 ani, care vindeau mieji de nuci noi, ţinuţi în apă într-un borcan de sticlă, strigând „hai la nuci, d'ale nuci noi"; începeau meseria aşa, cu uşorul, înainte de a trece la cobiliţă şi paiantă.

66

39

* în copilăria mea, înainte de primul război mondial, nu erau multe distracţii; radio nu exista, cu atât mai puţin televiziunea; gramo-foanele, predecesoarele pick-upurilor de azi, constituiau încă un lux, pentru teatru eram prea mici, iar cinematografele abia începeau să se răspândească; înainte de 1910 nu erau nici cât degetele de la o mână. Se înţelege deci de ce aşteptam cu nerăbdare începutul lunii iunie, ca să mergem, împreună cu părinţii, la „Moşi", şi Crăciunul, când, tradiţional, a doua zi, mergeam, iarăşi cu părinţii, la circul Sidoli. Moşii se întindeau pe o suprafaţă considerabilă - pentru noi copiii -începând de la capătul - pe atunci - al liniei de tramvai nr. 1, de la „bariera" căii Moşilor spre piaţa Obor de astăzi. Intrai dintr-o dată într-o revărsare de tarăbi cu turtă dulce, cu gogoşi rumenite, pregătite sub ochii tăi, cu plăcinte, cu zaharicale; vedeai în dreapta şi în stânga gherete cu trageri la semn, cu aruncări de inele, cu „încercarea norocului", cu „încercarea puterii", vedeai grămezi dc străchini, smălţuite şi nesmălţuite, şi de căni pentru pomană; te-mbiau negustorii ambulanţi cu fluiere, hârâietori, morişti, pocnitori. Mai departe erau barăci cu „numere" senzaţionale: „şarpele boa", „păianjenul cu cap dc femeie", „cel mai puternic om din lume", care rupe lanţurile; „cea mai grasă femeie din lume", „omul care 67

39

înghite foc", „viţelul cu două capete şi cinci picioare" şi fel de fel dc alte năzbâtii. Urmau restaurantele cu fripturi şi „baterii" la gheaţă şi câte un circ cu clowni care, făcând pe estradă tot felul de giumbuşlucuri, îndemnau lumea să intre. După primul război mondial, s-au adăugat un „montagne russe" şi diverse distracţii mecanice, ca, de pildă, „zidul morţii": un cilindru gol, pe ai cărui pereţi interiori, de lemn, un motociclist se suie treptat, tot mai sus, prin efectul vitezei, ajungând paralel cu pământul. Dar, în acelaşi timp, Moşii încep să-şi piardă din importanţă, aşa încât, în preajma celui de-al doilea război mondial, ei sunt ca şi desfiinţaţi. Circul Sidoli îşi avea clădirea, din paiantă şi lemn, pe strada numită atunci a Poliţiei, lângă cheiul gârlei, astăzi strada Sapientei. Alături erau grajdurile în care stăteau caii „dresaţi" şi celelalte animale. Admiram „voltijele" la trapez - dar jos era întinsă plasa -apoi pe dresorii de animale, pe echilibrişti şi prestidigitatori, dar bucuria noastră erau cei doi clowni, Picolo şi Mărculescu. Cel dintâi era slab şi avea faţa vopsită toată în alb, cel de-al doilea, gras, purta nişte pantaloni largi, adevăraţi şalvari. Ştiau să cânte din tot felul de instrumente, din viori mititele, din tromboane uriaşe. Râdcam nu numai noi copiii, râdea toată sala când începeau cu figurile şi cu „trucurile" lor. Sidoli, patronul, era dresor de cai; apărea 68

39

întotdeauna în frac şi avea un bici foarte lung şi suplu. în fiecare an, de Crăciun, circul Sidoli era marea bucurie. Din când în când, de primăvară până toamna, apăreau ţigani ursari. Ursul, legat cu un lanţ, era purtat de ţiganul care-1 „dresase" şi care-i zicea, în timp ce ţiganca bătea într-o „dairea" adică un fel de tamburină prevăzută pe margini cu mici cercuri metalice zornăitoare. Se strângea lume împrejur şi după ce ursul juca, ţiganca trecea de la un privitor la altul şi strângea în dairea ce se-ndura fiecare să-i dea. De Anul Nou, apăreau ţărani, dar adesea şi ţigani, cu o cutie cu grâu verde, frumos răsărit şi des, semnul belşugului, şi aruncau cu boabe dc grâu sau de orez asupra celui căruia îi urau. Alteori, în loc dc grâu verde, purtau un mic miel alb, în braţe, iarăşi semn de belşug. Nu lipseau, bineînţeles, sorcova şi pluguşorul şi înaintea lor umblatul cu „Moş Ajun", colindele şi steaua. Veneau, la părinţi, şi coruri organizate: dc elevi, dc la „Cantcmir" unde tata fusese profesor, înainte de a fi numit conferenţiar la facultate, apoi dc studenţi. Li se dădea cozonac, câte un pahar dc vin şi câţiva lei. Coruri de studenţi am primit şi cu, mai târziu, urmând tradiţia părintească. în 1908, tata a fost numit şeful serviciului arhivelor din Ministerul de Externe, iar în 1909 a fost ales membru corespondent al Academiei Române; pubhcase între timp o serie de studii precum Capitulaţiile Moldovei cu Poarta

Otomană, Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene, Contribuţiuni şi Noi Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene. Documente şi regeşte privitoare la Constantin Brâncoveanu etc. în septembrie 1912 am dat examen dc intrare la Liceul „Gheorghe Lazăr", liceu care era socotit pe atunci ca fiind primul din Bucureşti, în concurenţă cu Sf. Sava; de aceea veneau aici o seamă de copii ai protipendadei bucureştene. Examenul consta din scris - la limba română şi la matematici - şi din oral. Profesor dc limba română era Garabet: om simpatic, cu voce plăcută, cu nas mare, uşor coroiat, elegant îmbrăcat şi având ghete cu nasturi de sidef. S-a purtat blând cu copiii, ne-a întrebat uşor la oral; teza o făcusem bine. Când s-a dat rezultatul, eram primul, urmat de „cx aequo" de Victor Oprescu, apoi de Ştefanică Gheorghiu, Bebe Morţun, Ilic Cosmulescu, George Murgcanu, Ovid Dcmctrescu, Puiu Gărdescu, Dan Gcblcscu, Jean Ghica-Budeşti, Ion Radian, Petrică Logadi, Lucian Burchi, Gheorghe Ţintă, Noni Economu, Iulică Niculescu, Emil Cerkcz, Mihail Dragomirescu - zis şi Pincu Ionel Florian, Ionel Voinescu, Mihail Istrati, Alexandru Cerban, Vignali, Griinbcrg-Ruleta, Dan Nanoescu, Dan Hurmuzescu, Boroianu, Lepădătescu etc. (I-am înşirat, după Victoraş Oprescu, cum mi-a venit în minte, nu în ordinea clasifi-caţiei!). Am fost, în general, o clasă de

băieţi silitori; la sfârşitul anului, vreo zece aveam media peste nouă, alţi vreo zece peste opt, iar repetenţi nici unul. Bietul Victoraş Oprescu! Maică-sa era o ambiţioasă; voia să-1 vadă neapărat primul şi, în clasa întâi a liceului, a izbutit să mă întreacă, ieşind el primul, cu media 9,61 iar cu al doilea, cu 9,47. Pe urmă însă, în clasele următoare, sa inversat situaţia şi aşa a rămas până la sfârşit. Efortul marc impus de maică-sa - tatăl său, medic, era un om potolit, nu se amesteca, în timp ce mama era foarte des la liceu, să se intereseze de situaţie, de note şi medii, să stea de vorbă cu profesorii - 1-a obosit pe bietul meu coleg; la facultate a fost foarte greu - a început întâi medicina, apoi a trecut la Drept, pentru ca să moară, în plină tinereţe, extenuat. E un caz tipic de felul cum pot părinţii să nenorocească un copil, impunându-i un efort disproporţionat cu puterile lui. Ce va fi fost de capul maică-sii când şi-a văzut băiatul întins în coşciug! După ce s-a afişat rezultatul, mama m-a luat la cofetărie, la Mărguşanu, pe Bulevard. M-a tratat cu prăjituri, pe urmă ne-am dus la ■ io

41

Eforie să vedem filmul „Războiul Independenţei". Nu era primul film pe carc-1 vedeam. Cu şase ani înainte, în 1906, toamna văzusem, cu prilejul Expoziţiei, în parcul numit atunci Carol I - se împliniseră 40 de ani de domnie şi de aceea sc făcuse Expoziţia - iar azi, Parcul Libertăţii,1 prima reprezentaţie de cinematograf: o ascensiune a unui copil într-un balon umflat cu gaz aerian. Era o parodic, un caraghioslâc, imaginea tremura pe pânză, dar m-a impresionat grozav. După aceea, în 1908, am văzut la cinematograful Volta pe strada Doamnei, în faţa actualului Minister de Finanţe, cam pe locul unde astăzi c grădina unui restaurant (fost „Grădina Blanduzei"), şi firma „La trei ursuleţi", un film care m-a îngrozit: ghilotinarea lui Lodovic al XVI-lca, regele Franţei; văd şi acum pe călău ridicând din coş capul tăiat şi arătându-1 mulţimii. Ca introducere la acest film s-a dat o vedere cum vor fi mai târziu jurnalele de actualităţi şi anume „Bucureşti sub zăpadă": troiene mari prin care răzbeşte cu greu un automobil. „Războiul pentru independenţă" a fost unul din primele noastre filme de lung metraj; mijloacele erau reduse: aceeaşi trupă apărea mereu, se vede că sc roteau în jurul unei movile; dar scena atacului Griviţci, cu goarna sunând în culise, m-a emoţionat profund. Nu numai pe mine, dar şi pe mama şi pe vecinii noştri din sală. Unul din aceşti vecini a şi strigat „Ura"!

73

42

1

Am amintit mai întâi dc Expoziţia din 1906. M-a dus acolo fratele mamei, nenea Alexandru, venit special de la Focşani să ne vadă - ne întorsesem dc la Viena - şi să vadă şi el expoziţia care a atras multă lume nu numai din ţară, dar - cum ne spunea tata - şi dc peste munţi -din Transilvania şi Banat, din Bucovina şi din Basarabia. După ce am văzut reprezentaţia de cinematograf, am fost la „tobogan" - un plan destul de înclinat, pe care alunecai, având sub tine o perniţă şi unde ajungeai jos în poziţii caraghioase, cu picioarele în sus sau rosto-golindu-tc, spre hazul spectatorilor. Am fost şi la „Waterschute" (uateşut), tot un plan înclinat pc care alunecai, stând într-un fel de bărcuţă care, la sfârşitul coborâşului, intra în apa lacului şi plutea până la debarcader. Am văzut şi „Moscheea" şi „Casa de la Poradim" şi „Cetatea lui Ţepcş"; celelalte lucruri nu m-au impresionat - eram şi prea mic ca sămîdau seama de ce reprezentau pavilionul industriei şi comerţului, arenele romane, palatul artelor, şi restul clădirilor şi exponatelor. Ţiu minte doar că m-am uitat mult la animalele sălbatice închise în nişte grote zăbrelite, sub palatul artelor. Ne-am întors cu trăsura, nenea Alexandru facându-i semn birjarului cu bastonul, când pe umărul drept, când pc cel stâng, după cum trebuia s-o ia. Cu colegii dc clasă m-am înţeles bine. Sta cu mine în bancă -rândul trei din mijloc, numărând de la catedră - Ilie 42

74

Cosmulescu -Iliuţă cum îi spuneam noi. Era un băiat simpatic, liniştit, grăsuţ; a urmat medicina şi a ajuns şef de lucrări la facultate; a murit relativ tânăr, prin 1957 sau 1958. In faţa noastră, în banca a doua, erau Jean GlucaBudeşti şi Victoraş Oprescu. Mama lui Ghica era franceză, soţia arhitectului Ghica-Budcşti, se purta cu o bentiţă neagră la gât; Jean avea tenul blond-roşcat şi vorbea cu un uşor accent, probabil că acasă vorbeau mult franţuzeşte. Victoraş, înalt, cu faţa prelungă, se ţinea rezervat faţă de colegi, dar căuta să răspundă mereu, ridicând degetul. în banca întâi stătea în dreapta Ionescu Jean, care a murit în urma unei apendicite rău operate, pe când eram în clasa a treia. în stânga stătea Ovid CC Demetrescu, poreclit Occce. Băiat înfipt, cu talent la vorbă, a ajuns avocat, şef al contenciosului Ministerului învăţământului şi consilier juridic al Fundaţiilor regale! E astăzi pensionar; a rămas acelaşi vechi prieten. în locul lui Ionescu Jcan, a stat în banca întâi Ionescu Emil - zis Milică, zis Şmil. Sfiicios şi drăguţ - parcă era o fetiţă - mic dc statură, învăţa bine; între cele două războaie mondiale ajunsese directorul energiei în Ministerul Industriei. îndărătul nostru, în banca a patra, Ştcfanică Ghcoghiu (vezi mai sus) şi Bebe Morţun, acesta din urmă nepot de frate al lui Vasile Morţun „generosul". Băiat frumos, cu gropiţă în bărbie, cu freză, îmbrăcat fercheş, s-a dus la Paris după ce 42

75

a isprăvit liceul; părinţii aveau stare. A zăbovit acolo câţiva ani; voia să facă medicina, dar n-a izbutit; cred că „1-a luat apa"; am auzit, într-un târziu, că s-a întors în ţară şi că era funcţionar la Eforia Spitalelor Civile. Tot în rândul din mijloc al băncilor, mai îndărăt, stătea Vladimir Ghidionescu, băiatul viitorului profesor de pedagogie şi pedologie de la Universitatea din Cluj. înalt şi subţire, cu faţa prelungă, avea o uşoară ezitare în vorbire; îi spuneam câteodată, dar fară răutate, Ghinionescu. Cred că în aceeaşi bancă a stat şi Miti Gerota, băiatul chirurgului şi profesorului universitar. Simpatic, învăţa bine; la Paris, unde şi-a luat doctoratul în drept, trăia pc picior marc: garsonieră frumoasă, mai mult apartament, şi maşină. întors în ţară, a

42

76

fost asistent universitar la o catedră juridică, iar în politică în anturajul lui Iuliu Maniu.1 Trebuind să se recalifice, a devenit fotograf, şi anume fotograf rural: fotografia nunţile - ginere, mireasă, socri - şi câştiga mai mult decât dacă ar fi stat într-un atelier în oraş: mi-a spuso sihgur. Mai spre fundul clasei sta Lucian Burchi, chip frumos, deschis; avea talent literar. Ne-a citit o dată, la limba română, în clasa a patra, o schiţă descriind o dupăamiază dc vară, în care, redând toată apăsarea şi moleşcala căldurii copleşitoare de iulie, sfârşea cu strigătul alene al simigiului ambulant: „Cornuri calde, patru de-un ban („banul,, pe atunci fiind moneda dc zece bani!). A urmat dreptul şi literele, a fost funcţionar superior şi, după 23 August, subsecretar de stat. A murit şi el înainte de vreme, adică de media de azi a vieţii. Tot 1

A fost scos^in învăţământ în 1947 dată fiind activitatea sa spre fund şi Petrică băiatul generalului Logadi alături dcsta Iuliu Maniu.Logadi, La data din Craiova. camarad, silitor, primei ediţii Bun a Amintirilor, 1976, a făcut dreptul şi s-a specializat în finanţe. şi fost, cred, secretar general, la nu se puteau face Areferiri la Ministerului dc Finanţe. Soţia lui, epurările masive, începute în „Ţuşca", era fiica lui Caragiale. Aveau o vie Odobeşti în partea înaltă a toate sectoarele, în la 1945 şi podgoriei, locul unde se afla, în secolul al continuatecuprinzând tot mai şi accentuat XV-lca, cetatea până după 1950.Crăciuna. Ne-am întâlnit dc câteva ori, Petrică şi cu mine, la Odobeşti, prin 1946-1948; cu prilejul uneia din aceste întâlniri, mi-a dat mai multe bucăţi dc 77

I

ceramică preistorică, ieşită la iveală, cu ocazia unei săpături în via lui „la două hârleţe"; tot atunci mi-a dat şi o monedă de bronz romană, din secolul al IV-lca, găsită în cuprinsul oraşului Odobeşti. Amintesc de aceste mărturii îndepărtate ale trecutului în monografia ce am consacrat podgoriei şi aşezării odobeştene. In ultimul timp, Logadi se îngrăşase peste măsură; am aflat, cu surpriză şi melancolie, de moartea lui, neaşteptată, pe când mă aflam la Cluj, la un examen dc doctorat; nici el nu cred că atinsese media de viaţă a vremii noastre. în fund de tot stătea cei mai înalţi: Băicoianu Constantin, băiatul administratorului de la Banca Naţională, cu moşie la Tâncăbeşti; acest administrator era aprig la câştig; i se zicea, şi-i zicea şi fiu-său în mod obişnuit „Crocodilul"; era însă şi om de carte: îi datorăm o scamă de studii asupra finanţelor şi unul, util şi astăzi, asupra Dunării. Băiatul nu se prăpădea cu firea la învăţătură; altfel, bun coleg şi voinic om; la bătaie, se făcea gol în jurul lui. Lângă Băicoianu - nu-mi mai aduc aminte dacă în aceeaşi bancă sau una vecină - stătea Zamonea, poreclit de ce oare? - „Memoje". Când era liniştea mai mare, auzeai deodată pe unul din fund strigând, de sub bancă, „Memoje", ceea ce provoca imediat un râs şi un chiloman nemaipomenit. Eram „cesionai" clasei, dar, din spirit de solidaritate, nu descopeream niciodată pe cei ce făceau asemenea şotii. Tot în fund stătea şi Cristescu, înalt cât o 78

1

Toate casele din Mangalia,

I

prăjină şi suferind de o transpiraţie excesivă, în rândul de bănci din dreapta sta Dan Hurmuzescu, băiatul profesorului, pe Dan Geblescu şi pe Puiu Gărdescu. Geblescu era dintr-o familie de moşieri olteni; bun la învăţătură, în special la istoric, a intrat în diplomaţie şi după 23 August, a rămas în străinătate. Gărdescu era şi el dintr-o familie dc moşieri olteni; băiat frumos şi simpatic, bine îmbrăcat, mirosind întordeauna a lămâiţă - era colonia lui preferată -; avea două surori. Despre maică-sa sau despre bunică-sa -în orice caz o femeie din neamul Gărdeştilor - se spunea că se lăuda: „fetele mele au învăţat trei limbi: franceza, germana şi pianul". Tot despre aceeaşi mergea vorba că atunci când i se propuneau gineri pentru fetele ei, adăugându-sc că sunt „băieţi buni" („bons garçons"), ea replica; „Bon garçons, bon garçons, dar combien de pogons!", dat fiind că, în vremea aceea, şi mai ales în Oltenia, nu numai fata trebuia să aibă zestre, dar şi băiatul, dacă era vorba de o încuscrire între moşieri. Dc Dan Hurmuzescu n-am mai avut ştire; nc-am întâlnit în timpul celui de al doilea război mondial, când şi-a făcut o casă reuşită, în stil turcesc, cu cerdac şi curte interioară, la Mangalia, nu departe de vila noastră; astăzi, în vila lui e muzeul de arheologie al oraşului, în a noastră personal medical al sanatoriului vecin.1 Ghica Gheorghe n-a fost dc la început, din clasa întâia, cu noi; a venit într-a doua. Avea un ten roz, ca de fetiţă; i se spunea „fetiţa"; era din 79

I

neamul Ghiculeştilor, dar nu făcea caz de ascendenţi. A ajuns - mi s-a spus - ministrul Palatului sub Carol al II-lea şi a plecat, împreună cu acesta, în 1940; s-a stabilit apoi în Canada. Tot în primele bănci erau, în rândul din dreapta, Adrian Corbu şi Ionel Florian. Cel dintâi avea un remarcabil talent de desenator şi, în general, simţ artistic. După ce şi-a luat doctoratul în Drept la Paris, şi-a îndreptat atenţia spre turism, pentru a cărui organizare avea idei noi şi interesante. De aceea l-am şi numit director al turismului în primăvara lui 1940, pe când conduceam Ministerul Propagandei - eu îi spuneam Ministerul Informaţiilor - în guvernul Tătărăscu. După 23 August, într-un târziu, i s-a dat să organizeze Muzeul Universităţii din Bucureşti şi 1-a organizat bine. A publicat un volum de stampe privind Bucureştii, iar în ultimul timp îl preocupa iconografia lui Nicolae Bălcescu. A murit pe neaşteptate de inimă, fiind singur acasă - soţia era la marc; abia peste o săptămână şi-au dat seama vecinii dc cele întâmplate. Ionel Florian - îi mai ziceam şi „Florică" - era nepotul istoricului Grigore Tocilescu; bun la învăţătură - printre cei cu media peste nouă - a făcut medicina şi s-a aFirmat, prin lucrări tipărite în străinătate, ca unul dintre cei mai valoroşi specialişti ai noştri. Tot în partea aceea era şi locul lui Ionel Voinescu. Singurul băiat la părinţi, răsfăţat de maică-sa, având bani de buzunar din belşug, nu s-a 80

I

omorât cu firea la învăţătură. A făcut şi el medicina, dar fără relief, în provincie; decăzuse în ultimul timp. S-a prăpădit înainte de vreme. Despre George Murgeanu, serios şi muncitor, am amintit mai înainte. Vignali era fiul întreprinzătorului de construcţii şi foraje, din societatea „Vignali şi Gambara". Italian de origine, avea chipul smolit, meridional, dar nu era deloc expansiv şi vorbăreţ, ci liniştit şi mai mult tăcut. Tot în şirul de bănci din dreapta sta şi Mihail Cerkez, brun, având ceva oriental în figură - se vede că între ascendenţi fusese un cerkez; a ajuns industriaş, având, după câte-mi aduc aminte, o întreprindere de textile. Boroianu, fiul profesorului de la teologie, era un tip plăcut şi placid, iar Ion Radian, fiul învăţatului naturalist, dimpotrivă, un tip comunicativ; a făcut medicina şi a ajuns conferenţiar universitar. în rândul de bănci din stânga, dinspre fereastră, stătea Mihail Dragomirescu, fiul profesorului de literatură şi critică literară. Era vesel şi prietenos şi nimeni nu putea bănui nenorocirea care avea să se abată asupră-i: şi-a pierdut minţile - în sensul propriu al cuvântului -fiind încă în liqeu şi s-a prăpădit. M-a impresionat puternic moartea lui. în acelaşi rând de bănci mai erau: Saşa Bădescu, fiul directorului general al Societăţii dc Tramvaie Bucureşti (S.T.B.), tip liniştit, puţin expansiv; a urmat medicina; Ştefan Balş, fiul arhitectului Balş, ajuns cl însuşi arhitect de scamă, autorul unor foarte reuşite restaurări de 81

I

monumente istorice; Tomescu - nu-i mai ştiu numele mic mort, ca şi Dragomirescu, fiind încă în liceu. Mai în fund era Niculescu-Bolintin, fiul judecătorului de instrucţie; băiat vesel, vorbind însă după o gramatică aproximativă, cu terminaţii la fel. Urma Gheorghe Mânu -nu era rudă cu generalul - Niculescu Iuliu, zis şi Iulică; a urmat stomatologia şi a făcut carieră universitară; apoi Nanoescu şi Economii, amândoi viitori ostaşi, Economu ajungând ataşat naval la Istanbul şi vădind - ca „hobby" remarcabile aptitudini pentru arta culinară. GriinbergRuleta, fiul angrosistului de pe Lipscani, bine crescut, rezervat, cu minte ascuţită; a ajuns director la filiala lui Ford din Alexandria (Egipt), Filială care, îndată după primul război mondial, urma să ia Fiinţă la Constanţa; planul nu s-a realizat din cauza opoziţiei lui Vintilă Brătianu, reprezentantul nr. 1 al devizei „Prin noi înşine"; Abramovici, mult mai comunicativ şi spre deosebire de noi toţi, care, pe atunci, nu ne gândeam la politică, cu idei de stânga, socialiste. îmi mai răsar în minte, din negura vremii - sunt şaizeci şi patru de ani de atunci - Lepădătescu, voinic, cu voce cam greoaie, Radu Dobrescu, băiatul fostului primar al capitalei, al viitorului ministru al justiţiei din 1918, Radu Calomfirescu, descendent din CalomFircşti, dregătoriioşteni contemporani cu Mihai Viteazul şi Matei Basrab, Gheorghe Balş, frate cu Ştefan, mai înalt decât acesta, 82

I

Mihai Istrati, pus pe glume, cercetaş de frunte şi păstrând până astăzi nostalgia anilor de liceu, Dragomirescu - zis „Pipin" (de la o lecţie de istorie universală!), avocat în baroul bucureştean şi având şi el nostalgia anilor ii,«,
I

am întrebat şoptit: „Fănică, unde-i Crăcănel?" La care am auzit un răspuns cu voce tare care m-a făcut să îngheţ: „Crăcănel este aici". Era în dreptul meu şi nu-1 observasem! Pedagog excelent, n-a dat însă nici o urmare faptului, a trecut mai departe printre rânduri, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Profesor de seamă, explica clar şi într-un stil personal, lecţia. Ţiu minte şi acum prima lecţie intitulată „Animal sau plantă?" în care ne-a arătat limpede deosebirea între cele două categorii de fiinţe. Se căsătorise cu fiica unui moşier din Bărăgan, cealaltă fiică luând-o tatăl lui Ionel Voinescu. Avea două fete, Vichi şi Paula, pe care le vedeam uneori la vărul lor, Ionel, alteori la George Murgeanu. Victor Anastasiu a ieşit la pensie profesor secundar la liceul Lazăr. Alt dascăl de seamă a fost Ştefan Stoicescu, profesor de matematici. Scurt şi el şi îndesat, roşu la faţă, dar cu părul şi mustaţa albe - era bătrân - i-am dus frica la început. La teză, corecta cu cerneală roşie nu numai greşelile de fond, adică de calcul, dar şi cele de gramatică şi ortografie. Când descoperea asemenea greşeli -unele boacăne - striga supărat la cel vinovat: „Ce ciorile mă, cine te-a învăţat pe tine să scrii aşa? Aşa se scrie?" şi deşi calculul era bun, îi scădea unul, două sau chiar trei puncte pentru greşelile de gramatică şi ortografie. A ieşit la pensie după un an; a avut un fiu, pe Costin Stoicescu, de la Banca Naţională, autorul unui valoros studiu despre moneda noastră naţională. 84

I

Remarcabil a fost şi profesorul de istorie, Grigore Niculescu, zis şi Atila. Era înalt, voinic, cu faţa ciupită toată de vărsat, cu mustăţile bârzoiate, cu ochii mici, dar sfredelitori. Când a intrat pentru prima dată în clasă, a găsit, bineînţeles, zgomot. S-a dus liniştit la catedră, a scos un vârf de creion - de „plaivaz" cum spunea el - din buzunarul vestei şi a început să bată în lemnul catedrei. Pe măsură ce bătea, zgomotul scădea până ce am amuţit cu toţii; se auzea musca. A întrebat atunci: „Aţi isprăvit?" şi a adăugat imediat: „Scoateţi caietele". Ne-a dictat timp de o jumătate de ceas lecţia, după care ne-a spus: „învăţaţi ce v-am dictat eu, nu după manual" (manualul era al lui Martin Dumitrescu şi Clinciu). A fost un excelent profesor de istorie, ţinându-se la curent cu ce se publica, participând, mai târziu, la şedinţele de comunicări ale Institutului de Istorie Naţională pe care-1 înfiinţasem în cadrul Universităţii. în preajma celui de-al doilea război mondial, a venit la facultate şi a donat o bună parte a bibliotecii lui -în special reviste vechi, broşuri şi extrase - Institutului; au fost puse într-un dulap deosebit, cu menţiunea „Donaţia Profesor Grigore Niculescu". Făcuse liceul la „Petru şi Pavel" din Ploieşti, într-o clasă cu tata şi rămăseseră prieteni. Tot la istorie l-am avut şi pe Gheorghe Zagoritz care şi-a schimbat mai apoi numele în Gheorghe PetrescuSava. Era originar din Ploieşti, din populaţia bulgărească 85

I

stabilită aici în prima jumătate a secolului al XlX-lea şi românizată. Nu se compara, sub raportul didactic, cu Grigore Niculescu, dar a publicat câteva lucrări dintre care una, privind târgurile dintre Buzău, Ploieşti şi Târgovişte, a ajuns la a treia ediţie. Latineşte am învăţat cu Constantin Nedelcu. A apărut ca profesor suplinitor în clasa a Il-a şi totodată ca şef al cercetaşilor de la Liceul Lazăr. Era bănăţean, ştia carte multă şi întrebuinţa unele expresii particulare, cum era, de pildă, „într-aceea". Prepoziţiile latineşti, cu acuzativul şi cu ablativul, le-am memorat sub formă de poezii. Avea o bună metodă de predare şi se apropiase de copii prin faptul că făceam cu el, în calitate de cercetaşi, excursii. Erau excursii mai mici, în jurul Bucureştilor, la Pantelimon, Plumbuita, Cernica, Pasărea, Călugăreni, dar şi unele mai mari, la Sinaia, Curtea de Argeş, Cumpăna, Târgovişte. Graţie lui Nedelcu am văzut pentru întâia dată, înainte de intrarea noastră în primul război mondial, în primăvara lui 1915 şi 1916, toate aceste localităţi. La Curtea de Argeş am vizitat biserica lui Neagoe şi biserica domnească unde însă nu se descoperise încă mormântul lui Radu I Basarab, nici inscripţia despre moartea întemeietorului ţării „Marele Basarab voievod" la Câmpulung în 1352. La palatul episcopal ne-a primit regina Elisabeta care se retrăsese acolo după moartea soţului ei, regele Carol I. Ma impresionat contrastul între faţa ei foarte roşie şi părul 86

I

alb ca zăpada. Ne-a tratat cu cozonac şi cacao. Ne-am dus apoi cu trenul forestier până la Cumpăna unde, în nişte buruieni ude de ploaie, am prins un fel de şopârlă mare, neagră cu pete galbene şi i-am dus-o lui Nedelcu. „E o salamandră" - ne-a spus el şi ne-a povestit apoi despre credinţa superstiţioasă a celor vechi care socoteau că salamandra are puteri deosebite şi că trăieşte în foc. Tot atunci am văzut şi un guşter verde: sta pe o lespede sură şi i se bătea repede guşa. In aceste excursii care erau pentru noi adevărate bucurii - aşteptam duminicile cu nerăbdare ca să pornim la drum, noi cei mai mici în frunte, cei mai mari, din cursul superior, în coadă - am învăţat pc teren zoologie şi botanică, istorie şi geografie. Mişu Istrati cânta din ocarină imnul cercetaşilor iar noi, pe două voci, cu „prof. Const. Nedelcu" - aşa se iscălea - îl acompaniam. îmi sună şi acum în urechi cuvintele şi melodia imnului: „Cu noi e tot ce se răsfaţă, Sub cerul lin de dimineaţă, Şi toate câte în amurg, Pe ape curg. Sorbiţi puteri de viaţă nouă, Din vânt, din soare şi din rouă, Şi peste-a grijilor povară, Cântaţi un imn de primăvară!"

87

I

în aceste excursii l-am cunoscut şi pe D. Dimăncescu era într-a şaptea sau a opta - şi pe fratele lui Bebe Morţun, pe Bădica. D. Dimăncescu a intrat în diplomaţie a fost consul general al României la San Francisco - şi a alcătuit un valoros volum cu fotografiile a foarte multe hărţi vechi privind pământul carpato-danu-bian; un asemenea volum se află la cabinetul de hărţi al Academiei Române. A fost bun Constantin Nedelcu cu toţi elevii lui, cu noi, cei de la Lazăr, cu cei cu care a pornit în Moldova, în toamna tristă a lui 1916, cu cei de după război; numai cu el n-a fost bun, numai de el n-avea grijă. Nu şi-a dat examenul de capacitate ca să devie profesor secundar titular; nu s-a căsătorit, n-a întemeiat un cămin, n-a avut copii. A trăit pentru copii altora. La urmă era într-o situaţie grea; în învăţământ nu mai avea ore; ajunsese la vârsta pensiei, dar n-avea pensie; i se dăduse un post minor la Casa Şcoalelor unde făcea expediţia pachetelor de cărţi. Locuia într-o mansardă pc strada Alexandru Sahia, înconjurat de o droaie de pisici - cred că erau peste treizeci, unele agresive dc-a dreptul. Când l-am vizitat o dată, împreună cu Dragomirescu-Pipin şi cu Murgcanu, ne-am îngrozit: în odaie era o duhoare înspăimântătoare, de nesuportat, din cauza pisicilor, şi o murdărie la fel; pisicile, slabe, nemâncate - deşi din puţinii lui bani le lua zilnic bojoc - foiau în toate părţile, unele ieşind prin „tabacheră" pe acoperiş; pe jos, vrafuri de cărţi, reviste şi 88

I

gazete, pline de praf şi de necurăţenii; drept pat avea o saltea de paie imundă; cred că nu se mai făcuse curăţenie în acea odaie de ani de zile. Ar fi putut avea o încăpere mai bună, dar a preferat mansarda, ca să poată pisicile slăbiciunile lui - să se plimbe pc acoperiş. După ce-am plecat, ne-am făcut planul; într-una din zile, Nedelcu a fost luat de acasă şi dus într-o excursie până a doua zi scara; în lipsa lui, s-a procedat la o curăţenie generală: mansarda a fost deşertată de tot ce avea şi spoită bine cu var; pisicile reduse la număr, un pat de campanie cu saltea ca lumea, iar revistele şi cărţile aşezate în vraf în două colţuri. Nu ştiu dacă în sinea lui a fost mulţumit, probabil că nu, fiindcă dispăruseră din pisici. După cel de al doilea război mondial, s-a apropiat de Petru Groza şi, cu sprijinul acestuia, a strâns materialul volumului despre Vuia (1954). îl vedeam în ultimul timp; îşi păstrase firea lui; era împăcat cu soarta; la sosire, ca şi la plecare, „voie bună". Când a fost să mă înscriu la cercetaşi, la începutul clasei a treia de liceu, am avut oarecare dificultăţi acasă. Tata era de acord, dar mama se temea: cum să mă duc, câte o zi sau chiar două, în excursii, de capul meu? Numai după ce i-am explicat amănunţit că suntem o grupă întreagă, că mergem cu profesorul Nedelcu, că nu e nici o primejdie, că, în definitiv, sunt băiat mare şi că s-au înscris şi din clasa a doua, a cedat şi ea. Am mers la „Socec" de 89

I

mi-a cumpărat întreg echipamentul: rucsac, centiron, bidon, cămaşă şi pantaloni de uniformă, pălărie cu bor lat, „alpenstock", briceag, mă rog, tot ce trebuia. în prima duminică m-am şi înfăţişat echipat la liceu şi am pornit eram mulţi din clasa noastră - în prima excursie. Uneori am făcut şi marşuri mai lungi, până la 10 kilometri; în genere însă drumul era combinat: parte pe jos, parte cu trenul sau, lângă Bucureşti, cu tramvaiul. Nu erau pe atunci autobuze. Mama avea totuşi încă oarecare aprehensiuni şi nu se împăcase complet cu cercetăşia; aşa-mi explic de ce, în noiembrie 1916, în preajma intrării nemţilor în Bucureşti, când începuseră să circule tot felul de zvonuri cu privire la aceştia - că vor fi luaţi copiii, de la 15 ani în sus, că cercetaşii vor fi închişi în lagăr - mi-a luat frumuşel echipamentul şi 1-a pus în secret pe foc; am aflat mai târziu de ispravă şi m-am supărat; pe urmă, miam dat seama că, în orice caz, nu aveam să mă mai servesc de ei în timpul ocupaţiei şi mi-a mai trecut supărarea.1 Nemţeşte ar fi trebuit să învăţăm cu IonescuBarbaroza. îl porecliseră aşa seriile anterioare din pricina bărbii lui roşcate, o barbă monumentală, tăiată în unghiuri drepte. Era înfaţişător, bine îmbrăcat, cu un aer demn, chiar solemn, dar slab profesor. La lecţie spunea: „Es lese und es übersetze Herr...", adică „să citească şi să traducă domnul..." şi numea pe unul din băieţi; acesta, de 90

I

multe ori, avea traducerea scrisă printre rânduri. Când se întâmpla câte unul să fie „nepregătit", Barbaroza îi spunea în româneşte, bătând cu degetul arătător în catedră şi apoi îndreptând degetul cel mare spre stânga şi imediat arătătorul spre dreapta: „S-aduci scrisoare de acasă cum că astăzi, venind nepregătit la limba germană, ai obţinut nota trei. „Schäme dich" adică, „ruşinează-te" sau „să-ţi fie ruşine". Aceste două expresii, una la începutul ascultării, cealaltă faţă de un „nepregătit", erau singurele pe care le rostea în nemţeşte. Nu l-am auzit niciodată făcând o expunere în nemţeşte, după cum nu lam văzut niciodată să vie să controleze cartea celui care trebuia să traducă. Rezultatul: puţină nemţească am învăţat noi în cei trei ani, până în vara lui 1916 (cursul începea în clasa a Il-a, în timp ce franceza în clasa I, iar latina într-a IlI-a). Ce ştiusem de mic copil, aproape se dusese tot când am început cu Barbaroza. De învăţat am învăţat apoi singur, în timpul războiului, urmărind comunicatele şi articolele din Neue Freie Presse şi Pester Lloyd, aşa cum voi arăta mai departe. Lui bietul Barbaroza i s-a întâmplat o marc nenorocire: cu prilejul unei excursii în grup, în timpul căreia a avut loc şi o plimbare cu barca pe lac - nu mai ţin minte dacă a fost la Pasărea sau la Cernica - barca s-a răsturnat şi între cei înecaţi s-au aflat şi doi copii ai lui - un

91

I

băiat şi o fată. A rămas cu o singură fată care s-a căsătorit apoi cu un Horvath din Transilvania. La franceză, am avut ca profesor în clasa întâi pe Leautey, iar pe urmă pe Mişu Marinescu. Leautcni era • Cercetăşia a fost desfiinţată la regelui Carol II şi veche, de dinainte de tipulporunca profesorului francez de modă înlocuită cu mondial, „Straja îngrijit Ţării" îmbrăcat, cu ochelari primul război („străjeria") „premilităria". „pince-nez", cuşimetodă precisă, de la care nu se abătea, Străjeria a fost în 1940. protocolar, cu desfiinţată un uşor zâmbet pentru cei care nu ştiau. Iar în 1949, regimul comunist Contrar lui Barbaroza, vorbea anumai franţuzeşte, aşa introdus organizaţiile de pionieri, încât numai unii din copii, care n-aveau părinţi în stare să după modelacasă sovietic. le explice lecţia şi să converseze cu ci, treaba mergea greu. Cu Mişu Marinescu era mai uşor: alterna franceza cu româna, cunoştea mai bine copiii - era şi dirigintele clasei -un diriginte simpatic, cu multă înţelegere. Am învăţat bine geografia cu Nicu Gheorghiu „şchiopul", cum îl porecliseră copii, fiindcă era, întradevăr, şchiop. Explica bine, limpede, şi ţinea mult să avem un caiet cu hărţi, făcute de fiecare acasă. Desena el însuşi pc tablă hărţile în legătură cu subiectul lecţiei, folosindu-se nu numai de cretă dar şi de diverse creioane colorate. Era şi profesor la Seminarul Pedagogic, ceea ce însemna că sc distinsese mai înainte în specialitate, deoarece la acest seminar se numeau cei mai buni profesori secundari. Mă simpatiza fiindcă îmi dădeam 92

I

toată silinţa ca hărţile din caietul meu să fie ireproşabile. Cred că îi datorez în parte interesul meu pentru cartografic. O bună impresie nc-a făcut şi S. Radian, profesorul de geologic ajuns apoi profesor la Universitate. înalt, voinic, cu barbă, explica limpede, aşa că plecai cu lecţia învăţată din clasă. Dintre maeştri, trebuie să pomenesc în primul rând pe cel de muzică, Ion Costescu. Era tipul omului devotat meseriei, deşi sub raportul pedagogic n-avea întotdeauna soluţiile cele mai bune. Slab, cu faţa uscăţivă şi osoasă, îmbrăcat cu un pardesiu uzat de culoare nedefinită galben-gri-verzui - atârnându-i până la ghete, cu o cutie dc bomboane într-unui din buzunarele încăpătoare ale pardcsiului, aşa l-am văzut mereu, ani de zile. Pentru învăţarea notelor şi primelor clemente dc muzică teoretică avea solfcgii alcătuite de el - dar nu le spunea niciodată solfcgii, ci „solpegii". Trebuiau neapărat învăţate. Fiind în clasa I, la începutul anului şi ştiind din clasele primare că la muzică nu se învaţă, nu am luat-o în serios. Aşa că la a doua oră de muzică, când Costescu m-a pus să „solpegiez", n-am fost în stare s-o fac şi m-am trezit cu un trei. Am avut noroc că, Fiind la început, nu ma pus şi la „coana batista". Avea anume obiceiul că pe cei ce nu ştiau, îi punea în genunchi într-un colţ al clasei, după ce mai întâi întindea pc duşumea propria batistă. 93

I

„Ca să nu murdăreşti pantalonii - adăuga Costescu fiindcă n-ai cheltuit tu pentru ei, ci taică-tău". Oricum, treiul era o pedeapsă destul de grea, fiind eu şi „cestorul" clasei. M-am dus acasă plângând; mama s-a speriat întâi: „Ce-ai făcut"? Când i-am povestit isprava, a zâmbit şi a adăugat: „Nu-i nimic; facem împreună exerciţiile la pian, ai să le înveţi şi ai să-ţi îndrepţi nota". Aşa a şi fost. Când m-a ascultat din nou, Costescu mi-a dat zece, plus o bomboană din cutia pe care o ţinea în pardesiu. Dar adunat cu precedentul trei, mi-a ieşit media şapte la muzică pe trimestrul întâi, ceea ce a avut ca rezultat final, la sfârşitul anului, scăderea mediei generale şi situarea mea pe locul al doilea, primul fiind Victoraş Oprescu. Costescu era pasionat de muzică şi ţinea neapărat să ne inculce şi nouă pasiunea lui. Avea compoziţii muzicale, coruri pe care le repetam pentru diferitele festivităţi. îmi aduc aminte în special de unul din aceste coruri de care era foarte mândru - noi mai puţin - şi care începea prin cuvintele: „bubuie tunul, tunul trăsneşte, şi ne cheamă la război". Când vedea că la lecţii sau la repetiţii, unul dintre copii nu era atent, vorbea cu vecinul, atunci îl apuca furia, striga „taci, dom-le, n-auzi dom-le" şi, la urmă, zvârlea cu trestia cu care bătea tactul, spre respectiv. înfiinţase „Institutului Filarmonic Naţional" care avea de scop propagarea muzicii şi căuta să recruteze cât mai mulţi membri pentru acest institut. Pe când eram tânăr 94

I

profesor, prin anii 1930, m-am trezit cu el în biroul meu, la Facultate. „Am venit să te rog să-mi dai voie să pun în avizierul tău - panoul dreptunghiular în care se afişau, la Fiecare catedră, dispoziţiile privind cursul, seminarul, examenele etc. - un prospect al Institutului meu filarmonic, deoarece scopul urmărit de acest institut interesează pe toţi studenţii, deci şi pe cei de la istorie". Iam dat voie, bineînţeles, şi a plecat bucuros. Originar din Basarabia, din Ismail, şedea într-o căsuţă pe strada Numa Pompiliu. Ne chema câteodată la el - am fost într-un rând cu Ilie Cosmulescu şi cu Murgeanu - discutam muzică şi ne trata cu ceai pregătit într-un samovar mare de alamă. Am aflat într-un târziu de ce avea haine aşa de vechi, de ponosite: făcea economie straşnică, strângea bani pentru Institutul Filarmonic căruia i-a lăsat, la moarte, prin testament, o sumă care ne-a impresionat: vreo trei milioane. Deşi atitudinea lui faţă de elevi era una excesivă - astfel Ionel Florian mi-a mărturisit într-o zi că, exasperat (n-avea voce deloc!) era să se sinucidă din cauza persecuţiei lui Costescu - totuşi acest maestru de muzică era trup şi suflet pentru învăţământul lui, făcea parte din falanga de dascăli pasionaţi care înţelegeau să se consacre în întregime, exclusiv, disciplinei pe care o reprezentau. Una din cele mai mari satisfacţii ale lui Costescu -poate cea mai mare - a fost decorarea lui de către tânărul ministru al Instrucţiuni Publice, I.G. Duca, la 95

I

serbarea pomului de Crăciun, în 1914, în sala cea mare, de festivităţi, a liceului, şi în prezenţa întregului corp didactic şi a elevilor, cu medalia „Bene Merenti". L-am văzut atunci, transfigurat, înclinându-se adânc în faţa autorităţii superioare care-i recunoştea strădania şi meritul. Am fost întotdeauna un preţuitor şi amator de muzică, sub toate formele ei, de Ia muzica noastră populară până la aceea a lui Becthoven, Bach şi Brams. O consider drept încununarea artelor, drept cea mai mare expresie a lor. Şi trebuie să mărturisesc aici greşeala pe care am facut-o, chiar în clasa întâi de liceu, de a nu fi ascultat de sfatul mamei. Văzând că-mi place muzica şi că stam lângă ea când cânta la pian, uneori acompaniind-o când era vorba de romanţe sau şansoncte, mi-a propus să învăţ pianul. Am acceptat şi am şi luat câteva lecţii cu o profesoară care stătea pe Luigi Cazzavillan aproape de noi. Era o fată bătrână, acră, foarte pretenţioasă şi care-şi pierdea repede răbdarea; lecţiile au ajuns enervante aşa că după vreo lună i-am spus mamei că nu mai continui, deoarece nu am timp destul să pregătesc şi lecţiile pentru liceu şi cele de pian. Era doar un pretext; aveam timp în realitate, dar mă indispunea profesoara cu metoda ei. Iam spus tatei şi a fost de acord: „lasă băiatul dacă nu are timp"; mama a convenit şi ea, în cele din urmă, dar a adăugat: „rău faci, ai să regreţi mai târziu". Şi într-adevăr mi-a părut rău mai târziu - prea târziu - şi-mi pare rău şi 96

I

acum. O dată mai mult, se dovedeşte ce rol însemnat avea profesorul, ce influenţă poate exercita asupra elevului. Maestrul de caligrafie şi desen, Niculae Bran, era poreclit de băieţi „Klaps numărul doi" Fiindcă la începutul anului, când ni se dădeau indicaţii asupra rechizitelor de care aveam nevoie, recomanda insistent să luăm peniţe klaps numărul doi, fiindcă-s cele mai potrivite pentru scrisul caligrafic. Bun maestru, avea şi talent la pictuqă. Ani de zile a stat în capul unuia din culoarele de la parter ale liceului compoziţia sa „Peneş Curcanul". Era un tablou mare, doi metri şi cincizeci pe trei cincizeci, înfăţişând pe Peneş în uniformă povestind alor săi, în sat, faptele vitejeşti de la Plevna; astăzi acest tablou se află în depozitul Muzeului de artă al Republici Socialiste România.1 Bran era ardelean de fel, întocmai ca şi Clinciu, ca Popa-Lisseanu, ca Fănică Popp,2 directorul de la Sfântul Sava, ca Şuteu, directorul'dc la Cantcmir, ca aţâţi alţi dascăli transilvăneni care au onorat învăţământul nostru secundar şi superior. Un cuvânt şi despre maestrul de gimnastică, C. Ionescu. Şi acesta era un pasionat pentru disciplina lui. Ţinea să ne dea şi unele explicaţii despre aparatele dc gimnastică, explicaţii vârstate de expresia „nu este aşa" care devenise la el un adevărat tic verbal, vârstate uneori şi dc câte o apostrofă adresată unui elev neatent sau prea 97

I

zburdalnic. A rămas celebră între noi definiţia pe care a dat-o „caprei" peste care săream. „Capra este un aparat, nu este aşa, cu patru picioare, nu este aşa, acoperită cu piele - Ionescule, eşti un măgar - peste care sărim". Era simpatizat de copii, fiindcă făceam nu numai exerciţii la paralele, la bară, la prăjină, dar şi întreceri şi jocuri, între care locul întâi îl avea dina, multiseculara oină, numită cu un termen vechi turcesc (în cumană: oina = luduş, joc). * Vara, în timpul vacanţei mari, mergeam la Chiojd, în casa bătrânească. Primul drum de care-mi aduc aminte a fost în 1908. Nu era gata încă, pc atunci, calea ferată judeţeană Ploieşti - Vălenii de Munte aşa încât de la Ploieşti mergeam cu trăsura lui Frâncu, birjarul din Chiojd. Plecam dimineaţa din Bucureşti cu trenul până la Ploieşti, iar aci ne aştepta Frâncu, după ce poposise, de cu seară la Hanul Călugărului; trăsura acestuia era veche, dar încăpătoare; la nevoie 1 Azi Muzeul Naţional de Artă al României. 2 Pe Ştefan Popp l-am avut director la Colegiul Naţional Sf. Sava, când eram în clasa I, în anul 1937-1938. Sub directoratul său s-a clădit cea mai mare parte din „aripa nouă", unde astăzi se află şi intrarea principală. Disciplina era strictă, în sensul că uniforma şi nurfiărul 56

matricol erau obligatorii. Dar „domnii elevi" din ultimul an (clasa VIII-a, astăzi a XII-a) veneau după vacanţa dc Crăciun, fără uniforme şi număr matricol. Era o pregătire pentru stadiul următor, fie studiul universitar, fie meserie. în vara anului 1938 profesorul Ştefan Popp a ieşit la pensie. ducea şi zece călători - am văzut-o odată, prin 1920, încărcată aşa - şi anume: doi în fund, pe perne, locurile de cinste, doi pe scăunel, în faţa celor din fund; doi pe capră, doi în codirlă, unde se puneau de obicei bagajele şi fânul cailor şi câte unul pe scările laterale. Frâncu stătea, întrun asemenea caz, pe o scândură care, cu un cap era vârâtă sub capră şi cu celălalt se rezema pe marginea din faţă a trăsurii. Avea înhămaţi trei cai, doi la oişte şi un prăştier; câteodată patru, adică doi prăştieri. De gâtul unui cal de la oişte era legat un clopot mai mărişor, de aramă, al cărui sunet se auzea de departe: „vine Frâncu"; celălalt cal de la oişte avea nişte clopoţei mici, cu sunet plăcut. Mergea potrivit: de la Hanul Călugărului până la Vălenii de Munte făcea vreo trei ceasuri; partea mai plicticoasă era din marginea Ploieştilor, până la Blejoi, pe o câmpie goală unde se stârneau nori de praf; după ce treceam Teleajenul începea o regiune plăcută, cu livezi, cu sate cuprinse, cu grădini. La Văleni ne opream la „Coana Marghioala", un restaurant unde gătea chiar stăpâna, o bătrânică simpatică; aci luam prânzul, iar Frâncu da fan şi 56

ovăz cailor, după ce îi trăgea mai întâi dc urechi, să-i învioreze. Porneam, după un ceas, coborând pe lângă moara şi iazul lui Butoi, treceam prin Drajna - în stânga pe platou era castrul roman de care habar n-aveam pe atunci - apoi prin Ogretin -despre care am aflat de la tata că a fost locul luptei lui Radu Şerban cu tătarii, apoi prin Râncezi - azi îi spune Nucşoara - şi coteam apoi spre stânga, suind o pantă potrivită, nu prea aspră, până sus unde se desfăcea înaintea ochilor frumosul plai al Zeletinului. Când ajungeam sus, un nou popas, scurt, în care Frâncu înviora caii şi le fluiera uşor. Rar am văzut loc mai frumos ca acest plai înflorit - era înaintea cositului şi oamenii nu începuseră încă a sparge fâneaţa pe margini ca să puie porumb. Se întindea acest plai, de o parte şi de alta a drumului, pe sute de hectare; cât vedeai cu ochii, numai faneaţă cu tot soiul flori. Chiar la marginea drumului erau maci roşii şi „sângele voinicului", un soi de măzăriche roz, uneori roşie, cu un parfum suav. Am înţeles mai târziu, în cursul superior al liceului, când am citit „Mioriţa" ce înţeles au versurile: „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai". Treceam deci prin plaiul Zeletinului, ajungeam la casele „Piticului" - un gospodar într-adevăr mic de stat, cu copii aşişderea -lăsam în stânga satul Bătrânii, a cărui moşie mergea până în muntele Zmeurătului şi intram apoi în Chiojdul Mare sau Bătrân, „Star-Chiojd" în actele vechi 56

ale cancelariei domneşti. Pe stânga erau curţile neamului Macovei, unde a locuit odinioară Vătaful de plai cu acest nume care 1-a urmărit şi prigonit pe „Ghiţă Cătănuţă", haiducul despre care cântecul popular întreba: „Cine-mi suie pe Istriţă, Săvai Ghiţă Cătănuţă". Mai şedea în aceste curţi doctorul Macovei, medic la Bucureşti, care nc-a îngrijit de febră tifoidă, pe tata şi pe mine, în cursul anului 1917. Ne spunea atunci, cu satisfacţie - că şi-a făcut la Chiojd un „cupteor" de uscat prune. Mai departe treceam pe lângă biserica de lemn, de la începutul secolului al XVIII-lea, şi luând-o spre stânga, începeam să suim pe dealul care desparte Chiojdul Mare de cel Mic. Acest deal era o prelungire a muntelui Brădetul, munte care mai înainte fusese acoperit de pădure de brad, dar care acum era pleşuv, având doar în partea lui inferioară livezi de pruni iar mai sus fâneaţă. Pe o faţă lină a Brădetului, bine orientată, pusese bunicul vie şi înconjurase locul cu pruni. Viţa rodea, dar strugurii najungeau niciodată la maturitate, nu se coceau. Aşa încât încercarea a dat greş dar locului i-a rămas numele „La vie". Urcam încet, aşadar, spre „Muchea Chiojdului" unde se făcea din nou un scurt popas. De aci, din muche, vedeai o parte a Chiojdului Mic, cu cele două „pietre" - Piatra Lerei şi Pietriceaua - care-i determinaseră numele. Casele albe - se văruiau în fiecare an, de Paşte - cu acoperişuri 56

sure sau negre de şindrilă, răsăreau din mijlocul grădinilor şi livezilor. Coboram, frânând în unele locuri unde panta era prea aspră, lăsam „Murătoarea" - un loc cu izvor sărat - pe dreapta şi ajungeam la apa Bascii. Nu era atunci pod, aşa că treceam prin vad, apa acoperind nu numai scările trăsurii, dar ajungând chiar până la podină, spre bucuria noastră, a copiilor. Caii se opreau în mijlocul gârlei, să bea apă. Fusese pe vremuri drum pe malul drept care ducea până la casele bunicului, dar Basca, venind mare în câteva rânduri, îl rupsese, aşa încât acum treceam pe malul stâng, ajungând în şoseaua care lega Chiojdul de Cislău şi suind apoi pe ea în sus. Ceea ce mă izbea, ori de câte ori ajungeam în sat era un uşor miros de borhot de prune, dc la borhotul din care se făcuse în timpul iernii şi al primăverii ţuica şi care era deşertat apoi în anumite gropi, servind ca furaj. Satul se întinde pe câţiva kilometri de-a lungul Bascii era şi atunci şi este şi azi unul din satele mari ale regiunii muntoase a judeţului Buzău. Chiar în dreptul caselor bunicului, dar pe malul stâng şi la o distanţă bună de prundul gârlei era şcoala primară, unde ani dc zile a fost învăţător Nicolae Popescu, zis „Ciungul". Mai în sus, tot pe malul stâng, era primăria iar în faţa ei, pe partea cealaltă a şoselei, hanul lui Gheorghe Predescu, chiaburul satului. Găseai în acest han, în vremea de care vorbesc şi până la primul război mondial, tot felul de bunătăţi: 56

scrumbii sărate, păstrate în butoi, cârnaţi „trandaFiri", pastrama de oaie şi de capră, ţâri, sardele Robert - costau cincizeci şi cinci dc bani cutia - roşcove, acadele şi bineînţeles, covrigi dc cei subţiri. Mi-aduc aminte de câteva preţuri, nu de la han, ci din acelea care se practicau în sat, când mama sau mătuşă-mea Miţa cumpărau de la gospodinele din vecini unele produse. Ouăle se vindeau cinci la douăzeci de bani, deci patru parale oul; mai târziu, prin 1914-1915, ajunsese cinci parale oul. Pare foarte puţin, dar trebuie să se ţie seamă că leul era lcu-aur, deci douăzeci de lei făceau un napoleon, iar la Ziirich Icul nostru era cotat un franc elveţian şi cinci centime. Untul de vacă topit se lua cu un leu - un leu şi cinci bani - „ocaua", de fapt kilogramul, Fiindcă ocaua, reprezentând un kilo şi 270 dc grame, dispăruse de decenii ca unitate de măsură oficială. Doar la borhotul de prune se mai întrebuinţa de unii „vadra" de zece ocale, aşadar 12,700 kilograme în loc de „deca" obişnuit. Găina se vindea tot cu un leu, iar puiul mare cu cincizeci-şaizeci de bani. Una din mâncările obişnuite la noi atunci, era puiul la frigare pe care sora tatei ştia să-1 frigă într-un chip deosebit. Lângă frigarea care se învârtea încet în faţa unui jăratic din lemn de fag - lemnul obişnuit de foc în sat - stăteau trei străchini, una cu saramură, alta cu unt topit, cea dc a treia cu mujdei de usturoi. Pc măsură ce carnea se rumenea, era unsă cu un pămătuf de 56

pene muiat succesiv în cele trei străchini; rezultatul: o friptură de pui, de un gust nemaipomenit. Din când în când nc aducea dascălul de la biserică -dascăl care se îndeletnicea şi cu vopsitoria şi care, pe seară, umbla şi cu sacul pe gârlă, după peşte - câte o trăistuţă cu mrene mici, molani şi ţoaţe - acestea din urmă aveau câte un ghimpe la ureche şi înco-voindu-se repede când puneai mâna pe ele, te înţepau. Atunci, în loc de friptură de pui, se făcea friptură de peşte, tăvălit în faină sau - în lipsă -în mălai şi fript în unt. Mâncat cu mămăligă caldă, bine fiartă, ţărăneşte, nu cu terciul sau mămăliga pripită care se dă obişnuit la restaurante, era o mâncare aleasă. Mai ales dacă-i adăogai - am descoperit-o mai târziu, pe vremea studenţiei - şi un pahar sau două de vin alb sau „prohir". De verile petrecute la Chiojd, în casa mare a bunicului, mă leagă amintiri din cele mai plăcute. Aveam tot felul de „treburi". Mai întâi era scăldatul în gârlă, în „bolboaca" sau „bărăcia" pe care o construiam noi singuri, adică cu, fratele meu Horia şi vărul nostru primar Victor Dumitriu, copilul cel mai mic al sorii tatei. Alegeam un loc bun pe cursul apei şi întâmplarea făcuse ca asemenea locuri să fie chiar în dreptul caselor sau puţin mai jos de ele; căutam lespezi din cele cărate de gârlă şi construiam, ajutându-ne şi de bolovanii din matcă, un baraj de la un mal la celălalt al apei. Apoi, pentru a astupa găurile dintre lespezi, căram câteva „crosnii" de boz; găseam asemenea boz cu frunze 56

subţiri şi flori albe care se transformau, la maturitate, în nişte bobite negre, cât voiam în grădina cea mare din dosul casei, în grădina de la Mijoi, de dela vale, şi chiar pe prund. Potriveam bine bozul printre lespezi, în partea de la deal a barajului. Şi apa se ridica formând o bolboacă de şaizeci-şaptezeci dc centimetri, în unele locuri chiar mai adâncă. Aci ne scăldam, cu repetiţie, uscându-nc între timp, pe mal la soare. Aici la gârlă am descoperit - mi-a arătat-o văru-meu Victor - planta măruntă, cu frunze mici şi floare roşie, numită „Săpunul popii"; avea proprietatea, adică o striveai şi o frecai cu apă, să facă un fel de clăbuc verzui, de unde numele. O altă distracţie, tot la gârlă, era să zvârlim cu câte o piatră mică plată, de-a lungul bolboacci, aproape de faţa apei; cine izbutea să facă piatra să atingă succesiv suprafaţa apei dc mai multe ori, acele câştiga; se cerea o anumită îndemânare la jocul ăsta; o câştigai prin exerciţii repetate. în ordine cronologică, alternând cu scăldatul, veneau corcoduşele, merele şi perele văratice. în grădina de la Mijoi, care aparţinea mătuşi-mi, erau doi corcoduşi, unul cu fructe galbene, altul cu fructe roşii. Problema era să le luăm pe cele mai coapte. Scuturatul pomilor dădea unele rezultate, dar slabe, deoarece trunchiurile erau groase pentru vârsta noastră; de aceea nădejdea era la suitul în pomi. Tot la Mijoi era un păr văratic, iar în coasta casei bătrâneşti, în grădina cea mică, un măr cu mere roşioare, 56

care se coceau de vreme. Doi asemenea meri erau şi în grădina mare, aşa încât puteam alterna cu recolta, după voia inimii. Veneau apoi alunele. Era un loc, pc drumul care ducea la Poieniţe, loc numit „Pc vale" unde creşteau aluni. La această „treabă", cele mai pricepute erau surorile lui Victor, vcrcle noastre primare Lcnuţa şi Marieta. Aveau un dar deosebit să găsească alunele care, adeseori, erau acoperite de frunze, aşa încât, la urmă, recolta lor era mult mai mare ca a noastră, a băieţilor. Un moment important era spre sfârşitul vacanţei mari, când venea rândul „poamelor". Le făceam din mere, din pere, dar mai ales din prunele zise „slabe" sau „vinete". Alegeam fructele cele mai coapte, lc tăiam felii merele şi perele - sau despicam prunele, scoţând sâmburele, şi le întindeam pe „corlăţi" sau scânduri la soare să se usuce. Le mai bâzâiau albinele şi viespile - acestea din urmă lua din „carnea" prunelor -, le mai bătea praful, dar, până la urmă, ieşeau nişte poame dc toată bunătatea. Cele din mere şi pere le înşiram pe aţe, cele din prune, formând majoritatea, le puneam frumos în cutii de zahăr, unele peste altele şi ţineau până pe la Crăciun. Ar fi ţinut ele şi mai mult, dar n-avea ce să mai ţie, deoarece le isprăveam noi. Ocupaţii interesante, tot spre sfârşitul vacanţei în ultima decadă din august şi prima din septembrie, stil 56

vechi - şcolile începeau pe 15 septembrie - era scosul miejilor de nucă, apoi coptul porumbului şi al bostanilor, la faţa locului, pe câmp. în grădina cea marc a bunicului, în afară de merii amintiţi, cu mere roşioare, mai erau doi meri domneşti, cu mere într-adevăr splendide, un măr gurguiet sau călugăresc şi un nuc falnic, acesta din urmă, mai la mijlocul grădinii. Când miejii de nucă începeau să prindă consistenţă, să fie albi, îmbrăcaţi într-o pieliţă galbenă, şi gustoşi, începeam şi noi cu „traba"; dădeam jos nucile, fíe cu prăjina, fie suindu-ne la ele, apoi le dezghiocam, adică înlăturam coaja verde şi le despicam cu cosorul cu care tăiam şi bozul pentru bolboacă. Miejii erau foarte buni, iar mâinile noastre negre ca dracu din cauza cojii de nucă, de se lua mama de gânduri. Coptul porumbului pe câmp avea loc concomitent cu culesul prunelor; alegeam ştiuleţii mai cruzi la boabe - în vecinătatea livezilor de pruni aveam şi „locuri" cu porumb - şi-i coceam la focul pe care culegătorii îl făceau de obicei în livadă. Cu bostanii - li se mai spunea şi dovleci procedam aşa: făceam o groapă în pământ, aprindeam în ea focul, punând în foc şi un bolovan rotund care se încingea; după câtva timp puneam în groapă bostanul, tăiat în două şi curăţat de seminţe, cele două jumătăţi îmbrăcând bolovanul; grămădeam deasupra jăratecul şi cenuşa până ce dovleacul era complet acoperit şi-1 lăsam aşa preţ de o jumătate de ceas, după care dam la o parte 56

cenuşa şi jarul şi scoteam dovleacul copt. Gustul lui nu era extraordinar, nu se putea compara cu acela al poamelor, dar era pregătit de noi, cei trei băieţi, şi asta-i sporea valoarea şi savoarea. Tot la Chiojd, în grădina cea mică a bunicului, am văzut pentru prima dată stupi de albine, nu din cei sistematici, ci de modă veche, formaţi dintr-un fragment de trunchi de tei sau de plop, scobit pe dinăuntru, avănd drept acoperământ o lespede, iar drept urdiniş o gaură în partea inferioară. într-o zi am văzut pe bunic că umbla la un asemenea stup, având peste faţă o sită, iar în mână un ghemotoc de cârpă care ardea mocnit, scoţând fum. Când l-am întrebat ce face -mergeam pe opt ani - mi-a spus: „Stai binişor mai departe să nu te înţepe albinele; îţi spun eu pe urmă ce fac". Şi într-adevăr după câteva minute, ma chemat în casa cea mică - a lui nea Ionică - unde, într-o strachină, am văzut un fagure auriu plin cu miere, fagure pe care-1 retezase cu puţin înainte. „Uite, ăsta e fagurele pe care l-am scos adineaori din stup" - mi-a spus el. A apucat apoi o bucată de fagure în mână, 1-a stors tare între degete şi am văzut cum curgea mierea într-o cănită. „Gustă şi vezi cum e" m-a îndemnat bunicul, după care mi-a explicat că ghemotocul de cârpă care scotea fum slujea să îndepărteze albinele, să nu-1 înţepe pe mâini, în timp ce reteza fagurele. Mi-a dat să gust şi o bucăţică de ceară: era dulce din cauză că mai rămăsese totuşi pe ea 56

miere, nu se scursese toată. Cu această imagine a bunicului în minte, mi-am dat seama mai târziu de înţelesul - stricto sensu - a vechii zicale care spune că nu poţi să umbli cu mierea, fară să nu ţi se lipească de degete. (De unde apoi înţelesul derivat!). Lângă stupi, erau în grădina cea mică, tufe de iasomie, apoi izmă bună, nu de cea „porcească" şi bănuiesc, şi diverse plante melifere; erau de asemenea câteva tufe de coacăzi roşii, pe care-i cercetam cu deosebită atenţie. Mai târziu, pe când eram student, am văzut şi cum se face ţuica. Povarnă noastră era chiar lângă gârlă, o construcţie din piatră, băgată în pământ şi cu marginea acoperişului de şindrilă mai lângă faţa pământului. înăuntru, pe un cotlon, sta cazanul de alamă alcătuit din două părţi: partea inferioară în care se turna borhotul şi partea superioară, cu un capac din care porneau trei ţevi. După ce se turna borhotul, se punea capacul şi locul unde se îmbinau era uns cu mămăligă moale ca să nu poată ieşi vaporii de alcool pe acolo. Cele trei ţevi străbăteau o tocitoare, mai strâmtă la fund, mai largă la gură, plină cu apă rece, adusă din gârlă printr-un jgheab. (De aceea trebuia ca povarnă să fie băgată în pământ, ca jgheabul să se afle la nivelul gârlei). Sub cazan, în cotlon, se făcea focul, băgându-se lemne mari de fag, cu un cap în afară de colton; pe măsură ce ardeau, lemnele erau împinse înainte. Sub acţiunea căldurii, alcoolul din borhot se 56

transforma în vapori care, trecând prin tocitoarea cu apă rece, se condensau şi curgeau apoi, în formă lichidă, întrun hârdău sau o dejă. Ce curgea întâi era fruntea ţuicii sau rachiului, când vaporii de alcool erau amestecaţi cu mulţi vapori de apă, forma posledea (înseamnă în limba veche slavă, coada, urma); împreună amestecate în acelaşi vas sau butoi, dădea ţuica, faimoasa ţuică de Văleni. Căci adăugam - această ţuică nu se producea exclusiv în Văleni, ci pe o rază de circa 30 de kilometri în jurul târgului, cuprinzând, în afară de Chiojdul Marc şi cel Mic, satele Bătrâni, Ogretin, Râncezi, cele două Drajnc, Homorâciul, Teişanii, cele două Măneciuri, Gura Vitioarei, Valea Anii, Poseştii, Târleştii şi încă o sumă altele. Ţuica se păstra şi se păstrează în vase de gorun şi de dud, cele mai bune fiind ultimele. Erau vase mari, de 5-600 de deca, uneori şi mai mari, care, aşezate pe căpătâie groase, nu se mişcau din loc; de aceea li se spunea acestor vase pântecoase zăcă-tori; erau apoi antale, vase lunguieţe de 140-200 de deca; erau vase obişnuite, de 80-100 de deca, erau, în sfârşit, buhe variind între 30 şi 50 de deca şi chiar buriaşe de 5-10 deca. Imediat după distilare, ţuica era incoloră, semănând cu apa, dar chiar după un an, începea să capete o culoare gălbuie, culoare care se accentua, cu cât trecea timpul. Mare mi-a fost mirarea când într-o zi, un vecin al nostru, de la vale, finul Grigore, bun meseriaş tâmplar şi mare băutor, i-a spus bunicului: „Nasule, fa-ţi 56

pomană şi dă-mi o ţuică de rachiu". Mai târziu, m-am dumirit că „ţuica" era recipientul de sticlă, circa 50 de mililitri, care, având un gât lung şi un trup nu prea umflat, putea fi băgat uşor, legat cu o aţă, pe vrana vasului şi, odată umplut, tras afară. Se mai scotea ţuica din vas, mai înainte, şi cu „tâlvul" adică un recipient vegetal - un fel de tărtăcuţă cu gât lung şi subţire şi trunchi uşor bombat; se introducea partea lungă prin vrană şi se aspira lichidul printr-un orificiu practicat în centrul părţii bombate, parte care astfel să se umple cu ţuică. Dar încă înainte de primul război mondial, tubul subţire de cauciuc începuse să concureze şi recipientul de sticlă şi tâlvul. Lucrul la povarnă, odată început, continua tară întrerupere ziua şi noaptea; de aceea erau întotdeauna doi povarnagii care se ajutau la încărcat şi descărcat şi care se odihneau cu schimbul. Erau oameni învăţaţi cu meseria; ştiau să potrivească focul aşa încât sa nu fie nici prea tare, ca să nu se prindă borhotul de vas şi să se afume, stricând gustul ţuicii, nici prea slab ca să nu întârzie procesul de fabricaţie. * în 1910, înainte de a ne duce la Chiojd, am fost la Buşteni, unde părinţii au închiriat o casă, în partea stângă a localităţii, cum priveai spre Azuga, chiar lângă pădure. 56

Nu ne-a priit statul aci, deoarece mama s-a îmbolnăvit. Doctorul, chemat din Bucureşti, a pus un diagnostic greşit şi a recomandat băii sărate. Aşa încât în anii următori, până în 1915 inclusiv, înainte de a ne duce la ţară, mergeam la Telega unde funcţionau asemenea băi: erau băi calde, în cabine, şi băi reci în lacul format în gura unei vechi ocne de sare. Apa era atât de sărată încât te ţinea la suprafaţă, chiar dacă nu ştiai să înoţi. Noi copii, făceam băi reci, prilej dejoacă, dar de a ne perfecţiona mişcările de înot pe care începusem a le deprinde în bolboaccle de pe Basca Chiojdului. Pentru a ajunge la Telega, mergeam cu trenul până la Campiña - la Periş, pe peronul gării, erau vânzători, îmbrăcaţi în halate albe, care vindeau lapte bătut şi pachete de unt proaspăt; la Campiña ne suiam în trenul de Doftana, iar de la Doftana luam o trăsură până la Telega. Nu se pomenea de curse de autobuz pe atunci; a fost o mare senzaţie când în 1913 a circulat pentru foarte scurt timp, un asemenea de autobuz - primul în regiune - între Telega şi Brebu. Am făcut şi no¿ copiii un drum cu acest autobuz, plătind un leu, dus şi întors, de persoană. Lucrul de care-mi amintesc mai bine cu prilejul acestui drum s-au fost hurducăturile grozave; şoseaua era în proastă stare, de aceea cursele au încetat curând. Tot la Telega am văzut pentru întâia dată pe regele Carol şi pe regina Elisabeta; era, cred, în 1912. Ne aflam mai mulţi copii, în „parcul" staţiunii, când am văzut 56

apropiindu-se o maşină mare, deschisă, având în spate două persoane, o femeie şi un bărbat, iar în faţă şoferul şi un ajutor, ambii în uniformă. Am recunoscut îndată pe cei din spate: era perechea regală. Automobilul s-a oprit câteva clipe; noi copiii ne-am îngrămădit în jurul lui; regina, cu părul alb de tot şi faţa roşie, ne-a făcut un salut cu mâna; regele, impasibil, a dus un deget la chipiul alb pe care-1 purta. A doua oară l-am văzut pe regele Carol cu prilejul morţii lui. începusem de puţin timp şcoala, în septembrie 1914; eram în clasa a treia, la Lazăr, când s-a răspândit deodată ştirea că regele a murit şi că se suspendă cursurile. Am mers a doua zi la Palat, in corpore; am trecut prin faţa catafalcului unde stătea întins, îmbrăcat în uniformă militară, cel ce domnise patruzeci şi opt de ani. Ce nu s-a spus în Bucureşti - mai ales în mahalale - în zilele acelea: că n-a murit, dar a lăsat tronul şi s-a dus, cel de pe catafalc fiind un chip de ceară asemănător lui; că s-a sinucis, dc inimă rea că n-a putut determina intrarea în război alături de Germania. Adevărul este că a murit de bătrâneţe; e probabil însă că sfârşitul i-a fost grăbit de zbuciumul sufletesc în care a trăit după izbucnirea primului război mondial când şi-a dat seama că dorinţa lui era una, iar dorinţa şi voinţa poporului român era alta. S-a supus, fiind rege constituţional, hotărârii guvernului de a păstra neutralitatea armată; mai mult chiar, cu ştirea lui a avut 56

loc înţelegerea încheiată la 18 septembrie/1 octombrie între ministrul nostru la Petersburg, Diamandi, şi ministrul de externe ţarist, Sazonov, înţelegere potrivit căreia Rusia era de acord ca România să ocupe teritoriile din monarhia austro-ungară locuite de români, rămânând ca intrarea în acţiune a României să fie hotărâtă dc aceasta în momentul pe care-1 va socoti potrivit. Dar contradicţia între convingerea şi dorinţa sa - credea că Germania va învinge - şi convingerea şi dorinţa imensei majorităţi a poporului care voia eliberarea Transilvaniei, Banatului, Crişanci şi Bucovinei, deci lupta împotriva Austro-Ungariei şi, implicit, a Germaniei, a fost prea puternică pentru ca organismul său, slăbit de bătrâneţe şi de boală, să reziste. în 1914, după terminarea clasei a doua gimnaziale, am făcut primul drum mai lung, singur, iară părinţii: m-am dus la sora mamei „tante Mărie" care stătea, împreună cu soţul ei, locotenent-colonel Chiriţescu, la Galaţi. Singurul moment de emoţie l-am avut după plecarea din Buzău, până am fost sigur că prima staţie este Tăbăreşti, pe linia spre Brăila-Galaţi, iar nu Vadu Paşii, pe lina spre Râmnicul Sărat-Focşani. La Galaţi m-am suit în tramvai şi am ajuns, fară greutate, la locuinţa mătuşii mele. în zilele următoare am cercetat oraşul, şi, în primul rând, portul, unde gara fluvială, de proporţii impunătoare, construită nu de mult, m-a impresionat. Am văzut şi magazinele din port, şi prăvăliile 56

şi birourile, pe strada ce urcă din port spre oraş, şi restaurantul „Sure", considerat drept cel mai bun. Pe strada Domnească, am admirat clădirile oficiale, Prefectura, Curtea de Apel, Catedrala Episcopală precum şi impozantul institut de învăţământ particular „Notre Dame", condus de călugăriţe catolice. Am făcut, împreună cu mătuşa mea, o călătoria la Brăila, cu vaporul pe Dunăre, şi de acolo, cu tramvaiul electric, la Lacul-Sărat, am remarcat mersul lin al tramvaiului fară smucituri. în anul anterior, 1913, fusesem la Ploieşti, tot la mătuşă-mea, dar cu părinţii. Am văzut atunci, pe când exploatam noile construcţii din gară - se ridicau acoperişurile, în două părţi, ale peroanelor - o seamă de trenuri cu rezerviştii mobilizaţi care mergeau spre Dunăre: începuse campania în Bulgaria. Pe pereţii vagoanelor unui tren care venea din Moldova sta scris: „Iaşi - Sofia". Soldaţii erau bine dispuşi: chiuiau şi cântau. Şi nu trecuseră doar decât şase ani de la răscoalele din 1907. Am văzut atunci sosind la gară şi regimentul pe care îl comanda soţul mătuşii: un şir lung - mi s-a părut nesfârşit - deşi nu erau decât 3 300 de oameni, îmbrăcaţi în uniforme verzui, cu bonete cu două vârfuri, se purtau atunci, şi cu cai graşi, bine hrăniţi, care duceau, încărcate pe ei, în samare, în cumpănire, mitralierele regimentului. De la colonel până la căpitani inclusiv, ofiţerii erau călări; locotenenţii şi sublocotenenţii mergeau pe jos, alături de 66

trupă. Făcea impresie puternică, un regiment cu efective de război; şi mă gândeam că sunt atâtea şi atâtea regimente româneşti care vor trece Dunărea, încât rezistenţa nu va fi posibilă, cum s-a şi întâmplat. După terminarea campaniei, ne-au revenit cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durustor şi Caliacra; am citi apoi cartea despre Dârstor, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân, publicată de profesorul G. Popa-Lisseanu. Tot din 1913, păstrez amintirea lui Aurel Vlaicu. Văzusem în cei doi ani precedenţi, avionul lui, zburând pe sus pe deasupra străzii Ştirbei Vodă, la vreo trei sute de metri înălţime, şi auzisem - din spusele tatei - de succesele repurtate la Aeroportul Aspern, lângă Viena, unde câştigase, la un concurs internaţional aviatic, două premii, dintre care unul era premiul întâi, iar celălalt, premiul al doilea pentru aterizare la punct fix, unde a fost întrecut doar cu doi centimetri de celebrul aviator francez Roland Garros. Auzisem, de asemenea, de primirea entuziastă ce i se făcuse la Blaj, la congresul Astrei. în 1913, vrând să treacă peste munţii Carpaţi, după ce, în vară, luase parte la campania din Bulgaria, s-a prăbuşit, din pricini nici până azi lămurite, lângă satul Băneşti, pe valea Prahovei, puţin înainte de Câmpina, şi a murit pe loc sub sfarâmiturile avionului. Trupul i-a fost adus la Bucureşti, la spitalul militar. în ziua înmormântării, pe la prânz, Titi 66

Constantinescu, fostul coleg din clasele primare, mă întreabă: „Vrei să-1 vezi pe Vlaicu?" şi la răspunsul meu afirmativ, adăugă: „Hai cu mine". M-a dus la Spitalul Militar şi la subsol, într-o cameră cu ciment pe jos bănuiesc o cameră a morgii - l-am văzut pe Aurel Vlaicu în sicriu, cu un buchet de flori pe piept. M-a impresionat faţa lui osoasă, cu trăsături puternice, aş putea zice dure. Ochii erau închişi, nu se vedea nici o urmă de rană sau zgârietură. Nu ne-a întrebat nimeni ce căutăm acolo; am ieşit, aşa cum intrasem, şi am văzut după-masă cortegiul, cu trâmbiţe ostăşeşti sunând durerosul cântec de jale al ostaşilor plecaţi dintre noi. Soarta rea, soarta pizmaşă nea făcut să pierdem atunci încă unul din fiii cei mai de seamă ai neamului nostru. După scurta vacanţă determinată de moartea regelui, cursurile s-au reluat. La liceu, mai toţi ţineam cu francezii şi doream ca oştirile noastre să intre în Transilvania. Dar războiul, despre care se crezuse la început că va fi scurt, se prelungea; şi nemţii şi franco-englezii se îngropaseră în tranşee şi războiul devenea unul dc uzură; ruşii, după o înaintare iniţial spectaculoasă, în timpul căreia ocupaseră Galiţia şi Bucovina şi trecuseră în dreptul Munkacs-ului Carpaţii, se opriseră; în primăvară avu loc lovitura generalului german Makensen - devenit apoi mareşal - la Dunajec şi armatele ţariste începură să se retragă, părăsind teritoriile ocupate. în ţară se ducea o acţiune 66

intensă pentru intrarea noastră în acţiune de partea Antantei. Se ţineau întruniri la „Dacia" în Bucureşti, în sala, azi demolată, din cuprinsul fostului han Manuk, devenit hotelul Dacia; de asemenea în principalele centre din ţară. Urmăream dările de seamă din gazete şi aveam sentimentul că pierdem, unul după altul, momentele în care puteam intra în război. Realitatea, de care nu-mi puteam da seama atunci, era că armata noastră nu avea armamentul trebuitor, în special mitraliere, şi că acest armament nu se putea procura, deoarece noi n-aveam fabricile necesare, iar cele două tabere în luptă nu erau dispuse să ni-1 livreze -contra bani grei, bineînţeles -, decât dacă ne pronunţam pentru una din ele. „Liga Culturală" îşi schimbase numele în adunarea din 24 decembrie 1914, în „Liga pentru unitatea politică a românilor" şi organiza întruniri la care luau cuvântul şi transilvăneni: preotul Vasile Lucaci, poetul Octavian Goga şi alţii. In cursul anului 1915 au continuat încercările ambelor tabere de a ne atrage de partea lor. Germanii, cu fondurile lor, înfiinţaseră un ziar „Seara", care milita pentru intrarea noastră în război de partea lor; argumentul principal era: eliberarea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Ziarul n-avea mare priză în opinia publică, nu doar că n-am fi dorit din toată inima această eliberare, dar din pricină că orientarea în acest sens înseamnă 66

renunţarea la eliberarea fraţilor de peste munţi. Desfăşurarea evenimentelor a făcut totuşi, împotriva calculelor şi previziunilor, ca să fie posibilă îndeplinirea ambelor deziderate, realizându-se în anul de fericită amintire 1918, România cea visată de Nicolae Bălcescu şi de generaţiile secolului al XlX-lea. In legătură cu încercările germanilor şi austriecilor de a ne trage de partea lor, trebuie să amintesc de un episod de care am luat însă cunoştinţă mult mai târziu în 1966, cu prilejul cercetărilor ce am făcut în acel an la arhivele din Viena. Am găsit atunci, „Haus-Hof-und Staatsarchiv" dosarul tentativei din primăvara anului 1915, de a ne câştiga de partea Austro-Ungariei în schimbul cesiunii Bucovinei. Se formase o comisie chesaro-crăiască, alcătuită dintr-un general, un diplomat şi încă o persoană care trebuia să trateze cu oficialitatea românească. Ni s-ar fi propus întâi, cedarea treimei de sud a Bucovinei, cuprinzând Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei; dacă nu eram mulţumiţi, s-ar fi mers la cedarea a două treimi; dacă nici acum nu acceptam, atunci ni s-ar fi dat întreaga Bucovină, până la Nistru şi Ceremuş. Dosarul cuprinde instrucţiuni precise, cum trebuia să se trateze; nu are însă nici un document din care să reiasă că tratativele au avut efectiv loc. Copia dosarului întreg se află acum la Arhivele Centrale de Stat din Bucureşti. 66

în cursul anului au avut loc şi treceri camuflate, de armament şi ofiţeri gradaţi germani, cu trenul prin teritoriul nostru, cu destinaţia Turcia. Prin gazete s-a scris câte ceva, dar nu sub formă certă, ci ca supoziţii şi zvonuri. în schimb, a făcut vâlvă chestiunea permiselor de export, prin care se trimiteau în Austro-Ungaria şi Germania grâne şi alte produse alimentare. Mi-aduc aminte că tata, într-o seară, a spus indignat: „în timp ce oştirea noastră stă în tranşee, la graniţa Transilvaniei, afaceriştii şi şperţarii capătă permise şi se îmbogăţesc trimiţând alimente viitorilor noştri duşmani". Centrul afacerilor era Ministerul agriculturii şi domeniilor, al cărui ministru fusese poreclit de contemporani într-un chip plastic nu numai fiindcă era foarte gras, dar şi din pricina acestor afaceri, patronate de el. Era un om inteligent cu simţ politic, dar de genul lui Argetoianu. Arestat în primăvara lui 1918, la Iaşi, ca fiind unul din responsabilii „dezastrului", şi întrebat, în timpul formalităţilor judiciare, de un funcţionar cc profesiune are -după o altă versiune întrebarea i-a fost pusă de un vizitator străin - a răspuns: „Fost şi viitor ministru". Izbutise să câştige încrederea şi preţuirea lui Ion I.C. Brătianu şi într-adevăr a fost permanent ministru în toate guvernele dc după război ale acestuia. Tot în cursul acestui an 1915, am văzut pentru întâia oară marea. în prima decadă din septembrie, fratele tatei, 66

„nenea Ionică", trebuia să aducă de la Constanţa nişte lucruri pentru regimentul lui - comanda compania de mitraliere a regimentului 75 de infanterie cu garnizoana în Urziccni - şi s-a gândit că e un prilej potrivit ca să vedem şi noi, nepoţii lui, marea. A venit deci în Bucureşti, ne-a luat pentru o săptămână la el - locuia într-o casă simplă, de ţară, cu două odăi, separate de o sală şi cu pridvor în faţă - şi apoi ne-am dus la Constanţa. Cât am stat la Urziccni, am văzut regimentul; ne-a impresionat în special compania de mitraliere; caii graşi, bine hrăniţi, lucea părul pe ei şi pe şolduri aveau desenate, din ţesală şi perie, pătrăţele; mitralierele străluceau, de frecate şi unse ce erau; dintre gradaţi ne-au atras doi teterişti despre care nenea Ionică ne-a spus că erau voluntari, veniţi din Bucovina. Pe unul îl chema Călin; numele celuilalt nu mi-1 amintesc. Cu ci am făcut şi primele exerciţii de călărie, spre Armăşeşti şi Manasia; tot atunci am învăţat să trag cu puşca de vânătoare. Avea nenea Ionică o asemenea puşcă, cu două ţevi, calibrul 12. A încărcat-o cu două cartuşe şi m-a îndemnat să trag într-un stol de porumbei care se rotea spre sus. Am tras şi n-a căzut nici unul: am înţeles că am tras prea în spate, trebuia să trag în faţa lor, aşa încât socotind viteza zborului, se nimeresc. Am încercat a doua oară: acelaşi rezultat negativ. A treia oară însă am nimerit pe unul din porumbei; dar aspectul lui, văzând cum se zbate jos, m-a făcut să iau hotărârea să nu 66

mai trag niciodată în porumbei; mai târziu, în anii iulie 1926 - aprilie 1950' când am vânat tot timpul, n-am tras nici în turturele, nici în lebădă şi cerb; am vânat în schimb iepuri, vulpi, lupi, mistreţi, raţe şi gâşte sălbatice; n-am ajuns să împuşc urs. După săptămâna petrecută la Urziceni, am plecat la Constanţa, înainte de a ajunge în gară, pc la Palas, nenea Ionică ne-a arătat, de la fcrcastra# vagonului, o dungă albastră închis-vânătă şi nc-a spus că e marea. Nu ne-am dat seama însă de mărimea şi frumuseţea ei decât când am ajuns în faţa ei, în dreptul Cazinoului, unde era şi un mic port de bărci pentru cei ce voiau să facă scurte excursii în larg. Nc-a îndemnat să facem o plimbare cu barca împreună cu unul din teterişti, dar el a rămas pc mal, urmărindu-ne. Am înţeles motivul, abia atunci când fratele meu, la un moment dat, s-a făcut palid la faţă, s-a 1 în aprilie 1950 permisul dc vânătoare al profesorului aplecat peste marginea bărcii şi a început să verse; după Constantin C. Giurescu care nc-am întors imediatalafost ţărm. Horia avea rău de anulatcum de avea autorităţi, vreoeu n-am avut nimic, nici mare, şi neneafără Ionică; explicaţie. arme, atunci, niciCele maitrei târziu în calibrul timpul deplasărilor pe mare, 12, 16cum şi n-am una carabină, au fost după avut niciodată rău de avion, nici rău de confiscate. La 6 mai automobil. Seara amprofesorul mâncat cua toţii la un restaurant fost şi întemniţat mare, într-o sală la cuSighet. oglinzi şi cu canapele confortabile; mare deosebire faţă de micul restaurantul al coanii Marghioalei din Vălenii dc Munte, singurul pe carc-1 66

cunoscusem până atunci. Nenea Ionică a ţinut mult la noi, nepoţii lui; în acel an, în previziunea războiului, a făcut şi un testament prin care ne lăsa toate averea lui, adică partea de la Chiojd, de la Gura Teghii - unde era fâncaţa de zestre a bunicii, Ileana, născută Drăgoescu, din Sibiciu şi dc la Glodeanu-Sărat unde bunicul avea loc de porumb. Mama îl îndemna pc nenea Ionică să sc însoare; atunci când ne-am întors noi la Bucureşti de la Constanţa a repetat îndemnul, la care el a răspuns: „Să vedem ce salege cu războiul; n-aş vrea să las in urma mea o văduvă şi un orfan", avea, se vede, presentimentul morţii; şi întradevăr, a şi căzut la Turtucaia, cum voi arăta mai jos. în 1916, ne-am dus ca de obicei, la Chiojd; tata s-a întors însă la Bucureşti, la începutul lui august. în munţii de la nord-vest dc sat, se întinseseră linii telefonice până la Tabla Butii şi Crucea Mandei; ele răspundeau la centrala instalată în primăria Chiojdului; auzeam adeseori pe primar şi pe secretarul primăriei telefonând la aceste două puncte dc graniţă unde stăteau ostaşii noştri. în noaptea de 14 spre 15 august, abia ne culcasem, când am auzit sunând goarna la primărie şi trăgându-se clopotele; ne-am deşteptat şi mama ne-a spus: „Copii, s-a declarat mobilizarea; începe războiul". După trei zile am primit o scrisoare de la tata care nc arăta că trupele noastre au intrat în Braşov şi că bucuria e marc. Dar după alte câteva zile au început să circule în sat zvonuri că la Turtucaia ne 66

merge rău. Peste două săptămâni, într-o sâmbătă, a venit tata de la Bucureşti, palid, tras la faţă, şi nc-a spus: „( 'opii, n-o să-1 mai vedeţi pe nenea Ionică". Nc-a povestit apoi cum, cu o săptămână, mai înainte, primise un bilet dc la Ionică, în care acesta, în drum spre Turtucaia cu regimentul, îi dăduse întâlnire, pentru un sfert dc ceas, la Chitila. S-a dus, s-au întâlnit şi Ionică i-a spus că lucrurile merg rău şi că vor încerca să apere „capul de pod". I-a dat testamentul, s-au îmbrăţişat şi a plecat. Cum a ajuns Ia Turtucaia, regimentul a şi intrat pc front, compania dc mitraliere fiind pe linia întâi. Lupta a fost foarte dură, noi având pierderi grele, jumătate din mitraliere fiind distruse de tirul inamic care avea şi artilerie. La urmă rămăseseră numai două: cu una trăgea nenea Ionică, cu cealaltă unul din teterişti; nu mai aveau apă pentru răcit ţeava mitralierelor. Când a văzut că duşmanul se apropie, a trimis ordonanţa cu cei doi cai ai lui la Dunăre şi el a continuat să tragă. în momentul când ordonanţa se depărtase, a văzut cum un glonţ 1-a lovit pc căpitan în cap şi cum s-a prăbuşit lângă mitralieră. Ordonanţa a ajuns la Dunăre, a avut norocul să treacă dincoace, pe malul muntean - era bun înotător - şi la Bucureşti a venit şi a spus tatei cele întâmplate. Fie mi-au fost confirmate mai târziu, prin anii 1930, dc ofiţerul Gâdea, din acelaşi regiment. M-am dus, în 1928, să încerc să găsesc mormântul lui nenea Ionică, dar mi-a fost imposibil să aflu ceva; l-au 66

îngropat, probabil, bulgarii, într-o groapă comună, cu ceilalţi soldaţi, gradaţi şi ofiţeri ai companiei de mitraliere, undeva pe platoul care se întindea deasupra oraşului. Multă vreme n-am vrut să cred că nenea Ionică a pierit; îmi ziceam că poate a fost numai rănit, că a căzut astfel prizonier şi că se va întoarce, dar când, în toamna lui 1918, s-au întors cei care,- luaţi prizonieri, fuseseră internaţi în lagărul de la Kârjali, şi am văzut că cl nu c printre ci, nici n-au auzit să fi fost vreodată în acel lagăr, atunci am înţeles că nu mai c nici o nădejde. A fost unul dintre cei mulţi care şi-au dat viaţa, pentru ca patria ^ă trăiască şi să se întregească. Tot atunci, în puţinele zile cât a stat tata la Chiojd, nea povestit că în consiliul de coroană care s-a ţinut imediat înainte de declararea războiului, Petre Carp ar fi declarat: „îmi trimit fiii în război, dar doresc să fim bătuţi" - era partizanul nemţilor şi adversar al Rusiei ţariste - ceea cc ia atras o replică usturătoare din partea primului ministru Ion I.C. Brătianu: „în acest caz, n-avem nevoie de fiii dumitale". Atmosfera din casa Carp s-a vădit dealtfel şi în fapta ginerelui său, colonelul Sturdza care, în 1917, pe frontul din Moldova, a trecut la nemţi, după ce pusese să fie executat, după un simulacru dc proces, sublocotenentul Ciulei carc-i descoperise planul de trădare. Ciulei a fost reabilitat „post mortem", iar Sturdza, condamnat la moarte ca dezertor la inamic în timp dc război, şi-a sfârşit 66

zilele în Germania, ca mic funcţionar particular, într-o editură, acoperit dc dispreţul nu numai al românilor, dar şi al acelora în folosul cărora trădase. Sturdza a avut şi un complice: pe colonelul Crăiniceanu care n-a mai avut însă timp să treacă la nemţi: a fost descoperit la timp, judecat şi executat. în legătură cu aceste fapte, trebuie relevată deosebirea fundamentală între atitudinea lui Petre Carp şi aceea a lui Titu Maiorescu. In timp ce Carp a avut legături, direct, cu autorităţile dc ocupaţie şi cu Berlinul, Maiorescu a refuzat orice contact în acest sens. Solicitat la un moment dat de către Komandatură, cl a răspuns: „Dacă autorităţile de ocupaţie au ceva dc comunicat, să ia legătura cu guvernul român de la Iaşi", şi a refuzat orice contact. Tata a mai avut un frate, pe Alexandru, cel mai mic dintre fraţi. Voinic, înalt, foarte bun la exerciţiile atletice, la sport, petrecăreţ, era slab la învăţătură. A rămas şi corijent şi-mi aduc aminte că atât tata -care-1 luase să locuiască la noi, pe când stăteam în strada Ştirbei Vodă, cât şi nenea Ionică erau îngrijoraţi în cc priveşte viitorul lui. A terminat cu chiu cu vai liceul şi a reuşit să intre, în urma concursului, în Şcoala Militară de infanterie. După doi ani, a ieşit sublocotenent şi a fost repartizat la un regiment din Turtucaia. Aci i-a speriat pe toţi prin puterea lui fizică, dar 66

şi prin chefurile pe care le făcea. S-a îmbolnăvit de icter şi medicul 1-a prevenit că e neapărat necesar să plece la Bucureşti şi să se interneze la Spitalul Militar altfel, poate da în icter negru, care e mortal. în loc să-1 asculte, a găsit o cale să mai facă un mic chef, de rămas bun; 1-a făcut, dar când a ajuns la spital, icterul devenise icter negru. A murit după două zile, în 1915; n-avea decât vreo douăzeci şi cinci de ani. După căderea Turtucaii, lumea s-a îngrozit că vor trece duşmanii Dunărea şi că se vor îndrepta spre Bucureşti; de aceea o seamă de bucureşteni s-au gândit să-şi găsească un loc mai departe de capitală. InginerulŞtefan Gheorghiu - „nenea Fani" şi-a adus soţia şi copiii mai mici - pe Costică, pe Ştefan, pe Valerica precum şi pe soţia fiului celui mai mare I.S. Gheorghiu, Viorica, cu fetiţa lor, de şase luni; (am încăput cu toţii în casele bătrâneşti şi în casa ce fusese destinată lui nenea Ionică), la Chiojd unde au stat circa două săptămâni până s-au potolit lucrurile şi s-a văzut că armatele inamice n-au de gând să treacă Dunărea şi să atace Bucureştii. Titu Maiorescu se gândea să se retragă la via familiei Mehedinţi; o ştiu de la socru-meu. în toamnă ne-a vizitat în două rânduri, noaptea, Zepelinul, dirijabilul german în formă de ţigară, precum şi câteva avioane Taube, tot germane; acestea veneau ziua. Au aruncat bombe deasupra oraşului, făcând victime şi 66

stricăciuni. Una din bombe a căzut pe strada Berzei, nu departe de casa noastră, alta pe strada Atena, altele lângă Arhivele Statului. Câteva bombe au căzut în Piaţa Mare, unde fiind lume adunată, au fost mai multe victime. Urmele lăsate în zidurile clădirilor de bombele aruncare sau mai văzut încă multă vreme după război, până în 19291930. în timpul nopţii, luminile erau camuflate atât pe străzi, la felinare, cât şi la ferestrele caselor. Razele reflectoarelor care încercau să aprindă în lumina lor dirijabilul dădea un aspect straniu şi senzaţional cerului. Loviturile repetate ale tunurilor antiaeriene se amestecau cu zgomotul schijelor care cădeau pe acoperişurile caselor şi pe străzi. Lumea nu era speriată; unii ieşeau chiar pe balcoane sau în curte să observe duelul aerian, exact cum se întâmpla şi în timpul bombardamentelor sovietice în iunie şi iulie 1941. După retragerea din Transilvania a trupelor noastre care eliberaseră circa o treime a teritoriului, ajungând până la marginea Sibiului, lângă Sighişoara şi la vest de Topliţa, a urmat apărarea Carpaţilor. încercarea de la Flămânda, după un succes iniţial, n-avusese urmare, deoarece trupele, comandate de generalul Averescu, trebuiscră să fie trimise în Transilvania unde presiunea germană devenise puternică. Pe Carpaţi am rezistat mai bine de o lună, încercările inamicului de a trece munţii fiind respinse. în special ne-a bucurat respingerea lui pe 66

Valea Jiului, unde sublocotenentul Pătrăşcoiu a capturat o baterie întreagă de tunuri germane şi câteva sute de prizonieri, şi când oraşul Târgu Jiu a rezistat cu bărbăţie fiind apărat nu numai de puţinii soldaţi rezervişti din garnizoană, dar şi de bătrâni, de liceeni şi de fete, între acestea din urmă fiind şi Ecaterina Teodoroiu. Atacaţi apoi de forţe superioare, mult mai bine înarmate, atât în Dobrogea cât şi în munţi, âdăugându-se şi trecerea Dunării-de către inamic, pe la Zimnicea, a trebuit să ne retragem spre răsărit. O mare luptă dată pe Neajlov, la sud-vest de Bucureşti, părea la început că va opri frontul comunicatul nostru militar anunţa chiar o mare victorie şi mulţi prizonieri - şi că va apăra Capitala de ocupaţie. Până la urmă însă furăm înfrânţi - un general român fiind luat prizonier, planul operaţiunii căzu în mâna inamicului - şi trebuirăm să continuăm retragerea spre Şiret. La noi acasă, situaţia era jalnică: fratele meu era bolnav de tifos, iar eu zăceam încă de icter; tata sublocotenent de rezervă, mergând pe 42 de ani şi mobilizat pe loc, îşi făcuse totuşi lada de campanie şi se pregătea să plece în Moldova; mama îngrijindu-ne pe noi, cei doi bolnavi şi văzând pregătirile tatei, era la pământ; o vedeam cum plângea prin colţuri, când credea că nu e observată. Aveam ceva provizii, în vederea vremurilor grele ale ocupaţiei, dar insuficiente; tata strânsese ce bani putuse să procure - se dăduse leafa pe câteva luni înainte 66

şi se împrumutase, împărţind întreaga sumă în optsprezece părţi - fiecare parte într-un plic separat, socotind că războiul nu va dura mai mult de un an şi jumătate, adică optsprezece luni. Cu o zi înainte de a pleca a primit însă ordin scris din partea conducerii Ministerului de externe - unde tata era şeful serviciului arhivelor - să rămâie în Bucureşti, fiind însărcinat cu păstrarea părţii din arhivă care nu fusese evacuată în Moldova, precum şi a tuturor bunurilor imobile şi mobile ale ministerului. Când i-a arătat ordinul, mamei nu i-a venit să creadă mai întâi; apoi a început să plângă de-a binelca; era reacţia la tensiunea nervoasă în care trăise până atunci, cu grija că rămâne singură în teritoriul ocupat cu trei copii încă mici - sora mea avea doar şase ani - şi cu teamă că cel plecat nu se va mai întoarce, cum nu s-au mai întors atâţia din cei plecaţi în Moldova. Aşa sa întâmplat cu o sumă dintre cei refugiaţi şi evacuaţi; între ei a fost şi Grigore Giurescu din Chiojd, văr primar al tatei, care a murit de tifos exantematic; tot în Moldova, în 1917, a murit şi Tomescu, colegul nostru de clasă de la liceul Lazăr şi câţiva dintre cercetaşii evacuaţi acolo. în ziua de 23 noiembrie/6 decembrie, primele detaşamente de germani pătrunseră în Bucureşti. Am văzut, din dosul jaluzelelor trase, trecând pe strada noastră, o patrulă de ulani. Cu c^pii la pas, cu coifurile acoperite cu pânză, cu mantale lungi, cu lancea fixată la 66

scara din stânga şeii; în fund, pe dealul Spirei, ardea Arsenalul. Lumea stătea zăvorâtă prin case şi se temea de armata îmbrăcată cenuşiu („feld-grau") care năpădise oraşul. Bucătării de campanie nemţeşti, erau instalate în curtea Palatului, pe Calea Victoriei; la „Capsa" - hotel, cofetărie, restaurant şi cafenea - se instalaseră bulgarii. Imediat apărură, lipite pe ziduri „ordonanţele" autorităţii de ocupaţie, cu tot felul de măsuri şi restricţii. Trebuisem să predăm, încă în ajunul intrării nemţilor, toate armele: de la revolver şi puşcă de vânătoare până la sabie şi floretă. Au venit apoi la rând: trăsurile, caii, bicicletele, zahărul care depăşea cantitatea de cinci kilograme de familie, gazul lampant, vasele de bucătărie şi cazanele de aramă, clanţele de la uşi, de alamă, precum şi un număr de saltele, cearşafuri, covoare şi blănuri. Mama avea o ladă de zahăr de vreo 25 de kilograme şi vreo trei cutii de câte 5 kilograme fiecare; ne-a declarat că nu dă nici un gram nemţilor. Şi pentru ca să nu cotravie ordonanţele „Komandaturei" -care prevedea, ca şi celelalte ordonanţe, că neîmplinirea dispoziţiilor se va pedepsi cu şase luni închisoare sau 3.000 de lei amendă sau ambele împreună - a hotărât ca să transforme întreaga cantitate, minus cele 5 kilograme permise, în sirop. Şi astfel timp de o zi întreagă s-a procedat la transformarea acelei provizii şi turnarea ei în sticle. La ceaiul de dimineaţă, în loc de zahăr puneam sirop. A ascuns de asemenea tipsiile şi 66

„setul" - pe atunci se spunea „tocul" - de căzănele de dulceaţă, îngropându-le în pivniţă, în pământ. La 24 aprilie 1917, a început rechiziţionarea clopotelor de la biserici - aveau grozavă nevoie de alamă pentru confecţionarea obuzelor - lăsându-sc dc fiecare oraş câte unul; în Capitală au lăsat clopotul cel marc de la Mitropolie, clopotul dăruit de regele Carol I; sunetul lui, grav, se auzea în tot oraşul; ca să-1 tragă, sc rânduiau câte doi, uneori chiar trei călugări, de fiecare parte a dispozitivului, similar celui dc la pompele de incendiu; la fiecare sunet, călugării erau săltaţi alternativ de al pământ. Bucureştii şi judeţul Ilfov sunt impuşi, în mai 1917, la o contribuţie de 86 de milioane lei pentru cheltuielile de administraţie ale teritoriului ocupat; restul ţării ocupate acoperă diferenţa până la 215. Se emite, din ordin, în ianuarie 1917, dc către Banca Generală a Ţării Româneşti - hârtie monedă, bineînţeles, fară acoperire aur; aceasră emisie a atins, până la urmă suma dc 2 miliarde 114 milioane lei şi ne-a rămas în spinare. Erau bancnote dc 1.000, 100, 20 şi 1 leu, dc 50 şi dc 25 dc bani. începe o exploatare sistematică şi fară cruţare a teritoriului; se ia tot ce se poate lua; se lasă locuitorilor ca hrană, numai minimum necesar, spre a-şi ţine zilele. Grânc, vite, petrol, lemn dc construcţie, lână, lapte, peşte, fructe - până şi măceşe, ghindă şi jir - totul se strânge şi se cară în Germania; pe deasupra lădiţelc de câte cinci 66

kilograme de alimente pe care fiecare soldat avea dreptul să le trimită săptămânal acasă. în legătură cu aceste lădiţc merită să povestesc un detaliu care este însă caracteristic pentru lipsa de alimente din Germania în 1917. în iarna ce a urmat ocupaţiei Bucureştilor, s-au dat în cuartir soldaţi nemţi în casele orăşenilor. La noi s-a nimerit să fie un bavarez de vreo 40-45 dc ani, cu cizme scurte şi pufăind mereu din nişte trabucc puturoase; altfel om liniştit, cu nevastă şi copii acasă. într-o zi, văzând că se aduce la masă mămăligă - avea odaie, în atenanse, aproape de bucătărie - a întrebat: „Cc-i asta". I-am răspuns „polcnta" şi i-am explicat că sc prepară din faină dc porumb sau cucuruz. La care mi-a replicat: „La noi, porumb mănâncă numai porcii". Am adăogat: „nu mâncăm numai noi, dar şi italieni, şi sârbii şi ungurii". Peste vreo trei luni, pe când îşi încărca o lădiţă dc trimis în Germania, observ că erau şi două kilograme dc mălai.^Nu m-am putut abţine şi i-am spus: „Văd că acuma, în Germania, mănâncă faină dc porumb nu numai porcii, dar şi oamenii". Nu s-a supărat, mi-a spus doar amărât: „Es ist schreklich" adică „lipsa e îngrozitoare". în materie de acomodare a nemţilor la obiceiurile pământului citez şi un alt fapt pe care mi l-au relatat oamenii din Chiojd în vara lui 1918 când mă dusesem acolo singur, de la începutul lui iunie, ca să pregătesc clasa a VH-a pe care voiam s-o trec în toamnă, sărind deci 66

un an. îmi spuneau anume că, la început, gradatul neamţ, „underfeld-vvcbcl"-ul care era mai mare peste sat, nu bea ţuică deloc, nici să n-audă dc ca. Cu vremea însă, a început să bea, la început câte puţină, un păhăruţ la masă, apoi din ce în ce mai multă. „Acuma - adăugau ci - a ajuns cel mai mare băutor de ţuică nu numai din sat, dar şi de pe toată valea Bascei; îi plăcea aşa de mult că bea în tot timpul mesei; o amestecă chiar şi cu vin". Acest unterfcldwebel avea în atribuţiile lui strângerea ouălor din sat: fiecare gospodină trebuia să aducă la sediul Komandaturei un număr de ouă pe lună, chiar dacă naveai găini; în cazul acesta din urmă - ce-i drept, foarte rar - cumpăra dc la cele ce aveau şi aducea.1 Tot el îndemna copiii de şcoală să strângă sucul lăptos al plantei numite „laptele cucului" - suc din care se făcea cauciuc - plătindu1 cu preţul de trei Ici sticla de un litru, ceea ce ar putea părea un preţ bun pentru vremea aceea dacă n-aţi şti că spre a umple o sticlă trebuiau mii de asemenea plante. Cum de la o vreme, se înmulţise numărul sticlelor, neamţul a intrat la bănuială şi, punând să se facă analiza uneia dintre ele, a constatat că procentul de „laptele cucului" era redus, restul fiind lapte dc vacă. Aşa încât recolta sucului vegetal lăptos a încetat. Mă duceam în flecare zi, spre seară, la Poşta centrală, din Calea Victoriei, acolo unde acum e Muzeul dc Istoric al ' „Practica" va fi reluată, în mod sistematic şi mult mai dur, de regimul comunist, prin regimul cotelor până când gospodăriile 66

Republici Socialiste România2, spre a citi, bătute la maşină şi lipite pe zidul dinspre „Carul cu berc", comunicatele de război ale aliaţilor. Aceleaşi comunicate francez, englez, rus şi italian - se putea citi şi în ziarele nemţeşti şi ungureşti, în special în Neue Freie Presse din Vicna şi în Pester Lloyd din Budapesta, ziare care erau de vânzare în 1917-1918 la librăria „Alcalay" situată în parterul imobilului din bulevard colţ cu Calea Victoriei, unde a fost până nu de mult, „Librăria Academiei".1 Nu puteai găsi însă aceste comunicate în Bukarest Tageblatt, în varianta românească a acesteia, Gazeta Bucureştilor şi, mai târziu, în Lumina, de tristă amintire, a lui C. Stere. Mareşalul Mackensen, comandantul trupelor dc ocupaţie - şi ca atare, responsabil, în ultimă instanţă, de exploatarea dură a teritoriului ocupat - locuia în casa Meitani, pe strada Brezoianu, în faţa pieţii Valter Mărăcineanu; îl vedeam câteodată trecând spre Şosea, călare, flancat de doi aghiotanţi şi purtând faimoasa căciulă de husar, „împodobită" cu un cap de mort şi cele două ciolane încrucişate. Când bulgarii au pus într-o noapte mâna pe o seamă de manuscrise slave de la Academie şi au vrut să le transporte, împreună cu câteva evanghelicre ferecate în argint, luate de la Muzeul de Antichităţi, peste Dunăre, acest comandant al oştii duşmane, sesizat de reprezentanţii instituţiilor noastre, a făcut totuşi un gest care a impresionat pe bucureştenii: a dat ordin telefonic 66

să fie oprit camionul bulgar - era aproape de Giurgiu - şi întors din drum. Marea majoritate a şcolilor dc stat nu s-a putut deschide în primul semestru; localurile lor erau parte rechiziţionate, parte stricate. Am făcut deci clasa a cincea în primăvară şi la începutul verii, la institutul particular Lolliot, situat pe fosta stradă a Fântânii, numită pe atunci doctor Lueger - după numele primarului filoromân al „Librăria Academiei RPR" a fost deschisă, cu publicitatea Vienei - apoi General Berthelot respectivă, la începutul anilor '50.- după numele şefului misiunii militare franceze la noi'60, în 1916-1918, apoi Popov, €ând, delà finele anilor după Nicolae numele Ceauşescu învăţatului a ordonat fizician rus, în sfârşit astăzi Nuferilor, succesive deşi prin măsuri partea locului pentrun-a fost niciodată vreun 2 Clădireaşivenea lac cu nuferi. în faţa Liceului Sf. Sava şi îngrădirea Academiei trecerea peste drum, eipieziş, faţă unităţi, de Arhiepiscopia Catolică şi Institutelor la alte catedrala Iosif. întemeietorul Librăria Sf. Academiei a fost şi directorul acestui institut, desfiinţată. H. Lolliot, era englez de baştină şi profesor de limba După engleză. decembrie Cu el am 1989, început strada să învăţ limba engleză. un tip pitoresc, şi-a Era recăpătat numele cu de mustăţi Henri- lungi, lăsate în jos, şi umblând cu o umbrelă gri, vara şi iarna. Altfel bun Mathias Berthelot. profesor, cu o bună metodă. La limba română l-am avut pe arhimandritul Scriban, un zdrahon de om, înalt şi voinic, cu voce răsunătoare şi ştiind o sumă dc lucruri! Am aflat de la tata că era dintre adepţii mitropolitului Konon, cel ce va publica un manifest, în timpul ocupaţiei, în 66

favoarea ocupanţilor şi împotriva statului nostru, fapt pentru care atât Konon cât şi Scriban au avut să tragă consecinţele. Câteodată, Scriban se aşeza pe pupitrul unei bănci şi-şi sprijinea piciorul pe scaunul băncii, aşa încât sub antereu şi pantaloni, i se vedeau şireturile de la izmene, ceea ce ne impresiona neplăcut, mai ales prin contrast cu ţinuta foarte îngrijită, de o eleganţă englezească, a lui Lolliot. La limba germană am avut profesor pe Richter, un dascăl dur şi care, în genere, nu iubea pe români; a publicat articole defavorabile nouă. în iulie am dat examen - institutul Lolliot era doar şcoală particulară - examen uşor, ce-i drept, şi am promovat în clasa a şasea reală. Alesesem realul fiindcă, pe atunci, mă gândeam să devin inginer; majoritatea colegilor se îndreptau spre real; o minoritate mergea la modern, iar la clasic - unde se făcea latină multă şi greacă - de-abia dacă se duceau unul sau doi dintr-o serie întreagă. Clasa şasea n-am putut-o face în localul de lângă Cişmigiu, al liceului nostru Gheorghe Lazăr - clădirea era încă ocupată - ci în localul şcolii normale Sfânta Ecatcrina, din coasta Mitropoliei. Am avut aci un coleg nou, pe Iliuţă Carafoli, aromân dc fel, care învăţase până atunci în Macedonia, clasele anterioare facându-le la liceul român din Salonic. Ne-am împrietenit curând; avea deosebite aptitudini pentru matematici, dar şi la celelalte materii 66

era bun. Spre sfârşitul anului, văzând cât timp pierdeam în clasă, ne-am hotărât amândoi să dăm clasa a şaptea particular, în vacanţă. Acasă, urmăream în fiecare seară pe hartă - se puteau procura asemenea hărţi, editate chiar dc nemţi, la librăriile din centru, cum era, de pildă, Alcalay - mersul operaţiunilor militare, pe* baza comunicatelor aliaţilor. Ecoul biruinţelor de la Mărăşti şi Mărăşeşti, ajuns în Bucureşti pe diferite căi -una din ele erau răniţii nemţi, din care o seamă fuseseră instalaţi în spitalele oraşului - avusese un efect înviorător, stenic, asupra populaţiei noastre. Un alt moment de îmbărbătare a fost comemorarea a cinci sute de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân la începutul lui februarie 1918, când profesorul Dimitrie Onciul a rostit la Mitropolie, după slujbă, cuvântul de pomenire. Enumerarea posesiunilor din titlul voievodului: Amlaşul, Făgăraşul, ţinutul dintre Dunăre şi Mare, în momentul acela când Dobrogea era ocupată în întregime, când cea" mai mare parte din restul ţării zăcea sub cizma duşmanului, când eram, după vorba poporului, „cu apa la gură", ne-a dat încredere, ne-a făcut să sperăm în triumful dreptăţii noastre. Au urmat apoi zilele grele ale preliminariilor de la Buftea şi ale tratatului de pace de la Bucureşti, dar şi zilele de îmbărbătare şi bucurie ale Unirii Basarabiei. Prin tratatul de la Bucureşti, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918 de reprezentanţii puterilor centrale şi 66

aceia ai guvernului român prezidat de Alexandru Marghiloman, se prevedea cedarea Dobrogei şi a unei fâşii de teritoriu de-a lungul munţilor, în suprafaţă de 5.600 de kilometri pătraţi, cuprinzând vârfurile dominante; ne impunea de asemenea condiţii economice foarte grele, care făceau din noi aproape nişte robi. Industria, comerţul, finanţele erau supuse controlului german; petrolul intra în mâna lor; şantierele de la Dunăre erau luate cu o chirie ridicolă pe nouăzeci şi nouă de ani; ni se lăsa atât cât să putem munci - pentru alţii. Statul român trebuia să ia asupra sa şi emisiunea de monedă-hârtic, în valoare de 2 miliarde 114 milioane lei, pe care o făcuseră germanii în teritoriul ocupat, bonurile de rechiziţie ale acestora (1 miliard), precum şi despăgubirile pentru pagubele şi stricăciunile aduse persoanelor şi bunurilor (1 miliard 900 de milioane). Dar, din mijlocul durerii şi amărăciunii, răsărea şi geana de lumină a unor vremuri mai bune, începutul realizării statului naţional unitar. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, proclamase, prin glasul lui Acest d^Pt

te autodeterminare a fost o simplă mişcare tactică a regimului bolşevic între 1918al popoarelor din Rusia Lenin, dreptul la autodeterminare „1922 1Armata Roşie a recucerit, ţaristă. Aplicând acest drept, populaţia Basarabiei, în prin românii forţă, republicile formate m absolută, au hotărât care formau majoritatea fostul Imperiu rus. lor Statele prin reprezentanţii aleşi baltice în mod democratic şi întruniţi şi Basarabia au fost „recuperate" 139 în 1940 URSS a fost singura ţară

în „Sfatul Ţării", la Chişinău, unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918). Au fost pentru unire 86 reprezentanţi, contra 3, iar 36 s-au abţinut; aşadar o majoritate de peste două treimi s-a pronunţat în chip hotărât pentru unire. Cu acest prilej, au desfăşurat o vie activitate, Ion Inculeţ, Dr. Daniil Ciugureanu, Pantelimon Halipa, directorul „Cuvântului Moldovenesc", I. Pelivan, Şt. Ciobanu, C. Stere şi I. Buzdugan. în primăvara lui 1918, am trecut prin ceasuri grele atunci când s-a produs ofensiva germană pe frontul de vest, izbutind, în regiunea Montdidier, să facă un intrând considerabil în frontul aliat, la locul de joncţiune între armata franceză şi cea engleză, şi să ameninţe cu separarea acestor două armate, ceea ce ar fi putut avea urmări incalculabile. Din fericire, francezii au putut opri ofensiva şi au asigurat legătura cu armata engleză. I-a ajutat şi împrejurarea că americanii care, în urma torpilării vasului de pasageri „Lusitania" de către un submarin german, declară război, începuseră să debarce în mod masiv trupele în Franţa şi să ocupe o porţiune a frontului Saint-Michiel. Cu diviziile eliberate aici şi cu rezervele de care dispuneau, francezii au stăvilit înaintarea germană la Montdidier. Nici celelalte două ofensive germane care au urmat, realizând intrândurile mult mai mici -urmăream, cu febrilitate, acasă, în fiecare zi, pe hartă, schimbările survenite - n-au dus la nici un 140

rezultat important. La ultima ofensivă germană, pe râul Aisne, oprită de la început, francezii au răspuns printr-o contraofensivă care, odată declanşată, nu s-a mai oprit deloc, ducând la retrageri succesive ale germanilor şi, la 11 noiembrie 1918, la încheierea armistiţiului. Mai înainte încă, în septembrie, se produsese ofensiva aliaţilor în Macedonia, la Dobropolje, având ca urmare prăbuşirea frontului bulgar şi scoaterea Bulgariei din luptă. Urmase dislocarea armatei austro-ungare, la care a contribuit de pe o parte înfrângerea de pe frontul italian, de la Vittorio Veneto, pe de altă parte nemulţumirea profundă şi subalimentarea populaţiei civile, extenuate de un război de peste patru ani, război nepopular şi fără sens. Fac să urmeze, sub raportul situaţiei reale din monarhia austroungară în ultimele luni ale războiului, două rapoarte secrete trimise Vienei, rapoarte aflate de mine îri Arhivele din Viena, cu prilejul cercetărilor din 1966. Primul raport, din 4/17 mai 1918 provine din oraşul Eger: „Aprovizionarea cu carne de vită este insuficientă şi a încetat aproape cu totul. Ultima distribuţie, pentru întreaga lună, a fost de 5.000 de kilograme la 27.000 de locuitori, nerevenind nici 200 de grame de cap. De două luni de zile nu mai este nici carne de viţel, nici de porc... Grăsimi nu se mai pot obţine deloc de luni de zile... Proviziile de faină sunt aşa de mici, încât la mijlocul lui mai se vor termina... Stările acestea de lucruri nu mai pot 141

dura; ne ameninţă catastrofele foametii". Al doilea raport, telefonic, este al guvernatorului din Praga care comunică Vienci că la Brandcis, pe Elba, a avut loc la 14 octombrie, dimineaţa, un miting, de circa 400 de persoane la care a vorbit social-democratul Barizek. După ce a protestat contra exportului de alimente din Boemia, el a spus textual: „Astăzi se va proclama republica liberă cehoslovacă, astăzi pe la orele 11 dimineaţa încetează autorităţile, justiţia şi organele fiscale de a mai fi chezarocrăieşti şi trec în mâna noastră. Banii încetează a mai avea curs şi ţăranii şi cămătarii pot sâ-i pună bine; astăzi ci nu mai au valoare. Austria e în agonie. Ea seamănă unui acoperiş vechi, putred şi găurit, care nu mai poate fi reparat". Puterile germane pierdeau războiul provocat de ele, iar aliaţii vedeau apropiindu-se ziua victoriei. Vedeam şi noi apropiindu-se sfârşitul suferinţelor şi realizarea idealului pentru care luasem armele: eliberarea fraţilor de peste Carpaţi şi înfăptuirea statului naţional unitar. în aceste zile de înfrigurată aşteptare, a căzut pentru familia noastră lovitura de trăsnet: moartea tatei. Fusese bolnav, în 1917, aşa cum am mai arătat mai înainte, cu febră tifoidă - şi eu o dată cu el. Pe alunei bântuia cu furie, în Capitală, această boală, rezultat al poluării apei de băut. Ne îngrijise doctorul Macovei, de fel din Chiojdul Mare, şi profesorul doctor Bardcscu. Dar în timp ce eu am făcut boala în vreo cincisprezece zile, după care a urmat 142

convalescenţa, însoţită de o continuă foame, la tata a durat de trei ori mai mult, cu o complicaţie intestinală. Dar, în sfârşit, până la urmă, a învins boala. în primăvara anului 1918, o dată cu formarea guvernului Marghiloman, Simion Mehedinţi a devenit ministrul Instrucţiunii publice. Cum ţara era împărţită în două, o parte sub ocupaţie, şi cealaltă liberă, a fost nevoie de doi secretari generali, unul la Iaşi, celălalt la Bucureşti. Colegi fiind la Academic şi cunoscându-i capacitatea, Mehedinţi 1-a rugat pe tata să primească a fi secretar general la Bucureşti, în timp ce la Iaşi era D. Cădere. Tata a primit, deşi ştia - sau poate tocmai de aceea - ce grea era situaţia învăţământului în teritoriul ocupat. într-adevăr, clădirile şcolare erau în mare parte ruinate, altele distruse; corpul didactic împuţinat: mulţi învăţători şi profesori muriseră pe front sau de tifos exantematic; mobilierul fusese mai tot distrus - ars ca lemn de foc dc trupele de ocupaţie sau deteriorat; lipseau cărţile - manualele şcolare -şi rechizitele. Lucra la minister de dis-de-dimineaţă până la mie/uI nopţii, cu o scurtă întrerupere de un ceas la prânz. Avea de luptat cu tot felul de greutăţi, unele determinate de lipsurile inevitabile provocate dc război, altele însă de moravurile unei societăţi învăţate cu hatârul, cu protecţia. Caracteristică pentru atmosfera de atunci mi se pare scrisoarea din 19 mai/l iunie 1918 pe care tata o trimite rudei sale prin alianţă - vărului primar al mamei -, 143

inginerului I.S. Ghcorghiu. Iată-i cuprinsul: „Timpul mi-1 absoarbe în întregime onoarea cea nouă de la Instrucţie... Sunt atâtea greutăţi cu care avem să luptăm acum şi dispunem de aşa de puţini oameni pregătiţi, încât mă tem că nu le vom putea birui. Fac totuşi ce pot: lucrez, lucrez cu patimă, ca niciodată în viaţa mea, aşa cum n-am crezut vreodată că voi putea lucra... de la cinci dimineaţa până la miezul nopţii... încerc să stăvilesc abuzurile, să înlătur elementele nconeste ori incapabile, să tai de unde c prea mult ca să dau unde nu ajunge, să infiltrez în mintea dascălului dc toate treptele că încercăm să facem dreptate şi administraţie cinstită. Sarcina este covârşitoare; am tot mai mult impresia că nu voi putca-o birui. Sunt strivit între apucăturile unei administraţii neobişnuite cu controlul şi ale unei lumi politice nărăvaşe şi abuzive, care n-a cunoscut împotrivire. Rezist încă şi sper. Cât timp, se va vedea în curând". într-adevăr, munca extenuantă dc la minister n-a rămas fără urmări. Când tata a venit, pentru câteva zile la Chiojd, în august 1918, m-am speriat de felul în care arăta: palid, slab, tras la faţă. Şi-a revenit după câteva zile - nici o săptămână - în liniştea, aerul curat şi odihna de la ţară, dar munca a reînceput în acelaşi ritm, după aceea la Bucureşti. Când a izbucnit epidemia dc gripă spaniolă, în toamnă, epidemie care a făcut mai multe victime - 20 de milioane - decât întreg războiul prim mondial, tata s-a 144

îmbolnăvit printre primii, făcând şi complicaţia obişnuită a acelei gripe: broneho-pneumonie. Nu existau pe atunci nici sulfamide, nici cu atât mai puţin, penicilina şi streptomicina. Cu toate îngrijirile date, cu toate că i s-au administrat medicamente obişnuite şi oxigen, organismul n-a putu rezista. în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1918, tata s-a stins. Cu două zile mai înainte, mama ne trimisese, pe mine şi pe fratele meu Horia, la biserică: „Rugaţi-vă copii, lui Dumnezeu, să scape tata". M-am rugat cu toată puterea sufletului, cum nu mă rugasem niciodată; s-a rugat şi Horia; n-a slujit la nimic. Când l-am văzut, îndată după moarte, cu faţa destinsă, după chinul agoniei - parcă surâdea - mi-am spus că imaginea pe care şi-o fac oamenii despre Dumnezeu drept, milostiv şi îndurător, e o pură construcţie subiectivă, că, în realitate, dacă există o forţă superioară care conduce lumea, acea forţă e oarbă, nu ţine seama nici de dreptate, nici de criteriile noastre pământeşti. Căci cum altfel să explic dispariţia, la 43 de ani, a unui om care era un excelent soţ şi tată, un remarcabil om de ştiinţă şi un patriot, un iubitor de ţară şi de neam? Care era logica şi etica acestei dispariţii? Mormântul e la cimitirul Bellu; l-am dus acolo într-o după-amiază tristă,de octombrie, pe ploaie şi vânt. Au simţit atunci toţi cei care-1 cunoscuseră că a căzut unul

145

din fiii cei mai aleşi ai neamului, unul din cei care i-au sporit ştiinţa, prestigiul şi omenia. Au urmat zilele eliberării, zile de bucurie pentru întreaga naţie. Se auzea în Bucureşti că trupele generalului Franchet d'Esperey, comandantul frontului din Macedonia, sosesc la Dunăre şi că vor sili armata lui Mackcnsen să evacueze teritoriul ocupat. Nemţii începuseră preparativele de plecare. Patrule înarmate străbăteau oraşul - căci oamenii începuseră să se mişte, iar pe la margini erau atacate depozitele de alimente şi diferite produse ale Komandaturci -; la Cercul Militar, pe terasă, fuseseră instalate două mitraliere. M-am întâlnit, Fiind îmbrăcat în uniformă dc licean - eram acum într-a opta, corespunzând clasei a douăsprezecea de astăzi - cu o asemenea patrulă, la intersecţia Căii Victoriei cu strada Doctor Leugcr - azi Nuferilor; cu mine mai erau câţiva colegi de clasă. Soldaţi germani, mai toţi bătrâni, erau nervoşi şi ţineau puştile în mâini, ţeava îndreptată spre pământ. S-au uitat la noi - ce li s-o fi părut - şi ne-au spus: „Pass auf, pass auf', ceea ce s-ar traduce prin „Fiţi cuviincioşi, fiţi cuviincioşi". Au plecat apoi repede spre gară, uitându-se de vreo două ori îndărăt; era evident că se temeau să nu fie atacaţi. Nu s-a ajuns la ciocniri între populaţie şi armata germană în retragere din Bucureşti; depozitele îneg au fost devastate şi mahalalele s-au umplut de fel de fel de lucruri. La Chiojd a avut loc o 146

reacţie similară: îndată ce a plecat unterfelwebel-ul, lumea a distrus instalaţia de marmeladă pe care o înfiinţaseră nemţii în sat, şi baia. Era mai bine să le fi păstrat, dar ele ajunseseră să simbolizeze cei doi ani de ocupaţie, cu rechiziţiilc, vexaţiile şi umilinţele lor, aşa încât gestul oamenilor a fost explicabil. Eram încă sub profunda impresie produsă dc moartea tatei, când a avut loc defilarea armatei române şi a detaşamentelor aliate pe Calea Victoriei. M-am dus s-o văd şi pentru un ceas am uitat de nenorocirea ce se abătuse asupra familiei noastre. Eram pe trotuar, în dreptul hotelului Frascati; lângă mine privea un maior francez, înalt, blond cu patru trese la chipiu. Treceau ostaşii noştri, purtând căşti franceze, treceau în pas de defilare, şi lumea era fericită, nebună dc bucurie: uralele şi aplauzele nu mai conteneau; li se zvârleau flori. Au făcut impresie şi detaşamentele aliate: englezii, cu căştile lor rotunde, cu boruri late, francezii în uniformele lor albăstrui, cu poalele mantăii răsfrânte şi prinse în nasturi, şi mai ales sencgalczii: înalţi, voinici, negri ca tăciunele şi arătându-şi dinţi albi - parcă şi mai albi, prin contrast, când râdeau. Când m-am întors acasă, mama plângea. Se ducea în Fiecare zi la cimitir; era frântă sufleteşte. Eu m-am ocupat de formele trebuitoare pentru pensie; am avut sprijinul 147

prietenilor şi cunoscuţilor tatei; ni s-a acordat, mamei şi nouă, celor trei copii - eram toţi minori, pensia maximă prevăzută de lege: 750 de lei lunar, deoarece tata murise aşa cum se specifica în actul dc pensie - „în timpul şi din cauza serviciului". Dacă ar fi fost lei aur, aşa cum erau în timpul când sc alcătuise legea pensiilor, această sumă era suficientă pentru un trai decent; din nefericire, în mai puţin de doi ani, ca n-a mai ajuns nici pentru mâncare. * Dc ce s-a devalorizat leul atât de repede şi în proporţii aşa de mari? înainte de război, leul nostru era una din monedele cele mai tari din Europa. Pe piaţa Zurich el cota un franc şi cinci centime elveţiene, era deci superior francului elveţian. Pricina acestei situaţii excepţionale: cererea de grâu românesc pc piaţa occidentală, întrucât grâul nostru era mai bogat în gluten, deci mai hrănitor decât alte soiuri de grâu. Cum de s-a ajuns aşadar la prăbuşirea acestei monede tari, care potrivit legii de stabilizare din 1929 - lege ratificând de fapt o situaţie de mult existentă - ajunsese să nu mai reprezinte decât circa a treizecea parte din leul aur al perioadei antebelice? Cauzele sunt multiple. în primul rând au fost efectele războiului. Războiul însemna în general uriaşe cheltuieli militare - armament şi muniţii în primul rând - dar şi 148

echipament, iar pentru noi care n-aveam fabrici dc armament, aceste cheltuieli erau şi mai mari deoarece trebuia să importăm. In previziunea acestei cheltuieli şi pentru înzestrarea noilor regimente formate în perioada neutralităţii armate, se lansase, în prima parte a anului 1916, un împrumut intern, împrumutul Naţional. El a însemnat un succes financiar şi moral, fiind acoperit, la cursul totuşi ridicat de 96 suta, foarte repede. Cetăţenii şi instituţiile subscriau ştiind că e vorba de realizarea Idealului naţional, adică de realizarea Statului unitar românesc. Toată familia noastră a subscris, noi copiii cu câte un bon de o mie de lei - totalitatea economiilor noastre -, iar părinţii dublu. Totuşi împrumutul n-a fost de ajuns. După retragerea în Moldova, încasările statului au scăzut vertical, aşa încât chiar pentru cheltuielile curente a trebuit să se pună în funcţie tipografia Băncii Naţionale, adică să se emită monedă - hârtie nouă. Aceasta de fapt nu mai avea acoperire în aur, deoarece de pe o parte stocul nostru de aur fusese evacuat la Moscova, de teamă ca în cazul unei ofensive reuşite a germanilor să nu ajungă în mâinile acestora, pe de altă parte nu aveam posibilitatea să achiziţionăm cantităţi de metal preţios, tocmai din cauza războiului. A doua pricină a devalorizării a fost marea cantitate dc hârtie-monedă emisă, din ordinul ocupaţilor, în teritoriul ocupat, de către Banca Generală a Ţării Româneşti, filiala de fapt a băncii 86

Diskonto-Gesellschaft din Berlin. Toată această emisiune, în valoare de 2 miliarde 114 milioane lei fără nici un fel de acoperire în aur, a rămas în sarcina noastră, deoarece Germania, învinsă şi trebuind să plătească mari despăgubiri de război aliaţilor din vest, adică francezilor şi englezilor, n-a mai fost în stare să ne despăgubească. A trebuit apoi, potrivit tratatelor de pace, să luăm asupra noastră şi totalul reparaţiilor datorate supuşilor aliaţi de pe teritoriul, acuma mărit, al ţării noastre, acesta constituind a treia pricină de devalorizare. S-a adăugat un an agricol deficitar, anul 1919, când din cauza lipsei de seminţe şi de vite - luate de ocupanţi - şi a consecinţelor de tot felul de exproprierii, recolta a fost slabă, fiind obligaţi să importăm cereale pentru hrană, din America şi alte ţări. Atunci, în 1919, s-a mâncat iarăşi mămăligă de mei - aşa cum au mâncat strămoşii noştri timp de milenii până a nu se introduce porumbul - mămăligă care e foarte asemănătoare celei de porumb, doar că are un aspect sticlos, din cauza cojii bobului de mei, dar şi un gust ceva mai puţin savuros, germenul meiului neavând atâta ulei ca germenul porumbului. Am constatat-o personal, trebuind în vara acelui an 1919, la Chiojd, să facem mămăligă din faină dc mei. în sfârşit, o ultimă pricină a devalorizării a fost schimbul coroanelor şi al rublelor. în urma realizării statului unitar naţional, rămăseseră pe teritoriul Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei cantităţi 86

însemnate dc coroane-hârtie, fosta monedă a monarhiei austro-ungare. De asemenea, în Basarabia, ruble, fosta monedă ţaristă. A trebuit ca atât coroanele cât şi rublele să fie schimbate în Ici, pentru a se realiza unificarea monetară. Schimbul s-a făcut la cursul două coroane un leu; de asemenea, două ruble un leu, deşi, în realitate, ambele valorau mai puţin. Va fi fost desigur gândul ca posesori acestor coroane şi ruble, acum cetăţeni români şi, în mare majoritate, români să nu piardă prea mult în urma deprecierii fostelor monede. Din păcate însă, nu s-a păstrat în mod strict secretul asupra cursului schimbului şi asupra datei şi de acest fapt au profitat o scamă de speculanţi -bancheri, oameni de afaceri, şi, după zvonurile ce au circulat, chiar unii oameni politici - care au introdus în ţară, în ultimele săptămâni înaintea operaţiunii schimbului, cantităţi mari de coroane şi ruble, realizând câştiguri extraordinare. Toate aceste pricini la un loc - şi n-am adăugat refacerea reţelei feroviare - au făcut ca inflaţia să crească în proporţii nemaiîntâlnite şi ca valoarea leului să scadă în aceeaşi proporţie. Au avut de suferit, de pe urma acestui fapt, toţi cei cu venituri fixe, adică funcţionarii şi pensionarii, precum şi cei ce aveau economii sub formă de hârtie-monedă sau de rentă de stat. Fiind student, am vândut în 1922 bonul ce subscrisesem la împrumutul Naţional în 1916 şi am luat pe el 550 de lei hârtie. 86

Plătisem 960 de lei aur, aşa încât paguba a fost de circa 30.417 de lei hârtie. Şi salariile şi pensiile au fost sporite succesiv, dau n-au mai putut ajunge niciodată, nu la nivelul din 1915, dar nici măcar la unul apropiat. Chiar în timpul bolii tatii, mă hotărâsem să-i spun că nu voi mai face ingineria, ci că voi urma istoria. Mă temeam însă să nu-i fac impresie de nehotărât, deşi acum îmi dau seama, ştirea i-ar fi produs cea mai mare bucurie. Fapt e că am tot ezitat, am amânat de pe o zi pe alta, până când a fost prea târziu. Şi azi îmi pare nespus de rău că n-am apucat să-i spun hotărârea mea. Dar această schimbare implica şi o schimbare în pregătirea mea. Făcusem realul şi n-am regretat-o niciodată, deoarece matematica îţi inculcă un mod de judecată logic, riguros, raţionamente stricte. Dar, în calitate de viitor istoric, trebuia să am cunoştinţe mai ample de latină, să ştiu greceşte şi măcar o limbă slavă. M-am hotărât deci să trec de la real la modern şi să învăţ greaca veche şi modernă. Ştiam că la Universitate se face, la catedra de istorie veche, profesor fiind Vasile Pârvan, un curs de introducere un în limba greacă de către asistentul Papazolu. M-am dus deci la profesorul Pârvan, care fusese prieten cu tata şi coleg la Academie, ca să-1 rog -nu-1 mai văzusem până atunci - să-mi dea voie să asist la acest curs de greacă. M-a primit numaidecât, mi-a vorbit îndelung şi cu multă căldură de tata şi m-a autorizat să urmez cursul. 86

Autorizaţia era necesară deoarece eram încă în liceu; am şi venit, câteva luni, la facultate, îmbrăcat în uniforma dc licean. După câteva zile, am asistat la lecţia de deschidere a cursului lui Pârvan, prima lecţie după războiul pentru întregirea neamului nostru. Sala a patra a vechii Facultăţi de Filozofie şi Literatură era plină. în primul şi al doilea rând de bănci stăteau, îmbrăcaţi în negru, părinţii studenţilor căzuţi pe câmpul de luptă. Căci lecţia inaugurată a magistrului - aşa i s-a spus şi aşa i-am spus profesorului nostru iubit -era închinată amintirii lor, fiind intitulată „Au căzut pentru libertate" şi având ca motto expresia veche greacă: „Panta nenikikamen", adică „Toate le-am învins". A intrat magistrul, purtând haina neagră severă -de pastor protestant parcă - închisă până la gulerul înalt, ne-a privit cu ochii lui sfredelitori - îmi găsisem un loc la marginea dinspre bulevard a băncii a patra - şi s-a îndreptat spre catedră. în sală s-a aşternut liniştea. întreaga lecţie a fost de un zguduitor patriotism, un adevărat imn închinat ţării şi celor ce s-au jertfit pentru ea. Aud şi acum cuvintele prin care a încheiat: „Cu anii lor cei tineri, au înmulţit anii nesfârşiţi ai patriei. Somn blând, copiii mei, somn lin". Şi am văzut atunci lumea plângând, nu numai părinţii celor căzuţi, dar şi mulţi dintre cei dc faţă. Cu greu m-am stăpânit să nu plâng şi eu. Şi mă gândeam şi la durerea mea şi a familiei 86

noastre, dar şi la durerea lui Pârvan însuşi, care-şi pierduse, în timpul refugiului, şi soţia şi copilul. Am aflat, numai din gazete, despre marele act al Unirii, din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. în alte împrejurări, poate că aş' fi încercat, cu toată greutatea comunicaţiilor din acel moment şi a stării de tranziţie de la stăpânirea ungurească la cea românească, cu armata noastră înaintând în Transilvania, să ajung dacă nu la Alba Iulia, dar măcar până aproape. Dar lovitura ce se abătuse asupra casei noastre, prin moartea tatei, cu toate urmările ei, starea în care se găsea mama şi cu însumi, au făcut ca să consider un asemenea drum ca o imposibilitate. A trebuit deci să mă mulţumesc numai cu ceea ce scriau ziarele asupra actului Unirii. în „Universul" din 1 decembrie 1918, stil nou, se publica apelul, dat din Arad, prin care se convoca lumea la Alba-Iulia, iar la 6 decembrie o dare de seamă rezumată în care se arată că numărul participanţilor la Marea Adunare a fost de „peste 150.000 de oameni. în următorul număr, din 7 decembrie, o dare se seamă amplă, arătând cuvintele ţinute şi entuziasmul zguduitor al mulţimii. în ce priveşte Unirea Bucovinei, „Universul" a publicat, la 2 decembrie st.n., hotărârea luată la Cernăuţi; cu o zi înainte, apăruse tot în „Universul" telegrama omagială trimisă de Iancu Flondor, preşedintele Adunării,

86

către ministrul plenipotenţiar al Fundaţiei, contele de Saint Aulaire. Am început, îndată după audierea lecţiei de deschidere a lui Vasile Pârvan, să pregătesc examenul de clasa a opta modernă. Trebuia să dau în prealabil diferenţa de clasele a cincea, a şasea şi a şaptea modernă, să cunosc deci bine textele autorilor clasici, să le traduc şi să învăţ şi scandarea. M-am aşezat pe lucru, începând cu Eneida lui Virgiliu, continuând cu Titu Liviu, Salustiu, Ovidiu, Tacit şi terminând cu Odele lui Horaţiu. Din Eneida pregătisem o mie de versuri, ceea ce era foarte mult, dat fiind că marea majoritate a candidaţilor - unii oameni în toată firea, alţii îmbrăcaţi încă în uniforma militară pregătiseră o sută, maximum o sută cincizeci de versuri. Mi-aduc aminte că unul din candidaţi - un vlăjgan căruia numai de carte nu-i ardea - m-a ameninţat că dacă spun exact cât am pregătit, „îmi arată el", o s-o pat rău. Nu mam intimidat şi i-am spus examinatorului - era profesorul Angliei Marinescu, poreclit de elevii lui, „Graecorum et Romanorum", profesor destoinic, ştiind multă carte - cifra exactă. M-a întrebat surprins: „Adevărat, ai pregătit atât? - era învăţat cu cota obişniută, mult mai mică - şi când am confirmat, m-a pus să citesc şi să traduc la întâmplare, din cele o mie de versuri, în două locuri. Mi-a dat zece şi vlăjganul n-a mai insistat. Examenul de clasa a opta modernă l-am făcut fară greutate - la 86

matematici am rezolvat problema „stanţe pcde" la tablă, tară nici un cuvânt, spre mirarea profesorului - aşa încât în toamna lui 1919 m-am putut înscrie la Facultatea de Filozofie şi Litere, secţia istorie şi geografie. Tot în 1919 am publicat şi primul meu articol, o recenzie critică a studiului profesorului de drept roman Ştefan Longinescu, despre „Aşezământul şi legătura lui Mihai Viteazul". Cunoşteam bine problema: tata făcuse în 1915 o comunicare la Academia Română, secţia istorică, şi arătase adevăratul caracter al acestui aşezământ care n-a însemnat nici introducerea rumâniei în Ţara Românească, aşa cum crezuseră unii, nici consfinţirea ei, cum crezuseră alţii, ci numai interzicerea pentru stăpânii de rumâni de a revendica pe aceia dintre ei care, cu prilejul expediţiei lui Sinan Paşa, din 1595, îşi părăsiseră aşezările şi se stabiliseră în altă parte, pe moşiile altor stăpâni. Argumentarea era peremptorie. Longinescu, nespecialist în probleme de istorie socială românească, publicase în cursul lui 1918 studiul său în care susţinea că aşezământul lui Mihai Viteazul e tot una cu tratatul încheiat în mai 1595 la Alba Iulia între delegaţia de boieri reprezentând pe domnul muntean şi principele Sigismund Bâthory. El nu observase însă că, în realitate, clauza din tratatul de la Alba Iulia e tocmai contrară Aşezământului deoarece ea prevede că rumânii care vor fugi de pe moşiile stăpânilor lor să fie aduşi îndărăt. Am făcut deci o recenzie critică 90

arătând care e realitatea, şi am încheiat spunând că aştept volumul al doilea, anunţat, al studiului profesorului Longinescu. Am dat recenzia directorului „Convorbirilor Literare", profesorului Mehedinţi, care a publicat-o în revista ce o conducea. Recenzia a provocat vâlvă atât la Facultatea de Drept cât şi la cea de Litere. Mihail Seulescu, profesorul de Finanţe de la Drept, a relevat-o arătând că am dreptate. Longinescu, iritat, i-a reproşat lui Mehedinţi că a publicat recenzia unui elev de liceu, la care a primit răspunsul că nu s-apus în discuţie autorul recenziei, nici vârsta lui, ci cuprinsul şi argumentarea ei. In „Curierul judiciar" a apărut un răspuns al lui Longinescu, în care, necitându-mi numele, a încercat să-şi susţină punctul de vedere. I-am replicat, tot în „Convorbiri Literare" şi cu aceasta polemica s-a închis, iar voiumul al doilea n-a mai apărut niciodată. Ion I.C. Brătianu, îndată după realizarea statului naţional unitar, adică în 1919, se gândea să mute capitala ţării din Bucureşti, în sudul Transilvaniei şi anume în regiunea Făgăraşului care oferea multe avan-tagii: era în centrul ţării, lângă un râu însemnat, Oltul, mai mare decât Dâmboviţa, avea drept fundal munţii Făgăraşului atât de frumoşi, cu şirul de pâraie limpezi care izvorăsc din coasta lor; se adaogă clima, ceva mai puţin excesivă decât a Bucureştilor. Ideea surâdea multora, în special tineretului; s-a publicat şi o lucrare, a unui inginer - nu-mi amintesc 90

numele - care pleda această mutare a capitalei. Ion I.C. Brătianu avea o slăbiciune pentru munţii Făgăraşului care mărgineau spre miază-noapte locurile natale ale familiei sale; însoţit de Gheorghe Kirileanu - moş Ghiţă, cum îi spuneau toţi cei apropiaţi - a străbătut călare aceşti munţi, plecând de la Cumpăna, trecând pe lângă vârful Negoiu şi ajungând dincolo, în câmpia Oltului. Ideea mutării capitalei a întâmpinat însă şi o opoziţie acerbă din partea economiştilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, fratele lui Ion. Ei argumentau că o asemenea mutare va aduce decăderea Bucureştilor în care s-a investit atâta capital; că imobilele - case şi terenuri - se vor deprecia. Mai invocau şi un alt argument, de alt ordin: că nu trebuie întreruptă o tradiţie veche de aproape o jumătate de mileniu, de când capitala se fixase aci, pe malurile Dâmboviţei. Până la urmă au biruit economiştii şi s-a renunţat la ideea mutării capitalei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii care au mutat capitala dc Ia Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului anatolian, şi brazilienii care, în locul lui Rio de Janeiro, au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării. La fel şi sovieticii care au părăsit Petrogradul, fost până la primul război mondial Petersburg, ctitoria lui Petru cel Mare, pentru a reveni la Moscova marilor cnezi şi ţari de odinioară.

90

Ion I.C. Brătianu a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Măria Moruzi, fosta soţie a lui Alexandru Cuza, fiul lui Cuza Vodă; rămasă văduvă foarte de timpuriu - fiul lui Cuza, suferind, murise chiar în timpul călătoriei de nuntă, la Madrid - ea a cunoscut pe tânărul şi înfaţişătorul inginer care era Ion I.C. Brătianu, pe când acesta lucra la construcţia căii ferate Bacău-Piatra Neamţ; din această legătură, legalizată sub injoncţiunea fratelui Măriei Moruzi, ofiţer de carieră, s-a născut, în 1898 Gheorghe Brătianu. Acesta, crescut de maică-sa la Iaşi, nu 1-a întâlnit însă pe tatăl său decât după vreo zece ani, cu prilejul atentatului îndreptat împotriva acestuia din urmă, când Ion I.C. Brătianu, rănit de glonţul atentatorului, a cerut să-şi vadă fiul. Gheorghe Brătianu a venit întradevăr, dar primele cuvinte pe care le-a adresat tatălui său au fost, în limba franceză: „Quc me voulez vous, Monsieur?" („Ce doriţi de la mine, domnule?"). Mai pe urmă, relaţiile dintre tată şi fiu s-au strâns; în vara lui 1916, înainte de intrarea noastră în război pentru întregirea statului naţional, au făcut împreună o călătorie cu automobilul în timpul căreia au discutat istoric românească. Gheorghe Brătianu şi-a exprimat admiraţia sa faţă de Ştefan cel Mare; tatăl său i-a spus că pentru el mai mare însemnătate are Mihai Viteazul deoarece el a realizat unirea celor trei ţări româneşti. Ştiu de această conversaţie de la însuşi Gheorghe Brătianu care mi-a 90

povestit-o la câtva timp după începutul acţiunii sale politice, spre finele lui 1931. Tot el mi-a arătat mai târziu, după ce s-a mutat în Bucureşti - a stat mai întâi cu chirie în casele profesorului Radu Perianu din cartierul Cotroceni, apoi în casele proprii, cumpărate, pe strada Popa Chiţu în apropierea actualei străzi Galaţi1 - serviciul de ceai, de argint, cu iniţialele lui Vodă Cuza, serviciu ajuns, prin căsătoria mamei sale cu fiul acestuia din urmă, în posesiunea lui. A doua soţie a lui Ion I.C. Brătianu a fost Eliza, născută Ştirbei, căsătorită prima dată cu Alexandru Marghiloman, fruntaşul conservator, viitorul prim-ministru din 1918. Nu era ceea ce se cheamă o femeie frumoasă; avea însă o remarcabilă inteligenţă şi o cultură deosebită; vorbea foarte bine nu numai franceza, dar şi engleza. Ţinea la ţară, dar în ipostaza ei de urmaşă de domnitor şi de soţie 1

Azi Lascăr Catargiu. de prim-ministru. Am cunoscut-o în două împrejurări. Prima dată în 1927, când m-a îndemnat să dau o lecţie în limba engleză a studiului despre Nicolae Milescu, studiu publicat în Memoriile Secţiei Istorice ale Academiei, în care apăram cu dovezi pe Milescu de acuzarea de plagiat, formulată mai întâi cu rezerve de cercetătorul englez John Baddeley, apoi fără rezerve de P.P. Panaitescu; mi-a propus chiar să facă ea traducerea acestui studiu. I-am mulţumit, evident, dar am amânat pentru mai târziu 90

realizarea acestei sugestii; probabil a supărat-o faptul. A doua oară, a fost la finele lui 1929. După moartea lui Ion I.C. Brătianu, întâmplată cu doi ani mai înainte, se hotărâse înfiinţarea Aşezământului cultural Ion I.C. Brătianu, similar aceluia privind pe părintele său şi care urma să cerceteze, sub raportul istoric, perioada contemporană, adică acea cuprinsă între 1889 - moartea lui Ion C. Brătianu - şi 1927, moartea fiului acestuia, Ion I.C. Brătianu. Cum eram directorul primului aşezământ, mi s-a încredinţat şi conducerea celui de al doilea. La acest al doilea aşezământ am publicat volumul privind Unirea Basarabiei, alcătuit de profesorul universitar şi membru activ al Academiei, Ştefan Ciobanu şi volumul Unirea Bucovinei, alcătuit de profesorul universitar şi membru activ al Academiei, Ion (Iancu) Nistor, ambii martori oculari şi părtaşi ai evenimentelor istorice respective. Volumele cuprindeau câte un studiu şi documentele esenţiale referitoare la evenimentele care şi-au găsit încununarea la 27 martie/9 aprilie (Unirea Basarabiei) şi 15/28 noiembrie 1918 (Unirea Bucovinei). Aşteptam apoi - dar aşteptarea a fost zadarnică manuscrisul lui Al. Lapedatu, şi el profesor universitar şi membru al Academiei, cu care mă înţelesesem să scrie Unirea Transilvaniei. Eliza Brătianu voia însă ca la conducerea „Aşezămân-lului Ion I.C. Brătianu" să fie un protejat al ei, anume George Fotino, bărbat chipeş care se 90

întorsese, nu de mult, de la Paris unde îşi trecuse doctoratul în drept cu o teză privind istoria vechiului drept românesc şi care - mi s-a spus - funcţionase scurtă vreme ca secretar al soţului ei. M-am trezit deci într-o zi cu ştirea că Fotino a fost numit directorul Aşezământului celui de al doilea pe care îl condusesem, împreună cu primul, până atunci. Am scris imediat, în aceeaşi zi, o scrisoare preşedintelui consiliului celor două aşezăminte, adică lui Vintilă Brătianu, în care îi arătam că numirea lui Fotino înseamnă implicit dezavuarea felului în care am condus eu Aşezământul Ion I.C. Brătianu - deci şi a publicaţiilor respective - şi că, în consecinţă, îmi dau, prin această scrisoare însăşi, demisia din conducerea ambelor aşezăminte. Căci nu puteam să mai rămân director al Aşezământului Ion I.C. Brătianu câtă vreme mi se dădea un vot de blam la celălalt aşezământ. Vintilă Brătianu mia răspuns imediat că nici vorbă nu poate fi de plecarea mea şi de numirea lui Fotino, dc care dealtfel nu luase cunoştinţă. Aşa încât am rămas mai departe directorul ambelor aşezăminte, iar George Fotino a fost numit director al Bibliotecii -atunci înfiinţate ca instituţie separată - bibliotecă avându-şi sediul chiar în locuinţa lui Ion I.C. Brătianu, unde s-a amenajat, în acelaşi timp, şi locuinţa noului director. Eliza Brătianu este cea care a scris, cu mâna ei, exemplarele tratatului de alianţă din 4/17 august 1916, 90

prin care ne angajam să intrăm în război, de partea Antantei, până cel mai târziu 15/28 august acelaşi an, adică cel mai târziu în unsprezece zile. Ionel Brătianu, care voia să se păstreze în mod absolut secretul asupra tratatului, aşa cum se păstrase şi asupra convenţiei din septembrie 1914, nu a vrut să utilizeze serviciile vreunei dactilografe a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, deoarece nu era sigur de discreţia ei, şi a apelat în consecinţă la soţia sa, în care avea desăvârşită încredere. Eliza Brătianu nu s-a putut înţelege cu primul ei soţ care punea mult preţ pe formă, sub toate raporturile, atât de mult încât putea să exaspereze pe cei din jur. Era singurul om care îşi despărţea părul cu cărare nu numai în faţă, spre frunte, şi în creştetul capului, dar şi în spate, spre ceafa. îmbrăcat impecabil, cu haine de cea mai bună calitate - rufaria şi-o spăla şi călca la Londra - călătorea întotdeauna însoţit de un fecior („mon valet de pied"). Lam văzut într-o dimineaţă, în toamnă târzie a lui 1919, pe Calea Victoriei, în dreptul Teatrului Naţional, mergând spre bulevard. înalt, voinic, cu un început de favoriţi, tăiaţi oblic şi tunşi scurt, păşea măsurat, nici prea repede, nici prea încet; făcea impresia unui om sigur de sine; atunci am observat şi extremitatea de jos a frezei dinspre ceafa, de care auzisem vorbindu-se. Avea o frumoasă aşezare în marginea de est a Buzăului, în mijlocul unui parc - se vedea din tren - şi un grajd renumit de cai de 90

curse. Cafeaua o bea, înmulţită cu rom; de aici a şi rămas denumirea de „Marghiloman" pentru o asemenea cafea, după cum tortului de şocolată, vârstat cu cremă verde de fistic, i se spunea „Take Ionescu", ca şi gulerului scrobit cu colţuri larg răsfrânte. Când s-a despărţit de Alexandru Marghiloman, Eliza soţia sa, a avut un cuvânt dur de caracterizare: „Chez cet homme tout est faux, sauf rargenterie" („La acest om, totul e fals, afară de argintărie"). Cuvânt exagerat totuşi, deoarece avea şi însuşiri. Era un bun debater parlamentar, vorbea cu pricepere, fară să aibă talentul, însă, al lui Take Ionescu („Gură de aur") sau al lui Titu Maiorescu. A fost criticat, uneori cu înverşunare, pentru faptul că a fost format guvernul din 1918 care a semnat tratatul de la Bucureşti. Trebuie să recunoaştem însă acum, în perspectivă istorică şi privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat atunci un rol de sacrificiu. Normal ar fi fost ca acela sub care s-a purtat războiul, adică Ion I.C. Brătianu, şi s-a ajuns în situaţia din 1918, acela să încheie şi tratatul de pace. Dar Ionel Brătianu s-a dat deoparte, după cum s-a dat şi generalul Averescu, sub care s-au semnat totuşi preliminariile de la Buftea, care cuprindeau condiţiile principale ce urmau să fie incluse în tratat. Ce era de făcut? Trebuia să se găsească cineva care să ia asupra-şi sarcina ingrată de a iscăli tratatul, astfel expunându-ne, în noua situaţie 90

creată, în urma păcii de la Brest Litovsk şi a înaintării trupelor germano-austro-ungare în Ucraina de sud, să vedem Moldova ocupată de duşmanii care ne strângeau din toate părţile. A facut-o Marghiloman, cu preţul sacrificării viitoarei sale cariere politice. Sunt asemenea momente în viaţa unei naţiuni, nu numai la noi, dar în general, în mai toate statele, când cineva trebuie să tragă, sub raportul politic, concluziile, căutând să scape ce se mai poate scăpa sau căutând să păstreze, pentru o eventualitate sau conjunctură viitoare, statul, cu aparatul său militar, economic şi administrativ. Aşa s-a întâmplat şi în 1940 cu guvernul Gigurtu care a trebuit să semneze dictatul de la Viena, după cum guvernul precedent, al lui Gheorghe Tătărăscu, a trebuit să accepte ultimatum-ul de la Moscova, cu căderea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a unui colţ din judeţul Dorohoi. Oamenii de bună credinţă nu pot să acuze guvernele respective pentru aceste fapte politice, impuse de necesitate. Ceea ce nu scuză, evident, măsurile de ordin rasist luate de guvernul Gigurtu şi, mai târziu, de guvernul Antonescu. * Cercetând, după moartea tatii, hârtiile rămase, am aflat manuscrisul celei de a treia comunicări de istorie socială ce urma să fie ţinută la Academie, comunicare 90

având drept titlu Despre boieri şi formând urmarea celor două anterioare, Vechimea Rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul şi Despre rumâni. M-am înfăţişat deci la Academie cu acest manuscris şi cu o petiţie cerând ca el să fie publicat în Memoriile Secţiunii Istorice unde fuseseră publicate şi celelalte două. Ion Bianu, directorul bibliotecii Academiei şi factotum în ce priveşte publicaţiile, mi-a răspuns că nu-1 poate publica, fară ca măcar să-şi fi aruncat privirea asupra manuscrisului. Motivul: Academia n-are bani, e săracă. La argumentul meu că tata a fost membru activ al instituţiei şi că e vorba de o comunicare la Academie, urmând altora două care au apărut în Memoriile Secţiunii Istorice, Bianu şi-a menţinut refuzul care m-a surprins şi indignat. Am luat deci manuscrisul şi m-am dus la „Cartea Românească", unde am găsit înţelegerea cea mai deplină - directori erau Rasidescu şi Ioaniţiu -volumul apărând în 1920, într-o ediţie de 3.000 de exemplare. M-am întrebat ce 1-a făcut pe Bianu să refuze categoric publicarea comunicării; dacă într-adevăr Academia era, în acel moment, în criză financiară - ceea ce însă n-a împiedicat-o să publice alte lucrări - n-avea decât să-mi spuie că, pentru moment, nu se poate publica, dar că, îndată ce situaţia se va îmbunătăţi, se va trece la tipărire. Aşadar, nu lipsa de mijloace a fost motivul, ci altceva. Cu prilejul apariţiei celor două comunicări anterioare de istorie socială, 90

avusese loc o discuţie între tata şi Nicolae Iorga. Acesta din urmă publicase o recenzie în „Revista Istorică", recenzie căreia tata i-a răspuns. Şi cu prilejul acestor lucrări, ca şi cu prilejul altor lucrări anterioare, se constatase o divergenţă accentuată între părerile lor, aşa încât relaţiile dintre ei, fară să fie rupte, erau totuşi foarte reci. Tata demonstrase, de pildă, în prima comunicare de istorie socială „Vechimea Rumâniei..." că această instituţie era străveche în Ţara Românească, ea constatându-se documentar încă în secolul al XlV-lea. Aceasta infirma însă teza lui Iorga, potrivit căreia Rumânia nu era mai veche decât secolul al XVI-lca. Bianu era, evident, la curent cu deosebirea de păreri între cei doi antagonişti. Şi cum nu voia să-1 supere pe Iorga, se temea de el, a refuzat, pur şi simplu, să tipărească ultima comunicare a tatei. Instinctul 1-a povăţuit bine dealtfel, căci şi această ultimă comunicare, extrem de documentată, cuprinde concluzii care diferă de acelea ale lui Nicolae Iorga. Ion Bianu se ridicase cu ajutorul lui Dimitrie Sturdza, care-i preţuia spiritul de economie şi de gospodar. Sub acest raport, Bianu era într-adevăr remarcabil. împingea economia atât de departe că, de câte ori i se prezenta o petiţie, scrisă, cum se obişnuia adesea atunci, pe o coală dublă, tăia cu cuţitul coala a doua, nescrisă, şi o punea deoparte. L-am văzut o dată făcând operaţiunea şi, 90

observându-;mi privirea, mi-a spus: „Hârtia trebuie economisită". Bianu locuia chiar în cuprinsul Academiei, într-un apartament situat în clădirea principală, în partea opusă Căii Victoriei. Cum grădina era întinsă - nu exista pe atunci clădirea cea nouă a Bibliotecii, cu depozitul aferent - şi cum iarba era destulă, Bianu ţinea şi o vacă, în plin centru al Bucureştilor şi spre hazul colegilor de la Academie care uneori îl tachinau, în glumă, pc chestia vacii. în afară de atitudinea faţă de manuscrisul tatii, am şi o amintire personală, destul de dureroasă, în legătură cu spiritul de economie al lui Bianu. Eram student în anul al doilea şi, în iarna din 1920-1921 îmi făcusem primul palton civil; până atunci îl purtasem pe acela de uniformă, de licean. Mergeam destul de des la biblioteca Academiei care, pe atunci, era în vechea clădire, la etaj. îmi lăsam paltonul într-unui din cuierele din anticameră şi intram apoi în sala de lectură. într-o zi, ieşind la prânz, constat că paltonul dispăruse şi că acela ce mi-1 luase, nu lăsase pe al său în schimb. Era clar: unul din lectori sau, eventual, unul din afara bibliotecii, vreun hoţ de stradă, îmi furase paltonul. M-am dus imediat la Bianu şi i-am expus cazul; răspunsul lui: „Şi ce vrei să-ţi fac eu?". „Să-mi plătiţi paltonul, deoarece l-am lăsat la garderoba bibliotecii, deci în paza instituţiei pe care o conduceţi". „N-am bani", a replicat, sec, directorul bibliotecii, „nu pot să-ţi dau nimic". Am insistat, arătându-i situaţia în care mă găseam 90

- murise şi mama, în toamna lui 1920 şi aveam destule greutăţi - dar n-a fost chip să-1 conving. Aşa că am plecat în haină, în toiul iernii, gândindu-mă că directorul bibliotecii a uitat de vremea, când, fecior de ţăran sărac din mijlocul Transilvaniei, ştia ce-i lipsa şi cât de greu se făcea o haină. în calitate de director, Bianu are meritul că, ajutat de subalternii lui care strângeau materialul şi-1 ordonau, a publicat câteva repertorii bibliografice, şi anume Bibliografia veche românească, apărută sub numele lui şi al lui Nerva Hodoş şi Catalogul manuscriselor româneşti apărut, tomul II sub numele lui şi al lui Remus Caracas, iar tomul III sub numele lui şi al lui G. Nicolăiasa. Când a ieşit la pensie, în 1927, colegii de la Facultatea de Filozofie şi Litere i-au dat o masă, la „Cina". Eram cel mai tânăr dintre profesori -în primăvara acelui an trecusem examenul de agregaţie - şi atunci când decanul facultăţii mi-a propus să iau eu cuvântul în numele corpului didactic, am acceptat. I-am făcut deci elogiul academic fară să amintesc, bineînţeles, ceva din experienţele mele personale în privinţa raporturilor cu el - şi m-am gândit că soarta îşi are ironiile ei imprevizibile.

Universitatea. Examenul învăţământul secundar 90

de

capacitate

pentru

M-am înscris deci la Facultate la secţia istorie şi geografie. M-am gândit însă ca să iau la licenţă, în afară de „Istoria românilor", materie principală, „Slava" şi „Bizantina", ca materii de completare, deoarece ştiam cămi vor fi neapărat necesare pentru viitoarea activitate ştiinţifică. Era aşadar o licenţă cu caracter de strictă specialitate, spre deosebire de licenţele obişnuite, în care materiile de completare se alegeau de obicei, din cele uşoare, cum era, de pildă, arheologia şi istoria artei unde profesorul respectiv, blândul şi talentatul Georgc Murnu, era recunoscut prin marea sa indulgenţă. (Ieşise vorba totuşi nedreaptă -printre studenţi, că la Murnu, din o sută de candidaţi care dau examen, reuşesc o sută unu!). O dată cu mine s-a înscris la istorie, în acea toamnă a anului 1919, o scamă de studenţi din Transilvania şi Basarabia. Erau studenţii care veneau să înveţe în capitala ţării unite, era prima serie de studenţi a României Mari, învăţând liberi într-o ţară liberă, scăpaţi din strân-soarca pajurilor bicefale din apus şi răsărit. îl văd pe transilvăneanul Ioachim Crăciun, înalt, subţire, cu pantaloni puţin cam scurţi, cu un aer serios, uşor protocolar; m-am înţeles imediat cu el, cum m-am înţeles şi cu Ştefan Manciulea, şi am rămas prieteni toată viaţa. îl văd pe Caius Lepa, bănăţeanul, mare amator de muzică, 90

purtând întotdeauna asupra lui diapazonul, cu care ne da pe „la"; îl văd pe Ioan Lupii, viitorul bibliograf al Academiei Române, serios şi tăcut, pe Şerban, viitorul director dc liceu din Arad şi Bucureşti, vesel şi bine dispus, pe Todor Avram, de asemenea bibliograf, bun cunoscător al literaturii maghiare, pe preotul Constantinov, din Ismail, viitor prefect naţional-ţărănist, căruia-i împrumutam - ca şi altora, dealtfel - caietele mele de curs la bizantină şi istoria românilor, îl văd, în sfârşit, pe Grigore Avachian, din Cetatea Albă, viitor profesor la Turnu Severin şi cel care a condus săpăturile arheologice la cetatea bizantină, apoi românească, de la Enisala (judeţul Tulcea). Interesant tip, acest Avachian căruia-i ziceam, familiar, Grişa: inteligent, înzestrat pentru pictură, învăţase, încă de acasă, şi câteva îndeletniciri practice: ştia să repare încălţămintea, ştia să tundă şi să radă. Nc-am înţeles foarte bine; pensionar azi, în Bucureşti, îl revăd întotdeauna cu plăcere. Cu toţi aceşti transilvăneni şi basarabeni eram prieten, ne întâlneam nu numai la cursuri şi seminarii, dar şi la cantina din strada Sfinţii Voievozi, unde, după moartea mamei, am luat masa timp de aproape un an de zile. Toţi erau bursieri; locuiau la cămin, lângă cantină, tot în Sfinţii Voievozi. în afară de cei veniţi de peste Carpaţi şi dc peste Prut bucovineni n-au venit la Bucureşti, deoarece aveau nu numai Universitatea din Cernăuţi, unde era profesor de 90

istoria românilor Iancu Nistor, membru al Academiei Române, dar şi pe aceea din Iaşi - s-au mai înscris atunci la istorie o seamă de tineri din vechiul regat. îmi amintesc dc Alexandru Cartojan, viitor profesor la Giurgiu; era nepotul lui Neculai Cartojan, specialistul în istoria literaturii române vechi, autorul unor remarcabile lucrări în acest domeniu. Simpatic şi prietenos, autor şi el al unei reuşite monografii dc popularizare despre Petre Cercel, Alecu Cartojan a murit înainte de vreme. Mauriciu Kandel, viitor conferenţiar de istorie universală la Facultate, era de fel din Slobozia. M-a poftit la el acasă, în Bărăgan, şi m-am dus, după ce m-am abătut mai întâi pe la Urziccni, unde a trăit ani de zile nenea Ionică, fratele tatei. Am văzut familia Kandel, mama şi surorile; tatăl murise. Avuseseră dc suferit, în timpul războiului, când prin partea locului trecuseră trupele inamice. Cu o curiozitate vie şi multiplă, interesându-se şi dc geografie şi de Bizanţ, Kandel a fost unul din colegii cu care m-am înţeles mai bine şi am rămas prieteni până azi. Nu s-a înţeles în schimb, deloc, cu Andrei Oţetea şi dc aceea a şi rămas conferenţiar până la pensie. în timpul guvernării lui Antonescu, nemaiputând funcţiona la o şcoală publică, din cauza legilor rasiste, era profesor şi director la gimnaziul evreiesc din Bucureşti. La un moment dat, comitetul de bătrâni ai gimnaziului i-a cerut să nu mai ţie cursuri sâmbăta; Kandel le-a răspuns că nu poate să aibă două zile pe săptămână fără cursuri, şi 90

sâmbăta şi duminica, şi în consecinţă a refuzat cererea lor. Comitetul a vrut atunci să-l înlocuiască din postul dc director. Kandel mi s-a plâns şi m-a rugat să arăt Ministerului învăţământului situaţia. Am facut-o şi ministerul i-a dat dreptate, menţinându-1 ca director. Kandel n-a uitat serviciul adus şi când, la rându-mi, după 1944, am fost cercetat, ca şi alţi colegi, de o comisie a ministerului, a depus favorabil, arătând felul cum m-am purtat faţă de el în timpul prigoanei antonesciene. A dovedit caracter, spre deosebire de alţii cărora le făcusem bine şi care au refuzat să depuie mărturie.1 Un alt coleg a fost Grigore M. Cotlaru, viitor profesor la un liceu din Bucureşti; avea darul vorbirii şi, la întrunirile studenţeşti mai mici sau mai mari, lua cuvântul. îmi mai amintesc de Mirodescu, supranumit Pahihi, şi el viitor profesor secundar în Capitală. Alexandru Rally făcea ca specialitate principală Istoria universală, iar ca secundare franceza şi italiana, dar ne întâlneam foarte des, fie la cursurile lui Iorga sau ale lui Onciul, fie la cantină. Minte ascuţită, talentat, şi-a continuat studiile în Franţa, unde a publicat, împreună cu soţia sa, Getta Rally, o foarte utilă Bibliografie franco-romănă, în două volume, iar în ultimii ani frumoase traduceri din Rostand, du Bellay şi alţi poeţi ai „Pleiadei". Pamfil Georgian,2 de fel din Gura-Teghii (nordul judeţului Buzău), sat carc-mi era cunoscut, a ales ca specialitate principală geografie; îl vedeam însă foarte 90

des, ca şi pe Rally, deoarece majoritatea cursurilor şi seminariilor erau comune. M-am înţeles bine şi cu o seamă din cei care m-au precedat cu un an de facultate sau care s-au înscris după mine. Din prima categorie făcea parte Victor Papacostea, viitorul profesor de balcanologie, din ultima Radu Vulpe, 1

Pc Mauriciu Kandel l-am avut profesor în ultimul an de facultate (1948-1949), după reforma învăţământului din 1948. Preda georgafia vecinecare cu la început iscălea Radu cunoscutul istoricţărilor şi arheolog, RPR. Expunea metodic, cu oVlădescu să dispară, aşa Vlădescu-Vulpe, pentru clar, ca apoi voce şi fără accentele cum acalmă dispărut Teodorescu din numele lui George „revoluţionare" la modă. Teodorescu-Kirileanu, devenitPrin pentru cei apropiaţi „Moş 1953-1954 când sau încăcum lucram pe Ghiţă Kirileanu" a dispărut tot Teodorescu din şantiere, m-amTeodorescu-Arghezi, întâlnit cu numele lui Tudor rămânând scurt - şi profesorul pe stradă. strălucitor -Kandel Tudor Arghezi. TotM-a celei de a doua categorii iîntrebat ce şifac, dacă Dumitrescu am vreo care şi-a legat numele a aparţinut Vladimir veste de la tata, neoliticului (nu aveam); şiapoi de cercetarea în special de civilizaţia l-am întrebat la rându-mi cumsatul din sudul judeţului Gumelniţa, numită astfel, după mai la facultate. Răspunsul Ilfov.,pste Vladimir a avut un frate, pe Constantin, în aceeaşi profesorului „Ne îneacă de viitor, dar care, din serie cu mine,Kandel: element înzestrat, prostia, Giurescu". A nefericire,domnule s-a sinucis, ca student, din pricina unei rosti asemenea cuvinte prin 1953-studente, citez pe Zoe dragoste neîmpărtăşite. Dintre 1954 închisoare Balş, cuechivala chip parcăcudesprins dintr-o frescă bizantină, pe sigură. Lenuţa Cociu, veselă şi bună pianistă, pe Elena Zilişteanu, 2 înainte de 1944, autor de manuale de istorie, împreună cu soţia sa Lucia Pamfil Georgian. 90

de fel din Focşani, tăcută şi silitoare, pe Nelly Başturescu. învăţau toate bine, aş zice chiar mai bine ca băieţii; numai la seminar la Onciul, le era niţel teamă. Zoe Balş a obţinut pentru o lucrare a sa de seminar - nu-i mai ţin minte titlul - jumătate din „Premiul Amintirii" instituit de Vasile Pârvan în memoria alor săi, cealaltă jumătate revenindumi mie pentru lucrarea „Dacii liberi". Un alt premiu am luat pentru o lucrare de seminar la Onciul, cu subiectul „Stadiul actual al cercetărilor privind cronica lui Grigore Ureche", un * al treilea, mai mare, din fondul „Hillel", pentru lucrarea de licenţă „Marile dregătorii în secolele XIV-XV", lucrare care, mult amplificată, a devenit teza mea de doctorat. Tot în 1919, l-am întâlnit, pentru întâia dată, la facultate, pe Alexandru Rosetti. Urmase, timp de un an, înainte de război, cursul tatii care-i făcuse o impresie deosebită; îi plăcuseră în special comentariile asupra „Descrierii Moldovei". Mi-a spus-o chiar în prima zi. Mi-a dăruit tot atunci cursul lui Ovid Densuşianu pe care-1 editase. Am rămas prieteni şi prietenia s-a accentuat, durând şi astăzi, după cincizeci şi şapte de ani. Lucram la facultate cu intensitate, mai întâi fiindcă îmi plăcea, al doilea fiindcă voiam să isprăvesc, să-mi dau licenţa în trei ani în loc de patru. Regulamentul de atunci o permitea, cu condiţia să ai toate bilele albe şi să aprobe Consiliul facultăţii scutirea de anul al patrulea. Am reuşit să îndeplinesc toate condiţiile - la unele materii aveam 90

chiar „albă cu elogii" - aşa încât mi-am trecut licenţa în 1922, cu menţiunea „magna cum laude". în afara cursurilor şi seminariilor obligatorii, am urmat un an de zile seminarul de italiană, cu profesorul Ramiro Ortiz şi asistenta Anita Belciugăţeanu, deoarece observasem că multe dintre actele vechi privitoare la ţările române erau scrise în italiană şi mă gândeam că-mi va fi de folos cunoştinţa acestei limbi. Lucrul s-a şi adeverit câţiva ani mai târziu când, membru al „Şcolii Române din Franţa", am descoperit la „Biblioteca Naţională" din Paris, manuscrisul inedit al călugărului italian Niccolo Barsi din Lucea, cu o foarte interesantă descriere a Moldovei din vremea lui Vasile Lupu. Din păcate, n-am avut cum învăţa limba turcă şi maghiară care mi-ar fi fost de asemenea de folos; la facultate, pe atunci, nu existau asemenea cursuri şi nam avut nici printre colegi vreun turc sau vreun ungur cu care să fi putut conversa. Realitatea este că pentru cercetătorii în istoria românilor - în întreaga istorie a românilor - pregătirea ştiinţifică implică o cunoaştere de multe limbi clasice şi moderne: latina, greaca şi vechea slavonă, apoi franceza, germana, engleza, italiana, rusa, ungara şi turca; un ideal greu de realizat, de aceea marea majoritate a cercetătorilor se confinează într-un sector restrâns, cu preferinţă, în istoria modernă şi contemporană, care nu implică nici cunoaşterea limbilor vechi, nici a unora din limbile moderne. 90

Păstrez o afectuoasă şi recunoscătoare amintire celor mai mulţi dintre profesorii mei de facultate. Mă gândesc în primul rând la cei de la istorie. Dimitrie Onciul, cu capul lui impresionant, leonin, cu pletele date pe spate, cu barbă şi mustăţi, părea unul din acei dacii „comaţi", coborâţi de pe Columna lui Traian. Era voinic, gros, cu voce puternică; mergea cu oarecare greutate, din cauza beteşugului de la un picior; când urca scara spre sala a patra, se oprea de aceea pe podiul median, pentru câteva clipe, şi se uita îndărăt, parcă să măsoare distanţa parcursă. îşi citea cursul care era întotdeauna documentat şi pătruns de patriotism. Avea, ca toţi bucovinenii - era de fel din Straja - un deosebit respect faţă de autoritate, începând cu cel mai înalt reprezentant al ei, regele, şi faţă de lege. Cu studenţii păstra o atitudine protocolară, cam rigidă - la antipodul lui Murnu -, dar era drept. Cerea la examene, răspunsuri precise, iar la seminar, o documentare serioasă. Când vreun student emitea o părere personală nefundamentată, Onciul îl întreba, cu vocea lui puternică: „Pe ce te bizui dumneata? Unde-i documentul?". De aceea lucrările de seminar la Onciul erau considerate cu toată seriozitatea şi inspirau oarecare teamă. în special, fetele aveau aprehensiuni, mai ales de când apostrofase pe una dintre ele, nepregătită, într-un chip cam aspru, întrebând-o ce caută la facultate. Se pare - cel puţin aşa se spunea în mediul universitar - că Onciul 90

era misogin. Fapt este că nu s-a căsătorit niciodată, nici nu i s-a cunoscut vreo legătură. în prima lui serie de studenţi, ca profesor la Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti, a fost tata; în ultima lui serie, în 1919-1922, am fost eu. După aceea s-a îmbolnăvit - lam văzut toamna târziu, la Arhivele Statului, al căror director era - iar în primăvara lui 1923 a închis ochii. Cuvântul de pomenire, la înmormântare -cortegiul a plecat de la Academie, Onciul fiind membru activ şi preşedinte al ei - 1-a rostit Vasile Pârvan, cu marele lui dar de evocare emoţionantă. Pentru Vasile Pârvan am avut nu numai admiraţie şi respect, dar şi afecţiune. L-am văzut pentru prima dată, aşa cum arăta, în toamna lui 1918. Era îmbrăcat în negru şi aşa l-am văzut mereu, până a închis ochii. Pârvan a reprezentat o sinteză unică, foarte rar întâlnită: erudit, cu o documentare remarcabilă, investigând exhaustiv problema de care se ocupa, savant, având darul sintezei şi al construcţiei armonioase, filozof, punându-şi problemele principale şi permanente ale firii omeneşti, ale sensului vieţii şi ale devenirii, literat, ştiind să îmbrace gândirea şi simţirea lui - mai ales atunci când evoca pe marii înaintaşi sau marile fapte ale istoriei noastre - întrun chip impresionant, în care căldura sentimentului se îmbina fericit cu frumuseţea imaginilor şi vigoarea cuvântului. A fost pentru noi - seriile ce l-am ascultat în 90

răstimpul 1919-1927 - personificarea magistrului, a învăţatului care era în acelaşi timp şi educator şi patriot. Pentru cine nu-1 cunoştea mai de aproape, putea părea puţin accesibil, chiar distant; în realitate, sub înfăţişarea lui cam rigidă, de pastor protestant - şi costumul lui îţi impunea această apropiere - se ascundea un suflet sensibil, delicat şi afectuos. Nu era mândru - numai proştii sunt - era însă demn şi avea un înalt simţ al demnităţii şi pentru instituţiile cărora le aparţinea - Universitatea, Academia, Muzeul Naţional de Antichităţi - şi pentru ţara pe care o iubea cu pasiune şi o slujea cu superioară competenţă. Cu tata a fost bun prieten - şi portretul pe care i 1-a făcut atunci când a răspuns la Academie discursului de recepţie a lui Dimitrie Guşti care fusese ales în locul tatii o dovedeşte cu chip superlativ. Pe mine m-a ajutat în întreaga mea carieră. Când a murit mama, în toamna lui 1920, la Chiojd, de tifos cu complicaţie flebită, şi când familia noastră s-a împrăştiat, sora mea, de 10 ani, fiind luată de fratele mamei, Vasile Antonescu, şi soţia acestuia Eugenia, la Focşani, iar fratele meu intrând, prin concurs, în Şcoala Militară de infanterie, m-a chemat în biroul lui la facultate, la ultimul etaj al vechii clădiri, mi-a strâns îndelung mâna, fară să spuie vreun cuvânt de condoleanţe şi apoi mi-a propus să fiu asistent la Muzeul Naţional pe care-1 conducea el, secţia de istorie feudală. Era pentru mine - care intram în anul al doilea - o soluţie 90

salvatoare; ea îmi permitea să mă consacru exclusiv studiului, fără să am grija pâinii de toate zilele, ca atâţia din studenţii bucureştcni ai vremii aceleia. Am început deci să inventariez tezaurul de obiecte feudale - cele mai multe odoare şi texte religioase, cu inscripţii în limbile slavă veche, greacă şi română - descriind obiectele, descifrând şi traducând inscripţiile, ceea ce mi-a folosit mult pentru pregătirea mea ştiinţifică. La muzeu am avut de colegi pe H. Mctaxa, care era conservatorul muzeului, pe Papazolu şi pe Scarlat Lambrino, ambii asistenţi, şi pe Dionisie Păcuraru, desenator tehnic. Metaxa, cu ascendenţi de origine greacă - prenumele îi era Harilaos era un erudit în materie de plumburi bizantine de marcă; ştia bine greceşte şi se înţelegea cu toată lumea; mi-a arătat din primul moment simpatie, ca şi toţi ceilalţi dealtfel. Biroul nostru - dacă-i putem zice aşa - era dosul unui întins paravan care despărţea sala cea mare a muzeului de la etajul ultim al facultăţii, în două: o parte mai întinsă, cam patru cincimi din toată încăperea, împodobită cu diferite reproduceri în ipsos ale unor opere sculpturale clasice, care serveau şi drept sală de curs şi seminar pentru Vasile Pârvan, biroul lui fiind într-o odaie vecină sălii, şi o parte mai mică, circa o cincime sau chiar mai puţin unde stam şi lucram noi, personalul ştiinţific al muzeului. Eram aici în fiecare zi, în special spre seară, după orele de curs - dimineaţa citind la Academie sau 90

lucrând acasă. Era o atmosferă agreabilă, intimă, ca o familie al cărei părinte era magistrul. într-o seară, pe când eram cu toţii în „biroul" nostru, a apărut Pârvan - care tocmai primise corecturile în pagini ale lucrării sale „începuturile vieţii romane la gurile Dunării" - şi adresându-ni-se colectiv, ne-a spus glumind: „Va să zică mă lăsaţi să fac singur indicele acestei cărţi!". Am replicat imediat: „Magistre, n-am ştiut nimic de carte, dar sunt gata să fac eu ceea ce este necesar". A fost bucuros alcătuirea unui indice e întotdeauna o treabă fastidioasă, chiar pentru autorul cărţii sau în special pentru el - şi mi-a dat exemplarul al doilea al corecturilor. Am lucrat toată vacanţa de Crăciun şi în prima zi de curs i-am predat miile de fişe scoase şi rânduite alfabetic. Am avut apoi marca bucurie să constat că magistrul a menţionat faptul într-o notă a lucrării sale. în preajma doctoratului, anunţânduse la foarte scurt interval şi un examen de docenţă fusese cerut de I. Vlădescu - mi-a spus să mă prezint şi eu neapărat la acest examen. Observându-i că nu am gata, în acel moment, o lucrare specială pentru docenţă, mi-a sugerat să împart teza de doctorat - care era într-adevăr mare - în două şi să prezint partea finală, în care examinam aspectele comune ale marilor dregătorii, ca teză de docenţă. Ceea ce am şi făcut, realizând tipărirea acestei ultime părţi - aşa cum voi arăta mai departe - în numai şase zile, la „Socec". I'ârvan a făcut parte atât din 90

comisia de examinare la docenţă cât şi din aceea pentru gradul de profesor universitar agregat, în 1927, şi a alcătuit ambele rapoarte. Am avut prilejul să-1 cunosc mai bine pe magistru când am participat, timp de trei săptămâni, ca asistent la Muzeu, la săpăturile arheologice de la Histria, în septembrie 1921. Pe atunci nu era încă gata clădirea muzeului, exista numai o casă modestă care servea şi ca birou de lucru pentru Pârvan, şi ca dormitor pentru personalul ştiinţific, şi ca atelier de desen pentru Păcuraru, a cărui soţie gătea pentru toată lumea. Am ajuns, împreună cu Metaxa, la gara Cogealac, pe linia spre Tulcea, linie care atunci se termina încă la Hamangia. De acolo am luat o căruţă cu cai şi, după un mers de vreun ceas şi jumătate, pe „drumul negru" adică pe pământ, fară nici un fel de piatră sau pietriş, am ajuns la „Cetate", la Histria. Nu voi uita niciodată drumul acela, pe înserat, în care n-am întâlnit ţipenie de om, printr-o regiune ce părea pustie. Cetatea era o ridicătură de câţiva metri înălţime, mărginită spre interiorul Dobrogei de ziduri puternice, din blocuri mari de piatră, ce fuseseră date la iveală, sub nisipul şi praful depus timp de un mileniu şi un sfert, prin săpăturile arheologie începute cu puţin înainte de primul război mondial. în partea opusă, se vedea limanul Sinoe; am crezul la început că e marea; aceasta venea însă dincolo de „Chituc" limba îngustă de nisip sau 90

„perisipul" care se formase cu timpul între liman şi mare, perisip de care se loveau, cu zgomot, pe vreme de furtună, valurile înfuriate, năprasnice, ale mării. în prima dimineaţă, am văzut plutind pe apa limanului, păsări mari albe: erau lebede sălbatice care-şi făceau cu regularitate „plimbarea" zilnică: dimineaţa spre sud, după-amiaza îndărăt, spre nord. Uneori zburau sus, în înaltul cerului, un spectacol rar, mai ales când era soare şi penele luceau, în bătaia razelor luminoase. Fiind cel mai tânăr, eu supravegheam echipa de lucrători în prima serie, adică între 6 şi 9 dimineaţa; urma ceaiul, între 9 şi 9 jumătate, apoi a doua serie, sub supravegherea lui Papazolu, până la 12 jumătate. Pauza la prânz era mai mare: două ceasuri, după care venea a trei serie, sub supravegherea lui Metaxa. Masa se lua în comun, de tot personalul muzeului, Pârvan stând în capul mesei: era vesel, bine dispus, amestecând româna cu tot felul de latinisme - sau cuvinte româneşti latinizate - şi glumind. Mai ales zilele când se descoperea o nouă inscripţie - cum a fost aceea a satului din teritoriul Histriei în care locuiau şi „laii" pe lângă cetăţenii romani magistrul era încântător. Cu noi se afla la Histria şi „Moş Ion", portarul muzeului, moştenire din vremea lui Tocilescu. Toată ziua da ocol zidurilor şi când descoperea vreo inscripţie - o seamă de blocuri cu vechi inscripţii fuseseră utilizate pentru refacerea sau întărirea zidului 90

după cucerirea cetăţii la 248, de către năvălitori, faţa cu inscripţia fiind aşezată în jos - venea repede să-1 anunţe pe Pârvan fiindcă ştia că acesta îi făcea cadou câte o sută de lei de fiecare inscripţie nouă descoperită de el. Chiar din prima zi am văzut poarta principală a cetăţii, în pavajul căreia roţile nenumăratelor care au trecut peste el săpaseră două fagaşuri adânci; am văzut de asemenea gaura făcută în blocul de la unghiul spre mare al zidului, gaură prin care se trecea parâma corăbiei care acosta la cetate. Căci Histria a fost în antichitate port la mare şi numai începând cu secolul al şaptelea a început să se formeze perisipul care a transformat o parte a mării în liman, închizând vaselor de mare accesul la cetate şi provocând prin aceasta decăderea şi dispariţia ei. Aveam la Histria câteva arme militare, cu glonţ, pentru pază; din când în când se trăgea şi la cocori care îşi aveau aşezări prin preajmă. într-o zi a venit, pentru o asemenea vânătoare, M. Sutzu, numismatul; a fost oprit la masă; avea optzeci de ani, Pârvan patruzeci, eu douăzeci; la sfârşitul mesei, încet-încet, capul lui Sutzu s-a înclinat până a atins aproape tăblia mesei; a durat câteva minute acest intermezzo, după care bătrânul s-a trezit şi ne-a spus zâmbind: „Am aţipit". După-masă, am ieşit la cocori, iar Sutzu nu mai vedea bine şi trăgea în altă parte. Bineînţeles, nui-am atras atenţia, căci fusese vânător vestit. Trist lucru bătrâneţea, orice s-ar spune! 90

în timp cât am stat la Histria, am asistat la descoperirea caloriferului care aducea aerul cald la băi, cât şi la descoperirea mozaicului acestei băi, apoi la inscripţiei cu „laii" şi a o sumă de piese mărunte dintre care şi o gemă antică. Meseria de arheolog e pasionantă şi înţeleg de ce mulţi dintre tineri se îndreaptă spre această carieră. Vasile Pârvan a întemeiat Şcoala Românească din Roma şi a obţinut de la autorităţile italiene terenul din Valle Giulia unde s-a înălţat, mai târziu, după planurile arhitectului Petre Antonescu, frumoasa clădire, în stil clasic, a Şcolii. Prin această instituţie au trecut mai toţi studenţii lui Pârvan care s-au specializat în istorie antică, arheologie şi preistorie, ca Paul Nicorescu, G.G. Mateescu, Em. Panaitescu, Radu Vulpe şi soţia acestuia Ecaterina Dunăreanu, Vladimir Dumitrescu, Dorin Popescu, Dumitru Tudor, D. Adameşteanu, Vasile Cristescu; au trecut de asemenea unii care au făcut istorie universală sau românească, filologie clasică sau modernă ca de pildă: G. Călinescu, St. Bezdechi, CI. Isopescu, Al. Busuioceanu, Al. Marcu, apoi Ştefan Pascu, licenţiat al Universităţii din Cluj, şi Mihai Berza, licenţiat al Universităţii din Iaşi. Membru al Şcolii Române din Roma a fost şi Constantin Daicoviciu, licenţiat al Universităţii din Cluj, bănăţean şi temperament foarte aprig. A avut un conflict, tocmai din cauza acestui temperament, cu directorul Şcolii, care 90

cerea, pe drept cuvânt, tuturor membrilor ei o anumită ţinută şi comportare. Aşa se explică resentimentul, nejustificat, pe care 1-a purtat Daicoviciu lui Pârvan, resentiment care s-a vădit până şi la pomenirea magistrului, în şedinţa solemnă de la Academie. Am păstrat tot timpul, şi după ce mi-am luat doctoratul şi după ce am fost numit mai întâi conferenţiar şi apoi profesor agregat, o strânsă legătură cu Vasile Pârvan. îl vizitam acasă, în vechea clădire care era pe locul unde se înalţă azi blocul ce formează colţul din sus al Căii Victoriei cu strada Biserica Amzei; avea acolo un apartament (al soacrei sale!) Acolo i-am dus, în manuscris, în 1926, prima mea lucrare care s-a publicat în „Memoriile Secţiunii Istorice" ale Academiei, lucrare intitulată Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Bătrân; tot acolo şi pe cea de a doua, despre Nicolae Milescu Spătaru, publicată în aceleaşi „Memorii". Pârvan era atunci secretar general al Academiei şi autoritatea lui ştiinţifică precum şi faima lui de vorbitor erau la apogeu. Lecţiile lui inaugurale la Universitate, tratând probleme de ordin general, erau audiate nu numai de studenţii de la istorie şi de la alte facultăţii, dar şi de un numeros public bucureştean, bărbaţi şi femei, care făceau ca sala cea mai marc a facultăţii să fie cu totul neîncăpătoare, cei veniţi în ultimele minute înainte de începerea prelegerii trebuind 90

să stea în picioare, pe lângă ziduri, în preajma catedrei, sau chiar afară pe culoar. Tot aşa la Academie, când se anunţa vreo şedinţă comemorativă sau discursul de recepţie al unui nou academician cu răspunsul lui Părvan, cum a fost cazul cu discursul de recepţie al lui Dimitrie Guşti, Răspunzând acestuia, el a făcut un foarte frumos şi foarte exact în acelaşi timp - portret tatii, portret în care spiritul de observaţie riguroasă al omului de ştiinţă se îmbina fericit cu căldura prietenului. îmi îngădui să dau aici o parte din acest portret: „Scumpe coleg, venirea D-voastră între noi e legată de una din cele mai dureroase pierderi pe care le-a îndurat Academia. Cineva care, poate chiar azi, pe locul D-voastră, fiind din aceeaşi generaţie cu D-voastră şi cu mine, ar fi spus aici gândurile de credinţă în frumuseţea ştiinţei istorice, e astăzi înlocuit de D-voastră şi pomenit de noi amândoi... între predecesorul D-voastră, Constantin Giurescu, şi D-voastră e numai aparent o discontinuitate, real însă, dacă Giurescu ar fi aparţinut altei generaţii decât a noastră, aşa ca să ne putem împăca în vreun chip cu plecarea lui dintre noi - ceea ce cât vom trăi nu vom putea-o face - el n-ar fi avut desigur un mai potrivit urmaş şi come-morator ca pe D-voastră. Daţi-mi voie să dovedesc aceasta întârziind câteva clipe asupra scumpului prieten dispărut, spre a încerca să-i înfăţişez adevăratul chip al fiinţei sale - rămas necunoscut aproape tuturor 90

pentru că le trăia numai între gândurile sale şi nu arăta lumii - cum nu arată Luna, Pământului - decât o singura faţă, şi încă şi aceea mai mult o mască de circumstanţă. Iar lumea nu se ostenea a-1 cunoaşte. Căci fiecare om e o prăpastie în care se poate cădea; şi, când trecem pe lângă aproapele, cu atât ne ferim mai tare, cu cât ne pare mai adânc. Şi Giurescu era adânc. Părând mândru, el era întru adevăr de-o modestie cu totul sfioasă; părând numai erudit, şi încă unul pedant de precis, el totuşi era adesea de-a dreptul romantic în avântul gândurilor şi ipotezelor sale; părând rece, el era totuşi sensitiv ca un poet. Dar fiind perfect onest în recunoaşterea neputinţei noastre în faţa atâtor mari întrebări ale vieţii şi ştiinţei, el ura, cu toată adâncimea sufletului său pasionat, ura tăcut, pentru că prin delicateţea sa era incapabil de expresie violentă, dar ura farsa savantă, stupiditatea pretenţios drapată în erudiţie, aproximaţia grăbită şi sigură de sine, atitudinile solemne ale diletanţilor tari în genealogii. Şi era şi el urât cu violenţă de ceilalţi. Temperament aristocratic, el nu se pleca înaintea unei măriri; antipatic pentru marea sa independenţă, el a fost ignorat ori tăinuit de publicistica, presa, ştiinţa noastră oficială. Nefiind primejdios, iscusiţii căţărători ai vieţi noastre publice nu se temeau de el; nefiind folositor pentru scopurile lor meschine, ei nu-1 tămâiau; nefiind linguşitor, nu-1 ocroteau şi nu-i trâmbiţau meritele. El a fost înainte de toate un mare 90

cercetător al adevărului. Pe dânsul nu-1 interesa descrierea faptelor necunoscute, ci lupta cu controversele grele ale Istoriei. El nu era nici un didimeic adunător dc documente, nici un poligraf ambiţios, nici un migălitor analistic anecdotic. Fixarea unui text autentic, restabilirea unui nume dc autor, dărâmarea unei erezii istorice, dar mai presus de toate, problemele complicate de reconstruire a vieţii social-economice a trecutului românesc, din amalgamul de ştiri contradictorii, de documente neprecise, de prejudecăţi teoretice contemporane, îl preocupau atât de adânc, încât el putea uita cu totul viaţa gălăgioasă, trivială şi îmbuibată a contemporanilor săi, pentru a suporta cu resemnare situaţia grea materială şi cea aproape intolerabilă, morală, pc care Destinul lui nedrept i-o crease. în adevăr, împrejurul lui urcau repede treptele diferitelor măriri nenumăraţi foşti camarazi, submediocri, dar voluntari şi lipsiţi dc scrupule: în ştiinţă, ca şi în politică, ei ridicau împrejurul lor un mare vârtej de agitaţie, îmbulzindu-se spre locurile dintâi, deşi nici cunoştinţele, nici inteligenţa creatoare, nici caracterul lor nu-i îndreptăţeau la această ajungere. Şi bunul nostru prieten vedea crescând împrejurul lui mulţimea acestor oameni, siguri dc ci înşişi, deveniţi măreţi, mişcându-se solemn şi privind cu binevoitoare milă asupra întregului Univers; dar în loc de a face ca ci, el se închidea în sine, încă mai singuratic şi mai dispreţuitor... Plin dc patima sa 90

dc a dezlega enigmele istorici noastre, el se refugia între cărţile şi schcdclc sale. Şi acolo, bună şi blândă, Istoria îi reda seninătatea. Atingându-se mereu de lucrurile care au făcut viaţa trecutului, el se deprindca din cc în ce mai bine a trăi dincolo de timp şi de spaţiu, în nemurirea umanităţii ca tot... îl văd încă pe prietenul dispărut, puternic, chipeş, drept, cu fruntea înaltă ca un turn dc cetate, cu ochii voalaţi de o continuă suferinţă interioară, cu vorba puţină şi cumpănită, cu părerile totdeauna nouă şi subtile, cu tenacitatea şi răbdarea potolită a omului sigur de dreptatea sa, cu distincţia, armonia, calmul şi discreţia, câteodată puţin obosite, niciodată însă absente, niciodată biruite de bietul animal hărţuit - care plânge şi cere îndurare în fiecare din noi, de marea durere ce i-o face continuu spiritul, ţinându-1 în încordată vibrare. Şi înaintea chipului rechemat al lui Constantin Giurescu, îmi vin în gând vorbele unui mare poet italian de astăzi: «nu ştiu de ce simt că el era făcut ca să rămână mereu apăsat de nevoia de a se întrece pe sine însuşi»". La începutul anului 1927 starea sănătăţii lui Pârvan lăsa de dorit. Lucrase cu intensitate la cursul anului precedent ca să termine marea lui operă de analiză şi sinteză totodată, Getica, acest monument închinat strămoşilor noştri. Lucrase o bună parte din timp în fotoliul-pat, prevăzut cu o masă mobilă, pe care câţiva din foştii lui studenţi i-1 făcusem dar de ziua numelui, la 90

începutul anului 1926. Lucra, având febră. I-am spus odată că ar trebui să-şi ia un concediu şi să se îngrijească. „Am s-o fac - mi-a răspuns - dar trebuie să termin mai întâi Getica". Avea parcă presentimentul că nu mai are mult de trăit. A terminat într-adevăr Getica; în aprilie mi-a dat un exemplar de lux din această lucrare fundamentală, cu următoarea dedicaţie: „Iubitului meu şcolar şi coleg, cu dragoste şi încredere, V. Pârvan". Am legat frumos cartea, la „Socec" şi ea a rămas, ca odor de preţ, în biblioteca mea, până în iunie 1950, când a dispărut, împreună cu atâtea alte cărţi preţioase. Ce n-aş da să ştiu măcar unde se află, dacă e să n-o mai văd niciodată!1 In iunie, înainte de a pleca la o comisie de bacalaureat, al Focşani, m-am dus să-1 văd la Sanatoriul Antoniu, la Şosea, unde se După arestarea profesorului Constantin C. Giurescu (6 mai 1950), spre fintle lunii iunie (războiul din Coreea tocmai începuse), familia profesorului: Măria Simona Giurescu (mama), Simona Giurescu (sora) şi cu mine, împreună cu bunicii - Simion S. Mehedinţi şi Măria Mehedinţi, au fost evacuaţi în două ceasuri din locuinţa din strada Berzei nr. 47. Totul a fost confiscat, fără nici un inventar. Biblioteca bunicului şi a părintelui meu acoperea trei pereţi înalţi (peste 4 m). în compartimentele de sub rafturi se aflau sute de fişe, corespondenţă, fotografii, hărţi, manuscrise; între acestea 90

din urmă, Istoria românilor, voi IV, de la 1821 şi până la moartea regelui Carol I. în demisolul clădirii o încăpere cuprindea câteva «erii întregi din „Revista Istorică Română", volume de literatură şi beletristică. La etaj aveam biblioteca mea personală, precum şi lucrările editate îndeosebi de Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". Totul a dispărut, afară de vreo 100 de volume, depozitate (nu se ştie prin ce împrejurări) la Institutul de Istorie „N. Iorga" (în 1950, Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei RPR). Volumele au fost restituite în 1956 profesorului Giurescu. Ulterior, am aflat că fişele, documentele etc. ar fi fost arse în curtea locuinţei din strada Berzei nr. 47. internase. N-am putut .sta de vorbă cu el; îi era rău; lam văzut numai din uşa camerei; sta întins pe pat, cu faţa palidă, doar ochii îi ardeau, mi-a făcut un semn cu mâna, parcă de rămas bun. Am, plecat cu inima strânsă; în mijlocul examenului am aflat tragica veste: Pârvan nu mai era. Nu puteam părăsi examenul, fiind preşedintele comisiei, nici nu-1 putea întrerupe. Aşa încât n-am putut fi de faţă când l-au dus pe drumul cel fară de întoarcere. N-am ştiut niciodată exact care a fost cauza morţii: unii mi-au spus că ar fi avut cancer, alţii peritonită, alţii tuberculoză intestinală. Mai probabil, judecând după diagnosticul pus la Paris, să fi fost o peritonită, rezultat al unei apendicite cronice, neoperate la timp. Ori care ar fi 90

fost cauza, fapt este că soarta rea care a răpit poporului nostru atâtea forţe în plină creaţie ştiinţifică, literară şi artistică, începând cu Mihai Eminescu, continuând cu Panait Cerna, Ion Andreescu, Aurel Vlaicu, Constantin Giurescu, Traian Lalescu, Vasile Bogrea, Gheorghe Vâlsan şi isprăvind în vremea noastră cu Alexandru Sahia şi Mihail Sebastian, a tăiat şi firul vieţii lui Vasile Pârvan.1 Dar opera lui va trăi, cum va trăi şi amintirea lui nu numai în mintea şi inima celor ce au avut fericirea să-1 cunoască, dar în memoria colectivă a poporului român, adică în istoria acestuia. Am audiat cursurile şi seminariile lui N. Iorga. în anul întâi, în primele luni, până după Crăciun, încă sub impresia puternică a morţii tatii şi a nedreptăţii ce i se făcuse ani de zile - era membru activ al Academiei dar numai conferenţiar la Facultatea de Litere din cauză că de 1

Sub regimul comunist au murit în închisoare o seamă de fruntaşi ai vieţii ştiinţifice şi culturale. după transformarea eliberare, şi- conferinţei în catedră, câte ori seAlţii, propunea au reluat în forme restrânse, se ivea opoziţia lui Iorga - n-am vrut să particip nici la meseria Foarte puţini acestuia. din cursurile, lor. nici la seminariile Observând faptul, generaţia dinainte 1939-1944 mi-a trimis vorbă,de prin N.A. Constan-tinescu, să viu la îndeosebi din sfera umanistă cursuri. M-am dus, în cele din -au urmă. Cursurile erau, întrrevenit plinăatrăgătoare, forţă, ca oameni adevăr, în foarte nu numai prin mulţimea de de meserie. Prin întreruperea activităţii, prin interdicţiile cenzurii, prin versiunile-tip impuse de autoritatea politică, nu 90

fapte şi sugestii, determinate de procesul asociativ de idei, proces esenţial în expunerea lui, dar şi prin aluziile şi referirile permanente la contemporaneitate, la oamenii şi faptele vremurilor de atunci, ale răstimpului 1914-1919. Prelegerile erau, uneori adevărate focuri de artificii, impresionând prin strălucire şi culoare. La seminarii, în schimb, în loc să vorbim noi, studenţii, vorbea tot el, comentând izvoarele de care se folosise în prelegerea precedentă, citindu-ne pasagii din aceste izvoare şi doar arareori adresându-se câte unuia din noi cu vreo întrebare. Aşa încât folosul la seminar era minim, nu făceam lucrări ca la Onciul, Pârvan şi Mehedinţi. într-una din şedinţele de seminar, în anul al treilea, i-am arătat textul pisaniei inedite a bisericii ridicate de Vlad Ţepeş în Târgşor, pisanie pe care o descifrasem după desenul ce-mi dăduse un coleg, Popescu-Strejnicu, de fapt student la teologie, dar care urma şi cursurile de istorie; pisania, luată de la locul ei, zăcea lângă zidul bisericii din Strejnicu, unde tatăl colegului meu era preot. „Ei, e foarte importantă" mi-a spus, grascind uşor, după cum îi era vorba, Iorga, după ce a citit textul, „dar cum ai găsit-o?". I-am povestit toată tărăşenia, de faţă fiind şi Radu Vulpe. „Ei, am să-i spun lui Virgil Drăghiceanu - era secretarul Comisiei Monumentelor istorice - să mergeţi la Târgşor, să facă un raport, iar dumneata să publici această pisanie în

90

„Buletinul Comisiei,,. Ceea ce am şi făcut, articolul meu, împreună cu al lui Drăghiceanu, apărând în 1924. Pentru un examen parţial de istorie universală - se dădea în scris şi ne acordase posibilitatea să prezentăm o lucrare alcătuită special la bibliotecă în legătură cu materia cursului am pregătit subiectul „Originea artei bizantine,,, consultând lucrările de specialitate ale lui Charles Diehl, Strzykowski şi Gabriel Millet. Iorga a fost încântat: „Ei, ai făcut o teză foarte bună,,, mi-a dat nota maximă şi a publicat lucrarea în „Revista Istorică,,. Ascultându-1 cum vorbea la curs, la Academie şi cu diferite alte prilejuri, n-ai fi bănuit că Iorga putea să aibă trac. Şi cu toate astea avea. Mi-a spus-o mai târziu, pe când eram membru al Şcolii Române din Franţa, într-o zi când am plecat împreună de la Fontenay-aux-Roscs la Biblioteca Naţională. „Ei, să ştii că eu am trac". Şi când miam manifestat mirarea, a adăugat: „Am într-adevăr, trac; noroc că nu ţine decât câteva clipe, până ce mă deprind cu sala". L-am observat, în timpul cursurilor: era foarte sensibil la felul cum reacţiona sala. Dacă unul din auditori era foarte atent şi-şi manifesta interesul şi prin semne de aprobare, atunci Iorga se uita în mod repetat la el şi vorbrea parcă numai pentru acela. Dimpotrivă, dacă vreunul era neatent, vorbind cu vecinul sau vecina sau permiţându-şi un semn de nedumerire sau dezaprobare, Iorga se enerva, se întrerupea spre a-i face respectivului o 90

admonestare: „Ei, da! Dumneata din fundul sălii care vorbeşti mereu, să taci din gură sau să ieşi afară,,. Când era nervos, din cine ştie ce pricină - dezagramente politice, polemici ştiinţifice sau literele -atunci se întâmpla să-1 şi dea afară efectiv din sală pe preopinent. Era foarte sensibil şi la laudă şi la critică. De aceea, unii, ştiindu-i slăbiciunea şi speculând-o, au făcut carieră pe lângă Iorga. E cazul, de pildă, al lui Victor Ianculescu, subdirectorul Şcolii Române din Franţa. Şcoala fusese înfiinţată în aceeaşi vreme cu cea de la Roma. Ca sediu, spre deosebire însă de cea din Roma care era în oraş, Iorga alesese o clădire la Fontenay-aux-Roses, în „banlieue"; făceai aproape o oră cu tramvaiul (numerele 86 sau 127) de la Fontenay până la Place du Châtelet, respectiv Saint Germain des Pres. Probabil îşi închipuia că fiind în afara oraşului, vor fi mai mici tentaţiile; nu socotea însă că pierdeam două ceasuri, cu dusul şi venitul, ceea ce era într-adevăr mult. în anul al doilea, a impus ca să luăm masa de seară la şcoală, plătind cinci franci pe zi. Aceasta însemna să renunţăm însă a ne mai duce la vreun spectacol seara sau ducându-ne, să sporim costul biletului cu costul mesei luate în Paris, plus cei cinci franci care ni se opreau automat la şcoală. în legătură cu şcoala, Iorga hotărâse că n-au dreptul să locuiască în cuprinsul ei decât membrii neînsuraţi, nu şi cei însuraţi - cazul lui Nicolae Popa, la lui Georgescu-Tistu - care trebuiau să stea cu 90

chirie - deci cheltuială suplimentară - fie în Paris, fie, eventual chiar în Fontenay. El însă, directorul, putea să stea cu soţia şi una din fiice în cuprinsul şcolii; mai mult, subdirectorul, Ianculescu, stătea cu soţia, cu cei doi copii două fete - şi cu o vară a soţiei, care o ajuta la menaj, tot în cuprinsul şcolii. La fel, portăreasa, cu soţul ei şi cu cei trei copii. Logic ar fi fost ca regula să fie aceeaşi pentru toată lumea. Dar Ianculescu ştiuse să-şi câştige bunele graţii ale lui Iorga şi deci el putea să facă excepţie de la regulă. Pentru felul de a proceda al lui Ianculescu, e semnificativ următorul fapt pe care l-am aflat chiar eu de la el, dar mai târziu: Iorga era econom şi totodată, nu foarte în curent cu preţurile pieţii. Având nevoie, la un moment dat de cămăşi, a intrai într-un magazin în Paris şi a rămas foarte surprins când negustorul i-a cerut douăzeci de franci pe o cămaşă. N-a luat, şi, seara, a povestit faptul la şcoală, taxându-1 pe negustor drept speculant. Ianculescu i-a bătut în strună, afirmând că într-adevăr e un speculant şi că el poate obţine cămăşile la jumătate de preţ. A doua zi s-a dus într-adevăr la Paris, a cumpărat cămăşile, dar nu la jumătate de preţ, ci la cel real, cerut în ajun; întors apoi la Fontenay, i le-a dat lui Iorga, spunându-i, spre satisfacţia acestuia, că le-a plătit cu jumătate de preţ. „Ei, v-am spus eu doar, că acel negustor e un speculant" a încheiat Iorga. Cu asemenea servicii domestice şi lăudându-1 continuu, s-a putut menţine 90

Ianculescu aproape două decenii la Fontenay, deşi din punct de vedere ştiinţific nu însemna nimic. Mai mult, a căpătat şi „Legiunea de onoare", tot prin influenţa lui Iorga. Dar despre Şcoala de la Fontenay voi vorbi mai jos, pe larg. M-am întrebat şi am fost întrebat adesea dacă Iorga a exercitat vreo influenţă asupra mea sub raportul metodei sau a concepţiei istorice. Recunoscând marea şi complexa lui personalitate, puterea lui de muncă şi talentul de a prezenta pregnant oameni şi faptele, dându-mi pe de altă parte seama de variaţia lui de opinii, nu numai în ce priveşte faptele izolate şi personalităţile, dar chiar şi sub raportul concepţiei istorice înseşi, trebuie să declar cu toată sinceritatea şi onestitatea,' că răspunsul este negativ. Nu mă simt şi nu mă consider cirac al lui Iorga, nam luat de la el nici metodă, nici concepţie istorică. Faptul se explică poate şi prin structura deosebită a temperamentului amândurora. Datorez cea mai mare parte a formaţiei mele lui taică-meu, deşi n-am apucat să1 ascult la Universitate; datoresc apoi lui Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Simion Mehedinţi şi lui Demostene Russo; de la fiecare am primit câte ceva; nu văd însă ce am putut primi de la Niculae Iorga. Cât despre patriotism cred că-1 am atavic, prin moştenire, adăugându-se apoi influenţa evenimentelor epocale pe care le-am trăit.

90

Demostene Russo a făcut în cei trei ani un curs de istorie greco-română, începând cu izvoarele bizantine cronicele lui Ducas, Frantzes, Halcondilos (Halcocondilos) şi Critobulos - şi mergând până în secolul al XVII-lea inclusiv. Cursul era scris; îl citea destul de rar ca să poată fi prins în întregime de cei care ştiau să ia note rapid. Perfect documentat, era ţinut la curent cu ceea ce apărea nou în fiecare an. La seminarii, citeam şi traduceam texte de limbă greacă modernă, uneori şi de greacă medievală, bizantină. Russo a fost tipul eruditului; pentru rezolvarea unui detaliu, era în stare să investigheze săptămâni şi luni de zile. Avea corespondenţă cu anticarii din apus, în special cu Harrasowitz, la Leipzig, care-i trimiteau paginile, încă netrase, ale cataloagelor lor, pentru ca să poată comanda cu prioritate ceea ce îl interesa şi să fie sigur că-1 va obţine. Dar această dorinţă de a lămuri complet şi definitiv toate detaliile, acest perfecţionism, a fost şi motivul principal pentru care n-a mai ajuns să redacteze ceea ce urma să fie opera de căpetenie a activităţii sale ştiinţifice, anume Elenismul în România. înţeleg lucrarea dezvoltată, plănuită în două volume mari, iar nu rezumatul din tinereţe, cu acelaşi titlu. A locuit mai întâi în strada Viitorului, într-o căsuţă, cu un petic de grădină în care semăna bob, apoi, după primul război mondial, a cumpărat un imobil, cu parter şi etaj, pe strada Lucaci 128. Biroul era la etaj, o odaie încăpătoare, cu 90

pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi; între aceste cărţi erau şi opere rare, * ediţii princeps, iar între manuscrise, chiar unicate. Pe unul din rafturi, îndărătul biroului său, la înălţimea ochilor vizitatorului, era prinsă o pancartă lungă, cu următorul text, scris cu litere mari, luat din Boileau: „Tel est le triste sort de tout livre prêté, Souvent il est perdu, toujours il est gâté", adică: „Aceasta-i trista soartă a cărţii împrumutate, adesea e pierdută, întotdeauna deteriorată". M-am convins personal de adevărul acestui dicton; împrumutând cărţi unor persoane pe care le considerăm sigure, nu le-am mai văzut niciodată. Aşa mi s-a întâmplat cu volumul al doilea din Loserth, Grundriss der Weltgeschichte, pe care împrumutându-1 „numai pentru douăzeci şi patru de ore" unui fost dascăl al meu care-şi dădea docenţa la Universitatea din Bucureşti, n-a mai fost chip să-1 capăt îndărăt şi pierdut a rămas, descompletându-mi lucrarea. Dar Russo făcea şi excepţii în privinţa dictonului de mai sus. Pregăteam, în 1921-1922, articolul despre „Legiuirea lui Caragea", pornind de la o redacţie greacă diferită de cea cunoscută, redacţie cuprinsă într-un manuscris din biblioteca impresionantă a lui Mihail Seulescu. Unul din autorii redacţiei era juristul şi poetul grec Atanasie Hristopol. Asupra acesteia apăruse un studiu în limba greacă, pe care Russo îl avea, dar care nu se găsea în biblioteca Academiei. Arătându-i că nu l-am putut afla în 90

numita bibliotecă, îl văd că se scoală, caută într-un raft de sus şi-mi întinde studiul: „Uite, ţi-1 împrumut". Era un exemplar cam ponosit, cu colţurile a o sumă de pagini deteriorate şi iară coperţi. I-am mulţumit, mi-am copiat acasă pasagiile care mă interesau şi fiindcă văzusem de atâtea ori pancarta din spatele biroului, am dat studiul la legat şi i l-am dus îndărăt. S-a uitat surprins la el, apoi s-a aşezat la birou, a scris pe prima pagină: „Iubitului meu student Const. C. Giurescu, D. Russo" şi mi 1-a întins, zâmbind după ochelari, întâi n-am vrut să-1 primesc, dar m-a asigurat: „Ia-1, mai am un exemplar". La gestul meu răspundea cu un gest şi jumătate. Te primea purtând întotdeauna o şapcă plată, de culoare gri; bătea apoi din palme şi-i spunea nepotului său, Néstor Camariano, pe atunci elev de liceu, devenit mai târziu, ca şi sora sa Ariadna, căsătorită Cioran, remarcabili cercetători ai relaţiilor greco-române: „Adu domnului profesor o dulceaţă de năramze", adică de portocale mici, verzii, constituind un summum în materie de dulceaţă, superior chiar lissei de chitră. Varia trataţia după vizitator: unora le oferea rahat, altora dulceaţă de vişine, iar celor apropiaţi şi preţuiţi, dulceaţă de năramze şi, câteodată, un pahar de „Mavrodafne", un vin grecesc roşu, de soi. Ne întruneam, un grup de foşti ciraci şi de prieteni, în fiecare miercuri după-masă, spre seară, la el, fie sus în birou, fie, în timpul verii şi toamnei, jos în grădină. îşi aranjase o frumoasă 90

grădină, cu tot soiul de flori, cu pomi şi cu câţiva butuci de viţă. Comanda bulbi de lalele în Olanda şi-ţi putea vorbi cu detalii despre fiecare varietate. Convorbirile cu Russo erau o plăcere, căci era în curent cu tot felul de lucruri, nu numai în domeniul specialităţii, dar şi în ce priveşte relaţiile sociale, colegi, lumea politică şi chiar zvonurile. Era un spirit critic, adesea caustic, necruţându-se însă nici pe sine. Veneau la el Rădulescu-Pogoneanu, profesorul de pedagogie, preotul Nicolae Popescu - „popa Nae" zis şi „popa Zăbavă": aşa-1 poreclise Iorga, la Academie, Scarlat Lambrino, profesorul de istorie antică, succesorul lui Pârvan la catedră, Nicolae Cartojan, profesorul de literatură veche românească. P.P. Panaitescu, Al. Rosetti şi cu mine. Pentru mine avea o deosebită afecţiune; fusese prieten cu tata; se cunoscuseră la Externe unde Russo a fost la început, înainte de a deveni profesor, translator oficial de limbile greacă şi engleză şi erau amândoi colegi la „Comisia Istorică a României", instituţia care avea de scop publicarea, după normele ştiinţifice, a vechilor noastre cronici şi documente - şi la Universitate. Am avut sprijinul lui în toată cariera mea universitară; a făcut parte din comisia de doctorat şi din cea de docenţă şi din cea de agregaţie. în ultimii ani, sănătatea lui a lăsat de dorit. Făcuse o operaţie de prostată în 1932, la Atena, şi-mi povestea cum profesorul doctor ce-1 operase nu voise să primească nici un 90

onorariu, mulţumindu-se doar cu... o ţigaretă. Nu bănuiam însă că ar suferi de inimă. în 1938 fusese pensionat pentru limită de vârstă; continuam să-1 văd regulat şi să-1 ţin la curent cu cele ce se petreceau la facultate şi mai ales la consiliu - îl interesa mult. Avusesem tocmai dimineaţa o asemenea şedinţă de consiliu şi după-amiază m-am dus la el ca să-i spun cele discutate. Sun şi-mi iese înainte Nestor plângând: „Domnule profesor, s-a prăpădit unchiul". Nu-mi venea să cred. Dejunase, ca de obicei, şi după-masă se întinsese să se odihnească. Văzând că întârzie să fie la birou, nepotusău a intrat în dormitor şi a constatat, cu spaimă, că Russo murise în timpul somnului/Avusese un atac de cord fulgerător: cea mai bună moarte pe care şi-o poate dori cineva. Câtă deosebire între D. Russo şi P. Cancel, profesorul de slavistică! Deşi era tânăr, deşi primele încercări tipărite - câteva broşuri -erau promiţătoare - îşi luase doctoratul la Praga - totuşi acest elev al lui Ion Bogdan n-a corespuns aşteptărilor. Eram doritori să cunoaştem limba slavă a vechilor noastre cronici şi documente spre a le putea traduce curent; Cancel însă nu făcea un asemenea curs şi seminar, ci se ocupa de chestiuni de strictă specialitate filologică: un an întreg a tratat despre „ier" moale şi „ier" tare; i-am atras atenţia că asemenea chestiuni ne sunt de prea puţin folos nouă, celor înscrişi la istorie - şi noi 90

formam doar unanimitatea studenţilor secţiei - nu l-am putut convinge însă. Aşa încât a trebuit să învăţ singur, ajutându-mă de excelentul manual al lui Leskien, limba textelor noastre vechi. Dealtfel, sub raportul ^activităţii ştiinţifice, Cancel n-a mai publicat decât câteva broşuri, în 1938 - şi acelea în urma deciziei Ministerului Instrucţiunii, ministru fiind Armând Călinescu, decizie care prevedea că profesorii universitari care timp de cinci ani n-au mai publicat nimic, pot fi scoşi din oficiu de învăţământ. între timp, am aflat că acest coleg al nostru de la slavistică era bolnav şi serios bolnav: avea epilepsie, plus o aftă boală, aşadar lipsa lui de randament se explica. Păcat însă că serii întregi de studenţi au fost lipsiţi de pregătirea corespunzătoare; aşa se face că n-a format nici un elev, Uliul din cursurile cele mai frecventate şi ascultate cu interes şi plăcere era cursul lui Simion Mehedinţi, titularul catedrei de geografie şi antropogeografie. De fapt făcea două cursuri: unul dc geografic şi metodica ei, curs din care a rezultat opera sa de sinteză Terra, în doul volume, şi altul de etnografie, cu aplicări la poporul român. Din nefericire, acest ultim curs n-a ajuns să se sintetizeze în opera plănuită: Ethnos; a apărut numai comunicarea de la Academie: Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, precum şi unele articole şi amintiri despre viaţa satului său de baştină: Soveja, de lângă vechiul ţinut la Vrancei. Cirac al lui Titu Maiorescu, a cărui viaţă a 90

descris-o, Mehedinţi a fost influenţat în privinţa fondului şi formei cursului dc către profesorul său: exprimarea îi era foarte îngrijită, iar fondul bogat, reflectând nu numai lecturi întinse şi variate, dar şi experienţă personală. La seminar, după cc în anul întâi şi al doilea se făcea cartologie şi geografie fizică - unul din asistenţii săi era Vintilă Mihăilescu, actualul şi veşnic tânărul membru titular al Academici Republicii Socialiste România^ - anul al treilea era consacrat lucrărilor alcătuite de studenţi: monografii de sate şi oraşe, articole de geografie istorică, probleme de geografie economică etc., lucrări urmate de discuţii şi dc concluziile şi aprecierile trase de profesor. La finele anului, avea loc o excursie cu studenţii într-o regiune a ţării, în fiecare an alta; de obicei, aceste excursii erau îmbinate cu congrese ale profesorilor de geografie, secundari şi universitari, congrese care se bucurau de o participare numeroasă; luam bucuros parte la ele, cu regretul în acelaşi timp că la istorie, cât am fost student, n-au existat asemenea congrese; le-am organizat noi, un grup de colegi, mai târziu, după ce am ajuns profesori. Prima excursie la geografic la care am participat a fost aceea de la finele anului întâi, în 1920, când am vizitat Giurgiu, Turtucaia, Silistra şi Cernavoda, călătorind cu trenul până la Giurgiu, apoi cu vaporul între Giurgiu şi Cernavoda, dormind peste noapte la Silistra, şi întorcându-ne cu trenul de la Cernavoda la Bucureşti. 90

Excursia a fost foarte reuşită, cred cea mai reuşită din vremea studenţiei mele. Călătoria pe Dunăre s-a făcut cu un vas tehnic ^ Vintila Mihăilescu (1890-1978) a fost ales membru corespondent al Academiei Romane la 20 mai 1938, când s-a constituit Academia RPR, Vintilă Mihăilescu nu a mai fost confirmat (12 august 1948). Abia la 1 martie 1974 a fost ales membru titular al Academiei RSR ş, îşi rosteşte discursul de recepţie la 19 aprilie 1975: Dorina Rusu Istoria academiei Române în date (1866-1996), Editura Academiei Române,' Bucureşti, 1997, pp. 277, 322, 388 şi 400 al Navigaţiei Fluviale Române, care avea sarcina să măsoare în diferite puncte adâncimea fluviului; un marinar făcea aceste măsurători cu o prăjină lungă, gradată şi striga comandantului rezultatul: „trei brasse" sau „cinci brase". Atunci am văzut întâia dată pe fiica profesorului Mehedinţi, Maria-Simona, care însoţea pe tatăl ei în excursie, şi care MM a făcut o impresie extraordinară: era frumoasă - o frumuseţe natu-rală, sănătoasă - şi inteligentă, încât de-a dreptul te intimida. Ne-am oprit la Turtucaia - locul de tristă amintire a înfrângeri noastre din 1916 şi a morţii fratelui tatei, căpitanul Ioan Giurescu, comandantul companiei de mitraliere a regimentului 75 de infanterie; ne-am oprit mai mult la Silistra, vechiul Dârstor, unde am vizitat nu 90

numai oraşul dar şi ruinele cetăţii, cu faimoasa Arabtabia, în jurul căreia s-a făcut atâta zgomot în 1913, înainte de campania noastră în Bulgaria. Am văzut apoi, în dimineaţa următoare, cum se profila podul de la Cernavoda, o adevărată dantelă aeriană: văzut de pe Dunăre, din depărtare, podul face cu totul altă impresie decât atunci când îl vezi din tren, după ce ai coborât panta de la Feteşti sau intrând direct pe el, dc la Cernavoda. In anul al treilea, am făcut la seminar, la Mehedinţi, o lucrare, în colaborare cu P.P. Panaitescu, despre „Hotarele şi populaţia Bugeacului". Panaitescu se ocupase de hotare, iar eu de populaţie, adică de aşezările din Bugeac - sate şi târguri. Fiind bine apreciată, urma să o publicăm în „Buletinul Societăţii de Georgafie". La prima corectură în şpalturi, controlând traseul hotarului, am constatat că Panaitescu nu ţinuse seamă de indicaţiile precise ale unui document important, o hotarnică din secolul al XVIII-lea şi că, în consecinţă, harta era defectuoasă. Am renunţat deci să mai publicăm articolul noroc că direcţia „Buletinului" nu ne-a pus să plătim costul manoperii zaţului - şi am tras concluzia, personal, că lucrurile în colaborare comportă şi o parte de risc. Afară, bineînţeles, de cazul când colaboratorul e o persoană de care eşti tot aşa de sigur ca de tine însuţi.

90

In afară de cursurile şi seminariile profesorilor de la secţia istorie — geografie, am fost, de curiozitate, cu titlu de experienţă şi la câte un curs sau seminar străin. în afară de seminarul de italiană, de care am amintit mai înainte, urmat timp de un an, am ascultat, din când în când, câte o prelegere a lui Rădulescu-Motru, a lui Ovid Densuşianu, a lui Mihail Dragomirescu - unde am luat parte, ca observator, şi la un seminar - şi a lui RădulcscuPogoneanu. Motru, profesor de filozofic, impresiona prin seriozitatea cursului său, prin concepţia sa, care mi se părea justă, a „personalismului energetic". Urmărisem „Noua Revistă Română" pe care o condusese şi unde apăruseră studii şi recenzii serioase; am văzut mai întâi atitudinea înţeleaptă, ponderată, pe care a avut-o atât ca decan al facultăţii, cât şi ca preşedinte al Academiei. Era un bun român şi nu uita niciodată că era şi oltean, de fel din Butoieşti, undc-şi făcuse o casă frumoasă. Ovid Densuşianu, când îl vedeai prima dată, aveai o deziluzie: puţin la trup, şchiop, cu o voce subţire, în falset, îţi facea impresie de contrafăcut; după ce-1 ascultai, impresia se schimba cu totul; aveai în faţa ta un om fin, cu gândire şi simţire nuanţată, un om de ştiinţă, dublat de un poet. Mihail Dragomirescu izbutise să grupeze în jurul lui mult tineret; seminarul lui, cu adevărat democratic, era viu, părerile se ciocneau cu putere, sub ochiul îngăduitor al profesorului; mi s-a părut însă artificial, necorespunzător 90

realităţii, sistemul lui de ierarhizare a valorilor literare, cu calificative ca „genial integral" şi „genial parţial", aplicate poeţilor şi prozatorilor. Pogoncanu, profesor de pedagogie, avea într-adevăr simţ pedagogic şi a dovedit-o la Seminarul Pedagogic, din Calea Rahovei, unde studenţii făceau practica pedagogică în vederea viitoarei lor cariere ca profesori de liceu. Avea şi multă răbdare, neenervându-sc când candidaţii nu răspundeau cum trebuie sau veneau nepregătiţi. A rămas celebră o lecţie practică a lui Sterie Diamandi, un bun student, şi, mai târziu, un scriitor de talent şi un serios profesor. Aromân fiind, mai avea, câteodată, mici inadvertenţe la pronunţare, mutând accentul. Astfel, la respectiva lecţie, a pronunţat la un moment dat, iulie, cu accent de penultimă, în loc de antepenúltima. Pogoneanu 1-a întrerupt: „iulie, domnule Diamandi". „Da, domnule profesor, iulie" răspunde acesta, foarte sigur de el şi neînţelegând de ce 1-a întrerupt. Pogoneanu revine: „iulie, domnule Diamandi". „Da, domnule profesor, iulie" răspunde din nou colegul nostru, tot aşa de sigur. Chestia s-a repetat de patru ori, fără ca Pogoncanu să dea nici cel mai mic semn de enervare sau plictiseală. După aceea, văzând, că Diamandi nu-şi dă seama de greşeală, i-a explicat tacticos, din fir în păr, cum stă lucrul. De atunci, lui Sterie nu-i mai spuneau colegii, în frunte cu Victor Papacostea, decât „iulie". Şi Pogoneanu fusese prieten cu 90

tata; era din acelaşi judeţ al Buzăului şi anume din partea câmpului, de la Pogoane. După moartea tatei, a făcut parte din consiliul nostru de familie.

în toamna anului 1922 eram aşadar licenţiat; se punea acum problema orientării viitoare: trebuia să încep oare pregătirea doctoratului sau să mă gândesc la trecerea examenului de capacitate care asigura o catedră în învăţământul secundar? Neştiind cum e mai bine, m-am dus să-i cer sfatul profesorului meu de specialitate, lui Onciul. M-a primit, deşi nu-i era bine; l-am găsit îmbrăcat totuşi, întins pe o canapea. I-am spus ce mă preocupa. Ma întrerupt înainte de a termina: „Să-ţi pregăteşti doctoratul; dumneata trebuie să te consacri ştiinţei şi să vii la Universitate". I-am mulţumit, emoţionat şi recunoscător, pentru certificatul pe care, de fapt, mi-1 dădea şi pe care i 1-a comunicat, într-o formă şi mai categorică lui Pogoneanu: „băiatul ăsta o să urmeze la catedra mea", ceea ce Pogoncanu a spus lui Russo şi altor colegi din consiliu. Eram emoţionat, dar totuşi îndoit: o să pot ajunge oare la Universitate? Eram foarte tânăr; abia împlinise 21 de ani. Aşa încât, de la Onciul m-am dus la Mehedinţi. „Ce ţi-a spus Onciul?" m-a întrebat el, după ce, solicitându-i sfatul, amintisem că am fost, în prealabil, 90

la acesta. I-am comunicat textual ceea ce-mi spusese Onciul şi răspunsul lui a fost: „Fă aşa cum ţi-a spus el". Iam mulţumit, dar nu eram liniştit. M-am dus prin urmare să-1 întreb şi pe Pârvan. Când a auzit de ce e vorba, nu ma lăsat să continui şi mi-a spus ritos: „Te duci imediat şi te înscrii la examenul de capacitate. Universitatea nu e o certitudine; nu ţi-o pot garanta nici eu, nici nimeni. Se poate să fii, dar se pot întâmpla şi altele. Fă cum am făcut eu: dă-ţi examenul de capacitate -ştiu că ai să-1 iei bine şi asigură-ţi o catedră în învăţământul secundar, asigură-ţi spatele. Pe urmă, ai să pregăteşti doctoratul şi după aceea vom mai vedea". Magistrul m-a convins imediat: avea dreptate. Aşa încât, după ce i-am mulţumit, m-am dus de la el direct la Ministerul Instrucţiunii - care anunţase examen de capacitate pentru toate materiile şi m-am înscris la două materii principale: istoria şi geografia. Obişnuit era o materie principală şi una secundară, pentru ca să poată fi completate orele catedrei, în eventualitatea că nu erau destule, cu ore din specialitatea secundară. Mare diferenţă nu era, în ce priveşte probele, între specialitate principală şi cea secundară: doar o probă scrisă în plus şi una de pedagogie practică. Aşa încât am luat ambele materii principale. Examenele începeau prin februarie; aveam deci trei luni de pregătire. Trebuia să cunoşti întreaga materie care se preda în cele opt clase ale liceului; dădeai probe scrise şi orale; era apoi un 90

examen de pedagogie teoretică şi două probe de pedagogie practică cu elevii seminarului pedagogic. în total aveam de tFecut douăsprezece probe, câte şase din fiecare specialitate. Le-am trecut cu bine, începând din februarie şi isprăvind în mai 1923; când s-a dat rezultatul, am aflat că eram primul la ambele materii, cu media 9,75 la istorie şi cu 9,81 la geografie. A fost cel mai greu examen din câte am trecut în viaţa mea şi am trecut destule. Fiind chemat apoi să-mi aleg locul în învăţământul secundar, am ales catedra de istorie la liceul „Unirea" din Focşani unde fusese şi tata profesor. Al doilea după mine, la istorie, a fost Gh. Sofronie, iar la geografie Pamfil Georgian, fostul coleg de facultate care a ales catedra de la liceul B.P. Hasdeu din Buzău. N-am funcţionat însă la Focşani decât o singură oră - un examen de corigentă în toamnă - deoarece consiliul Facultăţii de Litere m-a recomandat, în unanimitate pentru locul vacant de membru ce se ivise la Şcoala Română din Franţa. * In primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament Constituţia cea nouă, înlocuind pe cea din 1866; raportor Constantin Dissescu, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti. Iuliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e 90

Constituţia Statului unitar român, stat la a cărui construire participase. Când, în perspectiva istorică, după trecere de peste o jumătate de secol, te întrebi care a fost raţiunea care 1-a făcut să fie contra, nu găseşti decât un singură, de ordin personal: necazul sau dezamăgirea că această Constituţie s-a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi nu sub al lui. Căci altfel cum să-ţi explici că opozantul din 1923 este una şi aceeaşi persoană cu cel care, în preajma lui 23 August 1944, şi, imediat după, cere şi aprobă revenirea la Constituţia din 1923.1 De altfel, tot pentru motive de ordin personal, fără 1

De altfel, o dată ajuns la valoare ci, 1928, dimpotrivă, cârmuireapolitică, ţării în Iuliu greşind sub raportul politic Maniu Naţional Maniu şi naţional, şi Partidul a refuzat să participe şi la încoronarea regelui Ţărănesc au respectat întrutotul Ferdinand a reginei Constituţiaşidin 1923. Măria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Fără să vrei, când consideri activitatea de după unire, activitatea de politică internă a acestui om politic transilvănean, îţi vine în minte caracterizarea celebră a lui Goethe: „Er, ist der Mann der stets verneint" („E omul care zice veşnic nu").1 O deziluzie politică a fost şi generalul, apoi mareşalul Alexandru Averescu. Bun ostaş, cel ce a conceput şi condus, având ca prim colaborator pe generalul Arthur Văitoianu, ofensiva de la Mărăşti, din 1917, foarte popular în rândurile armatei şi a marelui public, lansând formula „răspunderilor", pentru gravele 1 Această trăsătură a firii sale a fost benefică după 23 august 1944. Iuliu Maniu s-a opus fără 90

deficienţe materiale şi morale, ieşite la iveală cu prilejul războiului, lumea se aştepta să aducă noi moravuri, un suflu nou în viaţa politică. în loc să realizeze însă această înnoire, el merse pe drumurile bătute ale politicianismului; unii din colaboratorii săi se dovediră oameni de afaceri, iar Bucureştii văzură arzând stocurile de mărfuri ale aprovizionării - antrepozitele Giagoga, de pildă, ca să dispară urma malvcrsaţiunilor. în aceste condiţii, e natural ca nici cele două guvernări ale „Partidului Poporului" - organismul politic format în jurul generalului Averescu - să nu fi corespuns aşteptărilor.

La Şcoala Română din Franţa

în toamna lui 1923 am plecat la Paris. într-o dimineaţă la ora 8, m-am dus la Prefectura Poliţiei Capitalei cu o petiţie, solicitând paşaportul necesar. într-un ceas l-am avut; am fost apoi, în continuare, în aceeaşi dimineaţă, la consulatul ungar, austriac, elveţian şi francez şi am luat vizele respective, plătind numai la elveţieni - bancherii lumii - o taxă; celelalte vize au fost gratuite, dat fiind că mergeam pentru studii. M-am întors acasă, mi-am strâns hainele, lucrurile şi câteva cărţi într-o valiză marc şi una 90

1

înainte de decembrie 1989

mică şi la două şi jumătate după-masă m-am suit în expresul „Arlberg" care prin Budapesta, Viena, Tirol, Basel lega Bucureştii cu Parisul.1 Era prima mea călătorie în străinătate. în zilele precedente îmi luasem rămas bun de la profesorii mei şi de la Mihail Seulescu. Acesta fusese prieten cu tata; prietenia începuse din vremea când părintele meu publicase, într-o primă formă, primul volum de documente privitoare la Oltenia sub austrieci, aşadar din 1909. Seulescu, descendent dintr-o veche familie de dregători şi ostaşi olteni, amintiţi de cronica Ţării Româneşti în epoca lui Matei Basarab, era un mare patriot şi un oltean reprezentativ. Tot ce se referea la Oltenia, la trecutul ei, la oamenii ei, la locurile ei, venea pe primul plan. Când a aflat deci de volumul .tatei care cuprindea o adevărată mină de ştiri asupra ţinutului ce-i era atât de drag, şi asupra locuitorilor ei, a căutat numaidecât să-1 cunoască pc autor. Discutau adesea - se întâlneau şi la şedinţele „Convorbirilor Litererc" - şi rămăseseră prieteni. După moartea tatei, m-a cinstit pe mine cu prietenia lui. Locuia într-o casă mare - parter şi etaj - pe actuala stradă a Cosmonauţilor la nr. 38; acum e acolo o instituţie de învăţământ tehnic a întreprinderii „Tehnometal". Biroul lui, de proporţii, la parter, avea toţi pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi, cele mai multe nelegate. ( ) caracteristică o constituiau nişte banderole de hârtie, fixate în partea de sus a pereţilor, pc care erau 90

reproduse, cu litere mari, pasajele din nonica ţării în care se vorbea de Săuleşti, de Brădeşti, de Calomfireşti, de neamurile oltene care ajutaseră pe Matei Basarab să ia domnia Ţării Româneşti. Luasem deseori masa la el, duminica - soţia lui, Elena, era fiica lui Nicolae Fleva „tribunul" - şi-mi arăta colecţia bogată de hrisoave vechi două din ele de la Mihai Viteazul, cu iscălitura caracteristică a acestuia - şi de manuscrise. într-o zi mi-a arătat un volum manuscris grecesc şi m-a întrebat ce cred că cuprinde. L-am cercetat acasă pe îndelete şi am constatat că era o redacţie necunoscută a legiuirii lui Caragea, un anteproiect, cu dispoziţii interesante privind atât domnia, cât şi clasele sociale, în special ţărănimea, dispoziţii care n-au mai figurat textul final, tipărit. A fost punctul de plecare al studiului pe care l-am publicat în 1923, în Buletinul Comisiei Istorice a României. Tot graţie lui Mihail Seulescu am văzut pentru prima dată Craiova şi împrejurimile ei. într-o zi din iunie 1922, ne-a invitat, pe mine şi pe ginere-său Dimitrie Iuraşcu, să-1 însoţim, „să vă arăt cu vouă Craiova şi câteva locuri istorice de lângă ca". Am văzut într-adevăr „Casa băniei", cu zidurile ei groase, parcul Bibescu, am văzut câteva case de bogătaşi olteni ca aceea a lui Dinu Mihail; am dormit noaptea la hotel, apoi, a doua zi, cu o trăsură, am fost la Bucovăţ şi la Brădeşti, unde biserica se datoreşte unui înaintaş şi unde ne-a spus: „Aici vreau să fiu înmormântat eu". Atunci am 90

fost şi la Breasta, unde l-am găsit pe Constantin Argetoianu, cu un secator în mână, tăind trandafiri în frumoasa pergolă a conacului său. Pe când ne întorceam, spre seară, la Craiova ne-a spus: „L-aţi văzut pe acest Costică Argetoianu: a mâncat două moşii, cât a fost în diplomaţie, la jocul de cărţi; când a plecat în Moldova, în refugiu, în toamna lui 1916, avea asupra lui sute de mii de lei, în monede de aur". Seara am luat masa la un restaurant; la urmă ni s-au servit căpşuni cu frişca; erau delicioase; conu Mişu s-a uitat încântat la noi şi nc-a spus, jumătate în glumă, dar jumătate serios: „Vedeţi ce bune sunt? Dacă-s din Oltenia!". Când i-am spus, în vizita de rămas bun, că plec la Paris ca membru al Şcolii Române din Franţa, m-a felicitat şi a adăugat, cu o undă de emoţie în glas: „Ai să vezi un oraş minunat - el îşMuase doctoratul acolo - şi vei veni în contact cu o mare cultură; să cauţi să-1 cunoşti şi s-o cunoşti cât mai bine". A adăugat apoi: „Ai paşaport şi vizele necesare?". La răspunsul meu afirmativ, mi-a spus: „înainte de război era mai simplu: când îmi venea chef să merg la Paris, mă duceam la gară, îmi luam bilet, mă suiam în vagonul cu paturi şi fiind binecunoscut şi de personalul Comisiei Internaţionale de „wagons-lits" şi de vameşi, nu mă întreba nimeni nimic până la destinaţie". „Dar paşaport?" - întreb eu. Nu era nevoie, în cazul meu, îmi răspunde. Tot de la Mişu Seulescu, student fiind, am auzit întâia oară 90

proverbul francez: „Le mieux, l'ennemi du bien", adică „mai bine duşmanul binelui". Eram în biroul lui şi priveam la mulţimea de cărţi care erau, cum am spus mai înainte, mai toate nelegate. Bănuind, se vede, nedumerirea mea că un om cu situaţia şi averea lui, nu se îngrijise să aibă şi o bibliotecă înfăţişătoare, cu cărţi legate, mi-a spus: „Vezi mulţimea asta de cărţi le puteam lega la „Socec", înainte de război, cu doi lei volumul. Am aflat însă că la Viena există un legător care, fiind vorba de mii de volume, era dispus să mi le lege frumos, în piele de capră, rezistentă, numai cu un leu şi douăzeci şi cinci de bani bucata. Aşadar, şi mai bine şi mai ieftin. Am luat contact cu el şi a rămas în vara lui 1914 să vie aici la Bucureşti şi să-mi lege întreaga bibliotecă. A venit însă războiul mondial şi după război exproprierea şi devalorizarea, aşa încât n-am mai putut realiza planul iniţial şi am rămas cu cărţile nelegate. N-am vrut să le leg la Socec, când se putea, gândind că voi face mai bine cu legătorul austriac. Dar s-a adeverit o dată mai mult proverbul francez: Le meiux, l'ennemi du bien". Ţine minte acest proverb". L-am ţinut într-adevăr minte şi viaţa mi-a arătat câtă dreptate are. înainte de război, Mihai Seulescu avea o mare avere; una şi mai mare avea fratele lui George; moşiile acestuia se întindeau în Oltenia de la munte până la Dunăre. Am plecat aşadar la Paris; o dată cu mine pleca un nou membru la Şcolii din Franţa, sculptoriţa Măria 90

Grigorescu, trimisă de Şcoala de Belearte; drumul a decurs fară incidente; am văzut gara din Budapesta, am trecut, la Viena, de la gara de est la cea de vest, am străbătut frumosul Tirol, cu munţii, lacurile şi tunelurile lui - cel de la Arlberg având o lungime considerabilă - am intrat în Elveţia, lăsând în dreapta minusculul principat Liechtenstein, ne-am oprit câteva minute la Zurich şi alte câteva la Basel şi apoi am intrat pe teritoriul francez. La Paris am sosit în Gara de est, dimineaţa; era o zi mohorâtă şi ploua. Prima impresie, după două zile şi două nopţi de drum, nedormit - nu-mi permiteau mijloacele să iau „wagon-lits" pe o asemenea distanţă - a fost mai curând dezagreabilă; e adevărat că nici gara în care am coborât nu era, în epoca aceea, prea atrăgătoare. Cu un taxi am ajuns la gara Luxemburg, gară mică, în coasta parcului cu acelaşi nume, de unde pleca trenul de Banlieue pentru Fontenay-aux-Roses. Trenul s-a oprit în câteva staţii intermediare, între altele la Sceaux, cu palatul -refăcut - al mareşalului Boucicaut, participant la nenorocita cruciadă terminată la Nicopole în 1396, şi am ajuns în sfârşit la Fontenay. Şcoala era pe Rue des Châtaigniers (strada Castanilor) la numărul 50. O clădire înaltă, parter şi două etaje, cuprinzând camerele membrilor; un alt corp, parter şi etaj, unde stătea subdirectorul, Victor Ianculescu şi familia lui, iar când veneau la Paris, şi directorul, N. Iorga cu o parte a familiei 90

lui; un al treilea corp unde locuiau membrele Şcolii şi unde era sufrageria; în faţă, lângă poartă, un pavilion mic, „loja" portăresei, doamna Carteron, unde locuia ea, soţul şi cei trei copii ai ei. Familia Carteron era tipică pentru muncitorimea franceză: ea, femeie vrednică, vreo patruzeci şi cinci de ani, îngrijea de curăţenia imobilelor, servea membrilor şcolii micul dejun şi se ocupa de rufarie; soţul ei era tipograf - cred linotipist - la imprimeria Bellenard din Fontenay-aux-Roses; cei trei copii - o fată şi doi băieţi - lucrau şi ei. Carteron avea o pasiune: pescuitul: pleca de sâmbătă după-masă la o aşezare pe Marna, unde-şi ţinea barca, şi se întorcea duminică seara, obosit dar bucuros, cu un juvelnic de peşte, mai mult sau mai puţin plin. Vorbeam adeseori cu el şi-mi lăuda acest sport; nu bănuiam că numai peste câţiva ani aveam să aparţin şi eu acestei bresle, a pescarilor sportivi. Ar fi trebuit totuşi s-o bănuiesc, după interesul pe care mi-1 provocau povestirile lui şi, mai târziu, după faptul că, de câte ori aveam prilejul să traversez Sena, mă uitam cu interes la pescarii cu undiţa, înşiraţi de-a lungul cheiurilor, pescari ce rareori scoteau câte un chitic din apă. La Fontenay am găsit pe Virgil Bogdan, vechiul prieten, care mi-a declarat, de la început, că vrea el să-mi arate cea mai frumoasă perspectivă din Paris şi m-a invitat, în consecinţă, pentru a doua zi dimineaţă, să plecăm împreună. Mai erau, la Şcoală, Scarlat Lambrino, 90

Grigore Nandriş, trimis de Universitatea din Cernăuţi, Ion Muşlea, trimis de Universitatea din Cluj şi Bazil Munteanu, din Bucureşti. Alexandru Rosetti îşi isprăvise stagiul de doi ani, ca şi Constantin Marinescu -poreclit de colegii lui într-un chip scatologic - ca şi Sauciuc-Săveanu, din Cernăuţi. Pe urmă a venit Nicolae Popa, de la Iaşi, pictoriţa Elena

90

Brătescu de la Belearte şi ca „ospitanţi", pentru trei luni numai, Ilie Popescu-Spineni, viitor profesor la Facultatea de Drept din Iaşi şi Lucreţia Mihail, tot de la Belearte, din Bucureşti. Mi s-a dat camera fostă a lui Sauciuc-Săveanu, la etajul întâi, cameră frumoasă cu parchet francez, din clemente lungi şi cu un şemineu din marmură albă, sculptată. La prânz, am luat masa la un restaurant de la capul liniei de tramvai, numit chiar aşa „A l'arrêt du tram". Masă corectă, dar la plată am văzut suma cincizeci şi cinci dc centime, fără vreo specificare. Am întrebat la cc se referă această sumă şi mi s-a răspuns: „e pentru vin". Dar vin nu băusem, spre surpriza ospătarului care nu putea să-şi închipuie prânz în Franţa fără vin. Mi-a explicat apoi: dacă luaţi vin, un sfert de litru, plătiţi şaptezeci de centime; dacă nu luaţi, plătiţi cincizeci şi cinci de centime, deci un fel de penalizare fiindcă n-aţi băut vin şi l-ai privat pc restaurator de câştigul, întotdeauna apreciabil, care rezultă din consumarea băuturii. „Dacă e aşa, am replicat eu ospătarului, atunci daţi-mi un sfert de vin alb". Mi 1-a adus şi am descoperit îndată de ce vinul e una din cele trei specialităţi excelente de care trebuie să ţii neapărat scama în Franţa; celelalte două sunt brânza şi pâinea, în special pâinea lungă, aproape toată numai coajă şi purtând numele de „baguctte". Există vreo trei sute de sorturi dc brânzeturi, toate remarcabile: e una din 222

129

manifestările individualismului francez, manifestare care 1-a făcut pc generalul Charles de Gaulle să spună că e greu să guvernezi o ţară cu trei sute de varietăţi de brânză. Cât despre vinuri, e inutil să insist: ştie toată lumea că Franţa c prima ţară din lume în privinţa calităţii vinurilor. Când în anul al doilea, s-a instalat, în grădina mare a Şcolii, un joc de popice, premiul, câştigat dc partida învingătoare şi plătit de partida învinsă, dar consumat în comun de membrii ambelor partide, era o sticlă de „Sauternes" - un vin superior - sau, când băieţii stăteau mai bine cu fondurile, de „Haut-Sauterncs", care costa unsprezece franci sticla. De partea cealaltă a drumului, puţin pieziş faţă dc şcoală, se construia un imobil similar, cu parter şi două etaje; vedeam pe meşterii zidari, cu pantaloni largi dc catifea în dungi („vclours à côte") cum scoteau, la ora zece, un clondir cu vin roşu obişnuit (gros rouge) care costa vreun franc, un franc şi zece centime litrul şi—1 beau pe jumătate, restul urmând la prânz. Cu paharul de dimineaţă, de la „cassecroute" şi cu masa de seară, un lucrător francez consuma zilnic minimum doi litri de vin. A doua zi de dimineaţă am plecat cu Virgil Bogdan la Paris; am luat unul din cele două tramvaie electrice - 85 sau 127 - şi apoi metroul care ne-a dus până aproape de „Place du Carrousel". In timpul traiectului, Virgil mi-a spus: „Să nu întorci capul spre stânga decât atunci când îţi 223

129

voi spune eu". Am ieşit din metrou, am urcat la faţa pământului şi am ajuns îndată la Arcul de triumf al Caruselului, în dreptul deschiderii din mijloc. Atunci Virgil mi-a făcut semn: „Priveşte!" şi am văzut, într-adevăr, o splendidă perspectivă, poate cea mai frumoasă din lume, „Avenue des Champs Elysees", care suie, în pantă lină, spre Arcul de triumf de la Etoile ce astăzi poartă adaos, ca şi marele aeroport de la Roissy, numele lui Charles de Gaulle. Am văzut apoi, în timpul celor doi ani cât am stat la Paris, o serie întreagă de alte perspective, cum e aceea de la Trocadero - azi palatul Chaillot -spre turnul Eiffel şi dincolo de acesta, spre câmpul lui Marte („Le champ de Mars"). Am văzut perspectiva Pantheonului, aceea a catedralei „Notre Dame", aceea care duce spre Bois de Boulogne („Avenue du Bois de Boulogne"), precum şi, de pe terasa Arcului de triumf de la Etoile, rozeta formată de numeroasele „avenues". Se poate afirma că Parisul, într-o mare parte a lui, este o operă de artă urbanistică. Evident, sunt şi colţuri mai puţin plăcute ca, de pildă, la Grenelle, dar acestea constituie o minoritate. Rezultat al unei evoluţii de două ori milenare, dar construit cu artă şi deosebită grijă mai ales în ultimul secol şi jumătate, Parisul este astăzi o podoabă nu numai a Franţei, dar a lumii întregi, care vede în el centrul eleganţei şi rafinamentului, al artei şi al bunului gust.

224

129

Am fost în anii trecuţi să revăd şcoala de la Fontenay; nu mai există nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea stradă; pe locul lor trece astăzi o lată arteră de circulaţie 1

După instaurarea regimului comunist, autorităţile de la Bucureşti nu s-au mai interesat şi s-a ridicat un HLM, adică un de bloc de apartamente „cu fel demoderate", soarta clădirii ce adăpostea chirii adică pentru cei cu venituri asemenea. Şcoala De întrebat altfel, nu mai ştiau nici măcar de LocalniciiRomână. pe care i-am aveau un interes şi nici Rue desnici Châtaigniers, necum de şcoală; un bătrân mi-a aprobarea Moscovei, indicat numele actual pentru al străzii,a care e acela al unei 1 trimite tineri licenţiaţi la stagiu în notabilităţi locale. Franţa Aş fi vrut„capitalistă" să trec doctoratulşi la Paris, dar directorul „imperialistă". Aşa încât şi să-1 treacă în ţară, la şcolii hotărâse că membrii ei trebuie clădirea a fostcare dărâmată fărăDintr-un ca universitatea i-a trimis. punct de vedere, dreptul statului măsura de eraproprietate logică, mai alales când subiectul tezei privea român să fie valorificat în vreun istoria românilor. Se adăuga şi faptul că durata stagiului la fel. şcoală era de numai doi ani, prea puţin pentru a susţine un doctorat de stat la Sorbona, doctorat care implica şi tipărirea tezei principale şi celei secundare în Franţa, deci o cheltuială serioasă şi anume în valută. Se putea trece în acest interval de doi ani doar un doctorat de universitate, dar valoarea lui ştiinţifică şi ca diplomă era incontestabil inferioară doctoratului de stat. Aşa încât, ţinând seama de toate elementele, începui să prepar doctoratul în vederea susţinerii lui în ţară, la Universitatea din Bucureşti, dezvoltând lucrarea de licenţă despre marile noastre 225

129

dregătorii în primele două secole ale vieţii de stat. Biblioteca Naţională din Paris, cu marele ei volum de studii şi izvoare, îmi da posibilitatea să adâncesc anumite aspecte ale tezei şi anume originea dregătoriilor prototipul logofătului, de pildă, era la Bizanţ, al vornicului la Buda, alte dregătorii erau creaţii româneşti -precum şi legătura lor cu cele similare din statele vecine, în special cu cele sud-slave. în paralel cu pregătirea tezei, începui să fac sondaje la diverse arhive. Aşa încât, după prima lună de orientare, putui să stabilesc un plan de activitate care comporta patru sectoare: 1) teza, 2) cercetări în arhive în vederea găsirii de material care să-mi servească la alcătuirea celor două studii - unul pe an - ce urmau să fie publicate, conform regulamentului, în Melanges de l 'Ecole Roumaine en France, 3) lecturi de caracter ştiinţific şi literar, 4) vizitarea oraşului, cu muzeele, teatrele, instituţiile şi grădinile lui, precum şi a împrejurimilor apropiate şi depărtate. Era un program amplu care implica o acti-vitate susţinută, o utilizare de maximum al timpului, neîngăduindu-mi acele ceasuri de huzur şi taifas, la cafenea, atât de apreciate de o seamă dintre studenţi. Biblioteca Naţională din Paris mi-a făcut o puternică impresie. Dincolo de lunga faţadă severă din strada Richelieu era o curte dreptunghiulară, din care dădeai într-un hol şi apoi în marea - aş zice mai degrabă în imensa - sală de lectură, cu plafonul foarte înalt. 226

129

Despărţite printr-un drum central, se înşirau de o parte şi de alta, sute de locuri de citit, la mese comune lungi; în fund, pe un podium, bibliotecarii de serviciu cărora le înmânai buletinele de comandă. în anii de atunci, cataloagele de cărţi, în ordinea alfabetică a autorilor şi pe materii, se găseau chiar în această imensă sală de lectură; ulterior s-a amenajat o sală specială a cataloagelor, spaţioasă, la subsol. în afară de sala principală, mai era o sală pentru manuscrise, una pentru hărţi, o a treia, pentru medalii, camee şi alte obiecte de artă şi o a patra pentru expoziţii. La intrare, în dreapta, exista şi o „buvette", adică un mic restaurant pentru cei ce voiau să ia un dejun frugal; azi, în locul ei, se află o sală pentru vânzarea publicaţiilor Bibliotecii şi a reproducerilor după operele ei de artă, stampe, desene, medalii, miniaturi ale manuscriselor etc. în stânga curţii - nu ştiu dacă era şi atunci - este azi biroul de comenzi pentru reproduceri fotografice de pe manuscrisele, hărţile şi cărţile Bibliotecii.1 Serviciul este pretutindeni politicos şi relativ rapid, în această bibliotecă am lucrat multe din zilele cât am stat la Paris. Am vrut să ştiu mai întâi ce au la fondul românesc de manuscrise; l-am cercetat şi am publicat în Revue Historique du Sud-Est Européen inventarul acestui fond care cuprinde, între altele, un preţios document de la Alexandru cel Bun, din 11 februarie 1400: cel dintâi document intern al acestui voievod. Am găsit, de 227

129

asemenea, tot la manuscrise, un chestionar francez de la începutul secolului al XVIII-lea asupra Moldovei şi Ţării Româneşti cu răspunsurile respective, chestionar care mia prilejuit un studiu publicat în „Melanges" din 1924. între timp sosise la Fontenay, Niculae Iorga - cu soţia şi cu fiica cea mare, Magda - spre a ţine, ca în fiecare an, cursul său de la Sorbona. După câteva zile, prietenul Virgil Bogdan, în drum spre Paris, îmi spune: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu o carte a ta pe care a văzut-o Iorga; l-am auzit discutând cu Iancuescu; vezi ce este". Seara, la întoarcere, suindu-mă în cameră, am constatat că toate 1 La data apariţiei Amintirilor la Editura Sport la Turism cărţile mele erau locul lor;dindeschizând însă Istoria Bucureşti (1976), înfuncţionau în literaturii române secolul al XIX-lea a lui Iorga - una din România numai câteva aparate cărţile pe care le adusesem de la Bucureşti - am văzut că „xerox" - niciunul în biblioteci - iar sub adnotările mele erau altele, ale autorului cărţii. Ce se copierea unor textenevoie, era strict întâmplase? Având pentru cursul său de la controlată. Sorbona, de această carte şi Ianculescu ştiind că o aveam eu, a intrat, în lipsa mea, în cameră şi, fără să ştiu şi fără să-mi ceară voie, a luat volumul şi 1-a dus lui Iorga. Acesta a citit adnotările mele şi a adăugat pe ale lui, anume: la o frază care cuprinde peste 16 rânduri (o jumătate dc pagină), scrisesem, pe margine „Frază!". Iorga adaugă dedesubt: „Adevărat, e cam lungă. N.I.". La portretul tatălui lui Vasile Alecsandri, despre care spusese că era „frumos om, cu ochii bulbucaţi, cu sprâncenele groase" eu 228

129

notasem: „Cum se potriveşte una cu alta?", la care Iorga răspunde: „Ca mine! N.I.". în sfârşit, cea de a treia adnotaţie era în legătură cu descrierea casei părinteşti a lui Vasile Alecsandri în care se arăta că se aflau acolo „trei fete frumoase", dintre care una, Casandra, „albă ca o fată de boier", ajunsese, „din nedreptatea sorţii, bucătăreasă, deşi se dădea în vânt pentru cobza lui Postolache". Deoarece nu vedeam bine legătura între noţiunile de „bucătăreasă" şi „cobza lui Postolache", comentasem: „Ce legătură între una şi alta?". Dedesubt, adnotarea lui Iorga: „Niciuna! N.I.". Adnotările aceste nu lipseau de humor îmi arătau că autorul lor nu-mi luase în nume de rău comentariile mele. Am socotit că e totuşi cazul să-i dau o explicaţie. A doua zi de dimineaţă, când pornea spre Paris, l-am ajuns din urmă pe partea de sus a străzii noastre, l-am salutat şi i-am spus: „Aş vrea să vă comunic ceva". „Ei, ăi fi îndrăgostit!" mi-a tăiat cuvântul Iorga. „Nici nu mă gândesc - i-am răspuns eu (inima-mi era în altă parte, departe) - e vorba de comentariile ce am făcut la unele pasagii din cartea dumneavoastră, comentarii care datează de pe când eram 1

Volumul cu adnotările lui Nicolae Iorga a dispărut în 1950 în clasa a opta de liceu şi sper că nu v-au supărat. „Ei, da când întreaga bibliotecă adunată nu m-au supărat de loc, dovadă adnotările pe care le-am de Constantin şi Constantin C. făcut sub acelea ale dumitale" - mi-a răspuns Iorga şi a Giurescu a fost confiscată, fără inventar. 229

129

trecut îndată la ceea ce-1 preocupa în acel moment: prelegerea ce urma să ţie la Sorbona. Am relatat această scenă în 1936, acum patruzeci dc ani, în timpul polemicii iscate de lucrarea mea de sinteză „Istoria românilor" polemică unică prin proporţiile şi durata ei - ca răspuns la prezentarea deformată a scenei de către N. Iorga. La acest răspuns al meu, Iorga n-a replicat nimic şi ştie oricine că oponentul meu nu era om să nu răspundă, dacă avea dreptate. Am lăsat şi volumul cu pricina timp de trei luni în custodia Bibliotecii Fundaţiei Universitare ca să poată fi consultat de oricine ar fi dorit să vadă adnotările mele şi ale lui Iorga, adnotări pe care le-am reprodus dealtfel fotografic, în broşura Pentru vechea şcoală de istorie, apărută în 1936.1 La prelegerile lui Iorga asistam aproape regulat şi noi, cei de la Şcoală; francezi erau puţini, fie că nu-i interesau, fie că nu lc plăcea felul de a vorbi al profesorului. Mă duceam şi la prelegerile altora, de pildă, la acelea ale lui Ferdinand Lot, care avea însă în ce priveşte procesul dc etnogeneză al poporului român şi continuitatea pe teritoriul carpato-danubian păreri pe care nu le aprobam; eram contra părerii că existenţa strămoşilor noştri în îndelungatul mileniul al migraţiilor ar constitui „o enigmă" şi un „miracol"; dimpotrivă, socoteam că a avut loc un proces normal, similar aceluia care explică formarea celorlalte popoare romanice, adică a francezilor, 230

129

spaniolilor, portughezilor şi italienilor. Am fost şi la o prelegere a lui Mario Roques, învăţatul lingvist, prieten al românilor, şi, împreună cu Al. Rosctti, la una a lui Antoine Meillet, şeful şcolii lingvistice franceze; m-a impresionat şi figura lui, de patriarh biblic, şi felul lui de a vorbi, cu ochii aproape permanent închişi. Am fost, timp de două luni, şi la cursul de limba rusă de la „Ecole des langues orientales vivantes"; l-am părăsit apoi, fiindcă profesoara făcea numai gramatică - şi această gramatică mi s-a părut tare complicată, mai complicată decât cea franceză şi decât cea germană. L-am văzut de câteva ori pe profesorul Gabriel Millct, cunoscutul specialist în istoria artei bizantine, care descoperise în timpul cercetărilor lui la Muntele Athos o serie întreagă de documente privind ţările româneşti. Cele mai vechi din aceste documente (secolele XIV-XVII) erau redactate în limba slavă, limba de atunci a cancelariei noastre; celelalte (secolele XVII-XIX) în limba română. Chiar la prima întrevedere mi-a spus că cl nu mai are timp să se ocupe de publicarea acestor documente şi m-a întrebat dacă nu sunt dispus să mă ocup eu de ele. Iam răspuns că, în principiu, accept să le public şi l-am rugat să-mi acorde un răgaz de trei zile pentru a-i da un răspuns definitiv. Voiam să mă consult între timp cu Grigore Nandriş care, slavist fiind, era indicat să se ocupe

231

129

de documentele în limba slavă, eu rezcrvându-mi-le pe cele în româneşte. Nandriş a acceptat. Am comunicat în acest sens răspunsul meu lui Millet şi el ne-a invitat pc amândoi la el acasă şi ne-a predat întregul stoc de fotografii ale documentelor. Mai târziu, în 1937, am publicat volumul lui Nandriş, intitulat „Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658)" în colecţia secţiei

232

129

istorice a Fundaţiei Regele Carol L Transcrisesem şi eu toate documentele româneşti, dar publicarea lor ca şi a studiului introductiv întârzia, deoarece eram ocupat cu Istoria Românilor. în 1950, atât fotografiile documentelor cât şi transcrierile mele au dispărut fară urmă; dacă ele vor ieşi la iveală, le voi tipări.1 Sâmbăta după-masă, duminicile şi sărbătorile vizitam oraşul şi împrejurimile. Primul muzeu pe care l-am văzut a fost Luvrul, iar primul monument Panteonul. Luvrul e o imensitate; îţi trebuie nu zile, ci săptămâni ca să-ţi poţi face o idee temeinică asupra lui. Zile e un fel de a vorbi, căci după trei ceasuri, maximum patru, eşti obosit şi trebuie să întrerupi vizitarea. S-au strâns aici, la Luvru, capodopere din lumea întreagă, unele cumpărate, altele dăruite, altele luate cu prilejul campaniilor militare, în special napoleoniene. Am stat mult şi am privit cele două realizări extraordinare ale sculpturii vechi greceşti: Venus din Melos - zeiţa frumuseţii şi a dragostei - şi Nike din Samotrake, simbolizând victoria, ambele foarte bine puse în valoare prin locul unde sunt aşezate şi prin efecte de 1

Vezip. 110, nota 1. lumină. Numai aceste două sculpturi să fi creat poporul elen şi era de-ajuns ca să fie calificat drept mare creator de artă. Dar alături de ele, mai sunt o serie altele la Luvru. Este celebra „Venus accroupie" - şi ce haz a fost la Fontenay, într-o seară, când Ilic Popescu-Spineni a tradus 134

prin „Venus pe vine" -este „Dianne la Chasseresse", adică Diana vânătoriţa, cu tunica ei scurtă, atât de modernă, şi cu pasu-i zvelt. Am văzut apoi, în sala egipteană, faimosul scrib şczând, cu picioarele subpuse, după felul oriental, şi nu mai puţin faimoasa inscripţie de la Rosetta, graţie căreia învăţatul francez Champollion a izbutit să descifreze hieroglifele, în faţa „Mona Lisei", sau „Gioconda", la etaj, era întotdeauna mulţime de oameni, de nu te puteai apropia, în special duminicile când intrarea la Luvru, ca dealtfel la toate muzeele franceze, e liberă, fară plată. E într-adevăr indcfinisabil surâsul faimoasei italience, iar această operă a lui Leonardo da Vinci pe drept cuvânt e considerată drept o culme a picturii universale. Mă opream apoi adeseori în faţa picturii franceze a secolului al XVIII-lea, în special a lui Fragonard şi constatam că opera lui rămâne reprezentativă pentru societatea nobilă a acestui secol, pentru atmosfera de lux, eleganţă şi frivolitate ce domnea în capitala Franţei. Panteonul, în „cartierul latin", adică în cartierul universitar, în stânga Senei, mi-a făcut impresie mai întâi prin arhitectura lui impunătoare, de proporţii reuşite, apoi prin picturile lui Puvis de Chavannes şi numai în al treilea rând prin mormintele marilor oameni ai Franţei îngropaţi aici. Am admirat chipul Sfintei Genoveva („Sainte Genevieve"), patroana şi protectoarea Parisului 134

şi mi-am adus aminte că drept model a servit lui Puvis de Chavannes, Măria Cantacuzino, devotata prietenă a lui Nicolae Bălcescu, devenită apoi soţia marelui pictor francez. Odihneşte aici, la Panteon, Victor Hugo, a cărui glorie întrece şi pune în umbră gloria atâtor mareşali şi oameni politici de care lumea nu mai ştie astăzi. Lângă Panteon e Sorbona, celebra universitate întemeiată de Robert de Sorbon, în secolul al XlII-lca. Clădirea e încă relativ nouă, din secolul al XlX-lea, şi nu are în exterior merite deosebite arhitectonice. Unele amfiteatre sunt însă frumoase, cu tavane sculptate, cu lambriuri, fiecare amfiteatru de acest fel purtând numele unui profesor sau om de ştiinţă vestit. într-un asemenea amfiteatru, acela numit Louis Viart, am ţinut, la 20 martie 1970, conferinţa mea despre „Formarea statului naţional român". L-am auzit vorbind aici, la Sorbona, într-unui din marile amfiteatre, pe Herriot, primarul Lyonului, mare orator şi totodată remarcabil om de cultură; mi-am dat seama atunci ce priză poate avea asupra mulţimii cuvântul maestru care exprimă o convingere, cum poate el ridica masele. Şi am înţeles însemnătatea forului la romani şi a pieţii numite „agora" la eleni. La Sorbona şi-au trecut doctoratul atâţia dintre români, între alţii Spini Haret, cu o teză care a făcut vâlvă, apoi Horia Hulubei, fostul rector al Universităţii din Bucureşti şi regretatul Miron Nicolescu, fostul preşedinte al Academiei Republicii 134

Socialiste România.1 Merită să fie văzut un doctorat de stat, în istorie, istorie literară, sociologie sau filozofie la Sorbona, mai exact şedinţa în care candidatul îşi susţine teza şi când, la urmă, i se acordă titlul de doctor. Şedinţa poate dura patru ceasuri - uneori cinci, ca la Gheorghe Brătianu; membrii comisiei examinează teza sub toate raporturile, cu exigenţă; ai impresia, la un moment dat, din criticile ce fac, că nenorocitul de candidat va fi respins, pentru ca la urmă să se recunoască totuşi meritele tezei, să se Denumirea oficială de atunci (1976) a Academiei Române. aducă laude autorului ei şi să i se decearnă, cu solemnitate, titlul atât de râvnit. Au fost cazuri când la o teză, cu teza complimentară respectivă, s-a lucrat şapte, opt, chiar zece ani. De obicei, sunt necesar patru ani de zile; în cazuri excepţionale, când candidatul are o putere de muncă şi o pătrundere deosebită, trei. Dc aceea, dintre membrii Şcolii Române din Franţa, cine a vrut totuşi, contra hotărârii directorului -cazul lui Al. Rosetti - să-şi treacă doctoratul dc stat la Sorbona, a trebuit ca, după isprăvirca celor doi ani, să mai stea la Paris, încă doi cel puţin, pc cheltuială proprie, şi să rişte inimiciţia lui N. Iorga.

134

Notrc Dame este, după părerea mea, catedrala reprezentativă a genului, prin proporţiile reuşite, prin echilibrul perfect al diferitelor părţi componente. E puternică, tară a fi masivă, e elegantă, fară a fi căutată. Este o creaţie tipică a spiritului francez, caracterizat prin măsură, logică şi artă. S-a spus greşit catedralelor evului mediu, răspândite din Austria până în Anglia şi în Baleare, că ar fi „gotice"; în realitate ele îşi au începutul în Franţa unde există şi cele mai frumoase exemplare ale genului: la Chartrcs, la Rcims - unde piatra, lucrată â jour, îţi face impresia de dantelă, la Rouen, cu turnul ei ameninţător, la Strassbourg cu piatra ci roz şi, în primul rând la Paris. Când am văzut, pentru prima dată, din faţă, de la extremitatea istoricei ei pieţe, catedrala Notrc Dame am rămas profund impresionat. Citisem pe Victor Hugo şi descrierea pe care i-o face el, dar realitatea era superioară. Şi gândul mă ducea, fară să vreau, la bisericile noastre multe, dar mici, în comparaţie cu imensele catedrale ale Apusului: altă lume, alte mijloace şi mai cu seamă, altă aşezare, „în calea răutăţilor" la noi, alte primejdii. Când am păşit înăuntru şi am văzut înalta, majestuasa „navă" din mijloc cu stâlpii puternici care o despărţeau de năvilc laterale, iarăşi am fost puternic impresionat. Şi iarăşi gândul m-a dus, nu la noi, dc astă dată, ci la „Sfânta Sofia" din Constantinopol. N-o văzusem încă, dar o cunoşteam bine dintr-o scrie de studii şi 134

fotografii, cercetate atunci când făcusem articolul asupra Originii artei bizantine. Interiorul „Sfintei Sofii" n-are stâlpi intermediari, aşa încât impresia de spaţiu uriaş, sub bolta rotundă, este strivitoare, mult superioară celei din catedralele franceze. După cc am văzut-o aievea, pentru întâia dată în 1929, apoi în diferite alte rânduri, această impresie a devenit o certitudine. Nicăieri, orice catedrală ai vedea - de la Sf. Petru din Roma la Notre Dame dc Paris, de la „Stephan's Dom" din Viena până la Domul din Colonia, nicăieri nu ai sentimentul reuşitei arhitectonice ca la „Aghia Sofia", cum îi spun grecii, ca şi turcii de altfel (Aya Sofia); nicăieri bolta care domină, dc la marea înălţime, spaţiul uriaş închis între ziduri nu poate fi egalată dc plafonul catedralelor. M-am dus, bineînţeles, chiar în primele săptămâni, la „Invalides" să văd mormântul lui Napoleon I. Mausoleul face o puternică impresie; aşezat în mijlocul unei săli rotunde, înconjurat de statui reprezentând victoriile lui, el este, privit de sus din galeria circulară, reuşit sub raportul artei şi constituie un punct de atracţie major pentru turiştii din întreaga lume. Impresionează şi cuvintele din testamentul împăratului: „Doresc ca rămăşiţele mele să se odihenească pe malurile Senei, în mijlocul acestui popor pe care atâta l-am iubit" („Jc désire que mes cendres reposent sur les bords de la Seine, au milieu de ce peuple français que j'ai tant aimé"). Dar te gândeşti, fară 134

să vrei, că dacă Napoleon I a dat Franţei o puternică organizare internă, administrativă şi legislativă, dacă a înfiinţat sau organizat instituţii şi şcoli -Politehnica, de pildă, şi „Comedie Française" al cărei decret dc organizare a fost semnat în timpul campaniei din Rusia, „gloria" lui gloria războaielor de cucerire, cu încercările lui de a supune popoarele libere - a făcut Franţei destul rău, i-a cauzat pierderi mari în oameni, pentru ca să sfârşească prin ocuparea Parisului şi a unei bune părţi a ţării de către armatele coaliţiei şi prin semnarea unui tratat dc pace umilitor. Prin comparaţie, gloria lui Pasteur, care a dat omenirii mijloacele de a lupta contra bolilor, contra suferinţei, mi se pare o glorie reală, mult mai mare. Şi totuşi Pasteur n-are un monument nici pe departe comparabil cu acela al lui Napoleon I. Singur acest fapt, ca să nu mai amintim de o sumă altele, ne arată cât de aproape suntem încă de preistorie, adică de epoca în care domina exclusiv forţa. Pentru începuturile Parisului, adică pentru aşezarea gallo-romană, am fost la Muzeul Cluny, situat tot pe malul stâng al Senei, ca şi Panteonul, ca şi Sorbona, ca şi Invalides. Se mai văd resturi din termele ridicate de împăratul roman Iulian Apostatul (361-363), cel care a combătut creştinismul, ce fusese totuşi recunoscut de Constantin cel Mare, şi a voit să reînvie păgânismul. Ceea ce arată că încă în vremea aceea, „Lutetia Parisiorum", 134

cum îi spuneau romanii, ajunsese la o dezvoltare remarcabilă. Nucleul prim 1-a format, ca şi alte aşezări, insula din Sena, uşor de apărat, insulă pe care se va ridica, mai târziu, catedrala Notre Dame. Parisul e înconjurat de o serie întreagă de castele şi parcuri, reşedinţe ale regilor şi împăraţilor Franţei. Unul din cele mai importante este castelul de la Saint Germain en Laye, la nord-vest de capitală, reşedinţă, între altele, a lui Francisc I (Francois premier), cel care, învins în lupta de la Pavia, în Italia (24 februarie 1525) a scris mamei sale, la Paris: „Madame, tout est perdu, hors l'honneur" („Doamnă, totul e pierdut, în afară de onoare"). Castelul are o vastă terasă, de unde privirea asupra Parisului, în zilele senine, e remarcabilă, şi un parc foarte întins, azi loc de plimbare şi agrement mai ales al turiştilor străini, mai puţin al parizienilor. în 1923-1924, ca să mergi la Saint Germain en Laye, luai un tren de banlieue, cu locomotivă cu aburi, care în vreun ceas te ducea la destinaţie. Astăzi metroul regional R.E.R. - cel mai modern metrou al Parisului, cu vagoane elegante şi viteză mare - te duce în douăzeci de minute. De castelul şi parcul de la Saint-Cloud se leagă numele împăratului Napoleon al IlI-lea. Aşezat în apropierea imediată a capitalei, la sud-vest, pe malul înalt al Senei, este şi el un loc de plimbare al turiştilor străini şi al parizienilor, deşi mai puţin frecventat decât în secolul trecut şi începutul celui prezent, până la primul război 134

mondial. De altfel, de când cu răspândirea extraordinară a automobilului, parizienii şi, în general locuitorii capitalelor, nu numai în Europa, dar în întreaga lume, se deplasează tot mai departe, în locuri mai puţin cunoscute, neinteresându-se, cât ar trebui, de locurile vecine, uşor accesibile. Fontainebleau e cunoscut atât pentru vasta sa pădure, imortalizată de o seamă de pictori şi scriitori - şi Ion Andreescu şi Nicolae Grigorescu au zăbovit aici - cât şi pentru castelul, cu faimoasa sa scară dublă, în faţa căreia Napoleon I şi-a luat rămas bun de la garda sa, care-1 însoţise în toate războiaiele. Vedem şi un iaz vechi, în care - ne asigură ghidul oficial - sunt crapi bătrâni, de sute de ani, marcaţi spre a nu fi pescuiţi. Un alt castel din împrejurimile Parisului este cel de la Chantilly, vestit mai ales prin grajdurile sale de o rară eleganţă, şi terenul său de^curse, utilizat până în zilele noastre. De Chantilly se leagă numele unui produs alimentar, cunoscuta „creme Chantilly". E caracteristic dealtfel că în Franţa, ţara celei dintâi bucătării din lume, împreună cu cea chineză, o sumă de produse alimentare şi de mâncăruri poartă numele oraşului sau regiunii care s-au specializat în atari produse şi mâncăruri. Parisul, de pildă, e cunoscut, sub acest raport, prin „parizer-ul" său, prin ,Jambonul" sau şunca sa şi prin ciupercile sale albe („champignons de Paris"). Oraşul Caen, în Normandia, aproape de locul 134

debarcării americane din 1944, prin mâncarea sa de măruntaie („tripes â la mode de Caen"), Marsilia şi, în general, porturile de pe coasta Mediteranei, prin „bouillabaisse" - e pregătită cu tot soiul de peşte marin şi prin supa cu usturoi („soupe a 1'ail"). Mierea cea mai bună se găseşte la Narbonne, în sud, lângă Pirinei, „Nougat"-ul cel mai bun, un fel de alviţă superioară, tot în sud, la Montelimar, pe valea Ronului, găinile cele mai grase şi mai gustoase în regiunea Bresse („poularde de Bresse"), carnaţii, o varietate mai închisă la culoare, la Arles, în sud („saucisse d'Arles"). în 1923, se putea citi, în vitrinele marilor magazine alimentare, afişe cu „saumon du Rhin" (somon de Rin; a nu se confunda cu somnul!); azi însă somonul se aduce din Canada sau Statele Unite, deoarece Rinul e atât de poluat încât somonul nu mai suie, în genere pe acest fluviu şi rarele exemplare care se mai încumetă, nu mai au gustul dinainte. E cu neputinţă să înşir aici numele tuturor brânzeturilor franceze - vreo trei sute - unele după localitatea unde se produc, altele după regiunea respectivă. E binecunoscut „Rocqueforf'-ul care datează din epoca gallo-romană şi care-şi datoreşte aspectul său caracteristic, cu striurile albăstrui datorită unei ciuperci nobile, grotelor din regiune, cu o anumită temperatură şi uscăciune. „Brie"-u\, brânză moale, fermentată, e produsă în regiunea cu acest nume, Camembert-vX şi Pont Leveque, de asemenea fermentate, 134

în satele cu acest nume, Cantal-u\, care seamănă întrucâtva cu brânza noastră de burduf, provine din platoul central, Gruyere-u\ care e foarte asemănător cu Schweizer-u\, uneori identic, din estul şi sud-estul Franţei. Acelaşi lucru despre vinuri. E imposibil să arăt aici sutele de varietăţi, fiecare cu numele lui, după podgoria, uneori chiar după producătorul respectiv (în special când e vorba de şampanie). Se pot deosebi, în mare, patru regiuni: 1) Bordeaux, în sud-vest, vestit pentru vinurile sale roşii - dar şi albe de o deosebită fineţe (am băut un asemenea Bordeaux alb mult mai târziu, în 1968, la o cină oferită de profesorul arhitect Remondet); aici se găseşte şi localitatea Cognac, de la care şi-au luat numele rachiurile distilate din boasca de struguri şi din drojdia de vin a regiunii, 2) Champagne, la est de Paris, cu un teren calcaros, vestită prin vinurile sale albe spumoase; centrele ei mai de seamă: Epernay, Château - Thierry şi Reims, cu pivniţe întinse, în care stau, aliniate, milioanele de sticle. Vinurile de aici sunt cunoscute în lumea întreagă şi de multă vreme, au fost băute şi la Iaşi, la întâlnirea dintre ţarul Petru cel Mare, care le adusese în bagajele sale, şi voievodul Dimitrie Cantemir, în 1711. La masă, povesteşte Neculce, bând atât moldovenii, neobişnuiţi cu asemenea băutură, cât şi ruşii, după numeroasele libaţiuni „au mărmurit toţi de beţi ce erau". Dintre vinurile noastre, „galbena de Odobeşti" se aseamănă cu vinul de 134

Champagne; după trei ani, ţinut în bune condiţii, el „şampanizează", adică sfârâie în pahar, zvârlind stropi fini în sus, întocmai ca şi acesta din urmă. După războiul pentru întregirea statului şi anume prin anii 1920-1922, un francez, voind să întemeieze la noi o întreprindere de şampanie, a cercetat toate podgoriile României spre a vedea ce vin se apropie mai mult de acela din Champagne şi, în cele din urmă, s-a oprit la Odobeşti. Cu vin din această podgorie, cu „galbena de Odobeşti" a creat el şampania „Royal Chambery" care s-a bucurat de apreciere în perioada interbelică. Dintre mărcile de şampanie franceză, cele mai renumite sunt „Veuve Clicquot", veche de aproape două secole, „Mumm", „Roederer" şi, în ultimele decenii „Taittiger". 3) Bwgogne în sud-estul Franţei, cu vestita „Coastă de aur" („Cote d'or".) unde se produc vinuri roşii de mare valoare („Pommard", de pildă, „Meursault", „Chablis", „Chambertin", „Clos de Vougeot"), în concurenţă cu cele din Bordeaux, iar după unii specialişti, superioare chiar acestora. Beaune este centrul podgoriei burgunde; 4) Valea Ronului şi regiunea limitrofa, cu vinuri în general mai dulci şi cu unele varietăţi cunoscute în lumea întreagă, ca, de pildă, „Château Neuf du Pape", „Cotes du Rhone", „Hermitage". Alături de vinuri, trebuie pomenit cidrul, tot o băutură fermentată, dar din mere, cu tărie acoolică redusă, specialitatea Normandiei, unde viţa de vie nu creşte în 134

mod obişniut. Aşa-zisul „cidre bouche", păstrat în sticle astupate bine, e gustos, agreabil, spre deosebire de cidrul vărsat care are un gust mediocru, trezit. Dintre rachiuri, e apreciat, „calvados-ul", adică un rachiu din mete fermentate - similare borhotului nostru de prune, iarăşi specialitatea Normandiei, apoi „Kirsch"-ul, din cireşe fermentate, specialitatea Alsaciei şi Lorenei, „armagnac"ul din regiunea bordelcză, de unde e şi „cognac"-ul; asemănătoare ţuicii noastre este „prunelle"-a, fară o delimitare teritorială precisă. Un aspect interesant al Franţei, ţară cu resurse alimentare atât de bogate şi variate, este geografia ei gastronomică; o asemenea geografie se poate încerca şi pentru ţara noastră care, minus citricele, măslinele, stridiile şi unii peşti marini - avem, în schimb peşti de Dunăre delicioşi ca scrumbia şi cega, necunoscuţi în Apus - are şi ea totul sub raport alimentar, inclusiv o mare varietate sub raportul vinurilor, rachiurilor şi brânzeturi lor. în vara anului 1924 am fost, împreună cu Grigore Nandriş şi cu Ion Muşlea, timp de două săptămâni, în Bretania, stând mai mult în Tregastel, în apropiere de „Cele şapte insule" ("Les sept îles"), apoi la Mont-SaintMichel, cu celebra lui mănăstire medievală şi în oraşele Saint-Malo, Saint-Servan, şi Parame. Tregastel-ul ne fusese recomandat de subdirectorul şcolii, Ianculescu; stătuse acolo. Era, pe atunci, o mică staţiune maritimă, 134

nepretenţioasă, în comparaţie cu Deauville şi Dinard. Am tras la hotel, având „table d'hote", deci masa obligatorie în restaurantul hotelului - duminica sc dădea homar plătind, dacă-mi aduc bine aminte, douăzeci de franci pe zi, casă şi masă, inclusiv serviciul. Banii erau scumpi, iar partea aceea a Bretaniei destul de săracă. Am făcut o excursie la Ploumanach unde se afla o statuie de piatră, înfăţişând un sfânt, cu nasul aproape distrus, deoarece o credinţă populară a locului cerea ca fetele de măritat să înfigă un ac de gămălie în acel nas; dacă acul rămânea înfipt - erau şi crăpături extrem de mici, invizibile cu ochiul liber - atunci fata respectivă avea să se mărite în cursul anului; dacă nu, ceea ce se întâmpla deseori, avea să mai aştepte. O altă excursie am facut-o la Trebeurden, alt sat din împrejurimi. O a treia la cele „Şapte insule", situate la câţiva kilometri de ţărm. N-am avut nimic în timpul traiectului; în schimb, Muşlea, şi cu Nandriş au stat aproape tot timpul aplecaţi peste copastie, hrănind peştii. Când am ajuns la insule, unde paznicul farului nc-a primit cu multă simpatie, erau palizi şi s-au aşezat pe pământ, să-şi vină în fire. Se pare că e grozav răul de mare; mi-a spus-o şi soţia mea în timpul unei călătorii ce am făcut cu vaporul la Constantinopol şi Atena; ai o senzaţie îngrozitoare; îţi este aşa de rău încât îţi vine să te arunci în mare, ca să scapi; din fericire însă, îndată ce ai pus piciorul, iar pe pământ, răul dispare foarte repede. Cu un 134

tren local am ajuns la Dinan, orăşel aşezat pe „fluviul" La Rance care aici nu are mai mult de 15-20 de metri lăţime. Un vaporaş care făcea cursa Dinan - Saint Malo, aştepta la chei ora plecării. Ne-am suit şi curând după aceea am pornit. Cu fiecare kilometru, fluviul se lăţea şi când ne-am apropiat de Canalul Mânecii devenise un estuar larg de peste o mie cinci sute de metri. Aici mareea, adică fluxul şi refluxul sunt foarte puternice, diferenţa de nivel este de vreo zece metri. Fluxul vine ca un torent, cu mare putere; refluxul iarăşi face ca apa mării, care pătrunde în estuar, să se retragă repede. Observând acest fenomen, inginerii s-au gândit să-1 utilizeze în scopuri practice şi, ani de zile după ce am vizitat noi locurile, au instalat, făcând un baraj de-a curmezişul estuarului La Ranee, o centrală mareo-motrice, producătoare de energie electrică. La flux, curentul puternic face să se învârtească o serie de turbine în sensul mare -uscat; la reflux, învârtirea are loc în sens invers. Ingeniozitatea inginerilor constructori francezi a constat în găsirea unui sistem tehnic care face ca turbinele să fie reversibile adică să se poată mişca şi într-un sens şi în sens contrar, după cum e flux şi reflux. Această centrală mareo-motrice, prima în lume de acest fel, produce curent electric ieftin, odată instalată; ea nu se poate instala însă decât acolo unde există estuare cu diferenţe de nivel mari, echivalând cu o cădere de apă, ca la centralele instalate pe Dunăre, de pildă, sau pe fluviile 134

americane şi siberiene. Ajunşi la gura estuarului, la SaintMalo, „oraşul-corsar", vaporaşul pare mic de tot, o jucărie. Debarcăm în port şi privim la zidurile puternice ale oraşului-cetate de unde au pornit, cu vasele lor cu pânze în războiul de „cursă", o serie întreagă de corsari, cel mai vestit dintre ei fiind Surcouf { 1773-1827), pe vremea lui Napoleon I. Acesta ataca în special corăbiile engleze care transportau mărfuri valoroase şi uneori şi bani, în monedă de aur şi argint. Se povesteşte că într-un asemenea atac, căpitanul vasului englez, luat prizonier, iar fi spus, dispreţuitor, lui Surcouf: „Dumneavoastră luptaţi pentru bani, noi luptăm pentru onoare", la care acesta i-ar fi replicat: „Luptă fiecare pentru ce-i lipseşte". Când se apropia atacul, vasul lui Surcouf - ca, dealtfel, vaselor corsarilor în genere, - ridicau în vârful catargului mare pavilionul lor înfăţişând un cap de mort şi două ciolane încrucişate, de culoare albă, pe fond negru. Erau vase iuţi, construite special pentru fugă, cu velatura censiderabilă, mânate numai de puterea vântului, dar înzestrate cu tunuri şi cu muschete sau puşti, corsarii având asupra lor şi pistoale, securi de abordaj şi cuţite. Lupta uneori era dură, vasele atacate apărându-se; de cele mai multe ori însă, vederea vasului corsar, cu pavilionul lui sinistru, era suficientă, mai ales când ştiau că au în faţa lor pe Surcouf, ca vasul atacat să se predea fară luptă; în cazul acesta, echipajul şi eventualii pasageri 134

scăpau cu viaţă. Lângă Saint-Malo sunt alte două oraşe, porturi şi ele, Saint-Servan şi Paramé, dar n-au faima şi nici importanţa celui dintâi. Ca să ajungem la „MontSaint-Michel", a trebuit să luăm iar un tren local, mic, cu vagoane vechi, de cel puţin o jumătate de secol care ne-a dus până la Pontorson, iar de acolo, cu un autobuz, am ajuns la destinaţie. Muntele Sfântului Mihail e o insulă stâncoasă într-o regiune unde fluxul şi refluxul au mare intensitate; în timpul refluxului, insula e înconjurată de nisipuri mişcătoare; cine se aventurează pe ele, în necunoştinţă de cauză, riscă să fie înghiţit, încetul cu încetul; în timpul fluxului, apa oceanului - mai exact a Canalului Mânecii - acoperă toate nisipurile şi „muntele", are aspect într-adevăr de insulă. Cu ani mai înainte, se construise un dig înalt, prevăzut cu şosea, care lega insula dc uscat, aşa încât accesul era acum mai uşurat. Nc-am minunat de grandioasa construcţie a mănăstirii şi ne-am întrebat cu câtă caznă au putut fi cărate şi în cât timp, cu mijloacele de atunci, blocurile de granit ale clădirilor ci. Impresionante erau şi celulele, aşa de strâmte şi de scunde, încât un om nu putea sta nici în picioare, nici întins, ci numai ghemuit, aşa cum arăta, dealtfel într-una din celule, unde o fiinţă de ceară închipuia un asemenea condamnat. Cumplită fiară e omul, dacă dai voie instinctelor să se manifeste liber, foarte aproape încă, din nefericire, de fiara preistorică. Când am ieşit afară, la aer 134

şi la soare, am avut sentimentul unei mari fericiri, iar omleta - mâncarea tradiţională a locului - mi s-a părut extraordinară. După aceste două săptămâni petrecute în Bretagne şi în partea de apus a Normandiei ne întoarcem tustrei la Fontenay-aux-Roses; eu plec de îndată în ţară pentru alte trei săptămâni. Merg Ia Chiojd unde îl întâlnesc pc fratele meu Horia, care terminase şcoala militară de infanterie cu un an mai înainte, fiind acum sublocotenent în batalionul de vânători de munte, la Sighet; văd şi pe sora tatei care are grijă de gospodăria bătrânească. In septembrie mă întorc în Franţa. Mă opresc mai întâi la Cluj, dc unde iau pe N. Georgescu-Tistu, trimis de universitate la Fontenay; ne oprim apoi, de dimineaţă până seara, la Viena unde vizităm Schónbrunul şi Praterul, acesta din urmă, cu Rcisenrad-ul lui, aducându-mi aminte de copilărie. Repetăm apoi drumul prin Tirol şi Elveţia şi, după treizeci şi şase de ceasuri, suntem la Paris unde, de data asta, nu ne mai primesc ploaia şi vremea urâtă. Georgescu-Tistu, fiind căsătorit, nu poate locui la Şcoală, potrivit ucazului directorial, ci va sta în Paris. Reiau lucrul la Biblioteca Naţională, unde cercetând unul câte unul manuscrisele miscelanee intrate în ultimul sfert de veac, am norocul să dau peste descrierea, inedită, în italieneşte, a călătoriei călugărului Noccolo Barsi da Lucea (Italia), prin Polonia, Moldova, Asia Mică, ţările din 134

1

Profesorul n-a mai avut

Caucaz, nordul Mării Negre, Oceacov şi îndărăt prin Moldova, Polonia şi Austria spre Italia, călătorie efectuată în răstimpul 1633-1636. Partea privind Moldova, care este şi cea mai amănunţită, constituie o adevărată descriere a acestei ţări, anterioară cu opt decenii aceleia alcătuite de Dimitrie Cantemir şi cunoscute sub numele de Descriptio Moldaviae (1716). în special pasagiile privind moravurile, religia şi viaţa orăşenească sunt de tot interesul. Am copiat textul, am făcut un studiu asupra lui şi am înfăţişat totul directorului Şcolii, spunându-i că e articolul destinat publicaţiei Melanges pe anul 1925. Iorga a fost foarte interesat citind textul meu şi a doua zi m-a şi întrebat: „Ei, dar cum ai găsit această importantă descriere de călătorie?". „Foarte simplu - i-am răspuns - am început să cercetez manuscrisele miscelanee nou achiziţionate ale Bibliotecii Naţionale începând cu 1900, anul în care am bănuit că v-aţi oprit dumneavoastră în studiile din tinereţe": „Ai dreptate, m-am oprit la finele secolului al XlX-lea" a adăugat Iorga şi a şi dispus publicarea în Melanges, cu regretul, nemărturisit însă, că n-a descoperit el acest izvor. După textul italian, pe care l-am reprodus, comentându-1 în limba franceză, a dat o traducere în româneşte Oltea Nistor, fiica lui Iancu Nistor, profesorul de istoria românilor de la Universitatea din Cernăuţi. Astăzi relaţia lui Niccolo Barsi e considerată ca unul din izvoarele principale pentru cunoaşterea epocii lui 134

Vasile Lupu. Obţinând în primăvara anului trecut, 1975, cu prilejul invitaţiei la Universitatea Harvard (S.U.A.), microfilmul ultimei părţi a manuscrisului, parte privind călătoria în Orientul Apropiat şi nordul Mării Negre, îmi propun să completez studiul din 1925, dând şi această parte finală care interesează deopotrivă istoria turcă, a neamurilor din Caucaz şi istoria Rusiei ţariste.1

Doctoratul şi docenţa. Conferenţiar universitar. Căsătoria

în paralel, am început redactarea tezei de doctorat, alternând-o cu cercetarea arhivelor Ministerului de Afaceri Străine. Din nefericire, legea arhivelor statului francez prevedea pe atunci - în 1924-1925 -interzicerea de a se da spre consultare cercetătorilor documentele din ultimii 75 de ani. Aşadar nu erau accesibile documentele epocii Unirii din 1859 şi ale domniei lui Cuza (1859-1866), perioadă în care influenţa franceză a fost foarte puternică la noi şi în care a avut loc sosirea în ţară a unei misiuni militare şi a unei misiuni civile franceze. M-am mulţumit să cercetez perioadele mai vechi, cum era perioada lui Dimitrie Cantemir, inclusiv anii şederii lui în Rusia lui 134

Petru cel Mare, şi am găsit actele privind lupta de la Stănileşti - Valea Strâmbă, precum şi soarta Măriei, frumoasa, inteligenta şi culta fiică a voievodului moldovean. N-am publicat decât un raport asupra amintitei lupte, cu detalii inedite, lăsând să public eventual, mai târziu, actele în legătură cu Măria Cantemir. N-am ajuns s-o fac, după cum n-am publicat nici actele găsite la Biblioteca Poloneză, între altele corespondenţa lui Armând Levy cu fruntaşii revoluţiei de la 1848. Voiam să însoţesc această corespondenţă cu un studiu amănunţit asupra raporturilor franco-române în perioada premergătoare Unirii. S-a adeverit însă, o dată mai mult, adevărul proverbului amintit anterior: „Mai binele duşmanul binelui". Un tânăr care a trecut, ani de zile după mine, pe la aceeaşi bibliotecă poloneză, a publicat, neînsoţindu-le însă de nici un documentar, scrisorile lui Levy, aşa încât nu mai avea rost să le public şi eu. La arhivele Ministerului de Afaceri Străine din Paris lucra, în acelaşi timp - acolo ne-am şi cunoscut - colegul Ion Hudiţă, viitorul profesor de la Universitatea din Iaşi; pe el îl interesau în special relaţiile principatului Transilvaniei cu Franţa, pentru care a găsit material preţios privind secolul al XVII-lea. în 1925, am făcut, în timpul week-end-urilor şi câteva excursii în locuri ceva mai depărtate de Paris. Una din ele a fost la Rennes, capitala Normandiei, unde am vizitat 134

catedrala, celebră şi prin foarte înaltul ei turn, apoi palatul de justiţie, ale cărui săli, cu tavane sculptate şi cu lambriuri sunt printre cele mai frumoase din Franţa şi neam oprit şi în faţa magnificului orologiu, unul din punctele de atracţie ale oraşului. O altă excursie a fost la Verdun, Vaux şi Douaumont, pc locurile unde s-au dat înverşunatele lupte din 1916. Am mers împreună cu Victor Cădere, care avea legături cu foştii combatanţi francezi, şi am fost primiţi de un maior, a cărui primă întrebare a fost: „Combien etes vous?" (Câţi sunteţi?), deoarece aveam să petrecem noaptea într-un dormitor militar, în cazemate. Şi primirea, şi găzduirea, şi masa au fost corecte, după normele oştirii. Am văzut câmpul de bătaie, tranşeea baionetelor dc la Douaumont, unde soldaţii unei companii întregi au fost îngropaţi în tranşeea lor de pământul dislocat de obuzele tunurilor inamice, doar baionetele puştilor mai fiind vizibile, răsărind deasupra pământului; acelaşi lucru s-a întâmplat la noi, în toamna aceluiaşi an, în cartierul Bartolomeu, din marginea Braşovului, unde o companie românească a fost surprinsă în tranşeea ei de tirul în anfiladă al unei mitraliere inamice suite în podul unei clădiri apropiate şi nimicită în întregime, rămânând în picioare doar puştile cu baionete, rezemate de peretele tranşeci. Impresionant câmpul de bătaie de la Verdun; peisaj lunar, cu cratere fără arbori; o pancartă arată că a fost mai înainte acolo un 134

sat. N-a mai rămas nimic din cl! Dacă până la urmă gigantica bătălie, care a costat sute de mii de morţi şi răniţi, n-a adus rezultatul scontat de Kaiser şi de Kronprinz-ul său, faptul se datoreşte rezistenţei îndârjite opuse de armata franceză; am contribuit însă şi noi în parte la acest rezultat, deoarece, în urma intrării României în război, au trebuit să fie retrase de pe frontul francez, şi chiar de la Verdun, o seamă de divizii germane spre a fi trimise pe frontul din Transilvania unde presiunea ostaşilor noştri era puternică. O a treia excursie a fost la Reims, unde splendida catedrală era în curs de reparaţie - fusese grav atinsă de bombardamentul inamic - schelăria înconjurând-o din toate părţile. De la Reims neam dus la Nancy, capitala bogatei provincii Lorena, unde am admirat palatul ducal, cu faimosul lui grilaj. Apoi cu un automobil al arhitectului Renard care lucrase înainte dc război şi îndată după el în România, automobil condus de fiul său, am făcut o plimbare la Bar-le-Duc şi Pont-âMousson, mergând cu viteza, ce mi se părea pe atunci extraordinară, de 90 de kilometri pe oră. Şoselele erau bune, asfaltate, iar opera de reconstrucţie în zona fostului front - operă în slujba căreia era şi arhitectul Renard foarte avansată: case noi, cu acoperiş de ţiglă, şcoli noi, totul îngrijit. Am fost, bineînţeles, la Versailles şi nu o dată, ci dc mai multe ori. Poate că nimic nu dă o impresie mai exactă despre personalitatea lui Ludovic al XIV-lea ca 134

impunătorul palat de acolo. Privit dinspre oraş, de la intrare, nu face impresie; când însă ai ajuns la faţada dinspre parc, atunci priveliştea e splendidă. Mai întâi palatul, grandios prin proporţii, clasic prin stil, cu săli impunătoare ca acea „galerie des glaces" unde s-a semnat Tratatul de la Versailles, la 28 iunie 1919. Apoi parcul, expresia cea mai reuşită a artei franceze a grădinilor. în special partea centrală a lui, în axa palatului, cu bazinul de mari dimensiuni - aşa-zisa „piece d'eau" - cu copacii puternici ce mărginesc cele două alei paralele cu bazinul şi cu plopii înalţi din extremitatea parcului fac o impresie de neuitat. Am văzut acest parc şi toamna când frunzele începeau să îngălbenească, l-am văzut şi vara, la 14 iulie, sărbătoarea naţională a Franţei - luarea Bastiliei - când fântânile ţâşnitoare adăugau o notă de somptuozitate - şi1 consider ca una din cele mai frumoase creaţii ale geniului artistic francez şi ca o podoabă a lumii. La Fontenay, masa de seară, pe care trebuia s-o luăm, potrivit hotărârii directorului, la şcoală, se prelungea adesea prin cântece aranjate de Lambrino; acesta avea o deosebită înclinare spre muzică şi diapazonul era întotdeauna la el. Cântam cântece vechi franceze, lieduri germane şi nu mai puţin romanţe şi cântece populare româneşti; Bazil Muntcanu ne acompania câteodată din vioară.

134

Am fost o singură dată la Operă, unde scara monumentală, foaierul şi sala de spectacol fac o deosebită impresie, mai ales la reprezentaţiile de gală când se adaugă bogăţia toaletelor, bijuteriilor şi decoraţiilor, plus ceremonialul oficial, cu ostaşi ai gărzii republicane în marc ţinută. Am fost, în schimb, în numeroase rânduri la teatru, nu numai la „Comedie Française" unde se poate auzi cea mai frumoasă limbă franceză, într-o dicţiune impecabilă, dar şi la teatrul dc la Porte Saint Martin unde am văzut celebra piesă a lui Edmond Rostand „Cyrano de Bergerac" - era la a nu ştiu câta sută de reprezentaţii - la Théâtre de l'Atelier, la Odeon, la Châtelet şi la o sumă altele. Era vremea când la Paris jucau o serie întreagă de artişti de origine română, începând cu Marioara Ventura - la Comédie Française - cu Elvira Popescu şi, dacă nu mă înşel, Alice Cocea, continuând cu Yonnel şi isprăvind cu Mihalescu. Un lucru care surprindea era felul de difuzare a şansonetelor noi, editate de diferite case de muzică. Vedeai la un colţ de stradă sau într-un scuar o trupă de patru muzicanţi care cântau din instrumentele lor, vioară, armonică, clarinet şi ghitară, noua melodie - când am dat întâia dată de o asemenea scenă, melodia era, cred, „J'ai deux amours, mon pays et Paris" a Josephinei Baker -în timp ce o tânără îi acompania din gură. Se repeta melodia, reluată şi de ascultătorii care făceau cerc în jur, după care tânăra 134

oferea notele respective - un franc bucata. Trupa se deplasa apoi în alt cartier şi, în câteva zile, tot Parisul fredona noua melodie.

în 1925 a avut loc la Paris expoziţia de artă veche românească. Au fost expuse atunci cele mai de seamă din vechile noastre broderii ca, de pildă, acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare, acoperămintele similare ale voievozilor Ieremia Movilă şi Simion Movilă, manuscrise vechi româneşti, împodobite cu miniaturi, obiecte de cult şi laice, sculpturi în lemn ca vechea uşă de la Snagov şi altele de acest fel. Expoziţia avut un real succes; s-au publicat despre ea diferite articole în presa franceză şi în revistele de specialitate. întoarcerea exponatelor în ţară s-a făcut cu un vagon special, însoţit de un funcţionar al căilor ferate, bucovinean de fel, cu numele, după câte îmi aduc aminte, Eusebie Ostafie. Mi s-a propus de către Virgil Drăghiceanu, care a avut un rost oficial la expoziţie, să însoţesc şi eu vagonul, pentru mai multă siguranţă. Am acceptat, aşa încât, la finele celor doi ani de stagiu la Şcoala Română din Franţa, în toamna lui 1925 m-am întors în ţară. Teza de doctorat era redactată; urma numai 134

s-o transcriu. Este ceea ce am făcut în cursul lunii octombrie, aşa încât la începutul lunii noiembrie eram gata a susţine teza. Raportul asupra ei fusese făcut de N. Iorga. Extrag din el următorul pasaj: „Luctarea pe care d. CC. Giurescu o prezintă ca teză de doctorat e un studiu care face cea mai mare onoare autorului şi promite ştiinţei noastre istorice un maestru. Perfect informată, de o critică pe atât de pătrunzătoare, pe cât de cumpănită şi tot aşa de plină de curtoasia pe care o întâlnim rareori în cele dintâi scrieri ale tinerilor, ea cercetează tot materialul documentar şi dă adeseori rezultate care se pot considera ca definitive". Din comisie au făcut parte raportorul, Vasile Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi decanul facultăţii Charles Drouhet. Cancel voia să-mi găsească nod în papură şi a încercat să combată o concluzie a mea. Indicând însă pagina la care se referea, am constatat imediat că referinţa lui era greşită şi mi-am îngăduit s-o spun, rugându-1 să verifice în text. A constatat că întradevăr greşise şi s-a scuzat, la care am răspuns „Nu face nimic". Membrii comisiei surâdeau, iar Russo a spus mai pe urmă - am aflat-o de la Vasile Pârvan: „Nu ştiai, la un moment dat, în timpul examenului, cine era candidatul şi cine profesorul". Am fost proclamat „doctor în filozofie şi litere" - aceasta era titlul oficial, cu menţiunea „magna cum laude".

134

între timp se anunţase şi examenul de docenţă în Istoria Românilor; fusese cerut de Ion Vlădescu, care viza o conferinţă universitară şi anume conferinţa de istorie modernă a românilor, rămasă vacantă în urma morţii tatii. Cum legea nu specifica vreun interval între doctorat şi docenţă, Pârvan mi-a spus să mă prezint şi la acest examen: „Eşti foarte tânăr şi e bine să te supui la cât mai multe examene publice, pentru ca, în cazul când ajungi la Universitate, să n-aibă nimenea ce zice". I-am urmat şi de data aceasta sfatul. Se ridica însă o dificultate: trebuia ca teza de docenţă să fie tipărită. Pârvan adăogase: „Faci ce ştii, într-o săptămână să-mi vii cu teza tipărită"; examenul avea loc peste zece zile. Cum să rezolv problema? La doctorat prezentasem ca teză aspectul analitic al instituţiei marilor dregătorii, un manuscris, care tipărit ulterior, a avut 164 de pagini în 8°; pentru docenţă, aveam aspectele comune ale marilor dregătorii, un manuscris de circa o sută de pagini. Să tipăreşti totuşi acest text într-o săptămână nu era uşor. M-am dus mai întâi la Socec şi am întrebat cât m-ar costa tipăritul. Bătrânul Rudinescu, şeful tipografici, mi-a făcut calculul şi mi-a spus: 35.000 de lei, ceea ce reprezenta de şapte ori salariul meu lunar de profesor secundar. Am întrebat apoi: „puteţi s-o tipăriţi în şase zile?". M-a privit cu interes şi mi-a răspuns: „Putem, dar cu condiţia să vă mutaţi aici" adăugând îndată, fiindcă văzuse surpriza 134

mea: „Adică să faceţi corecturile aici la noi, să nu pierdem timpul cu trimisul acasă". I-am mulţumit şi i-am spus că-i voi aduce manuscrisul şi banii la prânz, adică peste trei ceasuri. Din fericire, eram membru, încă din toamna lui 1923, când fusesem numit profesor la Focşani, la Casa Corpului Didactic; directorul instituţiei era Grigorc Tăuşan, un om eficient, cu soluţii rapide şi pe deasupra, şi bun prieten al tatii. M-am dus la el şi i-am spus că am nevoie să împrumut 35.000 de lei. „Pentru ce îţi trebuie?", m-a întrebat Tăuşan. „Ca să tipăresc teza de docenţă" i-am răspuns eu. Fără altă vorbă, a sunat, a dat dispoziţie să se facă formele şi peste o oră eram cu banii în buzunar. Am trecut pe acasă, am luat manuscrisul şi la 12 eram la Rudingscu. „Peste două zile veniţi la prima corectură" mia spus bătrânul; „peste încă o zi la corectura în pagini, a patra zi daţi «bunul de tipar»; în şase zile veţi avea lucrarea tipărită şi broşată". Aşa a şi fost, încât m-am putut înfăţişa lui Pârvan, la termenul cerut de el, cu câteva exemplare din teza de docenţă.1 Examenul a avut loc la data fixată într-o sală a Facultăţii de filozofie şi litere şi comporta un examen public oral şi o prelegere în faţa studenţilor, cu subiect dat de comisie şi cu pregătire timp de 24 de ore; comisia a fost alcătuită din Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi Ilie Minea de la Iaşi. începutul examinării 1-a făcut Iorga, punând lui I. Vlădescu întrebarea: „Care sunt cronicarii bizantini care 134

vorbesc despre Ţara Românească în secolul al XV-lea", la care candidatul, după ce s-a gândit câtva timp, a dat răspunsul următor: „La această chestiune daţi-mi voie să nu răspund". Aceeaşi întrebare mi-a fost apoi adresată mie şi am dat răspunsul cuvenit, indicând, potrivit cursului lui Russo, patru cronicari: Dukas, Phrantzes, Halcocondilos şi Ermodoros Kritobulos, cu lămuriri asupra operei fiecăruia şi a ştirilor ce ne privesc. La finele răspunsului meu, Iorga a făcut un gest semnificativ cu mâinile arătând atât spre mine cât şi spre Vlădescu, în sensul „ce se compară". Restul probei orale a decurs cam la fel; a urmat apoi prelegerea publică şi, la fine, rezultatul: am fost proclamat docent în istoria românilor, în timp ce candidatului Sub regimul comunist, manuscrisul trecea prin Direcţia Presei (cenzură), după ce fusese cercetat la editură. Dacă autorul accepta cererile cenzurei, atunci fiecare pagină primea câte o ştampilă (viză) şi era trimisă la cules; o dată lucrarea tipărită, era încă o dată citită la editură, ca nu cumva să se fi strecurat vreo „greşeală" (ideologică sau de altă natură). Abia după aceasta urma tipărirea în numărul de exemplare fixat. După desfiinţarea Direcţiei Presei (prin 1977-1978), „vămile" prin care trecea un manuscris înainte de tipar au devenit şi mai numeroase o dată cu sporirea restricţiilor privind 134

fondul lucrării. Cu atât mai mare era - pentru cititorii din anii '70 - contrastul faţă de felul cum un tânăr profesor putea tipări o lucrare în 1925-1926! celuilalt i s-a dat un termen de un an pentru a-şi completa pregătirea, în aceeaşi zi, Vasile Pârvan m-a invitat să iau masa cu el seara, la „Boulevard", unde mânca în mod obişnuit. M-a felicitat, m-a anunţat că, la 1 ianuarie 1926, voi fi numit conferenţiar de istoria modernă a românilor la Facultate şi mi-a urat succes deplin. A fost o seară de neuitat; Pârvan era şi un mare „causeur"; conversaţia cu el, orice domeniu ar fi atins: istorie, politică, artă, literatură, era o adevărată plăcere. Un lucru îl nemulţumea în acel moment şi mi-a vorbit pe larg despre el: lipsa de înţelegere la cârmuitorii statului, şi mai ales la Ministerul învăţământului, pentru însemnătatea arheologiei la noi. Voia să întemeieze un Institut de arheologie, cu personal ştiinţific suficient, care să poată începe o campanie de săpături de mari proporţii. 1 O dată cu organizarea „Academiei RPR", sume importante au fost alocate N-a fost chip arheologice. să-i convingă însă săpăturilor Darpe cei care trebuiau să aloce fondurile necesare şi a murit, peste un an şi rezultatele erau nu o dată supuse jumătate, cupoliticului, regretul deîndeosebi a nu fi izbutit să realizeze această cerinţelor mare dorinţă a lui. De şialtfel şi fondurile care i se dădeau privind aşezările slave influenţa anual pentru săpături erau foarte modice: 30-40.000 de acestora asupra comunităţilor lei. Comparaţia cuanii vremea noastră, dacoromâne. Din '70 când a când arheologiei i s-a început ofensiva regimului 134 împotriva Academiei, fondurile s-

recunoscut importanţa ei deosebită şi când s-au alocat şi fondurile necesare, este concludentă.1 M-a impresionat profund această amărăciune a magistrului şi când am avut putinţa să acţionez, ani de zile după moartea lui şi anume când eram rezident al Ţinutului Dunărea de Jos, în 1939, am alocat prin buget suma de 1.000.000 (un milion) lei pentru săpături arheologice. Era atunci director al Muzeului de Antichităţi Scarlat Lambrino, succesorul lui Pârvan la catedră. L-am rugat telefonic să vie la Galaţi spre a discuta problema săpăturilor şi a fondurilor necesare. A venit cu primul tren şi când a auzit de cifra ce urma să fie înscrisă în buget, n-a voit mai întâi să creadă, socotind că e o glumă. Abia când i-am arătat anteproiectul de buget s-a convins şi mi-a spus: „Acu să fi trăit Pârvan, să se bucure". S-au organizat atunci cinci şantiere şi anume la Enisala, cetatea bizantină, apoi românească ce domină Razimul şi Delta Dunării, la Iglita, unde a fost castrul legiunii romane a V-a Macedonica, mutate apoi la Potaissa, la Arrubium, pe locul Măcinului de astăzi, la Dinogeţia, pe teritoriul Garvănului actual, într-o insulă dobrogeană, aproape de Galaţi, şi la Poiana, după toate probabilităţile tot una cu Piroboridava, aşezarea antică pomenită de Ptolemeu şi de un papyrus egiptean, şi situată pe malul stâng al Şiretului, aproape de vărsarea Trotuşului. Rezultatele ştiinţifice au fost importante şi 134

chiar sub raportul material cheltuielile au fost compensate prin descoperirea unui tezaur monetar, de 112 piese de aur bizantine, la Dinogeţia, şi a unui alt tezaur monetar, cu piese de argint româneşti, din secolul al XlVlea provenind de la Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân şi Petru al Muşatei, arătând aşadar circulaţia banilor noştri în Dobrogea. Pentru luminarea acelei epoci întunecate din trecutul nostru care a fost mileniul migraţiilor, adică perioada cuprinsă între 275 - sfârşitul evacuării succesive a Daciei Traiane de către armata, administraţia şi bogătaşii provinciei - şi 1241 - năvălirea tătarilor arheologia se dovedeşte a fi de cel mai mare folos. întradevăr, pământul a păstrat, ca într-o imensă arhivă, mărturiile vieţii strămoşilor noştri în acest interval: resturi de vase de tot felul, întrebuinţate zilnic în gospodărie, aşadar ceramică, obiecte de podoabă -coliere, inele, brăţări, cercei: amintim frumosul tezaur de la Pietroasa obiecte în legătură cu credinţa şi cultul - cum c acea foarte importantă inscripţie creştină în limba latină din secolul al patrulea, găsită la Biertan în mijlocul Transilvaniei („Ego Zenovius votum posui") - apoi monede - de aur, de argint, de bronz, romane, bizantine, arabe, ungureşti, tătăreşti, central europene - arătând procesul schimbului de bunuri, în sfârşit arme de tot felul, ofensive şi defensive, - săgeţi, săbii, spade, zale, coifuri. Toate aceste mărturii ale trecutului sunt date la iveală prin săpături arheologice, iar 265

câteodată şi prin descoperiri întâmplătoare. Ele ne ajută în mare măsură - în lipsa textelor scrise -să arătăm cum au trăit înaintaşii noştri în acel mileniu al migraţiilor. Arheologia medievală, împreună cu studiul limbii şi al toponimiei luminează tot mai mult respectivul mileniu şi arată, fără putinţă de îndoială, continuitatea strămoşilor pe teritoriul carpato-danubian, istoria lor timp de o mie de ani, istorie care nu e nici o „enigmă" şi nici un „miracol", aşa cum greşit s-a afirmat de către unii cercetători străini şi chiar şi români, ci, dimpotrivă, un proces normal, asemănător procesului de formare şi de dăinuire a celorlalte popoare romanice: francez, italian, spaniol şi portughez. Dar asupra acestui proces despre care am amintit, în treacăt, mai înainte, voi reveni mai departe. Comunicarea făcută mie de Vasile Pârvan în legătură cu numirea de conferenţiar la Universitate s-a adeverit. Am primit adresa oficială şi am fost invitat la Ministerul Instrucţiunii publice să depun jurământul cerut de lege. M-a primit Iuliu Valaori, pe atunci secretar general al ministerului, şi în acelaşi timp, profesor de filologie comparată la Universitate. îl văd şi acum în faţa ochilor: un om-voinic, cu capul rotund, întâmpinându-te întotdeauna cu vorba „sănătate", rostită cu glas tare, sonor, cum dealtfel vorbea în general, de se auzea din afara biroului, de pe culoarul etajului întâi al ministerului. 266

Aromân de fel, liberal ca orientare politică, colaborator credincios al doctorului Constantin Angelescu, care a fost ministrul instrucţiunii ani de-a rândul în guvernările liberale din perioada interbelică, Valaori era un om de treabă şi un bun român. Avea şi o particularitate în felul de a se exprima: faţă de solicitatorii care-i umpleau biroul - primea pe toţi deodată, nu individual, şi rezolva cererile in prezenţa tuturor - nu spunea niciodată, când trebuia să refuze o cerere ilegală sau care implica hatâr: „nu pot să aprob", ci „nu pot pentru ca să aprob". Iar dacă solicitantul insista, atunci repeta, pe un ton şi mai energic: „Nu înţelegi, domnule, că nu pot pentru ca să aprob". Aşa încât ajunsese de era cunoscut, în cercul celor mai apropiaţi, sub porecla de „nu pot pentru ca să...". De data aceasta - poate fiindcă depunerea jurământului era o ceremonie deosebită, solemnă, l-am găsit în birou fără mulţimea obişnuită, numai cu şeful lui de cabinet. Pe birou era pusă o cruce de lemn înfăţişând pe Isus răstignit. După ce m-a felicitat pentru examenele trecute doctoratul şi docenţa - mi-a spus, cu vocea lui de stentor: „Pune mâna pe cruce şi jură". Nu mai ţin minte exact formula jurământului dar conţinutul lui era: să lucrez pentru propăşirea disciplinei ce îmi este încredinţată şi să fiu credincios statului şi legilor lui. Am jurat, ţinând mâna pe cruce, şi am încheiat prin cuvintele tradiţionale: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu". M-a impresionat ceremonia: m267

am simţit legat de jurământul făcut şi am căutat, în tot cursul vieţii mele, să nu-1 calc niciodată. în ce măsură am reuşit să contribui la propăşirea cunoaşterii trecutului nostru, vor spune-o alţii. Ceea ce ştiu sigur însă este că mi-am dat silinţa să arăt adevărul asupra acestui trecut şi să apăr drepturile istorice ale poporului nostru, drepturi întemeiate pe vechime, pe continuitate, pe număr şi pe muncă. Iuliu Valaori a făcut parte din echipa de specialişti care au stat alături de doctorul Constantin Angelescu, tot timpul cât acesta a fost ministru al învăţământului, adică ani îndelungaţi în perioada interbelică. Doctorul, născut la Craiova, făcuse studii bune de medicină la Paris, unde fusese intern al spitalelor timp de patru ani şi unde publicase diferite comunicări în revistele de specialitate. întors în ţară, se căsătorise cu fiica lui Monteoru, posesorul exploatării subterane de petrol din judeţul Buzău, unul din oamenii cei mai bogaţi ai vremii. Profesor la facultate şi şef al clinicii chirurgicale, după ce lucrase mai întâi la spitalul Brâncovenesc şi apoi la Filantropia, era membru al partidului liberal şi făcuse parte din echipa trimisă în Statele Unite ale Americii în timpul războiului din 19161 Dr. Constantin Angelescu (10 iunie 1869 - 14 septembrie 1948) a fost de opt ori ministrul 1918 pentru a informa guvernul şi opinia publică instrucţiunii»între decembrie americană asupra drepturilor şi sacrificiilor noastre. A fost 1928 şi decembrie 1937. Iuliu Valaori (5 august 1867 - 13 268 octombrie 1936, a ocupat de

ministru al învăţământului în patru rânduri în răstimpul 12 decembrie 1918 - 28 decembrie 19371 şi s-a relevat atât sub raportul înfiinţării de şcoli şi a localurilor aferente cât şi sub acela al legiuirilor şcolare. A pus în aplicare legea „eforiilor şcolare" a lui S. Mehedinţi (1918), sub forma „comitetelor şcolare", ceea ce a permis construirea, cu concursul financiar al părinţilor elevilor, a numeroase clădiri şcolare, atât în oraşe cât şi la sate. A avut o echipă de colaboratori devotaţi la minister şi anume pe Iuliu Valaori, ca secretar general -l-am înfăţişat în paginile anterioare - pe Constantin Kihţescu, ca director general al învăţământului secundar, pe Petre Ghiţescu, director general al învăţământului primar şi normal primar şi pe Ilie Purcariu, director general al învăţământului profesional. Tuspatru erau buni cunoscători ai sectoarelor de învăţământ respective, liberali convinşi şi totodată devotaţi doctorului Angelescu. Dintre ei, Kiriţescu avea o personalitate mai puternică, polivalentă. Făcuse studii de ştiinţe naturale - în special zoologic; am învăţat în liceu după manualele lui, alcătuite în colaborare cu Bâznoşanu. Fusese socialist în tinereţe, frecventase întrunirile socialiste, dar virase spre liberali, probabil o dată cu grupul „generoşilor". A scris Istoria războiului pentru întregirea României, într-o primă ediţie, în două volume, în 1922-1924, într-o a doua ediţie, în trei volume, precum şi într-o ediţie franceză, prescurtată, 269

apărută la Paris, în 1934, cu prefaţă de André Tardieu. Mai târziu şi-a îndreptat atenţia spre istoricul educaţiei fizice - a şi fost profesor de această materie la Institutul respectiv - şi a publicat Palestrica, un istoric al educaţiei fizice din primele timpuri până în contemporaneitate. Bun administrator, minte ascuţită şi memorie remarcabilă, şi-a scris Memoriile în ultimii ani ai vieţii, după al doilea război mondial, memorii ce ar trebui publicate deoarece sunt sigur că cuprind o sumă dc informaţii noi despre împrejurările şi oamenii pe care i-a cunoscut.1 A avut, bineînţeles, şi adversari care i-au reproşat atitudinea din timpul neutralităţii şi a ocupaţiei germane (1914-1918), dar aceştia n-au putut dovedi învinuirile lor. Kiriţescu era, se pare, de origine albanez, din albanezii aşezaţi în epoca fanariotă şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Ţara Românească. Se născuse la Bucureşti, în 1876. Doctorul Angelescu a avut însuşiri ca om de ştiinţă şi om politic, avea însă şi un cusur: zgârcenia sau avariţia. Stătea într-o casă mare, confortabilă, pe strada CA. Rosetti, în porţiunea dintre strada Nicolae Golescu şi actualul bulevard Magheru. în biroul lui îşi zidise o uriaşă casă de fier unde-şi ţinea banii, bonurile şi acţiunile. Mam dus într-o iarnă să-1 văd; am trecut printr-o 1 Constantin I. Kiriţescu (18761965) a redactat după 1948, succesiune odăi,doilea neîncălzite, România inde al războicu mobilele învelite în îmbrăcăminţi („huse"); l-am găsit într-un birou mic, de mondial. Manuscrisul, socotit pierdut, a fost regăsit în 1995 şi 270 publicat în 2 volume la Editura

asemenea neîncălzit, în care stătea cu paltonul pe el; ar fi putut, cu averea de care dispunea, să încălzească nu o odaie, nu o casă, ci zeci de case; dar spiritul de economie la el se transformase într-o adevărată avariţie, care s-a accentuat pe măsură ce treceau anii. Când s-au emis „medaliile" - echivalând cu napoleonii de aur - a subscris un număr uriaş; i s-a atribuit în oraş cifra de douăzeci de mii; o dau încât am auzit-o, fără să pot garanta exactitatea ei; în orice caz, a fost o sumă foarte însemnată. Şi totuşi, acesi urii atât de bogat n-a avut grijă să-şi ia un loc de veci la Bellu; când a murit, a fost o problemă unde să fie îngropat; până la urmă, un vechi partizan politic, George Slama, devenit apoi şeful culorii de albastru la liberalii georgişti, a pus la dispoziţie cavoul său. Tot din cauza avariţiei şi folosindu-se şi de influenţa pe care o avea în lumea politică, a refuzat să accepte, contra despăgubire, exproprierea unei părţi a locului său din actualul bulevard Magheru, loc care îeşea în afara alinierii, din care cauză bulevardul, în această porţiune, na putut să fie lărgit şi aşa a rămas până azi. Interesul lui personal trecea înaintea interesului general. în timpul guvernării liberale din 1934-1937, s-a nimerit într-o duminică dimineaţă, să fim împreună în vagonul restaurant, în trenul de Moldova; eu mă duceam în judeţul Putna - eram deputat de opoziţie -el se ducea la Buzău, mai exact la Stâlpu unde avea moşie. Stând de 271

vorbă - era împreună cu noi şi un personaj liberal din oraşul Râmnicul Sărat - doctorul ne-a invitat să luăm împreună o gustare şi a comandat trei porţii de caşcaval pane. După ce s-a dat jos la Buzău, amicul din Râmnicu Sărat mi-a spus: „Ce-o fi păţit doctorul, să ne invite şi să plătească el consumaţia? Mare minune! Să ştii că nu-i a bună!". De fapt, nu s-a întâmplat nimic, dar aceasta era reputaţia de avar pe care şi-o crease. Doctorul Angelescu este cel ce 1-a operat pe Ion I.C. Brătianu când acesta a făcut o gripă infecţioasă în noiembrie 1927, cu complicaţii respiratorii. Operaţia n-a împiedicat însă deznodământul fatal: nu existau atunci nici sulfamide, nici. cu atât mai puţin, penicilină şi aureomicină. în primăvara anului 1926, tot Iuliu Valaori m-a convocat într-o zi la Facultate şi mi-a propus să conduc în calitate de director „Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu". Acest aşezământ, întemeiat de către familia Brătianu - trăiau, în acel moment atât Ionel Brătianu, cât şi Vintilă şi Dinu - cei trei fii ai lui Ion C. Brătianu - precum şi fiicele: Sabina, văduva doctorului Cantacuzino, omonimul directorului Institutului de seruri şi vaccinuri, şi Sarmiza, căsătorită Alimănişteanu -şi de mai mulţi membri ai partidului liberal avea de scop publicarea de documente şi de stridii privind istoria modernă a Românilor, adică a epocii dintre 1821 - revoluţia lui Tudor Vladimirescu - şi 1918 — realizarea statului unitar român, 272

epocă în care Ion C. Brătianu a jucat un însemnat rol. L-am întrebat imediat pe Valaori dacă faptul de a conduce Aşezământul îmi impune vreo obligaţie politică adică înscrierea în partidul liberal sau judecarea printr-o anumită prismă a evenimentelor petrecute în răstimpul amintit. „N-ai nici un fel de obligaţie politică" mi-a răspuns Valaori; „ceea ce-ţi cerem este să publici după criteriile ştiinţifice actele vremii şi să determini alcătuirea de studii obiective referitoare la evenimentele şi personalităţile acelei vremii". Faţă de această declaraţie, am acceptat să conduc amintitul Aşezământ şi l-am condus efectiv, timp de patru ani, până în iunie 1930. Am publicat în acest răstimp un volum de acte telegrame, scrisori, rapoarte, dezbateri parlamentare ctc. - privind pe Ion C. Brătianu în timpul războiului pentru independenţă (1877-1878); în introducerea volumului am examinat împrejurările în care ni s-au luat, prin Congresul 1

Azi Banca Naţională a României, denumirea tradiţională care a din fostBasarabia. Am publicat de la începând Berlin, celedin trei1948 judeţe schimbată dc regimul comunist în apoi, în şirul de lucrări ale Aşezământului, bibliografia „Banca - Bancă dc Stat", războiuluiRPR de independenţă, alcătuită de Ioan Băcilă, un ulter.or în Banca de Stat a privind pe Tudor volum de documente inedite Republicii Populare Române" şi în de Emil Vârtosu, un Vladimirescu, documente adunate 1965 dc Stat atot Republicii volum„Banca de documente, inedite, referitoare la refugiaţii Socialiste România": Costin moldoveni în Bucovina la 1821 şiC.1848, volum alcătuit de Kiriţescu, Emilian M. Dobrescu, 273 Moneda, mică enciclopedie. Editura Enciclopedică, 1998, p. 48.

Teodor Bălan, un al treilea volum de acte inedite privind ocupaţia austriacă a Principatelor române în timpul războiului Crimeei, acte găsite în arhivele Vienei de profesorul Mihai Popcscu, precum şi o serie de alte lucrări. Sediul Aşezământului era într-o odaie de la etaj, a imobilului din strada Doamnei, aparţinând Băncii Naţionale, imobil care nu mai există azi, fiind dărâmat spre a se degaja faţa noului edificiu al Băncii de Stat.1 Contabilitatea Aşezământului era în sarcina directorului contabilităţii Băncii Româneşti, Saragea, originar din podgorie, de pe malul drept al Milcovului, un foarte bun specialist. De la el ştiu că într-un bilanţ al Băncii Române, s-a constatat, la finele anului, o diferenţă de 5 (cinci) bani între venituri şi cheltuieli, diferenţă inadmisibilă după canoanele contabilităţii. S-a procedat atunci la o revizuire integrală, amănunţită, a tuturor operaţiunilor din anul respectiv şi a scriptelor aferente, operaţie efectuată în orele suplimentare, cu f ncţionari ai băncii plătiţi suplimentar, până s-a izbutit să se descopere eroarea. Cheltuiala totală a acestui control: 50.000 (cincizeci mii) de lei, atât a costat înlăturarea diferenţei de cinci bani. In 1927, în prima jumătate a anului, am avut prilejul să-1 cunosc personal pe Ionel Brătianu. A venit, în două rânduri, la Aşezământ, o dată în legătură cu Bibliografia războiului independenţei, a doua oară în legătură cu volumul de documente privind acelaşi război. Era înalt, 274

spătos, cu barbă şi mustăţi; purta, la prima vizită, o căciulă care-1 făcea şi mai înalt şi o blană căptuşită cu samur; numai ea singură valora o avere. Mi-a cerut detalii cu privire la bibliografie şi mi-a indicat un articol care apăruse recent într-o revistă franceză. Voise să mă cunoască şi a venit la locul de lucru, la Aşezământ. II interesau în mod deosebit problemele de istorie şi în special de istorie modernă; în biblioteca sa, moştenită în bună parte de la părintele său, şi pe care el o mărise, erau o serie întreagă de descrieri tipărite ale călătoriilor care străbătuseră în cursul secolelor ţinutul carpato-danubian, precum şi multe broşuri imprimate la Bucureşti, Craiova, Iaşi, Braşov şi alte oraşe, în prima jumătate a secolului al XlX-lea. La a doua vizită, a adus la Aşezământ mai multe telegrame de la Ion Bălăceanu şi alte acte privind anii 1877-1878, aflătoare în biblioteca sa, telegrame şi acte pe care le-am intercalat în volumul în pregătire. A treia oară l-am văzut la el acasă, unde mă convocase, nesimţindu-se tocmai bine. M-a primit în biroul lui, în casa din strada Biserica Amzei; sta lungit pe o canapea a cărei parte anterioară, în dreptul capului, era mai ridicată. (Mai târziu, când am văzut statuia făcută de Mestrovic, celebrul sculptor iugoslav, care 1-a înfăţişat pe Ionel Brătianu stând lungit, am înţeles de unde se inspirase: era aidoma scenei pe care o văzusem cu ani înainte, cu prilejul vizitei făcute la el acasă.) S-a scuzat că mă 275

primeşte în această ipostază şi a început să-mi vorbească în legătură cu războiul independenţei, în special de raporturile cu Rusia ţaristă şi de chestia Basarabiei. Era evident că aceste raporturi îl preocupau într-un grad înalt şi că moştenise de la părintele său suspiciunea faţă de politica vecinului din răsărit, suspiciune sporită prin atitudinea Marelui Stat Majer ţarist faţă de armata noastră în anii 1916 şi 1917. în cele trei daţi cât am avut prilejul să stau de vorbă cu el, mi-a făcut impresia, prin felul cum se înfăţişa, cum vorbea, cum privea, a unui mare potentat feudal; e incontestabil că-şi iubea ţara şi că se considera ca reprezentant al ei, dar în felul în care unii voievozi de odinioară socoteau ţara ca fiind moşia lor. Exercita o mare putere asupra partizanilor săi politici care-i erau devotaţi, deoarece ştiuse să-i aducă în mod repetat şi pentru răstimpuri mai mari decât ronservatorii, la putere. Ştia să tacă, să nu-şi dezvăluie gândul, cum a dovedit-o în perioada neutralităţii din 1914-1916, când, deşi în secret linia era trasată încă de la început, din septembrie 1914, prin convenţia Diamandi - Sazanov, totuşi a lăsat impresia că nu e fixat, că ezită între cele două atitudini de luat. Dacă a înţeles necesitatea marilor reforme - a împroprietăririi ţăranilor şi a votului universal - şi a dat, în consecinţă, manifestul-program din septembrie 1913, în schimb s-a arătat adversar ireductibil al oricărei mişcări comuniste. 276

* Urma acum să pregătesc lecţia de deschidere a conferinţei de istorie modernă a românilor. Titular al catedrei, după moartea lui Onciul, fusese Ion Ursu, dar o boală neaşteptată - se pare tifos - i-a curmat firul vieţii în 1925, la 50 de ani; izbutise însă să dea la iveală, în scurtul timp cât a funcţionat la Bucureşti, o documentată monografie asupra lui Ştefan cel Mare. Fusese numit suplinitor R Cancel, dar, evident, era o soluţie provizorie. M-am gândit ca să înfăţişez, în lecţia de deschidere, un tablou al izvoarelor şi studiilor publicate în ultimii douăzeci de ani Ion Bogdan, în discursul său de recepţie la Academie, în 1905, prezentase un tablou similar pentru perioada anterioară - şi să schiţez, în partea finală a lecţiei, un plan de cercetare sistematică, atât în ce priveşte izvoarele, cât şi studiile, insistând, în special, în ce priveşte ultimele, asupra instituţiilor, adică asupra formelor de organizare a societăţii româneşti vechi. îmi era clar acum -gândul, neprecizat însă, îl avusesem încă din 1919 când mă înscrisesem la facultate - că voi avea de scris o istorie a Românilor, în care instituţiile şi cultura să ocupe un loc cel puţin egal cu istoria politică, diplomatică şi militară. Lecţia de deschidere a avut loc la 15 februarie 1926, în sala a patra, cea mai mare, a facultăţii. Era multă lume, 277

studenţi, foşti colegi de facultate, profesori de liceu şi o seamă de profesori universitari, între care şi Mihail Seulescu, de la Facultatea de Drept. Textul îl aveam scris, aşa încât mă simţeam sigur, o surpriză era exclusă. N-aveam trac; cred că aceasta survine mai ales când vorbeşti liber, fără un text în faţă, când trebuie să improvizezi. Totul a decurs normal, iar textul a apărut după scurt timp, în „Revista Istorică". Pentru anul în curs, am anunţat un curs de vechi instituţii româneşti, pe care l-am şi ţinut regulat - două prelegeri pe săptămână -până la finele lui mai 1926. Cu acest prilej, am precizat noţiunea de instituţie, am indicat izvoarele documentare respective şi am insistat asupra metodei de cercetare. Mi-am dat seama însă că pentru a realiza scopul cel marc propus, acela de a scrie o istorie a românilor, va trebui să parcurg, într-un număr de ani, la curs, întreaga materie, adică nu numai instituţiile şi cultura, dar şi istoria politică şi militară. Aceasta implică 1 Azi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Am predat cursul de „Istoria civilizaţiei europene" din octombrie 1968 şi până în martie 1987.

însă posibilitatea de a ţine un curs general de istoria românilor, nu numai unul de istorie modernă, aşa cum îmi impunea titlul conferinţei mele. Posibilitatea se va ivi chiar în anul următor 1927, când consiliul Facultăţii a hotărât scoaterea la concurs a catedrei de istoria 278

românilor, suplinite, în urma morţii lui Ursu, de către P. Cancel. între timp, m-am căsătorit cu fata care-mi era dragă, cu aceea care îmi făcuse o impresie atât de puternică în 1920, cu prilejul excursiei pe Dunăre. O văzusem după aceea în mai multe rânduri, tot cu prilejul unor asemenea excursii sau la primirile pe care profesorul Mehedinţi urmând pilda lui Titu Maiorescu - le făcea în casa lui, din strada Dimitrie Racoviţă 12. unde erau invitaţi cei mai buni dintre studenţi, asistenţii catedrei şi unii dintre colegii din învăţământul secundar. După ce am trecut examenul de capacitate şi aveam acum o situaţie asigurată - cc-i drept modestă - i-am vorbit dragostei mele de gândul căsătoriei şi am avut marea bucurie să aflu că gândeşte la fel. A survenit însă hotărârea consiliului Facultăţii de a fi trimis la Şcoala Română din Franţa, aşa încât a trebuit să amânăm planurile noastre până la întoarcere. Ne-am logodit oficial în martie 1926 - neoficial eram încă din iunie 1923 - la 12 aprilie nc-am înfăţişat la primărie, în faţa ofiţerului stării civile - martori au fost, din partea soţiei mele, Emanoil Antoncscu, profesor la Facultatea de Drept, şi din partea mea Ion Poşoiu, consilier la Curtea de Apel - iar la 15 aprilie ne-am cununat în biserica Domniţa Bălaşa. Slujba a fost oficiată de arhiereul

279

Tit Simedrea - care ne-a spus după aceea că a fost prima cununie slujită de el în ipostaza de arhiereu - şi mi-a lăsat o amintire puternică. M-a impresionat mai ales pasajul în care se arăta că soţii sunt uniţi pentru totdeauna, şi la bine şi la rău; viaţa mi-a arătat apoi ce sens adânc are această ultimă precizare, deoarece căsătoria este punctul de reazăm mai ales în ceasurile grele ale vieţii. în aceste ceasuri grele, cei ce n-au în căsătorie, adică în soţul celălalt un reazem trainic, de nădejde, aceia cad cei dintâi, nu pot rezista adversităţii. Dimpotrivă, cei care ştiu că se pot sprijini pe afecţiunea şi credinţa celuilalt, al soţului, aceia rezistă şi ajung cu bine la capătul încercărilor. M-a impresionat de asemenea un cuvânt pe care ni 1-a spus, acasă, după cununie, o cucoană bătrână: „Vă doresc sănătate şi noroc şi îngăduinţă", fiindcă mi se părea de prisos ultima parte a urării; avea totuşi dreptate, deoarece fară îngăduinţă, adică fără înţelegerea firii celuilalt, căsătoria poate fi în primejdie, mai ales în anii tinereţii, când firile sunt mai aprige. De aceea sunt multe casc care se strică repede, după câţiva ani doar. Noi am pus în practică recomandarea bătrânei şi soarta ne-a îngăduit, să sărbătorim împreună, la 15 aprilie 1976, cincizeci de ani de căsătorie. în anul următor, la 15 februarie 1927, s-a născut primul nostru copil, un băiat, Dinu, astăzi profesor de 280

„Istoria civilizaţiunii europene", la Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu"1 şi coautor al „Istoriei Românilor" pe care o scriem acum amândoi. în 1928, la 21 noiembrie, a venit al doilea copil, Dan, azi arhitect diplomat al guvernului francez, şef de promoţie, iar în 1930, la 2 decembrie, al treilea copil, fata noastră Mona. Am avut noroc şi în privinţa copiilor, căci s-au ales buni, nu ne-au pricinuit supărări, dimpotrivă. în vara anului 1926 ne-am dus - soţia mea şi cu mine la Vladomira, treizeci de kilometri nord-est de Iaşi, pe Prut, unde soacră-mea avea, prin moştenire de la tatăl ei, Ioan Cicei, transilvănean din Săcele, un bun agricol, constând din teren arabil, faneaţă şi pădure. Nu exista încă o casă de locuit, un conac, pe acest bun, aşa încât neam instalat provizoriu într-o casă nelocuită din satul Vladomira, despre care sătenii ne-au informat, cu teamă, că e bântuită de stafii, şi că nu e bine să stăm acolo. Am râs şi ne-am instalat, având grijă să pun revolverul - un Browning cu zece focuri - pe un scaun lângă capul patului. Am baricadat în acelaşi timp uşa cu bagajele noastre; cele două ferestre ale camerei aveau gratii. Nu era încă miezul nopţii, când ne-au trezit din somn trei ciocănituri care se repetau la foarte scurt interval. Am pus mâna pe revolver şi, ţintind fereastra, am strigat: „Cine e?". Nici un răspuns. Ciocăniturile continuau. Am strigat şi a doua oară, adăugând: „Răspunde sau trag!". Iarăşi nici un răspuns, 281

ciocăniturile ritmice continuând. M-am uitat cu atenţie: în dreptul ferestrelor nu era nimic, totuşi zgomotele veneau din acea direcţie. După a treia somaţie, am apăsat pe trăgaci; deşi despiedicat, revolverul însă n-a luat foc, în mod inexplicabil. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât, după un răstimp de aşteptare, să ne continuăm somnul. Am verificat, a doua zi dimineaţă, casa: nu era nici un lemn desprins pe care să-1 fi putut bate vântul, provocând ciocăniturile repetate; n-am găsit nici o altă pricină a zgomotelor. Am relatat în mod exact faptele, fără să le pot explica. Nu cred în stafii, nici în strigoi sau vârcolaci, totuşi am sentimentul că există fapte sau fenomene care scapă înţelegerii noastre, cel puţin deocamdată. Stând în continuare la Vladomira, am observat, într-o dimineaţă, pe pădurar, Gheorghe, că pleacă cu o jordie subţire de alun pe umăr spre pădure. întrebându-1 unde se duce cu jordia aceea, mi-a răspuns: „la pescuit": în marginea pădurii erau două „pruteţe" sau vechi albii ale Prutului, care, când veneau apele mari sau „vărsa Prutul", se umplea cu apă şi cu peşte. Intrigat, l-am însoţit până la unul din pruteţe. Acolo, Gheorghe a legat de jordie o sfoară subţire, având la capăt un cârlig simplu, fară limbă, făcut de el dintr-un ac de gămălie, a tăiat cu cosorul o bucată de papură şi a fixat-o ca plută cam la un metru distanţă de cârlig, a pus în cârlig, drept nadă, un buburuz 282

de mămăligă şi după ce zvârlit undiţa în apă, s-a aşezat pe mal, ţinând în mână coada jordiei. N-a trecut un minut şi am văzut pluta agitându-se şi apoi scufundându-se. Gheorghe a imprimat o mişcare scurtă undiţei, apoi a adus-o uşor, fară s-o repeadă, pe mal: prinsese o roşioară, cam de-o şchioapă. A scos-o uşor din cârlig, a pus-o întrun săculeţ. A fixat un nou buburuz de mămăligă în cârlig»şi, după un alt minut, a scos pe mal o altă roşioară. Aţâţat, i-am cerut lui Gheorghe să-mi facă şi mie o undiţă, lucru care a fost posibil pe loc, deoarece mai avea un cârlig de rezervă şi nişte sfoară. M-am aşezat lângă el şi, timp de aproape două ceasuri, am prins parcă la poruncă, tot felul de peşti: roşioare, plătici, un lin auriu-verziu, vreo trei ciortănei, un crap-caras, ba chiar şi un tipar. A fost o dimineaţă grozavă, în care peştele „se da" sau „trăgea" necontenit. De atunci, din acea dimineaţă, am devenit pescar sportiv, spre bucuria lui Gheorghe, pe care l-am aprovizionat cu cârlige bune, cu limbă, cumpărate de la Iaşi şi cu sfoară subţire, de mătase răsucită (nu apăruse încă nylon-ul). în fiecare dimineaţă, pe urmă, la cinci-cinci jumătate, eram pe malul unuia din pruteţe şi până la ora ceaiului, aveam o provizie, mai mare sau mai mică, de peşte pentru prânz. Mai târziu, am prins peşte la Dunăre şi la Dunărica - în special crap şi şalău - apoi în apele de munte - păstrăv şi lipan. Recomand tuturor pescuitul sportiv, mai ales cel din apele de munte, deoarece te 283

obligă să mergi, să faci kilometri întregi în aer curat, cu miros de brad şi fan cosit. La Dunăre am pescuit de multe ori împreună cu avocatul Gheorghe Costăchescu. Plecam dis-dedimineaţă, pe la 3, cu maşina din Bucureşti, ajungeam la 4, 4 şi un sfert în port la Olteniţa. Aci ne aşteptau barcagii din Turtucaia, cu lotcile lor, ale căror bănci dinspre vârf erau acoperite cu lăicere. Ne îmbarcam fiecare în câte o lotcă -barcagiii erau bucuroşi deoarece ştiau că îi ţinem toată ziua la pescuit -şi porneam în susul Dunării. După vreo câteva sute de metri, intram pe gura Argeşului, de fapt pe gura Argeşului şi a Dunărichii, deoarece, pe o porţiune de vreo două sute de metri, ambele râuri curgeau împreună, pe dreapta, cum urcai, apa mai tulbure a Argeşului, pe stânga, apa limpede a Dunărichii. Era un efect straniu, nenatural, să vezi cum curg, în aceeaşi albie două cursuri de apă, de culori diferite, unul lângă celălalt, fară să se amestece; abia la vărsarea în Dunăre apele lor se confundau. Apucam apoi .spre stânga,, pe Dunărica, până la gard, la Chirnogi, unde legam lotcile de câte un par al gardului, fie în aval, dacă apa curgea din Dunăre spre balta Greaca, fie în amonte dacă ea curgea din baltă la Dunăre. Această pendulare avea loc în fiecare primăvară şi în funcţie de ca avea loc şi pescuitul. Când apele Dunării erau mari, din cauza ploilor şi a topirii zăpezii, atunci o parte a apei fluviului intra pe 284

Dunărica şi curgea spre balta Greaca; odată cu ea intrau şi peştii - crapi, somni, şalăi, plătici, bibani etc. - grăbindu-se spre apa puţin adâncă şi mai caldă a Greacăi - un incubator sau un eleşteu ideal, cu multe microorganisme spre a-şi depune icrele şi lapţii. Când apoi Dunărea începea să scadă, apa îşi schimba direcţia, curgea spre fluviu şi o dată cu ea coborau şi peştii, după ce îşi împliniseră legea speciei; dar aci, la întoarcere, îi aştepta capcana gardului. Acest gard avea forma unui unghi foarte deschis, obtuz, cu vârful spre aval şi era alcătuit din stâlpi puternici şi groşi, bătuţi bine, cu soneta (un mai mecanic!), în pământul din fundul albiei; de stâlpi erau legate „lese" formate din şipci înguste şi dese, prinse între ele cu frânghiuţe sau cu mlajă; prin interstiţiile dintre şipci putea lesne trece apa, nu însă şi peştii. La 1 Balta Greaca şi canalul Dunărea nu mai există. Regimul comunist a lansat lozinca „recuperării terenurilor pentru agricultură". Ca atare, de la finele anilor '50 a început secarea bălţilor mari de-a-lungul Dunării, începând din Oltenia, şi până la Insula mare a Brăilei. Aceste bălţi sunt esenţiale pentru înmulţirea peştilor; nu se ştie dacă factorii de decizie PCR au luat vreodată în seamă o atare regulă elementară. în anii interbelici, se vindea peşte proaspăt până şi în târgurile mici ale ţării, fără să fi existat camioane frigorifice. După ce bălţile Dunării au fost secate, peştele de apă dulce a devenit o raritate pe piaţă. în schimb, s-au cheltuit sume mari de tot pentru construirea (achiziţionarea) unor rase de pescuit oceanic! Periodic se vindea în anii '70 mai ales peşte oceanic congelat sau crapi de China! De altfel terenurile astfel „recuperate" au dat recolte tot mai scăzute: apa din pânza freatică venea la suprafaţă, se evapora şi provoca o aglomerare de săruri care împiedica dezvoltarea normală a semănăturilor. Când a trimis la tipar volumul Istoria pisciculturii şi a pescuitului în România, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, profesorul Constantin C. Giurescu indusese un paragraf (386 p., I parte) în care tocmai discuta efectele cu totul negative ale secării bălţilor Dunării, a fost obligat să renunţe la acest paragraf deoarece Direcţia Presei nu dădea bunul de tipar pentru volumul întreg. Hotărârile conducerii PCR nu puteau fi discutate în nici un fel, nici chiar într-o lucrare ştiinţifică publicată sub egida Academiei. Nici un regim în istoria României secolelor XIV-XX n-a distrus mai mult mediul ambiant decât regimul comunist prin industrializarea forţată şi extinderea artificială a suprafeţelor pentru agricultură. (Pentru bălţile existente înainte de secarea lor, a se vedea mai jos, în „Amintiri", p. 166, precum şi harta anexă la volumul mai sus amintit.)

mijlocul gardului se lăsa un spaţiu liber de care se prindea, când apa începea să curgă din baltă spre Dunăre, 285

sacul; acesta avea o capacitate mare, putea cuprinde mult peşte -două-trei mii de kilograme - şi când era plin se deşerta de către pescari în luntre, iar acestea îl duceau la mal unde aşteptau căzile, având lângă ele altele cu sare şi cu gheaţă. Se putea prinde „la gard", în zilele bune, când scăderea apelor avea loc repede, într-un interval scurt de timp, zeci de mii de kilograme de peşte în 24 de ore. Nu o dată am văzut, la gard, la Chirnogi, în căzi, cu sare şi gheaţă, somni de câte 100-120 de kilograme şi crapi între 8 şi 15 kilograme, care urmau să fie transportaţi în lăzi, cu camioanele, la Bucureşti.1 Sub raportul gastronomic, nu se compară o ciorbă de peşte, pregătită pe malul privatului, cu peşte atunci prins şi cu legume proaspete, culese din grădină, cu orice ciorbă de peşte de la restaurant şi chiar de acasă. Am mâncat o asemenea ciorbă pe malul Ialpugului. Prezidam comisia de bacalaureat de la Ismail; între teze şi oral erau două zile libere, conform regulamentului, pentru corectarea tezelor şi anunţarea rezultatului la scris. Fostul meu coleg de facultate, Constantinov, pe atunci prefect naţionalţărănist de Ismail, ştiind cât mă interesează pescuitul, mia propus, în prima zi liberă, o excursie pe malul Ialpugului, la cherhanaua unde se aducea peştele prins. Am primit cu plăcere; un Ford vechi „cu mustăţi" ne-a dus în mai puţin de un ceas la locul hotărât. Tocmai soseau din larg - căci Ialpugul era foarte întins, nu-i vedeai extremitatea de 286

miazănoapte - barcazurile pântecoase, pline ochi cu peşte, doar de un lat de mână ieşeau pereţii barcazului din apă; din fericire lacul era oglindă, n-avea deloc valuri. Când au ajuns la vreo zece metri de mal şi n-au mai putut înainta, au intrat în apă căruţele şi pescarii au început să descarce în ele, cu nişte linguri mari de lemn, cu coadă lungă, peştele din barcazuri. Căruţele au tras apoi pe mal unde aşteptau, unele lângă altele, coşuri încăpătoare de nuiele. Aci a început „sortarea": crap, adică de la patru kilograme în sus, ciortocrap, ciortan, ciortănică apoi şalău mare, de 3-4 kilograme, şalău mijlociu, şalău mic, ştiucă, somn mare, iarma, iaprac, somotei, lin, caras, plătică etc. După ce s-a isprăvit sortarea, a început licitaţia, la faţa locului; erau vreo patru angrosişti. Preţurile erau foarte mici, din cauza crizei economice în toiul căreia ne aflam; ciortănică, de un kilogram, se lua cu un leu; şalăul mare cu trei-patru lei (valuta 1931!). S-a desfăcut repede tot peştele. L-am felicitat pe vătaful năvodarilor, pentru frumoasa cantitate prinsă; mi-a răspuns însă că ziua n-a fost grozavă: au scos doar 80.000 (optzeci de mii) de kilograme, adică opt vagoane. „Dar atunci, când e ziua bună am replicat eu - cât scoţi?" „O sută patruzeci, o sută cincizeci şi uneori chiar două sute de mii de kilograme". „Nu uitaţi că plătim arendă anuală zece milioane de lei liceului din Bolgrad pentru acest iezer al Ialpugului" a adăugat starostele năvodarilor. într-adevăr, printr-un 287

ucaz ţarist, iezerul fusese dat ca venit liceului amintit şi lucrurile rămăseseră aşa şi după unirea Basarabiei, adică după 1918. După ce peştele, pus în lăzi cu sare şi gheaţă, a pornit cu autocamioanele la Galaţi, piaţa de unde apoi se răspândea în toată ţara, am fost poftiţi într-o colibă circulară, acoperită cu stuf, să luăm masa. Nu erau, de fapt, nici masă nici scaune; se săpase un şanţ circular în care am băgat picioarele, stând apoi jos pe pământul din afara cercului; s-au adus străchini smălţuite şi linguri de lemn; prefectului şi mie ne-au adus linguri noi, albe; ceilalţi, inclusiv vătaful, aveau lingurile lor obişnuite, vechi. Au pus apoi pe pământul rotund din faţa noastră care închipuia masa o strachină uriaşă, plină cu ciorba de peşte. De fapt era numai zeamă, fără bucăţi, o zeamă cafenie, cam tulbure. Ne-au umplut străchinile şi ne-au poftit să gustăm; am luat o lingură, apoi a doua; la a treia n-am mai putut; era aşa de concentrată, de „tare", că te ustura pe gât. Vătaful a zâmbit şi ne-a spus: „Trebuie mujdei; fără el nu se poate". într-adevăr, după ce am pus vreo două linguri de mujdei, ciorba a căpătat un gust nemaipomenit. Ne-am mai umplut încă o dată, dar numai pe jumătate, străchinile; când le-am terminat şi pe acestea, a apărut pe masă o altă strachină, tot mare, dar cu pereţii foarte puţin înclinaţi, aproape orizontali, plină cu bucăţi serioase de somn, crap, ştiucă şi lin. Deasupra, ca spiţele unei roţi, şiruri roşii de raci. Adusesem cu mine 288

o sticlă de rachiu de drojdie, din cel de Odobeşti; am dat-o vătafului şi am închinat în sănătatea celor de faţă; pe urmă l-am rugat să-mi spună cum a pregătit ciorba aceea grozavă de peşte. „Nu-i cine ştie ce - mi-a răspuns el numai că o asemenea ciorbă nu poţi s-o faci decât aici, pe marginea iezerului unde e peşte din belşug şi de tot felul. Am pus la fiert într-un cazan mare vreo cinsprezecedouăzeci de kilograme de peşte din cel mărunt, de-a fiert, cu ce legume am avut (- era spre finele lui iunie! -) până sa sfărâmat de tot; am scos apoi oasele şi le-am aruncat şi în zeama aceea am pus să fiarbă bucăţi frumoase de crap, somn, ştiucă şi lin. Noi nu mâncăm niciodată laolaltă ciorba de peşte, ci, aşa cum aţi văzut, întâi ciorba, cu mujdei, apoi bucăţile şi racii". Când am plecat de la cherhana, simţeam că iese foc din mine, flăcări, nu altceva; Constantinov se uita zâmbind şi mi-a spus: „I-ai văzut, ce zdraveni şi roşii sunt la faţă? Dacă mănâncă aşa tot timpul!" La fel am văzut pregătindu-se ciorba de pe malul Dunărichii, numai că aici, fiind toamnă, s-au adăugat tot soiul de legume - roşii, ardei, ceapă, leuştean -aşa încât gustul era şi mai bun; la fel şi în balta Brăilei, doar atât că aici mujdeiului îi spuneau, cu un termen turcesc, sarmăzac care înseamnă exact „mujdei de usturoi". Asemenea garduri ca la Chirnogi, pe Dunărica erau pe toate „privalurile" sau gârlele care legau bălţile din lunca 289

fluviului cu fluviul însuşi, pe Repidea, de pildă, care lega bălţile Cuhurului şi Ialpug de Dunăre, pe Vechita dintre iezerul Cahulului şi fluviul, pe Ghimia care lega lacul Brateş de fluviu, pe gârla Argeş făcând legătura între balta Lăţimea, din nordul Dobrogei, în faţa Galaţilor, cu Dunărea, pe Filipoiul, din balta Brăilei, unind lacul Şerban cu fluviul, gard vestit, cu o producţie mare, pe Saltava, gârla din balta Ialomiţei, în aval de Feteşti, cu o producţie de-a dreptul uriaşă, pe Jirlău care scurgea iezerul Călăraşilor, pe Bătrâna care scurgea balta Vărăştilor, între Călăraşi şi Mostiştea, pe Scoiceni, prin care balta Mostiştei sau a Mănăstirii, - numită mai înainte a Cornăţelului, după oraşul care în secolele XVI-XVII s-a dezvoltat la extremitatea de miazăzi a ei - îşi varsă apele în Dunăre etc. Fiecare baltă, pe toată întinderea Dunării, între Deltă şi Drobeta-Turnu Severin îşi avea gârla ei, câteodată chiar două, cum era balta Greaca, aceasta având o gârlă şi la capul dinspre apusul ei, cu numele Comasca. Câteodată, la viituri mari, la o creştere puternică a nivelului, cum a fost în 1942, apa fluviului trecea direct peste maluri în bălţi, nu mai urma privalurile sau gârlele; lunca întreagă devenea un senin de ape, având în unele locuri 10-12 kilometri lăţime; cum a fost, în 1942, la Prundu, în sudul Ilfovului, doar coroanele sălciilor se mai vedeau, iar pescarii îşi legau luntrele de crengile copacilor. Cu cât era inundaţia mai mare, cu atât intra mai 290

multă apă în baltă, cu atât pescuitul era mai bogat. Dar aceasta se întâmpla mai rar, nu în fiecare an. Odată legate lotcile la gard, le priponeam la vârful dinspre ava!, legându-le de un „stici", adică de o prăjină înfiptă în mâlul din fundul albiei, aşa încât ele nu mai erau deplasate de curent. Ne aşezam apoi undiţele, câte trei de fiecare, dintre care două pentru pescuitul la fund, la crap, iar una pentru pescuitul între ape la somn sau şalău, sau biban. La crap - de fapt la ciortan sau ciortocrap, până la 4 kilograme, căci foarte rar se prindeau în Dunărica bucăţi de peste 4 kilograme, aşadar crap propriu-zis - puneam ca nadă mămăligă vârtoşată cu miez de pâine, în formă de pară care acoperea complet cârligul cu limbă; alteori puneam râmă; la aceste undiţe n-aveam plută; semnalul prinderi ni-1 dădea vârful subţire al verigii de bambus care, la tracţiunea peştelui, se apleca uşor în jos, vestindu-ne că e momentul să „ferăm", adică să imprimăm verigii o mişcare bruscă în sus, după care urma aducerea peştelui spre marginea bărcii. Această ultimă operaţie câteodată lua minute întregi, mai ales când era vorba de un exemplar mai mare, un ciortan de 2-3 kilograme. Peştele lupta puternic, ca să scape; căuta să dea sfoara - în ultimii ani nylonul - pe după stici sau, dacă eram legaţi la pod, pe după unul din picioarele lui. Crapul e peştele cel mai vânjos, cel care luptă mai mult când e agăţat la cârlig; au fost cazuri - dar 291

nu mi s-au întâmplat nici mie, nici lui Costăchescu -când au trebuit 15-20 de minute ca să aducă un exemplar mare lângă mingioc, spre a-1 sălta, cu ajutorul acestuia, în barcă, şi din barcă în juvelnic, adică în recipientul cilindric de sârmă care-1 păstrează viu. La undiţa pentru pescuitul între ape, puneam ca nadă un peştişor viu sau o râmă sau o broscuţă, după cum locul era bun de şalău dau de somn. Câteodată, când dădeam la un banc, scoteam somoteii sau şalăiaşii unul după altul. La una din primele şedinţe pe Dunărica - eram cu Costăchescu - am prins de dimineaţă de la 6, până seara un număr extraordinar de ciortani, toţi de aceeaşi mărime, între 900 de grame şi un kilogram; Costăchescu, şaizeci şi două de bucăţi, iar eu patruzeci şi nouă; am dat din ci barcagiilor, iar la Bucureşti tuturor rudelor şi cunoscuţilor. E drept că un asemenea noroc, o asemenea zi, n-a fost decât una singură în mai bine de patruzeci de ani. Erau însă şi zile când peştele nu „se da" deloc, cu orice nadă ai fi încercat; nu voia să muşte şi pace. într-o asemenea zi, spre seară, am auzit o vorbă de la barcagiul meu, bătrânul Pescăruş, unul din cei patru sute de pescari români din Turtucaia, pescari din tată-n fiu, azi răspândiţi, cu familiile lor, dc-a lungul Dunării, până în Deltă. Mi-a spus atunci: „Dom' profesor, pescarul trebuie să fie cu inima largă; peştele-i vânat; poate să nu vie deloc sau poate să ai o bucurie nemaipomenită". Am ţinut minte vorba lui Pescăruş şi de atunci nu-mi mai pare 292

rău când nu prind sau prind numai cât ai da la o mâţă. E destul că ai stat o zi întreagă în aer curat, departe de vuietul lumii şi de necazurile ei. Câteodată, venea la gard, sau la pod, la Chirnogi, şi Mihail Sadoveanu, uneori şi Haralambie Polizu, cunoscutul artist. într-o zi s-a nimerit să fim gâteşipatru: Polizu într-un cap, eu în celălalt, iar Costăchescu - „Jorj", cum îi spuneam noi, luându-ne după soţia lui, Germaine, franceză de origine - şi „conu Mihai" la mijloc. La început, în primul ceas, conu Mihai a dat continuu la crap, dar cu plută - o plută mare, umflată, cât o ceapă, care greu se afunda - şi n-a prins nimic, în timp ce noi toţi ceilalţi aveam câte doi-trei ciortani în juvel-nice. După un ceas, sa răzgândit, a înlocuit undiţa cu plută printr-una de fund şi apoi, tacticos, a întrebat: „cine-mi dă şi mii o bucată de mămăligă?". Costăchescu, fiind vecin cu barca, s-a oferit el şi conu Mihai a început, după aceea, să prindă. Spre prânz, ne-am trezit cu o laie de ţigani, care, căutând un loc bun să se aşeze, au început să se certe: am înţeles că era vorba şi de o fată tânără, din laie, care fugise. Sadoveanu sta liniştit în barca lui şi nu dădea nici un semn că au auzi sau 1-âr interesa cearta lăieţilor. Dar după câtva timp am citit într-un volum nou de nuvele ale lui, o bucată care reda, sub formă literară, acea zi de pescuit la Dunărica. Multe zile frumoase am petrecut aici, la gard sau la pod, în special primăvara, înainte de perioada 293

oprită (de obicei 15 mai - 15 iunie), şi apoi toamna. Erau dimineţi de primăvară când un adevărat concert se desfăşura în lunca Dunării. Mulţime de cuci se îngânau, şi de prepeliţe; din toate părţile auzeai glasul lor. Am pescuit şi la Spanţov, unde-şi avea aşezarea, într-o casă acoperită cu stuf, inginerul agronom Postelnicu, administratorul unei moşii locale; soţia lui era fiica fostului ministru plenipotenţiar francez la Bucureşti, Blondei. Casa avea încăperi spaţioase şi cuprindea o seamă de locuri caracteristice din ţările europene şi extraeuropene, pe unde fusese, în cariera lui diplomatică, Blondei. în faţa casei era un lan de in; într-o dimineaţă înflorise tocmai inul - am avut impresia că scoborâse o bucată de cer pe pământ: aşa de frumoasă era culoarea albastră a lanului. Lângă casa Postenicilor era şi un fir de apă care uda orezăria; la gura lui, acolo unde se vărsa în Dunăre, dădeam la şalău; era un loc bun, deoarece pe firul apei coborau şi peştişori, pe care-i aşteptau la pândă, şalăii fluviului. Aveam cârlige argintii care, când erau purtate prin apă, ca să se moaie gutui sau nylonul, dădeau impresia unui peştişor. Aşa încât, de câteva ori, mi s-a întâmplat să prind şalău, numai cu cârligul gol, fără nadă. Am pescuit, ani de-a rândul, şi în balta Brăilei, pe gârla de la Muguroaia, la sud de lacul Ulmu, în partea de răsărit a bălţii, apoi pe gârla Gingărăşoaia, în partea de apus, unde veneam cu un grup de prieteni, cu doctorii 294

Gogu Tătăreanu, Titel şi Nelu Vereanu, cu juristul Adrian Ghinescu, o dată şi cu preotul Valeriu Ciurea din Moroieni, cumnatul acestuia din urmă. Dormeam noaptea în baltă, sub câte o colibă de stuf, cu un foc mare la gura ei şi ascultam întâmplările adevărate ale bălţii şi sălbăticiunile lor, povestite de un gospodar din Muguroaia, Nicolae Cuca, un adevărat „om al naturii". Vânător şi pescar neîntrecut, ştia să imite glasul tuturor vieţuitoarelor, ştia sa le „cheme", le cunoştea obiceiurile şi sălaşele. Altfel, slobod sau „buruenos" la vorbă, agrementa genealogic foarte des; nu se temea de nimeni şi de nimic. Avea vite în baltă, care mai tot anul umblau libere, agonisindu-şi hrana; făcea şi agricultură şi nu se dădea în lături de la un pahar şi chiar mai multe de vin sau de rachiu. Doctorul Tătăranu, un excelent igienist, era omul cel mai meticulos din câţi am întâlnit în viaţa mea. Când pleca cu barca, bagajul lui cuprinde tot felul de lucruri şi lucruşoare utile, bine rânduite, aşa încât, la el era nădejdea pentru orice caz neprevăzut. Sub o aparenţă cam rigidă, avea în realitate o inimă de aur; gata să ajute oricând, se bucura de multă simpatie atât în cartierul lui, în Bucureşti, cât şi în judeţul Ilfov şi în balta Brăilei. A murit de inimă, fară veste, acum vreo doi ani. Fraţii Vereanu, moldoveni de fel, din Botoşani, cu rude la Piatra Neamţ, sunt, cum spune românul, buni „să-i pui la rană". Unul, chirurg - Titel - profesor la Universitate, 295

binecunoscut în ţară şi peste hotare în domeniul chirurgiei infantile - e ceea ce se cheamă de iniţiaţi „o puşcă", practicând vânătoarea de mai bine de cincizeci de ani; când şi când, e şi pescar, iar de când a prins pe Gingărăşoaia un ciortan mai mărişor, pretinde chiar că e specialist şi în acest domeniu. Hâtru, bun de glume, e o plăcere să-1 asculţi; are şi „lipiciul" moldovenilor. Fratesău, Nelu, foarte bun internist, de asemenea membru al corpului didactic universitar, e medicul meu curant; a devenit un adept al breslei pescarilor sportivi, practicând această frumoasă îndeletnicire atât la munte, cât şi la baltă şi în limanurile de lângă coasta dobrogeană a mării. Pe Adrian Ghinescu, de fel din Poiana Ţapului, judeţul Prahova, l-am cunoscut graţie „Istoriei Românilor". Publicasem primele două volume şi, în vacanţa de Paşte, în 1938, pornisem, împreună cu soţia mea, într-o excursie cu vaporul, la Constantinopol şi la Atena. Plecarea din Constanţa avusese loc, conform orarului, la miezul nopţii. A doua zi de dimineaţă, pe când stăteam pe covertă, aşteptând să ne apropiem de Bosfor, văd înaintând spre mine un tânăr înalt, blond, bine făcut, şi elegant îmbrăcat, care îmi spune: „sunt unul din lectorii lucrării dumneavoastră Istoria Românilor şi am venit să vă spun câtă plăcere mi-a făcut lectura acestei cărţi". Am fost bucuros să-1 cunosc şi vorbind în timpul excursiei cu el mi-am dat seama de calitatea fină a spiritului său şi de 296

cunoştinţele variate ce avea. Bun schior, încă din copilărie, a devenit şi vânător şi pescar şi este azi unul din cei mai buni cunoscători ai vânatului de munte şi de baltă. A şi publicat articole despre vânatul nostru într-o revistă de specialitate din Franţa. Preotul Valeriu Ciurea, mare pescar de păstrăv, e tipul preotului gospodar. Are o frumoasă casă la Moroeni, în judeţul Dâmboviţa, cu o grădină de meri, de peri şi de flori; a avut mai înainte şi o prisacă, numărând o sută de stupi, pasionându-1 apicultura.1 N-am ocolit nici râurile nici lacurile din câmpia munteană; am pescuit în Argeş, apoi în lacul de la Tâncăbeşti - unde am prins, la mulinetăi cel mai frumos exemplar de ştiucă din cariera mea de pescar sportiv: avea patru kilograme şi un sfert şi numai cu mare greutate am izbutit s-o aduc la mingioc, a cărui coadă mi-a îndoit-o puţin, şi apoi în juvelnic.2 Am pescuit în lacurile Snagov şi Căldăruşani, în acest din urmă loc, având drept fundal mănăstirea ridicată dc Matei Basarab. în râurile de munte, am prins păstrăv pe Teleajen şi pe Telejenel, aflu1

Autorul nu ne spune de ce preotul Vasile Ciurea a trebuit să entul primului, însoţit întotdeauna renunţe la prisacă şi stupi. în 1976 de un localnic, Ion T. Ciripoiu, poreclit bun cunoscător nu numai al nu o putea face. „Vidra", După 1948, o asemenea tuturor doliilor gospodărie şi cotloanelor te trecea râurilor, dar şi al automat sălbăticiunilor în rândul pădurilor. chiaburilor, Ani cu de zile, în timpul verii, toate consecinţele de rigoare. 297 2 Am fotografiat „exemplarul"; fotografia a

plecam la Cheia, frumosul cătun de pe Teleajenul superior, cu vreo sută de gospodării, suiam pe Moldoveanul, înfaţişătoarea coamă prelungă acoperită cu codru des, mergeam o bucată pe creastă sau slemne, coboram devale până la pârâul care desparte Moldoveanul de „piciorul" Zăganului, suiam pe acesta cam pieptiş la început, apoi mai blând şi coboram în fine în valea Telejcnului. Pescuiam aci două zile, de dimineaţă până seara, dormind în cabana de vânătoare de la Valea Stânei. Aci am învăţat de la paznicul pădurar Brăduţ cum se păstrează păstrăvul de pe o zi pe alta în toiul verii, pe căldura cea mare. Când era vorba numai de o zi, cum se întâmpla de obicei pe Teleajen, seara întorcându-ne acasă, atunci, pe la prânz, curăţăm peştele, îi dam un praf de sare, mai ales la urechi şi-i puneam de-a lungul, înăuntru, câteva frunze de urzică: era metoda lui Ciripoiu şi n-a dat niciodată greş. Dincoace pe Telejenel stând două zile, am pus păstrăvii, „gătiţi" ca şi pe Teleajen, cu sare şi urzică, într-o cutie de aluminiu, din cele portative, în care ţii mâncarea, şi am îngropat-o în pământ, la vreo treizeci de centimetri, lângă casă, într-un loc care ţinea umbră mai mult timp în cursul zilei. Când scoteam cutia, spre seara zile a doua, din pământ, era rece ca gheaţa şi păstrăvul ajungea proaspăt la Cheia unde ne întorceam pe aceeaşi cale pe care venisem, în aceste două zile făceam cam 35-40 de 1

La Lăpuşna era unul din domeniile Coroanei. Inginerul Bibi 298

kilometri, dintre care 15-16 urcând şi coborând munţii, iar restul, „pe apă" în josul şi în susul Telejenelului. Am mai pescuit, în apele de munte, pe Timiş, pe Azuga, pe Buzău, în regiunea întorsura, Vama şi Sita Buzăului, adică în locurile de unde au plecat, cu multe sute de ani înainte, bătrânii care au întemeiat satul Chiojdul, baştină părintelui meu. Am pescuit şi pe Bistriţa, la gura Barnarului, unde am prins nu numai un splendid păstrăv, auriu, de cinci sute de grame, dar şi o lostriţă - prima şi ultima din viaţa mea de pescar sportiv -; era la limita inferioară admisă: 65 de centimetri lungime şi 3 kilograme şi jumătate greutate, dar era o lostriţă, vânat rar şi preţuit. Am pescuit şi pe Barnar care e unul din pâraiele cele mai bogate în păstrăv şi pe apa Lăpuşnei, în Transilvania, de asemenea bogată în păstrăvi. La casa de vânătoare de pe revirul Lăpuşnei - revir mare de vreo sută cincizeci de mii de hectare - unde administrator era Bibi Popescu, am văzut cerboaica îmblânzîtă, Ţunţi, care se învăţase cu oamenii şi stătea în ţarcul şi staulul ei, lângă casă. Când îi venea chef sau o îndemna inima, pleca în pădure şi se întorcea apoi, după zile şi chiar săptămâni, îndărăt. Când am văzut-o, în iunie 1940, avea şi viţelul cu ea.1 Am pescuit, de asemenea, în Mureş, la Deda, sat frumos românesc, locul dc baştină al unuia din cei mai buni studenţi ai mei, azi învăţatul istoric Vasile Netea. îmi 299

amintesc cu plăcere scena susţinerii doctoratului său în 1948, de faţă fiind părinţii săi, îmbrăcaţi amândoi în costumul locului. După cum îmi amintesc cu multă plăcere dc doctoratul lui George Potra, primul doctorat al unui student al meu. Astăzi, Potra, autor a numeroase şi valoroase volume dc studii şi documente istorice - câţi dintre profesorii universitari de specialitate pot spune acelaşi lucru? - este doctor-docent şi, deşi pensionar, lucrează cu aceeaşi râvnă. Şi iarăşi îmi amintesc cu plăcere de doctoratul lui Constantin Dumitru, purtător al ordinului „Mihai Viteazul" şi de doctoratul lui Emil Micu, azi director al Muzeului din Şchcii Braşovului.

Profesor universitar. Cursul de istoria românilor. „Revma Istorică Română". Participarea la viaţa publică. „Istoria românilor". Drumuri peste hotare

La începutul anului 1927, consiliul Facultăţii de Filozofie şi Litere hotărăşte scoaterea la concurs a catedrei de „Istoria românilor", suplinită de P. Cancel. Mam pregătit să mă prezint; în primul rând am redactat un 300

1 în prezent probele s-au simplificat mult. Dacă aparţii corpului didactic al Facultăţii, atunci o comisie, aleasă de Consiliul Ştiinţific al Facultăţii, analizează memoriul de titluri şi lucrări cu trei referate scrise; referatele sunt aprobate de Consiliul Ştiinţific, care, la rândui, trimite rezultatul la Senatul Universităţii, apoi spre confirmare la Ministerul Educaţiei. Când candidatul nu aparţine corpului profesoral respectiv, atunci susţine şi o lecţie în faţa studenţilor, în prezenţa comisiei de referenţi.

„Memoriu de titluri şi lucrări" pe care l-am tipărit la imprimeria „Cultura naţională" din Calea Şerban Vodă graţie lui Carol Tomek, şeful fabricaţiei, venit, o dată cu întreaga instalaţie tipografică de la Viena - în numai trei zile. Imprimeria fusese achiziţionată cu puţin timp înainte de bancherul Aristide Blank, care înfiinţase şi casa de editură „Cultura Naţională"; din consiliul de administraţie al editurii făceau parte Vasile Pârvan şi prietenul acestuia Simionescu-Râmniceanu, un estet de aleasă pregătire; preşedinte era profesorul doctor Ioan Cantacuzino, savantul de reputaţie mondială. La concurs s-ar mai fi putut înscrie Petre P. Panaitescu care-şi trecus3 şi el doctoratul, nu însă şi docenţa; în aceeaşi situaţie era şi Ion Vlădescu, cel amânat la examenul de docenţă. Ce socoteli şi-or fi făcut, nu ştiu; fapt este că nu s-au înscris nici unul, nici celălalt, aşa încât am rămas singurul candidat. Ar fi vrut să se înscrie Ilie Gherghel, profesor secundar la Liceul Cantemir, dar cum n-avea, în afară de teza de doctorat, decât două scurte articole, fusese sfătuit să renunţe, ceea ce a şi făcut. Dacă reuşeam la acest concurs, urma să fiu numit „profesor agregat" care era, potrivit legii, o treaptă intermediară între conferenţiar şi profesor titular. Intermediară doar sub raportul titulaturii şi al salarizării; altfel, avea toate drepturile profesorului titular: să ţină curs şi la seminar, să participe, cu vot

301

deliberativ, la consiliile facultăţii, să facă parte din consiliile de licenţă, doctorat şi docenţă. Concursul s-a ţinut după normele şi formele prevăzute de lege; din comisie au făcut parte Vasile Pârvan - care a redactat şi raportul final către consiliul Facultăţii şi Senatului Universitar - Demostene Russo, Petre Cancel şi Ilie Minea de la Universitatea din Iaşi; Nicolae Iorga lipsea din ţară, fiind dus la Paris, unde-şi ţinea cursul la Sorbona. A fost mai întâi examinarea memoriului de titluri şi lucrări, apoi o probă orală, cu chestiuni din toată istoria românilor, o probă de paleografie greacă şi slavă şi două lecţii în faţa studenţilor, cu subiecte date cu 24 ore înainte, ca la docenţă. Toate probele erau publice şi am avut, într-adevăr, o asistenţă numeroasă, de la început până la sfârşit.1 îmi îngădui să reproduc un pasaj din raportul final amintit mai sus: „Candidatul care în ultimii doi ani a depus pe rând trei examene universitare, de doctorat, de docenţă, iar acum de agregaţie, a arătat chiar în acest scurt timp o foarte remarcabilă ascensiune. Cu cât examenele au fost mai grele, cu atât candidatul s-a arătat mai pregătit să iasă din orice fel de dificultate. E pentru noi, foştii săi profesori, ori înaintaşi, o mare satisfacţie să vedem că d-1 candidat va face onoare catedrei pline de răspundere pe care cere să i-o încredinţăm. Comisiunea deci, în unanimitatea de patru voturi ale membrilor prezenţi, aceeaşi de la început 302

până la sfârşit, considerând: 1. Că lucrările ştiinţifice ale candidatului aduc rezultate noi şi constituie o însemnată contribuţie la literatura istorică asupra epocii de întemeiere şi organizare a ţărilor româneşti; 2. Că autorul nu s-a cantonat cu cercetările sale exclusiv într-un domeniu, ci a manifestat interes pentru toate problemele, vechi ori noi, de Istoria Românilor; 3. Că el posedă cunoştinţe bogate şi precise şi în domeniul său propriu şi în cele vecine; 4. Că este perfect înarmat pentru a întreprinde şi mari lucrări de metodologie istorică, de publicare ori sinteză istorică; 5. Că este bine înzestrat cu darul de a gândi clar şi de a vorbi curent, plăcut şi convingător; 6. Că posedă în cel mai înalt grad liniştea şi echilibrul necesar unei adevărate obiectivităţi ştiinţifice; 7. Că dovedeşte dorinţa şi putinţa unei continue îmbogăţiri şi adânciri a calităţilor sale de om de ştiinţă şi de profesor. Prezintă cu elogii onoratului Senat Universitar şi Consiliului Profesoral respectiv pe dl. CC. Giurescu, spre a fi recomandat Ministerului în vederea numirii sale ca profesor agregat de Istoria Românilor la Facultatea de Litere din Bucureşti". (Buletinul Oficial al Ministerului Instrucţiunii Publice, anul XXIX (1927), nr. 2-4, pp. 440441). A urmat numirea ca profesor agregat, pe ziua de 1 martie 1927. Eram cel mai tânăr profesor al facultăţii de 303

Filozofie şi Litere şi, cred, şi al întregii Universităţi din Bucureşti: aveam douăzeci şi cinci de ani şi ceva peste patru luni. îmi dădeam seama de marea răspundere ce-mi luasem, dar eram hotărât să muncesc fară preget spre a corespunde sarcinii. Aveam avantajul că ştiam precis cc trebuie să fac: să strâng materialul documentar necesar pentru a scrie, peste ani de zile, o Istorie a românilor, pe temei critic şi ţinând seamă de faptul, esenţial, că aproape totalitatea românilor din spaţiul carpatodanubian se găsea acum reunită între hotarele aceluiaşi stat, România, cea visată de Bălcescu, Kogălniceanu şi Eminescu. Asta nu însemna însă că nu voi avea în vedere şi pe acei români care, din pricina vicisitudinilor istorice, rămăseseră în afara amintitelor hotare, şi anume dincolo de Dunăre, în Peninsula Balcanică. Nu inovam în privinţa aceasta: şi stolnicul Constantin Cantacuzino, şi Dimitrie Cantemir şi, mai aproape de noi, Mihail Kogălniceanu, în „Istoria" sa scrisă în tinereţe, în limba franceză, se referiseră la românii de pretutindeni. Ceea ce nu însemna că urmăream vreo revendicare politică, de stăpânire teritorială asupra acestor români de dincolo de hotare. Scopul era altul: de a atrage atenţia oficialităţii şi a opiniei publice asupra acestor fraţi îndepărtaţi şi de a căuta mijloacele ca ei să-şi păstreze, prin şcoală şi biserică, individualitatea etnică, să nu dispară, prin asimilare, în mijlocul populaţiilor majoritare, de alt neam, aşa cum se 304

întâmplase, pe o largă scară, în Peninsula Balcanică. Aceasta îmi impunea cu necesitate şi titlul viitoarei sinteze: Jstoria românilor" - aşa cum îşi intitulaseră sintezele lor şi înaintaşii: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Xenopol, DimitrieOnciul şi Nicolae Iorga - iar nu „Istoria României", după lucrărilor similare străine, ca „Histoire de France", „History of England" etc. Fiindcă „România" e un concept politic relativ nou, de la începutul secolului al XlX-lea, termenul fiind întrebuinţat pentru întâia dată, într-o operă de sinteză, de Daniel Philipide în „Historia tis Rumunias" (1816) şi „Gheografia tis Rumumias" (1816), tipărite în greceşte la Leipzig. După unirea definitivă, instituţională, a Munteniei şi Moldovei, din decembrie 1861, începu să se întrebuinţeze, în actele oficiale româneşti interne, denumirea România. Dar internaţional, în actele diplomatice europene şi în presa mondială, această denumire îşi făcu loc abia după alegerea lui Carol I şi în mod curent, abia cu prilejul Congresului de la Berlin. Aşadar, faţă de „România", termen politic relativ nou şi cu o accepţie geografică mai restrânsă, „românii" reprezintă o realitate etnică mult mai veche şi acoperind o arie mult mai largă, depăşind considerabil hotarele ariei politice ale vremii. De aceea mi s-a părut că „Istoria Românilor" este titlul cel mai corespunzător şi m-am oprit asupra lui.

305

O preocupare constantă a mea au fost românii din Peninsula Balcanică şi în primul rând cei mai îndepărtaţi dintre ei, aceia din Macedonia, Grecia şi Albania, adică aromânii. Constituind o minoritate etnică faţă de masa înconjurătoare slavă, greacă şi albaneză, fară continuitate teritorială cu masa etnică românească şi neavând stat propriu, adică putinţă de organizare în forme proprii, aceşti fraţi îndepărtaţi erau supuşi unui proces de asimilare în folosul sud-slavilor -sârbi şi bulgari - grecilor şi albanezilor. Elemente remarcabile fuseseră deja asimilate ca, de pildă, Ioan Coletti, prim-minstru al statului grec, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, şi Spiru Lambru, de asemenea prim-ministru, sau Averoff, cel care înfrumuseţase Atena cu construcţii remarcabile şi dăduse flotei de război greceşti un cuirasat; de asemenea, Ţintar Marcovici şi Nicola Pasici, ambii prim-miniştri ai Serbiei. Pe vremea lui Cuza Vodă, statul român începuse să se intereseze de soarta aromânilor. Prilejul care trezi acest interes fu manifestarea călugărului Averchie, aromân, trimis la Muntele Athos, să se intereseze de veniturile proprietăţilor mănăstireşti din România. Asistând la o defilare, pe câmpul Cotrocenilor, a armatei noastre şi cnuziasmat de înfăţişarea şi frumuseţea ei, Averchie a strigat, cu glas puternic: „şi io hiu armân", adică „şi eu sunt român". Faptul a stârnit senzaţie. Dimitrie Bolintineanu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în 306

guvernul istoric al lui Mihail Kogălniceanu, era şi el aromân de origine. în Bucureşti era în vremea aceea o colonie întreagă de aromâni care se îndeletniceau cu negoţul, unii dintre ei fiind însă medici şi profesori. Luându-se contact cu Averchie şi aflând de la acesta de situaţia din Macedonia, guvernul hotărî să se întemeize la Bucureşti un institut, în chiliile mănăstirii Sfinţii Apostoli, în care să fie instruiţi un număr de tineri aromâni spre a deveni profesori în şcolile ce urmau a se înfiinţa în Macedonia. Prima serie de tineri fu adusă de Averchie; urmară altele şi şcoli începură să ia fiinţă în diferite centre aromâneşti; se întemeiară şi gimnazii în câteva oraşe ca Grebena şi Bitolia şi chiar un liceu comercial la Salonic, care, în scurtă vreme, căpătă o faimă deosebită. Tratatul de pace de la Bucureşti, din 1913, prin care se puse capăt celui de al doilea război balcanic, prevăzu, pentru românii din Peninsula Balcanică, ajunşi acuma la hotarele Serbiei, Greciei şi Bulgariei, dreptul de a avea şcoală şi biserică în limba lor. Aceasta era situaţia de drept a aromânilor şi în general a românilor de la sud de Dunăre atât la începutul primului război mondial, cât şi la finele lui. Şcolile şi bisericile continuara a funcţiona şi profesori aromâni, - ca, de pildă, Theodor Capidan - şi români continuara a fi trimişi la aceste şcoli. Cu toate că fusese considerabil încetinit, procesul de asimilare a aromânilor de către populaţiile majoritare înconjurătoare, continua totuşi. Şi 307

atunci, la câţiva ani după încetarea războiului prim mondial se formulă părerea - ideea era însă mai veche, de dinainte de război, ca aromânii să înceapă a fi colonizaţi în România şi anume de preferinţă în Dobrogea nouă, în Cadrilater, unde românii, ca şi bulgarii dealtfel, erau în minoritate, turco-tătarii reprezentând elementul etnic majoritar. Românii formau grupuri mai importante la Turtucaia, unde trăiau circa patru sute de familii de pescari români, la Silistra şi satele vecine, precum şi la Bazargic şi Balcic, unde, la nucleele vechi de mocani, se adăogaseră cadrele formate din funcţionarii administrativi şi judecătoreşti, membrii corpului didactic, preoţimea şi armata. Se aduseră deci grupuri de aromâni, atât din Grecia cât şi din Albania, unde fură colonizaţi în cele două judeţe ale Cadrilaterului, Durostor şi Caliacra. Coloniştii veniţi din Fraşari, în Albania, întemeiară satul cu acelaşi nume din Durostor, sat mare, cu case noi, acoperite cu ţiglă, unde „farşeroţii" cu costumele lor caracteristice, continuara vechea şi principala lor îndeletnicire, păstoritul. Veniră, cu „celnicii" sau căpeteniile lor, colonişti din Avdela, alţii din Perivoli, alţii din Maţovo sau Aminciu, tustrele vechi aşezări aromâneşti din Pind, precum şi din alte aşezări. Unii se stabiliră în satele vechi dobrogene, alţii întemeiară sate noi, o parte se stabiliră în oraşe, adică în Constanţa, Mangalia, Silistra, Cavarna, 308

Bazargic şi Balcic. Urmăream cu mult interes această colonizare care scăpa mii de familii de aromâni de primejdia desnaţio-nalizării; mi-am fixat atunci ca punct de program ca în viitoarea Istorie a românilor să consacru capitole întregi acestor fraţi ai noştri de la sud de Dunăre, să arăt trecutul lor, felul în care au trăit ei sub regimul turcesc, aşezările şi îndeletnicirile lor principale şi chipul cum o parte a lor s-a răspândit nu numai în Peninsula Balcanică, dar şi în Muntenia, Moldova şi Transilvania, apoi în Ungaria şi Austria, ajungând, unii din ei, la o deosebită însemnătate economică şi socială. Cităm astfel pe baronul Sina, marele financiar din Viena, care avea proprietăţi în România şi pe care Cuza Vodă îl invita în vara lui 1865, să participe la „mişcarea afacerilor financiare şi industriale" din ţară, apoi pe Nicolae Dumba (24 iulie 1830, 23 martie 1900), mare negustor şi industriaş, apoi om politic, senator, consilier intim, cetăţean de onoare al Vienei, unde s-a născut şi unde unei străzi i s-a dat, la 28 martie 1900, numele său, în sfârşit pe mitropolitul Şaguna, cu un rol atât de însemnat în viaţa românilor transilvăneni, şi pe marele poet Octavian Goga. Am putut realiza planul cemi propusesem: în volumele din „Istoria românilor", apărute între 1935 şi 1946, am rezervat românilor din Balcani capitole speciale. Tot românilor din afara hotarelor le-am consacrat şi o interpelare în Camera deputaţilor în 1937. 309

Un alt ţel îmi era clar în alcătuirea „Istoriei românilor": locul însemnat pe care urma să-1 ocupe în această operă de sinteză istoria instituţională şi culturală. Sintezele anterioare puseseră accentul pe istoria politică şi militară; faptul era explicabil deoarece preocuparea dominantă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, până la izbucnirea primului război mondial, fusese realizarea statutului naţional unitar, pe cale politică şi militară. Acum însă, odată acest stat realizat, socoteam că trebuie acordată atenţie deosebită felului de organizare a poporului în diferitele domenii de activitate adică instituţiilor lui, precum şi creaţiilor sale în latura ştiinţifică, tehnică, literară şi artistică, aşadar culturii sale. Căci statul nu este un scop în sine, ci un mijloc şi anume mijlocul cel mai potrivit din câte a găsit până acum omenirea spre a asigura poporului respectiv posibilităţile de manifestare. Iar creaţiile unui popor sunt, în ultimă analiză, justificarea existenţei acelui popor. Un popor care nu ajunge la asemenea creaţii, care nu contribuie la sporirea patrimoniului umanităţii în ştiinţă, tehnică, literatură şi artă, riscă să-şi vadă pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa sa şi anume din partea altor popoare mai bine înzestrate sub acest raport. De aceea importanţa excepţională pe care o are menţinerea statului naţional, independent şi suveran, adică a mijlocului - aşa cum am afirmat mai sus - de a asigura 310

poporului respectiv toate posibilităţile sale de manifestare, adică de creaţie liberă, în conformitate cu geniul său propriu. Am hotărât deci să acord studiului instituţiilor şi culturii o parte cât mai însemnată în viitoarea Istorie a românilor şi cred că am izbutit să realizez această hotărâre. într-adevăr, o analiză amănunţită a cuprinsului celor cinci volume publicate în răstimpul 1935-1946, arată că instituţiile şi cultura reprezintă circa 52% din totalul paginilor în timp ce istoria politică, diplomatică şi militară numai 48%. Cu toate acestea, s-au găsit critici care să afirme că această operă de sinteză n-ar reprezenta decât o succesiune de domnii, ar fi deci o istorie politică. Ceea ce dovedeşte că amintiţii critici - unul din a ei a fost chiar Andrei Oţetea într-o şedinţă publică a Academiei, acum mai bine de un deceniu1 - n-au citit în realitate lucrarea în întregime, şi că au caracterizat-o pe bază de idei preconcepute. Accentul asupra instituţiilor şi culturii se impunea cu atât mai mult cu cât românii din Transilvania şi Banat neavând un stat propriu, al lor, ele reprezentau elementul de unitate cu românii din Muntenia şi Moldova care izbutiseră să creeze state şi să le menţină. Voiam de asemenea să dau însemnătatea cuvenită factorului geografic. întotdeauna am fost de părere că istoria şi geografia sunt cele două aspecte strâns legate 311

între ele ale aceleiaşi realităţi, aşa cum sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. Mă impresionase formula şcolii germane, auzită pentru întâia oară la cursul lui Mehedinţi, potrivit căreia istoria era „geografie în mişcare", iar geografia, „istorie îi dădusem totuşi lui Oţetea un tablou statistic, pe volume, arătând partea ocupată din istoria politică şi militară faţă de aceea consacrată instituţiilor şi culturii. Se vede că, cercetând ulterior acest tablou, şi-a dat seama de realitate, deoarece n-a tipărit aprecierea rostită în şedinţa publică (nota C.C.G.). statică", într-un moment dat. Fără a supraevalua rolul mediului geografic, a cărui însemnătate, foarte marc în zorile istorici, scade treptat, pe măsura sporirii civilizaţiei, a mijloacelor tehnice, trebuie recunoscut totuşi că el rămâne un factor important şi că influenţa lui se resimte în multe domenii de activitate şi, în primul rând, în economie. Hram hotărât deci să dau toată atenţia acestui factor şi elementului cartografic corespunzător, hărţii. De aceea „Istoria Românilor" a cuprins un număr important de hărţi şi de schiţe de hartă, iar „Pământul românesc", adică mediul geografic în care s-a desfăşurat viaţa poporului nostru, transformările pe care lc-a suferit acest mediu, cu flora şi fauna lui, în epoca istorică, şi influenţa

312

pc care a exercitat-o el asupra istoriei noastre formează primul capitol al operei de sinteză. Având deci precizat, în minte, ţelul de atins şi câteva aspecte principale ale viitoarei opere de sinteză, am început, la Facultate, să predau un curs general de istoria românilor - două orc pc săptămână, marţea şi vinerea însoţit de un seminar, tot două orc pe săptămână, dar făcute în continuare, joia, şi de un proseminar, alte două ore. La proseminar făceam exerciţii de paleografie chirilică, adică descifrarea textelor vechi româneşti scrise cu alfabetul chirilic - primul clement şi indispensabil pentru viitorii profesori de istorie, care puteau fi oricând solicitaţi de unii din elevii lor să citească şi să explica un document vechi, păstrat într-un fund de ladă, sau să lămurească inscripţia dc pc o cruce veche, la margine de drum. Aceste exerciţii le-am făcut numai în primele săptămâni, trecând apoi sarcina asistentului meu care, în primul an, a fost G. Sofronie, ajuns apoi profesor la Academia de Drept din Oradea şi ulterior la Facultatea dc Drept din Cluj, iar din al doilea an înainte, Constant Grecescu, un element sârguincios şi capabil, specializat ulterior în editarea critică a cronicilor nuintene. La seminar, am început prin a interpreta una din operele capitale ale trecutului nostru, anume Descripţia Moldaviae, alcătuită de Dimitric Cantemir în 1716, în 313

latineşte, la cererea colegilor săi de la Academia din Berlin, dar publicată mai târziu, în traducere germană, rusă şi română. Alesesem această operă şi nu alta pentru mai multe motive: ca obliga mai întâi studenţii să compare textul latin cu traducerea românească - apăruse în 1923, la două sute de ani de la moartea autorului, o traducere în româneşte dc G. Pascu, profesor la Universitatea din Iaşi, traducere însă lacunară şi plină de greşeli, inferioară traducerilor anterioare - aşadar să-şi revizuiască şi să-şi îmbunătăţească latineasca învăţată în liceu, exercitându-şi, în acelaşi timp, şi spiritul critic, prin comparaţia textului latin cu cel român şi relevarea deficienţelor acestuia din urmă. Ea impunea apoi compararea informaţiilor din Descripţia Moldaviae cu informaţiile similare din documentele, cronicile şi relaţiile de călătorii contemporane, arătând gradul de exactitate al celor dintâi. Căci, în această operă a învăţatului domn moldovean se găsesc, alături de ştiri exacte şi preţioase, şi unele inexacte, iar altele de-a dreptul surprinzătoare prin naivitatea lor, cum este de pildă ştirea că apa Prutului este cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri. întrucât erau mulţi studenţi înscrişi la Istoria românilor - seminarul era frecventat de peste două sute -dădeam acelaşi capitol sau parte de capitol de interpretat la trei sau patru studenţi în acelaşi timp. Era un mijloc dc a face să lucreze simultan mai mulţi membri ai seminarului şi de a stabili 314

totodată o ierarhie în aprecierea muncii lor (afară de cazul - s-a întâmplat şi aceasta - când lucrau în comun şi făceau aceleaşi observaţii şi aceleaşi greşeli). în anul următor - şi aceasta s-a întâmplat până ce am isprăvit de interpretat textul lui Cantemir, după care a urmat un alt text lucrările de seminar au fost de două feluri: în primul semestru am mers mai departe cu Descripţia Moldaviae, iar în semestrul următor cu alcătuirea unei mici monografii, de sate, târguri, oraşe, mănăstiri sau biserici, dregătorii sau diferite instituţii. Cele mai bune lucrări de seminar erau premiate cu premii puse la dispoziţie dc facultate sau de rectorat. Unele din aceste monografii sau transformat în teze de licenţă, câteva chiar în teze de doctorat; o seamă din ele s-au tipărit. Făceam şi excursii cu membrii seminarului, la început excursii mai mici, în împrejurimile Bucureştiului - Călugăreni, Snagov, Căldăruşani etc. - şi în oraşe vecine nu prea depărtate Giurgiu, Ploieşti, Curtea de Argeş, Târgovişte - apoi, mai târziu, excursii de câteva zile, în care se cerceta o anumită parte a ţării. La aceste excursii mai mari, pentru care angajam un vagon cu paturi - ceea ce rezolva problema cazărij - participau cei mai buni membri ai seminarului; contribuţia lor bănească era minimă, mai mult simbolică, partea cea mai marc a cheltuielilor fiind acoperită prin subvenţiile primite de la facultate, de la rectorat şi de la Ministerul învăţământului. în felul acesta a fost vizitat 315

litoralul mării, cu cercetarea urmelor antice de la CallatisMangalia, Tomis-Constanţa, de la Capidava. O altă excursie s-a făcut pe valea Oltului, la Râmnicu Vâlcea, mănăstirile Cozia şi Ostrov, apoi la Sibiu, Alba-Iulia şi Cluj. O a treia a cercetat urmele dacice de la Costeşti şi cele romane de la Sarmisegetuza, apoi Haţegul, Hunedoara, cu castelul Corvineştilor şi Orăştie. Folosul acestor excursii, în care studenţii vedeau locurile despre care se vorbise la curs şi la seminar, era incontestabil, de aceea ele au şi luat o dezvoltare deosebită în perioada dc după 23 August 1944. în afara cursului general de istoria românilor, care a început cu un capitol despre spaţiul geografic carpatodanubian, urmat de un capitol despre perioada interbelică, am ţinut, în anul universitar 1929-1930, un curs de metodologie istorică, completat în 1933-1934 de unul dc bibliografie privind istoria românilor. Am considerat necesare aceste cursuri, deoarece ele constituiau dc fapt o introducere la cursul general de istoria românilor şi la seminarul aferent. Studenţii trebuiau să ştie regulile de metodă în alcătuirea unei lucrări, ce valoare au izvoarele istorice, care sunt criteriile după care se recunoaşte autenticitatea acestor izvoare şi cum trebuie procedat când două sau mai multe izvoare contrazic asupra unui eveniment, unei date sau asupra cauzei unui fapt istoric. Trebuiau dc asemenea să ştie care 316

sunt colecţiile importante dc documente, externe şi interne, asupra istorici românilor, care sunt operele de sinteză şi monografiile mai însemnate referitoare la acest domeniu. Planul meu era ca după ce voi publica „Istoria Românilor" să alcătuiesc şi un manual de bibliografie critică a acestor istorii, spre a servi ca îndreptar orientativ nu numai pentru studenţi, dar în genere pentru toţi cercetătorii trecutului nostru. împrejurările care au oprit continuarea operei dc sinteză, de la 1821 înainte, au împiedicat şi alcătuirea manualului respectiv. Sper însă ca reluarea, împreună cu fiul meu Dinu, a sintezei -din care au apărut până acum primele două volume - să îngăduie şi realizarea manualului sus-amintit. în primăvara lui 1927, după ce trecusem examenul de profesor agregat, mi s-a propus să scriu un manual de istoria românilor pentru clasa a opta a liceului. Propunerea a venit din partea Editurii „Cultura Naţională", creaţia lui Aristide Blank. Preşedinte al Consiliului dc administraţie era doctorul Cantacuzino, învăţatul bacteriolog şi, totodată, remarcabilul om de cultură, preţuitorul literelor şi artelor. Am fost invitat în somptuosul palat al Băncii Blank, de pe strada Doamnei, şi acolo, într-un birou, Cantacuzino mi-a propus să alcătuiesc zisul manual. Am acceptat. Pe vară, am început redactarea, constatând încă din primele capitole, că mă angajasem prea devreme pentru o asemenea treabă, că 317

mai era nevoie să cercetez anumite sectoare. Am renunţat deci la contract, am restituit acontul ce primisem la semnarea lui şi am amânat alcătuirea manualului pentru mai târziu. Şi într-adevăr, cele două manuale de istoria românilor pentru clasele a patra şi a opta de liceu au apărut după doisprezece ani, în 1939, la Editura Georgescu-Delafras, după ce între timp, în 1935 şi 1937, publicasem primele două volume ale sintezei dezvoltate. Manualele au fost bine primite atât de elevi, cât şi de colegii din învăţământul secundar, aşa încât ele au avut parte de ediţii succesive. Noul editor, Georgescu, era ceea ce anglo-saxonii numesc un „seif made man", adică un om ridicat exclusiv prin puterile proprii, prin munca, stăruinţa şi priceperea sa. Plecat de la ţară, de la Frăsinet, pe Mostiştea - de aici „cognomen"-ul său - a fost mai întâi ucenic într-o tipografie bucureşteană, apoi lucrător şi administrator de tipografie pentru ca, în 1920, să întemeieze, în condiţii cu totul modeste, editura sa „Cugetarea". Succesul i 1-a adus editarea traducerilor în româneşte ale romanelor lui Jules Verne, urmate de traducerile altor romane celebre ale literaturii universale. A publicat apoi opere ale scriitorilor români contemporani, precum şi manuale şcolare. în 1936 s-a instalat, cu tipografie cu tot, într-un local propriu, cu trei nivele, construit de el pc strada Popa Nan. în 1939, la

318

izbucnirea celui de al doilea război mondial, GeorgescuDelafras era unul din editorii de seamă ai ţării.1

Regimul oemunist a distrus toate categoriile de întreprinzători particulari, de la meseriaşii cu ateliere^proprii şi micii comercianţi şi până la industriaşi, mari negustori şi bancheri. Scopul regimului pe plan economic şi social a fost anularea proprietăţii private, distrugerea economiei de piaţă şi eliminarea întreprinzătorilor particulari prin expropriere (confiscare), „cooperativizare" (tot confiscare), arestare, trimiterea „la munca de jos", deportare etc.

O dată cu numirea ca profesor agregat, am avut prilejul, participând la consiliile facultăţii - se ţineau, în general, o dată pe lună, dar când se iveau probleme importante, şi mai des - să cunosc mai bine pc profesori acum colegii mei - să-mi dau seama de relaţiile dintre ei şi să verific vorba lui Titu Maiorescu, aflată de la Simion Mehedinţi: „grozav lucru relaţiile dintre oameni". Când auzi prima dată această afirmaţie - cinci cuvinte în total ai impresia că n-au cine ştie ce valoare; în realitate, este una din constatările cele mai întemeiate, mai puternice, 319

care explică, în ultimă analiză, o scrie întreagă de fapte şi hotărâri. Căci aceste relaţii, bazate nu atât pc raţiune,"cât pc interese personale şi, foarte adesea, pe sentimente şi mai ales resentimente, determină atitudini, voturi şi decizii. Când am luat parte pentru prima oară la şedinţa Consiliuliu Facultăţii, salutat cu un cuvânt de bun venit de către decan, am avut sentimentul că mă bucur de simpatia colegilor; poate doar Cancel să fi avut unele rezerve, explicabile dealtfel, deoarece pierduse, prin venirea mea, suplinirea catedrei de Istoria Românilor. Am observat însă, chiar de la primele şedinţe ale Consiliului, că Iorga şi Mihalache Dragomirescu nu-şi vorbeau. Pricina era veche: pornise de la o divergenţă de păreri, exprimate în scris, şi culminase cu o încăierare între cei doi, chiar în cancelaria vechii facultăţi, de la etajul întâi, când Mihalache, mni vânjos decât Iorga, îl covârşise şi-i strigase apoi în gura mare: „Te-am învins şi moraliceşte şi fiziceşte". Nici Mehedinţi şi Iorga nu-şi vorbiseră mai înainte, dar acum raporturile erau reluate. Cearta, şi la ci, pornise de la o divergenţă de păreri formulate în „Neamul Românesc" şi „Convorbiri Literare". în iarna lui 1925-1926 şi primăvara lui 1926 încercasem să-i apropii şi izbutisem, prin metoda următoare: comunicam unuia numai părerile bune exprimate de celălalt despre el, trecând sub tăcere pe cele defavorabile. Mehedinţi scosese, sub pseudonimul Soveja, un volum de bună 320

literatură, intitulat „Oameni de la munte" - titlul îi fusese sugerat, după lectură, de Titu Maiorescu -în care amintirile despre locul de baştină, satul Soveja de dincolo de marginea Vrăncii, se amestecau cu fapte mai mult sau mai puţin reale, redate însă cu un remarcabil simţ al limbii. Iorga rămăsese încântat de volum şi mi-a spus-o, adăogând însă critici cu privire la vechea polemică dintre ei. I-am comunicat lui Mehedinţi numai partea întâi, laudele despre volum, omiţând restul, ceea ce, evident, i-a făcut plăcere. Pe de altă parte Mehedinţi, în cursul mai multor conversaţii ale noastre, lăudase puterea de muncă şi talentul lui Iorga, formulând' însă rezerve asupra unor judecăţi de valoare. I-am relatat lui Iorga numai aprecierile favorabile, trecând sub tăcere critica; rezultatul a fost următorul cuvânt al acestuia din urmă: „Ei, să ştii că Mehedinţi c un om cu judecată sănătoasă". Aşa încât cei doi au reluat relaţiile şi anume cu prilejul căsătoriei cumnatului meu Emil Mehedinţi, în 1927, când invitat fiind, Iorga a asistat la ceremonia religioasă de la „Domniţa Bălaşa". Cu acest prilej, în biserică, văzând pe soţia mea, Iorga i-a spus: „N-am ştiut că Mehedinţi are o asemenea fată; unde ai fost de nu team văzut până acum?". La care ea i-a răspuns: „Era greu să mă vedeţi, domnule profesor, fiindcă unde mă duceam eu, la ceaiuri şi la serate, nu veneaţi dumneavoastră, iar

321

unde vă duceaţi dumneavoastră, la Academie şi la Universitate, nu veneam eu". Aci e cred, locul să vorbesc şi despre relaţiile dintre mine şi Iorga în primii mei ani de profesorat, adică 19261930. Faţă de atitudinea binevoitoare pe care o avusese faţă de mine cu prilejul doctoratului şi al docenţei, am socotit că e cazul să adopt, la rându-mi, o atitudine favorabilă, să trec peste ceea ce fusese între el şi taicămeu. Mi se părea că sprijinul pe care mi-1 acordase era o răscumpărare - determinată poate de o mustrare de conştiinţă - a răului pe care îl făcuse părintelui meu. Am adoptat deci atitudinea corespunzătoare. Am fost la Vălenii de Munte, în vara anului 1926, în urma invitaţiei scrise ce mi s-a adresat şi am repetat acolo, în prezenţa lui Iorga, lecţia mea de deschidere de la Universitate, lecţie pe care apoi am tipărit-o în Revista Istorică. Am tipărit în aceeaşi revistă a lui Iorga şi lucrarea de seminar pe care o făcusem la Cancel anume Despre „sirac" şi „siromah " în documentele slave munlene. Când şi-a pus candidatura de decan al Facultăţii de Litere, în 1928, am făcut deschis propagandă pentru el, am contribuit deci la alegerea lui. De asemenea am făcut propagandă făţişă pentru alegerea sa ca rector, la începutul anului 1929. Asistam regulat la conferinţele lui extrauniversitare, cum a fost, de pildă, comemorarea lui Mihai Viteazul, făcută chiar în ziua de Sf. Minaţi şi Gavril, la biserica Mihai Vodă de la Arhivele 322

Statului. Am luat iniţiativa în 1927, în urma corespondenţei avute cu Michel Lheritier, secretarul general al Comitetului Internaţional al Istoricilor, a constituirii Comitetului Istoricilor Români care urma să se afilieze la Comitetul Internaţional al Istoricilor şi am propus lui Iorga să prezideze el acest comitet, ceea ce a acceptat cu condiţia însă ca să fiu eu secretarul general al comitetului. Am organizat în sfârşit participarea istoricilor români la congresul internaţional de la Oslo, în 1928, făcând posibilă trimiterea unei delegaţii de zece persoane, în frunte cu N. Iorga. în legătură cu această participare, amintesc faptul că strângerea fondurilor necesare mergea greu de tot, nici rectoratul, nici Ministerul învăţământului neavând prevederi bugetare pentru o asemenea deplasare; un apel la „Banca Românească", făcut de Gheorghe Brătianu, profesor de istoric universală la Universitatea din Iaşi, a adus suma infimă de 5.000 (cinci mii) lei. Ne-am gândit atunci -Gh. Brătianu şi cu mine - să facem apel la Nicolae Titulescu care era ministerul Afacerilor Străine. Acesta, înţelegând rostul congresului internaţional la care participau reprezentanţi ai ţărilor vecine nouă, nc-a acordat zece mii de franci elveţieni, graţie cărora am putut trimite delegaţia sus-menţionată. Eu n-am făcut parte din ea, dintr-un motiv de ordin personal: soţia mea aştepta al doilea copil al nostru, pe 323

Dan, şi n-ar fi putut suporta o deplasare atât de însemnată şi de lungă durată. Cum n-am vrut s-o las singură, am renunţat să merg la congres şi am rămas în ţară; au participat în schimb soţiile câtorva din ceilalţi membri ai delegaţiei. După toate aceste manifestări, eram în drept să cred că raporturile dintre Iorga şi mine sau stabilizat în mod reciproc favorabil. Mai ales că el făcuse un referat pozitiv la articolul pe carc-1 prezentasem spre a fi publicat în Memoriile Secţiunii Istorice a Academiei, articol intitulat Organizarea financiară a ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Bătrân şi care a apărut în aceste Memorii la finele anului 1926. A survenit însă un fapt care 1-a indispus pe Iorga şi anume congresul profesorilor de istorie din ţară, care a avut loc la Sibiu, la începutul lui iunie 1929. Plecând de la împrejurarea că profesorii de geografie îşi ţineau congresul lor anual în câte un oraş al ţării, am hotărât şi noi, câţiva profesori de istorie - şi amintesc numele lui Scarlat Lambrino, Gh. Brătianu, P.P. Panaitescu şi al meu să convocam un congres la care să participe deopotrivă profesorii de la facultăţile de istorie şi colegii din învăţământul secundar. P.P. Panaitescu urma să prezinte la acest congres un referat asupra necesităţii unei noi reviste istorice unde accentul să cadă asupra recenziilor critice şi a informării bibliografice curente iar cu un referat asupra monografiilor de oraşe şi sate, arătând 324

rolul pe care îl pot avea, în realizarea acestei opere, colegii noştri din învăţământul secundar şi ilustrând acest rol prin cazurile concrete ale lui Alexandru Ştefulescu din Târgu Jiu, Gheorghc Ghibăncscu din Iaşi, G. Poboran din Slatina, G. Zagoritz din Ploieşti şi alţii. Congresul s-a desfăşurat aşa cum plănuisem: cu o participare numeroasă, în frunte cu N. Iorga, gazdă fiind profesorul Popa din Sibiu. Am ţinut referatul meu şi Panaitescu pe al lui, aprobate ambele de cvasiunanimitatea participanţilor. Iorga a considerat însă referatul lui Panaitescu ca un atac împotriva sa, socotind probabil că revista sa Revista Istorică, era suficientă şi că nu mai era nevoie de alta nouă. In consecinţă, a părăsit de îndată congresul, manifestându-şi astfel iritarea. Referatul lui Panaitescu nu cuprindea nici un cuvânt jugnitor şi nici o aluzie care să poată fi interpretată ca fiind îndreptată împotriva lui Iorga. Era, pur şi simplu, afirmarea unei necesităţi, aceea ca generaţia noastră de cercetători de după primul război mondial şi din cuprinsul statului naţional întregit să-şi aibă organul propriu, în care să se exprime noile puncte de vedere. Acelaşi lucru se întâmplase şi la Cluj, în 1921, Anuarul Institutului de Istorie local, de sub conducerea lui Alexandru Lapedatu şi Ion Lupaş, ambii profesori de istorie naţională la Universitatea din Cluj; Iorga nu se supărase, dimpotrivă salutase apariţia acestui nou periodic. Acelaşi lucru se 325

întâmplase la Iaşi când profesorul universitar Ilie Minea scosese, în 1925, „Cercetări istorice"; Iorga nu reacţionase negativ, dimpotrivă. Atunci de ce să se supere când se arăta necesitatea unei noi reviste la Bucureşti, adică în acelaşi centru în care se alcătuia - căci de tipărit se tipărea la Vălenii de Munte - revista sa proprie? Argumentul nu era convingător. Uitase oare Iorga că, înainte de participarea noastră la primul război mondial, adică în 1915, pe când apărea la Bucureşti „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", scosese el primul număr din „Revista Istorică"? Nu era cazul să se supere deci când, la interval de treisprezece ani, se întâmpla acelaşi lucru, se anunţa o nouă revistă de specialitate. Aceasta ar fi fost atitudinea raţională, numai că la Iorga temperamentul era adesea mai puternic decât raţiunea. Văzând efectul produs, am propus colegilor să nu trecem imediat la fapte, să mai amânăm apariţia revistei noastre, ceea ce s-a admis, aşa încât „Revista Istorică Română" a apărut numai după doi ani, în 1931. Socoteam că, între timp, iritaţia lui Iorga se va atenua, că se împăca cu gândul unui nou organ de specialitate. Lucrurile însă, dimpotrivă, în loc să se liniştească, s-au înăsprit. Şi iată cum. La cursul general de istoria românilor aplicam metoda normală, obligatorie, de cercetare; la fiecare problemă, arătam opiniile predecesorilor şi apoi, pe baza materialului documentar edit şi, uneori, şi inedit, 326

arătam concluziile la care ajunsesem eu. într-o seamă de cazuri, concluziile erau identice sau asemănătoare; în altele însă, ele difereau. Aşa s-a întâmplat, de pildă, chiar de la început, în capitolul despre pământul românesc, când concluziile la care ajunsesem eu nu se potriveau cu acelea ale lui B.P. Hasdeu, Al. Xenopol şi Nicolae Iorga. Nu eram astfel de părere că Dunărea a curs odinioară prin Valea Carasu, nici că acest fluviu „riscă îndrăzneţ marea sa cascadă spre sud" în câmpia panonică, la est de Budapesta, aşa cum susţinea N. Iorga în opera sa de sinteză Histoire des Roumains et de leur civi-lisation, apărută în a doua ediţie în 1922. Nu credeam nici că numele Sarmisegetuzei, capitala lui Decebal, ar veni de la şarmanţii iranieni, nici că dacii ar fi fost puţini la număr, cum sta scris în aceeaşi sinteză. Nu relevam, nici nu accentuam aceste erori, dar simpla juxtapunere a diferitelor opinii făcea ca ele să rezulte de la sine. Cursul meu, fiind litografiat, a ajuns - se vede - şi în mâna lui Iorga; poate va fi fost informat şi de unii dintre numeroşii studenţi ai cursului meu care observaseră deosebirile de păreri şi care, urmând şi cursul lui Iorga, îi vor fi semnalat aceste deosebiri. Dar Iorga nu admitea să-i fie contrazise părerile. Temperament de mare feudal, el voia ca aceea ce susţinea el să fie aprobat de toată lumea. Dacă aveai altă părere şi îndrăzneai s-o spui, atunci deveneai duşmanul său - cazul tatei, al lui I. Sârbu, al lui Gh. 327

Bogdan-Duică; dacă îndrăzneai s-o şi scrii, atunci vina era fără iertare, trebuiai urmărit, fără cruţare, împiedicat să te manifeşti, reclamat la toate autorităţile, de la cele profesionale, ştiinţifice, până la rege. Aşa încât, aflând că îmi îngădui să am şi alte păreri decât ale lui, a început să mă critice la curs şi la seminar; şi nu numai pe mine, dar şi pe P.P. Panaitescu şi pe Al. Rosetti care-şi îngăduiseră să aibă păreri deosebite în ce priveşte textele vechi româneşti. Am tăcut şi n-am reacţionat, sperând iarăşi că supărarea, cu timpul, i se va potoli. Nu s-a potolit; în anul universitar 1928-1929, criticilc şi înţepăturile au continuat; ne acuza că ne ocupăm de detalii fără însemnătate sau - aşa cum va formula-o apoi în scris - că suntem „adunătorii tuturor nisipurilor" şi „călăreţii tuturor vânturilor". Dacă n-ar fi fost spuse în faţa studenţilor, se puteau trece cu vederea; în definitiv, lumea cunoştea bine temperamentul lui Iorga, ştia cât e de susceptibil şi cât de uşor împarte altora calificative. Faptul însă că formula aceste calificative în faţa aceloraşi studenţi care urmau şi cursurile noastre era grav, crea o situaţie delicată. Am tăcut totuşi în continuare, abţinându-mă de la orice comentariu şi sperând că, până la urmă, lucrurile se vor potoli. Nu s-au potolit însă, iritaţia lui Iorga fiind alimentată, după toate probabilităţile, şi de unii din trepăduşii din jurul lui care, în lipsa unei activităţi ştiinţifice reale, pozitive, se ţineau 328

de intrigi şi cancanuri. A trecut astfel şi anul universitar 1929-1930, cu aceleaşi critici şi înţepături. Am continuat să tac, deşi simţeam că situaţia nu va putea continua astfel la nesfârşit. Iorga, în loc să aprecieze motivele care mă făceau să nu răspund la atacurile sale nici la curs, în faţa studenţilor (am crezut întotdeauna că asemenea manifestări sunt dăunătoare Universităţii) şi nici în afară de Universitate, le-a socotit, se vede, ca un semn de slăbiciune sau de teamă din partea mea şi a continuat cu mai multă patimă. între timp, în vara anului 1930, la începutul lui iunie, convocasem un nou congres al profesorilor de istorie, de data aceasta la Iaşi, gazde fiind Gheroghe Brătianu şi Ilie Minea. Eram tocmai în preajma începerii lucrărilor - venise de la Bucureşti şi generalul Costandache, şeful serviciului istoric al Marelui Stat Major, veniseră şi profesori din Cluj, Braşov, Sibiu, Cernăuţi şi Chişinău, când s-a anunţat sosirea în ţară, cu avionul, a principelui Carol care, până atunci trăise la Paris, în urma actului de renunţare la tron, din 4 ianuarie 1926. Această renunţare fusese, în ultimă analiză, consecinţa ciocnirii a două temperamente puternice: acela al lui Carol care înţelegea să trăiască după capul lui, fără să facă prea mult caz de constrângerile legale - aşa se explică şi gestul primei sale căsătorii, cu Zizi Lambrino, în 1918 - şi temperamentul lui Ion I.C. Brătianu, care şi el era învăţat să domine, să n-aibă adversari, în orice caz nu 329

adversari puternici caYe să-i facă faţă, să-i stea în cale. Se ajunsese deci la renunţarea la tron de la începutul lui 1926, aprobată şi.de regele Ferdinand şi de regina Măria care însă emiseseră, în perioada preliminară actului renunţării, formula: „ni jamais, ni â tout prix", adică „nici niciodată, nici cu orice preţ". Cu alte cuvinte, nu o formulă definitivă, ireparabilă, ci una de circumstanţă. După moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), provocată de un cancer al intestinului gros, se instituise regenţa alcătuită din principele Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al Curţii de Casaţie, Gh. Buzdugan, înlocuit după moartea acestuia, în 1929, prin Constantin Sărăţeanu, omul lui Iuliu Maniu. Ea trebuia să reprezinte conducerea superioară a ţării până la majoratul lui Mihai, fiul lui Carol. Dar regenţa, ca orice organism de cârmuire tricefal, nu dădea rezultatele aşteptate; existau divergenţe între cei trei regenţi şi aceste divergenţe erau cunoscute de marele public, ceea ce nu contribuia la sporirea prestigiului instituţiei. Principele Nicolae era şi el un temperament puternic, iute; cu prilejul unui incident de circulaţie - avea, ca şi regele Mihai I, pasiunea automobilului - i-a tras, în mod gratuit, o pereche de palme profesorului de la Drept, Emanoil Antonescu; care fiind întâmplător la faţa locului, voise să aplaneze lucrurile; o ştiu de la acesta însuşi. Erau divergenţe nu 330

numai între Nicolae şi ceilalţi membri ai regenţiei, dar şi între el şi maică-sa, regina Măria, divergenţe care, de asemenea, răzbăteau în afară. Se formase deci între oamenii politici un curent care dorea reîntoarcerea lui Carol. Acesta avea partizani şi în armată, cum erau colonelul Paul Teodorescu, comandantul regimentului 6 Mihai Viteazul, un ostaş de elită, şi colonelul Gabriel Marinescu, cel care, căpitan fiind, atacase, la rând cu ostaşii lui, în vara lui 1917, înălţimea de la Mărăşti şi o cucerise, fiind decorat, pentru această faptă de arme, cu ordinul „Mihai Viteazul". Dintre civili, îl sprijinea Mihail Manoilescu, inginerul care organizase, cu succes, în 1921, prima expoziţie industrială a României întregite. Fiind cunoscut ca adept al principelui Carol, i se înscenase, pe când trăia încă Ion I.C. Brătianu, un proces de trădare, dar instanţa de judecată, care trebuia să-1 condamne, îl achitase, cu majoritate de voturi. Fusese o grea lovitură pentru prestigiului lui Brătianu, care, nu mult după aceea, a murit (24 noiembrie 1927), de o gripă infecţioasă, cu complicaţii respiratorii, la numai patru luni după moartea regelui Ferdinand I. Se înţelege de ce, când s-a anunţat sosirea în ţară a lui Carol, primit, pe câmpul de la Cotroceni, de cele două regimente comandate de Paul Teodorescu şi de „Gavrilă" Marinescu, s-a produs o mare efervescenţă şi o împărţire în cercurile politice. Liberalii, credincioşi tradiţiei lui Ion I.C. Brătianu, erau împotriva 331

acceptării lui Carol. Ion G. Duca declarase, la clubul partidului, că „preferă să-şi înmormânteze cariera politică decât să recunoască pe Carol" care, evident, venise să ia tronul. Naţional-ţărăniştii, în frunte cu Iuliu Maniu, erau încurcaţi; acceptaseră actul din ianuarie 1926, ba numiseră şi pe unul din membrii regenţei, pe Sărăţeanu, dar, în faţa noii situaţii, nu se pronunţau în chip hotărât. Aceeaşi incertitudine era şi la N. Iorga, care avea legături vechi cu Carol - acesta asistase şi la unele cursuri de la Vălenii de Munte -, dar cum ezita între soluţia acceptării ca membru al regentei şi soluţia cealaltă, a proclamării ca rege. In acest moment se produse declaraţia lui Gheorghe Brătianu care se pronunţă hotărât pentru recunoaşterea lui Carol, se puse deci în conflict cu hotărârea partidului liberal căruia în aparţinea totuşi, fiind şeful organizaţiei de Iaşi. Faţă de această atitudine, conducerea partidului reacţiona şi excluse pe fiul lui Ion I.C. Brătianu din rândurile sale. „Să tăiem craca putredă" spuse Vintilă Brătianu într-o nouă şedinţă la club. Numai că lucrurile nu fură aşa de simple. în partidul liberal existau nemulţumiri mai în toate organizaţiile, determinate de ambiţii şi resentimente locale; exista, pe de altă parte, şi dorinţa unei înnoiri împotriva conducerii de caracter autocrat şi împotriva influenţei exercitate de cercurile bancare, grupate în jurul „Băncii Naţionale" - care era de fapt o citadelă liberală - a „Băncii Româneşti" din Bucureşti şi a 332

sucursalelor sale - care erau, de drept şi de fapt, adevărate fortăreţe liberale - şi a „Băncii Comerţului" din Craiova, altă fortăreaţă liberală. Aşa încât lui Gheorghe Brătianu i se alăturaseră toţi cei nemulţumiţi din organizaţiile judeţene. I se alătură şi un grup numeros de intelectuali - majoritatea lor membri ai corpului didactic universitar. Iniţiativa aderării acestui grup o luasem eu, considerând, pe de o parte, că o conducere unică a statului e de preferat uneia tricefale, pe de altă parte că partidul liberal e necesar să-şi reînnoiască ideologia şi programul, să revină la ideile generoase care-i marcaseră începutul, să lupte împotriva sclerozei bancare care-1 ameninţa. Spuneam în „apelul" lansat atunci: „Toţi cei care n-aţi luat parte până acum la lupta politică, dezgustaţi fiind de înfăţişarea tulbure a ei, toţi acei care doriţi să ajungeţi la schimbarea în bine a vieţii politice, toţi acei care credeţi că şi în politică, talentul, energia şi moralitatea trebuie să aibă aceeaşi valoare ca în viaţa de toate zilele, şef al organizaţiei de Câmpulung Moldovenesc, pe Grigore Nandriş, profesor la aceeaşi universitate, şeful organizaţiei de Cernăuţi, pe N. Constantinescu-Bordeni, şeful organizaţiei de Prahova, pe Măcelariu, şeful organizaţiei de Sibiu, pe Constantin Turtureanu, şeful organizaţiei de Tecuci etc, etc. în ce mă priveşte, am fost ales, la început secretar general al Cercului de studii al partidului, preşedinte fiind Gheorghe 333

Brătianu; după un an, la plecarea lui V.G. Ispir, care a mers cu liberalii lui Duca şi Dinu Brătianu, mi s-a încredinţat şefia organizaţiei de Putna, adică a judeţului în care mă născusem şi de care mă legau şi interese economice prin via pe care soţia mea o avea la Odobeşti, în cunoscutul cvartal al Cazacliilor. în răstimpul 8 iunie 1930 - 18 aprilie 1931 (data formării guvernului de tehnicieni N. Iorga), partidul liberal Gheorghe Brătianu s-a organizat „regnicolar", având adică organizaţii judeţene în toată ţara; el a participat aşadar, punând candidaţi pretutindeni, la alegerile din mai 1931 în care guvernul N. Iorga a fost în cartel electoral cu liberalii bătrâni şi în care s-au aplicat - ministru de interne fiind Constantin Argetoianu - procedeele electorale binecunoscute ale trecutului, adică îndepărtarea asistenţilor şi delegaţilor de la unele secţii de votare, falsificarea rezultatelor la aceste secţii, intimidarea alegătorilor prin bande de bătăuşi, împiedicarea candidaţilor de a se deplasa în circumscripţia respectivă etc.; dovadă sunt dezbaterile din Parlament, cu prilejul validărilor. Rezultatul a fost, bineînţeles, „victoria" guvernului care şi-a asigurat o majoritate confortabilă. Cu toate ingerinţele electorale petrecute, partidul liberal Gheorghe Brătianu - partidul georgist, cum i se mai spunea - a izbutit totuşi să aleagă zece deputaţi în Cameră. La Putna, prin măsluirea rezultatelor la câteva 334

secţii de votare mai îndepărtate, mai greu accesibile, din Vrancea, am fost privat - mi-au lipsit vreo sută de voturi de locul de deputat ce mi se cuvenea, aşa cum vor arăta în mod limpede alegerile din 1932, 1933 şi 1937. în iulie 1930, am întreprins, un grup de prieteni şi prieteni politici, o călătorie în Transilvania, având ca ţel final regiunea Munţilor Apuseni. în două maşini - un Rolls Royce al lui Gheorghe Brătianu, cu care suferise mai înainte un accident destul de grav lângă Paşcani, pe când conducea soţia sa Elena, născută Sturdza-Dieppe, şi o maşină americană a arhitectului G.M. Cantacuzino - erau, în afară de aceştia doi, Alexandru Rosetti, Victor Papacostea, C. Henţescu, şeful organi1919) şi chiar regent. înalt, subţire, cu mustăţi şi barbişon ascuţit, aducea la chip cu faimosul comandant Wallenstein din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Fiu al germanului Weithoffer, care fusese şef al staţiei telegrafice din Adjud, pe vremea lui Cuza Vodă, apoi din Ismail, unde s-a şi născut - îmi spunea că a fost botezat în aceeaşi cristelniţă în care a fost botezat şi Averescu - a intrat în oştire făcând o frumoasă carieră. Era un om fin, cultivat, cu judecată ascuţită, şi un patriot, cu un deosebit simţ al demnităţii ţării. L-am cunoscut bine; a fost proclamat preşedinte de onoare al organizaţiei liberale de Putna, pe când conduceam această organizaţie. Avea o frumoasă vie la Vârteşcoi, pe malul drept al Milcovului, 335

aproape de Odobeşti, păzită de un albanez sau arnăut credincios cu numele de Bairam. Am făcut multe drumuri împreună cu Arthur Văitoianu; aud şi acum cuvintele lui emoţionante de pomenire a patrioţilor din Vidra (poarta Vrăncii!) unde Macovei, Chilian, Săcăluş şi Pantazică au trecut mulţi soldaţi şi ofiţeri români din teritoriul ocupat peste linia frontului, pe la moara lui Macovei de pe apa Putnei, până când au fost descoperiţi de nemţi, judecaţi şi executaţi la Focşani în vara lui 1917. Tot de la Arthur Văitoianu am auzit o vorbă, al cărei tâlc nu l-am înţeles atunci, în avântul generos al tinereţii: „în politică, să ştii că eşti obligat uneori să înghiţi nu numai şopârle, dar şi crocodili". Un alt liberal de seamă trecut de partea lui Gheorghe Brătianu a fost Constantin Tomâ, vicepreşedinte al organizaţiei judeţului Iaşi, fost primar al oraşului Iaşi, dovedind remarcabile însuşiri de administrator şi de elector. Un al treilea a fost Constantin Banu, fost ministru, fost director al reuşitei reviste „Flacăra", de dinainte de primul război mondial, un al patrulea Vasilescu-Valjean, avocat fruntaş al baroului de Bucureşti», autor dramatic şi povestitor cu mult haz, dar puţin stabil sub raport politic; cu prilejul alegerilor din 1931, făcute de guvernul N. Iorga, aliat cu liberalii bătrâni, a trecut de partea acestora din urmă, aşa cum a făcut şi profesorul de la Facultatea de Teologie, Vasile G. Ispir, şef al organizaţiei de Putna, aşa cum au făcut şi alţi 336

nerăbdători, cărora statul în opoziţie li se părea prea lung, deşi nu trecuse decât un an de la formarea noului partid liberal. Printre membrii acestui nou partid citez pe Iuliu Coste, de la Timişoara, pe Nicolae Zigre de la Oradea, pe Ion Gheorghe Maurer, şef al organizaţiei de la Târnava, viitor prim ministru, pe Al. Procopovici, profesor la Universitatea din Cernăuţi, şef al organizaţiei de Câmpulung Moldovenesc, pe Grigore Nandriş, profesor la aceeaşi universitate, şeful organizaţiei de Cernăuţi, pe N. Constantinescu-Bordeni, şeful organizaţiei de Prahova, peMăcelariu, şeful organizaţiei de Sibiu, pe Constantin Turtureanu, şeful organizaţiei de Tecuci etc., etc. în ce mă priveşte, am fost ales, la început secretar general al Cercului de studii al partidului, preşedinte fiind Gheorghe Brătianu; după un an, la plecarea lui V.G. Ispir, care a mers cu liberalii lui Duca şi Dinu Brătianu, mi s-a încredinţat şefia organizaţiei de Putna, adică a judeţului în care mă născusem şi de care mă legau şi interese economice prin via pe care soţia mea o avea la Odobeşti, în cunoscutul cvartal al Cazacliilor. în răstimpul 8 iunie 1930-18 aprilie 1931 (data formării guvernului de tehnicieni N. Iorga), partidul liberal Gheorghe Brătianu s-a organizat „regnicolar", având adică organizaţii judeţene în toată ţara; el a participat aşadar, punând candidaţi pretutindeni, la alegerile din mai 1931 în care guvernul N. Iorga a fost în cartel electoral cu 337

liberalii bătrâni şi în care s-au aplicat - ministru de interne fiind Constantin Argetoianu - procedeele electorale binecunoscute ale trecutului, adică îndepărtarea asistenţilor şi delegaţilor de la unele secţii de votare, falsificarea rezultatelor la aceste secţii, intimidarea alegătorilor prin bande de bătăuşi, împiedicarea candidaţilor de a se deplasa în circumscripţia respectivă etc.; dovadă sunt dezbaterile din Parlament, cu prilejul validărilor. Rezultatul a fost, bineînţeles, „victoria" guvernului care şi-a asigurat o majoritate confortabilă. Cu toate ingerinţele electorale petrecute, partidul liberal Gheorghe Brătianu - partidul georgist, cum i se mai spunea - a izbutit totuşi să aleagă zece deputaţi în Cameră. La Putna, prin măsluirea rezultatelor la câteva secţii de votare mai îndepărtate, mai greu accesibile, din Vrancea, am fost privat - mi-au lipsit vreo sută de voturi de locul de deputat ce mi se cuvenea, aşa cum vor arăta în mod limpede alegerile din 1932, 1933 şi 1937. în iulie 1930, am întreprins, un grup de prieteni şi prieteni politici, o călătorie în Transilvania, având ca ţel final regiunea Munţilor Apuseni. în două maşini - un Rolls Royce al lui Gheorghe Brătianu, cu care suferise mai înainte un accident destul de grav lângă Paşcani, pe când conducea soţia sa Elena, născută Sturdza-Dieppe, şi o maşină americană a arhitectului G.M. Cantacuzino - erau,

338

în afară de aceştia doi, Alexandru Rosetti, Victor Papacostea, C. Henţescu, şeful organi zaţiei de Durostor şi eu însumi. Ne-am oprit la Sibiu, la Abrud, la Câmpeni şi am ajuns la Ţebea, la mormântul lui Avram Iancu. Aci, ne-a produs o impresie penibilă felul în care se înfăţişa mormântul, cu o piatră pe care, cu litere primitiv trasate, se afla inscripţia respectivă. Am hotărât atunci să aşezăm o lespede cuviincioasă pe mormântul eroului. Desenul plăcii - cu o spadă centrală - a fost făcut de arhitectul G.M. Cantacuzino, iar inscripţia, sobră, de istoricii din grup. N-am menţionat, bineînţeles, nici un alt nume în afară de acela al lui Avram Iancu. Peste o lună lespedea era aşezată şi se află şi astăzi acolo. Alături e mormântul lui Buteanu; gorunul lui Horia, la capul mormintelor, purta semnele inevitabile ale vârstei; va trebui, poate, plantat un altul când se împlini sorocul celui Casa a rezistat şi cutremurului din 4 martie 1977, când s-au dărâmat numai două coşuri, care au spart o parte din ţiglele acoperişului. Am făcut de îndată reparaţiile necesare; de asemenea înlocuisem anterior toată instalaţia electrică interioară (cablurile iniţiale nu mai rezistau); după cutremur am refăcut şi instalaţia centrală de încălzire şi apă caldă. Aşa cum era întreţinută, clădirea putea rezista multe decenii. A fost dărâmată în august 1987 de autorităţile comuniste în cadrul „sistematizării" urbane şi reconstrucţiei „socialiste" a oraşelor. 1

bătrân, aşa cum va trebui plantat un tei tânăr, în locul celui foarte bătrân sub care a stat Mihail Eminescu, în grădina Copoului din Iaşi. *

339

încă de la începutul anului 1930 au început să se facă simţite efectele crizei economice mondiale declanşate de „vinerea neagră" din 24 octombrie 1929 de la bursa din New York şi aceste efecte au mers accentuându-se în cursul anului, precum şi în anii următori 1931, 1932 şi chiar 1933. Preţul produselor agricole - cereale, vite, produse animale, vinuri - a scăzut catastrofal; la fel preţul petrolului şi al lemnului, aşadar al produselor care constituiau temeiul exportului nostru. Ceea ce, în materie de cereale, valora 100 (o sută) de lei în 1929, nu mai valorează decât 44,7 lei în 1932; la produsele animale scăderea e şi mai mare, ajungând la numai 39,4; vinul bun care se vindea în medie cu 140-150 lei decalitrul la Odobcşti, ajunge la 50 (cincizeci) de lei; indicele general al produselor agricole este de 44,1 la finele crizei faţă de 100 în 1929, iar valoarea totală a producţiei agricole a ţării coboară la 46,4 miliarde în 1931, faţă de 105,3 miliarde în 1929. Singurele valori care-şi păstrează o oarecare stabilitate sunt casele de locuit; zrcem „oarecare" deoarece şi în acest domeniu intervine o scădere, dar mult mai mică decât în domeniul agricol sau minier. în primăvara şi vara lui 1929 am mărit, adăugându-i un etaj, şi am modernizat casa, din strada Berzei 47, care, la împărţeala averii părinteşti, mi-a revenit mie, în timp ce sora mea lua casa din Berzei 49, iar fratele meu, locul din Strada Mihai Vodă plus o sult|, adică un adaos în bani. 340

Până în toamna lui 1929, am locuit la părinţii soţiei mele, în casa din strada Dimitrie Racoviţă 12, cumpărată de la inginerul Patrulius. Planurile pentru mărirea şi modernizarea casei din strada Berzei au fost făcute de arhitecţii Crişan şi Schulhof, buni specialişti, deoarece clădirea a rezistat perfect cutremurului din noiembrie 1940, când multe imobile bucureştene au suferit avarii şi când blocul Carlton s-a prăbuşit.1 Pentru acoperirea devizului, am făcut un împrumut de un milion de lei la „Banca Românească", iscălind poliţe de această valoare şi consimţind la ipotecă de rangul întâi asupra casei. Cu acest prilej am cunoscut pe directorul general al băncii, N.P. Ştefa-nescu, poreclit „ploşniţă". Avea dinţi de aur în faţă, era foarte grijuliu când acorda un împrumut şi a condus bine banca, dovadă că a rezistat puternicei crize din 1930-1933, în timp ce alte instituţii mai vechi ca Marmorosch-Blank, Crissoveloni, Berkovitz s-au prăbuşit. După ce m-a întrebat minuţios asupra salariului ce am, asupra vârstei, asupra titlului de proprietate a casei, mi-a cerut în concluzie ca poliţele să fie girate de socrul meu, ceea ce a trebuit să accept. Dobânda, cu toate adaosurile, a fost de 12%, dobândă destul de mare; de aceea, după vreo doi ani, am transferat datoria, care se mai micşorase între timp, la „Casa Corpului Didactic", unde dobânda era pe jumătate, adică circa 6%. (N-am putut face împrumutul

341

din capul locului la această „Casă", deoarece suma era prea mare, depăşind plafonul). Soţia mea primise ca zestre o bucată de pământ la Baba Ana, în judeţul Buzău, la câmp. Cum însă nu ne puteam ocupa de ea, am hotărât s-o vindem în loturi mici la ţărani - ceea ce am şi făcut în cursul anilor 1927-1928, prin avocatul Tică Constantinescu din Mizil. Cu banii luaţi, soţia mea a cumpărat vie la Odobeşti, în Putna, în trupul de podgorie zis Cazaclii, la vreo trei kilometri de via socrilor care se afla la hotarul dintre Odobeşti şi Vărsătura, punctul „la Rugină". Denumirea de Cazaclii se explică prin faptul că în acest trup ridicaseră o biserică în 1777 negustorii cazaclii erau, de fapt, români, aromâni, greci şi ucraineni - care duceau vinul de la Odobeşti în Ucraina şi în ţara Cazacilor, ajungând însă nu numai până la Odesa unde exista şi azi cartierul Moldovanka, la Nejin şi la Kiev, unde o uliţă a oraşului păstrează amintirea lor, dar şi până la Moscova; aduceau în schimb marfa „rusească" adică iuft, fierărie brută şi lucrată, icre roşii, „dinţi de peşte", ceai şi alte produse ruseşti şi din Orientul îndepărtat. Munca la vie e una din cele mai precise şi sistematice;

342

Istoricul podgoriei Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (Cu 124 documente inedite, 1626-1864, şi reproduceri + 1 hartă), Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, 550 p. 2 în anii '70 examenul de bacalaureat se simplificase şi cerea mai puţină pregătire ca înainte; tendinţa va continua şi în anii '80. Pasajul întreg din Amintiri este o pledoarie pentru a reda examenului de bacalaureat ponderea cuvenită. Cu atât mai mult, cu cât numărul celor admişi în învăţământul superior era foarte redus. în 1989, în comparaţie cu alte 24 ţări europene capitaliste şi pe atunci socialiste, România se situa pe ultimul loc - 24 în privinţa numărului de studenţi faţă de 10.000 locuitori. Pe locul întâi se află Finlanda, cu 313 studenţi la 10.000 locuitori. Urma Franţa cu 283 şi Olanda cu 282. Celelalte ţări europene „capitaliste", se situau între 274 şi 190. Dintre statele „socialiste", URSS avea 183 studenţi la 10.000 locuitori, Bulgaria 176, Iugoslavia 145, Polonia 134, Cehoslovacia 119, Ungaria 97, Albania 81 şi România -pe ultimul loc 71! Media studenţilor în ţările europene dezvoltate era de 251, iar în

se poate spune că e o agricultură matematică. O zi de întârziere la stropitul cu soluţie de sulfat de cupru poate să aducă o pagubă considerabilă; o sapă mai puţin, cum sunt tentaţi unii, din spirit de economie, de asemenea. Nicăieri nu se aplică mai bine, ca la vie, vorba: „cât îi dai, atâta îţi dă". Din cauza muncii intense, de primăvara, de la dezgropat, până toamna târziu, la primul răvăcit al vinului, şi din cauza cheltuielilor însemnate pe care le implică această muncă, înţelegi şi o altă vorbă, curentă în pedagogie: „Cu via, ai două bucurii: prima, când o cumperi, a doua, când o vinzi". E adevărat că o vie bine pusă la punct şi lucrată cu grijă, după carte, dă un venit substanţial; trebuie însă să ţinem seama şi anii răi, adică anii în care bate piatra, cum se întâmplă destul de des pe malul drept al Milcovului, şi mai rar la poalele Măgurii Odobeştilor, între Milcov şi Putna; de asemenea, de anii ploioşi, cu căldură insuficientă, când strugurii nu ajung la maturitate deplină, vinul fiind acru şi, uneori, trebuind să fie dat la fabricile de distilat, spre a fi transformat în alcool, cum s-a întâmplat, la Odobeşti, cu recolta din 1933. în orice caz, viticultura e o îndeletnicire foarte veche a poporului nostru, constatată documentar, pe temei de izvoare scrise, de peste două mii de ani, din vremea lui Burebista, marele rege dac; ea este şi o îndeletnicire caracteristic românească, putând fi practicată, aproape pe toată întinderea pământului românesc, de la Greaca, la 343

Dunăre, până la Cotnar, şi de la Arad până la Bugaz. Adaug că regiunea podgoriei e una din cele mai bogate ale ţării, că oamenii ei sunt oameni vrednici, cu personalitate accentuată, şi că vinul românesc, bine îngrijit şi învechit, poate deveni un articol însemnat de export. Păstrez amintiri din cele mai plăcute despre regiunea Odobeştilor şi a întinsei ei podgorii - cea mai «mare din ţară - şi despre oamenii ei; de aceea, am şi consacrat o monografie istorică acestui centru viticol, tipărind-o în 1969, la Editura Academiei Republicii Socialiste România.1 îndată după confirmarea mea ca profesor agregat, am fost numit, în iunie 1927, de către minister, preşedinte al comisiei de bacalaureat din Focşani; numirea s-a repetat în toamna aceluiaşi an şi, apoi, încă de douăzeci de ori în perioada 1928-1943 în diferite oraşe ale ţării, din Bucureşti până la Cernăuţi şi din Ismail până la Braşov, aşa încât am avut prilejul să cunosc bine acest examen, cu diferitele lui modificări. Pot afirma că bacalaureatul este un examen necesar, el trebuind să constate cultura generală a elevului la absolvirea şcolii medii, adică a viitorului cetăţean român, indiferent de ramura în care se va specializa, indiferent dacă el va intra în învăţământul superior sau nu. Prin urmare, bacalaureatul trebuie să cuprindă, pe lângă verificarea felului de a judeca, de a se exprima şi de a scrie, şi cunoştinţele minime necesare de 344

limbă şi literatură română, de istorie şi de geografie a patriei, de socialism ştiinţific, şi apoi, după ramura spre care vrea să se îndrepte, de matematici, de fizică şi chimie, de biologie. Comisiile trebuie alcătuite în mod mixt: din profesorii şcolilor de unde provin candidaţii dar şi din profesori ai altor şcoli, preşedintele fiind întotdeauna un membru al corpului didactic universitar, profesor sau conferenţiar. Nu e admisibil un bacalaureat din care să lipsească istoria şi geografia patriei, după cum nu e admisibil sistemul de a face din bacalaureat un examen tot mai uşor2 (N. Iorga a fost iniţiatorul în privinţa aceasta, în timpul guvernării sale, din 1931-1932, dar nu din motive obiective, ci subiective). Bacalaureatultrebuie să fie un prim filtru, în sensul de a nu permite trecerea mai departe a elementelor insuficient pregătite sau incapabile organic, cel de-al doilea filtru fiind examenul de intrare la diferitele facultăţi ale învăţământului superior. Statul şi societatea românească au nevoie-de elemente bine pregătite sub raportul culturii generale şi de specialitate având însă şi conştiinţa caracterelor noastre specifice de români, conştiinţa limbii, pământului şi istoriei noastre. N-avem nevoie de tehnicieni fără ţară.1 Tot în 1927 am fost delegat din partea Facultăţii de filozofie şi litere din Bucureşti să fac parte din comisia de concurs pentru postul de conferenţiar vacant la facultatea similară din Iaşi. Din aceeaşi comisie mai făceau parte 345

1

„N-avem

nevbie

de

Alexandru Philippide, Gheorghe Brătianu şi Ilie Bărbulescu din partea facultăţii ieşene şi Constantin Marinescu din partea facultăţii din Cluj. Candidaţi erau doi: Ion Hudiţă, moldovean din judeţul Baia, şi Andrei Oţetea, transilvănean din Sibiel, amândoi cu studii superioare în Franţa, unde-şi luaseră doctoratul de Stat la Sorbona. Amândoi aveau şanse: Hudiţă, cu o mai mare experienţă şi facilitate în expunere, la examenul oral şi la prelegeri, Oţetea, cu o tehnică mai precisă în lucrările tipărite. Opinia publică din Iaşi îl simpatiza pe Hudiţă, fiind moldovean; el se bucura şi de sprijinul lui Philippide şi al lui Bărbulescu, membrii comisiei. Marinescu, profesor la Cluj, înclina pentru Oţetea, ca şi Brătianu; eu ezitam încă. în timpul examenului, care avea loc în aula mare a Universităţii, plină ochi, s-a produs însă un incident: studenţii au manifestat, la un moment dat, cu zgomote şi fluierături, ceea ce a avut darul să-1 irite pe Marinescu, facându-1, la începutul şedinţei următoare, după-amiază, să pronunţe nefericitul calificativ „derbedei". Acest cuvânt a provocat, cum era de aşteptat, o adevărată explozie; studenţii în număr mare din locurile superioare ale aulei au început să vocifereze şi să ameninţe; a fost imposibil să se continue examenul; retraşi în cabinetul rectorului, am stat acolo până târziu seara, pe la orele nouă şi jumătate, deoarece studenţii masaţi în faţa intrării în Universitate voiau să-i ceară 346

socoteală lui Marinescu pentru inadmisibilul calificativ. Abia după ce autorităţile au dispus împrăştierea studenţilor, am putut ieşi din Universitate, ducându-mă acasă la prietenul Gheorghe Zâne, profesor universitar, care mă invitase la cină. Marinescu devenise livid, când şia dat seama de ce putea să i se întâmple. Trebuie să adaug că am fost impresionat de interesul pe care îl arăta lumea din Iaşi - inclusiv gazetele - pentru acest concurs, dealtfel ca şi pentru orice atingea viaţa universitară, care aci, în capitala Moldovei - lipsită pe atunci de industrie şi de o economie puternică - avea mult mai multă importanţă decât în Bucureşti, centrul vieţii politice, al afacerilor şi al proceselor. Până la urmă, au fost numiţi ambii candidaţi: mai întâi Oţetea, apoi Hudiţă pentru care s-a creat o conferinţă, apoi o catedră de istorie diplomatică. în 1927, în urma propunerii lui C. Moisil, directorul şcolii de Arhivistică şi Paleografie de pe lângă Arhivele Statului din Bucureşti, am fost numit profesor la această şcoală şi anume pentru cursul de „Vechi instituţii româneşti". Am funcţionat câţiva ani până când, având prea multe obligaţii, am renunţat la acest curs, lăsând să1 facă, în locu-mi, asistentul meu de la Universitate, Constant Grecescu. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la „Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat" unde, după câţiva ani, am renunţat la 347

cursul de „Istoria românilor". Aci am avut drept colegi, între alţii, pe Andrei Rădulescu, Ion Răducanu şi IonescuDolj. în acelaşi an, 1927, în vară, a avut loc traversarea Atlanticului, fară escală, de la New York la Paris, de către Charles Lindberg, un tânăr american, de origine suedeză. Faptul produce o extraordinară senzaţie şi arată, în acelaşi timp, imensul progres înregistrat de aviaţie, în scurtul răstimp de nici optsprezece ani, din 1908 (traversarea Canalului Mânecii, 30 de kilometri) până la zborul transatlantic (5.500 de kilometri, de o sută optzeci şi trei ori mai mult). Mâ bucur, gândindu-mă că în acest domeniu, de vârf, al aviaţiei, ocupăm şi noi, românii, un loc foarte onorabil, prin Traian Vuia care, în 1906, martie 18, la Montesson, lângă Paris, a reuşit să ridice de la sol avionul său, mai greu decât aerul, şi să zboare exclusiv prin mijloace proprii de bord, fară vreun adjutant exterior, ca în cazul avionului fraţilor Wright; de asemenea, prin Henry Coandă, care la Salonul aeronautic din 1910a expus primul avion din lume propulsat prin jet şi a realizat cu el la 16 decembrie, la Issy Ies Moulineaux, tot lângă Paris, un scurt zbor, anticipând astfel cu mai bine de trei decenii era avioanelor cu jet. *

348

Spre sfârşitul anului 1927, în vacanţa Crăciunului, am făcut, împreună cu soţia mea, fiind amândoi membri ai Societăţii de turism „România", o călătorie în Franţa şi Italia. Am plecat, pe un frig ţeapăn şi pe zăpadă, din Bucureşti cu Orient Expresul care, încă în ţară fiind, a început să întârzie, aşa încât la Vinkovce, în Iugoslavia, am scăpat legătura cu garnitura principală care venea de la Istanbul, prin Sofia şi Belgrad. Rezultatul a fost că am mers cu un alt tren până la Ljubljana - vechiul Laibach care nc-a făcut o plăcută impresie, iar de aci la Trieste unde am rămas peste noapte. A doua zi, de data aceasta cu garnitura principală a Orient Expresului la care s-a adăugat vagonul nostru, am pornit mai departe, prin Veneţia şi Milano, spre Franţa, înainte de a ajunge la Trieste, a început să bată un vânt puternic -simţeam cum se clatină vagonul - vânt care a bătut şi toată noaptea cât am stat în hotelul cu vedere asupra portului. Cum am intrat în Lombardia, clima s-a îmblânzit; nu mai era gerul de la noi, ci o vreme relativ plăcută. Am trecut prin Veneţia, prin Padova, unde a învăţat, pe vremuri, stolnicul Constantin Cantacuzino şi unde i s-a tipărit, în 1700, harta ţării Româneşti, cea mai bună din câte se alcătuiseră până atunci, ne-am oprit pentru vreo jumătate de ceas în Milano şi apoi, prin tunelul Simplon, cel mai lung din Europa, am intrat în Franţa. La Paris am stat într-un hotel mic, dar simpatic, curat şi bine întreţinut, din cartierul 349

Operei. Am căutat apoi să folosim timpul cât mai bine soţia mea era pentru prima oară la Paris - aşa încât am putut să vedem maximum de muzee şi spectacole. Dar trebuie să mărturisesc că, după o săptămână de hn asemenea program, ne-am declarat amândoi bătuţi şi am constatat că e extrem de obositor să vizitezi zi de zi muzee şi să te duci, seară de seară, la teatru, operă şi operetă. Este şi aceasta o tehnică şi o artă să te poţi distra timp îndelungat, fară să oboseşti. Aşa încât în ultimele zile am stat liniştiţi, plimbându-ne doar prin frumosul oraş, el însuşi, în bună parte, o operă de artă, admirând splendida perspectivă spre Arcul de Triumf de la Etoile sau aceea de la Palatul Trocadero, în locul căruia se va înălţa mai târziu palatul Chaillot. Vedem mai aproape, pe-ndelete, „Ruc de la Paix" şi „Place Vendome", cu vitrinele magazinelor de mare lux, celebre în toată lumea. La Cartier, bijutierul, este expus un inel cu un briliant roz - o frumuseţe - şi cu preţul în consecinţă: un milion de franci. Lângă el, un şir de mărgăritare splendide, având la mijloc, un mărgăritar gri, bătând spre negru, iarăşi o raritate şi cu un preţ ameţitor. Tot ce-şi poate dori o femeie sau un bărbat, în materie de eleganţă, se află aici, în aceste câteva zeci de magazine, care-ţi iau ochii. Noroc că nu ne pierdeam cu firea... Plecăm, cu un expres de noapte, spre Coasta de Azur, cu destinaţia Nisa. Viteză mare şi vagonul cam vechi. Când 350

ne-am trezit, a doua zi de dimineaţă, eram pe valea Ronului, vedeam livezi de măslini şi de lămâi desfaşurându-se prin faţa noastră. Avignon, cu impunătorul palat al papilor, Tarascon, ajuns „celebru", vorba vine, şi-i păcat -prin pana lui Alphonse Daudet, cam în felul în care, păstrând proporţiile, Caragiale a făcut celebru - şi aş adăuga: pe nedrept -Mizilul nostru. Ades cu ruinele romane, după vreun ceas, Marsilia, şi după alte două, Nisa. Ne-am dat jos pe un chei împodobit cu flori şi am simţit, o dată cu aerul blând şi parfumat, că ne cuprinde bucuria. Hotelul nu chiar pe „Promenade des Anglais", adică la ţărmul Mediteranei, dar foarte aproape de el, la doi paşi. Palmieri, o mare albastră, un cer senin, cu un soare strălucitor şi dintr-o dată, prin contrast, ne aducem aminte de gerul de acasă. Ne plimbăm, ianuarie fiind, fară pardesiu; trec, în sus şi în jos, mulţi străini, între ei o seamă de englezi: nu degeaba i se spune frumoasei esplanade „Plimbarea englezilor". Luăm masa la hotel, în sistemul „table d'hote", cu meniul aranjat în prealabil de conducătorul excursiei. La masa noastră e şi o englezoaică, al cărei soţ, maior, face serviciul în India. Se adevereşte încă o dată zicala că atunci când o englezoaică e frumoasă, este pentru zece mii de semene ale ei. Cel de al patrulea la masa noastră, inginerul Bulgăreanu, burlac, e literalmente fascinat de frumuseţea comesenei noastre. Ce s-a întâmplat cu el nu mai ştiu, cert este că nu l-am mai 351

văzut în restul excursiei; o fi rămas la Nisa. Vedem, între altele, şi parcul de distracţii al oraşului, un fel „Moşi" mai mare. Este şi un „montagne russe" foarte înalt, cu multe curbe, suişuri şi coborâşuri. Ne suim într-un vagonet; în cel din spatele nostru e un colonel în rezervă cu soţia, făcând şi el parte din excursie. Suişul iniţial este aşa de pieptiş că-i vine rău colonelului care strigă să se oprească maşinăria. Bineînţeles, nu se opreşte şi colonelul trebuie să suporte întreg traseul, cu scoborâşuri de-ţi dau impresia catastrofei iminente. Când ne-am dat jos, după vreo trei minute, colonelul era livid şi abia se ţinea pe picioare; am aflat pe urmă că suferea de inimă; noroc că n-a murit. Nouă ne-a plăcut în schimb atât de mult încât ne-am mai suit o dată în vagonet, ca să constatăm că a doua impresie a mai slabă decât cea dintâi, lipsindu-i surpriza noutăţii. Mergem în excursie, cu autocarul la „Gorges du Loup" o strâmtoare pitorească în munţi, un fel de „chei". Masa la un mic restaurant din apropiere, unde şoferul mănâncă tacticos, preţ de un ceas, fără să se grăbească; vinul, cafeaua şi coniacul nu lipsesc. îmi dau seama încă o dată că la francezi masa e o instituţie, cu reguli precise. Ajungem apoi la Grasse, orăşelul parfumului. în împrejurimi, câmpuri de iasomie şi de lavandă. Ne primeşte ghidul unei fabrici, îmbrăcat în halat alb, şi ne explică întregul proces al fabricaţiei parfumului. E italian, 352

ca foarte mulţi din locuitorii acestei regiuni; Nisa, ca şi Savoia, au fost doar italiene înainte de războiul francoitalo-austriac din 1859. O altă excursie, cu autocarul, pe cornişa cea înaltă - mai sunt încă două: una medie şi una inferioară - spre Monaco - Monte Carlo. Priveliştea e splendidă; mare sclipeşte, în bătaia soarelui; se văd, ca nişte jucării, bărcile cu pânze albe sau gălbui, portocalii, ale pescarilor. La un scurt popas, pentru o cafea, un bătrân cântă, acompaniindu-se cu chitara; vocea nu-1 ajută cum trebuie; spectacolul are ceva dureros. îi dăm cu toţii totuşi câte ceva; ne mulţumeşte ceremonios, scoţându-şi pălăria dc paie şi înclinându-se adânc; cine ştie ce va fi fost în vremea lui. Tristă bătrâneţe; şi încă are noroc că trăieşte aci, unde e cald şi n-are nevoie nici de lemne, nici de haine groase, nici de mâncare multă. Ajungem la Monte Carlo, capitala principatului Monaco, o bucăţică de pământ, cunoscută însă de toată lumea prin cele două instituţii ale ei patronate ambele de principele de Monaco, aparţinând străvechii familii Grimaldi: una ştiinţifică, Institutul Oceanografie, cealaltă de jocuri de noroc, Cazinoul. Vizităm pe cel dintâi - are, bineînţeles şi un acvariu - şi intrăm de curiozitate, în cel de al doilea. într-una din săli, se joacă la ruletă. De jur împrejurul mesei, jucătorii, majoritatea femei, unele cu feţe palide, străvezii. Ni se spune că o jucătoare este încontinuu aici, 353

de săptămâni de zile. Regulile jocului sunt astfel încât, ţinându-se seama de „caniotă", adică de partea ce revine automat la fiecare joc, băncii, aceasta din urmă este, oricum ar varia norocul, întotdeauna în câştig până la urmă. S-au văzut şi cazuri când un jucător sau o jucătoare au făcut „să sară banca", adică printr-o succesiune extraordinară de câştiguri au luat toate fondurile băncii de la masa respectivă, făcând să înceteze, pentru moment, jocul. Zicem pentru moment căci de îndată vin fonduri noi din trezoreria cazinoului. Dar acestea sunt excepţii rarisime. Imensa majoritate a jucătorilor, până la urmă, pierd. Şi unii, împinşi de patimă, neputându-se opri, pierd nu numai banii lor, dar şi pe ai familiei sau ai instituţiei unde sunt casieri, isprăvind prin sinucidere. Nu departe de Cazino este cimitirul unde ţi se indică cei care au sfârşit astfel. Tot în apropiere de Cazino sunt şi o sumă de case zise de împrumut care dau bani pe gaj, acesta din urmă constând din bijuterii, pietre preţioase, obiecte de aur şi argint. Mulţi şi multe din cele ce pun amanet la aceste case bijuteriile lor nu le mai văd îndărăt, deoarece nu mai pot plăti banii împrumutaţi, pierduţi şi ei la joc. Părăsim cazinoul, fără să fi jucat şi cu un sentiment complex, în care predomină teama. Afară e cald şi frumos, sunt flori, marea străluceşte, în timp ce înăuntru pătimaşii stau crispaţi în jurul meselor de joc, urmărind bila care, după ce se învârteşte de mai multe ori, cade în 354

despărţiturile ruletei, despărţituri alternant roşii şi negre şi purtând fiecare un număr. în afară de ruletă care e atracţia principală, mai sunt tot felul de alte jocuri europene şi americane. Pornim mai departe, prin Villefranche, unde e o bază navală franceză - câteva vase de război stau ancorate în port - şi prin Menton spre Italia. Locuri tot aşa de frumoase şi pe această coastă de azur italiană ca şi pe cea franceză: Bordighera, San Remo, cu vegetaţie exuberantă, cu flori de tot felul. Ne oprim la Milano; vizite obligatorii: „Cina cea de taină", faimoasă frescă a lui Leonardo da Vinci pe peretele refectoriului, adică sala de mese a bisericii Santa Măria delle Grazie, apoi cimitirul - „Campo Santo" cum îi spun italienii -, „Domul", mândria arhitecturii bisericeşti lombarde şi, în sfârşit, o seară de operă la „Scala". „Cina" e într-adevăr impresionantă; păcat că igrasia zidului, poate şi alte elemente nocive, o degradează cu încetul; se fac sforţări mari de conservare, dar rezultatul nu pare sigur. „Campo Santo" e un exemplu de ce e în stare vanitatea şi trufia omenească: fel de fel de mausolee şi capele, morminte împodobite care mai de care; parcă e un fel de întrecere între cei vii, ca să arate că morţii lor sunt mai faloşi decât ai celorlalţi. Fără să vrei faci comparaţia cu atât de simplul şi de sobrul cimitir mahomedan unde nu sunt inscripţii şi nici mausolee somptuoase, şi unde doar un vrej cu flori săpat în 355

lespedea de marmură a vreunui mormânt îţi arată că acolo odihneşte o fată sau o femeie. Sunt şi câteva opere de artă în acest cimitir milanez, dar pierdute în mulţimea celorlalte. Domul e într-adevăr impunător, cu toată mulţimea de turnuleţe care-1 împodobesc. Dar, spre deosebire de catedralele din Franţa, Germania şi Anglia, dimensiunea principală nu e, ca şi la San Marco din Veneţia, în înălţime, ci în lăţime; e dezvoltat în sens orizontal; cel puţin aşa pare, judecând după faţadă. La Scala, avem locuri nu la parter, care se pare sunt foarte scumpe, ci la balcon; se vede totuşi foarte bine. Piesa e „Gianni Schichi"; nu mi se pare grozavă. Trebuie să mărturisesc dealtfel că nu sunt partizanul acestui gen de spectacol care e opera, amestec dc teatru şi de muzică. Prefer teatrul separat şi muzica de asemenea separat. Mi s-a părut întotdeauna ciudat că un actor e pe punctul de a muri - pe scenă - şi totuşi, timp de cinci minute, cântă; sau un altul care cere, cântând, o bucată de pâine şi un cârnat. Poate că greşesc, dar n-am admirat niciodată lucrurile nelogice. Scurtă oprire în Veneţia, mult prea scurtă ca să ne putem da seama de toate frumuseţile acestui oraş unic. Vizităm Piaţa San Marco, plină de porumbei, şi admirăm catedrala, la a cărei construcţie au fost întrebuinţate materiale şi podoabe aduse din Constantinopol şi din Orient, apoi Palatul dogilor şi campanila. O scurtă 356

plimbare pe „Canale Grande"; vedem, pe un braţ lateral, „Podul suspinelor" (Ponte dei sospiri). Ne-ar trebui cel puţin o săptămână ca să cunoaştem cât de cât monumentele şi particularităţile acestui oraş cu trecut glorios şi cu legături puternice, comerciale şi politice, în bazinul Adriaticii, al Mării Egee, Mării Negre şi Mediteranei. Noi înşine, românii, am fost în relaţii cu mândra cetate veneţiană, începând din secolul al XlII-lea şi până în vremea noastră când turismul a devenit izvor de venit al ei. De la Veneţia, pe acelaşi drum pe care am venit, ne întoarcem în ţară. O a doua călătorie, mai scurtă, am întreprins-o, soţia mea şi cu mine, de Paşti, în 1929, la Constantinopol. Excursia e organizată, ca şi aceea de la Paris, de societatea de turism „România". Ne îmbarcăm pe vasul „Principesa Măria" al S.M.R.-ului (Societatea Maritimă Română, instituţie de stat!), vas mic, dar elegant, vopsit tot în alb şi relativ rapid. Pornim la miezul nopţii şi ajungem în faţa „Bosforului" („Trecătoarea" sau „Strâmtoarea boului") pe la 10 dimineaţa. Un far pe ţărmul asiatic („Anadolu Fener") şi un altul pe cel european („Rumili Fener"). Pătrundem în strâmtoare şi vedem defilând pe dreapta şi pe stânga, aşezări, palate, moschee, grădini. Pe dreapta, pe ţărmul european, e mai întâi Biiyuk-Dere („Valea Mare"), apoi Therapia, reşedinţa de vară a corpului diplomatic şi a bogătaşilor constantinopolitani. Pe stânga, 357

pe ţărmul asiatic e Beykoz, cu vechea ei fabrică de sticlărie; de aici veneau chiselele de dulceaţă ale părinţilor şi bunicilor noştri. Mai spre miazăzi Beilerbei, iarăşi staţiune estivală. Pe dreapta, minele - în urma unui incendiu - ale palatului Emirghian, palat în care a fost găzduit Cuza Vodă, cu prilejul vizitei făcute sultanului, în septembrie 1860; la a doua vizită, în 1864, după lovitura de stat, i se va pune la dispoziţie chioşcul imperial de la Apele Dulci, tot pe Bosfor. în locul unde Bosforul are lăţimea minimă şi unde se vede apa Mării Negre curgând puternic spre miazăzi, adică spre Marea de Marmara, se văd ruinele, încă impresionante, ale celor două fortăreţe care barau aci strâmtoarea: „Rumili Hissar", cu turnurile ei puternice şi cu zidurile ei, pe ţărmul european, şi pe „Anadolu Hissar" de un mai mic efect, pe cel asiatic. Ne apropiem de Constantinopol, pe turceşte Istanbul - din grecescul „eis tin polin" adică „la oraş" -, în slavă Ţarigrad aşadar „cetatea împăratului". Acostăm la cheiul din dreapta, în Pera, pe ţărmul european, după ce am lăsat în urmă, pe aceeaşi parte, palatul imperial de marmură albă, de la Dolma bahce, pe româneşte „grădina sarmalei". Nea izbit faptul că n-am întâlnit în limba turcă de azi cuvântul „sarma", aşa de frecvent în româneşte; în locul lui, turcii zic „dolma" care, ce-i drept, nu se referă la sarmaua noastră, cu carne, ci la sarmaua lor, cu orez şi stafide (Coranul le interzice să mănânce carne de porc!). 358

Se vede că noi am luat termenul de la turcii vechi, pecenegi sau cumani, sau, eventual, de la cei colonizaţi în Dobrogea, în secolul al XlII-lea, sub cârmuitorul lor Sari Saltâk Dede, al cărui mausoleu se poate vedea încă la Babadag. în faţă e podul („Koprii") care uneşte cartierul Pera cu Stambulul propriu-zis, tot pe malul european, dar dincolo de golful „Cornului de Aur". în stânga, pe malul asiatic, Skutari, cu ferestrele scânteind în soare şi având în coastă un mare cimitir, umbrit de chiparoşi înalţi. Prima grijă, după ce ne instalăm la hotel - nu la Pera-Palace care e foarte scump, ci la unul, tot în Pera, dar mai convenabil ca preţ, - este să mergem la Sfânta Sofia, celebra catedrală ridicată de împăratul Justinian, transformată de turci în moschee şi acum, în ultimii ani, în muzeu. Pe dinafară, clădirea nu impresionează în mod deosebit, din cauza contraforţilor imenşi care sprijină zidurile şi fiindcă nu e la capătul unei largi perspective sau al unei mari pieţe. De cum pătrunzi înăuntru însă, lucrurile se schimbă. Chiar la intrarea din camera acoperită -care ţine locul pridvorului nostru - în pronaos, vezi deasupra uşii un mozaic semicircular înfăţişând pe Maica Domnului cu pruncul în braţe. Frumuseţea desenului şi combinaţia culorilor - albastrul şi aurul sunt dominante - fac acest mozaic o capodoperă. Este, după părerea mea, cel mai frumos mozaic bizantin din câte ni s-au păstrat până astăzi. Când intri apoi în naos, eşti strivit de grandoarea 359

construcţiei, de bolta uriaşă care domină la zeci de metri înălţime, de faptul că nu există stâlpi intermediari, ca la catedralele franceze, care să despartă spaţiul închis în trei nave longitudinale, una centrală şi două laterale; aci ai în faţă un uriaş spaţiu liber, deoarece presiunea puternică a bolţii nu se descarcă în stâlpi, ci pe pereţii exteriori. Nicăieri n-am avut senzaţia unei reuşite arhitecturale mai puternică decât aci, la Sfânta Sofia. Arhitecţii care au construit-o au fost oameni de geniu, realizând cel mai impresionant spaţiu închis, superior aceluia de la Sf. Petru din Roma sau din catedralele de tip francez. Reuşita e cu atât mai mare cu cât atunci nu existau nici materialele de astăzi (betonul armat), aşa încât totul a fost lucrat din piatră. De aceea se explică şi prăbuşirea, chiar în timpul construcţiei, a primei cupole, înlocuită prin aceea pe care o admirăm astăzi. A început să se dea jos zugrăveala care acoperea vechile mozaicuri şi au apărut în partea superioară două chipuri de arhangheli; lucrarea se face sub conducerea unui tehnician - mi s-a spus că e american. Vizităm şi moscheea lui sultan Ahmet, având şase minarete în timp ce „Aya Sofia" are numai patru. De asemenea moscheea lui Mehmet al II-lea „El Fatâh" sau Cuceritorul; porecla i s-a dat după cucerirea Constantinopolului (1453). E o moschee puternică, de aparenţă severă şi cu o curte mare, pavată. Ne oprim câtva timp şi la moscheea sultanului Bayazid, în dreptul 360

Universităţii. în piaţa cu acelaşi nume, Bayazid, mulţime de porumbei; bătrâni turci, cuviincioşi, în halate lungi, curate, vând cornete de mei pentru cei ce vor să hrănească păsăretul. Cum te văd că ai în mână un asemenea cornet, porumbeii vin, zburând, deasupra ta, te înconjoară din toate părţile, ca în piaţa San Marco din Veneţia. în aceeaşi piaţă un platan secular, înalt şi umbros, sub care stau mesele şi scaunele unei mici cafenele. Ciudat lucru: te-ai aştepta ca aici, în Turcia, cafeaua să fie excelentă la gust; nu e cazul; în schimb, ceaiul, servit în păhăruţe puţin îngustate la mijloc, de 125 mililitri, jumătate dintr-un pahar obişnuit, e neîntrecut. Stăm la umbra platanului şi prin minte ne trec atâtea din lucrurile şi faptele trecutului nostru, legate de acest oraş milenar. Pentru noi, românii, de pildă, e foarte importantă biserica mănăstirii „de la ţară" (Moni tis horas), transformată de turci în geamie: Kahrie Djami şi apoi, ca şi Sfânta Sofia, în muzeu. Sunt aci o serie de mozaicuri splendide care au inspirat pe pictorii Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, ridicată în secolului al XlVlea. O curioasă impresie face palatul sau Saraiul sultanului: e o îngrămădire de odăi, adăogându-se treptat, pe măsura nevoilor. Ţi se arată succesivele porţi prin care intrau trimişii domniei şi ai Puterilor străine înainte de a da ochii cu marele vizir sau chiar cu înălţimea sa Sultanul. Dacă sub raportul arhitectonic nu face 361

impresie, în schimb Saraiul, devenit şi el muzeu, cuprinde adevărate tezaure de artă orientală şi extrem orientală. Pe lângă acestea, am văzut, între altele, trei spade moldoveneşti, dintre care una a aparţinut lui Ştefan cel Mare. E o spadă cu două tăişuri, cu garda perpendiculară pe lama de oţel şi având în vârful mânerului un disc de argint cu următoarea inscripţie: „Io Ştefan Voivod, gospodar zemli Moldavskoi", adică Io Ştefan voievod domnul ţării Moldovei. Cum a ajuns această spadă la Constantinopol? S-au dat două explicaţii: 1) Ar fi rămas pe câmpul de luptă de la Războieni, după încleştarea năprasnică din 26 iulie 1476, când moldovenii, „stropşiţi" de mulţimea turcilor, au trebuit să se retragă la adăpostul pădurii. 2) Ar fi fost luată din cetatea de la Suceava de către sultanul Soliman Magnificul, în 1538 „cu prilejul campaniei împotriva lui Petru Rareş. Mi se pare mult mai probabilă cea de a doua explicaţie, Ştefan cel Mare nefiind omul care să lase spada din mână. Tot la Muzeul Saraiului am văzut şi una din metopele de Ia Adamclisi; e momentul acum, când reconstruim Trofeul lui Traian, să tratăm cu guvernul Republicii Turcia un schimb, intrând în posesia acestei metope şi, de se va putea, a spadei lui Ştefan, dând în compensaţie obiecte sau documente care ar interesa istoria otomană.1 Foarte frumoasă este, din acest loc al Saraiului, vederea asupra mării; la extremitatea lui, adică a peninsulei, se întâlneşte 362

Cornul de Aur cu Marea de Marmara. E şi un loc bun de pescuit din cauză că se unesc două curente; am văzut aci câţiva pescari cu undiţele şi, lângă ei, mai multe pisici aşteptându-şi, liniştite, o parte din peştii prinşi. Am vizitat şi Fanarul: un cartier amărât, cu case leproase, mucegăite, o impresie de sărăcie lucie şi de tristeţe. Singură Patriarhia ecumenică merită să fie văzută, mai ales că la intrare, o inscripţie în limba greacă pomeneşte de ajutorul dat de un mare dregător din părţile noastre. Am mers şi la Yedi-Kule („Şapte turnuri"), faimoasa închisoare politică otomană. E ruinată acum; se mai păstrează totuşi unele din celulele în care au zăcut dregători, ambasadori şi chiar domni ai ţărilor româneşti, înainte de a porni pe drumul cel fără de întoarcere. Aci a fost închis Barnowski Vodă al Moldovei, în 1633; după ce i s-a tăiat capul, sub acuzarea, falsă, că ar fi „o iscoadă a leşilor" şi că dacă i se va da din nou domnia, „ţara Moldovei va hi cu leşii totuna" s-au petrecut în Ţarigrad câteva fapte care au impresionat adânc pe contemporani. 1 Un asemenea schimb nu s-a realizat până în prezent. Povesteşte anume Miron Costin în letopiseţul lui de un cal a lui Barnovschii Vodă, ducându-1 la grajduri împărăteşti, după perirea lui, în ceieş dzi s-au trântitu calul gios îi au murit în locu. Şi a doa dzi nuaptea au ars şi Ţarigradul, până «câteva» mii de case". „Şi văzând turcii - adaugă Neculce - mult s-au mirat şi au dzis: Nevinovat au fost 363

acest om. Şi au cunoscut pre Barnovschii-Voda turcii că au fost drept şi s-au căit pentru că l-au tăiat. Şi s-au giurat că să nu mai taie de acum domnu de Moldova". într-adevăr, pe Vasile Vodă Lupul, închis şi el la Edicule, nu l-au tăiat, dar l-au ţinut acolo mai multă vreme. Cercetând celulele, am văzut pe peretele de piatră al uneia din ele săpate cu litere chirilice, cuvintele „Vasile v(oe)v(od)"; e foarte probabil ca aci, în această foarte îngustă, mizerabilă celulă a stat închis fastuosul şi bogatul domn al Moldovei. Şi tot într-una din ele şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă, în chinuri fizice - a fost torturat ca să declare toată avuţia, inclusiv banii depuşi la Veneţia - şi morale - teama că va fi ucis alternând cu speranţa că i se va da drumul şi i se va restitui chiar domnia - nefericitul Constantin Brâncoveanu - „Altân bey" („Principele aurului") cum îl porecliseră, din pricina bogăţiei, dar şi a generozităţii lui, demnitarii împărăţiei otomane. De aci a plecat (la 15 august 1714), numai în cămaşă şi cu picioarele goale, spre locul de supliciu unde a văzut căzând mai întâi capetele celor patru fii şi al omului sau de încredere, Enache Văcărescu, şi unde, ultimul, a căzut capul său însuşi. Pe podul care leagă Pera de Stambulul vechi auzi vorbindu-se toate limbile şi poţi întâlni pe cine nu gândeşti. De fapt aci se întâlneşte Europa cu Asia; a ales bine locul Constantin cel Mare când a întemeiat în secolul al patrulea al erei noastre, oraşul nou, moştenitor al 364

milenarului Bizanţ. Un vapor ne duce spre fundul Cornului de Aur, unde, lângă cimitirul din Eyub, se află, pe clina dealului, şi „cafeneaua lui Pierre Loti", a scriitorului francez care a înfăţişat scene din societatea turcească de la finele secolului al XlX-lea. Vederea de aci, din capătul Cornului de Aur spre Istanbul, în apusul soarelui, este splendidă. Un alt vapor ne trece pe malul celălalt, la Uskiidar - Scutari cum îi spun europenii - unde ceea ce impresionează mai mult este cimitirul. La capătul celor mai multe morminte este un stâlp de piatră, terminat printr-un turban: după forma acestuia poţi să deduci epoca, nu anul şi luna, când a murit cel îngropat. Nu sunt inscripţii; nu se pune numele răposatului sau răposatei; abia în ultimul timp am văzut, într-o nouă călătorie la Eyub, că au apărut şi plăci cu nume şi dată, ca la creştini. La Uskiidar e şi o veche facultate de medicină cu un spital unde a funcţionat doctorul Nicolae Kretzulescu, viitorul prim-ministru al lui Cuza Vodă. * Faţă de imposibilitatea de a se realiza un guvern de concentrare sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu Gheorghe Brătianu refuză să participe - se formează la 18 aprilie 1931, un guvern de „tehnicieni" în frunte cu Nicolae Iorga, guvern în care Constantin Argetoianu este 365

ministru de interne şi ministru de finanţe. Am arătat mai înainte felul în care, în cartelul electoral cu liberalii bătrâni, au avut loc alegerile, cu abuzurile şi ilegalităţile obişnuite. Guvernul de tehnicieni se dovedi foarte slab în rezultate: se poate afirma, tară exagerare, că a fost unul din cele mai ineficiente, din toate câte s-au perindat în perioada interbelică (1919-1939). încasările statului sunt tot mai reduse, din cauza crizei economice, încât salariile funcţionarilor publici, în multe regiuni, nu se pot plăti decât cu întârzieri, uneori de luni de zile. în Săcuime, un învăţător, neprimind salariul timp de şase luni şi neavând nici o altă posibilitate de a se întreţine, se sinucide, ceea ce provoacă senzaţie. Din cauza scăderii catastrofale a preţurilor produselor agricole, ratele datoriilor făcute de producătorii agricoli, mici şi mari, rate crescute prin dobânzile uzurare ale băncilor nu mai pot fi plătite; se produce o puternică agitaţie a datornicilor care se văd ameninţaţi cu scoaterea în vânzare de către bănci a pământurilor lor. O delegaţie a acestor datornici se prezintă în audienţă la N. Iorga, pe când acesta se afla la Mangalia, în vila sa construită lângă malul mării, în cartierul de nord al oraşului1. Plângându-i-se de insuportabila sarcină a datoriilor, arătând că nu ştiu ce să mai facă, primul ministru le dă un răspuns de necrezut: „în cazul acesta, aruncaţi-vă în mare". Situaţia agravânduse, guvernul vine totuşi cu o lege de conversiune a 366

datoriilor agricole, acestea fiind reduse iar plata lor eşalonată pe un număr de ani (19 aprilie 1932). Primul ministru îşi rezervase şi Ministerul Instrucţiunii Publice. Primele măsuri, de ordin administrativ, au avut un caracter special, stârnind mai degrabă ilaritate decât aprehensiune. Astfel a dat dispoziţii ca funcţionarele ministerului să nu-şi mai dea cu roşu pe buze şi să nu 1

s-a scurte; spus că pe vilade a fost către legionari, poarte Mi rochii altă distrusă parte, a de vrut să vadă el în toamna 1940. însuşi toată lui corespondenţa ministerului spre a o rezolva personal. Am văzut eu însumi, din întâmplare, fiind la Mangalia, în vara anului 1931, cum i s-a adus, într-o zi, un sac întreg cu corespondenţă. Bineînţeles, această metodă n-a putut dura şi, după scurt timp, rezolvarea hârtiilor şi-a reluat cursul normal. Cu privire la învăţământul universitar, Iorga a prezentat două legi: una referitoare la autonomia universitară (17 iulie 1931), alta, după nouă luni, privind organizarea învăţământului universitar. în primăvara anului 1932, cu puţin înainte de căderea guvernului Iorga, a avut loc la Bucureşti, la Ateneu, o mare întrunire a corpului didactic primar şi secundar. Au luat cuvântul atunci, între alţii, D. V. Toni, care conducea Asociaţia învăţătorilor, fost partizan, vreme îndelungată, al lui Iorga, şi Gr. Forţu, profesor secundar. Amândoi au arătat situaţia gravă în care se aflau membrii corpului 367

didactic, cu salarii neplătite, în multe locuri, de luni de zile, şi au criticat, în termeni aspri, guvernul. La scurt interval după această întrunire, Iorga şi-a prezentat demisia şi s-a retras, supărat, la Vălenii de Munte, unde a alcătuit două iucrări cu caracter autobiografic: „O viaţă de om, aşa cum a fost" şi „Supt trei-regi" (1932). Ele sunt reprezentative pentru felul de a lucra al lui Nicolae Iorga, pentru însuşirile şi cusururile lui. Din cauza temperamentului lui, a simpatiilor şi antipatiilor sau resentimentelor, judecăţile de valoare din aceste două lucrări sunt adesea subiective, lipsite de obiectivitatea ce se cere unui istoric. La a treia conferinţă balcanică, de la Bucureşti (22-29 octombrie 1932), delegaţia română a prezentat comisiunii de apropiere intelectuală un proiect de statute pentru Institutul balcanic de cercetări istorice, institut a cărui realizare fusese cerută de cea de a doua conferinţă balcanică, de la Ankara. Proiectul, alcătuit de autorul acestor rânduri, avea 27 de articole. în articolul 1 se prevedea înfiinţarea Institutului ce urma să cerceteze trecutul popoarelor şi statelor balcanice (Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, Iugoslavia). Articolul 2 arăta scopul institutului: ,,a) Să întreprindă cercetări privind elementele comune şi influenţele reciproce în trecutul popoarelor şi statelor balcanice, b) Să încurajeze prin subvenţii şi premii cercetările de acest ordin 368

întreprinse de alţii, c) Să editeze o revistă de istorie balcanică în care să se publice: 1. articole referitoare la influenţele reciproce şi clementele istorice comune ale popoarelor şi statelor balcanice; 2. dări de seamă asupra unor asemenea articole. 3. o bibliografie istorică a Balcanilor, d) Să publice o colecţie de documente privind istoria popoarelor şi statelor balcanice, e) Să publice o colecţie de studii având acelaşi caracter ca articolele revistei şi care prin proporţiile lor n-ar putea fi imprimate în zisa revistă. Limba oficială a institutului va fi franceza. Pentru articole, dări de seamă şi bibliografie se va putea întrebuinţa de asemenea germana, italiana şi engleza". în articolul 3 se precizează că sediul institutului va fi la Istanbul şi că institutul va putea crea filiale în capitalele statelor balcanice. Articolul 4 prevede că institutul va fi constituit în mod legal când legea înfiinţării lui va fi fost votată şi promulgată de cel puţin trei state balcanice. Durata institutului este nelimitată. Articolul 5 se referă la membrii institutului care se împart în trei categorii: a) Membrii de onoare: 1. Preşedinţii de consiliu ai statelor balcanice; 2. Miniştrii de instrucţie publică al statelor balcanice; 3. Preşedinţii Academiilor statelor balcanice, b) Membrii donatori care vor dărui institutului un bun mobil sau imobil valorând cel puţin o mie de franci aur; c) Membrii activi şi anume: 1. Profesorii secţiilor istorice ale Universităţilor statelor balcanice, 2. Membrii secţiilor 369

istorice ale Academiilor statelor balcanice, 3. Persoanele care se ocupă de istorie balcanică şi care, recomandate de cel puţin doi membri activi, vor fi agreate de Consiliul de administraţie. Restul articolelor se ocupă de: I) Patrimoniu, cotizaţii şi venituri. II) Administraţie şi direcţie. III) Cenzori. IV) Adunările generale. V) Lichidare, dizolvare. Proiectului i s-au adus, în subcomisia de apropiere intelectuală, prezidată de profesorul universitar Andreades din Atena - şedinţele s-au ţinut la Camera deputaţilor din Bucureşti - câteva mici modificări; de reţinut un nou aliniat la articolul 2 care precizează scopurile institutului, şi anume: „să întreprindă săpături arheologice sau să ia parte la misiuni ştiinţifice". Cu aceste modificări, proiectul a fost aprobat de către comisia de apropice intelectuală şi însuşit de cea de a treia Conferinţă Balcanică. Iată textul rezoluţiei votate de plenul Conferinţei: „Institutul de cercetări istorice. S-a hotărât ca acest institut să-şi aibă sediul la Istanbul. El va fi administrat de către un comitet de şase membri aleşi de consiliu şi va avea drept scop: a) Să publice texte şi documente referitoare la relaţiile istorice între ţările balcanice, b) Să întreprindă săpături sau să ia parte la misiuni ştiinţifice, c) Să editeze o revistă în limba franceză, d) Să deceamă premii referitoare la cercetări istorice balcanice".

370

Publicând cele de mai sus în Revista Istorică Română, fascicula a patra a anului 1*932, adăugam atunci: „Rămâne ca guvernele respective să voteze legea prevăzută în statutele de faţă pentru ca Institutul balcanic de cercetări istorice să ia fiinţă şi să-şi înceapă activitatea". Nu s-a ajuns însă la această votare, iar pe de altă parte, am ajuns, personal, pe bază de argumente ştiinţifice, la concluzia că România nu e un stat balcanic, dar că, împreună cu Statele balcanice, face parte din SudEstul European. Am socotit totuşi că nu e lipsit de interes să amintesc de propunerea din 1932 care a însemnat încă o încercare de solidarizare, pe plan intelectual, a popoarelor din spaţiul carpato-balcanic. în primăvara anului 1931, în martie, a apărut şi prima fasciculă din „Revista Istorică Română", revistă cerută prin Congresul profesorilor de istorie ţinut la Sibiu, în iunie 1929. Comitetul de direcţie al revistei era format din şapte membri şi anume, în ordine alfabetică, din G.I. Brătianu, profesor la Universitatea din Iaşi, G.M. Cantacuzino, arhitect diplomat al Statului francez, N. Cartojan, profesor la Universitatea din Bucureşti, eu însumi, S. Lambrino, profesor-supli-nitor la aceeaşi Universitate, P.P. Panaitescu, conferenţiar la aceeaşi Universitate şi Al. Rosetti, conferenţiar la aceeaşi Universitate.

371

G. Brătianu arătase de timpuriu, încă din liceu, înclinare pentru studiile istorice: publicase în 1916 în Revista Istorică a lui Iorga un articol despre „O oaste moldovenească acum trei veacuri", urmat apoi, în anii de după primul război mondial, de o serie întreagă de contribuţii. îşi luase licenţa în drept la Iaşi (1919), în litere (istorie) la Paris (1921), iar doctoratul la Cernăuţi (1923), după care, va ocupa apoi catedra de istorie universală la Universitatea din Iaşi. Mai târziu (1929) va trece şi un doctorat de stat la Sorbona, fapt neobişnuit pentru cine avea deja un doctorat din ţară şi care va stârni, de aceea, diverse comentarii. Era fiul lui Ion I.C. Brătianu şi al Măriei Moruzi - văduva unuia din fiii lui Alexandru Ioan Cuza - de care tatăl său se despărţise însă chiar îndată după oficierea slujbei cununiei. Gheorghe Brătianu avea reale însuşiri de cărturar, dar sub raport politic s-a dovedit a fi departe de părintele său, predominând, ca şi la Iuliu Maniu, elementul negativ. G.M. Cantacuzino îşi luase diploma de arhitect la Paris şi construise o serie de clădiri în Bucureşti şi împrejurimile lui, între altele, Palatul Băncii Chrissoveloni pe Lipscani, imobilul Cretzulescu, lângă biserica omonimă, pe Calea Victoriei, Palatul Creditului Industrial, în Piaţa Universităţii; restaurase, de asemenea, Palatul de la Mogoşoaia, pe atunci în posesia rudei sale Marta Bibescu;

372

tot el făcuse, cum am arătat, şi macheta pietrei de mormânt a lui Avram Iancu, la Ţebca. Avea şi darul scrisului, cum au arătat volumele publicate atât înainte cât şi după 1931, precum şi revista Simetria. Nicolae Cartojan, de fel din Vlaşca, era profesor de istoria literaturii române vechi, domeniu pe care îl cunoştea în amănunţime şi asupra căruia a publicat câteva lucrări remarcabile. Mic de stat, sfiicios şi modest, era tipul învăţatului discret, pe care larma vieţii politice îl speria. Scarlat Lambrino, succesorul lui Pârvan la catedra de istorie antică, îmi fusese coleg Ia Şcoala Română din Franţa, de la Fontenay-aux-Roses. înalt, smead, îmbrăcat întotdeauna în negru, purtând ochelari cu ramă de oţel, avea o seriozitate înnăscută. Suferise mult în copilărie, din cauză că taică-său îl părăsise, pe el şi pe maică-sa. Făcuse războiul pentru întregirea statului şi fusese grav rănit în regiunea Şercaia, în 1916, de un şrapnel care, explodând în apropiere, îi împănase literalmente trupul cu o sumedenie de schije, unele foarte mici. Fusese supus, din pricina aceasta, la mai multe operaţii; şi în timpul cât a stat la Fontenay-aux-Roses a mai trebuit să facă una. Rezervat, părând uneori chiar distant, era, în realitate, un suflet cald; am fost şi am rămas prieteni. Scria greu, având o scrupulozitate deosebită atât pentru fond cât şi pentru 373

formă. De aceea, de pe urma lui au rămas puţine contribuţii ştiinţifice, dar toate sunt de foarte bună calitate. Era un iubitor de muzică; adesea seara, după masă, la Fontcnay (după ce se introdusese obligaţia să luăm cina la şcoală) scotea diapazonul - îl purta în buzunarul interior al hainei, - şi organiza coruri: cântam lieduri vechi, germane şi franceze şi cântece dc-ale noastre populare, şi romanţe, pe care Lambrino le aranja pe două sau chiar trei voci. S-a căsătorit, în perioada interbelică, cu o colegă franceză de specialitate, Marcellc Flot, fiica unui profesor. Era o remarcabilă cercetătoare; iam publicat, în colecţia de studii istorice a Fundaţiilor, un volum consacrat vaselor greceşti de la Histria. Petre P. Panaitescu făcuse studii în Polonia şi se specializase în relaţiile romano-slave, în special polone şi ruse. Muncitor şi stăruitor, avea o foarte bună părere despre sine. Iscălise şi el manifestul către intelectuali, din iunie 1930 şi aderase la liberalii lui Gheorghe Brătianu; mai târziu însă şi-a schimbat părerile şi s-a îndreptat spre extrema dreaptă, fiind rectorul legionar al Universităţii din Bucureşti în timpul primelor luni ale guvernării lui Ion Antonescu; despre atitudinea lui în acea perioadă vezi partea a doua a lucrării de faţă. Alexandru Rosetti, scoborâtor, după tata, din ramura de la Bălăneşti (Neamţ) a Rosetteştilor - bunicul său fusese ministru de externe sub Alexandru Ioan Cuza - iar 374

după mama din neamul Cornescu, a adus grupului de la Revista Istorică Română aportul unui mare lingvist şi al unui fin literat. Fusese, înainte de război, printre studenţii părintelui meu şi rămăsese cu o puternică impresie despre metoda acestuia de cercetare. Aşa ne-am şi cunoscut, în 1919, când întâlnindu-1, după o ora de curs a lui Ovid Densuşianu, mi-a vorbit cu căldura despre taicămeu, căruia i-a şi închinat un articol. înainte de a participa la întemeierea revistei noastre, fusese directorul Editurii „Cultura Naţională", unde publicase poeţi şi prozatori noi, necunoscuţi până atunci, dar care vor deveni apoi remarcabile figuri ale literaturii române (Ion Barbu, Zaharia Stancu, George Călinescu, Camil Pctrcscu). Mai târziu, ca director al Fundaţiilor Regale, a avut, de asemenea, o operă editorială cu totul deosebită care, împreună cu aceea de la „Cultura Naţională", ne dă dreptul să-1 considerăm drept cel mai de seamă editor al perioadei interbelice şi chiar cel mai de seamă editor român. Cu Alexandru Rosetti, neamul lui, care a dat ţării voievozi şi mari dregători, atinge culmea sub raportul ştiinţific şi cultural în genere. Acest comitet de direcţie n-a rămas neschimbat în cursul celor şaptesprezece ani de apariţie a revistei (19311947). în 1935 s-a adăugat numele lui Victor Papacostea, conferenţiar de balcanologie la Universitatea din Bucureşti, iar în 1939 acela al lui Vasile Munteanu, 375

profesor suplinitor de limba şi literatura franceza. în schimb, au părăsit comitetul dc direcţie G. Brătianu şi N. Cartojan, în 1938, iar din 1940 am luat singur conducerea revistei. Faptul se explica prin unele divergenţe de păreri, dar mai ales prin împrejurarea că între timp, aproape fiecare membru al comitetului de direcţie îşi întemeiase o revistă proprie. Astfel Cartojan avea „ Cercetări Literare", Scarlat Lambrino, Istros, Victor Papacostea, Balcania, AL. Rosetti, Bulletin linguistique, G.M. Cantacuzino, Simetria. în „Cuvântul înainte" al primei fascicule a Revistei Istorice Române arătam că ea este organul Institutului dc Istorie Naţională dc pe lângă Universitatea din Bucureşti, institut pe care-1 înfiinţasem la începutul anului 1931, fară vreun sprijin din partea statului, fară vreo subvenţie bugetară şi fară cercetători salariaţi, ci bizuindu-mă numai pe dorinţa mea de a da un nou impuls istoriografiei româneşti şi pe sprijinul unei pleiade de tineri colaboratori care şi-au început activitatea ştiinţifică în paginile acestei reviste. Arătam apoi, în continuare, scopul revistei: cercetarea trecutului românesc, începând cu „cele mai vechi urme de viaţa omenească de pe teritoriul de dezvoltare istorică a poporului nostru până la problemele contemporane ale statului românesc, în acest larg cadru se vor cerceta elementele etnice care au constituit neamul românesc: Thracii, Illyrii şi întreaga romanitate orientală; se vor examina împrejurările prin 376

care trece neamul românesc în cursul evului mediu, în mijlocul unicităţii culturale slavo-bizantine, la care se adăuga influenţa apuseană; în sfârşit se va studia dezvoltarea formaţiunilor politice româneşti până la contopirea lor în statul actual. Astfel, din această simplă enumerare, rezultă că cercetările noastre se vor întinde asupra unui teritoriu care depăşeşte cu mult limitele pământului locuit azi de poporul romanesc". Precizam apoi că „în cercetarea trecutului se vor lua în considerare toate aspectele vieţii poporului nostru: istoria politică, instituţiile, viaţa socială şi economică, limba, literatura, arta, religia, viaţa populară. Aceste aspecte vor fi considerate atât în sine cât şi în raporturile dintre ele, ca părţi ale unui tot organic. Din această analiză trebuie să reiasă ceea ce este specific românesc, ceea ce este împrumut de la civilizaţiile străine, cât şi contribuţia românească la civilizaţiile vecine". Mai departe, cu privire la domeniile asupra cărora va cădea accentul în studiile publicate în Revista Istorică Română, precizam următoarele: „Generaţia istoricilor dinainte de război a avut ca preocupare centrală problema care forma idealul întregii societăţi româneşti: unitatea naţională. Generaţia de azi a văzut împlinit acest ideal. Ea se găseşte acum în faţa unor probleme care au căpătat o nouă valoare: probleme sociale, economice, culturale. De aceea istoriografia, continuând preocupările anterioare, va da 377

de azi înainte tot mai multă atenţie acestor chestimu din trecutul nostru. Cunoscându-le evoluţia, ea crede că va putea contribui la rezolvarea lor. într-un cuvânt, direcţia socială, economică şi culturală, fară să fie exclusivă, va fi un element esenţial al progresului revistei noastre. Dealtfel aceasta este tendinţa generală a istoriografiei europene contemporane". Revista va urmări „respectarea strictă a adevărului... Numai o atitudine perfect obiectivă poate da garanţia unor rezultate ştiinţifice necontestabile. Din punct de vedere naţional ca şi individual, adevărul nu poate niciodată păgubi; el aduce, dimpotrivă, întotdeauna foloase reale. între patriotism şi obiectivitate nu există antinomie. Această direcţie ştiinţifică - continuam noi - nu înseamnă de altfel decât continuarea mişcării pornite pe la 1890 de înaintaşii noştri, care începură atunci o reacţiune împotriva curentului romantic în istoriografia noastră. Opera lor trebuie să fie o călăuză a activităţii ce se va desfăşura în această revistă". Adăugam după aceea: „Preocuparea de adevăr ne impune cercetarea adâncită a amănuntelor. Pentru cine ştie să vadă, în amănuntul cel mai mic se ascunde generalitatea. Numai pe aceasta temelie se poate realiza o sinteză". Sub raportul recenziilor critice, exprimam următorul punct de vedere: „Necesitatea unei critice competente, oneste şi severe, prezentată în acelaşi timp într-o formă urbană, este 378

imperios simţită în toate domeniile ştiinţei româneşti şi mai cu seamă în istoriografie. De altfel, şi specialiştii cei mai riguroşi nu pot decât să câştige din controlul permanent al unei critice cinstite, aceasta fiind una din condiţiile esenţiale ale progresului ştiinţei. Revista Istorică Română va da deci o mare extindere recenziilor critice, supunând unei cercetări amănunţite cărţile şi articolele mai însemnate cu privire la istoria noastră". Adăugam apoi: „în momentul de faţă, din nefericire, în istoriografia română se publică multe lucrări care nu dovedesc din partea autorilor o pregătire temeinică. Faţă de asemenea lucrări, revista noastră va proceda în chipul cel mai riguros. Căci ele, urmărind de cele mai multe ori scopuri străine ştiinţei, constituie o adevărată piedică pentru progresul ei. Vom preţui totuşi cum se cuvine contribuţiile cercetătorilor oneşti care, fară să fie specialişti, aduc, prin darea la iveală a materialului documentar sau prin monografii, un cât de mic serviciu disciplinei istorice". Insistam apoi asupra necesităţii unei informări bibliografice multilaterale în chipul următor: „O informaţie completă asupra tuturor problemelor de istorie este azi foarte anevoioasă, mai ales pentru un profesor secundar, care are totuşi datoria să fie mereu în: curent cu progresul disciplinei istorice. Scumpetea cărţilor şi a revistelor, numărul lor mare, lipsa de indicaţii din partea specialiştilor, sunt tot atâtea piedici, pe care o 379

revistă ce ar rezuma cărţile şi articolele esenţiale le-ar putea înlătura în parte. De aceea Revista Istorică Română a rezervat o rubrică specială de informaţii scurte şi precise, care să fie un îndreptar bibliografic şi o îndrumare în progresele ştiinţei istorice. Această rubrică va cuprinde nu numai ştiri privitoare la istoria românească, ci, pe cât va fi posibil, şi la istoria generală, cu speciala privire la nevoile didactice". Notiţele vor fi grupate pe materii şi redactate de specialişti; revista şi-a asigurat şi colaborarea unor specialişti străini. „Cuvântul înainte" se încheia prin anunţul că „Revista Istorică Română publică articole şi dări de seamă în limbile română, franceză, italiană, engleză şi germană. Articolele în limba română vor fi însoţite de un rezumat în una din aceste patru limbi străine".

Revista Istorică Română. Bibliografie critică de Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, 175 p. în cei 17 ani de apariţie, Revista Istorică Română a publicat: 388 articole şi miscellanee; 240 recenzii; sute de notiţe bibliografice; cronica activităţii curente. Numărul autorilor recenzaţi: 217. Numărul autorilor care au publicat articole şi studii: 139, mulţi dintre ei cu repetate contribuţii: vezi şi Cernovodeanu, Op. cit., Indice cronologic al autorilor de articole, miscellanee, recenzii şi cronici, pp. 165-171; Idem, Indice cronologic al autorilor recenzaţi, în Op. cit., pp. 172-175. 1

Primul număr al revistei începea printr-un articol al profesorului D. Russo care restabilea adevărul în ce priveşte paternitatea lucrării filozofice, intitulate „Atârnare în loc de scrisoare asupra tarafului Ochclliştilor" atribuită lui Petru Stamatiadi şi care în realitate se datoreşte învăţatului filozof grec Evghenie Vulgaris. Urmau trei articole, iscălite de G.D. Triantaphyllopoulos, 380

profesor la Universitatea din Atena, G.I. Bratianu şi Scarlat Lambrino, apoi şase recenzii critice alcătuite de P.P. Panaitescu, N. Cartojan şi de mine asupra unor lucrări bulgăreşti, polone, iugoslave şi romaneşti. Notiţele bibliografice, în număr de trei sute douăzeci şi trei, erau împărţite în următoarele grupe: I. Bibliografie (româneasca şi străină), II. Opere cu caracter general, III. Preistoria, IV. Istoria antică, V. Istoria românilor până la întemeierea Principatelor, VI. Istoria.românilor după întemeierea Principatelor, având, la rându-i mai multe subîmpărţiri şi anume: 1. Izvoare (texte şi studii), 2. Discipline auxiliare. 3. Biografii. 4. Istorie politică şi diplomatică. 5. Istorie socială. 6. Istorie economică. 7. Istoria dreptului şi organizarea administrativă. 8. Istoria militară. 9. Istoria bisericii. 10. Istoria artelor. 11. Istoria literaturii (studii şi texte). 12. Culturale varia (şcoală, presă, relaţii culturale). 13. Istoria limbii. 14. Demografie, etnografie şi folclor. 15. Istorie locală. 16. Românii de peste hotare. Aşadar aveam în vedere toate sectoarele istorice româneşti. Numărul se încheia prin rubrica Cronică, în care se înregistrau faptele în legătură cu instit»ţiile, congresele şi manifestările culturale privind istoria patriei. Considerând cei şaptesprezece ani de apariţie ai Revistei Istorice Române, am sentimentul că cele făgăduite în „Cuvântul înainte" al primei fascicule au fost 381

împlinite. Am publicat contribuţii ştiinţifice adică articole şi miscellanee, apoi recenzii critice - şi apăs asupra calificativului „critice" - foarte numeroase notiţe bibliografice - câteva mii - unele din ele fiind adevărate recenzii şi foarte multe având de asemenea o notă critică, în sfârşit cronică. La un moment dat am introdus şi o rubrica nouă: Addenda et corrigenda. Unele studii mai întinse ca, de pildă, acela al lui Iulian Ştefanescu despre cronografele româneşti sau studiul profesorului polon Gorka, despre cronica lui Ştefan cel Mare, descoperită de el la Miinchen, studiu însoţit de traducerea în româneşte a cronicii, au constituit apoi volume din „Biblioteca Revistei Istorice Române".1 Este sigur că Revista Istorică Română a exercitat o influenţă asupra revistelor similare din ţară. Cităm astfel Revista Geografică Română, scoasă de profesorul N.A1. Rădulescu, după modelul revistei noastre, având aceleaşi rubrici, apoi Biserica Ortodoxă Română chiar Revista Istorică a lui N. Iorga. Aceasta din urmă şi-a format un comitet de direcţie, a îmbunătăţit calitatea hârtiei, a căutat să se prezinte într-o formă grafică mai îngrijită. Nu vreau să arăt aci influenţa pe care a exercitat-o, sub raport ştiinţific, Revista Istorică Română asupra istoriografiei româneşti; vor face-o alţii, poate chiar în vremea noastră, în orice caz, după ce noi nu vom mai fi. Aci vreau să arăt numai că în Revista Istorică Română am 382

publicat, începând cu ultima fasciculă din anul 1931 şi continuând cu primele două din 1932, o recenzie critică asupra ultimei sinteze de istorie românească a lui N. Iorga, anume asupra lucrării Istoria românilor şi a civilizaţiei lor, apăruta în 1930. Faţă de criticile şi înţepăturile la adresa mea, formulate la curs, în faţa studenţilor, tăcusem trei ani de zile la rând, sperând că se va potoli. Nu voiam să răspund în acelaşi fel, ca să nu dau prilej studenţilor la comentarii. Văzând însă că nu numai continuă, dar că criticile sunt tot mai dese, m-am decis să răspund în scris şi anume făcând o recenzie critică a ultimei sale opere de sinteză, menţionate mai sus, care reprezintă concluziile ultime ale lui Iorga în privinţa trecutului nostru. Că Iorga o considera în acest fel, rezultă din faptul că această sinteză, tradusa de pe a doua ediţie a originalului francez (1922), a fost tradusă de asemenea în limbile engleză (1925), italiană (1928) şi germană (1929). Era socotită deci reprezentativă, având a informa istoriografia scrisă în limbile de circulaţie mondială asupra trecutului nostru. Am procedat la o analiză amănunţită a acestei lucrări, examinând atât planul ei, metoda întrebuinţată, informaţiile, judecăţile de valoare cât şi concluziile ei. Rezultatul acestei analize a fost că lucrarea prezintă grave şi surprinzătoare deficienţe sub toate aceste raporturi. în ce priveşte informaţia, de pildă, autorul lucrării nu ţine seama nu numai de ştirile 383

publicate de alţi cercetători, dar nici măcar de cele pe care le-a dat la iveală el însuşi. Judecăţile de valoare, neutilizând informaţia cunoscută şi accesibilă, sunt adesea subiective şi, ceea ce provoacă uimire, contradictorii, de la un capitol la altul sau chiar în cuprinsul aceluiaşi capitol. Astfel, termenii români privitori la agricultură sunt de origine slavă, în capitolul III al acestei opere şi latină în capitolul VII al ei. întemeietorul Moldovei este, în text, Sas, iar în tabela cronologică a domnilor, Dragoş. Vlad voievod, rivalul lui Mircea cel Bătrân, domneşte, în capitolul al V-lea, până în 1397, pe când în aceeaşi tabela cronologică, numai până în 1395. Primii voievozi au fost „simpli prinţi-ţerani, continuând tradiţia imperială în formele cele mai modeste"; în acelaşi timp însă Basarab întemeietorul, deci chiar primul voievod, e „îngropat cu diadema pe cap, în veşmânt de purpură, presărat cu mărgăritare, încheiat cu bumbi de aur, având pe ei armele ţării şi încins cu o cingătoare care isprăveşte într-o buclă de aur fin lucrată" (pp. 127-128 a lucrării). Constantin Brâncoveanu „are cugetarea limpede, voinţa sigură ", dar el e în acelaşi timp „cel mai strălucit tip" al unei societăţi dominate „de o prudenţă escesivă când era vorba de a lua o hotărâre, tărăgănând, negociind, revenind asupra hotărârilor, până în acel din urmă moment, gata de a se felicita că a întârziat şi de a se căi că a grăbit pasul". Tătarii supun 384

Moldova „unei devastări fundamentale"; acest fapt nu provoacă totuşi, după N. Iorga, decât „o emoţie". Boierii băştinaşi, din epoca Fanarioţilor, încearcă „foarte rar să intrigheze contra persoanelor care se bucurau de favoarea otomană şi niciodată nu se revoltară împotriva lor" (p. 210). Totuşi, în pagina următoare, se spune că domnii nu vedeau în boierii din familiile mari ale ţării „decât nişte rivali gata de a se folosi de cel dintâi prilej pentru a relua în profitul lor ceea ce li usurpase străinul". Iar mai departe, peste alte patru pagini, se susţine că domnul, în această vreme, era „veşnic ameninţat de intrigi". Nu e cazul şi nici nu c cu putinţă ca, în cadrul acestor amintiri, să reproduc cuprinsul întinsei mele recenzii critice, de 124 de pagini. Ceea ce vreau să relev aci este faptul că N. Iorga, atât de prompt în a răspunde criticilor, de data aceasta n-a răspuns nimic. Şi n-a răspuns fiindcă faptele şi judecăţile relevate de mine, selectate dintr-o masă mult mai mare, nu puteau fi contestate. Un partizan al lui Iorga, Em. Bucuţă, a căutat să explice scăderile sintezei analizate, afirmând că această sinteză e în realitate o lucrare „ocazională („ein Gelegenheitswerk"), având deci - se subînţelege - valoarea şi durata unor astfel de lucrări. Numai că această afirmaţie e contrazisă de însuşi N. Iorga care, în traducerea românească, din 1922, a operei sale de sinteză din 1905 (Geschichte des rumänischen Volkes, 2 385

volume, Gotha), spune, la p. 18: „Cea mai nouă sinteză am dat-o în Histoire des Roumains, Paris, 1920", adică în prima ediţie a lucrării care, revăzută şi adăogită într-a doua ediţie (Bucureşti 1922) şi tradusă în româneşte, formează tocmai lucrarea de care ne ocupăm. Tot Iorga, în prefaţa ediţiei germane a lucrării Istoria românilor şi a civilizaţiei lor apărută în 1929, afirmă că această lucrare aşadar şi ediţia românească, posterioară, a ei - sunt superioare, în ce priveşte concepţia istorică, sintezei din 1905, de la Gotha. Nu poate fi deci vorba de o „lucrare ocazională". Recenzia mea critică a produs senzaţie, atât în cercurile româneşti ştiinţifice cât şi în cele străine şi a prilejuit numeroase şi diverse comentarii. N-au fost contestate de nimeni observaţiile mele, nimeni n-a putut dovedi că ceea ce am afirmat eu cu privire la erorile cuprinse în lucrarea analizată ar fi inexact. S-a spus numai că asemenea erori ar fi inevitabile şi că ele nu scad valoarea lui N. Iorga. Reprezentativ, în privinţa aceasta, e articolul lui Al. Graur, intitulat Ne trebuie o Istorie a Românilor şi publicat în Adevărul din 29 ianuarie 1933. „Am citit şi eu cu mult interes - zice autorul articolului studiul d-lui Giurescu, pe care-1 aprob fără rezervă. Peste tot unde acest studiu îl contrazice pe d. Iorga, dreptatea este fără îndoială de partea d-lui Giurescu. Şi totuşi, oricât de paradoxală ar părea afirmaţia aceasta, valoarea d-ului 386

Iorga nu este câtuşi de puţin scăzută de criticile care i s-au adus... în adevăr, ce a arătat d. Giurescu? Că d. Iorga a comis erori, că are scăpări din vedere. Dar lucrul acesta era fatal. O opera ca aceia pe care a întreprins-o d-sa nici nu putea evita acest neajuns". E o întrebare dacă nu puteau fi evitate erorile - şi anume erorile grave şi nu simplele scăpări din vedere - de către acela care fusese atât de sever, sub acest raport, faţă de predecesorii săi Hasdeu, Tocilescu şi Xenopol - şi faţă de contemporani. Dar nu aceasta e problema, ci altceva. Eu nu m-am ocupat de întreaga personalitate a lui Iorga şi de întreaga opera a acestuia, ca profesor de istorie universală, om politic, orator, poet şi dramaturg, ci numai de o lucrare de sinteză a lui şi anume de ultima sinteză privind istoria românilor. Şi am facut-o, ca să răspund în scris, şi nu oral, şi nu la curs, în faţa studenţilor, la criticile, înţepăturile şi insinuările care s-au succedat ani de zile. Dar din comentariile provocate de recenzia mea critică s-a desprins totuşi o constatare, aceea cuprinsă în titlul articolului lui Al. Graur: „Ne trebuie o Istorie a Românilor" adică ceea ce îmi pusesem în gând să scriu, ceea ce voi realiza începând din 1935. Prima mea recenzie critică publicată în Revista Istorică Română n-a fost însă aceasta, a ultimei opere de sinteză a lui N. Iorga, ci recenzia traducerii operei Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, traducere 387

făcută de Giorge Pascu, profesor la Universitatea din Iaşi. Am arătat caracterul lacunar şi servil al acestei traduceri, pasagiile greşit traduse, cusururile de ordin formal, lipsa notelor şi a unui indice. Traducătorul n-a putut răspunde la nici una din constatările mele, dar la o viitoare ediţie, după ani de zile, a ţinut seama de toate, dar absolut toate, aceste constatări. De unde se vede o dată mai mult necesitatea şi utilitatea recenziilor critice în istoriografie. Acest Giorge Pascu a fost o ciudata figură a Iaşilor. Muncitor, dar lucrând fară multă grijă - el este cel ce a scris că ambasadorul Franţei la Constantinopol a telegrafiat în plin secol al XVIII-lea, deci cu mult înainte de a se inventa telegraful, ministrului său la Paris -, slab cunoscător al limbii latine - a tradus în sus-menţionata ediţie a operei Descriptio Moldaviae pe „duodecim" prin „douăzeci" în loc de doisprezece, şi pe „trecenta vel quadringenta imperialium millia" prin „treizeci sau patruzeci de mii de imperiali" în loc de „trei sute sau patru sute de mii de imperiali", Pascu era un tip violent şi irascibil. în „Revista critică" pe care o scotea la Iaşi, el ataca mai pe toţi colegii -lingvişti, filologi, critici literari şi istorici, nu numai din Iaşi, dar şi din Bucureşti şi Cluj. Unul din aceşti colegi ieşeni, slavistul Ilie Bărbulescu, exasperat de atacurile continue şi nedreptăţile ale lui Pascu, întâlnindu-1 într-o zi pe strada Lăpuşneanu - Calea Victoriei a capitalei moldovene - i-a 388

administrat o corecţie contondentă, lovindu-1 cu bastonul. La care Pascu a început să strige: „Săriţi că mă omoară". Păstorel Teodoreanu, talentatul scriitor şi umorist, care tocmai trecea prin dreptul lor, dar pe trotuarul celălalt al străzii s-a oprit un moment şi le-a strigat: „Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia universitară!" şi şi-a văzut de drum. Lucrurile au mers aşa până într-o zi, în preajma celui de al doilea război mondial, când profesorii de la Facultatea de Litere ieşeană, constatând că Pascu în calitatea sa de director al bibliotecii universitare locale, autocumpărase lucrările sale în zeci de exemplare, l-au scos din direcţia bibliotecii şi au reclamat cazul, printr-un memoriu documentat, în care erau reproduse şi atacurile din „Revista Critică", Ministerului Instrucţiei Publice. Rezultatul: Pascu a fost scos din învăţământul universitar şi pensionat. Chestiunea a stârnit mare vâlvă în Iaşi unde Universitatea - aidoma oraşelor medii americane - sta în mijlocul discuţiilor zilnice. O altă figură interesantă a Universităţii ieşene, dar în cu totul alt sens, a fost Ilie Minea, de fel din Turcheş, lângă Braşov, titularul catedrei de istoria românilor. începuse ca funcţionar al Arhivelor Statului din Bucureşti, apoi profesor secundar la Giurgiu; îşi luase doctoratul la Budapesta. Era înzestrat cu o putere de muncă remarcabilă şi avea o deosebită atracţie pentru detaliu; îl 389

pasiona stabilirea precisă a unui amănunt. Şi la examene, întreba pe studenţi tot felul de amănunte, atât de ordin cronologic, cât şi din viaţa personalităţilor istorice. Aşa era şi în scris. Scosese o revista de specialitate, Cercetări istorice, pentru care a făcut sacrificii personale pecuniare, timp de mulţi ani de zile. Dar lucrările lui se citeau greu, nu numai din pricina abundenţei amănuntelor şi a lipsei de idei generale, directoare şi de spirit arhitectonic, dar şi din cauza stilului sau prolix şi chinuit. Ca exemplu, în privinţa aceasta, poate servi studiul despre letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte. Avea teamă de puternicii zilei, de aceea se ferea să ia o atitudine când erau în luptă două clanuri universitare sau două tabere politice. A rămas celebru cazul recomandării unui profesor la Facultatea de Litere din Iaşi. Pentru recomandare erau şase profesori, contra tot şase; votul lui Minea urma să fie eel decisiv. Ştiind aceasta, nu venise la consiliu, rămăsese acasă. Dar colegii, vrând să termine chestia, care se prelungea de multă vreme, se hotărâseră să-1 aducă cu orice preţ la vot. Aflaseră unde sta - îşi schimba din când în când locuinţa şi alegea tot cartiere obscure; era necăsătorit - şi se duseseră să-1 convingă să vie neapărat la facultate. Neavând încontro, Minea i-a însoţit. Când a intrat în sala consiliului, a fost un strigăt de bucurie; în sfârşit, avea să se aleagă într-un fel. Decanul, după ce a făcut un foarte scurt istoric al chestiei, i-a pus problema: 390

„dumneata cu cine votezi?". Minea, văzând că oricum ar vota, îşi va face duşmani, se îndreptă grabnic spre uşă şi, cu mâna pe clanţă, răspunse: „Eu votez eu majoritatea" şi ieşi repede afară. A murit înainte de vreme, facându-şi singur o injecţie. N-a apucat să dea o sinteză de istorie românească; a alcătuit însă câteva monografii, dintre care mai de seamă sunt acelea privind pe Dimitirie Cantemir şi pe Vlad Dracul. Pe lângă cursurile de la facultate - în 1932-1933 şi 1933-1934 am făcut istorie contemporană, punând la punct prelegerile spre a fi dactilografiate (666+663 de pagini) - şi pe lângă asigurarea apariţiei regulate a Revistei Istorice Române - eu primeam manuscrisele, în timp ce Panaitescu se ocupa de abonamente - mi-au luat un timp considerabil cele unsprezece volume de Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti ale lui Andrei Veress, precum şi cele trei volume de Bibliografie româno-ungară ale aceluiaşi. Abia fusesem numit profesor agregat, când am primit vizita, în biroul meu de la facultate, a învăţatului maghiar Veress. Tatăl său lucrase ca inginer topometru în România, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea; Andrei Veress copilărise în Bucureşti şi-şi făcuse aci o parte din studiile liceale, aşa încât vorbea bine româneşte, chiar cu o notă cronicărească, folosind expresii vechi; în 1891 plecase la Cluj, apoi între 1894-1896 la Viena unde se specializase în 391

paleografie. Pasionat adunător de documente, făcuse o serie întreagă de călătorii în Italia, Germania, Polonia şi Rusia, pe lângă cele în cuprinsul monarhiei austro-ungare Şi adunase o mare colecţie de acte inedite. Publicase o parte din ele înainte de primul război mondial. Ultimul său Volum apărut în colecţia iniţiată de el „Fontes Rerum Transyl-v.uiicarum" (adică Izvoarele istoriei Transilvaniei), în primul an al războiului, nu mai fusese urmat de altele, aşa cum plănuise iniţial, tocmai din pricina împrejurărilor războiului. După încheierea păcii, se hotărâse să continue publicaţia sa, dar cu un titlu nou corespunzător noii situaţii. Se alcătuise şi un comitet de cărturari şi bibliofili la Bucureşti, în iarna anului 1925, care să faciliteze noua publicaţie; se tipărise şi un foarte elegant prospect. Diferite împrejurări însă şi mai ales greutăţile materiale au făcut ca această iniţiativă să nu reuşească. Veress nu sa descurajat însă. S-a adresat, prezentând şi prospectul amintit, Academiei Române, solicitând publicarea colecţiei sale de documente sub egida acestei instituţii, ca o completare a colecţiei Hurmuzachi. Secţia istorică a Academiei însă, la sugestia lui Iorga care avusese un diferend cu Veress, a respins cererea acestuia. Veress mi s-a adresat atunci mie, rugându-mă să găsesc mijlocul ca să se publice colecţia lui de documente, care privea direct cele trei ţări româneşti. I-am făgăduit că mă voi ocupa de 392

problemă, reco-mandându-i să aibă încredere şi răbdare. Ştiam că de curând se înte-meiase Fundaţiunea „Regele Ferdinand I", al cărei scop principal era sprijinirea culturii româneşti. Cunoşteam şi pe secretarul general al Fundaţiunii, Gheorghe T. Kirileanu, căruia intimii şi prietenii îi spuneau „Moş Ghiţă". Moldovean de pe valea Bistriţei superioare, iubitor al istoriei româneşti, adânc cunoscător al folclorului nostru şi al operei lui Ion Creangă, fusese prieten bun cu tata - frecventau amândoi cercul „Convorbirilor Literare" - şi îmi acordase şi mie prietenia lui. M-am gândit că Fundaţia ar putea tipări colecţia de documente a lui Veress şi i-am vorbit lui moş Ghiţă în acest sens. Propunerea a fost acceptată de Comitetul de conducere al Fundaţiunii care a hotărât să tipărească amintita colecţie sub titlul „Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti", cerându-mi însă să revăd manuscrisul pentru ca să nu cuprindă şi „documente deja publicate aiurea în condiţiuni bune". Aşa a început colecţia Veress care, în răstimpul 1929-1939, a ajuns la al unsprezecelea volum, plus cele trei volume de bibliografie. Am citit manuscrisele tuturor acestor volume, înlăturând ceea ce ştiam că e publicat, am alcătuit prefaţa primului volum, şi am făcut şi câte o corectură în şpalt la toate volumele. N-am vrut să primesc nimic pentru primele şase volume de documente şi primele două volume de bibliografie; Veress 393

a primit însă ca drepturi de autor câte patruzeci de mii de lei de volum, graţie cărora, făcând noi cercetări în arhivele italiene şi germane, şi-a mai îmbogăţit colecţia. în 1935, apreciindu-se munca mea, s-a constituit o secţie istorică a Fundaţiilor regale, dar nu pe lângă Fundaţia Ferdinand al cărei sediu era la Iaşi, ci pe lângă Fundaţia Carol I din Bucureşti şi am fost numit consilier al ei, directorul Fundaţiei fiind AL. Tzigara-Samurcaş. în 1940, survenind dictatul de la Viena, prin care jumătate din Transilvania ne era luată, fără temei, am socotit că publicaţia Veress nu mai poate continua - autorul ei locuia la Budapesta urmând a fi reluată numai după ce nedreptatea săvârşită prin dictat va fi înlăturată. Numai că după ce ea a fost înlăturată, noile împrejurări, apoi moartea lui Veress n-au mai îngăduit reluarea publicaţiei. Sper însă că ceea ce nu s-a putut face în 1946-1947, se va putea realiza acum, cu sprijinul Academiei Republicii Socialiste România şi al Academici de ştiinţe sociale şi politice, bineînţeles dacă moştenitorii lui Veress ne vor pune la dispoziţie manuscrisele.1 în orice caz, chiar dacă nu se va putea continua publicaţia, cele unsprezece volume apărute constituie a doua mare colecţie de acte externe privind istoria românilor, prima fiind colecţia Hurmuzaki. Dar, spre deosebire de aceasta din urmă, fiecare volum al colecţiei Veress are un indice de nume şi de locuri aşa încât consultarea lui e mult uşurată. 394

La secţia istorică a Fundaţiilor am publicat apoi, în anii următori o serie de culegeri de documente - între altele volumul de documente inedite privind ţinutul şi târgul Lapuşnei, precum şi volumul privind ţinutul Orheiului, ambele datorite pasionatului cercetător care a fost magistratul Aurel Sava - prieten şi coleg de liceu al meu, apoi volumul de „documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos", alcătuit de Grigore Nandriş, prietenul şi fostul coleg de la Până în prezent, colecţia de documente A. Veress n-a mai fost continuată, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (ASSP) a fost constituită în 1971 alături de Academia de Ştiinţe Agricole, de aceea de Ştiinţe Medicale, toate menite să îngrădească şi să scadă autoritatea Academiei Române. ASSP a funcţionat între 1971 şi 1989, şi, în genere, a sprijinit cercetarea, îndeosebi în domeniile umaniste, chiar şi în anii '80, când regimul urmărea să restrângă cât mai mult manifestările disciplinelor umaniste supuse controlului ideologic. După decembrie 1989, ASSP s-a dizolvat întrucât Academia Română a reintrat treptat în drepturile sale fireşti. lontenay-aux-Roses, acela referitor la Mihai Viteazul, alcătuit de P.P. Panaitescu, precum şi volumul de „Acte moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare" al lui Damian Bogdan. Dintre studii, relev monografia lui P.P. 395

Panaitescu despre Mihai Viteazul, monografie care a fost punctul de plecare al unei polemici cu Nicolae Iorga, acesta din urmă nepunând la îndoială paternitatea lui Pătraşcu cel Bun. Citez de asemenea studiul, în limba franceză, al Marcelei Lambrino, soţia lui Scarlat Lambrino, despre vasele arhaice de la Histria, precum şi acela al lui Eugen Pavelescu, despre economia breslelor în Moldova. Teza tic doctorat a lui George Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, că şi monografia lui C. Andreescu şi C. Stoide despre voievodul Ştefaniţă Lupu şi a lui Teodor Palade despre voievodul Radu de la Afumaţi, au apărut şi ele ca publicaţii ale Secţiei Istorice a Fundaţiilor; la fel studiul lui Dan Simonescu despre Literatura românească de ceremonial. După căderea guvernului de tehnicieni, a urmat, ca şi înainte de formarea lui, o perioada de consultări, de încercări de a se ajunge la un guvern de concentrare cu N. Titulescu în frunte, guvern care să cuprindă şi pe liberaliigeorgişti. Dar nici de data aceasta, încercarea n-a reuşit. S-a ajuns în cele din urmă la formula unui guvern naţionalţărănist, prezidat de Al. Vaida-Voievod. Alegerile ce au urmat s-au deosebit radical de cele anterioare, desfaşurându-se, în genere, în mod corect, fără samavolnicii. Pentru judeţul Putna pot da eu mărturie: şeful elector naţional-ţărănist, Nicuşor Graur, a luat măsuri ca 396

întreaga campanie electorală ca şi operaţiile de votare să decurgă în linişte, tară incidentele obişnuite în trecut în asemenea împrejurări. Organizaţia mea răspundea de numeroase cadre tinere, profesori la şcolile secundare din Focşani, ca, de pildă, Constantin Chifu, doctor în filozofie de la Berlin, Neculai Rădulescu, întemeietorul revistei locale „Milcovia", Ion Diaconu, întemeietorul revistei locale „Ethnos"; erau şi profesori mai în vârstă, ca V. Bălănescu, apoi o întreagă pleiadă de învăţători şi preoţi în târgurile şi satele judeţului. Era Petre Băeşu, cel mai de seamă dintre avocaţii tineri al oraşului, viitor deputat; erau podgoreni ca Romulus Negutz; erau farmacişti ca Ioan Huzum din Focşani, Macarie din Nămoloasa Târg şi Macri din Odobeşti. Aveam organizaţii în toate comunele rurale şi, bineînţeles, în toate oraşele; unele din ele, în special din regiunea podgoriei, erau foarte tari, cuprinzând numeroşi gospodari, cu toate rudeniile lor. Vizitam des, în fiecare duminică, o parte din judeţ; unde nu putea pătrunde maşina, în unele sate din Vrancea de pildă, mergeam cu căruţa cu cai, alteori călare şi câteodată şi pe jos, cu piciorul. Ajunsesem astfel de cunoşteam bine tot judeţul, de la un cap la celălalt, de la Nămoloasa sat, din valea Şiretului, până la Teiuş în extremitatea nordică - unde am găsit un cătun de ţigani blidari, în mijlocul pădurii, care nu fuseseră cercetaţi niciodată de vreun candidat de deputat sau senator, nici 397

de vreun dregător judeţean -şi de la Mărăseşti şi Mărăşti până în fundul Vrancei, la Herăstrău şi la schitul Valea Neagră. Am cunoscut oameni tari, de nădejde, ca Petrache Caraba, din Clipiceşti, cu toţi feciorii lui, unul şi unul, mai înalţi decât uşa, de trebuiau să se plece când intrau în club sau într-o casă de gospodar. Aşa se face că la alegerile din 18 iulie 1932, am fost ales deputat de Putna, cu 5.721 de voturi, cu procentul cel mai mare (16%) dintre deputaţii georgişti şi cu mai multe voturi decât candidatul putnean din ramura liberală a lui I.G. Duca. Tot atunci au fost aleşi, în afară de Gheorghe Brătianu şi C. Toma, încă unsprezece şefi de organizaţii, între care C. Deleanu la Covurlui, N. ConstantinescuBordeni, la Prahova, Atta Constantinescu, fiul fostului ministru Alecu Constantinescu la Bacău, Gh. Dunca la Buzău, D. Cioc la Teleorman, Constantin Turtureanu la Tecuci, C. Banu la Ialomiţa, Victor Papacostea la Caliacra, aşadar în total patrusprezece deputaţi. în hemiciclul Camerii ocupam locurile din stânga, dar nu jos, în incintă, ci pe trepte, lângă locurile presei şi lângă partizanii lui Nicolae Lupu, adică lângă „lupişti". între aceştia, se distingea prin înfăţişare şi îmbrăcăminte, deputatul Isac: înalt, voinic, spătos şi purtând costumul popular românesc al Gorjului: alb, cu fireturi negre. Vorbea cu glas tare şi spunea lucruri cu miez. Mi-a fost simpatic de la început. Mă înţelegeam de asemenea bine 398

cu Ion Hudiţa, tot lupist, deputat de Baia şi profesor la Universitatea din Iaşi, viitor ministru al agriculturii în guvernul Sănătescu, îndată după 23 august 1944. Nicolae Lupu, şeful lor, temperament "aprig şi debater redutabil, avea intervenţii întotdeauna ascultate cu interes. Roşu la faţă, aproape vânăt când se înfuria, vorbea iute, câteodată repezit; cei ce se încumetau să-1 contrazică, erau mai întotdeauna reduşi la tăcere sau puşi în situaţii dificile. într-una «Im şedinţe, pe când vorbea, a fost întrerupt de două ori de un deputat naţional-ţărănist, pe nume Alvirescu; la prima întrerupere, Lupu i-a aruncat un cuvânt, cam peste umăr, în zeflemea; la a doua întrerupere nisă, s-a oprit şi i-a spus: „Ascultă Alvirescu, să taci din gură sau acu spun cum te cheamă cu adevărat". Efectul a fost instantaneu: Alvirescu n-a mai scos un cuvânt, s-a aşezat la locul lui şi a stat liniştit până ce a isprăvit Lupu de vorbit. Mai înainte purtase un nume de caracter special, pornografic, - de fapt o poreclă care începea cu P şi se termina cu „zdelea", nume pe care şi 1 -a schimbat apoi, cu forme legale, prin justiţie, luând pe acela de Alvirescu. O singură dată Lupu a fost pus în inferioritate, printr-o întrerupere a lui A.C. Cuza, într-o sesiune anterioară a Camerii, când nu eram deputat. Lupu fusese acuzat că ar fi primit bani de la Aristide Blank, directorul general al Băncii Marmorosch Blank. Enervat şi furios - adevărul este că n-avea şi n-a 399

avut niciodată avere, era om sărac - Lupu a scos din buzunar două hârtii de câte douăzeci de lei şi a strigat: „asta-i tot ce am, doi poli". La care A.C. Cuza i-a replicat puţin peltic: „Şi pământul are doi poli, dar se-nvârteşte, se-nvârteşte...". Camera a început să râdă, adversarul lui Lupu n-a mai insistat şi chestia s-a închis. Lupiştii reprezentau aripa stângă a partidelor politice burgheze: agitau tare chestia conversiunii datoriilor agricole - se ajunsese, într-adevăr, la o situaţie grea, imensa majoritate a plugarilor nemaiputând - din cauza preţurilor foarte scăzute ale produselor lor, urmare a crizei economice mondiale - să plătească nici măcar dobânzile destul de mari - ale datoriilor, necum din capete. Militau de asemenea pentru o nouă împroprietărire, căci exista în ţară, cu toată reforma agrară din 1918-1920 când ţăranii primiseră 6.008.098 de hectare, o masă de circa 700.000 de ţărani care n-aveau deloc pământ - erau aşadar proletari agricoli - şi numărul lor creştea continuu. Nicolae Lupu, originar din Arsura, judeţul Fălciu, fusese întâi liberal şi, ca prefect al judeţului, în 1907, dovedise omenie, neadmiţând represiuni; după războiul din 19161918, pentru întregirea statului, îşi întemeiase partid propriu, iar la alegerile din 18 iulie 1932, obţinuse pe ţară 170.794 de voturi, având 12 deputaţi. Guvernul, în frunte cu Vaida-Voievod, luase 1.203.475 de voturi, adică 45,17% din total, obţinând, potrivit legii electorale care acorda o 400

primă partidului ce întrunea minimum 40% din voturi, nu mai puţin de 277 de mandate, aşadar o majoritate puternică. Ramura cealaltă liberală, având ca leader pe I.G. Duca, obţinuse 407.855 de voturi (14,89%) cu 23 de deputaţi, cuziştii - partizanii lui A.C. Cuza -159.080 voturi, „gogiştii" adică partizanii lui Octavian Goga - care se despărţise de partidul poporului al mareşalului Averescu şi-şi formase partid propriu - 106.931 voturi, cu 7 deputaţi, social-democraţii 92.630 de voturi, cu 6 deputaţi, partizanii lui Corneliu Zelea Codreanu 71.702 voturi, cu 5 deputaţi. Tot câte 5 deputaţi obţinuseră partidul evreesc, cu 65.322 de voturi şi iorghiştii cu 63.152. Partidul maghiar, pe lista lui independentă, întrunise 137.744 de voturi, cu 7 deputaţi, dar mai avea candidaţi şi pe listele altor partide, aşa încât numărul lor total de deputaţi era de 11. De la naţional-ţărănişti atrăgea atenţia Armând Călinescu. Mic de statură, purtând un monoclu negru ochiul şi-1 pierduse în urma unui accident în copilărie sau în prima tinereţe (aşa mi s-a spus de cei ce-1 cunoşteau mai bine) - cu minte ageră, ascuţită, şi replică promptă, era stimat şi iubit de partizani şi temut de adversari. Era prieten cu Mişu Ralea şi cu Mihail Ghelmegeanu - li se spunea, în glumă „poneyii" -aluzie la calitatea lor de subsecretari de stat - Călinescu era la Interne -căci, altfel, şi Ralea şi Ghelmegeanu nu erau deloc mici de statură. 401

Democrat convins, cu păreri de stânga, Călinescu era adversarul hotărât şi al cuziştilor şi al codreniştilor, în special al acestora din urmă pe care îi considera cei mai periculoşi. îşi luase doctoratul în drept la Paris şi îndată după aceea intrase în lupta politică, în rândurile naţionalţărăniştilor. Era şeful organizaţiei de Argeş unde avea partizani numeroşi şi devotaţi, aşa încât se alegea deputat şi în opoziţie, ceea ce nu era cazul nici al lui Ralea, nici al lui Ghelmegeanu. La liberalii lui Duca, se remarcau olteanul Gheorghe Tătărescu şi ieşeanul Victor Iamandi. Cel dintâi, originar din Gorj, fusese subsecretar la Interne în timpul guvernării din 1922-1926 a lui Ion I.C. Brătianu; avea reale însuşiri de orator, cu o notă care amintea oratoria franceză, - îşi luase doctoratul la Paris - şi, ca toţi oltenii, un sentiment deosebit de afecţiune pentru Oltenia în general şi pentru locul natal în special. A fost primministru în 1934-1937, după asasinarea, de către legionari, a Jui I.G. Duca şi după foarte scurtul guvern câteva zile - a doctorului Constantin Angelescu. Guvernarea lui, de patru ani, a însemnat o redresare economică a ţării, după criza prelungită mondială, din 1929-1933; a însemnat însă, sub influenţa mişcărilor fasciste din Italia şi mai ales din Germania, şi o întărire a curentului de extremă dreaptă de la noi. După guvernarea sa, a fost ambasador la Paris, în anii 1938-1939 şi apoi din 402

nou prim-ministru, în 1939-1940, militând continuu, ca şi Armând Călinescu, pentru alianţa cu Franţa şi Anglia. Victor Iamandi, şeful organizaţiei din Iaşi, după plecarea lui Gheorghe Brătianu şi adversar hotărât al acestuia, avea şi el darul vorbirii. îşi refacuse organizaţia cu elemente noi şi se alegea deputat în opoziţie. Fusese profesor secundar de istorie, înainte de a fi acaparat de viaţa politică. N-a izbutit însă să imprime Iaşilor un suflu nou de viaţă, să-1 doteze cu mari întreprinderi industriale, aşa cum se va face după 23 August 1944. Am cunoscut vechea capitală a Moldovei în cursul anilor 1926-1938; deşi devenise centrul Moldovei reîntregite, având acum un larg şi bogat hinterland, totuşi nu se simţea o schimbare deosebită; piaţa Unirii avea acelaşi aspect modest, cu şirul de case mici în coasta statuii lui Cuza, cu aceleaşi trăsuri mărunte, trase de un cal. Doar câteva clădiri noi se ridicaseră în acest răstimp: palatul Fundaţiei Regele Ferdinand, în stil neo-clasic, cu o frumoasă sală de bibliotecă, la colţul dintre bulevardul ce duce la Copou şi strada Păcurari, o anexă a Universităţii, un spital lângă grădina Copoului, pe partea dreaptă a bulevardului, cum sui; încolo, acelaşi oraş cu viaţă domoală, tihnită şi agreabilă, cu grădini şi vii, dar şi cu gârla noroioasă a Bahluiului, cu discuţii literare, cu intrigi politice si universitare, oraş în care doar freamătul studenţilor, acum mai mulţi şi mai aprigi, aducea o notă de vioiciune. 403

Iaşii lui Ionel Teodoreanu, al cărui roman „La Medeleni" făcea furori, nu numai, între adolescenţi şi tineri, dar şi între oamenii mai în vârstă, Iaşii lui Păstorel-Teodoreanu, cu epigramele şi nuvelele lui savuroase. între profesorii universităţii se ridicau, ca elemente noi şi viguroase, Gheorghe Zâne, Mihai Ralea şi Petre Andrei, toţi trei naţional-ţărănişti. Gheorghe Zâne, cu studii de istoria economiei româneşti, în special cu Economia de schimb în Principatele Române, remarcabilă lucrare, apărută în 1930, privind trecutul acestui aspect al vieţii noastre de odinioară, cu multe ştiri noi, utilizând un bogat material documentar. Spirit viu, ager, sarcastic uneori şi incisiv, dar om de inimă şi bun prieten, Zâne ştia şi ştie să redea cu umor şi cu deosebit simţ al observaţiei scene din viaţa universitară şi politică, să caracterizeze pregnant oameni şi împrejurări. Ediţia sa - în curs de publicare - a operelor lui Nicolae Bălcescu în care grija merge până la ultimul detaliu, e un model al genului. Mihai Ralea - Mişu cum îi spuneau intimii - era de fel din Huşi, trăgându-se, după tată, din coloniştii sud-slavi care, la începutul secolului al XIX-lea, ajunseseră până aci, în Moldova. înalt, voinic, simpatic, aprecia ca un estet bunurile vieţii şi înţelegea să se bucure din plin de ele. îşi făcuse studiile superioare la Paris, cam în aceeaşi vreme cu Alexandru Rosetti, şi-şi luase doctoratul la Sorbona, cu distincţie, cu tezele Revolution 404

et Socialisme şi L'idée de revolution dans les doctrines socialistes. întors în ţară, a fost numit mai întâi asistent, apoi conferenţiar şi în urmă profesor la catedra de psihologie şi estetică. Era bun prieten cu Armând Călinescu şi cu Alexandru Rosetti. Soţia lui era fiica lui Dimitrie Suchianu, profesor de limba şi literatura română, unul din cei mai buni profesori pe care i-a avut învăţământul nostru secundar. Ne-a predat câtva timp, la Liceul Lazăr, în prima sau în a doua clasă - nu-mi mai aduc bine aminte. M-a impresionat în primul rând figura lui, care aducea cu aceea a unui chinez şi în al doilea rând cunoştinţele lui bogate. Era şi autorul, împreună cu Mihail Dragomirescu, a manualelor de limbă română după care am învăţat în primele patru clase, la „Lazăr" manuale bine întocmite. Inteligent şi lucid, Mihai Ralea scria uşor şi cursiv. Petre Andrei îşi făcuse studiile la Iaşi unde îşi luase şi doctoratul, fiind numit conferenţiar la Universitate în 1920 şi apoi profesor titular la 1 decembrie 1922 la catedra de sociologie, devenită vacantă prin transferarea fostului titular, Dimitrie Gusti la Bucureşti. Bun specialist, Andrei era însă foarte aprig în politică, chiar cu o notă de exclusivitate. De aceea îşi făcuse şi adversari, în special în rândurile extremei drepte. De aici i s-a tras şi sfârşitul tragic. în toamna anului 1940, o dată cu venirea legionarilor la putere, sub oblăduirea generalului Ion 405

Antonescu, a început prigoana împotriva celor neagreaţi. La Bucureşti, aşa cum voi arăta mai departe, comisia de epurare a hotărât scoaterea din Universitate a lui Al. Rosetti, Mihai Ralea - între timp se transferase în Capitală - şi a celui ce scrie rândurile de faţă. La Iaşi, primii urmăriţi fcau fost Petre Andrei şi Iorgu Iordan, amândoi naţionalţărănişti. La Iordan s-au prezentat agenţi şi l-au invitat să-i urmeze la Bucureşti. I-a urmat şi odată ajuns în Capitală, cu ajutorul relaţiilor ce avea, a izbutit să fie eliberat, după care s-a întors la Iaşi. Petre Andrei, când agenţii s-au prezentat şi i-au spus că trebuie să-i însoţească, şi-a închipuit că-1 vor executa pe drum sau că-1 vor chinui şi a cerut voie să treacă la baie spre a se îmbrăca. I s-a dat voie; ajuns în odaia de baie, singur, a luat două pastile de cianură pe care le avea pregătite şi în câteva clipe a fost mort. Dacă se stăpânea şi venea la Bucureşti, e probabil că şi el ar fi scăpat cu viaţă; teama i-a fost însă fatală. A învins până şi dragostea pe care o avea faţă de familia lui. Mi-a arătat într-o zi, pe când mă aflam în cabinetul lui la ministerul învăţământului, fotografia băieţilor lui, de care era foarte mândru şi de care mi-a vorbit cu multă afecţiune. Cum de nu 1-a oprit gândul la aceşti copii şi la mama lor de la gestul fatal? * 406

La critica pe care am facut-o lucrării sale Istoria românilor şi a civilizaţiei lor, N. Iorga, aşa cum am arătat, n-a răspuns nimic. Dar a găsit prilejul să-mi plătească pentru îndrăzneala ce avusesem de a critica o operă a sa şi de a tipări această critică. Iată cum: la mai puţin de un an după apariţia studiului meu critic, şi anume în mai 1933, se procedează la alegerea unui membru corespondent la secţia istorică a Academiei Române, în locul regretatului N. Docan. Cu toată apriga împotrivire a lui N. Iorga - reproducem înseşi cuvintele sale: „am arătat că nu pot privi decât ca o adâncă şi intolerabilă jignire a mea o astfel de alegere" (N. Iorga, O şcoală nouă istorică, Bucureşti, 1936, p. 13) - secţia mă alege, cu majoritatea voturilor celor prezenţi. N. Iorga susţine că cei şase membri activi care au votat pentru mine erau „rude şi prieteni politici" sau,, câte unul influenţat de asemenea considerente, ca iubitul meu colaborator pe vremuri, la Semănătorul, Vâlsan, din care se căuta a se face un instrument contra mea - şi ce mişcătoare e scrisoarea de îndreptăţire pe care mi-a adresat-o, în apropierea unei morţi pe care parcă o prevedea. Realitatea era cu totul alta. Nici unul din cei şase membri activi care au votat pentru mine nu-mi era „prieten politic". N-a fost prin urmare nici un fel de considerent de această natură. Iar a crede că mult regretatul Gheorghe Vâlsan a putut fi influ407

enţat de legătura mea cu S. Mehedinţi - singura rudă din Academie -înseamnă a nu cunoaşte firea celui dispărut. îmi pare rău că Iorga n-a publicat scrisoarea „de îndreptăţire" de care vorbeşte; va face-o, poate, Barbu Teodorescu, harnicul şi priceputul cercetător care parcurge în momentul de faţă corespondenţa primită de N. Iorga. Deocamdată reproduc propunerea repetată pe care a facut-o Gheorghe Vâlsan secţiei istorice spre a mă alege membru corespondent: „Repet propunerea făcută în şedinţa de luni de a alege ca membru corespondent al secţiunii noastre pe profesorul Constantin Giurescu pe care îl consider ca cel mai reprezentativ istoric al generaţiei tinere. Repet această propunere cu convingerea că fac un serviciu Academiei care nu trebuie să se izoleze de restul mişcării culturale, ci dimpotrivă să recunoască şi să utilizeze valorile tinere, cu gândul liber de orice altă preocupare de cât aceea de a servi interesele superioare ale acestei Instituţii". După votul secţiei trebuia să urmeze votul plenului Academiei, spre a ratifica alegerea făcută. Raportul scris al secţiei către plen, prin care mă recomandă, a fost alcătuit de mult regretatul Silviu Dragomir, membru activ al secţiei istorice şi profesor de istorie la Universitatea din Cluj. Iată cuprinsul acestui raport: „Dl. Constantin C. Giurescu, profesor de Istoria Românilor la Universitatea din Bucureşti, s-a impus atenţiunii noastre de la cele dintâi încercări făcute pe 408

tărâmul cercetărilor istorice. Stăruinţele de a continua cu pioasă veneraţiune opera părintelui sau, întreruptă în floarea unei vieţi care nu i-a dat răgaz muncii a-şi culege roadele, l-au îndreptat dintru început pe un drum bun şi sigur. în studiile proprii, a îmbrăţişat apoi felurite probleme din domeniul istoriei române, dând dovadă de un spirit critic pătrunzător şi de o pricepută întrebuinţare a ineditului explorat metodic. De aceea lucrările sale de doctorat şi de agregaţie sunt opere serioase, bazate pe o informaţie bogată şi expuse cu o claritate desăvârşită. în „Contribuţii" şi în „Nouile Contribuţiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV şi XV" a studiat sistematic vechile noastre instituţii administrative, iar în „Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Bătrân", apărută între publicaţiile Academiei, a insistat asupra stării economice a Munteniei în epoca arătată şi a reconstruit, cu o deosebită erudiţie, impozitele, repartiţia, perceperea, destinaţia lor şi» scutirile, toate de un interes atât de înalt pentru cunoaşterea deplină a vechii noastre organizaţii de Stat. Tot în „Analele Academiei" d-1 Giurescu a tipărit preţioase contribuţinni la opera literară a lui Nicolae Milescu Spătarul, sprijinit pe manuscrise şi documente greceşti şi atacând şi rectificând o seamă de păreri greşite, iar într-o serie de studii mai mărunte şi-a îndreptat atenţia spre alte câteva probleme controversate ale 409

istoriei române. Dar d-1 CC. Giurescu 6-a dovedit şi un bun colaborator în sânul instituţiilor culturale, .iducând servicii reale istoriografiei prin îngrijirea migăloasă a numeroaselor publicaţiuni istorice tipărite de Fundaţiile I.C. Brătianu şi LLC. Brătianu. în fine „Revista Istorică Română", al cărei întemeietor şi îndrumător este tot d-sa, reprezintă o trudă lăudabilă şi un méritos îndemn adresat tinerilor învăţaţi de a se îndeletnici cu cercetări istorice şi de a frământa noua sinteză pe care o aşteptam de la generaţia ce ne urmează. Secţia istorică a Academiei nu îşi face decât datoria propunând pe d-1. CC. Giurescu între membrii săi corespondenţi" (Academia Română, Anale, t. LIII (1932-1933), Bucureşti, 1933, p. 115). La votul plenului, regulamentul cerea o majoritate de două treimi din numărul voturilor exprimate. Dacă nu se obţinea acest quorum la primul scrutin, urma în ziua următoare, un al doilea, tot cu majoritate de două treimi, şi, în sfârşit, peste încă o zi, un al treilea, cu majoritatea simplă de data aceasta (jumătate plus unul din voturile exprimate). N. Iorga era încredinţat că voi obţine un număr important de voturi şi în plenul Academiei rezultatul a dovedit-o: 17 din 27; îmi mai trebuia deci un singur vot ca să obţin de la început cele două treimi necesare - şi atunci a manevrat - la sugestia lui Andrei Rădulescu, membru şi el al secţiei istorice - încât să facă imposibilă aplicarea regulamentului, cu cele trei 410

scrutinuri. A făcut aşa încât primul scrutin să fie în ultima zi a sesiunii, adică la 31 mai (1933); nu s-a mai putut deci proceda la un al doilea şi la un al treilea scrutin, fiindcă sesiunea s-a închis. A împiedicat astfel alegerea mea care, admiţând că nu s-ar fi produs la al doilea scrutin, era totuşi sigură la al treilea, având 17 voturi pentru şi numai 10 contra (majoritatea simplă era de 14). E interesant de reamintit, sub acest raport, cum a fost ales N. Iorga membru al Academiei. Corespondent era de la 9 aprilie 1897, pe temeiul raportului lui I. Kalinderu. A avut apoi, în martie 1900, în urma unor atacuri publicate în / 'Independence Roumaine un conflict cu majoritatea membrilor Secţiei Istorice care au votat „cu unanimitatea membrilor prezentaţi în număr de şapte" (între aceştia Xenopol, Hasdeu, Tocilescu, V.A. Urechia) următoarea „resoluţiune": „Secţiunea istorică reprobează purtarea necuviincioasă a d-lui membru corespodent N. Iorga şi declară că nu poate sta în relaţiuni ştiinţifice şi colegiale cu un atare membru" (Analele Academici Române. Partea administrativă şi desbátenle, seria II, t. XXII (1899-1900), pp. 278-280). Evident, după un asemenea act, alegerea de membru activ a trebuit să întârzie; ea s-a făcut abia peste zece ani, în 1910, fiind necesare însă trei scrutinuri. La primul (24 mai), N. Iorga a întrunit 15 voturi pentru şi 11 contra; la cel de al doilea (25 mai), 15 voturi pentru şi 12 411

contra; cel de al treilea (26 mai), 15 voturi pentru şi 11 contra, fiind ales astfel cu majoritate simplă. Să presupunem că se aplica atunci - cum mi s-a aplicat mie în 1933'-sistemul de a se fixa primul scrutin în ultima zi a sesiunii, se mai putea alege N. Iorga membru activ? Pe vremea aceea însă, exista şi lealitate în raporturile dintre adversari.

Fiind la Cameră, aflu în după-amiaza zilei de 16 februarie 1933, că în dimineaţa aceleiaşi zile s-a tras din nou în muncitorime, de data aceasta chiar în Bucureşti, la Atelierele Griviţa C.F.R. Sunt morţi şi răniţi; guvernul lui Vaida-Voievod, care proclamase încă la 4 februarie starea de asediu, arestează peste 2.000 de muncitori. Emoţia e puternică; se recunoaşte în plin Parlament că „ţara aşteaptă înţelegere pentru năzuinţele şi revendicările profesionale ale muncitorimii" şi se exprimă „adâncul regret că nu s-au luat din vreme, din punct de vedere material şi moral, toate măsurile menite să prevină şi să înlăture nenorocitele turburări de ieri şi de azi dimineaţă".1

412

Şi acest paragraf a fost adăugat de autor la cererea Direcţiei Presei Amintirile care se refereau la evoluţii contemporane (începând cu 1918) trebuiau să cuprindă, obligatoriu, şi evenimente ale mişcării muncitoreşti, în versiunile aprobate de Secţia Propagandă a CC.

La începutul anului 1934, îmi telefonează Alexandru Rosetti, care conducea Fundaţiile Regale, îmi spune că e neapărat necesar să scriu o istorie a românilor şi mă invită la biroul lui să discutăm chestiunea. M-am dus; pe drum m-am gândit că lucrul e posibil - făcusem timp de opt ani de zile cursul respectiv, care fusese dactilografiat şi aveam toate fişele. Voiam să scriu o carte pe care s-o poată citi oricine, nu numai specialiştii, o carte care să aibă şi ilustraţii reprezentative, cu legende ample, apoi hărţi pentru localizarea evenimentelor, bibliografia esenţială la finele fiecărui capitol, iar la sfârşit un indice general, de nume de persoane, de locuri şi de instituţii, care să uşureze găsirea detaliilor. Cu alte cuvinte, o carte care, făcând suma cunoştinţelor acumulate privitoare la istoria românilor, să le înfăţişeze după un plan sistematic şi întro formă accesibilă marii mase a cititorilor. I-am expus 413

planul lui Rosetti care a fost imediat de acord cu el. „în cât timp îmi aduci manuscrisul primului volum?" m-a întrebat el. „într-un an de zile, începând de azi" - eram la 15 ianuarie - am răspuns eu. A sunat pe colaboratorul lui, pe Fiscu; acesta era şi contabil şi casier. „Adu, te rog, două contracte"; le-a adus; le-am completat; tirajul prevăzut era de două mii cinci sute de exemplare. „Aconto vrei"? a adăugat Rosetti. „Nu strică niciodată" i-am răspuns. „Adu domnului profesor douăzeci de mii de lei". I-a adus, i-am luat; toată vizita a durat mai puţin de o jumătate de ceas; am plecat cu contractul pentru „Istoria românilor", în două volume. Pe parcurs, în timpul redactării, mi-am dat seama însă că nu voi putea înfăţişa tot trecutul nostru lucrarea urma să se încheie cu tratatele de pace din 19191920 care consfinţiseră realizarea, prin voinţa liber exprimată a poporului, a statului naţional unitar românesc - numai în două volume, ci că vor fi necesare mai multe. Cu contractul în buzunar, m-am dus să-1 văd pe profesorul meu, D. Russo, şi să-i aflu părerea. M-a primit, ca de obicei, în biroul lui, cu cascheta pe cap. I-am vorbit de lucrarea la care mă angajasem şi i-am arătat contractul. „Şi cine are să te citească?" mi-a spus el la urmă. Nu mi-a venit bine deloc întrebarea lui; i-am răspuns totuşi: „Poate că s-or găsi cititori". „N-are să te citească nimeni" mi-a replicat el imediat, adăogând: 414

„Uite, Iorga scoate o carte de istorie într-o mie de exemplare; se vând cincizeci, iar nouă sute cincizeci rămân sus, în raft, cu foile netăiate. La noi nu se citeşte istorie". Am plecat pe gânduri: te pomeneşti că are dreptate şi că mă aşteaptă o mare deziluzie. îmi ziceam, pe de altă parte, că o asemenea carte e necesară şi că Rosetti, editor cu experienţă, ştie ce face, nu se hazardează. Oricum, eram îngrijorat; ghimpele îndoielii îmi pătrunsese în inimă. Mam aşezat totuşi pe lucru, începând imediat deşi eram la jumătatea anului universitar; lucram în special duminicile şi sărbătorile, deoarece, în cursul săptămânii aveam orele de curs şi dc seminar care trebuiau pregătite, apoi şedinţele la Cameră şi diversele alergături la ministere pentru satisfacerea diferitelor doleanţe ale alegătorilor mei, în special în legătură cu învăţământul, cu şoselele şi podurile din judeţ şi cu podgoria. O mare parte a volumului întâi am scris-o în timpul vacanţei celei mari, la malul mării. Construisem acolo, în 1933-1934, în cartierul de nord al Mangaliei, chiar lângă plajă, o mică vilă, unde aveam, la etaj un birou de proporţii foarte reduse - doi metri pe unul şi jumătate -" dar cu un balcon care dădea asupra mării. Timp de o lună şi jumătate, lucrând în fiecare zi, dimineaţa, între orele 6 şi 12, am scris cam jumătate din carte; am continuat, apoi în septembrie la Odobeşti, la via socrului-meu şi, la urmă, la Bucureşti. începând însă noul an universitar, deci cursurile şi 415

seminariile, precum şi celelalte obligaţii, am constatat că nu voi fi gata la 15 ianuarie 1935, aşa cum prevedea contractul. Am cerut deci o prelungire de o lună, mai ales că, între timp, trebuia să fac şi hărţile şi să strâng şi ilustraţiile - în afară de ce aveam eu, mi-au dat ilustraţii diferite instituţii ca Muzeul de istorie a Bucureştilor, Comisia Monumentelor Istorice, Muzeul Militar, Muzeul Naţional de Antichităţi, Muzeul Naţional din Budapesta, precum şi diferiţi prieteni şi cunoscuţi ca Scarlat Lambrino, Constantin Moisil, Vasile Canarache şi Ion Nestor. Hărţile le-a desenat, după schiţele mele, Pamfil Polonic, un excelent cartograf, fiul Iui Polonic, cartograful şi colaboratorul lui Grigore Tocilescu. La 15 februarie eram gata şi am predat manuscrisul, cu ilustraţiile şi hărţile, Iui Rosetti. S-a uitat peste tot timp de câteva minute şi mi-a spus în franţuzeşte: „O să se vândă ca pâinea caldă". Am luat contact apoi cu Tomek, şeful fabricaţiei la Imprimeria Naţională de pe Calea Şerban Vodă şi am stabilit detaliile tehnice. „Istoria Românilor" trebuia să inaugureze o nouă „bibliotecă a Fundaţiilor, „Biblioteca Enciclopedică". Ne

416

fixasem tustrei - Rosetti, Tomek şi cu mine - asupra hârtiei: era o velină „chamois" dublu satinată şi asupra formatului, un octavo mare, ceva mai înalt decât cel obişrjuit; litera avea o floare frumoasă, iar cursivul era dea dreptul elegant. Cartea s-a lucrat repede: predat manuscrisul tipografiei la 15 februarie, primele exemplare au fost la standul Editurii Fundaţiilor, de Ziua Cărţii, la 15 mai. Această primă ediţie avea XVI + 586 de pagini, 136 de ilustraţii şi 7 hărţi. în ajun, la 14 mai, primisem coperta cărţii, înfăţişând o parte din Columna Traiană, dispoziţia 1

Toată relatarea de la pp. 239-241, demonstrează cât de repede se putea tipări o carte de XVI+586 pagini, fără cenzură, controale şi paracontroale. 2 Săptămâna cărţii (a treia ediţie) a avut loc la Bucureşti, între duminică 12 mai şialesâmbătă diferitelor elemente titlului precum şi variaţia 18, 1935, în sala Dalles. fost dedupă frumoasa machetă culorilor: alb, negru, gri Au şi lavand, faţă: regele Carol II şi principele a pictorului şi graficianului Grant, era reuşită; totuşi Mihaî; miniştri şi se subsecretari nuanţaopt lavand nu mi părea a fi cea mai bună. Aşa încât de stat; preşedintele a doua zi dimineaţa, adicăCamerei chiar la J5 mai, la orele 7, eram Deputaţilor; general al ce doream şi acesta, la tipografie, primarul i-am explicat lui Tomek Bucureştilor; cărturari, scriitori, după cc mi-a spus: „aşteptaţi puţin", s-a dus în ateliere şi artişti, între care: a combinat nuanţa exactă;Simion când mi-a arătat-o, după o Mehedinţi, G. jumătate deRădulescu-Motru, oră, pe o nouă copertă, l-am felicitat şi am Ţiţeica, Dumitru Pompeiu, 417 Constantin Kiriţescu, Alexandru Marcu, Oscar Han, George Paladi,

plecat liniştit.1 Peste câteva ceasuri eram la deschiderea festivităţii, la Ziua Cărţii.2 După cuvântările de rigoare, lumea a început să viziteze standurile şi să cumpere ce-o interesa. Mi s-au cerut vreo câteva autografe, de persoane pe care nu le cunoşteam; am plecat apoi acasă. După masă, pe la orele şase, primesc un telefon de la Rosetti: „Te felicit, mare succes; până acum s-au vândut la standul nostru şaizeci de exemplare; în toamnă scoatem ediţia a doua". Nu-i venea să cred; l-am întrebat: „Eşti sigur?". „Absolut sigur", şi a repetat „la toamnă scoatem ediţia a doua". Mi-am luat pălăria şi am plecat drept spre locuinţa lui Russo, în capul celălalt al Bucureştilor, pe Popa Nan. Mă pregăteam să-i spun că totuşi s-a schimbat ceva în ţară şi că se citesc cărţile de istorie. N-am avut însă când să i-o spun, deoarece, cum am intrat în biroul lui, mi-a luat-o înainte: „Te felicitez; într-adevăr s-a schimbat ceva". Cine îl informase - căci Russo n-avea telefon - cum de aflase între timp - în câteva ceasuri - ce se întâmpla la standul Fundaţiilor, n-am putut-o lămuri niciodată. Cert este că ştia - ca de obicei, dealtfel, fiind întotdeauna bine şi repede informat - şi că se aştepta la vizita mea. Succesul cărţii 1-a impresionat; o dovadă e şi faptul că, la câtva timp după aceea, a încheiat şi el un contract cu Editura Fundaţiilor, anume pentru Elenismul în România, operă de sinteză, care să înfăţişeze rezultatele muncii lui de o viaţă întreagă şi să înlocuiască 418

scurtul dar substanţialul rezumat, cu acelaşi titlu, publicat înainte de primul război mondial. Previziunea lui Rosetti, cu a doua ediţie în toamnă, s-a adeverit. Intre timp, a început însă, din partea lui Iorga şi a acoliţilor lui, o campanie de distrugere a cărţii şi, dacă e posibil, şi a autorului. Cu toate acestea, în primele zile după apariţia „Istoriei Românilor", situaţia părea să fie cu totuşi alta. La şedinţa Consiliului, la Facultate, care avusese loc la scurt intervaj după „Ziua cărţii", colegul Murnu îmi spusese că pe Iorga 1-a impresionat cartea şi că ar fi afirmat „trebuie să-i facem un loc la Academie" subînţeles mie. Probabil se gândea că în 1933 împiedicase intrarea mea în acest înalt for ştiinţific şi că acum era un prilej să repare ceea ce făcuse atunci. Am arătat în cele anterioare cum s-au petrecut lucrurile atunci aşa încât revin la campania dezlănţuită. îi răspunsesem lui Murnu că mă bucur de aprecierea făcută de Iorga şi mă gândeam că poate se vor relua raporturile normale. La 21 mai, de ziua numelui, făcusem cu soţia mea o excursie pe Dunăre, de la Brăila la Cernavodă, şi în gară, în această din urmă localitate, îmi căzuse în mână un număr din „Neamul Românesc" în care era primul atac şi se anunţau o serie altele, într-adevăr, zi de zi, fară întrerupere, timp de aproape doi ani, până la apariţia volumului al doilea din „Istoria Românilor", în 1937, au urmat atacuri, fie în articole, fie în foiletoane, fie sub formă de... 419

poezii, în total câteva sute de asemenea atacuri publicate în „Neamul Românesc". Cele mai multe articole şi „poezii" erau scrise de N. Georgescu-Cocoş, care conducea ziarul; se vedeau însă, la multe din ele, indicaţiile sau sugestiile lui N. Iorga. Primul element de atac, asupra căruia au insistat dealtfel tot timpul, a fost împotriva unui pasaj din capitolul meu despre pământul românesc în epoca istorică, pasaj în care vorbeam despre animalele sălbatice existente odinioară la noi, dar care, în urma vânătorii excesive, au dispărut. Citam bourul şi zimbrul, apoi castorul sau brebul şi la urmă colunul sau măgarul sălbatic. Fără să cerceteze mai de aproape izvoarele istorice şi toponimia, au început o serie de atacuri pe tema colunului. Şi dă-i cu „măgarii sălbatici", cu „ţara măgarilor", cu tot felul de insinuări şi aluzii. Interesa adevărul ştiinţific? Nicidecum! Interesa discreditarea unei lucrări, crearea unei atmosfere defavorabile atât lucrării cât şi autorului ei. Cât de puţin a reuşit însă această campanie se vede din împrejurarea că a doua ediţie a lucrării a apărut la câteva luni după prima, în decembrie 1935, numai cu două săptămâni mai târziu decât prevăzuse Rosetti. Bineînţeles, am răspuns la atacul din „Neamul Românesc" prin mai multe articole din care două au apărut în „Facla", la cererea redactorului acesteia, Şiclovan. Eram aşa de indignat de atacul de rea credinţă 420

îndreptat sistematic împotriva mea, şi de faptul că nimenea nu iscălea articolele, încât am răspuns dur, atacând la rândul meu, dar cu argumente obiective şi cu fapte imediat controlabile. între timp, s-a produs şi atacul direct, printr-o recenzie de 22 de pagini a lui N. Iorga, publicată în Revista Istorică, recenzie pe care autorul ei o autocalifică drept „liniştită" şi „calmă", „nepărtinitoare" şi „dreaptă". Cât de liniştită şi calmă, nepărtinitoare şi dreaptă era, se poate deduce din următoarele fapte: 1) îmi atribuie afirmaţii pe care nu le-am făcut niciodată. Am arătat 23 (douăzeci şi trei) de cazuri de felul acesta şi am demonstrat că dacă unele din ele se pot explica prin graba cu care N. Iorga mi-a citit cartea, altele nu-şi găsesc lămurirea decât în dorinţa sa de a afla, cu orice preţ, cusur. 2) Consideră ca greşeli fapte deplin dovedite, dar pe care nu le cunoştea. Am arătat precis în 20 (douăzeci) de cazuri lipsurile informaţiei sale. 3) Contesta o serie de judecăţi istorice fară să fie seamă de faptele şi dovezile pe care ele se sprijină şi, adeseori, fară să-şi aducă aminte că în alte lucrări, a susţinut chiar el acelaşi lucru. Şi pentru această categorie am adus 6 (şase) exemple peremptorii. 4) în sfârşit, revine, în lucrări ulterioare, după ce se documentase, asupra unei serii întregi de critici din Revista Istorică, adoptând - cine ar crede - tocmai punctul meu de vedere, exprimat în Istoria Românilor. Am arătat 9 (nouă) cazuri de acestea, dar numărul lor e, în realitate, mai 421

mare. Nu e cazul să intru în detalii aci asupra acestei polemice ştiinţifice, dar pentru cine doreşte să cunoască toate amănuntele, dau titlul lucrării în care am răspuns la critica din Revista Istorică; e vorba de broşura în legătură cu Jstoria Românilor". Răspuns recenziei D-lui N. Iorga, apărută în 1936 şi având 55 de pagini. La atacurile din „Neamul Romanesc" s-au adăugat acelea din „Adevărul", care în genere parafrazau pe cele dintâi şi erau iscălite de „Scrutător", adică de Kalman Blumenfeld. N-avusesem nici în clin, nici în mânecă cu el; era redactorul politic al ziarului respectiv şi-1 văzusem deseori pe culoarele Camerii vorbind când cu unul, când cu altul dintre deputaţi. Odată, în primăvara lui 1933, lam văzut stând într-unui din fotoliile de pe culoarul circular al incintei, şi, în faţa lui, pe I.G. Duca, în picioare, căruia i s-a adresat în felul următor: „Ascultă, Jane..." Se vede că erau cunoscuţi de multă vreme, poate chiar prieteni. Sfârşitul lui Scrutător este asemănător aceluia al lui Petre Andrei şi se datoreşte aceleiaşi stări sufleteşti, teama. în toamna târzie a lui 1940, când începuseră execuţiile legionare şi când „Adevărul" încetase să mai apară, Scrutător stătea retras, în locuinţa lui din strada A.D. Xenopol, lângă grădina Icoanei. într-o zi, o echipa legionară şi-a făcut apariţia în faţa imobilului respectiv. Scrutător, care observa mişcarea străzii de la fereastra apartamentului sau, la etaj, şi-a dat seama că e o echipă şi 422

şi-a închipuit că a venit să-1 ridice. Auzindu-le paşii urcând pe scări, a fost sigur că vor intra la el şi, sub imperiul groazei, tară să mai aştepte să audă bătând la uşa de intrare, s-a retras în odaia de baie şi a luat otrava probabil cianură -, murind imediat. In realitate, echipa nu venise pentru el, n-a intrat în apartamentul lui, ci s-a suit la etajul al doilea, la altcineva. Pe lângă atacurile din „Neamul Românesc" şi din „Adevărul" s-au adăogat şi acelea*din „Curentul" lui Pamfil Şeicaru. Cu acesta avusesem un diferend în 1932. într-o zi, pe când eram la Camera a intervenit să am în vedere pe o studentă, protejată a lui. Nu mi-au plăcut niciodată asemenea intervenţii. Chiar în vara anului 1927, îndată după ce fusesem numit profesor agregat, la examenul de sfârşit de an, în iunie, fusesem năpădit de o serie întreagă de telefoane şi bilete de recomandare, intervenind pentru câte un student şi mai ales pentru câte o studentă. Exasperat, pusesem atunci un anunţ în afişierul catedrei, redactat în felul acesta: „Se aduce la cunoştinţa studenţilor ce se prezintă la examen, că orice fel de intervenţie, scrisă sau orală, atrage după sine în mod automat eliminarea de la examen". Rezultatul a fost că, începând din acel moment, am avut linişte, nu s-au mai produs nici un fel de intervenţii. Şeicaru se vede că nu auzise de felul nou de a proceda, deoarece a stăruit în mod insistent pentru protejata lui. I-am spus, politicos 423

fiindcă îi apreciam talentul de polemist şi fiindcă se purtase brav în război, avea Ordinul „Mihai Viteazul" - că nu pot să-i făgăduiesc nimic. „Dacă persoana de care te interesezi dumneata va şti materia, va trece, dacă nu va şti, nu va trece". „Bine, mi-a replicat Şeicaru, dar când te rog eu". „îmi pare rău, i-am întors cuvântul, dar nu pot face altfel". (Atâta mi-ar fi trebuit, să fac un hatâr, că miaş fi ridicat în cap nu numai pe studenţi, dar şi pe profesori şi opinia publică!) Şeicaru s-a uitat lung la mine se vede că nu mai întâlnise rezistenţa la asemenea intervenţii - şi mi-a spus: „Biine". Rezultatul s-a văzut la prima ocazie, când am clădit vila din Mangalia, în 1934. încă nu se isprăviseră toate lucrările când a apărut un articol în „Curentul", iscălit chiar de Şeicaru, în care, pe un ton inadmisibil, mi se imputa că nu am plantat arbori în jurul vilei, că n-are verdeaţă. Să plantezi arbori în miezul verii în jurul unei case care n-avea nici măcar gardul făcut, asta dovedea buna credinţă a autorului articolului. Apoi, în 1935, a dat loc în ziarul lui unor articole calomnioase care, dealtfel, au adus autorului lor un proces în faţa instanţelor de judecată universitare, proces care s-a terminat prin excluderea respectivului autor din Universitate (era conferenţiar şi mai fusese sancţionat anterior prin suspendare pe termen limitat deoarece lipsise nemotivat luni întregi de la cursul pe care era obligat, conform legii, să-1 facă; cu prilejul procesului 424

ieşiseră la iveală şi o serie de operaţiuni comerciale necorecte şi de înşelătorii ale individului, călcând şi în felul acesta legea). Să rezişti timp îndelungat unui foc concentric, venind din trei locuri diferite, nu-i lucru uşor. Aveam însă conştiinţa că adusesem un serviciu ştiinţei precum şi opiniei publice în general şi tineretului în special publicând primul volum din „Istoria Românilor". Primirea publicului fusese foarte favorabilă; tot astfel reacţia cercurilor ştiinţifice obiective, din ţară şi din străinătate. Mi-am ţinut firea deci şi m-am apărat, după o metodă binecunoscută, atacând la rândul meu. Nu e mai puţin adevărat că această îndârjire de rea credinţă şi de lungă durată a adversarilor mei mi-a produs amărăciune şi suferinţă. Să fi avut nervii slabi, puteam să ajung la soluţia la care ajunsese generalul Dumitru Popescu, un bun tehnician (artilerist!) care, atacat pe nedrept de presă în afacerea Skoda şi deprimat de faptul că regele nu-i acordase audienţa solicitată spre a-i arăta cum stăteau de fapt lucrurile, s-a sinucis, trăgându-şi un glonţ de revolver. S-a constatat apoi că era un om sărac, că nu primise nici un comision, dar că nu voise să cedeze unor presiuni interesate. Fiind însă neam de moşnean, din moşnenii care nu pregetau să-şi apere dreptatea şi timp de generaţii întregi, dacă era nevoie - cazuri avem destule în istoria 425

ţării - m-am îndârjit la rându-mi şi n-am cedat, ci am dus lupta mai departe; eram totuşi amărât, chiar dacă, în genere, n-o arătam, ca să nu dau prilej adversarilor să se bucure. într-o zi însă, când se produseseră iarăşi concomitent, trei atacuri, se vede că n-am putut masca suficient amărăciunea, căci, fiind la librăria Alcalay - la colţul pe care-1 face Calea Victoriei cu bulevardul, unde mai târziu s-a instalat librăria Cioflec şi apoi librăria Academiei - m-a văzut unul din funcţionari, Iulius, care citea el cel dintâi cărţile, înainte de a le recomanda cumpărătorilor, un om fin, şi m-a întrebat: „Da ce aveţi, domnule profesor, de arătaţi aşa trist?" „Ce să am dragă Iulius, nu vezi şi dumneata cum sunt atacat şi cu ce rea credinţă?" La care Iulius a zâmbit şi mi-a spus: „Mă cunoaşteţi de mult, domnule profesor, ascultaţi ce vă spune Iulius: Să fi cheltuit dumneavoastră un milion cu reclama şi nu puteaţi obţine rezultatele pe care le provoacă, indirect, această campanie. Nu-şi dau seama adversarii dumneavoastră ce mare serviciu vă fac". Am început să râd şi m-am gândit că, sub raportul difuzării cărţii, Iulius avea dreptate. La începutul toamnei s-a pus sub tipar a doua ediţie, revăzută şi adăugită, şi în primele zile ale lui decembrie, exemplarele erau în librării. Mulţi dintre colegii, prietenii şi cunoscuţii care urmăriseră cu interes şi unii chiar cu pasiune polemica; au hotărât atunci să sărbătorească 426

printr-o masă, la Athénée Palace, apariţia celei de a doua ediţii din „Istoria românilor". Au fost de faţă peste o sută de persoane, profesori universitari, conferenţiari şi asistenţi precum şi profesori secundari, marea majoritate din Bucureşti şi câţiva din provincie. Au rostit cuvântări, relevând importanţa apariţiei, la scurt interval, a celei de a doua ediţii, Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiei editoare, (iheorghe I. Brătianu, în calitate de membru al comitetului de direcţie al „Revistei Istorice Române" şi Mihai Antonescu, acesta citind lelegramele de adeziune de la cei ce n-au putut participa la această masă prietenească. Am răspuns mulţumind tuturora şi marelui public care a făcut cu putinţă, prin interesul arătat cărţii, apariţia, la câteva luni interval, a celei de a doua ediţii. Această masă a provocat însă o nouă explozie a lui Nicolae Iorga. De a doua zi, „Neamul Românesc" a început să atace pe toţi participanţii, publicând... asigurările de omagiu ce-i trimiseseră aceştia pe unele din publicaţiile lor. Ca şi când aceste asigurări ar fi însemnat interzicerea pentru ei de a se bucura de succesul unei publicaţii alta decât cele scrise de N. Iorga. Cei mai mulţi dintre participanţi au zâmbit şi n-au dat nici o urmare acestei ieşiri. S-au găsit însă şi câţiva care au trimis scrisori „explicative", publicate imediat de „Neamul Românesc". * 427

în primăvara lui 1938, de Paşte, după ce scosesem, în anul precedent, al doilea volum din Istoria Românilor şi după ce se isprăvise îndelungata şi nedreapta campanie împotriva primului volum, am făcut, împreună cu soţia mea, şi tot în cadrul societăţii „România", o excursie în Grecia. Am plecat din Constanţa cu vaporul la miezul nopţii, ca de obicei, de data aceasta însă cu „Regele Carol I", bastiment vopsit în alb, confortabil şi cu o viteză bună. Vasele Serviciului Maritim Român se bucurau de o excelentă reputaţie în tot bazinul oriental al Mediteranei, din pricina vitezei, confortului, al serviciului ireproşabil, al meselor bogate şi al punctualităţii orarului. Fiindcă erau toate vopsite în alb, li se spunea şi „lebedele Orientului". A doua zi de dimineaţă, înainte de a ne apropia de Bosfor, am cunoscut - am arătat mai înainte cum - pe Adrian Ghinescu, cititor al „Istoriei Românilor", în aceeaşi dimineaţă am făcut şi cunoştinţa generalului Ion Antonescu; mergea, împreună cu soţia, în Egipt. La Constantinopol am rămas până seara, aproape de cină; ne-am folosit de escală, ca să mai vedem încă o data „Sfânta Sofia", această frumuseţe unică arhitecturală. De data aceasta se desluşeau bine mozaicurile din partea superioară, de lângă boltă. Reîntorşi pe vapor, căpitanul ne previne: „diseară, în Marmara, avem furtună". Şi într428

adevăr, de-abia începuse masa, când, ieşind în Marea de Marmara, simţim că vasul are mişcări puternice, şi de tangaj şi de ruli. Se clătina, adică sau, mai bine, se balansa în două sensuri, şi longitudinal şi lateral: începuse furtuna. Cât ai clipi, sala restaurantului s-a golit; soţia mea şi soţia lui Adrian Ghinescu s-au retras şi ele, după două minute, în cabine, aşa încât în toată sala am rămas numai noi doi, care nu sufeream de rău de mare. Masa a fost excelentă, ca întotdeauna pe vasele noastre, iar personalul care ne servea s-a întrecut; era bucuros că au rămas măcar doi pasageri să le onoreze masa. Adaug că „regimul alimentar" pe vasele noastre era şi este remarcabil: dimineaţa, micul dejun copios, după moda anglo-saxonă; la ora 10, sand-wich-uri şi o ceaşcă de bulion; la prânz, hors d'oeuvre, peşte, friptură cu garnitură de legume, cartofi prăjiţi „paille" şi salată, brânză, fructe şi cafea; la ora 5 după-masă, ceai cu biscuiţi; la cină, aproape tot atâta ca la prânz. Nu intrau în costul biletului băuturile; acestea trebuiau plătite. Furtuna a durat câteva ceasuri; răul de mare, cu toate pilulele „Vasano" şi cu tot ajutorul lămâii, de asemenea; noroc că trece aproape tot aşa de repede cum vine. Când ne trezim, a doua zi, suntem în plină Mare Egee, îndreptându-ne spre Pireu. Se văd insule, unele mai aproape, stâncoase, de culoare cărămizie, altele mai depărtate, învăluite parcă de o uşoară ceaţă. Cerul e 429

albastru; apa marii albastră şi ea, dar uneori am impresia că bate în verzui; aerul e blând, călduţ; delfinii însoţesc vasul şi deodată îi vedem cum se scufundă, cu mare repeziciune, în adâncuri. înţeleg ce trebuie să fi să fi simţit nordicii din ţările lor învăluite în ceaţă şi friguroase, când au dat de sudul mediteranean, cald, cu lumina lui strălucitoare. Mă cuprinde, ca şi prima dată, când am fost doar până la Constantinopol, un sentiment de fericire, de mare bucurie. Avut-am oare, între ascendenţii îndepărtaţi, vreun om de mare, vreun călător pe ape? Nu ştiu, dar s-ar putea, deoarece prea e puternic sentimentul pe care-1 am când călătoresc pe mare şi chiar când stau pe malul ei. Trecem prin dreptul capului Sunion, unde se văd coloanele templului lui Poseidon, zeul mării. De pe acest cap sau promontoriu vesteau localnicii apropierea navelor care se îndreptau spre Pireu; pentru cei de pe nave, templul era semnul că sunt aproape de casă. Când vezi coasta dantelată a Greciei, cu mulţimea ei de golfuri, şi marele număr de insule ce presăra atât Marea Egee cât şi cea Ionică, înţelegi imediat de ce grecii au fost şi au rămas până astăzi, în primul rând, un popor de navigatori. înţelegi şi strigătul de bucurie al celor zece mii de ostaşi când după o lungă şi chinuitoare retragere prin Asia Mică, au zărit pentru prima oară, de pe sprânceana unui deal, marea: „Thalassa, thalassa" („marea, marea"!) a fost pentru ei siguranţa că îşi vor vedea dea iarăşi căminele, că 430

suferinţele lor se apropiau de sfârşit. Intrăm în portul Pireu care nu face o impresie deosebită. Mulţime de vase, mari şi mici, de barcaze şi de bărci. Dar fiecare bastiment, chiar dacă nu-i decât o barcă motorizată, îşi are „căpitanul" ei. Obişnuitele formalităţi înainte de debarcare; vedem de pe covertă şirul de taverne şi restaurante unde marinarii, o dată ajunşi pe uscat, s?? răzbună de săptămânile de singurătate şi de privaţiuni de pe bord. C autobuzul mergem la un hotel din centru, de lângă Piaţa Omonia. Chelnerul, îmbrăcat în frac care ne serveşte ceaiul, ştie româneşte: a stat ani de zile la Galaţi şi ne întreabă ce e nou în ţară; îmi spune apoi, între patru ochi, că ar vrea să se întoarcă; îl întreb de ce a plecat de la Galaţi; ezită întâi, pe urma mărturiseşte: n-a vrut să facă serviciul militar; acuma îi pare rău; se vede că n-o duce prea bine aci, la hotel. Pornim spre Acropole, înălţimea stâncoasă din mijlocul oraşului, să vedem Parthenon-u\, templul ridicat în cinstea zeiţei fecioare Athena Parthenos, în anii 447432 înaintea erei noastre.1 Citisem mult despre acest templu, îl ştiam din fotografi şi din descrieri, mă impresionase „La Priere sur l'Acrople" a lui Ernest Renan, dar 1

După 1948 regimul comunist spun, realitatea, contactul direct, întrece, o atrebuie înlocuits-oformularea „înainte" şi dată mai mult, cu lectura şi literatura. Când ajungem la „după Christos", „înaintea erei treptele pe carenoastră". sui spre templu, o notă prozaică: câţiva noastre" şi „era 431

negustori ambulanţi de bureţi marini, îmbiindu-ne, în greacă, franceză şi engleză, să le cumpărăm marfa pe Gare o laudă la superlativ. O să luăm la întoarcere, după ce vom fi văzut cele ce aveam de văzut. Templul, clădit din marmură, este magnific ca ordonanţa şi proporţii: ai sentimentul perfecţiunii. Ce trebuie să fi fost când era întreg, înainte ca să se fi produs în timpul asediului dlin 1687 explozia prafului de puşcă depozitat aci de armata turcă, explozie care a produs mari stricăciuni, şi înainte ca „faimosul" lord Elgin să fi „luat" frumoasele frize şi metope sculptate care împodobesc astăzi sălile din „British Museum" la Londra. Admiram Erechteion-ul, templul graţios situat pe o latură a Parthenon-ului, templu reconstruit între 421 şi 406 înaintea erei noastre şi care, în loc de coloane, are trupuri zvelte de fete. Tradiţia leagă întemeierea primului Erechteion, înlocuit de cel actual, de conflictul survenit, potrivit mitologiei, între Pallas Athena şi Poseidon, zeul mării, fiecare vrând să-şi asigure stăpânirea Aticei, provincia, al cărui centru reprezentativ era Atena. Tot potrivit mitologiei, Pallas Athena ar fi dăruit atunci oraşului măslinul, iar Poseidan un izvor sărat. Erechteion-ul era şi templul închinat cultului a mai mulţi eroi, între care Erechteos, regele legendar al Atenei - de unde şi-a luat numele - şi Cecropis, primul rege al Atenei, fondatorul, după legendă, al oraşului şi cel ce a învăţat pe greci agricultura. Sunt lângă 432

noi o mulţime de turişti străini, europeni, americani şi asiatici, mulţi dintre ei au aparate fotografice. Chiar atunci, în 1938, turismul era un important izvor de venit pentru statul grec; astăzi milioane de turişti anual vin să admire frumuseţile vechii lumi helenice, în primul rând Parthenonul, considerat, pe drept cuvânt, ca una din cele şapte minuni ale antichităţii. Cred că actualmente, turismul a ajuns prima industrie a Greciei, cum este, dealtfel, şi prima a Spaniei şi a Italiei, probabil şi a Franţei, judecând după sumele în valută forte care rămân în ţările respective de pe urma turiştilor. A doua zi vizităm.Muzeul Naţional şi Muzeul Benakis. Cel dintâi este reprezentativ pentru întreaga civilizaţie greacă din cele mai vechi timpuri ale ei până în epoca bizantină. Cine a vizitat Grecia şi n-a văzut Muzeul Naţional, a pierdut prilejul de a-şi da seama de splendoarea şi bogăţia civilizaţiei miceniene, cea „bogată în aur" - şi într-adevăr rămâi uimit de profuziunea şi frumuseţea vaselor, măştilor şi diferitelor podoabe de aur - de varietatea şi frumuseţea ceramicii elene şi preelene. Această ceramică elenă ajunsese cunoscută şi apreciată nu numai în întregul bazin mediteranean, dar şi în bazinul Mării Negre; săpăturile de la Histria şi descoperirile de la Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia) au scos la iveală frumoase exemplare de ceramică greacă din secolul VI înainte de era noastră până în secolul I al erei noastre. Te impresionează când 433

vezi, atât la Muzeul Republicii Socialiste România1 cât şi la Muzeul din Histria, statuetele arhaice de ceramică înfăţişând pe Afrodita, zeiţa iubirii, ţinând un porumbel la piept şi având pe faţă - multe din ele -un surâs straniu, misterios. Muzeul Benakis, numit astfel după întemeietorul său, colecţionarul Antonios Benakis, cuprinde o splendidă colecţie de obiecte de artă bizantină, persană, arabă şi chiar chineză. E unul din cele mai importante muzee de artă decorativă din lume şi se caracterizează prin calitatea deosebită a exponatelor sale. Cuprinde bijuterii şi ţesături de o rară frumuseţe; cuprinde şi un evangheliar ferecat în argint care ne interesează direct deoarece a aparţinut omului de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, lui Enache Văcărescu; poartă data 1 Mai 1712, aşadar doi ani şi trei luni şi jumătate înainte de moartea sa cumplită, alături de domnul său, la Constantinopol. Vizităm şi câteva din bisericile bizantine, ca aceea a Sfintei Ecaterina, din secolul XIII, dar refăcută ulterior, şi biserica Sfanţul Nicolae Rangabe, din secolui XI, iarăşi refăcută. Sunt şi câteva bisericuţe mici, din cărămidă, în genul alor noastre, refăcute în epoca modernă. Atena s-a întins mult ca suprafaţă şi a sporit considerabil ca populaţie în urma transferului de populaţie greacă din Asia Mică şi Constantinopol, consecinţă a războiului nefericit cu turcii, din 1919-1921. 434

Aceşti strămutaţi au adus însă cu ei nu numai mult capital dar şi meşteşugul ţesutului de covoare orientale, aşa încât Atena are acum o serie de asemenea ateliere; vizităm unul din ele şi cumpărăm o carpetă care pare a fi ţesută din mătase, aşa de frumoasă, netedă şi fină ca lâna. Preţul e modic, dar vama pe care trebuie s-o plătim la întoarcerea în ţară, la Constanţa, e surprinzător de mare"; dacă ştiam, nu mai cumpăram carpeta. Excursie spre nord-estul Atenei; trecem prin Kiphisia, staţiune climatică de vilegiatură, situată pe un platou în mijlocul unei păduri de pin; vile elegante cu uşi şi ferestre 1

Azi „Muzeul Naţionalşide a României". având cadrul de marmură cuIstorie scări de marmură. Acest material preţios provine din cariera muntelui vecin Pentelic (1.109 metri). Mergem mai departe spre barajul de la Marathon care alimentează cu apă bună Atena. Spunem ghidului că am vrea să vedem nu atât barajul cât locul luptei de la Marathon care e la vreo zece kilometri în linie dreaptă, dar fără şosea directă, spre sud-este de baraj. „N-aveţi ce vedea - ne spune ghidul - e un câmp gol, doar cu o movilă. Nu-i chip să-1 convingem; ar fi trebuit să facem un lung ocol pe la miazănoapte şi nu-i convine: dealtfel, după-masă trebuie să mergem la capul Sunion. Ne întoarcem aşadar la hotel de unde plecăm îndată după prânz. Şoseaua ţine coasta mării adică a golfului Saronic. De-a lungul ei, staţiunile balneare maritime Glyphada, cu 435

o plajă excelentă, Voula şi Vuliagmeni, cu două plaje şi cu izvoare sulfuroase termale; timpul nu ne îngăduie să ne oprim, altfel, am fi încercat apa mării, cu toate că nu-i decât mijlocul primăverii. Ajungem la capul Sunion care coboară aproape vertical. Vizităm ruinele templului lui Poseidon ale cărui coloane le-am văzut de pe vapor, din depărtare. Seara, întorşi în oraş, ne impresionează miile de lumânări aprinse de credincioşii greci care, neputând intra în biserica Patriarhiei, participă din stradă la slujba învierii şi-şi spun, unul altuia: „Hristos anesti!" „Alithos anesti!". Plecăm spre Corint, cu autocarul. Prima oprire este la mănăstirea Dafne adică a dafinilor, după numeroşii dafini - arborii zeului Apollo -care odinioară creşteau prin partea locului. Biserica, înălţată spre finele secolului al Xl-lea, impresionează prin mozaicurile sale, cu fond de aur. în special atrage atenţia chipul lui Isus P.antocrator care, alături de chipul Maicii Domnului de la Aghia Sofia din Constantinopol, sunt expresia cea mai înaltă a artei mozaicului bizantin. Drumul merge mai departe de-a lungul coastei; vedem în faţă insula Salamina, mărginind strâmtoarea unde a avut loc, în septembrie 480 înaintea erei noastre, vestita luptă dintre flota persană a regelui Xerxes şi cea greacă de sub comanda lui Temistocle, luptă terminată prin înfrângerea gravă a flotei persane. Caut sămi închipui cum arătau cele două flote; cea persană, mult 436

superioară ca număr - după Herodot ar fi fost 1.207 vase, cifră desigur exagerată - faţă de cea greacă care ar fi avut numai 387 de trireme. Dar grecii luptau ca să-şi apere ţara lor, în timp ce perşii urmăreau să-şi întindă stăpânirea peste pământuri străine; au biruit cei care-şi apărau ţaca. Ajungem la Eleusis. în marginea şoselei, pe o mică movilă stă o tânără grecoaică, de o rară frumuseţe, îmbrăcată în negru şi având înfiptă în păr o pană de corb: o apariţie statuară. S-a întâmplat să fie acolo la sosirea noastră, deci simplă coincidenţă? Sau i i e parte dintr-un plan sau dispozitiv turistic? Greu de aflat. Cert este l i imaginea tinerei grecoaice ne impresionează puternic, pe soţia mea i pe mine. Aci, la Eleusis - astăzi oraş industrial sunt ruinele templului ridicat în cinstea zeiţei Demeter, zeiţa agriculturii. Povesteşte mitologia că pe când ea îşi căuta fiica, Persefone, cea răpită de Hades, zeul infernului, a ajuns aci şi că stăpânitorul locului, regele Kclcos, i-a dat ospitalitate. Drept mulţumită, zeiţa i-a dăruit fiului regelui, lui Triptolem, primul bob de grâu şi 1a învăţat cum să-1 înmulţească, prin cultivarea pământului. în cinstea zeiţei şi a binefa-cerii ci, au fost întemeiate aci vestitele „mistere eleusiene" la care nu puteau participa decât cei iniţiaţi. Marea e de o culoare nemaiîntâlnită: un albastru-azur, pe care nu l-am mai văzut nicăieri. Mergem de-a lungul ei şi trecem prin marginea Megarei, vechi oraş elen, ale cărui vestite vase 437

de ceramică au fost imitate de strămoşii noştri geţii, aşa cum arată descoperirile de la Fundeni, din marginea Bucureştilor, de la Snagov, de la Popeşti, pe Argeş şi din alte locuri. înaintăm, de-a lungul coastei spre vest şi înainte de a trece peste canalul Corintului, facem un scurt popas pentru o cafea sau răcoritoare; n-avem timp destul să ajungem la Lutraki, pe coasta de nord a golfului de Corint, staţiune balcnară termală renumită. Canalul leagă golful Saronic al Mării Egee cu Golful Saronic al Mării Ionice, scurtând drumul spre Adriatica -drum care mai înainte trebuia să dea ocol Peloponezului - cu 185 de mile, aşadar cu 333 de kilometri. Ideea de a săpa canalul au avut-o şi anticii - împăratul roman Neron şi începuse lucrările - dar ea nu s-a realizat decât la finele secolului al XlX-lea, durând mai bine de un deceniu (1882-1893). Canalul are 6.343 de metri lungime, 23 de metri lăţime şi o adâncime de 8 metri; e săpat în genere, în stâncă. Pe deasupra lui sunt încă două poduri: unul pentru şosea, altul pentru calea ferată. Ne oprim câteva minute pe pod şi privim tranşeea adâncă în fundul căreia se află canalul; avem norocul să vedem trecând spre Marea Ionică unul din vapoarele care fac mereu legătura între cele două mări. Dincolo de pod e Peloponezul sau Moreea, cu vechile aşezări celebre de la Corint, Olimpia, Argos, Mycene şi Sparta. Din păcate, excursia nu prevede decât Corintul, aşa că amânăm restul pentru altă dată. înainte 438

de a ajunge la Corintul modern, trecem printr-o câmpie mănoasă, cultivată cu viţă de vie - de aici provin faimoşii struguri de Corint - cu lămâi şi mandarini. Oraşul nou a fost refăcut după puternicul cutremur din 1928. Nu ne oprim decât zece minute la un negustor de „suveniruri"; are frumoase şi ieftine medalii în argint cu motive antice. Când ne îndoim că ar fi argint, negustorul îşi dezvoltă toată elocinţa şi - arătându-ne un semn de marcă - după el „poincon"-ul legal - ne convinge. După vreun sfert de ceas ajungem la ruinele vechiului Corint. Oraşul vestit prin bogăţia, luxul, eleganţa şi miile sale de curtezane. Dar tocmai această bogăţie şi lux aţâţând cupiditatea şi invidia romanilor, au fost una din cauzele distrugerii lui. Generalul Mummius îl ocupă, fără greutate, în anul 164 înainte de era noastră şi îl distruge. Pe filozofi, închişi în cuşti, îi trimite la Roma, ca şi statuile şi lucrurile de preţ. Spun gurile rele că acest grozav ostaş ar fi poruncit soldaţilor săi că dacă strică cumva statuile, le sparg sau le ciumbresc, să le facă la loc, numaidecât, în douăzeci şi patru de ore. Cezar şi-a dat seama de însemnătatea locului şi a refăcut oraşul cu colonişti romani. Vizităm ruinele - templul lui Apollo, construit între anii 550 şi 525 înainte de era noastră, apoi piaţa de mari proporţii, unde se ţineau întrunirile cetăţenilor şi se luau hotărârile, piaţă numită de greci agora, după aceea vechiul teatru, în 439

sfârşit basilica iuliană, din vremea împăratului Octavian August. Muzeul cuprinde ceramică preistorică, miceniană, greacă arhaică şi clasică, precum şi statui de împăraţi romani, sarcofage romane şi vestigii bizantine. Dominând vechiul Corint, se înalţă pe o creastă stâncoasă, Akrocorintui, citadela unde se refugiau locuitorii în vreme de primejdie, citadelă impresionantă, cu ziduri puternice. Aci au stăpânit timp de un secol şi jumătate (1210-1358) „francii" aşadar baronii francezi ai cruciadei a patra apoi mai târziu, turcii şi pentru câteva decenii, veneţienii (1687-1715). Ne întoarcem la Atena, de unde vom pleca a doua zi la Delfi, la vestitul templu al lui Apollo. E o dimineaţă splendidă, drumul îl facem tot cu autocarul. Statul grec a construit şosele asfaltate spre toate locurile de interes turistic. Până la.Eleusis urmăm aceeaşi şosea ca pentru Corint. Apoi cotim spre dreapta şi prin Mandra şi Erythrea, trecând prin regiuni muntoase, ajungem la Teba, oraş celebru în antichitate. De aci ne îndreptăm spre Livadia. Pe drum observ livezi de măslini, fiecare măslin fiind numerotat cu vopsea roşie. întreb rostul acestei numerotări şi aflu că este semnul proprietăţii. în felul acesta se ştie că Ianakis, de pildă, are treizeci de măslini, numerotaţi de la 315 la 344, din care a dat fetei sale, la măritiş, ca zestre, zece măslini, de la 315 la 324. Măslinul e un II hore - am putea să-i spunem şi pom - care trăieşte sute de ani; rod nu face decât după 440

treizeci de ani. A-l tăia e o crimă; în antichitate ;iccastă crimă se pedepsea cu moartea. Mergem mai departe spre vest, urcând, şi ajungem la un loc în apropiere de târguşorul Arachova de unde ai o frumoasă vedere asupra văii Pleistos şi în general asupra vecinătăţilor. Pe partea stângă a şoselei sunt mici locuri de cultură, mici ogoare, cu un pământ gălbui, sărăcăcios, înconjurate cu împrejmuiri de piatră, cum era altădată - azi tot mai rar - în Dobrogea. Stând chiar în apropierea unui asemenea loc, am văzut un ţăran grec apropi-indu-se cu un săculeţ de vreo 15 kilograme la spate, odihnindu-se câteva clipe pe împrejmuirea de piatră şi apoi deşertând săculeţul pe locul lui: era pământ negru, bun, cărat cu mare trudă, de jos, de departe, din vale, cu spinarea, spre a-şi îmbunătăţi cât de cât pământul ogorului lui. Ce n-ar da ei să aibă cernoziomul Bărăganului sau Burnazului nostru! Ajungem la Delfi. în dreapta şoselei, se înalţă maiestuoase, stâncile Fedriade, suind sute de metri spre cer. îţi vine, pur şi simplu, ameţeală, când laşi capul pe spate ca le poţi privi vârfurile.. Deasupra acestor vârfuri se rotesc vulturi careşi au cuiburile pe înălţimile inaccesibile. Aşa se roteau - zic izvoarele - şi acum două mii de ani; li se spunea „vulturii lui Zeus". în spatele Fedriadelor, spre nord-est, se înalţă celebrul munte Parnas (2.457 metri) despre care grecii vechi credeau că era lăcaşul muzelor. Nu i-am putut zări partea superioară şi vârful, când am trecut în dreptul lui, 441

înainte de Arachova, deoarece era învăluit în neguri. Vizităm mai întâi ruinele templului lui Apollo, zeul soarelui. Construirea lui, pe o prispă a «muntelui, la poalele Fedriadelor, într-un loc sălbatic şi măreţ, a fost bine chibzuită ca să inspire pelerinului venit din toată lumea greacă respect şi teamă totdeodată. Nu totul este însă copleşitor. Dacă priveşti spre stânga, vezi jos, departe, o întinsă livadă de măslini şi dincolo de râul Pleistos, la ţărmul mării, oraşul Itea, numit în antichitate Krissa. Aci soseau pe mare cei ce veneau să consulte „oracolul" de la Delfi, să afle voinţa zeilor, înainte de a întreprinde o expediţie, de a întemeia o colonie, de a face o căsătorie etc. Răspunsurile erau date de Pythia, o femeie tânără aleasă dintre localnice, care stând pe un trepied în interiorul templului şi sub influenţa fumigaţiilor cu frunze de laur şi a emanaţiilor ce ieşeau în acel loc din pământ rostea cuvinte incoerente ce erau apoi aranjate într-o anumită ordine de preoţii templului. Adesea, „oracolele" de la Delfi aveau un caracter ambiguu, putând fi interpretate în două sensuri diferite. In schimb, inscripţia ce se putea citi în templul de la Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi" era destul de clară şi dacă oamenii ce veneau să consulte voinţa zeilor ar fi aplicat-o lor înşişi, ar fi putut evita o sumă de greşeli, de hotărâri pripite şi de neplăceri. Vedem amfiteatrul, apoi muzeul unde este expus, printre altele, un cvadrigiu, adică 1 Ceea ce în anul 1976 şi până în 1989 era o imposibilitate. Singurele excursii „organizate" - de multe ori fără paşapoarte individuale, ci pe liste colective cercetate şi 442 aprobate în prealabil - se efectuau în unele ţări socialiste „frăţeşti": Ungaria (puţine). Cehoslovacia, Bulgaria, RDG. După 1980 Polonia era lăsată deoparte (din cauza mişcării „solidarnosâ", iar în URSS - după venirea lui Mihail Gorbaciov, puţin de tot.

un vehicul cu două roţi tras de patru cai pe care-i mână conducătorul, stând în picioare în vehicul; totul, de bronz aurit. Aici, la Delfi, erau strânse tezaurele pe care cetăţile greceşti le închinau lui Apollo precum şi numeroase statui şi ofrande. Mai jos de Delfi, cu vreo doi kilometri, pe drumul spre Arachova, se afla şi se află încă, o fântână cu apă rece şi cristalină, fântâna Castaliei care servea pentru spălarea templului lui Apollo şi pentru abluţiunile preotesei Pythia, înainte de a pronunţa oracolele. Impresionaţi de cele văzute şi de drum, luăm masa întrunui din restaurantele locului. Patronul ne serveşte ca hors d'oevres nişte măsline mari, umplute, delicioase. Când îi lăudăm fără rezerve, acest fel pe care, ce-i drept, nu l-am mai gustat până atunci, se înroşeşte de plăcere şi după ce ne întreabă, în franţuzeşte, „e bun, nu-i aşa?", ne aduce o farfurie lungă, plină de asemenea măsline, trataţie din partea sa. Am observat în mai multe rânduri: grecii sunt foarte sensibili dacă lauzi ţara lor, obiceiurile lor, cântecele lor, mâncarea lor; imediat fac un gest prietenesc; îţi deschid braţele şi nu arareori punga. Sunt patrioţi, ceea ce-i spre cinstea lor sunt şi foarte individualişti şi susceptibili. Profesorul Russo mi-a spus odată, când eram, la rându-mi, profesor: „pe doi greci să nu-i pui faţă în faţă decât dacă ţi-au cerut-o în mod expres". Ne întoarcem seara târziu la Atena; mă gândesc cât le-ar folosi studenţilor de la istorie ca şi celorlalţi, de la 443

alte discipline, o asemenea excursie, la Constan-tinopol şi în Grecia, cum şi-ar îmbogăţi cunoştinţele şi înţelegerea faptelor din trecut, cum s-ar bucura la vederea atâtor frumuseţi ale lumii. Va trebui să organizăm asemenea excursii.1

444

AMINTIRI PARTEA A DOUA

445

Notă introductivă la partea a doua

A doua parte din amintiri cuprinde numai şapte ani 1938-1947 -dar ani de intensă istorie, cu implicaţii profunde şi cu mari consecinţe atât pentru poporul nostru, cât şi pentru Europa şi, în genere, pentru întreaga lume. Este răstimpul în care se pregăteşte şi izbucneşte cel de-al doilea război mondial - cataclism într-adevăr mondial prin proporţiile lui, incluzând nu numai uscatul, dar şi oceanele şi mările, război în urma căruia apare o nouă lume, lumea energiei nucleare. E un răstimp de imense suferinţe, de dezlănţuire a forţei brutale, amintind că omul nu e deloc acea fiinţă înţeleaptă („homo sapiens") închipuită de gânditorii idealişti, ci mai degrabă urmaşul milioanelor de ani ai preistoriei, când măciuca şi bolovanul constituiau „dreptul" -dreptul celui mai tare. Am fost nu numai martor la întreg acest răstimp, dar am şi participat, în anii 1938-1940, la desfăşurarea vieţii noastre publice. Fiind parte, e greu să fiu şi judecător. Mă voi mărgini deci să înfăţişez o seamă de fapte, să descriu o seamă de oameni şi de împrejurări. Pentru unele din aceste fapte şi pentru unii din aceşti oameni, aprecierile sau judecăţile de valoare vor rezulta de la sine; pentru rest trebuie să aşteptăm judecata viitorului. Cu speranţa că amintirile de faţă vor contribui la această judecată, 446

doresc cititorilor mei răgazul şi liniştea sufletească necesare spre a lua cunoştinţă de o lume dispărută. Desfăşurări politice în 1938-1939 O mie nouă sute treizeci şi opt a fost un an de cumpănă, un an de schimbări care însemnau încheierea unei epoci şi prevesteau furtuna. Alegerile din decembrie 1937 dăduseră un rezultat neaşteptat şi surprinzător: guvernul liberal, având în frunte pe Gheorghe Tătărescu, nu izbutise să obţină cele 40 la sută din voturi care, potrivit legii electorale, asigura cu ajutorul „primei" o majoritate parlamentară confortabilă, deci posibilitatea de a legifera aşa cum voia. Pe măsură ce

447

soseau rezultatele votului, pe judeţe, se observa că atingerea cotei de 40 la sută e tot mai problematică şi că, în schimb, se înregistra o creştere a voturilor extremei drepte, a organizaţiei conduse de Corneliu Zelea Codreanu. îngrijorat de situaţie, unul din prefecţi - e vorba de Marin Florescu, prefectul de Hotin, care mi-a mărturisit-o două decenii după eveniment, în 1957 - a propus lui Richard Franasovici, ministrul de interne să ţină „în rezervă" rezultatele judeţului său, eventual şi ale unui alt judeţ, pentru a putea acoperi „diferenţa" până la 40 la sută. Asemenea manipulări se practicaseră obişnuit în alegerile din perioada interbelică, exceptând doar pe cea făcută de naţional-ţărănişti în 1932 (vezi partea întâi, p. 231) aşa încât propunerea nu avea un caracter extraordinar. Franasovici însă n-a acceptat, spunând că are dispoziţie de la prim-ministru ca alegerile să fie complet libere. Dăduse oare Tătărescu, din proprie iniţiativă, această dispoziţie sau îi fusese recomandată ea de către rege? Greu de dat un răspuns sigur, acum că toţi protagoniştii au încetat din viaţă. Oricare ar fi el, cert este că rezultatul alegerilor a fost următorul: 35,92% pentru liberali, 20,40% pentru naţional-ţărănişti, liberalii lui Gheorghe Brătianu, 3,89 Totul pentru Ţară, 15,58% (extrema dreaptă) şi 9,15%o pentru partidul naţional creştin condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza; Partidul Maghiar 4,43%; Partidul Ţărănesc - Radical 2,25% etc. 448

Ca urmare a acestui rezultat, „prima" n-a mai fost acordată partidului de la guvern - nu obţinuse 40 la sută, ci a fost repartizată tuturor partidelor care aleseseră deputaţi, dublând numărul acestora. Aşadar, liberalii lui Gheorghe Tătărescu - Dinu Brătianu avură 152 deputaţi, aceia ai lui Gheorghe Brătianu 16, ţărăniştii 86, Zelea Codreanu 66, iar A.C. Cuza 39. Nu mai exista deci o majoritate certă parlamentară, nici putinţa prin urmare a continuării guvernării de către Tătărescu. Dar Parlamentul nou ales nu se mai convocă şi lucrurile luară un alt curs. Guvernul Tătărescu îşi prezentă demisia, iar regele însărcina la 28 decembrie 1937, cu formarea noului guvern pe Octavian Goga care, aliat cu A.C. Cuza, obţinuse în alegeri, aşa cum am arătat, un număr redus de voturi. Era aşadar un guvern al unei formaţii politice secundare. Normal ar fi fost să se facă apel la un guvern de coaliţie sau la un guvern al uneia din cele două formaţii care obţinuseră mai multe voturi: liberalii sau naţional-ţărăniştii. Cu atât mai mult cu cât partidul liberal era pe cale să se reîntregească. Gheorghe Brătianu îşi dădea scama - după şapte ani şi jumătate de opoziţie - că şansele lui de acţiune vor fi mult mai mari, reîntregind partidul. La aceeaşi concluzie ajunsese şi Dinu Brătianu, şeful familiei şi preşedintele ramurci majoritare liberale. începură deci tratativele, stabilindu-sc ca încadrarea partizanilor lui Gheorghe Brătianu în 449

organizaţiile judeţene să se facă ţinându-se seama de situaţia locală, de către o comisie centrală. La Putna actualul judeţ Vrancea - şefia organizaţiei mi-ar fi revenit mie, ca unul ce mă alesesem în trei alegeri succesive 1932, 1933, 1937 - deputat liberal de opoziţie. Fruntaşii locali, în cap cu Vasile Ţiroiu, fost prefect în guvernarea 1933-1937 şi podgorean de scamă erau de acord; rămăsese numai ca hotărârea să fie ratificată de comisia centrală. începusem chiar, fiind sigur de această ratificare, propaganda electorală pentru noile alegeri, tipărind un prim rând dc manifeste, când avu loc o nouă întorsătură a evenimentelor. Guvernul Goga-Cuza, care avea ca ministru dc externe pe Istrate Miccscu, remarcabilul jurist dar instabilul om politic, nu fu în stare să domine situaţia. Partizanii guvernului, în special cuziştii, se dedară la excese dintre care unele, mai grave, în Transilvania, la Oradea şi la Cluj. începu să sc creeze o stare de nesiguranţă; avură loc retrageri masive ale depunerilor din bănci şi transferuri importante de capitaluri în străinătate. Oamenii dc afaceri din ţară, marii industriaşi şi marii bancheri, întruniţi la „Clubul miliardarilor" din Calea Victoriei 163 proprietatea fostei regine Elisabeta a Greciei - în seara zilei dc 9 februarie 1938, ajunseră la concluzia că situaţia e gravă, că sc impune îndepărtarea guvernului şi aduseră la cunoştinţa regelui - probabil prin Malaxa - opinia lor. A 450

doua zi, la 10 februarie, guvernul Goga-Cuza îşi dădea demisia şi era înlocuit printr-un guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, dar în care rolul prim îl juca Ministrul dc interne Armând Călinescu. Miron Cristea avusese un rol însemnat la Adunarea de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, şi tăcuse parte din delegaţia care adusese la Bucureşti, spre a înfăţişa regelui Fcrdinand, moţiunea dc unire a Transilvaniei cu România. Transilvănean de fel, din Topliţa, urcase treptele ierarhiei bisericeşti şi ajunsese, în 1925 patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Avea un chip înfaţişător, prestanţă şi era şi un bun gospodar. între timp, Istrate Micescu alcătuia un proiect de Constituţie menit să înlocuiască pe aceea din 1923. Câteva cuvinte despre autorul proiectului, autor pe care am avut prilejul să-1 cunosc mai de aproape cât a făcut politică alături de Gheorghe Brătianu. Profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, excelent orator, cu o mare cultură clasică - l-am auzit adeseori citând fraze şi chiar pasagii întregi din scriitorii latini sau greci şi i-am văzut frumoasa-i bibliotecă cuprinzând ediţii rare, legate în piele, în casa din Intrarea Zalomit, vecină cu Cişmigiul Miccscu era un redutabil avocat, temut şi admirat, atât în procesele de drept civil, cât şi în faţa Curţii cu Juri. Avea însă un cusur, comun de altfel multor avocaţi mari: nu alegea procesele după dreptatea cauzei, ci după onorariul 451

care i se oferea. O ciudăţenie: n-a publicat nimic, nici cursul de la facultate, nici vreun volum de pledoarii. Aşa încât amintirea talentului şi culturii lui nu va rămâne decât prin însemnările celor ce l-au auzit vorbind, iar nu prin vreo operă proprie tipărită. Admirator continuu, dar succesiv al sexului frumos, a fost însurat de patru ori. Proiectul de constituţie publicat la 20 februarie 1938, aprobat printr-un plebiscit oral la 24 ale lunii şi promulgat la 27 februarie, sporea mult puterile regelui care devenea şi de drept, nu numai de fapt, cum fusese până atunci arbitrul vieţii publice. Se înfiinţa apoi, prin decret lege, la 31 martie, un Consiliu de coroană, organ consultativ cu consilieri regali, numiţi de rege şi remuneraţi, aceştia erau foştii prim miniştrii: Gheorghe Tătărescu, Dr. Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Gh. Mironcscu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod. Cu o zi mai înainte, la 30 martie, avusese loc o remaniere a guvernului Miron Cristea: generalul Ion Antonescu, ministru de război, fusese înlocuit prin generalul Gh. Argeşanu. Pentru cine cunoştea firea lui Antonescu, opinia extraordinară pe care o avea despre el însuşi, îşi poate închipui lesne ce a însemnat această îndepărtare din guvern. Nemulţumirea nu s-a sfiit să şi-o arate în chip categoric, ca şi aprecierile la adresa regelui. Ceea ce a avut drept urmare pedeapsa domiciliului forţat la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea. Regimul nu era însă riguros: îl puteau vizita acolo 452

unele persoane ca Mihai Antonescu, care s-a ocupat de procesul de bigamie al generalului şi 1-a câştigat. Generalul era acuzat că, înainte de a se fi desfăcut prima căsătorie, înainte de a se fi transcris divorţul, contractase a doua căsătorie. A urmat, tot la 31 martie 1938, desfiinţarea tuturor partidelor politice, curmându-se astfel, legal, o stare de lucruri care dăinuia de circa optzeci de ani. Zicem legal deoarece, în realitate, partidele au continuat să existe, cu organele lor de conducere şi cu nucleele organizaţiilor judeţene, aşa cum s-a dovedit în zilele ce au premers abdicării lui Carol al II-lea; ele n-au mai acţionat însă pe faţă, la club şi prin întruniri publice. Fruntaşii liberali se întâlneau din când în când la Dinu Brătianu acasă, pe Calea Dorobanţi, după cum fruntaşii naţional-ţărănişti se întâlneau la unul din ei, când venea Iuliu Maniu la Bucureşti. Sufletul guvernului Miron Cristea era însă, după cum am spus, Armând Călinescu. Inteligenţă vie şi politică, iubind puterea, în special pentru faptul că-i da putinţa de a decide în chestiile controversate şi de a aplica ideile ce le avea în privinţa politicii interne şi externe a statului, Călinescu a fost, incontestabil, o personalitate de prim rang a vieţii noastre publice, un adevărat om de stat. Adversar hotărât al extremei drepte, al Gărzii de Fier, în care vedea o primejdioasă orientare de tip hitlerist, el n-a 453

ezitat să recurgă la măsuri extreme pentru a decapita această mişcare. De aici i s-a tras şi moartea, după cum vom arăta mai jos. Armând Călinescu a fost un adept hotărât al politicii noastre externe, alături de Franţa şi Anglia. Ştia că Reichul hitlerist urmăreşte stăruitor desfiinţarea tratatelor care încheiascră primul război mondial şi consacraseră înfrângerea ei militară. Ştia că acelaşi Rcich voia schimbarea hotarelor fixate prin amintitele tratate. Era normal deci să urmărească politica de alianţă cu Franţa şi Anglia, alături de care realizasem statul naţional unitar. Guvernul francez ştia că se poate bizui pe Armând Călinescu şi, în semn de înaltă preţuire, îi va conferi atunci când el va fi prim ministru, după moartea lui Miron Cristea, cea mai înaltă decoraţie franceză: Legiunea de onoare în gradul de mare cruce. Cum se explică succesul Gărzii de Fier în alegerile din decembrie 1937? Cum de a ajuns această organizaţie să obţină adeziunea unei părţi din tineret? Sunt mai multe elemente de care trebuie să se ţină seamă. Unul din ele era personalitatea şefului organizaţiei, Corneliu Zelea Codreanu. Fiu al lui Ion Zelea Codreanu - carc-şi schimbase numele de origine poloneză, Zelinski, în Zelea urmase liceul militar de la Mănăstirea Dealul şi deprinsese din această şcoală limbajul de comandă şi disciplină. 454

Nu era un bun vorbitor - în parlamentul din 1932 1933 în care se alesese împreună cu alţi patru partizani na rostit nici o cuvântare deosebită, relevându-sc doar la comunicări. Se adresa partizanilor, în genere, prin ordine, redactate scurt, în stilul militar. Era înalt, înfaţişător, îmbrăcat, ca şi tată-său în costum ţărănesc, şi exercita un fel de putere magnetică asupra celor ce-1 urmau. Şi-a început cariera politică alături de A.C. Cuza, de care s-a despărţit apoi în 1927; s-a făcut cunoscut - tristă celebritate - prin faptul că a împuşcat mortal pe prefectul de poliţie din laşi, Manciu, care prigonise pe o scamă din partizanii săi. în procesul care a urmat şi care a fost strămutat din Iaşi la Craiova, juraţii l-au achitat. Al doilea element care explică succesul din decembrie 1937 a fost programul său de caracter mistic, naţionalist şi demagogic. El apare chiar de la început, prin numirile succesive pe care lc-a purtat organizaţia ce conducea. A început ca „Legiunea Arhanghelul Mihail", a continuat sub forma „Gărzii de Fier" şi a terminat sub titulatura „Totul pentru ţară". Se punea accent pe slujbe religioase, pe invocarea vitejiei strămoşeşti, pe ascultare absolută şi pe spiritul de sacrificiu. Sub raportul organizării, se pornea de la principiul nucleului care se forma în instituţii şi întreprinderi şi ai cărui membri depuneau jurământ de credinţă. Exista un senat legionar, alcătuit din fruntaşii mai în vârstă şi cu autoritate. Erau de asemenea tabere de 455

muncă. Un rol important avea uniforma: cămaşa verde, centură şi diagonală, imitând în oarecare măsură uniforma militară. Salutul era cel hitlerist: cu braţul stâng ridicat şi palma deschisă. Se făceau marşuri şi se cântau cântecele lor, nu lipsite dc vigoare, alcătuite de un tânăr compozitor, Nelu Manzati. Nu e de mirare că acest amestec mistico-naţionalist a atras o sumă dc tineri, între care şi preoţi. Din nefericire şi unii învăţaţi ca Dan Barbilian, profesor universitar de matematici, P.P. Panaitescu, profesor universitar de istoria românilor, cu specială privire la relaţiile cu slavii, şi Vasile Cristescu, profesor secundar de istorie. Aceştia doi din urmă începuseră ca partizani ai lui Gheorghe Brătianuţ fiind printre subscriitorii apelului către intelectuali pe care-1 lansasem în iunie 1930. Panaitescu a participat, în toamna aceluiaşi an, şi la congresul organizaţiei de Durostor unde a ţinut o cuvântare. în anii următori însă, atât el, cât şi Vasile Cristescu s-au îndepărtat de liberali şi s-au apropiat de Garda de Fier. Când l-am întrebat pe Vasile Cristescu căruia îi publicasem un studiu de istorie antică la secţia istorică a Fundaţiilor - de ce îşi schimbase orientarea şi de ce se apropie de o organizaţie extremistă, mi-a răspuns: „Voi -adică liberalii georgişti - sunteţi prea moi, n-aveţi destulă energie". „Să nu regreţi - i-am replicat eu; adu-ţi aminte de zicala veche: cine scoate sabia, de sabie va pieri". Aşa a şi fost, după cum voi arăta mai los. Dar, pe 456

lângă tineret, atras de ideologia mistico-naţionalistă, de portul uniformei, de cântece, şi pe lângă cei câţiva - puţini - oameni dc ştiinţă, s-au adăogat aceia care nu izbutiseră, din lipsa însuşirilor necesare, să se afirme în vechile organizaţii politice şi care sperau să sc impună şi să joace un rol în această nouă organizaţie. N-au lipsit nici fondurile necesare campaniei electorale; pe lângă ce se strângea din cotizaţii şi donaţii, unii industriaşi, gândinduse că s-ar putea să ajungă la putere legionarii, îşi luau măsuri de precauţie ajutându-i cu bani, întocmai cum unii industriaşi germani au ajutat pe Hitler înainte dc 1933 - sau adunat şi fonduri externe, hitleriste. Unul din canalele prin care se transmiteau aceste fonduri era - după cât se pare -reprezentanţa din ţară a faimoasei „I.G. Farben Industrie", marele concern chimic şi farmaceutic de la Leverkusen am Rhein. Omul de legătură era conferenţiarul de logică de la Universitatea din Bucureşti, Nae Ionescu. Am aflat-o fără să vreau, chiar dc la el însuşi. Mă întorceam, pe jos, într-o zi de toamnă, în septembrie 1938, de la Lacuri şi mergeam pe şoseaua care răspunde la monumentul aviatorilor. La un moment dat, simt că se opreşte lângă mine, la marginea trotuarului, o maşină, şi o voce cunoscută mă întreabă: „Unde mergi, domnule profesor?" Mă uit: era Nae Ionescu; la răspunsul meu că mă duc în oraş, mă pofteşte în maşină. Era un Mercedes, o splendoare de maşină sport, deschisă, dc două locuri, 457

căptuşită cu piele roşie, strălucind de frumuseţe. „Frumoasă maşină - îi spun eu - e a dumitale?" „Da, e a mea; e un cadou pc care mi 1-a făcut! «I.G. Farben» ale cărei interese lc reprezint aici". N-am mai insistat; era clar şi am schimbat subiectul, vorbind despre viitorul său curs de la Facultate. Curios acest om, Nae Ionescu, un amestec de inteligenţă satanică, de filozofie compozită, jumătate raţionalistă, jumătate mistică, de talent real de vorbitor, fascinând tineretul, cu apetituri mari politice şi de , jouisseur". Una dintre cărţile lui, „Roza vânturilor", cu prefaţă de Mircea Eliade spune mai puţin decât spune viaţa lui. în tinereţe, a avut 0 chestie neplăcută cu banca Marmorosch-Blank, chestie din care a scăpat datorită magnanimităţii lui Aristide Blank şi generozităţii doctorului loan Cantacuzino care era preşedintele consiliului de administraţie al amintitei bănci. La Facultatea de Litere ţinea cursuri care atrăgeau tineretul, pledând pentru ideile de dreapta, la modă atunci, dar n-a fost în stare să dea un compendiu de logică, specialitatea conferinţei sale. De ipostaza lui ca reprezentant al lui „I.G. Farben Industrie" am amintit mai înainte. A servit dreapta şi în calitate de director al ziarului „Cuvântul", în care au scris o seamă de reprezentanţi ai ei, între alţii şi P.P. Panaitescu, cu 458

faimosul său articol despre „oamenii de treabă": legiunea n-are nevoie de astfel de oameni, ci de oameni de acţiune, oameni hotărâţi. La urmă, relaţiile lui Nae Ionescu cu legionarii începuseră să se răcească. A murit înainte de vreme. Tocmai în legătură cu Germania hitleristă a făcut Corneliu Codreanu o declaraţie care i-a fost fatală. A declarat anume - la 1 decembrie 1937, în ajunul alegerilor - şi declaraţia a apărut în ziare -că de îndată ce va lua puterea, va schimba politica externă a ţării şi se va alătura Germaniei hitleriste. A spus textual: „Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii înţelegeri, eu sunt contra înţelegerii Balcanice şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă alături de Roma şi Berlin". Şi a precizat: „în 48 de ore după biruinţa mişcării legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice, în linia apărării crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine". Declaraţia a făcut senzaţie în ţară şi în străinătate şi 1a întărit pe Armând Călinescu în convingerea că atât organizaţia legionară, cât şi şeful ei trebuie opriţi, prin orice mijloc, deoarece constituiau o mare primejdie pentru ţară.

459

începutul acţiunii contra legionarilor 1-a constituit arestarea, la 16 aprilie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Pretextul arestării a fost plângerea lui Nicolae Iorga care primise de la şeful legionarilor o scrisoare ameninţătoare. Plecându-se de la această scrisoare şi referindu-se şi la alte învinuiri, i s-a făcut proces lui Codreanu, proces care s-a încheiat la 26 mai prin condamnarea lui şi a altor fruntaşi ai I fărzii de Fier la zece ani de muncă silnică. Condamnaţii au fost închişi în închisoarea din Râmnicul Sărat, iar alţi fruntaşi în lagărul de la Miercurea Ciucului. între timp, evenimentele externe se precipită. La 20 martie, trupele hitleriste pătrund în Austria; se proclamă alipirea acestei ţări (,,Anschluss"-ul) lâ Germania. Devine tot mai evident că Hitler nu se va opri aici, ci va continua să-şi extindă dominaţia şi să desfiinţeze, în final, tratatele prin care s-a consacrat înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor ei în primul război mondial. Au loc consultări între statele ameninţate. în iunie 1938, la Istanbul, regele Carol al IIlea îl întâlneşte pe Kemal Atatiirk. La 31 ale lunii iulie, se semnează la Salonic acordul între înţelegerea Balcanică şi Bulgaria, prin care părţile îşi iau angajamentul să nu recurgă la forţă în relaţiile dintre ele. Iar la 23 august, un acord similar, la Bled, în Iugoslavia, între Mica înţelegere şi Ungaria, prevăzându-se, de asemenea, să nu se recurgă la forţă, se semnează în acelaşi timp un protocol româno460

jugoslavo-ungar în privinţa minorităţilor etnice. Cu cinci zile mai înainte, la 18 august, se semnase la Sinaia un acord între România, Franţa şi Marea Britanie (cu adeziunea ulterioară a Germaniei şi a Italiei) prin care statul român avea controlul exclusiv al navigaţiei pe Dunărea maritimă. în toamnă, are loc la Galaţi, pe iahtul regal, o întâlnire a regelui Carol al II-lea, însoţit de primul ministru Armând Călinescu, cu Beck, prim-ministrul Poloniei1. Acesta formulase revendicări asupra ţinutului Teschen din Cehoslovacia şi, simţind că se va pune problema sudenţilor care erau revendicaţi de către Germania hitleristă, venise să îndemne şi pe români să revendice 1

De fapt ministru de 2 din extremitatea de est a ţinutul cu sate româneşti(nota externe al Poloniei Cehoslovaciei, C.C.G.). , la hotarul Maramureşului. Atât regele, cât 2 şi Călinescu au fostdefoarte surprinşi de propunerea lui E vorba regiunea Beck; răspunsul fost mai puţin categoric: Noi satelor Apşa deînsă Sus, n-a de Mijloc suntem aliaţi şi prieteni şi de Jos, Slatina etc. cu Cehoslovacia; cum am putea, într-un ceas greu pentru ea, să facem un asemenea gest? Beck a lăsat capul în jos şi conferinţa a luat sfârşit. Aceeaşi atitudine am avut şi mai târziu, după atacarea Iugoslaviei de către hitlerişti, când Ungaria a ocupat o parte din Backa; atunci ni s-a sugerat, atât din partea hitleriştilor, cât şi a guvernului ungar, beneficiar al „diktatului" de la Viena, să ocupăm şi noi 461

Banatul jugoslav. Răspunsul - ţara era condusă atunci de generalul Ion Antonescu - a fost identic celui dat lui Beck: „Suntem prieteni, vechi prieteni şi aliaţi cu jugoslavii; cum am putea acum, când se află în situaţia grea pe care o cunoaştem cu toţii, să ocupăm o parte a teritoriului ei". Am dat, în ambele cazuri, răspunsul pe care îl impunea omenia poporului nostru; am aplicat totodată vechiul proverb românesc: „prietenul la nevoie se cunoaşte". Când apoi, atât polonii, cât şi cehii au ajuns sub ocupaţie nazistă, am primit pe teritoriul nostru şi i-am ajutat pe toţi cei ce n-au vrut să rămână sub amintita ocupaţie. Cităm în această privinţă - deşi n-ar mai fi nevoie - declaraţia generalului ceh care a recunoscut public atitudinea frăţească a României în timpul evenimentelor din 1938-1939 şi care, la rându-i, a sprijinit cauza României la congresul dc pace de la Paris, în 1947. La finele lui septembrie şi începutul lui octombrie are loc o vie activitate diplomatică din partea României cu scopul de a împiedica un atac ungar împotriva Cehoslovaciei şi o anexare a Slovaciei de către Ungaria. Intre 15-18 noiembrie are loc o vizită a regelui Carol al IIlea la Londra şi între 19-21 la Paris cu scopul dc a se informa personal asupra politicii externe a Marii Britanii şi a Franţei şi totodată de a obţine - ceea ce nu reuşeşte un ajutor economic şi militar din partea acestor două ţări. Vizita continuă neoficial în Germania unde regele 462

întâlneşte pe Hitler la 24 noiembrie la Bcrghof şi apoi pe Goering, la 25-26 noiembrie, la Leipzig; acesta din urmă propune încheierea unui vast acord economic românogerman. Dar, în timp ce suveranul era în străinătate, au loc în ţară tulburări şi atentate provocate de elementele extremiste ale Gărzii de Fier. Se hotărăşte atunci executarea căpeteniilor legionare care erau închise la Râmnicul Sărat şi la Miercurea Ciucului. Cine a dat ordinul de execuţie? Se datoreşte el lui Armând Călinescu sau a fost o iniţiativă a regelui? La Berghof, Hitler ceruse regelui Carol al II-lea să aducă Garda de Fier la putere. Ceea ce ar fi însemnat o totală schimbare în politica României şi, în acelaşi timp, şi o ameninţare directă pentru rege. S-au adăugat ştirile despre dezordinile din ţară provocate de elementele extremiste dc dreapta. Toate acestea au determinat pe rege să hotărască decapitarea mişcării legionare. „încă în tren fiind, de pe teritoriul Cehoslovaciei - scrie I. Mocsonyi-Styrcea, în „Amintirile" sale -Carol a telegrafiat în ţară lui Gavrilă Marinescu, prefectul poliţiei • 11>italei, să lichideze principalele căpetenii legionare, în frunte cu < '.'/.. Codreanu"1. Rezultă că iniţiativa execuţiilor a avut-o regele care I a adresat nu lui Armând Călinescu, ci lui Gavrilă Marinescu. Putea MI a acesta din urmă să acţioneze fără ştirea şi acordul lui 463

Călinescu? Mi se parc greu dc admis: era nu numai primministru, dar şi ministru de interne, deci superiorul direct al prefectului poliţiei Capitalei. In orice caz, e sigur că, şi dacă lucrul s-a făcut fară ordinul regelui, acesta l-a aprobat tacit şi a continuat să aibă cele mai bune relaţii cu Călinescu, pe care l-a numit la 1 februarie 1939, vicepreşedinte al (Consiliului de Miniştri - demnitate nou creată - şi la 7 martie, a doua zi după moartea patriarhului Miron Cristea, prim-ministru. Spre finele anului precedent, la 16 decembrie 1938, se creează, prin decret-lege, Frontul Renaşterii Naţionale, „organism politic unic", în locul partidelor politice desfiinţate. Cu câteva zile mai înainte, pe seară, primisem acasă un telefon dc la Armând Călinescu; mă întrebase dacă nu vreau să particip la întemeierea acestui nou organism; la răspunsul meu afirmativ, mă invitase să iau contact cu Victor Iamandi, ministru de justiţie şi să iscălesc actul constitutiv, ceea ce am şi făcut. Printre cei care au iscălit acest act erau, în afară dc Călinescu, Iamandi şi cu mine - Mihai Ralca, Mihai Ghclmegeanu. Când am primit telefonul, aveam tocmai o consfătuire la mine acasă cu câţiva prieteni şi cunoscuţi: Mihai Antonescu, conferenţiar la Facultatea de Drept, Victor Papacostea, conferenţiar la Facultatea de Litere, Alexandru Roman, doctor în drept, Petre Strihan, specialist în drept administrativ. 464

Când le-am comunicat ceea ce îmi telefonase Călinescu, am văzut în mod limpede pe faţa lor regretul că n-au fost chemaţi şi ei să participe la întemeierea Frontului. De altfel, îndată după aceasta,-consfatuirca s-a terminat şi fiecare din oaspeţii mei s-a îndreptat spre casă. Armând Călinescu îşi dăduse seama că ţara nu putea rămâne fară un organism politic şi că, în lipsa acestuia, se 1

Petre Ilie, Relaţiile dintre Garda de Fier şi Germania lasă loc liber gardiste care, deşi lipsită de cel nazistei, în propagandei volumul împotriva ce o întemeiasc, continua fascismului. Bucureşti 19 p.totuşi, 92 - cu un nou şef, Horia Sima, să acţioneze local, în anumite centre, şi subteran. Amintirile lui I. Mocsonyi-Styrcea Cred că ca necesitatea se opune acţiunii gardiste a fost se află manuscrisdclaa Institutul un studii motivistorice principal al înfiinţării Frontului. E şi opinia de şi social-politice răposatului Ralea,fond carenr. a formulat-o în scris într-un de pe lângă Mihai CC al PCR, 2, articol. nr. 192 fila 189 (nota dosar La cinci zile după înfiinţarea Frontului, a fost numit C.C.G.). ministru dc externe Grigore Gafencu, un partizan hotărât al politicii noastre alături de Franţa şi Anglia. De fel din Bucovina, Gafencu se distinsese prin vitejie în timpul războiului pentru întregirea statului naţional şi fusese decorat cu ordinul „Mihai Viteazul". Bărbat frumos, înfaţişător, minte ageră, bun observator, el ne-a lăsat două cărţi remarcabile pentru împrejurările care au precedat războiul germano-sovietic din 1941. Una este 465

préliminaires de la guère à l'Est", apărută în 1944, cealaltă „Les derniers jours de l'Europe", Paris, 1946. Primul gest pe care-1 făcu Armand Călinescu după numirea sa ca prim-ministru, fu mobilizarea parţială a armatei la 14 martie 1939, pentru a preveni un atac din partea Germaniei şi a Ungariei. într-adevăr, uitând angajamentele luate la 29 octombrie 1938 când, cu acordul Franţei şi Angliei, ocupaseră teritoriile din Cehoslovacia locuite de germani, Hitler invada la 15 martie 1939 restul Cehoslovaciei, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată, deşi oştirea acestei ţări era excelent înarmată: numai cu tunurile şi cu tancurile luate, Hitler înzestra 20 (douăzeci) de divizii germane, sporindu-şi în chip însemnat potenţialul de război. Rezident regal La ordinul de mobilizare, poporul nostru răspunse cu însufleţire. Lumea îşi dădea seama că era vorba despre apărarea pământului patriei şi simţea că nu ne putem bizui decât pe noi înşine, ca de atâtea ori în cursul istoriei. Veniră deci şi tineri şi vârstnici şi îmbrăcară haina ostăşească. La 17 martie, partidul comunist român, deşi aflat în ilegalitate, dădea un manifest chemând poporul întreg să apere ţara împotriva primejdiei hitleriste. Aceeaşi preocupare şi la conferinţa, tot în ilegalitate, din februarie 1939, a Partidului Comunist Român: sarcina 466

principală este mobilizarea poporului la lupta pentru apărarea independenţei şi integrităţii Statului român.1 In toate versiunile oficiale ale evenimentelor aprobate de secţia de propagandă a PCR -din martie 1939, se făcea obligatoriu referire la poziţia PCR în favoarea apărării hotarelor. O atare afirmaţie cere o cercetare documentară, cu reproducerea ad litteram a mărturiilor referitoare. Pentru ca să atenueze impresia pe care o făcuse mobilizarea aimatei şi fiindcă prudenţa reclama totuşi concesiuni pe tărâmul economic, Călinescu încheie, la 23 martie, un „Tratat de promovare a raporturilor economice între Regatul României şi Reichul german". Lam auzit spunând în zilele acelea: „dau grâu şi petrol ca să nu dau sânge şi pământ". îndată după aceea, la 31 martie, avea loc la Paris semnarea unui acord comercial şi a unui protocol special între Franţa şi România, privind produsele petrolifere. în acelaşi timp, se semna la Bucureşti un acord cultural româno-francez. Iar la aprilie 1939, Franţa şi Anglia garantau integritatea teritorială a României şi a Greciei1. Urma, la 11 mai, semnarea unui amplu acord economic între România şi Marea Britanie, prin care aceasta din urmă achiziţiona mari cantităţi de grâne din recolta românească. Aşadar, o serie întreagă de acorduri şi tratate care urmăreau, pe de o parte, să obţină maximum de garanţii în vederea asigurării integrităţii 467

teritoriale a ţării, pe de altă parte să domolească prin concesii economice pe eventualii atacatori în cazul unui război care se vădea tot mai apropiat. în interior, sunt de semnalat în acest răstimp o serie de măsuri. La 4 august 1938, se publică Statutul de funcţionare a Comisariatului general pentru minorităţi. E 1 De fapt, la 13 aprilie 1939, primii miniştri Eduard Daladier şi Neville Chamberlain, au făcut, concomitent, o declaraţie identică, la Paris şi la Londra, cu următorul cuprins: „Guvernul englez şi guvernul francez atribuie încă una din măsurile luate în vederea creării unui climat cea mai mare importanţă de solidaritate internă prin satisfacerea doleanţelor prevenirii oricărei modificări 2. La 14 august 1938, zi naţionalităţilor conlocuitoare impuse prinCuza Vodă, când au fost aniversarăprin a legiiforţă ruralesau de sub ameninţarea forţa şistatu-quoîmproprietăriţicuţăranii s-a desfiinţat boierescul, a apărut ului din Mediterana decretul-lege referitorşilaPeninsula noua organizare administrativă a Balcanică. Având în zece vedere ţării. Se înfiinţau anume diviziuni teritoriale numite circumstanţele puse ţinuturi, fiecare speciale cuprinzând maiînmulte judeţe şi conduse evidenţă evenimentele din de către underezident regal, echivalent cu subsecretarul de ultimele săptămâni, douăal Sucevei, cu 17.070 de stat. Cel mai mic ţinut cele era acela guverne dat, cel în consecinţă, kilometri au pătraţi, mai mare Argeş - numit ulterior României GrecieiŢinutul asigurarea că, -apoi Dunărea de Jos Bucegi - cuşi40.879. Dunărea dacă va fi întreprinsă o pătraţi, acţiune al doilea ca mărime şi avea 37.958 de kilometri punând în zece pericol independenţa cuprindea judeţe; capitala era la Galaţi. Hotarele lor în aşa fel încât cele două ţări vor considera că este în inetresul 468 lor vital să reziste prin forţă,

ţinuturilor încălcau hotarele vechilor provincii. Astfel, ţinutul Argeş se întindea şi în Transilvania incluzând judeţele Braşov şi Trei Scaune; ţinutul Timiş cuprindea şi judeţul Arad, la nord de râul Mureş, precum şi jumătatea de vest a judeţului Alba. Ţinutul Dunărea cuprindea două judeţe din Muntenia, anume Brăila şi Râmnicul Sărat, cinci din Moldova, adică Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova şi Fălciu, două din Basarabia: Cahul şi Ismail şi un judeţ din Dobrogea: Tulcea. Ţinuturile Prut şi Suceava se întindeau de la Carpaţi până la Nistru. Cel dintâi cuprindea judeţele Bacău, Neamţ, Baia, Roman, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Bălţi şi Soroca, cel de-al doilea, judeţele Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojinet, Dorohoi, Cernăuţi şi Hotin. Ţinutul Mării, pe lângă judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor, intra şi în Muntenia, cuprinzând judeţul Ialomiţa, iar ţinutul Olt, în afară de cele cinci judeţe din Oltenia, cuprindea şi judeţul Olt din Muntenia. Instituirea ţinuturilor, ca unităţi mari administrative, a rezultat din nevoia descentralizării. Se ajunsese, ca în vechiul regim administrativ, că pentru chestiuni mărunte, de resort local, locuitorii din sate şi oraşe îndepărtate trebuiau să vină în capitală. Şi în trecut se propusese înfiinţarea de formaţii administrative mari, cuprinzând mai multe judeţe: ne referim anume la aşa-zisele „gubernii" ale lui Petre Carp, dar nu se trecuse la înfăptuire. De data aceasta, din iniţiativa lui Armând 469

Călinescu, se înfiinţează ţinuturile. Rezidenţii puteau rezolva o serie întreagă de probleme pe temeiul delegaţiilor primite de la titularii departamentelor. în fruntea judeţelor fură numiţi ca prefecţi colonei din armata activă, iar în fruntea oraşelor, personalităţi civile cunoscute ca buni gospodari. Situaţia oraşelor lăsa de dorit din cauza instabilităţii consiliilor comunale şi a primarilor. Nu exista continuitate în lucrările edilitare. Aşa se face că în 1938, înainte de noua lege administrativă, Armând Călinescu putea afirma în scris, sub proprie iscălitură: „Se ştie oare că în România din 175 de oraşe, 114 nu au încă lucrări de «analizare? Se ştie că, din 175 de oraşe, 108 nu au încă alimentarea cu apă potabilă? Se ştie că un sfert din oraşele ţării nu au încă lumină electrică?"1 De aceea noua lege administrativă prevede gruparea tuturor serviciilor municipale: apă, lumină, transportul în comun etc. „într-o administraţie separată, cu un buget special, ale cărui venituri rămân afectate exclusiv întreţinerii şi investiţiilor acestei administraţii, întreprinderile vor fi obligate să întocmească programe de înzestrare şi* ameliorare pe o perioadă determinată şi pe baza unor directive unitare de exploatare şi tarifare. Ele îşi vor constitui fonduri speciale pentru a-şi asigura amortizarea, înnoirea şi dezvoltarea". într-adevăr, începând cu această lege administrativă din 1938, gospodărirea oraşelor începu să progreseze, 470

serviciile edilitare să se îmbunătăţească atât cantitativ, cât şi calitativ. Am cunoscut pe o seamă dintre rezidenţii regali numiţi de Călinescu în fruntea ţinuturilor. La ţinutul Olt fu numit - la 1 februarie 1939 - Dinu Simian, fost naţional ţărănist dintr-o veche familie de* transilvăneni aşezaţi în Râmnicu Vâlcea şi având acolo întreprinderi industriale. La Suceava, alegerea se opri asupra lui George Alexianu, de fel dintr-un sat de pe valea Şuşiţei, din judeţul Putna, profesor de drept constituţional comparat la Universitatea din Cernăuţi, iar mai târziu, sub regimul 1

Armând Călinescu, Spiritul noului regim administrativ în generalului Antonescu, al Transnistriei. în Enciclopedia României, guvernator voi. II, fruntea ţinutului Suceava, Alexianu Bucureşti, 1938, p. 3 (notele 1 şi 2 rămâne numai până la 1 februarie 1939 când fu transferat la ţinutul Bucegi. La C.C.G.). ţinutul Prut a fost numit Mare proprietar rural,Negruzzi, având dar numai până la 1 februarie cândla în locul lui veni Traian Ionaşcu, case mari,1939, cu etaj, Bucureşti, profesorşi de drept 3 civil din Iaşi. La Galaţi Focşani. Loc laalbUniversitatea în Dunărea de Jos, primul rezident a fost Victor Cădere, manuscris. pfofesor la Universitatea din Cluj: fiind numit apoi ambasador al României la Belgrad, în locul lui a fost numit, tot la 1 februarie 1939, scriitorul acestor rânduri. Sediul rezidenţii era palatul administrativ de pe strada Domnească, fosta prefectură, o clădire solid construită, din piatră şi cărămidă, iar locuinţa rezidentului în clădirea 471

fostă Robescu2, pe o stradă paralelă cu Domneasca anume...3 Casa fusese reparată şi amenajată de predecesorul meu, Cădere, aşa încât nu mi-a rămas de pus la punct decât grădina, întinsă, terminându-se spre est, la râpa dintre lunca Dunării şi a Brateşului. Prima grijă, după ce am luat în primire, a fost întocmirea planului de lucru şi a bugetului viitor, care începea peste două luni. Planul de lucru s-a întemeiat pe câteva considerente de ordin gospodăresc. Ţinutul Dunărea de Jos cuprindea regiuni de stepă şi antestepă, cu precipitaţiuni sub media ţării noastre, aşadar cu ploaie mai puţină decât regiunile învecinate. Pe de altă parte, avea dealuri care altădată fuseseră acoperite cu păduri aşa, de pildă, dealurile Covurlui - dar care acum, din cauza tăierilor fără socoteală, erau pleşuve şi pe cale de ravinare, transformându-se în teren neproductiv. Am iniţiat prin urmare un program de împăduriri, alegând drept specie predominantă arborele care se potrivea mai bine, pe baza experienţelor anterioare, terenului şi climatului, anume salcâmul, supranumit „stejarul stepei". Pentru regiunile de podgorie, am ales nucul, tovarăşul nedespărţit al viţei-de-vie şi unul din arborii caracteristici, reprezentativi ai pământului carpato-danubiano-pontic, dovadă prezenţa nuceturilor pe întreaga suprafaţă a acestui pământ, atât în Transilvania, cât şi în Muntenia, Moldova şi Dobrogea. 472

Am început deci prin a creea pepiniere comunale, în fiecare comună, spre a avea puieţii necesari plantării terenurilor neproductive. Am emis în acest scop o ordonanţă privind obligaţia alcătuirii pepinierelor, a alegerii terenurilor respective, precum şi a acelor ce urmează a fi împădurite. Detaliile tehnice ale ordonanţei au fost precizate de inspectorul silvic Georgescu, care s-a arătat din capul locului entuziasmat de acest program de ţeîmpăduriri şi a colaborat tot timpul, cu stăruinţă şi pasiune la îndeplinirea lui. Ideea mea era să fac pe săteni şi orăşeni - şi în special tineretul - să-şi dea seama de însemnătatea pădurii care are un rol pozitiv multiplu, atât din punct de vedere economic, cât şi al sănătăţii, al climatului şi nu mai puţin al frumuseţii. în inspecţiile pe care, după stabilirea programului de lucru şi a bugetului, le făceam sistematic în ţinut, şi anume trei zile pe săptămână, însoţit de prefectul judeţului inspectat, un punct precis era vizitarea pepinierelor şi a terenurilor ce urmau a fi împădurite. Am întâlnit în aceste inspecţii primari de tot felul: unii entuziaşti, alţii care-şi făceau conştiincios datoria, alţii care se mulţumeau cu măsuri formale şi o a treia categorie, de indolenţi, neglijenţi sau de-a dreptul cu rea voinţă. îi judecam după rezultate. în unele locuri, ca de pildă la Cosmeşti, lângă Şiret, unde primar era un frate al colonelului Dămăceanu, pepiniera de salcâm era o frumuseţe: cu puieţi bine dezvoltaţi, înalţi 473

şi deşi, îţi făcea plăcere s-o vezi. Am găsit şi primari -puţini ce-i drept - care, după două luni de la emiterea ordonanţei, nu tăcuseră nimic, crezând probabil că inspecţia n-o să ajungă şi pe la ei. Unora ca aceştia le anunţam destituirea pe loc, pentru neexecutarea ordonanţei: a doua zi, prefectul judeţului respectiv îi trimitea înştiinţarea scrisă. După prima destituire, care a fost publicată în Buletinul Ţinutului şi adusă astfel la cunoştinţa tuturor primarilor, am constatat că s-au iuţit oamenii. într-o zi, secretarul general al ţinutului, inspectorul general administrativ Miloteanu, excelent funcţionar, de o cinste ireproşabilă şi pe care Armând Călinescu mi-1 recomandase în mod deosebit, mi-a comunicat opinia unui primar care se afla în întârziere cu executarea ordonanţei: „Pepeneriile (sic!) astea o să ne mănânce capul". Aceste inspecţii repetate, care-mi luau jumătate din timp, m-au învăţat un lucru esenţial, anume că eficacitatea unei măsuri administrative este în funcţie de verificarea repetată a felului în care ea este aplicată. Mă foloseam de aceste inspecţii şi pentru a constata prezenţa la serviciu la începutul programului. Odată, am plecat din Galaţi la patru dimineaţa spre a fi la Bârlad, la orele şapte, când începea serviciul. Am ajuns la prefectură la şapte fix şi am cerut condica de prezenţă. Funcţionarului respectiv nu-i venea să creadă că pot să fiu, la asemenea oră, prezent. Am controlat condica: mai 474

bine de un sfert din funcţionari erau lipsă, nu semnaseră. M-am mulţumit să trag câte o linie în dreptul numelui lor, să scriu în josul paginei: „Voi reveni" şi să iscălesc. Am plecat apoi mai departe, tară să-1 văd pe prefect. N-am luat nici o măsură disciplinară de data aceasta, dar i-am pus în vedere prefectului a doua zi, telefonic, că, dacă lucrurile se vor repeta, la a doua inspecţie, va trage şi el consecinţele. A fost de ajuns, deoarece lucrurile nu s-au repetat: m-am putut convinge personal. Trebuie să adaug aci un cuvânt despre importanţa pe care o are şoferul maşinii cu care se fac deplasările în ce priveşte conducerea şi prezenţa de spirit; nu pot spune acelaşi lucru şi despre cunoştinţele sale mecanice, care nu depăşeau pe cele elementare. îl chema Cristea şi l-am luat şi la Bucureşti când am primit alte însărcinări oficiale. Conducea excelent, era rezistent la oboseală, la drumuri lungi; când

475

simţea că oboseala îl biruie, îmi cerea voie să oprească; se odihnea câteva minute, îşi dădea pe faţă cu apă şi pornea mai departe. Dacă Armând Călinescu ar fi avut un asemenea şofer, n-ar fi fost ucis, în drum spre casă, atunci când un car cu boi a barat calea şi a permis atentatorilor să se apropie, cu maşina lor, şi să tragă asupra maşinii primul-ministrului. Oiştea ar fi ocolit carul, suindu-se pe trotuar şi ar fi continuat drumul cu maximum de viteză. De aceea, recrutarea şoferilor oficiali, ca şi a piloţilor de avion şi de helicopter, trebuie făcută cu cea mai marc grijă, de ei depinzând, în multe împrejurări, viaţa însăşi a personagiilor oficiale. Când generalul Ion Antonescu a preluat puterea, în septembrie 1940, el a detaşat pe Cristea, fostul meu şofer, în serviciul său personal. Un alt punct din programul gospodăresc, pc care l-am iniţiat pentru ţinutul Dunărea de Jos, au fost irigaţiile. Am arătat mai înainte că acest ţinut suferea de lipsa de precipitaţii. Am socotit deci că se impune să fie întocmit un program de irigaţii, utilizându-se cursurile de apă care străbăteau ţinutul, precum şi lacurile, izvoarele arteziene, cum era cel de la Măicăneşti, din judeţul Râmnicul Sărat, cu un debit considerabil, şi stratul freatic care permitea formarea de puţuri numeroase pe o suprafaţă redusă, cazul puţurilor de la Năneşti din judeţul Putna. Aveam exemple în faţa ochilor: grădinile de zarzavat şi culturile 276

irigate din ocolul Gârlelor din judeţul Putna, ocol vechi de sute de ani, din această regiune venea varza uriaşă de Bătineşti, cât patru verze obişnuite, pe care localnicii o vindeau, cu carele, pe o rază întinsă; de asemenea, grădinile de zarzavat din oraşul Focşani, unde o mahala purta chiar numele de Sârbi, precum şi viile irigate din iazul tras din apa Putnci, în vremea lui Mihail Sturza, domnul Moldovei (1834-1849). Preconizam, în ordonanţa respectivă, utilizarea tuturor metodelor pentru a asigura debitul de apă necesar: fie tragerea de iazuri sau gârle după exemplele citate mai sus, fie întrebuinţarea de pompe cu motor, fie străvechea roată cu cupe acţionată de forţa animală, aşa cum ne-o arată imagini din Antichitate şi Evul Mediu şi cum există şi în vremea noastră în unele locuri de pe malul Putnei sau din Dobrogea. Am organizat loturi demonstrative cu porumb irigat şi rezultatele au fost concludente: o recoltă de două până la de trei ori mai mare decât recolta obişnuită, neirigată. Mă bizuiam în primul rând pe interesul ţărănimii: în momentul când vor vedea rezultatele Irigaţiei, câştigul care rezultă din aplicarea ei, se vor îndemna s-o iplice cât mai mulţi, ajungându-se la adevărate cooperative de irigaţie. i ic că ideea a biruit, cum era şi normal: dovadă cele ce se fac astăzi în acest domeniu.

276

Un al treilea punct din programul gospodăresc a fost repunerea în funcţie a unor vechi îndeletniciri româneşti, reînfiinţarea vechilor lazuri sau heleşteie şi crearea de altele noi, pe locurile băltoase sau mlăştinoase, inutilizabile altfel, înfiinţarea de prisăci sau stupine I i'inunale şi individuale, cultivarea de plante textile: cânepa şi inul. Am adăugat la toate acestea şi înfiinţarea de livezi comunale, cu pomii >aic reuşesc mai bine în regiunea respectivă. Iazuri sau heleşteie fuseseră multe în trecut; pe câte un curs de apă, ele se înşirau unul după altul, având la capul din jos câte una sau câte două mori mişcate de firul de apă. Cu vremea, din cauza nevoii de imaş, iar uneori şi din neglijenţă, nerefacându-se iezăturile rupte de viituri puternice, iazul sau heleşteul dispărea şi, o dată cu el, şi putinţa sătenilor de a adăuga la mâncarea lor peştele, poreclit „hrana săracului". Chiar la răsărit de Focşani, exista putinţa unui asemenea complex de iazuri; am întreprins lucrările necesare, având concursul' competent şi continuu al Institutului dc piscicultura din Bucureşti, care a delegat pe unul din cercetătorii lui, pe inginerul...1 în privinţa prisăcilor, am plecat, pe de o parte,"de la constatarea că se consuma puţin zahăr la sate, pe de alta, de la faptul că, în trecut, mierea şi ceara au fost, la noi, articole însemnate de consum şi de export. Trebuia încurajată revenirea la acest ram de producţie care 276

asigură un aliment de mare valoare şi creează, cu cheltuială redusă, venituri apreciabile. Şi în această privinţă, vremea a justificat punctul meu de vedere: asf.ăzi se recunoaşte oficial însemnătatea apiculturii şi se iau măsurile necesare încurajării ei. Cultivarea cânepii şi inului arc o vechime milenară la noi. Herodot, acum două mii patru sute dc ani, aminteşte priceperea cu care locuitorii din stân.ga Dunării, strămoşii 1

Loc alb manuscris. noştri, dacii sauîngeţii, ştiau să ţeasă pânza din cânepă de n-o puteai deosebi de aceea ţesută din in. Din nefericire, din cauza concurenţei pânzei de bumbac, care venea ţesută gata, dar care nu, era nici pe departe atât de rezistentă ca aceea de cânepă sau in, cultivarea acestor două plante textile a început din a doua jumătate a secolului trecut, să dea înapoi. Din ce în ce mai rar, se vedea, la marginea lanului de porumb petec pus cu cânepă sau cu in. De aceea, am luat hotărârea să stimulez cultivarea acestor două plante textile care dau pânză de calitate superioară, făcând totodată să scadă importul de pânză sau fire de bumbac, plătit cu valută forte. Am avut satisfacţia să constat că, şi în privinţa aceasta, eram pe drumul cel bun. Ordonanţele pe care le-am dat pentru fiecare din punctele programului gospodăresc au fost completate prin circulari explicative; toate la un loc au apărut în 276

broşura „Ordonanţe şi circulari privind programul gospodăresc al Ţinutului Dunărea de Jos", Bucureşti, 1939. Sub raportul căilor de comunicaţie, am înscris în program, de acord cu rezidentul de la Bucegi, facerea unei şosele care, peste Carpaţi, să constituie legătura cea mai scurtă între Braşov şi Galaţi. O asemenea legătură exista de mult; ea e amintită documentar pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), când e numită „drumul Vrancii" („per viam Varancha"); dar ea reprezenta o simplă potecă pe care mergeau pedestru şi caii încărcaţi cu poveri; nu era drum de care; ea urma să devină acum şosea carosabilă. Această şosea trebuia să treacă prin Vrancea şi îmi da putinţa să îmbunătăţesc şi şoseaua existentă în acest ţinut relativ izolat. Punctul de legătură cu şoseaua din ţinutul Bucegi urma să fie la Poiana Mărului, în plin munte. Lucrările au început cu intensitate şi dintr-o parte, şi din alta, bucurându-se şi de ajutorul armatei; ele au continuat şi în 1940; din nefericire, în acest din urmă an, ritmul lor s-a încetinit, iar o dată cu schimbarea regimului, cu venirea lui Antonescu la putere, în ipostaza de „conducător" al statului, ele să sisteze, potrivit obiceiului nenorocit politicianist care cerea ca aceea ce începuseră predecesorii să nu fie continuat de succesori. Lucrările, aşadar, s-au întrerupt şi întrerupte au rămas. Sper totuşi că această legătură peste Carpaţi să se 276

realizeze aşa cum s-au realizat legăturile de cale ferată Bumbcşti-Livezeni şi Salva-Vişeu şi sper să se realizeze şi legătura similară Teliu-Nchoiaş, în vederea căreia s-a construit, cu mare cheltuială, tunelul, de mare lungime, de la Teliu. O inovaţie a fost includerea, în bugetul ţinutului, a sumei de un milion de lei pcnttu săpături arheologice. Faptul c;ă ţinutul cuprindea judeţul Tulcea, cu mari posibilităţi în această dire:cţie, justifica fără îndoială o asemenea prevedere bugetară. Dar mai era un argument: voiam să atrag atenţia asupra însemnătăţii pe care o prezenta cercetarea . II heologică pentru lămurirea perioadei celei mai puţin cercetate din trecutul nostru, adică pentru mileniul dintre părăsirea Daciei Traiane .l< către armata şi administraţia romană şi începuturile statelor româneşti. De la săpături aşteptam ştiri preţioase asupra acestui mileniu, aşa cum vor dovedi cercetările ulterioare. Se adăuga, în sfârşit, amintirea sumelor modice pe care, ani de-a rândul, le primise iubitul meu profesor Vasile Pârvan pentru săpăturile sale: cifra dc un milion trebuie să fie o compensaţie şi un fel de împlinire postumă, ca nu zic răzbunare. îndată după înscrierea sumei în buget am chemat la telefon pe colegul şi prietenul meu de la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe Scarlat Lambrino care succedase lui Pârvan şi la catedră, şi la direcţia 276

Muzeului de Antichităţi. Nu i-am comunicat cifra alocată, ci numai că vreau să-1 consult asupra săpăturilor şi că această convorbire îl va interesa în cel mai înalt grad. A venit într-adevăr imediat, cu primul tren. Când i-am spus că am prevăzut un milion de lei pentru săpăturile arheologice, la început n-a vrut să creadă, a crezut că glumesc, abia după ce i-am arătat bugetul, s-a convins. „Acum să fi trăit Pârvan să se bucure", a adăugat. Am stabilit împreună locurile unde urmau să se facă săpăturile, toate, bineînţeles, în cuprinsul ţinutului Dunărea de Jos, şi anume: 1) la Garvăn, în faţa Galaţilor, într-o insulă, unde a fost vechea Dinogeţia. 2) la Enisala, pe dealul pietros ce domina lacul Razim şi Delta, deal unde se înalţă ruinele cetăţii bizantine, apoi româneşti sub Mircea cel Bătrân şi, la urmă, turceşti. 3) lângă Macin, unde se afla, în Antichitate, localitatea Arrubium. 4) la Troesmis, azi Igliţa, unde a fost castrul legiunei a cincea Macedonica, legiune transferată, în timpul războaielor marcomanice, în Dacia, la Potaissa (Turda). 5) la Poiana pe Şiret, în judeţul Tecuci, identificată, prin săpăturile anterioare, cu localitatea Piroboridava, amintită de geograful antic Ptolemeu. Am stabilit şi numele celor ce urmează să sape: la Dinogeţia, Gheorghe Ştefan, pe atunci asistent, ajuns mai târziu succesorul lui Lambrino la catedră; la Enisala, Grigore Avakian, fostul meu coleg de facultate, cel ce săpase mai înainte la Cetatea Albă; la 276

Troesmis, Emil Coliu, care se distinsese şi la seminarul de istoria românilor, un remarcabil cercetător, mort din nefericire în floarea vârstei; la Poiana, Radu Vulpe, care săpase mai înainte tot acolo şi care emisese părerea că aşezarea corespunde Piroboridavei lui Ptolemeu. De Arrubium, unde Dunărea mâncase mai toată aşezarea, urma să se ocupe Lambrino însuşi care avea să dirijeze şi să controleze de altfel şi săpăturile celelalte. Lucrările au început îndată după terminarea cursurilor universitare şi au dat rezultate neaşteptate şi importante care justificau cu prisosinţă şi cheltuielile făcute, şi speranţele. La Dinogeţia a început darea la iveală a zidurilor cetăţii şi s-a descoperit un tezaur bizantin de o sută şase piese de aur din timpul împăratului Vasile al IIlea (976-1025) şi al urmaşilor săi Roman al IlI-lea şi Constantin al IX-lea Monomahul. îndată ce a fost găsit tezaurul, în aceeaşi zi, am şi primit un telefon de la Gheorghe Ştefan, anunţându-mi faptul şi cerând să fie întărită paza, deoarece în satul Garvăn se şi răspândise vestea că s-a găsit „un cazan" plin cu bani de aur şi spiritele erau agitate. M-am deplasat imediat la faţa locului unde am constatat că aşa-zisul cazan era o ulcică modestă de pământ ars. Tezaurul fusese îngropat probabil cu prilejul unei năvăliri barbare şi posesorul lui nu s-a mai întors să-1 recupereze. Dar, pe lângă tezaur, sau descoperit la Garvăn şi o serie întreagă de mărturii 276

creştine, precum şi de obiecte care arătau o viaţă meşteşugărească şi comercială, dovedind legături atât cu lumea de la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, cât şi cu Bizanţul. La Enisala, săpăturile au dat la iveală două tezaure de monede vechi româneşti, din secolul al XIVlea, şi anume unul muntean, cu piese de argint de la Vladislav I (Vlaicu Vodă) şi Radu I, celălalt moldovean, tot cu piese de argint, dar de la Petru al Muşatei. Ambele tezaure fac dovada vieţii comerciale intense din Dobrogea şi a circulaţiei monedelor româneşti în această ţară dintre Dunăre şi Mare. S-au găsit de asemenea la Enisala numeroase resturi de ceramică bizantină, din secolele XIII-XIV, cu smalţ galben şi verde, cu ornamente florale şi cu reprezentări de păsări şi diferite alte motive. La Troesmis, unde au săpat în secolul al XIX-lea, în timpul stăpânirii turceşti, arheologi francezi, Coliu a găsit, între altele, un chuip mare, cărămiziu, de pământ ars, cu gura astupată de o cărămidă plată romană, de formă pătrată. N-a voit să desprindă singur cărămida spre a vedea ce conţine chiupul, ci ne-a chemat, atât pe Lambrino, cât şi pe mine, să fim de faţă la această premieră arheologică. Am venit, bineînţeles, şi pe platoul înalt al castrului care domina nu numai Dunărea, dar şi neteda câmpie munteană, până departe, în zare, a avut loc, cu oarecare ceremonie, desprinderea cărămizii: chiupul cuprindea doar resturi înnegrite de grâne, altceva nimic. Coliu era 276

cam dezamăgit, noi mai puţin, deoarece bănuisem că intrun chiup de asemenea proporţii se păstrau, de obicei, grâne. La Poiana, săpăturile au confirmat existenţa castrului roman, pe locul unei aşezări dacice, Piroboridava, după toate probabilităţile. înscrierea unei sume importante pentru săpăturile arheologice în bugetul ţinutului Dunărea de Jos, buget aprobat de Armând Călinescu, a îndemnat şi pe rezidentul ţinutului Marea să facă la fel; suma a fost mai mică: şase sute de mii de lei, după câte îmi amintesc, dar a contribuit în mod substanţial la săpăturile din judeţul Constanţa unde era cetatea Histria - şi din celelalte judeţe, Durostor şi Caliacra. Nu mai ştiu dacă a procedat la fel şi rezidentul ţinutului Olt, unde de asemenea era un câmp larg de cercetare şi un arheolog competent şi entuziast, Dumitru Tudor, care explorase cu succes o seamă de aşezări romane şi în special Malva. Tot în legătură cu arheologia, trebuie să amintesc de un alt cercetător, Petrescu - Dâmboviţa, care şi-a făcut atunci debutul. Intr-o zi, se prezintă în audienţă un tânăr de vreo optsprezece ani - era, cred, în ultima clasă de liceu - fiul unui avocat gălăţean, îşi spuse numele, îmi declară că vrea să se consacre arheologiei şi mă roagă să-i înlesnesc o explorare a judeţului Covurlui pe care doreşte să-1 străbată spre a vedea locurile de interes arheologic şi a strânge, eventual, material de acest fel. M-a 276

impresionat pasiunea pe care o punea în expunere şi i-am acordat suma de zece mii de lei, cu precizarea că îmi va înainta un raport scris asupra acestei excursii sau „perieghese" arheologice. Tânărul s-a ţinut de cuvânt: a străbătut judeţul de la un cap la celălalt - cu trenul, cu căruţa, şi pe jos - şi după vreo două luni mi-a prezentat un raport detaliat asupra descoperirilor făcute, raport pe care l-am citit cu mult interes şi am dispus să fie publicat în „Buletinul" ţinutului. Acesta a fost începutul activităţii ştiinţifice a lui Petrescu-Dâmboviţa, azi profesor de istorie antică şi arheologie şi decan al Facultăţii de Istorie din Iaşi.1 în aceeaşi zi, în care eram numit rezident al ţinutului Dunărea de Jos, la 1 februarie 1939, avea loc şi 1

în 1976. remanierea guvernului Miron Cristea. Patriarhul era suferind; se vedea că n-o s-o mai ducă mult şi se pregătea din vreme succesiunea. Armând Călinescu, vicepreşedinte al Consiliului era totdeodată ministru de interne şi ministru ad-interim la război. Intrau apoi în guvern inginerii I. Bujoiu şi I. Gigurtu, specialişti în industria minieră, care preconizau o apropiere de Germania hitleristă. La 7 martie, patriarhul încetă din viaţă, şi Călinescu deveni prim-ministru. Situaţia externă era tot mai ameninţătoare. Hitler, uitând declaraţiile făcute cu câteva luni mai înainte, după anexarea sudeţilor, că nu 276

mai are nici o pretenţie - tot aşa spusese şi după „Anschluss"-ul adică încorporarea Austriei -, ocupă, fară nici un drept şi fară ruşine, Cehoslovacia. Calculase just în ce priveşte atitudinea puterilor apusene: ele nu reacţionară, trăgând mereu nădejde că prin aceste concesiuni succesive războiul va putea fi evitat. Era tocmai dimpotrivă: fiecare concesie sporea aroganţa şi lăcomia lui Hitler care considera că se apropie momentul pentru a şterge orice urmă a tratatului de la Versailles. Mobilizasem, aşa cum am arătat mai înainte, o parte a armatei noastre, spre a face evidentă hotărârea noastră de a ne opune cu armele la orice încercare de încălcare a teritoriului naţional. Au loc, în întreaga ţară, demonstraţii în sprijinul Cehoslovaciei ocupate. Călinescu acţionează pe plan diplomatic şi economic, sperând să poată evita războiul.1 La 20 aprilie 1939, curtea şi guvernul memorează o sută de ani de la naşterea lui Carol I, organizând un pelerinaj la mormântul acestuia de la Curtea de Argeş, din biserica episcopală a lui Neagoe Basarab. Au fost invitaţi la această comemorare şi rezidenţii regali şi bineînţeles, consilierii regali: Iorga, Tătărescu, Angelescu, Mironescu etc. Iorga nu sc afla în raporturi bune, în acea vreme, cu Călinescu - probabil acesta nu-i satisfacuse vreo cerere 1

mai sus şi, dupăVezi obiceiul lui,p.îl 268. critica „urbi et orbi". A facut-o şi în 276

trenul care ne ducea spre Curtea de Argeş. „Ei, să ştie chiorul că, dacă se poartă aşa, n-o să-1 trec în istoric". Călinescu află şi, prin cel care-i comunicase cuvântul lui Iorga, îi trimite răspunsul: „Nu-i nimic, m-am înţeles cu Giurescu". S-a făcut mult haz atunci pe tema aceasta. Supărarea lui Iorga n-a ţinut însă mult - Călinescu a făcut ceea ce i se ceruse - şi raporturile s-au restabilit, aşa cum s-au restabilit în repetate rânduri şi cu Costică Argetoianu, cu Ionel Brătianu, cu Iuliu Maniu şi cu atâţia alţii. Un singur lucru nu ierta Iorga: să nu fii de părerea lui în materie de istorie şi, culmea îndrăznelii, să şi scrii că nu eşti de aceeaşi părere. Atunci te ui in.nea tară cruţare şi pe toate căile. Să nu-şi închipuie cititorul că ipun aceasta din cauza atitudinii pe care a avut-o Iorga faţă de tatăl ■ ■■.ii sau faţă de mine însumi când a încercat să-mi distrugă opera de linteză „Istoria românilor" printr-o campanie fară precedent în istorio-i rrafla noastră. Au trecut ani mulţi de atunci, supărarea s-a atenuat |iană la dispariţie; am recunoscut eu însumi în scris în mai multe rânduri valoarea personalităţii lui Iorga şi a operei lui. Dar socot că e necesar, pentru cei ce încearcă sau vor încerca să-i studieze multiplele aspecte ale firii sale, să aibă în vedere şi aceste sinuozităţi în relaţiile Bale politice. Nu toate proiectele pe care le-am făurit cât am fost rezident s-au putut şi realiza în acel timp. Am luat iniţiativa, de pildă, ridicării, prin subscripţie publică a 276

două statui: una a lui Ştefan cel Mare, la Chilia, pc malul stâng al Dunării, unde voievodul a ridicat o cetate de piatră într-un timp record în vara lui 1479, utilizând opt sute de meşteri zidari şi, şaptesprezece mii de salahori, cealaltă, lui Mircea cel Bătrân, la Tulcea, pe locul unde fusese mai înainte o asemenea statuie, distrusă apoi de ocupanţi, în timpul războiului pentru întregirea statului, din 1916-1918. Proiectele găsiseră aprobarea opiniei publice: subscrierile progresau; eram sprijinit şi de autorităţi; menţionez astfel subscrierea importantă - câte două sute de mii de lei - din partea ministerului înzestrării armatei, titular al departamentului fiind Victor Slăvescu. Până spre finele lui septembrie 1939 se strânseseră vreo trei sferturi de milion pentru fiecare din cele două statui. Am părăsit atunci rezidenţa, fiind numit ministru; succesorul meu la Galaţi, inspectorul general administrativ Goma, n-a urmărit mai departe proiectul, aşa încât subscrierile n-au mai progresat; a izbucnit apoi, tot în septembrie, al doilea război mondial. Nu s-a putut face concursul prevăzut de lege pentru cele două statui, deoarece fondurile nu erau suficiente (mă gândisem la două statui impunătoare, de mari proporţii, iar nu la statui obişnuite). Aşa îmcât proiectele nu s-au realizat, iar banii au intrat în vistieria statului. Monumentul de la Tulcea va lua fiinţă după mai bine de trei decenii, în zilele noastre, aşa cum va lua fiinţă şi statuia lui Ştefan cel 276

Mare, dar nu la Chilia, ci la Vaslui, în amintirea marii biruinţe repurtate, la 10 ianuarie 1475, împotriva armatei sultanului Mehmed al II-lea., cuceritorul Constantinopolului. Am urmărit de asemeni asfaltarea şoselei FocşaniOdobeşti, mult frecventată atât de podgoreni, cât şi de vrânceni, care-şi aduceau produsele la târg. Ministerul lucrărilor publice privea cu simpatic proiectul; dar până să se facă formele necesare şi devizul, a izbucnit războiul al doilea mondial, eu am părăsit rezidenţa, iar succesorul meu n-a avut aceleaşi preocupări, aşa încât nici acest proiect nu s-a realizat. Va lua fiinţă mai târziu, după 23 august 1944, în cadrul acţiunii ample de modernizare a şoselelor. * în ziua de 1 septembrie 1939, dimineaţa, eram pe drum, într-una din inspecţiile obişnuite în ţinut, când, deschizând radio-ul maşinii, aud ştirea că trupele

1 Radu Lobey, Un assassinat oubliée în Le Monde din 21 -22 septembrie 1969,-p. 6 (nota C.C.G.).

hitleriste au pătruns în Polonia; Hitler declanşase maşinăria oribilă care avea să facă atâtea victime, dintre care una, la sfârşit, avea să fie el însuşi. Primul act al conflagraţiei a fost scurt: în şaptesprezece zile, Polonia, atacată şi dinspre est de către sovietici, era la pământ; 276

armata ei, cu toată vitejia arătată a fost înfrântă; rămăşiţele ei trecură în România unde se amenaja în Dobrogea un aşa-zis lagăr, care s-a dovedit a fi numai cu numele deoarece, au putut mai toţi să plece mai departe, în Orientul Apropiat sau în Apus. încă de la 15 septembrie au apărut la Galaţi primele automobile cu refugiaţi polonezi; vedeai pe acoperişul maşinii o saltea şi valize, ce putuseră lua în fugă; înăuntru, membrii familiei: femeia, adeseori plângând, bărbatul cu semnele oboselii pe faţă, copiii mai toţi blonzi, uitându-se miraţi la noi. O seamă de refugiaţi au fost găzduiţi câtăva vreme la Bucureşti, alţii la Craiova şi în alte oraşe; n-au rămas însă până la urmă, plecând cei mai mulţi mai departe. Tot la Bucureşti a sosit, dar numai pentru câtva timp, şi tezaurul Băncii Naţionale a Poloniei. La câteva zile după începerea celui de al doilea război mondial, şi anume la 11 septembrie, regele Carol al II-lea a convocat un consiliu de coroană la care au participat, în afară de prim-ministrul Armând Călinescu, şi membrii guvernului, şi personalităţi1 politice din afara guvernului. Unele din acestea, precum C. Argetoianu şi Gigurtu, au preconizat o apropiere de Germania; Armând Călinescu, care a vorbit la urmă, a susţinut cu putere politica externă tradiţională, alături de Franţa şi de Anglia. Şi, în acelaşi timp, faţă de opiniile exprimate de unii din participanţii la consiliu, a pus la 276

dispoziţie regelui demisia sa. Kcgele, care avea toată încrederea prim-ministrului său, căruia îi încredinţase şi Ministerul de Interne şi acela al Apărării Naţionale, va respinge această demisie. Călinescu informase, imediat după consiliu, prin directorul său de cabinet şi ruda sa Radu Lobey, pe ambasadorul Franţei, Adrien Thierry şi pe acela al Angliei, Reginald Hoare, de punctul său de vedere. Cei doi ambasadori comunicară îndată la Paris şi Londra ştirea aflată. Răspunsul lui Daladier, primministrul Franţei, către Thierry, fu că „trebuie împiedicată, prin toate mijloacele, această demisie" Călinescu fiind „singurul om" care să asigure continuarea politicii externe tradiţionale româneşti.1 Această atitudine a lui Călinescu a fost hotărâtoare în ce priveşte planurile Germaniei hitleriste faţă de România şi de prim-ministrul ei. Lovitura - la numai zece zile interval - a fost dată prin legionari care aveau motivele lor să-1 urască pe Călinescu, cel sub care avusese loc executarea lui Corneliu Codreanu şi a principalilor lui partizani. Faptul s-a produs la 21 septembrie, în plină zi, pe când prim-ministrul se ducea cu automobilul de la minister acasă. Pe porţiunea puţin frecventată între Dâmboviţa şi Bulevardul Ardealului a străzii nou deschise care lega prelungirea Ştirbei Vodă de Palatul Şcolii de Război (azi Academia Militară), un car cu boi a obligat pe şoferul prim-ministrului să încetineze şi chiar să oprească. în acel moment, s-a apropiat automo276

bilul atentatorilor - aceştia veneau din Germania, dintr-un centru hitlerist unde fuseseră instruiţi şi echipaţi - şi, din imediată apropiere, au fost trase douăzeci şi şase de gloanţe
dacă cineva ar vrea să se răzbune, s-ar putea răzbuna pe copii, în timp ce merg la şcoală. La începutul lui septembrie îmi mutasem familia - soţia şi cei trei copii de la Bucureşti la Galaţi şi înscrisesem băieţii la Liceul Vasile Alecsandri, iar pe fetiţă, la şcoala primară cea mai apropiată de locuinţa mea (spre surpriza protipendadei locale care nu concepea că fiica rezidentului să nu fie înscrisă la şcoala instituţiei „Notre Dame de Sion", unde învăţau fetele mai-mărimilor politice şi economice ale oraşului). Garda a rămas totuşi timp de vreo săptămână, până ce lucrurile s-au mai liniştit. îndată după uciderea lui Călinescu, regele 1-a încredinţat pe generalul Gheorghe Argeşanu cu formarea noului guvern. A fost un guvern de tranziţie, de scurtă durată - câteva zile - având de împlinit o hotărâre pe care un guvern civil n-ar fi putut-o accepta, dar pe care el, ca ostaş, primind ordin, a trebuit să-1 execute. Anume: să dispună executarea a câte trei legionari din fiecare judeţ, drept pedeapsă pentru asasinarea primu-ministrului. Ordinul s-a dat de la Bucureşti direct legiunilor de jandarmi care l-au adus la îndeplinire. Am aflat de acest ordin de la maiorul comandant al legiunii Covurlui a doua zi dimineaţă, după ce, în timpul nopţii, avuseră loc execuţiile, prin împuşcare. Lanţul tragic continua să se desfăşoare: o crimă provoca pe alta, aceasta, mai multe altele care, la rându-le, determinau noi crime. Avea 276

dreptate vechiul dicton: „Cine scoate sabia de sabie va pieri". Numai că oamenii ascultă mai mult de pasiune şi de resentimente decât de raţiune. Iar experienţa nu serveşte decât celui ce-a pătimit nu şi celorlalţi. » L-am întâlnit pe generalul Argeşanu întâia dată la o recepţie la Palat; scurt de statură, cu ochii vii, cu voce sonoră - când a comandat parada de 10 mai 1940, în piaţa Palatului, vocea i se auzea, puternică, până dincolo de Athénée Palace - era tipul ostaşului care nu discută ordinul, ci îl execută. De aceea a şi fost ales pentru acţiunea de răzbunare amintită. Va plăti-o, la rându-i, cu viaţa, fiind printre cei împuşcaţi la Jilava, de către legionari, în timpul scurtei şi sângeroasei lor guvernări. După Argeşanu, a fost numit prim ministru Constantin Argetoianu. Oltean, de viţă veche - i-am găsit antecesorii trecuţi printre boieri de către autorităţile austriece în timpul cât acestea au ocupat Oltenia (17181739) - avea moşie la Breasta, unde l-am cunoscut în 1922, în timpul unei vizite făcute împreună cu Mihail Seulescu. Inteligent, cu talent literar, dar lipsit de scrupule în politică, cinic chiar, fusese utilizat la tratativele - vorba vine - de pace din primăvara lui 1918. Eram în drum, pentru treburi personale, de gospodărie, spre Odobeşti, când la intrarea în Focşani, un sergent opreşte maşina şimi comunică să trec de urgenţă la prefectură, deoarece sunt chemat la Bucureşti, de la Palatul Regal. M-am 276

conformat, bineînţeles; la intrarea în prefectură mă întâmpină prefectul şi-mi spune, protocolar, felicitândumă totdeodată, că am fost numit ministru şi să iau contact imediat telefonic, cu Palatul. La capul firului era Urdăreanu, mareşalul Palatului, care mă anunţă să vin imediat la Bucureşti spre a depune jurământul ca ministru secretar de stat însărcinat cu organizarea Frontului Renaşterii Naţionale. Am rămas surprins şi - de ce n-aş mărturisi-o - întrucâtva îngrijat şi chiar trist, îmi părea rău că trebuia să mă despart de activitatea de la rezidenţă, activitate practică, de teren, unde vedeai cum iau formă şi cresc lucrurile la care gândiseşi. Pe de altă parte nu vedeam încă exact cum va fi opera de organizare a Frontului, îmi dădeam seama însă că va implica o serie de chestiuni dificile, cum se întâmplă întotdeauna când ai dea face cu ambiţiile şi geloziile omeneşti. Am plecat la Bucureşti, am depus jurământul singur ceilalţi miniştri îl depuseseră mai înainte în bloc - şi am luat contact cu colegii din minister. Pe Argetoianu îl cunoşteam de mai înainte, tot aşa pe Iamandi şi pe Ralea; cu Gafencu avusesem mai puţin contact.

276

288

Consiliul de coroană din 27 iunie 1940

288

Uşaspr noi Silviu Dragoinir, ministrul minorităţilor St. Ciobanu, ministrul cultelor Dr. Const. Angelescu, consilier regal Regele Carol II I N. Iorga, consilier regal Gh. Tătărescu -prim ministru Florea Ţenescu -Şeful Mihai Ghelmegeanu. Statului Major Ilcuş, ministrul deministrul de interne Mihai Ralea, ministrul război Victor Slăvescu - muncii ministrul armamentului Urdăreanu, mareşalul Palatului Constantin C. Giurescu, ministrul infomaţiilor

Eram în cabinetul meu, la minister, în ziua de 27 iunie, dimineaţa, când primesc pe la orele nouă, un telefon de la Palat, de la un adjutant regal, că sunt convocat a lua parte la un consiliu care urmează a se ţine tară întârziere. Nu se precizează nici ce fel de consiliu, nici ce se va discuta. Plec, intrigat, imediat la Palat. Aci, la intrarea în sala de şedinţe, mă aştepta Mişu Ghelmegeanu, ministru de interne. „Eşti pentru război, nu?" mă întreabă el, după ce, foarte pe scurt, îmi spune de nota ultimativă primită în timpul nopţii la Moscova de ambasadorul nostru, notă prin care ni se cerea să cedăm Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei şi un colţ din judeţul Dorohoi, cuprinzând târgul Herţa şi şaptesprezece sate din

vecinătate. „Să vedem" îi răspund cu, nevrând să dau imediat un răspuns categoric. Intru în sala de şedinţe unde sunt strânşi, în afară de membrii guvernului Tătărescu, şi consilierii regali Niculae Iorga şi Doctor Constantin Angelescu. După puţine minute intră şi regele, însoţit de Gheorghe Tătărescu, prim ministru, şi ia loc la masa lungă, în centrul Iaturei stângi, cum priveşti spre uşa de intrare din hol. Aşezarea la masă a celor prezenţi este, după câte îmi amintesc1, următoarea: Notă originală, redactată de mine (C.C.G.), imediat după Consiliu, pe temeiul însemnărilor luate în timpul Consiliului, a dispărut în iunie 1950, când au foat arse, din ordinul unui agent executiv imbecil, furios şi rău, pe nume Weber, toate hârtiile, notiţele, actele de familie, fişele cursurilor mele pe 25 de ani şi corespondenţa tatei şi a mea pe 55 dc ani, găsite toate în biroul meu din casa părintească (strada Berzei 47). la evacuarea din casă, cu înjurături triviale, a soţiei, a fiului şi fiicei mele, în două ore, având voie să ia fiecare numai câte o valiză. Aceste hârtii, notiţe, acte de familie, fişe dc cursuri şi corespondenţă au fost arse timp de două zile şi o noapte, în curticica din faţa biroului, după spusele vecinilor şi a cunoştinţelor care au trecut pe acasă; eu eram de o lună, dc la 6 mai 1950, închis. Ceea cc 1-a făcut pe Weber să 499 288

dea ordinul stupid „Puneţi totul pc foc", în loc să le fi trimis la Academie sau la Arhivele Statului, a fost faptul că în actele de familie a găsit diploma prin care Alexandru Ghica acorda străbunicului meu, lui Dumitru Giurescu, în 1840, titlul de logofăt, diplomă prevăzută cu o pecete mare roşie. „ Ăştia-s neam de baroni", a exclamat Weber, înjurând, „puneţi totul pc foc" (nota C.C.G.). Regele ia cuvântul şi spune: „Ziua de azi ar fi trebuit să fie pentru mine o zi de bucurie, deoarece Mihai şi-a trecut cu succes bacalaureatul. Dar am primit în cursul nopţii nota dc care veţi lua cunoştinţă şi care cerc răspuns imediat. Dc aceea v-am convocat; vă cer sfat cinstit, cântărind bine toate consecinţele". Luăm cunoştinţă dc nota remisă în cursul nopţii ambasadorului nostru la Moscova şi care a fost transmisă la Bucureşti imediat prin Radio. Ea arc un caracter ultimativ, cerând retrocedarea Basarabiei, cedarea jumătăţii dc nord a Bucovinei, precum şi a colţului de nord-vest a judeţului Dorohoi, cuprinzând târgul Herţa şi şaptesprezece aşezări rurale (sate şi cătune). Nota era însoţită de o hartă - n-am văzut-o însă, deoarece n-a putut fi transmisă prin Radio - hartă pe care, cu creionul roşu, era trasată linia care reprezenta noul hotar în Bucovina şi în partea de nord-vest a judeţului Dorohoi. Se cerea un răspuns în douăzeci şi patru dc ore.

500 288

Motivul pentru care se cerea jumătatea de nord a Bucovinei nu era de ordin etnic: aici locuia şi populaţie ruteană, deoarece argumentul s-ar fi întors împotriva lor în ce priveşte Basarabia, unde majoritatea populaţiei era românească; de aceea argumentul invocat pentru cedarea Bucovinei de Nord era altul, şi anume: ca o compensaţie pentru faptul că deţinusem timp de mai bine de două decenii, din 1918, Basarabia şi Bucovina şi că beneficiasem de bunurile acestor două provincii şi de depozitele sovietice aşezate acolo. Cât despre colţul din judeţul Dorohoi, nu se dădea nici un fel de argument. Era, pur şi simplu, rotunjirea hotarului, care, în această parte, forma un intrând spre nord-vest ce trebuia suprimat. S-a dat apoi cuvântul, de către rege, celor prezenţi, începându-se cu militarii. Primul a vorbit Florea Ţenescu, şeful Statului Major al oştirii, un ofiţer capabil, fiu de ţăran, ajuns în fruntea ierarhiei ostăşeşti prin meritele proprii. El a spus: „Armata îşi va face datoria. Dacă Majestatea Voastră hotărăşte să ne batem, ne vom bate". întrebat de rege care e situaţia militară la graniţă, Ţenescu răspunde: „Sovieticii au concentrat treizeci de mari unităţi - divizii - la răsărit de Nistru; ungurii au concentrat armata lor la graniţa noastră de vest1; bulgarii masează trupe la graniţa de sud a Cadrilaterului. Vom fi atacaţi, probabil, din trei părţi simultan". La o nouă întrebare: „Cât putem rezista?", Ţenescu răspunde: 501 288

„Polonia, atacată din două părţi, a luptat şi a rezistat şaptesprezece zile; noi, atacaţi din trei părţi, dar bizuindune pe Carpaţi şi Munţii Apuseni, am putea rezista trei săptămâni, cel mult o lună". „E probabil - adăugă el - că vor interveni şi nemţii, spre a nu lăsa pe sovietici să ia petrolul şi gránele noastre." Ilcuş, ministru de război, transilvănean, fire ponderată, are aceeaşi părere ca şi Ţenescu. Victor Slăvescu, ministrul înzestrării armatei, vechi liberal, întrebat al treilea, răspunde scurt, doar atât: „Mă asociez părerii colegilor mei militari". A venit rândul meu. întrebat de rege asupra părerii mele, răspund: „Ca ministru al propagandei, ar trebui să spun: «Să tragem sabia, Sire, şi să apărăm pământul 1

informaţii ulterioare au ţării». Gândindu-mă la ce va urma după aceea, arătat că într-adevăr, însă cu excepţia cântărind adică, aşa cum spus, «toate consecinţele» şi unei singure divizii, toatăaţi armata privind Polonia, prevăd deocamdată, desfinţarea statului ungară era concentrată la graniţa nostru în această primă fază a războiului. Vom fi ocupaţi cu România (nota C.C.G.). de sovietici, germani, unguri şi bulgari şi nu ştiu în ce formă, cu ce hotare, se va reînfiinţa statul nostru la finele războiului. Dacă sovieticii ocupă întreaga Moldovă, până la Carpaţi, vor avea pretenţii asupra ei, aşa cum au lacut întotdeauna cu teritoriile pe care le-au ocupat. Bulgarii vor pretinde Dobrogea, iar ungurii Transilvania. Germanii se vor instala în Muntenia spre a-şi asigura petrolul şi 502 288

gránele; tratatul din 1918, de la Bucureşti, ne arată la ce ne putem aştepta sub raportul economic. Suntem izolaţi şi singuri; Franţa e la pământ, iar englezii nu se gândesc decât la apărarea ţării lor; nu pot interveni în nici un caz aici, la noi. Pentru mine, esenţial este să păstrăm statul, cu întreaga lui organizaţie, şi armata. Să cedăm deci pentru moment, şi să aşteptăm, se va ivi, poate, prilejul să reluăm, ceea ce azi, cu durere în suflet, suntem nevoiţi să părăsim. E părerea mea-spusă cinstit, cântărind bine toate consecinţele". Urdăreanu, mareşalul palatului, aşezat lângă mine nu e întrebat. Văzându-mă că de la începutul consiliului iau note febril, mă întreabă: „Iei note?" îi răspund: „Da". „Foarte bine", - adaugă el; „te rog să-mi dai şi mie o copie." Nu i-am dat însă. Mihail Ralea, întrebat imediat după mine, este de aceeaşi părere; n-avem încotro; să cedăm deocamdată, apoi vom vedea. Mihail Ghelmegeanu care, la uşă, mă întrebase dacă sunt pentru război, lăsând a înţelege că el ar fi, este acum de părere că n-avem de ales: trebuie să cedăm. N. Iorga, consilier regal, e pentru război. (Pe când vorbeam noi trei, predecesorii lui, îi spunea lui Constatin Angelescu, vecinul său la masă, destul de tare ca să fie auzit de toţi, până la capul mesei: „Ei, uite trădătorii; ar trebui puşi la zid şi împuşcaţi"). Referindu-se apoi la 503 288

faptul că superioritatea aviatică a Uniunii Sovietice era incontestabilă, a spus: „Dar ce face aviaţia noastră?". S-a pus timbrul aviaţiei atâta vreme, care e rezultatul?" Regele îi răspunde: „Domnule Iorga, dumneata ştii cât costă un avion modern de luptă?" La care Iorga răspunde: „Ce poate să coste? Trei-patru milioane". Replica lui Vodă, aruncată peste umăr: „Patruzeci de milioane", după care Iorga nu mai insistă şi termină, cerând război. Doctorul Angelescu, consilier regal, întrebat de rege, spune: „Sunt de părerea domnului Iorga" adică război. Ştefan Ciobanu, ministru cultelor şi artelor, basarabean, membru al Academiei, e şi el pentru război; faptul e normal, fiind vorba de pământul Basarabiei, baştină lui. Aceeaşi atitudine are şi Silviu Dragomir, transilvănean, care pune şi ipoteza unei revendicări similare din partea statului maghiar. Nu-mi amintesc în detaliu ce au spus ceilalţi membri ai guvernului, dar ştiu sigur că toţi ajungeau Ia aceeaşi concluzie: să cedăm, deoarece, altfel, punem în primejdie fiinţa statului, şi să aşteptăm. Gheorghe Tărărescu, prim ministru, este de părere că nu avem de ales, pentru motivele arătate anterior. Şi, adresându-se suveranului, adaugă: „Aţi auzit părerile majorităţii membrilor guvernului. Ca prim ministru responsabil, vă rog să vă supuneţi hotărârii guvernului. E

504 288

un ceas greu prin care trecem, dar statul trebuie să continue a trăi." Regele se înclină, adoptă părerea guvernului. Urdăreanu care, aşa cum am arătat, n-a fost întrebat şi nici n-a intervenit, îmi spune: „Cred, totuşi, că ar trebui să mobilizăm". Şedinţa se ridică; am dureroasa sarcină să comunic corespondenţilor de presă străini, adunaţi la minister, după amiază, hotărârea luată. Timp de o lună de zile după acest consiliu de coroană, n-am mai putut dormi liniştit. Mă trezeam în miezul nopţii şi mă întrebam: „Dar dacă am greşit? Nu era oaremai bine să ne fi luptat?" Soţia mea, văzând starea în care eram, ma întrebat: „Ce ai, ce te frământă?" I-am povestit totul şi răspunsul ei, imediat, a fost: „Bine aţi făcut; altminteri, era vai de statul şi de poporul nostru". M-am mai liniştit cu vremea; dar liniştea deplină nu mi-am căpătat-o decât la finele războiului celui de-al doilea mondial, când am văzut ce s-a întâmplat cu Polonia, ale cărei noi hotare difereau fundamental de cele vechi. în perspectivă istorică, după treizeci şi şapte de ani de la eveniment, cred că a fost totuşi soluţia care se impunea, care ne-a permis săpăstrăm statul, cu toate teritoriile unite la 1 decembrie 1918.' începutul guvernării Antonescu

505 288

Cum a ajuns generalul Ion Antonescu, mazil şi cu domiciliul forţat la mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea ca, în câteva zile, să devină prim ministru şi să oblige pe Carol al II-lea să părăsească ' Cea mai amănunţită relatare a Consiliului de Coroană, de joi 27 iunie 1940, s-a desfăşurat în două şedinţe, în: Carol al II-lea, intre datorie şi presiune. însemnări zilnice, voi. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Editura Şansa, Bucureşti, pp. 198-205. Honul? Care sunt elementele care explică această transformare radi-i ală? Trebuie să ţinem seama, după părerea noastră de o serie întreagă de elemente, unele de ordin personal, altele de ordin general şi internaţional. Ion Antonescu era un ambiţios, dublat de un megaloman. Avea o excelentă părere despre sine, despre capacităţile lui profesionale şi politice. Fusese în Statul Major al generalului Prezan, în timpul războiului pentru întregirea statului, conduse-se apoi Şcoala de Război -azi Academia Militară -, fusese ataşat militar în străinătate, ajunsese general de divizie şi ministru în guvernul patriarhului Miron Cristca. Era, incontestabil, un ostaş de scamă, dar, în acelaşi timp, şi un temperament dificil. Fire mândră, încrezută, îşi crease duşmani în rândurile armatei. Ofiţerii de la Şcoala de război îl porecliseră „Câine roş"1, pe de o parte din cauza firii lui, pe de altă 506 288

1

Mi se pare o profundă

parte din cauza culorii părului roşcat. Avea o placă de platină în moalele capului: o ştiu chiar din gura lui; mi-a spus-o la Predeal unde vila noastră pe Cioplea era peste drum şi puţin pieziş faţă de vila lui, aceasta fiind de proporţii mult mai mari. Din cc pricină trebuise să i se aplice acea placă dc platină nu ştiu. Fire autoritară, lua câteodată măsuri abuzive. Astfel, la Predeal, drumul pe Cioplea făcea o cotitură în partea superioară a lui, tocmai în dreptul vilelor noastre; Antonescu, fiind prim-ministru, a dat ordin să fie îndreptat drumul, să dispară cotul. Ceea ce s-a şi făcut, tăindu-se din locul nostru o suprafaţă dc peste o sută de metri pătraţi care s-a adăugat locului lui. Nu mi s-a dat nici un ban pentru această expropriere; e adevărat că nici n-am cerut. Tot în legătură cu vila de la Predeal a dat ordin ca la circa o sută de metri mai jos să fie barat drumul, să nu se mai poată circula; aceasta însemna ca vilele situate în sus de barieră - se instalase o barieră de lemn de-a curmezişul drumului - adică vila noastră, vila lui Canarache, vila unui armean - i-am uitat numele - să fie inaccesibile. Când un comisar s-a prezentat să ne comunice noua dispoziţie, soţia mea s-a înfuriat - pe drept cuvânt, căci era un abuz - şi i-a declarat că în cazul când nu sc mai poate folosi de vilă, îi va da foc. „Să nu faceţi asta, doamnă" - i-a replicat comisarul, speriat. „Ba am s-o fac şi te invit să comunici acest răspuns cui tc-a trimis". Până ia urmă, am obţinut prin Minai Antonescu o 507 288

autorizaţie să stăm în vila noastră, garantând însă pentru toate persoanele care ar veni să ne vadă. îşi poate oricine lesne închipui ce a fost în sufletul lui ion Antonescu, cel atât de plin de sine, atunci când s-a văzut scos din guvernul patriarhului Miron Cristea unde fusese ministru de război sau, după titulatura actuală, ministru Apărării Naţionale. A devenit imediat adversar al regelui şi nu s-a sfiit să-1 critice în gura mare. Ceea ce i-a adus domiciliul obligatoriu la mănăstirea Bistriţa. Adversitatea a sporit considerabil, Antonescu socotinduse acum adversarul numărul unu al regelui şi al regimului. în luna iunie 1940 - eram ministrul informaţiilor - Mihai Antonescu a venit la mine acasă în Bucureşti, să mă roage din partea lui Ion Antonescu să intervin la rege pentru ca să-i de-a drumul de Ia Bistriţa. I-am explicat că, atâta vreme cât sunt ministru, nu pot face un asemenea demers, ştiind bine care îi sunt sentimentele faţă de suveran. Am adăugat: „Prea e trufaş generalul" afirmaţie care, desigur, i s-a raportat, după cum i s-a raportat şi refuzul meu de a interveni pentru ridicarea domiciliului obligatoriu. Dar, cu toată ambiţia lui, cu toată dorinţa lui de a domina, Antonescu nu şi-ar fi putut atinge scopul dacă nu beneficia de sprijinul decisiv al Germaniei hitleriste şi de starea de nemulţumire profundă din ţară, determinată de „diktatul de la Viena". Germania urmărea să aibă la cârma 508 288

României un om favorabil ei care să-i faciliteze acapararea produselor - în primul rând petrol şi grâne - de care rvea absolută nevoie. Antonescu părea a corespunde vederilor ei. încă la 9 iulie 1940, ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabrizius, raporta la Berlin că generalul Antonescu „în cursul unei vizite mai lungi m-a asigurat că doreşte să lucreze cu Germania". Raportul cuprinde o inexactitate deoarece vizita n-a fost făcută de Ion Antonescu - care era pe atunci cu domiciliul obligatoriu la Bistriţa -, ci de Mihai Antonescu, care era porte-parole-ul generalului în tratativele cu Germania şi cu factorii politici români. O ştim dc altfel de la Ion Antonescu însiyji care, în şedinţa din 3 octombrie 1940 a consiliului de miniştri, a declarat textual: ,JDe când eram în închisoare la Bistriţa am tratat prin. intermediul domnului Mihai Antonescu, însă în secret, cu germanii asupra tuturor problemelor Statului Român şi am arătat, în toate ramurile de activitate a acestui organism complex al statului, care este punctul de vedere al generalului Antonescu - pentru ca, atunci când împrejurările m-ar aduce la cârma statului, să n-am dificultăţi cu germanii. Toate principiile pe care le-am pus atunci au fost admise"1. Documentele, edite şi inedite, pe care le posedăm, ca şi studiile asupra perioadei iulie-septembrie 1940 ne arată în mod clar contribuţia Germaniei hitleriste la aducerea la cârmă a 1

Stenogramele şedinţelor 288 Consiliului de Miniştri Guvernarea Ion Antonescu, voi. I (septembrie-

509

generalului Ion Antonescu şi la abdicarea regelui Carol al II-lea. în ziua de 4 septembrie, regele 1-a numit pe Ion Antonescu prim-ministru; acesta s-a grăbit în aceeaşi zi să viziteze pe Fabrizius, cerându-i „sfatul" asupra următorilor paşi. Cunoaştem răspunsul acestuia, potrivit telegramei pe care el o trimite la 5 septembrie Berlinului. „în înţelegere cu colegul meu italian -citim în telegramă şi având în vedere că numai mâna forte a generalului şi o hotărâre rapidă pot salva ţara de haos, l-am sfătuit pe Antonescu să-şi asume drepturi dictatoriale să înlăture anturajul regelui, urât de către ţară, şi să ordone miniştrilor şi secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a problemei cabinetului şi a problemei eventualei abdicări a regelui, iar el să guverneze în mod autoritar"2. Comunicându-se şi regelui acelaşi sfat, acesta, intimidat, acordă generalului Antonescu, în ziua de 5 septembrie, puteri dictatoriale. Dar cum pofta creşte mâncând, în seara aceleiaşi zile de 5 septembrie, conducătorul cere regelui să abdice şi-i fixează ca ultim termen a doua zi, 6 septembrie, orele 4 dimineaţa. Regele se consultă în timpul nopţii cu câţiva oameni politici şi ostaşi, constată că unii din ei sunt pentru abdicare, în timp ce generalii Mihail, şeful Statului Major al Armatei, şi Paul Teodorescu, adjunctul acestuia, sunt pentru rezistenţă şi cer să formeze guvernul spre a termina cu Antonescu. în acest moment hotărâtor, la 510 288

orele 3 şi jumătate dimineaţa, Antonescu, care ştia că se bazează pe sprijinul Germaniei, trimite regelui un nou ultimatum cerându-i abdicarea. Regele, care-şi dădea seama.că şi în ipoteza suprimării lui Antonescu,până la urmă, sub presiunea şi hotărârea de răzbunare a lui Hitler, tot va trebui să plece, acceptă să abdice, lăsând pe tron pe fiul său Mihai. Luându-şi bunurile personale între ele şi o faimoasă colecţie filatelică, cuprinzând multe mărci rare şi valoroase, precum şi o parte din colecţia de tablouri, plus acţiunile şi banii, Carol al II-lea însoţit de Elena Lupescu şi de Ernest Urdăreanu părăseşte ţara, cu un tren special. Intre Timişoara şi Jimbolia trenul a fost urmărit de un automobil în care erau mai mulţi legionari, în frunte cu preotul Goldeanu, şi atacat cu focuri de puşcă mitralieră - halal preot! - focuri care au obligat pe pasagerii trenului să se culce pe podeaua vagoanelor. Ştiu faptul de la un tehnician ceferist care a însoţit trenul până la graniţă. Mihai, potrivit ultimelor măsuri, era lipsit de o putere reală. Avea calitatea de rege, e adevărat, dar numai cu atribuţii formale: putea, de pildă, să confere decoraţii; atribuţiile reale, fundamentale erau în mâna conducătorului. Pe de altă parte, Antonescu, cu firea lui trufaşă, nu pierdea nici o ocazie să-i arate că el e adevăratul stăpân; căuta chiar să-1 umilească, uneori şi în public. într-o audienţă pe care am avut-o în 1943, regele 511 288

mi s-a plâns, în mod discret, de această atitudine a „conducătorului". Vorba lui Mihai era o vorbă moale, fără accent, dând impresia că nu are energie. în realitate, ea nu i-a lipsit, dovadă felul cum s-a comportat la 23 august 1944. Pentru contribuţia importantă pe care a avut-o în acest moment hotărâtor al războiului, Uniunea Sovietică a conferit regelui Mihai ordinul „Victoria", ordin foarte înalt care nu s-a acordat decât la foarte puţine persoane.1 Un alt element, care explică evenimentele din septembrie 1940, a fost starea de spirit din ţară. Lumea era profund îndurerată de pierderile succesive teritoriale şi de faptul că nu ne împotrivisem, fără să-şi dea scama de consecinţele pe care le-ar fi avut o împotrivire armată. Făcea responsabili pe rege, pe Elena Lupescu, pe mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu - bucureştenii îl porecliseră „mareşalăul" plecând de la apetitul de îmbogăţire al acestuia - pe Malaxa etc. Ei erau vinovaţi de situaţia în care ajunsesem: lumea trebuie să găsească întotdeauna un vinovat sau mai mulţi pentru tot ce iese prost, pentru tot ce nu corespunde dorinţelor ei. M-am întrebat însă adeseori dacă, având alt regim, strict constituţional, dacă, nedizolvând partidele şi punând în fruntea guvernului pe Iuliu Maniu, de pildă, sau pe Constantin I.C. Brătianu puteam evita amintitele pierderi teritoriale, puteam păstra integritatea statului. Răspunsul cred că este 512 288

1

Mihail Manoilescu, Dictatul

hotărât negativ pentru următorul motiv. Politica României a fost în strânsă legătură cu politica generală europeană şi în primul rând cu sistemul politic francez, întemeiat pe de o parte pe tratatul de la Versailles, pe de alta, pe tratatul de la Trianon, Sevres şi Neuilly şi având ca adju-tante sistemele politice locale: Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică. Or, în momentul când sistemul politic al Franţei s-a prăbuşit, ca o consecinţă a înfrângerii ei militare, s-a prăbuşit şi sistemul politic românesc. Este semnificativ că ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 s-a produs la foarte scurt interval - după câteva zile-de la armistiţiul francez. Putea oricare guvern român - liberal, ţărănist, iorghist, socialist, chiar comunist (admiţând că ar fi fost scos din ilegalitate şi însărcinat cu conducerea ţării) - să oprească acest ultimatum sovietic? Când vedem cu câtă consecvenţă a urmărit Uniunea Sovietică să recupereze teritoriile pierdute în urma primului război mondial, ne dăm imediat seama că nimeni şi nimic, în starea de lucruri de iunie 1940, n-ar fi putut opri amintitul ultimatum. Pe de altă parte, Germania hitleristă, îndată după victoria ci asupra Franţei, a început să acţioneze în vederea satisfacerii doleanţelor teritoriale ale foştilor ei aliaţi din primul război mondial, Ungaria şi Bulgaria. La 15 iulie, aşadar iarăşi la foarte scurt timp după căderea Franţei, Hitler adresează regelui Carol al II-lea o scrisoare cu caracter cvasi-ultimativ, arătându-i că e necesar ca 513 288

România să facă unele concesii teritoriale Ungariei şi adăugând că, dacă România nu se încadrează integral în „noua ordine", atunci „sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, poate chiar în cel mai scurt timp - poate însemna nimicirea României".1 Putea un guvern „constituţional" român să împiedice acţiunea Germaniei hitleriste? Dar chiar un guvern gardist - admiţând că, prin imposibil s-ar fi putut forma unul peste noapte - putea el împiedica aceste demersuri hitleriste în favoarea foştilor aliaţi ai Germaniei? Când ştim cât de obedienţi erau gardiştii la tot ce venea de la Berlin, când ştim ce sume de bani au primit de la aceşti patroni ai lor, ar fi o eroare să ne închipuim că ar fi putut reacţiona. De altfel, declaraţiile lor de după diktat-ul de la Viena arată clar că nu s-au gândit nici un moment să protesteze împotriva lui, ci, dimpotrivă, l-au acceptat. Niciodată mi s-a văzut mai clar ca în 1940, cât de mult depinde politica României de politica generală europeană şi în special de politica marilor puteri. Tot în legătură cu legionarii, ar fi o eroare să se creadă că aşa-zisa „rebeliune" a lor din 3 septembrie 1940, de fapt un „putch" tară amploare, constând din câteva focuri trase în capitală, în faţa Palatului Regal, şi din slabe atacuri date contra unor instituţii publice din Bucureşti, Braşov şi Constanţa ar fa avut o influenţă asupra desfăşurării evenimentelor. Atacurile au fost uşor 514 288

respinse, iar ministrul Germaniei la Bucureşti comunică telegrafic la Berlin la 4 septembrie că „revolta Gărzii trebuie considerată ca eşuată".1 Omul de legătură al generalului Ion Antonescu, în tot timpul cât a avut domiciliul obligatoriu la Bistriţa şi până în momentul când a preluat puterea, a fost Mihai Antonescu. Acesta n-avea nici un fel de legătură de rudenie cu generalul. De baştină era aromân; ascendenţii lui erau originari din satul Bohoştiţa, în Albania, de unde au venit în Ţara Românească la finele secolului al XVIII-lea sau începutul celui de al XlX-lea, aşezându-se în părţile Piteştilor unde au cumpărat pământ. Mihai Antonescu prietenii îi spuneau Ică - era nepotul profesorului 1

Vezi nota 2, p. 295 (nota C.C.G.). universitar Emanuel Antonescu, de la Facultatea de Drept din Bucureşti; pe lângă acesta şi-a început cariera. A fost, iniţial, funcţionar al bibliotecii Facultăţii, apoi, după luarea doctoratului, asistent universitar, după aceea conferenţiar şi, la sfârşit, profesor de drept internaţional. Mic de statură - purta pantofi cu toc înalt, ca să mai adauge ceva la înălţime, cu tenul cam măsliniu, cu ochi frumoşi, vii, muncitor, inteligent şi talentat, având darul vorbirii, cu o uşoară notă de preţiozitate, Mihai Antonescu se putea aştepta la un viitor strălucit. Scrisese câteva cărţi în domeniul specialităţii, una din ele în legătură cu Liga Naţiunilor, se făcuse cunoscut şi ca reuşit 515 288

avocat pledant. A pledat şi pentru mine într-un proces la judecătoria de pace şi 1-a câştigat. Mihai Antonescu a fost căsătorit cu fiica profesorului universitar Georgescu*de la Facultatea de Agronomie, de care s-a despărţit însă după puţin timp, tară să fi avut vreun copil. în politică, a activat alături de Gheorghe Brătianu; a fost unul din semnatarii „Apelului" către intelectuali. Era preşedintele organizaţiei de Argeş unde avea adversari redutabili: la ţărănişti, pe Armând Călinescu, la liberalii bătrâni, pe oamenii lui Constantin Brătianu, în Crunte cu Costin Zamfirescu-Căteasca. De aceea nu s-a putut alege niciodată deputat. O trăsătură principală a caracterului lui Mihai Antonescu era ambiţia. Dorea să se ridice pe plan politic, să ajungă ministru. Văzuse pe o seamă de colegi din partid alegându-se deputaţi de opoziţie, pe mine mă văzuse rezident şi apoi ministru. In februarie 1940, când am fost numit ministrul propagandei, mi se conferise şi ordinul „Coroana României" în gradul de Mare Cruce. Văzând-o, Mihai Antonescu a spus soţiei mele, cu o notă de admiraţie, dar şi cu una de adâncă tristeţe în acelaşi timp: „Dinu a izbutit şi pe plan politic pe când eu, n-am izbutit nimic". Această dorinţă puternică de a se manifesta şi politiceşte 1-a făcut să-şi lege soarta de aceea a generalului Antonescu şi să termine, alături de acesta, în faţa plutonului de execuţie în Valea Piersicilor de la Jilava. 516 288

Legătura dintre cei doi Antoneşti s-a făcut cu prilejul procesului de bigamie intentat generalului - se căsătorise a doua oară, înainte ca formalităţile divorţului de prima soţie să fie terminate - proces pe care Mihai Antonescu 1a câştigat. Legătura s-a întărit în timpul domiciliului obligatoriu a generalului la Bistriţa, timp în care Ică 1-a vizitat în mai multe rânduri. El a făcut atunci oficiul de intermediar între general şi Fabrizius, ministrul Germaniei la Bucureşti. După toate acestea, nu e de mirare că, o dată cu venirea generalului la putere, Mihai Antonescu a jucat un rol important, a devenit omul lui de încredere, fiind mai întâi ministru de justiţie şi apoi vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. A secondat pe general în politica sa, dar, în forul său interior, păstrase simpatie pentru tabăra franco-anglo-americană. Aceasta s-a văzut în mai multe împrejurări: mai întâi când n-a vrut să predea hitleriştilor pe grecul care, în Bucureşti, în 1941, după ocuparea Greciei, omorâse, cu focuri de revolver, pe un maior german; apoi, cu prilejul tratamentului favorabil aplicat aviatorilor americani prizonieri, după raidul asupra Câmpinei şi Ploieştilor, din 1 august 1943, prizonieri pe care n-a vrut, de asemeni, să-i predea germanilor, care-i cereau; în sfârşit, când a îngăduit trimiterea lui Barbu Ştirbei la Cairo, în 1944, pentru tratative de armistiţiu cu aliaţii.

517 288

Care au fost raporturile lui Ion Antonescu cu cele două partide politice, liberalii şi naţional-ţărăniştii, în zilele hotărâtoare de la începutul Iui septembrie 1940? Este sigur că el le-a cerut concursul în vederea formării guvernului, liderii acestor două partide, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au condiţionat concursul lor de abdicare a regelui. După abdicare însă, după ce şi-au văzut satisfăcută răzbunarea împotriva lui Carol al II-lea, ei n-au mai vrut să se angajeze ca partide, pretextând că, legal, nu mai există partide, dar au permis unor aderenţi ai lor ca Gheorghe Leon să facă parte, în calitate de „tehnicieni", din guvernul Antonescu.

Facultatea de Litere din Bucureşti în perioada regimului legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941) Ceea ce urmează sunt amintiri legate în mare parte de Facultatea de Litere din Bucureşti. Comunic fapte, lăsând ca judecăţile de valoare să rezulte firesc din aceste fapte. încep printr-o constatare: din cei douăzeci şi patru de profesori câţi număra Facultatea de Litere din Bucureşti în toamna anului 1940, unul singur aparţinea Gărzii de Fier, adică regimului legionar: era profesorul care a şi fost numit, din această pricină, rectorul Universităţii din Bucureşti, anume Petre P. Panaitcscu. Toţi ceilalţi - şi î * Regimul sovietic 1-a întrecut pe cel hitlerist în suprimarea fizică 518 288 a adversarilor potenţiali sau reali.

numele lor evocă o apreciabilă parte a culturii româneşti interbelice - erau străini de regimul legionar. Acest regim n-a găsit, aşadar, ecou între profesorii Facultăţii de Litere din Bucureşti. Faptul era normal, deoarece nici programul acestui regim care cerea, între altele, repudierea vechilor alianţe cu ajutorul cărora realizasem statul naţional unitar înlocuindu-le prin alianţa cu Germania hitleristă, nici metodele acestui regim - înlăturarea, pe cale violentă, prin execuţii sumare, a adversarilor politici, după sistemul hitlerist1 - nu puteau fi primite de acei reprezentanţi ai gândirii româneşti care erau profesorii Facultăţii de Litere din Bucureşti. Ţin să adaug că, în tot răstimpul de aproape cinci luni cât a ţinut regimul legionar, el n-a putut câştiga nici un aderent printre profesorii acestei facultăţi: până la urmă a rămas cu acelaşi partizan iniţial, alături de care n-a venit nici un alt coleg. Acelaşi lucru în ce priveşte conferenţiarii Facultăţii de Litere. Din numărul lor total - mai mic decât al profesorilor, iarăşi unul singur, conferenţiarul de logică Nae Ionescu îmbrăţişase ideile gardiste. Faptul nu era surprinzător, deoarece respectivul era tot una cu omul de încredere al lui „I.G. Farben Industrie", prin intermediul căreia intrau o parte din banii destinaţi propagandei hitleriste în România. Nici dintre conferenţiari regimul n-a mai putut câştiga un nou aderent, rămânând tot cu cel iniţial. 519 288

Printre asistenţi ştiu că au fost în mod cert doi, poate şi un al treilea. Şi în această categorie elementele gardiste au reprezentat o mică minoritate, restul, adică marea majoritate, neavând legături cu regimul legionar. Dacă dintre studenţii Facultăţii de Litere unii au fost atraşi de Garda de Fier, aceasta se explică, pe de o parte, prin acea latură a programului care se înfăţişa sub aspect naţionalist, pe de altă parte prin atracţia exercitată de prelegerile conferenţiarului de logică, pus, din nefericire, în slujba unor interese ce nu coincideau cu interesele reale şi permanente ale naţiunii române. Dar trebuie precizat şi că numărul studenţilor legionari de la Facultatea de Litere din Bucureşti constituia o minoritate e drept, activă - întrecută numeric de studenţii care aveau alte crezuri politice - ţărănişti, liberali, socialişti, comunişti -sau care nu aveau nici un fel de atitudine politică, nu participau la viaţa publică. în concluzie, pot afirma, în ipostaza de contemporan şi martor ocular că regimul legionar n-a găsit decât o aderenţă minimală în rândul profesorilor şi conferenţiarilor Facultăţii de Litere din Bucureşti şi o aderenţă minoritară printre studenţii aceleiaşi facultăţi. După informaţiile ce posed, situaţii similare erau şi la celelalte facultăţi ale Universităţii din Capitală; peste tot, profesorii şi conferenţiarii legionari au reprezentat doar o foarte mică fracţiune din total.

520 288

în oraş domnea o atmosferă grea; sentimentul de insecuritate creştea. După execuţiile petrecute la Jilavă, după asasinarea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, începu să se răspândească zvonul că vor urma altele şi dădeau diferite cifre, de ordinul miilor; personal am aflat că era vorba de cinci mii - vârfurile societăţii atât în sectorul politic - miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, senatori şi deputaţi, directori de cabinet - cât şi în cel economic, administrativ, judecătoresc şi cultural. O seamă din cei vizaţi şi-au părăsit casele; am facut-o şi eu, adăpostindu-mă câteva zile şi nopţi în casa unui vechi amic, secretarul Facultăţii de Litere, Marin PopescuSpineni. In noiembrie 1940, a început să se vorbească de o epurare a profesorilor universitari. într-adevăr, în scurt timp, s-a numit o comisie prezidată de rectorul Universităţii din Bucureşti, iar o serie de profesori au primit invitaţii să se prezinte în faţa acestei comisii care lucra la Ministerul Instrucţiunii Publice. De la Facultatea de Litere au primit asemenea invitaţii Mihail Ralea, Alexandru Rosetti şi autorul rândurilor de faţă. M-am prezentat la ziua şi ora indicate la minister -localul din strada Spiru Haret - şi am fost poftit în cabinetul secretarului general. întrevederea, într-o atmosferă academică, a durat puţin şi a privit articolul ce scrisesem despre fostul prim-ministru Armând Călinescu îndată după crâncena lui

288

1

521

Fotografia a fost făcută în prezenţa lui Marin Popescu-Spineni.

moarte, articol publicat a doua zi în „Universul" şi reprodus în alte ziare din Bucureşti. Am arătat că am scris acel articol deoarece l-am considerat şi îl consider pe cel dispărut ca pe un om de stat care a apărat interesele ţării. N-am fost întrebat de volumul de cuvântări ale lui Armând Călinescu pe care-1 publicasem; am înţeles că, în fond, convocarea fusese o simplă formalitate şi că hotărârea era luată mai dinainte: urma, aşa cum am aflat ulterior, în 1941, după rebeliune, văzând copia fotografică a procesului-verbal al şedinţei comisiei de epurare1, să fiu scos din Universitate şi trecut la o altă instituţie de stat. Aceeaşi copie fotografică arată că o hotărâre identică s-a luat şi pentru Alexandru Rosetti; în schimb, Mihail Ralea urma să fie destituit. Aceste trei hotărâri capătă un deosebit relief în lumina celor ce urmează. în 1938, pe când Armând Călinescu era ministru de Interne, Ralea, bunul său prieten, afl>se că printre cei ce urmau să fie internaţi în lagărul de la Miercurea Ciucului se găsea şi viitorul rector legionar al Universităţii, P.P. Panaitescu. Comuni-cându-ne ştirea, lui Rosetti şi mie - aveam tustrei vechi legături, încă din timpul studiilor la Paris -, am decis, dată fiind calitatea de om de ştiinţă şi de coleg a celui vizat, să facem o intervenţie pe lângă Călinescu, cerându-i ca numele amintitului coleg să fie scos din lista celor ce urmau a fi internaţi. L-am însărcinat cu această intervenţie pe Ralea, întrucât el era cel mai apropiat de 522 288

Călinescu. într-adevăr, Ralea 1-a văzut şi a pledat timp de trei ceasuri şi jumătate. Redau mai jos cele ce ne-a povestit el însuşi. La început, Călinescu nici n-a vrut să audă, replicând: „Voi nu-1 cunoaşteţi pe acest om". La insistenţele repetate ale lui Ralea care i-a spus: „Prea vezi cu ochi de poliţist pe toţi", Călinescu a spus din nou: „Voi nu-1 cunoaşteţi aşa cum îl cunosc cu; ţineţi minte - a adăugat el - dacă acest om ajunge la putere, pe voi trei o să vă izbească întâi". De fapt, termenul întrebuinţat de Călinescu a fost mult mai dur şi mai expresiv, dar e greu de redat public. La urmă, după trei ceasuri şi jumătate, a cedat şi i-a spus lui Ralea: „Poftim, vi-1 dau, dar să vă aduceţi aminte de vorbele mele". Şi a şters din listă numele viitorului rector. A trecut de la această scenă vreun an şi jumătate. Călinescu a pierit în felul cunoscut, legionarii au venit la putere, comisia de epurare a început să funcţioneze. Aflând ce ne aşteaptă, ne-am întâlnit din nou şi, de data aceasta, am primit eu sarcina să-1 văd pe rector şi să-i atrag atenţia asupra nedreptăţii ce ni se făcea. Şi Ralea şi Rosetti mi-au dat mie această sarcină, ca unul ce-1 cunoşteam de mult, din vremea studenţiei, pe numitul rector şi eram acum nu numai colegi la Facultate, dar şi membri în comitetul de direcţie al „Revistei Istorice Române". M-am dus deci; l-am găsit în biroul din vechiul local al Universităţii. După câteva cuvinte, i-am pus direct întrebarea: „E adevărat că vreţi să ne scoateţi din 523 288

Universitate, pe Ralea, pe Rosetti, şi pe mine?". A lăsat capul în jos şi mi-a răspuns: „Nu pot să fac nimic; sunt alţii mai mari ca mine". La care am replicat: „Dar tu ce eşti aici? Nu eşti rectorul Universităţii? Nu eşti preşedintele comisiei de epurare?". „Ba da - mi-a răspuns, ţinând mereu capul în jos - dar nu pot face nimic". Mi-am luat atunci pălăria şi, în picioare, înainte de a pleca, l-am întrebat: „Ştii cine te-a scăpat în 1938?", „Ştiu", şi a lăsat din nou capul în jos. Am ieşit şi nu i-am mai vorbit ani de zile până când, printr-un cunoscut comun, mi-a trimis în repetate rânduri vorbă să nu-1 ocolesc. Hotărârile comisiei de epurare n-au avut însă când să fie aplicate, deoarece, la scurt timp a izbucnit rebeliunea din ianuarie 1941. După înăbuşirea ei, noul ministru al instrucţiunii publice a numit o comisie, în frunte cu profesorul Scarlat Lambrino, titularul catedrei de istorie veche de la Facultatea de Litere din Bucureşti, spre a cerceta felul cum a lucrat comisia de epurare de la Universitate, Raportul lui Lambrino e concludent în privinţa felului superficial şi subiectiv în care a lucrat numita comisie de epurare.

Rebeliunea din 1941 Asociaţia dintre generalul Ion Antonescu „Conducătorul" Statului, după titlul pe care şi-1 524 288

autodeccrnase, şi legionari era o asociaţie artificială, de circumstanţă, iar nu o asociaţie organică. Antonescu era totuşi, contrar aparenţelor, un „om vechi": îşi făcuse întreaga carieră în cadrul societăţii româneşti vechi: fusese directorul Şcolii de Război şi ataşat militar la Londra şi Paris, iubea „ordinea" şi principiile militare de disciplină şi ierarhie; odată ajuns la putere, înţelegea să se respecte aceste principii. Legionarii, dimpotrivă, erau oamenii revoluţiei, oamenii metodelor violente care implicau teroarea şi asasinatul. Ei înţelegeau să aibă puterea în mod exclusiv, să n-o împartă cu nimeni. La început se asociaseră, deoarece Antonescu nu avea în spatele său o forţă politică organizată, un partid; crezuse la început că se va putea sprijini pe vechile partide politice, pe liberali şi pe ţărănişti, dar acestea îl utilizaseră iniţial numai spre a se răzbuna pe Carol al II-lea, derobându-se apoi, aşa cum am arătat de la o asociere în guvernare. Aşa încât Antonescu fusese silit să se adreseze legionarilor. Aceştia din urmă, pe de altă parte, fără o experienţă reală de guvernare - participarea lor în cele câteva luni din 1940 la ministere secundare fusese doar un preambul - şi neavând în fruntea lor o personalitate, fuseseră bucuroşi să-1 accepte pe generalul Antonescu drept şef de guvern - de fapt şi de drept, mai mult decât atât. Dar, după o scurtă perioadă iniţială, se văzu că asociaţia n-avea şanse de durată, că legionarii înţelegeau 525 288

să procedeze de capul lor şi, până la urmă, să rămână singuri stăpâni. Asasinatele de la Jilava, cele de la Prefectura Poliţiei Capitalei, asasinarea lui Nicolae Iorga şi a lui Virgil Madgearu arătau care era calea şi metodele legionarilor. Puseseră stăpânire pe poliţie şi pe siguranţă şi se pregăteau să dea lovitura finală, înlocuind pe conducător. Antonescu şi-a dat seama de situaţie, se putea bizui pe armată; nu pe toată, deoarece unul din primele sale acte după venirea la putere fusese să îndepărteze din oştire pe o seamă de generali care nu-1 agreau - între alţii pe Florea Ţenescu, pe Mihail şi pe Paul Teodorescu - ceea ce nu făcuse impresie bună. Rămânea problema trupelor germane din ţară, venite chipurile sub pretextul instruirii armatei noastre în noile metode de luptă, în realitate pentru a păzi zona petroliferă şi a asigura scurgerea produselor - petrol, benzină octanică, uleiuri, grâne, soia, vite etc. - de care Germania avea atâta nevoie. Ce va face această armată în eventualitatea unui conflict între conducători şi legionari, de partea cui va fi? Antonescu şi-a dat seama de importanţa acestui factor şi a acţionat în consecinţă. Vizita pe care i-a flcut-o lui Hitler, la 14 ianuarie 1941, la Salzburg, i-a asigurat - după părerea noastră sprijinul armatei germane din România. Faptul s-a văzut în timpul rebeliunii când această armată nu numai că n-a luat atitudine favorabilă legionarilor, dar în unele locuri a fost direct contra lor. Astfel, la Ploieşti, 526 288

de pildă, i-a somat pe legionari - o ştiu de la un ploieştean - să evacueze imediat prefectura, pe care o ocupaseră. Când aceştia au cerut un termen pentru evacuare, răspunsul comandantului german a fost: „Numai două minute" („Nur zwei Minuten"). Rebeliunea a început în data de 21 ianuarie 1941 şi a durat până în zorii zilei de 23 ianuarie, avându-şi centrul şi maxima intensitate în Bucureşti. Au fost zile de groază şi teroare pentru bucureşteni. Legionarii urmăreau să se asigure de persoana lui Antonescu care se afla în localul preşedinţiei de consiliu, în palatul din Piaţa Victoriei unde este astăzi Ministerul de Afaceri Externe. In acest scop, concentraseră în clădirea de pe Bulevardul Bonaparte, care făcea faţă Preşedinţiei, aşadar în cazarma gardienilor sau sergenţilor de oraş, numeroşi legionari, în special din poliţie, înarmaţi, şi aceştia începuseră să tragă asupra Preşedinţiei. Antonescu se baricadase acolo, iar personalul de pază răspundea cu focuri de armă la focurile celorlalţi. Comunicaţiile telefonice nu erau însă întrerupte, şi acest fapt a servit ambelor părţi. Legionarii au trimis emisari lui Antonescu, recrutaţi dintre căpeteniile lor şi anume pe Eugen Chirnoagă, rectorul Institutului Politehnic, şi pe P.P. Panaitescu rectorul Universităţii, apoi pe Constantin Grecianu, arătând condiţiile lor. Prima dintre ele era părăsirea puterii de către Antonescu. Acesta însă a rezistat şi, datorită 527 288

telefonului, a putut alerta divizia din Piteşti, pe care o comandase şi care s-a pus în mişcare spre Bucureşti. între timp, în oraş se petreceau adevărate orori. Au fost ridicaţi din casele lor, de pe Dudeşti şi Văcăreşti, o seamă de evrei - cetăţeni paşnici, fără vină - duşi la Abator, agăţaţi în cârligele în care se agăţau vitele şi ucişi în mod sălbatic. Luptătorul comunist Constantin David, ridicat de acasă, a fost dus în pădurea Pantelimon şi împuşcat. S-a jefuit în foarte multe locuri, atât în casele celor ridicaţi, cât şi în magazine. Au avut loc jafuri, răzbunări personale şi încercări de răzbunări. Cunosc două cazuri: unul privind pe Constantin Maltezeanu, ginerele fostului prim-ministru şi regent Artur Văitoianu, celălalt privind pe colonelul Orezeanu, fostul director al Căilor Ferate. Cazul Maltezeanu, pe care-1 ştiu de la el însuşi, s-a petrecut astfel: în a doua zi a rebeliunii, a pătruns în casa acestuia un individ înarmat cu un revolver, îmbrâncind femeia de serviciu, care voia să-1 oprească, şi proferând injurii. Maltezeanu, auzind zgomotul, a pus mâna pe puşca de vânătoare şi a ieşit în partea superioară a scării care unea parterul cu etajul. Văzându-1, individul s-a îndreptat spre scară şi a ridicat revolverul spre a trage. Maltezeanu, vânător reputat, a fost însă mai repede: a tras el cu o clipă mai înainte, culcând la pământ pe intrus. Bineînţeles, a plecat apoi imediat de acasă, împreună cu

528 288

familia, refugiindu-se la un cunoscut. A doua zi, rebeliunea lua sfârşit. La colonelul Orezeanu, lucrurile au avut mai mare amploare. Acolo s-a prezentat o grupă întreagă, vrând să1 ucidă. Colonelul, care bănuia că va fi atacat, era înarmat cu două puşti şi avea lângă el - mi s-a spus - şi pe un fiu al său. Cum locuia tot la etaj şi cum scara avea formă răsucită, în spirală, când a văzut că cei din fruntea grupei au revolvere în mâini, s-au apropiat de capul scării vrând să suie, au tras în plin atât el, cât şi fiul său; au căzut câţiva, iar restul s-a retras în fugă. Mă aşteptam şi eu la o asemenea „vizită"... în calitate de fost demnitar şi de autor al articolului despre Armând Călinescu eram vizat direct. Aveam acasă trei puşti de vânătoare, dintre care una era cu repetiţie, cu cinci focuri şi câteva sute de cartuşe. în după amiaza primei zile de rebeliune, a venit la mine, fără să-1 fi chemat, fostul meu director de cabinet Nicu Ionescu, însoţit de fratele său, Grigore, şi mi-a spus că vor să fim împreună. Atrăgându-le atenţia că s-ar putea ca lucrurile să ia o întorsătură gravă, mi-au declarat că rămân totuşi: n-au copii, nu sunt căsătoriţi, deci riscul îi priveşte exclusiv. Am stat, aşadar, cu toţii în ziua şi în noaptea aceea şi a doua zi; ei la etaj, eu la parter, în dreptul ferestrelor care dădeau spre intrarea lungă de treizeci de metri, ce ducea din stradă la casă. Am văzut trecând necontenit grupe de legionari 529 288

care, cântând cântece de-ale lor şi în special „Garda, căpitanul", veneau de la sediul din capul străzii Cobălcescu (casa Enesci) spre Radio, în strada General Berthelot, şi îndărăt. Am avut noroc că nu m-au atacat, nau încercat să intre în casa mea. Convenisem cu soţia mea şi copiii ca, în cazul în care vom fi atacaţi, să sară toţi patru peste zidul curţii din spate în curtea imobilului situat în strada Ştirbei Vodă şi să fugă, încercând a ajunge pe jos la locuinţa socrilor mei. Din nefericire nu peste tot cetăţenii au avut mijlocul să se apere; aşa a fost cazul lui Nicolae Iorga, cazul lui Virgil Madgearu şi a mulţi alţii. Uciderea lui Nicolae Iorga şi a lui Madgearu a provocat o mare indignare, sporită şi prin faptul că rectorul Universităţii a refuzat la început să arboreze drapelul negru. Am scris atunci în „Revista Istorică Română", volumul X, pe 1940, un necrolog, cel dintâi care a apărut asupra marelui dispărut. A urmat apoi pomenirea de la AcademiaJRomână. în a doua zi a rebeliunii a sosit în Bucureşti trupa de la Piteşti. Legionarii din localul vecin Preşedinţiei au fost blocaţi; un tanc a fost adus şi aşezat în poziţie de tragere. Legionarii de la Prefectura Poliţiei Capitalei au fost şi ei blocaţi; văzând că nu mai au încotro, că armata română sprijină pe Antonescu şi că, dimpotrivă, armata germană din ţară nu sprijină pe legionari, în zorii zilei de 23 ianuarie, la orele 5 dimineaţa, Horia Sima a dat 530 288

legionarilor ordin de încetare a focului, ordin publicat imediat, în ediţie specială, de ziarul „Cuvântul": „Pentru împiedicarea vărsării de sânge, pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi Axei, cunoscând că politica Germaniei şi cea a Italiei cer condiţiuni speciale, pe care mişcarea legionară le recunoaşte, şi având în vedere că între conducerea statului şi mişcarea legionară au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca să uşurăm mersul acestor tratative, ordon ca să înceteze imediat orice luptă. Legionarii vor părăsi deîndată instituţiile ocupate şi vor reintra în viaţa normală. Cer ca acest ordin să se execute fară şovăire şi cu cea mai mare stricteţe. Vreau ca în cel mai scurt timp ţara să-şi reia aspectul normal, Horia Sima. Bucureşti la 23 ianuarie 1941, orele 5 dimineaţa". Trebuie să arătăm că ordinul de mai sus cuprinde două inexactităţi flagrante. Prima, că ei, legionarii, n-au vrut „vărsare de sânge'T, dar cine a început rebeliunea? Cine a ucis în mod barbar doi soldaţi ai armatei române, turnând gaz peste ei şi dându-le foc? Cine a ucis în mod sălbatic atâţia evrei din Dudeşti şi Văcăreşti? A doua inexactitate este că ar fi început tratativele pentru limpezirea situaţiei între conducerea Statului şi mişcarea legionară. în momentul când Horia Sima dădea comunicatul, nu mai existau nici un fel de tratative; ele avuseseră loc mai înainte, în prima şi a doua zi, dar se 531 288

încheiaseră cu înfrângerea legionarilor. Aceştia au dat urmare ordinului, s-au supus. Cu mâinile sus, cei din cazarma gardienilor de lângă Preşedinţie au ieşit în curte şi au fost arestaţi; la fel şi cei de la Prefectură. Rebeliunea a încetat. Am ştiut sigur că s-a isprăvit, atunci când la Radio, în aceeaşi zi, în loc de cântecele legionare, am auzit cântece patriotice: „Pe-al nostru steag e scris unire" şi „Hora Unirii". A fost un moment de mare însufleţire şi bucurie; trăisem două zile şi două nopţi într-o stare de tensiune extraordinară, aşteptându-ne în fiecare moment, să ne vedem atacaţi; acum, în sfârşit, puteam fi din nou în siguranţă, puteam să ne bucurăm din nou de viaţă. Spre prânz, am ieşit, cu maşina unui prieten, la Şosea, la fântâna Mioriţei; am întâlnit acolo grupuri care avuseseră acelaşi gând; erau cu toţii bucuroşi că se isprăviseră zilele acelea de teroare. O dată cu înăbuşirea rebeliunii, încetează nu numai participarea mişcării legionare la conducerea statului, dar şi existenţa ei legală; ea este interzisă. La 28 ianuarie 1941 ia fiinţă un nou guvern Ion Antonescu, alcătuit exclusiv din militari şi tehnicieni. O seamă dintre legionari, în frunte cu Ştefan Zăvoianu, fostul prefect al poliţiei Capitalei şi unul din cei mai înverşunaţi, cel care organizase metodic masacrul de la Jilava, au fost arestaţi şi încarceraţi, la rândul lor, P.P. Panaitescu a scăpat nearestat, graţie intervenţiei 532 288

profesorului Ernşt Gamillscheg, directorul Institutului de Cultură german din România, care a stăruit personal pe lângă Ion Antonescu pentru protejatul său. Dar căpeteniile legionare şi în primul rând Horia Sima, precum şi membrii echipei care asasinase pe Iorga şi Madgearu, echipă formată din salariaţi ai Institutului Naţional al Cooperaţiei, în frunte cu Traian Boem. secretar general al acestui institut, au izbutit să treacă graniţa, refugiindu-sc în Germania unde au constituit tot timpul o masă dc manevră şi de şantaj a guvernului h i t Ieri st faţă de Antonescu. Procesul celor arestaţi a început prin ordonanţa definitivă a tribunalului militar din 21 iunie 1941. ascultându-se foarte mulţi martori; acu/arca a propus 124, iar apărarea 217, sentinţa s-a dat în ziua de 22 iulie fiind condamnaţi la moarte şase dintre cei judecaţi, şi anume: Ştefan Zăvoianu. Gheorghe Creţu acesta a dat dovadă de o sălbăticie nemaipomenită, ucigând şaptesprezece dintre cei închişi la Jilava şi la Prefectură - Constantin Savu, Ion Tănăsescu, Octavian Marcu şi Anghcl Dumitrcscu: ceilalţi au fost condamnaţi la muncă silnică sau Ia închisoare, pe diferite termene, amendă şi cheltuieli de judecată. Executarea celor condamnaţi la moarte, dat fiind că cererile dc graţiere au fost respinse de către suveran, a avut loc în „Valea Piersicilor la sud-est de închisoarea militară Jilava", prin împuşcare, în ziua dc 28 iulie 1941. O dată cu cei şase au 533 288

mai fost executaţi încă doi legionari - Aurel Negrea şi Vasile Ghcorghiu vinovaţi dc asasinate.

Guvernarea Antonescu (23 ianuarie 1941 - 23 august 1944) Am arătat împrejurările în care generalul Ion Antonescu, având sprijinul Germaniei hitleristc. a luat puterea, silind pe regele Carol al ll-lca să abdice. In primele luni ale guvernării, până la rebeliunea din ianuarie 1941. asistăm, contrar aparenţelor, la conflictul latent, dar din ce în ce mai vizibil intre generalul Antonescu şi legionari. Aceştia din urmă sunt dominaţi de gândul răzbunării împotriva tuturor acelora care i-au prigonit. Prin articole de ziar, prin slujbe religioase, prin procesiuni, se cultivă acest gând, se aţâţă partizanii în vederea răfuielii. Ea nu întârzie, dar nu se face prin justiţie, cu forme legale, şi public, ci în mod sălbatic şi perfid. în timpul nopţii, la Jilava, şi utilizându-se şi minciuni, întărite prin „cuvântul dc onoare" cum s-a întâmplat la ridicarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Gândul răzbunării n-a lipsit nici lui Antonescu, a cărui fire zăcaşă era cunoscută şi în cercurile armatei, şi în cele civile. Unulo copie după „Monitorul" cu pricina şi a 534 288

obţinut-o: îi dăduse omului putinţa să aibă o locuinţă La termenul fixat de comisie, Ralea se prezintă şi roagă pe preşedinte să declare şedinţă secretă, deoarece are să-i prezinte un act important. Preşedintele, la început, se opune, declarând că, la această comisie, nu există secrete, dar când Ralea insistă arătând că e chiar în interesul comisiei ca şedinţa să fie secretă, cedează şi proclamă şedinţa secretă. Ralea se apropie atunci de Petit şi-i înmânează copia de pe „Monitorul" cu pricina. Preşedintele o ia, o citeşte, o citeşte a doua oară, o arată asesorilor şi, nervos, suspendă şedinţa care suspendată a rămas. Necesităţile statului fuseseră mai tari decât principiile şi frazele elocvente. Ralea mi-a povestit toată tărăşenia şi-nu fac o datorie s-o reproduc aci spre ştiinţă. Iar un gazetar bucureştean, din cei care, se vede, că primise subsidii şi trebuise să dea chitanţă, a spus la Capsa într-o zi pe când comisia funcţiona încă: „Pe Giurescu e greu să-l găsească în defect, fiindcă el are chitanţă şi pentru un bilet de tramvai" Realitatea era că cele şaisprezece luni cât am fost rezident regal şi ministru m-au costat o sută şaizeci de mii de lei din banii proprii, aşa că, din punct de vedere financiar, activitatea politică a fost, să nu zic un dezastru, dar o serioasă pagubă. Am înţeles atunci cum o sută din oamenii politiei români din secolul al Xl.X-lca - de pildă Costachc Negri, Goleştii,

535 288

Bălceştii -- au sărăcit1 (în timp ce alţii, din perioada interbelică s-au pricopsit). A existat însă şi un caz tragic în legătură cu această comisie de control: cazul lui Teofîl Sidorovici, comandantul străjeriei. Când 1 s-au cerut acte, a avut sau n-a avut decât pentru o parte din sumă. Cum, cu foarte puţin timp înainte, îşi clădise sau îşi cumpărase nu mai ţin minte, dar faptul n-are importanţă - o casă înfaţişătoarc, s-a făcut imediat legătura şi s-a spus că o parte din fondul de dispoziţie a servit la achiziţionarea casei. Cazul era foarte grav, dat fiind caracterul educativ al instituţiei pe care o condusese. Sidorovici, fie că se ştia vinovat, fie că n-a putut rambursa banii, adăugându-se deprimarea şi ruşinea, s-a dus acasă şi s-a împuşcat. Aplicând apoi principiul că ceea ce a făcut predecesorul nu e bine şi deci trebuie desfiinţat, Antonescu a luat o serie dc măsuri în sensul acesta. A desfiinţat ţinuturile, deşi experienţa arătase că ele aveau o anumită utilitate, constituind o sursa de iniţiative fecunde, sub raportul gospodăresc. Partea interesantă este că. după câtva timp. ministrul de interne al conducătorului Antonescu mi-a trimis o adresă oficială ecrându-mi un exemplar din broşura „Ordonanţă şi circulari" pentru a aplica /"/; toate judeţele ţârii programul gospodăresc al ţinutului Dunărea de Jos. I-am satisfăcut bineînţeles cererea trimiţându-i chiar câte o Chiar Ion C. Brătianu. dacă nu i s-ar fi dat, sub formă de recompensă naţională, o sumă importantă şi dacă podgoreanul Simulescu din Vâlcea, un entuziast admirator al lui, nu i-ar fi lăsat prin testament întinsele sale vii. ar fi terminat ca om sărac. 1

536 288

broşură pentru fiecare judeţ. A desfiinţat apoi sectoarele din Bucureşti pentru ca, apoi, faţă de complexitatea treburilor şi obligaţiilor Capitalei, să lc reînfiinţeze. Probabil, nu şi-a dat seama, când Ic-a desfiinţat, cât dc multe şi diverse erau domeniile de activitate în gospodărirea capitalei şi cât dc mult câştigă ele când în loc de o singură iniţiativă, sunt opt. Fără ca să mai vorbim de emulaţia care are loc în diferitele sectoare şi dc rezultatele pe care această emulaţie Ic produce aşa cum a arătat experienţa. La 18 decembrie 1940, se desfiinţează breslele de lucrători, meseriaşi şi funcţionari înfiinţate la 11 octombrie 1938 în locul sindicatelor. O altă iniţiativă a noului conducător a fost să desfiinţeze titlul de ambasador, pe ambasadorii în funcţie retro-gradându-i la gradul dc miniştri plenipotenţiari. Argumentul, ca şi celelalte măsuri menţionate mai sus. a fost necesitatea economiilor. Har n-a realizat că. în materie dc relaţii diplomatice, există un paralelism între cele două părţi şi că implicit obligam şi partea cealaltă să ia o măsură identică. Efectul, pentru lumea diplomatică, a fost. dacă nu negativ, cel puţin îndoielnic. F. de mirare că Mihai Antonescu. specialist în drept internaţional, n-a putut convinge pc conducător despre acest aspect al măsurii. Menţionez, în sfârşit, un ultim gest. Iară să pot preciza dacă cl se datoreşte lui Ion Antonescu sau legionarilor; mai probabil legionarilor. Banca Naţională, la împlinirea a 537 288

zece ani de domnie a regelui Carol al 11-lea, bătuse un set de medalii comemorative de aur, dc valori diferite, şi, grupat într-un „ecrin" de piele, pe fond dc catifea albastră - o reuşită estetică -. dăruise fiecărui ministru în funcţie câte un asemenea set. Primisem aşadar .şi eu acest dar. Scurtă vreme după instalarea legionarilor la putere, a apărut o înştiinţare ca toţi cei ce primiseră medalii comemorative să le restituie Băncii Naţionale, altfel urmând a fi sancţionaţi. Le-am restituit, bineînţeles, aducându-mi însă aminte dc felul cum califică poporul românesc pc aceia care cer darul îndărăt. în luna septembrie a anului 1940. au avut loc o seric dc acte şi măsuri importante. A doua zi după abdicarea regelui Carol al Il-lca. se Italici, deşi iui e stat dunărean, în schimb, nu mai sunt reprezentanţii Franţei şi Angliei. In Bucureşti, atmosferă lot mai grea. Au fost arestaţi, cu mandate in regulă, generalul Argeşanu, fost primnunistru. Victor lamandi, fost ministru. Gabricl (Gavrilă) Marineseu. fost ministru, fost prefect al Poliţiei Capitalei, Moru/ov, fostul şef al serviciului secret, generalul Ion Bengliu, din jandarmerie, coloneii Vasile Zcctu, Ştefan Ghcrovici şi Anibal Panaitescu, Radu Pascu, fost magistrat. Niki Ştelanescu din siguranţa generală, maiorii Iosif Dinulcscu, Aristide Macoveanu şi Alexandru Popcscu din jandarmerie, precum şi alţii, în total douăzeci şi opt de 538 288

persoane care, închişi mai întâi la Văcăreşti, au fost mutaţi apoi, eu socoteală şi în conflict cu autoritatea civilă, dc către legionari, la Jilava. în afară de aceştia, mai erau, tot la Jilava, încă 37 dc persoane arestate şi închise Iară nici o formă legală, de către diferiţi poliţişti legionari. Iar în aresturile Prefecturii Poliţiei Capitalei se aflau închişi comisarii Paul Voinescu, Suciu, Ralct, Ion Dumitrcscu şi Davidcscu. Victor lamandi şi Gavrilă Marineseu fuseseră sfătuiţi de către prieteni şi rude, înainte de a fi arestaţi, să părăsească ţara. lamandi a refuzat, Gavrilă Marineseu a încercat, dar a fost recunoscut la Turnu Scvcrin şi întors îndărăt. Ca să adauge la atmosfera grea, sau, după vorba românească veche, „când c una, nu-i numai una", se produce în noaptea zilei dc 9 noiembrie, un grav cutremur de pământ, mai puţin grav totuşi decât cel din scara zilei dc 4 martie 1977. Blocul Carlton, din mijlocul Bucureştilor (Bulevardul Nicolae Bălcescu colţ cu strada numită, pe atunci, Regală), se prăbuşeşte, îngropând sub dărâmături circa trei sute dc victime. Şi aici, hazardul şi-a spus cuvântul: un gardian, care locuia într-o cameră tocmai la ultimul etaj, a alunecat cu acea cameră până jos, scăpând nevătămat. Blocul fusese construit după planurile arhitectului G.M. Cantacuzino; aceste planuri prevedeau un stâlp puternic central de susţinere din beton armat, care a cedat, dar nu fiindcă fusese greşit calculat, ci fiindcă 539 288

antreprenorul nu a respectat cantitatea dc ciment prevăzută, ci a făcut economie. Până să se lămurească lucrurile, atât arhitectul,'1 cât şi antreprenorul au fost arestaţi şi închişi la Văcăreşti. Apoi Cantacuzino a fost eliberat şi a participat ca voluntar la războiul contra Uniunii Sovietice. în restul Bucureştilor, pagubele n-au fost mari. doar multe coşuri de sobă de pe acoperişuri, prăbuşite şi unele calcanuri, partea dinspre acoperiş. în restul ţării, pagubele cele mai grele şi victimele cele mai numeroase au fost la închisoarea Doftana din judeţul Prahova; aici zidurile închisorii s-au prăbuşit şi au omorât patrusprezece militanţi comunişti. Pagube au mai fost şi în judeţul Putna, la Panciu şi la Focşani, adică în zona de ruptură sau falie a straturilor de la curbura Carpaţilor. Abia se potolise emoţia şi durerea produsă de cutremur, şi o nouă spaimă cutremură Bucureştii: asasinatele comise de legionari în noaptea de 26 spre 27 noiembrie la Jilava şi în ziua de 27 la Prefectura Poliţiei Capitalei, la Snagov (Virgil Madgearu) şi la Strejnicu (Nicolae Iorga). Toate aceste asasinate au fost executate pe baza unui plan întocmit cu sânge rece: era răzbunarea legionarilor pentru prigoana ce se exercitase împotriva lor în anii precedenţi. La Jilava, o echipă de legionari a intrat în celulele în care erau închişi preveniţii politici şi cu focuri de revolver i-au ucis. Faptul s-a petrecut după miezul nopţii, între orele 0,30 şi 1. Bestialitatea maximă a arătat540 288

o legionarul Gheorghe Creţu care a ucis la Jilava patrusprezece persoane, iar la Prefectura Poliţiei alte trei. Un rol însemnat în pregătirea asasinatelor, chiar dacă n-a luat parte personal la ele, a avut colonelul în retragere Ştefan Zăvoianu. Personaj sinistru care, judecat împreună cu Creţu şi alţi patru asasini, după rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 - până atunci nu se putuse face procesul, deoarece legionarii erau la putere -au fost condamnaţi la moarte şi, cererile de graţiere fiind respinse de către rege, au fost executaţi prin împuşcare în Valea Piersicilor de lângă fortul Jilava (28 iulie 1941). O deosebită indignare şi revoltă a produs asasinarea lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Una şi aceeaşi echipă de asasini, alcătuită din funcţionari ai Institutului Naţional al Cooperaţiei, toţi legionari, în cap cu Traian Boeru, secretar general al acestui institut, au ridicat de acasă din Bucureşti pe Virgil Madgearu insistând „pe cuvânt de onoare" că-1 vor readuce după o oră şi, după ce l-au ucis prin împuşcare, în pădurea Snagov; s-au dus la Sinaia, de unde l-au ridicat pe Nicolae Iorga, care a avut aceeaşi soartă, fiind ucis, tot prin împuşcare, în marginea comunei Strejnicu (judeţul Prahova). Am aflat de uciderea lui Iorga chiar din gura lui Frasin Munteanu-Râmnic ce-i era nepot şi care, în calitate de fost director de cabinet al meu, a venit să mă anunţe în dimineaţa zilei de 28 noiembrie. N-am vrut să cred mai întâi că a fost cu putinţă 541 288

o asemenea odioasă crimă; apoi mi-am dat seama că, acei care fuseseră în stare să comită asasinatele de la Jilava şi de la Prefectura Poliţiei Capitalei n-aveau să ezite să mai comită încă două, împinşi de ură şi de răzbunare. Şi toate acestea desăvârşite de adepţii unei organizaţii care se prevala de dragoste de ţară şi de creştinism. Evident, Antonescu n-a fost părtaş direct la aceste crime, dar nu le-a putut împiedica şi nici n-a fost în stare să înceapă imediat o acţiune judiciară pentru pedepsirea făptaşilor. A trebuit să se producă rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 pentru ca abia după aceea să pornească cercetările. Tot ce a putut face pentru moment a fost emiterea unui decret-lege, a doua zi, la 28 noiembrie pentru reprimarea unor infracţiuni împotriva ordinii publice şi intereselor statului. Dar Antonescu a acţionat puternic pentru a lega soarta României de aceea a Germaniei hitleriste. La 23 noiembrie, el semnează la Berlin aderarea României la „Pactul tripartit", pact ce fusese încheiat cu mai puţin de două luni înainte, la 27 septembrie 1940, la Berlin, între Germania, Italia şi Japonia. Iar la 4 decembrie se semnează, tot la Berlin, un acord de c'olaborare economică româno-germană, pe 10 ani, care însemna, în realitate, subordonarea economici româneşti cerinţelor „noii ordine" hitleriste.

542 288

Ce înseamnă această „nouă ordine" începe să se simtă foarte curând în Bucureşti. Unele produse devin-tot mai rare, iar specula îşi face apariţia. Poţi găsi însă orice „la negru", produse indigene sau de import (coloniale, ţesături, conserve, băuturi, ţigări), dar plătind preţurile ridicate corespunzătoare. Administraţia încearcă să reacţioneze fixând preţuri maximale şi arestând pe câte un speculant. Am văzut pe Calea Victoriei un asemenea exemplar: un om slab, neras, prost îmbrăcat, în genunchi şi purtând pe piept o pancartă pe care sta scris: „Sunt un speculant". Evident, era unul din cei mărunţi din „caracuda" speculanţilor, în timp ce acei importanţi, cu cont la Ziirich şi cu complicităţi serioase, stăteau neatinşi. Chiar la alimentele de strictă necesitate preţurile cresc, apar cozi la carne, la pâine, la ulei; sunt scene care amintesc cu fidelitate pe cele din timpul ocupaţiei germane din 1916-1918. Şi în vremea aceasta, legionarii nu mai încetează cu parastasele, cu deshumările şi reînhumările, de serviciile religioase, la Casa Verde din marginea Bucureştilor, la biserica Sf. Ilie Gorgani, la Predeal şi în alte locuri. Se apropiau sărbătorile, dar în locul atmosferei de voie bună, de târguieli pentru cei mari şi cei mici, de pregătiri, era o atmosferă apăsătoare, de nesiguranţă, de teamă. Circulau tot felul de zvonuri: că se pregăteşte o noapte a Sfanţului Bartholomeu, adică de ucidere în masă 543 288

a tuturor „vârfurilor" societăţi vechi, că vor pieri trei mii de asemenea fruntaşi; alţii spuneau cinci mii, alţii şi mai mult, afirmând că „lichidarea" va cuprinde tot teritoriul ţării, nu numai Capitala, ceea ce părea verosimil. Se spunea că se va folosi tocmai prilejul sărbătorilor, când toată lumea stă acasă, ca să dea lovitura, ceea ce iarăşi părea verosimil. Vai de sărbătorile pe care le-am petrecut noi, în acel sfârşit de an 1940! Eram hotărât să mă apăr; îmi luasem măsurile necesare, în vederea eventualităţii celei mai rele, dar poate să-şi închipuie oricine în ce stare de spirit am fost atunci şi dc Crăciun şi de Anul Nou! De fapt, n-a survenit decât o amânare, fiindcă ceea ce trebuia să se întâmple dc sărbători s-a întâmplat la 21 şi 22 ianuarie, din fericire însă nu în măsura în care se gândiseră iniţiatorii. în prima jumătate a anului 1941, până la izbucnirea războiului, au loc o serie de măsuri de caracter economic, toate menite să asigure conducerea centrală a producţiei şi a creditului. Astfel, la 4 ianuarie intră în vigoare regulamentul legii pentru organizarea agriculturii; o dispoziţie caracteristică a acestui regulament este introducerea pedepsei penale pentru nepredarea dijmei. în aceeaşi zi, iese şi dccretul-lege pentru completarea atribuţiilor Ministerului Economici Naţionale referitoare la comerţul bancar şi la credit, precum şi pentru unificarea politicii de credit a statului. Semnificativă este 544 288

măsura din 18 februarie prin care sunt militarizate toate instituţiile dc stat şi particulare care prezintă un interes deosebit pentru planurile politice, militare şi economice ale regimului. într-un sens similar, este decretul-lege din 13 martie pentru mobilizarea agricolă; se prevedea „rechiziţionarea pentru muncile agricole a tuturor locuitorilor valizi nemobilizaţi dc la 12 ani în sus". Dar dacă măsurile economice luate până aci puteau avea o justificare, măsura luată la 3 mai 1941, când se creează „Centrul naţional de românizare", are un caracter pur politic, rasist şi spoliator. Se prevedea exproprierea întreprinderilor evreieşti şi atribuirea lor unor capitalişti români favorabili regimului. A fost prilejde afaceri de tot felul, de răzbunări şi de nedreptăţi; au fost însă şi cazuri când capitalistul român care prelua întreprinderea evreiască era doar un prepus, un „om de paie", conducând de formă, vechiul proprietar conducând din umbră. Conducătorii succesivi ai acestui centru de românizare vor ajunge, după 23 august 1944, pe banca acuzării, scăpând numai la limită, prin graţia regală, de pedeapsa cu moartea. In paralel, se înfiinţau o serie de „Oficii" care înlocuiau vechile carteluri, oficii în care Statul - recte... regimul antonescian - avea cuvântul lui de spus. Se înfiinţează astfel „Oficiul fabricilor de uleiuri vegetale" în locul vechiului cartel, „Oficiul fierului" în locul cartelului 545 288

„Socomet" care cuprindea marile întreprinderi: „Societatea Reşiţa", „Titan - Nădrag - Călan", „Industriile metalurgice dunărene", „Industria sârmei"/ Un alt oficiu este O.R.A.P. adică „Oficiul de aprovizionare şi distribuire a produselor de pielărie" în care intrau toate întreprinderile mari de pielărie şi încălţăminte, ca Grigore Alexandru, Mociorniţă, Prodanof etc. Mai târziu, în 1942, se vor adăuga: „Oficiul cauciucului" cuprinzând fabricile de produse de cauciuc, şi „Oficiul lânei" în care intrau toate întreprinderile ce colectau şi prelucrau lâna. Preţurile la care strângeau materia primă şi ORAP-ul şi Oficiul lânei nu erau remuneratorii; am auzit adeseori producătorii ţărani plângându-se de aceste preţuri. Dar dacă aceste oficii erau o formă acoperită, prin interpuşi, a intereselor germane în producţia economică românească, orice discreţie era lăsată la o parte în cazul concernului „Kontinental Ol" şi al societăţii „Rogifer". Concernul creat la Berlin, la 27 martie 1941, lua sub supravegherea - de fapt conducerea - sa toată industria petrolieră românească, potrivit cu interesele Germaniei. Rogifer, adică Societatea anonimă româno-germană pentru industria şi comerţul fierului, controla, de fapt, întreaga industrie metalurgică românească. Această aservire, exercitată prin sus-menţionatele societăţi, prin urcarea artificială a cursului mărcii, prin cumpărarea produselor româneşti la un preţ inferior celui mondial şi 546 288

prin înglobarea României * în sistemul chearing-ului central de la Berlin, a costat ţara noastră în timpul celui de al doilea război mondial uriaşa sumă de circa 92.490.300.000 dc lei valută 1938 sau circa 660.753.500 dolari S.U.A., aceeaşi valută. Au urmat, la începutul primăverii, trecerea prin marginea Bucureştilor, îndreptându-se spre Dunăre, a diviziilor blindate hitleriste, destinate invaziei Yugoslaviei şi Greciei. O zi întreagă, necontenit, au huruit tancurile pe şoseaua Giurgiului; aspectul balaurului nesfârşit, cu solzi de oţel, era impresionant, înfricoşător chiar. O bătrână, cu mâna la gură, îi privea cum trec; am auzit-o spunând unei vecine: „Ăştia vor să facă praf toată lumea", după care a adăugat, încet de tot: „Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească". Era de aşteptat ca în faţa unei asemenea forţe, armatele celor două state balcanice să nu se poată opune multă vreme; e ceea ce s-a şi întâmplat: cu toată rezistenţa dârză iugoslavă şi greacă, în două luni, diviziile lui Hitler erau pe ţărmul Adriaticii, la capul Matapan şi în Creta, salvând de la înfrângerea totală armata italiană din Albania care, după ce încercase, în dispreţul oricărui drept, să pătrundă în Grecia, era în primejdie de a fi azvârlită în mare de cei pe care îi atacase. Pe. la sfârşitul lui mai şi în prima jumătate din iunie, bucureştenii au văzut trecând în sens invers trupe motorizate, tunuri

547 288

antitanc, o armată întreagă care mergea să ocupe poziţiile de atac împotriva Uniunii Sovietice. Declaraţia de război a Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice a avut loc în ziua de 22 iunie 1941 dată la care începe o nouă fază în istoria celui dc al doilea război mondial. Generalul Antonescu se hotărâse să participe la operaţiunile militare în calitate de aliat al lui Hitler; la 11-12 iunie se semnaseră, la Miinchen şi la Berchtesgaden, acordurile germano-române în acest sens;2 justificarea lui era că, în felul acesta, ar putea repara pierderile teritoriale pe care statul român le suferise. Hotărârea de a participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice, Antonescu a luat-o de unul singur, fară să aibă asentimentul unui for constituit (bineînţeles, afară de guvernul său!). Parlamentul ales la începutul verii 1939, sub regimul Frontului Renaşterii Naţionale, fusese dizolvat; nici un alt organ - deliberativ sau consultativ nu-i luase locul. Nu se poate spune însă că opinia publică românească era ostilă; dimpotrivă ea dorea reluarea Basarabiei, pământ vechi românesc, parte constitutivă a Moldovei. Telegramele trimise lui Antonescu, a doua zi după ce trupele româneşti au trecut Prutul, sunt concludente. Ziarul „Universul'' publică multe din aceste telegrame; a le reproduce aci pc toate este o imposibilitate; ne mulţumim a menţiona o seamă dintre 2

A fost numai o înţelegere verbală între Conducătorul Ion Antonescu şi cancelarul Adolf Hitler.

548 288

cele mai expresive. Astfel, începând cu regele Mihai I, continuând cu preşedintele Academiei Române şi cu rectorul Universităţii din Bucureşti, cu preşedintele înaltei Curţi de Casaţie, cu asociaţiile de foşti luptători, cu diferite întreprinderi, cu simplii particulari, bătrâni şi tineri, femei şi copii dc şcoală, cu lucrătorii diferitelor întreprinderi bucureştene, cu românii din afara hotarelor (Banatul iugoslav şi Craina), de pretutindeni sosesc telegrame de aprobare, împreună cu subscrieri de sume pentru familiile celor căzuţi în luptă. Iată, de pildă, ce telegrafiază preşedintele Academici Române, profesorul universitar Ion Simioncscu: „întreaga suflare românească arc datoria sfântă de a face zid de susţinere celor meniţi să învie vitejia străbună. Trăiască Patria, în graniţele ci fireşti, trase până unde se aude graiul strămoşesc". Impresionează nu atât donaţiile marilor întreprinderi care oferă milioane, nici ale instituţiilor ai căror salariaţi oferă leafa pc una, două sau trei zile, cât mai ales donaţiile celor mulţi cu salarii mici sau ale copiilor de şcoală! Măria Breca, bănăţeancă, orfană de război, salariată la Manufactura de tutun Belvedere din Bucureşti, având două mii cinci sute dc Ici pe lună, deci un salariu mic, dată fiind valoarea dc atunci a Icului, subscrie salariul ei pe trei zile, timp de patru luni, din iulie până în octombrie. Elevii premianţi ai şcolii primare din Dârza, judeţul Ilfov, subscriu suma de 2.000 lei. De pretutindeni, din toată 549 288

ţara, sosesc donaţii pentru armată. Totdeodată apar articole scrise dc cărturari ca Simion Mehedinţi, Ion Simioncscu, Constantin Kiriţescu, D. Iov, D. Ciurezu, Dr. E. Lucaci, general I. Anastasiu, viceamiral 1. Bălăncscu, Mircea Dem. Rădulcscu, Victoria Stârcea etc, care justifică războiul pentru redobândirea Basarabiei, partea dc răsărit a Moldovei lui Ştefan cel Mare cu cetăţile de pe linia Nistrului. Dintre oamenii politici, nici Iuliu Maniu, nici Dinu Brătianu, nici Ion Mihalache, nici Petre Groza, nici Titel Petrescu nu protestează împotriva faptului că mergem să reluăm ce este al nostru: Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei şi colţul de nord-vest din judeţul Dorohoi la care trebuise să renunţăm în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940. Abia după cc Basarabia şi Bucovina sunt eliberate, abia după ce armatele noastre ating Nistru, pc tot cursul lui, dc la Hotin la Cetatea Albă, abia atunci începe, şi pc drept cuvânt, deose111tea dc vederi; şi oamenii politici, şi o scrie de ofiţeri superiori, în cap cu generalul Ciupercă, cer ca armatele noastre să se oprească aci, să nu continue războiul. Să facem adică ceea ce au făcut finlandezii care, după cc au atins vechea lor graniţă, s-au oprit la mică distanţă de ca şi nu au mai continuat războiul. Ceea ce a avut drept urmare că mareşalul Mannerheim, comandantul armatei finlandeze, a murit de moarte bună, 550 288

în patul lui, în timp ce Mareşalul Antonescu, nevrând să asculte dc sfatul bun şi mergând mai departe cu jertfe cumplite de vieţi -«meneşti, a sfârşit în faţa plutonului de execuţie, în Valea Piersicilor de la Jilava. întrebarea care se pune însă şi s-a pus este următoarea: putea Antonescu să se oprească pe Nistru? Iar fi permis oare acest lucru 11 itlcr? Noi credem că putea, chiar dacă la Miinchen şi la Bcrchtcsgaden îşi va fi luat un angajament total, „usque ad fincm". într-adevăr exemplul Finlandei este elocvent: deşi în apropierea frontului ei era Leningradul, oraş însemnat a cărui cucerire ar fi fost de marc importanţă, deşi germanii au făcut mari eforturi să-1 cuprindă, totuşi finlandezii s-au oprit, n-au mai înaintat şi hitlcriştii n-au avut ce să le facă. La fel putea proceda şi Antonescu. Dar se va obiecta: una era situaţia Finlandei, la extremitatea nordică a frontului, într-o poziţie izolată, fără alţi duşmani, şi alta aceea a României care comanda accesul în Peninsula Balcanică. Voi răspunde că, odată opriţi pc Nistru, legătura germanilor cu Peninsula Balcanică era deplin asigurată. Pe de altă parte, puteau hitlcriştii lua măsuri împotriva României în cazul în care sar fi oprit pe Nistru? Desigur, puteau s-o ocupe, iar aceasta ar fi însemnat război, cu toate complicaţiile şi pagubele pe care le-ar fi produs cl. în orice caz, situaţia morală a României, dacă se oprea la hotarul ci istoric, ar fi fost cu totul alta, asemănătoare situaţiei morale a 551 288

Finlandei; nimeni n-ar fi putut să-i obiecteze că a intrat în război cu scopuri imperialiste. între timp, războiul progresează, ia extindere. Trupele germane reuşesc să pătrundă adânc în teritoriul sovietic, ajungând până aproape de Leningrad, de Moscova, iar în partea dc miazăzi, până la Rostov pe care trebuie însă apoi să-I evacueze, în urma unei contraofensive sovietice. Trupele române trec Nistrul şi încep, cu pierderi foarte mari dc vieţi omeneşti, asediul Odesci. Ziarele noastre publică nesfârşite anunţuri mortuare pentru cei căzuţi, uneori însoţite de fotografiile tinerilor. De la o vreme, ele sunt atât de numeroase şi textul lor este atât de impresionant, încât guvernul hotărăşte să nu mai fie publicate, după cum suspendă şi publicarea listelor oficiale ale ofiţerilor căzuţi. Dar ceea ce fusese până acum război european devine război mondial. La 7 decembrie 1941 Japonia atacă fară veste baza militară de la Pearl Harbour (insulele Hawaii), în Pacific, a Statelor Unite ale Americii; Oceanul Pacific devine teatru de război. Cu o zi mai înainte, la 6 decembrie, Marea Britanie declarase război României. La 8 decembrie fac acelaşi lucru Canada şi Noua Zeelandă, la 10 decembrie, Australia, iar la 11 decembrie, Uniunea Sud-Africană. La 12 decembrie, România declară război Statelor Unite ale Americii, acţiune lipsită de sens, întrucât n-aveam nimic de împărţit cu această mare 552 288

putere. Faptul rezultă şi din împrejurarea că Statele Unite răspund abia peste şase luni la 6 iunie 1942, când, la rândul lor, declară război României şi Bulgariei. Planul lui Hitler fusese să supună Uniunea Sovietică printr-un război-fulger, până la finele anului 1941, acest plan însă dădu greş. Luptele din faţa Moscovei, care începuseră la 30 septembrie 1941, se terminară la 20 aprilie 1942 prin înfrângerea hitleriştilor. Armatele sovietice rezistară bine şi la Leningrad, a cărei populaţie suportă cu abnegaţie şi curaj un lung şi îngrozitor asediu. Dar izbânda ce-a mai mare o repurtară sovieticii la Stalingrad, pe Volga, bătălia, începută la 4 septembrie 1942, se termină la 2 februarie 1943 prin capitularea trupelor hitleriste, comandate de feldmareşalul Paulus, şi a celor româneşti care luptaseră în acest sector. Când, în înaintarea lor în stepa calmucă, ostaşii noştri dădură ochi pentru întâia oară cu cămilele băştinaşilor, reflecţia lor fu: „Ce căutăm noi în locurile acestea, unde sunt astfel de vietăţi?" Ne aventurasem într-adevăr departe mult de hotarele ţării; bunul simţ al poporului arăta că greşisem şi a trebuit să plătim greşeala. A urmat retragerea, în condiţii grele, în special pentru trupele noastre din Crimeea care trebuiră evacuate pe mare. Crimeea fusese ocupată de trupele germano-române în primăvara lui 1942.^ Sevastopolul căzuse numai după un bombardament puternic, la care luase parte şi un tun 553 288

german uriaş; zgomotul tragerii lui se auzea peste mare, până la Mangalia, pe coasta noastră. La 2 aprilie 1944, comunicatul oficial sovietic anunţa că Prutul a fost atins şi depăşit chiar; războiul se purta acum pe teritoriul ţării noastre. Desfăşurarea operaţiunilor militare avu în mod firesc consecinţe asupra vieţii politice. Curând după sfârşitul bătăliei de la Stalingrad, şi anume în martie 1943 fostul prim-ministru liberal Gheorghe Tătărăscu, împreună cu un numeros grup de foşti şefi de organizaţii judeţene, se despărţi de vechea conducere liberală (Dinu Brătianu), acesta nevrând să admită frontul unic politic preconizat dc fostul prim-ministru. La 12 aprilie 1944, la opt zile după primul bombardament masiv al Bucureştilor, se produce propunerea Uniunii Sovietice de a acorda României un armistiţiu, cu condiţia de a rupe legăturile cu Germania şi de a continua lupta alături de armata sovietică. între cele şase puncte ale propunerii, cel din urmă privea desfiinţarea diktatului de la Viena şi acordarea de ajutor pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Respinsă de guvernul Antonescu, această propunere întăreşte temeiul pe care se constituie, la 20 iunie 1944, şi în secret, bineînţeles, Blocul Naţional Democratic, alcătuit din patru partide: comunist, socialist, liberal - fracţiunea condusă de Dinu Brătianu, acesta punând condiţia să nu fie primit 554 288

în bloc Gheorghe Tătărăscu - şi naţional ţărănist. In prealabil, la 1 mai 1944, se realizase Frontul Unic Muncitoresc, cuprinzând atât pe comunişti, cât şi pe socialişti. Existau deci premisele necesare pentru a se trece la o acţiune în vederea ieşirii din războiul care - se vedea limpede acum de toată lumea - ne ducea la o catastrofa. Bombardamentele aeriene în prima lună a ostilităţilor, Bucureştii au fost ţinta câtorva incursiuni aeriene sovietice, efectuate cu puţine avioane; ele n-au făcut însă pagube materiale mari, nici multe victime omeneşti. Măsuri de camuflare şi de alarmă se luaseră încă de la izbucnirea celui de al doilea război mondial, din toamna lui 1939; se instalaseră în diferite puncte ale oraşului, pe acoperişurile mai înalte, sirene de alarmă - „măgăoaie" cum le spunea mahalaua - care, cu puternicele lor sunete modulate vesteau apariţia avioanelor. O dată cu îndepărtarea frontului, atacurile aeriene încetară; ele vor fi reluate însă după doi ani, în vara lui 1943, şi cu o marc intensitate, în primăvara lui 1944, începând de la 4 aprilie. La 1 august 1943 eram la Breaza, unde, în cursul dimineţii, ţinusem o conferinţă la seminarul umanistic organizat de profesorul de pedagogie al Universităţii Bucureşti. Pe când luam masa, la 555 288

restaurantul local, pe la orele 1 şi jumătate, auzim un puternic zgomot de motoare de avion; ieşim afară şi vedem un şir întreg de avioane mari, zburând la o mică înălţime, circa o sută cincizeci-două sute de metri; se distingeau fesele aviatorilor. Veneau din susul văii şi se îndreptau spre Câmpina. La început lumea nu şi-a dat seama ce fel de avioane sunt; credeau că-s germane. Când am văzut însă semnul de pe aripi: steaua cu cinci colţuri, încadrată într-un dreptunghi, le-am spus: „Sunt avioane americane şi cred că vor bombarda sondele şi instalaţiile noastre de rafinare a petrolului". La circa un minut după ce am rostit aceste cuvinte, am şi auzit zgomotul exploziei primelor bombe aruncate asupra Câmpinei, urmate apoi de o serie întreagă de altele, atât la Câmpina, cât şi la Ploieşti şi Brazi, nu însă şi la Teleajăn, la est de Ploieşti, unde erau instalaţiile societăţii „Româno-Americane". Bombardamentul, efectuat de numeroase avioane a fost o surpriză; unii dintre comandanţii germani ai bateriilor de tunuri antiaeriene erau lipsă: duşi la restaurante sau chiar în plimbare în împrejurimi; au şi fost sancţionaţi din cauza aceasta, unii chiar foarte sever. Vânătoarea română s-a ridicat însă imediat şi a început lupta; pe de altă parte, după primul moment de surpriză, au început să tragă şi bateriile antiaeriene. Au fost pagube serioase în instalaţiile de rafinare, dar plătite scump: zeci de avioane americane, plecate în cursul dimineţii de la baza din 556 288

nordul Africii, în sudul Italiei, nu s-au mai întors. O seamă de echipaje, care au sărit cu paraşuta în momentul când avionul lor se prăbuşea, au fost făcute prizoniere; cei morţi au fost îngropaţi într-un cimitir din marginea şoselei Bucureşti-Ploieşti, pe dreapta cum mergi spre Ploieşti. După însăşi recunoaşterea americanilor, a fost bombardamentul cu cele mai mari pierderi în avioane şi echipaje. Prizonieriii au fost bine trataţi, mai bine decât se aşteptau ei şi decât ar fi vrut germanii. Poate tocmai din cauza acestor mari pierderi, a urmat o pauză, până la 4 aprilie 1944, când s-a produs primul bombardament masiv asupra Bucureştilor. Şi de data aceasta atacul a avut loc ziua, începând aproape de orele două după amiază, şi fiind efectuat în valuri succesive de bombardiere ale Statelor Unite ale Americii. Dar acum ele zburau sus de tot, la mii de metri înălţime. Lumea nu se aştepta la bombardament; credea că e un simplu exerciţiu de apărare pasivă, aşa cum avuseseră loc înainte. Au fost lovite în special cartierele de vest şi nord-vest al oraşului Cotrocenii, Griviţa, Steaua - şi în primul rând regiunea Gării de Nord, unde s-a întrebuinţat sistemul „covorului" de bombe. Au căzut bombe şi în alte cartiere, ca de pildă în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid" şi a „ParcHotelului" de alături unde îşi avea sediu misiunea militară germană, ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare parte a locatarilor lor ucişi. S-a tras şi cu mitralierele de pe 557 288

bordul avioanelor. Numărul victimelor a fost foarte mare; niciodată în istoria Bucureştilor n-au pierit, în mai puţin de două ceasuri, atâţia oameni; n-am putut să-mi procur o cifră exactă. Un romancier a dat cifra de optsprezece mii de morţi; în cercurile de istorie economică se vorbeşte de două mii două sute. Dacă cifra romancierului pare exagerată, cealaltă este sigur sub realitate; în orice caz, pierderile au fost considerabile, de ordinul miilor. Unele bombe au căzut chiar deasupra adăposturilor, omorând pe toţi ocupanţii lor, cum s-a întâmplat la Cotroceni, pe Calea Şerban Vodă şi pe strada Pleşoianu colţ cu Sibiceanu: în acest din urmă loc au fost număraţi 73 de morţi,, toţi având faţa groaznic crispată: o ştiu de la cel ce i-a văzut îndată după bombardament, profesorul George Potra. în holul de la intrare, la Hotelul Splendid, au fost peste o sută de morţi, cei mai mulţi ucişi de „suflul" bombei: am mărturia profesorului I.D. Ştefa-nescu, locatar al hotelului, împreună cu soţia sa şi care au scăpat de la moarte ca prin minune, întârziind să coboare locuiau la unul din etaje -în primul moment. îmi povestea cum a pierdut, cu acel prilej, obiecte şi desene de valoare, deoarece sub imperiul emoţiei, soţia în loc să ia mica valiză ce fusese pregătită tocmai pentru o asemenea eventualitate, a luat o alta în care erau doar câteva umeraşe şi alte mărunţişuri. O „stivă" întreagă de morţi a fost strânsă în cuprinsul Atelierelor Căilor Ferate-Griviţa, 558 288

numai dintre ingineri şi subingineri au pierit -mi-a spus-o tot George Potra - circa cincizeci. O a doua stivă de morţi s-a clădit în faţa Atelierelor, pe Calea Griviţei; o a treia, lângă restaurantul „5 lei", tot pe Calea Griviţei. Cea mai mare se pare că a fost în cuprinsul Facultăţii de Medicină, unde s-au transportat morţii din cartierul Cotroceni şi din alte cartiere. La Cărămidarii de Jos, în cuprinsul parohiei, au pierit circa 140-150 de persoane între care 75 -potrivit registrului de înmormântări - au fost îngropate în cimitirul cu

559 288

'"'■imiiiiimim acelaşi nume; într-una din case a murit mama Măria Călugăru - şi cu toţi cei şapte copii, cel mai mic fiind încă sugar; a fost înmormântată cu el la piept. în cartierul DudeştiCioplea, unul din cele mai puţin atinse au pierit 21 de persoane. Nenorocirea a vrut ca bombele să lovească un număr de trenuri în Gara de Nord, încărcate, gata de plecare sau care soseau cu refugiaţi din Moldova. A fost un adevărat carnaj. Intrun tren de marfa din Bucureşti-Triaj erau şi două vagoane cu acte ale Arhivelor Statului; aceste acte au ars. Bombardamentul din 4 aprilie m-a găsit, împreună cu toţi ai mei, acasă, în strada Berzei 47; sosise tocmai şi curierul de la Institut, pe nume Marin. Când am auzit prealarma, am coborât cu toţii, luând şi câinele de vânătoare, Gib, un „setter lavraque", în pivniţă care avea deasupra un planşeu de beton armat; afară de cazul când bomba ar fi nimerit chiar în planşeu, eram apăraţi. Când au început să cadă bombele - numai cinci sute de metri ne despărţeau de Gara de Nord -spaima ne-a cuprins pe toţi; la un moment dat o bombă a căzut pe casa de peste drum, dărâmând o parte a ei şi ucigând trei persoane. Sfarâmături din casa dărâmată au ajuns până la noi, spărgând geamurile şi stricând ţigla acoperişului; pe biroul meu am găsit o cărămidă întreagă. Auzind cum cad 328

sfarâmăturile, am crezut că a fost lovită chiar casa noastră; în realitate era cea de peste drum. Am văzut efectul asupra noastră a tuturora: fetiţa se strânsese în soţia mea şi tresărea la fiecare bombă; Gib îşi vârâse botul în subţioara mea şi tremura convulsiv; Marin, curierul, mi-a spus atunci: „Dom' profesor, cine-o spune că nu-i c frică să ştiţi că minte". Profitând de o pauză între două valuri şi ca să mai schimb atmosfera de groază, i-am spus soţiei: „Dacă scăpăm cu viaţă toţi, dai jumătate din tot ce avem?" Mi-a răspuns imediat: „Dau tot, numai să scăpăm". „Să-ţi aduci aminte de vorba aceasta - i-am replicat - că o să avem nevoie". Din fericire, am scăpat cu toţii, numai cu spaima şi cu stricăciunile casei pe care leam reparat imediat, deşi ştiam bine că lucrul se poate repeta. Al doilea bombardament, de data aceasta şi cu bombe incendiare, a avut loc după unsprezece zile, la 15 aprilie 1944. A fost lovită greu Universitatea, dărâmânduse partea veche şi arzând etajul mansardat din clădirea nouă; o serie de biblioteci de seminar, între care biblioteca seminarului de istorie veche, cu cărţile lui Grigore Tocilescu şi Vasile Pârvan, şi o parte din biblioteca seminarului de istoria românilor, cu donaţia „Profesor Grigore Niculescu", au dispărut în flăcări. Tot atunci i fost distrusă complet şi clădirea de alături, a „Cărţii Româneşti". Un început de incendiu a fost provocat de o 328

bombă incendiară cu fosfor la locuinţa profesorului Victor Papacostea; a putut fi stins aruncându-se nisip, nu apă aceasta activa arderea - asupra focarelor de incendiu. Bombardamentele au urmat apoi la intervale mai mari sau mai mici, câteodată foarte apropiate-(luna mai); alternau atacurile din timpul zilei, cu cele de noapte, ale bombardierelor engleze. Acestea din urmă, vopsite în negru şi purtând numele de „văduve negre" („black widows"), acţionau, după ce lansaseră în prealabil „strugurii luminoşi", adică ciorchini de rachete purtate de paraşute; ei luminau aşa de puternic, încât se vedea ca ziua, îngăduind lansarea bombelor pe ţintele alese. Spectacolul era înspăimântător, avea ceva apocaliptic. Atacurile erau anunţate, în genere, cam cu cincisprezece minute înainte, în momentul când avioanele, trecând hotarul ţării, se îndreptau spre Bucureşti; atunci sirenele dădeau „prealarma", printr-o succesiune de sunete scurte, modulate: în clipa aceea, activitatea înceta; pietonii începeau să fugă spre adăposturi; automobilele particulare şi ale instituţiilor - se îndreptau în viteză spre bariere, căutând să iasă cât mai repede din oraş. De multe ori şuvoiul de vehicule era încă pe şosea, compact - cazul s-a repetat la gâtuirea formată de podul strâmt peste Colentina - când sirenele anunţau „alarma". Atunci, cei care erau aproape de vreun „adăpost" oarecare pădurice, pâlc de copaci, casă: adăposturi iluzorii - alergau 328

într-acolo; ceilalţi se aşezau la pământ, aşteptând să treacă urgia. Erau momentele cele mai penibile; îţi dădeai seama că nu poţi face nimic; că totul e o chestie de noroc, că viaţa ta şi a alor tăi e în funcţie de sfertul de secundă în care a fost apăsat declanşatorul de bombe. Am înţeles acest lucru la bombardamentul din 4 aprilie, când o bombă, aşa cum am arătat, în loc să cadă pe casa mea, în strada Berzei, a căzut pe casa de peste drum, dărâmând-o parţial şi ucigând pe trei dinăuntru. Ce va să zică norocul sau nenorocul în asemenea împrejurări ne arată trei fapte petrecute în timpul bombardamentelor. înainte de unul din aceste bombardamente - nu sunt sigur dacă era la primul sau la al doilea, cred mai curând primul - în momentul când s-a sunat prealarma, directorul Societăţii de Radiodifuziune, Lică Rădulescu, de care am mai pomenit când cu prinderea asasinilor lui Armând

328

Călinescu, a telefonat soţiei lui - stăteau în cartierul Cotroceni - să se ducă imediat, cu cele două fetiţe ale lor, la adăpostul special din vecinătate. Soţia a refuzat mai întâi, spunând că preferă să stea în casa ei unde se simte mai apărată, apoi faţă de insistenţele soţului, tot mai energice, i-a făcut pe voie şi s-a dus, împreună cu copiii, la adăpostul public din apropiere. începe bombardamentul şi soarta face ca o bombă să cadă exact deasupra adăpostului şi să omoare pe toţi cei dinăuntru. îşi poate închipui oricine ce a fost pe bietul Rădulescu când a aflat nenorocirea, când şi-a dat seama că era, involuntar, cel ce-şi trimisese la moarte soţia şi copiii. Al doilea caz s-a întâmplat cu familia unui funcţionar din Ministerul Economiei Naţionale. Locuiau pe Calea Şerban Vodă, la ultimul etaj al unuia din blocuri. Erau acasă soţia şi copilul lor, o fetiţă, când s-a dat prealarma. Au scoborât spre a merge la adăpost, dar, la parter fetiţa a început să strige: „Pisica, mamă, pisica!"; uitaseră în apartament pisica la care fetiţa ţinea foarte mult. In zadar încercă maică-sa s-o convingă că nu mai e timp şi că trebuie să meargă la adăpost, fetiţa nu voi să cedeze cu nici un chip, începu să strige şi să plângă şi mai tare, încât trebuiră să se suie îndărăt spre a lua pisica. Pe când coborau pentru a doua oară, o bombă căzu iarăşi drept peste adăpost, omorând pe toată lumea dinăuntru. Ştirea nenorocirii se răspândi imediat şi ajunse şi la Ministerul Economiei Naţionale 564

unde lucra tatăl fetiţei. Când acesta, cu sufletul la gură, alergând3, se apropie de casă, văzu la fereastra apartamentului lor, la ultimul etaj, pe soţia şi pe fiica sa. Nu-i venea să-şi creadă ochilor; dragostea fetiţei pentru pisică le scăpase viaţa. Al treilea fapt s-a întâmplat la blocul de pe Calea Dorobanţi colţ cu strada Mihail Eminescu. Acest bloc, solid construit, cu mai multe etaje, separate prin planşeuri de beton armat, avea adăpostul chiar în subsol, aşa încât părea să fie în afară de orice risc. Subsolul avea însă o mică fereastră, la nivelul străzii, pentru aerisire; nenorocul sau ceasul rău a făcut ca bomba, în loc să cadă vertical, a căzut oblic, a pătruns prin ferestruică în adăpost şi a ucis pe toţi cei ce se aflau înăuntru; locatarii care rămăseseră în apartamentele lor, la diferite etaje, n-au păţit nimic. Lucruri care te fac să crezi în soartă, bună sau rea. N-au fost bombardaţi aerian numai Bucureştii. Bombardamentele s-au exercitat asupra unei zone mult mai întinse, vizând însă în primul rând industria petrolului şi centrele industriale în genere. Ploieştii s-au bucurat de o deosebită atenţie, fiind centrul industriei rafinării petrolului. Babele din mahalaua bucureşteană, când se anunţa prealarma, ajunseseră să spună, cu un egoism feroce: „Du-i, Doamne, la Ploieşti". Au fost bombardate şi Turnu Severin, Constanţa, Iaşi, Braşov. Restul ţării a avut Aşa cum am alergat eu, la finele celui de al doilea bombardament la 15 aprilie, de la casa socrilor mei, pe strada Dimitrie Racoviţă 12, spre casa mea, pe strada Berzii, ca să văd ce s-a întâmplat. Din fericire, nu se întâmplase nimic. Pe drum în dreptul pieţii Rosetti, am întâlnit atunci pe Mişu, simpaticul şi competentul librar de la Cartea Românească, care, plin de praf şi de var, m-a anunţat că s-a isprăvit cu frumoasa clădire a „Cărţii Româneşti". 3

565

mult mai puţin de suferit. Intensitatea bombardării Bucureştilor e explicabilă: erau capitala ţării, centrul ei nervos, politic şi economic; reacţiunile Bucureştilor se transmiteau în întregul aparat de stat, până la extremitatea teritoriului. Aceste bombardamente aeriene au avut o deosebită influenţă asupra vieţii capitalei. Autorităţile s-au „dispersat", aşezându-se în diferite centre urbane şi rurale, în genere în localităţi modeste, spre a fi ferite de bombardament. Au plecat de asemenea cei avuţi; marea masă a locuitorilor a rămas totuşi pe loc; dar activitatea lor a căpătat un caracter fragmentar, întrerupt, nesigur; fiecare trăia într-o stare de tensiune permanentă; cu toţii doreau să se isprăvească situaţia infernală, căci fiecare zi sau noapte puteau aduce pentru oricine sfârşitul. Când sa produs, în august, puternica ofensivă sovietică, atmosfera psihologică era la punct pentru o mare schimbare.4

Aşa cum am alergat eu, la finele celui de al doilea bombardament la 15 aprilie, de la casa socrilor mei, pe strada Dimitrie Racoviţă 12, spre casa mea, pe strada Berzii, ca să văd ce s-a întâmplat. Din fericire, nu se întâmplase nimic. Pe drum în dreptul pieţii Rosetti, am întâlnit atunci pe Mişu, simpaticul şi competentul librar de la Cartea Românească, care, plin de praf şi de var, m-a anunţat că s-a isprăvit cu frumoasa clădire a „Cărţii Româneşti". 4

566

Manuscrisul se opreşte la acest punct. Autorul nu a mai avut răgazul să-1 continue; a decedat, pe neaşteptate, la 13 noiembrie 1977, la vârsta de 76 ani (n. 26 octombrie 1901). AMINTIRI PARTEA A TREIA CINCI ANI ŞI DOUĂ LUNI IN PENITENCIARUL DIN SIGHET (7 mai 1950 - 5 iulie 1955)

567

Notă introductivă la partea a treia

Mărturia profesorului Constantin C. Giurescu despre penitenciarul de la Sighet reproduce ediţia iniţială: Cinci luni şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 - 5 iulie 1955), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. Introducere de Dinu C. Giurescu. Ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea. Am efectuat unele completări la „Introducere", precum şi la cele trei anexe, potrivit informaţiilor noi apărute între timp, pe temeiul articolelor şi studiilor arătate la sfârşit. D.C.G. Introducere la partea a treia

1) Profesorul Constantin C. Giurescu a fost arestat la locuinţa sa din strada Berzei 47, Bucureşti5, în zorii zilei de sâmbătă 6 mai 1950, o dată cu lotul foştilor demnitari. în momentul arestării era cercetător ştiinţific al Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., transferat acolo Casa, o vilă cu demisol, hochparter, etaj şi un pod mansardat, a fost construită de părinţii mei - Constantin C. Giurescu şi Măria Simona Giurescu (Mica, fiica lui Simion S. Mehedinţi şi a Măriei Mehedinţi) - în anii 1926-1929, cu credit de la Casa Corpului Didactic din Bucureşti. Noua construcţie a încorporat şi o parte din casa cumpărată de bunicul meu, Constantin Giurescu, la începutul acestui secol. Casa Giurescu a fost naţionalizată în aprilie 1950, deşi nu intra în nici un articol al legii naţionalizării imobilelor. în decembrie 1973, apartamentul de la parterul vilei a fost redat în proprietatea profesorului Constantin C. Giurescu; celelalte părţi ale clădirii au rămas ale statului: Casa a fost dărâmată în august 1987, o dată cu demolarea întregii zone cuprinsă între strada Berzei (la est), Ştirbei Vodă (sud), Calea Plevnei (vest) şi strada Virgiliu (nord), în cadrul „sistematizării urbane", ordonată de regimul comunist. 5

334

în iulie 1948, după ce a fost suspendat de la Facultatea de Istorie, unde a fost profesor timp de 22 de ani. A fost transportat cu o dubă la închisoarea din Sighet, unde a ajuns duminică 7 mai către 6,30 seara. A stat în detenţie până la 5 iulie 1955, când i s-a comunicat „eliberarea", dar cu domiciliu obligatoriu în satul Măzăreni, raionul Brăila, sat constituit numai din bănăţeni deportaţi acolo încă din vara anului 1951. în noiembrie 1955, profesorul a primit „aprobarea" de a reveni în Bucureşti, la familia sa. Plecarea din Măzăreni a avut loc pe 25 noiembrie. „Aprobarea" Ministerului de Interne fusese dată în urma intervenţiei lui Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi care fusese solicitat în acest sens de familia profesorului, care a beneficiat de ajutorul direct şi eficient al avocatului şi publicistului Adrian Brudariu.

334

în satul de deportaţi de la Măzăreni, la douăsprezece zile după comunicarea eliberării (17 iulie 1955), Constantin C. Giurescu a început redactarea însemnărilor sale despre detenţia sa la Sighet. Le-a încheiat, în formă prescurtată, la 12 noiembrie. Avea de gând să le extindă, după cum ar rezulta din numeroasele fapte lapidar consemnate în „Addenda" (p. 458)'. N-a mai continuat şi a fost curând angajat colaborator extern la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R. In 1958, regimul comunist a procedat la noi arestări şi procese politice, o dată cu „demascarea", în şedinţe publice, a unor intelectuali învinuiţi de felurite „păcate şi abateri" de la linia trasată de partid. Am discutat atunci în familie despre „însemnări", întrucât aflarea lor ar fi dus automat la condamnarea autorului la alţi ani de detenţie. Atunci Constantin C. Giurescu a încredinţat manuscrisul unui bun prieten, fostul său director de cabinet (din anii 1939-1940), avocatul Nicolae (Nicu) Ionescu-Caracaleanu. în zilele rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941, avocatul Nicolae Caracaleanu, împreună cu fratele său Grigore Ionescu au stat în casa din strada Berzei, împreună cu părinţii mei, cu mai multe arme de vânătoare gata încărcate, în cazul când „rebelii" ar fi încercat să intre în casă. 336

570

„Manuscrisul Sighet" a fost îngropat de avocatul Nicolae (Nicu) Caracaleanu în grădina, casei sale părinteşti, situată pe Calea Călăraşi, nu departe de intersecţia cu strada Traian. După moartea profesorului (13 noiembrie 1977), avocatul Caracaleanu mi-a adus înapoi manuscrisul, la cererea mea. în anii '80 am socotit că este preferabil să pun „însemnările" la adăpost. Ele se păstrează acum de profesorul Paul Michelson (Huntington College, Huntington, Indiana, Statele Unite ale Americii). După sosirea mea şi a familiei melc în Statele Unite (12 aprilie 1988), profesorul Paul Michelson mi-a trimis o copie xeroxată a manuscrisului, după care s-a pregătit şi ediţia din 1994, precum şi aceasta.

2) însemnările profesorului Constantin C. Giurescu sunt un document asupra penitenciarului Sighet unde, în 1950-1955, au fost întemniţaţi peste una sută de fruntaşi ai vieţii politice, religioase şi culturale: „E un simplu

336

571

testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului" (p. 355). El cuprinde cele văzute sau aflate direct de autor. Partea întâi - Arestarea - este înfăţişată cronologic: „vizita" Securităţii în strada Berzei nr. 47, popasul la Interne, drumul spre Sighet - singura relatare, după câte cunosc, a transportului acestui lot spre locul de detenţie. Partea a doua, Penitenciarul din Sighet, descrie feluritele componente şi aspecte ale acestui mecanism de frângere a oamenilor -închisoarea comunistă; încarcerarea propriu-zisă; „adaptarea" la noul mediu; descrierea amănunţită a construcţiei, cu trei schiţe de plan desenate de autor; personalul stabilimentului director, subdirector, ofiţeri de serviciu, gardieni, ofiţeri de securitate; aspecte ale vieţii cotidiene: „neagra" (o carceră în interiorul închisorii), curăţenia spaţiilor comune, „conferinţele" ţinute de cei închişi... Partea a treia, Addenda, include o sumă de informaţii şi detalii. Multe din ele redau, în câteva cuvinte, evoluţii tragice. Anexele au fost întocmite potrivit celor indicate de autor. Din acest „testimoniu", câteva realităţi se cuvin a fi relevate. „Sistemul"6, în special primii trei ani, „a fost bestial..." (p. 419). 6

Comunist (nota D.C.G.).

336

572

Viaţa „cotidiană" era permanent dominată de suspiciune şi teamă: „Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce priveşte pc deţinuţi, dar şi pe gardieni. «Aici, în puşcărie, este cea mai mare nemernicie», mi-a spus, într-o seară, în ianuarie 1951, gardianul Gavrilă Pop din Vişeul de Sus, aducându-mi porţia dc lemne - «toţi tremurăm, nu numai dumneavoastră, dar şi noi»" (gardienii, p. 419). Teama şi suspiciunea multiplicau, dc fapt, realitatea lumii comuniste din exterior. Ca pretutindeni, regula de bază interzicea orice comunicare între deţinuţi. Ea era contracarată dc ingeniozitatea mereu înnoită a celor vizaţi. Paginile între paranteze trimit la textul prezentei ediţii a „Amintirilor".

336

573

mm In iunie 1955, atunci când „destinderea" făcea primii paşi în lumea dinafară7, s-au introdus noi reguli restrictive în lumea închisorii: în celule deţinuţii vorbeau numai în şoaptă şi numai câte doi (între ei): nu aveau voie să facă expuneri, „conferinţe" pentru ceilalţi; stăteau cu faţa la perete când intra cineva din personalul închisorii în celulă; dormeau toţi cu capul într-o singură direcţie, aşa încât să li se vadă tot timpul faţa când se făcea inspecţia prin vizetă: ţineau mâinile la vedere, peste pătură... (p. 416). Regimul general al închisorii a fost sugestiv exprimat de directorul penitenciarului: „Noi comuniştii nu omoram, dar avem metodele noastre care te fac să te dai singur cu capul de pereţi" (p. 409). Urmează comentariul profesorului Constantin C. Giurescu: „în ce priveşte Sighetul, vorba lui8 s-a adeverit...: „s-au sinucis ei de disperare, au pierit de boală, lipsiţi de îngrijirea medicală sau au înnebunit. Cred că nu există în toată ţara o altă închisoare care să dea un procent aşa mare de morţi, sinucigaşi şi de nebuni..." (p. 409). Ura faţă de deţinuţi era alimentată prin „şedinţe regulate", sâmbăta, apoi miercurea, şedinţe în care se debitau tot felul de minciuni şi calomnii. „Era o acţiune sistematică de înrăire, alimentată continuu; eram prezentaţi la aceste şedinţe ca «vampiri» care «am supt II

7 8

Adică de sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou (D.C.G.). De fapt urină.

338

574

sângele poporului», ca «bestii moşiereşti», ca «exploatatori ai proletariatului», ca indivizi care făceau «chefuri şi orgii cu şampanie» şi altele de acelaşi calibru" (p. 420). Chiar din primele zile de detenţie, la 13 mai 1950, profesorul a auzit pe unul din gardieni răcnind la unul din deţinuţii de la etaj: „Şi ce dacă ai fost general? Acu nu mai eşti nimic! Mişcă mai repede când îţi spun, că te plesnesc de o să-ţi sară ochii, Pastele şi Dumnezeul mă-tii" (p. 387). Se urmărea cu tenacitate - fară dovezi, de altfel - ca în mintea gardienilor să se întipărească dispreţul pentru tot 1

întâlnirea dintre preşedintele S.U.A., Dwight Eisenhower şi Nichita S. Hruşciov ce a fost „pătură conducătoare în trecut; ea era simbolul va avea loc în iulie 1955 la păcatelor, al incompetenţei şi a necinstei, în opoziţie, Geneva. bineînţeles, cu actuala pătură conducătoare (cea 2 Adică a directorului comunistă!), depozitara tuturor virtuţilor şi cunoştinţelor" închisorii. 9. (p. 420) 3 Aceeaşi stare de spirit, de în primii trei ani de închisoare, mâncarea era redusă ură şi dispreţ faţă de cei ce au la minim: 250 grame de pâine (în realitate 220-230!) reprezentat ceva sau au avut ceva pentru 24 de ore; dimineaţa o apă cu un vag miros de tei în trecut, a fost repetat cultivată, drept ceai. „De la 8 mai 1950 şi până la 3 iulie 1953, până Ia isterie, de mass-media, ca arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei, şi de literatura comunist;! în existând perioade, ca între 20 decembrie 1950 şi 5 intervalul 1948-1960 (D.C.G.). 9

Subsecretar de stat în primul guvern Sănătescu.

338

575

ianuarie 1951 \ când l-am primit încontinuu la prânz şi seara" (p. 382). „Cina" era de fapt „supă de arpacaş, în realitate un fel de spălătură de vase" (p. 388). Senzaţia de foame era permanentă. „La o jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul, ţi-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seara, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar în momentul când ai terminat de mâncat" (p. 389). Abia în a doua jumătate a anului 1953 s-a produs o oarecare ameliorare a hranei. Deţinuţii erau puşi la toate muncile: tăiatul lemnelor, transportul hârdăului de mâncare, spălatul podelelor, transportul tinetelor cu fecale şi urină la WC, cât şi curăţirea latrinelor şi chiar a haznalelor. Closetul era o „gaură tăiată în cimentul murdar al podelei. Nici pomeneală de apă..." (p. 378). Cele mai multe WC-uri nu aveau scurgere lângă scaunele turceşti, „aşa încât dimineaţa, după operaţiunea de vărsare şi curăţenie a tinetelor, de luare a apei în gamele, găseai planşeul acoperit cu un strat de lichid10 de 1-2 centimetri înălţime; acest lichid trebuia luat cu făraşul sau cu cârpele şi vărsat în orificiile «scaunelor turceşti»... (p. 403). 10

De fapt urină.

338

576

Curăţirea closetelor se făcea de deţinuţi „cu mâinile prin urină, având drept cârpe nişte zdrenţe". Boca, unul dintre gardieni, „avea o adevărată plăcere sadică să ne pună să curăţăm closetele" (p. 449). Se proceda la fel şi cu haznalele care se înfundau periodic. „Dumitru Nistor11 a fost obligat să intre înăuntru şi să scoată murdăria12 cu găleţile pe care apoi colegii lui de cameră le transportau mai departe; „când a ieşit din hazna, era plin de murdărie de sus până jos" (p. 449).

11 12

Subsecretar de stat în primul guvern Sănătescu. Materiile fecale.

338

577

Gardienii, unii adevărate fiare, erau desemnaţi prin iniţiala B - de la bestie - şi anume B. 1, B.2, B.3, B.4... Alţii erau numai „javre" -J.l, J.2. Cu puţine excepţii, numele adevărat al gardienilor rămânea necunoscut deţinuţilor. Lui B.l i sc spunea şi „mongolul": „putea de-ţi venea să verşi"; înjura veşnic - „Crucile, Dumnezeul şi Pastile erau monedă curentă" (p. 423). Arba, fost deţinut de drept comun (pentru omucidere), înjura „ca şi B.l şi avea o plăcere sadică să chinuiască şi să umilească pe deţinuţi" (p. 423). „Pithecantropus erectus" era „unul din cei mai bestiali gardieni... dacă nu cel mai bestial" din câţi au fost la Sighct. „Alcoolic inveterat", „cu un cap de degenerat, mai mult mârâind decât vorbind..." Lacom, fura din puţina mâncare a deţinuţilor (p. 431 -432). Dar au fost şi gardieni care, cu tot regimul existent, au reuşit să rămână oameni, au ajutat cum au putut pe deţinuţi, prin transmitere de ştiri, printr-un cuvânt de încurajare, printr-un supliment de mâncare... între aceştia, se cuvin amintiţi „Aviatorul" (p. 436-438), Găvrilă Pop (p. 419, 421), „Frizerul" (p. 435), „Cireşică" (p. 438). Cuvintele şi gesturile lor au însemnat ceva pentru oamenii afundaţi în suferinţă, mizerie şi intoleranţă. Pentru cea mai mică abatere de la regulament abatere nu o dată inventată prin capriciul unui gardian sau ofiţer - se aplicau pedepse suplimentare. în „Neagra" - o celulă tară fereastră - cei pedepsiţi erau vârâţi în 340

cămaşă şi izmene sau chiar complet goi (p. 391). Alteori erai pus să stai o jumătate de ceas în poziţie „dropia" - pe vine, cu mâinile întinse orizontal, tară să te sprijini, fie şi numai un moment, de patul celulei: după vreo 15 minute poziţia devenea de-a dreptul chinuitoare (p. 434). Lumea închisorii dc la Sighct - ca şi toate centrele de detenţie din ţară - reflecta direct uncie caracteristici ale regimului comunist, definite astfel de Constantin C. Giurescu: - „neîncrederea, spionajul reciproc şi delaţiunea" (p. 368-369). - „suspiciunea şi teama reciprocă... două din principiile fundamentale ale regimului" (comunist) (p. 386). -„prefăcătoria, simulaţia... încă una din caracteristicile sistemului; oamenii spun ceea cc nu cred, afişează opinii şi sentimente pc care nu le au, pe care în forul lor interior le contestă sau chiar lc dispreţuiesc" (p. 428). * 3) Profesorul Constantin C. Giurescu a cunoscut şi el toate „procedeele" şi măsurile aplicate la Sighet. A fost ţinut singur în celulă între 7 mai 1950 şi 25 ianuarie 1952. Pentru a nu pierde şirul zilelor a scrijelit în 340

vopseaua groasă a uşii câte o liniuţă pe zi, prima fiind 7 mai 1950. Duminicile aveau o linie mai lungă şi frântă spre stânga; ziua cu un eveniment mai deosebit sau vreo ştire era marcată tot cu o linie mai lungă, dar frântă în sus, spre dreapta (p. 386). Pentru a contracara apăsarea grozavă a izolării, profesorul aborda, sau relua, cu ajutorul memoriei, o sumă de teme de cercetare, îşi verifica vocabularul din limbi străine, schiţa planul şi componentele unei noi lucrări. Nu-i venea să mănânce în primele zile, deşi, atunci, hrana era ceva mai consistentă în comparaţie cu ce va urma. „De cc n-ai mâncat toată fasolea?"13 1-a întrebat gardianul. „Fiindcă nu pot!". „Rău faci... mai târziu o să-ţi fie aşa de foame că ai să rozi şi pereţii" (p. 381). Când li s-au dat haine de ocnaş în locul celor civile, pantalonii erau prea strâmţi în betelie, cei doi nasturi de sus nu se puteau încheia: „lasă că o să-ţi vină bine, în două săptămâni o să-ţi fie numai buni", a spus directorul (p. 387). Aşa a şi fost; după numai două săptămâni pantalonii se potriveau, iar după două luni deveniseră prea largi (p. 387). Slăbise atât de rău încât episcopii şi preoţii grecocatolici (uniţi), scoşi în curte, nu l-au recunoscut când l-au zărit la fereastra celulei (p. 394).

13

Iahnie de fasole.

340

Pe când se afla singur în celula 21, la un miez de noapte a fost bătut de patru gardieni, între ei şi cel poreclit „Nazonc" (p. 442). Constantin C. Giurescu a stat de opt ori la „neagra" (p. 447). în iunie 1950, în „perioada primă de dezlănţuire a urii, de patimă, când pedepsele dc toate felurile curgeau gârlă, când «neagra» funcţiona în permanenţă" (p. 424), profesorul s-a suit pe pat să se uite la deţinuţii din curte, dar a apucat să coboare înainte ca gardianul Arbasă intre pe neaşteptate în celulă. Acesta 1-a întrebat de trei ori dacă a avut de gând să se uite pe fereastră, făgăduind că nu-i va face nimic dacă va spune adevărul. Profesorul a avut naivitatea să recunoască. Pentru intenţie, a fost băgat la „neagra" (p. 424). La vreo lună de la sosirea la Sighet, gardianul Boca 1-a acuzat că a făcut o baltă de urină la WC, atunci când şi-a golit tineta. Iată „dialogul": Boca (B.): „Ai făcut baltă pe jos; am să te pun s-o ştergi cu limba. C.C.G.: N-am vărsat pe jos nici o picătură. B.: Ba ai vărsat, te-am văzut eu. C.C.G.: N-ai văzut dumneata nimic, deoarece în momentul când ai apărut pe uşă, eu isprăvisem şi-mi clăteam tineta. B.: Şterge imediat tot ce c pe jos; lună şi bec să fie că, altfel, e de rău. 340

C.C.G.: N-am cu ce şterge. B.: (ţipând) Cu capela. C.C.G.: Cu capela nu şterg... B. Şterge cu asta (şi îi zvârli o zdreanţă cât palma). Profesorul a şters totul, deoarece refuzul de a executa ordinul unui gardian era socotit ca „o gravă infracţiune" (p. 427). „Dialogul" a continuat astfel: Boca: „Nu e bine, şterge din nou. C.C.G.: Nu mai e nimic. Am luat tot lichidul14. B.: Şterge şi nu discuta; altfel te pun să freci până discară. C.C.G.: Voi raporta domnului director această bătaie de joc. B.: Poţi să raportezi; ce, crezi că o să-ţi dea dreptate? Tot mie o să-mi dea; şterge şi să nu mai scoţi o vorbă. Pastele şi Dumnezeul mătii. C.C.G.: Voi raporta şi pentru înjurătură. B.: (după cinci minute): Marş în cameră" (p. 427). Altă dată, pe când făcea parte din echipa de la bucătărie, au fost puşi să spele de trei ori podeaua (p. 428-429). în 1954, de Sf. Constantin şj Elena (21 mai), de ziua numelui, profesorul a luat parte la căratul găleţilor cu fecale scoase din haznalele ce se înfundaseră din nou (p. 449). 14

De fapt urina.

340

A fost de două ori bolnav. în primăvara anului 1951 a făcut „o formă destul de gravă" de „gălbinarc" (icter), care a ţinut circa trei luni. Ajunsese numai „pielea şi osul". Galben de parcă era „vopsit cu şofran", a fost scos într-o după-amiază în curtea mare, păzit de un soldat. Vine gardianul Arba şi-i spune: „Ştii că din boala asta poţi să mori?" (p. 423). C.C.G.: „Mulţumesc pentru încurajarea dumitale" Arba: „N-am spus-o dinadins pentru dumneata, dar ştii că se poate muri din asta". După ce Arba s-a îndepărtat, soldatul ce stătea de pază a spus încet printre dinţi: „Dă-1 în p... mă-sii de păcătos" (p. 423). în schimb, gardianul „Frizerul" a avut cuvinte de încurajare. De două ori a adus profesorului puţin spirt: „îţi face bine asta", a zis „Frizerul"; dar „să nu spui altuia cumva că ţi-am dat spirt" (p. 435). A doua oară s-a îmbolnăvit tot dc icter în toamna anului 1954. A fost scos din „colectivul" celulei fir. 18 şi mutat singur, la nr. 60 (13 octombrie). „Am fost aproape pe moarte", îşi amintea profesorul la Măzăreni, în 1955. „Ceea ce m-a ţinut, a fost numai voinţa de a trăi, de a ieşi şi de a fi din nou cu voi toţi". A spus odată la Sighet, că şi dacă ar rămâne numai câţiva acolo, el tot va fi printre cei în viaţă. Voinţa de a trăi, dc a-şi revedea familia şi crezul în meserie l-au ţinut întreg. în ziua încarcerării, 7 mai 1950, 340

un ofiţer 1-a întrebat: „Dumneata eşti autorul Istoriei românilor?" Primind un răspuns afirmativ, ofiţerul a adăugat: „Acum se scrie altfel istoria românilor". La care profesorul a răspuns: „Se poate, dar istoria noastră rămâne una singură" (p. 374). A ieşit şi de astă dată din încercare. La 7 februarie 1955 a revenit în „colectivul" celulei nr. 18 (vezi cronologia detenţiei). Cât a fost în izolare în celula 60, „Bălăcescu", „unul din gardienii cei mai de treabă", s-a interesat zilnic de starea lui, întrebându-1, dimineaţa, dacă nu doreşte supliment de mâncare (p. 439). Pe la mijlocul lunii iunie 1955 - cam cu trei săptămâni înainte de „eliberare" - directorul cel nou al închisorii 1-a calificat pe profesor de „bandit". Directorul era nemulţumit că nu putea dovedi o falsă învinuire adusă profesorului şi lui Aurelian Bentoiu (p. 414).

340

im

4) Am aflat de arestarea tatei sâmbătă 6 mai 1950 când am sosit din comuna Andrăşeşti (judeţul Ialomiţa). Fusesem trimis acolo ca normator-constructor de drumuri, în cadrul întreprinderii „Sovromconstrucţii nr. 6" (sediul central se afla pe Calea Dorobanţi nr. 14, în locuinţa şefului Partidului Naţional Liberal, Constantin I.C. Brătianu, încarcerat şi el la Sighet). Am fost întâmpinat la uşă de fratele mamei, Emil S. Mehedinţi, care mi-a dat vestea, adăugând că şi alţi foşti demnitari au fost arestaţi în aceeaşi noapte. Singura ştire despre soarta profesorului am primit-o prin 1954 (nu mai pot preciza luna). Locuiam cu mama într-o cameră, în casa parohială a bisericii Mavrogheni (strada Monetăriei nr. 4), unde beneficiam de ospitalitatea prietenească a părintelui Grigore Burluşanu şi a familiei sale15. Aici a venit într-o dimineaţă istoricul Zenovie Pâclişanu, care ne-a spus că tata se afla la Sighet în 1951 şi că fusese bolnav, dar se restabilise; nu avea informaţii mai recente. In rest, numai zvonuri care au circulat mai ales în primele luni din 1955 când „destinderea" internaţională a început să fie amintită. întemeietorul catedrei de geografie la Universitatea Bucureşti, membru al Academiei Române, expulzat din acest For la reorganizarea Academiei RPR în 1948; casa Mehedinţi - strada Dimitrie Racoviţă 12 - fusese rechiziţionată şi golită de toate lucrurile încă din toamna anului 1944. 15

585

Reîntâlnirea cu profesorul a avut loc în prima duminică după 5 iulie 1955, în satul de deportaţi Măzăreni (raionul Brăila), unde am sosit în zori de zi împreună cu mama şi sora mea, Simona. Constantin C. Giurescu fusese repartizat la gospodarul Vasile Pigulea, el însuşi deportat în 1951 din Banat. Casa, din chirpici, avea o singură încăpăre şi o tindă cu o sobă cu plită pe care se pregătea mâncarea. Acolo, în tindă, s-a amenajat un pat de scânduri, unde a dormit atât profesorul cât şi mama care, în intervalul iulie-noiembrie, 1955, a stat mult timp la Măzăreni. Când l-am revăzut, după 62 de luni de „absenţă", nu lam recunoscut în primele momente. Avea atunci 53 de ani şi opt luni. Aproape că nu mai avea dinţi. Faţa era suptă, cu trăsături foarte marcate. Când a început să zâmbească, mi-am zis că este tata. „Ei, acum arăt bine"fcne-a spus el, „să mă fi văzut cum arătam în 1952 sau când am ieşit după ultima criză de icter!" Cu fiica lor, dr. Cornelia (Nely) Butănescu, ginerele, dr. Mihai Butănescu şi fiica lor, Mihaela („Moaţa"). După arestările din mai 1950, regimul comunist a trecut la măsuri şi împotriva familiilor. Am continuat să locuim în casa din strada Berzei nr. 47 până în ultimele zile din iunie 1950: mama-Măria Simona Giurescu (Mica, fiica lui Simion şi a Măriei S. 586

Mehedinţi); sora mea - Simona Giurescu -.iiidcntă la Filologie; Dinu C. Giurescu; bunicii: Simion S. Mehedinţi16 şi Măria Mehedinţi. La noi dormea adesea şi Emil S. Mehedinţi, avocat, fost industriaş17, şi care, în 1950, lucra ca „lănţar" topometru într-o echipă a Primăriei din Bucureşti. în mai 1950 (după arestarea profesorului) s-au mutat cu noi şi dr. Gh. (Gică) Mănescu şi soţia sa, Sanda. Ei fuseseră evacuaţi o dată cu familia Titel Vereanu18, din casa de pe strada Făgăraş, casă rechiziţionată de autorităţi. Atari expulzări deveniseră frecvente în 19481950. (Casa se află încă pe strada Făgăraş. A scăpat demolărilor din august-septembrie 1987, deoarece era sediul ambasadei R.P. Mongolia). Aşa am locuit câteva săptămâni. Venise şi zvon că în curând se va proceda la o triere a celor arestaţi în mai şi că profesorul ar putea li eliberat! într-una din ultimele zile ale lunii iunie - îndată după izbucnirea războiului din Coreea - am auzit soneria sunând repetat şi insistent. Era dimineaţa, înainte de orele 7. Cobor din camera mea de la etaj şi zăresc prin geamul jivrat al uşii de la intrare nişte siluete. Deschid un geamlâc şi văd doi miliţieni şi doi civili: „Aici locuieşte familia Giurescu?" „Da!" „Avem ordin de evacuare. Vă întemeietorul catedrei de geografie la Universitatea Bucureşti, membru al Academiei Române, expulzat din acest For la reorganizarea Academiei RPR în 1948; casa Mehedinţi - strada Dimitrie Racoviţă 12 - fusese rechiziţionată şi golită de toate lucrurile încă din toamna anului 1944. 17 A organizat şi dezvoltat Filatura de Sizal de la Baloteşti (Ilfov). Fabrica a fost naţionalizată în iunie 1948. 18 Dr. Titel Vereanu şi soţia sa, Suzi, buni prieteni cu părinţii mei. 16

587

mutaţi în strada Alexandru Moruzi nr... Mutarea se face de îndată!" „Cum de îndată, trebuie să împachetăm?" „Da, aveţi voie să luaţi numai efectele strict personale şi câte o saltea!" Au intrat toţi patru şi s-au răspândit de îndată prin casă la parter, şi la etaj. Mama a leşinat, dar şi-a revenit repede. A recunoscut pe cel care conducea operaţiunea: era tovarăşul Weber de la spaţiul locativ şi care

588

se ocupa cu evacuările caselor şi apartamentelor. Era mic de statură, slab, cu'faţa pământie. Cu puţin timp înainte, procedase la evacuarea familiei ing. Luca Bădescu, a soţiei sale Lelia19 şi a fiicelor lor, Ruxandra şi Măriuca - din casa lor de pe Bulevardul Aviatorilor. Mama ajutase atunci la împachetatul lucrurilor, cu care prilej întâlnise şi pe tovarăşul Weber. în casa Bădescu (prima după spitalul Parhon), s-a mutat de îndată o familie din ierarhia partidului comunist. Aceeaşi familie locuieşte şi în prezent (octombrie 1999) în casa luată cu japca în 1949! în graba evacuării, am voit să luăm câteva costume ale profesorului. „Nu mai are nevoie de acum înainte de ele, nu luaţi nimic", a fost răspunsul. Am vrut să păstrez un ceas de mână al tatei, mi-a fost luat. Cerceii au fost aproape smulşi din urechile sorei şi ale mamei. Pe la orele 11 dimineaţa eram suiţi într-un camionplatformă, cu câte două geamantane fiecare şi o saltea şi debarcaţi în strada Alexandru Moruzi, la adresa fixată: două camere, una cu duşumea, alta cu pământ; una din ele avea un bec la tavan. Baie nu. Bucătărie nu. Closetul în curte. Era spaţiul rezervat pentru familia Giurescu - 3 persoane - şi Mehedinţi - 2 persoane. Tot ce cuprindea casa din strada Berzei 47 a fost confiscat. Fireşte fară vreun inventar semnat de noi.

19

Sora profesorului Constantin C. Giurescu.

589

Biblioteca de specialitate, alcătuită de două generaţii - cel puţin 2.000 volume de specialitate - s-a împrăştiat. în acele zile, mama s-a dus la profesorii Mihail Ralea şi Petre Constantincscu-Iaşi, rugându-i să salveze biblioteca, să fie preluată de Institutul de Istorie (al Academiei R.P.R.). Cel dintâi, pe un ton politicos, cel de-al doilea, cu glas răstit şi foarte grăbit, au răspuns că nu pot face nimic20. Mii de fişe, acte originale, corespondenţă, totul a fost adunat şi ars mai târziu în curtea din faţa casei. Noul regim de democraţie populară nu avea nevoie de valorile ce aparţineau „duşmanilor". Tablouri - Grigorescu, Pctraşcu, Tonitza - au dispărut fară urmă. Nu s-au mai găsit în nici un muzeu!21 La fel toate covoarele, i< oarţele româneşti, mobilierul - între altele dormitorul părinţilor din lemn de cireş. A dispărut şi biblioteca din stejar masiv ce acoperea în întregime trei pereţi ai camerei de lucru a profesorului. A dispărut şi o roleeţie de timbre româneşti cuprinzând aproape toate emisiunile, de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi până în 1945. La care s-a adăugat inventarul curent al casei - veselă, argintărie, haine, două aparate de radio, discuri, tot ceea ce se adunase într-o gospodărie timp de peste 21 de ani. Jaful a fost total, iar beneficiarii individuali ai acestor confiscări au rămas necunoscuţi. Am aflat atunci că Am recuperat totuşi vreo 100-150 de volume şi reviste în 1956, de la Institutul de Istoric, unde fuseseră depozitate, nu ştiu când şi cum. Două tablouri - un Nicolae Grigorescu, Ţărancă, şi un Nicolae Petraşcu, Clopotniţă - au scăpat jafului datorită dr-ului Gică Măncscu şi Sandei Mănescu. Aceste tablouri se aflau în camera dublă ocupată de ei. Când au fost mutaţi la o nouă adresă au luat şi tablourile pe care ni le-au dat, la eliberarea profesorului. 20 21

590

măsuri similare au fost luate .şi împotriva familiilor celorlalţi arestaţi din lotul de la 6 mai 1950. Mai târziu, în 1956, guvernul a dat un H.C.M. legalizând, retrospectiv, jafurile din iunie 1950. De altfel, istoria regimului comunist în România este istoria unor succesive exproprieri, aplicate la scara naţiunii întregi. Ele au început în 1945 şi au continuat până în decembrie 1989. în anii '80, când părea că totul fusese luat de statul socialist, au început ultimele exproprieri -dărâmarea caselor de la oraşe şi desfiinţarea satelor, impunerea producătorilor la preţurile maximale mult sub cele reale - şi înghiţirea în cote obligatorii către stat a surplusurilor gospodăriilor colective. La care s-a adăugat exproprierea a milioane de consumatori, prin lipsa alimentelor strict necesare unui trai normal în Europa anilor '80. Peregrinările familiei Giurescu au continuat. Fiind „salariat" pe şantier, am obţinut o nouă „repartiţie". Am fost primiţi de familia avocat Petre Ghiţulescu şi de soţia sa, Aretie22, în apartamentul pe care-1 ocupau pe strada Domniţa Anastasia, nu departe de întretăierea cu strada Brezoianu. Au avut curajul şi bunăvoinţa să ne dea o cameră, deşi cunoşteau situaţia în care ne găseam. Aici am stat până la mijlocul lunii septembrie când am primit un telefon pe şantier (lucram acum în comuna Alexeni, 22

Sora profesorului Constantin C. Giurescu.

591

jud. Ialomiţa, aproape de Urziceni), care mă anunţa că mama şi sora mea au fost evacuate de acelaşi tovarăş Weber. Acesta striga că vrea să mă pălmuiască deoarece am îndrăznit să plec de la „locuinţa" ce ne fusese repartizată la finele lui iunie. Aşa am ajuns în strada Alexandru Ciurcu (nu departe de sirada Crucea de Piatră, cunoscută prin bordelurile sale - în 1950 deja desfiinţate). Ni s-a „repartizat" o cameră cu vestibul, în fundul unei curţi, cu cişmeaua şi Eram prieten cu cei doi fii ai lor, Bebe şi Radu. WC-ul afară. Familia Ghiţulescu a fost pedepsită pentru gestul ci. I s-a luat camera în care am stat. Cu greu, în timp, prin mutări succesive, ei au reuşit să părăsească apartamentul şi să se regrupeze într-altul. In iarna 1950-1951 am beneficiat de ospitalitatea repetată a fostei soţii a unchiului meu, Wanda Mehedinţi (născută Branicki), care, împreună cu copiii ei, Şerban şi Mona (verii mei primari) şi cu ginerele ei, dr. Traian Ştefanescu, ocupau trei camere în fosta lor casă din strada Ştefan Mihăileanu. Vizitele la ei însemnau, pe lângă sprijin moral, şi posibilitatea unei băi calde. In vara anului 1951, am reuşit să ne mutăm - de astă'dată cu „aprobare" - într-o cameră în casa parohială a bisericii Sf. Măria (în spatele cimitirului Sf. Vineri), casă situată în intrarea Carol Knappe (fost fundătura N. 592

Şerban). Aici am beneficiat de găzduirea omenească a părintelui paroh Şerbănescu şi a soţiei sale. In toamna lui 1953, am reuşit să ne mutăm din nou cu aprobarea Patriarhiei - în casa parohială a bisericii Mavrogheni, pe strada Monetăriei nr. 4 (lângă Piaţa Victoriei), unde locuiau şi bunicii, Simion şi Măria S. Mehedinţi. Aici am avut sprijinul statornic al părintelui Grigore Burluşanu şi tot aici - în aceeaşi cameră - a revenit şi profesorul, în noiembrie 1955. Astfel, în două rânduri, am beneficiat de ajutorul direct al Bisericii Ortodoxe Române. In toţi aceşti ani, mama a lucrat coliere şi alte podoabe din care, cu intermitenţe, mai scotea câte un ban. Din cei 1.200 lei lunar23, îi trimiteam cel puţin jumătate la Bucureşti. De câte ori veneam pe acasă de la şantier, mă bucuram de îngrijirea ei şi de o masă pregătită „ca acasă". Nu s-a plâns de fel de situaţia în care ne aflam, ci i-a făcut faţă cu linişte. Sora mea, Simona, a început să lucreze la o întreprindere de instalaţii chiar din iunie 1950. O făcea firesc ca şi cum ar fi facut-o dintot-deauna. Mai târziu s-a căsătorit; viaţa mergea înainte. Răgaz şi ore de destindere am aflat şi la ea acasă, când veneam prin Bucureşti. Al doilea fiu al familiei, Dan, se afla la Paris, din decembrie 1946. Primise, în primjLil an, o bursă de la 1 Salariu de bază plus indemnizaţia de şantier. 23

La bibliographie des oeuvres du professeur Constantin C. Giurescu, în Revue Roumaine d'Histoire, t. XI, nr. 3, 1972, pp. 547-563, t. XVI, nr. 2, pp. 375-379, Bucureşti, 1977. în 1948-1949 redactase o parte din Istoria românilor în secolul al XJX-lea, continuare la cele cinci volume apăAite la Editura Fundaţiilor Regale, 1935-1947. Manuscrisul nu l-am mai găsit.

593

statul francez. Vădit înzestrat pentru matematici şi cu real talent pentru desen şi pictură, începuse arhitectura şi muncea totodată pentru a se întreţine. Am primit de la el scrisori şi după 1950. îl informam periodic de schimbarea adresei noastre. A aflat acolo, la Paris de arestarea tatei, dar nu ne-a întrebat niciodată, întrucât aceasta ar fi avut rele urmări pentru noi, cei de aici... De cum a aflat de revenirea profesorului, ne-a telegrafiat că a trăit una din zilele cele mai fericite ale sale. Lt. Col. Horia Alexandru Giurescu (n. 1905), fratele profesorului Constantin C. Giurescu, a fost întemniţat între anii 1951 şi 1956. A cunoscut toate rigorile temniţelor comuniste. Vasile Antonescu, senator liberal, fratele Elenei Giurescu (soţia lui Constantin Giurescu) a fost de asemenea arestat şi a murit în temniţă în 1952. * 5) Constantin C. Giurescu şi-a reînceput activitatea chiar din iulie 1955. La a doua duminică de la eliberarea sa, l-am întrebat: „Ei, şi acum ce facem?" Răspunsul a venit de îndată: „Ne apucăm din nou de lucru!" „Cu ăştia?" Profesorul: „Dar nu avem de ales!"

594

Mi-a cerut să-i aduc ce apăruse între timp şi i-am cumpărat volumele Documente privind istoria României, pe care le-a parcurs şi adnotat, unul după altul. 0 dată angajat colaborator extern la Institutul de Istoric al Academiei, a pregătit (1956) şi a publicat (în 1957), cu ajutorul lui Mircea Ionescu Voicana, redactor şef la Editura Ştiinţifică, volumul Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, 318 p. + 2 pl. întregul volum reprezenta o cercetare inedită, care apărea la zece ani de la ultima sa lucrare tipărită (în 1947). Acest prim volum a provocat însă o reacţie adversă a mai multor istorici „noi" sau improvizaţi şi abia în 1964 a putut publica o a doua carte, deşi monografia Istoria Bucureştilor fusese predată Editurii pentru Literatură încă din 195824.

24

La bibliographie des oeuvres du professeur Constantin C. Giurescu, în Revue Roumaine d'Histoire, t. XI, nr. 3, 1972, pp. 547-563, t. XVI, nr. 2, pp. 375-379, Bucureşti, 1977. în 1948-1949 redactase o parte din Istoria românilor în secolul al XJX-lea, continuare la cele cinci volume apăAite la Editura Fundaţiilor Regale, 1935-1947. Manuscrisul nu l-am mai găsit.

595

II.

1)11 Această a doua etapă din activitatea ştiinţifică şi didactică (din 1964) a profesorului Constantin C. Giurescu va dura până la 13 noiembrie 197725. Etapă tot atât de importantă ca şi prima (1919-1947), prin varietatea şi ineditul temelor, prin analiza lor, prin ideile puse în circulaţie şi perspectivele noi de abordare. Penitenciarul din Sighet, ca şi toate închisorile şi lagărele regimului comunist, au fost mecanisme de fărâmat oameni şi destine, cât şi de marginalizare a supravieţuitorilor. Excepţii notabile, în sens contrar, sunt puţine. L-am întrebat pe profesor cum a rezistat acestui mecanism şi cum a efectuat revenirea în prim planul vieţii ştiinţifice. Ceea ce a precumpănit - mi-â spus profesorul atunci, în 1955-1956, dar şi mai târziu, au fost: - voinţa dc a supravieţui, de a rezista în orice caz repetatelor încercări ale temnicerilor; - păstrarea integrităţii psihice şi intelectuale prin continuarea preocupărilor sale în închisoare, bazat numai pe memorie şi exersând-o necontenit (p. ) (existenţa creionului sau a hârtiei fiind pedepsită ca o infracţiune); - determinarea de a recâştiga timpul irosit în temniţă, o dată cu stăpânirea strictă a programului zilnic de lucru;

Data trecerii întru cele veşnice. Text revăzut şi întregit pentru prezenta ediţie. 25

350

- pasiunea pentru meserie, fapt care a dat un sens major vieţii, interesul viu pentru teme şi arii noi de cercetare; perseverenţa de a depăşi obstacolele numeroase ridicate de oameni cu mentalităţile regimului de atunci (ca de exemplu „tehnica" referatelor ad-hoc pentru a împiedica apariţia unei lucrări sau alta). Spre începutul anilor '60 regimul comunist a trecut pe plan secund „internaţionalismul proletar" şi „prietenia veşnică" faţă de URSS. A operat, în schimb, o revenire îndeaproape controlată - spre valorile tradiţionale din cultură. Revenire care, implicit, aducea partidului comunist şi un sprijin al cercurilor intelectuale. Astfel, în limitele impuse de ideologia marxist-leninistă, personalităţi ale anilor '30 şi '40, supravieţuitori din închisori, şi-au reluat unele activităţi cărturăreşti. Aşa încât, treptat, personalitatea şi opera lui Constantin C. (iiurescu s-au impus şi forurilor politice ale anilor '60 şi '70. * 6) După evenimentele din decembrie 1989, realitatea închisorilor şi a lagărelor comuniste a început să fie, cu greu, cunoscută. Mărturiile sunt diverse. Unele reprezintă cronici ale evenimentelor; altele merg spre o relatare

350

literară; altele înclină spre elementele emoţionale; câteva reuşesc să înfăţişeze faptele cu detaşare. Oricare ar fi caracterul lor, atari relatări dezvăluie o realitate pe care mulţi refuză încă s-o admită; unii o neagă. Aţii îşi bat chiar joc, sau hulesc suferinţele a sute de mii de oameni ce au efectuat milioane de ani de temniţă. După 1989, nemernicia unora se dezvăluie tot atât de mare cât a fost aceea a temnicerilor din regimul comunist. Generaţia care are astăzi în jur de cincizeci de ani nici nu ştie adevărata faţă a regimului comunist din 1945 până la începutul anilor '60. Explicaţia este relativ simplă. Mi-a fost dată de primul-ministru al României în octombrie 1992, la un dineu. „Părinţii noştri - a spus Domnia sa - nu ne-au povestit despre încercările prin care trecuseră sau pe care, oricum, le cunoşteau din anii '40 şi '50. Noi înşine -copiii lor - am intrat în facultăţi la începutul anilor '60, când regimul comunist îşi mai schimbase metodele, căuta un oarecare sprijin în opinia publică şi începuse deschiderea către Vest. După absolvire, am intrat fiecare în meserie, confruntaţi cu situaţia din anii '70 şi '80. Aşa încât adevărata faţă a lucrurilor din primii douăzeci de ani de regim comunist a rămas necunoscută sau undeva în ceaţă, aproape tară contururi". Desigur, memoriile despre închisori dezvăluie o faţă a fostului regim. 350

Dar celelalte aspecte? Sunt încă puţine studii, documentate temeinic, despre tragediile colectivizării, despre exproprierea sistematică a ţărănimii, a oricărui alt producător, până la meseriaşul cu atelier propriu, despre distrugerea

350

mecanismelor fireşti economice şi înlocuirea lor cu cifre de plan şi cu comenzile unei birocraţii de partid şi de stat. In anii '80, după peste 30 de ani de regim comunist, o ţară întreagă muncea pentru supravieţuirea „industriei socialiste". O industrie pornită şi continuată din priorităţi şi obsesii ideologice. O industrie mereu sporită, fară a ţine seama de nevoile şi resursele ţării. O industrie care, tot în anii '80, înghiţea apa, căldura, electricitatea, hrana şi îngrijirea medicală necesară unui trai decent în Europa acelor ani. Toate atari realităţi ale fostului regim sunt încă necunoscute. Iar o parte au uitat sau nu vor să-şi amintească. Fiindcă o atare rememorare înseamnă şi reexaminarea propriei vieţi. Cu aspecte posibil „neplăcute" pentru cel în cauză. Preferabil să fie trecute sub tăcere. Dezbaterile din ultimii ani nu au atacat problema esenţială: cât şi ce rămâne din mult trâmbiţata industrie socialistă. Confruntaţi şi apăsaţi de condiţiile grele ale prezentului, prea puţini îşi dau seama că răul de astăzi porneşte de la regimul comunist. După cum nici în ultimii zece ani (1989-1999) nu s-au luat măsurile fundamentale necesare pentru a îndrepta şi elimina funesta moştenire a anilor 1948-1989. 600

353

Nu de procesul comunismului este nevoie, ci de cunoaşterea lui. Cunoscându-1, aflându-i mecanismele, procedeele şi mai ales urmările, fiecare poate înţelege cum să reacţioneze şi să contribuie la revenirea spre o viaţă normală. Mai rămâne, desigur, ca fiecare să aibă şi voinţa necesară de a ieşi din rău şi a se îndrepta spre mai bine. Mărturia profesorului Constantin C. Giurescu ne poate fi acum sprijin şi îndemn. Dinu C. Giurescu 10 ianuarie 1993' Bucureşti

Notă asupra ediţiei I-a

Testimoniul din detenţie al istoricului'Constantin C. Giurescu s-a păstrat sub forma unui manuscris de 195 de pagini -format caiet obişnuit. Acest manuscris reprezintă redactarea primă a memoriilor. Ediţia de faţă le reproduce în întregime.

601

353

Titlurile celor trei părţi ale cărţii - Arestarea, Penitenciarul din Sighet, AoMenda - aparţin îngrijitorului ediţiei. Ele decurg din textul manuscris şi urmează întru totul cursul evenimentelor narate de Constantin C. Giurescu. Transcrierea textului a urmat normele ortografice actuale, păstrând totuşi caracteristicile scrisului autorului. Anexele care însoţesc textul au fost întocmite, respectând dorinţa expresă a istoricului Constantin C. Giurescu. Ele au fost completate in măsura posibilului - de îngrijitorul ediţiei, cu un minim de date biografice ale celor ce au pătimit în temniţa de la Sighet. Cititorii de astăzi au dreptul să cunoască dimensiunile reale ale distrugerii sistematice al elitelor româneşti de către regimul comunist. Ca principale surse bibliografice am folosit: îoniţoiu, Cicerone Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului. Lucrare în două volume (voi. 1-256pag; voi. 11-211 pag.), apărută sub egida Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat; Ministerul Regal al Afacerilor Străine, Anuar diplomatic - 1942, editat de Imprimeria Naţională, Bucureşti, oct. 1942; Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea - Material românesc Oameni şi înfăptuiri, Ed. Cugetarea, Georgescu-Delafras, Bucureşti, oct. 1940.

602

353

Pentru informaţiile şi precizările referitoare la demnitarii întemniţaţi adresez alese mulţumiri descendenţilor şi prietenilor acestora: Pascal Bentoiu, Ioana Hudiţă Berindei, Silvia Jeleriu Ciplea, Cornelia Papacostea Danielopol, Lia Lazăr Gherasim, Bogdan Iuliu Hossu, Francine Strat Petrulian. Mulţumiri domnului Octavian Roske, care, cu generozitatem ne-a pus la dispoziţie fotografii ale penitenciarului din Sighet. De asemenea, un gând bun Loritei Constantinescu, lui Milun Cojocea şi Mihai Nasta pentru sprijinul acordat cu devotament şi prietenie. Deosebite mulţumiri cărturarului Zigu Ornea, editorul testimoniului lăsat nouă de profesorul Constantin C. Giurescu. întreaga gratitudine istoricului Dinu C. Giurescu pentru privilegiul de a-mifi încredinţat îngrijirea acestei ediţii. Cartea istoricului român, Constantin C. Giurescu, aduce în faţa ochilor o lume răsturnată, o lume care şi-a pierdut hotarele, un univers dominat de arbitrariu, umilire, cruzime, teamă, suspiciune şi, mai presus de orice, singurătate. Suntem confruntaţi, astfel, cu abjecţia umană în toată amploarea ei. Cărţi despre răul din lume s-au mai scris. Ceea ce face mărturia profesorului Giurescu unică este tăria de a 603

353

prezenta, sine ira et studio, o epocă ce şi-a lăsat amprenta asupra destinului contemporan al omenirii. Este cartea unui om care, prins în capcana unei realităţi limită -victimă/călău - şi-a asumat riscul de a opune viaţa, în întreaga sa complexitate, impunităţii morale şi supravieţuirii artificiale. Oroarea este convertită într-o lecţie morală. în înţelepciunea sa, Talmudul spune: „ Cel ce-a salvat o singură viaţă, a salvat lumea întreagă!" Mărturia profesorului şi istoricului Constantin C. Giurescu dovedeşte, cu sobrietate şi rigoare că cel care recuperează istoria se salvează nu doar pe sine, ci şi pe urmaşii săi. Este realizarea unui om care ştie că a uita Istoria este un gen de imoralitate care te poate pierde. Scopul nu este răzbunarea. Exorcizarea răului cere puterea de a spune Adevărul, astfel ca nimeni, nicicând să nu mai comită răul în numele „Binelui". Aceasta este moştenirea etică a dascălului Constantin C. Giurescu. m Lia Ioana Ciplea în amintirea celor care-şi dorm somnul veşnic pe malul Izei

Prezint un document asupra celor petrecute la Sighet: ceea ce am văzut eu cu ochii mei sau am aflat de la alţii care au văzut de asemenea ei cu ochii lor. E deci o carte de memorii. Am scris-o imediat după eliberarea din închisoare, am început-o la 17 iulie 1955, în comuna Măzăreni, unde aveam domiciliul obligatoriu şi am continuat-o pană la 12 noiembrie 1955; la 25 noiembrie 1955 am plecat la Bucureşti. Datorez o serie de informaţiuni prietenilor şi tovarăşilor de suferinţă: Aurelian Bentoiu, Nicolae Cornăţeanu, Victor Papacostea, Romulus Pop, Nicolae Sibiceanu şi alţii. Cartea e închinată memoriei celor peste 60 de colegi care-şi dorm somnul veşnic pe malurile Izei. Am scris această carte fără ură şi fără părtinire: am căutat să înfăţişez lucrurile aşa cum au fost ele în realitate, neurmărind nici efecte literare, nici politice. E un simplu testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului. Pentru unele fapte, se vor produce desigur şi alte mărturii care vor comenta cele spuse aici. Pe baza tuturor acestor mărturii, istoricul de mâine va putea Scrie istoria anilor de suferinţi de la Sighet,' unde nici una din suferinţele morale şi din umilinţi nu ne-a fost cruţată.

Constantin C. Giurescu 3^

355 ARESTAREA

Vizita „Securităţii"

Penitenciarul din Sighet: turnul miradorului. Foto Octavian Roske, în 1991, după desfiinţarea închi Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Soneria din faţă, de la intrare, sună prelung, insistent. Ne deşteptăm brusc din somn: soţia mea trece în hali şi de acolo întreabă: „cine e?" Nu aud răspunsul, dar peste câteva clipe reintră în dormitor şi, cu faţa convulsionată de groază, îmi şopteşte, silabisind cuvântul: „Se-cu-ri-tatea!" îi iau mâna şi-i spun: „Fii liniştită, mă duc să văd ce vor". îmi pun haina de lucru, trec în vestibul şi întredeschid uşa de la intrare. în faţa mea stă un individ cam de patruzeci de ani, cu faţa obosită - se vede că n-a dormit deloc în noaptea asta - şi ţinând în mâna stângă trei file de hârtie de imprimantă. Mă întreabă: „Aici stă profesorul Giurescu?" şi, totodată, introduce vârful pantofului între uşă şi pervaz, aşa încât să n-o mai pot închide. La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă din nou: „Unde este dumnealui?" „Chiar eu sunt". Mă măsoară - se vede că se aştepta să fiu mai bătrân - se uită din nou pe hârtii şi insistă: „Chiar dumneavoastră sunteţi?" „Da, 608

chiar eu sunt; ce doriţi?" „Avem ordin de percheziţie" şimi întinde una din hârtiile imprimate. O iau, o citesc şi constat că e un formular tipărit, cuprinzând într-adevăr un ordin de percheziţie, completat cu numele meu, scris de mână, cu cerneală. „Percheziţie la patru dimineaţa? Curioase ore aveţi. Nu puteţi reveni mai târziu, la şapte?" „Imposibil. Trebuie să executăm chiar acum ordinul." îi deschid uşa şi-1 poftesc în birou; văd, totodată, că în curte aşteaptă alţi patru reprezentanţi ai Securităţii. înainte de a intra în casă, .se întoarce, din prag, şi face un semn celor de jos; trei din ei, suie pe scară şi pătrund, în urma lui, în vestibul. îl poftesc să ia loc şi-1 întreb în ce ordine, cu care din camere, vrea să înceapă percheziţia. îmi

609

răspunde: „Chiar cu aceasta, cu biroul", dar adaugă imediat: „Dumneavoastră trebuie să ne urmaţi la Interne" şi-mi întinde o a doua hârtie imprimată. Replic: „Nu puteţi face percheziţia în absenţa mea; de unde să ştiu că unul din oamenii dumneavoastră nu va băga vreun manifest sau vreun pistol printre lucrurile mele?" „La percheziţie vor asista membrii familiei dumneavoastră; în ce vă priveşte vă rugăm să vă îmbrăcaţi şi să ne urmaţi." Soţia mea, între timp, venise şi ea în birou; îi explic despre ce este vorba şi comisarul o asigură că percheziţia se va face numai în prezenţa ei. Au intrat în birou şi ceilalţi trei agenţi. Pe unul din ei îl cunosc: e un agent de la circumscripţia 31, din Ştirbei-Vodă, mic de statură şi zbanghiu; mă fixează cu ochiul cel bun, în timp ce celălalt se uită în lături. Al doilea agent e înalt, cu o faţă frumoasă, cu ochii albaştri, angelici. Poartă o manta de piele neagră, până la genunchi, aşa cum aveau unii dintre legionari. Cel de-al treilea e, de asemenea, înalt, bine făcut; am aflat mai târziu, tocmai în iulie 1955, că era boxeur de meserie. Al patrulea agent a rămas în curte şi supraveghează intrarea din dos cât şi ferestrele care dau în subsol. Comisarul pune mâna pe telefon, formează un număr şi, după câteva secunde, spune celui de la capătul firului: „în regulă". N-am putut observa ce număr a făcut; bănuiesc însă că e vorba de biroul de Interne, căruia

358

610

trebuia să i se comunice imediat dacă persoana căutată a fost găsită la domiciliul ei. Mă sui sus, la baie, însoţit de agentul îmbrăcat în mantaua neagră. In timp ce mă bărbieresc şi îmi iau duşul nu mă slăbeşte din ochi nici un moment; o mână, dreapta, o ţine permanent în buzunarul mantalei, probabil pe revolver. Poate că se teme să nu-1 atac, să nu-i dau una în cap; pe de altă parte voieşte, probabil, să împiedice orice tentativă de sinucidere. S-au văzut cazuri de acestea: în 1940, în timpul legionarilor, la Iaşi, Petre Andrei, fostul ministru al Instrucţiunii, a înghiţit otravă pe când se îmbrăca şi a murit în câteva clipe, sub ochii agentului care venise să-1 ridice spre a-1 transporta la Bucureşti. Poate că şi colonelul Nicu Boianu, ginerele lui Nicuşor Săveanu, a luaf şi el tot otravă, când au venit de la Securitate să-1 ia; fapt este că a căzut mort, în faţa casei, înainte de a se sui în maşină. Unii afirmă însă că ar fi murit de inimă, ceea ce e posibil, deoarece era suferind de mai mult timp. încerc să-1 descos pe agentul ce nu mă slăbeşte din ochi, care e i ostul mergerii la Interne; îmi răspunde laconic că nu ştie. Când ies din camera de baie, găsesc, în odaia alăturată, aşezaţi pe scaune, pe părinţii soţiei mele, Măria şi Simion Mehedinţi, care locuiesc la noi, şi pe cumnatul meu, Emil Mehedinţi care, întâmplător, dormise noaptea aceea la noi.

358

611

Comisarul îi întrebă pe rând: „Cine sunteţi dumneavoastră?" îşi declină fiecare numele şi calitatea; socrul meu priveşte fix pe comisar, ca pentru a-şi grava bine în minte chipul lui: „Sunteţi liberi" conchide acesta în urmă, după ce le-a stabilit identitatea; „puteţi să vă duceţi în odăile dumneavoastră". îi îmbrăţişez şi cobor; aici o găsesc pe soţia mea aranjându-mi într-o valiză efecte de îmbrăcăminte; întrebase pe comisar dacă voi avea nevoie de asemenea efecte şi el îi dăduse un răspuns afirmativ; înţeleg că vizita mea la Interne va dura mai mult. Fiica mea pregăteşte cafea neagră; ofer o ceaşcă şi comisarului care, politicos, refuză. îmi aduc deodată aminte de puşca de vânătoare şi de sutele de cartuşe pe care le am în casă; spre a evita orice întrebare şi suspiciune faţă de ai mei, scot permisul de port-armă, vizat pe anul în curs, şi permisul de vânătoare eliberat de Societatea căreia-i aparţin - societatea Sectorului de Galben, cu sediul la Banca de Stat - şi le arăt comisarului. Acesta îşi notează imediat numărul permisului de port-armă într-un carnet. îmi iau rămas-bun de la soţia şi fiica mea; fiul cel mai mare, normator, e în provincie, la şantierul din Andrăşeşti (Ialomiţa), trebuie să vină la Bucureşti chiar în după-masa acelei zile. Cel mai mic e în străinătate, la Paris, unde urmează arhitectura. în momentul despărţirii, soţia mea îmi şopteşte, în franţuzeşte, spre a nu fi înţeleasă de 358

612

agentul de lângă noi: „Tu rentreras" („Ai să te întorci acasă!"). Cuvinte magice, pe care le voi repeta adeseori, în cursul lungilor ani de detenţie, în celula penitenciarului din Sighet; cuvinte care m-au ajutat să trăiesc şi să sper chiar atunci când orice speranţă părea pierdută, îmi iau valiza şi pardesiul şi, însoţit de comisar, ies din casă, cobor scara de la intrare şi străbat curtea. De la fereastra dormitorului, soţia mea mă priveşte lung; mă întorc şi o văd încă o dată înainte de ieşi pe poartă; nu bănuiam atunci că au să treacă mai bine de cinci ani până ce o voi vedea iarăşi. Apucăm pe Berzei spre stânga; comisarul merge lângă mim-, ţinând tot timpul o mână în buzunar. Cotim pe Virgiliu şi, imediat dupl colţ, dăm de maşina Securităţii care aştepta. Şoferul doarme; se veflM că a avut multe curse de făcut în timpul nopţii. însoţitorul meu îl trezeşte şi, fără să-i spună vreo vorbă, îi face semn. Stau în fund, în stânga; o luăm pe Ştirbey Vodă, traversăm Luterană şi suim spre. Calea Victoriei. Oraşul e încă adormit; pe tot parcursul dacă întâlnim trei* patru oameni. E o splendidă dimineaţă de mai cu un cer limpede, luminos; adie un vânt cald; pomii sunt pe deplin înverziţi. Mă uit la casele şi grădinile pe lângă care treceam, dar, încă o dată, nu bănuiesc că n-am să le mai văd curând. Ajungem în Calea Victoriei; cotim spre dreapta şi, imediat ajunşi în Piaţa Palatului, ne apare masiva clădire a Ministerului de 358

613

Interne. Trecem prin faţa intrării principale care, vopsită în negru şi cu plantele ornamentale din faţă, îmi face mai degrabă impresia că e o intrare într-un cavou. Ocolim de două ori spre stânga şi iată-ne în curtea ministerului, în faţa unei intrări de serviciu. Cobor; comisarul mă dă în primire unui agent înalt, după care se suie din nou în maşină şi ponicşte, probabil, îndărăt la mine acasă, spre a asista la percheziţie.

La Interne

Lunganul care m-a luat în primire îmi cere ochelarii şi îmi aplică, în locul lor, nişte ochelari orbi, având drept lentile, două cercuri de tablă neagră. Nu mai văd nimic; dus dc mâna de agent, cobor nişte trepte, fac mai mulţi paşi, cobor iarăşi câteva trepte, apoi din nou câţiva paşi şi intru, în sfârşit, într-o odaie. Mi se scot ochelarii orbi şi mi se dau ai mei. Văd în faţa mea un subofiţer care stă la un birou, poartă uniformă militară; nu are însă cizme, ci nişte târlici de pâslă sau postav, aşa încât se mişcă fără zgomot. Odaia n-are ferestre; de aceea becul electric arde continuu.

358

614

Subofiţerul îmi stabileşte mai întâi identitatea şi completează un formular: numele şi prenumele meu, domiciliul, numele părinţilor, profesia mea, numele soţiei şi al copiilor. îmi ia, după aceea, cravata şi şireturile de la pantofi, măsură necesară spre a preîntâmpina o eventuală încercare de sinucidere. Cercetează apoi valiza: scoate din ea maşina de ras şi un pachet neînceput de lame Gilette şi le pune deoparte; scoate, de asemenea, sticla de colonie şi două hebdomadare franţuzeşti pe care mi le luasem de acasă, crezând că voi putea citi la Interne; îmi cere, în sfârşit, ochelarii şi verigheta. La început, mă opun: ochelarii sunt medicali - ceea ce-i o realitate; fără ei nu pot distinge o figura la patru metri; „N-are a face" îmi răspunde subofiţerul, „nu vei avea nevoie de ei". Cât despre verigheta, pretextez că nu iese din deget; individul nu se lasă însă şi, cu un oarecare efort, mi-o scoate el însuşi. E lucrul care mă doare cel mai mult; am impresia că sunt rupt de familia mea, de soţie şi de copii. Protestez cu vehemenţă împotriva acestei confiscări; subofiţerul mă asigură însă că verigheta mi se va restitui la sfârşit. Am înţeles mai târziu rostul acestei ultime măsuri: ea se lua spre a împiedica o eventuală cumpărare a vreunui gardian sau agent care ar fi putut fi tentat de un asemenea obiect de aur. Pentru acelaşi motiv mi se iau şi butonii, de argint, ceasul-brăţară şi suma de trei mii de lei pe care o aveam

358

615

în portmoneu. Iscălesc procesul-verbal specificând lucrurile luate şi apoi, purtând iarăşi ochelarii orbi şi

358

616

■■■■■■■■■■■■■■■■■■■ însoţit de acelaşi lungan, sunt condus la un ascensor. Mă aşteptam să cobor; auzisem, în mai multe rânduri, în anii precedenţi, de faimoasele celule subterane, de „etajele" în adâncime de la Interne. Alexandrini, fostul ministru de Finanţe, îmi povestise că a stat câteva zile într-o asemenea celulă, cu prilejul arestării sale - de scurtă durată - din 1949. Spre surpriza mea, ascensorul, în loc să coboare, urcă. După câteva secunde se opreşte; cred că suntem la etajul doi. Fac câţiva paşi şi sunt introdus într-o altă odaie. Mi se iau ochelarii orbi şi constat că mă găsesc într-o încăpere a cărei fereastră e mascată printr-o draperie grea. Mi se dă un scaun; în faţa mea, pe un alt scaun, în dreptul unui birou, stă un agent îmbrăcat în uniformă albastră. E o namilă de om, roşu la faţă, aproape vânăt şi cu nişte mâini îngrijorătoare; mâini de ştrangulator de meserie. Nu-mi pot lua ochii de la ele; le ţine întinse pe birou, la vedere, ca pentru a-mi da a înţelege că ar fi primejdios să încerc a mă pune cu el. îmi dau seama, de altfel, că orice încercare de opunere sau tentativă de evadare n-are nici un sens. Chiar dacă, prin absurd, având o şansa la un miliard, aş izbuti să fug din această cameră, n-aş rezolva nimic. Domnii de azi au metode infailibile: îţi arestează imediat soţia şi copiii, aşa încât vii singur să te predai, după aceea, ca să le dea drumul lor. 617

363

Stau în această cameră circa două ceasuri şi jumătate; agentul care mă supraveghează nu scoate un cuvânt. După zgomotul care vine dinspre fereastră *pare că am fi la strada, Academiei sau Calea Victoriei? Draperia grea nu lăsă nici cel mai mic spaţiu liber prin care se poate arunca o privire afară. Faptul că, pe de o parte, n-am fost dus într-o celulă din subsol, iar pe de alta, că în camera în care mă aflu nu există pat, mă face să cred ca nu rămân aici. Pe peretele din spatele meu e o hartă a căilor ferate; o examinez şi ochii întârzie - nu ştiu de ce - mai mult asupra părţii de miazănoapte a Transilvaniei. Oare voi pleca într-acolo? Sau, aşa cum am auzit vobindu-se că s-a întâmplat cu alţi arestaţi, voi fi transportat în Uniunea Sovietelor? Chinuitoare întrebare la care nu pot da nici un răspuns. Dar, în definitiv, de ce sunt arestat? Ce mi se impută? încerc să aflu ceva de la agentul care mă păzeşte, dar nu obţin nici un cuvânt măcar. Mă priveşte cu nişte ochi bovini, lipsiţi de expresie; îmi face impresia că parcă nici n-ar înţelege româneşte. Şi totuşi când după vreo două ceasuri, îi spun că am nevoie să mă duc la closet, individul se ridică şi îmi face semn să-1 urmez. De data aceasta nu mi se mai pun ochelarii orbi; ieşim pe culoar, facem cincisprezece paşi spre stânga şi ajungem în faţa unei uşi pe care agentul o deschide, arătându-mi apoi, printr-un gest, să intru înăuntru. Rămâne postat în faţa uşii 618

363

deschise şi, după un minut mă reconduce în camera de unde venisem. Trebuie să fie şapte - şapte şi un sfert; cât va mai dura oare aşteptarea aceasta? Mă gândesc la detaliile vizitei de azi dimineaţă, de acasă, când uşa se deschide brusc şi un agent— pare să fie un subofiţer - îmi face semn să îl urmez. îmi iau valiza şi pardesiul şi merg pe culoar până în faţa ascensorului cu care urcasem. Găsesc în capăt pe Al. Popescu-Necşeşti şi pe Napoleon Creţu, amândoi vechi cunoştinţe; cu ultimul am fost chiar coleg de facultate, el la limba română, eu la istorie şi geografie. Schimbam un scurt salut; îndată după aceea apar, succesiv, Radu Portocală, Manolescu-Strunga, Pantelimon Halippa şi Tancred Constantinescu. Suntem şapte şi cu agentul care ne însoţeşte opt. Ascensorul coboară şi, după câteva clipe, se opreşte la parter. Câţiva paşi şi mă aflu din nou în dreptul intrării de serviciu de azi-dimineaţă. în curte, în faţa acestei intrări, e o dubăautomobil trasă aşa încât uşa ei, din spate, e chiar în dreptul intrării. O a doua dubă stă paralel cu prima, la doi metri distanţă. Ni se dau numere de ordine - eu sunt numărul şapte - şi ni se spune că vom fi strigaţi după aceste numere. Când îmi aud numărul, înaintez; doi agenţi, unul în dreapta, altul în stânga, mă întovărăşesc până la uşa dubei şi îmi fac semn să intru înăuntru. Pătrund într-un culoar central; în stânga, văd cinci boxe individuale ocupate - se pare - deoarece uşile lor sunt 619

363

închise; în dreapta, la mijlocul culoarului, este o uşă care dă într-un spaţiu lung şi strâmt, echivalentul boxelor din partea centrală. în acest spaţiu e o banchetă de lemn pe care ne aşezam unul lângă altul. Eu ocup primul loc, acela dinspre cabina şoferului; lângă mine se aşează N. Creţu, apoi Radu Portocală şi apoi, succesiv, P. Halippa, generalul Racoviţă-jandarmul, Manolescu-Strunga, Generalul Samsonovici, Tancred Constantinescu şi Al. Popescu-Necşeşti. Urmează o aşteptare de circa douăzeci de minute. Manolescu-Strunga, volubil, ne informează asupra ocupanţilor boxelor din faţă: în cea dinspre intrare se află Gh. Tătărăscu, în următoarea Gh. Vântu, apoi, pe rând, Gh. Brătianu, Bebe Brătianu şi Petre Bej an. în fundul culoarului central, pe un scăunel, cu spatele spre cabina şoferului, stă Dumitru Alimănişteanu; e palid suferă de boală

620

363

de stomac - şi spune agentului din dubă că îi face rău să călătorească stând cu spatele în sensul mişcării vehiculului; agentul dă din umeri. Portocală a fost operat de stomac - ulcer - de vreo două săptămâni; abia se întorsese de la spital acasă când l-au arestat. Generalul Samsonovici nu-şi găseşte locul şi spune că se înăbuşă; cere ca uşa de comunicaţie cu culoarul central - o uşa culisantă pe jumătate deschisă-să fíe larg deschisă. Atras de vorbele lui, unul din agenţii însoţitori îşi face apariţia în perzavul uşii şi, cu un ton răstit, ameninţă că dacă nu încetează vorba imediat, va închide complet uşa cu pricina. Face chiar un început de demonstraţie: o trage de tot; suntem cufundaţi într-un întuneric deplin; nu ne mai vedem unul pe altul. După o jumătate de minut, uşa se întredeschide iarăşi; de data aceasta gen. Samsonovici rămâne liniştit, nu mai are nici o pretenţie. Ni se aduce o găleată pentru „lipsa mica", aşa cum zic ardelenii; apoi soseşte un coş cu merinde; se dă fiecăruia câte un pachet cuprinzând două pâini, două porţii de brânză albă (30-40 grame porţia!) şi două porţii de marmeladă (aceeaşi greutate!). Asta înseamnă că drumul va ţine mai mult, că nu se isprăveşte într-o singură zi. Dar, în cazul acesta, unde mergem? colegii din dubă fac tot felul de presupuneri: unii cred că ne duc în Uniunea Sovietelor - printre ei e şi Creţu - pe calea Dunării, de la Olteniţa sau Giurgiu luând vaporul alţii opinează pentru 621

Aiud, alţii pentru Bucovina sau nordul Transilvaniei. Portocală crede că nu ne pot trece peste frontieră; ar fi prea mare scandalul la O.N.U. şi ruşii n-au interes să provoace un asemenea scandal. Vom avea un început de lămurire când vom ieşi din Bucureşti, după şoseaua pe care vom apuca. Deocamdată aşteptăm să se completeze şi duba alăturată. Mă gândesc mereu ce se întâmplă în vremea aceasta acasă, cum decurge percheziţia. Am aflat-o mult mai târziu, abia în iulie 1955; soţia mea mi-a spus că îndată după plecarea mea la Interne, doi agenţi au început să cerceteze biblioteca din birou, luând carte cu carte. N-au găsit nimic din ce căutau. Au continuat cu cealaltă bibliotecă a mea, de la etaj, şi cu biblioteca fiului meu: acelaşi rezultat negativ. Când au dat de cea de-a treia bibliotecă, în subsol, n-au mai avut răbdare; se tăcuse între timp ora două după-amiază şi n-au mai cercetat-o. Comisarul după ce m-a dus la Interne, s-a reîntors tocmai pe la zece dimineaţa - probabil a mai făcut şi alte operaţiuni de acest fel între timp. A venit însoţit de un tip care a început, foarte nervos, să cerceteze tablourile, să le întoarcă pe dos, să le ciocănească ramele şi care, în cele din urmă, şi-a concentrat atenţia asupra fotoliului în care stătuse, până atunci, soţia mea. Ceilalţi agenţi se uitau curios, aproape cu un aer de compătimire la noul venit; ba chiar, la un moment dat, când acesta era 622

întors cu spatele, au dat din cap semnificativ, dezaprobând procedeele respectivului. Pe la două şi jumătate după-amiază, echipa Securităţii a părăsit casa, luând numai câteva lucruri de ale mele, între care broşura asupra Transilvaniei, tipărită în 1942-1943, de Ministerul Propagandei, în şase limbi. S-a completat şi duba cealaltă; nu ştim cuxine dar, desigur, trebuie să fie tot foşti miniştri. Căci, componenţa grupului din duba noastră arăta clar caracterul măsurii luate: nu e vorba de un act privind anume persoane, pentru eventuale vini personale, ci de o categorie întreagă: foşti înalţi demnitari - miniştri secretari şi subsecretari de stat, aparţinând tuturor partidelor şi formaţiunilor, şi foşti şefi de partide - minus bineînţeles aceia care s-au înscris în partidul comunist sau în excrescenţele acestuia ca Frontul Plugarilor sau Partidul Naţional Popular. La ora opt fără un sfert, duba noastră porneşte, urmată, la câteva zeci de metri, de cealaltă.

Drumul la Sighet

Ieşim din curtea Ministerului de Interne, o luăm pe Wilson şi cotim la stânga pe Bulevardul Brătianu, direcţia 623

spre şoseaua Kisseleff. Aşadar, ipoteza Olteniţa sau Giurgiu şi continuarea drumului pe Dunăre a căzut. Când trecem în dreptul străzii Atena, ceasul public din acest loc arată opt fără douăsprezece minute. Viaţa oraşului se desfăşoară în toată plenitudinea ei. Pietoni numeroşi, aglomerări în staţiile de tramvaie, negustori ambulanţi, copii, tineret, zăresc totul, în răstimpul a câteva secunde, prin cele două uşi întredeschise: aceea care dă în culoarul central şi uşa de intrare, din coada dubei. Am, din acest punct de vedere, poziţia cea mai bună; colegii mei din boxe ca şi aceia care stau în mijlocul şi în partea opusă a banchetei nu pot vedea nimic din ceea ce se petrece afară. Poate că e mai bine pentru ei, căci contrastul între viaţa liberă pe care o văd forfotind dincolo de pereţii dubei şi mizerabila mea poziţie, înghesuit în spaţiul strâmt al banchetei şi chinuit de perspectiva sumbră ce se desenează, îmi dă o stare de spirit din cele mai deprimante. Am ajuns în Piaţa Victoriei; zăresc o clipă sfârşitul străzii Buzeşti pe care am mers de atâtea ori pentru a mă duce acasă, în Berzei; cine ştie când voi mai face - dacă voi mai face - acest drum; cine ştie câftd voi(mai vedea teii înfloriţi de pe Jianu, parcul Naţional şi frumoaăâ salba1 de lacuri din preajma lui! Am apucat pe Şoseaua Kisseleff; lăsăm în urmă Arcul de Triumf, hipodromul, fântâna Mioriţei şi ne angajăm pe Şoseaua Ploieştilor. Din când în 624

când, zăresc şi cealaltă dubă precum şi două automobile mici - autoturisme--care însoţesc dubele. Suntem acum în dreptul Tâncăbeştilor, coborâm panta: văd câteva clipe lacul unde am petrecut atâtea ceasuri plăcute, la pescuit. Chiar aproape de şosea, în marginea stufului, într-o barcă mică şi primitivă -o ciobacă - stă un pescar cu două undiţe. O fi observând el oare duba care trece, şi-o fi dând oare seama de ceea ce înseamnă această sinistră maşină, cu ferestrele ei oarbe, pictate pe pereţii ei exteriori. Puţin probabil; atenţia lui trebuie să fie concentrată în întregime asupra plutelor undiţelor. Anul trecut, în august, pe când eram eu însumi la pescuit, cu barca, pe lacul Tâncăbeştilor, am văzut trecând pe şoseaua pc care trecem noi azi, patru asemenea dube. M-au intrigat atunci acest soi de maşini ciudate; dar trebuie să mărturisesc că nici pe departe nam bănuit câtă suferinţă şi câtă oroare înseamnă un astfel de convoi. Ne apropiem de Ploieşti; încotro vom lua-o, după ce vom străbate oraşul? Spre Braşov sau spre Buzău? Aceasta e problema pe care o discutăm noi cei de pe banchetă. Cei din boxe nu pot lua parte la conversaţie, deoarece uşile lor sunt aproape în permanenţă închise: o pedeapsă în plus! Trecem podul peste calea ferată, străbatem frumosul bulevard care leagă gara de sud cu centrul oraşului şi apoi 625

facem spre stânga. Ii limpede aşadar: mergem spre Braşov. Suntem mai liniştiţi, deoarece direcţia cealaltă, spre Moldova, implică posibilitatea trecerii peste Prut, în imensitatea sovietică. Nu mă gândeam - în acel moment că şi în Transilvania este cu putinţă acum acest lucru şi că de la penitenciarul din Sighet şi până la frontiera sovietică - apa Tisei - nu e mai mult - în linie dreaptă - decât un kilometru. Cine să bănuiască însă, în acele clipe, că ne vom opri tocmai la extremitatea nordică a ţării? Lăsăm în urmă Câmpina, Breaza, Comarnic, Posada; suntem aproape de Sinaia. în dreptul unei fântâni cu apă minunată, pe partea dreaptă a şoselei, duba opreşte; ni se îngăduie să coborâm câteva minute; jur-împrejurul nostru stau agenţii şi ofiţerii însoţitori. în duba noastră sunt trei agenţi: doi dintr-înşii cu siguranţă evrei, dacă fizionimia şi vorba e un criteriu. în autoturisme sunt ofiţeri şi, pare-se, şi un medic. Pe când stau întins pe iarba verde din preajma fântânei, văd trecând jos în vale un tren de persoane spre Ploieşti. îmi fac iarăşi socoteala, că la Interne: dacă aş încerca să fug? Să traversez şoseaua şi să mă las să alunec, pe râpa, înspre calea ferată. încercarea - îmi dau seama imediat - n-are nici o şansă de reuşită; înainte de a ajunge la râpă aş fi împuşcat de unul din agenţi. Şi chiar admiţând că aş ajunge, viu şi nevătămat, în vale, şi că aş izbuti să dispar în pădurea deasă ce acoperă versantul din 626

faţă al muntelui, încă nu aş putea rezolva nimic. Deoarece, Securitatea ar aresta de îndată pe ai mei - soţie şi copii - şi aş fi obligat, în felul acesta, să mă predau imediat spre a le evita chinuri şi mai mari: am auzit în mai multe rânduri că membrii familiei au fost bătuţi şi chiar torturaţi spre a spune unde se află ascuns soţul sau copilul. Pornim mai departe. întrezăresc, o clipă numai, cazinoul din Sinaia; din Buşteni, Azuga şi Predeal nu văd nimic, agenţii închizând, nu ştiu pentru ce motiv, uşa de intrare a dubei. Coborâm în valea Timişului, trecem printr-o margine a Braşovului, nu prin centru, şi apucăm spre Făgăraş. între aceste două oraşe, intrăm pe un drum lateral şi oprim o jumătate de oră pentru masă. Coborâm din dubă şi ne aşezăm pe iarba, pe marginea şanţului. Dar nimeni nu poate mânca. Am, parcă, un nod în gât, care mă împiedică să înghit. îmi dau seama că e de natură nervoasă; mă uit la ceilalţi: nimeni nu se atinge de mâncare; pachetele sunt puse intacte îndărăt la locul lor. în schimb, agenţii însoţitori, mănâncă cu poftă: desfac o cutie de carne conservată; au şi alte merinde şi pâine albă. Discut cu Creţu despre locul destinaţiei noastre. El crede că s-ar putea să fie un lagăr; adaugă însă, că nu e exclus nici să se fi amenajat câteva vile într-o staţiune climaterică. „Mi-ar conveni, în definitiv, o vacanţă de 627

câteva luni, într-o regiune muntoasă", conchide vecinul meu de bancă. Creţu a mai fost închis o dată, din septembrie 1944 •până în ianuarie 1945, adică timp de cinci luni, în lagărul de la Caracal. A suferit mult din cauza verminei, în special a ploşniţelor. îmi povesteşte acum cum a fost arestat, azi-noapte. A placat numai cu o servietă şi cu un pulover, dat de fiica lui. în Făgăraş, ne oprim să luăm benzină. Duba merge destul de repede; face însă şi halte numeroase; iar la fiecare pornire are zvâcni -turi repetate care te zdruncină tot. Alimănişteanu suferă în special din cauza acestor zvâcnituri; cererea lui repetată de a i se îngădui să stea cu faţa în direcţia mersului e refuzată brutal. La una din halte am observat cum ofiţerii însoţitori au deschis un plic; cuprinde probabil indicaţii pentru ruta următoare. Mi s-a spus că, în asemenea împrejurări, nu numai deţinuţii, dar nici măcar şoferii şi însoţitorii nu ştiu destinaţia convoiului; ruta se indică succesiv, prin plicuri remise în anumite puncte» de oprire. S-a adoptat această tehnică probabil pentru a face imposibilă orice încercare de atac. E şi o dovadă mai mult de câtă încredere are regimul în oamenii lui, chiar în acei selectaţi şi presupuşi devotaţi, care alcătuiesc miliţia. Neîncrederea, spionajul reciproc şi delaţiunea sunt, de altfel, caracteristice ale cârmuirii actuale.

628

După Sibiu, prin care trecem tară să ne oprim, o luăm spre miazănoapte. Dincolo de Alba-Iulia, reîncepe discuţia asupra locului de destinaţie. Unii cred că e Aiudul, cu faimoasa lui închisoare; alţii susţin totuşi că vom fi trecuţi peste frontiera, în Uniunea Sovietică. Ceea ce face pe Pantelimon Halippa să alcătuiască următorul catren* „Frunză verde de agud, / Ne duc, mare, la Aiud; / Dar mă tem că, pasă-mi-sa (sic!), / O să ne treacă şi Tisa". Cel mai volubil dintre toţi rămâne ManolescuStrunga; povesteşte despre tot felul de lucruri, fară să omită - dat fiind temperamentul lui bine cunoscut - latura erotică. Are o singură aprehensiune: în biblioteca lui se află multe cărţi interzise, între care şi Mein Kampf-lui Hitler. Are şi un regret: chiar în dimineaţa acestei zile trebuia să vină lă el un amic să-i aducă nişte bani pentru diverse lucruri vândute şi să ia alte lucruri spre a le desface în „talcioc". Această „nobilă instituţie" a talciocului - caracteristică regimului comunist - înfloreşte în fiecare duminică, la Colentina; poţi vedea acolo o seamă de bărbaţi şi femei aparţinând burgheziei înalte şi medii care-şi vând ceea ce au mai de preţ în gospodăriile lor; cumpărători sunt ţăranii şi funcţionarii regimului, „noua aristocraţie". Radu Portocală stă ghemuit pe locul lui şi-şi apasă cu mâna regiunea stomacului; hudrucăturile drumului numai bine nu pot face rănii lui de-aiba cicatrizate. Nu se plânge însă; suportă cu stoicism 629

durerea. în schimb generalul Samsonovici e permanent „în nervi"; spune că nu poate sta pe banchetă; se aşează jos, pe podea, cere să se deschidă complet uşa care dă în culoar, cheamă necontenit pe unul din însoţitori, vrea să se dea jos din maşină, în sfârşit tot felul de manifestări care nu cadrează cu un vechi ostaş şi sunt mai degrabă caracteristice unui copil răzgâiat. Rezultatul e că, până la urmă, gardianul îl repede într-un chip dur, iar ManolescuStrunga îi atrage ferm atenţia că atitudinea lui poate să ducă la închiderea completă a ambelor uşi, ceea ce ar face călătoria şi mai penibilă decât este. Numai în urma acestei duble intervenţii, se potoleşte pentru câtăva vreme. Halippa povesteşte cu melancolie amestecată cu umor cum a făcut odinioară închisoare sub ruşi; nu credea să apuce vremea să facă şi sub ai lui şi anume în Transilvania. Se înserează; pe la opt, oprim într-un loc singuratic, iarăşi pe un drum lateral, pentru cină. De data aceasta izbutesc să înghit câteva bucăţele de pâine; brânza e aşa de sărată şi de uscată încât, literalmente, nu se poate mânca, marmelada s-a terminat; mai pot alege ceva din ea totuşi. Pe la orele zece, zece şi jumătate noaptea, ajungem la marginea unui oraş unde e o instituţie luminată intens de becuri electrice puternice. Parcă s-ar zări şi o reţea de sârmă ghimpată. Să fie Aiudul? Nimeni dintre noi nu 630

poate preciza, iar agenţii însoţitori refuză să dea orice lămurire. Tragem în apropierea acestui loc luminat, iarăşi pe un drum lateral, şi rămânem peste noapte aici. Din cauza locului strâmt şi a căldurii înăbuşitoare nu putem dormi; stăm şi ne canonim aşa până pe la cinci dimineaţa când pornim mai departe. Dacă locul în care am poposit a fost Aiudul, atunci bine că am scăpat de această sinistră închisoare; nu ştiam că ni se rezervă un „pension" mai al dracului, sub raportul tratamentului moral şi tot atât de rău sub cel material. Mergem aşa toată dimineaţa, iară că să putem preciza ruta. Direcţia generală e spre nord; nu izbutim nici să citim plăcile indicatoare la intrările în oraşe. Abia pe la unu, Creţu zăreşte, o clipă numai, la o întretăiere a şoselei cu calea ferată, o tablă pe care scrie: „spre Cărei". Suntem aşadar în Crişana de miazănoapte. Locul a devenit neted; şoseaua nu mai e de beton sau amiezită de mult; hurducăturile sunt mai numeroase. Pe la unu şi jumătate, duba se opreşte din nou pe un drum lateral în vederea prânzului. Ne dăm jos, şi vedem, spre nord-est, la orizont, un lanţ de înălţimi întunecate, acoperite cu păduri. îmi fac socoteala că trebuie să fie munţii din nordul Transilvaniei, care o despart de Maramureş. Toţi privim cu aprehensiune aceste înălţimi sumbre; dacă cumva trecem totuşi peste Tisa şi ne cufundăm în haosul sovietic? Fără voie, îmi vin în minte 631

cuvintele soţiei mele în dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1945 când vaporul care ne ducea de la Istanbul se pregătea să intre în rada portului Constanţa. Privind la hamalii înşiraţi pe chei şi purtând fiecare pe piept o mare^stea sovietică roşie, mi-a spus, cu un glas pe care nam să-1 uit niciodată: „Vezi cum ne trage aţa spre Siberia?" Dacă se adevereşte cumva vorba ei, dacă instinctul ei a văzut mai sigur? Dar, acum ce pot să mai fac? Ce-o vrea Dumnezeu! Creţu mă trage de o parte şi, mişcat, îmi şopteşte: „Să nu râzi de mine, dar dacă trecem dincolo, peste hotar, aş vrea să sărut pământul ţării, înainte de a-1 părăsi". îi răspund: „Cum îţi închipui c-aş putea râde de un asemenea gest?" Continui să cred, totuşi, împreună cu Portocală, că nu ne vor duce în Uniunea Sovietică. Ne aşezăm pe iarbă, să mâncăm. Unul din agenţii din dubă deschide două cutii de carne conservată şi ni le întinde. N-aveam însă nici cuţit, nici furculiţă, nici lingură. Mă uit împrejur şi văd la câţiva metri, pe marginea drumului, un prun sălbatic; rup o cracă cu două ramuri, o curăţ şi improvizez o furculiţă; cu ajutorul ei putem scoate bucăţile de carne. Schimb câteva vorbe cu Dumitru Alimăneşteanu şi cu generalul Racoviţă-jandarmul. Ultimul are 84 de ani; se tine însă bine; cu ajutorul furculiţei improvizate onorează serios carnea conservată.

632

Pe când mâncăm, vedem trecând pe şoseaua principală o serie de patru dube la fel cu a noastră. Prin urmare, operaţiunea e de proporţii mari; numărul celor arestaţi la Bucureşti - admiţând că „încărcătura" fiecărei dube e de ordinul alei noastre - trebuie să fie între şaptezeci şi optzeci. De fapt, numărul va fi mai mare deoarece se vor adăuga şi cei arestaţi în zilele următoare şi care vor sosi la Sighet ceva mai târziu, la începutul lui iulie. Peste câteva minute, apare şi un camion, cu un grup de tineri muncitori şi muncitoare, în picioare şi cântând. Camionul e împodobit cu un steag roşu şi cu unul tricolor. Când dau cu ochii de dubă şi văd grupul nostru pe iarbă, cântecul scade din ce în ce în intensitate şi apoi încetează. Muncitorii se uită lung la noi şi par impresionaţi. Pornim mai departe şi după vreo două ceasuri de drum, începem să urcăm. Am ajuns aşadar la înălţimile văzute de la locul de popas, la prânz. Şoseaua străbate o pădure frumoasă; din loc în loc trecem peste pâraie. Căldura înăbuşitoare din dubă - unii din noi suntem în cămăşi - pare a se mai ostoi. Oboseala fizică şi tensiunea nervoasă sunt însă din ce în ce mai mari. De am ajunge o dată la destinaţie! Portocală nu se simte bine; chem pe unul din agenţii care, drept încurajare, îi spune: „Unde vă ducem e spital mare şi o să poţi să te îngrijeşti". Când îl întreb însă unde ne găsim şi care e punctul terminus al călătoriei îmi 633

răspunde, la prima întrebare, printr-o minciună: „Suntem în Moldova", iar la cea de a doua: „Ajungem în curând înainte de â se înnopta". într-adevăr, pe la orele şase şi jumătate, pătrundem într-un oraş; nu vedem nici o tablă indicatoare; după câteva minute duba se opreşte în faţa unui zid înalt şi a unei porţi negre, de tablă ferecată. Aşteptăm aici cam o jumătate de ceas, într-o căldură infernală. Agenţii au închis ambele uşi ale dubei aşa încât, din cauza pereţilor de metal, încinşi, şi a lipsei de curent, temperatura creşte continuu; trebuie să fie circa 40 de grade Celsius; chiar şi respiraţia a deveni grea. In sfârşit, poarta se deschide, duba pătrunde .înăuntru. Un nou popas ceva mai scurt, în curte, şi apoi, coborâm unul câte unul. îmi dau imediat seama că suntem în incinta unei închisori mari, cu parter şi două etaje.

PENITENCIARUL DIN SIGHET

Sosirea şi încarcerarea la Sighet

634

Construcţia e masivă; şirurile de ferestre cu gratii dau un aspect dc-a dreptul fioros construcţiei. Suntem introduşi pe rând într-o sală lungă şi înaltă - înălţimea parterului şi a celor două etaje -, parcă ar fi nava unei biserici gotice. Pe dreapta şi pe stânga, uşile căptuşite cu fier, având zăvoarele grele; exact deasupra lor, la etajul întâi şi la al doilea, uşi identice. Câte o galerie de lemn la fiecare etaj permite accesul la uşile respective; la circa patru metri înălţime - înălţimea parterului - o plasă de reţea de sârmă groasă acoperă întreaga sală: măsură necesară pentru a preveni sinuciderea deţinuţilor care ar vrea să se azvârle de la etajul întâi sau doi. Ţi se face frig în spate când priveşti întregul dispozitiv. La intrarea în această sală lungă aşteaptă un grup de trei ofiţeri. Unul din ei, înalt, bine hrănit, şi care pare a fi şi cel mai mare în grad, -căpitan sau maior - ţine în mână o foaie de hârtie; ea cuprinde, foarte probabil, numele noastre şi repartiţia în celule. Când îmi vine rândul, ofiţerul cel înalt mă întreabă cum mă numesc. îi spun; caută în listă şi face un semn cu creionul, apoi mă întreabă din nou: „Dumneata eşti autorul Istoriei romănilor'V La răspunsul meu afirmativ, socoate nimerit să facă o reflecţie, pe care o crede, desigur, spirituală şi „pe linie": „Acum se scrie altfel istoria românilor". „Se poate - îi răspund eu - dar istoria noastră rămâne una singură". Face semn unui gradat să 635

mă întovărăşească la etaj; apuc să urc câteva trepte pe scara de piatră ce duce sus, când ofiţerul cel înalt mă cheamă îndărăt şi-i spune gradatului să mă ducă la celula nr. 21 de la parter. E situată pe partea dreaptă, privind de la intrare spre fundul sălii, şi anume a cincea celulă, socotind tot de la intrare.

636

■■■■■■■■■■■■HHHHHHHHMI

Penitenciarul din Sighet: vedere din incintă, între zidul (cu gheretă de pază) şi clădirea principală a închisorii. Foto Octavitin Roske, în 1991. în cursul aceleiaşi după-amiezi de duminică (7 mai 1950) au sosit şi celelalte dube de la Bucureşti. Una dintre ele cuprindea optsprezece persoane, dintre care notez pe Nicolae Sibiceanu, Victor Papacostea, general Niculae Marinescu, general Cihoski, CC. Zamfîrescu, Florian Ş1 ef anescu-Goangă. Am aflat mai târziu, în 1952, detalii de la primii doi asupra călătoriei lor, detalii pe care le dau mai jos1. Duba 374

aceasta nu era împărţită în trei ca a noastră, n-avea nici boxe, ci forma o singură încăpere, cu o banchetă de jur împrejur. Pe drum, generalul Cihoski a avut un şoc nervos şi a început să vorbească încontinuu. Se vedea tânăr ofiţer, rezolvând diferite chestiuni de serviciu; se vedea comandând trupa sau dând indicaţiuni şi pedepse subalternilor; se vedea, în sfârşit, „flirtând" sau făcând declaraţii de dragoste. întregul film al vieţii lui se desfăşura în faţa celor din dubă. Era un spectacol penibil, uneori de-a dreptul tragic, ofiţerul de elită de altădată, acum cu mintea rătăcită vorbea fară încetare. A murit scurt timp după sosirea la Sighet, fară ca să-şi mai revină. într-o altă dubă a sosit Constantin Argetoianu, fraţii Alexandru şi Ion Lapedatu, August Filip şi alţii. O a treia cuprindea pe Gheorghe Strat, pe generalii Glatz şi Achille Diculescu, pe dr. Ciugureanu, ne D. Caracostea, pe Budurăscu şi alţii; în total optsprezece persoane. In (impui parcursului, în apropiere de Turda, doctorul Ciugureanu, din Basarabia a avut un atac de congestie cerebrală; a fost coborât din dubă, muribund, la spitalul din Turda, unde a şi murit, îndată după aceea. E prima victimă din multele pe care le-a dat grupul celor arestaţi în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. De la Gherla a fost adus, în seara zilei de 6 mai, Romulus Pop, care condusese comisariatul refugiaţilor, în timpul guvernelor Sănătescu şi Rădescu. Călătoria a facut-o cu cătuşe la mâini şi cu ochelari orbi. 374

De la Timişoara au sosit Dumitru Nistor, subsecretar la Interne în timpul aceloraşi guverne, Coriolan Băran, Titus Popovici şi Sever Bocu. Mai târziu, peste vreo două luni, a venit de la Bucureşti un nou grup, cuprinzând pe Nicolae Cornăţeanu, Victor Slăvescu, Victor Moldovan, Zenovie Pâclişeanu, generalul Racoviţă, fost ministru de război după 23 august 1944, Dinu Simian, amiral Georgescu, generalul Popovici (Epure!), Mihail Romaşcanu, fost înalt comisar la preturi, D.V Toni şi Asra Bercovici, Această dubă nu s-a oprit deloc, în cursul nopţii, iar ruta ei nu a coincis cu aceea a noastră. Agenţii care au însoţit-o s-au purtat brutal; în timpul nopţii se făceau că încarcă armele, voind să sugereze că a sosit momentul execuţiei (nota C.C.G.).

374

fost director al oficiosului Liberalul. Aceştia au fost arestaţi, într-un răstimp de circa o lună şi jumătate, după 6 mai 1950. Astfel, de pildă, Nicolae Cornăţeanu, care lucra în comuna Scorţaru din judeţul Brăila, a fost luat de acolo, în după-amiaza zilei de 8 mai; Victor Slăvescu a mai stat liber circa o lună după arestarea noastră; tot aşa generalul Racoviţă. Dinu Simian, iar ca loc de naştere Sălişte, cum era în realitate, să rămâie în libertate mai bine de o lună după noi. Cine era, într-adevăr, să creadă că Dinu Simian a izbutit, graţie faptului că buletinul său de identitate purta printr-o greşeală materială numele de Constantin Simion, iar ca loc de naştere Sălişte, cum era în realitate, să rămâie în libertate mai bine de o lună după noi. Cine era, într-adevăr, să creadă că Dinu Simian din Râmnicu Vâlcei e una şi aceeaşi persoană cu Constatnin Simion din Sălişte. S-a adăugat şi faptul că îşi schimbse domiciliul; arestarea lui s-a produs la un prieten pe care se dusese să-1 vadă. Acest ultim grup a stat la Mininsterul de Interne, în condiţiuni foarte dure, îngrămădiţi la început într-o celulă de o singură persoană, dormind strânşi unul lângă altul, neavând putinţa de a merge la closet decât la anumite ore, neavând aer suficient. O lună de infern li s-a părut acest prim stagiu la Interne. De pe culoarul celulei lor veneau uneori, în timpul nopţii, strigătele celor „anchetaţi"; se auzeau şi glasuri de femei care se tânguiau. Tot după noi a sosit la Sighet şi grupul ecleziasticilor-uniţi, alcătuit din vreo douăzeci de preoţi; cunosc numele câtorva: Raţiu, Sârbu, Sălăjan, Vultur, acesta din urmă profesor la Blaj, şi patru episcopi, anume: Hossu, Suciu, Rusu şi Frenţiu; li s-a adăugat şi episcopul catolic din Timişoara, Augustin Pacha.

376

Primele zile, primele impresii

Celula în care am fost închis, în seara zilei de 7 mai 1950, era o celulă de tip mic, pentru una, maxim două persoane. Avea circa cinci metri lungime pe doi lăţime şi 640

376

pe trei şi jumătate înălţime. Marginea inferioară a ferestrei, situată la doi metri deasupra podelei, nu îngăduia să vezi pământul curţii, deci pe cei de afară, ci numai zidul înconjurător, miradorul santinelei, o parte din clădirea închisorii şi cerul. Tavanul celulei era boltit - la data la care s-a construit clădirea, 1896, nu se întrebuinţa încă betonul armat - podeaua, de scânduri de brad, sub fereastră, trei ţevi paralele cu pământul străbătând zidurile ce separă celula de celelalte vecine; aceste ţevi serveau drept elemente de calorifer. Uşa, opusă ferestrei, era îmbrăcată în tablă de fier; la înălţimea ochilor avea o mică deschizătură circulară, prevăzută cu un capac mobil exterior; prin această „vizetă", personalul închisorii putea supraveghea pe deţinutul din celulă iară să fie văzut de el. Sub vizetă era tăiată o deschizătură dreptunghiulară; un oblon care se lăsa în afară acoperea deschizătura. Prin această deschizătură - unii îi mai spun şi „vasistas" - se poate da deţinutului mâncarea, fară să mai fie nevoie să se deschidă uşa. Perpendicular pe lungimea celulei, sub fereastră, un pat de fie cu saltea de paie, cearşaf, pătură şi pernă, tot de paie, înfaţată însă. Vederea patului, deci putinţa de a dormi omeneşte, după o noapte albă şi două zile de călătorie foarte obositoare, a mai atenuat tensiunea nervoasă în care mă găseam. M-am întins imediat şi era să adorm, când uşa celulei se deschise brusc şi două persoane îşi făcură apariţia. Una din ele, îmbrăcată civil, 641

376

purtând o cămaşă cu gulerul răsfrânt -„bubikragen" -, mă priveşte insistent, fară să scoată o vorbă însă; cealaltă, într-o uniformă albastră - uniforma gardienilor - ţine în mână un cofer mare de sticlă plin cu apă; pereţii sunt aburiţi. „Bea", îmi spune gardianul şi-mi întinde coferul. Beau direct din el - nu e nici pahar, nici cănită - apa e excelentă şi foarte rece. Mă întind din nou pe pat şi sunt gata să adorm când uşa se deschide iarăşi - toate

642

deschiderile se fac violent, cu zgomot - şi civilul de adineauri mă întreabă: „Vrei mâncare?" îi spun că n-am nevoie şi-i mulţumesc; de fapt, nu doream nimic altceva decât să mă pot odihni. Mă dezbrac, îmi pun pijamaua şi mă întind în pat, sub pătură; de data aceasta, nu se mai întâmplă nimic. Un somn de plumb mă cuprinde; când mă trezesc e ziuă mare afară; gratiile ferestrei se detaşează puternic pe cerul albastru şi-mi reamintesc imediat de locul în care mă găsesc. Simt un junghi puternic în omoplatul drept; mă uit la fereastră şi constat că ochiul de jos, din dreapta, e lipsă; în timpul nopţii, fiind transpirat, m-a tras curentul de aer rece şi mi-a provocat această nevralgie. Trebuie să fie cel puţin şase dimineaţa; nu se simte însă mişcare pe sală, sau prin curte. Mă uit de jurîmprejur şi nu văd nici un fel de amenajament sau de recipient care să permită satisfacerea unor nevoi inexorabile. Ce-i de făcut? Aştept câteva minute încă şi pe urmă bat în uşă cu pumnul aud şi în alte părţi, la alte celule, bătăi surde asemănătoare. După câtva timp, uşa se deschide cu violenţă - după sistem -şi un alt gardian, nu cel de aseară, mă întreabă răstit: „Ce vrei?" E evident că socoteşte o asemenea bătaie în uşă ca „nereglementară" şi că e enervat; n-aveam însă cum face altfel. îi spun ce doresc; se uită chiorâş la mine şi-mi răspunde scurt: „aşteaptă". E cuvântul pe care am să-1 aud foarte des de 643

379

aici înainte; aş putea spune că e cuvântul care va rezuma viaţa noastră în închisoare. După un sfert de ceas, uşa se redeschide şi acelaşi gardian ciufut, căruia tovarăşii mei de suferinţă îi vor zice „B. 1", adică „bestia numărul unu", îmi spune: „Hai la closet!" îl urmez pe sală, spre intrare; aici, pe stânga, adică pe aceeaşi parte cu celula mea, se află „closetul": o gaură tăiată în cimentul murdar al podelei. Nici pomeneală de apă, de „tout a 1'egout". Gardianul stă în uşă şi mă păzeşte; n-au trecut nici treizeci de secunde şi-mi spune cu acelaşi ton răstit: „Hai mai repede!" Mă reîntorc în celulă şi mă întreb ce or fi făcând cei mai bătrâni, în special aceia care suferă de prostată. După un alt sfert de ceas - să fie şapte, şapte şi jumătate - uşa se redeschide. în pervazul ei văd pe civilul de aseară şi pe doi gardieni care duc un coş de răchită cu bucăţi mici de pâine şi un vas în care sunt bucăţele de slănină. Civilul îmi întinde o bucată de pâine - să tot aibă treizeci şi cinci-patruzeci de grame - şi o bucăţică de slănină - zece-douăsprezece grame. Le iau şi, în mai puţin de două minute, le termin. Oare asta să fie „micul dejun"? Pentru închisoare n-ar fi rău; am impresia însă că e vorba de ceva excepţional, care suplineşte mâncarea obişnuită în această primă dimineaţă. Desigur, direcţia n-a avut timpul încă să aranjeze cele necesare pentru relativ marele număr de „pensionari" sosiţi aseară; n-avem încă nici cănită, nici farfurie sau gamelă. Ele ne vor fi 644

379

distribuite în cursul dimineţii: o cănită de tablă smălţuită, de 375 de mililitri, pentru apă, şi o gamelă, tot de tablă smălţuită, având o capacitate de un litru şi jumătate, pentru mâncare. Amândouă au smalţul sărit în mai multe locuri, gamela e unsuroasă; cel care a mâncat aseară în ea nu şi-a dat osteneala să cureţe grăsimea sleită de pe fund şi de pe margini. Neavând apă la îndemână, iau din valiză o batistă şi încep să curăţ cele două recipiente. Să zicem că le-am curăţat, deşi orice gospodină ar fi indignată de rezultat; dar ce poţi face fără apă? Batista, plină de grăsime, o pun deocamdată pe marginea ferestrei; am s-o spăl când voi avea cu ce. Uşa se deschide din nou: se distribuie pâinea. Primesc o bucată -teoretic - de 250 de grame, cu lămurirea că e porţia pe 24 de ore; trebuie să ajungă deci pentru la prânz, diseară şi mâine dimineaţă. în realitate, bucata nare mai mult de 220-230 grame. Unde sunt oare, în ce localitate? Aud clopote de biserică bătând; sunt trei clopote diferite; pare deci să fie un oraş mai de seamă; şi proporţiile închisorii sunt un indiciu în acest sens. Judecând după drumul parcurs, după faptul că, la sfârşitul acestui drum, am trecut peste nişte munţi, se pare că ne găsim în nordul Transilvaniei, în Maramureş. Dar dacă munţii au fost Munţii Apuseni, dacă am cotit spre vest fară ca să ne dăm seama, aşa cum se susţinea la un moment dat, ieri, în dubă? La asta se opune 645

379

placa indicatoare „Spre Cărei", pe care Creţu a zărit-o, o clipă numai, ieri pe la ora unu, înainte de a sui panta munţilor, situaţi spre miazănoapte. După toate probabilităţile, deci, ne găsim în Maramureş şi anume în capitala acestui ţinut, în Sighet. Problema aceasta a locului unde ne aflăm şi-au pus-o toţi cei aduşi aici; s-au dat tot felul de răspunsuri. Aflu astfel - mai târziu - de la Cornăţeanu (sau de la Romaşcanu?) că unii au crezut că suntem la Caransebeş, în Banat; alţii au opinat pentru Bucovina. Aflu, de asemenea, de la Silviu Dragomir că a recunoscut turla unei biserici şi a spus, de la început, că oraşul în care ne-am oprit e Sighetul. S-a făcut între timp ora douăsprezece. Aud un clopot sunând, în interiorul închisorii, şi curând după aceea uşa celulei se deschide, cu obişnuitul zgomot. Văd un gardian - altul decât cel de dimineaţă -care mă cheamă cu un glas potolit: „Hai la mâncare". Ia un polonic dintr-o „tinetă", adică dintr-un hârdău cu deschizătura mai largă decât fundul, fasole iahnie şi-mi pune în gamelă. „Mai vrei?" „Nu" - îi răspund - „mulţumesc", şi mă retrag spre pat. Uşa se închide; zăvorul -unul singur, pe dinafară - e tras la loc. N-am nici furculiţă, nici cuţit -obiecte periculoase care ar putea servi la sinucidere care, deci, sunt interzise în puşcărie. Mănânc cu lingura; aceasta-mi va servi, mai târziu, şi la tăiatul cărnii. Fasolea e pregătită cu grăsime de porc; n-are gust rău; mănânc totuşi numai jumătate de 646

379

porţie şi las restul. Această primă masă, singur, cu gamela pe genunchi, e foarte deprimantă; mă gândesc la miile de mese pe care le-am luat între ai mei, în jurul unei mese rânduite cu tot ceea ce implică un trai civilizat. Mi se părea atunci că era ceva absolut normal - cum ar putea fi altfel? - şi nu preţuiam sau nu preţuiam îndestul această ipostază a vieţii de familie, a vieţii fericite. Aşa e, se vede, omul blestemat: să nu preţuiască ce are şi, veşnic nemulţumit, să gonească spre mai bine. Uşa se deschide din nou: „Treci la closet şi la apă", îmi spune gardianul care mi-a servit mâncarea. Ies pe sală, cunosc drumul; la întoarcere, găsesc, la vreo doi-trei metri de celula mea, lângă uşa celulei vecine - numărul 20 - o „tinetă" - ceva mai mare - din care iau o cănită de apă. Dacă gamela mi-ar fi fost liberă, dacă aş fi mâncat toată fasolea, puteam lua două cănite; aşa, trebuie să mă mulţumesc numai cu una. Reîntors în celulă, beau jumătate din apă şi opresc restul. Ce să fac acum? N-am unde deşerta fasolea rămasă; n-am cu ce spăla - chiar sumar - batista, căci risc să rămân fară o picătură de apă. Nu-mi rămâne deci decât să aştept, să văd cum se vor desfăşura lucrurile. Mă întind din nou pe pat; gândurile îmi fug continuu spre ai mei, spre casă. Ce or fi făcând oare? N-au să urmeze acum, că sunt arestat, tot felul de greutăţi şi de mizerii? Vor mai putea oare copiii continua studiile? 647

379

întrebări chinuitoare, cărora nu le pot da nici un răspuns, încep să umblu prin celulă; de la uşă la fereastră şi înapoi de la fereastră la uşă; şapte paşi într-un sens şi şapte în celălalt. Umblu ca un automat, umblu mereu, ceasuri întregi, ca să obosesc, ca să-mi gonesc gândurile. Şi deabia mă aşez pe pat, că iarăşi aceleaşi chinuitoare întrebări încep să-mi sfredelească mintea. Trebuie să fie cinci şi jumătate, şase fără un sfert. Clopotul închisorii sună din nou: e masa de seară, „ojina", cum îmi spune acelaşi gardian. Ca mâncare, tot fasole iahnie, dar mai „lungă" ca la prânz. îmi toarnă un polonic peste ce-mi rămăsese în gamelă. „De ce n-ai mâncat toată fasolea?" mă întreabă, fară răutate, ba chiar cu oarecare simpatie, gardianul. „Fiindcă nu pot", îi răspund. „Rău faci, mănâncă; asta-i mâncare bună; mai târziu, o să-ţi fie aşa de foame că ai să rozi şi pereţii''. Credeam că e o vorbă de circumstanţă; avea însă dreptate; şi de multe ori, în lunile următoare, m-am gândit la spusele lui. Am aflat, din întâmplare, peste câteva zile, numele acestui gardian: îl chema Pintea; aşa l-au strigat alţi gardieni de serviciu. Mănânc şi de data asta mai puţin decât porţia. Abia am isprăvit şi uşa sc deschide din nou; aud aceeaşi formulă ca la prânz: „Treci la closet şi la apă". îmi iau, de data asta, şi gamela; o vărs în closet, o clătesc cu puţina apă care mi-a rămas de la 12 şi pot lua, astfel, acum, două 648

379

cănite. E un progres: o să-mi spăl şi batista. O dată spălată o fixez în fereastră, în locul ochiului de geam lipsă; mut apoi patul mai în interiorul celulei, aşa încât să nu mă mai tragă curentul în timpul nopţii. La şapte seara se schimbă gardianul: pleacă cel de zi şi vine cel de noapte; fiecare face de serviciu câte douăsprezece ore. După ce ia în primire, gardianul de noapte închide celula cu cheia şi cu zăvorul; în cursul zilei, în mod obişnuit, funcţionează numai zăvorul. La ora nouă seara e „stingerea": un fel de a vorbi, căci lămpi nu există deocamdată, electricitatea nu funcţionează în celule, aşa încât noaptea dormim fără lumină. Această lipsă e un mare avantaj pentru deţinuţi; ne vom da seama de el mai târziu, când, reparându-se instalaţia, lumina - un bec puternic - va arde încontinuu, toată noaptea. Dorm fară întrerupere până la cinci dimineaţa când sunt deşteptat de clopotul închisorii: prin urmare acest clopot anunţă momentele esenţiale în cele 24 de ore ale zilei: deşteptarea, micul dejun, masa de prânz, cea de seară şi stingerea. Când, mai târziu, se va introduce şi „raportul", tot el va anunţa şi cele două raporturi zilnice: cel de dimineaţă la ora 7, şi cel de seară, tot la 7. în timpul acestei a doua nopţi, am un vis impresionant: sunt împreună cu soţia mea, la Braşov, întro mare cofetărie. O sală spaţioasă şi elegantă, mese acoperite cu cristal, canapele de pluş roşu; comandăm 649

379

prăjituri; o muzică extraordinară revarsă valuri de armonie;

650

379

e unul din momentele plăcute ale vieţii, când te bucuri, fară rezervă, de clipa prezentă. Ne uităm în jurul nostru: pretutindeni, lume veselă şi mulţumită. Şi, deodată, mă deştept. Contrastul e zdrobitor. Când îmi dau seama unde mă aflu, mă cuprinde o disperare iară margini. Vor mai vedea oare vreodată pe soţia şi copiii mei? Ziua de marţi, 9 mai, se desfăşoară, în linii mari ca şi precedenta. Numai că dimineaţa, în loc de slănină, ni se dă trei sferturi de cănită de apă caldă, botezată ceai. E adevărat că are un foarte vag miros de tei, iar gardianul susţine că ar fi având şi zahăr. Dacă o fi având, e aşa de puţin, încât nu e perceptibil. Pe de altă parte, masa, la prânz şi seara, se compune din arpacaş, nu din fasole. Această mâncare de arpacaş, adică de orz cojit, mâncarea regiunilor sărace unde nu creşte grâul, se obţine prin fierberea, în apă, a boabelor de orz, adăugându-se şi ceva 382

651

zarzavat - morcovi şi ceapă - şi, la urmă, puţin ulei. Rezultatul nu-i plăcut la gust, dar constituie totuşi o hrană. Dar şi în materie de arpacaş sunt tot felul de grade: de la mâncarea densă, groasă - să zicem un fel de pilaf ordinar, având suficiente zarzavaturi şi ulei şi 4eci un gust admisibil, până la zeama lungă, alburie, fară zarzavat şi fară ulei sau cu foarte puţin, zeamă în care găseşti, pe fundul gamelei, şi două Unguri de boabe. Dacă cea dintâi te satură cel puţin, ultima e o adevărată înşelătorie a foamei. De altfel, chiar gardienii, când se întâmpla - destul de des - ca arpacaşul să se prezinte într-această ipostază, îl numeau, în batjocură „ceai". Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei, existând perioade ca între 20 decembrie 1950 şi 5 ianuarie 1951, când l-am primit încontinuu la prânz şi seara. Pe la zece dimineaţa, îşi face apariţia civilul cu gulerul cămăşii răsfrânt. Are în mână un registru în care notează numele şi prenumele meu, data naşterii, numele părinţilor şi ultimul domiciliu. Mă întreabă apoi dacă mai am ceva din pâinea care ni s-a dat pe drum. îi răspund că n-am nimic, deoarece o pâine şi jumătate din cea de-a doua am dat-o colegului N. Creţu, în momentul coborârii din dubă. în sfârşit, îmi spune oă n-am voie să mă uit pe fereastră; în cazul când calc această dispoziţie „e de rău". 382

652

De ce oare s-o fi interzicând deţinuţilor să se uite pe fereastră? Din însăşi felul cum sunt aşezate aceste ferestre, la doi metri deasupra solului, rezultă că măsura e veche şi că se aplica şi în monarhia austro-ungară. E desigur, o consecinţă a principiului izolării care se îmbină cu principiul recluziunii; rezultatul e o segregare corrîpletă din mediul social. Lipsa de contact cu tovarăşii de drum şi, în genere, cu oricine în afară de personalul închisorii, e o mare suferinţă, îmi dau seama practic, pe pielea mea, cât e de adevărată definiţia omului: „fiinţă socială", dată de filozoful antichităţii. Contactul cu semenul său devine o necesitate imperioasă; recurgi la tot felul de mijloace pentru ca să zăreşti - o clipă numai - chipul unui „coleg" sau să poţi schimba cu el o vorbă. Ce posibilităţi oferă, în privinţa aceasta, celula? încep prin a cerceta chiar fereastra asupra căreia îmi atrăsese atenţia civilul de adineauri. Dacă te sui pe marginea patului, poţi vedea afară pământul, deci şi pe cei care se plimbă sau lucrează în curte. Numai că eşti văzut, la rându-ţi, de santinela din mirador. într-o singură poziţie, aceasta din urmă nu te poate vedea: dacă priveşti prin colţul din dreapta jos, chiar lângă marginea ferestrei, aproape de zid. Nu te vede nici dacă priveşti prin mijlocul ferestrei, dar de la distanţă, din mijlocul celulei, în orice caz de la minimum un metru şi jumătate depărtare. Pentru ambele cazuri, rămâne însă primejdia de a fi văzut, 382

653

prin vizetă, de personalul puşcăriei care patrulează pe sală. Trebuie, aşadar, înainte de a te sui pe pat ca să priveşti prin fereastră, să te asiguri că nu e nimeni pe sală, aproape de celula ta. Şi chiar şi aşa, nu poţi privi decât câteva secunde, deoarece, între timp se poate foarte bine ca vreun agent să vie pe sală şi să-şi apropie ochiul de vizetă. Examinez acum uşa celulei. Observ imediat că „vasistas"-ul nu e închis perfect de către oblonul care se lasă în afară. între marginea oblonului şi marginea „vasistas"-ului e, în unele părţi, un spaţiu de un milimetru, chiar un milimetru şi jumătate. Să vedem dacă nu se poate mări acest spaţiu. încerc să împing puţin întro parte oblonul cu ajutorul coadei lingurei. După câteva tentative, obţin o foarte uşoară deplasare: am acum o crăpătură de circa doi milimetri lăţime şi zece centimetri lungime, suficientă spre a putea observa ce se petrece pe sală, în preajma celulei mele. Aşadar, înainte de a mă sui pe pat, mă uit prin această crăpătură dacă spatele e asigurat, dacă nu mă pândeşte nimeni în dreptul vizetei. Operaţiunea o repet la; fiecare cjnci-şase secunde. E adevărat, că neavând ochelarii la mine, văd nedesluşit, nu pot să-mi dau seama, la trei metri distanţă, de conturul feţei; esenţial

382

654

este însă să desluşesc dacă pe sală este cineva în uniformă, deci un duşman. Sunt ajutat şi de faptul că auzul mi s-a păstrat în condiţii optime, pentru a compensa deficienţa văzului. Aud şi cea mai mică mişcare, pe sală sau în curte, chiar când umblă cineva în târlici sau pâslari; acest fapt m-a ajutat în multe rânduri să nu fiu surprins în flagrant delict de încălcare a regulamentului. Gardianul de azi e un tip antipatic, cu ochi reci, de şarpe; umblă crăcănat; am aflat mai târziu, tot prin imprudenţa colegilor lui care l-au strigat pe nume, că se cheamă Arba. Iar prietenii din colectivul 17 mi-au spus, după doi ani, că acest individ a fost în puşcărie, ani de zile, pentru omor şi că regimul actual 1-a eliberat. Era deci indicat să devină un comunist şi un om de încredere, pus să păzească pe foştii miniştri ai epocii burgheze. Soarele pătrunde în celulă pe la zece jumătate unsprezece şi o părăseşte, pe la trei după-masă. E o dungă de lumină destul de îngustă care se arată întâi pe peretele dinspre apus, coboară apoi pe podele, urcă pe peretele dinspre răsărit şi, în cele din urmă, dispare. E totuşi suficientă pentru ca stând în dreptul ei, să mă soresc. îmi trag deci patul mai în faţă aşa ca dunga de lumină să cadă pe el şi fac un început de „plajă". Merg şi astăzi multe mii de paşi prin celulă, de la uşă până la fereastră şi îndărăt. Iau hotărârea ca să fac în fiecare zi, pentru motive de higiena, un asemenea marş şi 655

să-1 împart în trei părţi: o parte dimineaţa, înainte de prânz, o altă parte după-amiaza, între patru şi cinci, iar a treia parte, după cină, înainte de a mă culca. îmi aduc aminte de dictonul englezesc: „After luncheon a while after dinner walk a mile" („După-masa de prânz, odihneşte-te oleacă, după cină umblă o milă"; o milă = 1650 metri) şi sunt decis să-1 aplic. Voi face şi puţină gimnastică îndată după deşteptare şi înainte de a mă spăla. Spălatul e o problemă: trebuie să te mulţumeşti numai cu două cănite de apă pe care le capeţi dimineaţa, între cinci şi cinci şi jumătate. Am o bucată de săpun bun de toaletă - săpun turcesc, „Dephen" - dar trebuie să-1 cruţ, ca să-mi ajungă cât mai mult timp, Dumnezeu ştie cât voi sta aici! Tot-aşa trebuie să-mi cruţ hainele, rufaria şi pantofii ca să nu ajung în zdrenţe, să nu păţesc ce a păţit Constantinescu-Iaşi, când a ieşit de la Doftana, după un an şi şapte luni de detenţie, în picioarele goale. Al. Alexandrini mi-a povestit că atunci când a fost închis, la I nterne, a găsit în celulă pe un comisar de poliţie deţinut şi el - care I a sfătuit imediat să-şi cruţe hainele, să stea în cămaşă şi izmene cât poate mai mult, căci altfel se fac praf în scurt timp; bineînţeles, comisarul era şi el tot într-o asemenea îmbrăcăminte sumară. A treia noapte, în puşcărie, începe printr-un incident care ne tulbură adânc pe toţi deţinuţii. Trecuse vreun ceas de la „stingere" şi adormisem, când sunt trezit brusc de 656

un foc de puşcă. Aud, în acelaşi timp, strigătul disperat al santinelei: „Stai că trag" şi un nou foc de puşcă. Totodată se dă „alarma" prin bătăi repetate şi repezi într-un fier aşezat sus, pe mirador, lângă santinelă. Gardienii închisorii, înarmaţi, străbat în pas alergător sala şi ies în curte. Exact în acest moment o sirenă începe să urle impresionant în noapte, amintind vremea bombardamentelor aeriene. îmi trece imediat prin gând că e o înscenare, o lovitură pusă la cale, că indivizii simulează un atac asupra închisorii, pentru ca, sub pretextul acesta, să ne împuşte pe toţi. Mi-aduc imediat aminte că am citit, în volumele Pe marginea prăpastiei, felul în care au fost executaţi de către legionari miniştrii şi ceilalţi demnitari închişi la Jilava. Văd fotografiile în care unul din aceşti legionari - Sârbu, dacă memoria nu mă înşeală - trage cu revolverul prin uşile întredeschise ale celulelor. Şi mă aştept ca, din moment în moment, să se deschidă şi uşa celulei mele. N-am nimic cu care să mă pot apăra; aş vrea, însă, dacă s-ar putea, ca să nu pier fară să-i dau şi eu una în cap. îmi iau valiza şi mă postez în stânga uşii, lipit de zid. Nu mă poate vedea, dacă deschide numai uşa, şi deci nu poate trage de afară; trebuie să facă un pas înăuntru. Acest pas îmi e de-ajuns ca să-i dau o lovitură puternică cu valiza în cap şi să încerc să-i smulg, prin surprindere, revolverul din mână. îmi dau seama că, până la urmă, rezultatul va fi acelaşi, voi fi ucis fară doar şi 657

poate, dar nu vreau să mor fară răscumpărare: să piară o dată cu mine, şi una sau chiar mai multe bestii. Aud un freamăt surd şi prelung în toată închisoarea: deţinuţii sunt cu toţii treji şi îşi fac desigur, aceeaşi socoteală ca şi mine: vor să ne „lichideze". Dar clipele trec, una după alta, şi uşa celulei nu se deschide; sirena încetează - era sirena unei fabrici care anunţa schimbul al treilea de noapte, la ora zece - gardienii reintră în închisoare, în pas de voie, şi liniştea se restabileşte. Freamătul în celule se potoleşte şi el; deţinuţii se culcă. N-am putut adormi însă decât după mai bine de o oră. A doua zi - 10 mai - are loc prima vizită a medicului. îndată după „ceaiul" de dimineaţă - aceeaşi apă caldă gălbuie-deschis, cu miros uşor de tei - uşa se deschide şi apare un individ mic de statură, cu ochelari, purtând inevitabila caschetă - semnul de recunoaştere al unui adevărat „democrat". Pare, după chip, să fie evreu. Face doi paşi înlăuntrul celulei şi oprindu-se în faţa mea cu mâinile în buzunar, spune: „Eu sunt medicul". „îmi pare bine - îi răspund - eu sunt profesorul Giurescu". „Suferiţi de ceva, aţi venit cu ceva de acasă?" -reproduc textual cuvintele lui „N-am nimic, afară de un junghi puternic în omoplatul drept, junghi pe care l-am căpătat aici, dormind în prima noapte în dreptul ferestrei iară geam". „Bine, vom vedea", e răspunsul lui; se întoarce pe călcâie şi, fără să salute sau să mai adauge vreun cuvânt, iese. 658

Gardianul, în tot timpul acestei scene, stătuse în dreptul uşii deschise, ca nu cumva medicul să rămână, fie şi numai câteva secunde, singur cu un deţinut. Suspiciunea şi teama reciprocă sunt doar două din principiile fundamentale ale regimului. Trebuie să ţin o socoteală a zilelor care trec, altfel risc, peste câtva timp, să nu mai ştiu nici ziua, nici luna în care sunt, să nu mai îmi dau seama când e duminică sau vreo sărbătoare. Hotărăsc, deci, să trag, pentru fiecare zi, câte o linioară de sticlă, în vopseaua groasă care acoperă tabla uşei şi, de se va putea, chiar în tabla însăşi. Prima linioară reprezintă ziua de 7 mai 1950, data sosirii la Sighet; mai trag deci încă trei linioare, pentru zilele de 8, 9 şi 10. Duminicile vor fi însemnate printr-o linioară mai lungă şi frântă spre stânga, în partea inferioară. Pentru a marca zilele în care aflu vreo ştire sau are loc vreun eveniment, întrebuinţez semne deosebite: linioare mai lungi, frânte sus, spre dreapta sau terminate, tot sus prin spirale. în fiecare dimineaţă, după ce mă spăl şi înainte de raport, trag linioară respectivă pe uşa celulei 21; am făcut cu regularitate acest gest până în ziua de 25 ianuarie 1952 inclusiv, când am fost scos din „izolare" fiind mutat în colectivul Cornăţeanu. Peste două zile, la 12 mai, iarăşi vizită medicală. N-am nimic nou de comunicat: când îi atrag atenţia asupra junghiului din omoplatul drept, se mulţtimeşte să-mi 659

spună, ca şi prima dată, „vom vedea". Toată vizita a durat douăzeci de secunde. A doua zi, 13 mai, pe la nouă dimineaţa, intră în celulă un gardian şi-mi spune să-mi iau bagajul şi să-1 urmez. Mă gândesc imediat ce poate fi: eliberare? puţin probabil; mă mută în altă parte? mă duce n\ uni cercetare sau anchetă? Dar, în cazul acesta, de ce să iau şi bagajul? Fac tot felul de ipoteze, afară de cea reală. Mergem până în lnudul sălii, cotim la dreapta, suim nişte scări de piatră la etaj şi .i|ungem în dreptul unei odăi în care văd, la o masă, pe civilul care ne-a împărţit, în prima dimineaţă, micul dejun, şi alături, un gradat, mic de stat şi oacheş: pare să fie plutonier sau adjutant. Pereţii odăii sunt prevăzuţi cu rafturi pe care stau tot felul de efecte: haine şi rufarie. Nu pot distinge bine ce fel de haine, deoarece n-am ochelarii: mi-au rămas la Ministerul de Interne. Civilul îmi spune să las valiza jos şi să mă dezbrac complet. Mă uit mirat la el: ce-o fi vrând oare? îşi repetă dispoziţia, explicând totodată: îţi dăm alte haine şi rufe. îmi întinde o cămaşă cu mâneci scurte şi o pereche de izmene, ambele cazone, de bumbac ordinar. După aceea, ia o pereche de pantaloni şi-mi spune": Vezi dacă îţi vin bine". Sunt pantaloni cenuşii, în dungi, o dungă mai închisă şi una mai deschisă: costumul ocnaşilor.

660

Protestez energic împotriva faptului că mi se dă un asemenea costum înainte de a fi fost judecat şi condamnat adresându-mă civilului, îi spun: „domnul administrator". „Eu sunt directorul închisorii, nu administrator", îmi răspunde el scorţos, adăugând: „Cât despre costum el îţi cruţă hainele dumitale; când vei ieşi de aici e bine să ai hainele proprii în bună stare". Continui să protestez totuşi; la care directorul, privindu-mă lung, îmi spune: „Eu nu fac asta din capul meu, am primit, la rândul meu, ordin; cred că e mai bine să nu te opui". înţeleg ce e dedesubtul cuvintelor lui; îmi dau seama că rezistenţa nu va duce decât la „neplăceri" dc tot felul. Climatul general al închisorii mi s-a vădit limpede azi dimineaţă când am auzit strigând pc gardianul de la etaj la unul din deţinuţi: „Şi ce dacă ai fost general? Acu nu mai eşti nimic! Mişcă mai repede când îţi spun, că te plesnesc de o să-ţi sară ochii, Pastele şi Dumnezeul mă-tii". îmi pun pantalonii; sunt foarte strâmţi în betelie, cei doi nasturi de sus nici nu se pot încheia; i-o spun directorului care însă, placid, îmi spune: „lasă că o să-ţi vină bine în două săptămâni; o să-ţi fie numai buni". Realitatea e că, după două săptămâni, îmi veneau bine, iar după două luni trebuia să le fac o cută să-i strâmtez, deoarece îmi erau foarte largi, cădeau de pe mine. îmi dă apoi un veston şi o capelă, vestonul e

661

'It!'!! şi el strâmt, capela, în schimb, largă. Toate efectele sunt uzate; au mai fost mult purtate de alţii înaintea mea. Când mă văd îmbrăcat, am în primul moment, un sentiment atroce, de cumplită decădere. îmi aduc aminte de un convoi de ocnaşi pe care l-am privit trecând pe strada Berzei în copilăria mea; câţiva aveau lanţuri grele la picioare, lanţuri ce făceau un zgomot sinistru. Dacă mar vedea cineva îmbrăcat aşa şi n-ar şti cine sunt, ar putea crede că are în faţă un ocnaş, un ucigaş. Această stare penibilă durează numai câteva secunde; îmi revin; din fericire, m-am putut stăpâni şi cei doi n-au observat ce era în sufletul meu. Mi-au spus mai târziu colegii din colectivul 18 că şi ei au avut un adevărat şoc atunci când au văzut ieşind din magazia de efecte pe Burileanu, fostul guvernator al Băncii Naţionale, îmbrăcat primul din acest colectiv în noul costum. Dar nu e numai costumul în sine; faptul că ne îmbracă aşa înseamnă că detenţia se lungeşte, că nu e vorba de ceva provizoriu, pe termen scurt. Această concluzie e mai deprimantă. După ce m-am îmbrăcat, directorul începe să facă inventarul lucrurilor din valiză; întocmeşte un proces-verbal. Nu-mi lasă nici unul din cele două pulovere, nici prosopul -din cauza dimensiunii ar putea servi spre a mă spânzura - nici papucii; îmi ia de asemenea toate rufele, afară de o batistă şi de două perechi de ciorapi. îmi dă, în schimb, o 662

389

cămaşă şi o pereche de izmene cazone, precum şi un şervet mic, tot cazon. Voi avea deci, în total, două rânduri de rufe: unul pe mine şi altul de schimb. îmi opreşte pardesiul şi valiza; de asemenea pieptenele şi basca. Dintre obiectele mele de toaletă nu capăt decât peria de dinţi, un tub de pastă şi săpunul; maşina de ras şi un pachet de zece lame Gilette, noi, mi le opriseră mai înainte, la Interne. Când a terminat inventarul tuturor obiectelor reţinute, directorul mă invită să iscălesc procesul-verbal. îl citesc cu atenţie şi-1 semnez, după care, face un semn gardianului să mă ducă îndărăt, în celulă. Masa de prânz este iarăşi arpacaş fiert; seara tot arpacaş, dar mai subţire, „supă de arpacaş", în realitate un fel de spălătură de vase. în cursul primei săptămâni nam avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole, masa de seară fiind totdeauna repetarea celei de la prânz dar mai slabă, uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă şi care, în ultimele zile ajunge o adevărată obsesie. La o jumătate de ceas după ce ni isprăvit de mâncat prânzul ţi-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de

663

389

răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat. De 20 mai, în ajunul Sf. Constantin, am fost bărbierit. Un gardian CU o înfăţişare de mongol - câţiva dintre colegi i-au zis „Mongolul", Cu faţa buboasă şi puţind grozav, cred că nu făcuse baie de luni de zile -mi-a dat cu săpun pe faţă şi apoi a început să mă radă. Nu era de meserie şi, mărturisesc cinstit, mi-a fost teamă să nu scape briciul mai adânc. Am scăpat, însă, numai cu vreo zece tăieturi superficiale şi, faţă de calitatea rasului, am început să apreciez împrejurarea că, timp de două săptămâni, am rămas cu barbă. Tot în ziua de 20 mai - dacă memoria nu mă înşeală am primit şi prima bucăţică de „carne". Cu un sfert de oră înainte de prânz, uşa celulei s-a deschis, cu violenţa obişnuită, şi gardianul de serviciu mi-a strigat: „Treci la carne". M-am înfăţişat cu gamela şi respectivul, împungând cu o furculiţă în găleata pe care o avea în mâna cealaltă, a scos un os cu ceva carne, piele şi zgârci între patruzeci şi cincizeci de grame în total - şi mi 1-a întins. Carne am putut alege vreo zece-cincisprezece grame. După aceasta a urmat „ciorba" - în realitate un bulion slab în care am găsit şi două linguri de arpacaş. Rog pe cititorii mei să creadă că redau exact faptele, fară nici un fel de alterare în plus sau în minus. înţeleg să las asupra timpului petrecut la Sighet „un document 664

389

obiectiv" atât cât de obiectiv poate fi omul. Nu urmăresc nici efecte literare, nici scopuri de propagandă politică; doresc numai să dau o mărturie cinstită, să înfăţişez adevărul, să descriu faptele aşa cum s-au întâmplat, ca să le cunoască şi contemporanii, şi urmaşii; judecăţile de valoare le vor formula ei singuri. 21 mai, ziua Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena; tristă aniversare pentru mine. Mă gândesc la băiatul meu cel mai mare, Dinu, care-şi serbează şi el onomastica azi. Ce o fi făcând oare? Absolvise Facultatea de Litere, secţia Istorie, în iunie 1949 şi urma - împreună cu colegii lui de serie - să-şi dea licenţa în aceeaşi lună. Pregătise ca teză de licenţă lucrarea Costache Negri şi secularizarea averilor mănăstireşti, arătând, pe temeiul materialului documentar inedit de la Academia Română - arhiva lui Cuza Vodă - şi a altor izvoare, rolul

665

389

însemnat jucat de acest bărbat de stat în rezolvarea spinoasei şi importantei probleme a secularizării averilor mănăstirilor închinate. Spre surpriza tuturor absolvenţilor facultăţii, nu li s-a dat voie să treacă licenţa, deoarece Ministerul Instrucţiunii - recte partidul comunist intenţiona schimbarea acestui examen potrivit noilor concepţii şi a noii organizări a învăţământului superior. în toamnă, aceeaşi situaţie: partidul încă nu isprăvise de reflectat asupra schimbării. în februarie 1950 - potrivit tradiţiei - se admitea un examen de licenţă şi, în februarie, pentru cei care absolviseră facultate, în sesiunile anterioare, la fel. Văzând că nu e chip de trecut examenul şi pentru a nu pierde timpul, începuse, chiar din iulie 1949, să pregătească teza de doctorat Viaţa şi opera lui Costache Negri, pe temeiul celor 263 de scrisori inedite adresate lui Cuza Vodă şi găsindu-se în arhiva acestuia depusă la Academia Română. Copiase toate aceste scrisori şi începuse să strângă şi restul materialului. Văzând că situaţia se prelungeşte, în primăvara lui 1950 39^

urmase şi cursurile unei şcoli de normatori, pe care le absolvă ca prim clasificat. La finele lui aprilie fusese numit normator la o societate de construcţii de drumuri şi plecase în Bărăgan, la Andrăşeşti, să-şi ia postul în primire. Funcţiona de două săptămâni când, la începutul lui mai 1950, Ministerul anunţă că examenul de licenţă e fixat pentru luna iulie acelaşi an. I-am comunicat ştirea pe şantier; urma să vină acasă sâmbătă, 6 mai, şi să vorbim de această problemă când, în chiar dimineaţa acelei zile, am fost arestat. Mă frământă acum, în închisoare, gândul dacă va putea să-şi pregătească examenul, având slujba de normator sau dacă va trebui să renunţe la aceasta din urmă. Iar apoi, o dată examenul trecut, dacă se va găsi şi pentru el un loc, care să-i îngăduie a se dedica cercetării ştiinţifice pentru care se pregătise. Fuseseră numiţi, în anul din urmă, mulţi dintre colegii lui în asemenea locuri; pentru el, din cauza numelui care-1 purta, nu se găsise loc. Criteriul numirii nu fusese ordinea la clasificaţie - aşa cum ar fi fost normal - ci originea socială şi apartenenţa la partidul comunist sau la excrescenţele acestuia. Fusese solicitat de către colegul lui Maliţa, şef al studenţimii, să se înscrie în partid şi refuzase. Consecinţa era ca în loc să lucreze în domeniul Istoriei românilor, pentru care avea o puternică înclinare şi pregătirea necesară, trebuia acum să normeze munca lucrătorilor ce construiau drumuri în Bărăgan. A rămas la această muncă de normator, apoi de 39^

normator principal, ani lungi - din 1950 până în 1955 fără să se mai poată ocupa de ceea ce îl îndemna inima. Iar în iunie, 1950, când i.imilia mea a fost scoasă din locuinţă în chip sălbatic în două ore, şi-a văzut luată nu numai biblioteca - o dată cu a mea - dar şi toate fişele, inclusiv copiile scrisorilor lui Negri. Tot acest material, împreună cu l işele mele şi cu manuscrisele a o seamă de articole ce le aveam gata de tipărit, au fost arse în curtea casei din Berzei de către haidamacii ronduşi de faimosul Weber, care mi-a gonit familia. Dacă am menţionat acest caz al fiului meu, este numai pentru valoarea lui reprezentativă. El e unul din miile de cazuri de tineri de pe întregul cuprins al ţării care şi-au văzut cariera normală împiedi-cată de cei ce totuşi se pretindeau sprijinitorii şi promovatorii cercetării ştiinţifice. Ca şi în atâtea alte domenii, una era teoria şi alta practica. Nu se avea în vedere valoarea personală a tânărului ce voia să se dedice unei * activităţi ştiinţifice sau de altă natură, valoare dovedită prin notele obţinute la examene, ci alte criterii, ca originea socială, apartenenţă la partid sau serviciile aduse Securităţii prin delaţiunea camarazilor. Orice părinte, ai cărui copii s-au găsit în aceeaşi situaţie, mă vă înţelege, va înţelege gândurile care mă

39^

frământau îndeosebi în ziua de Sf. Constantin, aniversarea fiului meu. A doua zi, 22 mai, în decursul dimineţii, sunt scos „la plimbare". Ea constă în treizeci de paşi înainte şi treizeci de paşi înapoi de-a lungul zidului închisorii, în curtea cea mare sau în cea mică. înainte de a ieşi din celulă, gardianul îmi face recomandările de rigoare, conform regulamentului „Mâinile la spate, capul jos". Aşadar n-ai voie să priveşti în sus, spre cer, drept în faţa ta sau în lături; ochii trebuie ţintiţi permanent în pământ. Gardianul adaugă: „Să nu cumva să te uiţi la ferestre, capoi «neagra» te mănâncă!,, „Neagra" e celula tară fereastră, în care sunt închişi numai în cămaşă şi izmene, sau chiar complet goi, cei care calcă regulamentul sau supără, în vreun fel oarecare, pe „domnii şefi", adică pe gardieni şi celelalte mărimi ale puşcăriei. Pe când face cei treizeci de paşi înainte şi înapoi, sunt supus unei duble supravegheri: pe de o parte, gardianul, pe de alta, santinela; cel dintâi stă în curte, cel de-al doilea sus, pe mirador. Orice încercare de a-ţi arunca privirea în sus, spre cele două etaje, provoacă răcnetele şi,

39^

uneori, evocările genealogice ale celor doi indivizi. Lesne poate să-şi închipuie oricine agrementul unei asemenea „plimbări"; totuşi, chiai în aceste condiţii, ea e necesară, pentru că îţi dă putinţa să respiri, timp de un sfert de ceas, aer curat. Este apoi o variaţie în viaţa monotonă, exasperant de monotonă, abrutizantă a celulei şi, totodată, un derivativ al gândurilor. Mişcându-mă de-a lungul zidului puşcăriei, observ ferestruicile de la subsol. Sunt o serie de cinci ferestruici. îmi arunc ochii, într-un moment când gardianul stă întors cu spatele, şi spre ferestrele celor două etaje: nu pot distinge nimic, deoarece n-am ochelarii. Trebuie totuşi să găsesc un mijloc, să ştiu cine mai e închis aici, cine îmi sunt „colegii" de suferinţă. Prilejul se iveşte mult mai repede decât mă aşteptam. întors de două minute îndărăt, în celulă, aud voci afară, în curte, chiar şi în dreptul ferestrei mele. Una din ele îmi e 392

670

cunoscută; parcă ar fi vocea lui Victor Papacostea. Trebuie neapărat să verific; mă asigur la uşă dacă nu e cineva pe sală care să se uite prin vizetă şi apoi mă reped la fereastră; mă sui pe marginea patului şi privesc prin colţul de jos, din dreapta, al geamului, aşa încât să nu pot fi zărit de santinelă. Văd un grup de vreo şase-şapte deţinuţi, toţi în costumul vărgat, care taie lemne chiar sub fereastra mea. Mă silesc să desluşesc chipurile; n-am decât câteva secunde la dispoziţie, deoarece, între timp, poate veni cineva pe sală, şi dacă vrea mă poate surprinde. Nu disting mare lucru; chipurile sunt parcă învăluite în ceaţă; totuşi cred a recunoaşte în unul din ele pe Papacostea. Mă întorc din nou la uşă şi privesc prin mica crăpătură: nu e nimeni; mă reîntorc la fereastră, dar, hotărât lucru, nu pot distinge figurile. Aud însă din nou vocea cunoscută şi, de data aceasta, nu mai am nici o îndoială: e Papacostea. Am deci un mijloc de legătură sigur cu ceilalţi; prin el voi afla numele colegilor lui de colectiv şi al celor cu care a venit în dubă de la Bucureşti. Trebuie însă să ştie că sunt aici, să repereze celula mea. Mă asigur din nou la uşă şi, urcându-mă pentru a treia oară la fereastră, îi strig numele. întoarce capul spre mine o clipă; cred că, la rândul lui, m-a recunoscut; nu-mi spune nimic, deoarece sunt cu ochii pe ei, pe tăietorii de lemne, şi gardianul şi

392

671

santinela. Nu e nimic; vom avea prilejul în zilele următoare să schimbăm câteva cuvinte. Aproape de prânz, echipa tăietorilor de lemne-intră înăuntru; ni se împarte masa - eternul arpacaş - iar un ceas după aceea, „plimbările" reîncep. De data aceasta, e unul singur; trece pe la un metru de fereastra mea. încerc să-i recunosc chipul; am impresia că parcă ar fi (ieorge Strat. îi strig încet numele, ca încercare; nici o mişcare; îl strig a doua oară, ceva mai tare, chiar în momentul când e sub fereastră; de data aceasta întoarce uşor capul spre mine. Cum partea inferioară a figurii îmi este acoperită de pervazul ferestrei - nu-mi vede decât ochii îi spun numele. înclină uşor capul: a înţeles. Un al doilea mijloc de legătură, prin urmare, cu exteriorul. în felul acesta, în decurs de câteva săptămâni, reuşesc să reperez o serie de persoane, să intru în legătură cu ele şi să aflu prin ele numele celorlalţi deţinuţi. Dumitru Alimănişteanu, care e şi el tot singur, dar la etajul doi prima celulă după colţ - îmi spune că 1-a văzut pe generalul Arthur Văitoianu, care de-abia mai poate merge; avea, e adevărat, unele dificultăţi cu picioarele încă de acum trei ani, din 1947. I-a văzut, de asemenea, pe fraţii Lapedatu - Ion şi Alexandru -, pe Constantin Argetoianu, pe Radu Roşculeţ, pe August Filip. Cu ultimii doi am prilejul să schimb câteva cuvinte tot în timpul „plimbărilor"; Roşculeţ îmi spune că 1-a zărit pe Vasile 392

672

Sassu. O pereche pe care o reperez uşor e Ştefan Meteş şi Silviu Dragomir; stau împreună, în aceeaşi celulă, şi ies împreună la plimbare. Primul merge Silviu Dragomir; în urma lui, la doi metri, conform regulamentului, păşeşte Meteş. Dragomir a slăbit mult; el făcuse deja un an şi jumătate închisoare - pentru o chestie economică - în momentul când am fost arestaţi noi; a fost adus aici de la Caransebeş unde era închis şi doctorul Costinescu. Pe la începutul lunii iulie, pe când făceam cei treizeci de paşi înainte şi înapoi, pe lângă zidul clădirii, văd deodată că apare la una din ferestruicile subsolului un cap simpatic, cu ochi vii, expresivi şi aud clar cuvintele: „cine sunteţi?" Când mă întorc, întrebarea se repetă; îmi dau seama că trebuie să fie un tovarăş de suferinţă, mânat de aceeaşi nevoie de a şti numele celorlalţi; îmi spun deci încet numele. Nici gardianul, nici santinela n-au observat nimic. Când trec a treia oară, îmi pune altă întrebare: „în ce celulă staţi?" îi şoptesc: „Celula 21, la parter!" Dă din cap, în semn că a înţeles, şi-mi spune: „Aici e un grup de preoţi uniţi". E primul contact cu acest grup. Cel ce

392

673

mă întrebase este preotul Raţiu din Timişoara. Am aflat-o mai târziu chiar din gura lui cu prilejul uneia din numeroasele „convorbiri" -durând câteva secunde fiecare - pe care le-am avut. A doua zi, aud glasuri în curte; mă uit pe fereastră şi văd doi tineri în haine negre, în dreptul ei; unul îl întreabă pe celălalt: „Ai citit Istoria profesorului Giurescu?" Vor sămi spună în felul acesta, că au înţeles ieri, în timpul plimbării, atât numele meu cât şi numărul celulei. Le fac un semn cu mâna şi ei se înclină uşor. După câteva minute se apropie şi mai mult de fereastră, vorbind între ei, dar destul de tare ca să-i pot auzi perfect, spun: „Sunt aici patru episcopi şi douăzeci şi unu de preoţi uniţi". Şi apoi, temându-se că poate n-am prins ceea ce spuseseră, repetă: „Zicem dar, sunt aici patru episcopi şi douăzeci şi unu de preoţi uniţi". Le răspund: „Am înţeles; rog transmiteţi tuturor salutările mele". Chiar în aceeaşi zi după-masă, am prilejul să-i văd pe episcopi. Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă, mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi; toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în acest grup trebuie să fíe episcopii. îi salut, înclinându-mă, doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă. Peste trei 674

zile, când acelaşi grup este din nou în curte, la „plimbare", repet salutul; răspunzându-mi, unul din clericii mai în vârstă mă întreabă: „Cine sunteţi?" îmi spun numele; se uită lung la mine şi-mi dau seama că n-a auzit; îl spun a doua oară şi-mi face semn din cap că n-a înţeles. Nu mă miră; în cele două luni care au trecut de la arestare, am slăbit atât de mult încât sunt de nerecunoscut; se adaugă şi lipsa ochelarilor. Văzând că şi a treia încercare dă greş - este adevărat că nu puteam vorbi tare, deoarece mă temeam să nu fiu auzit de vreun gardian de pe sală, iar cercul episcopilor era destul de departe de fereastră, vreo 5-6 metri, mă hotărăsc să recurg la un alt mijloc. Aveam în celulă o bucată de hârtie destul de mare, provenind dintr-un sac de ciment, hârtie pe. care o găsisem într-o dimineaţă lângă uşă closetului. Decupez în această hârtie, cu multă greutate, ajutândumă de un ciob de geam, numele meu; literele au vreo şase centimetri înălţime şi pot fi văzute de la distanţa la care se află episcopii. îmi trebuie trei ceasuri ca să pot isprăvi această operaţie; sunt tot timpul cu grijă ca să nu fiu văzut lucrând de vreun agent de pe sală, prin vizetă. După ce termin ascund hârtia în paiele pernei, trebuie să aştept două zile până la o nouă plimbare. Dacă s-ar găsi hârtia de vreun gardian, risc enorm; contravin doar la ceea ce ţine stăpânirea, în gradul cel mai înalt, să asigure: „secretul", adică lipsa de orice contact între deţinuţi, interzicerea 675

oricărei comunicări între ei. De aceea, nu avem voie să privim pc fereastră, de aceea, nu trebuie să ştim cine este în celelalte celule, tic aceea, izolare absolută. Din fericire nimeni nu mă cercetează şi nici percheziţie nu se face în aceste două zile. Când episcopii sunt din nou în curte, după ce schimbăm salutul, devenit acum un ritual, ridic hârtia deasupra capului aşa ca să poată fi văzută de cei ce se plimbă în cerc. Prima dată nu pot citi; o ridic ceva mai sus şi, de data aceasta, văd că au înţeles, doi din ei dau din cap. linul dintre aceştia, mai înalt, îmi face semn interogativ cu capul şi desenează cu degetele două cercuri în dreptul ochilor; adică: unde-mi sunt ochelarii? îi fac cu mâna un gest, indicând depărtarea; au rămas la Interne la Bucureşti. Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor: prea-sfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu - va muri aici în închisoare, la Sighet -şi episcopul Russu. Nu-1 văd pe episcopul Suciu; voi afla mai târziu că c grav bolnav de stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27 iunie 1953. Printre preoţii uniţi, în grupul episcopilor era şi canonicul Macavei; dintre preoţii care sunt în grupul episcopilor mă impresionează, prin aspectul fizic, părintele Brânzeu, bine făcut, voinic, cu barbă mare, 676

merge aproape întotdeauna în capul coloanei; aud într-o zi pe preasfinţitul Hossu spunând despre el că are 74 de ani şi, cu toate acestea, se ţine foarte bine.

677

;:ii!!:":i"iil!l!:t:l!ll|l!lll

396

IHHI

!!!!!

Descrierea închisorii. Localul

înainte de a arăta felul de viaţă în închisoarea din Sighet şi faptele mai însemnate care s-au petrecut aici, socot necesar să dau o descriere amănunţită a instituţiei, adică a localului, a personalului şi a regulamentului respectiv. Este cadrul material şi moral în care se va desfăşura viaţa noastră timp de cinci ani şi două luni; fără cunoaşterea lui, această viaţă nu poate fî bine urmărită şi înţeleasă. Penitenciarul principal din Sighet a fost construit de unguri în 1896, cu prilejul sărbătorii „mileniului" de stăpânire maghiară (1896-1896); tot atunci au fost ridicate o serie de alte clădiri publice din Transilvania, ca şi în restul Ungariei. Ar fi fost mai bine, poate, să înalţe aici o şcoală; un teatru sau un spital; au ridicat o închisoare.

396

Clădirea, impunătoare prin proporţiile ei: parter şi două etaje -circa cincisprezece metri înălţime -, ocupă un dreptunghi mărginit pe toate laturile de străzi. Zidurile sunt groase, materialul de bună calitate, lucrarea, atât cât îmi pot da seama din unele detalii ca, de pildă, lemnăria podului, bolţile celulelor, podeaua pasarelelor de la etaje, cu îngrijire executată. închisoarea aceasta era considerată, în timpul monarhiei austro-ungare, ca una din cele mai moderne şi, totodată, una din cele mai riguroase. Numele de Sighet - alături de acela al Gherlei evoca pe atunci tipul închisorii sau temniţei grele. întradevăr, mulţimea celulelor individuale la Sighet dădea - şi a dat şi acum, în vremea noastră - putinţa izolării riguroase pentru un număr relativ mare de deţinuţi. Clădirea rezervată deţinuţilor politici - aceea în care am stat din 1950 până în 1955, este în formă de T; ea cuprinde un corp principal care ar reprezenta piciorul Teului, orientat de la est la vest, şi un al doilea, reprezentând aripile T-eului, orientat de la nord la sud. Piciorul T-eului n-are aceeaşi lăţime; cam la jumătate din lungimea lui, el se îngustează cu circa 60 centimetri pe fiecare parte; aşadar, celulele din această ultimă jumătate sunt ceva mai mici decât cele din prima jumătate. Cum intri pe uşă în sala cea mare - asemănătoare cu nava principală a unei catedrale gotice — ai în stânga scara mică de piatră care tliicc pe de o parte la subsol, pe de 396

alta la etajul întâi şi al doilea. Mai departe, tot pe stânga, sunt două celule mari - numerele 14 şi 13 -după care urmează, la rând, cinci celule mici (numerele 12-8) şi, după u cea, „magazinul mic" sau cămara în care se ţin proviziile pentru consumaţia zilnică. Pe dreapta, imediat lângă intrare, este closetul, precedat de un vestibul, apoi, ca şi pe stânga, două celule mari - numerele 17 şi 18 -după aceea cinci celule mici (numerele 19-23) şi, în sfârşit, scara mare de piatră care duce la etaj. Dispoziţia celulelor, de o parte şi de alta a sălii mari, este aşadar, simetrică. Această sală îşi primeşte lumina prin două vitrouri mari situate în capete, având lăţimea de circa trei metri, iar înălţimea de nouă. în vitrouri sunt amenajate câte o pereche de ferestruici care se pot închide şi deschide. Cea mai bună celulă de la parter este numărul 17, situată deasupra camerei caloriferului şi în peretele dinspre sală coşul caloriferului, deci beneficiind de mai multă căldură în timpul iernii; cea mai proastă celulă este numărul 12, situată în punctul unde piciorul Teului se îngustează, deci într-un unghi mort, cu mai puţină lumină şi mai multă umezeală. în această ultimă celulă a fost închis Dinu Brătianu, în 1950, şi Constantin Argetoianu, în 1954-1955. Aripa din dreapta a T-eului, cum priveşti de la intrare, cuprinde un culoar lung, în capul căruia se află camera de 396

deparazitare. în această cameră este cazanul care alimentează cu vapori calzi, pe de o parte etuva de deparazitare a efectelor deţinuţilor, pe de alta cazanul din baia alăturată, producând astfel apă caldă. în dreapta culoarului, cum priveşti spre camera de deparazitare, sunt succesiv următoarele încăperi: closetul, precedat de un vestibul în care se află un robinet de apă, bucătăria cu un oficiu, comunicând între ele - uşa oficiului spre culoar a fost astupată şi tencuită înainte de sosirea noastră - o debara, transformată în 1953 într-un al doilea oficiu al bucătăriei, vestibulul băii şi baia. Bucătăria şi baia corespund, ca proporţii, celulelor mari din sala principală; toate celelalte încăperi, celulelor mici, având exact aceleaşi dimensiuni. Aripa din stânga a T-eului cuprinde, ca şi cea din dreapta, un culoar lung, în capătul căruia este ieşirea spre poarta principală a clădirii închisorii. în stânga culoarului sunt succesiv două birouri

396

despărţite printr-o sală, apoi o încăpere mai mare, cu ciment pe jos, care serveşte drept depozit pentru păstrarea zarzavatului pentru consumul zilnic, a verzei murate şi a murăturilor, în sfârşit o încăpere mai mică, tot cu ciment pe jos şi comunicând cu precedenta, în care se păstrează butoiul cu ulei şi lăzile de marmeladă. Mai înainte, această încăpere mai mică servise drept cameră de baie, având duşuri şi robinet cu apă. Birourile sunt cam cât două celule mici; depozitul de zarzavat cât două celule mari, restul încăperilor cât o celulă mică. Sala principală, culoarele, closetele, bucătăria cu oficiile respective şi vestibulul băii sunt pardosite cu plăci de gresie; baia cu ciment. Etajele reproduc exact împărţirea parterului, în ce priveşte piciorul T-eului şi asemănător în ce priveşte aripile lui. Astfel, la etajul unu, sunt două celule mari în dreapta sălii principale - numerele 47 şi 48 şi două în stânga - numerele 44 şi 45 - precum şi zece celule mici, cinci pe dreapta - numerele 49-53 şi cinci pe stânga numerele 39-43. Celula 39, aşadar ultima pe stânga, este „neagra". Pe aripa din dreapta a T-eului, după closet, vine camera bărbierului, de mărimea unei celule mici, apoi două celule mici, două celule mari - numerele 58 şi 59 iarăşi două mici - numerele 60 şi 61 -şi, în sfârşit, o celulă mare - numărul 62 - precedată de un vestibul. 683

399

Pe aripa din stânga a T-eului, este, mai întâi, camera sanitarului, în care-şi ţine medicamentele şi scriptele, apoi câteva celule mici, o celulă mare, cât trei mici, şi, în capătul culoarului, o încăpere mare servind drept magazie. Aici fusese, mai înainte, capela închisorii; se mai vedeau încă, în 1950, zugrăvite pe pereţi, stele şi alte elemente indicând cultul; comuniştii au transformat-o în depozit de diferite obiecte - paturi, saltele etc. - iar în ultimul timp, în 1955, şi în magazie pentru bagajul deţinuţilor. Cele mai bune celule de la etajul unu erau 59, situată deasupra bucătăriei, având deci mai multă căldură iarna, şi 62, de unde se putea vedea, dacă te suiai pe pat, strada care mergea spre sud şi o bună parte din dealul dinspre sud-est acoperit cu păduri, livezi şi, aşa cum mi-a spus Miluţă Romaşcanu, chiar şi un petec de vie. Cea mai rea celulă de la acest etaj era 43, situată exact deasupra celulei 12 de la parter. La etajul doi, în dreapta sălii principale, sunt succesiv closetul, două celule mari - numerele 77 şi 78 - şi cinci celule mici - numerele 79-83; pe stânga, scara care coboară la etajul unu şi la parter, apoi iarăşi două celule mari - numerele 75 şi 74 - şi cinci celule mici -numerele 73-69. Celula 69 este „neagra" şi vine exact deasupra „negrei" de la etajul unu. 684

399

Aripa din dreapta a T-ului reproduce întocmai împărţirea aripii corespunzătoare de la etajul unu; celula ultimă cu vestibul respectiv -situată exact deasupra celulei 62 - serveşte drept magazie de efecte a închisorii; aici se păstrează costumele în dungi, precum şi rufaria, cearşafurile, bocancii etc.; mirosul de naftalină e pătrunzător. Aripa din stânga a T-ului are, la început, o celulă care, ca şi cea de dedesubtul ei, de la etajul unu, nu primeşte lumina direct, din curte, ci printr-o fereastră mult mai mică, cam o treime dintr-o fereastră normală, de pe culoar; de aceea, i se spune acestei celule „sura"; este o celulă de pedeapsă, din cauza luminii şi aerisirii insuficiente. Aici a stat închis, luni de zile, în 1953, Ilie Lazăr; când transportam mâncarea, cu tinetele, şi ajungeam în dreptul „surei", el apărea sus, printre gratiile ferestruicii, şi ne comunica sau ne cerea informaţii. După această celulă vin o serie de celule mici, apoi o celulă mare servind drept magazie pentru alimente; aici se depozitau sacii cu mălai, fasolea, arpacaşul, sarea, în cantităţi mari; de aici se aproviziona, cu cantităţi reduse, „magazinul mic" de la parter. E o mare deosebire între celulele situate în dreapta sau în stânga sălii principale, respectiv spre sud sau spre nord. Cele din sud sunt bine expuse; razele soarelui 685

399

pătrund în aceste celule câteva ceasuri pe zi, înainte şi după-amiază. în celula nr. 21, de pildă, era soare cam patru ore; în timpul toamnei şi al iernii, razele ajungeau până spre fundul celulei, se urcau chiar pe peretele uşii până la jumătatea acesteia; primăvara şi vara razele se scurtau, dunga de lumină fiind, în iunie, numai o linie subţire. Cei din această celulă puteau să facă deci băi de soare şi, de fapt, mulţi dintre deţinuţi au şi făcut asemenea băi. Dimpotrivă, celulele situate spre nord, deci în stânga sălii principale, sunt rău aşezate; ele nu primesc niciodată razele soarelui. Am stat în două rânduri în celula 10, care face vis-a-vis celulei 21, odată iarna, în decembrie 1950, altă dată vara, în iunie 1951; n-am văzut niciodată vreo pată de lumină în odaie. Maximum de înaintare a razelor este - în iunie - până la marginea ferestrei, tară ca să pătrundă însă înăuntru. Toamna şi iarna n-ajung până la zid.

686

399

.lUiuUliiL lBiiiiiiiiiiiiil"i'i','''',iiiii,miiiiiiiiiiiiiimiiii subsolul, la care ajungi prin scara mică de piatră de la începutul sălii principale, cuprinde camera pompei cu roată, apoi camera caloriferului, depozitul de cărbuni şi două pivniţe. în prima pivniţă se ţineau morcovii, în cea de a doua, cartofii. La început, în 1950, depozitul de cărbuni comunica, printr-o uşă, cu pivniţa de cartofi; în schimb, aceasta din urmă nu era legată cu pivniţa de morcovi. în anul următor, s-a zidit uşa mai sus amintită şi s-a deschis una nouă între cele două pivniţe. Camera pompei, caloriferul şi depozitul de cărbuni primesc lumină prin cinci ferestruici care dau în curtea cea mare; cele două pivniţe, prin alte patru care dau în curtea mică. Aceste două curţi sunt situate de o parte şi de alta a corpului principal şi anume curtea cea mare în dreapta lui, cum priveşti spre uşa de intrare, şi cea mică în stânga. în curtea mare am găsit o pompă cu braţ care nu mai funcţiona însă şi o mică magazie de scânduri, lipită de zidul de incintă dinspre vest, magazie care a fost după aceea desfiinţată. In colţul de sud-vest al curţii, ridicat pe un trunchi puternic de brad şi sprijinit în cele două ziduri.de incintă, se află, la o înălţime de circa şase metri, un „mirador", adică un adăpost pentru santinela care supraveghea, din această parte, atât ferestrele închisorii cât şi curtea. La început, se ajungea prin acest mirador printr-o scară care 400

cobora în curte; mai târziu, în urma unei împrejurări deosebite, s-a desfiinţat scara, schimbul santinelei facându-se mai întâi printr-o deschidere practicată în zidul casei vecine cu miradorul, casă ocupată tot de miliţie, iar după aceea pe creasta zidului de incintă, coborând apoi în curtea respectivei case vecine. în felul acesta, se evita trecerea soldaţilor prin curtea închisorii, deci putinţa oricărui contact, direct sau indirect, cu deţinuţii; „secretul" era bine asigurat. Se evita şi deschiderea, la fiecare trei ceasuri, a porţii celei mari a închisorii, în zidul de incintă din partea de sud, deci putinţa vreunei evadări pe aici. E adevărat că o evaziune prin poarta mare, în timpul schimbării santinelei, n-avea aproape nici un sorţ de izbândă; ca să taie din rădăcină însă orice posibilitate, au recurs la modalitatea arătată mai înainte. „Vigilenţa" era o preocupare de căpetenie a personalului închisorii; ea explică o serie întreagă de măsuri care s-au luat succesiv, în cei cinci ani, pentru asigurarea „secretului" şi pentru împiedicarea oricărei încercări de evaziune. în curtea mică - ea reprezentând cam trei cincimi din cea mare -, H află al doilea mirador, lipit de zidul de incintă dinspre vest, la vreo ,.i .i- metri de colţul nordvestic al ciUfii. Şi aici schimbul se făcea, la început, cu ajutorul unei scări de lemn care lega curtea de podeaua miradorului; apoi s-a renunţat şi aici la scară, comunicaţia 400

stabilin-du-se.pe creasta zidului de incintă, ca şi curtea mare. Aproape de icest al doilea mirador, era o tufa de liliac, destul de înaltă; a fost tăiată în 1951, deoarece împiedica vederea santinelei într-un foarte redus sector al curţii mici. Pentru acelaşi motiv, se pare că s-au tăiat mai întâi vârfurile - în 1951 - a doi brazi din curtea imobilului de pe partea celalaltă a străzii de la sud, iar apoi brazii cu totul. în felul acesta, singurul petic de vegetaţie, de verdeaţă, care mai odihnea ochii deţinuţilor din celulele de la parter, dând spre curtea mare, a fost suprimat. Lângă tufa de liliac este o pompă cu braţ; din puţul acestei pompe pleacă ţeava care aduce apa la pompa cu roată din subsolul clădirii. Când aceasta din urmă nu funcţiona din cauza uzurii garniturilor, atunci scoteam apă manevrând braţul pompei din curte; iar când şi aceasta era stricată, scoteam direct din puţ cu găleata legată cu frânghie. între pompă şi zidul corpului principal de clădire, cam la jumătatea distanţei, e un pom; când am sosit, în 1950, era mititel, firav; în vara lui 1955 se făcuse voinic. în fundul curţii, spre zidul aripii din stânga a clădirii, sunt alţi doi pomi, mari. Au avut rod în toţi anii, iar în 1951 şi 1953, rod bogat. Această curte mică era mărginită, cu excepţia laturii dinspre vest, cu un fel de gard viu format dintr-o plantă perenă. în fiecare an creştea până la înălţimea de şaptezeci-optzeci de centimetri; frunzele erau verde400

închis; florile - asemănătoare crăiţelor - de un mov delicat, cu* mijlocul galben; înflorea spre toamnă. Adeseori, ne-am oprit ochii asupra acestei minunate flori; ea simboliza pentru noi toate grădinile văzute mai înainte, în libertate. Pe la finele lui septembrie şi începutul lui octombrie, când celelalte flori, pe câmp, pieriseră sau erau veştejite, deasupra micilor corole mov se grămădeau sute de albine. La extremitatea dinspre vest a acestui gard viu, lângă zidul clădirii, erau şi câţiva crini galbeni cu frunze lungi, asemănătoare stânjenelului şi cu flori elegante, dar fără miros.

400

în centrul curţii mici, s-a amenajat, în 1952, un teren de volle\ ball, bineînţeles exclusiv pentru personalul închisorii. îi vedeam adesea pe gardieni, în tricou şi cu pantofi uşori, de sport, bătând mingea ceasuri întregi. în primii doi ani, curtea mică a fost cultivată cu diferite zarzavaturi, în special cu pătlăgele roşii şi cartofi; în 1951, s-a pus şi o brazdă cu mac; avea flori roz-albăstrui iar măciuliile bine dezvoltate. Cele două curţi erau legate printr-un culoar de vreo patru metri lăţime; în acest culoar dă uşa de intrare în corpul principal al clădirii. Zidul de incintă al închisorii, zid gros, masiv, are circa şase metri înălţime. Fusese mai scund înainte; apoi i s-a mai adăugat încă un metru şi ceva. închisoarea de la Sighet a servit, în timpul ocupaţiunii Ardealului de Nord de către trupele ruseşti, ca închisoare rusească. Aici erau aduşi - mi-a spus Miluţă Romaşcanu diferiţi delincvenţi ruşi, dezertori, precum şi aceia care urmau să fie transferaţi în Uniunea Sovietelor. Pe uşa celulei frizerului (celula nr. 57) de la etajul întâi, am citit următoarea inscripţie: „Serebriacov (?) sedii zdes", adică „aici a stat Serebriacov". (Nu sunt sigur în privinţa numelui!) Alături de această inscripţie este desenată, cu talent, o balerină dansând; mişcarea rochiei e redată cu deosebită măiestrie. Tot Miluţă Romaşcanu mi-a spus că a văzut pe pereţii şi podelele unei celule pete 402

de sânge şi urme de gloanţe. Pe zidul închisorii dinspre curtea mare se mai vedeau bine, când am venit noi, în mai 1950, desenate două chipuri de soldaţi ruşi, în felul acelora care se obişnuiesc ca ţinte, la tir. Pe uşa celulei numărul zece, de la parter, am citit o inscripţie românească a unuia Gherghei care spune „scrişi lu", întrebuinţând forma arhaică a verbului, în loc de „scrisei". Clădirea, în momentul când am ajuns la Sighet, la 7 mai 1950, era în paragină. Caloriferul nu mai funcţiona, probabil, de mult; într-o serie de celule nu mai exista becul electric, nici dulia; pe sala princip pală, de unde, se aprindea şi se stingea lumina, nu erau şalterele respective. Closetele, într-un hal fară de hal; nici vorbă de „tot la canal". Igrasia, în dreptul băii, bucătăriei şi closetelor se ridicase sus, pe ziduri şi le măcina. Pereţii exteriori ai închisorii nu mai fuseseră zugrăviţi de mult; în celule, era murdar, scânduri roase sau putrezite; geamuri lipsă. Reparaţiile au început în iulie, cu instalaţia de apă, cu baia şi u. tetele. Lucrau meşteşugari unguri, căci îi auzeam toată ziua vorbinu ungureşte. Ar fi fost prilejul acum să se remedieze unele lipsuri ale instalaţiei vechi; aşa, de pildă, bucătăria nu avea canal de scurgere, iar robinetul de apă nu funcţiona bine, dând numai un firişor de lichid. () parte din closete iarăşi nu aveau scurgere în mijlocul planşeului de mozaic sau lângă „scaunele turceşti" pentru a permite apei ce se iiangea de la robinete sau de la vărsarea 402

tinetelor să se scurgă de la ine. Aşa încât dimineaţa, după operaţiunea de vărsare şi de curăţare a ii netelor, de luare a apei în gamele, găseai planşeul acoperit cu un strat de lichid de 1-2 centimetri înălţime; acest lichid trebuia luat cu făraşul iau cu cârpele şi vărsat în orificiile „scaunelor turceşti"; dacă ar fi existat scurgeri, toată această operaţiune, atât de respingătoare şi de neigienică, s-ar fi putut evita. Acelaşi canon la pompa cu roată din subsol. Din cauza garniturilor uzate, apa ţâşnea pe lângă piston şi curgea pe jos; nefiind scurgere, ea acoperea în scurtă vreme podeaua de ciment; „pompierii" erau în permanenţă cu bocancii uzi şi picioarele reci. Când se strângea prea multă apă, atunci ea era încărcată într-o tinetă şi transportată, pe scări, sus, spre a fi vărsată în closetul de la parter. Nu s-a remediat, cu prilejul reparaţiilor, nici una din lipsurile arătate mai sus; fost-a oare nepricepere sau rea-voinţă? Lipsă de spirit gospodăresc sau dorinţa de a impune o muncă şi mai grea şi chiar corvezi dezgustătoare, de a umili, pe această cale, pe reprezentanţii fostei clase conducătoare? Oricare ar fi răspunsul, nu e spre cinstea organelor tehnice sau a celor politice respective. După ce s-a isprăvit cu instalaţia de apă, s-au completat geamurile lipsă şi, în septembrie, s-a reparat instalaţia electrică. S-au pus becuri puternice care ardeau tot timpul nopţii. îşi poate lesne închipui oricine ce fel de 402

somn aveam în asemenea condiţii. Mai ales cei care fuseserăm obişnuiţi să dormim în întuneric deplin, nu puteam, la început, închide ochii. Toate intervenţiile pe care le-am făcut să se stingă lumina în timpul nopţii au primit acelaşi răspuns: „nu se poate". Am înţeles mai târziu, după ce am fost mutat într-un alt colectiv, că această dispoziţie era o pedeapsă în plus pentru „monocelulari"; în colectiv, în special în cele de muncă, se stingea adeseori lumina în timpul nopţii. Tot ceea ce am putut obţine, după o lună de

402

insistenţe, a fost să ni se schimbe becul puternic, de 50 de lumini, cu unul mai slab, de 25. Cel mai mult a durat reparaţia caloriferului. începută spre sfârşitul verii lui 1950, a durat, cu unele întreruperi de lucru, până în primăvara lui 1951. Aşa încât, în prima iarnă a detenţiei noastre, ne-am încălzit cu sobe de tuci sau de tablă, ale căror burlane erau scoase pe fereastră afară. A trebuit să se înlocuiască vechiul cazan al caloriferului cu unul mare, nou. S-a modificat şi montat din nou întreaga ţevărie şi s-a instalat o pompă acţionată de un motor electric care împingea apa caldă succesiv în diferitele sectoare ale închisorii. Această ultimă operaţie se făcea cu ajutorul unor robinete care închideau şi deschideau accesul în anumite porţiuni din instalaţie. S-au izolat în sfârşit, cu vată de sticlă, conductele groase prin care venea sau pleca apa caldă de la cazan. Caloriferul a funcţionat bine în primele două ierni; după aceea s-a produs o scurgere de apă în interiorul cazanului aşa încât a fost nevoie de o reparaţie importantă, aducându-se, în

404

acest scop, un grup de sudură din alt oraş, probabil de la Satu Mare.

404

i 1 .

i .. .

1 "W

404

i f : \L;\\: C ; /; 1*%*'! h

404

Personalul închisorii

Penitenciarul principal din Sighet a avut, în intervalul 1950-1955, 0 încadrare de personal foarte bogată. Am impresia, judecând după mulţimea de chipuri pe care leam văzut perindându-se, că nici o altă închisoare din ţară nu s-a bucurat de un personal aşa de numeros, bineînţeles ţinând seamă de numărul deţinuţilor, proporţional cu aceştia. Au fost perioade când personalul reprezenta mai bine de o treime din acest număr; la un moment dat, el a atins chiar două cincimi. A fost, e adevărat, şi o perioadă, în 1953, când rămăsesem cu foarte puţin gardieni, aşa de puţin încât se vedea bine că abia pot face faţă exigenţelor serviciului; dar această perioadă a durat puţin, câteva luni, după care s-a produs din nou inflaţia. în ultimul an, s-a observat, în special, sporirea cadrelor ofiţereşti; aveam la un moment dat, în aprilie 1955, nu mai puţin de cinci ofiţeri şi anume: directorul, cu grad de locotenent major; ajutorul lui, locotenent; doi ofiţeri de serviciu, sublocotenenţi; ofiţerul însărcinat cu „securitatea", locotenent major. 406

în ce priveşte gardienii, în general erau câte doi la fiecare „secţie" -parterul, etajul întâi şi etajul al doilea, reprezentând fiecare câte o secţie; de aceea li se spunea în mod obişnuit nu gardieni, ci „şefi de secţie". Am avut, într-o anumită perioadă şi câte trei şefi de secţie; schim-bându-se la fiecare opt ore, trebuiau câte nouă persoane de fiecare secţie, deci 27 în total. De asemenea, a fost un moment când a rămas un singur şef de secţie şi numai două schimburi pe zi, serviciul durând astfel 12 ore. în mod obişnuit însă, în cea mai mare parte a răstimpului de cinci ani şi două luni, am avut câte doi şefi de secţie şi câte două schimburi în 24 de ore. Schimbul întâi îşi începea serviciul la ora 7 dimineaţa, schimbul al doilea la ora 7 seara. PersonaluMnchisorii din Sighet se poate împărţi în patru categorii: 1 -personalul administrativ, alcătuit din director, subdirector (numai în ultimele luni!), ofiţerul de serviciu, gardienii, magazionerul, contabilul şi subalternii acestuia; 2 - personalul medical, cuprinzând pe medic şi pe sanitar; 3 - personalul de securitate, reprezentat numai printr-un ofiţer; 4 - personalul militar de pază, adică santinelele, cu gradaţii care le schimbau şi cu ofiţerii comandând detaşamentul militar respectiv.

406

Voi înfăţişa pe rând fiecare categorie, descriind persoanele cu care am venit în contact; când informaţiile provin de la colegi, voi indica întotdeauna faptul. Directorul. Am arătat mai sus în ce împrejurare am aflat cine e directorul închisorii. Am avut apoi prilejul timp de cinci ani să-1 observ în diferite ipostaze, în tot felul de dispoziţii, în diverse conjuncturi. Dau, în cele de mai jos, rezultatul acestor observaţii. De statură potrivită, slab, cu faţa smeadă, cu o privire pătrunzătoare, Vasile Ciolpan (numele îl aflai de la colegii din colectivul 17) este un fiu al Ardealului. Felul cum vorbea, întrebuinţarea unor anumite expresii şi a unor cuvinte dialectale - spunea, de pildă, „cioante" la oase (din ungurescul csont!), „nu-i baiu", „lucră" etc, nu lăsa nici o îndoială în privinţa aceasta. Se pare că era din partea de miazănoapte a Ardealului, poate chiar din Maramureş; aşa, cel puţin, susţineau unii din colegii mei şi înclin să le dau dreptate. Fusese în tinereţe, afirmau aceiaşi colegi, lucrător la lemn, în pădure; cert este că se pricepea bine la tot ce privea tăiatul, despicatul şi clăditul lemnelor nu o dată ne-a arătat cum trebuie clădiţi „metrii", când făceam stivele de lemn în curtea cea mare. Mi-a spus, în vara lui 1950, că a luat parte la războiul din Răsărit şi că a' fost ani de zile prizonier în Uniunea Sovietelor. Două săptămâni după ce a căzut prizonier, până să ajungă la lagăr, a răbdat cumplit de foame, 406

hrănindu-se numai cu coceni de varză crudă şi cu bostan, fără să vadă o bucăţică de pâine. (Asta era răspuns la plângerea mea în ce priveşte hrana mizerabilă, calitativ, şi insuficientă, cantitativ, pe care o primeam în acel moment!) îi era dor de soţie şi de copii - zicea că lăsase acasă patru copii şi se întreba mereu dacă se va mai întoarce în ţară; dându-şi seama, mai pe urmă, că aceste gânduri îi scădeau puterea de rezistenţă, s-a hotărât să nu se mai gândească deloc la ei şi să aştepte, trăindu-şi viaţa zi de zi. „Dacă mă întorc, am să găsesc ce-am să găsesc; voi vedea atunci". Ăsta era răspunsul la repetatele mele observaţii că sunt complet lipsit de ştiri despre ai mei, despre familia pe care am lăsat-o acasă. Intenţia directorului nu era rea, numai că reţeta lui nu se putea aplica; ea presupunea o anumită fire şi o anumită concepţie de viaţă pe care nu le aveam. Nu ştia carte: făcuse, cred, numai cele 4 clase primare: poseda însă o inteligenţă naturală care îi îngăduia să dea adeseori răspunsuri nimerite, uneori chiar surprinzătoare. Ştia ceva ungureşte şi câteva boabe ruseşte. Limbi apusene nu ştia nimeni din tot personalul închisorii; de aceea, foarte adeseori, conversaţiile noastre, atât în celulă cât şi în curte, se făceau în franţuzeşte; tot în franţuzeşte -uneori şi în italieneşte sau latineşte - ne făceau comunicările lor preoţii uniţi „băieţii" cum le spuneam noi. 406

Vasile Ciolpan, zis de noi P.H. (Pe Haş) sau Pi Eici (iniţialele în englezeşte), nu avea o sănătate grozavă; era bolnav de ficat; a spus-o generalului Nae Marinescu cu care se consulta uneori. La chip arăta deseori rău, cu obrajii supţi, scofâlciţi. Când, după iulie 1953, mâncarea se îmbunătăţise şi unii din ai noştri începuseră să se îndrepte, împlinindu-se la faţă, făcea cu invidie sau, în cel mai bun caz, cu melancolie, comparaţie între felul cum arăta el şi cum arătau aceştia. De mai multe ori i-au ieşit buboaie la gât la tâmplă; „pe acolo răsuflă răutatea", constatau, glumind, ai noştri. Poate că sănătatea îi era precară şi din cauza băuturii. îi plăcea să bea; de nenumărate ori l-am văzut cu chef, la raport, seara, uneori însă şi la prânz. în asemenea împrejurări, era, în general, bine dispus; rostea câte un cuvânt amabil, făcea câte o fagăduială, chit că a doua zi să nu-şi mai aducă aminte de ea. O singură dată l-am văzut, într-o astfel de ipostază, furios; era în 1953, pe primăvară, în timpul războiului din Coreea. Avuseseră loc, probabil bombardamente severe din partea americanilor, când întâl-nindu-1 pe sală - aduceam de afară, din curte, împreună cu un coleg, nişte cărbune pentru bucătărie, nea oprit şi, cu faţa injectată, cu ochii roşii de băutură şi cu limba încleiată, ne-a spus nitam-nisam: „Mâncaţi ţări şi beţi oraşe". N-am înţeles cuvintele lui; întrebându-1 ce vrea să spună, ne-a repetat formula şi apoi ne-a făcut 406

semn să plecăm. Comentând, după aceea, cu prietenii în celulă, această propoziţie enigmatică, arii pus-o în legătură cu evenimentele din Coreea - atât „băieţii" cât şi un gardian prieten ne informaseră de teribilele bombardamente de acolo şi de faptul că, la noi comuniştilor le era teamă să nu înceapă războiul şi în Europa - şi i-am lămurit astfel înţelesul. Era gelos de autoritatea lui; când dădea un ordin, înţelegea ca să fie executat imediat. Nu-1 impresionau inspecţiile administrative şi nu se ploconea în faţa gradelor mai mari. „Mie nu-mi porunceşte ăsta", a spus într-o zi la bucătărie, vorbind de un căpitan, deci de un superior lui ca grad, care venise să cerceteze puşcăria. Probabil se simţea tare în partid, atât prin situaţia lui personală cât şi prin legăturile pe care şi le crease. Se pare că era comunist vechi, în orice caz dinainte de războiul cu Uniunea Sovietelor. De mai multe ori a făcut aluzie la timpul cât a stat şi el în puşcărie şi la felul cum a fost atunci tratat de regimul burghez. Să fi fost adevărat? Sau era o simplă frază de circumstanţă menită să constituie un răspuns la plângerile noastre cu privire la regimul foarte dur - în special din punctul de vedere moral - la care eram supuşi? în orice caz, era un om de mare încredere, de vreme ce partidul îi încredinţase conducerea închisorii în care se afla majoritatea foştilor cârmuitori ai ţării. Făcea caz, de altfel, de doctrina comunistă -atât bineînţeles, cât 406

îi permitea cultura lui - de metodele comuniste, într-o zi când, exasperat de suferinţă unul dintre ai noştri i-a spus: „Mai bine ne-aţi împuşca", a răspuns : „Noi comuniştii nu omoram, avem metodele noastre care te fac să te dai singur cu capul de pereţi". în ce priveşte Sighetul, vorba lui s-a adeverit: n-au fost executaţi oamenii: s-au sinucis ei de disperare, au pierit de boală, lipsiţi de îngrijirea medicală sau au înnebunit. Cred că nu există în toată ţara o altă închisoare care să dea un procent aşa de mare de morţi, de sinucigaşi şi de nebuni. în genere, ştia să se stăpânească. Dar, din când în când avea izbucniri care arătau adevărata lui fire, adâncurile violenţei lui. Când a fost adus Aurelian Bentoiu de la Bucureşti, bolnav, cu duba căilor ferate, în gara Sighet aştepta directorul şi cu câţiva gardieni ca să-1 ia în primire. Bentoiu a arătat că, în starea de boală în care se găseşte, nu-şi poate duce tot bagajul: avea un sac greu şi un alt pachet destul de voluminos. „Da ce, vrei să ţi-1 duc eu?" i-a răspuns Vasile Ciolpan şi i-a şi tras două palme. încărcat cu tot bagajul, prietenul nostru a făcut câţiva paşi şi apoi s-a prăbuşit. Abia atunci, directorul a dat ordin unui gardian să-i ia bagajul care a şi fost pus pe cadrul unei biciclete şi adus astfel la închisoare. Altă dată, la o percheziţie, a găsit asupra lui Sever Dan o cruce, făcută

406

din două bucăţi de lemn. „Ce e asta, mă?", i-a strigat directorul furios şi 1-a lovit cu crucea peste cap;

406

jjjBIHIHRMMlNilIlilH după aceea, a rupt-o în bucăţi şi a zvârlit-o pe jos. „Dacă vrei să te rogi, roagă-te în sinea ta, nu cu asemenea lucruri." A mai lovit şi pe alţii; mărturiile respective vor ieşi, de bună seamă, la iveală. Nu lipseau, uneori, şi manifestări verbale violente. Pe când eram singur în celula 21, l-am auzit când striga unui şef de secţie, în legătură cu un deţinut: „Dăi în cap!". In contrast cu aceste gesturi şi cuvinte, avea, din când în când, altele care puneau la lumină o nouă faţă a firii lui. Astfel în luna iulie 1950, într-un moment când eram foarte deprimat, mi-a spus: „Lasă, că nu mai c mult". Cuvântul s-a dovedit a fi fost fără temei: am mai stat după aceea în puşcărie cinci ani încheiaţi; nu e mai puţin adevărat că Papacostea, pe când era la cazan, în vara aceluiaşi an, i-a spus: „Lasă, că se isprăveşte". Nu s-a isprăvit dar cuvintele lui au fost şi pentru Papacostea, cum fuseseră şi pentru mine, un reconfort care ne-a îngăduit să suportăm mai uşor lunile ce au urmat. Revendicarea cea mai de seamă a „monocelularilor" era de a fi scoşi din izolare, de a fi trecuţi printr-un colectiv sau, cel puţin, de a li se da un tovarăş. Pe când eram în celula nr. 10, în decembrie 1950, am formulat din nou, repetat şi insistent, o asemenea revendicare; răspunsul invariabil al directorului: „Nu hotărăsc eu regrupările; ordinul vine de la Bucureşti". Totuşi, ca să-mi 707

arate că, personal, nu e defavorabil şi ca o atenţie, a venit, într-o zi, în sus-amintita celulă, însoţit de doi şefi de secţie şi mi-a spus: „Ţi-am adus un tovarăş". M-am uitat la el ca să văd dacă nu glumeşte şi, în acel moment, a întins una din mâini pe care o ţinuse până atunci la spate: avea în ea o vrabie. „Păstreaz-o în celulă şi dă-i frimituri de pâine; ai să vezi că se domesticeşte; o să-ţi ţie de urât." Iam mulţumit şi, după plecarea celor trei, i-am dat drumul vrabiei prin celulă. Era, săraca, într-o stare de spaimă cumplită: se lovea de uşă, de fereastră, de ziduri; părea a fi pierdut simţul de orientare. I-am pus firimituri pe capacul tinetei şi pe fereastră; nici nu se uita la ele şi continua să zboare în toate părţile şi să se lovească înnebunită. Mi s-a făcut milă şi i-am deschis fereastra. După încă câteva zboruri dezordonate, a nimerit şi a ţâşnit afară, aşezându-se ap^oi pe unul din prunii curţii mici; imediat a început un ciripit extraordinar al celorlalte vrăbii de afară. Peste câteva ceasuri, seara, la raport, directorul a intrat din nou în celula mea. „Unde-i vrabia?" m-a întrebat numaidecât. „I-am dat drumul", i-am răspuns; „e destul un chinuit în această celulă; totuşi, ţin să vă mulţumesc încă o dată pentru gestul dumneavoastră". „Rău ai făcut", mi-a replicat directorul, „ţi-ar fi trecut timpul mai repede.,, Deşi comunist convins, totuşi când avea impresia că lucrurile s-ar putea schimba, nu ezita să-şi plaseze o miză 708

şi pe tabloul celălalt sau măcar - pentru a întrebuinţa formula lui Titu Maiorescu - să stabilească un punct de contact cu adversarul. Astfel, în octombrie 1950, în momentul când se duceau la O.N.U. tratative susţinute în vederea controlului internaţional şi când se credea că o misiune a acestui for superior va veni şi în ţara noastră, directorul mi-a spus, într-o după-amiază când mă plângeam din nou de izolarea totală în care mă găseam: „Lasă, se pregăteşte acum ceva bun pentru dumneavoastră". Cerându-i lămuriri, n-a vrut să le dea; sa mulţumit numai să adauge: „Va fi bine". Am pus imediat în legătură cuvintele lui cu ceea ce aflasem, în ultimele zile, prin fereastră, de la prietenii care mă informau asupra tratativelor de la Geneva şi mi-am dat seama că era un mijloc ocolit de a-mi anunţa o ştire bună, de a-mi spori deci capacitatea de rezistenţă. Altă dată, pe când eram în colectivul 17, şi-i adusesem la cunoştinţă cu toţii o serie de brutalităţi şi vorbe triviale ale unor şefi de secţie, ne-a răspuns: „Ei, de nu aş fi eu, ar fi rău de dumneavoastră". Vrând, cu alte cuvinte, să ne sugereze că el potoleşte sau ţine în frâu pe subalterni care, altfel, sar deda la manifestări şi mai dure. Cam de două-trei ori pe an, directorul era chemat la Bucureşti. După o asemenea absenţă, în vara lui 1950, s-a întors îmbrăcat în uniformă de miliţian şi având gradul de locotenent. A rămas cu acest grad până în primele luni ale 709

lui 1954 când a fost făcut locotenent major. în noiembrie 1953, apăruse la Sighet un nou ofiţer de securitate, având gradul de locotenent major: trei stele pe epolet. (De aceea, Niculae Sibiceanu 1-a şi botezat imediat: „Martel", după numele coniacului.) Era curios ca directorul închisorii să aibă un grad mai mic; am presupus deci că în curând va trebui să fie şi el înaintat, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo trei luni. Vasile Ciolpan a funcţionat ca director al Penitenciarului Sighet până în primăvara anului 1955, pe la finele lui mai a dispărut. Noul director, venit în iunie 1955, oacheş şi gras, parese ţigan, avea gradul de locotenent. Era un fost plutonier al închisorii din

710

Ministerul de Interne; Aurelian Bentoiu, care fusese închis acolo în toamna lui 1948, 1-a recunoscut numaidecât: 1-a mai întâlnit şi în închisoarea din Şoseaua Bonaparte, unde prietenul nostru a stat de la 18 noiembrie 1953 până în vara lui 1954; de data aceasta, plutonierul era locotenent. Noul director a introdus imediat o serie de reguli în vigoare la Interne şi care până atunci nu fuseseră aplicate - sau nu fuseseră aplicate cu toată stricteţea - la Sighet. Aşa de pildă, supravegherea continuă, prin vizetă. Ziua şi noaptea, tot la două minute, câteodată şi la intervale mai scurte, vizeta era dată la o parte şi şeful de secţie inspecta celula. Era plicticos pentru noi, evident, dar şi mai plicticos pentru şefii de secţie care trebuiau să „treiere" continuu, 12 ceasuri de-a lungul celulelor. A dispus apoi ridicarea gamelelor îndată după mâncare; ele ni se restituiau în momentul când se servea masa următoare; nu mai era chip acum să ai o gamelă proprie, să mănânci în aceeaşi gamelă tot timpul; ea se schimba la fiecare masă şi lucrul nu convenea multora dintre noi. Mai ales că unii dintre deţinuţi aveau curiosul obicei de a-şi spăla şi rufele şi tot felul de cârpe în gamela în care mâncau. Câtă vreme fiecare îşi păstrase gamela, consecinţele acestui procedeu privea, în definitiv, pe respectivul posesor; acum însă, când gamelele circulau de la unul la altul, riscai să le suporţi tu zisele consecinţe. Nu 711

că lucrul ar fi avut prea mare importanţă sub raport igienic, deoarece gamelele erau spălate la bucătărie, după fiecare masă. (Cel puţin aşa ni se spunea şi, într-adevăr, le găseam, de cele mai multe ori curate). Dar, în materie de mâncare, ideea, sugestia, contează foarte mult şi numai gândul că eşti servit într-o gamelă în care altul, cu câteva ceasuri mai înainte, şi-a spălat o cârpă intimă, îţi pierea pofta de mâncare. A treia măsură a noului director a fost interzicerea de a se vorbi cu glas tare şi de a se cânta, chiar în surdină. în privinţa aceasta, a avut loc un incident, caracteristic, pe la mijlocul lui iunie 1955. într-o după-amiază, spre seară - în celula nr. 17 - Aurelian Bentoiu, un pasionat al muzicii, se îndreptat spre fereastra în dreptul căreia mă găseam, fredonând uşrîr aria „Salut demeure chaste et pure" din opera Faust a lui Gounod. L-am ascultat cu plăcere ca întotdeauna şi, când a ajuns în dreptul meu, i-am spus, mişcat: „Da, frumoasă arie!" în acest moment se deschide brusc uşa şi şeful de secţie - un ungur plin de zel, ce căuta să obţină astfel o avansare - întreabă: „Cine a cântat?" A fost un moment de tăcere, după care tot el hotărăşte: „Dumneavoastră doi aţi cântat" şi-1 arată pe Bentoiu şi pe mine. Am protestat imediat, spunându-i că n-am cântat, la care el a replicat: „Ba aţi cântat, vom vedea noi" şi a închis uşa. După câteva minute, la raportul de seară, sublocotenentul de serviciu, căruia noi îi ziceam „Bibi", 712

întreabă sentenţios: „Cine a cântat? Să ridice singur mâna". După o secundă, Bentoiu a ridicat mâna, explicând însă : „N-am cântat, am fredonat uşor o melodie pentru aceşti tovarăşi de suferinţă" „Ce tovarăşi de suferinţă?" izbucneşte deodată „Bibi" şi - întorcânduse spre şeful de secţie, îi ordonă:„Cătuşele imediat!" Pornind să le aducă, acesta din urmă, din uşă, îi spune lui „Bibi": „A mai cântat încă unul" şi mă arată pe mine. Am protestat imediat cu tărie, şi Nicu Sibiceanu, şeful camerei a afirmat şi el că n-am cântat. M-a lăsat în pace; sosind între timp, cătuşele, a început să le fixeze lui Bentoiu de mâini. Acesta a protestat cu indignare împotriva procedeului - nici în zilele de maximă teroare, la începutul detenţiunii sau pe vremea lui „Gore", nu se aplicase o asemenea pedeapsă - şi, exasperat, a spus, la un moment dat: „Mai bine împuşcaţi-ne, nu ne mai chinuiţi atât". Când 1-a scos din celulă pe Bentoiu, şeful de secţie a repetat, pentru a treia oară: „A mai cântat încă unul, arătându-mă, dar sublocotenentul n-a mai dat nici o urmare insistenţei lui. Credeam că la ora nouă seara, când clopotul suna „stingerea" - dormeam, de fapt, cu lumina aprinsă - Bentoiu se va reîntoarce. Se face nouă, dar prietenul nostru nu apare. în schimb, pe la zece, uşa celulei e descuiată şi intră noul director, întunecat la faţă. începe, aprig, o anchetă ca să stabilească: cine a cântat şi ce s-a cântat. Majoritatea celor din celulă îi spun - ceea ce 713

era, de fapt, adevărat, - că nici n-au auzit măcar cântânduse, necum să ştie ce anume. în ce mă priveşte, repet cu energie că n-am cântat, iar despre Bentoiu spun că a fredonat numai - n-a cântat - şi aşa de încet că majoritatea colegilor nici nu l-au auzit. Cât despre melodia fredonată, ea este o arie de operă. La aceste cuvinte directorul începe o vehementă aprostrofa colectivă, cerând ca să spunem adevărul; suntem oameni culţi, oameni care am ocupat posturi de conducere; de ce nu vrem să recunoaştem ce am făcut şi să spunem ce anume s-a cântat. Ne uităm unul la altul nedumeriţi, neînţelegând unde vrea să ajungă respectivul, când, deodată, întorcându-se spre mine, îmi spune cu o voce de procuror: „Degeaba negi, Bentoiu a recunoscut, chiar aici, lângă uşă când era dus sus: aţi cântat amândoi Trăiască regele!" Mă uit la el şi-mi dau seama că e procedeul clasic utilizat la cabinetele de instrucţie: se spune unuia că tovarăşul lui a mărturisit şi că, deci, c inutil să mai nege, apoi se repetă manevra cu celălalt; dacă unul din doi e mai slab de înger, cade în capcană şi mărturiseşte. De data aceasta, nu aveam însă ce mărturisi: nu cântasem, în realitate; cât despre imnul care ni se punea la socoteală, nici vorbă nu fusese de el, deşi îl aveam în suflet amândoi. Aşa încât mi-a fost foarte uşor să contest, cu toată tăria, afirmaţia sa. Mi-aduc aminte că i-am spus, la un moment dat: „Ne-aţi luat tot: libertatea, averea, slujba; ne-aţi 714

spulberat familia, nu ne-a mai rămas decât un singur lucru: onoarea. Afirm, Domnule director, pe această onoare că eu personal n-am cântat şi că Bentoiu a fredonat numai o arie de operă, iar nu Trăiască regele". Văzând că totuşi continuă să se uite cu îndoială, am adăugat: „Iar dacă nici aceasta nu vă convinge, atunci numi rămâne decât să fac jurământul cel mai scump pe care1 pot face. Am trei copii..." în acest moment, m-a întrerupt, spunându-mi: „Nu e nevoie; dar să ştii că am să te pun faţă în faţă cu Bentoiu mâine dimineaţă, deoarece el .1 recunoscut". „Este imposibil ca Aurelian Bentoiu să fi recunoscut un asemenea lucru" i-am replicat eu „şi cer să fiu pus faţă în faţă imediat, nu mâine". „Momentul am să1 hotărăsc eu", a conchis el şi a părăsii celula. N-a mai fost, bineînţeles, nici vorbă de vreo confruntare. Bentoiu s-a reîntors a doua zi dimineaţă, pe la şapte şi jumătate Nc-a povestit cum l-au ţinut cu cătuşe, la „neagra", vreo trei ceasuri, după care a fost dus în biroul directorului. Acesta a pus să i se scoată cătuşele şi a început ancheta, aplicând aceeaşi metodă pe care o folosise la noi, în celula nr. 17. I-a spus şi lui că e inutil să mai nege, deoarece cu am recunoscut faptul. „E imposibil ca profesorul Giurescu să fi recunoscut un fapt inexistent", a replicat imediat Bentoiu, cerând, şi el, cum cerusem şi eu, să fim puşi faţă în faţă. Cu acest prilej, am aflat că directorul, în cursul anchetei, m-a gratificat, în faţa prietenului meu, cu 715

calificativul de „bandit", la care Bentoiu i-a întors cuvântul-„Nu e bandit, este un mare istoric al ţării noastre". Aşteptam curioşi să vedem ce o să facă acum directorul, după ce jucase tot acel teatru şi după cc, în definitiv, ieşise înfrânt. A venit chiar a treia zi în celula noastră şi liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a inceput să completeze nişte fişe cu efectele cazone şi particulare ce aveam asupra noastră. Nici un cuvânt, nici o aluzie măcar la ceea ce se petrecuse cu treizeci şi şase de ceasuri înainte. Subdirector sau ajutor imediat al directorului n-a fost până în primăvara anului 1955. Pe la finele lui martie sau începutul lui aprilie a apărut un locotenent înalt, voinic, plin la faţă, care aducea cu doctorul Ghiţescu, cumnatul lui Victor Papacostea; de aceea l-am şi botezat „Ghiţescu". Ca aspect şi comportament era mai degrabă simpatic, deşi în celula noastră a început printr-o observaţie nemeritată. Ne spusese de la prima vizită că doreşte ca podelele celulei să fie curate. Şi noi doream acelaşi lucru, dar în ultimele săptămâni avusesem atâta treabă - eram echipa universală, făcând toate muncile - de la curăţatul legumelor pentru bucătărie, la maturatul, spălatul şi frccatul pardoselii în întreaga puşcărie, la trasul apei, la pompă, până la transportul cărbunelui şi legumelor pentru bucătărie şi la descărcatul sacilor şi al lemnelor - încât nu ne mai rămânea literalmente timp să 716

mai îngrijim şi de celula noastră. Iar în două rânduri, când, din proprie iniţiativă cerusem apă şi perie ca să spălăm scândurile celulei, fuseserăm refuzaţi de şeful de secţie sub cuvânt că sunt alte treburi mai grabnice de făcut. Văzând dorinţa noului locotenent, am insistat ca să obţinem cele necesare pentru spălat şi am izbutit, întradevăr, să spălăm podelele. Totuşi seara, la raport când a venit respectivul n-a observat treaba făcută - realmente ne dădusem toată silinţa, în special Nicu Sibiceanu şi Gheorghe Strat munciseră din greu - şi a spus că podelele nu sunt curate. O fi fost o idee fixă pe care o avea acest locotenent - am observat că mai fiecare din personalul închisorii avea câte o asemenea idee - o fi fost lumina insuficientă, cert este că ne-a făcut observaţie; e drept, fără răutate, dar ne-a făcut. în cursul săptămânilor următoare n-am mai avut temei să ne plângem de el; s-a purtat cumsecade. Cam cu o lună înainte de plecare, pe la începutul lui iunie - sosise tocmai noul director - a venit într-o dimineaţă în celulă şi ne-a arătat care sunt noile dispoziţii regulamentare: nu avem voie să vorbim tare sau să cântăm; nu avem voie să facem expuneri sau conferinţe de nici un fel; trebuie vorbit în şoaptă şi numai câte doi. Când intră cineva din personalul închisorii, trebuie să ne întoarcem cu spatele spre el (sic!) şi cu faţa spre fereastră; la raport, vom păstra aceeaşi poziţie; dacă cineva are ceva de raportat, ridică mâna sus şi, după ce 717

ofiţerul de serviciu îi îngăduie, spune ce are de spus. în cadrul aceloraşi inovaţii, trebuia să dormim toţi cu capul spre fereastră, aşa încât faţa să poată fi văzută în orice moment, în timpul somnului, de şeful de secţie ce inspectează celula prin vizetă. Mâinile trebuie ţinute la vedere peste pătură, iar nu dedesubt; raţiunea trebuie să fi fost împiedicarea vreunei tentative de sinucidere; ca să nu poată deţinutul să-şi taie, de pildă, venele de la mâini cu vreun ciob de sticlă, în timpul nopţii. Cei doi ofiţeri de serviciu, sublocotenenţi, au apărut în vara lui 1954. într-o seară, pe când directorul venise la raport, am zărit pe sală, în faţa uşii celulei, două chipuri noi, necunoscute: erau viitorii ofiţeri de serviciu. în timp ce Nicu Sibiceanu, şeful camerei, dădea raportul, Nicu Cornăţeanu şi cu Victor Papacostea şi-au aruncat privirea spre cei doi nou-veniţi; m-aş fi uitat şi eu dacă aş fi avut ochelarii; fără ei, nu distingeam încă fizionomiile. Observând curiozitatea colegilor mei şi enervat, probabil, de faptul că nu aveau privirea îndreptată spre el, pe de altă parte şi pentru a face impresie asupra noilor-veniţi, spre a le arăta cum trebuia păstrată disciplina, directorul are o izbucnire violentă, una din acele izbucniri care arătau fondul firii lui şi, cu un răcnet ce contrasta izbitor cu felul obişnuit în care primea raportul, le strigă: „Unde te uiţi, bă?" (Când era iritat sau enervat, avea predilecţie

718

pentru „bă" sau „mă"). Cornăţeanu şi Papacostea nu ştiau căruia din ei doi i s-a adresat, de fapt îi privea pe ambii. De a doua zi chiar, nou-veniţii intră în funcţie; avusesem şi până atunci „ofiţeri de serviciu", dar acest rol îl jucaseră subofiţerii, cu rangul de plutonier sau chiar de sergent; erau trei de toţi, fiecare făcând slujbă câte 12 ore; în timpul slujbei purtau, pe mâneca dreaptă, o banderolă de postav roşu, cu inscripţia respectivă. Unul din cei doi sublocotenenţi, foarte tânăr - cred că n-avea 25 de ani - a fost botezat de Nicu Sibiceanu „Bibi", deoarece aducea la chip cu Bibi Botez. Era brun, cu ochi frumoşi, cu unghiile uşor violacee; mi-a făcut impresia că-i ţigan sau că avea, în orice caz, sânge ţigănesc în vine. Se pricepea la fierărie, la lucrul metalelor; încă un element care îmi întărea bănuiala unei origini ţigăneşti. S-ar putea însă şi să mă înşel, să nu fi avut o asemenea origine. La început, s-a purtat convenabil; eram cu toţii de acord că e de preferat colegului lui, până când şi-a dat în petic, punându-i cătuşele lui Bentoiu pentru un fapt de minimă importanţă; din ziua aceea, a devenit odios. Cel de al doilea sublocotenent, mai vârstnic, aducea la chip cu Raoul Bossy, ministrul nostru plenipotenţiar în Italia; de aceea l-am botezat „Bossy". Avea ceva prefăcut, iezuit, în felul de a se purta; în fond, era rău, şi ne căuta permanent pricină. Zilele în care făcea de serviciu erau

719

zile mai grele decât celelalte; obişnuia să spioneze, venind tiptil, până în dreptul uşii şi ridicând vizeta fară zgomot. Dintre subofiţerii care au ţinut, mai înainte de venirea celor doi sublocotenenţi, locul de „ofiţer de serviciu", menţionez, în primul rând, pe cumnatul directorului, pe aşa-zisul „pantomimist". Informaţia despre înrudirea lui cu şeful instituţiei am căpătat-o de la unul din gardieni; cum erau însă cumnaţi, dacă unul ţinea în căsătorie pe sora celuilalt sau dacă ţineau două surori, nu ştiu. în vârstă de circa treizeci-treizeci şi cinci de ani, de statură medie, slab, vorbind puţin, suplinea prin gesturi şi printr-o mimică sugestivă a feţei ceea ce nu voia să exprime prin viu grai. De aici, porecla; de aici, şi cea de a doua poreclă, „Mimetistul", întrebuinţată în special de generalul Nae Marinescu. Nu-i plăcea să hotărască el; navea apetitul autorităţii. Nu era un om rău; în cei cinci ani cât am avut de a face împreună, nu l-am văzut, nici nu lam auzit înjurând sau bătând pe cineva. O singură dată a trebuit să reacţioneze, să ia o decizie, să pedepsească, dar numai fiindcă faptul i-a fost reclamat de santinelă; dacă ar fi fost după el, probabil că nici atunci n-ar fi luat nici o măsură, în fond, nu se prea dădea el în vânt pentru regim, nici nu făcea exces de zel ca alţii care-şi închipuiau că, în felul acesta, îşi iau gradele mai repede. De aceea, probabil, nici n-a înaintat ca alţii; i-au luat mulţi înainte. Poate şi faptul că-i plăcea să bea 1-a handicapat. 720

Am constatat, de altfel, că mulţi din personalul închisorii, începând cu directorul, continuând cu cumnatul său şi isprăvind cu gardienii de rând, iubeau băutura. Poate era şi un mijloc ca să-şi mai adoarmă conştiinţa, săşi adoarmă grijile, să nu se mai gândească, în special, la ceea ce vor trebui să plătească pentru toate fărădelegile înfăptuite cu concursul lor şi, uneori, chiar de ei. Un alt ofiţer de serviciu, recrutat dintre subofiţeri, a fost „Păsărilă". I-am zis aşa - naşul a fost tot Nicu Sibiceanu - deoarece era lung, cel mai lung din tot personalul închisorii. La început a servit

721

■MhIIIHMMIIIMIMMHIIIIMMImIhhIIIIIm ca şef de secţie; am aflat că fusese şi la balamuc, dar nu în calitate de paznic, ci de pacient. Avea o faţă prelungă, smeadă, privirea cu luciri stranii; ţipa uneori de credeai că e, într-adevăr, nebun. Altfel, judecând după unele manifestări, erai înclinat să-1 consideri mai degrabă un copil. Ii plăcea, de pildă, să se joace de-a trenul: noaptea după ce suna stingerea,.câteodată însă şi în timpul zilei, se lăsa pe vine, iar doi şefi de secţie îl apucau, fiecare de câte o mână, şi-1 trăgeau de-a lungul sălii celei mari, pe tabla ce acoperea ţevile groase ale caloriferului, îngropate în podea. în timp ce-1 trăgeau, „Păsărilă" imita zgomotul locomotivei şi şuieratul fluierului cu abur. După aceea, lua o ţeava lungă de metal şi începea să sufle în ea, scoţând sunete prelungi. Ştia să cânte şi din fluier, nu cine ştie ce doar câteva modulaţiuni şi fragmente de melodii simple. Avea simpatie faţă de Nicu Sibiceanu pe care-1 gratifica în diferite feluri, zicându-i în special „Pantelimoane" şi „Şobolane"; se întorcea apoi către vreun şef de secţie şi-i spunea admirativ: „Ăsta-i dat dracului". De fapt, Nicu ştia, cu glumele lui şi cu răspunsurile potrivite pe care le da, să dezarmeze adeseori şi pe cei răi dintre şefii de secţie, ba să-i mai facă să zâmbească. Avea prezenţă de spirit; ştia apoi un număr imens de anecdote, de snoave, de vorbe de duh. Pe de altă parte, era întotdeauna primul la treabă - e drept că 418

722

era şi cel mai tânăr şi cel mai voinic - şi aceasta impunea personalului închisorii, învăţat să preţuiască, în primul rând, munca fizică şi puterea muşchiulară. Odată, pe la finele lui 1953, sau începutul lui 1954 mâncarea se îmbunătăţise - după ce ne-a servit macaroane, „Păsărilă" 1-a întrebat pe Sibiceanu: „Mai vrei?" „Aş mai vrea dar n-am în ce să pun; doar în capelă", i-a răspuns acesta în glumă. „Iei în capelă?" „Iau" „Atunci ţine" şi cu polonicul i-a umplut-o. A fost un haz şi un râs nemaipomenit; multă vreme după aceea, „Păsărilă" îi spunea: „Nu mai iei în capelă?" şi râdea în gura mare. Acelaşi om înjura, însă, când îl apucau pandaliile, în chipul cel mai trivial cu putinţă. Tot el a contribuit la scoaterea noastră de la bucătărie prin faptul că a raportat directorului o serie de discuţii şi diferende, cum a fost, de pildă, discuţia'cu caracter politic între Romulus Pop şi generalul Marinescu, întâmplată în primăvara lui 1953. Al treilea ofiţer de serviciu, recrutat dintre subofiţeri, a fost „Pantoponul"; numele caraghios, în fond, i s-a dat fiindcă era şi el un fel de „pantomimist", dar mult mai moderat. Mai tânăr decât celălalt, cu o faţă blondă, de adolescent, se pare că avea o situaţie bună în partid sau în comandamentul miliţiei, deoarece a obţinut două grade, unul după altul, într-un interval foarte scurt, în toamna lui 1953. Era cuviincios, chiar politicos; nu l-am

418

723

auzit nici pe el spunând vreo dată vreo vorbă grosolană unui deţinut. în ianuarie 1955, pe când eram în celula 60, izolat, am fost chemat la magazia de efecte, în legătură cu întocmirea unui inventar complet al lucrurilor ce posedam; la întoarcere, fiind însoţit de „Pantopon", l-am întrebat ce crede cu privire la deţinerea noastră, cât o să mai dureze, când vom fi puşi în libertate. La care mi-a răspuns: „Cât de curând, cât de curând; nu mai e mult". Să fi ştiut ceva, pare puţin probabil: a fost mai degrabă o formulă amabilă, de circumstanţă, aşa cum mai auzisem; totuşi, o asemenea formulă era preferabilă tăcerii ostile sau unei apostrofe jignitoare; („Vorba!" sau „Aici rămâneţi până la sfârşitul vieţii!" sau „Unde să vă dea drumul? Nu mai aveţi casă!"). La 1 iunie 1955, a fost ridicat din colectivul nostru, sub cuvânt că trebuie trimis la spital, Dorel Dumitrescu, foarte grav bolnav. La raportul care a urmat, şeful camerei a anunţat numai nouă prezenţi, în loc de zece; „Pantoponul", care era de serviciu, a avut un gest de compătimire şi de neputinţă. Dau aceste detalii, spre a arăta că gardienii de la Sighet n-au fost cu toţii brute sau bestii, că s-au găsit printre dânşii şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi suferinţele noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale 418

724

atribuţi-unilor lor, să ni le îndulcească. Sistemul, în special în primii trei ani, a fost bestial; oamenii, ca de obicei, amestecaţi: unii, sceleraţi, alţii de omenie, majoritatea neutri, cu toţii însă terorizaţi de o delaţiune, întotdeauna posibilă, a camarazilor lor, şi uitându-se în toate părţile, cu teamă, înainte de a scoate un cuvânt". Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar şi pe gardieni. „Aici, în puşcărie, este cea mai mare nemernicie", mi-a spus, într-o seară, în ianuarie 1951, gardianul Gavril Pop din Vişeul de Sus, aducându-mi porţia de lemne, „toţi tremurăm, nu numai dumneavoastră, dar şi noi".

418

725

Când am ajuns la Sighet, am găsit un plutonier oacheş, „majurul", care era mai mare peste gardieni. El 1a ajutat pe director la inventarierea efectelor noastre civile; cel puţin când am fost eu la magazie de am predat efectele mele şi am primit pe cele cazone şi costumul în dungi, el le-a luat în primire, în timp ce directorul scria. Era un om potolit; se purta bine cu deţinuţii; n-a stat însă mult în post, poate tocmai de aceea; peste câteva luni nu l-am mai văzut. Gardieni s-au perindat mulţi la Sighet, circa patruzeci; nici unul n-a rămas însă de la început până la sfârşit, în întreg intervalul de cinci ani şi două luni cât am stat în această închisoare. Schimbări mai mari au avut loc în toamna lui 1953, în noiembrie şi în toamna lui 1954, începând din septembrie. Unii dintre dânşii au stat foarte puţin: nu erau, se vede, buni, din cauza firii lor şi a felului de a se purta, de o asemenea slujbă. Ura împotriva noastră le era aţâţată sistematic, prin şedinţe regulate, sâmbăta, apoi şi miercurea, şedinţe în care se debitau tot felul de minciuni şi calomnii. Tot în aceste şedinţe li se dădeau şi anumite cuvinte de ordine şi formule pe care le regăseam, aproape aidoma, uneori chiar aidoma, în gura multora dintre ei. Era o acţiune sistematică de înrăire, alimentată continuu: eram prezentaţi, la aceste şedinţe, ca „vampiri" care „am supt sângele poporului", ca „bestii moşiereşti", ca 420

„exploatatori ai proletariatului", ca indivizi care făceam „chefuri şi orgii cu şampanie" şi altele de acelaşi calibru. Toate cuvintele puse între ghilimele le-am auzit, în repetate rânduri, de la gardieni; erau săptămâni când le auzeam de mai multe ori, ca nişte adevărate „lozinci" sau „sloganuri". Mult haz s-a făcut în celula 17 când actorul Ştefanescu-Goangă a fost apostrofat, într-o zi, de un gardian „îndoctrinat", cu epitetul de „vampir care ai supt sângele poporului". Era aşa de comică împerecherea între două noţiuni: „Goangă" şi „vampir", încât am avut de ce râde multă vreme. Li se mai inculca apoi acestor gardieni dispreţul pentru tot ce a fost pătură conducătoare în trecut; ea era simbolul păcatelor, a incompetenţei şi a necinstei, în opoziţie, bineînţeles, cu actuala pătură conducătoare* (cea comunistă!), depozitara tuturor virtuţilor şi cunoştinţelor. Fiecare din aceşti gardieni a avut, ca orice om, simpatiile şi antipatiile lui printre deţinuţi. Graţie acestui fapt, am putut stabili unele contacte, am putut căpăta unele informaţiuni şi, în epoca de lóamete, şi unele suplimente de mâncare. Sibiceanu izbutise să realizeze un maximum de simpatie din partea gardienilor; de la unii din ei, cum a fost „Aviatorul", a avut informaţii foarte preţioase, atât

420

asupra evenimentelor internaţionale cât şi asupra unor împrejurări din ţară şi din închisoare. Eu eram simpatizat de „Cireşică" şi de „Aviator". Numele adevărat al celui dintâi era Ştefan Paşcu, de fel din Ţigăneştii-Criş (Bihor). Mi-a dat chiar el aceste referinţe, într-o zi din iarna 1951-1952, pe când eram izolat în celula 21. M-a întrebat, cu acel prilej, dacă sunt „părinte"; pentru el, unit fervent, maximum de situaţie socială era să fii preot; când i-am spus că sunt profesor la Universitate, am avut net impresia că l-am deziluzionat. După toate probabilităţile, era în legătură cu preoţii uniţi din închisoare, cărora le dădea, unele informaţii. Mă simpatiza, de asemenea, Gavrilă Pop din Vişeul de Sus; el singur mi-a spus numele şi locul de baştină, ceea ce era un semn de mare încredere, deoarece le era strict interzis să comunice identitatea lor deţinuţilor. Acesta îmi aducea, din când în când, pe furiş, morcovi cruzi, "din pivniţă; eram în perioada de foamete cronică; ,un asemenea dar era foarte preţios şi prin vitaminele pe care le cuprindea, vitamine de care eram aproape cu desăvârşire lipsiţi.. N-am putut afla, cu toate încercările făcute, numele decât la o mică minoritate a gardienilor. în afară de cei doi amintiţi mai sus, mi-a mai spus numele Pintea, unul din gardienii pe care i-am găsit la sosirea noastră în Sighet, la 7 mai 1950. Era fecior de ţăran ardelean bogat; făcuse câteva clase de învăţământ mediu şi se simţea 420

prost în ipostaza de gardian de închisoare. Mi-a spus de altfel că vrea să plece, să se întoarcă acasă sau să-şi găsească o altă slujbă; asta nu-i convine. Am mai aflat, dar nu din gura lor, ci graţie faptului că printr-o gravă inadvertenţă - erau strigaţi pe nume de unii dintre colegii lor, „sicritatea" lui Boca - un gardian mic de statură, uitându-se saşiu, â lui Arba - cel cu ochii de şarpe - a lui Ionescu - tip de papugiu bucureştean, şi a lui Veress, român cu nume unguresc. Tuturor celorlalţi le-am dat pentru a-i putea recunoaşte între noi - nume convenţionale. Ne-am condus în această operaţiune, fie de asemănarea cu persoane cunoscute, fie de profesia lor anterioară, pe care o aflasem întâmplător, fie de unele caracteristice somatice, ale vorbirii sau ale firii lor. în sfârşit, unora li s-a dat numele prin iniţiale şi numere ordine, iniţialele fiind iniţialele cuvintelor care exprimau categoria morală, în care, după părerea noastră, intrau respectivii. Astfel, am avut o serie mai marc de B (de la bestiei) şi anume B.l, B.2, B.3, B.4; apoi o seric redusă de J (de la javrăl) şi anume J.l şi J.2. Voi înfăţişa, în paginile următoare, pe diferiţii gardieni cu numele lor, reale sau convenţionale; voi da şi câteva amănunte despre fiecare, fie din cele ce ştiu eu însumi, fie din cc mi-au povestit colegii de suferinţă. Pintea a fost unul din gardienii cei mai buni pe care iam avut. Om dc omenie, gata de glumă, avea o reală 420

simpatie pentru noi, deţinuţii. S-a interesat imediat cine suntem, dc unde, din cc loc am venit şi ce slujbe am ocupat mai înainte. Când venea cu tineta cu fasole, mă întreba dacă vreau „mai subţire" sau „mai gros", adică numai zeamă sau cu boabe. Aceasta, deoarece, unora - şi am fost şi eu, mai târziu, în aceeaşi categoric - le făceau rău boabele. Când mâncarea era vreo zeamă imundă, de „călărabe" sau „brcasbc", adică de gulii sau de varză fiartă, spunea, bătându-şi joc dc instituţie: „Aveţi o zupă ce n-a văzut Parisul" şi se strâmba în chipul cel mai elocvent cu putinţă. Alteori, boteza o asemenea supă „ceai" şi nc invita: „Poftiţi la ceai". Dimineaţa, când venea cu tineta cu apă caldă, având un vag miros de tei, striga, tot ironic: „Hai la cofe", adică la cafea (pronunţată săseşte). Mi-au spus colegii din colectivul 17 că seara, între raport şi stingere, venea, uneori, lc împărţea ţigări şi sta dc vorbă. în toamna lui 1950, a avut un concediu de o lună; când s-a întors şi i-a văzut pe cei de la 17, le-a spus, cu sinceră părere dc rău: „Credeam că nu vă mai găsesc aici". îi plăcea şi lui Pintea să bea din când în când. Prin octombrie, în primul an, l-am văzut o dată făcut „praf. A deschis uşa celulei melc şi, clătinându-se uşor înainte şi îndărăt, a dus mâna la chipiu şi, cu vocea încleiată, mi-a spus : „Am onoarea. Ce mai faceţi?" Sosise tocmai „tulburelul" în localitate şi îl gustase mai serios. Pe la

420

începutul anului 1951, Pintea a dispărut din închisoare, nu l-am mai văzut. Pe cât a fost dc treabă acesta, pe atât dc bestial s-a arătat „B.l". Avea o faţă dg mongol - de aceea i s-a mai zis şi „Mongolul", cu umerii obrazului proeminenţi şi cu un ten bubos şi murdar. Nu facea baie - se vede - cu lunile deoarece, când se apropia de tine, puţea de-ţi venea să verşi. M-a bărbierit în două rânduri, făcându-mi numai i restături; duhoarea era aşa de groaznică, încât uitam aproape de sufe-11nţa rasului. Veşnic striga şi înjura: „Crucile", „Dumnezeul" şi „Pastile" erau monedă curentă. Când venea cu mâncarea sau deschidea uşa pentru a te scoate la „plimbare" sau la closet, adăuga invariabil: „Mişcă mai repede!" şi cu un aşa ton încât era o dublă insultă. Sc vedea, din tot ce spunea şi facea, o ură tenace împotriva noastră. Rar am văzut om mai câinos, mai îndârjit ca acesta. Tot din aceeaşi categoric făcea parte şi Arba. Mergea crăcănat -avea picioarele arcuite ca la călăreţi; ochii îi erau dc şarpe, cu o lucire metalică, rece. Nu putea pronunţa corect pe „doi"; când striga pe şeful de secţie de pe ultimul etaj, spunea întotdeauna „duoi", apăsând aşa de mult pe „u" adaos, încât era dc ajuns să auzi acest singur cuvânt ca să fii sigur că acel care 1-a pronunţat este Arba. Am aliat de la colegi că, pe vremea noastră, fusese condamnat la câţiva ani de muncă silnică-se pare cinci 420

pentru crimă: ucisese un jandarm. Comuniştii îl scoseseră din închisoare şi-1 făcuseră gardian; bineînţeles că le era devotat. înjura şi el ca şi B.l şi avea o plăcere sadică să chinuiască şi să umilească pe deţinuţi. Punea, dc pildă, să se spele podelele sălii şi ale culoarelor dc câte trei ori la rând, sub cuvânt că lucrul n-a fost bine făcut. în primăvara lui 1951 eram bolnav dc gălbcnarc, o formă destul dc gravă: m-a ţinut trei luni dc zile. într-o după-amiază, în plină boală, galben peste tot dc parcă eram vopsit cu şofran, fusesem scos în curtea mare şi stam pe o buturugă la soare, cu gardianul lângă mine. Vine Arba, se aşează pe nişte lemne şi, privindu-mă, îmi spune: „Ştii că din boala asta poţi să mori". E lesne de închipuit câtă plăcere mi-a făcut această reflecţie. M-am mărginit să-i răspund: „Mulţumesc pentru încurajarea dumitale". Gardianul care mă păzea s-a uitat şi el lung la Arba care, simţindu-se, sc vede, prost, a adăugat: „N-am spus-o dinadins pentru dumneata, dar ştii - şi a repetat - sc poate muri din asta". După care, s-a sculat şi a plecat. Ce suflet trebuia să aibă individul ca să spună unui bolnav asemenea cuvinte! Până şi gardianul a fost dezgustat; dându-şi capela pe ceafă, mia spus încet, printre dinţi: „Dă-1 în p... mă-sii de păcătos!" Tot acest Arba, în iunie 1950, a deschis odată uşa celulei în momentul când mă dădeam jos de pe pat: mă suisem ca să mă uit pe fereastră, deoarece în curte se plimba un grup de deţinuţi şi voisem să ştiu cine sunt. Auzind însă 420

zgomot pc sală, m-am dat repede jos. Individul nu era sigur dacă m-am uitat sau nu, aşa încât a început prin a mă întreba: „Te-ai uitat pe fereastră?" Am negat fiindcă avusesem de gând să mă uit, dar nu ajunsesem la realizarea gândului. Ştiam, pe de altă parte, din spusele celor care fuseseră închişi înainte că de îndată ce recunoşti că ai comis uri fapt, sau ai avut intenţia lui, pedeapsa e inevitabilă. „Hai la «neagra»!" mi-a zis Arba şi a şi pornit spre celula de la primul etaj. Pe când suiam scările, m-a întrebat a doua oară; am negat din nou. Ajunşi în faţa „negrei", mi-a pus pentru a treia oară aceeaşi întrebare, dar a adăugat: „Dacă recunoşti nu-ţi fac nimic, dacă nu recunoşti, atunci te bag la «neagra» şi aici ai să stai în pielea goală, până mâine dimineaţă". Eram tocmai în perioada primă, de dezlănţuire a urii, de patimă, când pedepsele de toate felurile curgeau gârlă, când «neagra» funcţiona aproape în permanenţă. Văzând că tac, a insistat: „Recunoaşte şi nu ţi se va întâmpla nimic, ţi-o spun eu". Am avut slăbiciunea - ca să nu zic naivitatea - să-1 cred; nu avusesem până atunci de furcă cu el î*> asemenea împrejurare; am recunoscut deci că am avut intenţia să ma uit şi că, în acest scop, mă suisem pe pat; auzind însă zgomot pe sală, m-am dat repede jos, tocmai în momentul când el deschidea uşa. „Va să zică recunoşti că ai vrut să te uiţi; intră la «neagra»". Am intrat deci dezbrăcat în oribila celulă şi am făcut constatarea că au 420

dreptate franţuzii când recomandă, în penal: „N'avouez jamais!" (Nu recunoaşte niciodată!) Peste două ore, a apărut ofiţerul de serviciu -plutonierul oacheş, „majurul" cum îi spunea Pintea - şi m-a scos de la «neagra». Pe când mă îmbrăcam m-a întrebat de ce am fost pedepsit. I-am povestit toată tărăşenia; când am isprăvit a scuipat printre dinţi şi mi-a spus consolator: „Dă-1 în p... mă-sii!" O săptămână după aceea, Arba a vrut să mă provoace să mă uit pe fereastră. O echipă tăia lemne în curtea mare o reperasem de dimineaţă: era echipa Cornăţeanu -când, deodată, observ, în dreapta geamului, afară, o mână caremi face semn. Faptul era aşa de extraordinar - santinela de pe mirador observa doar orice mişcare a celor din curte - încât nu trebuia să fii prea ager ca să-ţi dai seama că e un act de provocaţiune şi încă unul naiv. Bineînţeles, nu m-am mişcat de la locul meu, de pe pat, ba chiar mi-a venit să râd văeând la ce mijloace recurge individul. Gestul s-a repetat de trei-patru ori, cu acelaşi rezultat. Enervat de faptul că nu mă mişcasem, în cele din urmă a renunţat, spunând însă unui coleg al său: „Al dracului, nu vrea să se uite". După vorbă mi-am dat seama că era Arba. De atunci înainte ştiind că mă urmăreşte, eram foarte precaut ori de câte ori acest gardian era de serviciu. Trebuie să adaug că acelaşi om, prin august, pe când mă plimbam prin curtea mică unde erau plantate pătlăgele roşii şi cartofi, a venit spre mirie şi m-a 420

îndemnat să iau două pătlăgele; dădeau tocmai în copt şi constituiau pentru noi, care de mai bine de trei luni nu mai văzusem un fruct sau o legumă proaspătă, o mare delicatesă. De mai multe ori cerusem la raport - de faţă fiind şi Arba - asemenea legume şi fructe, dar căpătasem numai răspunsul stereotip: „Nu se poate: nu sunteţi programaţi cu astfel de alimente". Insistasem invocând, în special, lipsa vitaminelor, aşa încât toţi şefii de secţie mă cunoşteau acum fiind „Ăla cu vitaminele". Ar fi fost natural, deci ca la îndemnul lui Arba să iau îndată cele două pătlăgele; am ezitat totuşi, temându-mă să nu-mi monteze totuşi ceva, să nu mă atragă în vreo cursă; ştiam doar ce-i poate pielea. Văzând că nu mă mişc, m-a îndemnat din nou şi în cele din urmă a luat chiar el două bucăţi şi mi le-a întins. O fi fost părere de rău pentru cemi făcuse mai înainte, sau dorinţa de a avea altfel de raporturi - de când cu „neagra" mă uitam fix în ochii lui ori de câte ori ne întâlneam, fără să scot vreun cuvânt - nu ştiu, nu-mi pot da seama precis. Sunt înclinat însă să cred justă mai curând cea de-a doua explicaţie. Căci am observat în mai multe rânduri, gardienilor nu le plăcea săi fixezi insistent, şi mai ales, să uneşti acest fel de a-i privi cu tăcerea. „Ce te uiţi aşa la mine?" era cuvântul lor obişnuit într-o asemenea împrejurare. „Nu te mai uita aşa!" Li se părea că văd în privirea noastră nu numai reproş dar şi, probabil, ameninţare. 420

Boca era de statură potrivită spre mică şi se uita saşiu. Extrem de vanitos, avea o excelentă părere despre el şi talentele lui. Credea, de pildă, că se pricepe să repare diferite instalaţii, robinete etc. în realitate, pe ce punea mâna strica. Un robinet pe care îl „repara" Boca nu mai curgea deloc sau de-abia mai ţârâia. Umbla cu un ciocan la el şi începea să dea în obiectul sau instalaţia pe care voia s-o'dreagă până când o strica de tot. Dar tocmai fiindcă era vanitos, puteai să obţii de la el unele lucruri în special suplimente de mâncare - dacă apelai la această latură a firii lui. Făcea, de asemenea, mare caz de autoritatea pe care o avea sau, mai bine zis, credea că o are. îi plăcea să-şi exercite această autoritate, să dea ordine, să facă pe importantul. într-o zi, pe la finele lui mai sau începutul lui iunie 1950, Dinu Brătianu fusese scos

420

!!J||)!!|!|!II!I|III||!II!I!JI!|I|II|II!!(||!II!IIIW în curtea cea mare la aer; fiind bolnav şi neputând să se plimbe, i se dăduse un scaun să şadă; scaunul era chiar în dreptul ferestrei melc, adică aproape de unghiul pe care îl făcea corpul principal al clădirii cu aripa din dreapta. Boca, de serviciu în ziua aceea, se apropie de Dinu şi-1 întreabă: „Mă cunoşti pe mine?" „Nu te cunosc", îi răspunde acesta. „Adu-ţi bine aminte când făceai vânătoare pe lângă Bucureşti." Nu, nu te cunosc", repetă Dinu. „Eu eram băiet mic, printre hăitaşi", continuă Boca, „şi te ştiu de atunci". Văzând că nu-i răspunde nimic, schimbă întrebarea: „Ei, da acum de ce nu mai vânezi? Sau nu mai poţi?" „Acum sunt închis şi nu am puşcă", i-a răspuns bătrânul, ca să scape de el. „Lasă că ai vânat destul, Acum să mai vâneze şi alţii", a încheiat Boca. Am auzit această conversaţie foarte clar, cred că afirmaţia gardianului de a fi fost printre hăitaşii de la Ciornuleasa sau Tâncăbeşti, unde obişnuia să vâneze Dinu, e o pură invenţie, o minciună.. In realitate, Boca, ardelean după vorbă, voise numai să-şi dea importanţă şi, în acelaşi timp, să-1 zgândăre pe bătrân. Am avut de-a face cu acest individ la vreo lună după sosirea la Sighet. Ni se dăduseră tocmai „tinete" şi trebuia să le deşertăm, în fiecare dimineaţă, la closet. Operaţia se făcea pe rând, începând cu celula din capăt, dinspre ieşire şi isprăvind cu cea dinspre fundul sălii mari. Celula mea, 426

737

nr. 21, era antepenúltima, a treia din coadă. Ducându-mă cu tineta s-o vărs, am văzut baltă pe pardoseala de ciment în jurul deschizăturii circulare. Fusese făcută de predecesorii mei, din care unii, în vârstă sau, poate bolnavi, n-aveau puterea necesară ca să ridice tineta şi s-o verse cum trebuie, o parte de lichid vărsându-se astfel pe de lături. Boca, apărând în uşă în momentul când clăteam tineta cu apă curată, începe să strige: „Ai făcut baltă pe jos; am să te pun s-o ştergi cu limba". Mă uit la el şi-i spun liniştit: „N-am vărsat pe jos nici o picătură". „Ba ai vărsat, te-am văzut eu." „N-ai văzut dumneata nimic - îi replic eu - deoarece în momentul când ai apărut în uşă, eu isprăvisem şi-mi clăteam tineta." „Şterge imediat tot ce e pe jos; lună şi bec să fie, că altfel e de rău", continuă el, fară să mai insiste asupra chestiei autorului. „Lună şi bec" era expresia favorită a gardienilor; li se părea, probabil, că numai vechea „lună" nu e de ajuns, adăugaseră deci pe contemporanul „bec" (becul electric!), făcând din el un alt simbol al curăţeniei, iar din cei doi termeni alăturaţi superlativul în materie. „N-am cu ce şterge", îi răspund eu şi, de fapt, n-aveam nimic. „Cu capela", ţipă Boca. „Cu capela nu şterg, deoarece se strică şi n-o mai pot pune pe cap." „Ştergi sau nu", ţipă el din nou şi face doi paşi spre mine. „N-am făcut eu balta; totuşi, ca să nu se spună că am refuzat să execut un ordin, voi şterge dacă mi se dă o mătură." Refuzul de a executa un ordin era socotit o 426

738

gravă infracţiune şi - fusesem prevenit - se pedepsea aspru. Era în capul lor ideea că nu execuţi numai ca să-i înfrunţi, ca să-ţi exprimi în felul acesta dispreţul şi asta-i scotea din fire, îi transforma în fiare. „Nu e mătură" - erau de fapt trei, dar puse în alt loc, la etajul întâi - şi-mi zvârli o zdreanţă cât palma: „Şterge cu asta". A trebuit să şterg, înmuind cârpa în urină şi storcând-o deasupra gaurei circulare. Operaţia a durat circa cinci minute; era pe cât de scârboasă pe atât de neigienică. Când am isprăvit, s-a apropiat, s-a uitat şi mi-a spus: „Nu c bine; şterge din nou". Luasem tot lichidul, dar bestia, iritată că îl contrazisesem şi că nu voisem să mă supun imediat ordinului, ci discutasem şi mai ales discutasem cu argumente, hotărâse să mă „frece". „Nu mai e nimic", iam replicat eu, „am luat tot lichidul". „Şterge şi nu discuta; altfel te pun să freci până diseară." „Voi raporta domnului director", i-am spus eu, „această bătaie de joc". „Poţi să raportezi, ce, crezi că o să-ţi dea ţie dreptate? Tot mie o să-mi dea; şterge şi să nu mai scoţi o vorbă, Pastele şi Dumnezeul mă-tii!" „Voi raporta şi pentru înjurătură", am continuat eu, şi în acelaşi timp, am început să frec din nou. Am mai frecat încă timp de cinci minute, fară însă ca să mai pot lua ceva, numai ca o corvoadă; după care bestia mi-a azvârlit din uşă: „Mişcă în cameră". Mi-am luat tineta şi tară să mă pot spăla pe mâini - „lasă că ai să te speli în cameră!" - am pornit. Seara, am raportat noului 426

739

şef de secţie, care lua în primire - era Pintea - şi am adăugat că vreau să ies şi la raport la domnul director. „Am să-i comunic", mi-a răspuns el şi mi-a închis uşa. Peste vreo jumătate de ceas a apărut din nou - de data asta era singur - şi făcând un pas în celulă mi-a spus încet: „Boca ăsta e un păcătos; aşa face; să nu pui la inimă". „Iar directorul, să ştii - a continuat el - n-o să-ţi dea dreptate; se teme şi el să nu-1 spuie altul; aici se mănâncă ca şerpii, unul pe altul. I-am mulţumit şi mi-am dat seama că are dreptate. Orice-ai fi reclamat, direcţia n-avea să fie niciodată, cel puţin pe faţă, de partea ta. Viitorul apropiat mi-a arătat că dacă un gardian era omenos, se purta bine cu deţinuţii, apoi nu rămânea mult la Sighet. Afară de cazul când ştia să se prefacă, UIllIlIlIllIlJltJlllllIllllIIlIlIllJlIIIIliJlJIIItlIfltlIIlMII •«^«■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■HMIlllllllOTIMIHW W ■ttlilIiltlilIIIIItlIKItlMIflIItlIII.MIIIIIIMIIIIIIItlMtlII să dea impresia că e aspru, prin vorbe tari spuse în prezenţa celorlalţi, rămânând, apoi, ca atunci când era singur, iară martori, să fie cumsecade şi chiar îndatoritor. Prefăcătoria, simulaţia, e încă una din caracteristicile sistemului; oamenii spun ceea ce nu cred, afişează opinii şi sentimente pe care nu le au, pe care în forul lor interior le contestă sau chiar le dispreţuiesc. „Habsburgul" fusese numit aşa, deoarece avea un chip germanic, blond, cu trăsături fine. Era ungur sau 426

740

poate ungur corcit cu sas sau şvab. Vorbea foarte bine ungureşte şi prost româneşte, cu un accent care îl trăda numaidecât. Cam rahitic, avea un mers caracteristic; când umbla pe sală, îl cunoşteam numai după câlcătură, fără să fi rostit vreun cuvânt. Ca temperament, era iute; îi plăcea să se facă treaba repede, chiar foarte repede, fară considerare la efortul deţinutului, la vârsta sau starea de boală a acestuia. Când vedea că un lucru nu se face în ritmul dorit de el, îl apucau pandaliile; începea să tremure şi să ţipe, uneori să lovească şi să înjure; avea adevărate accese de isterie. Şi el, ca şi Boca, era extrem de vanitos; el era centrul universului; în jurul lui trebuia să se învârtească totul. „Chind dau eu ordin, nici Cristos nu poate să schimbe la el"; ce ofiţer de serviciu, ce director, şeful de secţie - adică el! - este totul! îi plăcea grozav să isprăvească el primul, din tustrei şefii de secţie, orice treabă: şi tinetele şi curăţenia şi împărţitul mâncării. Când transportam tinetele cu mâncare, la prânz sau seara, ne spunea confidenţial: „Aduceţi la mine entei!", venind, din cauza aceasta, uneori,.în conflict cu colegii lui. Cu Sibiceanu era în relaţii bune; cu Papacostea, lungă vreme, în relaţii rele. Odată, pe când transportam nişte greutăţi jos, în beci, 1-a împins pe scară, cu violenţă, şi 1-a înjurat; când Papacostea, care nu se simţea bine, a protestat şi i-a spus că putea să-1 omoare, „Habsburgul" i-a răspuns: „Şi ce 428

741

dacă ai se mori? Un bandit mai puţin". Asemenea calificative erau lucru curent când se înfuria şi, din păcate, se înfuria des şi uşor, din te miri ce. Făcea zel, sperând să avanseze mai repede; a fost, desigur, foarte mortificat când a văzut că alţii îi iau înainte şi el rămâne „bun în grad". în cele din urmă a înaintat şi el, o dată cu grosul. Ii plăceka şi lui să chinuiască oamenii, să-i pună să facă muncă degeaba, de corvoadă. Odată, ne pusese, echipa-jde la bucătărie, şă spălăm culoarul; isprăvisem tocmai treaba, când şi-a adus aminte, că trebuie curăţaţi de praf, cu peria, şi pereţii şi tavanul culoarului, i-am curăţat; praful a căzut evident pe podea şi a trebuit s-o spălăm din nou. Când a fost gata, a constatat că trebuie şterse ţevile de calorifer de pe culoar şi uşile cu cârpa udă; le-am curăţat; dar tot umblând în sus şi-n jos pe lângă ţevi şi uşi, podeaua s-a murdărit din nou, din cauza bocancilor uzi. Nu cine ştie ce; dar nu mai era „lună şi bec". Rezultatul: a treia spălare a podelei. Câteodată îi căşuna că sunt prea mulţi în echipa de curăţenie, şi atunci treaba pe care trebuiau, de pildă, s-o facă şase oameni, o făceau numai doi sau chiar unul singur. Era şi refractar la orice sugestie: i se părea că a admite un sfat sau o indicaţie de la unul dintre deţinuţi ar fi o „capitio diminutio"; „Ce? el ştia mai bine". Cea mai mare umilinţă, pe care nu mi-o pot ierta nici acum, am suferit-o împreună cu toţi colegii din colectivul 428

742

13, atunci când „Habsburgul" ne-a obligat să stăm în genunchi. Era într-o după-amiază din vara lui 1954, îndată după masă. Se isprăvise prânzul şi individul era ocupat să „dea la apă" - după expresia aşa de elegantă a gardienilor - pe deţinuţii de la etajul doi. Noi, în celula noastră de la parter, stam de vorbă unii cu alţii, nu mai tare, nici mai încet ca de obicei; din întâmplare, eu şi cu al doilea, vecinul meu de pat, nu vorbeam. Santinela, care probabil şi ea voia să se releve, să dea dovadă de „vigilenţă", bate în fier ca să vie şeful de secţie. Când „Habsburgul" o întreabă de sus, de la etaj, care-i pricina: „Ce-i baiul", el îi răspunde că jos, la parter se vorbeşte tare şi-i arată celula noastră. Furios că a fost deranjat din treabă şi că trebuie să coboare două etaje şi apoi să le suie din nou, vine cu o falcă în cer şi cu una în pământ la noi şi începe să strige: „Pentru ce vorbiţi tare?" Şeful camerei îi spune că nu s-a vorbit nici mai tare nici mai încet ca de obicei, ceea ce îl înfurie şi mai mult: „Santinela spus la mine, " - zbieră el „că aţi vorbit tare. Drept pedeapsă, o să staţi toţi în genunchi". Protestăm cu toţii împotriva unei asemenea sancţiuni şi nemeritată şi umilitoare. Nu vrea să ştie însă de nimic; e Dunăre de turbat; congestionat, cu ochii scoşi din cap, ne ameninţă: „Dache, peste trei minute chind me întorc, nu ve găsesc în genunchi, apoi vai de voi ce o se păţiţi!" Şi iese trântind uşa. Ne sfătuim ce e de făcut; Sibiceanu şi cu mine suntem de părere să nu ne supunem; 428

743

generalul Nae Marinescu spune însă că e mai bine să nu te pui cu nebunul şi se lasă în genunchi primul, creând astfel curentul.

428

744

Mi-aduc aminte că, într-o altă împrejurare, Miluţă Romaşcanu fusese obligat să stea în genunchi de acelaşi „Habsburg"; crezusem atunci că e un act din iniţiativa lui, deşi individul ne afirmase că nu el, ci altul mai mare a dat ordinul. Nu pusesem temei pe această afirmaţie, am constatat ulterior că totuşi era aşa şi că, de fapt, directorul dăduse zisul ordin. Prin urmare, e foarte probabil ca, şi de data asta, pedeapsa să vină tot de la unul mai mare. Mă uit la ceilalţi: sunt în genunchi; ne aşezăm şi noi, Sibiceanu şi cu mine. Peste vreo zece minute bestia vine, ridică pedeapsa şi începe să discute ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. „Aşa sunteţi voi, vorbiţi tare" şi începe să spună că el de aceea s-a supărat fiindcă l-am făcut să coboare de la etaj şi „se întrerupe munca la el". Pe când vorbeşte nu prea tare, normal, fierul santinelei răsună din nou. „Ce vrei?" îl întreabă „Habsburgul", ieşind la el, în curte. „Se vorbeşte iarăşi tare" şi arată din nou celula noastră. „Lase, la dracu, eu eram acolo" şi se întoarse mofluz. Ne-a fost uşor, prin însăşi acest fapt, să-i arătăm că tot aşa s-a întâmplat şi prima dată, deci că eram fără vină, dar pedeapsa se consumase. Am reclamat, e adevărat, după aceea, locotenentului cu securitatea, lui „Martel", dar am impresia că „Habsburgul" n-a fost pedepsit, cel puţin noi n-am aflat sau nu nc-am putut da seama de vreo pedeapsă. A stat - e drept -câtva timp de serviciu „la poartă", adică fară să fie 745

în contact direct cu deţinuţii, dar apoi, la finele lui ianuarie, a apărut din nou în serviciul secţiilor. De altfel, şi „poarta" facea parte tot din slujba normală, fiecare gardian trecea şi pe acolo, când îi venea rândul. Acelaşi om, după ce-i trecea furia şi mai ales când avea sentimentul că depăşise măsura sau fusese nedrept, era capabil şi de gesturi contrarii, de omenie. Nu o dată a venit cu suplimente masive de mâncare; ne-am trezit, de pildă, într-o zi cu el că ne aduce nu mai puţin de o jumătate de găleată de mâncare cu carne, apro.ape toată cantitatea numai bucăţele; am avut atunci ce pune deoparte pentru două zile; Sibiceanu şi Cornăţeanu care erau, incontestabil, cei mai serioşi combatanţi, cu pofta de mâncare cea mai mare, au făcut, cu acel prilej, un depozit impunător. Iar Miluţă Romaşcanu, prea sătul fiind şi nevrând să makpună deoparte, a regretat adeseori apoi acel supliment .gigantic de „tocăniţă". Am mai aflat despre „Habsburg" - chiar de la el - că era căsătorit, avea doi copii şi că fusese mai înainte chelner într-un restaurant. Vorbea şi de servitoarea pe care a angajat-o nevestisii, dar poate că, \ anitos şi plăcându-i să se laude, asta era o simplă invenţie; se pare că salariul unui gardian cu familie nu permitea angajarea unei servitoare. Pe când eram la bucătărie, s-a întâmplat într-o zi ca, pe culoar, doi din echipa noastră să se întâlnească cu doi 746

dintre preoţi, care aveau treabă la baie. Asemenea coliziuni, contravenind „secretului", erau foarte neplăcute pentru gardienii de serviciu, constituind una din cele mai grave culpe pentru ei. In ziua aceea era de serviciu tocmai „Habsburgul". Când a văzut catastrofa - el era de vină că nu-şi luase măsuri de precauţie, asigurându-se că preoţii nu vor ieşi din baie - a ţipat la ai noştri să lase capul în jos - ca să nu-i vadă, chipurile, pe „băieţi" - şi să intre imediat în bucătărie. Dumitru Nistor - unul din cei doi ai echipei noastre - care, din principiu, nu voia să asculte numaidecât injoncţiunile gardienilor - în special îl plictisea când i se spunea să „mişte" mai repede - nu şi-a grăbit pasul, nici n-a aplecat capul. „Habsburgul", văzându-1, s-a repezit ca din puşcă la el şi, apucându-1 de spate, i-a făcut vânt pc uşa bucătăriei, zicând: „Uke la el, cum umble cu capul în sus ca un curve vopsite!". Multă vreme s-a râs de această explozie; lui Nistor o bună bucată i s-a spus şi spus „Mareşalul Cur-wei-wop". De ce „Mareşalul"? Asta, vorba lui Kipling, e o altă poveste. „Pithecantropus erectus" a fost, fără îndoială, unul din cei mai bestiali gardieni din câţi am avut la Sighct, dacă nu cel mai bestial. Alcoolic înveterat, cu un cap de degenerat, mai mult mârâind decât vorbind, când îl vedeai pentru prima dată aveai impresia unui „Minushabens", de aceea şi porecla lui, poreclă pe care i-a dat-o nu numai colectivul 17 dar şi un altul. Bea aşa de mult, 747

sau era aşa de intoxicat cu alcool încât adormea pe unde se nimerea. L-am găsit odată dormind, înfăşurat în şubă, pe scara cea mare, de piatră; capul îi era pe. una din trepte, iar picioarele cu cinci trepte mai jos. Când vorbea, cam pe nas şi scoţând alene cuvintele, parcă tot era adormit, constatai că individul nu e prost şi că, uneori, nui lipseşte nici humorul. Am aflat, din gura lui, că fusese trimis, în vremea lui Antonescu, în Germania, pentru muncă în fabrici. Nimerise tocmai la Hamburg şi asistase la câteva bombardamente. „Când vedeam că vin, mă trăgeam sub o salcie, lângă un buncher. Auzeai deodată: „Buum... P... mă-sii, se facea totul praf..." Era căsătorit şi avea doi copii „Ăl mai mic c dat în mă-sa de deştept. Seamănă cu mine", adăuga apoi, după câteva secunde, „Pithecantropus". Era lacom, lua din mâncarea, atât de puţină în vremea aceea, a deţinuţilor. Tăia cu briceagul, iară ruşine, din porţiile de pâine şi din marmeladă; câteodată lua porţia de marmeladă cu totul. L-am văzut, nu o dată, şi eu şi colegii mei, făcând această trebuşoară. într-o zi vine la bucătărie şi-i spune lui Sibiceanu: „Nicule, am să-ţi dau un raport: lipseşte marmeladă". „Nu s-a ajuns vreo porţie, domnule şef?" răspunde acesta, mai mult din politeţe, ca să zică ceva, deoarece ştia sigur că porţiile fuseseră toate; doar el singur le tăiase. „Ce o porţie, şapte; mă înţelegi?" replică individul. „Nu se poate domnule şef, erau toate", îi spune Sibiceanu. „Da! 748

Toate?" şi a plecat fără să mai insiste; în ziua aceea, unii dintre deţinuţi au rămas, cu siguranţă fără minuscula porţie de marmeladă: 40 de grame o dată la două zile, deci douăzeci de grame pe zi. Pe la începutul lui martie 1952, într-o după-masă, eram la cazan, cu prietenul Cornăţeanu; de serviciu, pe secţie, „Pithecantropul". Vine la noi să-şi aprindă, cu jeratic, o ţigaretă şi, din una în alta, ne spune că el nu e om rău, că el nu pedepseşte. Nu-1 cunoşteam încă, nu ştiam ce-i poate osul; eram de puţină vreme la bucătărie, el de asemenea, nu venise de mult la Sighet, în slujba de gardian. Peste câteva zile, Cornăţeanu, fiind din nou la cazan, pregătind mâncarea, gustă o bucăţică de zgârci, ca să vadă dacă e fiert. în momentul acela intră în bucătărie individul. „Mănânci carne, ai?" îi spune acesta şi, fară să mai aştepte răspunsul, adaugă: „Hai la «neagra»!" Degeaba i-a explicat Cornăţeanu că e de datoria cazangiului să guste mâncarea, să vadă dacă e făcută şi potrivită din sare, bestia n-a vrut să audă nimic. Probabil că era şi beat. „Va să zică, mănânci carne", îi spune din nou la uşa «negrei» şi, deodată, îi dă o palmă zdravănă. Lovitura a fost aşa de puternică încât am auzit-o şi noi, de la bucătărie. Şi, imediat după aceea, am auzit strigătele lui Cornăţeanu care cerea „ajutor". Reacţia prietenului meu, normală! 1-a impresionat, se vede, pe „Pithecantrop"; n-a

749

mai dat a doua palmă şi, după ce 1-a închis în celulă, a coborât. în după-amiaza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate - cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare" şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-1 supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop". „Ce cauţi acolo?", răsună vocea acestuia din urmă, „unde ţi-am spus eu să te duci?". „Aici mi-aţi spus", răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai. „Aici, hai?" replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Pastele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt cu ţie!" „Mişcă sus", spune tot „Pithecantropul", după câteva secunde. Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi calificative triviale. Asta*a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii - noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului. „Luvaţi" avea chip de turcoman sau calmuc, cu ochii bridaţi, uşor oblici şi cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Era voinic, spătos, bine legat; slujba la închisoare îi priia, căci, 750

în timp ce alţi gardieni slăbeau de ajungeau pielea şi osul aşa „Pantomimistul", de pildă - el se îngraşă de nu-şi mai încăpea în piele. Nu era român; poate ucrainean, corcit cu ceva sânge tătăresc, poate chiar tătar sau calmuc. Vorbea bine ruseşte şi prost româneşte: nu putea pronunţa pe v la începutul cuvintelor; de aceia spunea „oi" în loc de „voi", „iu" în loc de „viu", „ai" în loc de „vai". Când se supăra şi voia să ameninţe, spunea: „iu la oi şi ai de oi" („Viu la voi şi vai de voi!") Alteori, când dădea ceva, vreun aliment global şi urma să ni-1 împărţim între noi, zicea: „Daţi la oi" („Daţi la voi"); când voia să facem un lucru mai iute, zicea de asemenea „Daţi la oi mai repede". Aşa încât îi rămăsese numele „Daţi la oi". în schimb, adăuga un v la mijlocul cuvântului, între două vocale; astfel „luaţi" devenea în gura lui „luvaţi". Şi „Luvaţi" i-au zis ai noştri; acesta era numele lui de căpetenie. „Daţi la oi" venind în rândul al doilea. Era omul regulamentului; dacă îi spunea un superior să facă ceva, putea fi sigur că va executa întocmai; timpul ienicerului care execută ordinul. Foarte respectuos, plecat chiar, umil faţă de superiorii lui. Chiar faţă de cel mai mic, caporalul, şi gata să facă zel spre a auzi o vorbă bună sau o apreciere favorabilă din gura lor. „Haide mai iute, n-auzi, a zis domnu' caporal" şi era gata să facă drepţi, să lipească cu zgomot călcâiele la orice vorbă a acestuia. Foarte sărac -poate că avea familie grea - sau foarte cărpănos. Strângea mucurile de 751

ţigară de pe jos, de pe sală şi culoare, făcând astfel o concurenţă neloiala alor noştri care n-aveau altă posibilitate să fumeze. Avea o oarecare greutate la socotit; într-o zi când am cântărit cartofii în pivniţă, i-am făcut noi calculul la urmă şi a rămas tare mulţumit: „E bine la oi!" Era şi rău când i se părea că cineva nu execută destul de repede un ordin sau că i-1 discută, opunând un argument; i se părea -cu complexul dc inferioritate pe care-1 avea - că întârzierea sau discuţia e din pricină că respectivul nu-1 ia în serios sau îşi bate chiar joc de el; atunci devenea crud. Intr-o zi, pe când eram în celula 17 întinşi pe pat, a intrat şi ne-a spus să mergem la bucătărie. Dumitru Nistor a întârziat un moment şi când „Luvaţi" i-a făcut observaţie, de ce stă pc pat, i-a răspuns că ni s-a dat voie să stăm întinşi. „Aşa răspunzi la tine! Bine, rămâi aici!" Am aflat pe urmă, după ce ne-am întors la treabă, că 434

individul îl pusese, drept pedeapsă, să stea timp de o jumătate de ceas pe vine, cu mâinile întinse înainte şi fără să aibă voie a se sprijini, fie şi numai o clipă, pe pat. Această poziţie, căreia noi îi ziceam „dropia", devenea după câteva minute obositoare, iar după un sfert de oră, de-a dreptul chinuitoare. Nistor a trecut printr-o grea încercare în ziua aceea; când l-am văzut, la întoarcere, era congestionat şi-1 durea capul; suferind de artritism, de aterioscleroză, putea să aibă o criză. Pentru ca să fie sigur că execută corect pedeapsa, că nu se sprijină de pat, „Luvaţi" îl observa prin vizetă cam la două-trei minute o dată sau deschidea de-a dreptul uşa, spunându-i: „învăţ eu minte la tine să răspunzi". Când m-am întors în februarie 1955, din izolare, iarăşi în colectivul 17, colegii mi-au povestit că, în timpul absenţei mele, „Luvaţi" controla celulele, după stingere, să vadă dacă deţinuţii dorm. Când găsea pe vreunul că sta cu ochii deschişi, atunci îi striga prin vizetă, energic: „Chide ochii la tine, când dau eu orrrdin!" Dacă avea un cât de mic interes, ştia să fie şi politicos, chiar amabil. Pe vremea când se creşteau doi porci în puşcărie şi când purceii de la scroafa se împărţeau între gardienii cu familie - „Luvaţi" era în această categorie -, Miluţă Romaşcanu avea, între alte activităţi, şi aceea de a duce de mâncare acestor pensionari. Lucrul îi convenea, deoarece avea putinţa, ducând găleata cu resturi sau cu 434

apă, să facă mai multe drumuri pe zi pe sala principală şi pe culoarul bucătăriei, deci să adune şi eventuale mucuri de ţigară zvârlite, mucuri extrem de valoroase pentru un fumător inveterat ca el. De câte ori îl vedea cu găleata, „Luvaţi" se bucura; bineînţeles, îi dădea „liber", adică voia de a circula pe sală ori de câte ori o cerea; iar dacă se ivea vreo controversă asupra felului cum trebuie alimentaţi porcii, spunea, zâmbind binevoitor spre Miluţă: „Asta ştie la el; ăsta căpitan". „Frizerul" n-a fost din capul locului la Sighet; a venit peste câteva luni; e unul din foarte puţinii care s-a menţinut, până la urmă, până în iulie 1955, fiind om de încredere al partidului; a avut şi faţă de noi o atitudine, în genere, convenabilă. Era înalt, cam tras la faţă şi se uita niţel saşiu. Ardelean de fel, fusese prizonier câţiva ani, în Uniunea Sovietică, de unde se întorsese comunist. îmi spunea că a dus-o foarte greu la început, în prizonierat: lucra în mină, muncă grea, istovitoare; ajunsese^ din cauza hranei insuficiente şi a oboselii, la ceva sub cincizeci de kilograme. Pe urmă s-au mai îndreptat lucrurile. Ştia să bărbierească şi să tundă; de aceea, a fost frizerul puşcăriei mai bine de trei ani de zile; în acelaşi timp, făcea şi pe groparul, noaptea, când trebuiau îngropaţi morţii, pe malul Izei. Avea, adeseori, un aer trist, chinuit, parcă îl apăsa ceva; poate era viziunea celor pieriţi în închisoare, care-i trecuseră toţi prin mână. 434

Când am fost bolnav de gălbenare, în primăvara lui 1951 şi ajunsesem pielea şi osul, mi-a spus, în opoziţie cu Arba, cuvinte de încurajare, mi-a povestit de un caz de gălbenare grav, pe care îl ştia, şi care se făcuse bine cu nişte leacuri băbeşti; mi-a turnat, în două rânduri, spirt în cap: „îţi face bine asta", a zis, adăugând însă imediat: „Să nu spui altuia cumva că ţi-am dat spirt". Când noi, cei din colectivul 18, aveam vreo sugestie de făcut sau vroiam să se ia vreo măsură, vorbeam cu el mai întâi. Ii arătam cum stă lucrul, îi înşiram argumentele şi, adeseori obţineam un rezultat. Nu bătea, nici nu înjura, câteodată; însă, probabil în urma vreunei şedinţe în care fusesem copios criticaţi, făcea câte o aluzie ironică la „domnii miniştri". O singură dată l-am văzut iritat, chiar furios; în vara lui 1953, într-o perioadă de strânsoare, când 1-a pus pc Miluţă Romaşcanu să facă „broasca" de vreo trei sute de ori. Pe la sfârşitul anului 1953 sau începutul lui 1954, n-a mai fost bărbier, fiind înlocuit în această atribuţie de „Ciripică". De atunci, i-am zis „Exul". Făcea serviciul acum de şef de secţie, înlocuindu-1, în timpul unei scurte absenţe, pc noul bărbier, mi-a spus că ar fi putut şi

434

el, ca atâţia alţii, să urmeze o şcoală şi să iasă ofiţer. „Da, n-am vrut, e mai bine în vremurile astea să fii mai mic!" Cu câteva zile înainte de eliberare, în prima sau a doua zi a lui iulie, unul din noi arătându-i cât e de mult de când suntem închişi, fără vreo ştire de acasă, „Exul" a avut un cuvânt care ne-a impresionat: „lasă că o să fie şi bine". Felul mai ales în care a rostit acest cuvânt, cu căldură, şi surâsul care 1-a însoţit, ne-a dat impresia că nu e unul din cuvintele de circumstanţă de mângâiere, pe care le mai auzisem de atâtea ori. Se adăuga faptul că, de aproape trei luni, lucra sus, la etajul întâi, o comisie numeroasă de anchetă. Impresia a fost justă: la 5 iulie, ni se aducea la cunoştinţă, la o seamă dintre noi, că s-a isprăvit cu Sighetul, că ni s-a fixat domiciliul obligatoriu la Măzăreni (raionul Brăila, regiunea Galaţi), că deci vom putea vedea familiile, iar ceilalţi erau transportaţi la Bucureşti, la Malmaison, de unde erau apoi şi ei, după puţin timp, puşi în libertate. „Aviatorul" era înalt, bine făcut, cu o faţă care-ţi inspira simpatie din primul moment. Probabil, din vechiul regat, din Muntenia, judecând după vorbă. înainte de a intra în miliţie, fusese în aviaţie; le-a arătat celor din colectivul 18 un vechi carnet de aviator; le-a povestit că avusese, îndată după război, posibilitatea să se angajeze în aviaţia americană; ezitase atunci; acum îi părea rău că n-o făcuse. Când se angajase în miliţie, nu credea că o să 436

ajungă paznic lâ închisoare; dacă ar fi ştiut, nu se mai angaja. Era clar că meseria de temnicer nu-i plăcea; de altfel ne-a spus-o lămurit într-o după-amiază, pe când eram în curte, la tăiat de lemne. Tot atunci ne-a dat unele amănunte despre o ispravă a sa, din timpul lui Antonescu, prin 1941 sau 1942. Nu devenise încă aviator; îşi făcea serviciul militar în munţii Buzăului, ca grănicer, aproape de noua frontieră ungară. într-o zi, patrulând, a dat peste o patrulă de soldaţi unguri care, rătăcindu-se, trecuseră pe teritoriul nostru. I-a somat să se oprească, i-a arestat şi i-a dus apoi la post. Făcându-se o înţelegere între noi şi unguri, prinşii au fost trimişi îndărăt; chiar el i-a însoţit până într-un oraş din Ardeal unde i-a predat autorităţilor maghiare. Nu-i putea suferi pe unguri şi pe evrei; ne-a spus-o, fară să se sfiască, tot atunci, în curte, când tăiam lemne. Acest gardian a cunoscut la Sighct o văduvă cu copii, cu oarecare stare; avea casă în oraş şi pământ. S-a căsătorit cu ea şi, la anul, aveau un copil, un băiat. Era foarte mândru de băiatul lui şi ne spunea că e voinic; la u moment dat, când se îmbolnăvise de urechi - avea o uşoară scurgere - 1-a întrebat pe generalul medic Nae Marincscu ce să-i facă şi acesta i-a indicat tratamentul necesar; peste câteva zile, ne-a anunţat, vesel, că băiatul s-a făcut bine.

436

Acest „Aviator" a fost cel mai eficient pentru noi dintre toţi gardienii Sighetului. Ne dădea - prin Sibiceanu ştiri şi informaţii; ne comunica ce scriu gazetele şi ce se aude la Radio. în timpul războiului din Coreea, ne spunea cum merg operaţiunile; într-o zi, în urma unor bombardamente americane distrugătoare, împotriva cărora protestaseră ziarele şi radioul comunist, „Aviatorul" ne-a transmis ştirea că, în ţară, comuniştii sunt îngrijoraţi - „le ţâţâie curul" - după expresia lui, să nu se întâmple şi la noi aşa ceva, să nu se întindă războiul şi pe aici. De câte ori putea, ne da suplimente de mâncare; odată a venit cu o pâine neagră, porţia lui - gardienii primeau pâinea, carnea şi o serie de alte alimente de la închisoare, pentru ei şi familiile lor - şi ne-a dat s-o împărţim între noi, cei de la bucătărie; altă dată nc-a adus cireşe; fumătorilor le dădea ţigări sau le lăsa, pe marginea cazanului sau a mesei câte o ţigară aprinsă, din care trăsese numai un fum, două. Pe când eram singur, în celula 21, mi-a adus, în două rânduri, lapte; îi rămăsese puţin de la cei bolnavi care erau la regim, şi mi 1-a dat mie; nu reprezenta marc lucru, sub raportul alimentaţiei, dar gestul, ca şi toate celelalte asemănătoare, vorbea de la sine. Tot acest „Aviator" ne-a atras atenţia să ne ferim de delatori. Din nefericire au fost şi la Sighct, ca şi în celelalte 436

închisori, deţinuţi care s-au pretat la acest rol mârşav de a informa direcţia asupra colegilor lor, asupra a ceea ce spuneau sau făceau aceştia. Li se dăduse, probabil, a înţelege sau li se făcuseră, poate, chiar promisiuni formale acestor nenorociţi că, în schimbul informaţiilor pc care le vor da, vor obţine mai repede eliberare sau alte avantaje. La început, n-am vrut să cred că au acceptat tovarăşi de ai noştri de suferinţă să joace un asemenea rol; un fost ministru sau un fost mare ostaş să fie capabil de o asemenea ticăloşie? Pc urmă, a trebuit să convin şi eu că există totuşi asemenea exemplare, am văzut şi consecinţele ce au urmat - sub raportul întăririi „secretului" şi tăierii oricărei posibilităţi de informare prin fereastră, prin uşă - din această incalificabilă treabă. Din momentul când ne-a atras atenţia asupra delatorilor, „Aviatorul" a devenit mai circumspect, mai rezervat; a continuat să nc dea unele informaţii, dar ne spunea mereu să ne ferim de o anumită persoană, deoarece raportează totul la birou. I-am dat, bineînţeles, toate asigurările; dar aveam o strângere de inimă, un sentiment extrem de penibil când ne gândeam la reflecţiile pe care trebuie să le facă acest om simplu, fără cultură, dar onest şi cu suflet, asupra caracterului unor foşti demnitari ai statului.

436

„Cireşică" era cel mai mic de statură dintre toţi gardienii închisorii. De talia unui copil dc 12-13 ani, având şi o faţă rotundă, rumenă, de copil, fusese botezat „Cireşică". De fapt, îl chema Ştefan Paşcu şi era de fel din comuna Ţigăneşti-Criş, din Bihor, mi-a spus-o el însuşi pe când eram izolat în celula 21. Unit, avea o deosebită consideraţie pentru preoţii uniţi cărora cred că le dădea informaţii din afară. De asemenea, avea un deosebit respect pentru Iuliu Maniu. într-o zi, pe când rămăsese într-o tinetă puţină mâncare, pe fund -era o mâncare mai bună - şi îl întrebasem dacă trebuie să o las la etajul întâi, unde era el de serviciu, sau s-o duc jos la bucătărie, mi-a spus: „Laso aici, am să mai dau la celula asta", şi mi-a arătat celula unde era închis Maniu. „Lui Iuliu Maniu?" l-am întrebat eu, ştiind cine era locatarul celulei: „Da", mi-a răspuns „Cireşică" - „cl e tatăl nostru" şi a dus degetul în dreptul buzelor, în semn dc tăcere. Era incapabil să spuic vreo vorbă mai aspră sau să suduie. Din când în când, pentru a nu da dc bănuit sau pentru a nu fi luat la ochi, ca clement slab sau incapabil, mai striga şi el: „Mişcă mai repede", dar, în acelaşi timp, îmi făcea cu ochiul, adică: nu te potrivi! Când îl întrebam de noutăţi, ne răspundea întotdeauna: „Merge bine, merge bine" sau „Lasă că e bine! O să scăpaţi", dar ştiri precise nu ne dădea, cel puţin nouă, celor din colectivul 436

17. Am impresia că - în opoziţie cu „Aviatorul" - nici nu se prea pricepea el în chestii dc politică internaţională. Era un haz să-1 vezi pe „Cireşică", înalt de-o şchioapă, cu nişte cizmuliţe mititele, încălţând picioare de pitic, cum făcea pe importantul: dirija circulaţia pe săli, dădea din mâini, se afera, mai îngroşa vocea şi, întorcându-se spre noi, când nu-1 vedea nimeni, se strâmba expresiv sau ne facea cu ochiul. Ne-a lăsat amintirea cea bună; pe la finele lui 1953, dacă memoria nu mă înşală, a dispărut. O fi fost şi cl victima vreunei delaţiuni sau, Iară asta, a sfârşit prin a nu mai inspira încredere stăpânirii? Nu ştiu, destul că nu l-am mai văzut. Gavrilă Pop din Vişeul de Sus, Maramureş, era un tânăr bine lacut, frumos, cu o bărbie rotundă şi cu o voce plăcută. Cânta adeseori doine şi cântece de lume, cântece de dor; în noaptea de ajun, în 1950, a cântat lângă uşa celulei mele colinde. L-am ascultat, profund mişcat şi dimineaţa când mi-a deschis uşa, i-am mulţumit. I s-au luminat ochii. „Va să zică le-aţi auzit; n-aţi dormit!" „Leam auzit pe toate" -i-am răspuns eu - „mi-ai adus aminte de serile de ajun din libertate". De atunci, ori de câte ori avea prilejul, stătea în dreptul celulei mele şi cânta sau fredona, cu voce groasă. Tot el, în timpul iernii primului an (1950-1951), când n-a funcţionat caloriferul şi a trebuit să ne încălzim cu nişte sobe de tuci sau tablă, îmi aducea 436

o porţie de lemne ceva mai marc în loc de şase bucăţi, şapte. Când i-am arătat că nu ni sc dau deloc fructe şi aproape deloc legume verzi - când şi când foarte arare câte o ceapă - mi-a adus, din pivniţă, morcovi cruzi. Mi s-a părut o rară delicatesă. De câte ori îl întrebam, ce s-aude, îmi răspundea, ca şi „Cireşică", „merge bine"; de altfel, nici cl nu părea că se interesează prea de aproape de politica internaţională. Gavrilă Pop este cel cc mi-a spus că „aici, în puşcărie, c cea mai mare nemernicie". în 1951, a dispărut, nu l-am mai văzut: probabil nu fusese socotit potrivit pentru climatul dc la Sighct. „Bălăccscu" a fost numit aşa pentru că aducea la chip şi la statură cu Bebe Bălăccscu de la Banca Naţională: înalt, cu faţa prelungă, slab. Nu ştiu dacă era român sau nu; mi-a făcut impresia mai degrabă că ar fi. Vorbea cu oarecare dificultate, dar construcţiile, accentul şi lexicul erau corecte. O dată, l-am auzit pronunţând numele Budapestei după felul unguresc: Budopeşi, dar faptul s-ar putea explica prin împrejurarea că o sumă de ardeleni, în special aceia din părţile dc miazănoapte şi apus, pronunţă aşa acest nume. Calm şi corect, foarte adeseori prevenitor, a fost unul din gardienii cei mai de treabă; păcat că nu l-am avut decât în ultimul an. Pc când eram izolat, la camera 60, în timpul bolii, se interesa mereu de cum îmi merge şi mă 436

întreba regulat, dimineaţa, dacă nu vreau supliment. Când i-am spus că sunt închis de aproape cinci ani şi că timp de peste doi ani am stat singur în celulă, a avut un gest de surpriză, aproape de spaimă. Niciodată nu se adresa vreunui deţinut decât la persoana a doua plural. Totul în comportamentul acestui om arăta o distincţie nativă, un soi ales. „Soacra" a fost, de asemenea, un gardian de treabă, cu toată porecla care poate predispune defavorabil. I s-a zis aşa, fiindcă, formal, avea mai totdeauna câte o observaţie de făcut, era cam cică-litor. N-o făcea cu răutate însă, cu dispreţ sau ironic, ca alţii: în fond, era un suflet bun, înţelegător. Vorbea cu un glas potolit, uneori aproape rugător: „Hai întâia (adică secţia!), întâia", cam cu tonul cu care supraveghetoarea, la un internat de fete, îşi îndeamnă pupilele. Bătrânicios şi gălbejit la chip, se vede că avusese o copilărie şi tinereţe necăjită. Ţinea la curăţenie; inspecta lung podelele şi începea să întrebe: „De când n-aţi spălat? Apoi, să faceţi bine să spălaţi", totul cu un ton egal, blând. Şi el, ca şi „Bălăcescu" a venit în ultima perioadă a deţinerii; în primele zile, Victor Papacostea, ca să ne facă o farsă, a spus că ştie precis că-i evreu şi că ne simpatizează, deoarece crede că printre noi sunt doi coreligionari ai săi. Gluma a prins şi, când „Soacra" era de serviciu, în momentul când se deschidea uşa, auzeai, ca 436

din întâmplare, pe unul din colectiv interpelând pe altul: „Ascultă, Goldenberg, ai grijă de gamelă" sau te miri ce; esenţial era să se audă numele - acesta sau altul - cu rezonanţă specială. După câteva zile, Victor m-a prevenit că-i o simplă farsă; chestia a mai durat însă aproape o lună de zile, până să se dumirească toţi asupra realităţii. „Ghiţulescu" semăna cu inginerul Ghiţulescu de la „Mica"; de aceea a fost botezat aşa. înalt, voinic, bine făcut, brun, era ungur de neam. Vorbea ungureşte în mod obişnuit, chiar în serviciu, când găsea un alt gardian care să ştie această limbă. Ştia şi româneşte, corect, dar cu un anumit accent şi cu unele expresii care-i trădau originea etnică. Poate să fi fost din secuime, deoarece se pricepea bine la tăiat şi despicat lemne; lucrase, se vede, în pădurile de acolo; se poate să fi fost însă şi din Maramureş. Voluntar, când era supărat sau iritat, strângea din falei ca să se stăpânească. îl urmărea pe Papacostea, susţinând că nu-i bolnav de inimă - cum afirma acesta - şi că se preface numai ca să nu muncească. Odată, în curte, pe când lucram, mi-a spus că el este, în realitate, bolnav de inimă şi totuşi lucrează ca gardian douăsprezece orc pe zi; i-am spus că şi în materie de boală, nu se compară omul în libertate cu cel din puşcărie. „Ghiţulescu" este acela care, prin rcclamaţia sa, a determinat incidentul cu cătuşele. Impresia unor colegi 436

din colectiv a fost că individul a vrut să se răzbune şi că fredonarea ariei de către Bentoiu i-a oferit pretextul bine venit. Cu vreo jumătate de ceas mai înainte, la cererea lui Aurelian Bentoiu, mare amator de istorie românească, povestisem, ea urmare la o serie de expuneri anterioare, campania din 1330 şi insistasem pe temeiul documentelor contemporane, în special a povestirii clin Chronicom pictum, asupra bătăliei „zise de la Posada". Arătasem cum ungurii au suferit aici o înfrângere zdrobitoare, care a dat putinţă lui Basarab cel Mare, întemeietorul statului muntean, să devină independent. Această strălucită biruinţă românească a provocat din partea lui Bentoiu, o manifestaţie de adâncă satisfacţie, însoţită de o expresie puţin agreabilă la adresa ungurilor. Sus-amintiţii colegi susţineau că ..Ghiţulescu", de serviciu în ziua aceea, ar fi ascultat la uşă expunerea mea şi expresia lui Bentoiu, că ar fi fost iritat în calitatea lui de ungur şi că, nevrând să intervină direct şi imediat, a căutat şi a găsit un pretext pentru ca să-şi satisfacă dorinţa de răzbunare. Aşa s-ar explica şi insistenţa lui de a mă implica şi pc mine, susţinând că şi eu am cântat, nu numai Bentoiu. S-ar putea admite, eventual, o asemenea explicaţie. Trebuie totuşi observat că „Ghiţulescu" n-avea nevoie să caute un pretext ci putea foarte bine să raporteze că am dat dovadă, amândoi de şovinism şi că am căutat să aţâţăm duşmănia între români şi unguri. N-ar fi fost, în definitiv 436

prima minciună debitată dc gardieni în închisoare. Căci nici nu mă gândisem, nici eu, nici prietenul meu, la asemenea lucruri. Mai degrabă, gestul gardianului trebuie explicat prin dorinţa lui de a se remarca, de a da dovadă de vigilenţă, de a câştiga -ambiţios cum era - încă un grad. Cu câteva zile înainte ni se comunicase că este interzis cântatul şi individul a crezut că poate semnala direcţiei un caz flagrant dc încălcare a acestei dispoziţii. Că voia să se releve cu orice preţ rezultă şi din felul în care aplica, ad litteram, dispoziţia noului director cu privire la supravegherea prin vizetă a deţinuţilor din celule: mergea necontenit, ziua ca şi noaptea, după cum era de serviciu, de-a lungul celulelor şi, tot la două minute o dată, ridica vizeta şi inspecta. Făcută timp de douăsprezece ore în şir, această treabă devenea extenuantă. Şi totuşi „Ghiţulescu" o executa cu o precizie de robot. „Nazone", numit aşa din cauza nasului extraordinar ca mărime , i curbură - cel mai mare nas din închisoare egala aproape în înălţime pe „Păsărilă". Avea un ten vânăt, care adăuga încă o notă caracteristică figurii sale. îi plăcea să vorbească „fără perdea"; am auzit, într-o noapte dc insomnie, o întreagă conversaţie între el şi Boca, de curând însurat. Boccaccio ar fi putut găsi, în această conversaţie, un material bogat şi savuros. Nu ezita uneori să lovească pe deţinuţi: el e unul din cei patru gardieni care m-au bătut în miez de noapte, pe 436

când eram singur în celula 21. Am auzit că a bătut şi pe alţii. Pe de altă parte, avea gesturi în sens contrar. în câteva rânduri, în toamna lui 1950, mi-a adus câte o bucată de mămăligă supliment şi o ascunsese sub pernă ca să nu observe vreun alt gardian, în cazul când ar deschide uşa celulei. Când îi spuneam, în aceeaşi vreme, că nu mai am nici o ştire de la ai mei -ceea ce mă deprima mult - şi că nu văd un sfârşit apropiat deţinerii noastre, îmi spunea întotdeauna: „Aici, în puşcărie, trebuie să ai coraj; dacă n-ai coraj, te duci; şi ăl care ar fi condamnat la moarte, tot trebuie să aibă coraj, că nu se ştie până la urmă..." La început de tot, pe la sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie 1950, m-a întrebat de nume, dacă nu mă cheamă Georgescu şi dacă nu-s profesor. Am avut impresia că era pus să se intereseze de mine de cineva din localitate. Ofiţerii de securitate: La început „Mutul": un sublocotenent - cu faţa li vidă-vânătă; avea obiceiul să spună că şi el suferă de boalele de care spuneai că suferi tu („Şi eu!"). „Tebeceul": mai mic de statură şi rău. Acesta a căutat spioni printre noi şi, până la urmă, i-a găsit; al treilea ofiţer de securitate a fost „Gorila" sau „Gore": un degenerat fizic. Sub el s-a introdus „broasca" şi „dropia", iar „neagra" şi-a cunoscut maximum dc aplicare, în noiembrie 1953 a apărut al patrulea ofiţer dc securitate: 767

„Martel", locotenent major, cu trei stele (De aici porecla „Martcl,,!). în timp ce predecesorii săi fuseseră numai sublocotenenţi. El a strâns şurubul „secretului", aşa ca să nu mai putem comunica unii cu alţii, nici să mai avem vreo ştire din afară şi, în general, a reuşit. Metoda sa: „Suaviter in modo, fortiter in re". Conversaţiile individuale cu noi, în birou; conversaţiile colective, în celule: ultimele conversaţii, semnificative (mai 1955). Ultimul ofiţer de securitate a fost iar un sublocotenent, ţigănos şi cu o privire piezişă, îngrijorătoare. El ne-a luat amprentele digitale.

768

re—t <ţpf±t-

un

769

siw.c. m ÂI1

770

'! 'TTIMPUMMMIMIIPPP

«

Inspecţiile şi anchetele


. -----------r /

3

771

în aceşti 5 ani şi 2 luni, am avut o serie întreagă de inspecţii şi anchete. Inspecţiile erau administrative, iar anchetele mai mult formale, cu excepţia a vreo trei din ele şi, în special, a ultimei care a fost cea mai de seamă, durând trei luni şi, privind şi fondul, nu numai forma. în 1955, aceste inspecţii s-au succedat la scurt interval, apărând pentru prima oară şi procurorul care a întrebat insistent dacă avem să-i facem vreo comunicare confidenţială, ancheta privind valuta şi metalele preţioase, precum şi bijuteriile; ancheta privind relaţiile cu străinătatea şi legaţiile străine. Am fost întrebaţi de vreo 13-14 ori cine sunt părinţii, fraţii şi surorile, ce avere avem etc.

V.

ol

773

D CURTeA MARC

774

Penitenciarul din Sighet: curtea interioară cu miradorul. Foto Octavian Roske, în 1991 după desfiinţarea închisorii. 446

775

„Neagra "

La etajul I şi al II-lea era câte o „neagră" (celula 39, ultima pe stânga, la etajul I; celula 69, la etajul al doilea). Eu am stat de şapte ori singur şi o dată cu colegii din colectivul 18. Aici a răcit Cămărăşescu; aici a stat Aurelian Bentoiu cu cătuşele la mâini, în luna lui iunie 1955, aici a stat Mihalache câteva luni, cu tineta care se schimba numai o dată pe săptămână. în 1953, după ameliorarea mâncării, s-a desfiinţat „neagra". Totuşi, în iunie 1955, a fost dus acolo Bentoiu. Mai era şi „sura": o cameră la etajul doi care n-avea fereastră directă, ci o mică fereastră sus care da pe culoar, aşa încât primea puţină lumină. Aici a stat închis Ilie Lazăr luni de zile. Avea o faţă emaciată, palidă, cu ochi care luceau ca la un bolnav cu temperatură mare. Se agăţa de barele ferestruicii şi ne întreba sau ne comunica ştiri. Alte pedepse. în afară de „neagra", mai erau şi alte pedepse: „broasca", „dropia", statul în genunchi, suprimarea mâncării sau reducerea ei la una sau mai multe mese. Apoi bătaia care s-a practicat adesea, în primii ani. Au fost bătuţi V. Slăvescu, Sever Dan, I. Lupaş, M. Romaşcanu, A. Bentoiu, Victor Papacostea, C. Zamfirescu şi mulţi alţii. 446

776

Comunicaţiile şi informaţiile înăuntrul închisorii N-aveam voie să citim nimic (nici cărţi, nici reviste sau jurnale); nici o comunicaţie cu familia; n-am avut toc, creion şi hârtie; nimic care să poată facilita contactul cu exteriorul sau cu codeţinuţii din Sighet. Totuşi, am putut stabili acest contact întâi cu codeţinuţii, apoi, prin unii din aceştia, chiar cu exteriorul. Cu codeţinuţii am stabilit contactul prin fereastră sau prin uşă, în timpul plimbărilor din curte sau a lucrului şi în timpul curăţeniei pe săli. Cum procedam eu: legătura cu Cornăţeanu, cu Sibiceanu, Victor Papacostea, Nistor, Aug. Filip, Zamfirescu etc. prin fereastră. Legătura prin uşă cu preoţii, dimineaţa, la măturat, apoi la spălatul pe jos. Comunicările prin bilete lăsate în cenuşa de la calorifer sau în bucătărie; eroarea făcută de Zamfirescu; la o percheziţie s-au găsit asupra lui însemnări privind conversaţia cu o santinelă care le da -colectivului 17 ţigări şi chiar jurnale; nenorocitul soldat, a fost, desigur, greu pedepsit, poate chiar împuşcat. Se pare că, după acest fapt, s-a produs înlocuirea „Mutului" cu „Tebeceul". Comunicările prin zid constituiau mijlocul clasic de a conversa cu colegii din celulele vecine. Aşa am vorbit vreme îndelungată cu Coriolan Băran care sta la 22. Am vorbit, tot aşa, şi cu Sibiceanu care rămăsese în colectivul 17, în timp ce patru inşi de acolo fuseseră mutaţi la 18. Sistemul era simplu: pentru prima literă a alfabetului, „a", 448

777

o bătaie: pentru „b" două bătăi; pentru „c", trei bătăi şi aşa mai departe, litera „z" fiind exprimată prin 25 de bătăi. E lesne de înţeles cât dura însă, în aceste condiţii, transmiterea unei propoziţii de câteva cuvinte. De aceea, adoptasem şi prescurtări. După fiecare cuvânt două bătăi scurte; aveam apoi semnalul de apel: trei bătăi lungi şi una scurtă (litera V din Morse; semnalul la Radio, din timpul războiului!), precum şi semnalul de primejdie: trei bătăi surde cu pumnul în zid. Mai era un sistem de bătăi, dar nu l-am întrebuinţat. Comunicările aveau loc, de preferinţă, dimineaţa, după ce primeam ştirile de la bucătari sau imediat după masa de prânz când supravegherea era ceva mai slabă. Deseori vorbeam şi după raportul de seară, când iarăşi gardienii nu mai aveau aceeaşi vigilenţă. Curăţenia

Prilej de corvoadă şi de umilinţă a deţinuţilor. Sisteme diverse la spălatul sălilor şi culoarelor cu dale: „lună şi bec,,; „să iasă scântei" etc. în fiecare dimineaţă se curăţau closetele, unele din ele fiind pline de apă care trebuia mai întâi evacuată. în primele zile, n-am avut tinete în celule - noi monocelularii - şi eram scoşi de trei ori pe zi -dimineaţa, la prânz şi seara - la closet, unde eram lăsaţi un minut sau două. Abia după 448

778

două săptămâni am obţinut o cutie goală de conserve şi după alte două săptămâni câte un hârdău sau „tinetă" de stejar. Curăţenia closetelor: cu mâinile prin urină, având drept cârpe nişte zdrenţe imunde. Boca avea o adevărată plăcere sadică să ne pună să curăţăm closetele. Haznalele au fost curăţite tot de noi. Dumitru Nistor a fost obligat să intre înăuntru şi să scoată murdăria cu găleţile pe care apoi colegii lui de cameră le transportau mai departe; când a ieşit din hazna, era plin de murdărie de sus până jos. în ziua de Sf. Constantin, 1954, am curăţat din nou haznalele; se înfundau adeseori; de data aceasta, am făcut şi eu parte din cei care transportau găleţile. A trebuit să vărsăm aceste găleţi cu toată opunerea şi protestul nostru, în groapa de gunoi din curte, situată sub miradorul unde păzea santinela. Am atras atenţia că în felul acesta se poate infecta locul şi propaga, eventual, vreo epidemie. Stupidul şef de secţie din ziua aceea n-a vrut însă să înţeleagă şi ne-a obligat să le vărsăm acolo. Peste câteva zile constatăm o mare îngrijorare în toată puşcăria; se vorbeşte de epidemie febră tifoidă; doctorul lipseşte timp de două luni şi aflăm că ar fi o gravă epidemie de tifos prin regiune şi chiar în restul ţării. Spunem că am atras atenţia şefului de secţie că nu e bine să aruncăm acolo materiile fecale şi că el nu a vrut să ţină scamă totuşi de spusele noastre. Şeful cred că 448

779

a fost pedepsit; s-au luat măsuri drastice de curăţenie şi dezinfecţie.

448

780

781

„Bursa" din închisoarea Sighet

Schimbul de alimente: carne contra marmeladă, lapte contra pâine etc. Se vindea şi locul la alegerea cărnii etc. Specialistul era Romaşcanul care vindea şi cumpăra orice: era şi un prilej de râs, de glume (Sibiceanu). Penitenciarul din Sighet: curtea interioară. Foto Octavian Roske, în 1991, după desfiinţarea închisorii.

782

Conferinţele

în fiecare colectiv s-au făcut diferite conferinţe cu caracter istoric, literar, ştiinţific, juridic, religios etc. în special erau gustate conferinţele istorice şi literare. Cu acest prilej au fost şi adevărate revelaţiuni: aşa, de pildă, am constatat că Miluţă Romaşcanu are un mare talent de povestitor (ne-a prezentat amintiri din copilăria şi tinereţea lui: satele Plugari şi Zlătunoaia din jud. Iaşi şi Botoşani, unde a copilărit, apoi Iaşii de după războiul prim mondial, în sfârşit, Bucureştii anilor 1925-1930). Tot aşa ne-am dat seama de marele talent poetic al lui Aurelian Bentoiu, care nu e numai un remarcabil avocat poate primul din Bucureşti ca eficienţă - dar şi un incontestabil talent poetic. în colectivul 17 au făcut conferinţe Victor Papacostea, N. Sibiceanu, N. Comăţeanu, M. Romaşcanu, general N. Marinescu, G. Strat, Dumitru Nistor şi cu mine. Apoi în colectivul 18, Ştefanescu-Goangă, Ion Nistor. Conferinţe ţinute de diverşi la Sighet:

452

783

I) Eu: istorice, geografice, istorico-geografice, literare, ştiinţifice, diverse. 1) Istorice: a)Curs general de Istoria românilor, partea întâi (din preistorie până la organizarea militară a Daciei Romane: 35 conferinţe sau prelegeri) - colectivul 13. b)Călători străini prin Ţările Române (25 de prelegeri) - colectivul 18. c)Istoria Bucureştilor, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (9 prelegeri) - colectivul 17. d)Istoria Curţii de Argeş, id. id. (4 prelegeri) colectivul 18. e)Istoria oraşului Callatis - Mangalia, id, id. (4 prelegeri) -colectivul 17. f)Ştefan cel Mare în lumina noilor izvoare istorice descoperite (2 prelegeri) - colectivul 17. g) Mircea cel Bătrân (2 prelegeri) - colectivul 17. h) Petru Rareş (2 prelegeri) - colectivul 17. i) întemeierea Ţării Româneşti şi Basarab cel Mare (3 prelegeri) colectivul 17 şi 18. j) Flori şi grădini în trecutul nostru (o prelegere) colectivul 17. k) Hagii şi hagialăc în trecutul nostru (o prelegere) - colectivul 13.

452

784

1) Surcouf, corsarul francez (o prelegere) - colectivul 18. m) Alexandru Lăpuşneanu (o prelegere) - colectivul 18. n) Pescuitul şi piscicultura în trecutul nostru (4 prelegeri) - colectivul 17. 0) 24 Ianuarie (o prelegere) - colectivul 17. p) 10 mai (o prelegere) - colectivul 17. q) întemeierea Moldovei (2 prelegeri) - colectivul 17. r) Autobiografia (20 prelegeri) - colectivul 18. 2) Geografice şi istorico-geografice: a)O călătorie cu vaporul în jurul lumii (35 de prelegeri) - colectivul 17. b)Oraşe şi neamuri din Uniunea Sovietelor (4 prelegeri) - colectivul 17. c)Judeţul Putna (5 prelegeri) - colectivul 17. d)Judeţul Ilfov (4 prelegeri) - colectivul 17. e)Judeţul Tulcea (2 prelegeri) - colectivul 17. f)Croisière blanche (2 prelegeri) - colectivul 17. g)Nous avons fait un beau voyage de Francis de Croisset (4 prelegeri) (India şi Ceylonul) - colectivul 13. h) Călătoria a trei aviatori americani în Pacific într-o barcă de cauciuc timp de 36 de zile (după Readers Digest) (2 prelegeri) colectivul 17. 452

785

1) Reportaj asupra Laponiei (după Life) (o prelegere) colectivul 17. j) Istanbul (descriere făcută de mine) (5 prelegeri) colectivul 17. k) Egiptul (descriere făcută de mine) (5 prelegeri) colectivul 17. 3) Literare: a)Le Roman de Tristan et Iseut (în forma modernă a lui Bédier) (3 prelegeri) - colectivul 17. b)Cămaşa lui Christos, roman de Lloyd Douglas (o prelegere) -colectivul 17. c)Maria Chappedelaine, roman de Louis Hémon (2 prelegeri) -colectivul 17. d) Captains courageous de Rudyard Kipling (3 prelegeri) colectivul 17. e)Pirin Pianina de G. Topârceanu (4 prelegeri) colectivul 17. f)Fraţii Jderi de M. Sadoveanu (4 şedinţe) - colectivul 17. g)Zodia Cancerului de M. Sadoveanu (4 şedinţe) colectivul 17.

452

786

h) Nunta Domniţei Ruxandra de M. Sadoveanu (3 şedinţe) colectivul 17. i) Une descente dans le Maelstrom de Edgar Allan Poe (o şedinţă) colectivul 17. j) El Hakim (2 şedinţe) - colectivul 17. 4) Ştiinţifice şi diverse: a) Le ciel (o prelegere) - colectivul 17. b) Lady Hamilton, film văzut la Istanbul - colectivul 13, Fluieram şi cântam cântece româneşti vechi, doine, romanţe, canzonete italiene etc. II) Aurelian Bentoiu: a)Poezii ale lui (10 prelegeri apoi repetate) colectivele 18 şi 59. b)Afacerea Skoda (5 prelegeri) - colectivul 18. c)Diverse procese pledate de el (al ţăranilor proprietari de terenuri petrolifere etc.) - colectivul 18. d)Definiţia şi evoluţia dreptului (10 prelegeri) colectivul 18; a mai vorbit despre acelaşi subiect şi la colectivul 59.

452

787

III) Victor Papacostea: a) Istoria românilor din Peninsula Balcanică (12-15 prelegeri) colectivul 17. b)Duşmanii Romei (Mitridate, Jugurtha, Hanibal, Dccebal) (12-15 prelegeri) - colectivul 17, c)Dezvoltarea istoriografei româneşti (n-am asistat la acest ciclu) - colectivul 17. d)Constantin Giurescu (2 prelegeri) - colectivul 17. e)Moscopole (4-5 prelegeri) - colectivul 17. f)Cartierul copilăriei mele în Bucureşti (11 iunie, Bd. Mărăşeşti, Bellu) (8 prelegeri) - colectivul 17. g)Autobiografie (4 prelegeri) - colectivul 18 (fiind de faţă eu, Nae Marinescu şi G. Leon). h) Mihai Viteazul în istoriografia românească (4-5 prelegeri) colectivul 17. i) Călători străini în ţările noastre la începutul secolului XIX (epoca 1806-1821) (8 prelegeri) - colectivul 18. j) Cadrilaterul (3-4 prelegeri) - colectivul 13. k) Quo Vadis de H. Sienkiewicz (4 prelegeri) colectivul 17. 1) Prin foc şi sabie de H. Sienkiewicz (4 prelegeri) colectivul 17.

452

788

m) Mizerabilii de Victor Hugo (5-6 prelegeri) colectivul 17. n) Potopul de H. Sienkiewicz (4 prelegeri) - colectivul 17. Fluiera arii, fragmente de operă, serenade, berceuse etc. povestea, cu mare talent, filme {Colonelul Blicup; Ultimul mohican; Oamenii pe rug etc.). IV) Nicu Sibiceanu: a)Călătoria la Istanbul şi Ankara (o prelegere) colectivul 17. b)Călătoria la Beograd (o prelegere) - colectivul 17. c)Călătoria la Praha (o prelegere) - colectivul 17. Toate trei călătoriile efectuate ca drector de cabinet al lui Gh. Tătărescu. d) Gone with the wind de Margaret Mitchell (10 prelegeri) colectivul 17 şi a doua oară la colectivul 18. e)Röpke, volumul lui (1 prelegere) - colectivul 17. f)Podurile Parisului, descriere (1 prelegere) - colectivul 17.

Exerciţiile de limbă

452

789

în afară de conferinţe, au mai fost şi exerciţii de limbă. Eu am învăţat ungureşte de la Dumitru Nistor; în ultimul timp, învăţa ungureşte alături de mine şi Aurelian Bentoiu, care mai făcuse înainte cu Aurel Vlad. Dumitru Nistor a învăţat franţuzeşte şi englezeşte de la Nicu Sibiceanu. Sibiceanu, cu Cornăţeanu, cu Strat şi cu mine am făcut exerciţii de engleză. Cât am fost în colectivul Cornăţeanu, am făcut exerciţii de franceză şi engleză cu colegii de acolo, iar eu îmi împrospătam cunoştinţele de germană cu Victor Moldovan. Cât am stat singur în celulă, atât în intervalul mai 1950 - ianuarie 1952, cât şi apoi în octombrie 1954 februarie 1955, mi-am revizuit cunoştinţele de limbă engleză, germană, latină. Am verificat, de asemenea, cronologia istoriei românilor, apoi cunoştinţele de geografie mondială. Mi-am concentrat, însă, mai ales, atenţia asupra alcătuirei de lucrări ştiinţifice noi şi anume: - voi. IV din Istoria românilor (partea Ii Politica şi partea II: Instituţiile şi cultura); - Istoria Bucureştilor; - Pescuitul şi piscicultura în trecutul nostru; - o serie de articole cu caracter istoric, geografic, cartocrafic, arheologic, filologic şi bibliografic; circa 260;

452

790

- traducerea Istoriei românilor, sinteza rezumată de la Delafras, în limbile franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, greacă, sârbă, bulgară, turcă, fiecare traducere având o serie de ştiri noi în legătură cu poporul respectiv. Titlurile vor fi de tipul acesta: Istoria românilor cu specială privire la relaţiile lor cu grecii (de ex.) sau Istoria românilor şi a relaţiilor lor cu bulgarii (sau cu francezii etc). Aceste preocupări ştiinţifice mi-au fost de cel mai mare folos: ele mi-au îngăduit să-mi trec timpul, mai ales cât am fost monocelular, şi mi-au păstrat memoria neatinsă, ba chiar mi-au ascuţit-o sau stimulat-o. Gândul la Mica şi la copii, pe care vroiam neapărat săi revăd, şi aceste preocupări ştiinţifice mi-au permis să rezist şi să scap cu viaţă şi onoare de la Sighet. M-am mai gândit la un volum cuprinzând cele mai vechi şi mai bune melodii româneşti, începând cu cele relevate în bibliografia româno-maghiară a lui Veress şi în St. Bellanger, Le keroutza. O altă lucrare: Documente inedite privitoare la hotarul dintre Transilvania şi Principate în secolul XVIII (va cuprinde documentele găsite şi copiate de tata la Viena! ele formează continuarea volumelor: Material pentru istoria Olteniei sub austrieci). O alta: Documente româneşti inedite privind relaţiile Munteniei cu Muntele Athos (cuprinde materialul ce mi-a fost încredinţat de 452

791

Gabriel Millet de la Paris şi formează urmarea la volumul lui Grigore Nandriş, Documente... publicat la secţia istorică a Fundaţiei Regale).

452

792

ADDENDA

793

Addenda et corrigenda (Măzăreni) Cronologia detenţiei mele (în ce celule am fost) - 6 mai 1950; arestarea - 7 mai 1950: sosirea la Sighet şi închiderea în celula 21 - dec. 1950: în celula 10, revin apoi la 21 - iunie 1951: iar în celula 10, apoi revin la 21 - 25 ian. 1952: transferat în celula 48 (colectivul Cornăţeanu) - 26 feb. 1952: transferat la bucătărie (celula 17) - 27 iun. 1953: scoşi de la bucătărie - dec. 1953-febr. 1954: transferaţi (cei 4!) la celula 18 (alături) - martie 1954: readuşi la celula 17, cu ceilalţi - aprilie 1954: mutaţi cu toţii în celula nr. 13 - 24 sept. 1954: regruparea liberalilor (10 inşi!) şi mutarea din nou la celula 18 - 13 oct. 1954: mutarea mea ca bolnav la celula 60 (et. 1) - 7 febr. 1955: readucerea mea în colectivul 18 - 5 iulie 1955: eliberarea din puşcărie; domiciliul obligatoriu la Măzăreni pe 60 luni. Ing. Priboianu mi-a spus azi 5 sept. 1955 (la Măzăreni) că el crede că C. Argetoianu a murit în celula 12, vecină cu 794

celula în care stătea el cu A. Filip şi cu ceilalţi din colectivul pompei (nr. 13), în ziua de 27 ianuarie, ziua de naştere a lui Argetoianu. După Argetoianu, a stat în celula 12, un preot care le-a comunicat prin zid că este preot. După acest preot un altul şi apoi în aprilie a venit însuşi inginerul Priboianu care a rămas aici, în celula 12, până la 5 iulie, când i s-a dat drumul. August Filip a plâns mult la moartea lui Argetoianu (Gh. Strat mi-a spus, cu alt prilej, că în Bucureşti se spune că A. Filip ar fi băiatul natural al lui Argetoianu!). Eu ştiam că Argetoianu a murit în primele zile ale lui februarie 1955. Când am revenit în colectivul 18, la 7 februarie 1955, am văzut cum se făcea curăţenie în celula 12 şi colegii (Sibiceanu, Victor Papacostea, Nistor, Bentoiu) mi-au spus că a murit acolo Argetoianu. în orice caz, moartea lui Argetoianu a avut loc între 26 ianuarie - 6 februarie 1955. Tot Priboianu mi-a spus azi, 7 sept. 1955, că a văzut cu ochii lui la Sighet, în curtea închisorii, în câteva rânduri, prin noiembrie-decem-brie 1954, pe generalii Şova şi Iacobici, „criminalii de război". Erau prietenii lui şi-i cunoştea foarte bine. Am insistat în două rânduri dacă într-adevăr erau ei, dacă i-a văzut bine, dacă e sigur, şi a afirmat-o cu toată tăria. Era şi Gh. Strat de faţă, care mi-a spus că el nu ştie nimic de prezenţa acestor doi la Sighet. 458

Au fost oare, într-adevăr, la Sighet? La Sighet au mai fost Niculescu-Buzeşti, fratele fostului ministru de Externe, Camil Demetrescu şi Victbr Rădulescu-Pogoneanu. Au stat la parter, la 13 sau la 14. Priboianu mi-a spus, de faţă fiind şi Gh. Strat, la 19 sept., următoarele: „Cireşică" numit de ei „Piticot,,; „Habsburgul" era numit „Istericul,,; „Tebeceul" era numit „Peştele". Bornemisa a fost agent delator. Spunea că „face oriceca să iasă" (exact declaraţia care a facut-o la noi G. Leon). Anunţase pe colegii din colectiv că el va face urări la raport în zilele de 6 martie, 1 mai etc. A facut-o; a facut-o chiar aşa de insistent şi servil încât odată locotenentul (Biaritz!) 1-a întrerupt, spunându-i: „Lasă-mă cu chestiile astea..."

458

A murit, crede Priboianu, de cancerl A fost izolat în ultima parte a deţinerii; când l-au scos din colectiv, ca săşi joace rolul, lc-a spus colegilor pc care-i părăsea: „Mă duc să îngrijesc nişte bătrâni". Pe când era singur, la urmă, l-au văzut în curte cum sta pe piatra fostei fântâni. Se refacuse, probabil, tumoarea de care fusese operat în închisoare sau aiurea; când l-au adormit era medicul („Broscoiul,,) şi „Benzo,,! Când s-a trezit era numai „Benzo,,! (scena cu „Frizerul" unde se făcea audierea lui Bornemisa („Cireşică,,!) de către „Tebece,,!) Racoviţă-jandarmul a fost şi el delator: a declarat când s-a întors de la interogare: „Cred că n-am băgat pe nimeni de aici" (deci din altă parte, da!). Avea atitudine slugarnică, foarte umilă, nedemnă chiar faţă de şefi. Murdar şi nevrând să facă nici o treabă, scuipa şi urina pe podelele pe care alţii le spălau şi frecau, el nevrând să pună mâna. I. Nistor căra tineta, pe cănd era la 59; numai la noi na vrut să facă nimic, era revoltat că Racoviţă nu pune mâna!

460

Gh. Strat a precizat că transferarea noastră de la 13 la 18 şi completarea cu cei patru liberali de la 59 s-a făcut în ziua de 29 septembrie 19M. Cred că aşa el Eu am fost mutat (izolat) la 60 în ziua de 13 octombrie 1955 şi m-am reîntors la 7 februarie 1956. Gh. Strat a avut criza lui de retenţie urinară şi de spasm nervos la 19 aprilie 1955. (Eu i-am precizat data şi a fost de acord!). Priboianu mi-a spus că Zwiedcnek primise de la Regina Măria două geamantane cu acte ca să Ic trimită în Germania, după moartea ci; cl a tot amânat, deşi ar fi putut foarte bine să le trimită sub Antonescu; în cele din urmă, sub comunişti, la o descindere, i s-au luat geamantanele. Când era în colectivul Priboianu, Zwiedcnek îngenunchea pc podele şi se bătea cu pumnii în cap dc greşeala pe care o făcuse întârziind cu trimiterea actelor. Ele sunt acuma în mâinile comuniştilor. Solomon mi-a spus azi, 1 octombrie 1955, la Priboianu acasă, de faţă fiind şi Gh. Strat, Priboianu şi Vlad Dimitriu, următoarele referitoare la Sighet: El, Solomon, împreună cu Mihai Popovici, Mihail Manoilescu şi Radu Budişteanu au sosit la Sighet, la închisoare, în ziua de 12 noiembrie 1950, orele 11 seara. După ce au stat o noapte în celula 13 la parter, i-a mutat 460

în camera 67 („sura"), deasupra camerei sanitarului (infirmeria aşa-zicând). Aici, la 67, a murit, în noaptea de 30 spre 31 decembrie 1950, Mihail Manolescu. Acesta se îmbolnăvise de tifos exantematic când l-au arestat; a scăpat de boală, dar a rămas de atunci cu inima atinsă. L-a Sighet a murit de inimă şi rinichi, ca urmare a exantematicului. Pufi Leucuţia a sosit la Sighet târziu, în 1954; de aceea noi nu l-am văzut, nici n-am ştiut de el. La 29 septembrie 1954, Solomon, împreună cu C. Angelescu, C. Băran, Tomescu, Aug. Filip, Priboianu şi Voicu Niţescu au fost aduşi la camera 13, unde au găsit pe Cornăţeanu şi pe R. Pop din fostul nostru colectiv. Ei au tras la pompă (Voicu Niţescu nu trăgea, Solomon pe jumătate etc.; buni de muncă erau Cornăţeanu, Pop, Băran; şi Tomescu era atins). în ianuarie 1955 a fost izolat R. Pop, după ce-1 interogaseră de mai multe ori, în legătură cu trei cucoane din Oradea care trecuseră graniţa. Despre aceste cucoane l-au interogat şi pe Solomon. Una din cele trei era şefa secţiei feminine a partidului Oradea.

460

La 1 aprilie 1955 i-a separat pe cei din acest colectiv şi anume: Priboianu, Voicu Niţescu, Solomon şi C. Angelescu, fiecare în câte o celulă la parter (11, 12, 20, 21). Aici au stat până la eliberare. Au rămas la 13: Cornăţeanu, Băran, Filip, Tomescu. /. Mihalache a plecat de la Sighet la 17 noiembrie 1953, o dată cu alţi nouă. Solomon a afirmat că cel mai greu regim din câte a cunoscut în închisorile p*rin care a trecut a fost La Sighet! Şi doar a trecut prin destule: la Interne, la Jilava, la Piteşti, Aiud şi Ocnele Mari. Când a sosit la Sighet avea 200 de pulsaţii (!), era rău. Solomon a stat şi la camera 88 la al doilea etaj, pe „teu", vecin cu Dumitru Alimănişteanu care era la 87 (imediat după closet). Acesta din urmă le-a vorbit prin gaura de la ţeava caloriferului: nu se făcuse încă reparaţia la calorifer. („Allo, cine e acolo; Allo, cine e acolo?,,) (Măzăreni, 1 octombrie 1955, orele 20, CCG.) Camera 74 venea deasupra lui 44. Solomon a stat puţin şi la camera 74. N-a ieşit o dată timp de şase săptămâni la plimbare! (Priboianu dixit!) 460

Mi-a spus Mica la 12 octombrie când a venit din nou la Măzăreni că a murit, la Bucureşti, D.V. Toni şi că la înmormântare a fost foarte multă lume, între care şi D.R. Ioaniţescu. Tot Mica mi-a spus la 23 octombrie când a venit din nou la Măzăreni că au murit la Bucureşti: Generalul Ilasievici, în închisoare la Malmaison; era foarte slăbit; August Filip, care s-a sinucis, înecându-se în lacul Băneasa sau Herăstrău. Venise de la Malmaison, s-a dus la o rudă a lui şi a telefonat soţiei. Aceasta a venit la acea rudă, dar i-a spus lui Aug. Filip că a suferit atât în timpul arestării lui, timp de 5 ani şi mai bine, din cauza securităţii şi a celorlalte prigoniri încât nu vrea să mai reia traiul împreună; divorţase între timp. Atunci A. Filip a plecat abătut de acolo -deşi nişte nepoţi ai lui Lecca, care fuseseră şi ei de faţă, îi oferiseră să stea la ei, obligânduse dânşii s^-1 întreţină - a scris pe o bucată de hârtie adresa rudei unde fusese şi teleTonul ei, s-a suit într-un tramvai, cu toate insistenţele nepoţilor, s-a dus la lacuri şi s-a sinucis. Nepoţii au vrut să se suie după el în tramvai, dar tocmai atunci s-a închis uşa tramvaiului. La înmormântare, fosta soţie a avut lipsa de bun simţ să participe şi ea, cu o pălăriuţă în vârful capului, cu 460

cârlionţi. Nimeni dintre participanţi circa o sută de persoane - nu i-a întins mâna. încă una din dramele Sighctului! Soţia lui Nolică Tătărăscu s-a sinucis, iar soţia profesorului de teologie, Tomescu („Frăţia") a murit de inimă trei zile după întoarcerea lui la Bucureşti. Azi, 13 octombrie 1955, Gh. Strat mi-a spus: Pe D. Teodorescu (Malacu) l-au ţinut la „neagra" două zile şi două nopţi şi l-au bătut pentru nişte cartofi cruzi (le-a dat drumul când a văzut că se face percheziţie). L-au bătut pe Vaier Moldovan, om la 78 de ani, pentru că se ridicase în vârful picioarelor să vadă cât e ceasul la clopotniţa bisericii (era, împreună cu Strat, la 74). A. Baciu a fost bătut; a murit în decembrie 1953 (începutul lunii, cam în aceeaşi vreme cu Bădulescu). La Sighet a fost şi Cudalbu (i-a spus lui C Angelescu), a murit acolo, la Sighet. Mi-am adus aminte că: Printre prelaţii uniţi era şi canonicul Macavei, la grupul episcopilor. Preotul unit Berândă era asumpţionist, de-ai părintelui Laurent. Am vorbit cu el prin uşă şi la fereastră. 460

Azi, 27 octombrie 1955, a sosit la mine, la Măzăreni, CC. Zam-firescu, însoţit de şeful miliţiei locale, şi 1-a lăsat la mine, spunând că vine după-masă ca să-1 cazeze. (Vorbă să fie!). I-am dat un ceai cu unt şi miere, apoi la unu am luat masa împreună cu el şi cu Mica (ochiuri cu mămăliguţă, brânză cu smântână şi ştrudel cu mere). Era bolnav; avea o colită serioasă; după-masă a venit şi Gh. Strat, am conversat toţi trei ca să fie internat, deocamdată, la dispensarul local şi apoi la spital la Brăila. Ceea ce s-a şi făcut, în cursul după-amiezii. Eu şi cu Strat iam dus apoi acolo bagajele pe care le lăsase la mine. în timpul dimineţii şi a mesei de prânz ne-a povestit că cu Cornăţeanu şi cu un întreg grup au plecat de la Sighet la 6 iulie 1955, dimineaţa, cu un vagon-dubă la Bucureşti, că aici au fost duşi la Malmaison unde au stat până când li s-a dat treptat-treptat drumul (nu la toţi însă!). El, Zamfirescu, a fost ascultat în 26 de rânduri, dintre care 17 rânduri privitor la el şi 9 rânduri la alţii. A făcut 9 biografii ale altora; între ele şi a lui Victor Papacostea. Au stat în celule separate, individuale, la Malmaison; mâncarea convenabilă (2 feluri); el a avut regim din cauza bolii (colită!). I-au dat drumul vinerea trecută; s-a dus acasă şi după patru zile, sub pretext că să fie la prefectură să i se dea lucrurile de preţ (verighetă etc), l-au făcut să 460

vie acolo, la Prefectura Miliţiei, şi i-au spus că i s-a fixat domiciliul obligator pe 60 de luni la Măzăreni. A fost pornit miercuri seara, a ajuns la Brăila, a stat acolo la Miliţie şi joi dimineaţa a ajuns la Măzăreni. Zamfirescu crede că Gh. Brătianu nu s-a sinucis, ci a murit de tuberculoză. El spune că nu 1-a mai văzut pe Gh. Brătianu ieşind în curte cu 2 săptămâni mai înainte; în realitate, noi, cei de la 17, l-am văzut pe Gh. Brătianu în curte, chiar în ajunul sinuciderii, în după-masa zilei de 24 aprilie 1953. Zamfirescu e rău informat, sau poate nu vrea să lase să se ştie că s-a sinucis, găseşte că nu e convenabil politiceşte. Azi, 28 octombrie 1955, vizitând pe CC. Zamfirescu, internat în dispensarul Măzăreni, mi-a spus: Au fost mutaţi la 29 septembrie 1954 jos, în colectivul 17. Aici a fost împreună cu Gh. Vântu, Mihai Popovici, Vasile Sassu, Lupaş, Meteş şi alţii. G. Vântu era de nerecunoscut. Ajunsese de la 90 kg la 50; era îndoit aproape în unghi drept; avea o coxalgie şi o boală de intestin, îi ieşise anusul de circa 5 cm afară. Zamfirescu nu şi-a dat seama că e el; a trebuit ca Vântu să-şi spună numele, ca să-1 recunoască.

460

Lui Meteş i-au dat drumul cel dintâi, la 19 mai 1955; lui Lupaş la vreo 20 de zile după aceea, pe la începutul lui iunie. Mihai Popovici s-a bătut rău cu V. Sassu din cauza unei pături: Popovici avea o pătură cazonă şi două particulare; Sassu, două cazone şi una particulară. Când a venit gardianul să ceară o pătură pentru baie, au tăcut ambii; pe când Popovici era întors cu spatele, Sassu i-a făcut semn gardianului spre patul lui Popovici, adică s-o ia pe a acestuia, ceea ce gardianul a şi făcut. Dar tocmai când Sassu îi făcea semn, Popovici s-a întors brusc şi 1-a zărit. După ieşirea gardianului, Popovici a început să se plimbe furios şi a spus: „ticăloşi... ticăloşi... delaţionişti". Apoi... (vezi nota din 29 octombrie). (Am fost întrerupţi de venirea lui Gigi Strat!) Azi, 29 octombrie, CC Zamfirescu mi-a spus: O dată cu el au venit în duba-vagon de la Sighet următorii: Pufi Leucuţia, Ion Mihalache şi I.C Petrescu, aceştia doi într-o celulă separată; N. Zigre, Gh. Vântu şi Ionel Perieţeanu, tustrei greu bolnavi, abia putându-se mişca; apoi Ion Gigurtu, N. Cornăţeanu, Sauciuc-Săveanu, Victor Papacostea, Bentoiu, D. Nistor, Mironescu-Mera şi alţii.

460

Vaier Moldovan, care a fost în colectivul 74, a murit la Sighet în camera 87. El, Zamfirescu, a curăţat odaia după moartea lui. Faptul s-a petrecut în 1954, înainte de 29 septembrie, când Zamfirescu a fost adus jos, din colectivul 78 în colectivul 17. Iuliu Moldovan era şi el greu bolnav; ajunsese în urmă de nu mai putea mânca decât cartofi. Mihai Popovici i-a dat câteva palme şi un picior lui V. Sassu, a sărit Titus Popovici să-i despartă, a încasat şi el un pumn în încăierare. Sassu a fost năucit, n-a răspuns (vezi nota din 28 octombrie). Victor Toni a fost operat de hernie; a murit de uremie, zice Gigi Solomon care a venit între timp şi el la Zamfirescu; acesta din urmă credea că a murit infectat. Cred că are dreptate Solomon! Generalul Ilcuş n-a murit - afirmă Zamfirescu; a venit cu ceilalţi la Bucureşti. N-a fost nebun; a făcut pe nebunul ca să i se dea un tovarăş şi i s-a dat un preot; noi am auzit însă cum l-au bătut.

460

i i i i i i i i i i i i i i i i ti i i i Miti i i iM Duminică 25 decembrie 1955 mi-a spus Ion Lupaş, la mine acasă, următoarele: Ion Popp (Enci Popp) a murit în ziua de 9 martie 1953. I-a venit rău, pe când era la frizerie; când s-a dus la robinet să se spele, a avut accesul şi a căzut. A murit uşor, repede. Aurel Vlad a murit în dimineaţa zilei de 1 iulie 1953, la orele 3. Fusese ateu (deşi reprezentant în atâtea rânduri al unor instituţii şi foruri bisericeşti); în ultimele ceasuri a făcut însă un gest de împăcare cu credinţa: a rostit „Tatăl nostru" (mi-a spus-o şi Aurelian Bentoiu la Sighet). Ion Lupaş a fost bătut rău fiindcă a făcut greva foamei. Pe când îl băteau, Lupaş a strigat: „Daţi-mi în cap să se isprăvească odată". La care gardianul bătăuş i-a răspuns: „Ală vine la urmă". Lupaş a trebuit să renunţe la greva foamei; altfel l-ar fi ucis în bătăi. Şi el a constatat - ca şi mine - că, în închisoare, memoria i s-a ascuţit, din cauza necontenitului exerciţiu. G. Taşcă a murit de pneumonie, se pare, în anul 1951. Se văita, singur, noaptea în celulă, moldoveneşte: „Valeu, 466

807

mămucă, valeu". L-a auzit Necşeşti care sta aproape de celula lui Taşcă.

Morţii

Au început să moară încă de pe drum; doctorul Ciugureanu In Turda (6 mai 1950). Generalul Cihoski a înnebunit pe drum; a murit puţin după ce a ajuns la Sighet. Popovici-Taşcă. Moartea generalului Popovici-Epure: boala lui; însănătoşirea; atacul de paralizie final. Scena luării din celulă! Moartea inginerului Macovei, de inimă. Moartea lui Măgureanu: testamentul lui. Moartea lui Al. Lapedatu: s-a spânzurat. Sinuciderea lui Radu Roşculeţ. Sinuciderea lui Gh. Brătianu: şi-a tăiat vinele de la gât. Sinuciderea lui Costel Tătăranu; boala lui de ficat. Cum a murit episcopul Suciu. Moartea lui Dinu Brătianu etc. Cum erau îngropaţi morţii? Sicrie la început; apoi fără sicrie, transportaţi în pături. Căruţa de la miezul nopţii; zgomotul trupului zvârlit în căruţă. Targa sinistră; lopeţile pline de pământ. Cioclul: „Frizerul". Sanitarul fusese mai înainte autopsier şi cred că-şi continua meseria şi acum. E 466

808

interesant de văzut ce acte de deces s-au încheiat la puşcărie şi cum au fost trecute sinuciderile. Lucrurile celor morţi erau luate parte de colegii de cameră, parte ridicate de direcţie şi duse la bagajul respectiv. Cum verificam dacă cineva a murit: numărul bucăţilor de pâine tăiate la bucătărie şi prin faptul că tineta cu mâncarea nu se mai oprea în dreptul celulei respective. Ion Pelivan a încetat din viaţă la 24 decembrie 1953; a fost bolnav mai mult timp şi, deşi medicul (cel tânăr, care înlocuia pe „broscoi"!) a recomandat să i se facă injecţii cu penicilină, nu i s-a dat decât... o aspirinăl N-a vrut sanitarul care era responsabil! llllmlIIIIIIIIIIIIIIIIIMIIIIIilIIIIlM D. Burileanu, guvernatorul B.N.R., a murit exact la patru luni după Pelivan, adică la 24 aprilie 1954. Şi el a fost bolnav; în ultimul stadiu, nu mai putea să mănânce nimic, şi pâinea muiată în apă nu o putea păstra, ci o vărsa imediat. Trebuie că a avut un cancer la stomac, ca şi bietul Dorel Dumitrescu. Şi, tot ca şi acesta, n-a avut dureri, n-a suferit cum suferă de obicei cei bolnavi de cancer. (Amănunte date azi, 8 august 1955, dimineaţa, la Măzăreni, de către inginerul Priboianu care a fost în celulă cu ambii!) 466

809

Bentoiu mi-a spus la Sighet că a fost martor la moartea lui Enci Pop şi a lui Aurel Vlad. Acesta din urmă era ateu, dar pe patul de moarte a consimţit să se spovedească. Moartea unuia a fost la 30 iunie 1953 (cred că a lui Aurel Vlad); a celuilalt pare-se la Mucenici (9 martie). Cornăţeanu ştie când a murit Macovei şi generalul Popovici-Epure (în intervalul octombrie 1950 - martie 1951, ambii). Miluţă Romaşcanu a fost martor la moartea lui Măgureanu, ale cărui ultime dorinţi le ştie. (Tot la începutul lui 1951, cred!). Ştefanescu-Goangă a fost în colectivul în care au murit Burileanu şi Pelivan. Generalul Racoviţă-jandarmul a murit în celula 17, singur, de un cancer al feţei, la vârsta de 88 de ani, în 1954. Fapte deosebite (în legătură cu animalele): 1. Păianjenul cu cruce din celula mea (21) care mi-a ţinut tovărăşie două luni în vara lui 1951; se domesticise; mă 468

810

cunoştea. 2. Căţelul închisorii, dat la hingheri de însuşi directorul închisorii; căuta afecţiunea noastră. 3. Leul, câinele cel mare, care se juca cu noi şi care lătra cu disperare la santinele (brutalitatea lui „Păsărilă"); în special era prietenul lui Cornăţeanu şi al meu. 4. Pisica de la bucătărie pe care au zvârlit-o de pe zid. 5. Vulturaşul care a căzut - era probabil bolnav - în septembrie 1954, în curtea închisorii; ni 1-a adus directorul în celula noastră la nr. 13-o splendoare de pasăre (descrierea!). L-am ţinut apoi în closetl Cum îl zădărau gardienii. A pierit împuşcat de o santinelă, se pare, ca şi Ilie din Buzău (excurs despre Ilie, vulturul din Buzău!). 6. Rândunica căzută între două geamuri ale ferestrei din faţă şi care a murit după vreo 4 zile de încercări infructuoase de a ieşi dintre cele două geamuri. 7. Şobolanii; vânătoarea după şobolani; scena cu şobolănoaica cu pui care a stat să-şi acopere puii şi a pierit aşa: exemplu de jertfa maternă. „Leul" participa şi el la vânătoarea de şobolani. 8. Şoarecii din bucătărie, prietenii lui Miluţă Romaşcanu care-i scăpa atunci când cădeau în câte un cazan gol: le punea lemne pe care să se suie şi să iasă din cazan; în schimb, generalul Nae Marinescu îi zvârlea de vii, în foc. 9. Porcii („Ghiţă" şi „Mariţa"!); hrana lor; purceii „Măritei" moşiţi de Cornăţeanu şi de Miluţă Romaşcanu; le-am ajutat şi eu, la urmă. Sacrificarea lui „Ghiţă" şi spaima „Măritei". 468

811

Romaşcanu avea grijă de hrana lor. Găleata, sunetul ei o făcea pe Mariţa să guiţe imediat. „Daţi la oi" şi hrana porcilor! 10. Ciorile care căutau în cuiburile vrăbiilor şi le mâncau puii; repetate scene de felul acesta văzute din camera 13. 11. Cucuvelele care cântau în special toamna. 12. Cucul - primăvara, în special în primăvara lui 1951 şi 1955 (cânta foarte de dimineaţa, pe la 4!). 13. Gâştele sălbatice. Plecarea lor toamna şi reîntoarcerea primăvara, într-o seară, între 8,30 şi 11, am numărat 12 cârduri). 14. Pupăza am auzit-o de câteva ori...

468

812

ANEXE26

Anexa 1 LISTA DEMNITARILOR MORŢI ÎN DETENŢIE LA SIGHET (6 martie 1950-5 iulie 1955) ARGETOIANU, CONSTANTIN (3 martie 1871, Craiova - 6 februarie 1955 Sighet) Doctor în medicină, licenţiat în drept şi litere (Paris) Intră în diplomaţie în 1898 - secretar şi consilier de legaţie la Viena Senator conservator (1914) Ministru de Justiţie (1918), de Finanţe (1920) şi de Interne (1920-1921) în guvernele Averescu Ministru la Agricultură şi ad-interim la Interne (1927) în guvernul Barbu Ştirbey Ministru la Agricultură şi Domenii (1927-1928) în guvernul I.I.C. Brătianu Ministru de Finanţe (1931-1932), având şi ad-interim la Externe (1931) şi Interne (1931-1932) în guvernul N. Iorga Anexele au fost întocmite de Lia Ioana Ciplea la ediţia din 1994. Li s-au adăugat informaţiile noi cuprinse în lucrările apărute ulterior (a se consulta lista de la p.514). 26

470

Ministru de Industrie şi Comerţ (1938) şi consilier regal (1938) Prim-ministru(1939) BACIU, AUREL (1886-1953) Avocat Membru al Partidului Naţional Creştin Demnitar în timpul guvernării Goga BĂDULESCU, VICTOR (28 iulie 1892, Găeşti, jud. Dâmboviţa - dec. 1953 sau ian. 1954, celula 74) Avocat Profesor universitar la Facultatea de Drept din Bucureşti Membru marcant al P.N.L. Director al Băncii de Credit Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe (19351936) Subsecretar de Stat la Ministerul de Externe (19361937) Membru corespondent al Academiei Române BOCU, SEVER (19 noiembrie 1874, Şiştorovăţ, jud. Timiş-Torontal, 1950/1951?) Absolvent al Academiei Comerciale şi al Şcolii Hautes Etudes, Paris Membru marcant al Partidului Naţional (1920) Deputat în mai multe legislaturi 470

Ministru în guvernul Maniu (1928-1930), reprezentând Banatul) Deputat P.N.L. în „alegerile" din noiembrie 1946 BORNEMISA, SEBASTIAN (24 iunie 1890, Burguc, jud. Hunedoara - 1953) Scriitor, ziarist Doctor în litere (Budapesta) Deputat al Partidului Naţional Român (1919-1920) Deputat al Partidului Poporului (1926-1927) Ministru subsecretar de stat (30 dec. 1937 - 10 febr.' 1938) în guvernul Goga-Cuza Preşedintele Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat BRĂTIANU, COSNTANTIN I.C. (DINU) (13 ian. 1866, Florica, jud. Argeş - 23 aug. 1953) Inginer, al doilea fiu al lui Ion C. Brătianu Deputat din 1895 Ministru de Finanţe (14 nov. 1933 - 3 ian. 1934) Preşedinte al P.N.L. (4 ian. 1934 - nov. 1947) Ministru de stat (23 aug. - 4 nov. 1944) BRĂTIANU, GHEORGHEI. (1898 - 24/25 apr. 1953, celula 73) Fiul lui Ion I.C. Brătianu Licenţiat în drept (Iaşi), litere (Paris); doctor în fîlosofie (Cernăuţi), doctor în litere (Paris)

470

Profesor universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti Deputat Preşedinte al PN.L. („georgist" 1930-1938) BURILLEANU, DUMITRU (TILICĂ) (1878-24 apr. 1954) Guvernator al Băncii Naţionale CĂMĂRĂŞESCU, ION (JEAN) (27 ian. 1882, Bucureşti 1953) Licenţiat în drept (Paris) Şef de cabinet la Ministerul Instrucţiunii şi cultelor (1906-1907) Preşedintele Uniunii Camerelor Agricole Preşedinte al delegaţiei române în Consiliul Economic al Micei Antante (1934) Ministru de Interne în guvernul lui Take Ionescu (17 dec. 1921 -17 ian. 1922) Membru P.N.Ţ. şi deputat de Durostor în legislaţiile 1919-1933 CHRISTU, ION ŞERBAN (1895-1953) Diplomat de carieră Doctor în drept (Paris) Membru al Diviziunii Economice din Ministerul Afacerilor Străine (1928) Directorul Serviciului Economic din Ministerul Afacerilor Străine (1933) Ministru plenipetenţiar el. II (1934) Ministru secretar de stat (feb. 1940) Ministru al Comerţului Exterior (feb. 1940) 470

Director al Direcţiei Economice din Ministerul de Externe (iun. 1940) Decoraţii: Mare Ofiţer Coroana României, Medalia Comemorativă Carol 1(1939) CIHOSKI, HENRI (4 august 1871, Tecuci - 1950) General de Corp de Armată Ministerul de Război (1928-1930) în guvernul Maniu Senator de drept CIUGUREANU, DANIEL (9 dec. 1885, Şirăuţi, jud. Hotin- 6 mai 1950) Medic Ministru al Basarabiei (9 apr. 1918-28 nov. 1919) CONSTANTINESCU, TANCRED (5 mai 1876, Cahul1951) Inginer Membru al Partidului Liberal Deputat şi senator în mai multe legislaturi Director general în mai multe legislaturi Secretar general la Ministerului Industriei şi Comerţului Ministru la Industrie şi Comerţ (1923-1926) DUMITRESCU, GRIGORE (DOREL) (?-iun. 1955) 470

Profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Bucureşti Membru marcant al PN.L. Deputat Guvernator al Băncii Naţionale FRENŢIU, TRAIAN VALERIU (1875- 11 iul. 1952) Episcop greco-catolic de Lugoj şi Oradea Mitropolit supleant al Blajului

470

GEORGESCU, GRIGORE (1886- 1952) Amiral, demnitar GHIŢESCU, STAN (10 dec. 1882, Găgărani, jud. Teleorman - 1952) Secretar general al Partidului Naţional-Creştin (1935) Deputat (din 1926) şi senator Vicepreşedinte al Camerei (1926) Ministru al Cooperaţiei (1937-1938) în guvernul O. Goga Ministru al Muncii (1940) în guvernul Ion Gigurtu GLATZ, ALEXANDRU (14 apr. 1882, Craiova- 1953) General de divizie Secretar general la Ministerul Apărării Naţionale (15 nov. 1933) Subsecretar de Stat la Ministerul Apărării Naţionale (1937; 1938) în guvernele: Gh. Tătărăscu, Miron Cristea 474

ILCUŞ, IOAN General Şef de Stat Major Ministerul Apărării Naţionale (1939; 1940) în guvernele Gh. Argeşeanu, C. Argentoianu, Gh. Tătărăscu LAPEDATU, ALEXANDRU (2 sept. 1876, Cernatu, jud. Braşov - 30 aug. 1950) Licenţiat în istorie şi geografie Specialist în istorie medievală Profesor la Universitatea din Cluj Preşedinte al Academiei Române (1935-1937) Secretar general al Academiei Române (1937-1948) Codirector al Institutului de Istorie Naţională Consilierul delegaţiei la Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920) şi Geneva (1922) Liberal Senator din 19f9$>ână în 1940, din martie 1936 senator de drept Ministru al Cultelor şi Artelor (1923-1926, 1927-1928, 1933-1934) Ministru de stat (1933-1934, 1936-1937) Arestat la vârsta de 75 de ani, moare pe 30 aug. 1950 în ziua de Sf. Alexandru LAPEDATU, ION I. (1876-24 mart. 1951) 474

Specialist în finanţe, licenţiat al Academiei Superioare de Comerţ din Budapesta Profesor la Academia de Comerţ din Cluj Deputat în mai multe legislaturi Senator Ministru de Finanţe (1926-1927) în guvernul Averescu Guvernator al B.N.R. (30 sept. 1944 - 14 mart. 1945) Membru de onoare al Academiei Române MACOVEI, ION (1885 - 10 sept. 1950, celula 54) Inginer Director general al Căilor Ferate Ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 sept. 1940) MANIU, IULIU (8 ian. 1873, Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj - 5 febr. 1953) Om de stat Licenţiat în drept (Cluj, Viena, Budapesta) Doctor în drept (1896) Preşedintele Consiliului Dirigent Preşedintele P.N.R. şi ulterior (1927) al P.N.Ţ. Preşedintele Consiliului de Miniştri (1928-1930, 19321933) Arestat la 75 de ani a fost condamnat pe viaţă la temniţă grea 474

Toată viaţa a fost fidel jurământului făcut ca reprezentant al studenţimii: „Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti." «'»»""1 »11» »»»»»!MII »»»»»»»»»»»

MANOILESCU, MIHAIL (9 dec. 1891, Tecuci - 30 spre 31 dec. 1950, celula 76) Inginer, licenţiat al Şcolii de Poduri şi Şosele (Bucureşti) Profesor de Economie la Şcoala Politehnică din Bucureşti In 1933 înfiinţează Liga Naţională Corporatistă Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (19261927) în guvernul Averescu Ministru la Comunicaţii şi Lucrări Publice (1930) Ministru la Industrie şi Comerţ (1930-1931) Guvernator al Băncii Naţionale (1931) Deputat în mai multe legislaturi Senator Preşedinte la Secţiunea Română a Camerei Internaţionale de Comerţ Ministru de Externe (1940) Scos din învăţământul universitar în 1947 474

După deces regimul comunist îi intentează proces (12 aprilie 1952) şi îl condamnă la 15 ani temniţă grea! MANOLESCU-STRUNGA, ION N. (12 mai 1889, Bucureşti - 1951) Licenţiat al Universităţii din Viena, doctorat în economie (Berlin) Liberal Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (1933; 1934; 1936) în guvernele I.Gh. Duca, Dr. C. Angelescu, Gh. Tătărăscu Ministru al Industriei şi Comerţului (1934-1935) Ministru secretar de stat (1937) în guvernul Gh. Tătărăscu MĂGUREANU, MIHAIL (1886-1951) Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri în guvernele Miron Cristea, Armând Călinescu, C. Argentoianu (1938-1939) MOŞOIU, TIBERIU (23 iun. 1898, Târgovişte - 1953) Doctor în drept (Bruxelles) Profesor de Drept roman la Facultatea de Drept din Cluj Subsecretar de stat la Ministerul Cultelor

476

823

Subsecretar de stat la Departamentul Justiţiei şi la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor în guvernul Gh. Tătărăscu (1937) Guvernator al Băncii Naţionale (19461947) MUNTEANU-RÂMNIC, DUMITRU (26 oct. 1877, Râmnicul Sărat - 1955) Licenţiat în istorie (Bucureşti), cu studii de specialitate la Paris Vicepreşedinte al Partidului Naţional Democrat de sub preşedinţia lui N. Iorga Deputat (1920 şi 1931) Senator Secretar al Blocului Federaţiei Partidelor Politice Secretar al primei Camere a României Mari Subsecretar de stat la Ministerul de Interne (19311932) în guvernul Iorga

PĂIŞ, NICOLAE (1886 - 20 aug. 1952, celula 27) Contraamiral Absolvent al Şcolii Superioare de Artilerie din Italia şi al Şcolii Superioare de Război din Paris Adjutant regal al regelui Ferdinand (1926-1931) Şef de Stat Major la Marină (1933) 476

824

Subsecretar de stat la Ministerul Aerului şi Marinei (1940) PELIVAN, ION GH. (1 apr. 1876, Rezeni, jud. Lăpuşna - 24 ian. 1954) Licenţiat în drept şi teologic Profesor universitar Delegatul României la Conferinţa de pace la Paris (1919-1920) şi Geneva (1922) Ministru de Externe în guvernul Republicii Moldoveneşti (1918) Ministru de Justiţie (1 dec. 1919-12 mart. 1920) Naţional-ţărănist Deputat în mai multe legislaturi Ministru al Basarabiei

476

825

POP, ION (IENCI) (1902-1953) POPOVICI, DORI (DORIMEDONT) (1873-1950) Secretar de stat la Interne în guvernul provizoriu al Bucovinei (1918) Ministru secretar de stat (1921, 19261927)

POPOVICI-EPURE General de divizie POPOVICI-TAŞCĂ, ALBERT (1881-1951) Om politic Licenţiat în drept (Bucureşti), doctorat în drept (Paris) Deputat Subsecretar de stat la Ministerul de Interne în guvernul Averescu (1921) PORTOCALĂ, RADU (13 august 1933, Brăila - 1952) Avocat Decan pe viaţă al Baroului din Brăila Preşedinte al P.N.L. din judeţul Brăila Deputat în mai multe legislaturi Ministru subsecretar de stat la Interne (1937; 1939) Ministru secretar de stat la Preşedinţie (1939-1940) 826

Cavaler al Legiunii de Onoare (Franţa) Decorat cu Ordinul Regal George I (Grecia), Ordinul Coroanei (Italia) Preşedinte al Uzinelor Reşiţa POTÂRCĂ, VIRGIL (16 iul. 1888 - 10 mai 1954, celula 52) Licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris Avocat Preşedintele Uniunii Camerei Agricole din România Naţional-ţărănist Deputat şi senator de la 1920 în toate legislaturile Subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii (1928-1931) Ministru de Justiţie (1932), Lucrări Publice şi Comunicaţii (1937-1938) şi ad-interim la Agricultură şi Domenii (1938) RACOVIŢĂ, MIHAIL I. (1889-1954) General de Corp de Armată Ministrul Apărării Naţionale (23 august - 3 noiembrie 1944) RACOVIŢĂ, Jandarmul (1868-iulie 1954) General Comandant al Jandarmeriei şi inspector general Membru al Partidului Agrar Deputat de Putna şi de Ismail RĂŞCANU, ION (4 ian. 1874, Cahul - 1952) 827

General de Corp de Armată Ataşat militar la Berlin (1907-1911) Ataşat pe lângă Statul Major Francez (1916) Comandant de brigadă în lupta de la Mărăşeşti Deputat în mai multe legislaturi Senator (1931) Ministru de Război (1918-1921) Ministru al Basarabiei şi Bucovinei (1927) Ministru de stat (1927; 1931-1932) Comisar superior al guvernului în Basarabia şi Bucovina, cu rang de ministru (1931) Primar al Bucureştilor (1942-1944) ROŞCULEŢ, RADU (1895-1951) Licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti Avocat Perfect

828

»' ii.mniimii mmţimumi" Deputat liberal Ministrul Cultelor (1 dec. 1946-5 nov. 1947) SAMSONOVICI, NICOLAE (7 aug. 1877, Ştefaneşti, jud. Botoşani - 16 sept. 1950) General de divizie Distins în luptele de la Mărăşeşti Subşef al Marelui Stat Major (1919-1925) Comandantul Şcolii de Război (1921) Şeful Statului Major General (1927-1932, 1934-1937) Ministru de Război (1932-1933). SANDU, ION (?-apr. 1955) Subsecretar de stat pentru Culte şi Arte (6 febr. 1941 23 aug. 1944) SIMIAN, CONSTANTIN (DINU) (22 oct. 1887, Sălişte, jud. Sibiu - 4 spre 5 iul. 1955) Licenţiat în drept; doctorat la Paris Avocat Naţional-ţărănist Deputat (1933) Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor Subsecretar de stat la Interne (29 dec. 1937- 10 febr. 1938) Rezident regal al Ţinutului Nistru (1938-1939) şi al Ţinutului Olt 480

(1939) SUCIU, IOAN (1907 - 28 mai 1953, celula 44) Doctorat la Roma La vârsta de 33 de ani a fost consacrat episcop grecocatolic de Oradea Administrator Apostolic al Mitropoliei din Blaj Supranumit „Păstorul tineretului", a fost un remarcabil orator TAŞCĂ, GHEORGHE (30 ian. 1875, Bălăbăneşti, jud. Tutova - martie 1951) Licenţiat în drept; doctorat în economie (Paris) Avocat Profesor de Economie politică la Academia Comercială din Bucureşti Deputat P.N.Ţ. şi membru al Delegaţiei Permanente a partidului Ministru plenipotenţiar la Berlin (1930) Ministru al Industriei şi Comerţului (1932) TĂTĂRANU, CONSTANTIN (COSTEL) (1893 -oct. 1953, celula 12) Deputat liberal Guvernator al Băncii Naţionale (1946-1947) TĂTĂRĂSCU, ALEXANDRU (1888- 1951) General 480

VASILIU, GHEORGHE (GEORGE) (1892- 10 sept. 1954, celula 81) General de aviaţie Ministru subsecretar de stat la aviaţie (1944) în guvernul Sănătescu (4 nov. - 5 dec.) Ministru subsecretar de stat pentru Aviaţie (19441945) în guvernul Rădescu (6 dec. - 5 martie) VLAD, AUREL (27 ian. 1875, Orăştie - 30 iun. 1953) Om politic Doctorat în drept la Budapesta Şeful resortului de finanţe în Consiliul Dirigent naţional-ţărănist Deputat în mai multe legislaturi Ministru de Finanţe în guvernul Vaida-Voevod (19191920) Ministru la Culte (1928 - 1929), la Industrie şi Comerţ (1929-1930) în guvernul Maniu

480

Anexa 2 LISTA DEMNITARILOR ÎNTEMNIŢAŢI LA SIGHET (6 mai 1950-5 iulie 1955) ALIMĂNIŞTEANU, DIMITRIE (DUMITRU) (1898, Bucureşti - 1973, Bucureşti) Inginer de mine, licenţiat al Şcolii Naţionale de Mine din Paris Liberal Deputat (1933) Subsecretar de stat la Finanţe (29 aug. 1936 - 28 dec. 1937) Ministru de Finanţe (6 mart. - 11 apr. 1945) ANGELESCU, CONSTANTIN (5 mai 1883, Bucureşti 1950) Avocat Deputat P.N.Ţ. (1926), apoi senator. Subsecretar de stat la Interne (1930). Guvernator BNR (1931-1934, 1944). Ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1938) BĂRAN, CORIOLAN (1896-?) Studii la Budapesta şi Cluj Doctor în drept Avocat Deputat naţional-ţărănist Subsecretar de stat la ministerul de Interne (7 martie 23 nov. 1939) BEJAN, PETRE P. (1896, Ploieşti-?) Inginer 482

Deputat în mai multe legislaturi Subsecretar de stat la Ministerul de Război pentru Armament (1935-1937) Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1937) Ministru al Industriei şi Comerţului (6 mart. 1945 - 29 nov. 1946) BENTOIU, AURELIAN (29 iun. 1892, Făcărevi, jud, Ialomiţa - 27 iunie 1962, Văcăreşti) Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti Avocat de prestigiu Raportor la Legea conversiunii datoriilor agricole şi Legea pentru apărarea ordinei în stat Raportor în procesul parlamentar al afacerii Skoda Deputat liberal (1933-1937) Subsecretar de stat la Justiţie (1935; 1936-1937) Subsecretar de stat la Interne (29 aug. 1936 - 23 febr. 1937) Ministrul Justiţiei în guvernul Tătărăscu (11 mai - 4 iulie 1940) în intervalul februaric-iunie 1956 adus şi judecat în Bucureşti Achitat în iunie 1956 şi eliberat de la Văcăreşti Rcarestat în noiembrie 1957, rejudecat în primăvara anului 1958 şi condamnat la 25 de ani temniţă grea

482

A murit în ziua de 27 iunie 1962 la Văcăreşti, cu două zile înainte de a împlini 70 de ani BERCEANU, MIHAIL G. (8 nov. 1882, Brăila - 23 mart. 1957, Bucureşti) Doctorat în drept la Paris Avocat Profesor universitar Şef de cabinet al lui Ion I.C. Brătianu (1909-1910) Deputat Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (29 aug. 1936 - 7 apr. 1937) Subsecretar de stat la Industrie şi Comerţ (7 apr. - 28 dec. 1937) BERCOVITZ, ASRA (1885 -?) Doctor în filosofic (Paris) Ziarist Senator de Timiş-Torontal BOILĂ, ZAHARIA (1892-1975?) Doctor în drept (Budapesta) Ziarist Deputat naţional-ţărănist Prefect de Târnava Mică (1928), de Hunedoara (1932) BRANCOVICI, EMIL MIHAIL I. Profesor la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti

482

Preşedinte al Uniunii Exportatorilor Cerealişti Preşedinte al Sindicatului Proprietarilor Urbani Deputat (1926) Senator (1931) BRĂTIANU, CONSTANTIN (BEBE) (20 mai 1887, Bucureşti - 21 ian. 1956, Bucureşti) Doctor în drept (Paris) Secretar general al P.N.L. Deputat (1922) Secretar al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Minitrşi (3 aug. 1927-3 nov. 1928) Ministru Prod. de Război (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945) BRÂNZEU, NICOLAE Canonic greco-catolic BUDIŞTEANU, RADU Avocat de renume al Baroului din Bucureşti Ministru la Culte şi Arte în guvernul Ion Gigurtu (8 iulie - 14 sept. 1940) BUDURESCUT NICOLAE (28 iun. 1888 Râmnicu Vâlcea - 6 apr. 1974, Bucureşti) Subsecretar de stat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în guvernele: I.Gh. Duca, Gh. Tătărăscu (14 nov. 1933 -4 iun. 1934) CARACOSTEA, DUMITRU 482

(1879-1964) Licenţiat în litere Doctor în litere şi filosofie Profesor de Istoria literaturii române moderne la Universitatea din Bucureşti Membru al Academiei Române Dat afară din învăţământ în 1948 şi arestat CARANDINO, NICOLAE (1905-?) Ziarist Director al Teatrului Naţional din Bucureşti Director al ziarului Dreptatea CĂDERE, VICTOR (1891 -?) Doctor în drept şi diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice (Paris) Avocat Profesor de Procedură civilă la Facultatea de Drept din Cluj Deputat (1928) Membru al Delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) Şeful misiunii militare române în Extremul Orient (Siberia 1920-1921) Secretar general al Ministerului de Justiţie (1930) Secretar general al Ministerului de Interne (1930-1931) Ministru plenipotenţiar la Varşovia şi Belgrad Rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos (1938-1939) Ambasador 482

extraordinar şi plenipotenţiar la Belgrad (1939) Cavaler Coroana României cu spade şi Panglică Virtutea Militară CIPĂIANU, GHEORGHE (3 nov. 1878, Cipăreni, jud. Turda - 1957, Bucureşti) Studii la Academia de Agricultură din Bucureşti şi la Institutul Agronimic din Leipzig Doctorat la Leipzig Liberal Senator Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (19231926; 1927-1928) Ministru la Agricultură şi Domenii (1934) CONSTANT, ALEXANDRU Publicist, jurist La Ministerul Propagandei din septembrie 1940 Din 1946 până în 1964 a trecut prin închisorile: Jilava, Aiud, Sighet, Piteşti, Râmnicul Sărat CORNĂŢEANU, NICOLAE D. (1899-1977) Inginer agronom Doctor în ştiinţe agricole (Viena)

482

Profesor la Academia de înalte Studii Agronomice din Bucureşti Ministru la Agricultură şi Domenii în guvernele Miron Cristca, (1 febr. - 23 nov. 1939) Armând Călinescu, Constantin Argentoianu CREŢU, NAPOLEON Profesor de Limba română la Liceul Sf. Sava din Bucureşti Ministru subsecretar de stat la Departamentul Educaţiei Naţionale în guvernul Ion Giurtu (1940) Secretar general la Ministerul Educaţiei (1941) CUDALBU, THEODOR (1863, Chilieni, jud, Tuto va-21 ian. 1954) Deputat (dec. 1920) Senator Ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1920-1921) Ministrul Justiţiei (1926-1927) DAN, EMANOIL DAN, SEVER * (1885, Maciu, jud. Cluj-?) Doctor în drept şi în ştiinţe politico-economice Avocat Membru marcant al P.N.Ţ. Deputat în toate legislaturile 482

Subsecretar de stat la Finanţe în guvernul Ştirbey (1927) Ministru al Sănătăţii Publice în guvernul Maniu (10 nov. 1928 14 nov. 1929) Administrator al Băncii Naţionale (1932-1934) DEMETRESCU, CAMIL Licenţiat în drept Secretar de legaţie (Direcţia Protocol - 1940) Director adjunct al Cifrului - Ministerul de Externe (1943) DICULESCU, ACHILLE (1891 -?) Comandor de aviaţie Subsecretar de stat la Ministerul Aerului şi Marinei (4 iulie - 13 sept. 1940) DIMITRIU, VLAD Membru al Partidului Ţărănesc Radical DRAGOMIR, SILVIU (13 mart. 1888, Guvasada, jud. Hunedoara-23 febr. 1962, Bucureşti) Doctor în teologie Profesor de Istorie sud-est europeană la Universitatea din Cluj (1923-1947) Secretar al MArii Adunări de la Alba-Iulia (1918) Deputat (1926-1927) Ministru Secretar de Stat pentru Minorităţi (1 febr. 1939 - 4 iulie 1940) 482

Membru al Academici Române (1928-1948) FILIP, AUGUST (1897-1955, Bucureşti) Licenţiat în drept (Paris) Avocat Membru al Partidului Agrar Deputat (1931-1932) Secretar al Comisiei legislative a Camerei Secretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1939) FOTINO, GEORGE (GHEORGHE) (1896-1969) Doctorat la Paris Profesor de Istoria dreptului românesc la Facultatea de Drept din Bucureşti Deputat liberal Vicepreşedinte al Camerei (1934-1937) Ministrul Cooperaţiei (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945) GARDONE (din Banat) GEORGESCU, ION Viceamiral Subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale pentru Marină (23 aug.- 3 nov. 1944) GIGURTU, ION 482

(24 iun. 1886, Turnu-Severin - 1959) Inginer de mine Licenţiat al Academiei de Mine din Freiburg şi Berlin Cnarlottenburg Director general al Societăţii „Mica" Deputat (1926) Ministru la Industrie şi Comerţ (28 dec. 1937- 10 febr. 1938) Ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (24 nov. 1939 -1 iunie 1940) Ministrul Afacerilor Externe (1-28 iunie 1940) Preşedinte al Consiliului de Miniştri (4 iul. - 4 sept. 1940) GIURESCU, CONSTANTIN C. (1901-1977) Istoric Licenţa şi doctoratul la Bucureşti; studii la Paris Profesor de Istoria românilor la Universitatea din Bucureşti Asistent al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti (1920-1926) Membru al Şcolii Române din Franţa (1923-1925) Director al Fundaţiei Ion C. Brătianu (1927-1930) Liberal-georgist Deputat în mai multe legislaturi (1931-1937) Rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos (1939) Ministru al F.R.N.' (1939-1940) Ministru al Propagandei (1940) GOMOIU, VICTOR (1882-1960)

482

Licenţiat al Facultăţii de Medicină din Bucureşti; doctorat în medicină (1909) Medic chirurg Profesor universitar; a creat Societatea Română de Istoria Medicinei (1929) Preşedinte al Societăţii Mondiale de Istoria Medicinei (1930) Secretar general la Ministerului Sănătăţii (1930) Ministrul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1940) Cavaler al Legiunii de Onoare (Franţa, 1922) Moare la 6 februarie 1960 în temniţa de la Aiud HALIPPA, PANTELIMON (PAN) (1 aug. 1883, Cuboltajud. Soroca-30 aprilie 1979, Bucureşti) Om politic, poet, scriitor Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău Deputat în mai multe legislaturi Ministru de stat (1 dec. 1919-13 mart. 1920) Ministru al Basarabiei (1919-1920) Ministru de stat şi ad-interim la Lucrări Publice (1927) în guvernul Barbu Ştirbey Ministru de stat şi ad-interim la Lucrări Publice (19281930), la Lucrări Publice şi Comunicaţii (1930), de stat şi ad-interim la Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale (1930), de stat (1930, 1932, 1933) în guvernele naţional-ţărăniste

482

iiiiiniiii HAŢIEGANU, EMIL (9 dec. 1878, Tritul de Sus, jud. Turda - 9 mai 1959, Cluj) Doctor în drept Profesor la Catedra de Procedură civilă la Facultatea de Drept din Cluj Preşedintele Consiliului Naţional Român din Cluj (1918) Membru al Consiliului Dirigent din Ardeal Deputat (1919, 1929, 1928, 1931) Vicepreşedinte al Camerei deputaţilor Ca naţional-ţărănist a fost: Subsecretar de stat la Justiţie (1930) Ministru al Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirilor Sociale (10 oct. 1930 - 4 apr. 1931) Ministru al Transilvaniei (1932 şi 1933) A făcut parte din Partidul Frontul Românesc condus dc Al. Vaida-Voevod Ministru fără portofoliu în guvernul Petru Groza (7 ian. 1946 - 29 nov. 1946) Membru de onoare al Academiei Române HOSSU, IULIU (1885-1970) Studii la Colegiul dc Propagandă Fide din Roma Doctor de Roma, consacrat episcop de Cluj-Gherla la vârsta de 32 de 490

ani A făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Fcrdinand documentul prin care Transilvania se declară unită cu România (1918) Membru fondator al Societăţii literare ASTRA Ca senator, a desfăşurat o intensă activitate, în special cu prilejul dezbaterii legii cultelor şi a ratificării Concordatului Cardinal al Bisericii greco-catolicc A dat decretul dc excomunicare a preoţilor care se vor pune în slujba regimului ateu HUDIŢĂ, ION (1896-1982) • Doctor în istorie la Sorbona Profesor de Istoria diplomaţiei la Universitatea din Bucureşti Deputat naţional-ţărănist în mai multe legislaturi Ministru al Agriculturii (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945) întemniţat între 1947-1955 şi 1960-1962 IACOBICI, IOSIF General Şef de Stat Major al Inspectoratului Armatei de Uscat Comandant al Diviziei 2 Vânători de munte Comandant al Corpului II armată Ministru al înzestrării Armatei (14 oct. 1938 - 31 ian. 1939) Ministru al Apărării Armatei (1941) 490

Şef de Stat Major al Marelui Cartier General al Trupelor operaţionale pe Frontul de Est (1941) Condamnat la 8 ani temniţă grea (Jilava, Aiud, Sighet) IOANIŢESCU, D.R. (14 apr. 1885, Bucureşti - 11 febr. 1970, Bucureşti) Om politic Doctorat în drept (Bucureşti) Profesor dc Politică socială la Academia Comercială din Bucureşti De 5 ori ministru la Muncă, Sănătate şi Ocrotirii Sociale (7 iun. 1930 — 9 nov. 1933) Subsecretar de stat la Interne (10 nov. 1928 - 7 iun. 1930) Ministru Agriculturii şi Domenii (7 ian. - 10 febr. 1938) Parlamentar în mai multe legislaturi Autor al Legii Poliţiei şi Jandarmeriei A creat Institutul dc Studii şi Educaţie Muncitorească (1938) LAZĂR, ILIE (1895-1976) Om politic Licenţiat în drept, doctorat la Cluj, urmat de studii speciale de economie la Viena Deputat (1928-1931 şi 1932) Şeful Organizaţiei de Maramureş a P.N.Ţ. LEON, GHEORGHE N. (29 apr. 1888, Iaşi-?) Licenţiat în drept (Iaşi)

490

:::;t!:::!!t:!!l!!milMli;!'lt!Mlill|MIL!! Doctorat în Economie politică şi financiară (Jena) Profesor de Finanţe şi statistică la Facultatea de Drept din Bucureşti Preşedintele Asociaţiei Economiştilor Români Deputat liberal Secretar general şi subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii Domenii (2 oct. 1934 - 29 aug. 1936) Raportor al bugetului Statului Ministru al Economiei Naţionale (4 iul. - 10 nov. 1940) LEUCUŢIA, AUREL (PUFI) (1895-?) Licenţă şi doctorat în drept (Cluj) Vicepreşedinte al Organizaţiei de Timiş-Torontal al P.N.T. Deputat (1928-1930; 1932-1933) Ministru al Economiei Naţionale (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945) LUPAŞ, IOAN (9 aug. 1880, Sălişte, jud. Sibiu - 3 iulie 1967, Bucureşti) Licenţiat în istorie şi latină (Budapesta) Doctorat în istorie Profesor la Universitatea din Cluj Secretar al Consiliului Dirigent (1918-1920) Preşedintele Secţiei Istorie - Academia Română (19321935) Deputat liberal

492

846

Ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (30 martie 1926 - 4 iun 1927) Ministru al Cultelor şi Artelor (28 dec. 1937- 10 febr. 1938) MACAVEI, VICTOR Canonic greco-catolic Vicar general de Blaj MARINESCU, NICOLAE General * Medic Ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale.(l febr. - 23 nov. 1939) METEŞ, ŞTEFAN (8 ian. 1887, Stremţ, jud. Alba - 30 iun. 1977, ClujNapoca) Licenţiat al Universităţii din Bucureşti şi Budapesta Director al Arhivelor Statului din Cluj Deputat iorghist (1919-1922 şi 1931-1932) Subsecretar de stat în guvernul Iorga (17 iun. 1931-12 mai 1932) MIHAIL, GH. General adjutant Subsecretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale (1939) în guvernele: Miron Cristea, gen. Gli. Argeşeanu, C. Argetoianu (1 febr. -23 nov. 1939); Şeful Marelui Stat Major (aug. 23 - oct. 1944) 492

847

MIHALACHE, ION (18 febr. 1882, Topoloveni, jud. Muscel - 5/6 mart., Râmnicul Sărat 1963) învăţător Intră în politică în anul 1914; din anul 1918 este ales deputat în toate legislaturile Fondatorul Partidului Ţărănesc (1919) Ministru la Agricultură şi Domenii în guvernele Vaida şi Maniu (1919-1920 şi 1928-1930) Ministru de Interne (1930-1931 şi 1932-1933) Arestat la vârsta de 65 de ani (1947); a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă Moare în închisoarea de la Râmnicul Sărat la 5/6 martie 1963 MIRONESCU-MERA MOGHIOROŞ Episcop MOLDOVAN, IULIU (1882-?) Medic Profesor de Igienă şi Igienă socială la Facultatea de Medicină din Cluj Subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1930) 492

848

Deputat de Hunedoara Senator de Arad MOLDO VAN, VALER (1875-?) Licenţiat în drept (Cluj, Budapesta) Doctor în drept (Cluj) Profesor de Drept administrativ la Facultatea de Drept din Cluj Naţional-ţărănist Deputat în mai multe legislaturi Senator şi vicepreşedinte al Senatului (1928) Subsecretar de stat la Departamentul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor (1928-1930) în guvernul Maniu Secretar general în Consiliul Dirigcnt MOLDO VAN, VICTOR (1894-?) Doctor în drept Avocat Naţional-ţărănist Secretar regional al P.N.Ţ. pentru Transilvania şi Banat Deputat în mai multe legislaturi Senator şi vicepreşedinte al Senatului Ministru subsecretar de stat la Interne (1927) NICOLAU, VICTOR NICULESCU BUZEŞTI, RADU (1911-1990) Inginer constructor, diplomat al Politehnicii Bucureşti, a lucrat la Uzinele Reşiţa; a stat în detenţie 10 ani (lotul Camil Dcmetrescu) 494

NISTOR, DIMITRIE (1890-?) Licenţiat în teologic şi drept Doctorat în drept (Budapesta) Liberal Deputat (1927-1928) Senator (1932) Şeful Organizaţiei Liberale de Timiş-Torontal Subsecretar de stat Ia Ministerul de Interne (pentru administraţie 4 nov. 1944-5 mart. 1945) NISTOR, ION I. (IANCU) (4 aug. 1876, Vicarul dc Sus, jud. Rădăuţi - 11 nov. 1962, Bucureşti) Licenţiat în istoric (Cernăuţi) Doctorat în filosofic (Viena) Profesor de Istoria românilor la Universitatea din Cernăuţi Liberal Senator dc drept Ministru de stat (1918-1920, 1922-1926, 1933-1934) Ministru al Lucrărilor Publice (1927-1928) Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (19341937), al Cultelor şi Artelor (2 nov. 1939 - 1 lmai 1940) NIŢESCU, VOICU (1883, Săcele, jud. Braşov - sept. 1968, Braşov) Licenţiat în drept Om politic şi ziarist Preşedintele Comitetului Naţional Român din Rusia (1919) Consilier tehnic la Conferinţa de pace de la Paris Deputat în mai multe legislaturi Ministru dc stat (1928494

1930) Subsecretar dc stat la Justiţie (1930) Ministru dc Justiţie (1930-1931) Ministru la Lucrări Publice şi Comunicaţii (1930), la Agricultură şi Domenii (7 iun. 1932-9 nov. 1933) Ministru al Muncii (10 febr. - 30 mart. 1938) PAPACOSTEA, VICTOR (1900-1962) Doctor în litere şi filosofic (Bucureşti) Profesor la Universitatea din Bucureşti înfiinţează Institutul de Studii Balcanice, pe care îl va conduce între anii 1938-1947; Catedra de Istoria popoarelor balcanice, precum şi periodicul Balcania Liber-georgist Deputat de Caliacra (1932) Ministru subsecretar de stat la Educaţia Naţională (4 nov. 1944 -28 febr. 1945) Scos din învăţământ în 1947 Rearestat în perioada 1956-1957 (procesul A. Bentoiu) Pus în libertate din lipsă de probe PACHA, AUGUSTIN Episcop catolic al Diocezei Timişoara PĂTRĂŞCANU, LUCREŢIU (1900-1954)

494

Profesor de Drept constituţional la Universitatea din Bucureşti Ministru de Justiţie (23 august 1944 - 14 aprilie 1948) Membru al Partidului Comunist A desfiinţat inamovibilitatea magistraţilor Executat după un simulacru de proces (aprilie 1954) PĂUN PÂCLIŞANU, ZENOBIE (1886-?) Studii de teologie la Viena Prelat, ziarist Profesor la Teologia din Blaj Secretar al Adunării Naţionale (1 Decembrie 1918) Director în Ministerul Culturii Vicar al Bucureştiului PENESCU, NICOLAE Doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Paris Avocat Preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România Secretar general al Partidului Naţional-Ţărănesc A fost întemniţat între anii 1947-1964 PERIEŢEANU, I.GR. (IONEL) (24 mart. 1879, Bucureşti - ian. 1959, Bucureşti) Licenţiat în drept 494

Avocat şi poet, descendent dintr-o veche familie boierească Inspector în Poliţia Capitalei Naţional-ţărănist Deputat de Ilfov în mai multe legislaturi Vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1930-1931) Ministru al Comunicaţiilor în cabinetul Vaida-Voevod (7 iun. - 10 aug. 1932) Aderă la Partidul Frontului Românesc Preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România (1935; 1938) Vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor Vicepreşedinte al Senatului PETRESCU, ION C. Conferenţiar de Istoria pedagogiei la Universitatea din Bucureşti Naţional-ţărănist Subsecretar de stat la Culte (4 dec. 1941 -23 aug. 1944) POP, ROMULUS G. (1899-?) Licenţiat în drept; studii la Geneva, Grenoble şi Paris Doctor în drept Naţional-ţărănist Deputat (1932-1933) POPESCU-NECŞEŞTI, ALEXANDRU (4 dec. 1889, Necşeşti, jud. Teleorman - 1982, Bucureşti) Licenţiat în litere, filosofic şi drept (Bucureşti) 494

Avocat şi ziarist Deputat liberal de Hotin Secretar general la Justiţie (1927) Membru în Consiliu Superior al Avocaturii Statului Subsecretar dc stat la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor (14 nov. 1933 - 9 iun. 1934) POPOVICI, MIHAI (25 oct. 1879, Braşov - 7 mai 1966, Bucureşti) Om politic Licenţiat în filosofic (Viena) Doctorat în drept Naţional-ţărănist Membru în Consiliul Dirigent la Departamentul Industriei şi Comerţului (1918) Ministru la Lucrări Publice şi ad-intcrim la Finanţe (1919-1920) Ministru de Finanţe (1927, 1929, 1930-1931), de Interne (1930), de Justiţie (1932-1933) PRIBOIANU, MIHAIL M. Inginer Licenţiat al Şcolii Naţionale de Mine din Paris Preşedintele Organizaţiei Naţional-ţărăniste de Durostor Prefect (1929-1930) Deputat (1928-1931; 1932-1933) RÂDULESCU-POGONEANU, VICTOR (PIKI) (1910 - ?) Diplomat de carieră

494

Licenţiat în drept, filosofie şi litere (Bucureşti) Ataşat de legaţie (1934) Secretar el. III la Legislaţia română din Berlin (1937) Secretar de Legaţie el. II (1941) ROMAŞCANU, MIHAIL ROMNICEANU, MIHAIL M. (1891-?) Licenţiat în drept Avocat „ Profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti Membru în Comitetul Executiv al Partidului Liberal (1932) Senator de Hunedoara (1933) Raportor al Legii conversiunii datoriilor, pentru noile statute ale Băncii Naţionale Ministru fără portofoliu (1946) pentru a observa, în guvernul Petru Groza, desfăşurarea corectă a alegerilor din 1946 RUSSU, ALEXANDRU (1884-1963) Studii de teologie la Budapesta Episcop greco-catolic al Diocezei dc Baia Mare Profesor la Academia Teologică din Blaj

494

Moare în 1963 şi este îngropat în cimitirul deţinuţilor de la Gherla cu un.stâlp la căpătâi, purtând numărul 133 RUSSU Preot greco-catolic Secretarul mitropolitului de Blaj, Ion Suciu SASSU, VASILE (10 apr. 1877, Satulung, jud. Braşov - 14 dec. 1962, Bucureşti) Om politic Licenţiat în drept şi filosofie (Bucureşti) Deputat liberal de Vaslui (1907-1910) Ministru la Industrie şi Comerţ (1922-1923; 1934), la Agricultură şi Domenii (1934-1937) şi la Justiţie (1937) şi ad-intcrim la Agricultură şi Domenii (1937) SĂLAJ AN Preot greco-catolic SAUCIUC-SĂVEANU, TEOFIL (21 oct. 1884, Bosancea, jud. Suceava-26 iul. 1971, Bucureşti) Licenţiat în filosofie (Viena şi Cernăuţi) Doctorat în litere şi filosofie Profesor de Filologic clasică la Universitatea din Cernăuţi Profesor de Istorie antică şi epigrafie la Facultatea de Litere din 494

Bucureşti Deputat

494

!!! IiilIIIIIIMIIIIItl Membru al Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ. Senator Ministru de stat (1928-1930; 1932-1933) Director ministerial al Cernăuţilor (1930-1931) Membru corespondent al Academiei Române SIBICEANU, NICOLAE Director de cabinet al lui Gh. Tătărăscu Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1939-1940) Subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor (1940) SLĂVESCU, VICTOR I. (5 iun. 1891, Rucăr, jud. Muscel - 24 sept. 1977, Bucureşti) Doctor în ştiinţe economice şi financiare (Halle) Profesor la Academia Comercială din Bucureşti Director general la Societatea Naţională de Credit Industrial Liberal Deputat în mai multe legislaturi Subsecretar de stat (1933-1934) Ministru de Finanţe (1934-1935) Subsecretar de stat la Departamentul înzestrării Armatei (7 martie 1939-3 iulie 1940) SOLOMON, VIRGIL Liberal Ministru

500

ŞOVA, NICOLAE (9 nov. 1885, corn. Poduri, jud. Bacău - 2 mart. 1966, Bucureşti) General de Corp de Armată Secretar general la Ministerul Apărării Naţionale (1940), la Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat (1940), subsecretar de Stat al Marinei (1943-1944) STRAT, GHEORGHE Z. (1894-1961) Licenţiat în drept (Iaşi) Doctorat în drept (Paris) Profesor de Istoria doctrinelor economice la Facultatea de Drept din Bucureşti Distins în luptele de la Oituz şi Mărăşcşti Decorat cu Coroana României Liberal Deputat în mai multe legislaturi Reprezentant al României la Liga Naţiunilor de la Geneva (1938) Pune bazele Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice al cărei secretar a fost până la desfiinţarea acesteia Subsecretar de stat la Economia Naţională (4 iulie - 4 sept. 1940) Redactor şef al revistei Libertatea (1940) Scos din învăţământ în 1947 Rearestat cu lotul Bentoiu (1956-1957); condamnat la 25 de ani temniţă grea A trecut prin închisorile de la Jilava, Galaţi, Botoşani, unde moare în 1961 500

ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ, FLORIAN (5 apr. 1881, Curtea de Argeş - 26 mart. 1958, Bucureşti) Licenţiat în drept şi filosofie Profesor de Psihologie la Universitatea din Cluj Directorul şi întemeietorul celui dintâi Institut de Psihologie experimentală, comparată şi aplicată din ţară (1921) Subsecretar de stat la Instrucţiunea Publică (1 sept. 1935 - 28 dec. 1937) Membru corespondent al Academiei Române TĂTĂRĂSCU, EMANUEL N. (1892-?) Directorul Societăţii Anonime Scrisul românesc din Craiova Liberal Primar Deputat (1933) TĂTĂRĂSCU, GHEORGHE (1886, Cariova- 28 mart. 1957, Bucureşti)

500

Om politic şi publicist Doctorat în drept (Paris) Subsecretar de stat la Interne (1923-1926; 1929 1928) Secretar general al Partidului Liberal (1931) Ministru la Industrie şi Comerţ în guvernele Duca şi C. Angelescu (14 nov. 1933 - 3 ian. 1934) Prim-ministru (5 ian. 1934 - 28 dec. 1937) Ministru de stat şi ad-interim la Afacerile Străine (1938) Ambasador la Paris Prim-ministru (24 nov. 1939-4 iul. 1940) Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Străine (6 mart. 1945-6 nov. 1947) Membru de onoare al Academiei Române TĂTĂRĂSCU, ŞTEFAN frate cu Gh. Tătărăscu TEODORESCU (MALACUL) TOMESCU, CONSTANTIN N. (20 febr. 1890; Constanţa - 5 iul. 1983, Bucureşti) Licenţă şi doctorat în teologie (Bucureşti) Profesor de Istoria bisericii române la Facultatea de Teologie din Chişinău Secretar general al bisericii din Basarabia Deputat

502

i

Subsecretar de stat în guvernul Octavian Goga la Culte şi Arte (29 dec. 1937- 10 febr. 1938) TONI, D.V (1885-1955?) Publicist Deputat în mai multe legislaturi Subsecretar de stat la Educaţia Naţională (30 martie 1938-3 iulie 1940) VÂNTU, GHEORGHE ION (1894-1968) Licenţiat în drept Liberal Prefect de Cernăuţi (1940) Subsecretar de stat la Interne (24 nov. 1939-3 iulie 1940) în guvernul Gh. Tătărăscu Subsecretar de stat la Interne (7 martie 1945 - 30 nov. 1946) Ministerul Lucrărilor Publice (1 dec. 1946 - 5 nov. 1947) VULTUR, ION Preot greco-catolic Profesor de franceză la Academia Teologică din Blaj ZAMFIRESCU, CONSTANTIN CĂTEASA Liberal Deputat în mai multe legislaturi Ministru în guvernul Sănătescu Subsecretar de stat (6 dec. 1944- 8 febr. 1945) în guvernul Rădescu ZIGRE, NICOLAE 502

i

(20 iul. 1882, Oradea - 6 nov. 1962, Bucureşti) Doctor în drept Avocat Vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor din România Liberal-georgist Prefect de Bihor în mai multe legislaturi Senator Subsecretar de stat la Interne (27 ian. - 1 iunie 1922) Vicepreşedinte al Senatului (1927-1928) Ministru la Culte şi Arte (1939) ZWIEDENEK, ANTON General Mareşal al Palatului Anexa 3 Anexa 3 cuprinde nume de episcopi, profesori universitari, preoţi, militari etc. care nu apar în listele întocmite de Constantin C. Giurescu (vezi anexele 1 şi 2). Este bine cunoscută „grija" cu care cei care au legiferat necuviinţa şi crima au păstrat secretul absolut în temniţe şi în afara lor. încercările de a comunica, de a afla erau pedepsite cu o cruzime de neînchipuit. Am socotit deci necesară întocmirea acestei anexe pentru a întregi -pe cât posibil - şirul celor care au pătimit la Sighet. Desigur şi această listă rămâne deschisă.

502

i

ANTONESCU, ERVIN Profesor de drept la Academia Comercială din Bucureşti A murit în temniţa de la Sighet BĂLAN, ION (1880-1959) Studii la Blaj şi Budapesta Profesor la Academia Teologică din Blaj (1920) Episcop de Lugoj Arestat în 1948 întemniţat la Sighet între 1950-1955 BERINDE, ŞTEFAN DĂNILĂ Preot unit Rearestat în 1957 BIDEANU, AUGUSTIN Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie- 4 sept. 1940) BOGA, ALVIZIU (ALOIZIU) (1886-1954) " Preot romano-catolic Vicar general al Diocezei Alba-Iulia Mort în temniţa de la Sighet în 1954 BUJOIU, ION (3 sept. 1894, Bucureşti - 1956, Văcăreşti) Inginer

502

i

Ministru la Departamentul Industriei şi Comerţului în guvernul Gh. Tătărăscu (17 nov. - 28 dec. 1937) Ministru al Economiei Naţionale în guvernele Miron Cristea, Armând Călinescu, C. Argentoianu (1 febr. - 23 nov. 1939) CHERTES, ION Preot greco-catolic Consacrat ca episcop în clandestinitate închis la Sighet între anii 1948-1955 Rearestatîn 1956 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă A trecut prin închisorile de la Aiud şi Gherla Graţiat în 1964 CHINEZU, TIT-LIVIU (22 nov. 1904, corn. Huduc (azi Maioreşti, jud. Mureş 15 ian. 1955) Episcop greco-catolic Studii la Roma Profesor de filosofie la Academia Teologică din Blaj (1930-1946) Arestat în 1948 Consacrat ca episcop în clandestinitate de episcopul Traian Valeriu Frenţiu Moare în penitenciarul din Sighet DELIMAN, IO AN (1912, corn. Şeitin, jud. Arad - ?) Protopop greco-catolic Arestat în 1948 502

i

7 ani detenţie la Sighet Rearestat în 1970 şi condamnat la 15 ani. DOBRESCU, AUREL R. (8 mart. 1885, Henig, jud. Alba-nov. 1963, Văcăreşti) Studii de medicină la Graz, Geneva, Viena şi Bucureşti Naţional-ţărănist Deputat în mai multe legislaturi Senator de drept Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (10 nov. 1928-7 iun. 1930) DURCOVICI, ANTON (17 mai 1888, Altenburg, Austria - 11 decembrie 1951) Episcop catolic al Iaşiului Arestat în 1949, va trece prin Ministerul de Interne, Gherla, Sighet Moare în temniţa dc la Sighet FINŢESCU, ION N. (1888 -?) Profesor de drept comercial la Facultatea dc Drept din Bucureşti Decan al Facultăţii dc Drept Administrator general al Creditului Naţional Industrial Liberal Deputat Ministru al Economiei Naţionale (1942-1944) A fost întemniţat la Jilava, Aiud, Sighet FRIEDRICH, RAFAEL Canonic romano-catolic Profesor de teologie din Iaşi întemniţat între anii 1949-1962 A trecut prin închisorile din Sighet (celui;; 44), Gherla 502

i

GRIGOROVICI, GHEORGHE (1871 -febr. 1951) Studii de medicină la Viena Preşedinte al Partidului Social-Democrat din Austria Deputat în Parlamentul austriac (1907-1918) Membru al Consiliului Naţional din Bucovina (1918) A editat şi condus, la Cernăuţi, ziarele social-democratice Lupta şi Vremea nouă Deputat şi senator (1919-1921) Subsecretar de stat la Ministerul Muncii (24 nov. 1939 - 10 mai 1940) în guvernul Gh. Tătărăscu Moare în temniţa de la Sighet GRUIA, ION V. (1895-1952) Licenţiat în drept (Iaşi) Doctorat (Bucureşti) Avocat Profesor de Drept constituţional şi administrativ la Universitatea din Bucureşti Membru al Institutului Regal de Ştiinţe Administrative al României Deputat Ministru al Justiţiei în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 sept. 1940) Arestat în 1949 Moare în temniţa de la Sighet GRUIA-IONESCU, NICOLAE (1902-1953) ILIESCU, VICTOR (1884-1959) General de divizie 502

i

Distins în lupta de la Răzoare în timpul primului război mondial Decorat pentru fapte de vitejie cu Coroana şi Steaua României Arestat în 1946, condamnat în 1948 la 10 ani temniţă grea A trecut prin închisorile dc la Aiud, Jilava, Sighet Eliberat în 1956 JIENESCU, GHEORGHE (16 sept. 1895, Rast, jud. Dolj - 3 apr. 1971, Bucureşti) Comandor de aviaţie Subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naţionale (1940 -23 august 1944) A trecut prin temniţele de la Aiud, Jilava, Sighet, Gherla Eliberat la 18 apr. 1964 după 19 ani şi 2 luni de detenţie LUGOŞIANU, ION (5 nov. 1890, Bucureşti - 7 nov. 1957, Râmnicul Sărat) Facultatea de Drept şi Şcoala de Ştiinţe Politice (Paris) Avocat Naţional-ţărănist Deputat Consilier tehnic al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris Şef de cabinet în guvernul Vaida-Voevod (1919-1920) Secretar al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Londra Comisarul guvernului român în Statele Unite şi Canada pentru a organiza serviciile consulare 502

i

Colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de miniştri (10 nov. 1928 -8 oct. 1930) Ministru la Industrie şi Comerţ (6 iun. 1932- 14 iun. 1933) Delegat la Liga Naţiunilor la Geneva, Paris, Haga Ministru plenipotenţiar la Vatican (1937) Director al ziarului Universul MAGHIAR, AUGUSTIN (1880- 16 sept. 1951) Canonic greco-catolic Vicar general al Episcopiei de Oradea Arestat în 1948, moare în temniţa de la Sighet MAN(U), DEMETRIU (DUMITRU) Canonic greco-catolic Profesor la Seminarul din Cluj Naţional-ţărănist Deputat în 1950 trimis la Sighet Mort în detenţie, probabil la Aiud MAREŞ, NICOALE (1857-1953) Inginer

502

i

Ministru la Agricultură şi domenii (14 sept. 1940 - 26 ian. 1941) Mort în detenţie la Sighet MARTON, ARON (1896- 1980?) Episcop catolic al Diocezei de Alba-Iulia în 1949 îşi manifestă public solidaritatea cu fraţii de rit oriental, persecutaţi în urma decretului din dec. 1948 potrivit căruia Biserica unită a fost scoasă în afara legii Arestat în 1950, a trecut prin temniţele de la Jilava, Aiud, Sighet MEDVECZKI, ŞTEFAN (1905-1952) MOLDO VAN, ION Canonic romano-catolic MOTAŞ, CONSTANTIN I. (1887-?) Licenţă şi doctorat la Academia de Mine din Freiburg Profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti Membru al Academiei Române Membru marcant al Partidului Social-Democrat (aripa Constantin-Titel Petrescu) Deputat de Târnava Mică (1922-1926) Arestat în 1950 Va fi pus în libertate în 1956 NEMOIANU, PETRE (1889-1951?)

502

i

Doctor în drept şi în ştiinţe politice Avocat şi ziarist Naţional-creştin Prefect de Caraş-Severin (1920-1921) Deputat (19261927) Preşedinte al Organizaţiei naţional-creştine din Severin (guvernul Octavian Goga) Subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi domeniilor în guvernul Ion Gigurtu (4 iul. - 4 sept. 1940) Arestat, va trece prin temniţele de la Sighet şi Aiud A murit în închisoarea de la Aiud NICOLAU, POMPILIU Inginer Licenţiat al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti Profesor la Şcoala Politehnică din Timişoara Ministru la Lucrări Publice (1941) Arestat şi condamnat, a fost încarcerat la Jilava, Aiud, Sighet OTTULESCU, EMIL (1881-?) Fost administrator al Domeniilor, Reşiţa Arestat şi condamnat Se pare că a murit la Sighet PANĂ, AURELIAN (7- 1953) Subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (27 ian. 1941 18 mart. 1942)

502

i

Ministru la Agricultură (1941-1943) Ministru la acelaşi minister (19 mart. 1942 - 23 aug. 1944) Arestat, a trecut prin temniţele de la Jilava, Sighet, Gherla A murit în detenţie la Gherla PETRESCU, CONSTANTIN-TITEL (1888- 1957) Licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris Avocat Secretar general al Federaţiei Partidului SocialDemocrat (1922-1927) Ministru fără portofoliu în primul guvern prezidat de gen. Constantin Sănătescu (23 aug. - 3 nov. 1944) PLOSCARU, ION (19 nov. 1911, corn. Frata, jud. Cluj) Episcop greco-catolic Vicar general al Diocezei de Lugoj Sfinţit în clandestinitate ca episcop (1948) de către Nunţiul Apostolic O'Hara întemniţat la Sighet între 1950 şi 1955 Eliberat de la Gherla în 1964 POP, VALER(IU) (26 aug. 1892, Buduş, jud. Someş - 1 nov. 1958, Bucureşti) Doctorat în drept (Cluj) Avocat Liberal 872

Deputat în mai multe legislaturi Vicepreşedinte al Camerei (1931) Ministru de stat (14 iul. 1931-31 mai 1932 şi2oct. 1934- 1 febr. 1935) Ministru de Justiţie (1 febr. 1935 - 29 aug. 1936) Ministru la Industrie şi Comerţ (1936-1937) Ministru Secretar de stat în guvernul Gh. Tătărăscu (17 nov. - 28 dec. 1937) POPA, EUGEN Preot unit (greco-catolic) întemniţat la Sighet între anii 1950-1955, în celula 44 Actualmente este rectorul Institutul Teologic din Cluj RAŢIU, ALEXANDRU Preot greco-catolic Arestat în 1948; a fost întemniţat timp de 16 ani la Sighet, Gherla, Bărăgan Eliberat în 1964 RAŢIU, IULIU Protopop greco-catolic de Timişoara RĂDUCANU, ION (21 mart. 1884, Brăila - 10 nov. 1964, Bucureşti) Profesor la Academia Comercială din Bucureşti Naţionalţărănist Membru în delegaţia permanentă P.N.Ţ. Deputat în mai multe legislaturi 873

Membru corespondent al Academiei Române Ministru al Muncii şi al Asigurărilor Sociale (10 nov. 1928 - 7 iun. 1930) Ministru la Lucrările Publice (19 nov. 1930 - 4 aprilie 1931) Scos din învăţământ în 1947 Arestat în 1950

874

SACHELARIE, OVIDIU (1906-?) Profesor de Drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti Scos din învăţământ în 1948 Arestat, a trecut prin temniţele de la Jilava, Aiud, Sighet SCHEFFER, IOAN (IANOŞ) Episcop romano-catolic de Satu-Mare şi Oradea Arestat în 1949, moare în temniţa de la Sighet SCHUBERT, IOSEF Episcop romano-catolic, sfinţit în clandestinitate de Nunţiul Apostolic O'Hara(1950) Arestat la 17 februarie 1951 Condamant la muncă silnică pe viaţă, trecut prin temniţele de la Jilava, Sighet, Oradea, Aiud, Piteşti, Dej Eliberat în 1964 SICHITIU, ION (7- 1952) General Şeful Marelui Stat Major (1937) Profesor la Şcoala de Război Membru F.R.N. Senator Ministru la Agricultură şi domenii (27 ian. 1941-18 mart. 1942) Moare în temniţa din Aiud STOENESCU, NICOALE

875

(23 febr. 1890, Odobeşti, jud. Vrancea - 2 mart. 1959, colonia de muncă de la Culmea) General de divizie Ministru de Finanţe (27 ian. 1941 -26 sept. 1942) Comandantul corpului 4 Armată (1944-1945) STRIHAN, PETRE Conferenţiar la Academia Comercială din Bucureşti 512 Subsecretar de stat la Interne şi pentru Administraţia teritorială (5 ian. 1942 -23 august 1944) A trecut prin temniţele de la Aiud, Jilava, Sighet TODEA, ALEXANDRU (5 iun. 1906, Teleac, jud, Mureş - ?) Sfinţit episcop greco-catolic în clandestinitate (1950) de episcopul Iosef Schubert Arestat în 1951, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă A trecut prin închisorile de la Aiud, Sighet, Gherla Eliberat în 1964 VEZOC,IOSIF Canonic greco-catolic, consilier episcopal Eliberat în 1956 VIDA, LUDOVIC27 Canonic

Cristian Troncotă, Colonia de muncă, în „Arhivele Totalitarismului", I, nr. 1, 1993, p. 177: autorul menţionează un tabel întocmit de serviciile Securităţii în 1968, cu numele a 52 de personalităţi care au decedat în penitenciarul Sighet în intervalul 1950-1955; nu se reproduce tabelul nominal. 27

876

Vicar general al Diocezei greco-catolice de Baia Mare Arestat în 1948 întemniţat la Sighet vreme de 5 ani Rearestat în anul 1957, condamnat la 10 ani muncă silnică, a fost întemniţat la Gherla

877

Notă bibliografică28 Lucrări în legătură cu închisoarea de la Sighct. 1.Ion Alcxandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia Partidelor Politice din România (1862-1994), Editura Mediaprint, 1995. 2.Ion Andreiţă, Cărţi-mărturii din detenţia comunistă. Constantin C. Giurescu: cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, notă în „România Liberă", 6 septembrie 1995. 3.Annic Bcntoiu, Poezia ca supravieţuire în „Viaţa Creştină", serie nouă, anul IX, nr. 19 (209), octombrie 1998, p. 7: despre cele 90 poeme originale - ca 2300 versuri - compuse şi finisate în memorie de Aurclian Bentoiu, în timpul detenţiei la Sighct. 4.Pascal Bentoiu, „Familia noastră însumează peste treizeci de ani de temniţă comunistă... ", în „Adevărul", sâmbătă 31 ianuarie 1998, p. 3. 5.Pascal Bentoiu, Marta Pop-Bcntoiu, Un episod din viaţa unei familii, în „Analele Sighct 6 - anul 1948 Instituţionalizarca comunismului", Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 756-770 (arestarea lui Aurelian Bentoiu). 28

întocmită de Dinu C. Giurescu.

514

878

6.C.I.C. Brătianu, Carol II, Ion Antonescu, Amintiri. Documente. Corespondenţă. Ediţie de Ion Ardcleanu, Editura Forum, Bucureşti, 1992. 7.Paul Caravia, Virgiliu Constantincscu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată, 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998. 8.Ghcorghc Ciugurcanu, Dr. Daniel Ciugureanu, în „Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică 1994, pp. 229-230. 9.Horia Cosmovici, Sighet, în „Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică, 1994, pp. 282-284. 10. Mihai Creangă, Se schimbă faima Sighetului, în „Cotidianul", III, nr. 121 (553), miercuri, 26 mai 1993. 11.Dr. Alcsandru Duţu, Florica Dobrc, Drama generalilor români (1944-1964), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. 12.Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului... 13.închisoarea din Sighet-acuză, Editura Gutenul, Baia Marc, 1991. Mărturii dc: dr. Valcriu Achim, dr. Nuţu Roşea, Alexandru Raţiu, Viorcl Cacovcanu, dr. Ion Iacoş, dr. Dan Achim şi Măria G. Brătianu. Cuprinde şi o relatare a lui Vasilc Cioplan, fost director al închisorii. 514

879

14. Oana Iuraşcu, închisoarea Sighet a devenii muzeu, în „Adevărul", sâmbătă 21 iunie 1997, p. 12. 15.Lista celor ce au murit în închisorile de la Sighetu Marmaţiei in timp de 4 ani, 8 luni şi 6 zile (între 5 mai 1950 şi 6 februarie 1955, în „Dreptatea", anul XXII, scria a IV-a, nr. 259, miercuri 12 decembrie 1990, p. 1. 16.Mircea Muşat, Ion Ardcleanu, România după Marca Unire, Voi. II, Partea a Il-a, noiembrie 1933 septembrie 1940, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. 17.Stelian Ncagoc, Istoria guvernelor României, de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1995, Ed. Machiavclli, Bucureşti, 1995. 18. Ion Mamina, loan Scurtu Guverne şi guvernanţi, 1916-1938, Ed. Silex, Bucureşti, 1996. 19.Dan Mazălu, Destinul avocatului Dr. loan Pop, în „Analele Sighet 3, anul 1946 - începutul sfârşitului", Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, pp. 408-412. 20.Memorialul de la Sighet, în „22 Plus", supliment al revistei „22", Nr. 18, 12 iulie 1995, cu articole de Ana Blandiana, Al. Zub, Romulus Rusan, Cosntantin Hlihor, Eugen Şahan, Dennis Deletant, loan Gh. Jurchescu,

514

880

Constantin P. Ciupagea, Jean Schafhitl, Ion Şişcanu, Elena Şişcanu. 21.Paul E. Michelson, Constantin C. Giurescu. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet, notă de lectură în limba engleză, apărută în „Romanian Civilization", volum IV, no. 1, Spring 1995, pp. 139-140. 22.Joel Poudrier, Sighet Penitenciary, 1950 - in memory ofthe Romanian historian Constantin C. Giurescu (poezie în limba engleză scrisă după citirea volumului „Cinci ani şi două luni...", versiunea engleză apărută în East European Monographs", Columbia University Press, New York, 1995). 23.Nuţu Roşea, Cum putem să-i cinstim pe eroi, în „Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică, 1994, pp. 285-287. 24.Nuţu Roşea, Crimele regimului comunist: închisoarea Sighet, biografiile a 20 fruntaşi politici decedaţi la Sighet, publicate în „Arhiva", supliment lunar de istorie al ziarului „Cotidianul", nr. 44 (1995); 45, 46, 48, 50, 51, 52, 53 (1996); 61, 66 (1997), biografiile sunt însoţite de câte o fotografie şi de „actul de deces", întocmit după un formular-tip ce ascunde realitatea. 25. Valeriu Sabău, Sighet. Închisoarea elitei româneşti, în săptămânalul „Expres", anul 3, nr. 41, 42, 43, 44, 45 şi 46 514

881

(141-146), octombrie-noiembrie 1992. 26.Scriitori în închisori, a doua conferinţă regională a PEN-Clubului Român, organizată la Sighet în 1998. Articole semnate de: Mircca Martin, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Thomas von Vegesack, Csicsery Ronary Istvân, Galfalvy Zsolt, Jane Spender, Jose Augusto Seabra, Nicolae Balotă, Stelian Tănase, David Gyula, Mihai Creangă, Vasile Baghiu, Victor Frunză, Jacek Bochenski, Eugenijus Ignatavicius, Ruxandra Cesereanu, Doina Uricariu, Annie Bentoiu - în „22 Literar", nr. 1-2, septembrie 1998. 27.Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor (5/6 mai 1950). Distrugerea elitei politice româneşti, în „22", anul IX, nr. 33, 18-24 august 1998, pp. 10-12. 28.Grigore Anton Teodorescu, Sever Dan, o figură mai puţin cunoscută, în „Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică, Bucureşti, 1994, pp. 302-306. 29.Viola Vancea, Constantin C. Giurescu. Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, comentariu apărut în „22", anul V, nr. 31, 3-9 august 1994, p. 15. 30.Henri Wilhelm, Sighet - Testament spiritual, în „Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică, 1994, pp. 280-281. 31.Ion Zubaşcu, în cadrul Simpozionului «anul 1946, începutul sfârşitului». în faţa închisorii din Sighet a fost 514

882

expusă lista morţilor din anii comunismului, în „Evenimentul Zilei", nr. 1204, 11 iunie 1996. 32.Comandantul penitenciarului Sighet din 19501954, Vasile Ciolpan, a primit în octombrie 1998 „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 19411945". Medalia a fost acordată la 355.864 veterani de război de pe ambele fronturi, Est şi Vest. Nominalizările în vederea decorării au fost făcute de Asociaţiile judeţene ale veteranilor de război, în cazul de faţă - filiala Maramureş. Potrivit relatărilor presei, şeful filialei Indice

maramureşene ştia de funcţia deţinută de Vasile Ciolpan - aceea de comandant al închisorii de exterminare de la Sighet. în urma numeroaselor proteste publicate în massmedia, medalia i-a fost retrasă militarului-temnicer. Pentru detalii, a se consulta presa, ca de exemplu: „Cotidianul" - luni 26 octombrie 1998, p. 1 şi 3; „Ziua", aceeaşi dată, p. 1; „Evenimentul Zilei", idem, p. 16 şi marţi 27 octombrie 1998, p. 3; „România Liberă" etc. Sighet Penitentiary, 1950 - in memory of the Romanian historian Constantin C. Giurescu „Who has fully realized that history is not contained in thick 514

883

books but lives in our very blood?" - Carl Jung Each night I make excuses for the memories I find. I bow my head and mumble to myself, „Some mistake, some mistake. Someone else must be the one." Sometimes, I remember only in words and tonight is one of those times. „Are you the one who wrote The History of Romania''' I hear, and then „Yes". „We have a new history now, professor" and then the laughter of the guards. I see the words-dark and clear on the white of parchment, lined up like the trees in the forest which surrounded Sighet. I see the words as they are dumped into a pile of carrot tops and turnip roots. And I hear the words demanding to be remembered. Joel Poudrier. Officer in the U.S. Marines.

518

884

A Abramovici (elev): 47 Abrud: 196 Academia Română: 90, 92, 93, 95, 96, 97, 98, 99, 103, 112,227, 228, 236, 237, 238, 307 Adameşteanu, Dumitru: 107 Aderca, Felix: 241 Adjud: 194 Adriatica: 321 Agârbiceanu, Ion: 172, 241 Aiud: 364, 369, 370, 462 Alba lulia: 89, 90, 183,261,369 Albania: 177, 178,213,298,314 Alcalay (librar): 29, 78, 79, 246 Alexandrcscu (meşter mobile) 33 Alexandria: 47 Alexandrini, Alexandru: 384 Alexandru cel Bun, voievod: 131, 278 Alexandru cel Mare: 29 Alexandru, Grigore: 320 Alexandru Lăpuşneanu, voievod: 453 Alexianu, Ghcorghe: 273 Alimănişteanu, Dimitric (Dumitru): 363, 368,371,392,462, 482 Alsacia: 140 Alscrstrasse: 8 Alvirescu (deputat): 231 Amaradia: 37 Aminciu: 179 Amlaşul: 80 Amzei (piaţa): 38 Anastasiu, I: 322 Anastasiu, Paula: 48 Anastasiu, Vichi: 48 Anastasiu, Victor („Crăcănel"): 47, 48

518

885

Andrăşeşti: 359, 390 Andreescu, Constantin: 229 Andreescu, Ion: 111, 138 Andrei, Petre: 233, 234, 235, 244, 358 Angelescu, Constantin: 5, 152, 153, 156, 232, 241, 262, 282, 289, 291, 461,463,482 Anglia (Marea Britanie): 136, 263, 267, 268, 271,285,316, 324 Ankara: 91,455 Antoncscu, Alexandru: 11,42 Antonescu, Costache (Hagi Antonescu Costache): 10, 11, 12, 13, 17 Antonescu, Domnica: 12 Antonescu, Ecaterina: 11 Antonescu, Elena: 17 Antonescu, Eliza: 11 Antonescu, Emanoil (Emanuel): 160, 191,298 Antonescu, Erwin: 504 Antonescu, Eugenia: 103 Antonescu, Ion: 95, 99, 234, 247, 262, 268, 273, 276, 278, 292-296, 298300, 304, 305, 308, 309, 312, 313, 318,321, 323, 325, 431, 436, 460 Antonescu, Mihai: 247, 262, 269, 294, 298, 299 Antonescu, Petre: 107 Antonescu, Vasile („nenea Vasilică"): 11, 103,349 Apuseni: 37, 290, 379 Arad: 89, 198 Arba (gardian Sighet): 340, 341, 343, 384, 421,423-425,435 Ardeal, vezi Transilvania Argeş (judeţul): 15,299 Argeş (râul): 163, 171 Argeşeanu,

518

886

Ghcorghe: 286, 287, 310 Argetoianu, Constantin: 5, 69, 125, 195, 211, 282, 284, 287, 375, 393, 395, 458, 459, 470 Arghezi, Tudor: 100, 241 Arles: 139 Armăşeşti: 69 Arrubium: 152, 279 Arsura: 231 Asia Mică: 144 Aspern: 67 Atatürk, Kemal: 267 Atena: 12, 141, 170, 220, 248, 251 Atena (stradă): 73 Athos: 177, 457 Augustus, Octavianus: 254 Auschnitt, Max: 310 Australia: 324 Austria: 8, 136, 144, 179, 267, 282 Austro-Ungaria: 65, 68, 69, 87 Avachian, Grigore (Grişa): 98, 99, 279 Avdela: 178 Averchie: 177, 178 Averescu, Alexandru: 74, 123 „Aviatorul" (gardian, Sighet): 340, 421,436-438 Avram, Iancu: 196, 216, 217 Avram, Todor: 98 Avramescu, Tiberiu: 241 Azuga: 64, 172, 368 B Bacău: 230 Bach, Johann Sebastian: 55 Baciu, Aurel: 463 Backa: 267, 268,321 Baddeley, John, 92 Baia: 230

518

887

Baker, Josephine: 148 Balcic: 178, 179 Baleare: 136 Balş, Gheorghe: 47 Balş, Ştefan: 46, 47 Balş, Zoe: 101 Banat: 12, 42, 65, 87, 180, 344, 379 Banu, Constantin: 194, 230 Barbilian Dan: 264 Barbu, Ion: 217 Bardescu (medic): 82 Bar Le Duc: 146 Barnar: 172 Barnovsk, Miron, voievod: 12 Barsi, Niccolo da Luca: 102, 144 Basarab (elev): 23 Basarab cel Mare, voievod: 441 Basarabia: 42, 54, 80, 87, 93, 95, 157, 158, 165, 288, 289-291, 321, 322, 375 Basel: 124 Bassarabescu, I.A.: 241 Başturescu, Nelly: 101 Batzaria, Nicolae („Moş Nae"): 30 Bazargic: 178, 179 Băcilă, Ioan: 157 Bădescu, Elena (Lelia): 346 Bădescu, Luca: 346 Bădescu, Măriuca: 346 Bădescu, Ruxandra: 346 Bădescu, Saşa: 346 Bădulescu, Victor: 463, 471 Băeşu, Petre: 229 Băicoianu, Constantin: 44 Bălan, Ion: 504 Bălan, Teodor: 157 520

Bălăceanu, Ion: 158 „Bălăcescu" (gardian Sighet): 343, 439, 440 Bălănescu, Ion: 322 Bălănescu, V.: 229 Bălcescu, Nicolae: 5, 68, 135, 176,234 Bălţile Dunării (enumerare): 167 Băran, Coriolan: 375, 448, 461, 482 Bărăgan: 390 Bărbulescu, Ilie: 200 Bătineşti: 276 Bătrânii: 57, 63 Bârlad: 275 Basca: 13,58, 59, 64, 77 Beaume: 140 Beck, Joseph: 267, 268 Bedier, Joseph: 453 Beethoven, Ludwig van: 55 Bejan, Petre, R: 363, 482 Bclciugăţeanu, Anita: 101 Belgrad: 273, 455 Bellanger, St.: 457 Beloiu, Vlad: 11 Benakis, Antonios: 250, 251 Bentoiu, Aurelian: 343, 355, 409, 412, 413, 441, 447, 452, 454, 456, 459, 465,466,468,483 Berinde, Ştefan Dănilă: 463, 483, 504 Berceanu, Mihail G.: 483 Berchtesgaden: 323 Bercovitz, Asra: 375, 483 Berghof: 268 Berlin: 181, 266, 294, 295, 297, 298, 318,320 Berthelot, Henri-Mâthias (strada, fostă, succesiv: Fântânii, dr. Lueger, Berthelot, Popov, Nuferilor, acum Berthelot din nou): 78, 84 Berza, Mihai: 107

520

Berzei (strada): 22, 23, 30, 31, 32, 33, 34-36, 73, 110, 335, 345, 346, 388 Bezdechi, Ştefan: 107 Bianu, Ion: 95, 96, 97 Bibescu, Marta: 215 „Bibi" (ofiţer, Sighet): 416 Bideanu, Augustin: 504 Biertan: 152 Bihor: 438 Biserica Ortodoxă Română: 348 Bistriţa (mănăstirea): 262, 292, 294, 298, 299 Bistriţa (râul): 172, 227 Bitolia: 178 Blank, Aristide: 174, 183, 184, 231 Bled: 267 Blejoi: 57 Blumenfeld, Kalman: 244 Boca (gardian Sighet): 342, 421, 425427, 442, 449 Bocu, Sever: 375,471 Boeriu, Ştefan: 172 Boeru, Traian: 309, 317 Boga, Alviziu Louis (Aloiziu): 504 Bogdan, Damian: 229 Bogdan, Ion: 17, 159 Bogdan-Duică, Catul: 24 BogdanDuică, Eugenia: 24, 25 Bogdan-Duică, Gheorghe („Ghiţă"): 17, 24, 25, 189 Bogdan-Duică, Maria: 24, 25 BogdanDuică, Ovid: 24 Bogdan-Duică, Silviu: 24 Bogdan-Duică, Virgil: 24, 129, 131 Bogrea, Vasile: 111 Bohoştiţa: 298 Boianu, Nicu: 358 Boilă, Zaharia: 484 Boileau-Despréaux, Nicolas: 115 Bolgrad: 165 Bolintineanu, Dimitrie: 177 Bordeaux: 139 Bornemisa, Sebastian: 459, 460, 471 Boroianu (elev): 41, 46 Bosfor: 170, 247 „Bossy" (ofiţer, Sighet): 417 Botescu, Haralambie,: 35, 36 520

Botoşani: 170; judeţ: 452 Bourgogne: 140 Brahms, Johannes: 55 Bran, Nicolae: 55, 56 Brancovici, Emil Mihail I.: 484 Braşov: 71, 146, 190, 199, 225, 278, 298,331,367, 368,381 Brateş: 274 Brazilia: 91 Brădeşti: 125 Brădet: 14 Brăduţ (pădurar): 171 Brăila (oraş): 12, 66, 242, 463, 464; Balta Brăilei: 169, 170; raion: 335, 344 Brătescu, Elena: 127, 128 Brătescu-Voineşti, LAI: 241 Brătianu, Constantin („Bebe"): 363 Brătianu, Constantin I.C. („Dinu"):

520

■■■■■■■■■ 156, 195, 260, 261, 263, 297, 299, 300, 322, 325, 344, 397, 425, 426, 467,471 BrătianU, Elena: 195 Brătianu, Eliza: 92, 93, 94 Brătianu, Gheorghe 1.: 91, 92, 135, 187, 190, 192, 193, 195, 200, 211, 215-217, 220, 230, 233, 247, 260, 261, 262, 264, 299, 363, 432, 433, 464, 467, 472 Brătianu, Ion C.: 93, 156, 157, 237 Brătianu, Ion I.C. („Ionel"): 5, 69, 72, 91, 92, 93, 94, 95, 156-159, 190192,215,232, 237,282 Brătianu, Sabina: vezi Cantacuzino, Sabina Brătianu, Sarmiza: 156 Brătianu, Vintilă: 47, 91, 93, 156, 192 Brâncoveanu, Constantin, voievod: 19, 222,251 Brânzeu, Nicolae: 395, 484 Brcasta: 125, 287 Breaza: 326, 367 Brebu: 64 Breca, Măria: 322 Bresse: 139 Brest-Litovsk: 95 Brctania: 141 Brudariu, Adrian: 335 Bucovăţ: 125 Bucovina: 42, 65, 67-69, 87, 89, 93, 95, 157, 288, 289, 290, 322, 364, 379; strada: 36 Bucureşti: 5, 12, 20, 32, 36, 37, 51, 56, 65, 67, 70, 71, 74-76, 83, 84, 91, 94, 124, 170, 178, 182, 199, 213, 216, 217, 225, 234-236, 238, 240, 265, 277-279, 284, 287, 289, 291, 294, 298-30^5, 307, 313, 315-319, 321, 322, 325-331, 359, 364, 371, 375, 392, 410, 452, 456, 462. 522

892

Bucuţă, Emanoil: 223 Budapesta: 124, 126, 225, 228, 240, 439 Budişteanu, Radu: 461,484 Budurescu, Nicolae: 375, 484, 485 Buftea: 95 Bugaz: 198 Bugcac: 119 Bujoiu, Ion: 282, 505 Bukarester, Tagcblatt: 78 Bulandra, LuciaSturdza: 241 Bulgaria: 81, 213, 256, 267, 297, 314, 315,324 Bumbeşti: 278 Burchi, Lucian: 41, 44 Burebista: 198 Burileanu, Dumitru („Tilică"): 388, 468, 472 Burluşanu, Grigore: 344, 348 Busuioccanu, Alexandru: 107 Buşteni: 64, 368 Butănescu, Cornelia (Nely): 344 Butănescu, Mihai: 344 Butănescu, Mihaela („Moaţa"): 344 Buteanu: 196 Buzaiele, ardelene: 14 Buzău (oraş): 19, 49, 66, 156, 469; munţi: 436; râu: 13, 16, 172; judeţ: 59, 197 Buzdugan, Gheorghe: 191 Buzdugan, Ion: 81 Buzeşti (strada): 20, 35 C Cadrilater: 178, 290,314, 455 Caen: 139 Caesar, Caius, lulius: 254 Caian,R: 17 Cairo: 299 Calafeteanu, Ion: 271 Calea 11 iunie (strada): 36 Caliacra: 66, 178, 230, 281, 314 Calinderu (Kalindenu), Ion: 30, 31, 237 Callatis, vezi Mangalia

522

893

Calomfirescu, Radu: 47 Calomfireşti: 47 Camariano, Nestor: 116 Camariano-Cioran, Ariadna: 116 Camembert: 139 Canada: 139, 324 Canalul Mânecii: 142, 143 Canarache, Vasile: 240, 293 Cancel, R: 117, 149, 150, 159, 160, 174,175,185 Cantacuzino, Constantin: 176 Cantacuzino, G.M.: 193, 195, 196, 215, 217, 316 Cantacuzino, loan: 174, 183, 184 Cantacuzino, Măria: 135 Cantacuzino, Sabina: 156 Cantemir, Dimilric, voievod: 140, 144, 145, 176, 181, 182, 224, 226; liceul: 20, 174 Cantemir, Măria: 145 Capidan, Theodor: 178 Capidava: 183 Caraba, Pctrachc: 230 Caracal: 368 Caracas, Remus: 17, 97 Caracostea, Dumitru: 375, 485 Carafoli, Ilie („Iliuţă"): 79 Carandino, Nicolae: 485 Caransebeş: 379, 393 Cărei: 370, 379 Carol I, rege: 30, 31, 49, 65, 76, 110, 134, 177, 228, 282; parcul: 29, 42; strada: 36 Carol II, rege: 52, 110, 190, 191-193, 241, 260, 263, 267-269, 284-286, 289-297, 300, 304, 309, 313, 314 Carp, Petre P. („Petrache"): 30, 72, 272 Carpaţii: 14, 67, 74, 278, 290, 291 Cartojan, Alexandru: 99 Cartojan, Nicolae: 116, 215, 216, 217, 220 Casa Şcoalelor: 8, 19 Caucaz: 144

522

894

Cavarna: 179 Cădere, Dumitru: 82 Cădere, Victor: 146, 273, 485 Căldăruşani: 171, 182 Călin (bucovinean, voluntar în 1916): 69 Călincscu, Armând: 5, 232-234, 261, 263, 266-273, 275, 276, 281-282. 284-286. 299, 302, 303, 306, 329, 330 Călincscu, George: 107,217 Călugăreni: 49, Ts2 Călugării, Maria: 328 Cămărăşescu, Ion („Jean"): 447, 472 Câmpeni: 196 Câmpina: 64, 299, 315, 326, 367 Câmpulung: 49 Câmpulung-Moidovenesc: 68 Ccauşcscu, Nicolae: 5 Cehoslovacia: 256, 267, 268, 270, 282 Cerban, Alexandru: 41 Ccremuş: 68 Cerkez, Mihai („Emil"): 41, 46 Cernavoda: 118, 119, 242 Cernovodeanu, Paul: 221 Cernăuţi: 89, 99, 144, 190, 194, 195, 199, 215, 273 Cernica: 49 Cervantes, Miguel: 29 Cetatea Albă: 98, 279, 322 Ceylon: 453 Chamberlain, Neville: 271 Champagne: 140 Champollion, Jean Francois: 134 Chantilly: 138 Chartrcs: 136 Chateau-Thierry: 140 Cheia: 171, 172 Chertcs, Ion (loan): 505 Chifu, Constantin: 229 522

895

Chilia: 283 Chilian: 194 Chinezu, Tit-Liviu: 505

522

896

Chiojdul Mare (Star Chiojd): 13, 14, 57, 58, 63, 82 Chiojdul Mic (Chiojdul de Basca): 13, 14, 15, 16, 56, 57, 58, 60, 62, 63, 70, 72, 75, 77, 83, 84, 87, 103, 143, 172 Chiper, Ioan: 295 Chiriţescu, Chirii: 11, 20, 66 Chiriţescu, Mărie (Tante Mărie Poşoiu): 10-13,20, 65 Chirnoagă, Eugen: 305 Chirnogi: 163, 164, 167, 168 Chişinău: 80, 190 Chitila: 71 Christu, Ion Şerban: 472 Cicei, Ioan: 161 Cihoski, Henri: 375, 467, 473 Ciobanu, Ştefan: 81, 93, 289, 291 Cioc, D.: 230 Cioculescu, Şerban: 241 Ciolpan, Vasile: 407-411 Ciornuleasa: 426 Cipăianu, Gheorghe: 485 Ciplea, Lia-Ioana: 334, 353, 354, 470 „Cireşică" (Ştefan Paşcu, gardian Sighet): 340, 421, 438, 439, 459, 460 „Ciripică" (gardian Sighet): 435 Ciripoiu, Ion T. („Vidra"): 171, 172 Cislău: 13 Cişmigiu (grădina): 36 Ciucă, Marcel-Dumitru: 292, 295 524

897

Ciugureanu, Daniel: 81, 375,467, 473 Ciulei, sublocotenent: 72 Ciupercă, Nicolae: 323 Ciurea, Valeriu: 169, 171 Ciurezu, D.: 322 Clipiceşti: 230 Cluj: 143, 181, 183, 188, 190, 200, 226, 236, 261,273,315 Coandă, Henry: 202 Cobălcescu, Grigore (strada): 23, 36 Cocea, Alice: 148 Cociu, Lenuţa: 101 Codreanu, Corneliu Zelea: 260, 263, 264, 266, 269, 285 Codreanu, Ion Zelea: 263 Cogealac: 105 Cognac: 139 Coletti, Ioan: 177 Coliu, Emil: 279,280, 281 Colonia: 137 Comarnic: 367 Condiescu, N.M.: 241 Conea, Ion: 193 Constant, Alexandru: 486 Constantin cel Mare: 137 Constantin al IX-lea Monomahul: 280 Constantinescu, Alecu: 230 Constantinescu, Atta: 230 Constantinescu, N.A.: 11! Constantinescu, Tancred: 363,473 Constantinescu, Tică: 197 Constantinescu, Titi: 23 Constantinescu-Bordeni, N.: 195, 230 Constantinescu-Iaşi, Petre: 346, 384 Constantinopol: 91, 136, 141, 178, 248, 251, vezi şi Istanbul, excursia profesorului cu soţia sa la Constantinopol: 207-211 Constantinov (preot): 98, 165, 166 Constanţa: 47, 69, 70, 170, 179, 183,

524

898

247, 250, 281, 298, 314, 331, 370 Corbu, Adrian: 45, 46 Coreea: 345, 408, 437 Cornăţeanu, Nicolae: 355, 375, 376, 379, 386, 416, 430, 432, 448, 452, 456, 458, 461, 465, 468, 469, 486 Corvineştii: 183 Cosmeşti: 275 Cosmulescu, Ilie („Iliuţă"): 41, 43, 48, 54 Costăchescu, Germaine: 168 Costăchescu, George („Jorj"): 163, 168, 169 Coste, Iulius: 194 Costescu, Ion: 53, 54, 55 Costeşti: 183 Costinescu (medic): 393 Cotlaru, Grigore M.: 100 Cotnar: 198 Covrului (judeţ): 230 Cozia: 183 Craiova: 125, 192, 264, 284, 314 Crăciun, loachim: 98 Crăciuna: 44 Crăiniceanu (colonel): 72 Creangă, Ion: 25, 227 Creta: 321 Creţu, Gheorghe: 309,317 Creţu, Napoleon N.: 363, 364, 368, 370, 379, 386, 486 Crimeea: 324 Cristea Miron: 5, 191, 261, 262, 263, 269,281,293, 294 Cristea (şofer): 275, 276 Cristescu (elev): 45 Cristescu, Vasile: 107, 193, 264, 265 Crişan (arhitect): 196 Crişana: 65, 370 Cristobulos, vezi Kritobulos Cuca, Nicolae: 170 Cudalbu, Theodor: 463, 486 Cuibul cu Barză (şcoală primară şi biserică): 15, 16, 21-23 Cumpăna: 49

524

899

Curtea de Argeş: 49, 182, 282, 452 Cuza, A.C.: 231, 260, 261, 264 Cuza, Alexandru Ioan: 17, 145, 177, 179, 215, 217, 233, 271, 347, 389, 390 D Daicoviciu, Constantin: 107 Daladier, Eduard: 271 Dan, Emanoil: 486 Dan, Sever: 409, 447, 486, 487 David, Constantin: 306 Davidescu (comisar): 316 Dămăceanu (colonel): 275 Dâmboviţa (judeţ): 171 Dealul (mănăstire): 264 Deauville: 141 Decebal: 454 Deda: 173 Delavrancea, Cella: 241 Deleanu, C: 230 Deliman, Ioan: 505 Demetrescu, Camil: 459, 487 Demetrescu, Ovid CC: 41, 43 Densuşianu, Ovid: 101, 119, 120,217 Diaconii, Ion: 229 Diamandi, Sterie: 65, 120 Diculescu, Achille: 375, 487 Diehl, Charles: 112 Dimăncescu, D.: 50 Dimitriu, Vlad: 461,487 524

900

Dinan: 141 Dinard: 141 Dinogeţia (Garvăn): 152, 279, 280 Dinu, Valeriu: 297 Dinulescu, Iosif: 316 Doamnei (strada): 42 Dobrescu, Aurel R.: 505 Dobrescu, Dumitru: 33 Dobrescu, Emilian M.: 157 Dobrescu, Neculai: 19 Dobrescu, Radu: 47 Dobrogea: 12, 74, 80, 105, 152, 255, 274, 276, 280, 284, 291,314 Docan, N.: 235 Doftana: 384 Dorin, Narcis: 292 Dorohoi (judeţ): 95, 288, 289,290, 321 Douamont: 146 Douglas Lloyd: 453 Doyle, Conan: 29 Dragomir, Silviu: 236,289,292,393,487 Dragomirescu, Mihail: 17, 119, 120, 185,234 Dragomirescu, Mihail (fiul): 41, 46, 47, 50 Dragoş, voievod: 222 Drajna: 57, 63 Drăghiceanu, Virgil: 112, 148 Drăgoescu, Ileana: 16, 70 Drăgulănescu, Eugenia: 11 Drouhet, Charles: 149 Duca, Ion Gheorghe: 55, 192, 193, 195,230, 232, 244 Ducas: 114, 150 Dudeşti (calea): 38 Dumba, Nicolae: 179 Dumitrescu, Anghel: 309

524

901

Dumitrescu, Constantin: 101 Dumitrescu, Grigore („Dorel"): 419, 468, 473 Dumitrescu, Ion: 316 Dumitrescu, Vladimir: 101, 107 Dumitriu, Lenuţa: 61 Dumitriu, Marieta: 61 Dumitriu, Victor: 60, 61, 193 Dumitru, Constantin: 173 Dunajec: 67 Dunărea: 20, 21, 66, 71, 73, 74, 84, 118, 119, 163, 164, 168, 169, 198, 242, 267, 274, 277, 279, 280, 283, 321,364, 366 Dunăreanu-Vulpe, Ecaterina: 107 Dunărichea: 163, 166, 167, 168, 169 Dunca, Gheorghe: 230 Durcovici, Anton: 506 Durostor (cetate, judeţ): 66, 178, 196, 264,281,314 E Economu, Noni: 41,47 Eftimiu, Victor: 241 Eftifriiu, Macri Agepsina: 241 Eger: 81 Egipt: 453 Eisenhower, Dwignt D.: 296 Elena (regina): 193 Elenescu, Nicolae: 34 Eliade, Mircea: 241 Elisabeta (regina): 65 Elveţia: 126, 143 Eminescu, Mihai: 5, 111, 176, 196 Enisala: 98, 151,279, 280 Epernay: 140 Episcopatul cuman: 14 Epurescu: 33 F Fabrizius, Wilhelm: 294, 295, 299 Făgăraş (Ţara Făgăraşului): 80, 91, 368; strada: 24 Fălciu: 231 524

902

Ferdinand I (rege): 123, 190, 191,227, 228, 233,261 Filaret (gara): 36 Filip August: 375, 393, 448, 458, 461, 462, 487 Filotti, Măria: 241 Finlanda: 323 Finţescu, Ion N.: 506 Fiscu: 239 Flămânda: 74 Fleva, Nicolae: 125 Flondor, Iancu: 89 Florescu, Marin: 260 Florian, Ionel („Florică"): 41, 45, 46, 54 Flot, Marcelle: 216 Focşani: 10, 12, 13, 17, 18, 32, 42, 66, 103, 110, 122, 150, 194, 199, 229, 276, 277, 284, 287 de Foe, Daniel: 29 Fontenay-aux-Roses: 112, 113,'114, 127-147,216, 229 Forţu, Grigore: 213 Fotiadis, Eudoxia: 12 Fotino, George: 93, 94, 488 Franasovici, Richard: 260 Francisc I (Francois I): 138 Franţa: 81v 125-144,171,263,267,268, 271, 285, 291, 297, 316; excursia autorului memoriilor şi a soţiei sale în Franţa, cu opriri la Paris, Nisa, Grane, Monaco, Monte Carlo Frantzes (Phrantzes): 114, 150 Frasari: 178, 314 Frăsinet: 184 Frâncu (birjar): 56, 57 524

903

Frenţiu, Traian Valeriu: 376, 395, 473 Frederich, Rafael: 506 „Frizerul" („Exul", gardian Sighet): 340, 343, 345,436, 460 Frumoasă (strada): 20 G Gafencu, Grigore: 270, 287 Galaction, Gala: 15, 193, 241 Galaţi: 34, 66, 165,272, 275, 278, 279, 283, 284, 286 Galiţia: 67 Gara de Nord: 34, 36 Garabet (profesor): 41 Gardone: 488 de Gaulle, Charles: 128, 129 Garvăn (vezi şi Dinogeţia): 278, 280 Gazeta Bucureştilor: 78 Gărdescu, Puiu: 41,45 Gâdea (ofiţer): 71 Geblescu, Dan: 41,45 Genilie, Iosif: 22 Georgescu (inspector silvic): 274 Georgescu, Grigore: 474 Georgescu, Ion: 375, 488 Georgescu-Cocoş, N.: 243 Georgescu-Delafras, Petre: 184, 456 Georgescu-Tistu, N.: 113, 143, 144 Georgian, Lucia: 100 Georgian, Pamfil: 100 524

904

Germania (şi al Treilea Reich): 34, 65, 68, 69, 226, 263, 266, 267, 268, 270, 271, 284, 294, 295, 297-300, 305, 307, 309,315,318, 320, 321, 325,431,460 Gerota, Dumitru („Miti"): 43 Ghelmegeanu, Mihai: 232, 269, 288, 289, 291 Gherghel, Ilie: 174 Gherla: 375 Gheorghe (pescar): 162, 163 Gheorghiu, Costică: 73 Gheorghiu, Ion S. („unchiu Jenică"): 11, 12, 13, 73, 83 Gheorghiu, Nicu: 53 Gheorghiu, Ştefan (nenea „Fane"): 11, 73 Gheorghiu, Ştefan S. („Ştefănică"): 11, 41,43,48, 73 Gheorghiu, Valerica: 73 Gheorghiu, Vasile: 309 Gheorghiu, Viorica: 73 Gherovici, Ştefan: 316 Ghibănescu, Gheorghe: 188 Ghica, Alexandru: 288 Ghica, Gheorghe: 45 Ghica-Budeşti, Jean: 41, 43 Ghidionescu, Vladimir: 43 Ghinescu, Adrian: 169, 170, 171,247, 248 „Ghiţescu" (ofiţer Sighet): 415 Ghiţescu, Petre: 154 Ghiţescu, Stan: 474 Ghiţulescu, Aretie: 347 Ghiţulescu, Bebe (Istrate): 347 Ghiţulescu, Petre: 347, 348 Ghiţulescu, Radu: 347 „Ghiţulescu" (gardian Sighet): 440, 441 Gigurtu, Ion: 95, 282, 284, 465, 488 Gilort: 37 Giurescu, Alexandru: 16, 72, 73 Giurescu, Constantin: 16, 19, 83, 84, 524

905

87, 90, 95, 96, 103, 108-111, 124, 335,349, 454, 457 Giurescu, Constantin C: passim Giurescu, Costache („Sticu"): 15, 16 Giurescu, Dan: 161, 348, 349, 359 Giurescu, Dinu C: 18, 110, 161, 183, 344, 345,359,389, 390,391 Giurescu, Dumitrachc (Dumitru): 14, 15, 288 Giurescu, Dumitru: 15 Giurescu, Elena: 10, 11, 349 Giurescu, Elena („Lelia"): 13 Giurescu, Gheorghe: 15, 16 Giurescu, Grigore: 14, 75 Giurescu, Horia Alexandru: 10, 13, 60, 83, 103, 143,349 Giurescu Ionică (nenea „Ionică"): 16, 69, 70,71,72, 99 Giurescu loniţă: 14 Giurescu Maria-Simona: 110, 160, 161,335, 344, 345,357, 358, 359, 457, 462, 463 Giurescu, Simona: 110, 161, 344, 345, 348 Giurescu, Smaranda („Miţa"): 16, 59 Giurescu, Uţa: 15 Giurescu, Victor: 15, 16 Giurgiu: 20, 118, 182, 225, 321, 364, 366 Glatz, Alexandru: 375, 474 Glodeanu-Sărat: 70 Goering, Herman: 268 Goga, Octavian: 5, 68, 179, 260, 261 Golescu, Dinicu (bulevardul): 36, strada: 155 Goleşti: 15 Goma: 283 Gomoiu, Victor: 489 Gorbaciov, Mihail: 256 „Gorila" („Gore", ofiţer Sighet): 442 Gorj: 230, 232 Gorka, Olgierd: 221 Grant, 524

906

Nicolae: 241 Graur, Alexandru: 223, 224 Graur, Nicuşor: 229 Greaca: 163, 164, 198 Grebena: 178 Grecescu, Constant: 181, 193, 201 Grecia: 177, 213, 271, 299, 321: excursia autorului cu soţia sa în Grecia: 247-256 Grecianu, Constantin: 305 Grigorescu, Măria: 126 Grigorescu, Nicolae: 138,346 Grigorovici, Gheorghe: 506 Griviţei (calea): 35 Groza, Petru: 5, 322, 335 Gruia, Ion V: 507 Gruia-Ionescu, Nicolae: 507 Grunbcrg-Ruleta (elev): 41, 47 Gura Humorului: 68 Gura Vitioarei: 63 Gurbăncscu, Zola: 23 Guşti, Dimitrie: 234, 241 H „Habsburgul" (gardian Sighet): 429-431,459 Halcondilos (Halcocondilos): 114, 150 Halippa, Pantelimon (Pan): 81, 363, 369, 489 Hamangia: 105 Hamburg: 431 Han, Oscar: 241 Hanibal: 454 Hannover (Hanovra): 34 Haret, Spiru: 19, 135 Harrasowitz (editor): 115 Harvard: 144 Hasdeu, Bogdan Pctriceicu: 176, 189, 224 Haţeg: 183 Haţieganu, Emil: 490 Hemon, Louis: 453 Henţescu, C: 195 Herodot: 277 Herriot, Eduard: 135 Hertz, Ignat: 29, 30 Herţa: 288, 289 Histria: 105, 106, 216, 229, 250, 251, 281 Hitler, Adolf: 265, 267, 268, 270, 282, 284, 285, 297, 305, 321, 323, 324, 369 524

907

Hoare, Reginald: 288 Hodoş, Nerva: 97 Holban, Anton: 241 Holmes, Shcrlock: 29, 30 Homorâciul: 63 Horatius, Quintus Flaccus: 89 Horia (Ion Ursu): 196 Hossu, Iuliu: 376, 395, 490 Hotin: cetatea - 322; judeţul - 260 Hristopol, Alanasic: 115 Hudiţă, Ion: 145, 200, 201, 230, 490, 491 Hugo, Victor: 135, 136,455 Hulubei, Horia: 135 Hunedoara: 183 Hurmuzescu, Dan: 41, 45 Huşi: 234 Huzum, loan: 229 I Iacobici, Iosif: 459, 491 Ialomiţa (judeţ): 230,-359 Ialpug: 165 Iamandi, Victor: 232, 233, 269, 287, 316 Ianculcscu, Victor: 113, 114, 131 Iaşi: 145, 188, 196, 200, 215, 224,225, 230, 233, 234, 264, 331; judeţul: 452 Igliţa (Troesmis): 151,279,280 Ilcuş, Ion: 289, 290, 465, 474 Ilfov: 453 Ilie, Petre: 269 Iliescu, Victor: 507 India: 453 Ioaniţescu, D.R.: 462 Ioaniţiu (editor): 96 Ionaşcu, Traian: 273 Ionescu, C: 56 lonescu, Emil („Mitică"): 43 Ionescu, Jean: 43 Ionescu, Nae: 265, 266, 301

524

908

Ionescu, Olguţa: 22 Ionescu, Take: 30, 94 Ionescu, Tomiţă: 22 Ionescu (preot): 21, 22 Ionescu (gardian Sighet): 421 Ionescu-Barbaroza: 52 Ionescu Caracaleanu, Grigore: 306, 307-336 Ionescu Caracaleanu Nicolae (Nicu): 306, 307, 336 Ionescu-Dolj: 201 Ionescu-Voicana, Mircea: 349 Ioniţiu, N.: 241 Iordan, Iorgu: 234, 236 Iorga, Magda: 131 Iorga, Nicolae: 17, 20, 96, 110, 111, 112-114, 116, 131133, 136, 144, 148, 150, 175, 176, 185-195, 199, 213, 215, 221-224, 227, 229, 235-239, 242-244, 247, 262, 266, 282, 283, 288, 289, 291, 301, 304, 307, 308, 309,317 Iov D.: 322 Ip: 315 Isac (deputat): 230 Ismail: 54, 199 Isopescu, Claudiu: 107 Ispir, VasileG: 194, 195 Istanbul: 267, 283, 370,453, 454, 455; vezi şi Constantinopol Istrati, Mihail: 41,47 Italia: 138, 144, 226, 267, 318; călătoria autorului şi a soţiei sale în Italia cu opriri la Milano şi Veneţia: 205-206 Iugoslavia: 213,267,315, 321 Iulian Apostatul: 137 Iulius (librar): 246 524

909

Iza: 355 Izbăşoiu, Ioana: 14 Izbăşoiu, Tudor: 14

524

910

î întorsătura Buzăului: 172 înţelegerea Balcanică: 266, 267, 297, 314 J Japonia: 318, 324 Jienescu, Gheorghe: 507 Jilava: 299, 309, 316-318, 385,462 Jirecek, Constantin: 19 Jiu: 37 Jugurta: 454 K Kandel, Mauriciu: 99, 100 Kârjali: 72 Kiev: 198 Kipling, Rudyard: 454 Kirileanu, Gheorghe („Moş Ghită"): 91, 100, 227 Kiriţescu, Constantin: 154, 155, 241, 322 Kiriţescu, Costin: 155, 157 Kogălniceanu, Mihail: 176", 177 Kovejd: 14 Kiritobulos Ermodoros (Critobul): 114, 150 L 530

Lalescu, Traian: 111 Lambrino, Marcela: 229 Lambrino, Scarlat: 104, 116, 127, 151, 187, 193, 215-217, 220, 229, 240, 279, 280, 303, 304 Lambrino, Zizi: 190 Lambru, Spiru: 177 Lapedatu, Alexandru: 93, 188, 375, 393, 467,474 Lapedatu, Ion: 375, 393, 475 Laponia: 453 Laurent, V.: 463 Lazăr, Ilie: 399, 491 Lazăr, Gheorghe (liceul): 36, 41", 49, 65,75 Lăpuşna (râul): 172 Leipzig: 115, 177, 268 Lenin, Vladimir Ilici: 80 Leningrad: 323, 324 Leon, Gheorghe N.: 300, 454, 459, 491,492 Leonardo da Vinci: 134 Lepa, Caius: 98 Lepădătescu (elev): 41, 47 Leucuţia, Aurel („Pufi"): 461,465,492 Leverkusen am Rhein: 265 Levy, Armand: 145 Lhéritier, Michel: 186, 187 Lindberg, Charles: 201 Liveanu, Vasile: 295 Livezeni: 278 Lobey, Radu: 285 Logadi, Petre (Petrică): 41, 44 Logadi, Tuşea: 44 Lolliot,H.: 78,79 Londra: 94, 268, 271, 285, 304 Longinescu, Ştefan: 90 Lorena: 140, 146 Lot, Ferdinand: 133 Lucaci, E.: 322 Lucaci, Vasile: 68; strada: 115 Logoşianu, Ion: 507, 508 Lupaş, Ion I.: 188,447, 464, 466, 492 Lupescu, Elena: 193, 296 Lupu, loan: 98 Lupu, Nicolae: 230, 231 „Luvaţi" (gardian Sighet): 433-435 530

M Macarie (farmacist): 229 Macavei, Victor: 395, 463, 492. Macedonia: 79, 81, 84, 177, 178, 314 Mackensen, August von: 67, 78, 84 Macoveanu, Aristide: 316 Macovei, Ion: 467, 468, 475 Macovei (doctor): 82 .Macovei: 194 Macri (farmacist): 229

Madgearu, Virgil: 301, 307, 308, 309, 317 Maffei: 34 Maghiar, Augustin: 508 Maiorescu, Titu: 72, 73, 94, 185, 411 Malaxa, Nicolae: 261, 296, 310 Maliţa, Mircea: 390 Maltezeanu, Constantin: 306 Manasia: 69 Manciulea, Ştefan: 98 Mangalia: 45, 179, 183, 212, 240, 250, 324, 452 Mangiurea (doctor): 193 Maniu, Adrian: 241 Maniu, Iuliu: 122, 123, 191, 192, 262, 263, 282, 297, 300, 322, 438, 475 Mannerheim, Karl Gustav: 323 Manoilescu, Mihail: 191, 297, 461, 476 Manolescu-Strunga, Ion N.: 363, 369, 476 Mânu, Demetriu (Dimitru): 508 Manzati Ion (Nelu): 264 Maramureş: 267, 370, 379, 439 Marcovici, Ţintar: 177 Marcu, Alexandru: 107, 241 Marcu, Octavian: 309 Marea 530

Neagră: 144, 280 Mareş, Nicolae: 508 Marghiloman, Alexandru: 33, 80., 82, 92, 94, 95 Măria (regina): 123, 190,460 Măria de Mangop: 148 Marian (învăţătoare): 23, 25 Marin (curier): 328 Marinescu, Anghel: 89 Marinescu, Constantin: 127, 200 Marinescu Gabriel (Gavrilă): 191, 268, 269,316 Marinescu, Mişu: 52, 53 Marinescu, Niculae („Nae"): 375, 408, 417, 418, 429, 437, 452, 454, 469, 492,493

„Martel" (ofiţer Sighet): 411, 430, 442 Marton, Aron: 508, 509 Marsilia: 139 Matache, Măcelaru (piaţa): 34-36, 38 Mateescu, G.G.: 107 Matei Basarab, voievod: 47, 124, 125, 171 Maţovo: 178 Maurer, Ion Gheorghe: 194 Macin: 279 Măgureanu, Mihail: 467, 468, 476 Măicăneşti: 276 Măneciu (Pământeni şi Ungureni): 63 Mănescu, Gheorghe („Gică"): 345, 346 Mănescu, Sanda: 345, 346 Mărăşeşti: 79, 230 530

Mărăşti: 79, 230 Mărgeanului (strada): 36 Măzăreni: 335, 336, 343, 344, 458, 462, 463, 464, 468 Medveczki, Ştefan: 509 Mehedinţi, Emil S.: 186, 344, 345 Mehedinţi, Măria: 110, 335, 345, 348 Mehedinţi, Măria Simona: 119 Mehedinţi, Mona: 348 Mehedinţi, Simion S.: 73, 82, 90, 110, 112, 114, 117, 118, 119, 121, 180, 185, 186, 235, 241, 322, 335, 345, 348 Mehedinţi, Şerban: 348 Mehedinţi, Wanda: 348 Mehmed al II-lea: 283 Meillet, Antoine: 133 Mestrovic, Iovan: 158 Metaxa, H.: 104-106 Meteş, Ştefan: 393, 464, 493 Mica înţelegere: 266, 267, 297 Micescu, Istrate: 261, 262 Micu, Emil: 173 Michelson, Paul: 336 Miercurea Ciuc: 267, 302 Mihai I (rege): 191, 193, 296, 322 Mihai Viteazul, voievod: 47, 90, 92. 95, 125, 186, 229, 455

530

Mihail, Dinu: 125 Mihail, Gheorghe: 295, 305, 310, 493 Mihail, Lucreţia: 128 Mihalache, Ion: 322, 447, 461, 465, 493 Mihăilescu, Vintila: 118, 193 Milcov: 198 Milescu, Nicolae (spătarul): 92, 107, 236 Millet, Gabriel: 112, 133,457 Miloteanu, „Miluţă": 275, 286 „Mimetistul" (subofiţer Sighet): 417 Minea, Ilie: 150, 175, 188, 190, 225, 226 Mircea cel Bătrân, voievod: 66, 79, 80, 107, 122, 152, 236, 279, 283,453 Mirodescu („Pahihi"): 100 Mironescu, Gheorghe, Gh.: 262, 282 Mironescu-Mera: 465, 493 Mişu (librar): 330 Mitchell, Margaret: 455 Mitridate: 454 Mizil: 197 Mociorniţă, Dumitru: 320 Mocsonyi-Stârcea, Ionel: 268, 269 Moghioroş (episcop): 493 Mogoşoaia: 215 Moisil, Constantin: 17, 201, 240 Moldova: 12, 14, 50, 74, 75, 101, 102, 125, 144, 156, 179, 180, 222, 226, 227, 229, 233, 234, 274, 276, 291, 321,322, 367,371,453 Moldovan, Ion: 509 Moldovan, Iuliu: 465, 493, 494 Moldovan, Vaier: 463, 465, 494 Moldovan, Victor: 375, 456,494 „Mongolul" (gardian Sighet): 389, 422, 432 Montélimar: 139 Montgomery, Bernard Law: 296 Mont Saint-Michel: 141, 143 Moreni: 315 Moroeni: 171 532

Morţun, Bădica: 50 Morţun, Bébé: 41,43, 50 Morţun, Vasile: 43 Moruzi, Maria: 91, 215 Moruzov, Mihail: 316 Moscopole: 454 Moscova: 91, 95, 198, 288, 289, 323, 324 Mostiştea: 184 Moşoiu, Tiberiu: 476 Motaş, Constantin I.: 509 Movilă, Ieremia, voievod: 148 Movilă, Simion, voievod: 148 Mrazek, Ludovic: 241 Mumuianu, Mihail: 23, 24 Mumuianu, Alexandru: 24 Munchen: 323 Munkacs: 67 Munteanu Bazil (Vasile): 127, 147, 217 Munteanu-Râmnic, Dumitru: 477 Munteanu-Râmnic, Frasin: 317 Muntenia: 12, 14, 179, 180, 236, 274, 291,457 Mureş: 173 Murgeanu, George: 23, 24, 36, 41, 46, 48, 50, 54 Murnu, George: 98, 102, 242 Muşlea, Ion: 127, 141 „Mutul" (ofiţer Sighet): 442, 448 N Nancy: 146 Nandris, Grigore: 127, 133, 141, 195, 228, 457 Nanoescu, Dan: 41, 47 Napoleoni: 137, 138 Napoleon III: 138 Narbonne: 139 „Nazone" (gardian, Sighet): 341, 442 Nămoloasa-Sat: 230 Nămoloasa-Târg: 229 Năneşti: 276 Neajlov: 74 Neagoe Basarab, voievod: 282 Neculce, Ion: 5, 140 Nedelcu, Constantin: 49, 50, 51 Negrea, Aurel: 309 532

Negri, Constantin (Costache): 312, 389, 390, 391 Negruzzi, Constantin: 273 Negutz, Romulus: 229 Nehoiaş: 278 Nemoianu, Petre: 509 Nestor, Ion: 240 Netea, Vasile: 173 Neue Freie Presse: 52, 78 Neuwaldegg: 8 Neuilly: 297 New-York: 196, 201 Nicolae (principe): 191 Nicolaide (fierar): 34 Nicolau, Domnica: 11 Nicolau, Ecaterina: 11 Nicolau (Nicolaef Cogeabaş): 11, 12 Nicolau, Pompiliu: 510 Nicolau, Victor: 494 Nicolescu, Miron: 135 Nicopol: 20 Nicorescu, Paul: 107, 193 Niculescu, Iuliu („Iulică"): 41, 47 Niculescu, Grigore („Atila"): 48, 49 Niculescu, Iosif: 8, 19 Niculescu-Bolintin: 47 Niculescu-Buzeşti, Radu: 459, 494 Nistor, Dumitru (Dimitrie): 339, 375, 431, 434, 449, 452, 456, 459, 465, 494 Nistor, Ion I. (Iancu): 93, 99, 144,452, 460, 495 Nistor, Oltea: 144 Nistru: 68, 322, 323 Niţescu, Voicu: 461, 495 Normandia: 139, 145 NouaZeelandă: 324 Numa Pompiliu (strada): 54 O Obor (piaţa): 39 Oceacov: 144 Ocnele Mari: 462 Odesa: 198, 323 Odobescu, Alexandru: 17 Odobeşti: 12, 44, 140, 166, 195, 197, 532

198, 199, 229, 284, 287 Ogretin: 57, 63 Olt: 183 Oltenia: 19,36,45, 124, 125, 164,232, 287, 457 Olteniţa: 163,364,366 Onciui, Dimitrie: 17, 80, 101, 102, 103, 112, 114, 121, 159, 176 Oprescu, Victor (Victoraş): 41, 43 Oradea: 181, 194,261,461 Orăştie: 183 Orezeanu (colonel): 306 Orhei: 228 Ortiz, Ramiro: 101 Oslo: 187 Ostafie, Eusebie: 148 Ostrov: 183 Ottulescu, Emil: 510 Oţetea, Andrei: 99, 180, 200, 201 Ovidius, Publius Naso: 89 P Pacha, Augustin: 376, 496 Pacific: 324 Palade, Teodor: 229 Paladi, George: 241 Panaitescu, Anibal: 316 Panaitescu, Emil: 107 Panaitescu, Petre R: 92, 116, 119, 174, 187-189, 193,215,216, 220, 226, 229, 264, 266, 300, 302, 303, 305, 308 Pană, Aurelian: 510 Pantazică: 194 Pantelimon: 49 „Pantoponul" (ofiţer. Sighet): 418,419

532

Papacostea, Victor: 100, 193, 195,217, 230, 269, 329, 355, 375, 392, 410, 415, 416, 428, 440, 447, 448, 452, 454, 459, 464, 465, 459, 496 Parame: 141 Paris: 113, 124, 126, 127, 129, 130, 132, 134, 135, 140, 143, 145, 147, 148 (la pp. 127-148 sunt enumerate monumentele şi locuri din Paris), 175, 201, 268, 271, 285, 304, 349, 359, 455, 457 Pasărea: 49 Pascu, Giorge: 181, 224, 225 Pascu, Radu: 316 Pascu, Ştefan: 107 Pasici, Nicola: 177 Pasteur, Louis: 137 Patrulius (inginer): 197 Paulus, Fredrich: 324 Pavelescu, Eugen: 229 Pavia: 138 Păcuraru, Dionisie: 104, 105 Păiş, Nicolae: 477 „Păsărilă" (ofiţer Sighet): 417, 418, 442, 468 Pătraşcu cel Bun, voievod: 229 Pătrăşcanu, Lucreţiu: 496 Pătrăşcoiu (sublocotenent): 74 Pâclişanu, Zenobie: 344, 375, 496 Pârvan, Vasile: 88, 89, 101, 103108, 110-112, 116, 121, 149, 150, 151, 153, 175,279,328 Pearl Harbour: 324 Pelivan, Ion: 81 Pelivan, Ion Gh.: 467, 468, 477 Penescu, Nicolae: 496 Peneş, Curcanul: 55, 56 Peninsula Balcanică: 176, 177, 178,

532

179,323,454 * Perianu, Radu: 193 Perieţeanu I.Gr. (Ionel): 465,497 Periş: 64 Perivoli: 178 Pester LIoyd: 52, 78 Petit (magistrat-consilier): 310-312 Petraşcu, Gh.: 346 Petrescu, Camil: 217 Petrescu, Constantin-Titel: 322, 510 Petrescu, Ion C: 465, 497 Petrescu Dâmboviţa, Mircea: 281 Petru al Muşatei, voievod: 152, 280 Petru cel Mare: 91, 140, 145 Petru şi Pavel (liceul): 17, 49 Petru Rareş, voievod: 453 Philippide, Alexandru: 200 Philippide, Daniel: 177 Piatra Lerei: 14, 58 Piatra-Neamţ: 170 Pietriceaua: 14, 58 Pietroasa: 152 Pigulea, Vasile: 344 Pillat, Ion: 241 Pind: 179 Pintea (gardian Sighet): 381, 421, 422, 424, 427 Pirinei: 139 Piriboridava (Poiana): 279, 281 Piteşti: 305, 462 „Pithecantropus erectus" (gardian 532

Sighet): 431-433 Pleşcioara: 14 Plevna: 56 Ploieşti: 16, 17, 49, 56, 57, 66, 182, 299,305,315, 326, 331,367 Ploscaru Ioan (Ion): 510 Plugari: 452 Plumbuita: 49 Poboran, G.: 188 Poe, Edgar-Allan: 454 Poiana: 152, 279, 281 vezi şi Piriboridava Poiana Mărului: 278 Poiana Ţapului: 170 Polonia: 144, 226, 256, 284, 290 Polonic, Pamfil: 240 Pompei, Dumitru: 241 Pont Leveque: 139 Pont-â-Mousson: 146 Pop, Gavrilă (gardian Sighet): 340, 419, 421,439 Pop, Romulus G.: 355, 375, 418, 461, 497 Pop, Valeriu: 511 Popa, Eugen: 511 Popa Nan (strada): 184 Popa, Nicolae: 113, 127 Popa-Lisseanu G.: 55, 66 Popescu, Alexandru: 316 Popescu, Bibi: 172 Popescu, Dorin: 107 Popescu, Dumitru: 246 Popescu, Elvira: 148 Popescu, Mihai: 157 Popescu, Nicolae („Ciungul"): 16, 17, 59

532

Popescu, Nicolae („Popa Nae"): 116 Popescu-Necşcşti, Alexandru: 363, 466, 497 Popescu-Spineni, llie: 128, 134 PopescuSpineni, Marin: 193, 302 Popescu-Strcjnicu: 112 PopescuVoitcşti: 17 Popişteanu, Cristian: 271 Popovici, Bogdan Florin: 295 Popovici-Epure: 375, 467, 468, 478 PopoviciMihai: 461,464, 465, 498 Popovici-Taşcă, Albert: 467,478 Popovici, Titus: 375,465 Popp Ion („Enci"): 465,468,478 Popp Ştefan: 56 Portocală, Radu: 363, 364, 369, 371, 478 Posada: 367,441 Poseştii: 63 Poşoiu, Mărie, vezi Chiriţescu Mărie Poşoiu, Ion: 11, 160 Postclnicu (inginer): 169 Potaissa (Turda): 151,279 Potârcă, Virgil: 478 Potra, George: 173, 193, 229, 327 Praga: 455 Prahova: 230,317 Predeal: 293,319,368 Predescu, Gheorghe: 59 Priboianu, Mihail M.: 458-462 Primăverii (strada): 20 Procopovici, Al.: 194 Prut: 161-163, 182,321,367 Ptolomeu, Claudius: 152,279 Purcariu, llie: 154 Putna: judeţul: 156, 195, 197, 198, 229, 230', 261, 273, 276, 453; râul: 276 Puvis de Chavannes: 135 R Racoviţă, Mihail I.: 479 Racoviţă-Jandarmul: 363, 371, 375, 532

460, 468, 479 Radian, Ion: 41,46 Radian, S.: 53 Radu, voievod: 280 Radu de la Afumaţi, voievod: 229 Radu, Vasile: 193 Rahovei (calea): 36 Rahtivan, Savel: 17 Ralea Mihail („Mişu"): 232, 233, 234, 269, 287, 289, 291,302, 303,311, 312,346 Ralet (comisar): 316 Rally, Alexandru: 100 Rally, Geta: 100 La Rance: 141, 142 Ranetti, Gheorghe (Chiriac Napadarjan): 30 Rasidescu (editor-tipograf): 96 Raţiu, Alexandru: 376, 394, 511 Raţiu, Iuliu: 511 Razim: 279 Rădescu, Nicolae: 375 Răducanu, Ion: 201, 511

532

Rădulescu, Andrei: 201, 237 Rădulescu, Lică: 285, 329, 330 Rădulescu, Mircea Dan: 322 Rădulescu, Neculai: 229 Rădulescu-Motru, Constantin: 119, 120, 241 Rădulescu-Pogoneanu: 116, 120, 121 RădulescuPogoneanu, Victor: 459, 498 Răşcanu, Ion: 479 Râmnicul-Sărat: 13, 66, 156, 267, 276 Râmnicu-Vâlcea: 273, 376 Râncezi (Nucşoara): 57, 63 Rebreanu, Liviu: 241 Reims: 136, 140, 146 Renan, Ernest: 249 Rennes: 145 Rin: 139 Robert de Sorbon: 135 Roques, Mărio: 133 Roma: 136, 266,454 Roman al III-lea: 280 Roman, Alexandru: 269 Romaşcanu, Mihail („Miluţă"): 375, 925

537

379, 398, 402, 430, 434, 435, 447, 451,452, 468,469, 498 România: passim Romniceanu, Mihail M.: 498 Ron: 140 Rosetti, Alexandru („Sandu"): 101, 116, 127, 133, 136, 189, 193, 195, 215, 217, 234, 235, 239, 240-243, 247,302, 303 Rosetti, CA. (strada): 155 Roske, Octavian: 356, 373, 446, 450 Roşculeţ, Radu: 393,467, 479, 480 Rouen: 136 Rudinescu (tipograf): 149 Rusia: 65, 144, 145,226 Russo, Demostene:J14, 115, 116, 117, 121, 149, 150, 175, 220, 239, 240, 242 Russu, Alexandru: 376, 395, 499 Russu, Dorina: 118

S Sachelarie, Ovidiu: 512 Sadoveanu, Mihail: 168, 169,454 Sahia, Alexandru: 111: strada: 50 926

537

Saint-Cloud: 138 Saint Germain en Laye: 138 Saint-Malo: 141, 142, 143 Saint-Servan: 141 Saligny, Anghel: 11 Salonic: 178,267 Salva: 278 Salzburg: 305 Sallustius, Caius Crispus: 89 Samsonovici, Nicolae: 363, 364, 369, 480 San Francisco: 36, 50 Sandu, Ion: 480 Sapientei (strada): 40 Saragea: 157 Sarmisegetuza: 183 Sas, voievod: 222 Sassu, Vasile: 393, 464, 465,499 Sauciuc-Săveanu, Teofil: 127, 128, 465, 499, 500 Sava, Aurel: 228 Savu, Constantin: 309 Sazonov, Serghei Dimitrievici, 65 Săcăluş: 194 Săcele: 161 Sălăjean (Sălăgean), Gavril: 376, 499 Sălişte: 376 Sănătescu, Constantin: 230, 375 Sărăţeanu, Constantin: 191, 192 Săveanu, Nicuşor N.: 18,358 Sârbu, Ion: 189 Sârbu (preot greco-catolic): 376 Sârbu (legionar): 385 Schafller, loan (Ianoş), (preot): 512 Schubert, Iosef: 512 927

537

Schulhof (arhitect): 196 Scriban (arhimandrit): 79 Scurtu, loan: 123 Sebastian, Mihail: 111,241

Serbia: 177 Seulescu, Mihail: 90, 115, 124-126, 159,287 Sevres: 297 Sfântul Gheorghe (piaţa): 36 Sfântul Sava (colegiul): 24, 41 Sfântul Ştefan (biserica): 15, 21, 22 Siberia: 370 Sibiceanu, Nicolae: 355, 375,411,415, 418, 428-430, 432, 437, 448, 451, 452, 455, 456, 459, 500 Sibiciu: 16, 70 Sibiu: 74, 183, 190, 196, 215, 369 Sichitiu, Ion: 512 Sidoli (circul): 39, 40 Sidorovici, Teofil: 312 Sienkiewicz, Henryk Litwos: 455 Sighet: 143, vezi partea a treia a volumului Sighişoara: 74 Silistra (Durostorum): 118, 119, 179, 384 Sima, Horia: 269, 308, 314 Simian, Constantin (Dinu): 273, 375, 376, 480 Simionescu, Ion: 322 SimionescuRâmniceanu: 174 Simonescu, Dan: 229 Sina (baron): 179 Sinaia: 49,317,367,368 Sinan-Paşa: 90 Sinoe: 105 Şiret: 74, 928

537

152, 279 Sita Buzăului: 14, 172 Slama, George: 156 Slatina: 188 Slăvescu, Victor: 283, 289, 290, 311, 375, 447, 500 Slobozia: 99 Slovacia: 268, 315 Snagov: 171, 182,317 „Soacra" (gardian Sighet): 440 Societatea (Liga) Naţiunilor: 266, 298 Sofronie, G.: 181 Solomon, Virgil: 461,462, 465, 500 Spanţov: 160 Stalingrad: 324, 325 Stamatiadi, Petru: 220 Stancu, Zaharia: 217 Star Chiojd, vezi Chiojdul Mare Statele Unite ale Americii: 139, 324, 326 Stănileşti, Valea-Strâmbă: 145 Stârcea, Victoria: 322 Stere, Constantin: 78, 81 Stoenescu, George: 23, 24 Stoenescu, Gigi: 23 Stoenescu, Nicolae: 512 Stoicescu, Costin: 48 Stoicescu, Ştefan: 48 Stoide, Constantin A.: 229 Straja: 102 Strassbourg: 136 Strat, Gheorghe: 375, 393, 415, 452, 456, 458, 459, 460, 461, 463, 465, 500, 501 Streinu, Vladimir: 241 Strejnicu: 317 Strihan, Petre: 269, 512, 513 Strzykowski, Joseph: 112 Sturdza (colonel): 72 Sturdza, Mihail: 276 Sturdza, Mitiţă: 30 Suceava: 68, 273 Suchianu, Dimitrie: 234 Suciu, Ioan: 376, 395,467, 480 Suciu (comisar): 316 Surcouf, Robert: 142, 143, 453 Sutzu, M.: 106

929

537

Şaguna, Andrei: 179 Şeicaru, Pamfil: 244, 245 Şerban (profesor): 98 Şerbănescu (preot paroh): 348 Şercaia: 216

930

537

Şiclovan (ziarist): 243 Şova, Nicolae: 459, 500 Ştefan cel Mare, voievod: 92, 148, 159,283,452 Ştefan, Ghcorghe: 279, 280 Ştefănescu, Ion D.: 327 Ştefănescu, Iulian: 221 Ştefănescu, Niki: 316 Ştefănescu, N.P.: 197 Ştefănescu, Traian: 348 ŞtefănescuGoangă, Florian: 375, 420, 452, 501 Ştefăniţă, Lupu, voievod: 229 Ştefulescu, Alexandru: 188 Ştirbey, Barbu: 299 Ştirbcy Vodă (strada): 15, 21-24, 30, 32-36, 67 Şuteu, Vasile: 56 T Tacitus, Cornclius: 5, 89 Taşcă, Gheorghe: 466, 480 Tăbărcşli: 66 Tănăsescu, Ion: 309 Tătăranu, Constantin (Costel): 467, 481 Tătăranu, Gogu: 169, 170 Tătărescu, Alexandru: 481 Tătărescu, Emanuel N. (Nolică): 463, 501 Tătărescu, Gheorghe: 5, 95, 232, 233, 259, 260, 262, 282, 289, 325, 363, 501,502 Tătărescu, Ştefan: 502 făuşan, Grigore: 150 râmboieşti: 13 Tâncăbeşti: 44, 171, 366, 367,426 Târgovişte: 49, 182, 315 Târgşor: 112 * Târgu-Jiu: 74. f88 Târleşti: 63 „Tebeceul" (ofiţer Sighet): 442, 448, 459. 460 Tecuci (judeţul): 230. 279 Teişani: 63 Teiuş: 230 931

Telcajcn: 57. 171 172, 326 Teleaga: 64, 65 Telejcnel: 171, 172 Teleorman: 230 Teliu: 278 Teodoreanu, Ionel: 233 Teodoreanu, Păstorel: 225, 233 Teodorescu, Aurelian: 295 Teodorescu, D. (Malacu): 463, 502 Teodorescu, Paul: 191, 295, 305, 310 Tcodoroiu, Ecaterina: 74 Teutonii: 14 Thierry, Adrien: 285 Timiş: 368 Timişoara: 375, 394 Tirol: 124, 143 Tisa: 367 Tit Simcdrca: 161 Tito, Iosip Broz: 296 Titulcscu, Nicolae: 211, 229 Titus, Livius: 89 Tocilescu, Grigore: 17, 46, 106, 224, 240, 328 Todca, Alexandru: 513 Toma, Constantin: 194, 230 Tomek, Carol: 174, 240, 241 Tomescu (elev): 47, 75 Tomescu (maior): 33 Tomescu, Constantin: 461, 463, 502 Tomis: vezi Constanţa Tonitza, Nicolae: 346 Topârceanu, George: 454 Topliţa: 74, 261

932

Transilvania: 12, 14,37,42, 65,67,69, 74, 87, 97, 98, 145, 146, 172, 179, 180, 226, 227, 228, 261, 274, 315, 325, 364, 367, 369, 370, 379, 396, 407, 436,457 Tregastel: 141 Trianon: 297 Triantaphyllopoulos. G.D.: 220 Trotuş: 152 Tudor, Dumitru: 107, 281 Tulcea:283, 314, 453 Turcheş: 225 Turcia: 214, 314, călătoria autorului şi a soţiei sale în Turcia: 207-211 (cu enumerarea locurilor şi monumentelor vizitate) Turda: 375 Turnu-Măgurele: 20 Turnu Scvcrin: 98, 316, 331 Turtucaia: 71-73. 118, 119, 314 Turtureanu. Constantin: 195, 230 Tzigara-Samurcaş, Al.: 228 T Ţara Bârsei: 14 Ţara Româncu.scă: 90. 124, 125, 226, 227, 236 Ţăranii, N.D.: 30 febea: 196, 216 Ţcncscu, Floreu: 289, 290, 305, 310 Ţigăncşti-Criş: 438 Ţintă, Gheorghe: 41 Ţinuturile administrative înfiinţate în 933

1938: 271-273 Ţiroiu, Vasile: 261 Ţiţeica, Gheorghe: 241 Toni, Dumitru V: 213, 375, 462, 465, 502 U Ucraina: 198 Ungaria: 179, 256, 267, 268, 297, 315, 396 Unirea (liceul): 17, 122 Uniunea Sud-Africană: 324 Urdăreanu, Ernest: 287, 289, 291, 296 URSS: 256, 296, 297, 315, 316, 321, 324, 325, 364, 369, 407, 409, 435, 453 Ursu, Ion: 159, 160 Urzică (preot): 15 Urziceni: 69, 70, 99 V Vadu-Paşii: 66 Vaida-Voevod, Alexandru: 229, 231, 262 Valaori, Iuliu: 153, 154, 156, 157 Valea Anii: 63 Valea Jiului: 74 Valea Stânei: 171 Vama Buzăului: 172 Vasile Lupu, voievod: 102, 144 Vasile al II-lea Macedoneanul: 280 Vasilcscu-Valjean: 194 Vasiliu, Gheorghe (George): 481 Vaslui: 283 934

Vatra-Dornei: 68 Vaux:146 Văcărescu, Enache: 251 Văcăreşti (calea): 38 Văitoianu, Artur: 5, 123, 193, 194, 393 Vălenii de Munte: 56, 87, 186, 212 Vâlcea: 262, 292 Vâlsan, Gheorghe: 111, 235. 236 Vântu, Gheorghe Ion: 363, 464, 465, 503 Vârtoşii, Emil: 157 Ventura. Marioara: 147 Vcrdun: 146 Vcieanu (doctor maior): 35 Vcreanu, Dimitrie („Titel"): 35, 169, 170, 345 Vereanu, Ion(„Nelu"): 35, 169, 170 Vercanu, Suzi: 345 Vcress, Andrei: 226, 227, 228, 457 Vcress (gardian Sighet): 421 Vernes, Jules: 184 Vcrsailles: 147, 297 (vezi şi călătoria în Franţa) Vezoc, losif: 513 Viart, Louis: 135 Victoriei (calea): 20, 30, 36, 75, 84, 85, 107 Vida, Ludovic: 513 Viena: 8, 9, 10, 19, 32, 42, 67, 68, 81, 82, 124, 137, 143, 174, 179, 228, 267, 294, 298,315,457 Vignali (elev): 41,46 Viitorului (strada): 115 Virgilius, Publius Maro: 89; strada: 23, 36 Vişeu: 278 Vişeul de Sus: 419, 421,439 Vlad, Aurel: 456, 466, 468, 481 Vlad, Dracul, voievod: 226 Vlad Ţepeş, voievod: 112 Vlad, voievod: 222 Vladimirescu, Tudor: 156, 157 935

Vladomira: 161, 162 Vlaicu, Aurel: 66, 67, 111 VlaicuVodă: 152 Vlaicu-Vodă (Vladislav I): 280 Vlaşca: 216 Vlădescu, Ion: 105, 150, 151, 174 Voiculescu, Vasile: 241 Voinescu, V. Ion (Ionel): 34, 36,41,46, 48 Voinescu, Paul: 316 Voinescu, Vasile V.: 34 Volga: 324 Vrancea: 230, 261,278 Vuia, Traian: 201 Vulgaris, Evghenie: 220 Vulpe, Radu: 100, 107, 193, 279 Vultur, Ion: 376, 503 W Weber: 288, 345-347, 391 Wright, Wilbur şi Orville: 202 X Xenopol, Alexandru: 176, 189, 224, 237; strada: 244 Z Zagoriţ, Gheorghe (Petrescu-Sava Gh.):49, 188 Zamfirescu-Căteasa, Costin: 299, 375, 447, 448, 463, 464,465, 503 Zamonea („Memoje", elev): 45 Zâne, Gheorghe: 233, 234 Zăvoianu, Ştefan: 308, 309, 317 Zeciu, Vasile: 316 Zeletin: 57 Zigre, Nicolae: 194,465, 503 Zilişteanu, Elena: 101 Zilot, Românul: 5 Zimnicea: 74 Zlătunoaia: 452 Zmăciniş: 14 Zumerski-Rola, Michail: 296 Ziirich: 85 Zwiedenek, Anton: 460, 503

936

CUPRINS

Notă privind ediţia de faţă ... 1 Amintiri. Partea întâi ........... 3 Cuvânt înainte ................... 5 Primele amintiri. Şcoala primară „Cuibul cu Barză" şi liceul Gheorghe Lazăr ........9 Universitatea. Examenul de capacitate pentru învăţământul secundar . . .98 La Şcoala Română din Franţa 124 Doctoratul şi docenţa. Conferenţiar universitar. Căsătoria ................................ 145 Profesor universitar. Cursul de istoria românilor. „Revista Istorică Română". Participarea la viaţa publică. „Istoria românilor". Drumuri peste hotare 1 74 Amintiri. Partea a doua ....... 257 Notă introductivă la partea a doua 259 Desfăşurări politice în 1938-1939 259 Rezident regal ....................270 Consiliul de coroană din 27 iunie 1940 288 începutul guvernării Antonescu 292

937

Facultatea de Litere din Bucureşti în perioada regimului legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941) 300 Rebeliunea din 1941 ...........304 Guvernarea Antonescu (23 ianuarie 1941 - 23 august 1944) .........................................309 Bombardamentele aeriene 325 Amintiri. Partea a treia Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950- 5 iulie 1955) . 333 Notă introductivă la partea a treia 334 Introducere la partea a treia 335 Notă asupra ediţiei I-a .........353 Arestarea ..........................357 Vizita „Securităţii" ..............3.57 La Interne ...........................361 Drumul la Sighet ...............366 Penitenciarul din Sighet ..... 373 Sosirea şi încarcerarea la Sighet 373 Primele zile, primele impresii 377 Descrierea închisorii. Localul 396 Personalul închisorii .......... 406 Directorul .......................... 407 Noul director .......................411 Subdirectorul ................... 415 Ofiţerii de serviciu ............. 416

NU SE TIMBREAZĂ CORESPONDENŢA RĂSPUNS

938

Gardienii ........................... 420 Ofiţerii de securitate ......... 442 Inspecţiile şi anchetele ...... 445 „Neagra" ........................... 447 Comunicaţiile şi informaţiile înăuntrul închisorii ................................................ 448 Curăţenia .......................... .449 „Bursa" din închisoarea Sighet 451 Conferinţele ..................... 452 Exerciţiile de limbă .......... 456 Addenda Cronologia detenţiei mele 458 Addenda et corrigenda (Măzăreni) 459 Morţii ............................... 467 Anexe Anexa 1. Lista demnitarilor morţi în detenţie la Sighet ................................................ 470 Anexa 2. Lista demnitarilor întemniţaţi la Sighet ................................................ 482 Anexa 3 .............................. 504 Notă bibliografică............... 514 Indice ................................. 519

939

UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918' ALBA IULIA Nr. inv. 2VOh EDITURILE ALL CSECTOR 6 - BUCUREŞTI BD. TIMIŞOARA NR. 58, R. 2600; 402 26 20; FAX: (01) SAU CP. 12-107 TEL.: (01) - 402 S - 402 2610; E-mail: [email protected]; http://www.all.ro TALON DEE COMANDA TAXE Trimiteţi talonul de comandă, completat, pe adresa Editurilor ALL: Bucureşti, O.P.AZĂ 12, CP. 107 LA

EXPEDITORl POSIBIL)


COMPLETAŢI CAT MAI CITEŢ

NAŢI E

Nume şi adresă (persoană fizică):

___________ Telefo n : Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):

_______ Telefon: __ Nume persoană de contact:

_

Plata va fi efectuată de: I \ (persoană fizică) l \ (şcoală, firmă, instituţie) DESTINATAR 940

E D I T U R I L E A L L BUCUREŞTI, O.P. 12, CP. 107 PLATA SE VA FACE RAMBURS (LA PRIMIREA COLETULUI POŞTAL). TAXELE POŞTALE DE EXPEDIŢIE SUNT SUPORTATE DE EDITURĂ.

941