Concepţia morală a lui Kant Immanuel Kant a fost un filosof german şi unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania.Totodată Kant este socotit unul din cei mai mari filosofi din istoria culturii apusene. Ideile reflectate în operele sale au fost dintre cele mai variate:teoria cunoaşterii,probleme de etica,concepţia politică,estetica etc. În ceea ce priveşte problemele de etică, filosoful prezintă în două lucrări şi anume "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi "Critica raţiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788) sistemul său etic, care se bazează pe convingerea, că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voinţă: un imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit scop individual, şi un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă şi necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală". Afirmatia filosofului că “datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege” este o pledoarie pentru legea morală kantiană şi pentru „epicentrul” întregii construcţii kantiene adică conceptul de datorie. Autorul operează cu distincţia dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie. Acesta nu dezaprobă acţiunile conforme cu datoria, însă afirmă că valoarea morală este proprie doar celor din datorie, deoarece imboldul celor dintâi poate fi lipsit de receptivitate faţă de morala adevărată . În lucrarea „Întemeierea metafizicii moravurilor”, autorul afirmă că „din dragoste pentru oameni voi admite că cele mai multe dintre acţiunile noastre sunt conforme cu datoria, dar dacă examinăm mai îndeaproape năzuinţele şi tendinţele lor, întâlnim pretutindeni scumpul Eu, care iese totdeauna la iveală; pe el se întemeiază intenţia lor, şi nu pe porunca severă a datoriei, care ar cere de multe ori abnegaţie”. Din literatura de specialitate se desprinde ideea că pentru Kant, datoria semnifică necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru legea în sine, iar a acţiona moral presupune a acţiona din datorie, din respectul pur pentru legea morală în sine. În lucrarea „Critica raţiunii practice”, autorul delimitează graniţa între legalitate şi moralitate: „conceptul de datorie reclamă deci acţiunii în chip obiectiv acordul cu legea, iar maximei ei îi reclamă subiectiv respectul pentru lege, ca fiind unicul mod de determinare a voinţei prin lege. Pe aceasta se bazează conştiinţa de a fi acţionat conform datoriei sau de a fi acţionat din datorie, adică din respect pentru lege; primul mod de a acţiona (legalitatea) este posibil şi atunci când numai înclinaţiile ar fi fost principiile determinante ale voinţei, dar cel de-al doilea (moralitatea), valoarea morală, trebuie să fie situată exclusiv în aceea că acţiunea are loc din datorie, adică numai de dragul legii”. Aşadar, pentru întelegerea conceptului de datorie în doctrina kantiană, trebuie să percepem legalitatea precum conformitatea exterioară cu datoria, iar moralitatea drept conformitatea interioară a acţiunilor cu principiul datoriei, din imperativul reverenţei pentru datoria în sine.
Afirmaţia filosofului aceea că” acţiunea făcută din datorie îşi are valoarea ei morală nu în scopul care trebuie atins prin ea,ci in maxima de care este determinată”consider că face referire la faptul că această valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii, ci numai de motivul în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea, fără a ţine seama de niciunul din obiectele râvnirii. Imperativele sunt propoziţii prescriptive; semnul lor distinctiv e cuvântul „trebuie”. Kant divide imperativele în două clase: imperative ipotetice şi imperative categorice. Imperativele ipotetice au o formă condiţională: „Trebuie să vrei (să faci) X dacă vrei să realizeze scopul Y”. De exemplu „Trebuie să fii cinstit cu clienţii dacă vrei să ai vânzare”. „Trebuie să vrei (să faci) acţiunea X” se numeşte „forma” imperativului iar partea care se referă la scop se numeşte „materia” imperativului. De aici terminologia conform căreia imperativele ipotetice sunt materiale, pe când cele etice sunt formale.Căci imperativele etice sunt categorice, necondiţionate, absolute; ele reţin numai „forma” imperativului. Un imperativ categoric e aşadar o propoziţie de tipul: „Trebuie să vrei (să faci) X” . Scopul subiectiv („materia”) lipseşte din structura sa. De exemplu, „Trebuie să fii cinstit”.Aceasta afirmatie spune, mai întâi, că trebuie să fii cinstit indiferent de consecinţe(căci scopul subiectiv lipseşte, nu întâmplător consecinţele acţiunii sau scopurile subiective ale agentului sunt irelevante sub aspect moral). În al doilea rând, se întelege faptul că trebuie să se facă X chiar dacă nimeni nu face efectiv X. Cuvântul "trebuie" semnifică o necesitate practică, deci semnalează aplicarea imperativului la orice fiinţă umană. O altă perspectivă asupra moraliăţii o propune şi filosoful John Stuart Mill.Folosind imperativelor ipotetice: „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa (altruistă) de a-ţi ajuta aproapele” şi „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa (egoistă) de a câştiga bani” se scoate în evidenţă faptul că pentru John Mill acţiunea respectivă rămâne morală chiar dacă e făcută dintr-un motiv egoist .Pe de altă parte Kant susţine că acţiunea morală trebuie să rămână morală indiferent de scopurile subiective contingente. Consider ca legile morale sub forma imperativelor categorice fixează idealul moral, adică spun ce ar face oamenii cu necesitate dacă ar fi fiinţe morale perfecte. Imperativul categoric sau moral este aşadar forma lingvistică a poruncii prin care fiinţa umană imperfectă îşi reprezintă idealul moral şoptit de vocea conştiinţei sale.
