Conceptul de existenţă. Existenţa şi esenţa. Existenţa sau fiinţa constituie obiectul ontologiei. Orişice discurs filosofic trebuie să presupună ceva existent, de altfel gândirea nu are obiect de reflecţie. Însă acest concept este tratat diferit în sistemele filosofice. Cercetarea existenţei începe de la întrebarea firească ”ce este existenţa?” Marea majoritate a filosofilor au recunoscut generalitatea acestei întrebări, absoluta sa nedeterminare, ce a produs un şir de semnificaţii pentru conceptul de existenţă. Din multitudinea de sensuri ontologia se referă la ceea ce desemnează „existenţa întrucât există”, „fiinţa ca fiinţă”. Sensul general al termenului „a fi”, propriu orişicărei teorii filosofice, rămâne cel acordat de Aristotel în ”Metafizică”: fiinţa (existenţa) este „reflecţia ce are în vedere primele principii şi cauze, deci raportându-se la o singură natură de pe urma unui caracter analog. Fiinţa este numele pentru tot ce există. Fiinţa şi Unul sunt acelaşi lucru şi de aceeaşi natură, pentru că apar împreună ca principii şi cauze.” Termenul „existenţă” a fost redat în filozofie prin intraductibilul termen grecesc „to on” iar în latină prin „ens” entitate şi nu „esse” a fi. Cicero utilizează un derivat a lui „to on”, şi anume „sistere ex” a ieşi în afară, cu sensul de a fi în afară de neant şi de pura posibilitate. În latină va fi abandonat termenul originar grecesc, dar se va menţine semnificaţia lui, de ceea ce este originar în totalitate, existenţa ca întreg, diferită de părţile ei. Reflecţia filosofică asupra sensului existenţei a fost concomitent şi o reflecţie asupra esenţei existenţei, căci a explica ce este existenta inseamna a-i preciza esenta, natura «cea ce prin care o fiinta este» ceea ce este si nu altceva. Altfel spus, esenta este ceea ce constituie si determina un lucru, o existenta in el însuşi si distinge de celelalte lucruri de altfel. Din punct de vedere logic, «esenta este ceea prin care ceva» (o existenta) este inclus in specia sa (de exemplu, iodul este element chimic si nu planta.) In limbajul filolsofic au mai fost utilizati in timp si alti termeni sinonimi cu esenta> ratiunea (a unui lucru) ca intelesul in plan logic-conceptual al acelui lucru: «natura», in sens de principiu prim, constitutiv si intemeietor pentru acel lucru: «substanta» sau lucru care exista prin sine si in sine: «forma» ca principiu determinant al esentei unui lucru: «quiditate», esenta ca raspuns la intrebarea “ce este cutare…?”, in latina quid est..? ca raspuns la intrebarea anterioara, raspuns ce ia forma unei definitii. Denumirea cea mai proprie pentru sensul initial este “quiditate”, dar cea mai utilizata este natura. Termenului de “esenta”i s-au conferit in genere doua semnificatii: esenta reala si esenta ideala. Esenta reala este cea care exista propriu-zis, sau poate sa existe, independent de constiinta, si poate fi individuala sau universala. Esenta individuala reda natura individuala a unui lucru, ca principiu intemeitor a insuşirilor individuale ( ex. “cine este Vasile?”). Esenta universala este abstracta , si exprima natura comuna reunite intr-o specie (ex. “Cine este omul?”, esenta speciei umane). Esenta ideala ia forma unui concept formulat de ratiune şi poate fi corecpondentul logic al esentei reale sau o simpla fictiune fara corespondent real. 1
Conceperea concomitenta a existentei si esentei se justifica prin aceea ca existenta este “faptul ce exista”, actul esentei, ceea ce prin care esenta devine actuala si efectiva, iar esenta este cea in ce un lucru consta. Lucrurile sunt unite prin existenta, prin faptul ca sunt, si se deosebesc prin “cea ce sunt=esenta”. Modul de a gandi raportul existenta – esenta s-a modificat in timp. Filosofia antica a conceput existenta si esenta ca fiind identice, ca “Unul”, nesubordonat nici unei alte realitati. Aristotel va afirma ca “Fiinta”, “Unul”,”Esenta” sunt echivalenti logici, “substanta de sine stataore”, conditie a oricarei exitente si a oricaror altor notiuni generale. Cei trei termini sunt sinonimi “pentru ceea ce exista prin sine”, fara nici o determinare exterioara sau “existenta ca existenta”, care poate include orice. Conceperea “existentei ca existenta” n-ar avea nici un sens, daca n-ar presupune ceva pe care sa-l intemeieze, ca exstenta determinata, multipla, diversa si individualizata. Distincţia “existenţa ca existenţă” si existenţa determinată este efectuată cel dintâi de Platon, pentru care existenţa în sine o constituie Ideile, Formele sau Esenţele identice cu ele însele prin unicitatea lor, ele fiind către întemeiază existenţele concrete, determinate prin participare. Cu totul alta este arhitectonica lumii lui Aristotel, la el Existenţa se difersifică şi stratifică într-o serie de etaje de la Fiinţa însăşi la lucruri individuale. Între cele două lumi (existenţă ca existenţă şi individuaţiuni) se situiază universalele. Aristotel îşi propune să identifice ceea ce este comun existenţei, în trecerea de la sensibil la inteligibil, sau principiile ce întemeiază existenţa, materia şi forma. Referindu-se la existenţa determinată Aristotel va distinge patru modalităţi de ’’a fi’’: 1) existenţa ca accident ce semnifică o determinare a unui lucru ce i se atribuie unui lucru după adevărul ei, dar care nu este necesară nici constantă (ex.: om lăudăros, haină neagră). Accidentul nefiind necesar este înrudit cu nefiinţa. 2) existenţă ca potenţă ce se referă la existenţa părţilor ce alcătuiesc întregul existenţei, părţile nu există separat ci coexistă. Potenţa are şi sensul de capacitate de a se transforma, de a deveni altceva, precum statuia ce există ca potenţă în marmură. 3) existenţa ca act ce se referă la mişcare, ceea care săvărşeşte potenţa în realitate, actualitate. 4) existenţa după cele zece categorii: substanţa, cantitate, calitate, poziţie, acţiune, loc, relaţie, timp. Categoriile exprimă în plan ontic felurile fundamentale de a fi ale oricărei existenţe, sunt esenţiale şi sesizabile prin intelect. Ele nu exprimă o pluralitate de noţiuni, ci multiplicitatea modurilor existenţei determinate, şi sunt esenţe, determinări proprii lucrurilor, şe deci purtătoare de existenţă. Astefel, pentru Aristotel, lumea esenţelor nu este transcendentă lumii lucrurilor, ci lucrurile ca existenţe determinate au esenţă ce poate fi cunoscută. Între modurile existenţei, Aristotel include şi ’’ existenţa ca ceva adevărat’’, ca opusă „nonexistenţei” în sens de fals, el precizează faptul că sensul cel mai 2
propriu al existenţei şi nonexistenţei este de adevăr sau fals; filosofia ca ştiinţă a existenţei este totodată şi, ştiinţa adevărului, căci existenţa determinată are atât adevăr câtă existenţă are. În Evul Mediu teoria existenţei este dezvoltată de Toma din Aquino. El va opera o distincţie între esenţă şi existenţă, întemeiată pe acceptarea creaţiei divine, considerând că „Dumnezeu este cel ce este” ca existenţă în sine, unică, absolută, ca simplu act. Esenţa lui Dumnezeu este cuprinsă în însăşi existenţa sa. Tomas va institui termenul de „quiditate” pentru esenţă, înţeleasă ca fiind ceea ce exprimă şi face cunoscută definiţia unei existenţe, răspunzând la întrebarea „ce este acesta?” şi arătând „felul de a fi” al acestuia. Numai creatorul are esenţă ş existenţă proprii, restul existenţei fiind întemeiată prin actul creaţiei divine. Perspectiva semnificării „existenţei” se modifică în gândirea epocii moderne, când prin instaurarea raţionalismului şi criticismului se proclamă primatul raţionalului asupra existentului, al creativităţii şi activităţii subiectului. În acest cadru existenţa şi esenţa nu mai sunt concepute ca formând o unitate, ca fiind identice; esenţa numai este substratul, substanţa, ci forma logică. R. Descartes şi mai ales Im. Kant vor considera că cercetarea existenţei necesită o cercetare prealabilă a condiţiilor, formelor subiective de cunoaştere, prioritar devenind acum „cum cunoaştem” în loc de „ce cunoaştem”. Conceptul fundamental devine „relaţia”, iar ontologia din substanţialistă devine relaţionistă. F. Bacon înlocuieşte instrumentariul cunoaşterii antice cu metode noi, iar categoriile aristotelice numai exprimă realităţi de sine stătătoare, constante ale existenţei, ci redau structuri ale subiectului. Epoca contemporană va lărgi orizontul existenţei aflat în atenţia ontologiei, prin centrarea discursului filosofic spre zone ce ţin de creativitate, viaţa şi activitatea omului, valorile şi cultura sa. Subiectul activ devenind „centrul de ordonare” a lumii şi explicare a acestuia. Aceasta va impune noi resemnificări asupra conceptului de existenţă. Una dintre cele mai influente concepţii în filosofia contemporană este existenţialismul. Reprezentantul acestuia, M. Heidegger, se va impune printr-o nouă manieră de a gândi existenţa. Conceptul fundamental al filosofiei sale este existenţa în sens antic „to on” (fiinţă), dar raportat la om. Cuvântul german utilizat de Heidegger în ontologia sa este „Dasein”, prin care semnifică existenţa ca loc privilegiat al adevărului fiinţei. Esenţa „dasein-ului” o constituie existenţa sa, ca existenţă umană. Enunţul fundamental al filosofiei sale este „Doar omul există” care nu anulează restul existenţei, ca fiind ireal şi aparent, ci exprimă acea idee că omul este „acea fiinţare a cărui fiinţă se distinge prin situarea fermă şi deschisă în stare de neascundere a fiinţei.” Altfel spus, omul este existenţa autentică, în sine, care are conştiinţa reprezentării existenţei ca existenţă, fiind existenţa prin conştiinţă, existenţă umană, ca adevărată existenţă. „Dasen-ul nu are fiinţă determinată odată şi pentru totdeauna”, ci acesta se naşte şi devine permanent prin confruntarea cu modalităţile sale de a fi. Determinările fiinţei nu mai sunt categoriile lui Aristotel, ci „exstenţialii”: faptul de a fi în lume, faptul de a fi laolaltă, înţelegerea, libertatea, proiectul, grija, faptul de a fi întru moarte. Heidegger va distinge între planul ontic, când existenţa desemnează planul de a 3
exista şi planul ontologic când existenţa este determinată prin modurile sale. El va concepe două moduri de a exista: faptul de a fi în chip nemijlocit, propriu lucrurilor materiale, şi existenţa proprie omului, ca fiinţă care gândeşte şi decide. Relaţia omului cu lumea este de tip cognitiv şi activ, omul manifestându-se liber, nedominat de imediat, ci dominând fiinţarea. Cunoaşterea filosofică asigură apropierea omului de esenţa sa, de fiinţă ca fiinţă umană, spre deosebire de ştiinţă în care raportarea la lume est tot cognitivă, dar „după lucru”, supusă şi aservită lumii, car îngrădeşte libertatea. Atunci când omul trăieşte conform condiţiei ale, destinului fiinţei sale, se realizează existenţa omenească autentică, destinul său fiind de a trăi liber şi în adevăr. Concepţia hedeggeriană despre existenţă se regăseşte în opera lui J.P. Sartre pentru care existenţa desemnează conştiinţa trăirii în libertate. Omul este „proiect”, se autoconstruieşte, îşi construieşte o esenţă care este a sa, după cum ştie să trăiască în situaţie. Existenţă – realitate Existenţă – realitate - posibilitate Cel mai general şi nedeterminat concept „existenţa” se dovedeşte a fi şi cel mai bogat în sensuri şi semnificaţii, avându-se în vedere diversitatea interpretărilor ce i s-au conferit în istoria gândirii filosofice. De acuma în antichitate existenţa a fost concepută ca reală şi ideală. Realul este considerat starea de fapt, efectivă, „întrupată”, realizată a existenţei, care există independent de spirit. Existenţa ideală semnifică tot ce are o natură ideală, viaţa spirituală. Cele două domenii au fost gândite în filosofia tradiţională ca fiind două lumi distincte, separate şi ireductibile, numite „lumea externă” şi „lumea internă”. Existenţa reală mai este numită lumea obiectivă, iar cea reală lumea subiectivă. Prima cuprinde realitatea exterioară conştiinţei, cea de a doua cuprinde procesele şi conţinutul conştiinţei noastre. Conţinutul realităţii obiective îl alcătuieşte materia în mişcare, structurată spaţio-temporal, cu toate determinările şi procesele sale obiective, în afară de subiectivitate, care determină viaţa psihică.. Ideea existenţei a două lumi distincte este părăsită în epoca contemporană, când se apreciază, că din punct de vedere ontic, existenţa este una, cele două zone având acelaşi statut. Dacă lumea este înţeleasă ca integritate, ori totalitate a lucrurilor existente,atunci ea cuprinde deopotrivă sfera obiectivului şi a subiectivului. Subiectivul nu este un alt mod de a fi, ci un anumit mod al ontologicului, şi anume modul specific uman „de a lua cunoştinţă cu restul lumii”. Doar din punct de vedere psihologic procesele şi fenomenele de conştiinţă sunt altceva decât fenomenele existenţei externe; pentru ontologie obiectivul şi subiectivul sunt date ale aceleiaşi lumi. Această viziune respinge atât teza materialismului, după care materialitatea lumii predomină spiritul şi acesta devine dependent de materie, cât şi spiritalismul, care susţine că spiritul predomină corporalul, dimpotrivă conştiinţa este în lume, asemeni şi alături de alte existenţe. Doar în plan gnoseologic obiectul predomină, iar subiectul este secundar, iar în plan axiologic subiectul este mai valoros. 4
Dacă sunt respinse prejudecăţile materialiste şi spiritualiste asupra existenţei, atunci este respinsă şi prejudecata realistă asupra existenţei, potrivit căreia realul predomină existenţa şi este efectivă. Reprezentanţii acestei teorii sunt A. Meinong şi K. Popper. Filosoful român M. Florian susţine că existenţa poate împărţită în trei clase de obiecte: reale (corpuri şi suflete), nereale sau fictive (ale imaginaţiei şi iluziei) şi neutrale sau suprareale (obiectele formale ale ştiinţei). Ultimul timp tot mai mulţi filosofi susţin necesitatea divizării existenţei în trei lumi: materială, ideală şi lumea creată de om (lumea ştiinţei). Cercetarea conţinutului conceptului de existenţă presupune şi o analiză din perspectiva dinamicităţii şi istoricităţii acesteia, fapt care frelevă că existenţa cuprinde nu numai o stare efectivă, realizată, ci şi una realizabilă, posibilă. Atributul de existenţă îl are nu numai ceea ce s-a realizat, ci şi ceea ce se poate realiza, posibilul. Distincţia real-posibil, ca moduri de existenţă în devenire, explică caracterul istoric al Universului. Posibilul precede realul, el prezintă condiţiile necomplete ale realului. Problema existenţei în matematică Apariţâia paradoxurilor în matematică la sfârşitul secolului al XIX-lea a produs în matematică o criză de fundamente, care a impus o reconstrucţie a acestora. Printre poblemele incluse în reconstrucţia teoretică s-a situat şi cea a existenţei matematice. Iniţial aceasta a fost inclusă în încercarea de definire a statutului ontologic al obiectelor matematice şi de reformare a criteriilor realităţii matematice, în cadrul logicismului, formalismului şi intuţionismului. Mai apoi ideea existenţei matematice a fost implicată în studierea raportului dintre obiectele matematice şi sistemele formale. Cele trei perspetive principale de reformare a matematicii au reprezentat trei direcţii de reconstrucţie a ontologiei matematicii corespunzătoare direcţiilor de rezolvare filosfică a problemei universaleleor: realism, conceptualism şi nominalism. În matematică, realismul acordă obiectelor acesteia o existenţă în sine, independentă de construcţiile teoretice şi lingvistice. Conceptualismul consideră entităţile matematice ca fiind exlusiv creaţii subiective, pure abstracţii, fără nici o corespondenţă cu realitatea. Nominalismul reduce existenţa matematică la limbaj. Realismul, reprezentat de G: Cantor, B. Bolţano, G. Frege, B. Russel, K. Godel, consideră că matematica are obiect de studiu un domeniu de entităţi aparte, ne-spaţiale, ne-mentale, atemporale şi ne-lingvistice, dar reale, care sunt cunoscute printr-un fel de intuiţie ne-empirică. Formulele matematice descriu aceste obiecte, iar ceea ce spun ele despre poate fi adevărat sau fals. Obiectele matematicii sunt reale, alcătuies un „dat” exterior diferit de existenţa fizică. Realismul matematic a fost criticat de empirism, pentru că nu au existenţă efectivă obiectele necontrolabile şi inacesibile empiric, cât şi de formalism, pe motiv că există descrieri formale alternative, uneori contradictorii aceloraşi obiecte matematice, fapt ce ar infirma existenţa obiectelor matematice ca atare. În urma criticii s-au format teorii neorealiste, care atenuează unele deficienţe. K. Popper nu admite de exemplu autonomia totală a obiectelor matematice, abordând un punct de vedere evoluţionist în analiza acestora. Obiectele matematice au un statut aparte, existând 5
la confluenţa subiectivului şi obiectivului, prin care odată create dobândesc o relativă autonomie, producând consecinţe independente de intenţiile subiectului, relaţii şi probleme neimaginabile de acesta. Apare, astfel, un gen nou de existenţă matematică: existenţa preoblemelor. Nominalismul s-a dezvoltat în opoziţie cu realismul şi a cunoscut două forme nominalismul matematic şi formalismul. Pornind de la teza că universalele nu există efectiv, nominalismul transformă matematica într-un sistem de calcul pur formal, ale cărei enunţuri nu sunt afirmaţii asupra existenţei obiective, ci pur şisimplu scheme vide. Programul formalismului ambiţiona a fonda o certitudine absolută a matematicii. Pentru el, paradoxele matematicii nu erau provoicate de obiectele matematicii, ci de folosirea incorectă şi abuzive a unor metode. Premisa de la care porneşte el este că infinitul nu are existenţă autentică, infinitul nu este de găsit nicăeri şi este un produs intelectual. El împarte matematica în două domenii: real şi ideal. Domeniul ideal prezintă obiecte extralogice, concrete care există intuitiv, ca trăire efectiv nemijlocită, înainte de orice gândire; afirmare acestui tip de obiecte este considerată atitudine filosofică fundamentală, necesară matematicii. Domeniul ideal, complementar celui real conţine structuri şi elemente ideale (radical din - 1), ce au un rol pur operaţional, nu au existenţă reală. Intuiţionismul matematic concepe matematica ca pe o activitate complet autonomă, independentă şi primară faţă de logică şi limbaj, întemeiată pe o intuiţie primară, originară, pură, a priori. Existenţa matematicii este definită prin construcţie: numai obiectele construite în intuiţia pură au existenţă matematică. Fiind produse prin intuiţie acestea se legitimează de la sine. Pentru Brouwer matematica există independent de experienţă şi se construieşte pe baza unei intuiţii apriorice, prin eliminarea tuturor conceptelor, enunţurilor şi demonstraţiilor care nu corespund exigenţilor constructibilităţii. Cele trei direcţii în filosofia matematicii sunt abordări complementare ale problemei existenţei matematicii. În matematică s-au formulat criteri de existenţă, pentru acceptarea difertor construcţii formale. Matematica clasică a folosit criteriul consistenţei: un concept matematic are dreptul la existenţă numai dacă definiţia lui nu conţine contradicţii cu sine sau cu supoziţiile anterioare. Sensul existenţei în matematică din acest punct de vedere este lipsa de contradicţii. Apariţia paradoxelor în matematică a subliniat neîncrederea în acest criteriu, ceea ce a condus la formularea unui nou criteriu, după care a exista înseamnă a fi construit. Existenţă şi neant În străduinţele sale de a explica conceptul de existenţă filosofii l-au corelat cu alte concepte tot atât de nedeterminate, cum ar fi Unul, Esenţa, Transcendent, cât şi cu alte asecte ale existenţei determinate. O altă corelaţie determinativă pentru existenţă este cu Neantul (nimicul). Termenul Neant exprimă negaţia a ceva, a existenţei, fiind identic cu „nu este”, „nu există”. În filosofia apuseană pentru prima dată noţiunea de existenţă şi neant sunt corelate de Parmenide, în renumitul său poem „Despre natură”. În care 6
demonstrează că Fiinţa este ceea ce este veşnic, nu are început şi sfârşit, nu apare şi nu dispare, nu se divizează, nu este supusă schimbărilor şi mişcării. Pe când neantul are determinări opuse: este temporar, se divizează, este în veşnică schimbare, apare şi dispare. Fiinţa poate fi înţeleasă cu ajutorul gândirii, ea este obiect al gândirii. Neantul nu poate fi înţeles prin intermediul gândirii, pentru că acesta este contradictoriu. Cea ce nu este nici nu poate fi înţeles. Parmenide susţine că fiinţa există, iar neantul nu. Platon, dimportivă susţine şi existenţa neantului, prin care înţelege când materie, când „altul”. Lucrurile pentru el au şi nuexistenţă în acelaşi timp. Existenţă adevărată au doar ideile. Aristotel va accepta şi el existenţa neantului, ca „fiinţă prin acident”. Democrit susţine că neantul este vidul, golul. Direcţia deschisă de Parmenide şi continuată de Leibniz, Hegel şi Sartre va subordona neantul fiinţei. A doua direcţie susţinută de neoplatonism, creştinism, Schelling, Schopenhauer, Heidegger va considera neantul primordial fiinţei, ca origine, fundament al acesteia. Pentru Heidegger neantul există de altfel n-am putea exprima nimic despre el. Neantul nu poate fi gândit logic, dar el este accesibil prin teamă, prin angoază, prin trăire afectivă „neantizarea existentului”, alunecarea în totalitatea neantului. Heidegger, ca şi Sartre, se referă la existenţa umană şi pentru aceasta neantul există ca negare a sa, ca acel ceva, care conferă sens, sensul suprem al existenţei umane este neantizarea sa. Teama ca experienţă umană la Heidegger, apare la Sartre ca „greaţă”, ca revoltă împotriva existenţei neautentice cotidiene, în care omul se simte neliber. Aspiraţia spre liberetate, spre o viaţă autentică se realizează prin evadarea din cotidian, prin transcenderea dincolo de existentul banal, în nimic, în neant unde omul este total liber şi-şi găseşte existenţa autentică, valoroasă. Apariţia neantului nu erste negarea existenţei, ci condiţie a devenirii a existenţei ca existenţă în sine. El este „altul” absolut al existenţei, condiţie a conceperii fiinţării. O problemă discutată în filosofie în legătură cu neantul este aceea a sferei acestuia în raport cu existenţa, dacă se aplică la orişice existenţă sau numai la anumite genuri. Im. Kant considera neantul ceva absurd, o contradicţie internă, căci el este negare completă a existenţei. Pentru Hegel toate existenţele derivă din neant. Neantul în filosofie apare drept un concept necesar mai mult cu o valoare logico-metodologică, pentru întemeierea determinările existenţei. Substanţa Pentru a înţelege lumea ca atare nu este de ajuns să vorbim pur şi simplu despre univers, fiinţă şi neant sau realitate. Acestea sunt concepte destul de abstracte, care ne vorbesc că ceva este, dar este important să înţelegem cum există acel ceva. La prima vedere tot ce există este în veşnică mişcare, schimbare, devenire. Ce este azi mâine nu va mai fi la fel. De exemplu, astăzi cireşul este frumos, căci a înflorit, dar peste o zi-două floare a căzut, el numai este cum a fost, astfel se schimbă anotimpurile, oamenii, timpul etc. Dar în unul şi acelaşi timp acelaşi cireş înfloreşte în fiecare primăvară, anotimpurile au aceiaşi ciclitate, omul 7
rămâne acelaşi om pe tot parcursul unei vieţi. Deci fiecare lucru conţine ceva care este constatnt pe tot parcursul existenţei sale. Anume constantul acesta şi este numit în filosofie substanţa. Substanţa este o categorie filosofică pentru desemnarea realităţii în planul unităţii ei interioare şi a formelor ei de manifestare şi dezvoltare. Substanţa este neschimbătoare spre deosebire de permanenetele scimbări ale însuşirilor şi stărilor, ea este ceea ce există în sine şi datorită sie însăşi, ea este cauza primară a ceea ce are loc. Anume substanţei i atribuie libertatea ca posibilitate de a se determina pe sine însăşi prin fundamentele proprii. Deci ea nu poate avea o putere din afară care ar acţiona asupra ei. Tradiţional se disting două tipuri de substanţă: materia şi spiritul. Istoria conceptului Cuvântul latin substantia vine de la latinul substare (substrat), ceea ce este de desubt, suport şi este traducerea termenului grec esenţă (ousia). În filosofia antică substanţa se tratează drept substrat, primul fundament al tutoror lucrurilor. Substrat (prima materie, prima substanţă, prima stihie, primul element, începutul unic) în sens larg fundamentul a tot ce există. Obişnuit substratul îl identifică cu materia. În sens îngust prin substrat se înţelege structurile şi formaţiunile simple care rămân stabile, neschimbate la orişicare transformare a lucrului şi determină însuşirile ei concrete (de ex. atomii în reacţiile chmice). În perioada naturfilosofiei antice şi mai târziu filosofii considerau, că în fundamentul diversităţii lucrurilor stă un oarecare element: Thales evidenţia apa în caliatate de element primar; Anaximandru considera că elementul primar este apeironul (infinitul sau nedeterminatul); Anaximene a determinat aerul în calitate de element primar; Aristotel presupunea că primele elemente sunt 5 : aerul, apa, pământul, focul şi eterul (substanţa celestă). Fiecare element reprezintă una din stările primei materii unitare: o combinaţie determinată a însuşirilor de bază: cald, frig, umed, uscat. Cald + uscat = Foc Cald + umed = Aer Frig + umed = Apă Frig + uscat = Pământ Eterul – începutul mişcării Materia Conceptele de substanţă, substrat deschid calea spre înţelegerea unui alt concept filosofic important – materia. Iniţial materia vom îmcerca s-o prezentăm ca substrat material al lumii materiale, adică a lucrurilor, fenomenelor naturale. Termenul materie este utilizat, deja de Plato pentru desemnarea substratului lucrurilor, care după modul de a exista erau opuse ideilor. Aristotel recunoştea existenţa obiectivă a materiei. Pentru el aceasta (hile- pădure, sau material de 8
construcţie) este eternă, necreată şi indestructibilă. În epoca primelor concepţii agtomistice ale antichităţii materia era considerată substanţă, fundament a tot ce există, din care este construit totul în Univers. Din acest punct de vedere clasice pot fi considerate concepţiile lui Leucip şi Democrit. În epoca medievală materia era considerată principiul multiplului şi al individualizării. În epoca luminilor accentul conceperii materiei s-a scimbat spre diversitatea lumii. Din acest punct de vedere materia ca substanţă există nu înainte şi nu paralel cu lucrurile, dar numai în diversitatea de fenomene şi prin ele. Holbach considera că materia este tot ce acţionează asupra organelor noastre senzoriale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea descoperirile din fizică au făcut posibil ca reprezentările noastre despre materie să se schimbe,. În conceptul de materie este inlus nu numai substanţa, dar şi câmpul, ca o formă deosebită de existenţă a meteriei. În una dintre formulele primite de materialismul dialectic, materia este considerată însăşi realitatea obiectivă, care există în afara noastră şi este dată în organele noastre senzoriale. Dar acesată definiţie, după părerea noastră, este prea largă şi nu face deosebire între materialul sau substratul lucrurilor şi realitatea obiectivă, care fără doar şi poate include şi alte elmente ale realităţii, cum ar fi însuşirile lcrurilor, relaţiile dintre ele. Structura materiei Structura materiei este descrisă de un şir de ştiinţe despre natură cum ar fi fizica, astrofizica, chiumia, biologia etc.
În reprzentările ştiinţifice contemporane despre structura materiei stă ideea despre o srtuctură sistemică compusă. Orişice obiect al lumii materiale poate fi privit în calitate de sistem, adică o integritatea specifică alcătuită dintr-un şir de elemente şi legături între acestea. De exemplu, macrocorpul poate fi privit drept un sistem anumit de molecule. Fiecare moleculă de asemenea este un sistem de atomi şi o anumită legătură între ei, nucleile atomilor se supun anumitor dorţe electrostatice. Atomul, de asemenea este un sistem, care are structură interioară, el include protoni şi neucloni, care mereu se transformă unul în altul. Protonul şi neutronul de asemenea sunt sisteme compuse. În ei deasemenea pot fi evidenţiate elemente specifice cuarc,
care interacţionează cu gluonii, care este un fel de clei, ce uneşte cuarcii Protonii, neutronii, pe care fizica îi uneşte în grupa hadronilor (particule grele) există datorită interacţinilor quark – gluoni. Studiind natura vie de asemenea întâlnim o organizare sistemică a naturii. Sisteme compuse sunt atât celula, cât şi organismele alcătuite din celule; un sistem integru reprezintă viaţa pe pământ – biosfera, care există datorită interacţiunii părţilor acesteia: microorganismelor, plantelor, animalelor şi omului. Biosfera poate fi privită ca un sistem, tot aşa cum este molecula, atomul, unde sunt elemente şi legături între ele. 9
Prezenţa a însuşirilor şi elementelor comune a diferitor sisteme materiale face posibil ca acestea să fie unite în diferite clase de sisteme materiale. Aceste clase adesea sunt numite niveluri de organizare a materiei sau tipuri de materie. Toate tipurile de materie sunt legate genetic între ele, de aceea structura materiei poate fi prezentată într-o anumită ierarhie. Nivelurile organizării naturii neorganice Cele mai adânci structuri ale lumii materiale sunt reprezentate de obiectele elementare, acestea sunt particulele elementare. Înafara electronuluicrae a fost descoperit în secolul al XIX-lea, celealte paricule ale microlumii au foste descoperite în secolul al XX-lea. Însuşirile lor au apărut destul de neobişnuite, faţă de ceea ce se cunoştea până la ele. Toate particulele elementare conţin atât însuşiri corpusculare, cât şi ondulare, iar legităţile lor, studiate de fizica cuantică se deosebesc de leşităţile din fizica clasică. Până la descoperirea particulelor elementare ştiinţa cunoştea două tipuri de materie: substanţa şi câmpul. Încă la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea câmpul era determinat ca un mediu material continuu, iar substanţa ca un mediu material discontinuu, compus din corpuscule discrete. Dezvoltarea fizicii cuantice a evidenţiat relativitatea diferenţierii substanţei şi a câmpului. Numai la nivelul macro, când poate fi ignorat însuşirile cuantice ale câmpului ele pot fi diferenţiate. Dar la nivelul micro câmpul constă din cuante, care pot fi considerate particule cu caracteristice ondulare. De exemplu câmpul electromagnetic poate fi considerat un sistem de fotoni, iar câmpul gravitaţional – un sistem de gravitoni (corpusculă ipotetică). În aqcelaşi timp, particulel substanţei – electronii, pozitronii, mezonii etc în anumite probleme din fizică sunt consideraţi cuante ale cămpurilor corespunzătoare (electrono-pozitron, mezon). Particule elementare i-au parte la formarea a patru tipuri de interacţiuni – puternică, slabă, electomagnetică şi gravitaţională. Ultimele două tipuri de interacţiuni se manifestă la orişice distanţă cât de mare nu ar fi, de aceea ele supun toate procesele nu numai în microlume, dar şi macrolume – planete, stele, galactici. În ce priveşte interacţiunile puternice şi slabe, acestea se anifestă doar în microlume. Particulele elmentare pot fi clasificate după tipurle de interacţiuni: - hadronii (particulele grele – protonii, neutronii, mezonii) participă în toate interacţiunile; 10
-
leptonii (leptos – uşor,de ex. Electron, neutrino) nu participă în interacţiuni puternice, doar în cele slabe electrice şi gravitaţionale. - gravitonni sunt purtătorii doar a puterilor gravitaţionale. În interacţiunile puternice mulţi hadronii nu se deosebesc unul de altul, Această divizare dă posibilitate de a considera că ei sunt particule a dar când se includ puterile elctromagnetice nuclonii se divizează. unor structuri mai adânci. Căutare acestor structuri sunt scopul principal a fizicii contemporane. Căutările acestea sunt legate de interesul de a găsi structurile cele mai adânci ale materiei care determină evoluţia Universului, specificul interacţiunii şi dezvoltării obiectelor ei. Primul succes în această direcţie a fost descoperirea cuarc structurii hadronilor. În stare liberă aceştea nu au fost găsiţi, ei parcă sunt închişi în compoziţia hadronilo. Mărirea distanţei între cuarci în interiorul hadronilor face să se mărească forţele care-i uneşte. Cuarcii şi leptonii sunt obiecte fundamentale în sistemul particuleleor elementare. Ele sunt materialul fundamental de construcţie a lumii materiale. Cu cât fizica pătrunde mai mult în sustructurile materiei cu atât mai posibil devine înţelegera evoluţiei Universului, deoarecre este clar că materia evoluţionează. Structura elemetară a meteriei în afara particulelor include şi vacumul fizic. În acesta se află toate particulele. Vacumul fizic nu este vid, ci o anumită stare a materiei. În el au loc procese complexe, legate de apariţia şi dispariţia particulelor virtuale. Particulele virtuale sunt potenţiile anumitor tipuri de particule elementare, care apar şi dispar pentru un timp foarte scurt, de aceea despre ele se spune, că sunt gata de naştere, dar nu se nasc. S- a descoperit că vacumul fizic printr-un salt este în stare să-şi transforme structura, aceast transformare a primit denumirea de transformare de fază. Aceste descoperiri în microlume a făcut posibil să se înţeleagă structura şi evoluţia Universului, a apariţiei lui prin Marea explozie, în urma cărei au apărut mase noi de particule elementare prin trecera de fază a vacumului. Interacţiunea microelementelor şi apariţia particulelor mici prin aceste interacţiuni serveşte drept fundament pentru apariţia sistemelor materiale mai complexe. Din particulele elementare apar atomii care sunt formă specifică a materiei. Particulele elementare, nucleul atomilor, ionii (atomi ce au pierdut o pare din electroni) pot compune o stare deosebită a meteriei, asemănătore gazelor, numită plasmă. Corpuri uriaşe de plasmă legate de 11
câmpuri electromagnetice şi gravitaţionale alcătiuesc stelel, care reprezintă un nou nivel de organizare al materiei. În adâncurile lor au loc reacţii nucleare, pe parcursul cărora unele particule se transformă în altele şi în rezultat acestea emană energie. Stelele sunt un fel de focar al atomilor. Datorită reacţiilor care se petrec în ele se formează atomi, din aceştea apar moleculele. Din molecule se formează macrolobiectele (lichide, gazoase, solide). Un tip deosebit de organizare a macroobiectelor sunt planetele, corpuri cu o structură complicată interioară, care au nucleu, litosferă, uneori atmosferă şi hidrosferă. Stelele şi planetele formează sisteme planetare. Îngrmădiri mari de stele, sisteme planetare, gaze şi colb interstelare formează un nou tip de obiecte materiale numite galactici. Pământul aparţine la una dintre aceste galactici, care reprezintă un sistem uriaş în formă de spirală eliptică. Masa stelelor, care aparţin galactici noastre este concentrată într-un disc cu mărimea de 100 mii de ani luminî în diametru şi cu grosimea de 1500 de ani lumină (viteza luminii 300 mii km/sec.) Soarele nostru se găseşte la marginea galacticii şi se roteşte în jurul nucleului ei, făcând o roţaţie în 200 mln de ani, aşa zis un an galactic. Galacticile se unesc în clustere – sisteme de galactici cu legităţile sale. Pe acestea le-am putea compara cu structura moleculelor. Sistemele de galactici se unesc în metagalactici. Metagalacticile formate din sisteme de galactici interacţionează între ele. Ele interacţionează astfel, că se îndepărtează unele de altele. Acest proces de îndepărtare a obiectelor galacticese numeşte expansiune. Expansiunea s-a început din momentul Marii explozii. După datele ştiinţei contemporane maetagalactica a apărut acum 20 de mld de ani în urmă.
12
Schema organizării ierarhice a materiei METAGALACTICA
13
Sisteme de galactici Galactici Sisteme planetare
Planete
Macroobiecte
Molecule Atomi Microelemente, Vacum fizic Biosfera Societatea umană biocenoza Populaţii Organisme multicelulare
14
Nivel microcelular ADN, RDN, albumine
Mişcarea Mişcarea este unul din atributele fundamentale ale materiei. Existenţă orişicărui obiect este posibilă numai datorită interacţiunii elementelor constitutive. Astfel, atomul există doar atât cât au loc animite interacţiuni între nucleu şi electroni. În afară de interacţiunile interioare au loc şi interacţiuni exterioare, adică cu lucrurile care-l înconjoară. Ele pot să se inclidă în anumite sisteme şi să devină un element al lor. Astfel, nucleul, electronii care constituie atomul pot deveni părţi componente ale moleculelor, iar din molecule să se compună macroobiecte etc. Structura materiei, existenţa în ea a anumitor structuri materiale presupune interacţiune atât interioară, cât şi exterioară raportată la orişice obiect al sistemului. Interacţiunea implică schimbări, privite în plan general, acestea reprezintă o caracteristică generală a lumi materiale. Schimbarea în filosofie se desemnează prin noţiunea de mişcare. De fapt, materia nu poate exista în afara mişcării, acesta este un atribut fundamental al materiei. În antichitate acest fapt a fost observat de către Democrit, care a spus, că atributul fundamental al atomilor este mişcarea, şi că aceştia pot exista doar în mişcare. În filosofie greacă fenomenul mişcării a fost cercetat, mai întâi de toate, de către Heraclit din Efes, care susţinea că lumea aceasta este un foc veşnic, că totul se transformă, totul se schimbă, totul este în mişcare. „În apele aceluiaşi râu,- susţinea el,- nu poţi intra de două ori.” Tot el spunea , că totul se transformă în toate. Se poate vorbi despre două tipuri principale de mişcare. Primul este legat de mişcarea îndreptată spre menţinerea stabilităţii obiectelor şi a însuşirilor principale a acestora. Obiectele sunt tot timpul în schimbare, ele nu sunt niciodată identice sie însăşi. Kratil, elevul lui Heraclit, absolutiza relativismul acestei lumi şi spunea, că nici odtă nu poţi intra în apele aceluiaşi râu din cauza schimbărilor ce au loc în apa râului şi că scurgerea lucrurilor nu ne permite nici să numim lucrurile, că în acest moment ele de acum se schimbă. În acest caz noi ne întâlnim cu un punct de vedere care opune lucrurile şi procesele, stabilitatea şi schimbarea. Dar dacă e să ne amintim de teoria lui Heraclit despre mişcare, atunci el spunea că 15
stabilitatea şi schimbarea coexistă, căci părţile contradictorii care determină schimbarea se află în două stări: de identitate şi de luptă, ceea ce şi explică stabilitatea şi schimbarea. Gândirea cotidiană obişnuit divizează realitatea în lucruri stabile , care au hotare şi în procese, care sunt privite drept interacţiune a lucrurilor stabile. Dar analiza filosofică ne demonstrează că fiecare lucru de fapt este un proces. Când vorbim despre lucrurile simple cum este casa, copacul, cana etc. Se zice că acestea păstrează calitatatea sa, că sunt identice sie însăşi, dar aceasta nu înseamnă că în ele nu au loc schimbări. Nici locul pe care-l ocupă electronii faţă de nucleu, nici stările protonilor şi al neutronilor nu sunt mereu unele şi aceleaşi. Dar la toate aceste schimbări se reproduce şi se păstrează un anumit set de însuşiri, care ne vorbesc despre un anumit obiect, cum ar fi, de exemplu, masa, care se deosebeşte de alte obiecte. În afară de mişcarea legată de păstarea calităţii obiectului, există un alt tip de mişcare legat de scimbarea calităţii şi trecerea lui în altă calitate. Aceasta poate fi nimicirea lucrului, descompunerea lui în elementele constitutive, dar poate fi şi formarea unui sistem nou, adică un alt lucru. Procesele legate de transformare calităţii lucrurilor se caracterizează ca proces de dezvoltare. Dezvoltarea poate fi de două tipuri: dezvoltarea în interiorul unul anumit tip de materie şi al doilea tip presupune ieşirea dintr-un tip de materie şi trecerea în altul, mai superior. Primul tip poate fi exemplificat prin datele fizicii şi astrofizicii contemporane. Orişice stea trece prin diferite etape ale evoluţiei sale. Caracterul acestor stadii depinde de masa iniţială a stelei. Soarele este o stea obişnuită, care există aproximativ 10 mld de ani, dintre care 5 mld au trcut de acuma. În procesul reacţiilr termonucleare ea se va transforma cu timpul într-un gigant roşu cu dimnesiunile care va întrece distanţa de la soare până la pământ, iar apoi se va transforma într-un pitic alb, apoi în pitic roşu, pitic negru sau într-o stea moartă şi rece. Dezvoltarea de tipul doi are loc în biologie, la trecerea unei specii biologice în alta. Formele mişcării materiei În corespodenţă cu ierarhia formelor de materie există calitativ diderite forme de mişcare a materiei. Formele de mişcare ale materiei pot fi divizate în trei blocuri, care corespund nivelurilor de dezvoltatre a materiei: materia neorganică, materia organică şi societetea. 16
În materia neorganică: mişcarea mecanică mişcarea particulelor elementare – câmpurile electromagnetice, gravitaţional, interacţiunile slabe şi puternice, procesele de transformare ale particulelor elementare mişcarea şi transformarea atomilor şi moleculelor, reacţiile cimice schimbările în macrocorpuri, procesele termice, schimbările în stările de agregare, vibraţiile sonore etc procesele geologice schimbările în sistemele cosmice: planete, stele, galactici În materia organică: metabolismul autoregularea, dirijarea şi reproducerea în biocenoză şi în alte sisteme ecologice interacţiunea biosferei cu sistemele naturale ale planetei procesele biologice ale organismelor, îndreptate spre conservarea organismelor procesele supraorganice care reflectă raporturile între reprezentanţii difertor specii în ecosisteme şi determină numărul şi zona de distribuirea lor, evoluţia. În societate: diversitatea manifestării activităţii conştiente a omului toate formele de reflectare şi de transformare intenţionată a naturii Formele superioare de mişcare apar pe baza formelor inferioare şi le includ în sine în formă transformată. Între lel există unitate şi interacţiune, dar formele superioare calitativ sun diferite de cele inferioare şi nu se reduc la ele. Spaţiul şi timpul – atribute ale materiei Concepţii filosofice despre spaţiu şi timp Conceptele de spaţiu şi timp sunt familiare pentru oameni, dar este interesant că aceste s-au definit destul de greu. Sunt cunoscute un şir de concepţii filopsofice despre spaţiu şi timp, însă acestea ar putea fi reduse la trei concepţii generale: concepţia substanţială, concepţia relaţională şi concepţia subiectivistă. 17
Concepţia substanţială prsupune existenţa de sine stătătoare, în afara lucrurilor, de rând cu lucrurile, a spaţiului şi timpului. Din această concepţie ar reieşi că spaţiul şi timpul sunt un fel de containere în care se desfăşoară evenimentele, se mişcă lucrurile. Una dintre primele concepţii substanţiale despre spaţiu şi timp a fost concepţia lui Democrit în sistemul său atomist. El consideră că atomii ca să se poată mişca trebuie să aibă loc liber, adică spaţiu liber, pe care el îl numeşte vid. Din acest punct de vedere spaţiul există separat de atomi, adică există în mod absolut. Nici timpul nu depinde de existenţa atomilor, dar depinde de mişcarea lor, de unirea sau dezunirea lor în spaţiu. Ideile lui Democrit vor fi susţinute şi de Isaac Newton. El va susţine că spaţiul şi timpul există în moa absolut, independent de materie. Timpul absolut există în sine şi prin natura sa, şi se scurge în mod uniform, fără relaţie cu nimic exterior. Parametrul t care figurează în ecuaţiile mecanicii clasice redă timpul absolut, uniform şi etern, care există independent de lucrurile care durează, tot aşa şi spaţiul există independent de lucrurile care există independent de lucrurile întinse. Corespunzător timpului şi spaţiului absolute există mişcări absolute, precum a Pământului în raport cu spaţiu absolut. Newton va admite şi existenţa unui spaţiu şi timp relativ; spaţiul relativ este înţeles ca o măsură sau o parte oarecare mobilă a spaţiului absolut, care se relevă simţurilor noastre prin poziţia sa faţă de anumite corpuri. Timpul relativ, aparent şi comun este acea măsură, precisă sau neegală, sensibilă şi externă a oricărei durate determinate prin mişcare şi care se exprimă prin zile, ore, luni, ani. Ideea timpului şi spaţiului absolut este continuată şi de filosoful francez Rene Descartes. El va înţelege timpul ca fiind o succesiune de momente, independente unele de altele, iar spaţiul fiind ca vel ce constituie esenţa proprie a corpurilor, substanţa materială însăşi. Întinderea, ca propritate a lucrurilor de a ocupa un spaţiu, un loc, este adevărata formă şi esenţă a materiei şi nu un simplu accident. Descartes va exlude noţiunea de vid şi va susţine că spaţiul este tot una cu substanţa. Concepţia relaţională despre spaţiu şi timp susţine că acestea nu au existenţă absolută, că ele reflectă raporturile dintre corpurile materiale care sunt în mişcare. Aristotel este unul dintre primii reprezentanţi ale acestei concepţii. Pentru el, spaţiul este locul, iar timpul este momentul (acum), numărul momentelor. Spaţiul există dependent de corpuri, iar timpul există în legătură cu mişcarea, fărăa se confunda cu ea. 18
Înţelegerea relaţionistă a spaţiului şi timpului va fi continuată în modalităţi diferite de filosofi precum A. Augustin, G. Leibniz, T. Hobbes, Mach, Whitead şi de savanţi renumiţi ca Einstein, Rieman , Lobacevschi. În genere aceştea vor concepe spaţiul ca sisteme de raporturi, ca relaţii între corpuri şi fenomene. Lebniz, în opoziţie cu Descartes, va susţine că întinderea nu este totuna cu substanţa, căci substanţa este una şi indivizibilă, pe când întinderea este divizibilă la infinit. Leibniz va respinge ideea existenţei spaţiului şi timpuluii ca realităţi absolute, independente de lucrurile întinse şi fenomenele ce se succed. El va invoca, drept argument, principiul raţiunii suficiente, ca principiul întemeietor al metafizicii sale şi care nu s-ar putea susţine în condiţiile acceptării spaţiului şi timpului absolut. Dacă timpul, de pildă, ar fi real în sine, independent de lucrurile care durează, nu s-ar putea explica de ce a creat Dumnezeu lumea mai degrabă într-un moment decât altul, momentul creaţiei neavând, în acest sens, nici o raţiune suficientă, şi tot aşa se poate afirma şi despre locul creaţiei. Tot în acest sens, şi Tomas Hobbes spunea că spaţiul şi timpul nu există în mod absolut şi că acestea sunt fantome, iluzii. O a treia poziţie filosofică asupra spaţiului şi timpului este concepţia subiectivistă a lui Im. Kant. După el, atât spaţiul cât şi timpul sunt forme ale cunoaşterii. Kant va respinge deopotrivă conceperea spaţiului şi a timpului ca realităţi în sine sau ca relaţie a corpurilor şi fenomenelor, căci ele nu ar exista dacă am face abstracţie de toate condiţiile subiective ale intuirii lor. Dacă timpul ar fi real, ca o determinare sau ordine inerentă lucrurilor, atunci n-ar mai putea fi dat acestora anterior ca o condiţie a lor şi, deci, n-ar mai putea fi cunoscut şi intuit apriori prin judecăţi sintetice. Acest fapt, consideră Kant, numai dacă se înţelege timpul ca o condiţie subiectivă de producere a intuiţiilor şi reprezentărilor despre lume. Numai aşa, timpul ca formă a intiţiei sensibile poate fi reprezentat anterior lucrurilor, apriori. Oreice act al cunoaşterii nu ar putea avea loc dacă subiectul nu ar poseda aceste cadre apriori (spaţiul şi timpul) ale percepţiei şi reprezentării lumii.Întrucât orice raportare la lume se face în coordonate spaţio+temporale, atunci condiţiile apriori ale cunoaşterii au carater de necesitate şi sunt universale. Caracterul esenţial al cadrelor apriori este de afi transcendentale, adică de a percede orice cunoaştere. Ca forme ale cunoaşteii spaţiul ţşi timpul nu sunt concepte extrase din experienţă şi construite de intelect, ci sunt un dat primar, anterior oricărei raportări la 19
experienţă, obiecte ale intuiţiei pure, ale sensibilităţii. Spaţiul este formă a simţului extern, după care este percepută lumea exterioară, iar timpul, forma simţului intern, după care se percepe viaţa noastră interioară, ca succesiune de momente şi stări. Conceptele de spaţiu şi timp Obietele materiale există în spaţiu şi timp. Natura lor nici nu poate fi descrisă fără aceste atribute. Casa noastră rezistă doar un anumit timp. Coliseul din Roma cândva a fost una din minunile lumii, acuma este doar rămăşiţe. Şi casa şi coliseul sunt aşezate în anumite locuri. Însă definirea spaţiului şi timpului are anumite dificienţe. A. Augustin remarcă această dificienţă la definirea timpului. El susţine că parcă ştim ce este timpul, dar când încercăm să-l definim apar probleme. El precizează: „Dacă nimeni nu mă întreabă ştiu, iar dacă m-ar întreba cineva să-i explic, nu ştiu. Totuşi, cu încredere afirm, că dacă nu ar trece nimic nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor şi dacă nu ar exista nimic nu ar fi timp prezent.” Totuşi este o deosebire între cunăştinţele despre spaţiu şi timp. Natura spaţiului este mai cunoscută. Încă din antichitate avem o ştiinţă a spaţiului, geometria creată încă de Euclid, pe când o ştiinţă a timpului încă nu avem. Pierre Janet afirmă că noi înţelegem spaţiul puţin, deoarece am învăţat să ne mişcăm în el în diferite direcţii, dra nu înţelegem deoarece nu putem face nimic cu el, şi să ne întoarcem în timp nu putem. Hegel explica această situaţie prin faptul că spaţiul este capabil de figuraţie, dar timmpul nici nu se vede, nici nu se pecepe vreodată ca atare. El se cunoaşte prin medieri. Şi totuşi avem anumite definiţii a timpului şi spaţiului. Comun definiţiilor spaţiului este înţelegerea lui ca o categorie filosofică ce desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura corpurilor. Orice corp are întindere (mărime, dimensiuni) şi figură, iar între corpuri se constituie raporturi de coexistenţă, rezultate din raporturi de mărime şi figură. Întinderea evidenţiază aspectele de continuitate ale spaţiului, iar coexistenţa aspectele de discontinuitate. Determinările de mărime şi figură aparţin corpurilor ca existenţe individuale, dar ele aparţin oricărui corp, ceea ce înseamnă că spaţiul este un atribut general. Acest mod de înţelegere înlătură poţizia existenţei spaţiului în calitate de vid, loc pustiu. Timpul este definit ca o categorie filosofică ce exprimă durata, succesiunea şi simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers. Durata esenţa timpului exprimă continuitatea proceselor şi fenomenelor. 20
Durata presupune succesiunea care ar exprima aspecte de discontinuitate şi ambele duc la simultaneitate, ca durată a unor procese ce se petrec simultan. Timpul este înţeles de regulă, ca o scurgere a clipelor, a momentelor ce îl compun, ceea ce presupune schimbare, devenire. În termeni aristotelici se poate spune că temporalitatea este accidentul prin care substanţa durează în timp. Definiţia timpului, după Aristotel, este ca măsură a mişcării. Ştiinţa despre spaţiu şi timp Cunoaşterea ştiinţifică a spaţiului şi timpului a început încă în antichitate prin constituirea geometriei euclidiene, care a sintetizat principalele cunoştinţe despre spaţiu. Până în secolul al XIX-lea geometria lui Euclid a constituit principala modalitate de analiză ştiinţifică a spaţiului real. Pe temeliiile acestei teorii şi-a întemeiat I. Newton, modelul spaţial al fizicii clasice, iar Im. Kant concepţia sa aprioristăasupra spaţiului. În spiritul geometriei euclidiene, spaţiul real este considerat a fi omogen , continuu şi tridimensional: o consecinţă a tridimensionalităţii spaţiului este că orişice entitate din spaţiul apropiat nouă este considerată că are volum. Crearea geometriilor non-euclidiene, în secolul al XIX-lea de către lobacevschi şi Riemann, a deschis o perspectivă nouă a abordării structurilor spaţiale. Dacă se pot construi şi alte geometrii decât cea euclidiană, înseamnă că axiomele lui Euclid nu exprimă unica structură a minţii omeneşti,şi, deci, nu trebuie absolutizată anterioritatea structurilor spaţiale ale subiectului cunoscător, aşa cum credea Kant. S-a impus, de asemenea recunoaşterea posibilităţii recunoaşterii unor structuri spaţiale diferite de cele din geometria lui Euclid. Lobacevschi a creat o geometrie deosebită de vcea a lui Euclid, carre s-a confirmat pe suprafeţe în formă de şea (pseudosferă). Una din caracteristicile acestei geometrii este că suma unghiurilor în triunghi nu este constantă şi egală cu 180 de grade, dar se schimbă în dependenţă de schimbarea lungimii laturilor, şi este totdeauna mai mică de 180 de grade. Mai târziu Riemann crează o altă geometrie în care suma unghiurilor într-un triunghi este mai mare de 180 de grade. Însemnătatea filosofică a acestor descoperiri este: 1) că s-a acceptat în societatea umană posibiloitatea existenţei unei multitudini de structuri spaţiale, a unei varietăţi calitative a spaţiilor reale, în paralel cu admiterea capacităţii constructive a minţii umane, a posibilităţii elaborării teoretice a unor geometrii care nu au o cortespondenţă directă 21
cu spaţâiul accesibil observaţiei şi experimentului. Acest fapt a condus la extinderea interpretărilor constructiv-convenţionaliste în geometrie şi în matematică, în general; 2) crearea geometriilor ne-euclidiene au demonstrat legătura strânsă între materie şi spaţiu, condiţionarea însuşirilor spaţiale de însuşirile materiei. Fizica contemporană a demonstrat adevărul geometriilor neeuclidiene. Teoria relativităţii creată de A. Einstein a descopetit noi legături a spaţiului şi timpului cu mişcarea materiei. Teoria relativităţii demonstrează că simultaneitatea evinimentelor nu este absolută, dar relativă. Evinimentele care sunt simultane într-un sistem material, adică în aceleaşi condiţii ale mişcării, nu sunt simultane în raport cu alt sistem material, adică în alte condiţii de mişcare. De acest fapt fumndamental sunt legate şi alte poziţii: depărtarea dintre careva corpuri nu este egală în diferite sisteme materiale care sunt în mişcare; cu creşterea vitezei depărtarea (lungimea) se micşorează. Tot astfel, intervalul de timp între careva evinimente este diferit în diferite sisteme: cu cfreşterea vitezei el se micşorează. Cercetările câmpului gravitaţional în teoria generală a relativităţii au descoperit şi mai departe legăturile dintre timp şi spaţiu şi materia în mişcare. A fost stabilit că însuşirile reale ale spaţiului şi timpului cu atât mai mult diferă de caracteristicile lor din geometria euclidiană cu cât mai mare este masa corpurilor, adică cu cât este mai puternic câmpul gravitaţional. Într-un câmp gravitaţional puternic spaţiul se curbează. Atât timpul cât şi spaţiul în câmpul puternic gravitaţional se schimbă. Câmpul gravitaţional schimbă mersul timpului. Cu cât sunt mai mari masele corpurilor, cu cât mai puternic este câmpul electromagnetic, cu atât mai încet curge timpul. Aceste descoperiri demonstreză legătura spaţiului şi timpului cu materia care se află în mişcare şi că acestea depind de însuşirile materiei. Deci este posibilă concluzia generală că spaţiul şi timpul nu există absolut, dar sunt relaţionale şi depind de materia în mişcare, ele sunt accidente ale materiei, după cum susţinea Aristotel.
22
