DIDACTICA
SPECIALITĂŢII
CUPRINS
CALITĂŢILE UNUI BUN PROFESOR.................................................... 3
PROIECT DIDACTIC ................................................................................ 7 TEST DE EVALUARE ............................................................................ 15
2
CALITĂŢILE UNUI BUN PROFESOR
A fi cadru didactic şi a realiza o predare eficientă presupun stăpânirea unor calităţi ce pot fi încadrate fie în categoria calităţilor generale precum cultura generală, pregătirea psihopedagogică sau psihosocială sau categoria însuşirilor, calităţilor speciale ce facilitează realizarea eficientă, cu performanţe superioare, activitatea didactică, dar nu numai.
Din perspectiva conceptului de profesor, acesta îi cuprinde, în sfera sa, pe toţi specialiştii învestiţi ca educatori în învăţământul de toate gradele. Profesorul îndeplineşte o profesie de o deosebită importanţă, aceea care asigură formarea şi pregătirea personalităţii tinerelor generaţii şi pregătirea lor profesională în cadrul instituţiilor de învăţământ, strâns legate de viaţa, de activitatea socioprofesională, morală şi cetăţenească.
Pentru îndeplinirea la un nivel înalt de performanţă şi eficienţă a activităţii sale complexe, profesorul trebuie să-şi formeze şi să manifeste o gamă variată de calităţi (competenţe) ale personalităţii sale, care sa-l definească ca specialist , om de ştiinţă, om de cultură, pedagog, cetăţean şi manager. O primă categorie a acestor calităţi este reprezentată de competenţele legate de cunoaşterea disciplinei, ele referindu-se la cantitatea, calitatea şi organizarea informaţiilor, la conceptualizarea realizată în domeniul particular al d isciplinei preadate. Modul de predare al disciplinei, înţelegerea profundă a conţinuturilor acesteia, sunt şi premise ale asigurării unor conceptualizări corecte la nivelul educaţilor şi ale situării acestora pe nivele superioare de înţelegere şi gândire a disciplinei. În sfera de cuprindere a acestor competenţe intră cunoaşterea disciplinei, ea referinduse în primul rând la stăpânirea de către orice cadru didactic competent al unui anumit sistem de conţinuturi, tehnici, limbaje proprii disciplinei, al schemelor conceptuale corespunzătoare, al modului de abordare al problemelor, precum şi al propriilor metode de cercetar e. Tot aici
putem include pe de o parte cunoştinţele despre disciplină privite din perspectiva achiziţionărilor pe care le deţine profesorul în legătură cu procesualitatea dezvoltării istorice şi culturale a disciplinei predate, în funcţie de caracteristicile mediului socio -cultural (ex. identificarea strategiilor, metodelor şi procedeelor de investigaţie ştiinţifică; valorificarea
metodelor în dobândirea noului; indentificarea etapelor relevante ale evoluţiei istorice a ştiinţei şi de fundamentare epistemologică a disciplinei) şi, pe de altă parte, statuarea
3
disciplinei într-un scenariu multidisciplinar/ pluridisciplinar/ interdisciplinar, care presupune vizarea unor competenţe de studiu cum ar fi indentificarea conceptelor cheie ale diferitelor discipline de studiu şi interrelaţionarea lor, situarea diferitelor fenomene într -un context
multidisciplinar/ pluridisciplinar/ interdisciplinar, utilizarea matematicii în cadrul diferitelor discipline, valorificarea interrelaţiilor dintre ştiinţă şi tehnologie, utilizarea noilor achiziţii ale tehnicii şi tehnologiei. O altă categorie este reprezentată de competenţele de cunoaştere şi pregătire
pedagogică generală, ele fiind corelate cu cunoaşterea de către profesori a problematicilor pedagogice cum ar fi strategiile de predare şi practicile de învăţare (c apacităţi de adaptare şi particularizare a intervenţiilor educaţionale în funcţie de caracteristicile subiecţilor, astfel încât procesul de predare să fie cât mai eficient; desfăşurarea unor activităţi precum anticiparea dificultăţilor pe care le vor întâmpina elevii în cadrul procesului de învăţare şi valorificarea activităţilor de învăţare în maniere care să permită şi să susţină o învăţare activă, logică şi de profunzime), strategii de instruire şi metodele pedagogice (modalităţi de proiectare şi aplicare, în funcţie de resursele psihopedagogice ale subiecţilor, particularităţile de vârstă, individuale, de grup etc. şi care vizează competenţe precum proiectarea lecţie astfel încât să fie accesibilă clasei de elevi, selectarea strategiilor de predare şi învăţare, organizarea
muncii în echipă, definirea sarcinilor specifice temei abordate, utilizarea un ui limbaj corect, clar adecvat şi accesibil, integrarea diferitelor instrumente didactice în secvenţele de instruire), pârghii de influenţare formativă şi managementul procesului curricular (strategii de predare, strategii de evaluare şi monitorizare a performaţelor elevilor, managementul clasei şi climatul din clasă: procese realizate prin evaluarea şi autoevaluare obiectivă a profesorului, în funcţie de rezultatele obţinute, prin interacţiunea cu elevii sau comunicarea şi colaborarea cu aceştia, prin realizarea managementului activităţilor din clasă, prin monitorizarea procesului
curricular sau de predare-învăţare, prin elaborarea unor metode şi instrumente clare, precise de evaluare sau prin adaptare strategiilor, metodelor şi procedeelor de evaluare la obiectivele urmărite cu clasa de elevi).
Categoria cunoştinţelor pedagogice a conţinuturilor care se referă la capacitatea profesorilor de a prelucra conţinutul ştiinţific din cadrul disciplinei proprii, într-o manieră care să asigure accesibilitatea acestuia, ţinându -se cont de nivelul resurselor psihologice ale clasei de elevi. Obiectul pedagogiei conţinuturilor este reprezentat de abilităţile pedagogice pe care profesorii le valorifică pentru diseminarea cunoştinţelor de specialitate/ conţinuturilor î n
cadrul disciplinei pe care o predau. Competenţele specifice pedagogiei conţinuturilor se pot organiza în cinci grupe:
4
1)
Competenţe referitoare la procesul de predare învăţare considerat a fi
reprezentat de realizarea transpoziţiei didactice interne, de prelucrarea conţinutului noţional în vederea transmiterii lui în modalităţi accesibile elevilor, de capacitatea de a face legături între datele observaţiei fenomenelor studiate, reprezentări pe care elevii şi le formează şi modele ştiinţifice existente în cadrul disciplinei, de elaborarea şi
utilizarea strategiilor didactice activizante (resurse metodologice, resurse materiale, forme de organizare a activităţii elevilor) care să îl ajute pe subiect să fie capabil să îşi construiască noua cunoaştere interacţionând cu conţinuturile, cu profesorul şi cu colegii şi de cunoaşterea şi exersarea practicilor educaţionale constructive, proprii proceselor de predare, învăţare şi evaluare constructivă.
2)
Competenţe legate de valorificarea adecvată a conţinutului disciplin ei
în activitatea de predare – abilităţile profesorului de a comunica eficien t cunoştinţele elevilor, de a-şi construi mesajele didactice ţinând seama de diferitele stiluri de învăţare ale acestora şi de concepţiile şi cunoştinţele lor empirice, de posibil itatea de a realiza o educaţie integrală, în care formalul, nonformalul şi informalul să se împletească eficient: utilizarea unor metode variate pentru a stimula şi menţine motivaţia elevilor; capacitatea de a orienta, ghida şi dirija elevii în construirea noi cunoaşteri; stimularea şi activizarea elevilor, inclusiv prin utilizarea diferitelor reprezentări (verbale, iconice, matematice etc.) ale aceluiaşi fenomen.
3)
Competenţe legate de utilizare în predare a metodelor pedagogice care
presupun selectarea şi utilizarea lor astfel încât elevii să îşi construiască noua cunoaştere în concordanţă cu diferitele lor stiluri şi com binaţii de stiluri de învăţare. Stabilirea sistemului metodologic şi valorificarea potenţialului intructiv -educativ al
metodelor pedagogice se realizează în mod contextualizat, în funcţie de factorii obiectivi şi subiectivi majori care intervin în procesul curricular.
4)
Competenţe legate de cunoşterea caracteristicilor relevante ale
cunoştinţelor empirice ale elevilor. Profesorul trebuie să cunoască ansamblul cunoştinţelor empirice ale elevilor, corelate cu conţinuturile studiate şi să le valorifice
efectiv în predare. 5)
Competenţe legate de identificarea şi depăşirea dificultăţilor de învăţare
pe care le întâmpină elevii precum anticiparea dificultăţilor pe care le-ar putea avea în activităţile de predare, identificarea, cunoaşterea şi analizarea dificultăţilor pe care le
au elevii în învăţare, oferirea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de depăşire a dificultăţilor de învăţare etc., dezvoltarea capacităţii de revizuire şi reproiectarea unei
5
secvenţe sau a unei activitaţi de instruire, în funcţie de informaţiile obţinute prin feed-
back. Având în vedere particularităţile procesului didactic, ale comunicării didactice şi ale relaţiei didactice, în esenţă, nu sunt suficiente nici o bună cunoaştere a disciplinei, nici o bună cunoaştere a pedagogiei generale, ci este necesară o interrelaţionare a celor două categorii, pentru a putea dezvolta o cunoaştere a pedagogiei conţinuturilor cât mai solidă şi mai sistematică.
BIBLIOGRAFIE
BOCOŞ, Muşat, Didactica disciplinelor pedagogice, Editura Paralela
45, Bucureşti, 2008
BONTAŞ, Ioan, Tratat de pedagogie, Editura All, Bucureşti, 2007
DUMITRIU, Gheorghe; DUMITRIU, Constanţa, Psihologia procesului
de învăţământ, Editura Didactica şi pedagogica, Bucureşti, 1997
6
PROIECT DIDACTIC Disciplina: Finanţe publice Nivel: Anul II Specializarea: Finanţe Bănci Profesor: studentă anul II, FEAA
Unitatea de învăţare:
Capitolul 6: Sistemul de impozite – componetă fundamentală a finanţelor publice Tema: Dubla impunere şi metode de evitare
a acesteia
Tipul lecţiei: mixtă Locul de desfăşurare: în clasă Timp necesar : 50 min.
Obiective operaţionale:
- să definească corect noţiunea de dublă impunere; - să sesizeze cauza principală a apariţiei dublei impuneri internaţionale; - să identifice criteriile de impozitare practicate în plan internaţional; - să identifice principalele forme sub care apare dubla impunere internaţională; - să perceapă corect procedeele de evitare sau corectare a dublei impuneri. Stategii didactice:
- strategii euristice şi activităţi participative (problematizarea, exemplificarea, conversaţia, explicaţia, analogia) Material didactice:
Gheorghe Filip, „ Finanţe publice”, Ed. Sedcom Lib ris, Iaşi,200 3 Forme de activitate: frontală şi individuală
Desfăşurarea activităţii
Moment organizatoric 1. Pregătirea lecţiei - întocmirea proiectului didactic; - pregătirea setului de întrebări; - pregătirea setului de aplicaţii; -pregătirea temei. 2. Organizarea şi pregătirea clasei: 7
- verificarea frecvenţei; - verificarea cantitativă şi calitativă a temei; 3. Captarea atenţiei clasei: - anunţarea subiectului de discuţie; - anunţarea obiectivelor urmărite; - anunţarea modului de desfăşurare a activităţii;
Reactualizarea cunoştinţelor
Se realizează prin întrebări referitoare la suportul conceptual şi modalităţile de determinare a impozitelor ca principală resursă publică. Întrebări: 1.
Care sunt sistemele ce pot fi adoptate în determinarea cuantumului
impozitului?
Răspuns: După stabilirea obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului datorat. Prin prisma sistemului adoptat în raporturile dintre stat şi contribuabil se disting două
variante aplicabile: - sistemul impozitelor de repartiţie; - sistemul impozitelor de cotitate. Sistemul impozitelor de repartiţie a apărut încă din perioada feudalismului, şi
presupune mai întâi stabilirea a sumei globale a impozitelor de încasat la nivelul organelor centrale ale statului, în funcţie de necesarul de venituri al statului. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, din treaptă în treaptă, corespunzător organelor
administrative ale statului. De la unitatea administrativ- teritorială de bază (de exemplu comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite. La acest sistem de determinare a cuantumului impozitului de plătit s -a renunţat la începutul perioadei capitaliste, în principal datorită nerespectării cerinţelor de echitate fiscală. În stabilirea sumei totale a impozitelor ce trebuiau încasate la nivelul statului, dar şi în defalcarea ei pe fiecare
unitate administrativ-teritorială, respectiv pe contribuabili, nu era luată în considerare situaţia economico-socială a acestora. Ca urmare, apăreau situaţii inechitabile în care sarcina fiscală prezenta diferenţieri mari, constatate prin raportarea sumei de plată la materia impozabilă reală.
Sistemul impozitelor de cotitate presupune efectuarea calculelor în sens invers: se porneşte de la identificarea şi evaluarea materiei impozabile, inclusiv a impozitului aferent, în sarcina fiecărui contribuabil, trecându-se apoi la însumarea, în cascadă, a impozitului de plată
8
la nivelul fiecărei unităţi administrativ -teritoriale, până la nivelul administraţiei centrale de stat. Acest sistem este practicat în prezent în toate ţările, fiind mai adecvat cerinţelor de echitate în plan fiscal, inclusiv prin posibilitatea aplicării unui tratament diferenţiat
contribuabililor, în funcţie de situaţia economicosocială a acestora 2.
Care sunt modalităţile de impozitare a veniturilor şi averilor
persoanelor fizice?
Răspuns: Modalităţile tehnice de impozitare a veniturilor persoanelor fizice prezintă
diferenţieri, mai ales, în cazul veniturilor realizate din mai multe surse, distingându-se: a) impunerea separată pe fiecare sursă de provenienţă a veniturilor b) impunerea globală.
În cazul impunerii separate se pot practica mai multe impozite diferite, corespunzătoare fiecărei surse de provenienţă (sau tip de activitate), fie un impozit unic, dar cu cote procentuale diferenţiate pe sursele de provenienţă a veniturilor.
În cazul impunerii globale are loc cumularea tuturor veniturilor realizate de persoana respectivă, din toate sursele de venituri, şi apoi aplicarea unui singur impozit, cu o cotă proporţională sau progresivă. 3.
Care sunt variantele de impunere raportându-ne la destinaţiile date
profitului în cazul pesoanelor juridice?
În raport cu destinaţiile date profitului, în practică se întâlnesc mai multe variante de
impunere: a) se aplică impozitul la întregul profit impozabil, înainte de a se fi stabilit şi repartizat
dividendele, iar apoi se aplică separat un impozit pe dividende. Această variantă este criticată pentru caracterul dublu al impozitării părţii din profit repartizată pentru plata dividendelor.
b) se supune impozitului numai partea din profit care ia forma dividendelor, scutinduse de impozit partea din profit rămasă la dispoziţia societăţii de capital pentru reinvestire. Această variantă este considerată ca fiind stimulatorie pentru că oferă avantaje pentru profitul reinvestit, societăţile fiind cointeresate în repa rtizarea profitului într-o măsură în care să favorizeze creşterea producţiei şi modernizarea activităţii. c) se supune impozitării numai partea din profit care rămâne la dispoziţia societăţii de
capital, scutindu-se de impozit partea acordată ca dividende. Această variantă este criticată pentru că este inechitabilă şi nestimulativă din punct de vedere al interesului societăţii de capital în reinvestirea profitului.
9
d) se impun separat profitul rămas la dispoziţia societăţii de capital şi separat dividendele plătite acţionarilor. Această ultimă variantă este mai larg acceptată, prin prisma cerinţelor de echitate fiscală.
Asimilarea noilor cunoştinţe.
Dubla impunere şi metode de evitare a acesteia 1.
Conţinutul dublei impuneri internaţionale.
Dubla impunere juridică internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp , de către două autorităţi fiscale din ţări diferite. Ca fenomen fiscal, dubla impunere internaţională este specifică impozitelor directe, fie pe venituri, fie pe avere. Ea nu se manifestă în cazul impozitelor indirecte, deoarece un
contribuabil care consumă bunuri în străinătate, şi suportă în mod corespunzător impozitul indirect inclus în preţ, nu poate fi obligat să plătească încă o dată impozit în ţara al cărei rezident (sau naţional) este. La srcinea dublei impuneri internaţionale stau modalităţile
tehnice diferite de realizare a impunerii, inclusiv modul diferit de aplicare a criteriilor de impunere pe plan internaţional. Pe plan internaţional sunt cunoscute şi practicate 3 criterii de impozitare: a) criteriul naţionalităţii, conform căruia veniturile şi averile realizate de o persoană în diferite ţări sunt impozitate numai de către ţara al cărei cetăţean este. Altfel spus, un stat obligă la plata impozitelor pe toţi cetăţenii săi, atât pentru materia impozabilă realizată sau deţinută în ţară cât şi pentru materia impozabilă din alte ţări. b) criteriul rezidenţei, conform căruia un stat impune materia impozabilă a rezidenţilor săi, indiferent de cetăţenia acestora şi de locul în care au dobândit sau deţin veniturile şi
averile. Veniturile şi averile diferitelor persoane fizice şi juridice sunt impozitate aşadar de către statul pe teritoriul căruia îşi au domiciliul fiscal. c) criteriul srcinii veniturilor sau averilor (criteriul teritorialităţii), conform căruia autorităţile fiscale dintr-o ţară obligă la plata impozitelor toate persoanele fizice sau juridice care realizează venituri sau deţin averi pe teritoriul statului respectiv, indiferent de naţionalitatea acestora sau de statul în care îşi au domiciliul fiscal. O persoană care realizează
10
venituri şi deţine averi în mai multe state va plăti impozite către fiecare din aceste state, corespunzător veniturilor realizate sau averilor deţinute pe teritoriul statului respectiv. Dubla impunere internaţională se poate ivi sub două forme, şi anume:
- voită, intenţionată de legiuitor (constă în aceea că statul încearcă prin această metodă să îngreuneze (frâneze) concurenţa capitalului extern într-o ramură economică;
- nevoită, neintenţionată de legiuitor (atunci când, prin coincidenţa diferitelor impozite din aceeaşi ţară şi din străinătate, acelaşi venit sau bun este impus de două ori). Evitarea dublei impuneri devine o problemă de interes naţional şi internaţional şi se
poate realiza prin mai multe variante: - instituirea unor măsuri cu caracter legislativ unilateral; - încheierea de convenţii sau acorduri bilaterale sau multilaterale de evitare a dublei impuneri internaţionale. In convenţiile de evitare a dublei impuneri sunt precizate măsurile concrete ce se vor
aplica pentru a evita dubla impunere. In cazul convenţiilor multilaterale se procedează de obicei fie la scutirea de impozite pentru veniturile realizate de rezidenţi în străinătate, fie la deducerea din impozitul total datorat a sumelor plătite drept impozit în alte ţări. L a încheierea de convenţii pentru evitarea a dublei impuneri pot fi luate ca modele de referinţă convenţiile
standard elaborate de OCDE (1927) sau de ONU (1981). O problemă de maximă importanţă în aprecierea fenomenului de dublă impunere internaţională şi în căutarea soluţiilor de evitare a sa o reprezintă stabilirea domiciliului fiscal al subiecţilor impozabili. Din acest punct de vedere, există anumite diferenţieri în stabilirea domiciliului fiscal al persoanelor fizice şi al persoanelor juridice.
În cazul persoanelor fizice, ca şi criterii de apreciere a domiciliului fiscal sunt folosite: perioada în care locuieşte într-o ţară (de regulă, în jur de 180 de zile dintr -o perioadă de 12 luni consecutive); deţinerea unei locuinţe permanente, ponderea activităţilor desfăşurate în diferitele ţări, cetăţenia etc. Pentru persoanele juridice stabilirea domiciliului fiscal are la bază criterii specifice, dintre care primul ar fi în funcţie de locul (sediul) unde se află conducerea operativă a
persoanei juridice res pective. Astfel, pentru a considera că domiciliul fiscal se află într-un anumit stat ar trebui ca sediul din acel stat să fie permanent, ceea ce implică existenta instalaţiilor fixe adecvate în locul în care se desfăşoară activitatea. Stabilirea domiciliului fiscal este deosebit de importantă, deoarece în raport cu el operează şi interpretarea fenomenului de dublă impunere internaţională şi căutarea de soluţii
pentru evitarea ei. 11
Faţă de aceste criterii general valabile s-au statuat anumite soluţii particulare pentru anumite situaţii, cum ar fi, de exemplu, pentru veniturile rezultate din exploatările agricole şi
forestiere, inclusiv pentru bunurile imobile intrate în proprietate, caz în care impunerea se face de către statul în care se află bunurile respe ctive (conform criteriului srcinii veniturilor); pentru veniturile realizate de către persoanele juridice, impunerea făcându -se de către statul pe al cărui teritoriu se obţin veniturile respective etc. 2.
Procedee tehnice de evitare sau corectare a dublei impuneri.
Din punct de vedere tehnic, dubla impunere internaţională poate fi evitată fie prin încheierea unor acorduri sau convenţii, fie prin măsuri unilaterale întreprinse de un stat sau altul presupune aplicarea unor procedee tehnice ce vizează modul d e determinare a materiei
impozabile. Ca procedee tehnice se disting: a) procedee tehnice care urmăresc evitarea dublei impuneri prin raportarea la materia impozabilă, şi anume:
- scutirea (exonerarea) totală a materiei impozabile realizata în străinătate - scutirea (exonerarea) progresivă a materiei impozabile realizata în străinătate b) procedee tehnice care urmăresc corectarea dublei impuneri prin raportarea la impozitul de plată, şi anume :
- creditarea (imputarea) obişnuită a impozitului plătit în străinătate - creditarea (imputarea) integrală a impozitului plătit în străinătate. 1.
Scutirea (exonerarea) totală.
Acest procedeu constă în excluderea din calculul impozitului a materiei impozabile realizată de acelaşi subiect pe teritoriul altor ţări, ceea ce se înseamnă că materia impozabilă va fi limitată numai la materia impozabilă realizată în ţara de reşedinţă (în care se face impozitarea). Materia impozabilă realizată pe teritoriul altor ţări este scutită deci de plata
impozitului. 2.
Scutirea (exonerarea) progresivă.
Acest procedeu presupune următoarele etape succesive: - se cumulează materia impozabilă realizată de acelaşi subiect, atât cea realizată pe teritoriul tării al cărei rezident este, cât şi cea realizată în străinătate. Odată determinată materia impozabilă totală, urmează încadrarea în tranşele de impozit şi identificarea cotei de impozit ce trebuie aplicată. - cota de
12
impozit astfel calculată se aplică numai la materia impozabilă realizată în tara de reşedinţă. Procedeul se numeşte “scutire progresivă” deoarece materia impozabilă realizată pe teritoriul altor ţări este scutită de impozit, dar impozitul datorat pentru materia impozabilă realizată în ţară este mai mare decât în cazul scutirii totale, din cauza progresivităţii cotelor de impunere a veniturilor şi averilor.
3.
Creditarea (imputarea) obişnuită.
Acest procedeu presupune determinarea impozitului şi efectuarea operaţiunilor de impozitare luând în considerare întreaga materie impozabilă, indiferent de ţara pe al cărei teritoriu a fost realizată, şi stabilirea impozitului de plată pentru întreaga materie impozabilă, în condiţiile baremului de impunere din ţara în care se face acest calcul. Din mărimea impozitului astfel rezultată se scad sumele plătite ca impozit către organele fiscale din celelalte ţări în care s-a obţinut materie impozabilă, dar numa i în limita sumei care ar rezulta prin aplicarea baremului de impunere din ţară la materia impozabilă realizată în exterior. Dacă sumele plătite ca impozit în alte ţări depăşesc impozitul aferent aceleiaşi materii impozabile, calculat în condiţiile de impunere din ţara de reşedinţă, se va deduce deci din impozitul total calculat numai această din urmă sumă. Eventuala diferenţă nu mai poate fi recuperată, fiind suportată de către subiectul impozitului, ca dublă impunere ce nu poate fi eliminată.
4.
Creditarea (imputarea) integrală.
Procedeul este asemănător cu cel al creditării obişnuite, numai că este recunoscută, şi deci acceptată la deducere, necondiţionat, întreaga sumă a impozitelor plătite către alte state. Opţiunea pentru una sau alta din aceste modalităţi de evitare a dublei impuneri este de competenţa organelor fiscale din ţările interesate şi se caută varianta care să asigure dezvoltarea relaţiilor dintre ţările respective, impunerea în sine având rolul de factor stimulator, în sensul că persoanele interesate să desfăşoare activităţi în alte ţări să nu plătească de două ori impozit pentru aceeaşi materie impozabilă, dar nici să se sustragă de la plata
impozitelor.
Feed-back
Aceasta se va realiza prin rezolvarea unei probleme care va presupune aplicarea în mod practic a cunoştinţelor teoretice prezentate anterior. Se ia în considerare o persoana fizică de naţionalitate A care realizează venituri atât în ţara A, VA=9 000 000 u. m. A, cât şi în ţara B, V B=500 000 u.m. B. Având în vedere că în ţara
13
A se aplică criteriu de impozitare al naţionalităţii, pe când în ţara B cel al srcinii şi că 1 u. m. A=4 u.m. B să se calculeze impozitele suportate de către această persoană şi cotele de impozitare aferente în cazul în care se aplică următoarele procedee tehnice de evitare sau
corectare a dublei impuneri: a) Scutirea totală b) Exonerarea progresivă c) Imputarea obişnuită d) Creditarea integrală A
B
Venit 0 – 1 500 000 1 500 000 – 4 000 000 4 000 000 – 8 000 000 8 000 000 – 12 500 000 Peste 12 500 000
Cote marginale 15% 21% 30% 35% 42%
Impozit datorat 15%
Venit 0 – 125 000 125 000 – 250 000 250 000 – 600 000 600 000 – 1 000 000 Peste 1 000 000
Cote marginale 18% 25% 31% 38% 46%
Impozit datorat 18%
Comunicarea temei pentru acasă
Consultarea sursei bibliografice: articolul „ Dubla impunere economică şi juridică” de
dr. Gheorghe Bistriceanu apărut în revista „Tribuna”, Numărul 8.
Apreciere şi evaluare
- comunicarea aprecierilor: - aprecieri frontale şi individuale; - evaluarea cu notă a răspunsurilor; - motivarea notelor.
14
TEST DE EVALUARE I. Itemi cu alegere multiplă Pentru fiecare din cerinţele de mai jos, înlocuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect ( 20 puncte): 1) Oligopolul presupune: a) existenţa pe piaţă a unui singur producător b) existenţa pe piaţă a unui singur cumpărător c) existenţa pe piaţă a unui număr mic de cumpărători d) existenţa pe piaţă a unui număr mic de producători 2) Atomicitatea agenţilor economici presupune că : a) toate firmele produc bunuri identice, fără diferenţe de calitate b) există un număr mare de firme identice care nu pot controla sau influenţa piaţa c) toţi agenţii economici sunt perfect informaţi în legătură cu calitatea şi preţul
produselor d) nu există obstacole de ordin tehnic şi financiar care să le blocheze accesul într -o ramură
3) Într-un raport de concurenţă nu pot fi subiecte: a) persoanele fizice b) persoanele juridice c) statul şi unităţile administrativ - teritoriale d) entităţile colective fără personalitate juridică 4) Nu reprezintă un abuz de poziţie dominantă: a) acordul între întreprinderi pentru împărţirea pieţelor de desfacere sau de
aprovizionare b) impunerea în mod direct sau indirect de preţuri neechitabile c) refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari d) aplicarea, în privinţa partenerilor, de condiţii inegale la prestaţii echivalente
15
5) Nu este o formă a concurenţei neloiale : a) dezinteresarea b) dezorganizarea activităţii
c) acapararea clientelei d) denigrarea II. Itemi cu alegere duală Încercuiţi litera A dacă afirmaţia este adevărată şi litera F dacă afirmaţia este falsă ( 20
puncte): 1. 2.
F
3.
În cazul monopolului nu există restricţii la intrarea în ramură. A Dezorganizarea constă în destabilizarea activităţii comerciale a comerciantului rival. A Intermediarii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de auxiliari de
4.
comerţ.Sindicatele nu sunt independente faţă de autorităţile publice.
A A
F F
5.
Piaţa muncii şi piaţa titlurilor de valoare fac parte din domenii A exceptate concurenţei.
F
III. Itemi de tip pereche Stabiliţi corelaţiile( 20 puncte):
1. Intermediarii
a) Persoane fizice
2. Asociaţiile în participaţiune 3. Regiile autonome 4. Cooperativele de consum
b) Persoane juridice
5. Grupurile de interes economic 6. Sindicatele 7. Cooperativele meşteşugăreşti
c) Entităţi colective fără
8. Comercianţii individuali
personalitate juridică
9. Membrii profesiilor liberale 10.Asociaţiile şi fundaţiile
IV. Itemi semiobiectivi Răspundeţi la următoarele întrebări ( 30 puncte):
16
F
1. Ce înţelegeţi prin concurenţă? ( 10 puncte) 2. Ce înţelegeţi prin concurenţă licită şi ce înţelegeţi prin concurenţă neloială? ( 10 puncte) 3. Ce înţelegeţi prin acapararea clientelei, ca formă a concurenţei neloiale? ( 10 puncte) Barem de corectare: I. 20puncte( 5 răspunsuri × 4 puncte fiecare)
1- d 2- b 3- c 4- a 5- a
II. 20 puncte ( 5 răspunsuri × 4 puncte fiecare)
1-F 2-A 3-A 4-F 5-A III. 1. 20 puncte ( 10 × 2 puncte) 1,8,9 – a 3,4,5,6,7,10 – b 2- c IV. 30 puncte 1. 10 puncte Concurenţa este o confruntare dintre agenţii economici, cu activităţi identice sau
similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei activităţi economice.
2. 10 puncte (2 x 5 puncte) Concurenţa licită este forma fundamentală în cadrul căreia comportamentul competiţional alagentului economic se exercită cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în domeniile permise concurenţei, în scopul asigurării existenţei sau expansiunii sale.
17
Concurenţa neloială reprezintă o formă a concurenţei ilicite care constă în săvârşirea de către comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte sau fapte ce contravin uzanţelor cinstite, legii şi bunelor moravuri, producându-se astfel prejudicii materiale şi / sau morale,
prezente sau eventuale. 3. 10 puncte. Acapararea clientelei constă în încheierea unor contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau exercitarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare.
18
