INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
Caietele Revolutiei , ,
Nr. Nr. 1 (14) /2008
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC Acad. Dan BERINDEI Acad. Dinu C. GIURESCU Prof. dr. Ioan SCURTU Prof. dr. Dumitru MAZILU Conf. univ. dr. Alexandru OŞCA
COLECTIVUL DE REDACÞIE Viorel DOMENICO Dumitru ROMAN - responsabil de număr Carmen RĂDULESCU Alina STAN Ilona BOERU Viorela DOBRE
IMPRIMARE Alexandru DIACONU Mircea MANCIU
Coperta : Instantaneu din timpul Revoluţiei la Bucureşti
© INSTITUTUL REVOLUÞIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989 Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureºti tel./fax: 021.311.87.06; tel. 021.311.99.80; 021.311.99.80; www.irrd.ro ISSN 1841 - 6683
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC Acad. Dan BERINDEI Acad. Dinu C. GIURESCU Prof. dr. Ioan SCURTU Prof. dr. Dumitru MAZILU Conf. univ. dr. Alexandru OŞCA
COLECTIVUL DE REDACÞIE Viorel DOMENICO Dumitru ROMAN - responsabil de număr Carmen RĂDULESCU Alina STAN Ilona BOERU Viorela DOBRE
IMPRIMARE Alexandru DIACONU Mircea MANCIU
Coperta : Instantaneu din timpul Revoluţiei la Bucureşti
© INSTITUTUL REVOLUÞIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989 Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureºti tel./fax: 021.311.87.06; tel. 021.311.99.80; 021.311.99.80; www.irrd.ro ISSN 1841 - 6683
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
CUPRINS
Sesiunea ştiinţică anuală a Institutului Revoluţiei Române: “Revoluţia din decembrie 1989 şi deschiderea României ................................................................ ............................................ ................................ .......... 5 spre Uniunea Europeană” .......................................... introductiv............................................ ............................................ ................................ .......... 6 Ion Iliescu – Cuvânt introductiv...................... Prof. univ. dr. Ioan Scurtu – Solidarizarea Europei cu Revoluţia Română din 1989.............................................................................................. 10 Prof. univ. dr. dr. Dumitru Mazilu – Revoluţia Română şi construcţia Europei Unite. Tratatul de la Lisabona - opţiuni realiste............................... realiste...............................13 Prof. univ. dr. dr. Marian Cojoc – Identitate naţională şi integrare europeană......15 Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu – Românii şi ideea europeană.......................... europeană..........................17 Ambasador Nicolae Micu – Dunărea şi Marea Neagră, prioritate regională a Uniunii Europene............................... Europene..................................................... ............................................. ..................................... .............. 18 Adrian Nicolae – Nimeni un recunoaşte că am ratat istoria de după Revoluţia din 1989................................... 1989......................................................... ............................................ .................................... .............. 21 Dinu Zamrescu – Exilul românesc a luat sfârşit în î n decembrie 1989, odată cu revoluţia şi datorită revoluţiei...................................................... revoluţiei............................................................................ ...................... 22 Dr. Lorin Fortuna – Revoluţia a ajuns la vârsta majoratului.............................25 Distincţii anuale ale I.R.R.D................................................................................. 29
Interviu: Dumitru Dincă – Mărturii de la Baricadă............................................... Baricadă....................................................... ........ 30 Mărturii: Profesor Dimitrie Trică – În vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989.................................... 1989.......................................................... ............................................ ............................................ .......................... .... 44 Studii: Prof. univ. dr. Mihai Turcu – Componenta psihică a conictelor sociale. O particularizare la revoluţia din decembrie 1989..................................... 1989........................................................... ......................50 Documente: Braşov. Braşov. Gărzile Naţionale şi Revoluţia................................. Revoluţia....................................................... ......................58 Poemele Revoluţiei.. .......................................... ................................................................ ............................................ ...................................... ................ 67 Dicţionarul General al Revoluţiei Române Sorin Leia....................................... Leia............................................................. ............................................ ............................................ .......................... .... 69 Dr. Dr. Ionel Cană..................................... Cană........................................................... ............................................ ........................................... ..................... 68 ................................................................. ............................................ .................................... .............. 70 Navigând pe internet ...........................................
Din activitatea IRRD Lucrări, studii, activităţi, perspective 2008............................................... 2008.......................................................... ........... 73 Depuneri de coroane ............................................ .................................................................. ............................................ .......................... .... 74
3
“Românii preţuiesc libertatea pentru că au trăit fără ea!” George W. Bush
REMEMBER “Românii preţuiesc libertatea pentru că au trăit fără ea!” Preşedintele SUA, George W. Bush, ajuns pe pământ românesc cu ocazia summit-ului NATO (2-4 aprilie 2008) a făcut referire, în primul său discurs, la “Piaţa Revoluţiei”, o revoluţie care a permis actualilor politicieni români să devină preşedinţi, premieri, miniştri, parlamentari - chiar şi celor care, în decembrie 1989, n-au participat la victoria ei! Revoluţia din Decembrie este începutul unei noi istorii a libertăţii în România contemporană. Şi, iată, până şi preşedintele celui mai puternic stat al lumii ne-o aminteşte! Claudiu IORDACHE
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Sesiunea ştiinţică anuală a Institutului Revoluţiei Române
“Revoluţia din decembrie 1989 şi deschiderea României spre Uniunea Europeană” – Palatul Parlamentului, 21 decembrie 2007 – Desfăşurată în ciclul de evenimente culturale cu tema „18 ani de democraţie şi un an de la aderarea României la Uniunea Europeană”, iniţiat de Camera Deputaţilor a Parlamentului României, sesiunea ştiinţică a Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 s-a bucurat de o largă participare, printre cei prezenţi numărânduse istorici, oameni politici, ziarişti, scriitori, economişti etc. Între personalităţile care au onorat sesiunea ştiinţică de la Palatul Parlamentului s-au aat: Ion Iliescu, Radu Ciuceanu, Răzvan Theodorescu, Claudiu Iordache, Ioan Scurtu, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Lorin Fortuna, Eugenia Iorga , gen. Mircea Chelaru, Alesandru Duţu, Nicolae Mircovici, Petre Otu, Gheorghe Vartic, Alecu Ivan Ghilia, Mircea Brenciu, Mircea Suciu, Mariana Cernicova, Corneliu Vlad, Ştefan Puiu Fesan, dr. Ionel Cană ş.a. Sesiunea ştiinţică a fost deschisă de Ion Iliescu, preşedintele Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989, al cărui cuvânt îl prezentăm în cele ce urmează. Au susţinut comunicări: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu (Românii şi Uniunea Europeană); prof. univ. dr. Ioan Scurtu (Solidarizarea Europei cu Revoluţia Română din Decembrie 1989); prof. univ. dr. Dumitru Mazilu (Revoluţia Română şi construcţia Europei unite. Tratatul de la Lisabona – opţiuni realiste); ambasador Nicolae Micu (Dunărea şi Marea Neagră. Prioritate regională a Uniunii Europene); prof. univ. dr. Marian Cojoc (Identitatea naţională şi integrarea europeană). La dezbateri au participat: Lorin Fortuna, Adrian Nicolae, Dinu Zamrescu, Mircea Duzineanu ş.a.
Un moment aparte în debutul manifestării ştiinţice l-a constituit acordarea premiilor anuale şi a diplomelor de onoare ale IRRD.
5
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
Ion Iliescu
Cuvânt introductiv Sesiunea actuală are loc la trei ani de la îninţarea Institutului. Aceasta ne oferă prilejul unui mic bilanţ al activităţii sale, care s-a concretizat în câteva direcţii: 1. Organizarea de sesiuni anuale legate de aniversarea Revoluţiei din decembrie 1989. 2. Organizarea de sesiuni tematice. În acest an, ar de menţionat două dezbateri mai importante: a) Cea consacrată modului în care raportul Comisiei prezidenţiale consacrat condamnării comunismului relatează Revoluţia din decembrie 1989. Este inadmisibil ca un raport cu tema menţionată să consacre Revoluţiei Române din decembrie, care a dus la prăbuşirea vechiului sistem, doar 6 pagini. Iar, în acest cadru, sunt ignorate faptele esenţiale ale Revoluţiei şi documentele sale programatice (de la Timişoara – din 20 decembrie 1989 şi Comunicatul către ţară al CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989) recomandându-se, în schimb, drept document al Revoluţiei Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, cu vestitul său punct 8, care era un document partizan, de esenţă electorală, vizând apropiatele alegeri din mai; b) Simpozionul de la Târgovişte, din octombrie a.c., consacrat contextului internaţional în care a avut loc Revoluţia Română – prima manifestare organizată de Institut cu participare internaţională (cercetători din SUA, Franţa, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria). 3. Publicaţii realizate în acest timp: - Caietele Revoluţiei – aate la al 13-lea număr; - revista anuală CLIO. 1989 – aată la al 3-lea număr; - volume tematice – ultimele: Cronologia Revoluţiei Române şi Revoluţia Română în context internaţional. 4. Colectivul de cercetători al Institutului a organizat întâlniri cu participanţi la diferite acţiuni premergătoare şi din timpul revoluţiei pentru completarea bazei documentare, cu mărturii şi documente utile (de menţionat întâlnirile cu colectivul de muncitori tipogra de la “Casa Scânteii”, care au scos publicaţia ilegală “Luneta” şi au răspândit manifeste – în perioada 1987-1989; ca şi cea cu cei care l-au arestat şi l-au păzit pe Ceauşescu, la Târgovişte, inclusiv cu militarii de la unitatea unde a fost încarcerat şi judecat). 5. Contacte şi relaţii stabilite cu instituţiile militare şi civile deţinătoare de arhive, pentru asigurarea accesului cercetătorilor la studierea lor. Contacte cu revistele de istorie. 6. Discuţii cu reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării pe tema modului în care este prezentată Revoluţia din decembrie în manualele şcolare. Institutul a decis elaborarea unui manual pentru uzul profesorilor de istorie care predau la clasele V-VIII. 7. Organizarea de expoziţii tematice – fotograce şi lucrări de artă consacrate Revoluţiei din decembrie. Se poate vorbi de un bilanţ pozitiv. Ceea ce se impune, pe viitor, acordarea unei atenţii sporite valoricării publice a cercetărilor Institutului şi continuarea acţiunilor pentru reectarea corespunzătoare în manuale şi în media a Revoluţiei, ca şi pentru contracararea şi eliminarea fabulaţiilor de tot felul şi a încercărilor de discreditare a Revoluţiei şi a celor ce şi-au asumat, în acele zile, riscuri şi răspunderi şi au asigurat victoria Revoluţiei Române. * 6
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Sesiunea din acest an coincide cu
a 18-a aniversare a victoriei Revoluţiei din decembrie
1989. Reamintesc câteva momente: 1. Pe 20 decembrie s-a consemnat primul pas – victoria timişorenilor, care, după patru zile de sacricii, urmarea încercărilor de reprimare brutală, armată, a manifestanţilor (în zilele de 16-19 decembrie) – prin ieşirea masivă în stradă a muncitorimii din întreprinderile timişorene, armata a fraternizat cu populaţia, care a proclamat oraşul liber Timişoara. 2. Pe 21 decembrie (exact acum 18 ani), Nicolae Ceauşescu a luat decizia inexplicabilă (dovadă a rupturii sale totale de realităţile din ţară) de organizare a mitingului din Capitală din faţa Comitetului Central, ca fomă de sprijin politic pentru condamnarea mişcării populare din Timişoara (prezentată ca acţiune diversionistă a unor cercuri ostile din exterior). Mitingul s-a transformat, precum se ştie, într-o manifestare de protest faţă de Ceauşescu şi de solidaritate cu timişorenii. 3. După încercarea de reprimare a mişcării de protest, mai ales a tinerilor temerari care construiseră o baricadă simbolică în dreptul hotelului “Intercontinental” şi al restaurantului “Dunărea” – soldată cu primele victime din Bucureşti, a doua zi dimineaţă, pe 22 decembrie, s-a repetat experienţa timişoreană: grupuri masive de muncitori de pe platformele industriale de la periferia Bucureştiului s-au îndreptat spre centru. Acesta a fost sfârşitul regimului dictatorial, iar fuga lui Ceauşescu cu elicopterul a devenit simbolul victoriei Revoluţiei Române. 4. În seara zilei de 22 decembrie, la doar câteva ore de la fuga lui Ceauşescu, dominată de euforie şi entuziasm general pentru eliberarea de dictatură, când un grup din cei ce au fondat mai târziu CFSN începusem, într-un birou de la etajul III al CC să redactăm un text,ca document programatic al Revoluţiei – la ora 18.30 a început diversiunea armată care,în esenţă, îşi propunea să împiedice constituirea noilor structuri ale puterii de stat. Primele rafale s-au tras înspre biroul în care lucram noi, iar împuşcăturile ne-au urmărit, în seara respectivă, peste tot unde ne aam – în sediul MApN sau în sediul Televiziunii. Când a început diversiunea militară, încă nu se ştia nimic – unde se aă Ceauşescu. Această diversiune a declanşat o stare generală de derută şi de panică, atât datorită elementului surpriză – caracterului neaşteptat al acţiunii, cât şi datorită inexistenţei unor structuri capabile să depisteze şi să anihileze pe cei ce iniţiaseră şi întreţineau această provocare. Securitatea era, în mod resc, tratată de noi toţi cu suspiciune, întrucât toate bănuielile se îndreptau spre structuri speciale, pregătite probabil pentru astfel de acţiuni, legate nemijlocit şi loiale lui Ceauşescu /chiar dacă conducerea Securităţii declara adeziunea sa la revoluţie). Acest lucru, într-un fel, s-a conrmat prin încetarea acestor acţiuni, imediat după execuţia cuplului Ceauşescu /din ziua de 26 decembrie). Armata s-a dovedit nepregătită să acţioneze în asemenea situaţii. Din păcate, până astăzi, acesta a rămas unul din misterele revoluţiei – depistarea sursei acestei provocări şi a celor ce au participat la declanşarea şi susţinerea ei (altminteri, în situaţia de confuzie de atunci, s-au amplicat efectele tragice, prin împuşcarea unor oameni nevinovaţi, dintre civili şi militari,care se suspectau reciproc ca ind “ terorişti”). 5. Marea provocare politică, speculată de cercuri interesate – din interiorul şi din afara ţării – a fost lansarea suspiciunii că această diversiune ar fost pusă la cale chiar de cei ce au preluat puterea (membrii CFSN) şi că aceasta ar constituit o adevărată lovitură de stat sau ceea ce s-a vehiculat adesea – “conscarea Revoluţiei” – şi că, deci, răspunderea pentru cei ce au murit, după fuga lui Ceauşescu, ar reveni celor ce au preluat puterea!
7
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Această provocare nu are consistenţă logică şi faptică: a) Noi ne-am declarat ca structură pe cale de organizare, sub denumirea de CFSN, abia la miezul nopţii, când am ajuns în Studioul 4 al Televiziunii, unde am prezentat Comunicatul către ţară, cu obiectivele programatice, al Revoluţiei, şi cu menţionarea celor 39 de nume – lista improvizată a membrilor CFSN (care nu s-au putut reuni împreună decât pe 27 decembrie 1989, după încetarea diversiunii armate). La ora 18.30, când a început această acţiune, noi nu închegasem încă nici textul comunicatului, pe care l-am denitivat târziu,pe la ora 23.00, după ce ne-am reunit la etajul XI al blocului administrativ al Televiziunii. Aşa cum am arătat, noi nu numai că nu puteam iniţiatorii, dar am fost ţinta acţiunii diversioniste. b) În ce priveşte armaţiile privind “lovitură de stat” sau “ conscarea revoluţiei”, aceasta e o aberaţie. O revoluţie (proces care schimbă structura unei societăţi) nu se poate “consca”! Ea are sau nu are loc! (Dacă nu s-ar înfăptuit, s-ar perpetuat dictatura. Iar decizia politică fundamentală privind schimbările provocate de revoluţie şi programul său i-a revenit poporului, care s-a exprimat, fără echivoc, cu prilejul alegerilor din 20 mai 1990. *
La 18 ani – vârstă a maturităţii, în termeni umani, s-ar putea face şi un scurt bilanţ: ce au adus bun sau mai puţin bun schimbările provocate de Revoluţia Română în viaţa ţării şi a poporului. Obiectivele programatice ale revoluţiei, concretizate în cele 10 puncte ale sale, proiectau trei mari direcţii de schimbări necesare: 1. În plan politic – trecerea de la dictatură şi sistemul partid-stat spre democraţie, pluralism politic şi stat de drept. Este domeniul în care s-au produs cel mai rapid schimbări profunde, care au schimbat zionomia societăţii româneşti. Aş menţiona doar câteva: a) apariţia, aş spune “explozivă”, de partide politice (pe baza Decretului-lege aprobat de CFSN la 31 decembrie 1989, exprimând dorinţa de armare a diversităţii de opinii şi opţiuni politice a românilor (la 1 februarie existau 30 de partide), la constituirea CPUN – 8 februarie – 38; la alegerile din mai au participat cca 90 de partide, iar la sfârşitul anului se numărau 200 de partide diverse); b) apariţia, la fel de “explozivă”, a presei libere. Într-o lună au apărut peste 1000 de publicaţii, prilejuindu-i lui Fănuş Neagu gluma: “Avem mai multe ziare decât ziarişti”; c) constituirea CPUN, la începutul lunii februarie, ca structură pre-parlamentară, înglobând reprezentanţii tuturor partidelor şi organizaţiilor minorităţilor existente atunci, a dat expresie ideii de pluralism şi dorinţei de învăţare şi exersare a practicii parlamentare. CPUN a elaborat peste 200 de legi,inclusiv cea mai importantă – Legea electorală – pentru alegerile din 20 mai. d) Parlamentul ales în 20 mai 1989 a avut misiunea de a funcţiona şi ca Adunare Constituantă cu termen limită – un an şi jumătate pentru elaborarea noii constituţii. Elaborarea Constituţiei s-a făcut într-un amplu cadru democratic, cu largi consultaţii internaţionale şi cu asistenţa Consiliului Europei. Primul proiect, terminat în decembrie 1990, a fost supus dezbaterii publice; s-au dezbătut, în prima jumătate a anului 1991 – în cadrul Adunării Constituante – peste
8
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 1000 amendamente. A fost adoptată, în noiembrie, prin votul Parlamentului şi apoi prin referendum naţional, în 8 decembrie 1991. Acesta a fost al doilea moment istoric important, după Revoluţia din decembrie, care a consacrat bazele juridice ale noului stat democratic, de drept. e) a urmat o întreagă evoluţie politică a societăţii româneşti, pe baza pluralismului politic, inclusiv prin practica alternanţei la guvernare a diferitelor forţe politice. Deci, acest obiectiv al Revoluţiei – instaurarea democraţiei şi a statului de drept, şi-a găsit concretizarea în practică, deşi, bineînţeles, rămân încă multe de făcut pentru a asigura buna funcţionare a tuturor instituţiilor statului şi punerea sa în slujba intereselor cetăţenilor. 2. În plan economic s-a produs trecerea de la economia centralizată de stat spre economia de piaţă. Este domeniul care s-a dovedit cel mai dicil, în procesul promovării reformei economice, cu multe elemente contradictorii şi surse de insatisfacţii. a) în primul rând, această transformare a început, practic, printr-un proces demolator, de prăbuşire a vechii economii, fără a dispune de mijloacele, cunoştinţele şi priceperea necesare gestionării unui proces atât de complex. prima zguduire a provocat-o descentralizarea economiei – desinţarea structurilor centrale coordonatoare – Consiliul de Stat al Planicării, ministere, centrale industriale şi liberalizarea preţurilor (guvernul nemaiavând posibilitatea ţinerii sub control a acestora) s-a înregistrat, în primii doi ani, o scădere dramatică a produsului intern brut, declanşarea unui proces inaţionist brutal. Au început să falimenteze şi să-şi înceteze activitatea multe unităţi industriale; fenomenul s-a agravat prin dispariţia unei pieţe tradiţionale (URSS, ţări membre CAER, Orientul Mijlociu). b) agricultura a cunoscut, la rândul ei, o amplă destructurare, generată mai ales de o evidentă acţiune demolatoare faţă de CAP-uri, considerate “structuri comuniste” (deşi cooperaţia era cu mult mai veche în Europa, decât colhozurile organizate de Stalin în anii ‘30) – a concurat la această ostilitate faţă de cooperative şi excesele promovate de Ceauşescu, de intervenţie brutală a statului în activitatea acestora. Cert este că rezultatul a fost catastrofal – în afara unor distrugeri de fonduri xe – fărâmiţarea proprietăţii a dus la un declin grav al agriculturii, cu efecte negative asupra vieţii ţărănimii şi a satului românesc. Din păcate, unele exemple de adaptare a unor foste cooperative la noile condiţii (cel mai bun exemplu – fostul CAP Curtici, devenită unitate agroindustrială complexă) sunt izolate. În Germania, Cehia, Slovacia şi Ungaria, unde vechile state au respectat statutele şi independenţa cooperativelor, acestea au devenit unităţi puternice, competitive, care s-au adaptat la noile condiţii de piaţă. La noi, cele mai eciente sunt marile unităţi, de tip capitalist, realizate de manageri de succes, care au preluat suprafeţe mari, inclusiv prin arendă, şi realizează performanţe. Numai că ponderea lor este încă mică, iar la nivelul ţării, marea majoritate a ţăranilor sunt legaţi de unităţi de subzistenţă. c) Toate aceste procese demolatoare din economie au avut efecte sociale negative. A apărut o mare prăpastie între o minoritate de protori ai tranziţiei, care s-au îmbogăţit, uneori strident, şi marea majoritate a populaţiei – sărăcită – şi care se confruntă cu mari greutăţi. Polarizarea socială a fost accentuată de politica scală promovată de guvernarea actuală, bazată pe cota unică de impozitare , care-i favorizează pe cei cu venituri mari. Iată doar câteva aspecte privind acest bilanţ în economie, în ciuda unor tendinţe pozitive din ultimii ani, de creştere economică şi reducere a inaţiei. 3. În ne, a treia mare direcţie, stabilită în obiectivele programatice ale Revoluţiei Române – ieşirea ţării din izolarea internaţională în care o împinsese politica lui Ceauşescu, din ultimii 10 ani, şi amplicarea relaţiilor internaţionale – atât bilaterale, cât şi multilaterale... Un obiectiv strategic al perioadei post-revoluţionare a fost integrarea ţării în cele două structuri – NATO şi UE. •
•
9
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Este domeniul în care s-a făcut cel mai mult – începând cu aşezarea relaţiilor bilaterale cu un număr mare de ţări europene, atât vecine, cât şi mai îndepărtate – pe o nouă bază juridică, în concordanţă cu legislaţia internaţională, consemnată în tratate politice de bază, continuând cu dezvoltaraea unor acţiuni în plan regional, cu activizarea prezenţei României în organizaţiile internaţionale, cu intrarea în Consiliul Europei şi lansând imediat negocieri cu UE şi NATO – concretizate prin aderarea, ca ţară asociată a UE în 1994 şi prin aderarea la Parteneriatul pentru Pace, cu NATO – faze premergătoare ale intrării noastre ca membri plini în cele două organizaţii. *
Sesiunea noastră de astăzi îşi propune tocmai să abordeze problema “deschiderii României spre Uniunea Europeană” ca urmare a evoluţiilor deschise de Revoluţia din decembrie 1989, idee salutară, aându-ne la nalul primului an de când am devenit ţară membră cu drepturi depline în această organizaţie şi la puţin timp după alegerea reprezentanţilor noştri în Parlamentul European. Acest statut ne oferă atât noi obligaţii şi constrângeri, cât şi oportunităţi – pe care trebuie să ştim să le folosim.
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu
Solidarizarea Europei cu Revoluţia Română din 1989 Voi prezenta câteva elemente care ţin de rolul factorului extern în victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989. Este o temă mult discutată şi comentată, dar sper că cele câteva elemente concrete la care mă voi referi să e convingătoare, în sensul că factorul extern a avut, într-adevăr, un rol important în declanşarea revoluţiei. Transformările sociale din Europa anilor 1989-1991, prin care s-a pus capăt regimului socialist totalitar, au cuprins şi România, care în 1989, în decembrie, a realizat cea mai autentică revoluţie, după cum apreciază mulţi specialişti. De la sfârşitul lunii noiembrie 1989 România rămăsese singura ţară socialistă din Tratatul de la Varşovia în care reformele iniţiate de liderul sovietic Gorbaciov erau respinse cu hotărâre de liderul său, Nicolae Ceauşescu. Statele occidentale, precum şi cele socialiste care porniseră pe calea reformelor au adoptat o atitudine ostilă faţă de regimul de la Bucureşti, criticând mai ales nerespectarea drepturilor omului în România, dar şi politica de asimilare forţată a minorităţilor naţionale, mai ales a celei maghiare, demolarea satelor şi bisericilor, înfometarea populaţiei etc. Evident, nota de exagerare nu a lipsit, după cum nici manipularea informaţiei nu trebuie eliminată în formularea unor judecăţi de valoare. Încă din 1985-1986, statele occidentale au acţionat pentru izolarea pe plan internaţional a lui Ceauşescu. Este semnicativ faptul că în ultimii trei ani de exercitare a puterii, liderul român nu a fost invitat în nici o ţară occidentală. În anii 1987 - 1989 el a vizitat numai statele socialiste din Europa şi Asia, precum şi altele din lumea a treia, ca Ghana, Liberia, Mauritania, Congo, Zair, Kenya, Tanzania, Angola, Bangladesh, India, Nepal, Pakistan, Birmania, Indonezia, Australia. Dintre ţările membre NATO a fost invitat doar în Turcia. Ultimele vizite pe care
10
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 le-a făcut au fost în Germania Democrată, cu prilejul celei de-a 40-a aniversări a constituirii acesteia, în Uniunea Sovietică, după întâlnirea lui Gorbaciov cu Bush, la Malta, şi în Iran, când Revoluţia deja izbucnise la Timişoara. Iniţiativa izolării lui Ceauşescu a aparţinut SUA, devenită singura superputere mondială, ca urmare a declinului Uniunii Sovietice. La 26 februarie 1988, Departamentul de Stat a anunţat hotărârea Statelor Unite ale Americii de a retrage clauza naţiunii celei mai favorizate pentru România, începând cu 8 iulie 1988, deoarece această ţară nu respecta drepturile omului. În replică, guvernul român a publicat o declaraţie prin care România renunţa la clauză în r elaţiile comerciale cu Statele Unite. Acest fapt a dus la îngheţarea raporturilor cu cea mai mare putere a lumii, iar pretenţiile lui Ceauşescu de a mai juca un rol politic major în viaţa internaţională au fost practic anulate.
Pe plan european iniţiativa a aparţinut Republicii Federale Germane. În ziua de 4 aprilie 1989, guvernul de la Bonn a decis rechemarea ambasadorului său din România în semn de protest faţă de violarea drepturilor omului din această ţară. La fel au procedat Danemarca, Norvegia şi Portugalia. În aceeaşi lună, Comunitatea Europeană a suspendat convorbirile economice cu România în semn de protest faţă de încălcarea drepturilor omului în ţara noastră. În ziua de 1 septembrie, Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor a ONU şi-a însuşit raportul transmis de diplomatul român Dumitru Mazilu. În acel moment, domnul Mazilu se aa în arest la domiciliu, iar raportul a fost publicat la New-York ca document ocial al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În document se prezentau numeroase cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului din România. Astfel, realităţile din această ţară au devenit cunoscute în întreaga lume. Foarte activă în acţiunea de izolare a lui Ceauşescu s-a dovedit a Ungaria, care acuza ocial România că promova o politică de lichidare a identităţii etnice a maghiarilor din Ardeal. Această problemă a fost reectată în mass-media din Ungaria, dar şi în cea internaţională, unde diaspora maghiară s-a dovedit extrem de activă. La rândul său, Nicolae Ceauşescu a primit cu îngrijorare vestea numirii lui Tadeusz Masowiecki în funcţia de prim-ministru al Poloniei. El a adresat scrisori liderilor din statele participante la Tratatul de la Varşovia cu propunerea de a discuta situaţia creată în Polonia. Răspunsurile au fost nu numai negative, dar şi pline de reproşuri, amintindu-i-se lui Ceauşescu că în august 1968 el a protestat împotriva intervenţiei în Cehoslovacia, a pledat pentru neamestecul în treburile interne ale altor state, iar acum, în august 1989, solicita o asemenea intervenţie în cazul Poloniei, evident nu una militară.
11
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 O expresie a stării de izolare care se aa în România este neparticiparea nici unui conducător de partid sau de stat din ţările Tratatului de la Varşovia la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român din 20-24 noiembrie. De asemenea, nici un reprezentant al statelor din Comunitatea Economică Europeană nu a dat curs invitaţiei de a prezent la deschiderea lucrărilor Congresului. În Raportul prezentat la acest Congres, Ceauşescu a ridicat problema Pactului Ribbentrop-Molotov, fără a-l menţiona ca atare. Amintind că în 1990 se împlineau 45 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, secretarul general al Partidului Comunist Român a cerut „să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluţionării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.” Aceste cuvinte însă erau rostite prea târziu. Poate că în urmă cu 15 ani ar avut un puternic ecou în conştiinţa românilor şi chiar pe plan internaţional. Dar timp de decenii Partidul Comunist Român a evitat să se refere la Pactul Ribbentrop-Molotov pentru a nu-i supăra pe mai-marii de la Kremlin. Abia în 1981, într-un manual universitar realizat de colectivul de cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti, din care făceam şi eu parte, s-a publicat anexa secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov, în care se făcea referire la Basarabia. Apoi s-a aşternut din nou tăcerea, neadmiţându-se menţionarea acestui document. În 1989, Ceauşescu nu-i mai impresiona pe români cu asemenea declaraţii. Ei erau preocupaţi de existenţa zilnică şi priveau cu simpatie reformele iniţiate de Gorbaciov. Spusele secretarului general au iritat cercurile internaţionale, deoarece Statele Unite şi Marea Britanie au recunoscut încă din 1943 pretenţiile sovietice, care aveau la bază Pactul Molotov-Ribbentrop; ele şi-au găsit apoi conrmarea în tratatele de pace din 1946-1947. După aproape trei decenii, Actul nal al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki, în 1975, prevedea inviolabilitatea graniţelor. Comentând declaraţiile lui Ceauşescu de la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, Agenţia sovietică TASS declara: ”Nici un om politic responsabil (şi a subliniat responsabil) nu pune la îndoială graniţele europene postbelice.” În 1989, Nicolae Ceauşescu devenise un factor perturbator al politicii internaţionale. Vremea în care el era primit în Biroul Oval de la Casa Albă şi se plimba în caleaşcă alături de regina Marii Britanii trecuse şi nimeni nu vroia să-şi mai amintească de faptul că liderul român avusese odată un rol important în diplomaţia mondială. Acum, în 1989, el era complet izolat de marile puteri şi de structurile internaţionale, condamnat la ONU şi de Comunitatea Europeană, privit ca un lider incapabil să înţeleagă noile realităţi. Mass-media occidentale, dar şi din statele socialiste îndemnau poporul român să urmeze exemplul polonezilor, bulgarilor, germanilor, cehilor, slovacilor, ungurilor şi să înlăture dictatura odioasă. În mod cert izolarea internaţională a lui Ceauşescu şi campania atât de vehementă împotriva politicii pe care el o promova au creat un cadru propice pentru ridicarea la luptă împotriva dictaturii, constituind chiar o premisă a evenimentelor din 1989. Apreciind curajul şi eroismul celor care şi-au asumat răspunderea de a înfrunta acest regim odios, cu riscul vieţii lor, se cuvine menţionat faptul că a existat un curent internaţional care a favorizat doborârea dictaturii şi revenirea României pe un făgaş democratic, alături de celelalte state ale Europei şi ale lumii.
12
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu
Revoluţia Română şi construcţia Europei Unite. Tratatul de la Lisabona – opţiuni realiste Revoluţia Română – impact asupra construcţiei Europei Unite Revoluţia Română din 1989 a avut un impact semnicativ asupra construcţiei Europei Unite. În condiţiile în care poporul român a reuşit să răstoarne un sistem dictatorial şi să pună bazele unui regim democratic, a contribuit la extinderea construcţiei democratice a Europei Unite. Revoluţia Română a fost o componentă a revoluţiilor din Centrul şi Estul Continentului, care au dat expresie voinţei popoarelor din această parte a Europei să trăiască în spiritul valorilor culturii şi civilizaţiei promovate cu perseverenţă de Europa Unită. Victoriile înregistrate de revoluţiile din Centrul şi Estul Continentului – inclusiv victoria obţinută cu mari sacricii de poporul român – au determinat includerea statelor din această zonă în procesul de construcţie a Europei Unite, iar Comunitatea Europeană, instituită la Roma în 1954, s-a transformat, în baza Tratatului de la Maastricht din 1991, într-o Uniune, care s-a extins, cuprinzând astăzi 27 de state, între care şi România. Este, fără îndoială, una din cele mai remarcabile consecinţe ale revoluţiei Române din 1989.
Tratatul de la Lisabona – opţiuni realiste În urma eşecurilor răsunătoare ale procesului de raticare a Tratatului Constituţional prin respingerea de către francezi şi olandezi în cele două referendumuri şi prin amânarea sine die a referendumului programat în Barea Britanie, liderii europeni au reevaluat procesul instituţional de construcţie gândit – înaintea elaborării Tratatului – a un sistem federativ, şi au optat pentru un sistem confederativ, pregătind şi adoptând, la Lisabona, la 19 octombrie 2007, un Tratat de Reformă. În analiza de faţă vom încerca să răspundem la trei întrebări: a) mai întâi, a fost oportună abandonarea procesului de promovare a unui sistem federativ în Europa integrată? b) apoi, se cuvine să răspundem la întrebarea dacă sistemul instituţional confederativ reprezintă opţiunea cea mai adecvată pentru progresul şi prosperitatea popoarelor europene? şi, în al treilea rând, c) va veni oare o vreme când naţiunile europene vor renunţa la identităţile lor proprii şi vor accepta topirea acestor identităţi într-o identitate comună, cea europeană, sau procesul instituţional va construit astfel încât identitatea comună europeană va permite menţinerea şi chiar o mai deplină armare a identităţii naţionale a popoarelor componente, într-o Uniune concepută ca un sistem de instituţii în serviciul naţiunilor componente şi al tuturor cetăţenilor europeni şi nu drept un mecanism suprastatal prin care statele mai mari şi mai puternice din punct de vedere economic să subordonze naţiunile mai mici, cărora să le impună anumite decizii care să le defavorizeze? 13
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Tratatul de Reformă – adoptat la Lisabona la 19 octombrie 2007 – dă răspunsuri adecvate, în acest moment al dezvoltării instituţionale, la întrebările formulate în această analiză şi la multe altele care preocupă nu numai cetăţenii celor 27 de state membre în prezent, dar şi pe cetăţenii ale căror state aşteaptă să dobândească acest statut într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Această concluzie este susţinută de cele zece măsuri de reformă – negociate şi adoptate prin Tratat: a) Termenii care ar putea induce ideea că Uniunea este o federaţie, precum cel de „Constituţie” sau simbolurile „drapel”, „imn”, „deviză” – chiar dacă aceste simboluri continuă să existe – au fost eliminate din Tratat; b) Parlamentele naţionale pot să ceară Comisiei – în baza prevederilor Tratatului – să revizuiască o propunere, dacă ele consideră că această propunere împietează asupra competenţelor lor; c) Se conferă un caracter obligatoriu dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului în statele membre. Menţionăm că Marea Britanie şi Polonia au obţinut o derogare de la acest caracter; d) După raticarea Tratatului, Uniunea devine persoană juridică, având capacităţi de reprezentare pentru toate statele membre; e) Au fost extinse atribuţiile Parlamentului European; f) Din anul 2014, Executivul European va avea un număr de comisari egal cu două treimi din numărul de state, ceea ce înseamnă că nu ecare stat va avea un comisar; g) Din anul 2014 va intra în funcţiune votul cu dublă majoritate, ceea ce înseamnă că 55 la sută din statele membre – reprezentând 65 la sută din populaţie – vor putea lua decizii valabile pentru toate statele membre. În cazul în care un singur stat se împotriveşte votului cu dublă majoritate, „adoptarea acestei măsuri poate amânată până în anul 2017; h) Preşedintele Consiliului European va ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, renunţându-se la preşedinţia semestrială a Uniunii, consacrată în prezent; i) Prin Tratat a fost creată funcţia de Înalt Ocial pe probleme de Securitate; s-au instituit politici europene de apărare şi securitate, care stabilesc modalităţi de ajutor între statele membre în caz de agresiune, calamităţi; j) Prin Tratat sunt mai bine reglementate drepturile cetăţenilor eurpeni, stipulându-se o mai adecvată reprezentare a lor în instituţiile europene. Din măsurile de Reformă – incluse în Tratatul adoptat la Lisabona – rezultă că liderii europeni au optat pentru un sistem instituţional confederativ, şi nu pentru unul federativ. Amintim, în acest sens, că atribuţiile viitorului preşedinte al Consiliului European au fost reduse, iar ideea instituirii funcţiei de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii a fost abandonată, optându-se pentru funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă şi de Securitate. După cum observa actualul Preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso – prin dispoziţiile Tratatului – în mai multe domenii „centrul de putere a fost mutat de la instituţiile Uniunii spre statele membre.” Jean Monnet – încă din anii 50 ai secolului trecut – atrăgea atenţia că „Încercarea de a promova o structură federativă va întâmpina o rezistenţă atât de puternică din partea statelor, încât orice astfel de iniţiativă va sortită eşecului”, iar generalul Charles de Gaulle – combătând tezele federalizării Continentului – a demonstrat că se impune să se construiască o „Uniune a statelor independente şi suverane, care să-şi păstreze şi perpetueze identitatea şi tradiţiile proprii”. Charles de Gaulle aprecia că opţiunile federative nu sunt realiste, contravenind concepţiei europenilor cu privire „la modul în care ar dori să convieţuiască în Europa Unită.” Aşadar, la Bruxelles, în iunie 2007, şi la Lisabona, în octombrie 2007 – în confruntarea dintre „federalişti” şi „suveranişti” – a triumfat raţiunea, optându-se pentru un sistem instituţional în care toate popoarele să-şi vadă garantate interesele legitime, deoarece europenii doresc o Uniune a statelor în care identităţile lor naţionale să nu e abandonate... Aceasta a fost şi opţiunea poporului român, care – prin Revoluţia din 1989 – şi-a exprimat hotărârea de a trăi în libertate şi demnitate, într-o cooperare reciproc avantajoasă cu toate popoarele europene, cu toate popoarele lumii. 14
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Prof. univ. dr . Marian COJOC
Identitate naţională şi integrare europeană Identitate naţională şi integrare europeană – două concepte a căror asociere şi dezbatere ideatică nu ar fost posibile fără Revoluţia din Decembrie 1989. Trăind cu anticipaţie într-o Europă „de la Atlantic la Delta Dunării” (Maurice Duverger) ori „gândind Europa” (Edgar Morin) într-o lume a proiecţiilor anului 1989 şi începuturilor anilor ,90, cel puţin, Maurice Duverger nu se înşela când arma că Europa anului 2000 nu era „o prezicere, ci un obiectiv” , unul chiar îndoielnic: „va oare atins cu desăvârşire când va începe mileniul al treilea după Cristos? Probabil că nu. Dar putem destul de aproape de el pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască că nu-l va atinge” (Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării , Bucureşti, Editura Omegapres, 1991, pp. 93-94). Încercarea unional-continentală pornea de la trei elemente de bază ale situaţiei Europei la începutul anilor ,90, şi anume: cadrele instituţionale ale unei elaborate strategii de patru decenii (interesant este faptul că Duverger prefera atunci conceptul de „unire” şi nu „integrare”), situaţia politică „a doua zi după revoluţiile din 1989” şi, în sfârşit, principiile democraţiei pe care se întemeiaseră creaţiile instituţionale şi revoluţiile acelui an istoric. Invocând sintagma „un popor şi 30 de naţiuni ”, Duverger credea că procesul căutărilor identitare post-decembriste este indisolubil legat de starea reală a civilizaţiei europene: „Există o civilizaţie europeană care a făcut cunoscute lumii drepturile omului şi democraţia, valori superioare tuturor celorlalte, ce trebuie să biruie culturile încă îndărătnice faţă de universalitatea lor”, astfel încât ecare european să „se simtă la el acasă, din Irlanda la Gurile Dunării şi din Groenlanda la insulele Mediteranei”. Era vorba, aşadar, despre „30 şi ceva de naţiuni aşezate în acest spaţiu, care sunt la fel de reale şi de prezente în zona ecăreia cu limba, obiceiurile şi istoria lor; cu reprezentările lor deosebite şi originale asupra civilizaţiei comune care o feresc de tristeţea uniformităţii cenuşii precum plictisul” (Maurice Duverger, op.cit ., pp. 94-95). Sunt gândurile unui optimist incurabil, am putea spune, dar un vizionar în adevăratul sens al cuvântului.
Ce este important, în sensul temei în dezbatere, rămân, neîndoielnic, aprecierile reputatului autor francez legate de structurarea Europei Unite, o pregurare în care România, încă de atunci, îşi avea un loc binemeritat; aşadar, o Românie într-o uniune integratoare, având în vedere identităţile culturale europene recunoscute. La rândul său, Edgar Morin considera: „ceea ce este important nu sunt doar ideile conducătoare (creştinism, umanism, raţiune, ştiinţă), ci aceste idei şi contrariile lor. Geniul european nu rezidă doar în pluralitate şi schimbare, ci se manifestă în dialogul pluralităţilor care produce schimbarea. Altfel spus, ceea ce contează în viaţa şi devenirea culturii europene este întâlnirea fecundată a diversităţilor, antagonismul concurenţelor şi complementarităţilor, adică, dialogica lor. Dialogica este cea care se aă în inima identităţii cultural europene”. (Edgar Morin, Gândind Europa, Bucureşti, Editura Trei, 2002, pp. 107-108)
15
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Acesta era cadrul ideatic în care, în linii mari, a apărut şi s-a dezvoltat Comunitatea Europeană, devenită prin Tratatul de la Maastricht – Uniunea Europeană, structură supranaţională care a dezvoltat norme juridice în interesul integrării şi al promovării eciente a intereselor tuturor membrilor săi, într-o societate internaţională din ce în ce mai „comunitară”. Fără a intra în detalii privind evoluţia sistemului comunitar european, trebuie precizat faptul că esenţa inţării sale constă în aceea că statele membre, fără teama de a-şi pierde identitatea, „au transferat denitiv drepturi suverane comunităţii create de ele” (Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest , Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 128). Din această perspectivă, esenţială apare viziunea fostului premier al Marii Britanii, John Major, potrivit căreia „nu există două abordări cu privire la Europa printre guvernele Uniunii, ci una şi douăsprezece. Una, pentru că noi toţi suntem ferm angajaţi pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai ecientă. Dar şi douăsprezece, pentru că nu există două guverne care să aibă abordări identice” ( Ibidem). Altfel spus, Uniunea Europeană nu diminuează identităţile naţionale şi nici nu anulează capabilităţile statului de a-şi gestiona interesele şi de a-şi arma punctul de vedere pe plan internaţional: „ea este numai expresia supranaţionalizată a consensului pe care l-au impus globalizarea nevoilor şi universalizarea aspiraţiilor europenilor care doresc să găsească împreună răspunsul cel mai adecvat la sdările contemporaneităţii” ( Ibidem, p. 129).
Într-o conferinţă ţinută în ziua de 27 iunie 1957, în anul semnării Tratatului de la Roma, pas esenţial pe calea construcţiei Europei unite, în Aula Primăriei de la Freiburg, marele losof Martin Heidegger descria tocmai şi, poate, nu întâmplător, problema „ principiului identităţii” ( Der Satz der Identitäf ). Acesta considera că principiul în cauză „este exact ceea ce întreaga gândire occidental-europeană gândeşte (sic!), anume unitatea aceasta: unitatea identităţii constituie o trăsătură de bază în inţa realităţii existente. Peste tot unde şi cum ne raportăm la realitatea existentă de orice fel, noi suntem solicitaţi de identitate (Martin Heideger, Principiul Identităţii, Bucureşti, Editura Crater, 1991, p. 11). În acest context, trebuie spus că identitatea unui subiect, e el individual, e colectiv, nu poate denită decât prin interacţiunea sa cu lumea înconjurătoare. În această situaţie, subiectul în cauză îşi reconstruieşte continuu ansamblul trăsăturilor denitorii pentru a putea recunoscut în mediul în care se manifestă (Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii naţionale. România şi expoziţiile universale de la Paris, 18671937 , Iaşi, Editura Institutul European, 2007). 16
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 Aşadar, actul recunoaşterii reprezintă nalitatea oricărei strategii identitare ( Ibidem) şi, din această perspectivă, este justicată preocuparea înregistrată în vremea Comunităţii Europene, devenită Uniunea Europeană, de a sublinia mereu şi, poate, obsedant, obiectivul prezervării valorilor identitare într-o lume a structurărilor integratoare , pe un evident fundal al diversităţilor naţional-etnice, în ordinea evoluţiilor cuprinse între Tratatul de la Maastricht (1992/1993) şi cel de la Lisabona (2007). Perspectivele anului 2008, declarat al „ Dialogului Intercultural ”, anticipează adâncirea preocupărilor în sensul menţionat. Este vorba de un fundal resc, în care ne întrebăm, acum, ca şi Mihail Kogălniceanu, în anul 1843, cu privire la rosturile proiecţiei identitare privind România şi românii, părţi efective ale Uniunii Europene. Realitatea este că România a parcurs o etapă dicilă după Revoluţia din Decembrie 1989 pe linia reaşezărilor valorilor denitorii, am spune, în raport cu ceea ce înseamnă astăzi, de pildă, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene . În aceeaşi măsură, însă, strădaniile şi întrebările fără răspuns au marcat evoluţia românilor setoşi de libertatea opţiunilor postdecembriste. Experienţele trecutului pe calea identicării şi expunerii valorilor identitare reprezintă încercări din perspectiva istoriei, demne de a luate în considerare, dar ele nu mai sunt astăzi suciente. Ne referim la strădaniile concretizate prin eforturile reale ale statului român, în intervalul 1867-2000, în cele nu mai puţin de 17 expoziţii considerate universale sau mondiale, unde, în fapt, s-a căutat recunoaşterea de către comunitatea internaţională a europenităţii şi specicităţii românilor.Astăzi, revine în forţă necesitatea acelor recunoaşteri (dacă avem în vedere numai expoziţiile europene din intervalul 1867-1937) de vreme ce tot mai des riscul confuziilor, deliberate sau nu, marchează negativ reprezentarea românească pe scena europeană.
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu
Românii şi ideea europeană În comunicarea „Românii şi ideea europeană” , prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a arătat că, indiferent din ce punct de vedere este analizat conceptul de „Europa” – geograc, istoric, politic, cultural, religios etc. – este evident că românii au făcut şi fac parte din rândul popoarelor europene. Sunt europeni nu numai prin strămoşii lor daci şi romani, nu numai prin însuşirea intimă a moştenirii culturale greceşti şi latine sau prin locul în care s-au format ca popor, sunt europeni nu numai prin spiritualitatea iudeo-creştină pe care şi-au apropiat-o, prin limba pe care o vorbesc şi prin numele de „român” pe care l-au păstrat, ci şi prin întreaga lor istorie aproape bimilenară. Ei au trăit frământările istoriei europene laolaltă cu alte popoare de pe continent – vecine sau mai îndepărtate – şi au fost conştiente încă dintr-o perioadă timpurie a istoriei lor de locul şi rolul lor european. Fiindcă numai astfel pot gândite mesajele transmise de Ştefan cel Mare mai marilor Europei, în care domnul Moldovei arăta că ţara sa este „poarta creştinătăţii” şi în cazul pierderii ei, „toată creştinătatea va în mare primejdie”. În continuare, conferenţiarul a arătat că în perioada renaşterii noastre naţionale, a luptei pentru unitate şi independenţă, românii s-au bazat pe Europa şi au fost sprijiniţi de aceasta. Avea 17
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 dreptate Constantin Rădulescu-Motru când, referindu-se la marile momente din istoria noastră, scria în 1919: „Poporul român s-a întâlnit cu inţa Europei la toate răspântiile vieţii sale istorice, în toate momentele lui hotărâtoare Europa era adusă în conştiinţa noastră publică. Şi era natural să e aşa. Poporul român nu poate trăi decât în atârnare cu inţa Europei.” Modernizarea a însemnat pentru ei – ca şi pentru celelalte popoare din sud-estul Europei – „europenizarea”. Referindu-se la perioada interbelică, când ideile de unitate europeană părăsesc intimitatea „europeniştilor” şi cuceresc opinia publică şi chiar cabinetele ministeriale, în comunicare s-a subliniat că românii au răspuns favorabil diverselor proiecte europene. În acest cadru, conferenţiarul s-a referit la impactul curentului „Pan-Europa” în societatea românească şi la poziţia guvernului şi opiniei publice din ţara noastră faţă de proiectul Briand de Uniune Europeană. În ultima parte a comunicării s-a arătat că după cel de-al doilea război mondial, datorită situaţiei interne şi internaţionale, România nu a putut participa la construcţia europeană, cum era în propriul ei interes. Dar românii au fost şi atunci prezenţi în dezbaterile şi acţiunile pentru construcţia europeană datorită exilului aat în Occident. În acest cadru a fost evidenţiată activitatea deosebită desfăşurată în acest sens de Grigore Gafencu.
Ambasador Nicolae Micu
Dunărea şi Marea Neagră, prioritate regională a Uniunii Europene Abordând tema „Dunărea şi Marea Neagră, prioritate regională a U.E.“, ambasadorul Nicolae Micu a arătat: Integrararea ţării noastre în structurile europene şi euroatlantice, din care nu făcea parte înainte de 1989, a fost enunţată din primul moment drept obiectivul central al politicii externe a noii Românii. Prin aceasta se înţelegea: Consiliul Europei, sediul valorilor democratice, a drepturilor omului şi statului de drept; se înţelegea Uniunea Europeană, ca simbol al unităţii economice şi politice a Europei, şi NATO, ca principalul instrument de protecţie a securităţii în spaţiul euro-atlantic. România era deja membru în acel moment la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, devenită ulterior organizaţie, la a cărei îninţare şi dezvoltare ţara noastră a avut o contribuţie distinctă. Înfăptuirea obiectivului admiterii României în cele trei organizaţii a fost urmărită cu perseverenţă de toate guvernele din cei 18 ani, ca o prioritate absolută a politicii externe şi a diplomaţiei româneşti. Astăzi, toţi românii, cred, au motive de satisfacţie pentru faptul că ţara noastră este de aproape un an membru al U.E., după ce cu 14 ani în urmă a fost primită în Consiliul Europei, iar acum cinci ani a fost invitată să adere la NATO. Prin aceste performanţe, România şi-a reluat legăturile sale tradiţionale cu toate statele de pe continentul european. Ea şi-a creat, totodată, premise pentru perfecţionarea instituţiilor sale democratice şi pentru construirea unei economii naţionale moderne, puternice, pe măsura resurselor şi capacităţilor noastre materiale şi umane, capabile să asigure tuturor cetăţenilor ţării condiţii decente şi demne de viaţă.
18
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 Ca diplomat în MAE, am avut norocul şi fericirea, pot spune, de a fost asociat la acţiunile de început ale efortului de integrare europeană a României. Acest efort s-a desfăşurat într-o manieră inovativă şi constructivă, pe câteva planuri vizibile, cu contribuţii de substanţă, în activităţile Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa: - iniţierea de acţiuni pentru amplicarea cooperării României cu Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi NATO în vederea aderării la aceste organizaţii; - încurajarea cooperării regionale dintre statele din bazinul Dunării, Balcani şi zona extinsă a Mării Negre, ca parte integrantă a proceselor de integrare europeană. Participarea activă la cooperarea regională a avut şi are la bază şi o losoe tradiţională a României, magistral sintetizată de Nicolae Titulescu, după care orice politică externă serioasă trebuie să pornească de la construirea de relaţii bune cu toate ţările vecine.
Iniţiativa României privind elaborarea şi înfăptuirea unui program complex de cooperare dunăreană, în octombrie 1990, conferinţa ministerială a ţărilor balcanice, de la Tirana, octombrie 1990, reuniunea la nivel înalt a CSCE, de la Paris, noiembrie 1990, admiterea în Consiliul Europei, octombrie 1993, încheierea acordului de asociere cu UE şi apoi cererea de a deveni membru al acestei organizaţii – sunt, toate, jaloane esenţiale pe traseul integrării europene a ţării noastre (...)
Prezenţa ţării în Consiliul Europei a însemnat mult pentru înfăptuirea reformei democratice din ţară şi pentru deschiderea efectivă a drumului către UE şi NATO. Admiterea în UE, la începutul acestui an, a marcat în esenţă încheierea unei etape, aceea a înfăptuirii obiectivului prioritar stabilit acum 18 ani pentru integrarea europeană a României. Este resc ca acum priorităţile României la UE să vizeze modalităţi concrete prin care România poate contribui efectiv la construcţia europeană şi la promovarea intereselor sale naţionale în deciziile UE. Ea vizează căi precise de valoricare la maximum a oportunităţilor uriaşe, economice, politice şi sociale, care decurg din calitatea de membru al acestei organizaţii, cu respectarea, se înţelege, cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin negocierea de aderare. 19
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 De asemenea, aceasta ar trebui să vizeze acţiuni semnicative de întărire a solidarităţii transatlantice, întemeiate pe valorile şi interesele de perspectivă comune ale UE şi NATO, pentru a se preveni situaţii de genul celor de acum câţiva ani, când membri importanţi ai UE şi NATO s-au găsit pe poziţii diferite. Nu mai puţin importantă este şansa pe care ţara noastră o are de a se implica direct prin efortul de înfăptuire a politicii răsăritene a UE, căreia această organizaţie îi atribuie o însemnătate crucială. Desfăşurarea ecientă de către ţara noastră a unor asemenea activităţi se confruntă actualmente, din păcate, cu dicultăţi determinate de o seamă de factori care ţin în mare parte de voinţa noastră naţională. Este vorba de absenţa, la un an după aderarea la UE, a strategiei postaderare, ceea ce înseamnă lipsa unor obiective precise pe care toţi reprezentanţii români să le promoveze în activităţile lor în aceste organizaţii. Este vorba despre persistenţa unor lacune în onorarea obligaţiilor asumate faţă de UE, ceea ce implică riscul aplicării aşazisei clauze de salvgardare, afectând în acelaşi timp imaginea şi prestigiul ţării. Este vorba de relaţiile cu cel puţin jumătate din ţările vecine, care suferă mai mult decât oricând în trecut. După cum se ştie, UE, ca şi NATO, nu are o admiraţie deosebită faţă de statele membre care au probleme cu vecinii. Iar tensiunile politice din societatea românească sunt percepute în UE ca şi în restul lumii ca expresii ale imperfecţiunilor instituţiilor noastre democratice. Există, desigur, dincolo de nevoia urgentă a nalizării şi adoptării unei strategii postaderare cuprinzătoare şi coerente, o cale pentru corectarea situaţiei în care ne găsim. Şi aceasta este implicarea din plin a ţării noastre în înfăptuirea politicii răsăritene a UE, care este vital interesată în consolidarea stabilităţii şi securităţii şi în dezvoltarea economică şi democratică a statelor din vecinătatea sa estică: Balcani, zona Mării Negre, Caucazul de Sud, Caspica şi Asia Centrală. Şi pentru atingerea acestor obiective, UE aşteaptă o contribuţie specială din partea României, care cunoaşte bine problemele şi mentalităţile din aceste zone şi care are relaţii tradiţional bune cu toate statele respective. După cum se ştie, politica răsăriteană a UE se desfăşoară pe cinci planuri: - politica de vecinătate, care cuprinde, printre alte state, Republica Moldova, Ucraina şi cele trei ţări caucaziene; - parteneriatul strategic UE-Rusia; - procesul de stabilizare şi asociere pentru ţări din Balcanii de vest; - strategia UE privind zona extinsă a Mării Negre; - strategia UE pentru Asia centrală. Problema cooperării, precum şi diferendele şi conictele din aceste zone sunt susceptibile de a abordate şi reglementate numai pe căi politico-diplomatice. De aceea, România este bine plasată pentru a desfăşura o activitate susţinută şi coerentă pe baza unei strategii cu viziune de perspectivă pentru promovarea programului UE pe toate cele cinci planuri. Şi s-ar cuveni ca ţara noastră, care are cel mai lung şi important tronson al Dunării, să preia iniţiativa în proiectul de cooperare dunăreană. Un asemenea comportament ar servi interesele majore ale ţării noastre, precum şi ale statelor din zonele respective, ale UE şi ale NATO. O astfel de orientare ar contribui cu siguranţă la întărirea prestigiului şi credibilităţii ţării noastre în UE şi, prin urmare, la creşterea ecienţei acţiunilor noastre în celelalte compartimente ale UE. Înainte de a încheia, doresc să amintesc două declaraţii, ca deosebit de semnicative: cea rostită de Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europe, la 6 septembrie, în Parlamentul României, care a armat că aderarea României e benecă în multe feluri – un exemplu este întărirea dimensiunii sudice şi estice a Europei, potenţialul de dezvoltare şi cooperare în această zonă ind imens. România are de jucat, a spus Barroso, un rol crucial în prima linie a problemelor 20
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 privind energia, migraţia şi securitatea, care reprezintă teste cheie ale Europei de azi. Şi o a doua declaraţie, a miniştrilor de externe ai ţărilor participante la Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre, făcută la Ankara, la 25 octombrie 2007, într-o declaraţie specială în care au salutat sinergia UE referitoare la Marea Neagră, au exprimat satisfacţia pentru acordarea de către această organizaţie a Mării Negre a statutului de observator Comisiei Comunităţii Europene. Şi, în sfârşit, declaraţia cheamă Bulgaria, Grecia şi România, ca state membre ale UE, să urmărească intens această temă împreună cu instituţiile europene în vederea realizării obiectivului interacţiunii dintre Organizaţia de la Marea Neagră şi Uniunea Europeană.”
Intervenţii: Adrian Nicolae - revoluţionar
Nimeni un recunoaşte că am ratat istoria de după Revoluţia din 1989 Domnule preşedinte, vă rog să-mi permiteţi un minut. Mulţumesc domnului Iordache pentru invitaţie. Am ascultat cu mare plăcere, şi îi felicit pe cei care au primit recunoaşterea pentru meritele atât de la Timişoara, cât şi de la Bucureşti, şi o să spun atât: de-a lungul istoriei sale, poporul a plătit cu sânge speranţa de mai bine. Şi în 1989, tot cu speranţa asta de mai bine s-a ieşit în stradă. Ce lipseşte din prezentarea dumneavoastră, domnule preşedinte, lipseşte cât a furat clasa politică în ansamblul ei în această ţară, după ce noi am plătit cu sânge. Băncile au fost devastate de activiştii P.C.R. Hrebenciuc, în 1994, când era primministru domnul Văcăroiu, îmi zice: ,,Băi Adriane, ia 500 de mii de la Bancorex şi taci dracu’ din gură, bă!” Ăştia sunt oamenii pe care revoluţia română i-a promovat. Nu mai spun de 50 de milioane de dolari devastaţi; dacă dădea unul o palmă pe stradă, primea 20 de ani sau, ştiu şi eu, cât îi dădea justiţia, iar ăsta care cică a furat 50 de miloane de la Bancă a luat 3 ani. L-am întrebat pe domnul Văcăroiu: „Domnule Văcăroiu, cum e posibil ca ăsta să ia numai 3 ani?” „Păi, zice, măi Adriane, ce crezi că banii ăştia sunt numai ai lui?” Ştiţi la ce s-a ajuns astăzi? Vă spun eu la ce s-a ajuns! Toţi cei care au fost în revoluţie regretă că au făcut acest pas, iar poporul român – despre care unul dintre politicieni spunea: ,,Să le luăm ăstora şi zahărul din ceai” – a ajuns la concluzia că cel mai bun om politic sau, ştiu şi eu, cel mai bun şef de stat pe care l-a avut România e Nicolae Ceauşescu. Ăsta e rezultatul activităţii clasei politice post-revoluţionare, a programelor de dezvoltare a României, de armare a democraţiei, de formare a statului de drept, când astăzi judecătorii fac drept, cum făcea popa: ,,Dă-mi atât şi te iert!” 21
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Astea nu au apărut astăzi în România, domnule preşedinte Ion Iliescu. În 1992, la Tatulici, în programul său televizat, era domnul Petre Roman. Acolo l-am întrebat: ,,Domnule Roman, n-aţi avut capacitatea să-narmaţi instituţiile statului să l upte împotriva corupţiei!” E adevărat, domnule Petre Roman? Ne întâlnim la simpozioane că, sigur, istoria revoluţiei române o cunoaşte poporul ăsta pe din afară, ca Tatăl Nostru, şi au ieşit copiii ăia şi au murit. Dar, istoria de după 1989, bătaia de joc la care a fost supus poporul român, zi de zi, şi cu furturi în fabrici, uzine, cherestea, tot, tot, ras. Mi-aţi spus că sunt nervos când v-am zis de adevăr, de Adrian Năstase, că jefuieşte ţara românească! Domnule preşedinte, ne aăm astăzi în faţa unui nou pericol, dictatura să reînvie, pentru că domnul Traian Băsescu a prins nemulţumirea poporului şi zice: , ,Ăia au furat!” Poporul nu ştie cât a furat Băsescu! Eu ştiu, şi autostrada Bucureşti-Piteşti şi, în ne, multe. N-avem instituţii care să ne informeze: Uite, ce a furat Băsescu, uite ce fură Băsescu şi azi, uite ce fură ăla cu bordurile în Bucureşti, că suntem, cred, ţara cu cele mai multe borduri din lume, domnule, suntem ţara cu cel mai mult asfalt pe kilometru. Că spune, domnule, consumul e atât, dar noi băgăm de 10 ori mai mult, şi restul unde dracu’ îl duce? În ne, mă scuzaţi, v-am răpit mai mult de un minut, dar cred că de astăzi încolo, măcar în ăştia doi ani, asociaţiile de revoluţionari să renunţe la orgolii, să ne strângem şi să facem aşa cum am făcut când l-am demis pe Paul Everac, să le cerem socoteală pentru dezastrul pe care l-au făcut în această ţară. Sper din tot suetul că, poate acum, partidele de stânga să realizeze că trebuie să facă un program social şi să-i spânzure pe proprii membri ai partidului care au jefuit această ţară, în frunte cu Hrebenciuc. Nu mai zic de Năstase!... Unde-l încadraţi pe Hrebenciuc, domnule Ion Iliescu? Eu m-am enervat, pentru că aceste discursuri le aud de 18 ani, şi nimeni nu recunoaşte că am ratat istoria de după revoluţie, domnule preşedinte, şi dacă vrem să mai facem ceva cu ţara asta, să ne trezim măcar acum, să punem piciorul în prag.
Dinu Zamrescu - preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc
Exilul românesc a luat sfârşit odată cu Revoluţia şi datorită Revoluţiei În primul rând, ţin să mulţumesc conducerii IRRD pentru invitaţia şi onoarea de a invitat. Apoi, aş dori să fac o precizare în ce mă priveşte, anume că evenimentele din decembrie 1989 au fost o revoluţie. Domnul preşedinte Ion Iliescu a expus elementele care au făcut din ce s-a întâmplat acum 18 ani o revoluţie. Fac această precizare pentru că o serie de oameni din exil nu au aceeaşi părere şi ţin să o spun foarte clar şi public. Exilul românesc, sigur a fost rezultatul diverselor sisteme totalitare din România, începând cu 1940, dar el a luat sfârşit în decembrie 1989, tocmai odată cu revoluţia şi datorită revoluţiei. Şi acest lucru ar trebui să e foarte clar.
22
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 În altă ordine de idei, noi exilaţii sau foştii exilaţi cred că am fost primii români care neam integrat în Europa, unii devenind chiar cetăţeni ai diverselor state europene. În continuare, pe scurt, aş dori să relev câteva aspecte inedite ale modului în care am văzut sau, într-un fel, am participat la revoluţia din decembrie 1989. În 1982, revista franceză ,,Lot Europe” (?), într-un articol sub semnătura doamnei Edith Lomel, vorbea de o alternativă în România, alternativă menţionată de dânsa: Ion Iliescu. Vorbesc de preliminarii, că aşa au fost ele receptate sau percepute, cel puţin, de mine sau de o serie de oameni care eram exilaţi în Franţa. Mai târziu, în 1989, a apărut acea declaraţie – „Declaraţia celor 6” – care, de asemenea, ne-a parvenit pe diverse căi şi, ind corespondentul BBC-ului la Paris, pe acea vreme, am fost primul care am difuzat-o către România. Consider că şi acea declaraţie a fost una dintre preliminariile revoluţiei care s-a desfăşurat în decembrie la noi în ţară.
O mărturie: în ziua de 22 decembrie, am fost invitat la Milano, de un partid italian, la o conferinţă de presă şi la o manifestaţie care urma să aibă loc în seara respectivă într-o piaţă din Milano, în faţa tineretului acelui partid. Am venit cu avionul de la Paris, dimineaţa. În jurul prânzului, eram în birourile unei instituţii care ne adăpostea şi, la un moment dat, în discuţie cu organizatorii, apare cineva foarte excitat, care spune , ,Domne, în momentul ăsta la televiziune se spune că a intrat...” Eram corespondentul BBC-ului acolo, dar şi un asiduu ascultător al diverselor posturi de radio. Sigur că eram la curent că se începuse la Timişoara încă din 16 decembrie şi era un post de radio RTL, care emitea din Paris în limba franceză, dădea nişte ecouri auditive de la Timişoara, în care se auzeau nişte glasuri care spuneau ,,Nu trageţi!”, zgomote de împuşcături, deci eram sigur la curent, dar nu ştiam şi nu eram convins, cel puţin personal, că ceea ce începuse la Timişoara avea să se extindă. Deci, eram la Milano, în acel birou, când intră respectivul domn foarte excitat spunând: ,,Domne, la televiziune se dă, a început la Bucureşti, a căzut Ceauşescu!” . Era un televizor în sală, i se dă drumul şi primul aspect pe care l-am văzut era Mircea Dinescu uturând un steag găurit, aşa pe o, nu ştiu, o clădire mai înaltă, şi ştiri care arătau elicopterul cu care Ceauşeştii îşi luaseră zborul de pe clădirea fostului C.C. Deci, o primă imagine în direct pe care am resimţit-o. A urmat evident conferinţa de presă, urmată de acea manifestaţie, unde erau câteva mii de tineri
23
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 într-o piaţă din Milano. Mi s-a cerut să vorbesc româneşte, eu nu am înţeles de ce, dar mi s-a spus: ,,Domne, te vor înţelege!” şi, într-adevăr, era un entuziasm extraordinar, indescriptibil. Primarul din partea partidului comunist al oraşului Milano a venit să mă asigure că, imediat, se vor trimite ajutoare şi oricum făceam parte şi din acel organism creat de câţiva străini şi de câţiva români intitulat ,,Village roumain”, de adoptare a satelor şi de protest împotriva demolării monumentelor din România. Îmi spune: ,,Vom adopta primii, noi, Milano, Clujul, oraşul Doinei Cornea” . Reprezentantul opoziţiei, care era creştin-democrat, a venit şi el la mine să-mi spună să ne asociem întrutotul comuniştilor pentru a trimite împreună ajutoare la Cluj şi nu numai. Un alt aspect: lucrând în presă, dar ind şi reprezentant al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, ca şi al primei Asociaţii a Foştilor Deţinuţi Politici, care a fost îninţată la Paris, am fost rugat de nişte colegi, ziarişti la postul RTL din Paris, care emitea, cum am mai spus, în limba franceză, care mi-au zis: ,,Domne, noi recepţionăm imagini ale televiziunii române, prin satelit, ceea ce era o noutate pe vremea aia, şi nu înţelegem nimic pentru că se vorbeşte în româneşte. Tu eşti român, vino să ne ajuţi.” Astfel, două zile şi o noapte am fost plasat într-o cabină, cu un ecran de televiziune, pe care nu se recepţiona în permanenţă, mai erau şi pauze, şi apăreau imagini care erau date de Televiziunea Română Liberă, cum se spunea atunci. Mă întrebau cine e acela, şi le spun că întâmplător am fost colegi de liceu, e Ion Iliescu. Cine e omul cu barbă? Nu ştiu, domne. Dar acela cu pulovăr, cine e? Nu ştiu cine e. Uitaţi, recunosc pe domnul Nicolaescu, regizor de lm, pe alţii nu-i recunosc, dar uite ce se spune, ce se întâmplă! Şi în perioada cât am stat acolo, primesc un telefon: „Vino că te cheamă un rege la telefon.” „Cine e?” „Eu ştiu, nu ştiu, regele României probabil.” Şi, într-adevăr, era regele Mihai, care aase că eram acolo şi care voia să ştie ce se întâmplă în ţară pentru că televiziunea elveţiană nu difuza decât fragmente foarte scurte şi nesemnicative. Şi, bineînţeles, că în acest timp cât am stat, acele două zile şi o noapte, în permanenţă erau o serie întreagă de informaţii care curgeau din toată ţara, ce se întâmpla, şi ştiţi foarte bine, cei care eraţi acolo, ce val de inuenţe şi entuziasme, sau ce temeri existau şi care le-am reectat mai târziu şi celorlalţi români. În nal, după câteva zile am fost chemat, sau chiar imediat după aceea, la un post de televiziune francez, unul dintre principalele posturi de televiziune, să comentez, la jurnalul de seară, ştirile din România. Şi îmi aduc aminte că în seara de 25 decembrie eram cu cei doi crainici, când pe ecranele de control, care nu se vedeau din imagini, a apărut execuţia Ceauşeştilor. S-a oprit imediat comentariul şi mi se spune: „Domnule Zamrescu, comentaţi ştirea!” Sigur că am făcut un comentariu atunci, vi-l spun acum, pe care astăzi nu l-aş mai face. Am spus atunci că este prima mare greşeală a noii puteri care s-a instalat în România, aceea de a-l executa pe Ceauşescu, pentru că s-ar putea să se întâmple să se ascundă nişte realităţi pe care acest om le cunoştea foarte bine. Desigur, astăzi nu le-aş mai face, pentru că, din păcate, dacă ar mai trăit Ceauşescu, poate ar fost chiar senator, în ziua de astăzi, date ind mentalităţile care încă mai subzistă la noi în ţară. Sigur că era o efervescenţă întreagă şi în toată acea perioadă, cum i-am spus eu ,,săptămâna patimilor” pentru mine, că eram purtat de la o televiziune la alta, cu comentarii, şi nu numai eu, erau şi alţi români la Paris care erau supuşi la regimul ăsta, declanşând un entuziasm extraordinar al publicului francez, cel puţin pentru început. Eu vreau să mă opresc aici, am vrut doar să redau nişte imagini pe care le-am recepţionat, pe care le-am perceput în acele momente în contact cu realităţile care erau în România.
24
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Prof. univ. dr. Lorin Fortuna
Revoluţia a ajuns la vârsta majoratului... Ce vreau să solicit, şi cred că ar trebui intervenit la nivelul IRRD, este ca, începând cu anul 2008, pe baza unei prevederi, aşa cum ziua naţională o sărbătoresc veteranii de război, iar ocialităţile sunt invitate să participe, este cazul ca, de acum, şi Revoluţia Română să e aniversată la nivel ocial de instituţiile statului, iar asociaţiile de participanţi la revoluţie să e invitate să participe. Aşa cum s-a semnalat şi aici, revoluţia a ajuns la 18 ani, a atins majoratul. De ce, atunci, se ajunge la altceva, la dispute, care de multe ori sunt provocate? Nu mai spun de aniversarea de la Timişoara, de ziua de comemorare, cu pomană, cu slujbe de pomenire. Deci, astea toate trebuie să lase locul unui mod demn, solemn şi unitar de aniversare, atât la nivel central cât şi la nivel local. E o propunere pe care o fac inclusiv IRRD şi consider că, prin mai multe acţiuni, la anul să se înceapă printr-un astfel de mod. A doua problemă: acordarea unor titluri onorice. Am rămas stupeat să au, să aud că preşedintele Ion Iliescu, sau s-ar putea să e altă persoană, a intervenit pe lângă preşedintele Băsescu pentru ca lui Dan Iosif să i se acorde Post Mortem un titlu onoric la nivel naţional. Poate este aşa, poate nu, dumnealui poate conrma, mi se pare o jignire adusă tuturor participanţilor la revoluţie. Am să vă spun ce a declarat singurul om din Timişoara care-a participat onoric la revoluţie. Este vorba de consulul Mirko Atanaczkovici al Iugoslaviei, de pe vremea respectivă, căruia noi i-am solicitat atunci să transmită în afară ce se întâmplă în Timişoara. Acesta a primit titlul de ,,cetăţean de onoare” al oraşului Timişoara, tocmai pe baza contribuţiei sale. În data de 16 a.c. când au început acţiunile aniversare la Timişoara, s-a dezbătut între altele faptul că la Iaşi a încercat cineva, tot pe cale politică, să propună un proiect de lege prin care să se acorde Iaşului titlul de ,,oraş iniţiator al revoluţiei române”, pentru că în 14, după cum ştiţi, acolo a existat o tentativă de revoltă nereuşită. Asta a fost, dar ei susţin – am auzit şi la Iaşi discuţii de genul ăsta – că KGB-ului nu i-a convenit ca revoluţia să înceapă la Iaşi, a preferat Timişoara! Vreau să spun cu mâna pe inimă, este prezent aici domnul Claudiu Iordache, că noi nu am ştiut nimic, nici în 16, nici în 20, despre ceea ce se întâmpla acolo. Dacă am ştiut, am procedat exact cum au procedat bucureştenii faţă de Timişoara. Am făcut publică această iniţiativă, ne-am pronunţat public pentru eliberarea, la Iaşi, a tuturor celor care fuseseră arestaţi şi maltrataţi de Securitate. Dar nu am ştiut! Pe de altă parte, am aat că nici în capitală nu s-a ştiut, la nivel de cercuri mari, ce s-a întâmplat la Iaşi. Deci, în opinia mea, nu mi se poate reproşa că nu s-a ţinut cont de ceea ce a fost acolo. Şi aici, dacă vreţi, menţionez o diferenţă substanţială, determinantă, între calitatea masei sociale din Iaşi şi a celor din Timişoara, respectiv din Bucureşti. Dacă la Timişoara, odată arestaţi un număr de oameni, tot oraşul a ieşit în stradă şi au început să transmită peste tot în ţară ce se întâmpla acolo, de faptul că se trage, că au murit oameni, la Iaşi, vorba cuiva, am rămas surprins să constat că, într-un entuziasm care exista acolo, se bucurau să solicite un astfel de titlu, care ar fost o nedreptate istorică, pentru că Timişoara rămâne iniţiatoarea revoluţiei şi nimeni nu cred că-i poate contesta în mod obiectiv acest lucru. S-a găsit un om, Dorin Spineanu,
25
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 şi chiar aş recomanda atenţiei IRRD această persoană pentru obiectivitatea sa, pentru că nu-i uşor să susţii, la Iaşi, o asemenea atitudine. Oamenii din Iaşi au stat lângă caloriferele reci, au preferat să stea în izmene, decât să se îmbrace şi să iasă în stradă, să vadă măcar ce se întâmplă. Or, dacă n-au făcut-o şi n-au transmis mai departe, înseamnă că n-au participat la acest eveniment. Erau, să spunem, pe undeva indiferenţi la ce se întâmpla afară, dacă ăia erau arestaţi, dacă erau omorâţi sau nu. Importantă era siguranţa lor. Deci, erau în marea lor majoritate oportunişti, ceea ce nu s-a întâmplat în alte oraşe. Nu întâmplător, şi după izbucnirea revoluţiei la Bucureşti, evenimentele de la Iaşi, şi n-o spun ca o acuzaţie, au debutat târziu şi de o amploare destul de redusă comparativ cu alte oraşe ale ţării. Totuşi, la Iaşi, primarul Radu Nechita a făcut un gest de reparaţie corespunzătoare şi acei oameni care au fost arestaţi şi au fost maltrataţi, care au avut un merit personal deosebit, au fost declaraţi cetăţeni de onoare ai oraşului Iaşi. Acest lucru a fost reproşat la Timişoara. Consulul numit Mirko Atanaczkovici, într-o şedinţă extraordinară a Consiliului Local Timişoara, a spus: ,,Domnilor, mă simt prost, faptul că eu sunt singurul cetăţean de onoare al acestui oraş, iar pe ai dumneavoastră nu i-aţi apreciat corespunzător.” Acelaşi lucru întreb: de ce nu s-a început efectiv cu acordarea şi respectarea, şi recunoaşterea acestor drepturi, în primul rând celor care au avut un merit deosebit în înfăptuirea Revoluţiei din Decembrie 1989?
S-au constituit nişte titluri, e drept, s-a constituit un titlu de „Luptător cu merite deosebite”, dar, pe lângă asta, există tiluri care sunt deasupra lor ca importanţă, care au fost date altor oameni, de multe ori – am analizat şi am văzut – ca recompensă pentru altceva decât pentru meritele lor. Eu consider că, din punctul ăsta de vedere, nu s-a respectat corespunzător acest eveniment, iar el a început să-şi piardă din importanţă, inclusiv în aprecierea populaţiei, ajungându-se la stadiul în care cei care conduc instituţiile publice îl ignoră. Deci, într-un asemenea cotext, am anunţat public în Consiliul Timişoarei respectiv că, personal – deşi recunosc că am aşteptat un număr de ani o astfel de recunoaştere, măcar din partea oraşului în care am realizat acest lucru sau a oraşului meu natal, Rădăuţi, în Bucovina – astăzi nu mai aştept aşa ceva, ba mai mult, dacă mi se va acorda un astfel de titlu îl refuz de la 26
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 început, e antum, e postum. Şi asta aş dori să e o măsură ca să se înţeleagă cât de nedreptăţiţi au fost ceilalţi, pentru care încă se mai poate face ceva. O altă problemă: în ce măsură s-a pus azi în evidenţă spiritul Timişoarei! Noi, vă rog să mă credeţi, am reproşat autorităţilor locale că nu se implică sucient în organizarea manifestărilor aniversare şi comemorative. Ieri, pur şi simplu, primarul oraşului Timişoara, Gheorghe Ciuhandru, a deturnat manifestarea respectivă. A programat o manifestare de mulţumire celor care au iluminat parcul Operei înaintea spectacolului festiv ,,Timişoara, oraş liber!” Întrebarea mea este: mai există spiritul Timişoarei şi, prin extindere, mai există spiritul revoluţionar în România? Constatăm că din ce în ce mai puţine persoane – cei care ne adunăm aici – încercăm să facem ceva pentru a cunoscute aceste evenimente. Şi noi, la Timişoara, am explicat lacuna aceasta din manualele de istorie. Vreau să vă spun ceva care m-a şocat. În timpul campaniei electorale, Claudiu Iordache era la Timişoara şi se confrunta cu ministrul de externe de azi, Cioroianu. Noi l-am rugat, uite Claudiu, noi am încercat, am arătat în manualele de istorie ce se întâmplă, cum se face şi vreau să spun că de la Timişoara, inclusiv domnului director executiv al IRRD, domnul profesor Ioan Scurtu, i s-a trimis o notă de protest în legătură cu faptul cum a fost redactat un manual de istorie pe care dumnealui l-a coordonat şi în care revoluţia, iarăşi, nu era corespunzătoare. Este iniţiativa Asociaţiei ALTAR la care celelalte asociaţii s-au alăturat. Deci, l-am rugat pe domnul Iordache într-o dezbatere televizată, să arme acest lucru, şi printre altele i-a spus domnului Cioroianu, care este istoric: ,,Mi s-a spus, inclusiv din partea asociaţiilor din care face parte, să vă întreb, de ce în manualul pe care l-aţi redactat şi coordonat dumneavoastră, revoluţia română este prezentată într-un spaţiu de atât, iar Timişoara, deloc sau atât.” Răspunsul, pur şi simplu, l-a lăsat pe Claudiu Iordache fără replică, fără glas. Spune domnul Cioroianu: ,,Domnule Iordache, ţi-e ciudă că nu ţi-am pomenit numele?” Ăsta a fost răspunsul lui Cioroianu. În acest moment îl vedeţi pe Cioroianu ce fel de om este, acum când este ministru de externe. Nu vă miraţi de asta. Omul ăsta nici nu ar trebuit să ajungă acolo! Este un oportunist tipic, după cum oportunist tipic este şi Răzvan Ungureanu, care a participat la încheierea Tratatului cu Ucraina ş.a.m.d. Deci, sunt destui cei ca Ungureanu şi Cioroianu, care au fost puşi acolo, sus, şi asta e tragedia noastră azi. De aceea vă întreb ce este spiritul revoluţionar. Să lăsăm această ţară aşa sau să ne implicăm de pe poziţiile pe care le avem, şi care înseamnă prestanţă morală, în primul rând, şi autoritate morală în a critica – aşa cum a făcut şi domnul Nicolae aici, poate de o manieră mai puţin academică, adecvată acestei structuri care funcţionează. Noi organizăm în ecare an, la Timişoara, un simpozion cu tema generică ,,Revoluţia Română din Decembrie 1989. Fapte, semnicaţii şi implicaţii”, iar de un număr de ani mai facem şi o dezbatere cu tema ,,De la revoluţie la democraţie”. Tema generică de anul acesta a fost: ,,Este România stat social?” Am făcut dreptul ca să înţeleg ce înseamnă dreptul constituţional. Avem, din nefericire, o Constituţie foarte proastă. O Constituţie care deneşte nişte simboluri deosebite şi nişte valori deosebite, dar pe care, mai departe, nu le explică şi mai ales nu prevede ceea ce trebuie să se facă pentru ca ele să se îndeplinească. Şi ce ar trebui să se întâmple, dacă ele nu se îndeplinesc. În opinia mea, noi avem stat de drept social, dar nu avem stat de fapt social, avem stat de drept democratic, dar nu avem stat de fapt democratic. Şi aici cred – vă spun concluziile de la Timişoara – că vine rolul celor care au un spirit revoluţionar. Să transforme statul! Acestea sunt deziderate, nu sunt realizări. Domnul Petre Roman a remarcat că aceste prevederi nu sunt dezvoltate într-o lege corespunzătoare, dar a uitat să spună că erau şi pe vremea dumnealui şi putea s-o facă. 27
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Deci, asta înseamnă din punct de vedere constituţional, că toţi acei care au fost nevoiţi să meargă, nu ca să câştige mai mult, pentru că nu-şi mai găseau un loc de muncă în ţară, să meargă în afară, să e dezbinate milioane de familii, pot să dea statul român în judecată pentru că nu li s-a asigurat în România un nivel minimal demn de existenţă. S-a recomandat ca la viitoarele alegeri să se aleagă acele formaţiuni politice care spun clar în programul lor cum au de gând să înfăptuiască statul democratic, social, naţional, unitar. Pentru că e imposibil ca într-un stat naţional unitar să se lase să funcţioneze o formaţine ca UDMR-ul. Am avut parte de jurişti care n-au fost de bună credinţă şi ne-au lăsat această Constituţie în care ecare poate să facă ce vrea. Suntem declaraţi cei mai corupţi, şi nu întâmplător. Ţuicarii şi caltaboşarii Remeş şi Mureşan au fost miniştri, Remeş chiar ministru de nanţe. Trebuie să ştiţi, bugetul la toate partidele astea se împarte în două: bugetul de executat şi bugetul de furat. În acest context – şi-mi pare rău că la simpozionul de la Târgovişte nu s-a menţionat – am venit cu această propunere. Revoluţia română nu a avut o ideologie, s-a înfăptuit fără o ideologie, motiv pentru care noi am dat jos ceva fără să ştim ce punem în loc. Nici nu am mai avut timp. Ulterior, la nivelul Timişoarei, am început să facem o ideologie specică, am realizat proiectul constituţional Timişoara. În momentul de faţă, puterea administrativă, Guvernul, nu este o putere democratică, el rezultă indirect din alte puteri, care-au fost luate. Parlamentul şi conducătorul se aleg direct de către popor. Nu sunt rezultatul unor negocieri politice. Dacă sunt oameni dispuşi să participe la efortul de formare a unei ideologii noi, pe care s-o punem la dispoziţia altor ţări, cu experienţa negativă pe care o avem în momentul de faţă, consider că ar ceva pozitiv. Notă: Ilustraţiile de la paginile 5-26 reprezintă aspecte din timpul dezbaterilor.
Donaţii Marian Găman, ing. Mircea Duzineanu şi col (r) Iordan Rădulescu au donat documente privind desfăşurarea acţiunilor revoluţionare în sediul fostului C.C. al P.C.R.
Ionel Iosef a donat 82 de fotograi pentru o expoziţie permanentă la sediul I.R.R.D.
Gheorghe Tararache a donat două casete video cu imagini lmate în Capitală, în ziua de 22 decembrie 1989. Pictorul Gheorghe Ioniţă a donat 112 fotograi realizate pe străzile Capitalei şi în sediul fostului C.C. al P.C.R. în perioada 22 decembrie 1989 - 20 ianuarie 1990. Istoricul Neagu Djuvara a donat pentru Biblioteca IRRD două dintre cărţile sale apărute la Editura Humanitas: Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, ediţia a III-a; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediţia a V-a. Muzeul Militar Naţional a donat colecţia Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, anii 2003-2007. 28
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Distincţiile anuale ale IRRD În ziua de 21 decembrie 2007 a avut loc festivitatea de decernare a distincţiilor anuale ale Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Începând cu anul 2007, IRRD a instituit premiile naţionale Revoluţia Română din Decembrie 1989, care vor acordate celor mai valoroase lucrări create de autori români sau străini, opere care abordează problematica Revoluţiei în spiritul devizei Adevăr pentru Istorie. Premiul naţional Revoluţia Română din Decembrie 1989 pe anul 2007 a fost acordat jurnalistei timişorene Mariana Cernicova pentru lucrarea Noi suntem poporul, apărută la Editura InterGraf din Reşiţa. Diploma de onoare IN MEMORIAM a fost acordată celui care a fost Dan Iosif , revoluţionarul care, în decembrie 1989, a făcut din sediul fostului C.C. al P.C.R. un adevărat centru de putere al
Revoluţiei, aşa cum erau atunci Balconul Operei din Timişoara şi Televiziunea Română. De asemenea, au fost acordate Diplome de onoare următorilor: Mirela Nistoroiu, soţia lui Dan Iosif, Profesor Jean-Louis Courriol, preşedintele primind Diploma de Onoare Institutului Internaţional „Liviu Rebreanu“ de Cercetări „In Memoriam“ în Traducerea Liberă şi Simultană, pentru abordarea profundă şi calicată, în spirit european, a Revoluţiei Române. Dr. Ionel Cană, fondator, în 1987, al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR); Maria Trăistaru, Alexandru Ciura, Petre Petrişor – revoluţionari timişoreni, membri fondatori ai Frontului Democratic Român, prima formaţiune politică antitotalitară, îninţată î n 20 decembrie 1989, din iniţiativa lui Lorin Fortuna. Aurel Laslău, pentru contribuţia remarcabilă la tipărirea, la Timişoara, a primului Manifest al Revoluţiei Române, „A căzut tirania!“, şi a ziarului „Victoria“, al F.D.R. Viorel Oancea, primul oţer al Armatei Române care s-a aliat Revoluţiei de la Timişoara în 22 decembrie 1989 înainte de fuga dictatorului. Deputatul Nicolae Mircovici, revoluţionar timişorean. Virgil Hosu, preşedintele Asociaţiei ALTAR din Timişoara, organizaţie a luptătorilor revoluţionari arestaţi la Timişoara. Dr. Traian Orban, preşedintele Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara. Dumitru Dincă, Romeo Raicu, Radu Silaghi, revoluţionari bucureşteni care au format, împreună cu Dan Iosif, Baricada de la Inter. Marian Găman, ca recunoaştere a meritelor avute în Revoluţia Română. Mariana Cernicova, jurnalistă timişoreană, primind „Premiul naţional Revoluţia Română din Decembrie 1989 “
29
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
INTERVIU
Dumitru Dincă
Mărturii de la Baricadă – Cum aţi ajuns, domnule Dumitru Dincă, să ţi unul dintre participanţii cei mai cunoscuţi la revoluţia din decembrie 1989? – Implicarea mea în povestea revoluţiei române începe în anul 1987-1988, când la Europa Liberă auzeam despre reformele economice pe care Gorbaciov vroia să le facă în cadrul celei mai mari puteri comuniste, Uniunea Sovietică. Am fost extrem de impresionat când am auzit că acest lider mondial proclamă drepturi şi libertăţi pe care în România nu avusesem ocazia nici să le trăiesc, nici să le aud. Aşa se face că discuţiile pe care le aveam cu diverse persoane, pentru a-mi proteja în primul rând familia şi a mă proteja şi pe mine, se axau pe aceste reforme, pe ideea reformatoare pe care o propunea Gorbaciov. Din punct de vedere ideatic, eram, cred eu, sucient de pregătit, ţinând cont şi de apetenţa mea pentru istorie, pentru fapte deosebite, dar în mod practic nici eu şi nici cei ca mine nu participaserăm şi nu avuseserăm ocazia să facem revoluţia, chiar dacă cuvântul „facem” îl punem între ghilimele. Am auzit despre Polonia, despre Cehoslovacia, despre Ungaria, despre R.D. Germană, auzisem chiar semnale venite de la bulgari. Asta în a doua parte a anului 1989. În toamnă, de fapt sfârşitul toamnei lui 1989. Aşteptam cu suetul la gură ca şi în România să existe asemenea semnale. Din nefericire pentru noi, ele nu au apărut, ca urmare a lipsei unei judecăţi a oamenilor responsabili care puteau să facă foarte mult; au apărut, totuşi, ca urmare a revoltei populare de la Timişoara, care a început în data de 16 decembrie. N-am reuşit să au nimic în ziua de 16, însă în 17 decembrie am auzit la Europa Liberă cum că la Timişoara oamenii s-au răzvrătit împotriva regimului. În perioada aceea eram un om fără slujbă, fără speranţă, fără viitor. Fusesem dat afară din serviciu, avusesem probleme, deci pur şi simplu eram omul care, după trei tentative de trecere a graniţei, nereuşite, m-am resemnat şi aşteptam să se producă o minune. Am aşteptat acest moment cu suetul la gură, dar fără prea mare bucurie, pentru că ştiam că într-o astfel de situaţie mor oameni, se întâmplă ca unele persoane să aibă foarte mult de suferit. Aşteptam să se spargă odată şi odată buboiul şi în România. Am vrut să plec la Timişoara, dar, sincer să u, ind fără slujbă, nici măcar bani de tren nu aveam. Şi atunci m-am gândit să încep să fabric nişte manifeste. Nu puteam să le scriu cu mâna, aşa că am cumpărat un set de gume de şters, noi le spunem radiere, din care confecţionam litere ca să pot să fac nişte manifeste. Făcusem rost şi ne nişte hârtie de pe la 30
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 prietenii mei şi bănuiesc că mai mult de două-trei mii de manifeste nu aş putut să fac pentru că nu aveam tehnica respectivă, ind foarte dicil să faci, de unul singur, acest lucru... – Asta se întâmpla în preajma lui 21... între 17 şi 20 decembrie 1989? – Absolut. În data de 20 decembrie aveam tot ce-mi trebuie, aveam hârtie, literele făcute şi puteam să mă apuc de confecţionarea manifestelor. Am şi confecţionat, de altfel, circa douătrei sute de asemenea manifeste, numai că în data de 21 decembrie, în jurul orei 11,30, mă uitam la televizor la mitingul pe care-l convocase Ceauşescu. La un moment dat, nu ştiu dacă mă crede sau nu mă crede cineva, însă aşteptam ca din moment în moment ceva să se întâmple la acest miting. – Era o stare de tensiune, de...? – Era o stare de tensiune, dar în acelaşi timp era şi o previziune pe care creierul meu o gândea în sensul că trebuie să se întâmple minunea. Aşteptam ca, din moment în moment, să se întâmple ceva. În sfârşit, s-a întâmplat acest ceva. Văd la televizor brambureală, ţipete, urlete, îl văd pe Ceauşescu cum strigă de la balcon „faceţi linişte, tovarăşi, alo, alo...”, toată chestia văzută la televizor şi s-a întrerupt emisiunea. În clipa aceea am ştiut că a venit momentul ca eu să mă implic în ceea ce de fapt gândisem mai de mult. Am luat manifestele, le-am ascuns, pentru că îmi era teamă să ies cu ele pe stradă; eu vroiam să le împrăştii noaptea. Îmi era teamă nu pentru mine, ci pentru copiii mei. Ştiam cum procedează Securitatea în condiţiile în care erai tu vinovat, nu mai ţineau cont, veneau şi intrau în familie şi în rude până la gradul trei-patru. Am ascuns acele manifeste, le-am spus copiilor să stea cuminţi, că eu plec că am puţină treabă. Nu ştiam dacă mă mai întorc, iar „dacă se va întâmpla să nu mă mai întorc, tu, Cristian, că eşti cel mai mare, te rog să ai grijă de fraţii tăi.” – Câţi ani avea? – Băiatul avea 19 ani. – Şi câţi copii aveaţi atunci? – Aveam patru copii. – Să vă trăiască. – Mulţumesc. În ordine, deci, aveau 19, 15, 12 şi 11 ani. – Câţi ani aveaţi la revoluţie? – 39 de ani. În momentul acesta am abandonat familia, copiii, în speranţa că voi putea să fac ceva nu numai pentru copiii mei şi pentru mine, ci şi la modul general. Ajuns în Piaţa Unirii am văzut... – Unde locuiaţi? – Lângă Uzina „23 August”, pe Şos. Dudeşti-Pantelimon. Ajuns la Piaţa Unirii, cu metroul, încă se mai scurgeau valurile de participanţi la manifestaţia din Piaţa C.C. Unii râdeau, alţii comentau. Am văzut pentru prima dată că oamenilor nu numai că nu le păsa, dar erau atât de distraţi încât pur şi simplu pe mine m-a indignat şi am intrat în discuţie cu ei. – Poate că erau bucuroşi de ceea ce se întâmplase cu Ceauşescu ... – Poate că erau, poate că nu erau, pentru că eu am intrat în discuţie cu ei. I-am întrebat: „De unde veniţi?” „Păi, de la miting.” „Păi, şi...?” „Mergem acasă.” „Domnule, aveţi steaguri, aveţi ce vă trebuie, haideţi înapoi! Pentru că dacă noi nu facem nimic (auzisem nişte comentarii la Europa Liberă că se urmăreşte de către Ceauşescu să radă Timişoara de pe suprafaţa pământului)... Dacă noi nu mergem înapoi şi nu opunem rezistenţă, Timişoara va rasă de pe faţa pământului” – le-am spus. – Practic, de acolo a început acţiunea dumneavoastră? – Da... „Acolo au murit oameni, au murit copii. Şi nu au murit pentru ei, ci şi pentru noi, iar acum noi avem obligaţia morală să mergem să-i ajutăm, să ne ajutăm şi pe noi. 31
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
– Care a fost reacţia? – Nu am reuşit... Reacţia oamenilor era: Domnule, eşti nebun la cap, dacă ne întoarcem înapoi ăştia o să tragă în noi, o să ... În situaţia aceasta, am luat-o pe jos de la Piaţa Unirii spre Universitate, cu intenţia să ajung la Sala Palatului, crezând că acolo a mai rămas un nucleu. N-am putut să ajung decât până la Piaţa Universităţii, la coada calului, deci în zona statuilor, unde am găsit un grup de aproximativ 50 de persoane care vroiau să treacă dincolo de scutieri. Erau scutieri care deja baricadaseră trecerea... – Era 13-13.30, cam aşa ceva? – Nu! Cred că era mai devreme. Să zic că era în jurul orei 13. Am încercat împreună să spargem cordonul. Până la urmă am reuşit, am făcut la stânga pe prelungirea străzii Academiei...
21 decembrie, după-amiaza, începe represiunea – Cordonul
acela de scutieri, în momentul în care i-aţi forţat să treceţi, cum a reacţionat? Cum erau ei? Au bătut? – Nu. Acest cordon era format din scutieri, tineri, dar nu au lovit pe nimeni. Pur şi simplu, la presiunea noastră, s-au dat la o parte şi noi am putut să pătrundem pe str. Academiei înspre C.C. Am găsit în dreptul Bisericii de lângă Arhitectură un alt cordon de scutieri, dar de data aceasta mult mai hotărât, pe care nu l-am putut sparge. Eram în jur de 50-60 de persoane, mai mulţi nu eram. Dar, privind spre Universitate, am văzut un alt grup, însemnând 10-15 persoane. Scutierii de la Biserică ne-au întrebat unde vrem să mergem. „Păi, vrem să mergem acolo, la C.C.” „Acolo nu mai este nimeni” – ne-au răspuns. În momentul acela am realizat că pătrunderea noastră acolo ar fost fără sens. Şi m-am gândit că locul unde putem să facem ceva, noi, acei 50-60 câţi eram, era lângă Hotelul Intercontinental. De ce? Ştiam că acolo sunt străini. Ştiam că este aproape Ambasada Americană. Ştiam că este centrul şi că pe acolo trec foarte mulţi oameni. Aşa se face că, în loc să continuăm lupta cu scutierii, ca să spargem barajul şi să ajungem în Piaţa CC, am luat-o spre Universitate, unde nu am întâmpinat nici o rezistenţă. Aşa am ajuns în Piaţa Universităţii, în dreptul Hotelului Intercontinental. Str. Batiştei era blocată. – Deci, dumneavoastră aţi ajuns la fântână?...
32
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 – La fântână. Şi am mers mai departe, pentru că de acolo am văzut un alt grup, la fel de mic ca şi al nostru, care se aa în faţa scutierilor din barajul de pe strada Batiştei, între Universitate şi Ambasada Americană. – Pe partea cealaltă. – I-am întâlnit acolo pe Romeo Raicu, pe Radu Silaghi... Romeo Raicu îi punea pe cei cu care era în grup să îngenuncheze în faţa soldaţilor, în faţa barajului. Am făcut acelaşi lucru şi eu împreună cu cei cu care venisem, deci, de data aceasta, eram aproximativ 120-150 de persoane. Am făcut acelaşi lucru timp de jumătate de oră. În acest timp, am luat iniţiativa de a discuta cu soldaţii de acolo. Am încercat o discuţie de impresionare a acestor tineri. Le-am spus: „Măi copii, voi sunteţi ca şi noi. Rudele voastre, fraţii, părinţii voştri în momentul de faţă gândesc ca şi noi şi poate că alţi soldaţi le opun rezistenţă. Noi nu avem nimic cu voi, de aceea vă rugăm şi pe voi să nu cumva să ne ucideţi, pentru că noi suntem fraţi, nu suntem duşmani.” Cineva a adus un buchet de ori. Le-am pus ori în arme. Acolo, cu mine, toţi, dar absolut toţi, erau mai tineri decât mine. – V-au recunoscut ca lider? – Nu.
– V-aţi impus dumneavoastră? – Având în vedere că erau tineri, la un moment dat, în mine s-a petrecut ceva fantastic. A început să-mi e ruşine de mine. A fost momentul când în mine s-a declanşat curajul de a ţine un discurs, de a vorbi oamenilor. Am zis că este de datoria mea! Nu voiam să mă impun, să mă arm, gândind nu ştiu ce avantaje, nu ştiu ce benecii. Am crezut că este de datoria mea să preiau iniţiativa, să le vorbesc oamenilor, mobilizându-i la rezistenţă în locul acela. Eu am considerat că trebuie să existăm acolo, că trebuie să facem ceva pentru Timişoara şi pentru noi. – Ce le-aţi spus? – Atunci am început, pentru prima dată în viaţa mea, să vorbesc publicului. „Ştiţi că la Timişoara oamenii s-au revoltat? Că au murit oameni? Că armata şi securitatea au tras în ei?” Nu ştiam evoluţia lucrurilor de la Timişoara. Nu ştiam că Timişoara se declarase oraş liber. Eu aşteptam ca, din moment în moment, Timişoara să e rasă de pe pământ şi să înceapă atrocităţile, să înceapă crimele, să înceapă tot ceea ce înţelegeam eu că se poate întâmpla dintr-un asemenea act. A prins la oameni. În momentul în care le spuneam despre Timişoara, oamenii strigau: „Timişoara, Timişoara, Timişoara”. După aceea, ind informat de la Europa Liberă, am început să vorbesc despre comunism. „Comunismul – le-am spus – a picat în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, în RDG. Şi bulgarii dau semne că vor să se elibereze de el. A venit momentul ca şi noi să facem acelaşi lucru, pentru că şi noi ne confruntăm cu aceleaşi greutăţi, ba, poate, mai multe decât ei.” Atunci a apărut sloganul Jos comunismul. – Acolo, pe 21 decembrie? – Pe data de 21 decembrie a apărut sloganul Jos comunismul! Jos Ceauşescu! – Dar duşmanul dumneavoastră principal şi reprezentantul comunismului era Ceauşescu? – Toată discuţia am pus-o în acest context. Deci, comunism, Ceauşescu, dictatură. Indiferent de ce spun unii sau alţii. – Eu vă întreb pe dumneavoastră, pentru că aţi fost acolo! – Indiferent ce spun unii sau alţii. Jos comunismul, Jos Ceauşescu, Jos dictatura – s-a strigat în Piaţa Universităţii, pe data de 21 decembrie, în jurul orei 13,30-14,00. Fiind mic de statură, nu puteam să mă ridic deasupra oamenilor şi aveam senzaţia că foarte mulţi dintre ei nu mă aud. Un copil se aa pe Parking, pe cadrul acela metalic. Teribilismul copiilor! Cineva mi-a spus să mă urc pe Parking. M-am urcat. Acum mă vedeau toţi şi mă auzeau toţi... Şi nu mai eram 120-150, devenisem un grup mai numeros, să fost în jur de 250 de oameni. 33
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
– Pe partea Parkingului? Şi Şi pe partea cealaltă erau... – Nu. Nu, Nu, tot acolo, acolo, în dreptul dreptul Hotelului Intercontinental. Intercontinental. Şi atunci i-a venit ideea cuiva de a folosi Parkingul... Nişte copii m-au ajutat să urc, printre care, dacă nu mă înşel, era şi Romeo Raicu. Acum nu mai pot să realizez dacă el urcase înaintea mea sau a urcat după mine. Cert este că am ajuns pe Parking. În mintea mea, la momentul acela, s-a produs o schimbare, o modicare. Am conştientizat că eu trebuie să le spun oamenilor lucruri care să-i determine să rămână acolo, care să le dea curaj, pentru că ceea ce făceam noi acolo putea determinant pentru ceea ce urma să se întâmple. întâmple. – Care a fost reacţia forţelor de ordine? – Nu ne-au tulburat. tulburat. – Erau, totuşi, scutierii... – Erau scutierii care făcuseră baraj şi la Batiştei, şi la Sala Dalles. Dalles. – Nu se mai circula pe Magheru? Magheru? – Oameni, dacă veneau, veneau veneau dinspre Piaţa Piaţa Unirii... – Este vorba de maşini? – Nu. Nu. Maşini Maşini nu circulau. Circulaţia era era întreruptă. întreruptă. Ăsta Ăsta a şi fost avantajul nostru că deja ocupaserăm carosabilul. La momentul acela eu m-am gândit că trebuie să spun numai lucruri care să încurajeze, lucruri care să dea consistenţă acţiunii noastre. Vorbeam... Vorbeam... Imaginaţi-vă că la momentul acela nici nu cunoşteam tehnica discursului, nici nu aveam foarte multe date la îndemână, ca să pot să-mi construiesc un discurs. Discursul era cât se poate de general, dar în acelaşi timp încercam să-l fac cât se poate de convingător. Văzând că suntem puţini, la un moment dat am spus că de la Timişoara vin oameni în Bucureşti. Eram puţini, dar trebuia să creez sentimentul că noi suntem puternici şi că vom şi mai mulţi. Nimeni nu-mi spusese. Dar realizasem că trebuie să le dau speranţă şi încredere în ei, că nu suntem suntem singuri. Şi atunci, zic: „Cineva mi-a spus aici că sunt oameni de la IMGB, de la „23 August”, de la Republica, care vin înspre noi.” Reacţia grupului era una de bucurie, şi bucuria sporea pentru că discursul era completat cu nevoia de a da jos comunismul, de a-l da jos pe Ceauşescu. Un lucru important pe care cred că l-am spus eu atunci a fost următorul: „Nu vă e teamă. Acum suntem puţini, dar vom mulţi. Chiar dacă ne vor omorî pe noi, vor veni alţii în locul nostru. Şi să ştiţi că nu au ei atâtea gloanţe încât să ne ucidă pe toţi.” În sfârşit, după discursul acela care a durat să zic jumătate de oră, patruzeci patruzeci de minute, am coborât de pe Parking Parking şi un individ, care nu era foarte foarte tânăr, dar era mai tânăr decât mine, să avut în jur de 32-33 de ani, îmi spune: „Domnule, stai puţin. Noi suntem aici, dar trebuie trebuie să ne şi organizăm.” organizăm.” În mintea mea, în momentul acela, s-a produs o confuzie. Păi, cum să ne organizăm? Să facem şi noi ce au făcut ăia de la Timişoara? Auzisem că la Timişoara, în timpul revoltei, s-a îninţat o structură, Frontul Democratic Român. Dar mie nu-mi venea în minte această titulatură şi, în loc să-i spun Frontul Democratic Român, i-am spus Frontul Unit Muncitoresc. În momentul acela, am simţit aderenţa unanimă, a tuturora, la această idee. Şi atunci am încercat să aduc în discuţie şi personalităţi care să sprijine această manifestare de protest şi revoltă. Auzisem, la Europa Europa Liberă, despre Mircea Dinescu, despre Doina Cornea, despre Petrescu de la Iaşi, despre Radu Filipescu, despre Dumitru Mazilu... Ştiam că a avut probleme Corneliu Mănescu datorită felului în care s-a prezentat atunci când a fost ministru de externe. Deci, am vorbit despre ei. Am făcut o listă cu cei care vor face parte din această structură, pe care noi, atunci, o concepusem şi îi spusesem Frontul Unit Muncitoresc. Am întrebat cum îi cheamă pe oamenii de acolo, pentru că voiam să-i includ în această structură. Însă, Însă, singurii care mi-au spus cum îi cheamă au fost Romeo Raicu, Liviu Crăciun Viorel, Viorel, băiatul care mi-a mi- a spus că trebuie să ne organizăm, şi Petre Ioan, care era responsabilul Restaurantului Tic-Tac.
34
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
– Dar între numele astea nu l-aţi trecut şi pe Ion Iliescu? – Nu.
– Din câte ştiu, se discuta şi despre Iliescu. – Personal Personal nu. Îmi pare foarte rău. Auzisem o discuţie discuţie pe pe la serviciu că venise Gorbaciov în vizită la „23 August” şi că l-ar întrebat pe Ceauşescu unde este Iliescu. Dar nu mi-a rămas în minte lucrul acesta. Chiar nu mi-a rămas în minte. Şi nu aveam motiv să-l trec, t rec, pentru că omul acesta nu făcuse nimic care care să-l legitimeze pentru a face parte din Frontul Unit Muncitoresc. – Eu vorbesc de nişte nume vehiculate pe la Europa Liberă. – Nu! Cel puţin pentru mine, cel care alcătuise lista asta ad-hoc, el nu era important. Vam spus că l-am trecut pe Dumitru Mazilu, i-am trecut pe ceilalţi dizidenţi. Ana Blandiana. Şi pe ea am trecut-o. Pe Vasile Vasile Paraschiv, Paraschiv, care a fost întemeietorul sindicatului liber, liber, SLOMR-ul. Auzisem despre el tot la Europa Europa Liberă. Încercam să fac o listă de oameni, de nume care să dea consistenţă, în primul rând, acestei structuri, dar care să creeze o anumită autoritate. Că una era zarzavagiul de la colţ şi tanti Leana care vinde vinde lapte, şi alta era să ai alături de tine, într-o astfel de situaţie, nume consacrate, nume de care s-a auzit. – Şi recunoscute ca atare. Reacţia celor de lângă dumneavoastră a fost de aprobare aprobare deplină? – Aprobare deplină, dar numai oamenii aceştia trei mi-au spus cum îi cheamă. Restul nu au vrut să spună. Le era frică. Eu cred că la momentul acela se gândeau: „Ia stai, domnule, dacă se întâmplă ceva? Eu îmi dau numele omului acesta.” – Cine este ăsta? Dacă este de la Securitate? – Da. Şi sentimentul sentimentul acesta de teamă i-a făcut pe mulţi să nu spună cum îi cheamă. – Nici acum n-au intervenit forţele de ordine? – N-au intervenit. Şi un episod pe care, probabil, îl vor descrie şi alţii. Cornel Palade, actorul, a adus vorba într-o emisiune de-a lui despre Dincă vorbind la burlan. Pentru că vorbisem foarte tare, am început să răguşesc. Trebuia să mă fac auzit. Cineva a smuls un burlan de la Universitate, altcineva a încercat să facă o goarnă dintr-un carton. N-a dat rezultate nici burlanul, nici pâlnia din carton. Între două pauze... Să ne înţelegem: nu vreau ca cineva să creadă că-mi arog mai multe merite decât am avut... – Povestiţi. Nu vă mai scuzaţi. Aţi fost acolo şi toată lumea ştie asta. – Niciunul de atunci, în momentul acela vorbesc, nu a mai avut curajul să ţină un discurs.
– Un discurs anticeauşist cu forţele de ordine în faţă. – Toţi erau de acord cu mine, dar nimeni nu vorbea. Probabil, cel care ar vrut să vorbească era convins că nu ştie să vorbească şi nu poate să transmită, iar care ar ştiut să vorbească probabil că-i era teamă. – Aveau reţineri. – Ţineam acele acele discursuri cam cam din 20 în 20 de minute. minute. Era necesar necesar să ţii oamenii oamenii acolo. Că, dacă aş tăcut şi eu şi ei, la un moment dat ar intervenit apatia şi atunci ne-am împrăştiat. Am uitat să vă spun că tânărul care şi-a dezvăluit identitatea, spunând că-l cheamă Liviu Crăciun Viorel, Viorel, a mai spus că fusese luptător la USLA. “Trebuie să mă ascultaţi, pentru că eu ştiu cum lucrează aceştia. Spune-le oamenilor să nu se îndepărteze, să nu intre pe străzi dosnice, pentru că ăştia – expresia lui – îi fură, adică îi arestează şi şi se poate să nu mai auziţi auziţi de ei.” Într-unul din discursuri am spus şi acest lucru: trebuie să stăm aici, să stăm grupaţi, să nu mergem prea departe, pentru că există posibilitatea ca oameni dintre noi, pe care nu-i cunoaştem acum, să dispară şi este păcat pentru că ceea ce facem noi aici, facem pentru tot poporul şi pentru toată ţara. În momentul când discutam cu acest Liviu Crăciun Viorel Viorel vine un tânăr, cam de 30 de ani,
35
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 şi spune: “Domnule, nu vă supăraţi, eu sunt de la Securitate. Eu sunt suboţer de securitate. Eu am fost trimis aici... – Era civil? – Da, era civil... Eu am fost trimis aici să văd despre ce este vorba. vorba. Să ţin minte guri, să pot să mă duc să fac un raport, să raportez...” raportez...” Eu l-am întrebat: „Dumneata ce vrei?” „Eu cred în ceea ce spuneţi dumneavoastră dumneavoastră şi sunt de partea dumneavoastră.” Înainte de asta, însă, au venit la mine doi puşti, să avut 16-17 ani, iar unul dintre ei mi-a zis: eu am o portavoce acasă, mă duc să v-o aduc. Au plecat amândoi amândoi şi, culmea, au şi venit repede. Probabil că locuiau pe acolo, prin zonă. „Noi suntem la pas sportiv în cadrul Cântării României şi şi avem portavocea asta acasă.” acasă.” Numai că aceasta nu avea baterii. Atunci s-a produs discuţia cu tipul care a spus că este de la Securitate. Şi zic: „Domnule, dacă vrei să demonstrezi că dumneata eşti de la Securitate, dar eşti de partea noastră, du-te şi adu o baterie de la o maşină. După circa o jumătate de oră a adus acumulatorul. Numai că noi nu aveam sârmă să facem legăturile. Şi a rămas să vorbesc oamenilor tot fără un mijloc de amplicare. – Securistul acela v-a adus baterie? – A adus adus baterie. – Era baterie de la o maşină? – Da, era o baterie de maşină, pentru că mai fuseseră nişte băieţi cu el şi o luaseră. Probabil că maşina era parcată pe undeva, pe lângă biserică, barajul nu era acolo, ci în partea cealaltă, spre str. Academiei. Academiei. – Şi ăsta a rămas în continuare cu dumneavoastră? – A rămas. Domnule, a rămas atât cât am putut eu să-l vizualizez. Însă, cert este că aceşti doi băieţi, şi probabil şi cu el, au lucrat la portavoce. Mă rog, s-au dus, au făcut rost de sârmă, că la portavoce a reuşit să vorbească Dan Iosif. – Când l-aţi identicat pe Dan Iosif? Oricum, a apărut după dumneavoastră? dumneavoastră? – Absolut. – Nu era în grupul lui Raicu sau în grupul dumneavoastră? dumneavoastră? – Nu. A apărut după noi. Deja trecuseră, cum să spun, TAB-urile, tunurile de apă, trecuseră. – Deci, se întunecase? – Da. Era aproape aproape întuneric, nu se distingea omul. – Era cam între patru şi jumătate jumătate şi cinci? – Cam aşa. Poate că ind o zi zi senină, senină, poate că trecuse de ora cinci. Nu puteai să identici gura. – Aşadar, Aşadar, primul care a vorbit la portavocea aceea acee a pusă în funcţiune a fost Dan Iosif. – Da. Dar mult mult mai târziu după formarea baricadei. baricadei. Ceea ce vreau să remarc remarc este faptul că în perioada în care deja în Piaţa Universităţii era un număr substanţial de oameni, cred că pe carasobil eram aproximativ o mie de persoane, dar pe trotuarele din stânga şi din dreapta cred că mai era o mie de persoane. După ce au trecut...
36
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
– Dumneavoastră, când vorbiţi de Universitate în momentele astea, vorbiţi de Universitate nu la statui, ci în partea cealaltă, la fântâna de la Arhitectură? – Nu! Vorbesc de zona Batiştei şi până în dreptul... Nu ajungea mulţimea în dreptul clădirii Universităţii. Mulţimea era masată în zona unde erau Parkingul şi Hotelul Intercontinental. – Unde s-a făcut şi baricada. – Imaginaţi-vă că dacă ar să facem, aşa, un calcul, aproximativ o sută de metri, pe cât are bulevardul lăţime, 20 de metri. 100 x 20 = 2000 de metri pătraţi. Deci, ca să zic aşa, când eram noi cei mai mulţi eram 2.000-3000 de oameni. Nu eram mai mulţi. Cam la acest mod am făcut eu calculul tot timpul. Îmi aduc aminte că şi înainte să vină Dan Iosif, dar şi după ce a venit, încercam să determinăm oamenii care erau pe trotuare şi spuneau că privesc să vină alături de noi pe carosabil. La momentul acela nu realizam. Noi credeam că ei nu vor să e alături de noi. Şi poate că, într-un fel, nici nu erau. Ei vroiau să e alături de noi, însă le era mult prea teamă. Şi atunci, dacă s-ar întâmplat ceva, ei foarte uşor puteau să spună: „Stai, domnule, că noi eram pe trotuar, noi priveam, noi nu eram implicaţi.” – Ei doreau? – Ei doreau această implicare şi numărul lor cu numărul nostru deja a dat un alt aspect mulţimii din Piaţa Universităţii. – Suntem în momentul în care s-a hotărât baricada. – Înainte de a vorbi despre construirea baricadei trebuie să amintim că în mod absolut primitiv, dacă vreţi, a fost elaborată prima platformă program a Frontului Unit Muncitoresc. Auzisem la Europa Liberă despre desinţarea Partidului Comunist şi desinţarea unui partid unic. Auzisem despre pluripartidism, auzisem ... Am trecut aceste lucruri acolo. Adică să se desinţeze. Să nu mai existe un singur partid. Să existe mai multe partide. Alegeri libere. Dreptul la... libertatea presei. Dreptul la exprimare liberă, dreptul la o viaţă mai bună. Erau 10-12 puncte pe care atunci le alcătuisem. – Vi le-aţi trecut şi pe o hârtie? – Nu le-am trecut. Nu aveam hârtie, nu aveam pix. Le spuneam, le transmiteam. Deci, de ecare dată când începeam un discurs, ori la început, ori la terminarea lui, vorbeam despre Frontul Unit Muncitoresc pe care noi îl făcusem. Spuneam numele celor din F.U.M. şi ce revendicări avem. Baricada începe să se formeze. – Până la baricadă. Nu au venit forţele de ordine? – Tunurile de apă, da. Au venit TAB-urile, au trecut tunurile de apă şi ne-au udat. – Reacţia forţelor de ordine, cu tunurile de apă, v-a îndârjit sau pe unii i-a făcut să plece şi să o ia la fugă? – Nu am observat ca cineva să plecat din rândul nostru. Ba, dimpotrivă, numărul nostru era sucient pentru a ne crea o stare de siguranţă. Numărul creează întotdeauna şi sentimentul de putere. De aceea cred că au şi luat măsurile represive. – Înainte de a se ridica baricada, s-a tras? – Nu.
– Tragerile au fost mult mai târziu? – Când au trecut prin Piaţa Universităţii, TAB-urile nu au tras. – Au trecut doar să vă sperie? – Da. Probabil, asta am vrut să vă spun, probabil că numărul semnicativ care era la un moment dat în Piaţa Universităţii i-a determinat să aducă TAB-urile şi tunurile de apă. Norocul nostru a fost că a fost o zi călduroasă şi chiar dacă ne-au udat, nu ne era frig sau poate nu mai simţeam noi frigul. Cert este că după ce au trecut cu TAB-urile, cu tunurile de apă, unii tineri vroiau să se agaţe de TAB-uri, făceau o serie întreagă de lucruri din acestea de vitejie, care, 37
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 ulterior, nu au fost luate în consideraţie, dar pentru momentul acela, pentru noi, însemna foarte mult. Însemna că nu ne era teamă de TAB-urile lor, de tunurile de apă, de armele lor. Când deja se întunecase şi nu mai puteam să distingem, TAB-urile trecuseră, deci nu mai veneau, tunurile de apă nu mai existau, în schimb cordonul de scutieri dinspre Sala Dalles s-a apropiat cât mai mult spre strada Batiştei. De remarcat este faptul că soldaţii tineri pe care i-am întâlnit atunci când am apărut prima dată în Piaţa Universităţii, când s-a înserat au fost înlocuiţi cu soldaţi în vârstă, fără grade. Nici unul nu avea sub 35 de ani, nu mai erau soldaţii tineri. Deci, copiii aceia fuseseră luaţi de acolo şi fuseseră aduşi soldaţi în vârstă. Probabil că aceştia erau suboţeri, dar nu aveau grade. Erau îmbrăcaţi în uniformă militară, kaki, fără grade. În condiţiile în care se înserase, nu ar elegant din partea mea dacă nu aş introduce în această povestire despre 21 decembrie momentul apariţiei lui Dan Iosif. Eu răguşisem, chiar nu mai puteam să emit sunete. Din momentul acela, activitatea în Piaţa Universităţii putea să e compromisă. – Fără cineva care să-i ţină cu lozinci, cu discursuri, puteau să plece? – Sigur că da. V-am spus, în jurul orei 17, pe trotuarul dinspre Hotelul Intercontinental a apărut un tip care vorbea. – Avea alura aceea, de rebel... – Acesta era Dan Iosif. A început să vorbească. Vorbea la fel cum vorbisem şi eu. Probabil că el fusese mai înainte. Auzise ce spuneam, sau poate că nu. Că nici el nu este un băiat prost şi poate să-şi elaboreze un discurs. A început să vorbească. L-am ascultat. Mi-a plăcut şi eram bucuros că cineva venise şi preluase ştafeta şi puteam să continuăm să existăm acolo. Nu mă gândeam, nici un moment, la absolut nimic. Mă gândeam că trebuie să izbândim. Deci, faptul că Dan Iosif a fost acolo mai înainte o demonstrează că el mi-a vorbit despre F.U.M.-ul pe care noi l-am făcut acolo, Frontul Unit Muncitoresc. Înseamnă F.U.M. şi ca un fum s-a destrămat această structură pe care am creat-o acolo. – Oricum, ideea a rezistat, pentru că se vorbeşte de Frontul Unit Muncitoresc... L-am mai întâlnit în unele evocări. – Dacă vreţi să aveţi o mărturie clară despre existenţa acestei structuri, a acestui F.U.M., amintiţi-vă că Mircea Dinescu, când apare la televizor, în data de 22 decembrie, vorbeşte despre F.U.M. Ceea ce înseamnă că Mircea Dinescu a fost în Piaţa Universităţii. El nu avea de unde să ştie, dacă nu era acolo... V-am spus că m-am bucurat că a apărut cineva care să mă înlocuiască şi am procedat în consecinţă. L-am sprijinit cât am putut eu de mult. Atunci ne-a venit ideea să facem o baricadă. Să ne baricadăm, ca să nu permitem eventualelor tancuri, TAB-uri, care ar venit dinspre Romană, să mai pătrundă în Piaţa Universităţii, „ca şi cum n-ar putut să treacă tancurile peste ceea ce făceam noi!” Dar aşa gândeam atunci. – Era măsura disperată a unor oameni disperaţi... – Era o măsură pe care o credeam bună. Ea a fost bună numai în sensul că s-a făcut, că s-a vorbit de baricadă... – A devenit şi a rămas un simbol! – Da, am mai vorbit şi eu, cât am mai putut, de pe baricadă, dar a vorbit Liviu Crăciun Viorel, Tara Cristiana, care, de asemenea, şi-a spus numele, dar cel mai mult de pe baricadă, la portavoce, a vorbit Dan Iosif. El şi-a consumat foarte puţin vocea. – A avut portavocea şi nu trebuia să ridice tonul... – A avut portavocea, aşa că a doua zi de dimineaţă a putut să continue ceea ce începusem în 21 decembrie. Referitor la persoane: eu cred că toţi oamenii aceştia care încearcă să-şi adjudece Piaţa Universităţii şi să se proclame lideri nu ştiu în ce măsură pot să şi demonstreze lucrul acesta. De ce spun asta, pentru că sunt mulţi care spun că au fost liderii Baricadei din 21 decembrie, însă puţini au ieşit în evidenţă. Majoritatea au acţionat în cadrul mulţimii. Ceea ce pot să spun este că ulterior am realizat, având nişte guri mai deosebite, am realizat prezenţa 38
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 lui Cazimir Ionescu, care a venit cu un cearşaf, să zic, de vreo trei metri lungime şi o lăţime considerabilă, pe care scria „Jos comunismul”. Prezenţa lui este sigură în Piaţa Universităţii, dar nu a vorbit. Nu şi-a asumat răspunderea celor petrecute în Piaţa Universităţii. – Oricum, iniţiativa lansării acestei lozinci scrise pe cearşaf este echivalentul vorbitului, adică a comunicat o idee. – Da, mă rog, eu v-am spus exact cum s-au petrecut lucrurile. Am mai observat prezenţa lui Nicolae Păun, de la romi. De ce spun lucrul acesta? Sunt anumite guri pe care dacă le vezi o dată, ţi se întipăresc în minte, apoi dacă le revezi îţi dai seama că le ştii de undeva. – Eu vă asigur că, din tot ceea ce am citit, lideri din Piaţa Universităţii şi la Baricadă rămân, în istorie, Dincă şi Dan Iosif... – Şi Romeo Raicu. – Romeo Raicu şi ceilalţi s-au armat şi ulterior în sediul C.C. în diferite momente. Sigur că da, şi Cazimir Ionescu, şi Radu Silaghi. Dar Baricada este legată de Dincă şi de Dan Iosif. – Dan Iosif, Dincă, Tara Cristiana, Romeo Raicu, Liviu Crăciun Viorel, Petre Ioan. – Tara Cristiana cine este, unde a dispărut? – Tara Cristiana a plecat, după revoluţie, în străinătate, ca de altfel şi Liviu Crăciun Viorel. Sunt oamenii care aş vrut să aibă certicat de revoluţionar, dar care nu au. – Erau tineri atunci? – Erau tineri. Tara Cristiana spunea că este Tancuri în apărarea dictaturii pictoriţă, iar Liviu Crăciun Viorel este omul care a spus că lucrase în trupele USLA. Cu Tara Cristiana m-am întâlnit şi în sediul C.C., dar şi cu Liviu Crăciun Viorel, cu Petre Ioan. Ei se lipiseră de mine. La un moment dat îmi era chiar teamă de Petre Ioan (pentru că era îmbrăcat în costum şi-l credeam securist).. – Pe la ce oră aţi plecat din Piaţa Universităţii? După spargerea baricadei? – Da. După miezul nopţii. – În după-amiaza şi seara de 21 decembrie, în Piaţa Universităţii-Intercontinental au fost mii de oameni. În acest caz, părerea mea este că important a fost cel care a luat cuvântul acolo, dacă s-a manifestat ca lider. – Nu.
– Noi am discutat până acum de Romeo Raicu şi de Radu Silaghi, de Dan Iosif şi de dumneavoastră. Oameni cu activitate acolo, care au făcut ceva. Şi eu am participat, dar eram pe trotuar. Asta nu înseamnă că am participat! Stăteam şi eu, gură-cască, să văd ce se întâmplă... – Şi totuşi, în situaţia de atunci, aţi participat. Domnule, aveţi acelaşi merit. – Eram mulţi, asta conta!... – Acelaşi merit ca şi cei de pe baricadă, care, dacă nu eram nebuni, nu puteam să facem... – Aţi fost sprijiniţi de cei de pe margine... – Eu de unul singur nu pot să fac o revoluţie. Dacă oamenii aceia nu existau acolo, eu nu puteam să u revoluţionarul Dincă; datorită lor, unii mă numesc „simbol al Revoluţiei din decembrie 1989”. 39
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
– Cât a durat Baricada? Au fost vreo patru ore? – Da, vreo patru ore. Timp în care se vorbea de pe ea cu intermitenţă, adică nu poţi să ţii un discurs în permanenţă... Nu poţi, devii penibil dacă spui din două în două minute acelaşi lucru. Deci, din punctul meu de vedere, baricada simbolizează rezistenţa din Piaţa Universităţii, în 21 decembrie. Dar ceea ce este important este faptul că, de la un moment dat, această baricadă şi Hotelul Intercontinental au constituit scutul pe care noi îl aveam, cel puţin în minte, împotriva gloanţelor trasoare care, începând cu ora..., nu vreau să exagerez ca să zică cineva „uite, domnule, acesta este omul care deţine adevărul absolut...” – Cam 18, aşa? Mai devreme? – Nu, nu. În jurul orei 22. Atunci au început trasoarele... – Oricum, Baricada era construită când au început trasoarele... – Sigur că da. Deja se vorbise de pe Baricadă. S-a început în jurul orei 22, cu gloanţe trasoare care aveau traiectoria aproape verticală. După ora 23, de remarcat este faptul că s-a coborât tirul acelor gloanţe trasoare. Multe dintre ele au lovit zidurile Hotelului Intercontinental. Şi aici au fost o serie de oameni care au fost răniţi din ricoşeuri. În jurul orei 12 noaptea, chiar 12,30, s-a dat cu gaze lacrimogene. Din momentul în care a început să se tragă, nu a mai vorbit nimeni în Piaţa Universităţii. Era un moment de aşteptare pentru noi. Nu ştiam ce se va întâmpla. Am rămas, totuşi, în piaţă. Am spus mai înainte că în jurul orei 12 noaptea s-au aruncat gaze lacrimogene. Ne udam batistele şi ni le puneam pe nas, ca să putem respira. Momentul în care se sparge şi baricada... – Asta după ora 24... – După miezul nopţii, momentul în care reuşesc să ne disperseze. De data aceasta nu mai erau tunuri de apă, ci erau TAB-uri şi tancuri cu şenile... – Tancuri nu au apărut decât la spargerea baricadei? – Decât la spargerea baricadei şi bănuiesc că baricada i-a determinat să introducă tancurile cu şenile. – Din câte ştiu eu, s-a încercat spargerea baricadei cu TAB-ul. – Nu mai reţin, chiar nu mai reţin. – Ei au vrut să spargă cu TAB-urile, unul a luat foc şi unul s-a defectat, şi atunci au adus tancurile... – Din momentele acelea ecare îşi are adevărul lui, ecare a privit şi a văzut lucruri din poziţia în care era. În momentul în care au introdus tancuri, eu mă aam pe esplanada din faţa Teatrului Naţional, pentru că eram destul de mulţi oameni la momentul acela. Eu zic că eram un număr de trei mii de oameni la ora aceea. Când au pătruns pentru prima dată tancurile şi au coborât tirul trasoarelor spre orizontală, atunci a fost un moment de panică generală. Atunci cu toţii am simţit că ei nu se mai joacă cu noi şi că este momentul să plecăm. Dar, nu oricum. Şi eu, şi Dan Iosif am făcut apel la oamenii din preajmă... Apropo... Spuneaţi că importanţa oamenilor de pe margine asta a fost. Da, este adevărat. Noi le-am sugerat. Dar şi dacă nu le sugeram, ei tot lucrul acesta îl făceau, că era un fapt deosebit pe care-l trăiseră şi pe care urmau să-l povestească. I-am rugat pe oameni să meargă şi să spună ce se întâmplă la Universitate şi astfel să-i scoată din case, ca să m mulţi, cât mai mulţi. Îmi aduc aminte de acest îndemn, numai că în momentul în care au pătruns tancurile în Piaţa Universităţii speranţa noastră murise. Ne-am gândit că represiunile vor continua şi vor întrerupe denitiv manifestaţia. În acest moment, Petre Ioan ne sugera să ne ascundem prin canale, iar dacă va continua represiunea, la modul în care începuse, cu tancurile şi cu gloanţele la orizontală, ne sugera ca împreună – eu, el şi Liviu Crăciun Viorel – care rămăsesem un grup compact, să încercăm să părăsim oraşul, cu maşina lui (nu ţara, căci ştiam că ţara nu poate părăsită). Primii morţi şi răniţi pe care i-am văzut
40
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 atunci au fost în momentul spargerii baricadei. Am coborât de pe esplanadă ca să mergem spre metrou. În faţa noastră fusese împuşcat un tânăr. Împreună cu cei de mai sus şi cu alţi doi-trei oameni l-am dus pe acel tânăr în interiorul metroului, dar l-am lăsat pe scări. Nu am reuşit să-l ducem mai jos. Intenţionam să intrăm, dar ne-am dat seama că Metroul este o capcană, şi atunci am luat-o spre Rosetti. Tancurile urmăreau să împrăştie lumea. Unele dintre ele se urcau şi pe trotuar. Pentru că fusesem taximetrist, cunoşteam străzile şi în loc să o luăm pe Bulevard, unde era locul mult mai larg şi unde puteam mult mai uşor vânaţi, am luat-o pe strada Galaţi, după care am ieşit undeva, pe Calea Moşilor, cu intenţia de a ne ascunde. La mine acasă nu puteam să merg, la nici unul dintre ei nu puteam merge, de frică, aşa că le-am propus colegilor mei să înnoptăm la un văr de-al meu, undeva, pe lângă Gara de Est, de care nu ştia nimeni. Ajunşi în Calea Moşilor am văzut alte grupuri care fugeau de furia celor care ne urmăreau cu tancurile. Am trecut pe lângă o librărie ale cărei geamuri erau sparte şi, în acelaşi timp, venea spre noi un miliţian tânăr. La momentul acela nu mi-a fost frică de el. Şi vă rog să luaţi aşa cum vă spun – a fost ca o rugăminte la el, dar a fost şi ca un ordin. M-am adresat lui: „Vă rog frumos, staţi în această zonă, staţi lângă librărie, pentru că geamurile sunt sparte şi aveţi grijă să nu intre cineva să fure ceva“. Omul acela, nu că asculta de ordinul meu, dar parcă încremenise şi, la întrebarea dacă o să aibă grijă să nu se mai spargă şi alte vitrine, mi-a răspus că da, o să păzească vitrinele sparte şi că va avea şi grijă să nu se mai vandalizeze magazinele din zonă. Am ajuns la vărul meu în jurul orei 2.30. Evident, am făcut nişte comentarii scurte. Eram foarte obosiţi, eram şi nemâncaţi; respectivul, având copii mulţi, ne-a dat numai câte o bucăţică de pâine cu care neam potolit foamea şi am încercat să ne odihnim, dar nici unul dintre noi nu a reuşit să doarmă. Dimineaţa, la ora 5.30, am ieşit din casa vărului meu cu gândul să luăm cât mai mulţi oameni de pe stradă, să ne întoarcem în Piaţa Universităţii. Dacă nu mă înşel, denumirea corectă a întreprinderii care se aa la Gara de Est era Electronica. Trecând pe lângă această întreprindere, pe stradă, am reuşit să formăm un grup de 10-15 persoane cu ajutorul cărora am ajuns la porţile întreprinderii pe la 6 fără ceva. Începeau să vină oamenii la serviciu. Portarul ne-a interzis să intrăm. De acolo, n-am reuşit să luăm prea mulţi omeni – în jur de 20-30, cu care am plecat spre Piaţa Obor. – Din ce aţi aat dvs. ulterior, au fost şi cazuri când participanţi la baricadă au intrat în noaptea aceea în întreprinderi? Eu am găsit această informaţie. Dacă ştiţi cumva despre acest lucru în alte zone? – Eu, unul, nu cred că s-a întâmplat lucrul acesta. Puterea aparţinea încă lui Ceauşescu, teama oamenilor... Chiar şi nouă, care fusesem în Piaţa Universităţii pentru o perioadă relativ scurtă, ne dispăruse curajul. Făcusem ceea am făcut în Piaţa Universităţii pentru că eram împreună, pentru că eram mulţi, o forţă. Cum să te manifestat ca un intrus într-o fabrică în care nu cunoşteai pe nimeni? Ne aşteptam la o represiune puternică. Că s-a întâmplat să m la Intercontinental, unde era un nod extrem de important al circulaţiei din Capitală, unde erau şi străini, că am fost apăraţi întrucâtva şi de vecinătatea Ambasadei americane... Ăsta a fost norocul nostru. Dar aşa, izolaţi, ne-am dat seama că solidaritatea nu mai funcţionează, că eram extrem de vulnerabili. Eu nu cred în poveştile astea că în data de 21 s-a intrat în întreprinderi. Concepţia noastră, a celor trei, că noi conduceam grupul format, era să mergem pe artere cât mai aglomerate, cât mai circulate, ca să putem lua cu noi cât mai mulţi oameni. Şi ne-am gândit la Piaţa Obor. Ştiam că acolo se aă mai multe întreprinderi, printre care Mecanică Fină, AVERSA, Întreprinderea de Mase Plastice. Toată treaba asta să nu credeţi că s-a desfăşurat cât ai bate din palme! Începusem să strigăm lozinci: „Veniţi cu noi, venţi cu noi!“, „Nu vă e frică, Ceauşescu pică!“, „Jos dictatorul!“, „Jos comunismul!“, „Jos cismarul!“. De grupul nostru se ataşau în permanenţă alţi oameni, grupul atingând 150 de persoane. În Piaţa Obor, am încercat
41
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 să stăm de vorbă şi să-i mobilizăm pe cei care vindeau. Nu am găsit niciun fel de înţelegere la aceşti oameni. După război, mulţi viteji se arată, şi acum, dacă îi întrebăm, spun „Da, şi noi am participat la Revoluţie“. Numai că, în momentul în care noi le-am cerut să-şi lase marfa pe tarabă şi să vină cu noi, ne-au refuzat şi ne-au apostrofat. Unii spuneau că suntem nebuni, alţii că au altă treabă. Deci, în Piaţa Obor, nu am avut succesul pe care am crezut noi că îl vom avea. În schimb, am avut un succes neaşteptat la Întreprinderea Mecanică Fină. Portarul nu voia să ne dea drumul. Era deja ora 6. Venise o serie de muncitori care probabil intra la ora 6. Am încercat să-i convingem pe cei pe care îi vedeam în curte. Am reuşit să luăm din Intreprinderea Mecanică Fină în jur de 100 de persoane. Acum aveam un grup de vreo 400 de persoane la care s-au mai ataşat şi cei care lucrau la mase plastice. Dar grupul nu era sucient de mare pentru a continua ceea ce începusem în data de 21. Drumul de la Mecanică Fină şi până la Bucur Obor,
Faţă în faţă: demonstranţi şi forţe de represiune în centrul Capitalei
în intersecţie, a durat sucient de mult, pentru că ne opream cam din o sută în o sută de metri şi ţineam discursuri legate de neajunsurile pe care le aveam, de condiţiile grele în care trăiam. Deci, făceam întrucâtva o critică dură la adresa regimului comunist, la adresa lui Ceauşescu. Ajunşi în intersecţie, am făcut joncţiune cu un grup de vreo 200-300 de persoane care veneau de la ITB, în special de la Uzina de Reparaţii a ITB-ului. De asemenea, ind în jur de ora 7, intersecţia din Obor era destul de aglomerată. Ni s-au alăturat şi grupuri care veneau dinspre Mihai Bravu. În felul acesta am ajuns un grup de 1000 de persoane când am intrat pe Moşilor. Am reuşit, în drumul pe care l-am parcurs de la Bucur Obor până la actualul Carol, să facem un grup de aproximativ 2000 de persoane. La intersecţia cu actualul bd. Carol am făcut joncţiune cu un grup care venea pe Dimitrov şi dinspre şos. Iancului. Două grupuri masive de 1500-2000 de persoane. Cert este că noi am ajuns în Piaţa Rosetti cu un grup care număra între 8000 şi 10.000 de persoane. În Piaţa Rosetti mai erau coloane care mergeau în faţa noastră, iar în Piaţa Universităţii ne-am întâlnit cu o altă coloană, extrem de numeroasă, care venea din Piaţa Unirii, apoi alta, care venea pe fostul bd. 6 Martie. Nu vreau să exagerez cu cifrele, dar eram deja 20-30.000 de persoane. Din calculele pe care le-am făcut ulterior am realizat acest lucru. Ora era cam 8-8.30.
42
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
– Pe tot traseul acesta nu v-aţi întâlnit cu cordoane de miliţieni? Unde era primul baraj? – Nu. Nu erau baraje. Piaţa Universităţii fusese spălată de sânge, cosmetizată, dar baraje nu erau când am ajuns noi. Erau numai vreo trei TAB-uri şi un tanc, care încercau să-şi facă simţită prezenţa în tentative de a ne intimida. Însă nu au avut nici o forţă, pentru că noi am înconjurat aceste care de luptă şi le-am cerut să fraternizeze cu noi. Bănuiesc că era comandantul tancului care a spus că el nu are nimic de-a face cu noi şi că nu va trage împotriva noastră. De fapt, nici nu mai putea, pentru că era împresurat: „Haideţi cu noi, cu tancul, să mergem spre Piaţa Palatului“; „Eu nu merg, dar dacă cineva dintre dvs. ştie să conducă un tanc, poate să urce să-l conducă“. Deci, asta am reţinut. El personal nu şi-a exprimat intenţia de a trece de partea Revoluţiei şi a revoluţionarilor. Evident că de la Piaţa Universităţii şi până la strada Oneşti distanţa pare scurtă, dar, atunci, a fost extrem de lungă. În anumite momente, lucrurile care sunt mici, nesemnicative, par de o importanţă covârşitoare. În faţa Hotelului Intercontinental, ca de altfel şi pe partea cealaltă, pe trotuarul dinspre Arhitectură, se aau oameni care doreau schimbarea, dar cărora le era teamă să se implice direct. Şi îmi aduc aminte că şi de data asta cu toate că eram extrem de mulţi oameni, simţeam nevoia să-i luăm chiar şi pe cei care ne priveau. De ce spun asta? Pentru că, la un moment dat, pe trotuarul de lângă Intercontinental se aau nişte oţeri de miliţie care au declarat că ei nu sunt nici de o parte, nici de cealaltă. Au spus că ei vor de partea celor care vor câştiga. În felul acesta, ajungem în dreptul străzii Oneşti, unde deja cred că numărul celor care ieşiseră în stradă se apropia de 100.000, pentru că veneau continuu coloane masive din toate direcţiile: dinspre Piaţa Romană, dinspre Piaţa Unirii, veneau, veneau... oameni în permanenţă. La un moment dat, la intrarea pe strada Oneşti, exista baraj. Mi-aduc aminte că şi eu, dar mai ales Dan Iosif, care reuşise să-şi protejeze mai bine corzile vocale şi încă mai putea să vorbească... – Unde l-aţi întâlnit pe Dan Iosif? – La intrarea pe str. Oneşti. – Barajul din cine era alcătuit? Din miliţieni? Din scutieri? – Era de armată. Cel puţin aşa l-am perceput eu. Pentru că la un moment dat, la insistenţele noastre, s-a strigat „Armata e cu noi“. Dacă la început cei care formaseră acel baraj cu tancuri, cu taburi, cu soldaţi pedeştri, nu au răspuns acestui slogan, în jur de 9.30, poate chiar 10 – nu ştiu ce oră era – dar ei au cedat în momentul în care au auzit că generalul Milea s-a sinucis. Abia atunci ne-au permis să intrăm pe strada Oneşti. Şi toată această pătrundere în Piaţa Palatului s-a făcut concentric, deci inclusiv de pe Calea Victoriei, de pe Ştirbei Vodă, pe la Gambrinus. Pătrunderea până în faţa C.C.-ului a durat destul de mult, în jur de o oră. Ce e de remarcat aici? Când am ajuns în Piaţa Palatului, acolo am găsit un microbuz cu o staţie de amplicare, de pe care se putea vorbi. Am vorbit eu, a vorbit Dan Iosif. Tot ce se spunea în momentul acela era legat de Ceauşescu, se făcea o aţâţare, o instigare a celor veniţi acolo împotriva dictaturii, împotriva lui Ceauşescu şi împotriva comunismului. Dacă împotriva lui Ceauşescu şi împotriva dictaturii se făcea trimitere directă, când venea vorba de responsabilitatea tuturor suferinţelor noastre, era făcut responsabil sistemul comunist. Interviu realizat de Viorel Domenico
(continuare în numărul viitor)
43
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
MĂRTURII Prof. Dimitrie Trică
În vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989 Prezenţa mea în toiul evenimentelor din Bucureşti care au premers căderea sistemului comunist s-a datorat şi împrejurării că locuinţa mea era situată în perimetrul stradal care avea drept centru sediul partidului (Piaţa Palatului, Piaţa Universităţii, Piaţa Rosetti, bulevardele Republicii, Bălcescu, Magheru, precum şi străzile adiacente: Batişte, Academiei, Sahia, Galaţi, Italiană etc.); de la fereastra locuinţei mele se vedeau Teatrul Naţional, Hotelul Intercontinental, blocurile din Piaţa Rosetti, locuinţele din străzile C.A. Rosetti şi Maria Rosetti etc. Multe din aceste locuri şi artere le-am străbătut ore bune, din zi şi din noapte, de joi, 21 decembrie, până sâmbătă, 23 decembrie. În tot timpul am simţit îndemnul să ocup un spaţiu pe stradă, în mulţimea clocotitoare, şi să-mi alătur glasul, conştient sau luat de valul mulţimii, în formularea cererilor exprimate sub diverse modalităţi. Prezint, pe zile, momente la care am fost “un om din mulţime”: - Joi, 21 decembrie 1989: dimineaţa, în urma anunţurilor adresate prin radio, am aat că spre prânz va avea loc o adunare în Piaţa Republicii, transmisă şi prin televiziune. Acest fapt era conrmat şi de prezenţa grupurilor organizate care mărşăluiau spre centrul capitalei. Am urmărit transmisiunea: începutul apelului, vacarmul ascuţit produs de voci omeneşti de toate nuanţele, întreruperile cuvântării însăilate de Ceauşescu, tentative de reluări de cuvânt, cu promisiuni stupide şi, spre sfârşit, cele câteva minute de zgomote bizare urmate de plecarea precipitată din balconul sediului Comitetului Central a generalului Milea care se aase în şirul din stânga vorbitorului. Pe loc mi-am format convingerea că “adunarea populară” a căpătat un curs contrariu, că pluteşte ceva în aer, punând în corelaţie cu evenimentele anticipate deja la Timişoara, Cluj, Sibiu, Iaşi; în zilele anterioare aasem, prin confesiuni şoptite, de la colegi din Ministerul Învăţământului, frânturi de fapte şi informaţia că unele cadre de conducere din minister primiseră sarcina să acţioneze în provincie pentru stoparea participării studenţilor la evenimentele declanşate (la Cluj fusese trimisă o persoană de mare încredere, astăzi rector al unei universităţi particulare de răsunet). În aer plutea o forfotă pe o arie şi cu o intensitate tot mai accentuate. În jurul orei 14.00 am coborât în faţa blocului, moment care coincidea cu cel când soţia mea îşi parca autoturismul în piaţeta de la încrucişarea str. Italiană cu str. Galaţi (azi V. Lascăr). M-a informat că a încercat să pătrundă pe str. Batişte spre a intra în parcajul auto de la subsolul Hotelului Intercontinental, dar în zonă circulaţia pietenilor era haotică, iar agenţii de circulaţie opriseră accesul spre marele hotel. M-am suit în maşină şi am intrat prin străzile Sahia şi T. Arghezi, pe sens interzis, după care am intrat în parcajul Intercontinentalului în momentul când 44
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 se închideau porţile acestuia; accesul în parcaj nu a mai fost admis circa două săptămâni: teama de “terorişti” era justicarea. Se făcuse ora 14,30 când, ieşind din parcaj, am ajuns în str. Batişte, în dreptul ARLUS – vizavi de Consulatul american, ind oprit de a înainta spre Bd-ul Bălcescu de rave cordoane de agenţi de miliţie. De la distanţa de circa 50 m se vedea mulţimea agitată de pe bulevard, aată în faţa Intercontinentalului şi Piaţa Universităţii; marea majoritate a mulţimii era constituită din tineri dezlănţuiţi, uturând drapele tricolore şi emiţând strigăte de dezaprobare şi uierături. După altă jumătate de oră a sosit, venind dinspre str. Sahia, pe Batişte, un autobuz arhiplin cu trupe de miliţie (50-60 persoane), echipate cu arme, căşti şi scuturi, inltrându-se în jurul hotelului şi, la dreapta, spre sala Dalles. Agitaţia creştea în intensitate treptat-treptat până când s-a auzit o bubuitură de tun (pesemne trasă dintr-un tanc), urmată aproape simultan de un nor de fum ce plutea deasupra mulţimii (la 3-4 metri), pe direcţia Piaţa Universităţii – sala Dalles. Cred că a fost un gest de somaţie, intimidare, neind urmat de victime.
21 decembrie, seara. Pe bulevardul Magheru
Pentru a ajunge în Piaţa Universităţii, am urmat un traseu format din căile de acces din spatele Intercontinentalului. Se făcuse ora 17,00, când ziua se îngâna cu noaptea. Din Piaţa Universităţii, de pe bordura din faţa Teatrului Naţional se vedeau grupuri multe, persoane răzleţe, în continuă mişcare. Se strigau lozinci anticeauşiste, se cânta, se huiduia, se uiera, se agitau drapele – de data aceasta cu stema decupată. Grosul mulţimii se aa din Piaţa Universităţii până spre Scala şi, mai departe, până în Piaţa Romană. Semafoarele erau în funcţiune, pornind şi iluminatul public. Pe zidurile Universităţii, în zona Bd-ului Bălcescu şi a str. E. Quinet, erau scrise, în culoare albă, lozinci “Jos Ceauşescu”, “Jos criminalii”, “Jos clanul” şi alte asemenea. Mulţimea sporea cu noi grupuri, care veneau dinspre Piaţa Rosetti şi Piaţa Sf. Gheorghe. De pe bordura pe care mă situam am distins câteva tancuri care staţionau în dreptul statuilor Eliade Rădulescu 45
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 şi Mihai Viteazul; în jurul lor roiau, se învârteau tineri şi copii (10-12 ani) care din timp în timp strigau: “Armata e cu noi”. La puţină vreme după ora 19, într-un mic grup de adulţi, oameni modest îmbrăcaţi, se comenta vestea că s-ar organizat aducerea unor camioane şi basculante de la un şantier din zona de est a oraşului, fără a se preciza scopul şi intenţiile acestei acţiuni. Imediat după ora 19,30 apare, din direcţia Piaţa Universităţii, un autocamion de mare tonaj urmat la mică distanţă de alte două vehicule, virând la dreapta pe Bd-ul Bălcescu; au accelerat (60-70 km/oră), forţând formarea unui culoar prin mulţimea panicată; se striga: Feriţi, feriţi, ne calcă”. La puţin timp, dinspre sala Dalles îşi făcea drum, în goană, un mic grup de tineri, unul dintre aceştia purtând pe braţe o victimă căreia îi atârnau un picior şi un braţ. În lumina galbenă a felinarelor, victima părea un “manechin gonabil” de culoare gris-bej, care se balansa inert în braţele purtătorului. Se striga: “Loc, loc, l-au omorât, duceţi-l la Colţea”. Alt grup se repede să doboare placa indicatoare – înălţată la 4-5 m din Piaţa Universităţii; alţii strigau să nu se facă stricăciuni inutile. Grupul renunţă, dar un tânăr se înalţă pe stâlpii panoului, încercând să xeze în vârf o lumânare aprinsă. După ora 20 am revenit acasă, iar după ora 21 am revenit în Piaţa Universităţii însoţit de soţie, apropiindu-mă de cele 4 tancuri de la statuia Mihai Viteazul. În acel moment agitaţia scăzând în intensitate, zgomotele şi strigătele au devenit mai înăbuşite. Copiii (10-14 ani) se agitau în jurul tancurilor sub privirile maturilor, dar şi ale echipajelor militare, care priveau cu bunăvoinţă joaca copiilor. Intensitatea agitaţiei se schimba din timp în timp, în funcţie şi de mişcarea grupurilor de oameni. În jurul orei 23,00 are loc o nouă rafală de agitaţie; din nou Piaţa Universităţii dă în clocot, se produce spontan un vacarm general, moment în care (era ora 23,15) au pornit rafale de împuşcături cu gloanţe trasoare de la ferestre situate la etaje superioare (10-15) ale Hotelului Intercontinental pe direcţia Spitalului Colţea. Mi s-a părut că punctul de ochire era zona rondului de ori. Marea masă de oameni aată în traiectoria salvelor s-a refugiat, în panică, în spaţiul din faţa casei de bilete a teatrului, aruncându-se la pământ; oameniii se împiedicau, cădeau la pământ, călcându-se unii pe alţii, fapt ce a sporit panica. Nu am sesizat să se produs victime. Dosar câteva minute a durat scena, după care atmosfera de rezistenţă s-a refăcut. În masa de oameni exista derută în ce priveşte apartenenţa trăgătorilor. După ora 23,30 am plecat spre casă, de unde am auzit şi simţit reluarea focului armelor; era ora 0,15 a zilei de 22 decembrie. Din casă auzeam rafale de arme, precum şi bubuituri de joasă tonalitate. În zare (turnul Teatrului Naţional) se vedea o zonă gălbuie înceţoşată şi se simţea în atmosferă un miros înţepător de praf de puşcă (a doua zi am identicat zona drept locul unde a fost spartă baricada de la Intercontinental).
După alte 10-15 minute au început că apară pe străzile Galaţi, Italiană, Caragiale, venind dinspre Piaţa Rosetti şi str. Batişte, grupuri agitate, dezordonate de tineri ca efect, cred, al tirului aţintit asupra demonstranţilor aaţi la miezul nopţii la baricadă. În tot cursul nopţii ce a urmat a continuat să se audă focuri de armă, când compacte, când răzleţe.
- Vineri, 22 decembrie 1989 La ora 7,30 am pornit spre Bd-ul Bălcescu prin str. Batişte. Aparent, o stare de normalitate; am ajuns fără dicultate pe străzi slab circulate. În zona sala Dalles, Intercontinental, Teatrul Naţional circulau, cu pas normal, puţini trecători, în timp ce pe caldarâm vreo 10 maşini ale salubrităţii executau curăţenie cu jeturi de apă şi se adunau bucăţi ciopârţite de furtun de la 46
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 utilajele de pompieri ce acţionaseră în orele nopţii anterioare. Lozincile de pe pereţii universităţii erau acoperite cu vopsea verde, ascunzând total sau parţial lozincile înscrise de demonstranţi. În intersecţia Bd-ului Bălcescu cu B-dul Republicii (în dreptul gurii de intrare în metrou Teatrul Naţional) erau înşirate cordoane compacte de miliţieni în uniforme obişnuite, unii dotaţi cu scuturi, bastoane şi căşti. Asemenea cordoane erau plasate şi pe trotuarul de vizavi, adică terenul viran de lângă Ministerul Agriculturii. În faţa casei de bilete a Teatrului Naţional erau masaţi circa 150 de ostaşi din trupele de securitate. Asemenea trupe se aau şi în vecinătatea Muzeului de istorie al Capitalei. Continuându-mi drumul spre Piaţa Rosetti, am văzut că magazinele aveau parţial sau total, geamuri sparte (similar cu situaţia de la parterul Intercontinentalului). Cu siguranţă că aceste operaţii au fost săvârşite de grupurile de demonstranţi fugărite de rafalele trupelor ce au acţionat la baricadă. Părerea mi-o întemeiez şi pe faptul că din locuinţa mea văzusem încă la miezul nopţii cum au fost sparte vitrinele de la magazinele din str. Galaţi nr. 26-28 şi 23-25. Pe Bd-ul Republicii, în dreptul terenului viran de lângă Ministerul Agriculturii se aau 4 tancuri în stare de repaus (cele ce le văzusem în seara anterioară în dreptul statuii Mihai Viteazul), îndreptate spre Piaţa Rosetti; se răspândea vestea prin mulţime că se aşteaptă venirea muncitorilor de pe platformele industriale (cel mai ades “23 August”, “Semănătoarea”, “Glucoza”, “I.T.B.”). Se vedeau în depărtare grupuri mici, izolate, care se îndreptau paşnic din direcţia intersecţiei Căii Moşilor spre centru. După circa o oră (adică ora 9,30), Piaţa Universităţii devenise aglomerată; trupele de miliţie şi de securitate s-au regrupat în dreptul Muzeului de istorie al capitalei, iar pe cele patru tancuri se căţăraseră numeroşi tineri, amestecându-se cu ostaşii tanchişti paşnici. Pe ţevile tancurilor erau plasate lozinci cu texte anticeauşiste, repetate şi prin viu glas, dar şi lozinca “Armata e cu noi”, steagurile cu stema decupată uturând peste tot. Se simţea că presiunea asupra pieţei era în creştere. La numărul mare al tinerilor şi copiilor se adaugă grupuri compacte de maturi venite de la întreprinderi şi instituţii: Fabrica Glucoza, ITB, un institut de cercetare. Pe la ora 10 cele patru tancuri şi-au pornit motoarele încercând să înainteze, metru cu metru, spre Piaţa Rosetti; nu a fost chip căci mulţimile de oameni s-au aşezat în faţa lor, reluând strigătul “Armata e cu noi”. Pe la ora 11, reîntors acasă, am văzut din balconul locuinţei (orientat spre str. Galaţi) un tanc dintre cele patru plasate anterior în faţa Ministerului Agriculturii; acest tanc, după ce a ocolit statuia C. A. Rosetti, s-a angajat pe str. Galaţi. Pe tanc erau plasaţi în jurul turelei câţiva tineri care se străduiau s-o rotească; doi dintre tineri au sărit din mersul tancului pe caldarâm, au desfăcut cablul de ancorare, reuşind să-l plaseze sub şenile. Tancul şi-a încetinit mersul, dezechilibrându-se şi înaintând în zig-zag, lovind un autoturism Dacia cu însemnele T.C., strivind o altă maşină Dacia, de culoare roşie (înmatriculată 13 B 4242, după cum am constatat ulterior când am coborât în stradă); tancul împleticit a continuat să se târască mai departe pe str. Galaţi spre intersecţia cu str. Maria Rosetti. În urma acestui prim tanc se deplasa un altul, aat în ăcări. Concomitent, în aer, la circa 4-500 m înălţime, zburau în zona Pieţei Palatului spre Calea Moşilor, două elicopetere albe, din ele se desprindeau aşe ce au ajuns la sol în aria delimitată de Piaţa Rosetti, str. Sahia, str. Popa Rusu şi str. Speranţei etc. Am coborât în stradă, am parcurs din nou str. Galaţi spre Piaţa Rosetti, traseu pe care zăceau circa 10-12 autoturisme strivite de tancurile aate în retragere după ora 11,30 din Piaţa Universităţii. Din aceste epave se scurgea benzina din rezervoare (reţin unele numere de 47
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 înregistrare: 2 B 3809, 1B 45915, 7 B 8317, un autoturism cu număr din RFG). Fiind pericol de incendiu, am constituit, împreună cu alţi 3-4 cetăţeni, între care şi directoarea Liceului “Spiru Haret”, doamna Rădulescu, într-o echipă de avertizare, strigând curioşilor ce se adunau ca la un spectacol apocaliptic să nu arunce vreo ţigară sau chibrit aprinse. De la ISPE, aat la câţiva paşi, s-au adus instinctoare de mână, aruncând spumă peste unele şiroaie de benzină. Am continuat drumul prin Piaţa Rosetti, forfotind de lume; în această mulţime am zărit în mâna unui tânăr un uturaş, aruncat dintr-un elicopter, adresat tinerilor. Textul cuprindea un îndemn de a nu se provoca dezordini deoarece prin acestea s-ar putea ajunge la pierderea, nici mai mult, nici mai puţin, a Transilvaniei! Trecuse de ora 12 când am ajuns în Piaţa Universităţii unde demonstraţia creştea în amploare. Cu ochii îndreptaţi spre lungul Bulevardului Bălcescu, am văzut în aer un al treilea elicopter alb, la mică înălţime (150-200m), parcă deasupra magazinului “Unic”, cu aceeaşi direcţie: Calea Moşilor-Şos. Ştefan cel Mare. Coroborând informaţiile ce au circulat prin mulţime în momentele următoare, s-a formulat părerea, tot mai generalizată, că familia Ceauşescu a părăsit sediul partidului cu acest din urmă elicopter, în timp ce primele două au executat zboruri de diversiune şi propagandă pentru acoperirea aparatului “prezidenţial”. Am rămas în Piaţa Universităţii o 22 decembrie, dimineaţa. Bulevardul Magheru jumătate de oră (până după ora 13,00), urmărind coloanele de demonstranţi din ce în ce mai compacte şi ordonate ce veneau dinspre Piaţa Sf. Gheorghe. Circula informaţia că masele de oameni se întindeau până dincolo de restaurantul “Budapesta”, auind dinspre Parcul Tineretului. Se striga fără întrerupere: “Şi voi sunteţi români”, “Veniţi cu noi, veniţi cu noi”. Am traversat Piaţa Universităţii printre coloanele de demonstranţi pentru a-mi îndruma soţia spre “Spitalul Constructorilor” (din spatele vechiului Palat al Poştei), în timp ce eu m-am integrat în coloanele aate în mers; în scurt timp am ajuns, prin str. Oneşti, în Piaţa Palatului. Îndată după ora 13,30 piaţa era arhiplină, iar mulţimea fremăta de nerăbdare, toţi ochii ind aţintiţi spre sediul partidului ocupat deja de mulţimi în continuă mişcare, agitaţie. În locul în care mă nimerisem (aripa Oneşti a sediului) se aa un tanc pe care stăteau masaţi în picioare 15-20 de persoane (tinere şi vârstnice), alături de personalul militar al tancului; printre civili am recunoscut pe ing. D.Z. (azi membru corespondent al Academiei Române), având un aparat de fotograat în mână. La scurtă vreme sunt luat în braţe de bucurie de zicianul H.M. de la Institutul de Fizică Atomică Măgurele) azi membru în conducerea Raiffeisenbank) care mi-a spus că a venit, în trei autobuze, cu salariaţi ai institutului, fără voia conducerii acestuia.
48
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 Mulţimea din piaţă creştea văzând cu ochii; în balconul sediului de partid se făceau pregătiri pentru un miting xat pentru ora 17: se vericau şi se încercau instalaţiile de transmitere. Pe rând, în balcon, se perindau militari (oţeri) şi civili. Megafoanele funcţionau cu intermitenţe şi nu reuşeau la acel moment să acopere integral spaţiul ocupat de mulţime. De la microfoanele din balcon se făceau diferite comunicări; am reţinut dinstinct una dintre ele, şi anume: “în mulţime este o persoană care-l poate aduce pe Corneliu Mănescu” şi se făcea apel să se treacă la efectuarea operaţiei. Discuţiile individuale din mulţime se împleteau cu lozinci, unele dintre acestea ind sugerate de la balcon; foarte activă era o persoană cu barbă şi care şi-a prezentat numele: cred că MONTANU. După ora 16,30, m-am îndreptat pe str. Oneşti unde, în faţa sediului UTC, erau puse în funcţiune două televizoare. În acel moment s-a anunţat că va vorbi Silviu Brucan. Zgomotele pieţei în erbere şi distanţa la care mă aam nu mi-au permis să-l aud prea bine pe vorbitor; de aceea, m-am îndreptat grăbit spre casă. Pe drum am aat că, în continuare, va vorbi la televiziune Ion Iliescu. Intrând în casă, am surprins pe ecran momentul pătrunderii în studio a lui Alexandru Bârlădeanu, ajutat să-şi scoată de pe el paltonul. Am urmărit, în orele ce au urmat, ca mulţi alţi cetăţeni, emisiunea televizată a postului naţional.
- Sâmbătă, 23 decembrie 1989. În jurul orei 14,00 am pătruns pe str. Oneşti – până la Biblioteca Centrală Universitară. Clădirea distrusă continua să fumege mocnit. Din clădirea din spatele bibliotecii – un sediu al Securităţii cu intrarea prin str. Golescu, de asemenea deteriorată, mai multe persoane, îmbrăcate în haine civile, scoteau diverse bunuri pe care le depozitau pe spaţiul din faţa intrării în imobil. Printre bunuri, răspândite pe caldarâm pe o suprafaţă cu diametrul de 15-20 m, se distingeau: zeci de perechi de cizme ostăşeşti, căciuli şi chipiuri militare, specice securităţii, haine şi scurte din blană, şiruri de câte 5-6 perechi de bocanci pentru schiuri, dar şi multe perechi de schiuri; de asemenea, aparatură electronică de fabricaţie străină: aparate de emisie şi recepţie, de înregistrări şi redare etc., toate noi şi nefolosite. Vizavi de intrarea B în sediul partidului, mica clădire ornată cu cărămidă roşie (fost sediu al revistei Magazin istoric) era complet distrusă de incendiul din noaptea precedentă. Copii ai străzii se străduiau să sustragă şi să care câteva instinctoare aate printre zidurile încă fumegânde. În continuare, am trecut spre Calea Victoriei, în dreptul Bisericii Kreţulescu. În acel moment începuse să iasă fum prin jaluzelele unor apartamente de la ultimul etaj al blocului Turn, faţada dinspre Palatul Telefoanelor. La puţină vreme fumul s-a transformat în ăcări intense. Concomitent, pe str. Academiei colţ cu str. 13 Decembrie (Câmpineanu) se putea vedea cum au izbucnit incendii la mai multe apartamente situate la diferite etaje din blocul Romarta (faţada orientată spre sediul partidului). Intervenţia promptă a pompierilor a condus la localizarea focului. Nu s-a prea vorbit despre originea şi intenţia acestor incendii. În tot acest cadru continuau să se audă din diferite direcţii împuşcături izolate sau în rafale. Mulţimile de oameni, stabile sau trecătoare din perimetru, se obişnuiseră cu ele, tratândule cu indiferenţă. Nu se semnalau victime. Ora 16,30. Senzaţie pe str. Academiei: din direcţia străzii Doamnei îşi face apariţia un tanc (sau poate un TAB), în viteză, având pe platformă doi militari care păzeau doi tineri, îmbrăcaţi în hanorace de culori pastelate, legaţi la mâini cu lanţuri. Se acredita ideea că aceştia din urmă ar terorişti care întreţineau focuri de armă în zonă. Vehiculul cu ocupanţii susamintiţi s-a pierdut în lumea masată în Piaţa Palatului, dispărând din vizorul mulţimii. 49
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
STUDII
Componenta psihică a Revoluţiei din decembrie 1989 Pentru o cercetare ştiinţică aprofundată a Revoluţiei La sucientă distanţă de evenimentele sociale din decembrie 1989 din ţara noastră, dar destul de aproape spre a putea făcute referiri la fapte încă vii – unele consemnate sistematic, de către autorul acestor rânduri, sau recoltate de la surse primare, imediat după producere, şi protocolate prin prisma teoriei conictului – fapte consumate în condiţii de incertitudine obiectivă, specică rupturilor sociale, dar şi cognitivă, constatăm absenţa cercetării ştiinţice aprofundate. În schimb, abundă demersurile de ocultare şi distorsiune manipulatorie, cu nalităţi politice în beneciul unor grupuri de putere organizate şi inuente, care au performat ca actori în evenimente împotriva schimbării sau în direcţia unui anume fel de schimbare, altul decât cel întâmplat, dar s-au dorit în rol în organizarea societăţii după răsturnarea dictaturii. Claricările sunt problematice prin faptul că schimbarea prin criză din 1989, forţată de populaţia urbană, a fost concomitentă cu un demers paralel de schimbare prin reformă, care presupune continuitatea de sistem, operat de structuri ale statului-partid, ambele, în mod pradoxal, reuşite. Schimbarea prin criză a impus norma de organizare liberal-democratică; concomitent, paralel şi parţial contradictoriu, grupuri reformiste din nomenklatura comunistă şi din organizaţiile vechiului regim, dispuse pentru reforme, nu şi pentru abolirea sistemului care le asigura puterea, s-au menţinut în poziţii de putere. Presiunea internă şi externă a xat constituţional un regim liberal-democrat, edicat prin reforme, multe în curs de desfăşurare. Elementele din fosta putere, din unele instituţii şi din administraţie, rămase inuente, au abandonat proiectul comunismului reformat – o soluţie pentru perpetuarea lor în poziţii eminente – dar au temporizat reformele, spre a câştiga timpul necesar preschimbării felurilor de capital, din propriile portofolii, din formele depreciate în forme productive în noua formulă socială. Esenţial este faptul că a fost schimbat capital social şi simbolic în capital economic – acesta devenind bun universal, posibil de convertit, după nevoi, în orice altă formă de capital – şi s-a menţinut şi sporit capitalul informaţional. Pentru aceşti actori sociali, încă inuenţi, puterea politică a devenit un simplu mijloc pentru interesele personale şi de grup, servite prin agregări personale şi de grup, instrumentale, fără ideologie şi fără interes pentru proiectul social ca întreg. Acest demers paralel a suferit în oarecare măsură prin delegitimarea politică a protagoniştilor, ca gen, persoane sau instituţii. Persoanele sau grupurile de putere în cauză, formate într-o cultură organizaţională a represiunii cinice, a misticării, manipulării şi jocului de culise, se aă implicate în distorsionarea percepţiei sociale privind experienţa colectivă din 1989. Demersul lor include ricoşarea reproşului public şi a suspiciunilor spre “armată” – o idee naţională şi o realitate umană practică, o forţă virtuală strict îngrădită, deloc o putere prin cultura ei organizaţională puţin vocală – ţintă pe cât de periculoasă în confruntări armate pe atât de blocată în spaţiul politic, ca atare fără posibilitate de ripostă. Se ştie că inuenţarea percepţiilor
50
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 colective necesită mediatizare cu uctuaţii între extreme privind armata. Şi, se ştie, această mediatizare nu a lipsit. Îndeosebi, şi-au dat cu părerea persoane care n-au avut nici o experienţă directă, efectivă, cu evenimentele din 1989, versus persoane implicate în evenimente, dar între timp situate partizan în evaluarea faptelor. Armata şi instituţiile succesorale ale securităţii se abţin de la comentariu. Implicările justiţiei pot strict formale şi exterioare, ineciente pentru elucidările de fond; în schimb, senzaţionalist mediatizate, au accentuat partizanatele rigide. Eliminarea confuziilor privind armata, induse în special prin presă, dar şi prin abordările juridice, ar trebui să înceapă prin analiza doctrinei partidului-stat privind forţele sale armate, misiunea şi rolul lor. Concluzia analizei este aceea că armata, una din aceste forţe, avea doar secundar rol naţional, în sensul clasic. Rolul prim rezervat de partidul-stat era acela de forţă la dispoziţie pentru menţinerea sa la putere. Spre deosebire de celelalte forţe ale partidului-stat, acelea continuu active, armata – o forţă masivă, având în compunere un contingent al populaţiei, soldaţii, încorporat mecanic, posibil de controlat, nu şi de structurat după voie – putea doar o forţă virtuală, de folosit în situaţii extreme. Fiind monitorizată evoluţia dispoziţiei politice a soldaţilor şi a oţerilor în generaţii succesive, dispoziţie politică cu nimic diferită de cea a corpului social în ansamblul său, încrederea partidului-stat în armată era limitată. Controlul asupra militarilor şi armatei ca instituţie se exercita prin nomenklatura de partid din armată şi prin serviciul C.I. (contrainformaţii), activ în instituţie, dar subordonat Ministerului de Interne.
În deceniul ‘80, nomenklatura se exercita politic, birocratic, formalist, inecace, cu efecte contrare intenţiei. Despre ecienţa serviciului secret, ind secret, nu pot făcute, deocamdată, armaţii temeinice. Se poate presupune doar că era respins de corpul militar. Universal, între armată şi poliţii există competiţie ostilă. Atât militarii, cât şi naţiunea doreau să reţină în seama armatei doar scopuri şi misiuni naţionale clasice. Cunoscând această dispoziţie, în anii ‘80, manevrator, partidul-stat, identi-cat cu persoana liderului său absolut, alimenta iluzia colectivă că organizează şi întreţine această forţă cu rost naţional, ceea ce constituia un fals. Armata, în raportul său cu puterea, a fost plasată într-o poziţie de conict acut şi sever în 1989. Problema legalităţii implicării armatei într-un conict intern este diferită de problema moralităţii unei asemenea implicări. În ceea ce priveşte legalitatea, este edicatoare analiza legii în vigoare la data producerii ei. Decizia de implicare a forţei militare în evenimente sociale şi xarea obiectivelor acestei implicări, oriunde şi oricând, priveşte statul, nu armata. De execuţia militară, tehnică, răspund comandanţii. La nivel de principiu, legea permitea o asemenea implicare şi obliga armata la execuţie. Din acest punct de vedere, în 1989 începe conictul intrapsihic al militarilor, dar şi intragrupal, între organizaţie şi stat, precum şi între armată şi alte organizaţii ale statului.
Autoritatea şi devotamentul - valori militare vitale în momentele critice Latinescul “conictus” înseamnă “a ţine împreună cu forţa”. Principial, conictul social presupune opoziţie deschisă între entităţi sociale şi este disruptiv pentru interacţiunea socială. În societăţile hipercomplexe se admite conictul rezolvat ca ind dinamică pozitivă. Observând fazele dinamicii conictuale propuse de Donaldson şi Forsyth: 1) dezacordul; 2) confruntarea; 3) escaladarea; 4) de-escaladarea; 5) rezolvarea, aplicate la relaţia militari – partidul-stat, observăm că dezacordul poate considerat istoric. Sursa originară este în divergenţa culturii organizaţionale militare româneşti şi conceperea armatei României după modelul sovietic, ca “armată populară”, instrument al “dictaturii proletariatului”, cu ideologizarea valorilor militare. Conceptul ideologic şi politic privind armata şi rolul ei s-a tradus şi în substituirea principiului militar al avansării birocratic-meritocratice în cariere prin principiul originii sociale, ortodoxiei
51
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 ideologice, apoi doar al obedienţei politice mecanice şi gesticulaţiei politice conforme, toate sub controlul inchizitorial al organizaţiilor de partid din armată şi sub supravegherea periculoasă a poliţiei politice. Acestea contraziceau modul de a şi a gândi militar, mod care într-o organizaţie cu veche cultură organizaţională, conservatoare, rezistentă la schimbări radicale nefuncţionale, a întreţinut un dezacord latent, sporit după emanciparea armatei de sub controlul sovietic direct. Intraorganizaţional, la confruntarea uzuală dintre soldaţi şi autoritatea militară se adaugă efectul rezultat prin schimbarea mentalităţii tinerilor şi xitatea adaosului ideologic la mentalul militar, rejecată şi de oţeri, dar practicată în organizaţie potrivit comenzii politice a partidului-stat. În diferite etape a putut decriptată o confruntare latentă, în funcţie de generaţii, între categorii de oţeri, corelativă nivelului şi felului instruirii şi educaţiei şi criteriilor care au jucat rol în încadrarea şi menţinerea lor în armată. La nivelul anilor ‘80 exista omogenitate privind instrucţia şi educaţia, cu tendinţa statului de a reconstitui o diferenţă prin favorizarea generică a carierei unei categorii de oţeri “proveniţi din muncitori” în raport cu ceilalţi, tendinţă generatoare de conict latent. Vârful armatei, corpul generalilor, în viziunea partiduluistat, era inclus în nomenklatura partidului, trebuind să îndeplinească în primul rând condiţiile politice exclusiviste de compatibilitate cu acest statut. Această condiţionare relativiza principiul promovării în virtutea competenţei militare, generând frustrări şi conicte latente între tehnicienii de vârf ai armatei şi generalii la comandă. Generalii, universal membri ai nomenklaturii, dublaţi de competenţa corespunzătoare statutului, întruneau condiţia de autoritate cerută de poziţie, pentru a exista o comandă înaltă ecientă şi devotamentul subordonaţilor asigurat. Autoritatea şi devotamentul, valori militare, se dovedesc vitale în momentele critice. Prin disciplina militară şi în seama unităţii corpului militar – şi acestea valori organizaţionale – armata maschează dezacordurile şi confruntările, fără să le rezolve. În funcţie de valoarea acestor dezacorduri şi confruntări nerezolvate, moralul armatei suferă mai mult sau mai puţin, dar în mod necesar. Intrapsihic, poate considerat generalizat dezacordul între profesarea obligatorie a ritualismului politic şi aspiraţia la libertate interioară şi demnitate personală a oţerilor. La acestea s-a adăugat, în creştere, sentimentul ratării profesionale prin golirea de conţinutul specic a activităţilor militare, prin stagnarea tehnologică în armată şi prin sistemul promovărilor în funcţii după criterii nemilitare. Majoritatea oţerilor deceniului ‘80 îndeplineau condiţiile de instruire şi educaţie care îndreptăţeau aspiraţia la cariere profesionale autentice şi nu mai erau în situaţia iniţială a oţerilor “armatei populare”, complet satisfăcuţi prin faptul în sine de a fost plasaţi, prin graţia partidului, în armată, respectiv într-un statut extrem de ridicat în raport cu standardul grupului social de provenienţă şi calitatea personală. Aspiraţia militarilor de carieră de a se constitui în elită, constatată de autoritatea politică, a produs campania de “reproletarizare” birocratică a comenzii armatei. Intergrupal, confruntarea dintre Armată şi Securitate, în afara simplei competiţii de tipul “Steaua-Dinamo”, adăuga asimetria de statut în raport cu statul în favoarea Securităţii şi opresiunea militarilor prin 23 decembrie. Militari în dispozitiv. serviciul CI, ţinând de Securitate, nu de
52
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 armată. Nu existau conicte semnicative cu civilii, condiţia generală a corpului social devenise uniform proastă. Principial, efectele psihice ale confruntării fac acută percepţia diferenţei, dezacordul dintre părţi primeşte armătură ideologică, accentuează coerciţia din partea stabilimentului, expresia emoţională domină argumentul, scade rata comunicării între părţi, se conturează interpersonalitatea ostilă cu preocupare de şicană reciprocă şi de sabotaj. Toate acestea sporesc stressul, tensiunea, frustrarea, dispunerea agresivă, agresiunea verbală, generalizează neîncrederea. Conictualităţile se construiesc mutual, cu tendinţă spre escaladare. Escaladarea, cuprinzătoare şi manifestă, fapt unic în raportul armată-stat în secolul XX românesc, ca atare, fără a exista experienţă şi expertiză, a început odată cu ştirile despre felul represiunii instrumentalizate de stat împotriva contestării civice a puterii la Timişoara. Situaţia se congura ca ind excepţională, chiar faţă de experienţa multiplelor represiuni politice anterioare, obiectul represiunii neind un grup politic anume, ci un oraş al ţării. Evident, puterea personalizată nu a întreprins vreun efort de înţelegere a situaţiei şi de negociere în conict. Ea emitea doar imperativ pretenţia de supunere la un concept de putere şi de stat în seama unei credinţe seculare, caducă ideologic, falită social şi economic, eşuată în suprarealism, aceasta sub ameninţarea materială a armelor. Se exprima astfel deschis faptul că puterea tratează ţara în maniera unei puteri de ocupaţie, făcând uz de armata ţării, în lipsa unei armate de ocupaţie. În afara inabilităţii, puterea ultragia profund, insuportabil, naţiunea în întregul ei, onoarea armatei ca armată naţională şi încrederea naţiunii în forţa ei armată, implicit a naţiunii în ea însăşi.
Armata este implicată în blocarea schimbării sociale Orăşenii sfârşitului de secol românesc, educaţi şi informaţi, corelat dinamicii politice europene privind regimurile totalitare comuniste, aşteptau o schimbare de fond în regimul social-politic din România. Întârzierea semnelor de schimbare genera frustrare în întreg corpul social. Pentru militari, conştienţi de faptul că reprezintă o forţă latentă, problema unei posibile implicări a armatei în schimbarea regimului nu lipsea ca exerciţiu intelectual. Nu dezvoltăm subiectul. Tensiunea în armată a devenit critică în momentul în care armata a fost implicată în blocarea dinamicii sociale de schimbare. Dacă pentru forţa militară, implicată imediat în acţiune la Timişoara, a lipsit un moment de deliberare, acesta a existat pentru corpul militar din restul ţării. Ce se cere dublu subliniat este faptul că masa în armată este compusă din militari în termen, identică din orice punct de vedere cu masa celor care au constituit forţa populară care forţa schimbarea de regim. Perplexitatea acestor tineri în situaţia în care s-au pomenit plasaţi a putut constatată şi poate descrisă de avizaţi. Esenţial este în cauză o ruptură a continuităţii persoanei în condiţii de presiune forte dinafară şi conict moral major, pericol cumulat, pentru individ şi Eu. Orice reciprocitate pozitivă între stabiliment şi armată s-a aat suspendată în fapt. Puterea, personalizată grotesc, şi acoliţii imediaţi, unii rude, s-au dovedit complet rupţi de realitate punând în alarmă de luptă armata. Din momentul în care militarii au ajuns în masă în posesia armelor şi muniţiei de război, căderea regimului devenea iminentă şi fatală. Puterea rezolvase una din cele mai încurcate chestiuni din orice exerciţiu intelectual de schimbare insurecţională a regimului, problema armelor, pregurând armata, în momentul respectiv, deţinătoarea lor “pe om”, să devină suportul armat, dacă necesar, al unei posibil necesare insurecţii. Evenimentele nu au evoluat spre insurecţie, prin faptul că armata şi-a denit şi semnalizat indispoziţia de a susţine prin forţa sa regimul politic, devenind virtual şi real oponenta posibilelor acţiuni în forţă pentru menţinerea puterii. Prin disproporţie, atâta vreme cât armata ar rămas unitară şi în dispoziţia conturată, se elimina raţionalitatea susţinerii
53
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 armate a puterii, indiferent cine ar fost implicat sau mobilizat pentru aceasta, cum de altfel experienţa a şi dovedit. În toate aceste exerciţii intelectuale se blocau în problema efectelor letale majore ale propriei forţe, respectiv a inevitabilităţii “pierderilor colaterale”. Puterea a rezolvat şi această chestiune, generând agresiuni letale cu victime întâmplătoare numeroase, civili şi militari, prin acţiuni teroriste şi de hărţuire a armatei, prin agresori oculţi, respectiv prin insecuritate generalizată, condiţie de nulitate a contractului social, puterea suverană pierde prerogativele suveranităţii legitime, se instituie condiţia “bellum omnes contra omnium”, stare în care violenţa defensivă individuală devine legitimă şi drept natural inalienabil. Mai mult, armata, ca singura instituţie naţională rămasă integră şi funcţională, cu legitimitate necontestată naţional şi internaţional, s-a văzut solicitată şi obligată, nu numai dispusă, să acţioneze defensiv-ofensiv pentru protejarea cetăţenilor şi a propriului personal. O parte din comandanţii de unităţi au înţeles, alţii au intuit, posibil unii nu, că, înarmaţi de război ind, dar nu implicaţi de partea naţiunii într-un conict cu un inamic extern, ci de partea statului într-un conict politic civil absurd şi imoral, militarilor din subordine nu li se mai pot da orice fel de ordine şi că acţiunile militare în acest context au o semnicaţie morală şi urmări pentru sentimentul naţional şi coeziunea naţiunii, miză care depăşeşte situaţia, momentul, instituţiile şi indvizii. Comanda superioară a armatei a devenit extrem de rezervată în a da ordine. Pentru unitatea militară în care serveam la data evenimentelor, conrm faptul că elevii şi comandanţii direcţi, conştienţi de cele de mai sus, au convenit explicit asupra ordinelor pe care NU le vor da şi nu le vor executa , despre aceasta ind avertizat informal comandantul şcolii. Conictul a fost precipitat de moartea generalului Milea şi în special de discursul şefului statului cu acest prilej. Legat de dispoziţia paranoică specică confruntărilor severe în escaladare periculoasă spre violenţă, credinţa a fost aceea că generalul a fost executat. Cine are percepţia corectă a organizaţiilor militare ştie în ce fel funcţionează spiritul de corp în momentul în care organizaţia este vulnerată brutal cu asocierea acuzaţiei de trădare. Faptul, cu interpretarea lui de către militari, a constituit semnal că orice represiune în ce-i priveşte devenise posibilă. În plus, statul încălca în mod criminal legea, situaţie în care conformismul de principiu, în rutină, dar şi sănătos al militarilor, a încetat să funcţioneze. Militarii, majoritatea tineri, prin vârstă şi tip uman, au o puternică vitalitate, ce se traduce în voinţa de a trăi, dar şi în dispoziţia de a vehemenţi când le este periclitată viaţa, vehemenţă care nu reduce, ci măreşte riscul de a şi-o pierde, dar, cu această miză, paradoxal, riscul este asumat cu relativ calm şi energia descărcată în activism instrumental militar adecvat. Ca factori de temperare, au acţionat, la început, dar şi după aceea, raţionamentele militare potrivit cărora o tulburare internă a ordinii sociale poate prilej de intervenţie militară dinafară, inacceptabilă în principiu, situaţie în care armata urma să joace rolul pentru care există, rol asumat de orice militar, ceea ce presupune o forţă compactă, statul ind în derivă. Într-o comunitate închisă, cum este o unitate militară, în care toată lumea purta arme, dar într-un moment de confuzie generală, a existat preocupare pentru evitarea conictelor interne între posibile facţiuni, dar şi preocuparea pentru respectarea autorităţii formale a comandantului ca garanţie a solidităţii structurii, necesară protecţiei tuturor şi ecienţei de luptă. Judecăţile în termeni de viaţă şi de moarte – alternativele normale ale luptei armate – se transferă ansamblului raţionamentelor militare care sunt simple şi tranşante. Aparatul de partid şi-a abandonat rolul trecând în expectativă. Oţerul CI a fost izolat, ulterior arestat. Ordinele ocioase, pentru care nu exista disponibilitate, au fost executate formal. Intragrupal, problema imediată, din momentul în care ordinul superior a fost acela de a se ieşi cu forţe în oraş, a fost aceea a evitării conictelor cu cetăţenii cărora nu li se putea comunica consensul militarilor pentru acţiunea de schimbare de regim. Principial, este nedemn pentru o armată să facă rebeliune şi profund tulburător social şi politic, imediat dar şi în perspectiva
54
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 refacerii ordinii sociale. Universal, în context, militarii nu şi-au propus rol politic. Cetăţenilor care s-ar manifestat violent faţă de militari, potrivit deciziei consensuale a militarilor de a nu acţiona violent, nu li s-ar putut opune forţă nici măcar pentru propria apărare.
23 decembrie. Bucureşti: Piaţa C.C. al P.C.R.
Intergrupal, între militarii detaşaţi în dispozitivele tactice din oraş, aate în contact cu publicul angajat în manifestaţii de contestare, şi componenţii dispozitivului Securităţii, insinuat în spatele militarilor, s-a produs conict deschis cu ameninţare armată reciprocă explicită. Insinuarea acestui dispozitiv în spatele militarilor s-a făcut pentru ca acesta să constituie ameninţare cu arma atât pentru cetăţeni cât şi pentru militari. La Sibiu, comandanţii, oţerii M.Ap.N., ale celor două dispozitive militare centrale exterioare, de la sediile puterii locale, judeţean şi municipal, dată ind ostilitatea ajunsă la nivel critic între componenţii M.Ap.N. şi componenta M.I. (alţii decât trupe M.I. şi pompieri, militari în termen), au impus separarea netă între componenţi, respectiv interzicerea prezenţei luptătorilor şi oţerilor M.I. în sectorul ocupat de militari M.Ap.N. şi orice contact verbal. Justicat sau nu, cele două categorii de militari se suspectau reciproc de situare pe poziţii politice adverse, după cum se aa conturată intenţia reciproc ostilă (constatare personală la faţa locului, conformată multiplu de mili tarii din dispozitiv, oţeri şi elevi).
Actele diversioniste au vizat unităţile militare Armativ, din sursă directă, informaţie colectată imediat după eveniment de la cei implicaţi, în momentul executării ordinului de retragere a întregului dispozitiv militar în cazarmă, asupra militarilor M.Ap.N. şi M.I. trupe, care se îmbarcau în camioane, s-a deschis foc automat din poziţii la înălţime, concomitent ind angajate schimburi de focuri la sol, între militarii M.Ap.N. şi luptătorii fără identitate prin uniformă din dispozitivul care acum se dezmembra. Au urmat episoadele de hărţuire sistematică cu foc a unităţilor militare, foc executat, din poziţii acoperite, de trăgători cu identitate nestabilită, despre care s-a prezumat că ar apartenenţi ai forţelor M.I. Escaladarea s-a accentuat prin consumarea confruntării psihologice prin actele diversioniste multiple, având ca obiect unităţile militare. Acestea au fost manevre profesioniste, în esenţă foarte simple ca mijloace şi extrem de eciente în sensul de a crea insecuritate, a uza 55
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 capacitatea operativă a militarilor şi a produce confruntări armate periculoase între armată şi forţe ale M.I., efect obţinut, dar şi intenţional, între diferitele unităţi ale armatei. Acestea fac parte din procesul de escaladare, care a produs victime, la Sibiu au avut ca urmare completa anihilare a unităţilor M.I., cu victime de ambele părţi. Trebuie considerat major prin semnicaţie şi urmări conictul intergrupal letal violent dintre militari şi un agresor cert prin acţiuni, dar obscur, nici în prezent identicat (nu şi neidenticabil). Discuţiile despre identitatea acestui agresor au devenit “academice”. În situaţie, pentru militari, identitatea acestui agresor a fost fără importanţă, după cum cunoaşterea identităţii nu ar schimbat cu nimic comportamentul lor defensiv-ofensiv. Raţionamentul militarilor a fost clar şi simplu: “cine trage în mine, militar sub comandă, în uniformă a armatei României, cu armele pe faţă, expus în piaţă, şi în cetăţenii pe care-i ocrotesc din obligaţie legală şi morală, cine atacă incinta unităţii militare, pe care legal şi funcţional o apăr, este, din punct de vedere militar şi din punct de vedere legal, criminal, de anihilat imediat, e el cine o ”. Speculaţiile manipulatorii privesc identitatea acelor agresori sau existenţa lor. Interesant este că acestea din urmă s-au xat prin contribuţia presei şi a formalismului demersurilor eşuate ale justiţiei de a clarica ce nu a claricat. Justiţia nu este puterea care poate clarica ceva într-o materie în care actul de justiţie, prin natura lui dependent de textul legii, şi prin natura faptelor de justiţiat, nu este posibil. (Comemorăm faptul că vechiul cod penal nu are prevederi pentru diversiune şi terorism). În principiu, nu pot justiţiate acte în condiţii de ruptură socială globală şi deplină, fenomen excepţional şi unic, ca atare fără normare posibilă. Mai mult, o asemenea schimbare radicală face caduce legile care consnţeau ordinea tocmai răsturnată, începând cu legea fundamentală. Normarea legală este un sistem care se aplică integral şi universal sau deloc. În plus, posibilitatea de a proba este condiţionată de informaţii pe care nu le poate obţine decât de la militari, M.Ap.N. şi M.I., de la care, cum se observă, nu primeşte informaţiile relevante. Perspectiva penalităţii a sistat sau a deformat uxul informaţiilor. În schimb, pretenţia de a fost claricat ce nu este clar costă instituţiile implicate şi naţiunea. Problema a fost excesiv politizată şi supraîncărcată emoţional cu efect asupra oricărei persoane sau instituţii care a încercat elucidări, demers contraproductiv în sine. Toate împreună menţin frustrarea părţii din corpul civil interesat de problemă. Ca urmare, conictul nu este de escaladat şi nici rezolvat. Din punct de vedere al militarilor, înaintea căderii regimului, vârful tensiunii psihice poate considerat momentul în care în masă, deliberat şi efectiv, militarii au decis să refuze executarea ordinului de a se opune violent acţiunilor civice. Din acest punct, regimul nu ar mai putut salvat decât printro intervenţie militară externă. Voinţa populaţiei şi determinarea armatei de a facilita demersul popular, la nevoie cu aplicarea forţei militare, reprezintă punctul terminus al regimului comunist. În cauză se aă energia eliberată a populaţiei şi o forţă fără concurent, armata, mutual, apoi explicit, conjugate. În esenţă se aa împlinită condiţia oricărei acţiuni naţionale în forţă cu şansă de succes. Această conjuncţie fundamentală a reprezentat condiţia şi realitatea pe fondul căreia a putut să se constituie premiza politică a edicării altei ordini sociale. Pentru militarii armatei, din momentul în care s-a conturat decizia personală privind comportamentul în situaţia critică constituită şi a putut constatată împărtăşirea ei de camaradul de alături, devenind pe cale de consecinţă evidentă necesitatea de a înfrunta sistemul, ferm şi în forţă, şi a conferi protecţie armată corpului civic, conictul intrapsihic a încetat. Secundar, din momentul în care singurul oponent posibil pentru armată în direcţia deciziei luate, forţa M.I., a fost atribuită cu poziţia de inamic, urmează un şir de operaţii militare instrumentale, cu minimum de ostilitate şi maximum de ecienţă. Ce putea denit ca forţă armată albastră, la vedere, poliţie şi trupe M.I., nu a întreprins ceva ostil armatei, ceva ecient în niciun caz. Admitem raţionalitatea acestei situări şi posibilele indispoziţii pentru asemenea acţiuni fără şansă, dar maxim periculoase. Tensiunea 56
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 de conict a fost menţinută prin acţiunile diversionist-teroriste, cu autor şi protagonişti obscuri şi nalitate indescifrabilă. Aceste acţiuni, cu victime, civili şi militari, şi tensiunea generată de ele sunt cauza vehemenţei comportamentului militar, dezescaladată doar după ce episodul diversionist-terorist a încetat să se manifeste. Tragedia de la Otopeni şi drama poliţiştilor de la Sibiu pot decriptate expert ca provocate diversionist cu tipicitate de manual. Altele, nemediatizate, cosumate sau dejucate, au urmat proceduri metodice identice. Diversiunea continuă prin atribuirea acestor incidente situaţiei, întâmplării, incompetenţei sau prostiei unor sau altora, de preferinţă armatei. Dezescaladarea s-a produs treptat, putând considerată esenţial realizată în preajma alegerilor, cu recrudescenţele cunoscute. Escaladarea violentă a anulat un sistem de interacţiuni sociale, a radiat partidul-stat şi delegitimat un instrument de forţă al acestuia, Securitatea. A urmat o perioadă lungă de schimbare socială structurală, încă în curs, în care armata, în reformă radicală, joacă strict rolul său constituţional. Psihologic, comportamentul militarilor s-a desfăşurat previzibil. Foarte mulţi militari de carieră sau profesionişti sunt, după tipologia Kirton, adaptativi. Tipul extrem adaptativ avansează una sau puţine idei pentru rezolvare, deşi ar putea avansa mai multe. Ideile sunt rezonabile, ancorate în realitatea imediată, fără riscuri şi de o ecienţă imediată şi evidentă. Caută soluţii în modalităţile încercate şi vericate. Schimbă rareori regulile şi numai dacă este sigur de suportul puternic din partea celorlalţi. Se bucură de încrederea şi sprijinul colectivului, ideile sale câştigă aderenţi. Pune eşecul pe seama netipicului sau ghinionului. Este excelent în a include date noi sau evenimente în structurile deja existente. Rezolvă problemele prin îmbunătăţiri şi ecienţă sporită, cu maximum de continuitate şi stabilitate. Sunt percepuţi ca ecienţi. Se denesc prin precizie, soliditate, spirit metodic, prudenţă, disciplină şi conformitate. Sunt văzuţi ca oameni logici, normativi, care acceptă regulile, dependenţi şi inspiră încredere. Rezistă la sarcini de rutină, par a nu se plictisi, sunt apţi de activitate meticuloasă îndelungată, fără a deveni superciali spre nal. Reacţionează la critici printr-o mai mare conformare la cerinţele externe, sunt vulnerabili la presiunea socială şi la autoritate. Oferă stabilitate, ordine şi continuitate, menţin coeziunea şi cooperarea grupului, în general sunt sensibili la ceilalţi oameni. (apud Ana Stoica-Constantin, 1998). De constatat este faptul că partidul-stat nu a întreprins acţiuni pentru dezescaladarea conictului social, ci dimpotrivă, l-a tansformat în criză globală. Ce se ignoră din afara sistemului este faptul că luptătorii din teren, dispuşi în linii de trăgători, complet ineciente ca obstacol zic, excluzând folosirea armelor de foc, se temeau de demonstranţi mai mult decât se temeau aceştia de ei, cu atât mai mult cu cât contau că militarii nu vor trage. În măsura în care prezenţa în sine a militarilor – ca fapt simbolic, armata ind percepută, cum este şi acum, ca “instituţie naţională”, conceptualizare încărcată de afect – nu putea produce temperare, această prezenţă, ca obstacol zic, devenea ridicolă. Ca neameninţători, gesticulaţie atent organizată de oţeri, ci doar ca simplă prezenţă, luptători şi oţeri – ţinând cont că majoritatea demonstranţilor din prima linie erau bărbaţi, ei înşişi rezervişti, la Sibiu, în sectoare cheie sub comanda oţerilor unităţii noastre – au fost translate fără incidente confruntările dintre mase de muncitori din marile întreprinderi şi puterea locală, ind convenite explicit limite care au fost riguros respectate. Evident, oţerii nu au cerut împrăştierea demonstranţilor, ci abţinerea de la acte violente şi distructive.
Prof. univ. dr. Mihai TURCU Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu
Bibliograe Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, coordonatori, Psihologia schimbării, Polirom, 1998 Stoica-Constantin, Ana; Neculau, Adrian, coordonatori, Psihosociologia rezolvării conictului, Polirom, 1998 Eyal, G; Szelenyi, I.; Townsley, E., Noua elită conducătoare din Europa de est, Omega, 2001.
57
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
DOCUMENTE
Publicăm, în cele ce urmează, „Jurnalul“ acţiunilor de luptă al gărzilor naţionale (fostele gărzi patriotice), documentul întocmit în 1990, de membrii direcţiei Judeţene Braşov a Gărzilor Naţionale.
BRAŞOV: Gărzile Naţionale şi Revoluţia 21 decembrie 1989, ora 14.50 Se aude sunând telefonul şefului secţiei gărzi naţionale. Răspunde Cpt. Oancea Dan. Oţerul aude la celălalt capăt al telefonului vocea fostului director al Întreprinderii de Construcţii Aeronautice Ghimbav. Timbrul alarmant al conducătorului acesteia anunţă că majoritatea muncitorilor din întreprindere s-au constituit în comitete de grevă, iar la această oră se îndreaptă spre Braşov. Considerând situaţia deosebit de importantă, oţerul face legătura cu şeful secţiei în persoana Lt. Col. Toma Ştefan, directorul relatând pe un ton iritat situaţia din acel moment precizând în continuare că un grup de aproximativ 200 de muncitori au imobilizat la sol elicopterul care în zilele anterioare patrula deasupra municipiului Braşov, în scopul informării fostei conduceri judeţene de partid asupra eventualelor „probleme deosebite”, ca să nu mai amintim scopul „intimidării” cetăţenilor care ar dori să se dedea la aşa-zisele „acţiuni huliganice”. În jurul orei 14.55, Petre Preoteasa ordonă Lt. Colonelului Toma Ştefan să aducă o companie de puşcaşi înarmaţi de la I. Hidromecanica Braşov pentru a „apăra” fostul sediu al judeţenei de partid. Din motive bine de înţeles, compania nu s-a prezentat. Fostul lider al Partidului Comunist din judeţ este nevoit să apeleze la unităţile militare aparţinând M.I. şi M.Ap.N. Având în vedere cele descrise, considerăm insuciente acuzaţiile ce li se aduc lui: Pană Gheorghe, Preoteasa Petre, Zagoneanu Gheorghe, Cebuc Maria şi în special lui Dăogaru Gheorghe, fără consultarea căruia nu se lua nici o hotărâre în fostul organ judeţean de partid, care în mod abuziv au ordonat aducerea unei companii de puşcaşi (muncitori) înarmaţi - măsură ce era în contradicţie totală chiar cu regulamentele ceauşiste, unde se stipula clar modul de acţiune şi situaţiile în care intervin subunităţile de gărzi naţionale. Ora 17.00 – Pe holul dinaintea anticamerei fostului prim secretar (pentru că la primul secretar nu puteai intra oricând) apare fostul general Zagoneanu Gheorghe – care se adresează pe un ton de comandă şefului secţiei gărzi naţionale: “- Unde îţi este compania de gardişti, colonele?” “- Tovarăşe general, compania nu poate veni.” “- Caută-ţi un loc, du-te şi împuşcă-te. “ Discuţia s-a purtat în prezenţa câtorva cadre în secţie. Toţi au rămas consternaţi. După câteva secunde cei trei (Gheorghe Pană, Preoteasa Petre şi Zagoneanu) au ieşit din birou surprinzându-i pe oţerii respectivi în acelaşi loc. Gheorghe Pană - s-a adresat Lt. col. Toma Ştefan: “- Colonele, treci prin cordoanele militare şi printre civili, te prezinţi la întreprindere şi vii în fruntea companiei de gărzi, la sediu.” În această situaţie, Lt. col. Toma Ştefan, care putea “pus la zid” pentru neexecutare de ordin, i-a raportat despre cele discutate, colonelului Crihan Iorgu de la Statul Major Central 58
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 al Gărzilor Naţionale. Acesta şi-a asumat întreaga răspundere considerând ordinul primit ilegal şi l-a trimis pe şeful secţiei gărzi naţionale la etajul 3 unde funcţiona atunci statul major, cu ordinul de a nu mai răspunde la nici un telefon dat de fosta conducere de partid a judeţului. Clădirea comitetului judeţean de partid este blocată de cetăţenii care scandează lozinci exprimate pentru prima dată la 15 noiembrie 1987, “Jos Ceauşescu”, “Nu mai vrem cartele”, “Fără violenţă”, “Armata e cu noi” şi altele. Noaptea de 21/22.12 trece greu. Suntem conştienţi că dacă revoluţia nu reuşeşte vom condamnaţi de justiţie. Avem muniţii în cantităţi mari în cazărmile unităţilor militare, dar nu o distribuim. Ne îngrijorează însă armamentul şi muniţiile foştilor activişti P.C.R. aate la parterul clădirii. Facem totul pentru ca acestea să nu e distribuite, cu atât mai mult cu cât ştiam că există acest gând în mintea lui Preoteasa. Aici trebuie să reamintim unele lucruri petrecute imediat după 15 noiembrie 1987. 17.11.1987 în jurul orei 09.00, la primul-secretar Petre Preoteasa sunt adunaţi toţi membrii fostului secretariat al comitetului judeţean P.C.R. Se analizează activitatea celor vinovaţi de cele petrecute în 15.11.1987 şi aceştia sunt descoperiţi imediat în rândul personalului Statului major al Gărzilor Patriotice, care, conform ordinelor, nu au intervenit pentru înăbuşirea mişcării revoluţionare. Concret, sunt excluşi din partid şi daţi afară din armată şei de state majore de la judeţ şi municipiul Braşov, lt. col. Clement Nicolae şi Lt. col. Cîrstoiu Constantin. Referitor la acest eveniment domnul lt. col. Clement Nicolae povesteşte: “În ziua de 15.11.1987 eram în sediul Statului Major al Gărzilor Patriotice cu domnul lt. col. Toma Ştefan, locţiitorul meu şi cu încă 2-3 oţeri. În jurul orei 12.00 auzim că se apropie coloana demonstranţilor de la I. Autocamioane, am coborât cu domnul lt . col. Toma Ştefan la parterul fostului comitet judeţean, în dreptul intrării principale. La scurt timp după aceasta a coborât Petre Preoteasa însoţit de generalul Bucur, inspectorul şef al fostului inspectorat M.I. Văzându-mă acolo, Preoteasa m-a admonestat că nu am luat măsuri de “apărare a comitetului judeţean” ordonându-mi să aduc imediat o companie de gărzi patriotice înarmată. În această situaţie am fost obligat să chem o subunitate (pluton de gărzi patriotice) de la I. Metrom. Precizez că ordinul de chemare a subunităţii a fost dat cu 20 de minute înainte de ajungerea coloanei demonstranţilor în faţa sediului. Împreună cu ceilalţi oţeri am urcat la sediul Statului Major, de la etajul 3. După apariţia coloanei demonstranţilor în faţa fostului sediu judeţean al P.C.R., ca şi pe timpul deplasării, manifestanţii strigau diferite lozinci “Jos dictatorul”, “Vrem mâncare pentru copii”, “Vrem salarii”, “Nu votăm”, “Veniţi cu noi”. Ajunşi în faţa sediului, au cerut să vină primul secretar pentru a purta dialog cu el. Văzând că nu vine nimeni să discute cu ei au pătruns în sediu, iar după aproximativ 30-40 minute au ieşit şi s-au dus la sediul municipiului. După plecarea demonstranţilor, la sediul municipiului am coborât cu oţerii în faţa clădirii, iar după 10 minute au venit 15 luptători din gărzile patriotice de la I. Metrom şi împreună cu aceştia am organizat un cordon în faţa comitetului judeţean, pentru a nu acuzaţi că nu am executat ordinul primit. După aproximativ 45 minute demonstranţii au revenit în faţa sediului judeţean şi văzându-ne acolo au început să scandeze: “Fără violenţă”, “Armata e cu noi”, “Armata este a poporului” . Văzând că demonstranţii sunt paşnici şi cer revendicări pentru îmbunătăţirea nivelului de trai şi condiţii de muncă mai bune, am retras luptătorii gărzilor patriotice din dispozitiv. La scurt timp au venit subunităţi de securitate şi miliţie şi au împrăştiat demonstranţii. În ziua de 17.11.1987 la orele 19.00 am fost chemat la biroul primului secretar Petre Preoteasa unde se găseau: Cebuc Maria, Schuster Elena, Drăghici Ioan, Tatu Ioan, Stoianovici 59
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Marin, toţi secretari ai comitetului judeţean şi Catrinescu Ion, mâna dreaptă a lui Bobu Emil, fostul şef secţie organizatorică la C.C. al P.C.R., care făcea “magistralele” cuvântări ale tov… ştiţi dumneavoastră care. Petre Preoteasa era foarte agitate şi mi-a vorbit foarte dur: “Team chemat să-ţi comunicăm că secretariatul comitetului judeţean P.C.R. a hotărât excluderea dumitale din partid, destituirea din funcţie şi cercetarea dumitale de către factorii în drept pentru că: 1. Nu ai luat măsuri să cunoşti starea de spirit a muncitorilor din Autocamioane 2. Nu ai mobilizat luptătorii gărzilor patriotice pentru a imobiliza huliganii care se adunaseră la întreprindere în dimineaţa zilei de 15.11.1987, 3. Nu ai dus subunităţi de gărzi patriotice pentru a opri coloana demonstranţilor să nu ajungă în centru, 4. Nu ai apărat judeţeana de partid cu subunităţi de gărzi patriotice înarmate care să tras în huligani când au intrat.” Am încercat să mă apăr, dar nu am fost lăsat să vorbesc. În încheiere, Petre Preoteasa a spus: “-Dacă eu aveam activiştii înarmaţi în sediu, nu intrau huliganii!”
22 decembrie 1989 La ora 04.30, o nouă şedinţă prezidată de Pană şi Preoteasa, la care şeful de stat major este obligat să participle. Se cer trei companii de puşcaşi, două pentru judeţ şi una pentru municipiu. Aceşti oameni nu mai judecă în nici un fel. Lt. col. Toma încearcă să le explice că luptătorii din aceste subunităţi sunt în stradă, în rândul manifestanţilor, dar nu are cu cine discuta. I se ordonă să treacă imediat la executare şi să distribuie muniţia subunităţilor. Analizăm toţi cei prezenţi ordinele Demonstranţi în faţa sediului Judeţenei de Partid Braşov primite. Cu cea mai grea povară în suet ne dăm seama că executarea acestor ordine înseamnă posibila declanşare a unui război civil. Asumându-ne întreaga răspundere nu executăm ordinul primit. Treptat, mulţimea participanţilor la manifestaţie creşte. La ora 07.30 în municipiul Braşov nu mai lucrează nici o întreprindere, detaşamente mari de muncitori se îndreaptă către centru.
Ora 08.35 – în municipiul Făgăraş, muncitorii de la I.U.C. şi C. Chimic au ieşit în stradă. Ora 10.30 – Maior Tocan Viorel raportează că a început acţiunea la I. Electroprecizia Săcele. Peste tot demonstranţii menţin ordinea şi disciplina, scandând lozinci anticeauşiste. În municipiul Braşov, manifestanţii înmânează militarilor din cordoanele de apărare a clădirii pachete cu mâncare şi ţigări scandând “Armata e cu noi”. Ora 11.30, cu tot regretul că nu am putut vedea, aăm că o delegaţie a manifestanţilor a intrat în sediu. Nu reuşim să aăm nimic despre ce s-a discutat. 60
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 Aparatul de radio este deschis. Afară, mulţimea agită drapelele tricolore fără stemă, scandează în continuare lozinci anticeauşiste, aprind lumânări şi dau foc portretelor dictatorului, cer armatei să treacă alături de ea, dar nu acţionează împotriva soldaţilor. Ne surprinde chiar şi în aceste grele momente optimismul hâtru al românilor: deasupra muţimii se agită o creangă mai mare de plop împodobită cu mere şi pere. În jurul orei 13.00 privim surprinşi cum manifestanţii, soldaţii şi oţerii se îmbrăţişau. Rândurile ostaşilor se rup de la sine. Aceştia se îmbarcă în autovehicule şi se retrag. Ne repezim la aparatul de radio şi televizor în momentul în care un grup de civili avându-l între ei pe Mircea Dinescu, anunţă victoria revoluţiei. Ne îmbrăţişăm, plângem de bucurie. Privim hipnotizaţi la ce se întâmplă pe ecranul televizorului. La un moment dat apare Ion Iliescu care face apel ca delegaţi ai judeţnelor să vină până la ora 17.00 la Bucureşti pentru constituirea noilor organe ale puterii. Un oţer de aviaţie promite sprijinul acesteia pentru transportul delegaţilor. Acest moment constituie pentru noi un duş rece. Ne dăm seama că trebuie să acţionăm rapid pentru realizarea acestui obiectiv. Timpul la dispoziţie este foarte scurt. Este aproximativ 14.30.
Coborâm la etajul unu. În sediu este lume multă. Domnul Lt. col. Toma este rugat să vorbească maselor. Ieşind la fereastra camerei 105, unde era instalată o staţie de amplicare, face apel la cetăţeni, pentru a păstra ordinea, disciplina, a apăra şi proteja bunurile materiale existente în sediu, care aparţin acum cu adevărat poporului care le-a realizat şi la trecerea la apărarea unităţilor economice din municipiu şi judeţ, de către gărzile naţionale. Concomitent, în sala 120, începuse prima şedinţă a noului organ judeţean de conducere în curs de constituire. La aceasta participau de la noi domnii col. Crihan Iorgu, lt. col. Dragne Iancu, cpt. Bugnar Alexandru, mr. Neagu C-tin, plut. adj. Mitric Ilie şi un număr de aproximativ 50-60 persoane civile printre care am recunoscut pe fostul director al T.A.G.C.M., ing. Neagu, domnul asistent universitar Emil Steica, redactorul şef al fostului ziar “Drum Nou”, domnul Popa Cornelius, fostul prim secretar Gheorghe Dumitrache, studentul Cătoiu Sorin şi alţii. Discuţiile erau foarte aprinse în momentul în care, după ce vorbise maselor, domnul lt. col. Toma a intrat în sală, ind ales în prezidiu. Acesta a informat pe cei prezenţi despre cele propuse de domnul Iliescu la televiziune, a explicat că nu avem prea mult timp la dispoziţie şi a insistat pentru a se putea executa deplasarea, să e aleşi în prima etapă 5 delegaţi pentru Bucureşti. Aceasta a accelerat alegerea. Cu această ocazie domnul redactor şef Popa a consemnat dezbaterile şi a prezentat o platformă program pe care îl solicităm să le dea publicităţii. În jurul orei 15.00, cineva a intrat în sală şi a comunicat că apa din lacul Tărlung a fost otrăvită. În plină şedinţă, domnul lt. col. Toma a ordonat mr. Neagu C-tin să plece imediat la faţa locului, să ia probe de apă şi să le ducă la laboratorul de analiză. La îndeplinirea acestei misiuni a participat şi un specialist de la C.G.A., prezent în sală. În urma acestui zvon şi a altora, în faţa intrării principale se creează busculadă. Domnul lt. col. Toma, ulterior domnul col. Crihan, ies în mijlocul mulţimii şi calmează oarecum situaţia. Ora 15.30 – se raportează domnului gl. mr. Ion Florea că a fost ales preşedinte al delegaţiei care urmează să plece la Bucureşti. Ora 15.40 – se ia legătura cu Direcţia Sanitară judeţeană pentru a se ocupa de analiza eşantioanelor de apă. 61
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Ora 15.45 - domnul lt. col. Toma ia legătura cu directorii întreprinderilor Autocamioane, Tractorul, Rulmentul, Mecanică nr. 2, Hidromecanica şi altele care au magazii de armament, cerându-le să cheme şei de state majore şi să le ordone să organizeze imediat paza şi apărarea cu luptători îmbrăcaţi în uniformă şi înarmaţi. Se atrage atenţia asupra distribuirii legale pe bază de registru a armamentului. Aceleaşi ordine sunt date şi oţerilor şi statelor majore din judeţ. Ora 16.00 – se iau măsuri pentru ajutarea centralistei de către domnul Sandu Ioan şi de pază şi apărare a centralei telefonice, prin instalarea a doi luptători în uniformă şi înarmaţi la uşa acesteia. Totodată este trimis lt. col. Răcaru Pavel la telefoane cu misiunea de a asigura funcţionarea în bune condiţii a acestora, de a stabili unde sunt interceptate convorbirile şi de a scoate din funcţiune aceste instalaţii. Între orele 16.00-17.00, domnul lt. col. Toma face un nou apel la staţia de amplicare din camera 105, către luptătorii din gărzile naţionale prezenţi în piaţă, să meargă în întreprinderi şi să organizeze paza şi apărarea acestora. La plecare constată că uşa biroului lui Dăogaru Gheorghe fusese spartă, iar acesta era în biroul său şi discuta cu un grup de aproximativ 8-10 tineri între care domnul Burtea Vasile şi o fată. Surprinşi, domnul lt. col. Toma intră în birou şi îl întreabă pe Dăogaru dacă cooperează cu noile organe. Păstrându-şi stăpânirea de sine acesta răspunde armativ şi chiar se oferă pe un ton de comandă să sprijine mobilizarea gărzilor naţionale, cerând o în listă în acest sens. Fără a mai da importanţă acestui aspect, domnul lt. col. Toma se înapoiază în sediul Statului Major. Ora 17.00 – lt. maj. Silaghi Adrian, împreună cu domnul Popa Adrian şi încă o persoană au fost trimişi să aducă o subunitate de luptători pentru paza şi apărarea sediului noilor organe de conducere.
Ora 17.30 – mr. Panait Săndel raportează de la Autocamioane că în întreprindere există trei transportoare blindate fără armament şi cere aprobarea să le echipeze cu puşti mitraliere şi luptători din gărzile patriotice, în vederea folosirii acestora la nevoie. Se iau măsuri pentru începerea distribuirii muniţiilor gărzilor naţionale din întreprinderi. Domnul col. Crihan Iorgu îndrumă şi sprijină activitatea Secţiei judeţene a Gărzilor Naţionale, participă la a doua şedinţă a noului organism de conducere prezidată de domnul general-maior Florea, care începuse în jurul orei 17.00. Maiorul Tocan Viorel, părăsind misiunea din oraşul Săcele, se prezintă la sediu. Ora 17.40 – se primeşte primul ordin telefonic de la eşalonul superior, ordin care stipulează subordonarea gărzilor naţionale noilor organe ale revoluţiei şi alte măsuri care fuseseră deja luate de către noi. Cpt. Bugnar Alexandru, împreună cu mr. Andone Dorin, pleacă şi verică depozitele de muniţii material-exploziv cu maşina noastră. Ora 18.30 – centrala telefonică informează existenţa unor legături suspecte în centrală. Este chemat lt. col. Răcaru, cpt. Grosu Cornel şi tehnicianul Chisăliţă, care trec la vericarea numerelor de telefon suspecte şi întreruperea acestor legături. Ora 19.00 – mr. Tocan propune şefului secţiei distribuirea armamentului şi muniţiilor foştilor activişti, persoanelor civile aate în sediu. Intuind pericolul de a ne împuşca între noi, acesta refuză categoric, cu atât mai mult cu cât în sediu se găsesc deja soldaţi şi elevi ai şcolii militare din garnizoană. Sosesc 24 luptători de la I.A.Bv cu care se organizează paza şi apărarea etajului trei de către lt. maj. Silaghi Adrian. Cele 24 de ore ale zilei de 22.12 se încheie în linişte şi pace. 62
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 23 decembrie 1989 Orele 02.00 – 03.00 – persoane neidenticate de noi sparg magazia de armament şi muniţii de la parter şi impart armele, persoanelor civile din sediu. Ora 02.40 – sediul este atacat cu foc. Se ripostează de la toate ferestrele de către militari şi elevi. Zgomotul împuşcăturilor atacurilor are ceva caracteristic, este mai sec şi nu se vede acăra la gura ţevii. Se înregistrează schimburi de focuri în zona Liceului “Unirea”, Modarom, Capitol, cimitirul de pe Str. Karl Marx şi Ranărie. În cursul nopţii, fără acordul nostrun, din depozitul de armament stoc existent întruna din cazărmile vânătorilor de munte se distribuie armament şi muniţii, aparţinând atât gărzilor cât şi unităţii militare, unor persoane civile, pe bază de buletin sau legitimaţie de serviciu. Pentru asigurarea muniţiei calibru 7,92 mm din dotarea noastră este forţată magazia de muniţie, fără ştirea gestionarului plut. adj. Mitric Ilie. Cei înarmaţi astfel, foarte mulţi tineri fără stagiul militar satisfăcut, realizează ltre pentru controlul circulaţiei autovehiculelor Braşoveni în drum spre centrul oraşului în diferite zone ale oraşului, ceea ce ascunde involuntar acţiunile atacatorului. Analizând situaţia creată, întocmim şi dăm un comunicat în după-amiaza zilei privind folosirea armamentului numai de către luptătorii îmbrăcaţi în uniformă, aaţi în misiuni ordonate, la staţia de radio-amplicare a municipiului. Comunicatul este transmis şi presei, apărând în „Gazeta de Transilvania” în ziua următoare. Ora 06.00 – o grupă de voluntari din detaşamentul de pregătire militară a tineretului de la I.A.Braşov – cercul de orientare turistică, comandată de Ionel George, secţia 140, este trimisă în cercetarea zonei Cartier Răcădău, masivul Tâmpa şi să treacă la apărarea releului de televiziune.
Unităţile economice care nu au ridicat muniţia solicită muniţie. Se rezolvă distribuirea acesteia pe baze legale din unităţile militare. Începe un aux puternic de informaţii, unele contradictorii. Vă redăm câteva dintre ele: - ora 11.51 Voicu Vasile – Europa Liberă a transmis de dimineaţă contul din Elveţia al lui Ceauşescu – 4721427-300-Z, - 13.34 – domnul Botez – Antrepriza Tunele – să e supravegheat pasajul tunel din zona Hidromecanica şi Victoria. Măsură: să se adreseze şefului de stat major de la Hidromecanica, domnul Marian Constantin. - 13.57 – au fost văzuţi paraşutişti: 4 în zona I.A.Bv, 4 în zona Tâmpa (sursa informaţiei nu a fost înregistrată) În urma vericării ei de către luptătorii de la I.A.Bv, sub comanda mr. Panait Săndel – informaţia s-a dovedit a falsă.
63
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 - 14.06 – cpt. Chichernea Leonte raportează din Zărneşti că a organizat paza şi apărarea obiectivelor principale. Totul e în ordine. A expediat muniţia solicitată, 30 lăzi, pentru pistol mitralieră P.P.S. din care 25 lăzi la I.A.Bv şi 5 lăzi la I.M.M.R. - 14.24 – domnul Voronin – I.M.m.R. – nu mai avem muniţie. Măsura: să se împrumute de la I.A.Bv; - 15.40 – Universitatea solicită armament şi muniţie. Măsura: să se ia de la Catedra Militară. Informaţiile alternează cu cereri de armament şi muniţii, rezolvate operativ, aproape din 5 în 5 minute. Între orele 12.00 – 18.00 plut. adj. Mitric Ilie s-a deplasat în cazarmă pentru împrospătarea muniţiilor consumate şi constată violarea magaziei. Întrucât nu ne-am propus să prezentăm toate informaţiile consemnate în registru vă relatăm în continuare principalele acţiuni desfăşurate. Sunt trimişi luptători cu diferite misiuni de la I.A.Bv, Metrom, I.M.M.R., la Spitalul judeţean, Maternitate, Spitalul şi Policlinica Steagul Roşu, şcoli şi grădiniţe. I.A.Bv are în misiuni exterioare şi interioare 250 luptători înarmaţi şi echipaţi în uniformă; Tractorul aproximativ 250, Rulmentul 200, Hidromecanica 200, I.Mecanică Nr.2250, Metrom 100; efective diferite au în misiuni aproape toate celelalte unităţi economice posesoare de echipament de iarnă. În municipiul Făgăraş, sub comanda mr. Florescu C-tin şi lt. maj. Cocan Sorin, este organizată paza şi apărarea principalelor unităţi economice, resurse de apă, a transformatoare electrice şi alte obiective importante, cu aproximativ 750 luptători. În Codlea, sub comanda lt. col. Diaconu Marin este organizată o puternică pază şi apărare a I. Colorom şi a celorlalte obiective, folosind peste 200 luptători. În Zărneşti, cpt. Chichernea Leonte, ajutat de domnul Aldea şi somnul Băncilă a luat aceleaşi măsuri, având în misiune peste 300 luptători. La Victoria, lt. Col. Florea Laurean acţionează pentru paza şi apărarea Combinatului Chimic şi a obiectivelor din localitate, cu peste 200 luptători. Toţi aceşti oţeri sunt ajutaţi efectiv de cadrele în rezervă din statele majore de oraşe, în conducerea subunităţilor de gărzi. În oraşul Săcele, şeful de stat major al oraşului, ing. Arh împreună cu ing. Gheţea, şeful de stat major al I. Electroprecizia şi magazinerul Baciu, distribuie armamentul, aduc muniţia, organizează apărarea oraşului, a transformatorului I.R.E. Dârste şi împreună cu o subunitate de vânători de munte a lacului Tărlung, însumând efective de aproximativ 200 luptători. În oraşul Predeal, domnii Almăşan şi Pântea conduc direct toate activităţile celor peste 50 luptători angajaţi în executarea misiunilor stabilite. La Rupea, aceleaşi activităţi de pază şi apărare sunt conduse de domnul Băia şi ulterior de domnul Boeriu. Toate aceste acţiuni menţin liniştea în judeţ. În municipiul Braşov, mr. Crira şi cpt. Oancea asigură apărarea sediului municipiului cu luptători de la I. Tractorul. La judeţ, primirea informaţiilor continuă, lt. col. Toma stabileşte măsurile, mr. Tocan consemnează informaţiile şi măsurile în registru, celelalte câteva cadre execută ordinele primite. 18.00 – schimbul de focuri se intensică.
64
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008 21.10 – aproximativ la jumătatea masivului Tâmpa, apar luminiţe de lanternă. Sunt considerate semnale între atacatori şi se deschide focul pe direcţia respectivă. Maiştrii şi suboţerii se deplasează sub foc la organul de poliţie şi distribuie armamentul şi muniţiile luptătorilor care patrulează cu poliţia, la orele 05.30, 12.30, 21.30. 24 decembrie 1989 Focul continuă toată noaptea. Împreună cu noi sunt câţiva tineri din care reţinem pe Cătoiu Sorin şi Popa Adrian. În dimineaţa de 24.12 mulţumim acestor tineri inimoşi, recuperăm de la ei armamentul. Mr. Tocan le întocmeşte adeverinţe scrise de mână pentru justicarea absenţei acestora din întreprinderi în perioada 22-24.12 şi după încetarea focului părăsesc sediul. 09.30 – 10.00 – este ucis armurierul Fontana Victor, în zona magaziei de armament a foştilor activişti P.C.R. Ucigaşul este capturat de ceilalţi doi armurieri din secţia noastră, prezenţi la faţa locului şi predat în prezenţa domnilor col. Crihan Iorgu, Sergiu Vâlcu, Burtea şi alţii, domnului general Florea, preşedintele consiliului. În consiliu sunt luate măsuri drastice de vericare a tuturor celor prezenţi, precum şi a celor care intră şi ies din clădire. Se continuă acţiunea de recuperare a armamentului aat asupra persoanelor civile, atât de către armată cât şi de către noi. Valul de informaţii telefonice continuă. În jurul orei 11.00, Plutonul de Gărzi Naţionale din com. Bran îl arestează pe Gheorghe Pană şi însoţitorii săi. Este trimis ca întărire un Pluton G.N. de la I.”6 Martie”Zărneşti. După ce raportează situaţia, cpt. Chichernea Leonte se deplasează la postul de Miliţie Bran. Arestaţii sunt transportaţi la Braşov de oţerii de la Poliţia judeţului, însoţiţi de luptători din gărzi. În urma unor informaţii primite, gărzile naţionale de la I.A.Bv şi I.S.Râşnov, primesc ordin de la noi să organizeze două ambuscade la Podul Dârste şi intersecţia din imediata apropiere a I.S.R.
14.00 – la capătul cartierului Valea Cetăţii, zona de agrement „Iepure” sunt semnalaţi atacatori. Este trimis un pluton de puşcaşi de la I.A.Bv. 17.30 – în urma unui denunţ mincinos, domnul lt. col. Toma este arestat. Prin intervenţia domnului col. Crihan Iorgu şi a noastră se lămureşte situaţia şi este eliberat la ora 17.55. 19.30 – mr. Tocan Viorel este trimis într-o misiune. În loc să execute ordinul primit, pleacă fără aprobarea nimănui la Bucureşti; devine suspect în gara Predeal, este reţinut în gara Câmpina şi predat garnizoanei Ploieşti. Focul continuă în municipiu. 25 decembrie 1989 Între orele 06.00 şi 08.00 se reorganizează dispozitivul de pază şi apărare a obiectivelor exterioare unităţilor economice: de la I.A.Bv – Releul Tâmpa = 15 luptători; Rezervoarele de apă Dl. Melcilor = 15 luptători; Grădiniţa Steagu Roşu = 6 luptători; Laboratorul de analiza apei = 6 luptători; Policlinica Steagu Roşu = 6 luptători; Spitalul Steagu Roşu = 12 luptători; Filtru intersecţie Poenelor = 15 luptători; Pază Consiliul Judeţean = 30 luptători; De la I. Metrom – Spitalul judeţean = 30 luptători; Spitalul de obstetrică şi ginecologie = 15 luptători; De la I. Tractorul – Consiliul municipal = 30 luptători; Depozitele Bartolomeu = 30 luptători; 65
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 De la I. Mecanică Nr.2 = Transformatoarele Dârste şi Hărman = 24 luptători; centrul Farmaceutic = 15 luptători; De la I. Electroprecizia Săcele – Lacul Tărlung = 40 luptători. Au mai acţionat efective de luptători de la I. Rulmentul, I. Mecanică şi alte întreprinderi, alte obiective. După ora 08.00, focul încetează, o parte din trupe se retrag din unele obiective şi la comanda acestora sunt trimişi oţeri din Secţie astfel: la rezervoarele de apă de sub Tâmpa – cpt. Oancea Dan cu 30 luptători de la I. Tractorul; la depozitele Bartolomeu – lt. col. Rotilă Vasile; la Dl. Melcilor – lt. maj. Silaghi Adrian, la releul Tâmpa lt. col. Răcaru Pavel. După ora 17.00 începe să se tragă din nou dar cu intensitate mult mai mică. Între orele 23.00 şi 02.00, cpt. Mitarcă Adrian cu doi luptători din sediul judeţului sunt trimişi, la solicitarea directorului I.P.P.C., într-o misiune de cercetare şi intervenţie pe platforma Bartolomeu, cu autoturismul Secţiei. La înapoiere intră într-o ambuscadă, dar scapă neatinşi de focul puternic executat asupra lor. 26 decembrie 1989 Începând cu ora 08.00, în municipiul Braşov se instalează calmul. Nu se mai execută foc. Măsurile de pază şi apărare a întreprinderilor şi principalelor obiective cu luptători din gărzile naţionale sunt menţinute până în data de 10.01.1990. În ansamblul zilnic au fost angrenaţi în misiuni aproximativ 4000 de luptători, conduşi nemijlocit de către comandanţii de subunităţi, statele majore de întreprinderi şi localităţi sub directa îndrumare a Secţiei judeţene a Gărzilor Naţionale, contribuind alături de armată şi celelalte forţe participante, la menţinerea şi consolidarea drepturiloe cucerite de mase populare din judeţul nostru în revoluţia din 22 decembrie 1989.
Întocmit de COLECTIVUL SECŢIEI JUDEŢENE BRAŞOV A GĂRZILOR NAŢIONALE
66
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Poemele Revoluţiei Zilele Revoluţiei Române au fost tragice. Au murit oameni. Răniţi, arestaţi, schingiuiţi au fost cu miile. Libertatea a fost plătită scump dar suetele românilor de pe baricade au scris şi versurile Revoluţiei Române. Inaugurăm un capitol distinct acestei opere naive, plină de candoare, a celor care au făcut din Revoluţia Română victoria vieţii lor.
Scrisoare împuşcată Mă iartă mamă dacă dorm sub cruce Şi visu-mi odihnesc acum pe armă, Azi aş vrut colinde a-ţi aduce Dar Ţara, mamă, este în alarmă! Tu spune-i, tată, mamei să nu plângă, Să e mândră că am fost bărbat, Eu sunt al patriei, şi-n partea stângă Aud mereu cum clopotele bat. Nu am putut să stau de-o parte, iată Dac-o făceam, n-aş mai fost român; Şi în pământ, să ştii, iubite tată, Sunt tot român, şi tot aşa rămân. Şi ţi, vă rog, puternici, cum vă ştiu, Căci nu e încă timp de parastas, Chiar dac-am încetat să mai u viu Ea, inima, tot vie mi-a rămas. Încă o dată vă mai cer: nu plângeţi! Nu este loc de plânsete acum Pentru noi toţi românii tineri, iată, Într-o colindă plânge Moş Crăciun.
SERGIU VITALIAN VAIDA, Cluj-Napoca
67
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
Scrisoare fără timbru Vă cer iertare, doamnă dirigintă, Că nu o să mai vin să spun: Prezent Eu m-am retras din catalog cuminte M-a vrut destinul în alte părţi urgent Păcat, că mai aveam atâtea planuri Dar nu regret nimica, mai ales Că dintre tinereştile elanuri Pe cel mai bun din toate l-am ales Colegii mei vor înţelege aceasta Voi promova prin ei, din an in an, Cu ei suind în viitoare creste Deşi, mereu, eu -voi licean O, mamei mele n-aş vrut vreodată Această sumbră veste să-i aduc... Această hotărâre a mea, rească Cum vrut-am ca să u şi să rămân Căci dincolo de jertfa-mi tinerească Prin tot ce-am năzuit am fost român Încă o dată, eu vă cer iertare Se-aud prin jur colinde, urători În iarna care-mi pune la purtare Într-un chenar, buchete mari de ori *
N.B. În 1990, aceste versuri, scrise pe o coală de hârtie, au fost prinse de un necunoscut pe crucea lui Alexandru Radu Ionescu, din Bucureşti, căzut în Revoluţia din Decembrie 1989. 68
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
DICŢIONARUL GENERAL AL REVOLUŢIEI ROMÂNE
SORINEL DINEL LEIA + Născut în data de 24 septembrie 1967 în localitatea Tomeşti, judeţul Timiş. În 1989 era operator-chimist la Întreprinderea Solventul din Timişoara. Necăsătorit. În ziua de 18 decembrie 1989, în jurul orei 16,30, se aa cu un grup de manifestanţi pe treptele Catedralei, unde au aprins lumânări, au scandat lozinci şi au cântat „Deşteaptă-te române!”. A fost împuşcat în cap. Gliguţă Avram, martor ocular, povesteşte clipa dramatică a morţii lui Sorin Leia: „... Când TAB-urile au trecut prin faţa noastră, miliţienii, au tras un foc de avertisment. Noi neam îmbulzit să intrăm în Catedrală. Catedrala are uşă dublă, dar la îmbulzeală una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând să ne strecurăm înăuntru. Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am aat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă. Am simţit ca o arsură, am băgat capul la cutie şi m-am strecurat încet-încet înăuntru. Nişte tineri au văzut că Leia e împuşcat şi l-au târât în Catedrală. Deşi împuşcat în frunte, Leia nu pierduse mult sânge şi încă mai respira. Când capul i-a atins cimentul brusc s-a făcut sub cap o baltă de sânge. Noi vorbeam să cumpărăm o lumânare ca să moară creştineşte. Un popă înalt, slab, de vreo 40-50 de ani, s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat: „Ce, îi mort?” Am zis că da... Un alt preot, mai bătrân, cu barbă căruntă, a arătat manifestanţilor ieşirea prin spate, către parc, dar eu n-am fost pe fază. Când am prins un moment de acalmie am ieşit prin faţă şi apoi pe lângă zid către staţia de tramvai. Încă se trăgea. Am ajuns la iarbă şi m-am aruncat pe burtă. Am văzut că pe haină aveam bucăţi din creierul lui Sorin Leia şi urme de sânge. M-am şters cu iarbă şi frunze. Lângă Expres era civilul care trăsese în mine şi în Sorin Leia (îl văzusem) şi un locotenent-colonel de miliţie, care trăgea după oameni ca să-i împrăştie.” Cadavrul lui Sorin Leia a fost dus la Spitalul Judeţean. A doua zi, mama lui, Ilitoni Aurica, l-a căutat la spital. Dar aici i s-a spus că trupul ului ei nu se aă la morgă. A aat că mai multe cadavre au fost duse la Bucureşti. Abia în ziua de 12 ianuarie a primit un telefon prin care a fost anunţată că în Cimitirul Eroilor Revoluţiei din Bucureşti se aă o groapă comună şi că acolo s-ar putea să e şi ul ei. La Procuratură a găsit dosarul cu fotograa ului ei. A cerut deshumarea şi şi-a înmormântat ul în cimitirul din Tomeşti, satul natal al eroului Sorin Leia. Sorinel Leia a fost declarat Erou Martir.
Bibliograe Fondul Documentar al Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 din Timişoara. Prof. Costel Neacşu, Religiozitatea Revoluţiei Române din Decembrie 1989 , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
69
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
Doctor IONEL CANĂ La 4 martie 1979 – exact la doi ani de la marele cutremur care îndoliase România – postul de radio „Europa Liberă“ transmite, sub titlul „Un document important pentru ţară“, declaraţia de constituire a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Fondatorul acestei mişcări sindicale – care rămâne prima şi singura formă de disidenţă organizată din România – este doctorul Ionel Cană. Născut la 2 aprilie 1945, la Bucureşti, Ionel Cană este unul dintre precursorii Revoluţiei Române din decembrie 1989. Ca medic la o întreprindere din Balş, judeţul Olt, dr. Cană cunoştea îndeaproape problemele cu care se confruntau muncitorii, dar şi documentele de legislaţia muncii. De foarte multe ori, muncitorii veneau la dânsul şi îl rugau să le întocmească “plângerile către stăpânire” – de la cele personale la cele colective, extrem de numeroase. Ştia că oamenii se confruntau cu condiţii de muncă precare – igienă, iluminat şi încălzire neadecvate, concedieri abuzive, „munca patriotică“ prestată la comandă – şi că nu aveau nicio şansă să-şi îmbunătăţească viaţa, atâta vreme cât nu vor încerca să se organizeze, să găsească o formulă ecientă de protest împotriva regimului totalitar. Se decide să vină în sprijinul muncitorilor, prevalându-se de legislaţia existentă în acea vreme. Astfel că, bazându-se chiar pe prevederile unui decret dat de Nicolae Ceauşescu, pentru ochii străinătăţii, dr. Cană, împreună cu preotul Calciu şi economistul Braşoveanu, pune pe picioare primul sindicat adevărat al muncitorilor. “Prin mişcarea asta – povesteşte, peste ani, dr. Cană – am vrut să-i aduc ( pe comunişti – n.r.) la realitate, să-i fac să respecte ce au promis. M-am îndreptat cu mişcarea mea spre muncitori, nu spre elite, ca să arăt că orice om simplu poate avea idei disidente. Eu combat elitismul.” S.L.O.M.R era organizat atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în reţea, astfel încât să permită aderenţilor săi să formeze nuclee sindicale în toate întreprinderile din ţară. În numai două săptămâni, numărul aderenţilor ajunge la circa 2400 de persoane. Şi totuşi, doctorul Ionel Cană este conştient că acest sindicat nu are nici o şansă reală de a funcţiona. De aceea, speranţa organizatorilor se îndreaptă în afara ţării. Un impact devastator asupra regimului de la Bucureşti are Declaraţia de constituire a S.L.O.M.R., difuzată de postul de radio “Europa Liberă”. Este, dacă se poate spune aşa, apogeul acţiunii S.L.O.M.R. Din acest moment, în ţară, dar şi în străinătate, lumea ia cunoştinţă de actul de disidenţă al dr. Cană şi de existenţa unui sindicat liber al muncitorilor, o organizaţie care îşi stabilise, prin statutul său, să lupte cu adevărat pentru apărarea drepturilor muncitorilor. Reacţia de la Bucureşti nu se lasă aşteptată. Peste patru zile, este luat din cabinetul medical al Întreprinderii de Apă Grozăveşti şi urcat într-o maşină a Securităţii. În cadrul unui proces de formă, cu “avocaţi din cârpă”, este condamnat la şapte ani de închisoare, sub acuzaţia de “complot împotriva orânduirii socialiste”. După 20 de luni de închisoare, este pus în libertate „la presiunea internaţională“, dar şi din dorinţa lui Ceauşescu de a dovedi lumii că în România nu există deţinuti politici. Au urmat şapte ani de domiciliu strict supravegheat. În 1987, este determinat să plece în exil în S.U.A. Aici reuşeşte, în 1987, să pună bazele Secţiei Externe a S.L.O.M.R., ind apreciat şi recunoscut de Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Geneva. În 1990, se întoarce acasă, într-o Românie plină de speranţe noi, de libertate şi democraţie, hotărât să se implice cu toate forţele sale în activitatea liber-sindicalistă. Deziluzie! “Sindicatele de azi sunt o parodie!” – armă Ionel Cană, omul care a avut curajul să înfrunte dictatura. 70
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Navigând pe internet Continuăm să prezentăm, la această rubrică, site-uri care au ca tematică Revoluţia din decembrie 1989, cu problemele sale – extrem de multe – care, de-a lungul anilor, au făcut să curgă multe lacrimi şi cerneală, au alimentat discursurile ipocrite ale politicienilor, au stârnit dispute despre drepturile şi privilegiile celor ce au ieşit în
stradă împotriva dictaturii, despre cum au ajuns unii cu patalama de revoluţionari, cu terenuri, vile şi câte altele… De altfel, cine va avea curiozitatea să inventarieze siteurile pe tema Decembrie 1989 , va constata că numărul acestora este impresionant. Dar, asupra acestei chestiuni vom discuta la momentul potrivit.
Apel la memorie
www. revolutie. ro Un site pe cât de simplu, pe atât de resc. Se sprijină pe deviza “Trecutul nu poate uitat” şi pe un prolog memorabil: “1104 morti. 3352 raniti. Noi ne permitem acum luxul de a privi totul în date şi cifre. Alţii, nu. Pentru peste o mie de familii, 22 decembrie nu este doar o dată pomenită des la ştiri înaintea sărbătorilor, ci data la care copiii lor nu s-au mai întors acasă. Amintirea care le umbreşte şi le va umbri ecare Crăciun până la sfârşitul vieţii lor. Noi ne permitem luxul de a nu alege între a golani sau comunisti, huligani sau activişti... Însă acest lux a fost cumpărat cu sânge de cei morţi la Revoluţie, iar familiile lor plătesc şi acum dobanda.” Site-ul este construit pe ideea (şi îndemnul) de a ne arhiva memoria. Suntem, oare, în stare să nu uităm ceea ce s-a întâmplat în 1989? Să încercăm să privim realitatea de după 1989: într-un fel au uitat – sau n-au uitat – cei care au participat direct pe baricadele Revoluţiei şi într-un fel au uitat – sau n-au uitat – cei care au protat de pe urma Revoluţiei. Dar într-un singur fel uită familiile celor morţi în Revoluţie: ele nu uită niciodată! 71
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Ce oferă iniţiatorii – din păcate, necunoscuţi – ai site-ului în discuţie? În principal, cele câteva rubrici – Poze revoluţie; Documente; Lista revoluţiei; Timişoara; Bucureşti; Vechiul regim; In memoriam – conţin informaţii puţine şi, în genere, cunoscute. S-ar putea spune că organizatorii au lăsat totul la bunăvoinţa utilizatorilor. Or, adoptând o astfel de atitudine, ei riscă să îngheţe site-ul în proiect, dacă un cumva s-a şi întâmplat asta…
Privilegii şi privilegii…
Problema privilegiilor şi a protorilor revoluţiilor nu-i priveşte doar pe români. Istoria popoarelor este un lung şir de dispute între cei de la putere şi cei care vor să le ia locul, pentru a construi o lume dreaptă. Din nenorocire, dreptatea şi moralitatea rămân, de cele mai multe ori, vorbe goale. După decembrie 1989 au apărut, chiar şi în ungherele cele mai ascunse ale patriei, zeci şi zeci de organizaţii de revoluţionari al căror scop declarat este acela de a apăra drepturile membrilor lor. Lupta pentru „privilegii“ a devenit, la un moment dat, raţiunea de a a multora din aceste organizaţii, dar şi motiv de dispute politice, de controverse şi critici. În aceste condiţii, era de aşteptat să apară şi o Asociaţie a Revoluţionarilor fără Privilegii, care are o pagină pe internet susţinută de Centrul de Resurse Internet pentru Organizaţiile Neguvernamentale al Grupului pentru Dialog Social. Ce îşi propune numita asociaţie? Să descurajeze impostura şi mercantilismul celor care “revendică statutul de revoluţionar în scopul obţinerii de foloase materiale”. Dar, cine este atât de naiv încât să declare că vrea privilegii? Şi dacă, prin lege, statutul de revoluţionar prevede şi anumite drepturi – de ce ar imoral să pretinzi respectarea lor? Altfel, toate bune şi frumoase pe pagina ARFP… O pagină construită cu gust, îngrijită, aerisită. 72
CAIETELE REVOLUŢIEI NR. 1(14)/2008
Lucrări, studii, activităţi, perspective 2008 Lucrări şi studii În domeniul cercetării, vor elaborate şi editate: a
- Revoluţia Română din Decembrie 1989. Locuri, date, fapte. Dicţionarul General al Revoluţiei Române. Coordonator: prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă. - Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Banat. Studiu. Coordonator: conf. univ. dr. Alexandru Oşca. - Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Bucureşti. Studiu. Autori: conf. univ. dr. Mihail Andreescu şi conf. univ. dr. Ion Bucur. - Revoluţia Română din Decembrie 1989 la Sibiu. Studiu. Autor: dr. Florin Şperlea. - Activitatea C.F.S.N. Studiu. Autor: conf. univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu. - De la Revoluţie la Constituţie (Decembrie 1989 – Decembrie 1991). Studiu. Autor: prof. dr. Mihai Iacobescu. - Evoluţia structurilor politico-administrative în judeţele din Dobrogea după Revoluţie (Decembrie 1989 – septembrie 1992). Autor: prof. univ. dr. Marian Cojoc. - Noua putere politică din România şi românii din spaţiul sovietic (Decembrie 1989 – mai . Autor: prof. dr. Mihai Iacobescu. 1990) - Exilul românesc şi Revoluţia din Decembrie 1989. Studiu. Autor: dr. Mihaela Toader. - Revoluţia Română din Decembrie 1989 în judeţele Mureş, Harghita, Covasna. Studiu. Autor: Zoltan Csabo Novak.
Colocviu ştiinţic internaţional În luna octombrie, va avea loc, la Piteşti, colocviul internaţional cu tema: Accentuarea crizelor a
de regim din ţările europene socialiste (1980-1990).
Simpozion În luna decembrie, Sesiunea ştiinţică anuală a IRRD „Miliţia şi securitatea în Revoluţia Română“ a
a
Plan editorial
- Revoluţia română în context internaţional , de prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Ediţia în limba franceză. - Revoluţia din Decembrie 1989 şi integrarea Europeană a României. Culegere de studii şi documente. Coordonator: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu. - 1989 – an decisiv în istoria Europei. Culegere de studii. Coordonator: conf. univ. dr. Alexandru Oşca. - Revoluţia română din Decembrie 1989. Manual şcolar. Autor: conf. univ. dr. Alexandru Oşca şi prof. dr. Norocica Cojescu. - Documente şi mărturii privind Revoluţia Română din Decembrie 1989. Coordonator: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu. - Situaţia internaţională a României reectată în documentele D.I.E. (1985-1989) . Studiu. Autor: conf. univ. dr. Constantin Buchet. - Datoria externă a României şi implicaţiile ei politice şi sociale (1980-1989). Studiu. Autor: prof. univ. dr. Ion Alexandrescu. - Culegere de interviuri, memorii şi însemnări despre Revoluţie. Coordonatori: Viorel Domenico şi Dumitru Roman. - ,,Am petrecut Revoluţia în Ministerul Apărării Naţionale”, de Grigore Buciu. ,,Caietele Revoluţiei”, şase numere şi ,,Clio. 1989”, două numere.
Expoziţii Vor vernisate patru expoziţii de fotograi şi de artă plastică. a
Conferinţe ştiinţice La sediul I.R.R.D. vor organizate conferinţe şi dezbateri dedicate evenimentelor din 1989. a
73
