1
Scufiţa roşie
A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea Oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era bunicii, care Nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată bunica îi dărui o scufiţa roşie, Şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte Altceva pe cap, maică-sa îi zise: - Scufiţa Rosie, ia băga-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi Sticla asta de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi Bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de Pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi cauta să mergi frumos şi Să nu te abaţi din drum; altfel cine ştie, de alergi, ai putea să cazi Şi să spargi sticlă, şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar Când o să fii să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii "bună Dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele! ... - Aşa am să fac! Îi făgădui Scufiţa Rosie şi-i dădu mâna la Plecare. Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas de partare De sat. Şi de cum intră Scufiţa Rosie în rariştea codrului, numai ce-i Ieşi lupul înainte. Dar Scufiţa Rosie nu ştia ce lighioană rea e lupul Şi nu se temu de fel când îl văzu. - Bună ziua, Scufiţa Rosie! Îi zise el. - Mulţumesc frumos, lupule.
2
- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţa Rosie? - Ia, până la bunicuţa! - Şi ce duci acolo, sub sort? - Cozonac şi vin. Mamam a făcut ieri cozonacsi-i duc niţeluş şi Bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină În puteri. - Da' unde şade bunică-ta, Scufiţa Rosie? - Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum Ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat peste casa ei, iar ceva mai la Vale e alunişul, pe care doar îl ştii! Îi răspunse Scufiţa Rosie. Lupul îşi zise în sinea lui: "Frageda-i fetiţa asta! Ce mai Îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel Lucrurile ca să pun mâna pe amândouă "... Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Rosie şi apoi Începu să-i spună cu glas mieros: - Scufiţa Rosie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul Tău! Şi tu nici nu le iei în seama măcar... Şi mie îmi pare rău că Nici n-auzi ce dulce canta pasarelele!... Atât de serioasă păşeşti pe Drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti Şi să zburzi prin pădure; a atâta veselie!... Scufiţa Rosie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele Soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la Florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: "Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori Proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea De ici una, de dincolo alta, dar îndată I se părea că puţin mai încolo Îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasa; alerga într-acolo şi, tot Culegandmargarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul Codrului. În ast timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii Şi bătu la uşă. - Cine-i acolo? - Eu sunt, Scufiţa Rosie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă de vin. Dar deschide uşa bunicuţa! - Apasă pe clanţă şi intră! Răspunse bunica - că eu mă simt Slăbită şi nu mă pot da jos din pat. Lupul apasa pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul Bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbraca apoi în Hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culca în pat şi trase perdelele. În vremea asta, Scufiţa Rosie culesese atâtea flori, că abia le Mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de Bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu Mirarea când văzu uşa dată de perete. De îndată ce intră în odae, o cuprinse neliniştea; totul I se Părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu Mine, de mi-e aşa de frică?... Că doar altă dată mă simţeam atât de Bine la bunicuţa!" Şi fără să mai aştepte, strigă:
3
- Bună dimineaţa! Dar nu primi nici un răspuns.
Scufiţa Rosie sra apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o Parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufiţa trasă peste ochi şi Avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă: - Vai, bunicuţa, da' de ce ai urechi atât de mari? - Ca să te pot auzi mai bine. - Vai, bunicuţo, da'de ce ai ochi atât de mari? - Ca să te pot vedea mai bine. - Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari? - Ca să te pot apuca mai bine. - Da', bunicuţo, de ce ai o coscogeamite gura? - Ca să te pot înghiţi mai bine. N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, ca şi sări jos din pat şi-o Înghiţi pe biata Scufiţa Rosie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culca din nou în pat şi, Prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau Pereţii. Şi se întâmplă că tocmai atunci să treacă prin faţa casei un Vânător. Auzi el horăiturile şi-şi spuse: "Bre, da' tare mai sforăie Bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de Pat, îl văzu pe lup tolănit acolo. - Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos Bătrân! Izbucni vânătorul. De când te caut! Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu Prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai Putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să
4
Taie burta lupului adormit. Abia apuca să facă două-trei tăieturi, că Şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei, şi când mai făcu o Tăietură, fetiţa sări afară şi strigă: - Vai ce spaima am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunica. Era încă în viaţă, dar Abia mai răsufla. Scufiţa Rosie adună în grabă nişte pietroaie şi Tustrei umplură cu ele burta lupului. Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele Atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu' Popii. Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mânca Cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se Înzdrăveni. Iar Scufiţa Rosie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-acu' înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge Singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!”
5
Răţuşca cea urâtă
Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică-sa. De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Şi erau aşa de dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea şedea o raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa. În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! Sauzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace. - Mac-mac! A spus raţa şi atunci toate au început să măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buruienile verzi, şi mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi. - Ce mare-i lumea! Ziceau puii. Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.
6
- Credeţi voi că asta e toată lumea? A spus mama. Lumea se întinde şi mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteţi toate? A întrebat ea şi s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou şi-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur! Şi s-a aşezat iar în cuibar. - Ei, cum merge? A întrebat-o o raţă bătrână care venise în vizită. - Mai am un ou, a răspuns raţa. Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuşte care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; şi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac. - Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii să înoate. - Am să mai şed oleacă, a zis raţa. Am şezut atâta că mai pot să şed puţin. - Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi a plecat. În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul şi a ieşit din găoace; era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el. "Da' mare-i! Coşcogeamite răţoi!", zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a silă." A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu. - Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi ce drept se ţine, e copilul meu. Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi de mine, să nu vă calce careva, şi feriţi-vă de mâţe. Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul. - Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! A spus raţa şi îşi ascuţi ciocul, fiindcă şi ea ar fi vrut să înşface capul de scrumbie. Ţineţi-vă bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeţi pe raţa aceea bătrână? Măcăiţi cum se cuvine, duceţi-vă la ea şi plecaţi-vă gâtul în faţa ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e aşa de grasă; şi la picior are o panglică roşie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos şi-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă şi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni. Măcăiţi! Nu vă ţineţi picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi
7
răşchirează tare picioarele, aşa cum fac tata şi mama: uite aşa! Acuma plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac. Răţuştele au făcut cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe s-au uitat lung la ele şi spuseră cu glas tare: - Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie şi astea! Şi uite una ce urâtă-i! Nu! Nu se poate, e prea din cale-afară! Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă. - Las-o în pace! A spus mama. Ce ţi-a făcut? - Nu ne-a făcut nimic, dă-i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie. - Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou. - Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raţa-mamă. E drept că nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou şi de asta n-a căpătat înfăţişarea care trebuie. Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit penele. - De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma. - Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la voi acasă şi dacă găsiţi un cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi. Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi o luau peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile. "E prea mare", ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, şi de aceea credea că e împărat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuşte, tuşea de câteva ori mânios şi i se înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se ducă şi ce să facă! Era mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din curte râdeau de ea. Astfel a trecut ziua cea dintâi şi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: "De te-ar prinde o dată mâţa, urâcioasă ce eşti!" Şi mamă-sa zicea şi ea: "Bine-ar fi să pleci şi să nu te mai văd!" Raţele o ciupeau şi găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de prin stufişuri au zburat care încotro, speriate. "Fug de mine fiindcă sunt aşa de urâtă", s-a gândit răţuşca şi a închis ochii, dar n-a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa, a ajuns la baltă cea mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită şi amărâtă.
8
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit să zboare; când au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.
- Ce fel de pasăre eşti tu? Au întrebat ele şi răţuşca se întorcea în toate părţile şi salută cât putea mai frumos. - Grozav eşti de urâtă! Au spus raţele sălbatice. Dar, în sfârşit, nouă puţin ne pasă de asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul nostru. Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de aceea erau aşa de îndrăzneţi. - Ascultă, fârtate, au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar pe placul nostru. Vrei să vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte sălbatice foarte drăguţe, toate domnişoare şi toate pot să spună ga-ga-ga. Aşa că poţi să-ţi găseşti norocul, chiar aşa urât cum eşti! Deodată s-a auzit poc! Poc! Şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa împrejur s-a făcut roşie. Poc! Poc! S-a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s-au ridicat din stuf şi iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din toate părţile cum trosneşte papură. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea capul, ca să şi-l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi
9
fioros a răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre răţuşcă, şi-a rânjit dinţii şi a plecat de-acolo fără s-o înşface. - Mulţumescu-ţi, Doamne! A oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu vor să mă muşte. Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu s-a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva ceasuri până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu ştia în care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare. Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la bordei ieşise dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei. În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească. - Ce eşti? A întrebat baba şi s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit. - Chiar îmi pare bine! A spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o punem la încercare. Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Şi motanul era stăpânul casei, şi găina stăpâna, şi mereu ziceau: "Noi şi lumea", fiindcă îşi închipuiau că jumătate din lume erau ei şi bineînţeles jumătatea cea mai faină. Răţuşca spunea că în privinţa asta mai puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă. - Poţi să faci ouă? Întreba ea. - Nu. - Atunci ţine-ţi gura. Şi motanul spunea: - Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei? - Nu. - Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alţii mai înţelepţi ca tine.
10
Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus aminte de aerul curat de-afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri şi i-a spus şi găinii. - Ce te-a apucat? A zis găina. N-ai nici o treabă şi de asta-ţi trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te mai gândeşti la fleacuri. - Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! A spus răţuşca. E aşa de plăcut să te bagi cu capul în apă şi să te dai la fund! - Ce mai plăcere şi asta! A spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i cel mai înţelept din toţi motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai înţeleaptă decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu capul în apă? - Voi nu mă înţelegeţi! Răspunse răţuşca. - Nu te înţelegem? Atunci cine te-o fi înţelegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai pomenesc şi de mine! Nu-ţi împuia capul cu prostii, copilă, şi mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a dat. Nu eşti mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-ţi plac, dar să ştii că numai prietenii adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei. - Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuşca. - Atunci pleacă, a spus găina. Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă! A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine. Într-o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat iar la faţa apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit-o printre ele şi n-ar fi alungat-o.
11
Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca să nu lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu îngheţe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o gheaţa. Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat cu piciorul în gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la nevastă-sa. Răţuşca şi-a revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată şi de frică a sărit drept în oală cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o înfăţişare! Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse. Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea. Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara. Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată. "Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna." Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea. - Omorâţi-mă! A spus biată pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea. Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea şi au dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat: - Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei: - Da, a mai venit una! Au bătut din palme şi sărind într-un picior s-au dus repede să spuie tatii şi mamei. Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau: - Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!
12
Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima: - Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!
13
Povestea unui om leneş
Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătură din gură nu şi-o mesteca. Şi satul văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevie şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, că pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare. Aşa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoană, văzând în carul cel de boi un om care semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând: - Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute? - Ba nu, cucoană - răspunse unul dintre ţărani. - Să ierte cinstită fata dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav. - Alei! Oameni buni! - Zise cucoană, înfiorându-se - păcat, sărmanul, să moară ca un cane fără de lege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin de posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, doamne fereşte! A mânca la posmagi, şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentru o bucăţică de pâine. Da, suntem datori a ne ajutăm unii pe alţii. - I-auzi, mai leneşule, ce spune cucoană: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul ditre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoană, cu bunătatea dumisale, îţi da
14
adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească că pe un trântor, mare minune-i asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine a mai zis cine a zis, că boii ară şi caii mănâncă. Hai, da răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. - Dar muieti-s posmagii? Zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc. - Ce-a zis? Întreabă cucoană pe săteni. - Ce să zică, milostivă cucoană -raspunde unul. - Ia, întreabă că muieti-s posmagii? - Vai de mine şi de mine -zise cucoană cu mirare-inca asta n-am auzit! Da el nu poate să şi-i moaie? - Auzi, mai leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba? - Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru asta pustie de gură! Atunci unul dintre săteni zise cucoanei: - Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mâna de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajută? Doar lenea-i împărateasa mare, ce-ţi baţi capul! Cucoană atunci cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehameste şi de binefacere şi de tot, zicând: - Oameni buni, faceţi dar cum v-a luminat Dumnezeu! Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac felul. Şi iaca aşa a scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela dacă le da mâna şi-ii ţine cureaua. S-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.
15
Mica Sirenă
Departe, departe în largul mării, apa-i albastră că floarea albăstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, şi aşa de adâncă, încât niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund, şi ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, ca să poţi ajunge din fund pană la suprafaţa apei. Acolo locuieşte poporul mării. Să nu credeţi însă că pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc nişte plante şi nişte copaci foarte ciudaţi, şi care-s aşa de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se-ndoaie parcă ar fi vii. Toţi peştii mari şi mici umblă printre crengile lor, cum zboară păsările printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui marii; zidurile-i sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu, şi acoperişul de scoici care se deschid şi se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înăuntru mărgăritare aşa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti. Mica sirenă De multă vreme regele mării era văduv, şi mama lui bătrână îngrijea de casă. Era femeie deşteaptă, dar aşa de mândră de rangul ei, că îşi purta de coadă aninate douăsprezece stridii, pe câtă vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie să poarte mai mult de şase. Era însă vrednică de toată laudă pentru grijă ce purta faţă de cele şase prinţese, nepoatele ei, care de care mai frumoasă. Cea mai mică însa era mai drăgălaşă decât toate; avea faţa albă şi rumenă cum e foaia de trandafir, şi ochii albaştri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupuşorul ei ca şi al celorlalte surori se sfrâşea printr-o coadă de peşte.
16
Toată ziua prinţesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde flori vii creşteau pe pereţi. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peşti intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele, şi prinţesele îi mângâiau şi le dădeau să mănânce din mână. În faţa palatului era o grădină mare, cu pomi albaştri închis şi roşii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul, şi florile, când se legănau, păreau că-s flăcări. Pe jos era nisip alb şi curat, şi de jur împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră ciudată, încât ai fi crezut că te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era liniştită, puteai să zăreşti soarele, ce părea o floare de purpură vărsând lumina din potirul ei. Fiecare prinţesă avea în grădină câte-un locşor, pe care-l îngrijea după cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mică însă îşi făcu grădiniţa rotundă ca soarele, şi sădi multe flori roşii ca şi el. Era o copilă ciudată, gânditoare şi tăcută. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corăbii scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură care înfăţişa un prea frumos băiat. O aşezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbră violetă. Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Şi mereu punea pe bunica ei să-i vorbească de corăbii, de cetăţi, de oameni, de vieţuitoare. Se mira mai ales, auzind că pe pământ florile răspândesc miresme cum nu se pomenesc în apă, şi că pădurile erau verzi. Nu-şi putea închipui cum peştii cântau şi săreau prin copaci. Bunica zicea peşti la pasarele că altfel n-ar fi putut-o pricepe. - Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o să-ţi dau voie să te ridici la suprafaţa mării, şi să stai pe stâncă la lumina lunii, să vezi trecând corăbiile mari, şi să cunoşti pădurile şi oraşele. Mica sirenă Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, şi cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mică trebuia să mai aştepte încă cinci ani, până să iasă şi ea din fundul mării. Şi îşi făgăduiau una alteia să-şi povestească toate minunile ce-au să vadă; căci bunica nu le spunea niciodată îndeajuns; şi erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinţa să le afle. Cea mai nerăbdătoare era tocmai cea mai mică; noaptea, adesea, stătea la fe-reastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot noianul acela de apă albăstrie, pe care peştii îl puneau în tremur când vâsleau din coadă şi din aripioare. Zări într-adevăr luna şi stelele, dar ele se străvedeau şterse şi foarte mult mărite de apă. Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea că era sau vreo balenă sau vreo corabie încărcată cu oameni, care plutea deasupra ei. Aceştia negreşit nici nu bănuiau că o sirenă drăgălaşă întindea din fundul mării mânuţele-i albe spre corabia lor. Sosi ziua când prinţesa cea mare împlini cincisprezece ani, şi ea se ridică deasupra apei. Când se-ntoarse, avea o mulţime de lucruri de povestit. - O! E aşa de fermecător, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la lumina lunii, în mijlocul mării, şi să priveşti pe ţărm măreaţa cetate unde licăresc luminile ca mii de stele; să asculţi muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, şi tot zgomotul acela de oameni şi de trăsuri.
17
Şi cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, în picioare, lângă fereastra deschisă, căutând să străbată cu privirea uriaşul strat de apă, ea visa la cetatea mare, la zgomotul şi la luminile ei, şi i se părea că aude sunând clopote în juru-i.
În anul următor, a două dintre surori căpătă voia de-a se ridica la suprafaţa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; şi frumuseţea acestei privelişti nespus de mult o fermecă. - Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, părea de aur, şi frumuseţea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin faţa mea unii roşii, alţii viorii, şi printre ei, zburând spre soare, ca un val alb şi lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut şi eu să înot spre marele glob de foc; dar deodată el dispăru, şi lumina trandafirie, care colora faţa apei ca şi norii, se stinse şi ea curând. Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneaţă, şi apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri frumoase îmbrăcate cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul păsărelelor şi căldura soarelui o sili de mai multe ori să se scufunde-n apă ca să se răcorească. Într-un loc întâlni o mulţime de mici fiinţe omeneşti, care se jucau scăldându-se. Vru să se joace şi ea cu dânsele, dar ele fugiră speriate, şi o lighioană neagră - era un câine - începu a lătra aşa de grozav, încât se sperie şi dânsa şi porni repede spre largul mării. Dar niciodată nu va putea să uite pădurile măreţe, dealurile verzi şi copiii drăguţi care ştiau să înoate, cu toate că n-aveau coadă de peşte. Sora a patra care era mai puţin îndrăzneaţă, rămase în mijlocul mării, unde vederea se pierdea în nesfârşitul zărilor, şi unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din
18
depărtare, corăbiile i se păreau că nişte păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe, şi balenele uriaşe aruncau apă pe nări. Sosi şi rândul celei de-a cincea: şi se întâmplă ca ziua ei să cadă tocmai iarna: aşa că ea văzu ceea ce nu văzuseră celelalte. Marea era verzuie şi pe deasupra ei pluteau nişte munţi de gheaţă care aveau forme ciudate şi străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le clădesc oamenii. Ea se aşezase pe unul din cei mai mari, şi toţi marinarii se depărtau speriaţi de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit şi lung. Pe seară, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau văzduhul, tunetul bubuia, şi marea furioasă şi întunecată ridica munţii de gheaţă şi-i făcea să străluceasca-n lumina roşie a fulgerelor. Corăbierii îşi strânseră pânzele, şi groaza era peste tot cuprinsul; ea însă stătea liniştită pe muntele ei de gheaţă, şi văzu trăsnetul ca un şarpe de foc, căzând în apa lucitoare. Când una dintre surori ieşea pentru întâia oară la suprafaţa apei, ea rămânea totdeauna fermecată de lucrurile noi ce vedea; dar după ce se făcea mare şi putea oricând să iasă în lumina de afară, nu mai simţea nimic din farmecul dintâi; aşa că, după o lună de zile, găsea că-i mult mai frumos în fundul mării, şi că palat ca al lor nu-i nicăieri. Adeseori seara câteşi cinci surorile ţinându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafaţa apei. Aveau glas fermecător, ca nici o altă fiinţa de pe lume. Când cerul se acoperea de nori şi vreo furtună prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, lăudând frumuseţea fundului mării, şi chemând pe călători să vină la dânsele. Aceştia însă nu puteau înţelege cuvintele sirenelor, şi niciodată nu vedeau minunăţiile pe care le cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau şi numai leşurile lor ajungeau până la palatul regelui mării. Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmărea cu privirea şi-i venea să plângă. Dar sirenele n-au lacrimi, şi pentru asta inima lor suferă şi mai mult. - O! De-aş împlini şi eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus şi oamenii care sunt pe-acolo. Sosi în sfârşit şi ziua aceea: împlini şi ea cincisprezece ani. - Acum o să pleci şi tu, îi zise bunica, vino să te gătesc ca şi pe surorile tale. Şi-i puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror foi erau din jumătăţi de perle, şi-i atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se ştie din ce viţă mare se trage. - Mă doare! Zise mica sirenă. - Ca să fii gătită frumos trebuie să suferi puţin, răspunse bunica. Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, şi coroana grea care-i apăsa capul. Florile roşii din grădina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndrăznea să spună nimic. - Adio, zise ea, şi uşoară că spuma se-nalţa prin noianul de apă.
19
Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise; norii erau încă rumeniţi, tiviţi cu aur, şi luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era plăcut şi răcoros, şi marea liniştită. Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul, şi marinarii stăteau rezemaţi de frânghii. Cântecele răsunau fără întrerupere, şi când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agăţate de frânghii; ai fi crezut căs steagurile tuturor ţărilor. Sirena înotă până-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, şi de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulţime de oameni foarte frumos îmbracaţi. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinţ de vreo şaisprezece ani, cu părul lung şi negru; pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea. Marinarii jucau pe punte, şi când tânărul prinţ se arătă, o sută de artificii se înălţară în văzduh, împrăştiind o lumină ca ziua. Sirenei însa îi fu frică şi se dădu la fund: dar curând ieşi iar şi i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Niciodată ea nu văzuse focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, peşti de aur săgetau noaptea, şi toată marea limpede şi potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar şi frânghiile. O, ce frumos era tânărul prinţ! Strângea mâna tuturor, vorbea şi zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-şi mai putea lua ochii de la corabie şi de la tânărul prinţ. Luminile se stinseseră şi tunurile amuţiră; toate pânzele fură întinse şi corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără a-şi abate privirile de la fereastră. Dar deodată marea începu a se tulbura, valurile creşteau, şi nori groşi, negri, se grămădeau pe cer. În depărtare fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ameţitoare, se legăna pe mareanvolburată. Valurile ridicându-se ca munţii înalţi, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălţau pe culmea lor. La început îi plăcu foarte mult micii sirene această călătorie zbuciumată; dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, şi corabia lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci îşi dădu seama de primejdie, şi trebui să se ferească de grinzile şi de sfărâmăturile corabiei prăpăstuite. Câteodată se făcea aşa de întuneric, că nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se înfăţişau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmăşeală de neînchipuit; încă o zguduitură, şi vasul se desfăcu în bucăţi. Sirena văzu pe tânărul prinţ pierind în valuri. În culmea fericirii, crezu că el se coboară la locuinţa ei; dar numaidecât îşi aduse aminte că oamenii nu pot să trăiască în apă, şi că el o să ajungă mort la palatul tatălui ei. Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre grinzile şi sfărâmăturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut şi ea să fie zdrobită de vreuna din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, şi astfel putu ajunge până la tânărul prinţ, tocmai în clipa când, părăsit de puteri, el închidea ochii, gata să moară. Mica sirenă îl prinse şi susţinându-i capul deasupra apei, se lăsă cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea că vrea să readucă viaţa pe faţa tânărului prinţ, dar ochii lui stăteau tot închişi. Sirena îl săruta pe frunte, şi dându-i la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mică statuie de marmură din grădiniţa ei. Zări în sfârşit pământul, şi-n depărtare munţii înalţi albaştri, cu coamele sclipitoare de zăpadă albă. La poalele dealului într-o pădure de toată frumuseţea, era o bise-rică sau o mănăstire. La poartă erau palmieri uriaşi şi-n grădină portocali şi lămâi; în apropiere de locul ăsta, marea făcea o cotitură până-n dreptul unei stânci, acoperită cu nisip alb şi mărunt. Acolo sirena duse pe prinţ, având grijă să-i ţină capul tot în sus şi-n bătaia razelor soarelui.
20
Deodată începură a suna clopotele de la biserică, şi o mulţime de fete tinere intrară-n grădină. Sirena atunci se depărta înotând, şi se ascunse în dosul unor stânci, ca să vadă ce-o să i se întâmple bietului prinţ. În curând una din fete trecu pe lângă el; întâi se sperie, dar venindu-şi repede în fire, alergă să cheme şi pe celelalte, care dădură prinţului toate îngrijirile. Sirena îl văzu cum îşi venea în simţire şi zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindcă nu ştia el cine-l scăpase de
la moarte. Iar când tânărul prinţ fu luat şi dus într-o clădire mare, sirenă, mâhnită, coborî în adâncuri şi se întoarse la palatul tatălui ei. Ea fusese întotdeauna tăcută şi gânditoare; dar din ziua aceea fu şi mai tăcută şi mai gânditoare. Surorile ei o întrebară despre cele ce văzuse ea sus, dar nu le povesti nimic. Adeseori seara şi dimineaţa, se urca spre locul unde lăsase ea pe prinţ. Văzu roadele din grădină cum se coceau, văzu zăpada topindu-se pe munţii cei înalţi, dar pe frumosul prinţ nu-l mai văzu; şi din ce în ce mai mâhnită se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădiniţa ei, îmbrăţişând mică statuie de marmură, care semăna cu prinţul; în vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc sălbatic, încolăcind tulpinile lor printre ramurile copacilor, făcând astfel bolţi stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde. După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viaţă, şi îşi dezvălui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci şi câtorva sirene, care şi ele o spuseră prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmplă, că una dintre acestea văzuse şi ea serbarea de pe corabie, cunoştea pe prinţ, şi ştia locul unde era împărăţia lui. - Vino, surioară, ziseră celelalte prinţese; şi luându-se de mâini, în şir, se ridicară deasupra apei în dreptul palatului prinţului. Palatul acesta era clădit din pietre galbene, lustruite; scări mari de marmură duceau înlăuntru şin grădină; mai multe turnuri aurite străluceau pe acoperiş, şi printre stâlpii galeriilor erau statui de marmură care păreau vii. Sălile măreţe erau împodobite cu perdele şi covoare de-o uimitoare bogăţie, şi pereţii aco-periţi cu minunate zugrăveli. În sala cea mare soarele, străbătând printrun tavan de cristal, încălzea florile cele mai rare care creşteau sub o veşnică ploaie de picături strălucitoare. De-atunci mica sirenă venea adeseori în locul acesta, şi noaptea, ca şi ziua; se apropia de ţărm şi îndrăznea chiar să se aşeze sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânărul prinţ, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin faţa ei într-o luntre frumos împodobită cu steaguri şi stofe scumpe, şi cei care zăreau vălul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebădă cu aripile-ntinse. Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânărul prinţ, şi atunci se bucură că-i scăpase viaţa, cu toate că el nici nu ştia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni creştea din zi în zi, şi din zi în zi tot mai mult dorea să se apropie de ei. Lumea lor îi părea mult mai întinsă decât a ei; apoi oamenii ştiau să străbată marea cu corăbiile lor, să se urce pe munţi, deasupra, până dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi şi păduri nemărginite. Surorile ei nu ştiau să-i spună despre toate câte ar fi
21
vrut ea să afle; întrebă atunci pe bunica ei care cunoştea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor". - Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prinţesa, trăiesc ei veşnic? Nu mor şi ei că noi? - Fără-ndoială, răspunse bătrâna, mor şi ei; şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori şi trei sute de ani; şi când încetăm de a mai fi, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu sunt morminte pentru corpuri neînsufleţite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârşit. Noi suntem ca trestiile verzi; odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată. Oamenii însă au suflet care trăieşte veşnic, care trăieşte şi după ce corpul lor s-a prefăcut în ţărână; sufletul acesta se înalţă în văzduh până la stelele care lucesc, şi, precum ne ridicăm noi din fundul apelor, ca să vedem locurile unde trăiesc oamenii, aşa şi ei se înalţă în lumi încântătoare, unde niciodată nu pot ajunge noroadele mării. - Dar de ce n-avem şi noi suflet nemuritor? Zise mica sirenă mâhnită; aş da bucuros sutele de ani ce mai am de trăit ca să fiu şi eu fiinţă omenească, o zi, numai o zi, şi să mă pot ridica pe urmă în împărăţia cerurilor. - Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna; noi suntem rnult mai fericiţi aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo sus. - Va trebui dar să mor într-o zi, şi să mă prefac în spumă; pentru mine n-au să mai fie nici şoapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca să dobândesc suflet nemuritor? - Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinţă. Ar trebui ca un om să simtă pentru tine o iubire fară margini, să-i fii mai scumpă decât tatăl şi mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul şi inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreaptă în mâna ta şi el ţi-ar făgădui credinţă veşnică, numai atunci sufletul lui s-ar împărtăşi, şi ai putea şi tu să iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodată lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumuseţe, cum e coadă ta de peşte, la ei pe pământ e ceva foarte urât. Săracii oameni! Ca să fie frumoşi ei îşi închipuie c-au nevoie de două proptele grosolane, pe care le numesc picioare! Mica sirenă oftă cu amar, uitându-se la coada ei de peşte. - Să fim vesele! Zise bătrâna, să jucăm şi să petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit; asta e o bucăţică bună de timp, o să ne odihnim cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte. Nu se pot închipui pe pământ minunăţiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toată de cristal; mii de scoici mari aşezate de-o parte şi de alta, umpleau sala c-o lumină albăstruie, şi prin pereţii străvezii împrăştiau lumina asta şi-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumăraţi peşti, mari şi mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul şi ca argintul. În mijlocul sălii curgea un râu larg, în care jucau delfinii şi sirenele în sunetul glasului lor fermecător. Nimeni însă nu cânta mai frumos ca mica sirenă, şi toată lumea o lăuda aşa de mult, că, pentru o clipă, bucuria asta o făcu să uite minunile de pe pământ. Curând însă îşi întoarse gândul iar la vechile-i amărăciuni, la frumosul prinţ şi la sufletul lui nemuritor. Ieşi binişor din
22
palat, depărtându-se de cântece şi de veselie, şi se duse-n grădiniţa ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă: - Acum pluteşte-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul şi din toată inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele, şi căruia aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Aş face orice, numai să fiu cu el şi să pot căpăta suflet nemuritor. Pe când joacă şi petrec surorile mele aici în palat, eu am să mă duc la vrăjitoarea mării, de care-am avut atâta groază până azi. Ea va şti poate să-mi dea sfaturi şi să-mi vină în ajutor.
Şi ieşind din grădiniţa ei, mica sirenă se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Niciodată nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarbă nu creştea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenuşiu, se întindea până la o cotitură unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, şi înghiţea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori, ca să ajungă în ţinuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate. Toţi copacii şi toate tufişurile nu erau decât polipi, jumătate animale, jumătate plante: păreau că-s şerpi cu sute de capete, ce ieşeau din pământ. Ramurile erau nişte braţe lungi şi lipicioase, şi în loc de degete aveau viermi care mişcau mereu. Braţele acestea se încolăceau peste tot ce puteau apuca, şi nimic nu mai scăpa. Mica sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă; dar gândindu-se la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima în dinţi, îşi strânse în jurul capului părul ei lung, ca să n-o poată apuca polipii, îşi încrucişă braţele pe piept şi înotă astfel repede ca un peşte, printre urâţeniile acelea, ce fiecare ţinea câte o pradă în braţe, ca în cleşte de fier, fie schelete albe de înecaţi, fie vâsle, lăzi, sau oase de animale. Şi prinţesa înlemni de groază când văzu şi o mică sirenă sugrumată în încleştarea braţelor acestora.
23
În sfârşit ajunse la un loc deschis în pădurea aceasta, unde şerpi uriaşi se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii acesteia era casa vrăjitoarei, făcuta toată numai din oasele înecaţilor; acolo vrăjitoarea, stând pe-o piatră mare, dădea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari să mănânce zahăr. Ea zicea că şerpii aceia scârboşi sunt puişorii ei, şi-i plăcea să şi-i încolăcească peste pieptul ei, care semăna cu un burete de mare. - Ştiu ce vrei, zise ea, văzând pe mica sirenă; dorinţa ta e o nebunie; totuşi voi face să ţi se împlinească, dar ştiu că asta are să-ţi aducă nenorocire. Tu vrei să scapi de coada ta de peşte, şi s-o înlocuieşti cu cele două proptele cu care umblă oamenii, şi asta, pentru ca să te iubească prinţul, să te ia de soţie şi să-ţi dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător, care făcu să cadă şi broscoiul şi şerpii. - În sfârşit, bine-ai făcut c-ai venit; mâine, la răsăritul soarelui, ar fi fost prea târziu, şi ar fi trebuit să mai aştepţi încă un an. Am să-ţi pregătesc o băutură pe care o s-o duci pe pământ înainte de revărsatul zorilor. Te-aşezi pe ţărm, şi o bei. Îndată coada ta o să se subţieze şi o să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar să ştii că asta are să te doară, ca şi cum te-ar tăia cineva c-o sabie ascuţită. Toată lumea se va minuna de frumuseţea ta, vei păstra mersul tău uşor şi lin, dar fiecare pas te va sângera şi îţi va pricinui dureri, ca şi cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferinţele astea, mă învoiesc să-ţi dau ajutor. - Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la prinţ şi la sufletul nemuritor. - Dar ţine bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în fiinţă omenească, nu te vei mai putea face iar sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău; şi dacă prinţul, uitând de tatăl şi mama lui, nu te va iubi din tot sufletul şi inima lui, şi nu te va lua de soţie în faţa unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodată nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, şi tu nu vei mai fi decât puţină spumă pe culmea valurilor. - Mă învoiesc, zise prinţesa, albă ca de ceară. - Atunci, dacă-i aşa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă plăteşti; şi eu nu-ţi cer puţin lucru. Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele din fundul mării: tu crezi că farmeci pe prinţ cu el, dar eu tocmai glasul tău ţi-l cer ca plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preţ; căci pentru ca să aibă leac, trebuie să pun în ea sânge de-al meu. - Dar dacă tu îmi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai rămâne? - Faţa ta frumoasă, răspunse vrăjitoarea, mersul tău uşor şi lin, şi ochii tăi fermecători; asta-i de-ajuns ca să răpeşti inima unui om. Haide! Fă-ţi curaj! Scoate limba să ţi-o tai, şi îţi voi da băutura. - Fie! Răspunse prinţesa. Vrăjitoarea îi tăie limba şi biata copilă rămase mută. Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.
24
- Bun lucru e curăţenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să cureţe căldarea. Şi făcându-şi o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curgă în căldare. Ieşi un fum gros, făcând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare, şi când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că-i apă limpede. - Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluţa. Dacă polipii ar umbla să te înhaţe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta, şi braţele şi degetele lor vor sări în mii de bucăţi. Sfatul acesta era zadarnic; căci polipii, numai zărind băutura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dădeau în lături speriaţi. Astfel trecu ea prin pădure şi peste vâltorile zgomotoase. Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de bună seamă că toată lumea dormea şi ea nu îndrăzni să intre. Nu le mai putea vorbi. Şi în curând trebuia să-i părăsească pentru totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecură în grădină, culese câte o floare din fiecare brazdă a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sărutări palatului, şi se ridică deasupra apei. Nu răsărise încă soarele când ea văzu palatul prinţului. Luna lucea pe cerul senin. Se aşeză pe mal şi sorbi băutura; simţi ca şi cum o sabie tăioasa i-ar fi despicat trupul, leşină şi rămase ca moartă. Soarele se ridicase mult deasupra mării, când ea se deşteptă în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei stătea frumosul prinţ, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirenă îşi plecă ochii în jos, şi văzu că nu mai avea coadă de peşte, ci în locul ei erau două picioare albe şi frumoase. Prinţul o întrebă, cine e şi de unde vine; ea îl privi cu un aer blând şi trist, fără a putea scoate un cuvânt. Tânărul atunci o luă de mână şi o duse la palat. Fiecare pas, după cum îi spusese vrăjitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totuşi fiind la braţul prinţului, ea urcă, uşoară că un fulg, scara cea de marmură, şi toată lumea se minună de mersul ei lin şi mlădios. Fu îmbrăcată în mătase şi în zăbranic scump şi ochii tuturor o sorbeau şi nu se mai săturau privind frumuseţea ei; cu toate acestea ea tot mută rămânea. Roabe, îmbrăcate în aur şi mătase, cântau în faţa prinţului vitejiile strămoşilor lui, ele cântau frumos, şi prinţul le lăuda, zâmbind gingaşei copile. "Dac-ar şti, îşi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!" Când tăcură cântările, roabele jucară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu a juca mica sirenă, ridicând braţele-i albe şi ţinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atingă pământul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toţi fură cuprinşi rapid de farmecul acesta nespus; prinţul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodată, şi-o îngădui să doarmă la uşa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însa nici nu bănuia suferinţele ce îndurase ea jucând. A doua zi prinţul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea să-l poată urma călare. Străbătură astfel împreună pădurile înmiresmate şi se urcară în munţi înalţi; sirena râdea, deşi numai ea ştia cât suferea.
25
Noaptea când toată lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmură până la malul mării, unde-şi răcorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau; şi toate amintirile copilăriei o împresurau atunci. Într-o noapte, zări pe surorile ei ţinându-se de mână; ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau, că mica sirenă nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate nopţile, şi o dată aduseră şi pe bunica lor bătrâna, care de mulţi ani nu mai scosese capul din mare, şi pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întinseră mâinile spre faţa lor; dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile ei. Din zi în zi prinţul iubea mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe un copil drăguţ şi bun, fără a se gândi s-o ia de soţie. Şi pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor, şi să nu fie într-o zi numai puţină spumă de mare, trebuia ca neapărat prinţul să o ia de nevastă. - Nu mă iubeşti tu mai mult decât pe celelalte? Iată ce păreau a-l întreba ochii bietei copile. - Negreşit, răspundea prinţul, care îi înţelegea întrebarea, tu ai inima mai bună ca toate celelalte; tu îmi eşti mai apropiată, şi semeni cu o fată pe care am văzut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revăd vreodată. Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la ţărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânăra, mă găsi pe mal şi îmi scăpă viaţa, dar n-am văzut-o decât de două ori, şi niciodată nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, şi uneori înlocuieşti chipul fetei acesteia în sufletul meu. "Doamne, îşi zise în gând mica sirenă, el nici nu bănuieşte că eu l-am purtat pe valuri pană la mănăstire şi l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeşte. Dar fata aceea e la mănăstire, nu iese niciodată de-acolo; poate că o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi şi-i voi închina lui toată viaţa mea". - Prinţul se însoară cu frumoasă fată a împăratului vecin, auzi ea într-o zi; el pre-găteşte o corabie strălucitoare sub cuvânt că vrea numai să se ducă să vadă pe împăratul, dar adevărul e că el o să ia pe fata lui de soţie. Aceste vorbe făcură pe mica sirenă să zâmbească: ea ştia mai bine ca oricine gândurile prinţului, deoarece el îi spusese: "Fiindcă doresc părinţii mei, mă voi duce să văd pe frumoasa prinţesă, dar niciodată ei nu mă vor putea sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamănă, ca tine, cu tânăra fată de la mănăstire, mai degrabă te-aş lua pe tine de soţie, sărman copil găsit, cu ochi fermecători, cu toate că eşti mută". Şi sărutând-o pe frunte prinţul plecă. - Cred că n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea. Apoi el îi vorbi de furtuni şi de mare când e înfuriată, de peştii ciudaţi şi de tot ce găseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o făceau să zâmbească. Cine cunoştea fundul mării mai bine decât ea?
26
La lumina lunii, pe când dormeau ceilaţi, ea, şezând pe marginea corăbiei, îşi adâncea privirea în apă străvezie, şi i se părea că vede palatul tatălui ei, şi pe bătrâna bunică având ochii aţintiţi spre corabie. Într-o noapte îi apărură surorile ei: ele priveau cu mâhnire şi îşi frângeau mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne, şi îşi dădu silinţa să le facă a înţelege că totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar, şi ele coborâră în adâncuri, lăsându-l să creadă că n-a văzut decât spumă de mare. A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împăratul vecin. Toate clopotele începură a suna, muzici cântau din înălţimile turnurilor, şi soldaţii se puseră-n rânduri cu steagurile desfăşurate şi cu armele strălucitoare în bătaia soarelui. Fiecare zi era o sărbătoare: balurile şi petrecerile se ţineau lanţ, numai prinţesa nu venise încă de la mănăstire, unde se zicea că a fost trimisă ca să înveţe toate îndatoririle împărăteşti. În sfârşit sosi şi ea. Mica sirenă era foarte nerăbdătoare de a vedea cât de frumoasă era prinţesa; i se împlini în sfârşit dorinţa asta: trebui să recunoască şi ea că niciodată nu văzuse chip mai frumos, faţă mai albă şi mai curată, şi ochi mai adânc întunecaţi, un fel de albastru închis, ochi într-adevăr fermecători. - Tu eşti! Strigă prinţul când o zări, tu eşti cea care m-ai scăpat de la moarte acolo pe ţărm. Şi strânse în braţe pe logodnica lui, care se înroşise toată. E prea multă fericire! Urmă el, întorcându-se spre mica sirenă. Dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împărtăşi fericirea mea, căci tu ţii la mine mai mult ca toţi. Copila mării sărută mâna prinţului, cu toate că-şi simţea inima zdrobită. În ziua nunţii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia să moară şi să se prefacă în spumă. Veselia domnea în tot ţinutul; crainici vestiră logodna pretutindeni în sunet de trâmbiţe. În biserica cea mare miresme ardeau în căţui de argint, preoţii legănau cădelniţele; cei doi logodnici ţinându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur şi mătase, mica sirenă era de faţa la cununie; dar urechile ei n-auzeau cântările, ochii ei nu vedeau sfânta slujbă, nu se gândea decât la moartea ei apropiată şi la tot ce pierduse ea în lumea asta. În aceeaşi seară cei doi tineri plecară pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corăbiei se aşezase un cort împărătesc de purpură şi de aur, unde se pregătise un pat măreţ, pânzele se umflară, şi corabia lunecă uşor pe marea liniştită. Când noaptea se apropie, se aprinseră felinare de toate culorile, şi marinarii începură a juca pe punte cu veselie. Mica sirenă îşi aminti atunci de seara când, pentru întâia oară, a văzut ea lumea oamenilor. Se prinse şi ea în joc, zburând cum zboară rândunica, încât uimi pe toţi cu jocul ei nemaivăzut vreodată. E cu neputinţă însă a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care părăsise rudele şi lumea ei, îşi jertfise glasul fermecător, şi suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urmă noapte când mai respira acelaşi aer cu el, când mai privea marea adânca şi cerul înstelat. Noapte veşnică, noapte fără vise o aştepta, fiindcă navea suflet nemuritor. Până la miezul nopţii ţinură jocul şi veselia pe corabie, şi ea juca şi râdea, cu moartea-n suflet.
27
Apoi prinţul şi prinţesa se retraseră în cortul lor; totul intră în tăcere, şi rămase în picioare numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu braţele-i albe pe bordul corăbiei se uita spre răsărit unde se iveau zorile; ea ştia că prima rază de soare o va ucide. Deodată surorile ei ieşiră din mare, albe ca şi dânsa; părul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese tăiat. - L-am dat vrăjitoarei, ziseră ele, pentru ca să-ţi vină în ajutor şi să nu mori în dimineaţa asta. Ea ne-a dat cuţitul acesta; vezi ce ascuţit e. Înainte de a răsări soarele, trebuie să-l împlânţi în inima prinţului, şi când sângele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni şi se vor schimba într-o coadă de peşte. Te vei face iarăşi sirenă; te vei coborî în apă cu noi, şi numai peste trei sute de ani vei muri şi te vei preface în spumă de mare. Dar grăbeşte-te, căci clipa când soarele va răsări, trebuie ca unul din voi să moară. Ucide-l şi vino cu noi! Vezi tu dunga aceea roşie în faţa noastră? Peste câteva clipe soarele se va ivi, şi totul va fi sfârşit pentru tine. Apoi, oftând adânc, se cufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort şi văzu pe tinerii prinţi adormiţi. Ea se apropie încetişor de dânşii, se aplecă şi puse o sărutare pe fruntea celui pe care-l iubise atât de mult. Apoi întorcându-şi privirile spre răsăritul care se înroşea din ce în ce, se uită când la cuţitul tăios, când la frumosul prinţ, ce rostea în vis numele soţiei lui, ridică arma cu o mâna tremurătoare, dar cuţitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită o dată la prinţ şi se aruncă în mare, unde-şi simţi corpul topindu-se în spumă. În clipa aceea soarele ieşi din valuri; razele-i calde şi binefăcătoare cădeau pe spuma rece, şi mica sirenă nu se simţea încă nimicită; ea văzu soarele strălucind, norii de purpură şi pe deasupra ei plutind mii de fiinţe străvezii din lumile cereşti. Glasurile lor cântau aşa de dulce şi aşa de tainic, că nici o ureche omenească n-ar fi fost în stare să le-audă, cum nici de văzut ochiul pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că şi ea avea trup la fel ca fiinţele acelea şi că încet, încet, se lămurea din spumă. - Unde sunt? Întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic pământesc. - La Fetele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor şi nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, veşnicia vieţii lor atârnă de puterea altuia. Ca şi sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în ţările calde, unde aerul otrăvit omoară pe oameni, le ducem răcoarea binefăcătoare şi răspândim în aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sănătate şi voie bună. Şi numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor şi putem să ne bucurăm şi noi de veşnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toată inima aceleaşi sforţări, ca şi noi; ca şi noi ai suferit şi ai ieşit învingătoare din toate încercările, tu te-ai ridicat până la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poţi, după trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune. Şi mica sirenă, ridicându-şi braţele spre cer, simţi pentru întâia oară că i se umplu ochii de lacrimi. Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie; sirena văzu pe prinţ şi pe frumoasa lui soţie cum se uitau cu înduioşare la clocotul de spumă, ca şi cum ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Nevăzută, ea săruta fruntea prinţesei, îl mângâie pe prinţ, şi apoi se înălţa cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.
28
Fetiţa cu chibriturile
Era frig cumplit şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul şi pe întunericul acesta mergea pe strada o fetiţă săracă, desculţă şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dansa; îi purtase mai întâi mamă-sa şi fiindcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă şi el copii. Şi acum, săraca fetiţa mergea desculţă şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un sorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o cutie în ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acum era ostenită, flamanda şi pe jumătate îngheţa de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna
29
frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea! Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case; una era mai ieşită în afară, aşa că între două era un cotlon. Fetiţa s-a ghemuit strângându-şi picioarele sub dansa, dar tot frig îi era. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri şi nu căpătase nici un bănuţ măcar. Tată-său avea s-o bată; dealtfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi cu toate că astupase crăpăturile cu paie şi cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi straşnic acum; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede că o lumânărică, o minunată lumânărica. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă şi cu
tacâm de alamă; în soba era un foc zdravăn şi fetiţa îşi atinse picioarele să şi le încălzească... dar flacăra se stinse şi soba pieri... şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars. A mai aprins unul şi iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetiţa văzu o odaie cu masa pusă; pe fata strălucitor de albă erau farfurii de porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coscogeamite gasca friptă, umplută cu prune şi mere, din care ieşeau aburii. Şi ce era mai minunat decât toate, gasca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos, legănându-se, cu furculiţa şi cu cuţitul înfipte în spate, şi s-a îndreptat chiar către fetiţa. Dar deodată chibritul s-a stins şi n-a mai rămas decât zidul gros şi rece. A mai aprins un chibrit. Şi deodată s-a văzut stând lângă un pom de Crăciun. Era mai mare şi mai frumos decât acela pe care-l zărise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o mulţime de lumânări aprinse şi erau agăţate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetiţa a ridicat braţele în sus – şi chibritul s-a stins. Lumânările s-au înălţat tot mai sus şi deodată fetiţa a văzut că nu mai erau lumânări, erau stelele sus pe cer; una din ele a căzut, lăsând în urma ei o dâră de lumină. - Acum moare cineva! A zis fetiţa. Bunică-sa, singura fiinţă de pe lume care o iubise şi pe dânsa, şi care acum era moartă, îi
30
spusese odată: „Când cade o stea, se urca un suflet la cer.” Fetiţa a mai aprins un chibrit şi flacără a făcut lumină de jur împrejur; şi în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind şi ea, cu zâmbetul ei bun şi blând. - Bunicuţa! A strigat fetiţa. Ia-mă, ia-mă cu tine! Ştiu că ai să pleci şi tu când se stinge chibritul, tot aşa cum a plecat şi soba cea caldă, şi gaşca cea friptă, şi pomul cel frumos! Şi repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai ţie pe bunică-sa, să nu plece. Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţa şi amândouă s-au înălţat în strălucire şi bucurie, şi fetiţei acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer. A doua zi dimineaţă, în ungherul dintre cele două case, fetiţă cu obrajii roşii şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupşorului mort, lângă care erau împrăştiate o mulţime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut să se încălzească; ziceau oamenii. Dar nimeni nu ştia ce frumuseţi văzuse ea şi în ce strălucire intrase şi ce bucurie mare îi adusese Anul Nou!
31
Făt-Frumos din lacrimă În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului - în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei. Trecură cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe - împărat ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi în bătălii şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lase moştenirea urii lui. Trist se sculă din patul împărătesc, de lângă împărateasa tânără - pat aurit, însă pustiu şi binecuvântat - trist mergea la război cu inima neîmblânzită şi împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o fată mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie. Sculata din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecata de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei stătură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată. Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. Şi-i puse mama numele Făt-Frumos din lacrima. Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an. Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despica bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse în două. Atunci puse să-i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunii; cazând din nori, nu se rupse de degetul voinicului. Atunci Făt-Frumos îşi lua ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el singur cu ostile împăratului ce-l duşmănea pe tatăl său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămaşa de borangic, ţesuta în lacrimile mamei sale, mândra pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mparati, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, când era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.
32
Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l aruncă să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul, ca să-şi azvârle afara undele lor, pentru că fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor. Râurile se cioraiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânce, învăţau de la pastorul imaparat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stâncelor înalte, învăţau de la el ţipătul cel plâns al jelei. Stăteau toate uimite pe când trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stânca şi c-o mâna pe bâta, încolţea un dor mai adânc, mai întunecos, mai mare - dorul voiniciei. Toate stăteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori şi prin aer ca un vultur de oţel, ca o stea năzdravana. Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazând, se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărâmată şi voinicul intra. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarald, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridică un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă - atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbrava şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea undele limpezi ale lacului lângă poartă; şi-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cântece mândre şi senine. Făt-Frumos se sui în luntre şi, vâslind, ajunse până la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare ardea câte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mândra masa, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi că zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur bătut cu diamante şi cu haine strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mândru era Făt-Frumos. - Bine-ai venit, Făt-Frumos! Zise împăratul; am auzit de tine, da' de văzut nu te-am văzut. - Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lasa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu. - Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci întotdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să împle cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi. Şi se sărutară feciorii de-mparati în urarile boierilor, şi băură, şi se sfătuiră. Zise împăratul lui Făt-Frumos: - De cine-n lume te temi tu mai mult? - De nimen-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu? - Eu iar de nime, afară de Dumnezeu şi de Mama-padurilor, o babă bătrână şi urâta, care îmbla prin împărăţia mea de mâna cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească împărăţia, am fost silit să stau la învoiala cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecelea copil din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul. Când sună miazănoaptea, fetele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu fata zbârcita ca o stânca buhavă şi scobita de pâraie, c-o padure-n loc de păr, urlă prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebună. Ochii ei - două nopţi turburi, gura ei - un hău căscat, dinţii ei - şiruri de pietre de mori.
33
Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piua prăvăli o bucată de stânca, pe care-o lega din toate părţile cu şapte lanţuri de fier. Înăuntru baba şuieră şi se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica. Veni iar la ospăţ; când prin bolţile ferestrelor, la lumina lunii, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-padurilor, neputând să iasă, trecea peste ape cu piua cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stânca de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâra lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii. Făt-Frumos ospăta ce ospăta, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piua, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei grădini cu flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, rosie-inchise şi albe, iar printre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina şi un cântec nesfârşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădină şi casa. Lângă prispa
stăteau două butii cu apa, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritarele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea muiata într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lâna ca argintul torcea un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie raza de lună, decât a fir de tort. La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, faţă-şi ridică ochii albaştri ca undele lacului. - Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cât e de mult de când te-am visat... Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porţi... să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de desmierdari.
34
Astfel, cum privea umilita la el, fusul îi scăpă din mâna şi furcă căzu alături de ea. Ea se sculă şi, ca ruşinată de cele ce zisese, mâinile ei spânzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mâna îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi desmierda încet fruntea şi părul şi-i şopti: - Ce frumoasă eşti tu, ce draga-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea? - A Mamei-padurilor, răspunse ea suspinând; mă vei iubi tu acuma, când ştii a cui sunt? Ea înconjură cu amândouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui. - Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc. - Dacă mă iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi dac-ai muri tu, eu aş inebuni ori aş muri şi eu. - N-aibi frică, zise el zâmbind şi desfăcându-se din braţele ei. Unde-i muma-ta? - De când a venit, se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu şi roade cu colţii la lanţurile ce-o închid. - Ce-mi pasă! Zise el repezindu-se să vadă unde-i. - Făt-Frumos, zise fata, şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu butiile aste două? Una-i cu apa, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mamam, când se lupta cu vrăjmaşii ei, striga când oboseşte: "Stai, să mai bem câte-oleaca de apă!" Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apa în vremea luptei cu tine. Precum au zis, aşa au şi făcut. El se răpezi după casă. - Ce faci, baba? Strigă el. Baba, de venin, se smulse o dată din piuă-n sus şi rupse lanţurile, lungindu-se slabă şi mare până-n nori. - A, bine că mi-ai venit, Făt-Frumos! Zise ea, făcându-se iar scurtă, ia, acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare! - Hai!, zise Făt-Frumos. Baba-l apuca de mijloc, se lungi rapezindu-se cu el până-n nori, apoi îl izbi de pământ şi-l bagă în ţărâna pân-in glezne. Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băga-n pământ până în genunchi. - Stai, să mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenită. Statură şi se răsuflară. Baba bau apa, Făt-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins îi cutreiera cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite. C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smunci pe baba de mijloc şi-o băga-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vântul începu a geme şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latra, numai tunetul cânta adânc, ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu moartă de groază pe pieptul lui, şi mâinile ei reci se ascunseră în sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite - ochii miresei lui. El o lua pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sânul lui şi părea că adormise. Ajuns lângă gradina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarba, fân cu miros şi flori din grădina şi-i clădi un pat, în care-o aşeza ca-ntr-un cuib. Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceară albă, mâinile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fân, ochii mari, închişi şi adânciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar
35
părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura câteva flori albastre, apoi şezu alături de ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede - o mare, soarele - o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiazi, firea tăcea şi FătFrumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se pleca la obrazul ei şi-o săruta. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzându-se somnoroasă, zise încet şi zâmbind: - Tu aici eşti? - Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? Zise el mai lăcrimând de fericire. Cum şedea el lângă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul. - Hai, scoala, zise el desmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjura grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmură al împăratului. El o duse la împăratul şi i-o arăta, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zâmbi, apoi îl luă de mâna pe Făt-Frumos, ca şi când ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit la luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripele ca pe nişte pânze de argint şi cu capul cufundat în apă sfâşia fata senină a lacului. - Plângi, împărate? Zise Făt-Frumos. De ce? - Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult. - Ce, împărate? - Vezi tu lebăda cea îndrăgită de unde? Tânăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă şi, cu toate astea, de câte ori am vrut să-mi fac sama... Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gânditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât de aspru este el, cât e de frumoasă faţa lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu! Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpa-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât mireasa. - Împărate pre luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc să răpesc pe fata Genarului. Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflt de vânt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui - Ileana o chema - îi zise încet la ureche, sărutându-l cu dulce: - Nu uita, Făt-Frumos, ca pe cât vei fi tu de departe, eu oi tot plânge. El se uita cu mila la ea, o mângâie, dar apoi, desfăcându-se din îmbrăţoşările ei, se avânta pe şeaua calului şi plecă în lume. Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi când răsărea dintre stânci bătrâne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanţă uriaşă atârnata de cer, ce încunjura cu poalele ei vârful vreunui munte - o noapte sfârticata, un castel numai pietre şi ziduri sparte. Când se lumina de ziuă, Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treiera aria marei încet şi melodios, până unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept deasupra mării, se oglindea în fundul ei o măreaţă stânca de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de faţă, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.
36
- Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizând porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte. În sala cea mare a castelului, în cenuşă vetrei, veghea un motan cu şapte capete, care când urlă dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar când urlă din câte şapte, s-auzea cale de şapte zile. Genarul, pierdut în sălbatecele sale vânători, se depărtase cale de-o zi. Făt-Frumos lua fata în braţe şi punând-o pe cal, zburau amândoi prin puştiul lungului mării ca două abia văzute închegări ale văzduhului. Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdravan cu două inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz. - Ce e? Îl întrebă Genarul pe calul năzdravan. Ţi s-a urât cu binele? - Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de ţine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata. - Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem? - Să ne grăbim şi nu prea, pentru că-i putem ajunge. Genarul încalica şi zbură ca spaima cea bătrână în urma fugiţilor. În curând îi ajunse. Să se bată cu el, Făt-Frumos nu putea, pentru că puterea lui nu era în duhurile întunericului. - Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată... ţine minte! Şi, luându-şi fata cu el, pieri în vânt, ca şi când nu fusese. Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fata iar singura, însă mai palidă şi mai plânsa ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vânătoare cale de două zile. Făt-Frumos lua alţi cai din chiar grajdul Genarului. Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fugă lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatră castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate acestea nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fugă calului, de rupea pământul. Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvârli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fata cu tot. Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mâna de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori înalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doina pe Ileana, împărateasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. ar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde până-atunci nu călcase picior de om? Dar pe vremea aceea Domnul îmbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca albă lumina a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Erau Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului calcară atuncea în racoarele şi limpedele pârâu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apă şi-şi spălă faţa... Apoi şezură amândoi în umbra - Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sf. Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă că acest izvor să fie ce a fost mai înainte!". "Amin!" zise Domnul, ridicând mâna, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi. Ca prin farmec peri izvorul şi copacii, şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur... Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, ce strălucea în întunericul serei ca o uriaşă umbră. El intră în casă... fata Genarului plângea. Dar când îl văzu, faţa ei se-nsenina cum se-nsenina o unde de o rază. El îi povesti cum inviese; atunci ea îi zise: "De răpit, nu mă poţi
37
răpi până ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în asta sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Până atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare. El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastră şi cânta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei. Atunci intră şi Genarul. - Veselă faţă mea? Şi de ce eşti veselă? Întrebă el. - Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea râzând. Se puseră la cină. - Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat? - La ce-ţi trebuie s-o ştii? Zise el încruntând sprâncenele. - Ştii prea bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decât numai ia-asa, ca s-o ştiu, pentru cacu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească. - Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul. Departe de-aicea, lângă mare, şede o babă care are şapte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un păr. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi, ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimile din caii toţi şi le pune într-unul singur, încât cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decât unul de rând... Eşti mulţămita, fata mea? - Mulţămita, răspunse ea zâmbind. Totodată, însă, Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uita în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastră veghea printre frunzele ei ca o stea roşie printre încreţiturile unui nor. A doua zi Genarul pleca iarăşi des-dimineata la vânătoare. Fata săruta murmurând floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei. - Ei, ştii ceva? O întrebă el. - Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punând dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul. - Însă eu am auzit tot, zise el. Rămâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar. El încaleca pe un cal şi dispăru în pustiuri. În arşiţa cea dogoritoare a zilei... văzu aproape de pădure un ţânţar zvârcolindu-se în nisipul fierbinte. - Făt-Frumos, zise ţânţarul, ia-mă de mă du până-n pădure, ca ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţânţarilor. Făt-Frumos îl duse până în pădurea prin care era să treacă. Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mării şi văzu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere să se întoarcă înapoi... - Făt-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor. Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urma calea. Când, înspre sara, ajunse la un bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi taruse ascuţite, din care şase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al şaptelea fără, se clătină mereu în vânt şi zicea: cap! Cap! Cap! Cap! Pe prispă o babă bătrână şi zbârcita, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap. - Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.
38
- Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? Ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate? - Da. - Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut... Fata hai! Ia dă tu flăcăului demâncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l. Alături cu bordeiul era sub pământ o pivniţă. El intră în ea, şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite - şapte nopţi, care de când erau nu zărise încă lumină soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare. Nemâncat toată ziua, el cina ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecând pe una din iepe, mâna pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se păinjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştei. El se trezi pe când mijea de ziuă. Când colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, când vede ieşind din padure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţânţari şi un glas subtire-i zise: - Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. Când se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină. - Ce ai, mama? Întrebă Făt-Frumos. - Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte mulţumită. Apoi intrând în grajd, începu să bată caii, ţipând: Ascundeţi-vă mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să n u va mai găsească, uciga-l crucea şi manânce-l moartea! A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi adormi până ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, când deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muscaţi de-o grămadă de răci. - Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu. Era împăratul racilor. El mâna caii-nspre casa şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută. Însă în cursul zilei roaba babei s-apropie de el şi-i zise încet strângându-l de mâna: - Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănânci din bucăţele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ţi-oi face eu altfel de bucate. Fata, într-ascuns, îi făcu merinde, şi-nspre sara, când era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz. Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mâna caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului în cenuşă mai licurea câţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţa şi înţepenită ca moartă. El gândi c-a murit s-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişcă deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor. - Uite, ţi-a murit baba. - Aş! Asta să moară!? Răspunse ea suspinând. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea... un somn amorţit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni sta, cine ştie pe câte cai a vrăjilor umbla... Până ce cânta cocoşul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădica, mâine ţi se-mplineste anul, ia-mă şi pe mine cu dta, ca ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le pregăteşte baba. Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă. A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimile din câtesisapte căi spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babii se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi era de un negru strălucit, tretinul cel cu inimele sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi.
39
- Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab. - Da' cum Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba?! Zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi... oricare-ar fi, ţi-l dau. - Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinând la vorbă lui. Baba scrâşni din dinţi ca apucata, dar apoi îşi strânse moară cea hârbuita de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă. - Hai, ia-ţi-l! Zise-n sfârşit. El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că fata pustiului se ia după urmele lui şi zbură ca un gând, ca o vijelie printre volburele de năsip ce se ridicau în urmă-i. Într-o pădure îl aştepta fata fugarita. El o urcă pe cal după dânsul şi fugea mereu. Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru şi răcoare. - Mă arde-n spate! Zise fata. Făt-Frumos se uita înapoi. Dintr-o volbură nalta, verde se vedeau nemişcaţi doi ochi de jeratic, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei. - Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodata-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămând de lupi. - Înainte! Strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o fată limpede prin mijlocul unor visuri turburi şi seci. Făt-Frumos zbura... zbura necontenit. - Mă arde-n spate! Zise fata c-un geamăt apăsat, ca şi când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă. Făt-Frumos se uita şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor. - Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Şi deodată se ridică din pământ un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingând norii. Făt-Frumos vâjâia prin aer aşa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului întrun adânc nevăzut. - Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune. - Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglinda bălaie se scaldă în fund luna de argint şi stelele de foc. Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uita prin nori. Cale de două ceasuri - pierdută în naltul cerului - plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână, cu aripile de aramă. Când baba înota smintita pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos arunca buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ şi croncani jalnic de douăsprezece ori. Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afunda în adâncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osândit al babei. - Am scăpat, zise fata. - Am scăpat, zise calul cu şapte inimi. Stăpâne, adaogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pământ cu două ceasuri înainte de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se năsipul. Scheletele înmormântate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să scoale spre a se sui în luna la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor
40
moarte v-ar pute omorâ. Ci mai bine voi culcaţi-vă, şi eu pân-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţaţelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos şi strălucit. Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe năsipul fierbinte. Dar ciudat... ochii fetei se-afundase în cap, oasele şi încheieturile fetei îi ieşise afară, pielita din oacheşa se făcu vânata, mâna grea ca plumbul şi rece ca un sloi de gheaţă. - Ce ţi-i? O întrebă Făt-Frumos. - Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; şi se culca în năsip, tremurând ca apucata. Făt-Frumos dădu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce şi-o aşternuse. El adormi; cu toate acestea. - I părea că nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se înroşise ca focul, şi prin ele părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce părea că o cetate sfânta şi argintie, spânzurata din cer, ce tremura strălucită... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din luna se scobora la pământ un drum împărătesc, acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze. Iară din întinsele puştii se răscoleau din năsip schelete înalte... cu capete seci de oase... invalite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi... şi încalicaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi şiruri... dungi mişcătoare de umbre argintii... şi urcau drumul lunei, şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis. Atunci i se păru că şi faţă de lângă el se ridică încet... ca trupul ei se risipea în aer, de nu rămâneau decât oasele, că, inundată de o mantă argintie, apuca şi ea călea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pământ, momita de vrăjile babei. Apoi peliţa ochilor lui se înverzi.. se înnegri şi nu mai văzu nimica. Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea şi aievea. Dar în puştiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumină aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oară. Făt-Frumos se avânta pe el, şi-n răstimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului. De astă dată, Genarul vâna departe cale de şapte zile. El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu braţele ei şi-şi ascunse capul în sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor năsipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încât i se părea că puştiul şi valurile mării fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunând din câte şapte capetele. Pierdut în păduri, Genarul îşi aude calul nechezând. - Ce e? Îl întrebă. - Făt-Frumos îţi fură fata, răspunse calul năzdravan. - Pute-l-om ajunge? Întrebă Genarul mirat, pentru că ştia că-l omorâse pe Făt-Frumos. - Nu, zău, răspunse calul, pentru c-a încălecat pe un frate al meu, care are şapte inimi, pe când eu n-am decât două. Genarul îşi înfipse adânc pintenii în coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său: - Spune fratâni-tau să-şi arunce stăpânul în nori şi să vină la mine, ca l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi adapa cu lapte dulce. Calul Genarului îi necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos. - Zi fratini-tau, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpânul în nori, şi l-oi hrăni cu jăratec şi l-oi adapa cu pară de foc.
41
Calul lui Făt-Frumos necheza asta fratini-sau, şi acesta azvârli pe Genarul până în nori. Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia cerului. Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fata pe acela al tatâne-sau. O zi încă, şi ajunseră în mândra cetate a împăratului. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, şi de aceea, când se împrăştie faima venirii lui, ziua-şi muie aerul în lumina de sărbătoare şi oamenii aşteptau murmurând la faimă venirii lui, cum vuieşte un lan de grâu la suflarea unui vânt. Dar ce făcuse în vremea aceea Ileana împărăteasa? Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, aşezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul. În grădina cu multe straturi, neudata şi necăutata de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o coloare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor - florile durerii. Ochii împărătesei Ileana, orbiţi de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se părea numai ca-n luciul baiei, plină de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, încetase a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trasaturele ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zâna a undelor, culcată pe un mormânt de prund. Dar cum auzi vuietul venirii lui, faţa ei se-nsenina; ea lua o mâna de lacrimi din baie şi stropi grădină. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste şi turburi se-nalbira ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele de lăcrămioare. Împărăteasa cea oarbă şi albă umbla încet prin straturi şi culese în poale o mulţime de lăcrămioare, pe care apoi, aşternându-le lângă baia de aur, făcu un pat de flori. Atunci intră Făt-Frumos. Ea s-arunca la gâtul lui, însă, amuţita de bucurie, ea nu putu decât să îndrepte asupra-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mâna şi-i arată baia de lacrimi. Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al ceurului. În aerul nopţii, FătFrumos îşi spala faţa în baia de lacrimi, apoi, invalindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culca să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culca lângă el şi visa în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte. A doua zi, deşteptata, ea vedea... A treia zi se cununa împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii când se sfinţeşte un sfânt, şi roiuri de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel, lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adânci. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunara, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminele hainei de mireasă; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în cercuri multe asupra fetei miresii când ea dormea s-o făcu să vadă într-un vis luciu ca oglinda cum trebuie să fie îmbrăcată. Ea zâmbi când se visă atât de frumoasă. Mirele-şi puse cămaşa de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Şi se făcu nunta mândra şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pământului.
42
S-au trăit în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.
Cenuşăreasa
A fost odată un om bogat, care şi-a luat că nevasta de-a două o femeie rea şi îngâmfata, cu două fete ce-i semănau leit. Bărbatul avea la rândul lui o fiică bună ca pâinea caldă. Mamă vitregă nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le făceau pe fetele ei şi mai nesuferite. Fata era pusă să robotească cât e ziulica de mare. Spală vase, frecă podelele din camerele doamnei şi domnişoarelor, dormea întrun pod pe un braţ de paie, în timp ce surorile ei se lăfăiau în camere dichisite, cu pături moi şi oglinzi în care se vedeau din cap până-n picioare. Sărmana fată era tare chinuită şi nu îndrăznea să se plângă tatălui ei, care ştia de frica nevestei. Când îşi termină treaba, se cuibărea în cenuşă, într-un colţ al vetrei, şi din această pricină o porecliseră "Cenuşăreasa".
43
Cu toate hainele sale ponosite, Cenuşăreasa era însutit mai frumoasă decât surorile ei, în ciuda veşmintelor lor bogate. Într-o bună zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fură poftite toate fetele frumoase din împărăţie ca şi surorile Cenuşăresei, vestite prin frumuseţea lor. Cenuşăreasa calcă pentru surorile ei, iar ele nu vorbeau decât de toaletele lor. - Voi purta rochia de catifea roşie, spuse sora cea mare. - Iar eu, fusta cea albă, mantia ţesută cu flori de aur şi colanul de diamante, adăugă mezină. Surorile cerură părerea Cenuşăresei, care le sfătui cum ştia mai bine, ba chiar se oferi să le aranjeze pieptănăturile. Astfel surorile incuvintara că Cenuşăreasa să le pieptane. Ele o întrebară: - Cenuşăreaso, ţi-ar plăcea şi ţie să mergi la bal? - Vai, domnişoarelor, vă bateţi joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine! - Ai dreptate, lumea s-ar prăpădi de râs, văzând-o pe Cenuşăreasa la bal. Fata, care era bună la suflet, le ajută la pieptănat pe cele două surori, care nu mâncaseră timp de două zile, răbdând de foame în faţa oglinzii. În sfârşit, sosi şi seara petrecerii. Surorile plecară şi Cenuşăreasa le urmări cu privirea. Când le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Naşa fetei, văzând-o înlăcrimată, o întrebă: - De ce plângi? Ce-i cu tine? - Aş dori atât de mult... aş dori atât de mult... Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, naşa ei, zâna, o întrebă: - Nu-i aşa că ai vrea să te duci la bal? - Vai, da, spuse Cenuşăreasa şi suspină din nou. - Ei bine, dacă vei fi ascultătoare, te voi ajuta să te duci. Apoi spuse: Mergi în grădină, alege un dovleac şi adu-mi-l. Cenuşăreasa pleca să-l caute. După un timp, aduse un dovleac de toată frumuseţea. Zâna îl scobi, lăsându-i numai coajă. Apoi îl atinse cu nuiaua fermecată şi îl prefăcu într-o calească aurită. Se duse apoi la cursa de şoareci, unde găsi şase şoareci şi, cu o atingere de nuia, îi prefăcu, unul după altul, în şase armăsari suri. Era un echipaj de toată frumuseţea. - Să văd dacă nu e vreun şobolan în capcană, spuse Cenuşăreasa, care caută acum un vizitiu. - Ai dreptate, răspunse naşa fetei, du-te şi vezi. Fata aduse cursa cu trei şobolani şi unul fu pe dată prefăcut într-un vizitiu cu mustaţa făloasă. - Du-te în grădină şi adu-mi şase şopârle din cele pitite după stropitoare, mai spuse zâna fetei. Cenuşăreasa aduse cele şase şopârle cerute, pe care naşa le transformă în şase lachei chipeşi, care se urcară la spatele caleştii. Zâna o antreba pe Cenuşăreasa: - Ei bine! Eşti gata să mergi la bal! Eşti mulţumită? - Da, dar cum o să mă duc cu straiele astea vechi şi urâte? Zâna le atinse cu nuiaua fermecată şi pe dată hainele ei se preschimbară în veşminte din aur şi argint. Îi mai dărui o pereche de conduri din sticlă, cum nu se mai văzuseră. Astfel gătită, Cenuşăreasa se urcă în caleasca, iar naşa o preveni să nu zăbovească după miezul nopţii. - Dacă rămâi la petrecere o clipă mai târziu, caleasca se va face la loc dovleac, caii-soareci, lacheii-soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai înainte. Cenuşăreasa promise naşei că va părăsi balul înainte de miezul nopţii şi plecă fericită. Prinţul, ştiind de sosirea unei prinţese, alerga în întâmpinarea ei, oferindu-i braţul, la scara caleştii, şi o conduse în marea sală de bal, unde se aflau oaspeţii. Dansatorii încremeniră şi viorile amuţiră. "E neasemuit de frumoasă", se auzea pretutindeni.
44
Regele însuşi şopti reginei: - Niciodată n-am văzut o făptură atât de frumoasă şi blândă. Doamnele îi cercetau veşmintele şi pieptănătura, iar fiul regelui îi oferi cinstea de a o invita la dans, în admiraţia tuturor pentru graţia cu care se mişcă. În timpul ospăţului, prinţul, stând cu ochii la ea, nu mânca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunându-le cuvinte de laudă, dar ele nu o recunoscură. În timp ce acestea o admirau, Cenuşăreasa auzi orologiul bătând un sfert înainte de miezul nopţii; ea făcu o plecăciune adâncă şi dispăru. Acasă, o întâlni pe naşa ei, căreia îi mulţumi zicând: - Tare aş vrea să merg şi mâine la petrecere. În aceeaşi clipă batura la uşa cele două surori şi Cenuşăreasa se duse să le deschidă. - Ce mult aţi zăbovit! Le spuse ea.
- Am văzut la bal pe cea mai frumoasă prinţesa din lume. Nimeni nu o cunoaşte, îi spuse una din surori. A doua zi, cele două se duseră din nou la petrecere şi Cenuşăreasa de asemenea, mai frumoasă decât întâia dată. Prinţul nu se mişca de lângă ea şi, cum fata se distra de minune, uita de poveţele naşei ei. Când auzi prima bătaie a orologiului, de la miezul nopţii, se ridică şi fugi sprintenă ca o căprioară. Prinţul o urmă, dar nu o prinse. În grabă, se întâmplă să-i cadă un condur din sticlă, pe care prinţul îl culese. Ajunse acasă fără caleasca, fără lachei, cu hainele ponosite şi numai cu un condur în picior. Când surorile se întoarseră de la bal, Cenuşăreasa le iscodi: - Aţi văzut-o pe prinţesa cea frumoasă?
45
Acestea îi răspunseră: - Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care prinţul l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. E tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă, mai spuseră surorile. Câteva zile mai târziu, fiul regelui dădu de ştire că va lua de soţie pe aceea căreia i se va potrivi pantofiorul pe care îl găsise. Îl încercară mai întâi prinţesele, apoi ducesele şi întreaga curte, dar în zadar. A fost adus apoi celor două surori, care s-au străduit în fel şi chip să le intre piciorul în condur, dar nu au reuşit. Cenuşăreasa, care le privea, recunoscu condurul şi întrebă: - Pot şi eu să-l încerc? Surorile se puseră pe râs, bătându-şi joc de ea. Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenuşăreasa cu luare-aminte şi o găsi tare frumoasă. - Am poruncă să încerce toate fetele condurul, spuse el şi se aproprie cu pantofiorul de piciorul Cenuşăresei, pe care se potrivii fără nici o greutate Şi mare fu uimirea celor două surori, când Cenuşăreasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care-l puse în picior. În aceeaşi clipă sosi şi naşa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata zdrenţele Cenuşăresei, prefăcându-le într-o mândreţe de straie. De îndată, cele două surori o recunoscură şi se aruncară la picioarele ei, cerându-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenuşăreasa le ajuta să se ridice spunându-le: - Vă iert din toată inima şi vă rog să mă iubiţi veşnic. Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Puţin timp după aceea, el o luă de soţie. Iar ea le primi pe cele două surori ale sale la palat şi le găsi drept soţi doi curteni de neam.
46
Cei trei purceluşi
Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu părinţii lor. Deşi erau încă purceluşi, ei crescuseră îndeajuns ca să pornească în lume să-şi găsească norocul. Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până ce primul purceluş s-a simţit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe lângă ei un om cu o căruţă plină de fin, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi: "Eu mă opresc aici. Finul este uşor şi moale ca să-mi fac o căsuţă cum îmi place." Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purceluş s-a simţit obosit şi văzând trecând pe lângă el un om cu căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru căsuţa mea aşa că mă opresc aici." Cel de al treilea purceluş şi-a continuat drumul până a ajuns la un pietrar, care făcea piatra de construit.
47
Purceluşul s-a gândit că piatră este cea mai potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistenta aşa cum era şi el. Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat comfortabil în patul lui de fin, a auzit un zgomot afară. S-a uitat prin pereţii de paie ai căsuţei şi a început să tremure de frică, căci afară era un lup mare şi flămând. Lupul a început să-l roage pe purceluş să-i deschidă uşa, dar la refuzul purceluşului a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Finul a zburat în toate părţile, iar purceluşul, profitând de neatenţia lupului a luat-o la fugă spre casa celui de al doilea purceluş. A doua seară, în timp ce cei doi fraţi se aflau la masă, au auzit zgomot afară. S-au uitat prin fereastra căsuţei de lemn şi s-au îngrozit când au văzut pe lupul cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Căsuţa de lemn a rămas aproape neclintită. Dar când lupul a încercat şi a
doua oară să sufle peste căsuţa, lemnele au zburat în toate părţile, iar cei doi purceluşi au profitat de neatenţia lupului şi au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea purceluş. Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afară şi s-au îngrozit de frică când l-au văzut pe lupul cel mare şi mai flămând ca niciodată. Lupul a început să-i roage să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Dar căsuţa nu s-a dărâmat. Lupul a încercat şi a doua, şi a treia oară, dar tot degeaba, căsuţa a continuat să rămână neclintită. Enervat peste măsură şi epuizat de atâta suflat, lupul s-a căţărat pe acoperişul casei şi şi-a dat drumul în căsuţa pe coş. Între timp însă, purceluşii văzând că nu au nici o scăpare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apă. Când lupul s-a căţărat pe coş, apa era fierbinte, când a început să coboare de-a lungul coşului apa clocotea, iar când a ajuns jos, a aterizat direct în ceaunul cu apă fiartă. Lupul, urlând de durere,
48
a luat-o la fugă prin căsuţa şi apoi a ţâşnit prin perete direct spre pădure, de unde nu s-a mai întors niciodată. Purceluşii, ştiindu-se în siguranţă de acum încolo, au construit o altă casă mai mare, cu pereţii din piatră, cu masă şi dulapul din lemn şi cu pături din fin moale. Era cea mai bună casa din lume şi ei au trăit în ea fericiţi pentru totdeauna.
Capra cu trei iezi Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul". Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice: - Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi, incuieti uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa: Trei iezi cucuieti, Uşa mamei descuieti! Ca mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, Malaies În calcaies, Smoc de flori Pe subsuori. Auzit-ati ce-am sus eu? - Da, mămuca, ziseră iezii. - Pot să am nădejde în voi? - Să n-ai nici o grijă, mămuca, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem o dată băieţi, şi ce-am vorbit o dată, vorbit rămâne. - Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine! - Mergi sănătoasă, mămuca, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare. Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dansa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: "Pareţii au urechi şi fereştile ochi". Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi care? - Chiar cumătrul
49
caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la paretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii. "Bun! Zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş carnosi şi i-aş jumuli!" Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe: Trei iezi cucuieti, Mamei uşa descuieti! Ca mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drop de sare În spinare, Malaies În calcaies, Smoc de flori Pe subsuori. - Hai! Deschideţi cu fugă, dragii mamei, cu fugă! - Ia! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare. - Sărăcuţul de mine! Zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos! Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i ascute limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar: Trei iezi cucuieti, Mamei uşa descuieti!... - Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid. - Bădica! Bădica! Zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice: Deschideţi uşa, Că vine mătuşă! S-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana? - Apoi, da! Nu spun eu bine? Zise cel mare. Ia, de-atuncie rău în lume, de când a ajuns coadă să fie cap... Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţine mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid. Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichiciu şi cu nasul de funigine, tace ca peştele şi tremura ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! Iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace că pământul şi-i tremura carnea pe dânsul de fica; Fuga-i ruşinoasă, dă-i sănătoasă!... Însă cel mare se dă după uşă şi - să tragă, să nu tragă? - În sfârşit, trage zăvorul... Când, iacă!... ce să vadă? Ş-apoi mai are când vede?... căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, hat! Pe ied de gât, îi ratează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa pofta, de-ţi părea că
50
nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând: - Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ... Unde să fie, unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăiri! - Mă!... că mare minune-i şi asta!... dar nici acasă, n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleacă aste bătrâneţe! Apoi se îndoaie de sele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi când s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-au făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumaptrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - Îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul! - Să-ţi fie de bine, nanaşule! - A!... ghidi! Ghidi! Ghiduş ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nanăşelul, să te pupe el! Apoi ridică chersinul binişor, înşfăcă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Că toată pasărea pe limba ei piere".
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dintiii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau pe urmă unge toţi pareţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi căută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, ideul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi-a plânge cu amar după frăţiorii săi. - Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Şi biata mamă nu ştie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, şi ce-au căutat pe nas le-a dat.
51
Când jalea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gafuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti. - Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd! Băieţii mamei, băieţi, Fumusei şi cucuieti! Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheaţă îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!... Ea însă tot merge pân' la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală... şi cum ajunge, şi începe: Trei iezi cucuieti, Mamei uşa descuieti! Ca mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, Malaies În calcaies, Smoc de flori Pe subsuori. Atunci iedul mezin - care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă - sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-arunca în braţele mane-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i spune: - Mămuca, mămuca, uite ce am păţit noi! Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru! Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămâne încremenită!... Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai venit puţin în fire s-a întrebat: - Da' ce-a fost aici, copile? - Ce să fie, mămuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult şi iaca cineva s-aude bătând la uşă şi spunând: Trei iezi cucuieti, Mamei uşa descuieti... - Şi?... - Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fugă la uşă să deschidă. - S-atunci?... - Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijociu sub chersin, iară cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!... - S-atunci?... - Atunci, grozăvie mare! Nanaşul nostru şi prietenul d-tale, cumătrul lup, se şi arata în prag! - Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a sparie copilaşii nicioadata? - Apoi dă, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti! - Ei las', că l-oiu învaţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmana şi c-o casa de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată... Tricalosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... apoi doar eu nu-s deacelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumatre, că teoiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!
52
- Of, mămuca, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: "Nici pe dracul să-l vezi, da' nici cruce să-ţi faci!" - Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul". Ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste. Şi de-atunci cauta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe gânduri şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă? "Aha! Ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oiu face eu cumătrului una de şi-a musca labele!" Aproape de casa ei era o groapă adâncă, acolo-i nădejdea caprei. - La cadă cu dubala, cumatre lup, că nu-i de chip!... Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţa, că lupul ţi-a dat de lucru! Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă manicele, atâta focul şi s-apuca de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregaoioase, să să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă de nuiele numai întinata şi nişte frunzări peste dansa; peste frunzări toarnă ţărână şi peste ţărâna aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasa bucăţele la foc să fearba şi se duce prin pădure să caute pe cumatru-sau şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă, şi pe-o tihăraie da cu crucea peste lup. - Bună vremea, cumătro! Da' ce vânt te-a abătut pe-aici? - Bună să-ţi fie inima, cumatre, cum ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună! - Că ce fel, cumătriţa dragă? - Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de li-am plâns de milă! Numai văduva să nu mai fie cineva! - Da' nu mai spune, cumătra! - Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumatre; ca să mă mai mângâi... - Bucuros, dragă cumătra, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă. - Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus. Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dansa, prefăcându-se că plânge. - Doamne, cumatre, Doamne! Zise capra suspinând. De ce ţi-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte... - Apoi dă, cumătra, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi face şi d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo. - Aşa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus! - Apoi dă, cumătra; se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri. - Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?... - Doamne, cumătra, Doamne! Oiu face şi eu că prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raită pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte că acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dac-ai vrea d-ta să-i dai un băiet, să-l înveţe cojocăria. Şi din vorbă-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumătra! - Ia poftim, cumatre, zise ea lund scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din aceea ce ne-a dat Dumnezeu! Răstoarnă apoi sarmalele în strachina şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeu sarmalele inregi pe gât.
53
- Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătra, ca bune sarmale ai mai făcut! Şi cum ospăta el, buf! Cade fără şine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapa nu era bine sprijinită; nici mai bine, nici mai rău, că pentru cumaatru. - Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în card? Capra ţi-a venit de hac!
Albă ca Zăpada
A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când Zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi Mari şi pufoşi, crăiasa stătea într-un jilţ, şi cosea lângă O fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea Aşa, aruncându-şi din când în când privirea la ninsoarea ce Se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget Şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui
54
Arata aşa de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase Încântată şi gândi în sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil Alb ca zăpadă, roşu ca sângele meu şi cu părul negru ca Abanosul!" Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa Născu o fetiţă albă ca zăpadă, roşie ca sângele şi cu părul Negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada... După ce o aduse pe lume, împărateasa muri. Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia Asta era cadra de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, Sin-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta În frumuseste. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori Se privea într-însa, nu uita să o întrebe: - Oglinjoară din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Şi oglinda îi răspundea: - Maria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărateasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglindă Grăieşte numai adevărul. Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi Ce trecea tot mai frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o Minunăţie de faţă: frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea Împărătesei începu a păli înaintea ei. Şi într-o bună zi, când împărateasa întrebă oglinda: - Oglinjoară din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Oglinda îi răspunse: - Frumoasă eşti, crăiasa, ca ziua luminoasă, Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă! La auzul acestor vorbe, împărateasa se înspăimântă Grozav şi, de pizmă şi ciudă, odată se îngălbeni şi seNverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, de câte ori O zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plezneşte fierea de Ciudă; şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu să o ureasca de Moarte. Pizmă şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea Rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi Mai găsea pacea nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă, Chemă un vânător şi-i porunci: - Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd Să o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o, şi drept mărturie că
55
Mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci plămânii şi inimă Netrebnicii! Vânătorul nu ieşea din vorbele împărătesei şi se afundă Cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la Brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana Copilă începu să plângă în hohote şi să se roage: - Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o Să-mi pierd urmă în sălbăticia asta de codru şi nu am să mă Mai intoprc niciodată acasă! Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, Vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse: - Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţa dragă, unde nu Calca picior de om! Iar în sinea lui gândea: "Biata de Ţine, până la urmă tot au să te sfâşie fiarele sălbatice! ..." Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu Trebuiese să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum Tocmai atunci trecea în fugă pe acolo un pui de mistreţ, îl Injunghi şi, scoţându-i plămânii şi ficaţii, le duse Împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa. Împărateasa îi porunci bucătarului să le gătească de Îndată, cu sare şi cu tot felul de mirodenii, şi atât de Neagră era la suflet că nu se dădu în lături să le mănânce, Încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficaţii fetiţei. Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea Nesfârşită, şi era atât de înfricoşată, că privea la Mulţimea frunzelor de pe copaci, ca şi când de acolo ar fi Putut să se ivească vreo primejdie - şi nu ştia în ce chip Şi-ar putea găsi scăparea... Într-un sfârşit, începu să Alerge, şi gonea într-una peste bolovani colţuroşi şi Printre mărăcini, iar fiarele sălbatice, treceu în goană pe Dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alerga ea aşa, Cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu Ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească. În căsuţa, toate lucrurile erau mititele, dar atât de Gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era mai mare dragul Să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă Erau rânduite şapte talere mici, şi lângă fiecare taler se Află câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât Un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte patuceane Aşternute cu cearşafuri albe ca neaua. Cum era tare flamanda şi însetată, Albă-ca-Zăpada Ciuguli câte un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o Fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte o Înghiţitura de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea Numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de Obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i Se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, şi abia
56
Ultimul pătuţ se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culca În el şi adormi. Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii Căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, Scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot Soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de Îndată ce se făcu lumină în căsuţa, îşi dădură seama că Cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se Mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare. Şi Atunci primul pitic zise: - Cine a stat pe scăunelul meu? Al doilea urmă: - Cine a mâncat din talerul meu? Al treilea:
- Cine a muşcat din pâinişoara mea? Al patrulea: - Cine a luat din legumele mele? Al cincelea: - Cine a umblat cu furculiţa mea? Al şaselea: - Cine a tăiat cu cuţitul meu? Al şaptelea întrebă şi el: - Cine a băut din cupa mea? Primul pitic câtă în jur mai cu luare-aminte, şi pe Dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui. - Cine s-a culcat în pătuţul meu?! Se mânună el.
57
Ceilalţi alergară într-o goană la patuceanurile lor şi Începură să strige, care mai de care: - Şi-n pătuţul meu a stat cineva! Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul sau, Dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada care dormea în el adâncită În somn. Îi chema pe ceilalţi, şi cu toţii veniră în grabă, Scoţând strigăte de uimire. Apoi îndreptară către Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte Lumânărele şi rămaseră s-o privească. - Doamne, Dumnezeule - apucară ei să strige - tare Frumoasă mai e copila asta! Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară să o Trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar Cel dea-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul Fiecăruia, şi aşa trecu noaptea. Când se lumină de ziuă, Albă-ca-Zăpada deschise Încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici se sperie Rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi începură să o întrebe Cu blândeţe: - Cum te cheamă, fetiţo? - Albă-ca-Zăpada - răspunse ea. - Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? O mai Întrebară ei. Atunci, Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-aPar totul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare, dar Vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum gonise Toată ziulica prin pădure, până ce dăduse peste căsuţa lor. După ce o ascultară fără să scape vreun cuvinţel din Istorisirea ei, piticii îi ziseră: - Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, să Găteşti şi să faci pătucurile, să coşi, să speli, să Împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie, Apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsa de nimic. - Da, primesc cu dragă inimă! Răspunse Albă-ca-Zăpada, Şi de atunci rămase la ei. Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare Dimineaţa, piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot Soiul de alte metale, şi când se întorceau seara acasă, Găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata Rămânea singura singurica şi, din această pricină, piticii Cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască: - Păzeşte-te de maştera, că n-o să-i fie greu de fel să Afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu Cumva să laşi pe cineva să intre în casă! Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii Şi ficaţii fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai Frumoasă de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, O întrebă: - Oglinjoară din perete, oglinjoara,
58
Cine e cea mai frumoasă din ţară? Atunci oglinda îi răspunse: - Frumoasă eşti, crăiasa, ca ziua luminoasă, Dar acolo, ascunsă-n munţi, Sta Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă!... Împărateasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea Bine ca oglinda nu o minte. Şi-şi dădu pe dată seama că Vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţă. Începu atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce Chip ar putea să o piardă din nou, căci atâta timp cât nu era
Era cea mai frumoasă din toată împărăţia, pizma îi chinuia Sufletul fără răgaz şi n-avea clipa de linişte. În cele din Urmă, nascociceva: îşi vopsi fata şi se îmbraca întocmai ca O bătrână neguţătoare, că nimeni nu ar mai fi putut să o Recunoască. Schimbată astfel la înfăţişare, o porni către Cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţă Căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din Toată puterea: - De vânzare marfa frumoasă, de vânzare! Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă: - Bună ziua, tuşica dragă, da' ce ai matale de vânzare? - Marfă bună şi frumoasă! Se grăbi să-i răspundă Neguţătoreasa. Cingători de toate culorile.
59
Şi vicleană scoase una, împletită din mătase pestriţă. "Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă - gândi Fata - aşa că n-am de ce să nu o las înăuntru! Că doar n-o Fi foc!... Trase zvorul şi o pofti să intre şi-i cumpără Cingătoarea cea frumoasă. - Vai ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să Te gătesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! O îmbie cu blândeţe Femeia. Albă-ca-Zăpada, n-avea de unde să bănuiască c-ar Paşte-o vreo primejdie şi o lasa să-i pună cingătoarea, Dar Babuşca, o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, Că feţei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moartă. - Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! Hohoti împărăteasa şi o şterse repede pe uşă. Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă şi cei Şapte pitici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o Găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără Simţire, de parcă ar fi fost moartă.! O ridicară de jos şi, Văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două Cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar, şi încetul cu Icetul, îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate Cele ce s-au întâmplat, şi aceştia îi atraseră din nou Luarea-aminte: - Neguţătoarea ceea nu era alta decât haina de Împărăteasa. Fereşte-te, barem, de-acu'incolo, fată dragă, Şi nu mai lasa pe nimeni să întrecând nu suntem noi acasă! Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la Inimă nici nu aştepta să treacă bine pragul palatului şi se Şi duse glonţ la oglindă şi-o întrebă: - Oglinjoară din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Iar oglinda pe dată îi răspunse: - Frumoasă eşti, crăiasa, ca ziua luminoasă, Dar acolo, ascunsă-n munţi, Sta Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă!... Împărateasa rămase ca stană de piatră când auzi asta şi Simţi că-i năvăleşte tot sangele-n cap, ca un vârtej, da Câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu Scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta!... "Ei bine, dă data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără De greş, ca să-ţi vin de-a binelea de hac!" Şi cum la Farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasa Meşteri un pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele Şi luă înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de ani. Şi iarăşi
60
O porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi. Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşă şi strigă: - Marfă bună de vânzare, marfa bună! Albă-ca-Zăpada câtă afară pe geam şi spuse: - Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe Nimeni înăuntru! - Da'de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa? ... Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub Ochii fâţei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, ca Alba-caZăpada se lasa amăgita şi deschise uşa. După ce se învoiră La preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe: - Ia vino încoa' la baba, să te pieptene, ca să fii şi Tu o dată pieptănata ca lumea!...
Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se Lasă pieptănata. Dar de-abia îi trecu babuşca pieptenele Prin păr, ca otravă şi începu să lucreze prin toate Mădularele, arătându-şi puterea ucigătoare, şi biata copilă, Căzu jos, fără viaţă. - Acu' s-a sfârşit cu tine, frumoasă frumoaselor!... Rânji la ea femeia cea haina, şi-n timp ce se grăbea să se
61
Îndepărteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o Bucurie drăcească. Dar spre norocul fetei, inserarea cobora curând şi cei Şapte pitici sosiră acasă. De îndată ce o văzură pe Alba-caZăpadă zăcând fără viaţă, bănuiră ca maştera trebuie să fi Pus iar ceva la cale şi, cercetând copilă cu grijă, dădură Peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, AlbaCa-Zapada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit doar Niţeluş, şi prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineaţa, Piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu Deschidă uşa nimănui, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la Treburile lor. În ast timp, împărateasa ajunse la palatul ei şi, Aşezându-se în faţa oglinzii, se grăbi s-o întrebe:
- Oglinjoară din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată: - Frumoasă eşti, crăiasa, ca ziua luminoasă, Dar acolo, ascunsă-n munţi, Sta Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă!... Auzind-i spusele, împărateasa începu să tremure toată Şi să clocotească de mânie. "Netrebnica asta trebuie să Moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii Mele!" Se strecura apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu Calca picior de om, şi amsteca de ici, amesteca de colo, Până ce plămădi un măr otrăvit. La înfăţişare, mărul era Nespus de frumos: alb ca spumă, pe o parte şi rumen pa alta, Ca oricine l-ar fi văzut, i se trezea numaidecât pofta să-l Mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el, Zile multe nu ar mai avea şi cădea mort pe loc. După ce Sfârşi de meşteşugit mărul, împărateasa îşi boi fata şi se Îmbracă în straie de ţărancă. Şi schimbată astfel, trecu Peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara Celor şapte pitici. Aici bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada Scoase capul pe fereastră şi spuse: - Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie Piticii! - Altă pagubă să n-am! Răspunse ţărancă. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da' până Una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!... - Nici nu mă gândesc să-l iau - răspunse Albă-ca-Zăpada - N-am voie să primesc nimic.
62
- Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită?... strecură Ea, cu viclenie, întrebarea. Fii pe pace copiliţo!... Iaca, Tai mărul în două: bucata asta rumena mănânc-o tu, iar pe Cealaltă oi manca-o eu. Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai Partea cea rumena era otrăvită. Albă-ca-Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată Din măr, şi, când o văzu pe taranca muşcând din el, nu mai Putu răbda şi, întinzând mâna pe fereastră, lua jumătatea Cea înveninata. Dar nu apucă să înghită decât o îmbucătură, Ca şi căzu jos, fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri Ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de Râs: - Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca Abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea să te învie!... Pleca de acolo cât putu de repede şi când ajunse la Palat, întrebă iar oglinda: - Oglinjoară din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât: - Maria ta este cea mai frumoasă din întreaga ţară! Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşa, pe Cât poate fi liniştită o inimă pizmaşa... În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o Găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă Nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o Pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin, dar totul fu Zadarnic. Copilă cea dragă era moartă ca toţi morţii şi Moartă rămase!... Atunci, o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi Şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile Încheiate. Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arata Atât de frumoasă, de parcă s-ar fi aflat doar în somn, şi-n Obraji avea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că Piticii nu se îndurară să o coboare în pământ. - Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem Cobora! Ar fi mare păcat!... grăiră care mai de care şi, Aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, că Să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea. O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele Cu slove de aur, precum şi că a fost fiica de împărat. Apoi Urcară sicriul pe un vârf de munte, de-l aşezară acolo, şi De fiecare dată, rămânea câte unul de veghe. Vietăţile Pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se
63
Arătă o buhă, apoi un corb, şi-n urma acestora o hulubiţa. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul Ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăită frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpadă, De roşie ca sângele şi cuparul negru ca abanosul. Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească În pădurea aceeaşi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară Găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din Creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu Nesaţ ce scria deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea ca Vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i Ruga pe pitici: - Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce Vi-o pofti inima! Dar piticii îi răspunseră: - Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume. Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă şi cu mai Multă stăruinţă şi ardoare: - Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, ca de când i-am Zărit chipul, nu mai pot trăi fără ca s-o văd pe Alba-caZăpadă.Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe Făptura care mi-e mie cea mai scumpă pe lume! Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se Indurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi Chemă slugile şi le porunci să ia sicriul pe umeri şi să-l Urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă ca unul dintre Slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina Zdruncinăturii, bucăţică de măr pe care o înghiţise Alba-caZăpadă îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi Trecut, şi domniţă deschise ochii, ridică uşurel capacul Sicriului şi se sculă în capul oaselor. Şi era din nou vie, De parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn. - Vai, Doamne, unde mă aflu? Strigă ea nedumerită. Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se Apropie de dânsa şi-i spuse: - Cu mine eşti, cu mine!... Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, Adause: - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de Te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar Fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie. Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, ca şi ei îi căzuse Drag... Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse Vestea, cu mare alai şi voioşie. La nuntă o poftiră şi pe masterea cea haina, ca de, tot O socoteau un fel de rudă... După ce s-a gătit ea cu Veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a
64
Întrebat-o: - Oglinjoară din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Şi oglinda pe dată i-a răspuns: - Frumoasă eşti, crăiasa, ca ziua luminoasă, Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă!... Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă Şi să urle ca scoasă din minţi, şi deodată simţi că i se Face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce Să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi să Meargă la nuntă, dar cum nu-şi găsea o clipă de linişte, Gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasa. Şi de cum paşi în sala tronului, dădu cu ochii de AlbaCa-Zapada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase Ţeapănă ca o momâie. Spaima puse stăpânire pe toată făptura ei; din pricina Asta, împărateasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de Pocita se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se Privească în oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până Se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă Acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat sO vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei. Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, Împreună cu tânărul împărat, şi dacă n-or fi murit, cu Siguranţa că mai trăiesc şi-n zilele noastre... Sfârşit
65
66
