Amenajarea Turistica a Teritoriului

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI

PROF. UNIV. DR. ANA ISPAS

BRAŞOV 2010

CUPRINS: Introducere .............................................................................................................................3 Obiectivele cursului................................................................................................................3 Cerinţe preliminare.................................................................................................................4 Mijloace de lucru....................................................................................................................4 Structura cursului ...................................................................................................................4 Durata medie de studiu individual ..........................................................................................4 Evaluarea ...............................................................................................................................4 Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază .................................5 U1.1. Introducere.........................................................................................................5 U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...........................................................................5 U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului .......................................................6 U1.4. Aspecte legislative .............................................................................................6 U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului .......................10 U1.6. Rezumat...........................................................................................................12 U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................12 Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului ........14 U2.1. Introducere.......................................................................................................14 U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................14 U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15 U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22 U2.5. Rezumat...........................................................................................................23 U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23 Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului...........................24 U3.1. Introducere.......................................................................................................24 U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................24 U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25 U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26 U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29 U3.6. Rezumat...........................................................................................................34 U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................34 Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului ...............................................35 U4.1. Introducere.......................................................................................................35 U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................35 U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35 U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39

1

U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43 U4.6. Rezumat ...........................................................................................................48 U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................48 Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice .....................49 U5.1. Introducere.......................................................................................................49 U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................49 U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50 U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55 U5.5. Rezumat...........................................................................................................62 U5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................................................................62 Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane ....................................63 U6.1. Introducere.......................................................................................................63 U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................63 U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64 U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan.............................................69 U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85 U6.6. Rezumat...........................................................................................................91 U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................91 Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane................92 U7.1. Introducere.......................................................................................................92 U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................92 U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor ................93 U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114 U7.5. Rezumat.........................................................................................................117 U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................118 Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate ...................................119 U8.1. Introducere.....................................................................................................119 U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119 U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora ...........................................119 U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130 U8.5. Rezumat.........................................................................................................138 U8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................138 Bibliografie selectivă ..................................................................................................... ...140

2

Introducere Amploarea fluxurilor turistice interne şi internaţionale pune din ce în ce mai mult probleme economice, sociale şi ecologice complexe. Fenomenul turistic se află astăzi într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune specifică la nivelul mediului geografic. Influenţa nefastă a dezvoltării haotice a turismului a impus optimizarea procesului de dezvoltare a diferitelor unităţi taxonomice ale turismului, prin abordarea ştiinţifică a problemelor privind valorificarea resurselor, organizarea, sistematizarea şi amenajarea pe baza unor criterii şi norme specifice de dotare şi echipare. Disciplina Amenajarea turistică a teritoriului are ca scop însuşirea de către studenţii de la programul de studii Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor a cunoştinţelor de bază privind unul dintre aspectele esenţiale ale activităţii turistice: amenajarea teritoriului. Această disciplină reprezintă o continuare şi o aprofundare a disciplinei „Economia turismului”, evidenţiind particularităţile amenajării turistice a teritoriului, evaluarea impactului turismului asupra mediului şi rolul amenajării ca factor de protejare a acestuia. Cea mai mare parte a cursului este consacrată prezentării modelelor utilizate în practica amenajării diferitelor categorii de zone turistice: litoral, munte, staţiuni balneare, oraşe şi zone periurbane, parcuri şi rezervaţii naturale. Obiectivele cursului Cursul intitulat Amenajarea turistică a teritoriului are ca obiectiv principal dobândirea de către studenţi a unor competenţe profesionale şi transversale specifice programului de studiu „Economia Comerţului, turismului şi serviciilor”, precum: • Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază •

aplicabile în amenajarea turistică a teritoriului. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de concepte, situaţii, procese şi proiecte amenajării turistice a teritoriului.

•

•

asociate

Utilizarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme sau situaţii bine definite, tipice domeniului amenajării turistice a teritoriului, în condiţii de asistenţă calificată. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare a potenţialului turistic al unui teritoriu, în vederea determinării atractivităţii şi amenajării acestuia.

•

Elaborarea de proiecte profesionale şi/sau de cercetare cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în amenajarea turistică a teritoriului.

•

Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale în condiţii de

3

autonomie şi asistenţă calificată. •

Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi alocare de sarcini pentru nivelurile subordonate.

•

Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficace a resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru dezvoltarea personală şi profesională.

Cerinţe preliminare Deţinerea unor noţiuni de bază legate de economia turismului, ecoturism şi turism rural pentru a putea înţelege fenomenele şi situaţiile exemplificate în curs. Mijloace de lucru Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente speciale de lucru. Structura cursului Cursul Amenajarea turistică a teritoriului este structurat în 8 unităţi de învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare, precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este indicată câte o temă de control. Rezolvarea temelor de control este obligatorie. Durata medie de studiu individual Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Amenajarea turistică a teritoriului (atât aspectele teoretice, cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate. Evaluarea La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă care se va calcula în funcţie de rezultatele obţinute la examenul final (un test tradiţional, ce va conţine întrebări teoretice şi aplicaţii practice din materia prezentată în cadrul cursului, test care va deţine 2/3 din nota finală) şi activitatea desfăşurată pe parcursul semestrului (temele de casă/seminar, ce vor reprezenta 1/3 din nota finală).

4

Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază Cuprins U1.1. Introducere....................................................................................................................5 U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare......................................................................................5 U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului ..................................................................6 U1.4. Aspecte legislative ........................................................................................................6 U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului ..................................10 U1.6. Rezumat......................................................................................................................12 U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................................12 U1.1. Introducere Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.

Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind direcţiile de dezvoltare în profil spaţial, care se determină pe baza analizelor multidisciplinare şi a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spaţiale pe principiul maximalizării sinergiilor potenţiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât şi legal, având în vedere că, după aprobarea documentaţiilor, acestea devin norme de dezvoltare spaţială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale şi politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare şi constituie expresia coordonată spaţial şi temporal a politicilor de dezvoltare. U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea conceptelor de bază cu care se operează în domeniul amenajării teritoriului. La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
identifice elementele care stau la baza amenajării teritoriului;
identifice obiectivele procesului de amenajare turistică;
cunoască aspectele legislative care reglementează domeniul amenajării teritoriului.

5

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului Stiinţele spaţiale şi, în particular, amenajarea teritoriului vizează asigurarea unei alocări şi folosiri adecavte a spaţiului, modelarea localităţilor şi activităţilor umane în concordanţă cu specificul fiecărei zone. Amenajarea teritoriului ca activitate şi preocupare distinctă prinde contur după cel de-al doilea război mondial, rezultat al exploziei industriale şi urbanistice, căpătând noi dimensiuni astăzi, în condiţiile dinamismului vietii economice şi sociale. Conceptul de spaţiu amenajat conţine ideea de adaptare reciprocă între teritoriu şi nevoile rezultate din activităţile economico-sociale desfăşurate în limitele teritoriului respectiv. El este: -

un produs al interacţiunii între activităţi şi spaţii; abordat prin prisma complexităţii conţinutului său: o paletă largă de fenomene având

caracter spaţial: localităţi, zone interurbane polifuncţionale, populaţii şi relaţii umane, reţele de transport de energie, bunuri şi informaţii; -

se situează la intersecţia a două categorii: o sistemele ecologice, determinate de alocarea de teren; o sistemele economico-sociale, determinate de prezenţa şi activităţile oamenilor. Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la

diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet. Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a resurselor regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă ale locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor1. Alte concepte utilizate: planificarea regională, localizarea, sistematizarea teritoriului. U1.4. Aspecte legislative Amenajarea teritoriului în context european Prima Conferinţă Europeană a Miniştrilor

Responsabili cu

Amenajarea

Teritoriului (CEMAT) a avut loc în 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT s-a reunit în 12 sesiuni şi a adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale pentru 1

Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995, p. 11.

6

amenajarea teritoriului european. Dupã 1991, România a participat constant la Sesiunile CEMAT prin reprezentanţi ai ministerului responsabil cu amenajarea teritoriului. Principalele documente europene în vigoare care sintetizează experienţa privind amenajarea teritoriului şi la care România îşi aliniazã politicile sale sunt: - Carta europeanã a amenajării teritoriului – document al Consiliului Europei, adoptat de cea de a 6-a Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983); - Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii Europene, adoptată la Consiliul Informal al Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului din ţãrile Uniunii Europene – Potsdam, Germania (mai 1999); - Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000); - Agenda Teritorială Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai, 2007). Amenajarea teritoriului în context naţional În România, activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se desfăşoară conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările ulterioare, care stabileşte ca obiective ale amenajării teritoriului: • dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului acestora; • îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; • gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

• utilizarea raţională a teritoriului; • conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Amenajarea teritoriului – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3): -

globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;

-

funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de

cultură şi interese comune;

7

-

prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a

fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;

democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor. Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele documente europene din acest domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri, programe şi proiecte care armonizează la nivel teritorial politicile economice, sociale, ecologice şi culturale în vederea asigurării dezvoltării durabile în profil spaţial a diferitelor zone ale ţării. Atribuţiile administraţiei publice centrale în domeniul amenajării teritoriului Activitatea în domeniu la nivel naţional este coordonată de către Guvern, care stabileşte în raport cu conţinutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare şi politici sectoriale. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului este organul specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului, având următoarele atribuţii: - asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului National – PATN; - asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional – PATR – care fundamentează dezvoltarea regională; -asigură colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării teritoriului şi a programelor strategice sectoriale; - asigură colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene şi consiliile locale, precum şi urmărirea modului în care se aplică programele guvernamentale şi liniile directoare în domeniul amenajării teritoriului la nivel regional, judeţean şi local; - asigură avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului, potrivit competenţelor stabilite prin lege. Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajãrii teritoriului Consiliul judeţean are următoarele atribuţii în acest domeniu: - coordoneazã activitatea de amenajare a teritoriului la nivel judeţean, conform legii şi stabileşte orientãrile generale privind amenajarea teritoriului, pe baza planurilor de amenajare a teritoriului. În acest scop, consiliul judeţean coordoneazã activitatea consiliilor locale şi le acordã asistenţă tehnică de specialitate; - asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului pentru teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ;

8

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean, a planurilor zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform prevederilor legii. Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului Consiliul local asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului aprobate. În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului, consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială. Exemple CADRUL LEGISLATIV ORDONANTÃ Nr. 27 / 2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul (forma actualizata 2007) LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul LEGE Nr. 168 / 2007 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 18/2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul LEGE Nr. 289 / 2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul LEGE Nr. 464 / 2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 69/2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul HOTÃRÂRE Nr. 932 / 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind finantarea de la bugetul de stat a hãrtilor de risc natural pentru cutremure si alunecãri de teren HOTÃRÂRE Nr. 26 / 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind dobândirea dreptului de semnãturã pentru documentatiile de amenajare a teritoriului si de urbanism si a Regulamentului referitor la organizarea si functionarea Registrului Urbanistilor din România HOTÃRÂRE Nr. 447 / 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare si continutul hãrtilor de risc natural la alunecãri de teren si inundatii HOTÃRÂRE Nr. 382 / 2003 privind exigentele minime de continut ale documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu riscuri naturale; privind exigentele minime de continut ale documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu riscuri naturale.

9

HOTÃRÂRE Nr. 525 / 1996 Republicatã pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism ORDONANTA Nr. 18 / 2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul ORDONANTÃ Nr. 69 / 2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul ORDIN Nr. 6 / 2003 privind mãsuri pentru respectarea disciplinei în domeniul urbanismului si amenajãrii teritoriului în scopul asigurãrii fluidizãrii traficului si a sigurantei circulatiei pe drumurile publice de interes national si judetean ORDIN Nr. 293 / 2006 pentru aprobarea modelului si continutului Legitimatiei de control destinate utilizãrii în activitatea de control al statului în amenajarea teritoriului, urbanism si autorizarea executãrii lucrãrilor de constructii, precum si cu privire la aplicarea unitarã a prevederilor legale în domeniul calitãtii în constructii DECRET Nr. 488 / 2001 pentru promulgarea Legii privind amenajarea teritoriului si urbanismul

Studiaţi Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă - nov 2008 şi identificaţi elementele care fac referire la amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială. U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului În desfăşurarea acţiunilor turistice se stabilesc o serie de raporturi între turist şi zonele pe care le vizitează: -

acte cu caracter pur economic (prestarea de servicii); schimburi cu încărcătură psiho-socială (relaţii umane, obţinerea de informaţii,

cunoştinţe etc.). Teritoriul/spaţiul serveşte ca: - suport fizic pentru realizarea de echipamente destinate satisfacerii nevoilor cotidiene şi specifice ale turiştilor; - prin potenţialul său exprimat de condiţiile naturale, bogăţia cultural-istorică, climatul social etc – element cu rol hotărâtor în motivaţia călătoriei şi gradul de satisfacţie a turistului. Noţiunea de “amplasare turistică” sau de “localizare”, cu referire expresă la domeniul turismului, este folosită frecvent doar începând cu anii 1960.

10

Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii2. Localizarea turistică necesită o abordare economică, nu numai una geografică şi trebuie concepută ca o funcţie a mai multor variabile: -

aptitudinile naturale ale zonei; distanţa dintre zona de emisie (de origine a turiştilor) şi zona de recepţie (acest

factor “distanţă” este omniprezent şi cu valoare în creştere în studiile referitoare la amenajarea turistică; -

potenţialul pieţei (emisia turistică); condiţiile economico-sociale ale zonei ce urmează a fi amenajată;

-

dimensiunea actuală sau/şi proiectată a implantărilor; competenţele decizionale etc.

-

Procesul de amenajare turistică are ca obiective: armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi economice şi

sociale din teritoriu; - crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului din punct de vedere turistic; - găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei globale a zonei; - integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economicosociale a teritoriului. Intr-o accepţiune modernă, amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă zona sau regiunea turistică) fiind considerată ca sistem recreativ socio-spaţial. La conturarea sa contribuie atât propriile structuri – poziţia în teritoriu, căile de acces, valoarea resurselor turistice, dotările de bază materială etc. – cât şi elementele definitorii ale cererii turistice din zonele emitente – populaţie, venituri, structuri socio-economice3. Combinarea informaţiilor referitoare la cele două grupe de componente conduce la desprinderea următoarelor elemente definitorii pentru conceptul de amenajare turistică: - amenajarea turistică, parte a sistematizării, se încadrează în ansamblul sistemic al turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (subzone, localităţi, obiective şi puncte turistice); -

în vederea creşterii eficienţei economice şi sociale a investiţiilor, între subsistemele (subzone) ale aceluiaşi sistem sau între diferite sisteme se stabilesc legături funcţionale ce pot lua forma cooperării;

2

Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1977, p. 19. 3 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 38.

11

-

structura

zonelor

turistice

trebuie

concepută

ca

un

sistem

transformabil,

polifunctional, care să permită dezvoltări continue şi adaptări în funcţie de mutaţiile în structura cererii; -

prin dotări şi echipări corespunzătoare, prin repartiţia funcţională optimă a acestora în teritoriu, se asigură protecţia şi conservarea mediului înconjurător;

-

amplasarea în teritoriu a dotărilor se realizează prin menţinerea unor proporţii corespunzătoare, astfel incât să nu producă degradarea perimetrelor cu resurse

-

turistice valoroase; evitarea amplasării unor obiective economice (industriale, agricole etc.) în apropierea arealelor turistice. Să ne reamintim... Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a resurselor regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă ale locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor. Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii. U1.6. Rezumat Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet. Procesul de amenajare turistică are ca obiective: - armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi economice şi sociale din teritoriu; - crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului din punct de vedere turistic; - găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei globale a zonei; - integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economico-sociale a teritoriului. U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Care sunt obiectivele amenajării teritoriului? 2. Care sunt atribuţiile administraţiei publice centrale/judeţene/locale în

12

domeniul amenajării teritoriului? 3. Definiţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi variabilele care trebuie luate în considerare în cadrul acestuia. Temă de control Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică privind ultimile modificări/actualizări ale legislaţiei naţionale privind amenajarea turistică a teritoriului. Porniţi de la ultima ORDONANTÃ, Nr. 27 / 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.

13

Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului Cuprins U2.1. Introducere.......................................................................................................14 U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................14 U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15 U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22 U2.5. Rezumat...........................................................................................................23 U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23 U2.1. Introducere Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea mai rapidă dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative cât şi pozitive asupra vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe se pot grupa în trei categorii: ecologice (impactul turismului asupra mediului înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective). Mediul natural reprezintă probabil bogăţia cea mai mare pentru turismul din Romania. Patrimoniul natural, flora, fauna, litoralul, delta şi munţii, toate sunt motive puternice pentru vizitare şi oferă oportunitatea de petrecere a vacanţelor. Dacă mediul este deteriorat, sau dacă percepţia vizitatorilor este alterată, aceste două argumente convingătoare pentru vizitare vor dispărea. Protecţia mediului este deci crucială pentru turism. U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Explice de ce mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane
Înţeleagă care este rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului
Cunoască elementele componente ale strategiei UE/României privind dezvoltarea durabilă

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

14

U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane Raportul calitatea vieţii – mediu se pune astăzi în alţi termeni: - nu mai este vorba doar despre ce se poate obţine de la natură pentru a asigura şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă; - ci şi care sunt efectele acţiunii asupra naturii şi în ce măsură deteriorarea mediului influenţează, în mod negativ, viata oamenilor. Se impune astfel o nouă strategie a dezvoltării, strategie orientată spre protejarea mediului. Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării. În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung. Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente. De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global şi să acţionăm local”. În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor 15

umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile. Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei. Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate. Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu. - Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002. În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă

16

consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001. Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile. Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie: • Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de impactul negativ asupra mediului; • Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel; • Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi bine plătite; • Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume. Programul Operaţional Sectorial de “Mediu” al României 2007-2013, aprobat de Comisia Europeană în iulie 2007, este corelat cu strategiile de dezvoltare şi cu celelalte programe finanţate din fonduri europene şi naţionale şi vizează conformitatea cu directivele UE în materie, reflectând în acelaşi timp interesele naţionale. Pe ansamblu, strategiile şi programele naţionale referitoare la mediu corespund orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) şi vizează realizarea următoarelor obiective specifice:

17

(a) Îmbunătăţirea calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată. (b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor prin îmbunătăţirea gestionării deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de judeţe până în 2015. (c) Reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în 2015. (d) Conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000. Obiectivul principal în perioada de referinţă este implementarea unor sisteme adecvate de management pentru protecţia naturii în vederea conservării diversităţii biologice, a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică. Acţiunile prevăzute vizează întărirea capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi local, şi atragerea participării publice (un rol important revenind ONG-urilor) pentru conformarea cu Directivele relevante ale UE, în special cele referitoare la păsări şi habitate, în corelare cu dezvoltarea reţelei Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării, inclusiv 273 de situri de importanţă comunitară (13,21% din suprafaţă). Agenţia Naţională pentru Arii Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, va asigura coordonarea generală a elaborării şi implementării planurilor de management pentru fiecare dintre siturile desemnate pentru protejare. Tot până la sfârşitul anului 2008 se prevede definitivarea cadastrului ariilor protejate de importanţă comunitară şi a ghidului metodologic privind integrarea aspectelor de biodiversitate în procedura de evaluare a impactului asupra mediului. Ţintele concrete propuse pentru anul 2015 includ sporirea numărului de arii protejate şi situri Natura 2000 care dispun de planuri de management aprobate, de la 3 în 2006 la 240 în 2015 şi extinderea acestor suprafeţe la 60% din totalul ariilor protejate. (e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populaţiei prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone. Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundaţiilor în zonele cele mai expuse la risc şi protejarea şi reabilitarea litoralului Marii Negre. Impactul turismului asupra mediului Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea mai rapidă dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei categorii: ecologice

18

(impactul turismului asupra mediului înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective). Calitatea mediului ambiant, atât natural cât şi antropic, este esenţială pentru turism. Turismul poate avea efecte adverse asupra mediului, multe având legătură cu realizarea infrastructurii generale specific turistice, a hotelurilor, a restaurantelor, a magazinelor. Impactul negativ al dezvoltării turismului se manifestă atunci când numărul turiştilor este mai mare decât capacitatea de suport a mediului, conducând la distrugerea resurselor. Printre aceste efecte negative putem menţiona: poluarea datorită procesului tehnologic al realizării serviciilor turistice (scurgeri de ape reziduale de la unităţile de cazare şi alimentaţie publică) şi degradarea locală a mediului în perioadele de vârf de sezon în arealele unde sunt concentrate echipamentele turistice. Faţă de poluarea aerului, poluarea apei este mult mai prezentă deoarece foarte multe activităţi turisice nu se pot derula în lipsa unor resurse de apă, mai ales când este vorba de starea de igienă şi calitatea serviciilor turistice oferite. Consumul de apă calculat pentru fiecare turist este destul de ridicat, atât în structurile de cazare, cât şi în cele de alimentaţie publică, ca urmare înregistrându-se un volum mai mare de ape evacuate pe lângă cele provenite din partea localităţii urbane sau rurale. Poluarea apelor mai este produsă şi prin turismul neorganizat prin campare în locuri situate pe malurile apelor, lacurilor sau în apropierea zonelor strict protejate, unde turiştii, prin gunoaiele lăsate, pot contribui la scăderea calităţii apelor de suprafaţă sau subterane. Comportamentul turiştilor de a arunca oriunde gunoaiele şi propriile dejecţii, cu deosebire în lacuri, ape curgătoare, conduce la creşterea concentraţiei de bacili coliformi care pot fi vectorii de producere a unor afecţiuni. De asemenea, se impune utilizarea cât mai redusă a detergenţilor cu fosfaţi, a clorului pentru albirea lenjeriei şi tuturor ţesăturilor folosite în structurile de cazare şi alimentaţie publică. Exemple In hotelurile moderne există un control riguros al cantităţilor de apă folosite, deoarece preţul acestei resurse este relativ ridicat. Poluarea apelor mai poate fi produsă şi de apele menajere evacuate de structurile turistice care nu deţin microstaţii de epurare sau dacă sunt deversate la reţeaua de canalizare şi epurare a localităţii, staţiile nu au capacitate de prelucrare a unor volume mai mari sau nu deţin sisteme de filtrare performante şi, ca atare, ape cu diferite grade de poluare ajung în apele naturale.

19

poluarea şi degradarea canalelor şi a lacurilor (prin: deversări de ulei, combustibili, surparea malurilor ariilor limitrofe prin crearea de valuri) pe care le parcurge actualul parc de nave: hidrobuze, şalupe, remorchere, pontoane. poluarea sonoră produsă de aglomerările turistice în sezonul estival, cu consecinţe asupra mediului deltaic limitrof (una dintre consecinţe fiind deranjarea păsărilor în perioada de cuibărit, fapt ce duce la reducerea numărului de indivizi); Activităţile turistice deţin mai multe surse prin care produc zgomote cu caracter disconfortant. Zgomotele sunt produse de lifturi de marfă, motoarele de pompare ale apei reci şi calde, aparatele frigorifice, instalaţiile de aer condiţionat, rampele de aprovizionare cu materii prime din structurile de alimentaţie publică şi evacuare a deşeurilor, de staţiile de amplificare ale restaurantelor, de comportamentul necivilizat al unora dintre turişti, etc. Toate aceste surse de zgomote constituie puncte negative în funcţionarea structurilor care pot afecta liniştea turiştilor şi care pot să determine scurtarea sejurului acestora. degradarea solului prin construirea unităţilor de cazare pentru turişti, a restaurantelor, a amenajărilor pentru agrement şi a altor elemente de infrastructură specifică (drumuri, poduri); Această formă de poluare afectează mai ales prin extinderea amenajărilor turistice şi de transporturi, care determină scoaterea din circuitul forestier şi agricol a unor importante suprafeţe (realizarea de parcări, staţii de alimentare cu combustibil, etc.). Solurile sunt afectate îndeosebi de cantităţile de deşeuri solide care, prin anumite procese fizice şi chimice pot afecta calitatea acestora. Modul de colectare şi de depozitare a deşeurilor solide provenite din activităţile turistice trebuie să asigure menţinerea calitativă a solurilor. Exemple Un aspect deosebit este dat de exploatarea plajelor care trebuie curăţate periodic cu mijloace mecanice specifice pentru păstrarea calităţii igienice a nisipului. În general, solurile sunt afectate şi de multitudinea structurilor de agrement, care produc tasări şi pot declanşa procese de erodare a solurilor. dispariţia unor habitate, ceea ce duce treptat la dispariţia speciilor de animale, păsări şi peşti. Speciile faunistice sunt valoroase sub aspectul rarităţii pentru domeniul ştiinţific şi ecologic sau pentru domeniul pescuitului şi al vânătorii sportive. Extinderea amenajărilor turistice, circulaţia turistică intensă determină reducerea habitatelor naturale pentru mai multe dintre animalele sălbatice. Practicarea braconajului, a pescuitului şi vânătorii necontrolate poate conduce la scăderea dramatică a efectivelor de faună sălbatică.

20

Comportamentul zgomotos al turiştilor, camparea liberă a corturilor au un impact negativ asupra mediului de viaţă al multor specii de animale multe dintre acestea foarte sensibile la orice modificare adusă biotopului lor. distrugerea peisajului datorată deşeurilor aruncate de turişti pe teritoriul Deltei Dunării, dar şi a celor aruncate de locuitorii RBDD. Principala caracteristică a deşeurilor menajere este marea lor eterogenitate, cu variaţii de la o localitate la alta în funcţie de anotimp, de poziţia geografică, de gradul de dezvoltare a societăţii, de specificul şi nivelul vieţii, de obiectivele şi formele de turism practicate. Exemple Deşeurile menajere se compun din următoarele materiale: resturi alimentare, hârtie, carton, textile, lemn, plastic-cauciuc, oase, cenuşă-zgură-moloz, fracţii fine, diverse. poluarea aerului ca urmare a transportului turiştilor, datorită dioxidului de carbon emis prin folosirea mijloacelor de transport. Gazele generate în mediile naturale joacă împreună cu emisiile gazoase industriale, un rol deosebit în procesul global de încălzire al climei, sub influenţa efectului de seră. Cea mai mare parte a emisiilor naturale este de origine biogenă, strâns legată de ciclurile carbonului şi azotului în atmosferă, însă generarea lor poate fi influenţată de intervenţia unor activităţi umane (modificarea destinaţiei terenurilor, construcţiile hidrotehnice, agricultura, creşterea animalelor) căpătând astfel şi o componentă antropogenă. Producerea gazelor cu efect de seră în mediile naturale apare ca efect al interacţiunii între ecosistemele acvatice, materia vie, substanţa organică, sedimente şi este controlată de către interacţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici în mediul acvatic. poluarea estetică se referă la structura şi arhitectura unităţilor turistice, care adesea nu se integrează în peisaj şi specificul zonei respective. Problema cu care se confruntă multe destinaţii turistice din România este dezvoltarea haotică din ultimii ani ai turismului. Biodiversitatea are cel mai mult de suferit, iar această tendinţă continuă să crească. Exemple O amenajare turistică devine atractică nu numai prin calitatea serviciilor oferite, dar şi prin ambianţa estetico-ambientală, care constă în personalizarea oricărei atracţii turistice prin arhitectură şi artă peisagistică. Astfel, pe plan mondial arhitectura se manifestă printr-un curent modern, prin care arhitecţii au soluţii noi, unde funcţionalul se armonizează cu cerinţele esteticii, curent care se manifestă din punct de vedere conceptual prin pluralismul ideilor şi formelor de prezentare. Acest curent ţine seama şi de faptul că preferinţele

21

consumatorului sunt cuantificate prin anumite simboluri şi forme de reprezentare în planul construcţiilor. Problema o constituie amenajarea şi dotarea structurilor turistice, care în ciuda vehiculării unor modele, trebuie să se sprijine şi pe elementul original, autentic, fără a neglija semnificaţia naturală a locurilor şi cerinţele locuitorilor. U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului Turismul se manifestă ca un factor activ în protejarea mediului, asigurându-şi astfel conservarea propriei “materii prime”. Conservarea funcţiilor sanitar-igienică, recreativă şi estetică ale elementelor componente ale mediului natural reprezintă garanţia continuei dezvoltări a turismului. Calitatea mediului şi menţinerea ei este o condiţie de bază a competitivităţii ofertei turistice. -

Responsabilităţile în domeniul turismului constau în: evitarea risipei unor resurse naturale: apa, aerul, solul, vegetaţia;

- conservarea, protejarea şi ameliorarea aşezărilor umane (urbane şi rurale), a monumentelor naturii, a vestigiilor istorice, a arhitecturii tradiţionale etc; - amenajarea, exploatarea raţională şi conservarea mediului în spaţiile libere, în concordanţă cu evoluţiile viitoare ale fluxurilor turistice; - controlul efectelor activităţii turistice în scopul prevenirii degradării mediului şi utilizării în cele mai bune condiţii a resurselor. Amenajarea turistică (AT) reprezintă principala modalitate de punere de acord a dezvoltării turistice cu necesitatea protejării mediului: - AT favorizează sau nu includerea unor perimetre în circuitul turistic. Sunt protejate zonele care se confruntă cu grave dezechilibre ecologice sau zone cu un statut deosebit; - Prin AT se poate controla riguros intensitatea fluxurilor turistice în fiecare perimetru. Orice acţiune de amenajare presupune determinarea capacităţii optime de primire a zonei şi echiparea la nivelul acesteia; Exemple Capacitatea optimă de primire = numărul maxim de turişti ce pot fi găzduiţi simultan într-o staţiune, astfel încât toţi turiştii să beneficieze de toate dotările şi să nu fie afectat echilibrul ecologic al zonei. - AT se implică în protejarea mediului şi prin promovarea unei anumite strategii în privinţa dimensiunilor staţiunilor; - Prin constituirea de parcuri şi rezervaţii, prin promovarea unor forme “blânde” de turism (fotosafari, bird-watching) se poate asigura o protejare eficientă a florei şi faunei;

22

-

Realizarea de situri (din franceză, site) = ansamblu la care natura şi omul au

contribuit în mod egal pentru a crea o unitate şi o armonie; - Adoptarea de soluţii constructive şi arhitectonice care să îmbine funcţionalitatea şi estetica; - Amenajări funciare, forestiere, hidrografice; -

Iniţiative legislative, programe de informare şi educare a populaţiei etc. Identificaţi o zonă turistică şi exemplificaţi care este impactul turismului asupra mediului prin menţionarea principalelor efecte negative ale dezvoltării turismului. U2.5. Rezumat Turismul are multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei categorii: 1. ecologice (impactul turismului asupra mediului înconjurător), 2. socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei locale) şi 3. economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective). U2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Care sunt obiectivele-cheie ale strategiei UE pentru Dezvoltare Durabilă? 2. Care sunt obiectivele strategice cuprinse în Strategia României pentru dezvoltare durabilă? 3. Enumeraţi aspectele prin care se poate evidenţia rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului. Temă de control Prezentaţi problemele pe care le aduce turismul practicat într-o zonă pe care o cunoaşteţi mediului înconjurător şi identificaţi care este rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului din zona respectivă.

23

Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului Cuprins U3.1. Introducere.......................................................................................................24 U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................24 U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25 U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26 U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29 U3.6. Rezumat...........................................................................................................34 U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................34 U3.1. Introducere Amenajarea turistică a teritoriului este o acţiune interdisciplinară la care contribuie economia şi organizarea turismului, ecologia, geografia, arhitectura, ştiinţele naturii, geologia, sociologia, psihologia etc. Principala modalitate de aducere în stare operaţională a ideilor privind sistematizarea teritoriului şi amenajarea localităţilor din zonele cu potenţial turistic este găsirea unor criterii clare de delimitare a zonelor turistice, ierarhizarea lor şi stabilirea priorităţilor de dezvoltare. Zonarea turistică a teritoriului pune economistului, sistematizatorului şî urbanistului probleme concrete legate de profilul formelor de turism practicate într-o anumită zonă, intensitatea activităţii turistice şi perspectivele de dezvoltare. U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Identifice tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice
Cunoască criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de amenajare turistică
Descrie modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale
Cunoască tehnicile utilizate în amenajarea turistică a teritoriului
Identifice care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a echipamentelor turistice

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

24

U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările turistice. In cele ce urmează vor fi prezentate câteva dintre cele mai folosite. In funcţie de dimensiunile şi răspândirea în teritoriu a resurselor, localizările turistice pot fi: - univoce, atunci când implantările sunt legate de existenţa unui singur obiectiv sau element de atracţie turistică, având valoare deosebită – cascada Niagara, piramidele, cetatea de scaun a Sucevei etc, ce polarizează cererea. Amenajările sunt sumare, relativ izolate şi în corelaţie strânsă cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză; - plurivoce, atunci când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiţii care oferă o anumită specificitate (zonă cu monumente de artă, arhitectură, zonă cu izvoare minerale sau ape termale; ţărm cu nisip; munte cu zăpadă etc.). Dotările sunt mai complexe, luând forma unor centre turistice sau staţiuni; - echivoce, specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie largă de întindere, fără o anumită particularitate. Dotările sunt mai numeroase, în forme simple şi complexe şi pot fi localizate oriunde, urmărindu-se doar o relaţie sumară între elementele ofertei. In decizia de amenajare dominantă este cererea – prin timpul de deplasare, oboseală, cheltuielile generate. Astfel de localizări sunt reprezentative pentru ariile de turism din preajma marilor aglomerări urbane. -

In funcţie de natura spaţiului geografic, se poate vorbi despre: amenajarea siturilor (balneare) de litoral;

-

amenajarea siturilor montane; amenajarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale;

-

amenajarea siturilor istorice şi arheologice; amenajarea staţiunilor termale;

-

amenajarea zonelor rurale; amenajarea zonelor periurbane etc.

In funcţie de relaţiile cu elementele definitorii ale teritoriului şi distribuţia cererii, există: - unităţi turistice izolate, punctiforme, oferind doar prestaţii specifice (cazare, masă, un minim de agrement); -

localizări complexe (staţiuni, urbanizări) integrate regiunilor.

Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a echipamentelor turistice sunt: - unicitatea prestaţiei – fiecare localizare, indiferent de forma sau mărimea ei, reprezintă un caz particular, unic, chiar şi în cazul unor arii geoturistice mari şi relativ omogene, deoarece:

25

o

Resursele au o mare varietate de forme de manifestare şî parametrii de

calitate (clima, vegetaţia, fauna, monumentele etc.); o Intră în alcătuirea unei zone sau produs turistic în proporţii diferite; o o

Condiţiile socioeconomice sunt diferite pentru fiecare perimetru; Calitatea şi diversitatea serviciilor oferite este diferită.

- localizarea turistică se face “la sursă” – datorită caracterului rigid, netransferabil al ofertei, staţiunile se amenajează la locul “materiei prime”, al resurselor (plajă, izvor mineral, munte, monumente etc.) şi se dimensionează în funcţie de volumul şi atractivitatea acestora; - localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului – consumarea produsului turistic presupune deplasarea cererii, deci a turistului: o este necesară realizarea unor amenajări complexe, care să ofere turistului o paletă largă de prestaţii, în măsură să acopere toate nevoile sale; - polivalenţa amenajărilor – urmare a cuprinderii tot mai largi a fenomenului turistic, amenajările trebuie să asigure un nivel ridicat de diversitate şi complexitate a dotărilor şi serviciilor care să permită satisfacerea nevoilor unor segmente variate de turişti şi să atragă fluxuri mai consistente; - amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a terţiarului” – amplasarea va fi favorizată în zonele cu un nivel de dezvoltare economico-socială mai ridicat, cu o infrastructură bine pusă la punct (amenajare suprastructurală). U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice Delimitarea zonelor turistice se face în funcţie de resursele existente, determinându-se astfel profilul dominant al fiecărui perimetru. Dezvoltarea şi amplasarea noilor amenajări se face în concordanţă cu potenţialul fiecărei zone, exprimat prin următoarele aspecte: - suprafaţă -

condiţii climatice; vegetaţie;

-

resurse balneare; vestigii culturale;

-

bază de materii prime; Surse de apă, energie;

-

Căi de comunicaţie; Posibilităţi de recrutare a forţei de muncă etc.

Fundamentarea acţiunilor de zonare se realizează pe baza unor studii pluridisciplinare: -

geografie economie 26

-

sociologie

Criteriile de selecţionare a zonelor turistice se încadrează în următoarele categorii mari: -

condiţiile naturale – calitatea şi caracteristicile acestor elemente: o geologia şi geomorfologia teritoriului o o

-

Climatologia Fauna şi flora

o hidrologia bogăţia cultural-istorică – prezenţa elementelor, originalitatea şi valoarea lor,

starea de conservare a acestora, costurile restaurării şî protejării: o vestigii arheologice

-

o o

monumente istorice şi din epoca contemporană elemente de folclor

o o

tradiţii şi arhitectură locală serbări, festivaluri etc

condiţiile sociale şi economice – element favorizant al amenajărilor turistice: o demografia teritoriului (dinamică, structură, ocupare) şi disponibilităţile de forţă de muncă o dezvoltarea diferitelor ramuri economice (industrie, agricultură, comerţ, turism) o nivelul de trai

-

o receptivitatea faţă de turism infrastructura – defineşte cadrul general al funcţionării amenajărilor turistice: o o

căi şi mijloace de acces echipamente de telecomunicaţii

o o

reţeaua instituţiilor sanitare surse de energie şi apă etc

- echipamentul general de cultură şi odihnă – punct de plecare în realizarea viitoarelor amenajări şi ca elemente de determinare şi orientare a investiţiilor: o mijloace de găzduire (hoteluri, reşedinţe secundare, camere la particulari etc) o o

unităţi de alimentaţie echipament cultural şi sportiv-recreativ

o mijloace de primire (agenţii de turism, dispecerate de cazare, centre de informare turistică etc) -

o unităţi comerciale legislaţia şi reglementările în vigoare – rol stimulator sau restrictiv în funcţie de

regimul juridic al fiecărui perimetru:

27

o

reglementările privind protejarea mediului

o o

regimul construcţiilor orientările în concepţia de sistematizare

În selecţia zonelor se impune evaluarea fiecărui criteriu şi a ansamblului acestora pentru: -

determinarea “vocaţiei regiunii”; ierarhizarea zonelor;

-

stabilirea priorităţilor în acţiunile de amenajare.

Un alt aspect extrem de important îl reprezintă DELIMITAREA UNITĂŢILOR TERITORIALE. Obiectivul acestui demers îl constituie definirea tipologiei şi structurii optime a implantărilor. In concordanţă cu complexitatea resurselor turistice şi cu funcţionalitatea lor au fost stabilite următoarele categorii: - obiectivul sau punctul turistic – element de atracţie turistică, suficient de interesant pentru a motiva deplasarea turiştilor (monument al naturii, obiectiv istoric, manifestare culturală etc.), ce se constituie în obiect de amenajare la nivel local; - localitatea sau centrul turistic – o aşezare rurală sau urbană, cu funcţii economice şi sociale dezvoltate care concentrează în interior sau în imediata apropiere o varietate de obiective: o Localităţi turistice cu funcţie exclusiv sau dominant turistică – staţiuni o Localităţi turistice cu profil economico-social complex, unde turismul -

deţine un loc mai mult sau mai puţin important – oraşe complexul turistic – suprafaţă de întindere nu prea mare ce grupează mai multe

obiective şi localităţi turistice, având o relativă omogenitate (cursul unei ape, un masiv muntos, o depresiune etc). Se caracterizează printr-o mare concentrare a resurselor turistice în teritoriu şi este pretabilă valorificării superioare, amenajării unitare şi eficiente. In acest sens se conturează ca entitate în amenajarea teritoriului. - zona (arealul turistic) – un teritoriu întins, cu o diversitate de forme de relief, alcătuită din mai multe puncte, localităţi şi complexe turistice. Zona se înscrie ca o omogenitate relativă, elastică a teritoriului, suficientă pentru a impune forma principală sau dominantă de turism şi amenajarea corespunzătoare. Ca unitate de exploatare turistică ea constituie baza studiilor de sistematizare şi dezvoltare la nivel naţional. - regiunea turistică – o arie teritorială ce acoperă o suprafaţă foarte întinsă, în care trăsăturile dominante ale vieţii economice şi sociale sunt marcate de activitatea turistică. Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor. Identificarea presupune realizarea unui inventar sau structurarea lor în raport cu ideea de amenajare.

28

In anul 1998, Institutul Urban Proiect a realizat un studiu privind delimitarea zonelor de interes turistic deosebit, cu condiţii prioritare de dezvoltare, ce a avut la bază studii de specialitate realizate de Institutul de Cercetări pentru Turism. Pentru evaluarea şi ierarhizarea unităţilor-administrativ teritoriale a fost aleasă,

pornindu-se de la elementele componente ale valenţelor turistice, metoda arborilor de analiză pe criterii de bază şi subcriterii, atribuirea nivelurilor de apreciere făcându-se printr-un procedeu de ponderare a unui total de 100 de puncte4. Acordarea punctajelor pe diferite componente a fost realizată în urma consultării cu specialiştii din diferite domenii (economia turismului, amenajarea teritoriului, geografie, sociologie, arhitectură, geologie, medicină etc.), operatori de turism în sectorul public şi privat, autorităţi publice centrale sau locale, asociaţii de profil din turismul românesc, universităţi etc. U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale teritoriului, dar şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare. Din punct de vedere al nivelului, se remarcă: - abordarea interregională; -

naţională; regională;

-

locală; sectorială.

In funcţie de modul de angajare şi soluţionare a problemelor: - abordarea tradiţională – orientată pe realizarea echipamentelor punct cu punct – construirea unui drum, unui port de agrement, unui sistem de alimentare cu apă etc. Ea presupune elaborarea unor proiecte independente pentru fiecare obiectiv; - abordarea sistemică – după ce sunt analizaţi factorii de amenajare, se elaborează în detaliu toate alternativele de realizare a obiectivelor. Acţiunea este globală şi se desfăşoară în mai multe faze: o anteproiectul o o

proiectul iniţial proiectul final

o

programul operaţional

Conţinutul programului de amenajare se referă la organizarea funcţională a teritoriului (înzestrarea turistică a acestuia) şi organizarea relaţiilor cu perimetrele din afara zonei supusă amenajării. Înzestrarea turistică a unei staţiuni cuprinde două categorii de elemente: 4

Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., Anexa 3, p. 302-303.

29

-

funcţionale (reşedinţa, restaurantele, serviciile, infrastructura generală)

- recreative (spaţiile deschise – plaje, păduri, parcuri, oblinzi de apă etc., amenajări sportive, monumentele, muzeele, organizarea de manifestări cultural-artistice etc.) Reşedinţa deţine locul cel mai important – punctul fix în funcţie de care se orientează atât turistul, cât şi celelalte componente ale echipamentului statiunii. Este alcătuită din mijloace de cazare, caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, gama de servicii oferite. Restaurantele - caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, varietate tipologică – în corelaţie cu dimensiunile reşedinţei Infrastructura generală – reţeaua căilor şi mijloacelor de transport = axa centrală a întregului sistem turistic într-o staţiune

-

Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului distribuirea în spaţiu a obiectivelor – cartografierea rezultatele economico-financiare ce pot fi obţinute – modele matematice şi

statistice: analiza input-output, multiplicatorul turistic, previziunea cererii, rentabilitatea probabilă a investiţiilor - elaborarea unor norme şi standarde referitoare la dimensiunile optime ale unei staţiuni - criteriul esenţial în amenajarea zonelor turistice – permite evitarea fenomenului de saturare a zonelor şi deteriorarea mediului Normele de utilizare permit: - determinarea capacităţii zonelor turistice, în număr de persoane, fundamentate pe caracteristicile funcţionale ale suprafeţelor; - determinarea nevoii de locuinţe (spaţii de cazare) în raport cu funcţiile şi destinaţia zonelor (forma de turism ce va fi practicată); - evaluarea şi determinarea capacităţii mijloacelor de transport şi a terminalelor (gări, aerogări, autogări) - evaluarea şi determinarea capacităţii zonelor unde se vor derula activităţile de loisir: plaje, pante pentru schi, drumuri marcate etc. -

evaluarea şi determinarea capacităţii teritoriului în raport cu urbanizarea ţării. Aceste evaluări reprezintă modul de determinare a capacităţii resurselor = carrying

capacity. Trebuie respectate o serie de cerinţe (limite) fundamentale pentru elaborarea normelor şi standardelor: - pragul de toleranţă – element de caracterizare a mediului; - pragul de confort – limită de densitate a turiştilor şi constructiilor pentru a evita supraaglomerarea şi diminuarea calităţii resurselor;

30

- pragul fizic – o limită pentru expansiunea turismului (o cotă de exploatare turistică a unei zone). Metode de determinare a normelor – zonarea Exemple Modelul polonez: - spaţii de amenajare turistică intensivă – 150-500 locuri de cazare/kmp - spaţii amenajate moderat – 40-300 locuri de cazare/kmp - spaţii cu amenajare turistică extensivă – 10-50 locuri de cazare/kmp Exemple Modelul de zonare din SUA şi Canada – trepte de intensitate a activităţii turistice: -

zone de loisir de mare densitate zone generale de loisir în aer liber

-

zone cu mediu natural zone naturale excepţionale

-

zone primitive zone culturale şi istorice

In alte ţări se apreciază că un spaţiu turistic amenajat raţional trebuie să cuprindă: - o zonă cu echipamente turistice de găzduire - o zonă de penetraţie turistică în mediul natural - o zonă de protecţie, inglobând terenurile circumscrise celor două zone Altă metodă folosită este nivelul de intensitate sau unităţi de echipamente turistice pe locuitor: Exemple - un teren de sport la 500-2500 locuitori - un parc urban de 50 ha la 50.000 locuitori - un teren de tenis la 2000 locuitori - un teleschi pentru un complex cu 500 turişti - o telecabină pentru o staţiune cu peste 3000 locuri de cazare. Exemple Metoda densităţii -

3000 persoane pentru plajele foarte frecventate 1000 persoane pentru plajele liniştite

-

8 ambarcaţiuni de agrement pe 1 ha oglindă de apă

31

Caracteristicile şi tendinţele cererii şi relaţiile ofertă-cerere se constituie ca teoreme sau ipoteze de lucru în modelarea matematică a acţiunilor de amenajare (P. Defert): - fiind dată o zonă unică a pieţei turistice situată într-un spaţiu regional izotrop, importanţa localizării este invers proporţională cu distanţa; staţiunile turistice se vor situa pe cercuri concentrice potrivit diversităţii resurselor; - existând mai multe zone ale pieţei turistice, cu ponderi relativ egale ca mărime, situate la distanţe comparabile de resurse, importanţa localizărilor este în funcţie de valoarea sau originalitatea resurselor respective; - în raport cu mai multe resurse virtuale de aceeaşi valoare, situate la distanţă egală de mai multe zone de piaţă cu amplitudinea diferită, importanţa localizării pentru fiecare resursă depinde de masa potenţială a vizitatorilor disponibili pentru fiecare zonă a pieţei; - la zone de piaţa egale şi egal distanţate într-un spaţiu izotrop şi în condiţiile unor resurse cu valoare identică în ceea ce priveşte originalitatea, importanţa localizărilor depinde de calitatea ofertei; - dacă toţi factorii au valoare egală, dezvoltarea localizărilor este corelativă cu importanţa anterioară a staţiunii deja existente. Relaţiile ofertă-cerere, surprind influenţa costului şi duratei deplasării asupra fluxurilor turistice, zonele de piaţă generatoare de turişti etc: - oferta turistică şi cererea sunt concentrate în două puncte sau arii teritoriale restrânse, situate la o anumită distanţă -

oferta turistică dispersată într-o arie relativ largă şi cererea concentrată oferta turistică concentrată şi cererea dispersată (la dimensiunile unei ţări sau chiar

zone mai largi în cazul turismului internaţional); - oferta şi cererea dispersată. Principii de amenajare turistică 1. Principiul integrării armonioase a construcţiilor – infrastructură şi echipamente turistice – în condiţiile naturale a. resurselor

Dotările turistice trebuie să sporească şi nu să diminueze valoarea

b. istorice etc

Ele trebuie să se subordoneze dominantei dată de condiţiile naturale,

c.

Asigurarea legăturilor zonei turistice cu teritoriile învecinate

2. Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive a. Dotările unei zone turistice trebuie să se prezinte sub forma unui sistem polifuncţional, suplu, transformabil, capabil să se adapteze dinamicii şi mutatiilor în structura cererii

32

b.

Diminuarea efectelor negative ale rigidităţii amplasamentelor

3. Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare a. Dezvoltarea activităţilor şi dotărilor cu caracter recreativ b. staţiunilor

Dezvoltarea serviciilor suplimentare asigură modernitate şi elasticitate

4. Principiul interdependenţei reţelelor a. Peste sistemul de organizare a vieţii populaţiei permanente se suprapune unul destinat turiştilor b. Organizarea turistică trebuie să urmărească integrarea fluxurilor turistice cu populaţia rezidentă c. Dezvoltarea unor relatii de intercondiţionare, de completare şi de sustinere reciprocă 5. Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele a. Mai multe reţele: reteaua resurselor naturale, reţeaua de activităţi-servicii, reţeaua unitătilor de recepţie, reţeaua echipamentelor de infrastructură generală b. Structurarea zonei trebuie să asigure vizitatorului accesul uşor, comod spre toate componentele reţelei c. d.

O ordonare şi o ierarhizare în teritoriu Staţiunea va fi concepută ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt

repartizate raţional zonele de locuit, spaţiile verzi, zonele de plimbare, centrele comerciale etc 6. Principiul rentabilităţii directe şi indirecte a. Rentabilitatea directă (desfăşurarea unei activităţi turistice eficiente) b. Efectele pozitive asupra altor ramuri şi activităţi prezente în zonă (efectul multiplicator) c.

Efectele sociale ale dezvoltării turistice Să ne reamintim... Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările turistice. Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor. Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale teritoriului, dar şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare. In procesul de amenajare a teritoriului în scopuri turistice trebuie respectate o serie de principii de amenajare turistică.

33

U3.6. Rezumat Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a echipamentelor turistice sunt: -

unicitatea prestaţiei localizarea turistică se face “la sursă”

-

localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului polivalenţa amenajărilor

-

amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a terţiarului”

Principiile de amenajare turistică: - Principiul integrării armonioase a construcţiilor -

Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare

-

Principiul interdependenţei reţelelor Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele

-

Principiul rentabilităţii directe şi indirecte

U3.7.Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Care sunt criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de amenajare turistică? 2. Precizaţi tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice 3. Descrieţi modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale 4.Care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a echipamentelor turistice? Temă de control 1. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice naturale din România. 2. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice culturale din România. 3. Pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului există lista localităţilor atestate ca staţiuni turistice de interes naţional şi local. Extrageţi această listă, precum şi criteriile de atestare a staţiunilor turistice.

34

Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului Cuprins U4.1. Introducere.......................................................................................................35 U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................35 U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35 U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39 U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43 U4.6. Rezumat ...........................................................................................................48 U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................48 U4.1. Introducere Turismul de litoral a cunoscut o creştere continuă în toate ţările care dispun de condiţii naturale specifice. Zonele de litoral prezintă şi astăzi o mare forţă de atracţie, deşi cererea turistică s-a diversificat mult şi comportamentul turiştilor a căpătat noi dimensiuni. Concepţia de organizare, soluţiile adoptate, tipologia implantărilor, localizarea amplasamentelor se particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal ale plajei şi mării. Consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi internaţională a cunoscut mai multe faze, fiecare cu un specific propriu ca amenajare şi modalitate de valorificare turistică. U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Cunoască criteriile şi normele de amenajare turistică a litoralului
Înveţe din experienţa internaţională în domeniu
Identifice soluţiile (tipurile) principale de amenajare a litoralului
Aibă un punct de reper în propunerea unui nou plan de amenajare a staţiunilor

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului Litoralul este recunoscut ca destinaţie turistică de aproximativ două secole. De asemenea, prezintă o complexitate de potenţial turistic cu componente naturale (plaje stâncoase şi nisipoase, apa mării, bioclimat, peisaje de faleză muntoasă, de platou sau ale 35

insulelor din larg, uneori şi factori naturali de cură (vezi România, Italia, Franţa, Crimeea, etc.), dar şi create de om (vestigii cultural istorice, dotări portuare, aşezări rurale şi urbane, echipamente turistice). Dar, litoralul prin poziţia sa la interferenţa mare-uscat, configuraţia şi dimensiunile plajei (de regulă îngustă şi limitată ca suprafaţă) este un mediu fragil, atât datorită dinamicii intense a proceselor marine, care conduc la modificări continue şi uneori profunde (vezi plaja Mamaia şi faleza de la Saturn), cât şi presiunii exercitate din partea turiştilor. Toate acestea sunt elemente de bază în găsirea modelelor adecvate de amenajare şi organizare a spaţiului pe litoral. Staţiunile turistice de litoral sunt, în general, dimensionate în funcţie de suprafaţa plajelor, dar mai trebuie avut în vedere, pentru anumite staţiuni, existenţa unor factori naturali terapeutici, care pot atrage, de asemenea, un număr foarte mare de turişti (staţiunile Eforie Nord, Mangalia, Saturn). In funcţie de caracteristicile naturale ale plajei şi mării se stabilesc soluţiile şi concepţiile de organizare, respectiv tipologia implantărilor şi localizarea amplasamentelor. Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor, avându-se în vedere următorii parametri1: -

suprafaţa exploatabilă a plajelor; capacitatea optimă de primire a plajei;

-

simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă; capacitatea zilnică a plajei.

1)

Suprafaţa exploatabilă a plajelor este determinată de condiţiile concrete ale configuraţiei şi ale cadrului natural de ansamblu. Din experienţa internaţională se constată că o exploatare efectivă a plajei se poate face pe o lăţime de circa 50 m, terenurile situate mai în adâncime fiind ocupate cu alte amenajări ca: jocuri de plajă, umbrele, vestiare, plantaţii etc. Plajele cu lăţimi de peste 100 m contribuie la sporirea gradului de confort, asigurând menţinerea cadrului natural – vegetaţie de protecţie, dune de nisip, zone adăpostite de vânt etc., fără a spori însă gradul de utilizare a ţărmului, întrucât cura heliomarină pierde

2)

din eficienţă la peste 50 m distanţă de la apă. Capacitatea optimă de primire a plajei. Numărul de vizitatori sosiţi pe plajă este un indicator determinant atât pentru stabilirea capacităţii plajei şi implicit a staţiunii, cât şi pentru fixarea nivelului de confort la zona de plajă sau a categoriei de utilizare. Prin aceasta se exprimă atât nivelul de ocupare a plajei în raport cu lăţimea acesteia, cât şi ocuparea mării, ocupare foarte variabilă în funcţie de configuraţia şi adâncimea fundului mării.

1

Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., p. 130-132.

36

Nivelul de ocupare a plajei este deci condiţionat de suprafaţa acesteia (lăţimea, lungimea), ca şi de norma de spaţiu afectat unui vizitator (m2 sau ml). Capacitatea optimă a plajei se stabileşte după formula: S/L Co = , unde: N

Co = capacitatea optimă potenţială (vizitatori); S = suprafaţa plajei (m2); L = lungimea ţărmului cu plaje (ml) N = norma de spaţiu afectat unui vizitator în m2 (Np) sau ml (Nt) în raport cu modul de folosire a plajei şi cu lăţimea acesteia sau lungimea ţărmului. Experienţa ţărilor cu turism litoral dezvoltat, permite să luăm în considerare următoarele norme de spaţiu pentru plajă sau linie de ţărm: a) Numărul de vizitatori pe m2 de plajă:

m 2 plaja (m 2 /vizitator) vizitatori Această normă este condiţionată de gradul de utilizare a plajei, astfel: Np =

-

ocupare intensivă (4-6 m2/vizitator), când se consideră că plaja nu este ocupată cu alte activităţi în afară de cele de cură heliomarină;

-

ocupare medie (6-8 m2/vizitator), când se iau în considerare aceleaşi condiţii ca mai sus, dar sunt şi unele amenajări reduse;

-

ocupare largă (8-12 m2/vizitator), în situaţia plajelor a căror lăţime depăşeşte 80100 m şi unde, în partea îndepărtată de ţărm, se amenajează dotări pentru sport,

agrement, alimentaţie, plantaţii de protecţie etc. b) Numărul de metri de ţărm pe vizitator: vizitatori (ml / vizitator ) mltarm Această normă este diferenţiată în raport cu dimensiunea (lăţimea) şi gradul de utilizare a Nt =

plajei, conform tabelului 4.1. Tabelul 4.1. Număr de metri ţărm pe vizitator Tipul de plajă

Ml/vizitator Gradul de utilizare intensivă

medie

largă

Ingustă (10-20 m lăţime)

5

3

Este neeconomică

Medie (21-60 m lăţime)

6-10

5-7

3-5

8-10

5-7

Largă (61-100 m lăţime)

10-15

*

* nu se recomandă, deoarece se aglomerează fâşia de plajă de lângă apă. 37

3) Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă. Se stabileşte luând în considerare că durata medie a unei şedinţe de plajă în luna iulie, în condiţiile climatului marin românesc este de aproximativ 3 - 4 ore şi că intervalul optim de plajă în aceeaşi lună, se extinde pe o perioadă de 7 - 8 ore (între 9,00 - 17,00). Se apreciază că în condiţiile ţării noastre, sporul de capacitate zilnică a plajelor, rezultat din nesimultaneitatea prezenţei pe plajă a vizitatorilor este exprimat prin indicele de simultaneitate (Is) egal cu 1/3 din numărul de vizitatori potenţiali în funcţie de condiţiile specifice locale, de profilul staţiunii şi de nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi tratamente, activităţ i culturalrecreative şi activităţi balneoturistice, care pot constitui pentru vizitatorii staţiunii atracţii turistice suplimentare. În urma cercetărilor efectuate de specialiştii din balneologie şi de către cei din domeniile adiacente, în perioada considerată optimă pentru plajă, rezultă că indicele de simultaneitate (Is) poate să varieze între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40. 4) Capacitatea zilnică a plajei, exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja şi, pe baza ei, ţinând cont şi de factorii naturali de tratament balnear existenţi în staţiune, se stabileşte mărimea acesteia şi în special capacitatea structurilor turistice. Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport locuri în alimentaţ ie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care au un agrement mai dezvoltat. Se calculează pe baza formulei: C z = Co × I s , unde: Cz = capacitatea zilnică a plajei; Is = indicele de simultaneitate (variabil între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40 în raport direct cu nivelul de dotare şi echipare a staţiunii); Co = capacitatea optimă potenţială a plajei. Turismul de litoral deţine o poziţie preferenţială între destinaţiile de vacanţă: - aproape jumătate din numărul total al vacanţelor (Franţa, Italia, Marea Britanie, SUA, Belgia); - 1/3 din circulaţ ia turistică internaţ ională este atrasă de ţările riverane Mării Mediterane: Spania, Franţa, Grecia, Maroc, Algeria, Tunisia; - cea mai mare parte a emisiei turistice din Anglia, Germania şi ţările nordice se îndreaptă spre litoralul ţărilor din sudul continentului; - locul Asiei de Sud-Est şi Pacific în circulaţia turistică internaţională este expresia solicitărilor din sezonul estival. In ultimii ani însă se constată o stabilizare a fluxurilor turistice spre aceste destinaţii2:

2

Flash EB No 291– Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2, Analytical report, p. 6

38

- 20% dintre turiştii europeni au menţ ionat în anul 2008 ca motivaţie majoră « vacanţe la mare – soare, plajă »; - 17 ţări din cele 27 membre UE au plasat litoralul pe locul 2 în « Top 3 motivaţii de vacanţă în 2008 »; - doar 2 ţări au plasat litoralul pe primul loc (Danemarca şi Austria) ; - 5 ţări nu au menţionat litoralul între primele 3 motivaţii. In egală măsură, trebuie menţionate şi câteva mutaţii structurale ale cererii turistice de care trebuie ţinut cont în amenajarea turistică a zonelor de litoral: - deplasarea lentă de la turismul în grup spre turismul individual;

- creşterea independenţei turistului care îşi organizează singur programul şi îşi asigură unele servicii (pregătirea hranei); - creşterea preferinţei pentru locuinţele individuale proprii sau închiriate, pentru apartamente mobilate, pentru camping-caravaning; - extinderea naturalismului ca formă a turismului de litoral; - diversificarea activităţilor recreative şi sportive în dauna plajei: - iahting, schi, scufundări, surfing; - construirea de porturi de agrement, cluburi nautice, şcoli de navigaţie, scufundări; - alte sporturi: tenis, golf; - organizarea de festivaluri. - organizarea activităţii în formula “club de vacanţă”; - afirmarea turismului social. Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine turismul de litoral între destinaţiile de vacanţă ale românilor. U4.4. Experienţa internaţională în domeniu Litoralul – zona de contact între elementele terestre şi hidrologice, zonă propice

celor mai diverse activităţi, spaţiu limitat prin definiţie, a devenit o piesă-cheie în amenajarea turistică din numeroase ţări, sub acţiunea unor tendinţe conjugate sau cumulate. S-a produs o adevărată explozie a utilizării ţărmurilor, ceea ce a ascuţit competiţia între funcţiile acestui spaţiu îngust3. Trei funcţii cu o creştere rapidă sunt prezente: - extinderea instalaţiilor industriale-portuare de mare anvergură, a implantărilor

nucleare, mari consumatoare de apă, întâlnite în zonele costiere; 3

Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de amenajare şi dezvoltare durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 133-134.

39

- afirmarea urbanizării prin crearea de noi aglomeraţii urbane, prin extinderea celor existente şi prin dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora; - consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi internaţională şi concentrarea în zonele de litoral a unei părţi importante a circulaţiei turistice. Se disting trei tipuri de dezvoltare turistică4: 1. Numărul şi întinderea populaţiei existente, precum şi vitalitatea şi diversitatea activităţilor acesteia înainte de introducerea turismului; 2. Natura spontană sau planificată a facilităţilor turistice oferite; 3. Natura localizată sau extinsă a zonei turistice. Vom exemplifica, în continuare, prin câteva dintre zonele turistice devenite celebre în amenajarea turistică a litoralului. Dezvoltare spontană – Costa Brava – Coasta de Azur. In ambele cazuri turismul s-a dezvoltat în mod spontan. Exemple Riviera franceză (Coasta de Azur) - prima etapă – venirea în regiune a persoanelor înstărite (sec. XVIIIsec XIX) – a determinat apariţia unor staţiuni (Cannes şi Nisa) şi construirea

de vile pe pantele din spatele litoralului - a doua etapă (după al II-lea război mondial) - dezvoltarea turismului de masă pe timp de vară, construcţii în josul pantelor, în lanţ, masive, neorganizate, pe litoralul dintre centrele urbane deja existente.

Strategiile de amenajare a litoralului sunt orientate către: a. Dezvoltarea diverselor manifestări ale turismului de coastă (plajă, înot, sporturi nautice, tratamente balneare etc.) şi a mijloacelor de agrement necesare; b. Protejarea siturilor şi monumentelor existente în zonă, ca şi a litoralului. Aceasta impune ca, în paralel cu dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale, precum şi cu mărirea zonei de coastă amenajate (în lungime şi în lăţime), să se asigure şi conservarea moştenirii istorice şi culturale din aceste spaţii. Se urmăreşte astfel să se armonizeze extinderea turismului (spaţii, echipamente, frecvenţă) cu acţiunile de conservare a litoralului. Exemple Costa Brava (Spania) - faza aristocratică a turismului a fost aproape inexistentă aici, regiunea cuprinzând mici porturi pescăreşti, puţină agricultură şi o industrie de

prelucrare a plutei; puţine căi de acces pe coastă sau între acestea şi oraşele din interiorul ţării; 4

Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989, p. 59-61.

40

- perioada postbelică a determinat sosirea turiştilor pe perioada de vară, datorită coastei şi climei atrăgătoare, preţurilor relativ scăzute. Cererea a depăşit oferta, regiunea nefiind echipată pentru asemenea activităţi. S-a construit în mod neorganizat; - introducerea unor măsuri de planificare, reorganizare spaţială a regiunii: facilităţile turistice s-au dezvoltat de-a lungul coastei, infrastructura s-a modernizat, au fost create căi de acces care leagă coasta nu numai de restul regiunii, ci şi de restul Spaniei sau Europei. A apărut astfel o unitate funcţională, dar multe dintre activităţile tradiţionale continuă în zonă. Dezvoltare planificată şi localizată – coasta Mării Negre - Litoralul românesc şi bulgăresc al Mării Negre – plat, jos şi nisipos – a fost dominat de trei mari porturi (Constanţa, Varna şi Burgas), în afara acestor centre existând

o populaţie şi activităţi reduse. - În perioada postbelică, guvernele socialiste au început un program de extindere a turismului, pentru a îmbunătăţi influxul de valută şi a promova turismul social. - Decizia de a dezvolta turismul a fost conştientă şi planificată (s-a analizat piaţa, sa evaluat capacitatea plajelor) şi a precedat orice activitate turistică în zonă. - Posesia colectivă a terenului şi rolul statului în finanţarea proiectelor a condus la construcţia rapidă a unor complexe de vacanţă de mari dimensiuni (15.000-25.000 paturi): Mamaia – Ro, Zlatni Pjasac – BG. - Aceste staţiuni funcţionale şi foarte bine delimitate nu au avut aproape niciun efect asupra organizării anterioare a regiunii, care continuă să fie dominată de porturile mari. Exemple Staţiunea Mamaia, amplasată pe litoralul Mării Negre la nord de Constanţa, a fost dezvoltată iniţial în anii 1890 o dată cu amenajarea căii

ferate. Staţiunea a înflorit după 1919 o dată cu înfiinţarea unui cazinou şi apariţia unor vile opulente şi a devenit reşedinţa de vară a regelui Ferdinand. Oricum, în anii 1960 Mamaia a cunoscut o dezvoltare pe scară largă iniţ iat ă de regimul socialist pe fâşia ingustă de litoral între Lacul Sutghiol (unul din cele mai mari lacuri cu apă dulce din România) şi Marea Neagră, pe o suprafaţă de peste 215 hectare. Dezvoltare masivă – Languedoc – Roussillon (Franţa) Pe litoralul francez Languedoc – Roussillon existau unele staţiuni mici, dar înainte de operaţiunea de dezvoltare masivă din anii 1960, potenţialul turistic al regiunii nu era

exploatat aproape deloc.

41

Exemple Operaţiunea de dezvoltare Languedoc – Roussillon diferă de planurile/proiectele privind Marea Neagră prin faptul că planurile nu au

inclus numai construcţia de noi unităţi funcţionale, ci şi extinderea şi redezvoltarea centrelor deja existente. În plus, acestea sunt legate între ele de o infrastrucură care unifică regiunea. Statul joacă un rol esenţial în dezvoltarea staţiunilor funcţionale, dar sectorul privat are rolul major în operaţionalizarea strategiilor de dezvoltare. Exemple Litoralul românesc al Mării Negre Două segmente: - sectorul nordic (143 km) situat între Delta secundară a Chiliei ş i

Constanţa – cuprinde o porţiune din RBDD – ţărm jos şi nisipos, format din cordoane litorale şi bancuri de nisip, alimentate de aluviunile Dunării; - sectorul sudic (85 km) situat intre Constanţa şi Vama Veche – ţărm înalt, cu faleze de până la 15 m deasupra nivelului mării. Probleme specifice ale amenajării litoralului românesc al Mării Negre - problema mediului – ca pentru toate zonele litorale o poluarea din partea turiştilor; o poluarea la distanţă sau a mediului marin instabil prin excelenţă (transformările regimului hidrologic în tot bazinul Dunării, activităţile generatoare de

deşeuri solide şi lichide). - degradarea ţărmurilor o barajele opresc aportul natural de aluviuni grosiere (Porţile de Fier I şi II, dar si cele de pe râurile interioare, afluenţi ai Dunării). Apele se reîncarcă cu aluviuni

fine, erodând malurile argiloase. Consecinţa: plajele pierd din suprafeţele utile, sunt afectate chiar fundaţiile unora dintre construcţiile de pe malul mării. Adincirea bruscă ce apare în unele zone chiar la apropierea liniei de ţărm pune în pericol viaţa turiştilor; o poluare, datorită încărcării apelor cu nutrienţi proveniţi de la îngrăşăminte, detergenţi, apele epurate şi „conduşi” de Dunăre în mare. Scoicile sunt cele mai afectate, murind în masă şi fiind prezente tot mai mult pe plajă (atrag muşte, emană mirosuri neplăcute etc); o digurile de agrement de pe litoral aduc mâl la mal. – efectele secundare (efectul de dig – curenţii din spatele lor permit depunerea aluviunilor in suspensie din apa marină sub formă de mâl pe nisipul curat;

42

o Poluarea locală contribuie la efectele alergogene ale celor care se scaldă în

mare – meduză tipică pentru apele poluate . - reglementări juridice inconsistente o Legea Protecţiei mediului; o Legea Apelor, nu stipulează nimic despre modul cum trebuie să fie

gestionat litoralul; o Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2006 Privind utilizarea plajei Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plajă; o Legea nr. 274/2006 Pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plaja; o OMT 485/2009 Pentru aprobarea Normelor metodologice privind autorizarea plajelor în scop turistic; o clasificarea plajelor. U4.5. Modele de amenajare a litoralului Concepţia de organizare, soluţiile adoptate, tipologia implantărilor, localizarea

amplasamentelor se particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal a plajei şi mării. Un rol definitoriu îl au: - lungimea, lăţimea şi orientarea plajei; - regimul eolian; - curenţii; - înălţimea valurilor; - adâncimea apei; - accesul la plajă; - intrarea în apă; - înălţimea falezei etc. Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune: - dimensionarea noilor localizări; - alegerea modelului de amplasare. 1. In dimensionarea noilor localizări se porneşte de la identificarea suprafeţelor posibil de amenajat şi normele convenţionale existente. Normele sunt exprimate sub forma: - mp suprafaţă plajă (mp suprafaţă teren) pentru un loc de cazare – 2 mp plajă (nisip) + 8 mp teren pentru un loc de cazare – 5-6 mp – 8 mp plajă/loc cazare; - număr paturi la un ha suprafaţă totală amenajată – 100 paturi/1 ha;

43

- în funcţie de elementele de specificitate ale zonei şi de profilul staţiunilor, aceste norme pot varia: pentru staţiunile polivalente se merge pe o reducere a suprafeţei plajei în favoarea suprafeţei totale. 2. Alegerea modelului de amplasare depinde de configuraţia terenului. In decursul timpului s-a constatat existenţa mai multor etape şi a unor modele

caracteristice: - faza de pionierat – două secole, până la 1930 – dezvoltări punctiforme, constituite iniţ ial din locuinţe individuale, apoi din ansamblul de reşedinţe secundare proprietate privată sau închiriate, realizate de societăţi imobiliare, apoi sub forma primelor staţiuni. Au apărut ca destinaţii balneare, din iniţiativa unor personalităţi ale vremii (familii regale şi aristocratice, bancheri, scriitori sau artişti la modă) şi se adresau unei clientele reduse numeric, dar cu posibilităţi financiare mari. - faza de urbanizare a litoralului, se întinde pe o durată de 30-40 ani, se caracterizează printr-o dezvoltare a amenajărilor care iau forma urbanizărilor, cu o distribuţie liniară de-a lungul coastelor şi o amplasare anarhică a echipamentelor. Această fază este determinată de creşterea frecvenţei călătoriilor spre litoral şî apoi a turismului de masă, de dezvoltarea automobilismului şi de dezvoltarea neîngrădită a investiţiilor turistice. Trei momente în perfecţionarea modelelor de amenajare: o „înmugurirea” şi „înflorirea” centrelor balneare existente; o densificarea marilor staţiuni şi crearea unor adevărate condominioane

turistice; o ocuparea modulară a litoralului, în formula polinucleară în serie – sistemul cel mai răspândit şi cel mai bine structurat la ora actuală.

- faza amenajărilor de litoral de mare amploare, apărută între anii 60-70, care se caracterizează prin cuprinderea neobişnuită a operaţiunilor de amenajare: o ambele maluri ale Adriaticii (Italia şi Iugoslavia); o litoralul Mării Negre (150 km de ţărm în URSS, România şi Bulgaria); o zona Languedoc – Roussillon (Franţa – 200 km de coastă, circa 200 ha amenajate); o amenajarea constă în crearea într-un timp foarte scurt a uneia sau mai multor staţiuni „complexe şi integrate”, dotate cu mijloace de cazare totalizând între 10 şi

50 de mii de paturi şi echipamentele aferente (alimentaţie, sport, divertisment, comerţ), structuri de srvicii necesare populaţiei permanente a staţiunilor. o Aceste amenajări sunt elaborate pe baza unor programe complexe ce antrenează statul, colectivitătile publice naţionale sau regionale, persoanele particulare. o Ele îmbracă forme diferite – staţiuni mari sau mijlocii, izolate sau grupate, integrate unor aşezări sau separate.

44

Două soluţii (tipuri) principale de amenajare5:

- cea a urbanizării sau microurbanizării – amenajările se organizează frecvent în jurul unui echipament sau element al resurselor naturale care exercită o puternică forţă de atracţie şi care constituie centrul staţiunii (golf natural, port de agrement, cazinou etc) o realizarea unor staţiuni turistice cu concentrări imobiliare, amplasate în imediata apropiere a unui centru locuit sau integrate acestuia (vezi figura 4A) o realizarea unor complexe autonome, de tipul unui centru locuit, dotate cu toate serviciile şi echipamentele necesare şi situate în zone cu posibilităţi viitoare de dezvoltare (vezi fig. 4B) - cea a construcţiilor izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplsate la distanţe nu prea mari de urbanizările existente sau de aşezările umane (vezi fig. 4C).

Figura nr. 4A

Figura nr. 4B

5

Minciu, R., op. cit., p. 83-84.

45

Figura nr. 4C Stereotipul dezvoltării unei staţiuni de litoral Modelul clasic include câteva elemente obligatorii:

- o alee de promenadă de-a lungul ţărmului, flancată de palmieri; - o plajă largă, cu umbreluţe de stuf; - hoteluri aliniate paralel cu ţărmul; - centre de distracţii variate şi dispuse pe tot arealul staţiunii. Recurgerea la modelare (la ilustrarea unui stereotip al dezvoltării statiunilor de litoral) este utilă prin existenţa unui punct de reper în propunerea unui nou plan de amenajare a staţiunilor. • Infrastructura generală Căile de acces specifice unei staţiuni de litoral sunt caracterizate prin: - diversitate – toate cele patru tipuri de transport extern (rutier, feroviar, aerian,

maritim) - accesibilitate – investiţii majore în aceste rute, astfel încât accesul este facil, pe toată perioada anului Utilităţile sunt bine dezvoltate, datorită numărului mare de turişti, existenţei unei infrastructuri urbane deja existente (dezvoltarea localităţilor litorale ca porturi). Problemele care pot apă rea: - inexistenţa unei surse de apă potabilă convenabile (apa dulce lipseşte sau are elemente- calcar - care o fac greu operaţionabilă; - tentaţia de a direcţiona apele uzate direct în apa mării este ridicată – sistemele de epurare a apei lipsesc in staţiunile de mai mică importanţă, iar construcţia haotică de hoteluri şi case de vacanţă accentuează această problemă; - datorită salinităţii ridicate a apei mării şi terenului de pe litoral, există o uzură accentuată a instalaţiilor subterane şi supraterane, care necesită înlocuiri frecvente. • Cazarea – caracteristici - diversitatea extremă a tipurilor de unităţ i de cazare – toate tipurile; - prezenţa formelor de cazare de lux – cel puţin un hotel de 4-5 stele;

46

- dispunerea unităţilor de cazare paralel cu ţărmul, pt a oferi turiştilor vedere spre mare; - tendinţa de apropiere excesivă de ţărm/plajă impune consolidări ale terenurilor şi investiţii suplimentare pt fundaţiile construcţiilor; - tendinţa de grupare a două-trei unităţi hoteliere pt a putea beneficia de facilităţi comune – plajă privată, piscine, parcări etc; - facilităţi diverse oferite de hotelurile mari – săli de conferinţe, expoziţii, terenuri sportive, centre de sănătate şi tratament; - tendinţa de supraofertă de cazare în raport cu capacitatea de primire a plajelor. • Unităţile de alimentaţie – caracteristici - diversitate accentuată;

- prezenţa formelor de lux – restaurante cu amenajări deosebite şi servicii de inaltă calitate; - restaurante amenajate pe vapoare sau chiar în constructii subacvatice; - tendinţa de apropiere de plajă a punctelor de vânzare a alimentelor. • Atracţiile naturale – resursele clasice: mare, soare, nisip, aer - amenajarea plajei o curăţiri şi nivelări periodice ale nisipului o îngrădiri pentru plajele private o amplasarea coşurilor de gunoi într-o formă cât mai estetică – coşuri de stuf, în formă de animale, vase de piatră o asigurarea nisipului, atunci când plaja este stâncoasă o asigurarea echipamentelor de plajă – scaune, saltele, şezlonguri, umbrele

- clasificarea plajei o clasificarea prin nr. de „Delfini”sau „Steagul Albastru” - accesul în apă – amenajări specifice o curăţiri periodice ale algelor o construiri de baraje pentru a diminua forţa valurilor o amplasarea de balize şi de puncte de salvamar o amplasarea de plase protectoare în larg pentru a diminua posibilitatea de acces spre plajă a speciilor de animale marine periculoase. • Atracţiile antropice - atracţiile de tip divertisment – parcuri acvatice, discoteci, baruri, cazinouri, parcuri

de distracţii, grădini zoologice etc - unele localităţi deţin şi situri arheologice, muzee de arheologie şi istorie - clădiri amenajate în diferite scopuri – săli de concerte, filarmonici, centre culturale, biblioteci, teatre de vară

47

- amenajările pentru practicarea diferitelor sporturi – centre de închirieri echipament sportiv, centre de instructaj, piscine, rampe pt sărituri în apă, terenuri de tenis, fotbal, volei etc - centre de sănătate şi tratament – pistele de jogging, sălile de fitmess, centrele de tratament - spaţii verzi, parcuri de odihnă – mai rare - centrele comerciale – străzi pietonale flancate de magazine diverse U4.6. Rezumat Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor, avându-se în vedere următorii parametri:

-

suprafaţa exploatabilă a plajelor; capacitatea optimă de primire a plajei;

-

simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă; capacitatea zilnică a plajei.

Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune: - dimensionarea noilor localizări; - alegerea modelului de amplasare. U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Prezentaţi problemele specifice amenajării turistice a litoralului.

2. Cum se determină capacitatea optimă de primire a plajei? 3. Cum se determină capacitatea zilnică a plajei? Temă de control

Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei zone (staţiuni) de litoral din România. Determinaţi, în acest sens, parametrii care definesc capacitatea de suport a plajei.

48

Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice Cuprins U5.1. Introducere.......................................................................................................49

U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................49 U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50 U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55 U5.5. Rezumat...........................................................................................................62 U5.6.Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................62 U5.1. Introducere Staţiunile termale reprezintă cele mai vechi destinaţii turistice, ca

rezultat al recunoaşterii efectelor tămăduitoare ale izvoarelor minerale. Creşterea interesului pentru cura balneară/termală, dublată de trecerea spre turismul de masă, a favorizat transformarea amenajărilor iniţiale, localizate în imediata apropiere a izvoarelor, în adevărate centre turistice. Aceste centre s-au dezvoltat într-o manieră originală – în privinţa organizării vieţii, activităţilor, arhitecturii etc. Prin importanţa sa în satisfacerea unor cerinţe vitale ale oamenilor legate de menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi de refacere a potenţialului energetic, turismul balnear a devenit un segment major al produselor turistice interne şi internaţionale. Această necesitate a devenit mai acută în perioada actuală, odată cu intensificarea procesului de industrializare, urbanizare, dezvoltare a transporturilor care au drept consecinţe creşterea acţiunii patogene a mediului ambiant asupra organismului uman prin factori negativi generaţi, ca poluarea fizică şi chimică, sedentarismul, stresul psihic, dezechilibrul alimentar, calitatea şi cantitatea, precum şi reducerea contactului permanent dintre om şi mediul său natural. U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
identifice câteva dintre tendinţele în evoluţia cererii şi ofertei de


turism balnear determine indicatorii de corelaţie între calitatea şi cantitatea substanţelor minerale omologate şi cererea de servicii de tratament balnear




recunoască unele soluţii de amenajare a arealelor balneo-climatice

49

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Turismului, se apreciază că aproximativ

20 milioane de persoane din Europa se deplasează anual către ţările ce deţin substanţe minerale şi dotări pentru odihnă şi tratament. Ţara noastră se înscrie printre ţările europene cu un fond balnear remarcabil, ceea ce a făcut ca activitatea balneară să aibă o veche tradiţie şi să cunoască o dezvoltare amplă. Exemple În expansiunea sa în Europa, Imperiul roman a realizat în Italia,

Spania, Franţa şi în România adevărate opere de artă acolo unde existau ape termale şi minerale. În jurul izvoarelor de ape termale, ape minerale, a zonelor cu nămoluri terapeutice, au apărut diverse forme de punere în valoare a acestora, care s-au dezvoltat treptat, ajungându-se la începutul secolului XX la un fel de ,,cult“ al staţiunilor balneare, pe care clasele bogate le frecventau mai mult din snobism. Turismul balneo-medical din acele timpuri a reprezentat un privilegiu pentru cei înstăriţi, o formă a turismului de lux. Din a doua jumătate a secolului XX, odată cu dezvoltarea generală a economiei mondiale, turismul balnear devine accesibil şi celorlalte categorii sociale, înregistrând o evoluţie spectaculoasă a calităţii ofertei şi cererii. Datorită dezvoltării din ultimele decenii, oferta ţărilor cu bogate resurse naturale şi cu tradiţie în practicarea turismului balnear este foarte bine structurată şi deosebit de performantă. Cu toate acestea, piaţa europeană a turismului balnear este în continuă schimbare şi readaptare Factorii naturali de cură, în special apa minerală, au fost în atenţia omului încă din cele mai vechi timpuri, fapt dovedit de numeroasele descoperiri arheologice care au scos la iveală părţi din instalaţ iile vechilor băi romane utilizate în scop balnear la Geoagiu, Herculane, Călan, Săcelu-Gorj, Ocna Sibiului, Moneasa, Buziaş, Călimăneşti-Căciulata. Totodată, la Callatis şi Tomis romanii foloseau ca sursă de tratament apa de mare şi izvoarele sulfuroase mezotermale. Organizarea şi dezvoltarea activităţii balneare în ţara noastră, a început în secolul al XIX-lea, când se captează majoritatea surselor de ape minerale, se pun bazele exploatării ştiinţifice a exploatării apelor ca urmare a cercetărilor balneologice, hidrogeologice, a analizelor fizico-chimice efectuate. Despre o exploatare balneară a factorilor naturali de cură se poate vorbi însă începând cu secolul al XVIII-lea, când se descoperă şi se redescoperă numeroase izvoare termale, se fac cercetări şi testări ale apelor minerale, are loc recunoaşterea efectului 50

terapeutic al acestora şi se realizează unele stabilimente rudimentare care vor constitui nucleul viitoarelor staţiuni balneare ale secolului al XIX-lea. Astfel, apar alături de staţiunile mai vechi ca Băile Herculane, Băile 1 Mai-Felix, Geoagiu Băi (care îşi continuă activitatea) o serie de localităţi balneare ca: Băile Tuşnad, Sâncrăieni, Borsec, Vâlcele, Şaru Dornei, Zizin, Bazna, Băile Olăneşti ş.a. In acelaşi timp, are loc recunoaşterea calităţilor fizico-chimice ale apelor minerale româneşti prin acordarea de medalii. După distrugerile şi degradările suferite de o mare parte dintre staţiuni (Slănic Moldova, Tuşnad, Zizin, Vatra Dornei, Sovata, Borsec, Băile Olăneşti, Sărata Monteoru,Vaţa, Moneasa ), Societatea de Hidrologie şi Climatologie Medicală (reînfiinţată în 1923) întreprinde acţiunea de reconstruire în special a staţiunilor cu tradiţie în ţară şi peste hotare ca: Băile Herculane, Băile Govora, Techirghiol, Sovata, Vatra Dornei precum şi a unor staţiuni mai mici ca: Amara, Lacu Sărat, Pucioasa, Băile Olăneşti, Băile Tuşnad construind vile, case de oaspeţi, stabilimente balneare astfel încât, ca urmare a acestei reorganizări şi dezvoltări a sectorului balnear, în perioada 1926-1928 să existe circa 80 de staţiuni balneare care să se bucure de o activitate intensă, în multe dintre ele efectuându-se între 80.000 şi 180.000 de băi anual. In perioada interbelică staţiunile balneare şi de agrement se adresau unei clientele de lux, după cel de al-II-lea război mondial, dar mai ales în perioada, 1965-75 staţiunile balneare s-au dezvoltat, prin crearea a peste 30.000 de locuri în majoritatea lor în complexe sanatoriale; dezvoltarea acestora a vizat turismul social paralel cu cel internaţional. După 1990, turismul balnear românesc a intrat într-o criză profundă ca urmare a degradării fizice şi morale a bazei materiale, a investiţiilor reduse făcute pentru modernizarea acesteia, degradarea surselor de factori naturali, protecţia redusă a acestora, îmbătrânirea personalului, clientela puţin exigentă reprezentată de pensionari, sindicalişti etc. Tendinţele existente pe plan mondial privind noua abordare a conceptului de sănătate pe de o parte şi potenţialul balnear de excepţie pe de altă parte oferă noi perspective turismului balnear românesc prin restructurarea ofertei sale pe principiul turismului de sănătate. România dispune de un excepţional fond balnear ceea ce face ca din acest punct de vedere să se situeze pe unul dintre primele locuri din Europa. Totodată, potenţialul turistic balnear prezintă o serie de particularităţi care-l individualizează în cadrul ţărilor cu tradiţie în domeniu: prezenţa tuturor grupelor de substanţe terapeutice: ape minerale şi termominerale, nămoluri terapeutice, emanaţii naturale de gaze terapeutice CO2 şi uneori în combinaţie cu H2S, microclimatul salin, întregul complex de factori terapeutici ai litoralului existenţa unor substanţe minerale terapeutice cu caracter de unicat: gazele mofetice şi solfatariene, considerate rarităţi ale naturii şi chiar unice în Europa (în cazul

51

solfatarienelor) precum şi a altora puţin răspândite în Europa: lacurile sărate, peloidele, microclimatul salin însoţite de cercetări şi metode de tratament menite să asigure valorificarea acestora. valoarea terapeutică ridicată a gazelor mofetice determinată prin ample cercetări de specialitate, precum şi valenţele curative ale solfatarelor au făcut ca acestea să fie considerate elemente de mare interes ale balneologiei româneşti. Totodată trebuie evidenţiat faptul că aceste substanţe minerale terapeutice sunt considerate remedii eficiente în tratarea unor afecţiuni pentru care terapia cu mijloace farmaceutice medicamentoase nu dă rezultate satisfăcătoare: afecţiuni respiratorii, sterilitate parţială, afecţiuni dermatologice, alergii existenţa tuturor grupelor de substanţe minerale terapeutice ceea ce permite acoperirea întregii game de afecţiuni tratabile cu ajutorul factorilor naturali de cură (toate cele 14 tipuri de afecţ iuni înscrise în nomenclatorul OMS): ale aparatului locomotor (reumatismale şi posttraumatice), ale sistemului nervos central şi periferic,ginecologice, cardiovasculare, digestive, hepatobiliare, renale, metabolice şi de nutriţie, respiratorii şi ORL, dermatologice, alergii, boli profesionale. Dintre acestea ponderea cea mai mare o deţin substanţele minerale terapeutice destinate tratării afecţiunilor aparatului locomotor şi ginecologice de aproximativ 77,15 %, urmate de cele cardiovasculare şi ale sistemului nervos periferic 13,20%, digestive, hepatobiliare, renale, respiratorii, ORL 9,65%; existenţa unor rezerve importante de substanţe minerale terapeutice la nivelul fiecărei categorii ceea ce favorizează o amplă valorificare a acestora în cadrul turismului de sănătate larga răspândire în teritoriu a acestor resurse, diferite categorii de substanţe minerale terapeutice întâlnindu-se în toate zonele ţării, la nivelul tuturor formelor de relief : montan, subcarpatic, de dealuri şi podiş, câmpie, deltă şi litoral prezenţa pe mici suprafeţe a mai multor grupe de substanţe minerale terapeutice ceea ce permite tratarea concomitentă a mai multor tipuri de afecţiuni valoarea curativă ridicată a substanţelor minerale terapeutice româneşti a fost confirmată de numeroasele premii obţinute de apele minerale de la Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane citate în literature de specialitate; de asemenea balneologia românească, prin cercetările chimice şi de laborator a confirmat eficacitatea acestora şi a stabilit posibilităţile de utilizare a lor cu succes în toate formelor specifice curelor de sănătate: preventivă, terapeutică şi recuperatorie existenţa diferitelor tipuri de bioclimat variind de la cel sedativ şi de cruţare la cel excitant sau cu caracter tonic ce favorizează tratarea diferitelor tipuri de afecţiuni realizarea unor produse secundare de tip extract obţinute din ape minerale şi nămoluri: sarea de Bazna şi Bălţăteşţi, obţinute din apele minerale din regiune, extract de nămol de tip „Pell Amar” obţinut din nămolul lacului Balta Albă, apa minerală înfioletată de tip Olăneşti injectabilă care are termen de garanţ ie de 90 de zile ceea ce permite continuarea tratamentelor la distanţă prezentă apele minerale termale şi mezotermale cu pondere mare pe teritoriul

52

ţării ce pot fi valorificate în scop de agrement diversificând astfel oferta balneară

românească. Toate aceste caracteristici care individualizează potenţialul balnear românesc în ansamblul celui reprezintă european, reprezintă un avantaj deosebit de important în conceperea unei oferte competitive. Aceasta presupune însă o serie de eforturi concertate din partea tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea şi promovarea turismului balnear românesc astfel încât acesta să devină o componentă de marcă a turismului. În ceea ce priveşte potenţialul antropic, acesta este reprezentat de obiective turistice situate fie în cadrul staţiunilor, fie în împrejurimile acestora. Exemple  cetăţi (Cetatea Oradei, Cetatea Medievală din Sighişoara);  peşteri (Peştera Urşilor de la Chişcani);  ruine (Ruinele Cetăţii Sarmisegetuza, Cetăţii Balvanyos);  grote (Grota Haiducilor);  case memoriale (Casa Memorială a lui Anton Pann, Liviu

Rebreanu);  muzee (Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea);  mănăstiri (Mănăstirea Cozia);  Planul Înclinat de la Cormamdău (staţiunea Covasna);  băi romane ş.a.

La acestea se mai adaugă obiceiuri, tradiţii şi manifestări folclorice cum ar fi Festivalul Cântecului – Băile Felix, Festivalul cântecului, dansului şi portului popular – Balvanyos, Festivalul Internaţ ional de Folclor Hercules – Băile Herculane ş.a. Particularităţile turismului balnear pot fi rezumate, sintetic, astfel: - durata lungă a sejurului (18-30 zile); - posibilitatea realizării curei pe întreaga perioadă a anului; - turismul balnear este singura formă care se bazează pe un potenţial permanent, de mare complexitate, practic inepuizabil şi independent de condiţiile atmosferice; - diversificarea prestaţiei medicale: alături de procedurile bazate pe utilizarea resurselor naturale apar şi se dezvoltă tipuri noi de tratamente bazate pe acupunctură, apiterapie, mişcare, tratamente de cosmetică medicală, cure de slăbire etc; - modificarea raportului între ponderea curelor de recuperare şi a celor profilactice; - prezenţa altor categorii de turişti decât curanţii; - întrepătrunderea formelor de turism şi apariţia staţiunilor polivalente. Factori specifici turismului balnear: - deteriorarea stării de sănătate a populaţiei;

- creşterea duratei medii de viaţă;

53

- intensificarea eforturilor individuale şi colective pentru îngrijirea stării de sănătate şi prevenirea îmbolnăvirilor. Caracteristicile clientelei: - media de vârstă – 50-80 ani; - venituri medii şi mici;

- clienţi fideli. Exemple Staţiunea balneară este o localitate, parte dintr-o localitate sau/şi arealul

care dispune de substanţe minerale balneare (factori naturali de cură) ştiinţ ific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de instalaţii specifice pentru cură şi are o organizare şi personal medicosanitar ce permite acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii corespunzătoare; beneficiază de construcţii, dotări şi amenajări urbanedilitare adecvate unei staţiuni turistice. De regulă, o staţiune balneară pe lângă funcţia predominantă – cură balneară (terapie, de recuperare, profilactică) – prin factorii ambientali şi dotări adecvate poate îndeplini şi alte funcţii turistice: odihnă, recreere, practicarea unor sporturi, organizarea de alte forme de turism (cultural, de afaceri şi reuniuni etc.). De aceea, în turism şi în general în balneoturism se utilizează şi categoriile de staţiune balneoclimatică şi staţiune balneoturistică, pe care le definim în continuare. Staţiunea balneoclimatică este localitatea sau arealul care dispune de substanţe minerale balneare (terapeutice) şi factori climatici benefici odihnei şi reconfortării şi îndeplineşte aceleaşi condiţii prevăzute în definiţia de mai sus, ca staţiune balneară. Staţiunea balneo-turistică este localitatea care dispune de factori naturali terapeutici şi ambientali utilizaţi în cura balneară, odihna activă, agrement şi alte activităţi turistice şi beneficiază de organizare, dotări, construcţii şi amenajări de profil şi urban-edilitare adecvate activităţ ii balneo-turistice (servicii turistice şi balneare). Consultaţi Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Balnear din România, realizat de Detente Consultants în noiembrie 2009 (www.mdrt.ro) şi extrageţ i aspectele esenţiale care definesc piaţa turismului balnear din alte ţări, precum şi modul în care acestea şi-au adaptat oferta turistică la noile evoluţii ale cererii în domeniu.

54

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor în arealele balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi prin: varietate,

capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse naturale şi antropice – capabile să stimuleze formele de turism asociate. Procesul de amenajare turistică presupune: - delimitarea zonelor funcţionale (a perimetrelor balneare) în care să se asigure exploatarea optimă a factorilor naturali; - dimensionarea construcţiilor balneare şi de altă natură în raport cu volumul, capacitatea şi calitatea resurselor; - structurarea echipamentelor într-o concepţie unitară; - amenajarea unor spaţii libere şi utilizarea lor în scopuri terapeutice (parcuri, terenuri de sport, zone pt cura de teren etc.); - implementarea progresului tehnic în activitatea balneară (tehnologii moderne, instalaţii de înaltă tehnicitate etc.). Pentru determinarea mărimii viitoarelor amenajări se porneşte de la: - evaluarea capacităţii factorilor naturali de cură; -

evaluarea suprafeţei totale posibil de amenajat; stabilirea modalităţilor de utilizare a resurselor – cură externă sau internă;

- stabilirea necesarului pentru o procedură în cazul fiecărui tip de tratament (ştranduri, băi la cadă, împachetări, inhalaţii, buvete etc.); - stabilirea raportului între curanţi şi cei veniţi pentru alte destinaţ ii (odihnă, recreere, mişcare, divertisment etc. În practica de amenajare şi dezvoltare a unei staţiuni balneare se urmăresc trei obiective: a. valorificarea optimă a resurselor de substanţe minerale terapeutice, dimensionarea şi dezvoltarea funcţiei balneare în corelaţie cu rezervele omologate ale acestora; b. dezvoltarea funcţiei turistice a localităţii prin valorificarea altor resurse naturale şi antropice din localitate/areal; c. dezvoltarea economico-socială a localităţii, amenajarea şi dotarea comercială, culturală, socială şi urban-edilitară adecvate necesităţilor balneo-turistice şi populaţiei locale. Deci, capacitatea optimă de primire a acesteia se stabileşte în ansamblu, luând în considerare cele trei aspecte ale dezvoltării staţiunii respective, în funcţie de profilul balnear şi condiţiile naturale locale. În funcţie de concentraţiile pe care le prezintă, de compoziţia chimică, de efectele terapeutice, de indicaţiile balneo-medicale în cadrul curelor balneare, substanţele minerale terapeutice pot fi grupate în: • substanţe hidrominerale; 55

• • •

nămoluri terapeutice; gaze terapeutice naturale – mofete; saline terapeutice.

În scopul exploatării raţionale şi valorificării durabile a substanţelor minerale terapeutice, precum şi al conservării resurselor hidrominerale în special, unităţile balneare şi turistice trebuie să dispună de norme de exploatare şi de consum specifice pentru aceste substanţe. În acest sens Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie

Bucureşti a stabilit anumite norme de valorificare a substanţelor minerale terapeutice, respectiv o serie de indicatori vizând limitele de valorificare în scopul exploatării durabile a acestora . S-au stabilit unele corelaţii între calitatea şi cantitatea de substanţe minerale

terapeutice omologate şi cererea de servicii de tratament balnear, care conduc, în final, alături de alţi indicatori sau alte norme, la dimensionarea bazelor de tratament şi implicit a spaţiilor de cazare într-o staţiune balneoclimatică (Tabelele nr. 5.1 – 5.8). 1.Cura internă de apă minerală la izvor Considerând porţia maximă de apă 300 ml. şi un consum de 3 porţii/zi pentru

fiecare pacient, se calculează la un timp de funcţionare util al izvorului de 8 ore, cu pierderi de 30 %. Exemple Tabelul nr. 5.1. Debit (l/s)

0,1

0,5

1,0

2,0

Nr. max. pacienţi

2000

10.000

20.000

40.000

2. Cura externă cu apă minerală/termală a. Cadă cu apă minerală/termală Considerând că pentru o cadă se consumă circa 350 Iitri apă (3 căzi la 1 mc.)

pentru o baie (procedură majoră), la un timp de funcţionare de 7 ore/zi şi un timp de efectuare a procedurii de max. 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauză) se poate calcula aproximativ cantitatea de apă minerală necesară pe zi. Menţionăm că spălarea căzii se face cu apă dulce. Exemple

Tabelul nr. 5.2. Număr căzi Număr Cantitatea de Cantitatea de individuale pacienţi apă minerală apă cu diluare (posturi) (mc/zi) 50% /mc/zi Ppe zi 1 10 3,5 1,7 56

2 10 20

20 100 200

7 35 70

3,5 17 35

b. Bazin pentru balneaţie (în hidroterapie) Se consideră pentru calcul o normă de 4 mp de persoană la o adâncime medie de 1,5 m cu alimentare prin curgere continuă la preaplin, astfel la sfârşitul zilei de lucru, considerată

de 7 ore, apa să se fi schimbat o dată. O procedură durează în medie 40 minute (30 min. baia şi 10 min. pauza). Exemple

Tabelul nr. 5.3. Număr pacienţi/ Număr procedură majoră pacienţi pe zi 10 100 15 150 20 200 30 300

Suprafaţă bazin (mp)

40 60 80 120

Necesar apă mc / zi 120 180 240 360

c) Bazin pentru kinetoterapie Se consideră pentru calculul necesarului de apă o suprafaţă de 4 mp/pers. cu un nivel mediu al apei de 1,5 m, cu o nişă de circa 10 mp pentru elongaţii în poziţia ortostatică,

alimentarea făcându-se la fel ca la bazinul pentru balneaţie. Exemple

Tabelul nr. 5.4. Număr pacienţi/ Număr procedură pacienţi pe colectivă zi 5 50 10 100 15 150

Suprafaţă bazin (mp)

30 50 70

Necesar apă (mc/zi) 90 150 210

3. Cura externă cu nămol (nămoloterapie) a) Baia cu nămol diluată Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi un timp pentru procedură

de maximum 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauza).

57

Exemple

Tabelul nr. 5.5. Număr Cantitate

Număr posturi

pacienţi nămol/zi / zi (kg) 10 10 20 200 100 1000 200 2000

(căzi) 1 2 10 20

Cantitate turbă /zi uscată nămoloasă kg 50 100 500 1000

kg 250 500 2500 10000

b) Împachetări cu nămol Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi fiecare procedură durează

maximum 40 min. (30 min. procedura şi 10 min. pauza). Exemple

Tabelul nr. 5.6

Număr posturi (paturi)

1 2 10 20

Număr pacienţi /zi 10 20 100 200

Cantitatea zilnică Nămol Nămol sapropelic mineral Total Parţial Total Parţial

Turbă

kg 200 400 2000 4000

kg 150 300 1500 3000

kg kg kg 100 150 100 200 300 200 1000 1500 1000 2000 3000 2000

Total

În nămoloterapie reciclarea nămolului terapeutic (regenerarea şi folosirea a 1/3 din peloidul utilizat) este o metodă de economisire şi valorificare optimă a acestuia. 4. Baia mofetică (mofetoterapia) Considerând programul de lucru al mofetei 7 ore/zi şi durata unei proceduri 30 minute (20

min. procedura şi 10 min. pauza), rezultă pentru o mofetă standard de 40 mc. (suprafaţa 5 m x 5 m şi adâncime medie până la barbacane de 1,6 m) posibilitatea efectuării curei pentru 700 pacienţi la un grad de acoperire de 2 pers./mp. şi 350 pacienţi la un grad de acoperire de 1 pers./mp. Calculând pierderile de gaz prin dislocare volumetrică (în medie 80 l pentru o persoană până la adâncimea de 1,5 m) prin difuzie moleculară şi prin absorbţie pe haine, rezultă un consum de gaz în mofetă zilnic egal cu dublul volumului mofetei.

58

Exemple

Tabelul nr. 5.7 6 Volum mofetă (mc) Consum gaz CO2 zilnic (mc/zi)

14

40

58

(2 x 2 x 1,6) (3 x 3 x 1,6) (5 x 5 x 1,6) (6 x 6 x 1,6)

15

30

80

120

5. Aerosoloterapie cu apă minerală Se consideră porţia pentru o procedură/pacient 100 ml apă şi o durată a procedurii de 40 min. (30 min. procedura şi 10 min. pauză). Exemple

Tabelul nr. 5.8 Număr posturi de aerosoli

Număr proceduri

Necesar apă /

pe zi

zi (l)

1

10

1

2

20

2

10

100

10

20

200

20

Atunci când se determină capacitatea optimă pentru întreaga staţiune trebuie să se ţină cont şi de celelalte proceduri asociate ce pot fi prestate în cadrul bazelor de tratament din cadrul unei staţiuni balneare, proceduri ce nu necesită un consum al factorilor

terapeutici, dar care sunt condiţionate de existenţ a echipamentului necesar. Se mai ţine cont de faptul că fiecare persoană beneficiază în medie de aproximativ 2,2 proceduri/zi. În ceea ce priveşte dimensionarea optimă a structurilor turistice plecând de la capacitatea de suport calculată, se apreciază, pe plan internaţional, că din totalul turiştilor care vin într-o astfel de staţiune, 70 -75 % vin pentru cură balneară, circa 20-25 % pentru odihnă şi recreere şi 5-10 % pentru alte motivaţii sau pentru week-end. Acest lucru este valabil şi pentru România, conform unui studiu realizat în 2005 de INCDT, ponderea turiştilor care merg într-o staţiune balneară, având drept motivaţie principală tratamentul balnear este de aproximativ 75%. De asemenea, în funcţie de gradul de urbanizare al staţiunii, de apropierea acesteia de un centru urban important sau de existenţa unei alte staţiuni importante sunt şi pacienţi care realizează tratament balnear ambulatoriu. În aceste condiţii se apreciază optimă dimensionarea structurilor de cazare şi a echipamentelor pentru tratament la nivelul capacităţii de suport a resurselor balneare, iar

59

în cazul în care staţiunea este polivalentă se vor aduna şi structurile aferente plajelor sau domeniului schiabil. Atunci când se face dimensionarea capacităţilor de primire trebuie avut în vedere că indicele de densitate din zona de cazare nu trebuie să depăşească 80-150 locuri/ha. Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport locuri în alimentaţ ie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care au un agrement mai diversificat. Dimensionarea staţiunilor balneare se face plecând de la rezervele confirmate de substanţe hidrominerale, de nămoluri terapeutice şi de gaze terapeutice naturale (mofete). Totodată, atunci când se calculează capacitatea optimă de suport a unei staţiuni existente trebuie ţinut cont pe lângă rezervele confirmate şi de capacitatea bazelor balneare existente. Determinarea modelului de amenajare Elemente comune cu localizările din zona de litoral:

- cele două funcţii se interferează; - numeroase staţiuni balneare sunt situate în zone de litoral; - tendinţa ambelor tipuri de staţiuni spre un mod de viaţă urban. - Concentrări de echipamente în raport cu elementele de atracţie ale zonei Soluţii de amenajare - localizarea sub formă „tablă de şah” o dotările turistice şi balneare alternează cu echipamentele urbane şi edilitare

ale aşezărilor umane o cea mai simplă formulă de organizare a spaţiului în cazul unui teren plat o o

avantajul asigurării unei desfăşurări comode a activităţilor nu oferă un element de atracţie deosebit care să polarizeze interesul.

60

- localizarea în formă de „pânză de păianjen” o o

adecvată implantărilor în văi largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri presupune o organizare radială a echipamentelor

o

avantajul unui punct de concentrare a activităţilor

- localizarea „radiocentrică” o o

modelul cel mai evoluat al amenajărilor balneare are o desfăşurare în plan circular sau de amfiteatru cu un element de

atracţie în jurul căruia gravitează toate activităţile.

Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine turismul de tratament balnear între destinaţiile de vacanţă ale românilor.

61

U5.5. Rezumat

Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor în arealele balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi prin: varietate, capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse naturale şi antropice – capabile să stimuleze formele de turism asociate.

U5.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1.Cum pot fi rezumate particularităţile turismului balnear? 2. Care sunt aspectele care caracterizează cererea pentru turismul balnear?

3. Care sunt principalele modele de amenajare turistică a zonelor balneare?

Temă de control

Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei zone (staţiuni) de tratament balnear din România.

62

Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane Cuprins U6.1. Introducere.......................................................................................................63 U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................63 U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64 U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan.............................................69 U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85 U6.6. Rezumat...........................................................................................................91 U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................91 U6.1. Introducere Amenajarea turistică a zonei montane are o istorie de peste un secol, timp în care s-au acumulat numeroase experienţe, pozitive dar şi negative, conturându-se astfel o ofertă turistică deosebit de bogată şi variată, cu numeroase particularităţi legate de condiţiile naturale, social-culturale şi economice care au generat-o. Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent au fost permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea ce a constituit esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului montan şi în special a turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă. O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice de ordin economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii pentru dezvoltarea ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel mai mare impact asupra strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut conştientizarea, pe plan internaţional, a problemelor legate de dezvoltarea durabilă a turismului, concept care presupune o corelare foarte atentă între dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul natural şi uman. U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:


Cunoască principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane




Determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei staţiuni turistice montane





Calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană Recunoască diferitele modele de amenajare turistică a spaţiului montan

63

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan Concepţia de amenajare turistică a zonelor montane a cunoscut o evoluţie permanentă, evidenţiind o varietate de soluţii şi modele. În teoria şi practica internaţională, in funcţie de experienţa în domeniu şi de condiţiile specifice (relief, climă, peisaj, zăpadă, acces dar şi condiţii economice, sociale şi culturale ale fiecărei ţări), au fost identificate unele concepţii şi modele particulare. În fiecare ţară, factorii determinanţi în elaborarea strategiilor de amenajare şi dezvoltare a turismului montan i-au constituit realităţile teritoriale alături de posibilităţile economice şi sociale. ● Concepţia franceză1 de amenajare turistică alpină se remarcă prin implantarea şi dezvoltarea unei serii de staţiuni noi, create “ex nihilo”, peste limita locuinţelor permanente, în locuri cu posibilităţi ample de practicare a schiului, amplasate la altitudini mari, peste 1800 km. Concepţia franceză de amenajare turistică montană a cunoscut modificări importante, conturându-se patru generaţii de staţiuni, fiecare generaţie marcând un progres în modelarea staţiunilor montane. Prima generaţie de staţiuni pentru sporturi de iarnă se naşte în perioada interbelică (după 1930), când se conturează o cerere efectivă pentru practicarea schiului. Acestea au rezultat prin adaptarea unor staţiuni vechi, tradiţionale, de tip estival, şi la cerinţele aferente sezonului de iarnă, când activitatea se orientează preponderent spre desfăşurarea sporturilor pe zăpadă. Adaptarea şi echiparea acestor staţiuni au fost costisitoare şi au pus multe probleme tehnice şi de resistematizare (situl staţiunii se află situat la 500 – 1000 m, iar zona schiabilă la peste 1500 m; în astfel de condiţii au fost amenajate în staţiuni parcări de mari dimensiuni, iar accesul la zona schiabilă a fost asigurat prin teleferice grele şi scumpe). Aceste staţiuni sunt astfel bivalente, funcţionează tot anul, iar în sezonul de iarnă raportul schiori – contemplativi este de 50 – 50,5%. In organizarea acestor staţiuni se remarcă o puternică influenţă a organismelor locale în amenajarea teritoriilor; ele sunt dotate cu echipament recreativ diversificat şi rafinat, destinat unui turism de lux. Exemple Nume de marcă din această generaţie sunt: Chamonix, Davos, Zermatt, Cervinia, Garmisch – Partenkirchen şi altele.

1

Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed. Des cahiers de l’Alpes, Grenoble, 1980.

64

A doua generaţie este postbelică (1948 – 1960) şi este reprezentată de o serie de staţiuni mult mai bine echipate şi adaptate pentru sporturile de iarnă. Staţiunile sunt situate la circa 1400 – 1500 m altitudine, în proximitatea domeniului schiabil – fiind practic eliminate telefericele de acces -, o mare dezvoltare având cele de serviciu pentru sporturile de iarnă. Sunt staţiuni cu o bună integrare ecologică, funcţionează tot anul, dar în sezonul estival este “acuzată” clima mai răcoroasă. Ele se caracterizează printr-o complexă dotare turistică, fiind elaborate pe baza unui plan de amenajare globală, urmărindu-se punerea în valoare, în mod complet, a unei întregi regiuni turistice. Exemple Reprezentative pentru această generaţie sunt staţiunile: Courmayeur, Chamrousse, Courchevel, Saalbach, St. Anton, Zell am See şi altele. A treia generaţie, aceea a staţiunilor integrate, s-a născut în perioada 1963 – 1975, din raţiuni exclusiv economice, prin exacerbarea turismului de iarnă şi negarea celui de vară. Staţiunile au fost create “ex nihilo”, la altitudini cuprinse între 1500 – 2000 m şi nu reprezintă decât o suprasolicitare a turismului industrial. Iarna, sporturile specifice sunt favorizate în cel mai înalt grad, dar vara – datorită climei reci – sunt, practic, pustii. Exemple Astfel de staţiuni se întâlnesc frecvent în Europa, în ţări cu tradiţie în turismul montan de iarnă (Elveţia, Italia, Franţa, Austria) sau în ţări mai recent lansate în acest gen de turism (Spania, Iugoslavia, Cehia, Polonia), dar şi pe celelalte continente, în ţări ca : Iran, Liban, Maroc, Statele Unite ale Americii, Chile, Japonia etc. Mult timp s-a reproşat acestei politici de amenajare a teritoriului că este o formă modernă de colonizare a spaţiului montan cu elemente ale civilizaţiei urbane. Astfel, analize profunde ale implicaţiilor amenajărilor turistice montane asupra zonelor privite în ansamblul lor au evidenţiat, pe lângă efectele benefice asupra ocupării forţei de muncă, nivelului de dezvoltare economico-socială, fenomenului de depopulare a regiunilor etc., efecte negative deosebit de ample: abandonarea activităţilor agricole cu deteriorarea capacităţii de producţie în acest domeniu; urbanizarea excesivă şi ca urmare, costul ridicat al terenurilor cu influenţă nefavorabilă asupra dezvoltării unor servicii colective; populaţia locală, deseori deposedată de pământ, contra voinţei ei, este mai puţin asociată beneficiilor acestei acţiuni, mai curând redusă la funcţii subalterne şi temporare; apariţia unor dezechilibre spaţiale şi ecologice, rezultat al exploatării intensive şi într-un singur sens etc. A patra generaţie a apărut în mod firesc, ca o reacţie “în contrapartidă” la generaţia a III-a, înglobând atât experienţa pozitivă a tuturor generaţiilor anterioare, cât şi perceptele de bază ale conceptelor-cadru admise pe plan mondial – “dezvoltarea durabilă”

65

şi “amenajarea ecologică”. Potrivit acestei concepţii, staţiunile sunt bivalente şi multifuncţionale; sporturile de iarnă şi activităţile estivale sunt favorizate în egală măsură; aceste staţiuni au atributul de “parcuri pentru recreere şi sport”. Această nouă concepţie are drept fundament o amenajare controlată şi progresivă, care să se înscrie în politica globală de protejare a domeniului montan, o protejare fizică, economică şi socială. Raportându-se acestei cerinţe de ordin general, noile amenajări trebuie să întrunească o serie de caracteristici2 şi anume: -

în privinţa amplasării staţiunilor, trebuie abandonată dezvoltarea celor situate la înălţime în favoarea celor de la altitudini mai mici şi în apropierea unor aşezări

-

umane, cu resurse turistice variate; promovarea tendinţei de descentralizare şi de plasare a centrului de greutate spre

-

organismele regionale; asigurarea caracterului continuu şi relativ echilibrat al dezvoltării turistice (al

-

investiţiilor); stimularea unei activităţi turistice larg distribuite în spaţiu, prin organizarea de mai multe centre de recepţie mici, dar şi din punctul de vedere al profilurilor – coexistenţa schiului cu alte sporturi de iarnă (bob, săniuţe, schi-fond şi circuit) şi

-

cu alte activităţi turistice tradiţionale; orientarea beneficiilor din turism spre celelalte sectoare – comerţ, servicii, construcţii etc. – şi stimularea policalificării forţei de muncă, asigurându-se o dezvoltare economică şi socială echilibrată a regiunii;

-

promovarea unor măsuri organizatorice care să protejeze interesele locale (limitarea investiţiilor din afară).

Această nouă concepţie reprezintă de fapt trecerea de la „exploatare” la „renovare urbană’. Concretizând, se poate spune că „dezvoltarea primează asupra promovării, iar amenajarea asupra echipării”.3 Strategiile de amenajare şi dezvoltare turistică a zonei montane ale Franţei se orientează în prezent spre realizarea următoarelor obiective:4 • crearea şi dezvoltarea unei pieţe imobiliare montane, concentrată pe staţiuni de clasă internaţională, ca suport mai puternic pentru echiparea şi reechiparea acestei zone; • optimizarea capacităţilor staţiunilor montane, cu sprijinul autorităţilor publice şi al unor organisme private, prin diversificarea serviciilor oferite şi educarea gustului pentru anumite manifestări, pe măsură ce cresc posibilităţile financiare ale turiştilor;

2

Minciu, R., op. cit., p. 114. Gazes, G., Lanquar, R., Raynounard, Y., L’amenagement touristique, Presses Universitaire de France, Paris, 1986, p. 99. 4 Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999, p. 68.

3

66

•

revitalizarea micilor staţiuni, atât prin sporirea accesibilităţii în perioadele de

sezon (iarnă-vară), cât şi prin petrecerea sfârşitului de săptămână; • instituirea unui sistem de asistenţă tehnico-economică menită să asigure minimizarea agresării zonelor turistice montane; • instituirea de măsuri care să favorizeze exploatarea la maximum a echipamentelor turistice multisezoniere; • instituirea unor sisteme de creditare a turismului prin Fondul de Dezvoltare Economică şi Socială şi prin Casa Centrală de Credit Hotelier; • acordarea de subvenţii din Bugetul de Stat sau al Ministerului de Resort pentru satele de vacanţă şi pentru spaţiile de camping-caravaning. Concepţia austriacă de amenajare turistică montană se diferenţiază în mare parte de cea franceză, în literatura de specialitate întâlnindu-se adeseori o situaţie de antiteză a celor două concepţii. Expansiunea masivă a turismului montan s-a realizat prin dezvoltarea unei concepţii originale, având la baza realităţile teritoriale, economice, sociale şi culturale ale acestei ţări. În cadrul acestei concepţii, partea preocupărilor sociale este mult mai importantă, omul, locuitor al muntelui, fiind în centrul strategiei de amenajare. Astfel, nu o staţiune nouă, ci un turism esenţial “sătesc” s-a dezvoltat, plecând de la nodurile vechi populate. Prezentăm în continuare câteva caracteristici ale acestei politici: -

turismul se integrează în armonie cu economia tradiţională pe care statul o

protejează; - echipamentele se multiplică datorită iniţiativelor publice sau private, dar rămân sub controlul colectivităţii locale; - turismul face să beneficieze de veniturile sale (în particular, graţie mijloacelor de cazare originale şi diversificate) marea majoritate a populaţiei locale; - turismul are în vedere păstrarea nealterată a mediului natural şi cultural. Pentru Austria, noţiunea “sporturi de iarnă”, în afară de schi, mai cuprinde : toboganul, bobsleight-ul, schibob-ul, patinajul, jocuri de iarnă tipice ş.a. Modelul de amenajare de referinţă este cunoscut sub denumirea de „MODELUL TIROLULUI AUSTRIAC”, având drept trăsătură dominantă dezvoltarea progresivă şi controlată local. Caracteristicile acestei concepţii sunt următoarele: • un context instituţional şi politic fondat pe descentralizarea responsabilităţilor şi acordarea landurilor, comunelor şi sindicatelor de referinţă a unei mari autonomii de intervenţie şi control; • o dezvoltare turistică continuă şi relativ echilibrată, graţie apropierii unor regiuni urbane puternic emiţătoare;

67

•

o foarte mare distribuţie a activităţii turistice, cu excepţia câtorva staţiuni intr-o

multitudine de centre de primire de talie mică şi mijlocie; • o remarcabilă difuziune socială a beneficiilor turistice; • o deosebită atenţie pentru prezervarea mediului natural şi cultural, fără creaţia artificială întâlnită în alte ţări, promovându-se peisajul natural şi uman nealterat, tradiţional. ● In Suedia, concepţia generală de dezvoltare a sporturilor de iarnă urmăreşte diversificarea agrementului şi oferirea de facilităţi şi vacanţe combinate. Iare, una dintre cel mai cunoscute staţiuni, la nord de Stockholm, adevărată staţiune alpină, dispune de o gamă bogată de unităţi de distracţie şi mijloace de transport pe cablu, cu o capacitate de 17000 schiori pe zi. Exemple Selen, o altă staţiune renumită, se pare că va deveni unul din principalele centre de schi alpin ale Suediei. Eliberarea de legitimaţii, contra unei sume minime, începută cu câţiva ani în urmă, se bucură de o tot mai mare popularitate. Legitimaţia dă dreptul la: vizionarea diferitelor atracţii, fără plată, cu barca sau autobuzul; o excursie gratuită cu barca; suveniruri fără plată; accesul gratuit la 50 din atracţiile Capitalei. ● In Bulgaria primează concepţia potrivit căreia au fost fortificate trei staţiuni de valoare europeană – Boroveţ, Pamporovo şi Vitoşa – lansate puternic în turismul internaţional. Echiparea acestora s-a făcut la nivelul staţiunilor similare din Alpi, în mare parte în colaborare cu firme austriece de profil. Pentru creşterea notorietăţii staţiunilor bulgare de sporturi de iarnă, acestea s-au oferit să găzduiască etape şi concursuri de schi din Cupa Europei şi Cupa Mondială, ca şi Universiada albă. Ca şi în deceniile trecute, strategiile de dezvoltare actuale nu au în vedere o creştere masivă a capacităţii de cazare, ci o creştere a calităţii prestaţiilor turistice, inclusiv a calităţii mediului înconjurător. Există o mare varietate de soluţii de amenajare montană, adaptate condiţiilor particulare din fiecare ţară. Există însă şi trăsături comune, datorate fie preluării de către numeroase ţări a celor două modele considerate de referinţă (modelul francez şi cel austriac, prezentate anterior), fie conştientizării la nivel internaţional a unor probleme legate de dezvoltarea economică in general şi turistică în particular, vizând mai ales relaţia cu mediul natural si cu cel socio-cultural. În prezent este evidentă preocuparea majorităţii ţărilor cu experienţă în turismul montan de a găsi soluţii de dezvoltare turistică în armonie cu mediul înconjurător sau, altfel spus, de a găsi soluţii de dezvoltare durabilă a zonei montane. Astfel, politicile prezente ale majorităţii pun accentul pe:

68

•

limitarea extinderii echipamentelor de cazare şi a instalaţiilor de transport pe

•

creşterea dotărilor turistice;

cablu; • o mai buna protecţie a mediului. Susţinerea publică a activităţii turistice în zonele montane (prin credite preferenţiale, subvenţii de stat, reglementări fiscale diverse) se axează tocmai pe aceste obiective, alături de raţionalizarea modurilor de gestiune a domeniilor schiabile şi staţiunilor. Se poate observa, din cele prezentate, gama variată a modelelor şi formulelor de amenajare şi dezvoltare, rezultat al multitudinii elementelor de referinţă şi al condiţiilor specifice de elaborare a proiectelor staţiunilor montane, ceea ce argumentează libertatea de opţiune a decidenţilor în adoptarea unor soluţii. Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în alte ţări, precum Italia, Elveţia, Cehia, Slovacia, Norvegia, consultând lucrarea lui George Erdeli şi Aurel Gheorghilaş, Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006 sau orice alte surse bibliografice aveţi la dispoziţie. U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan Implementarea unei staţiuni montane reprezintă o decizie condiţionată de interdependenţa complexă dintre cadrul natural, echiparea (infrastructura) generală a zonei şi fluxurile turistice. Indiferent de particularităţile concepţiei de amenajare, aceşti factori sunt esenţiali în selectarea sitului ce urmează a fi amenajat şi în elaborarea şi realizarea proiectului de amenajare. De la o ţară la alta, de la un masiv la altul, soluţiile de amenajare şi gestiune pot să difere foarte mult, în funcţie de condiţiile geografice, economice, sociale dar şi de imaginaţia sau experienţa cercetătorilor sau promotorilor. Staţiunile turistice trebuie să răspundă astfel unor necesităţi economice ale zonei sau societăţii (venituri, locuri de muncă), dar şi nevoilor foarte diferite ale clienţilor. Ele trebuie să satisfacă aşadar aşteptările tuturor celor implicaţi în desfăşurarea activităţii turistice. Practica şi teoria ultimelor decenii în domeniul amenajării turistice montane au scos în evidenţă unele principii ale conceperii unei staţiuni montane, au consacrat anumite tehnici de determinare a capacităţii de primire a staţiunii şi de corelare a funcţiunilor sale, astfel încât aceasta să-şi realizeze scopurile pentru care a fost creată. Toate acestea au în vedere predominanţa practicării sporturilor de iarnă – în principal a schiului – între toate funcţiunile posibile ale staţiunii, ţinând cont de ritmurile înalte de dezvoltare, dar şi de faptul că turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă este

69

componenta cea mai dinamică şi mai profitabilă a turismului montan şi a activităţii de turism în general. Conform Serviciului de Studii pentru Amenajarea turistică a Muntelui (S.E.A.T.M.), principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane sunt următoarele5: • Principiul satisfacerii nevoilor clientelei; • Principiul asigurării calităţii factorilor naturali; • •

Principiile amenajării optime a pârtiilor; Principiile urbanizării.

Principiul satisfacerii nevoilor clienţilor: - zăpadă asigurată; -

preţuri competitive; calitatea terenului schiabil;

-

soare; lipsa cozilor la mijloacele mecanice de urcat;

-

ambianţa; calitatea peisajului şi a arhitecturii.

Principiul asigurării factorilor naturali: - climateric: zăpadă (120 zile/an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a -

ceţii; morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de pârtii coerente, legate;

- geologic: absenţa riscurilor de modelare a spaţiului. Principiile amenajării optime a pârtiilor – se vor detalia separat; Principiile urbanizării - se are în vedere: - falia şi configuraţia domeniului schiabil; -

domeniul schiabil potenţial sau deja amenajat; locul îngust, restrâns sau larg şi deschis;

- calitatea locului (expunere, împădurire etc.). Funcţiile ce trebuie asigurate de către urbanizarea staţiunii, într-un mod satisfăcător sunt: • acces, circulaţie, staţionare; • •

servicii urbane, primire, animaţie; deplasarea turiştilor;

• legătura cu domeniul schiabil. Toate aceste principii şi recomandări au în vedere tendinţele actuale manifestate pe piaţa turismului montan. Având în vedere că totuşi în ultimii ani se remarcă o anumită 5

***SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992

70

stagnare a pieţii sporturilor de iarnă, se consideră că în dezvoltarea staţiunilor montane trebuie să se ia în calcul, mai mult decât până în prezent, posibilitatea adaptării ofertei cel puţin în egală măsură şi turismului estival, asigurându-se o activitate mai echilibrată pe parcursul întregului an, ca şi posibilitatea extinderii funcţionalităţii staţiunilor, prin remodelarea acestora sub forma staţiunilor cu profil complex.  Determinarea domeniului schiabil Numărul şi calitatea pârtiilor de schi şi a telefericelor dintr-o staţiune montană se numără printre acei factori care dau succes produsului turistic oferit de aceasta. Amenajarea domeniului schiabil a constituit o primă coordonată a conceperii unei staţiuni turistice montane, în condiţiile în care practicarea sporturilor de iarnă rămâne în continuare principala activitate circumscrisă turismului montan. Pârtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii ani tot mai multe trasee de schi fond şi schi plimbare (sau schi „randorenée”), ca un răspuns la tendinţele cererii, în cadrul căreia a crescut mult numărul practicanţilor acestor forme de schi nordic. Amenajarea domeniului schiabil presupune şi asigurarea transportului turiştilor către pârtiile de schi; aceasta se realizează prin intermediul instalaţiilor de transport pe cablu, ajunse astăzi la o mare diversitate de performanţe tehnice deosebite şi capacităţi orare foarte mari. Înainte de a aborda aspectele tehnice, este oportună luarea în considerare a pretenţiilor schiorului. În medie, el schiază 5 ore pe zi şi 5 zile într-un sejur de o săptămână. Consumul său de schi este cam de 3500 m de pârtie pe zi. Costul ridicat al sejurului şi durata sa redusă îi determină dorinţa de a obţine o satisfacţie cât mai mare prin: • schiat confortabil pe piste regulate şi bine întreţinute; • schiat fără constrângeri pe piste omogene şi bine ierarhizate, regrupând schiori de nivel asemănător; • schiat în deplină securitate pe un teren bine organizat (fără puncte de conflict), uşor de descifrat; • schiat la soare pentru a se bronza, fără a răbda de frig şi putând admira peisajul. În acelaşi timp el doreşte şi aventură, evadare. Va trebui să i se propună câteva terenuri neregulate, câteva itinerarii în afara pistei bine realizate, dar nu prea îndepărtate, piste specializate pe nevoile practicii (snowboard, monoschi) şi, atunci când este posibil, legături între staţiuni. Organizarea domeniului schiabil trebuie să ţină seama de aceste aspecte diferite. În mod obiectiv repartizarea pistelor pe nivele de dificultăţi trebuie să corespundă nevoii

71

clientelei în aşa fel încât să o satisfacă întru totul şi să optimizeze echipamentele (evitarea supraîncărcărilor, dar şi reutilizarea pistelor). Schiul rămâne adevăratul element motor al staţiunii, în ciuda necesităţilor de a diversifica activitatea de iarnă şi de a exploata locul pentru mai multe sezoane. Deci calitatea sitului pentru schiat este elementul determinant al şanselor de succes ale staţiunii şi din această cauză trebuie reunite o serie de condiţii de ordin: • climateric: zăpadă (120 zile pe an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a ceţii; • morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de părţi coerente, legate; • geologic: absenţa riscurilor de remodelare a spaţiului. În plus, realizarea accesului la pârtii trebuie să fie posibil atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere financiar6. În consecinţă nu se poate vorbi despre dezvoltarea unei staţiuni montane fără a se avea în vedere şi amenajarea optimă a pârtiilor. Schiul este exploatabil din punct de vedere comercial pe pârtiile a căror pantă medie este cuprinsă între 10 – 45%. Majoritatea schiorilor preferă pantele sub 30%, iar începătorii nu depăşesc 15%. Pentru siguranţă şi confort, panta transversală nu trebuie să depăşească niciodată 15%, iar la pârtiile pentru începători ea trebuie să fie cât mai mică posibil. Reţeaua de pârtii de schi trebuie să fie variată pentru a separa schiorii pe niveluri de pregătire diferite şi a reduce riscurile de accidente, ideal fiind un punct de recepţie unic spre care să conveargă toate pârtiile şi pe care este implantată staţiunea. În staţiunile de altitudine medie ar fi util ca pârtiile din partea superioară să se concentreze spre o vale de altitudine, staţiunea fiind deservită de un teleferic de acces spre această zonă (în perioadele de slabă ninsoare). Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor de transport pe cablu este, în conceperea şi dezvoltarea staţiunilor montane, coordonata strategică ce trebuie apreciată ca având prioritate absolută. Pârtiile şi telefericele reprezintă esenţa oferită de iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă finalizarea celorlalte echipamente (cazare, alimentaţie, agrement). Amenajarea domeniului schiabil are o importanţă deosebită, de capacitatea şi calitatea acestuia depinzând existenţa şi competitivitatea staţiunilor. În funcţie de această coordonată, pe baza unor norme şi indici de corelaţie, vor fi dimensionate, amplasate şi structurate celelalte elemente funcţionale ale staţiunii. Astfel, este necesară respectarea următoarelor cerinţe: • încadrarea pârtiilor de schi în normele tehnice internaţionale (elaborate de Federaţia Internaţională a Schiorilor – F.I.S.) şi verificarea permanentă a elementelor de 6

Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 117 – 119

72

semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi controlul pârtiilor, precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de acordare a asistenţei medicale în caz de accidente; • asigurarea unor raporturi ideale între structura pârtiilor (pe grade de dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi însoţitorilor, ca şi a celor care nu practică schiul (contemplativi). Se consideră astfel că trebuie să predomine pârtiile foarte uşoare şi medii, având în vedere următoarea repartiţie a turiştilor sosiţi iarna într-o staţiune turistică7: - neschiori - 20%; - schiori de plimbare - 5% (procent în creştere); - schiori în şcoli de schi - 15% (aceştia nu folosesc instalaţii de transport pe cablu fixe); - schiori alpini 60%, din care:



consacraţi -10%, adică 6% din total turişti; buni - 30%, adică 18% din total turişti;





avansaţi - 30%, adică 18% din total turişti; începători - 20%, adică 12% din total turişti.

• amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului fond şi a schiului de plimbare, practici foarte moderne care capătă tot mai mulţi adepţi; • orientarea spre nord a pârtiilor de schi este obligatorie până la altitudini de 1600 – 1800 m; golul alpin este adesea neprimitor din cauza viscolului şi a ceţii, şi prin urmare, domeniul schiabil trebuie asigurat în etajul pădurilor, între 800 – 1800 m. Dotările aferente domeniului schiabil – telefericele şi şcolile de schi – sunt, de asemenea, coordonate foarte importante ale staţiunii montane. Pentru fiecare pârtie trebuie aleasă cea mai potrivită instalaţie de transport pe cablu, atât din punct de vedere al eficienţei în exploatare, cât şi din cel al investiţiei şi al rentabilităţii acesteia8. De asemenea, capacitatea telefericelor (telecabine, telegondole, teleschiuri sau babyschiuri) trebuie corelată cu suprafaţa şi capacitatea pârtiilor, ca şi cu capacitatea de cazare a staţiunii; aceste instalaţii trebuie să asigure nu numai accesul (în condiţii cât mai bune) schiorilor pe pârtii, cât şi argumentul pentru turiştii contemplativi. Coordonatele unei strategii de îmbunătăţire şi de dezvoltare a dotărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt: • amenajarea şi întreţinerea pârtiilor (înierbare, combaterea eroziunii, balizare) conform normelor tehnice prevăzute de Federaţia Internaţională de Schi; • asigurarea tuturor mijloacelor şi utilajelor pentru întreţinerea pârtiilor – şenile de bătut zăpada, tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; 7

Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979. 8 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1995.

73

• securitate maximă pentru schiori şi asistenţă medicală adevărată şi rapidă; • organizarea mai multor şcoli de schi cu personal calificat, vorbitor de limbi străine; • îmbunătăţirea şi diversificarea echipamentului pentru practicarea sporturilor de iarnă oferit de centrele de închirieri a materialelor sportive; • modernizarea actualelor instalaţii de transport pe cablu şi sporirea debitului acestora, în scopul creşterii gradului de mobilitate a schiorilor pe pârtii şi al reducerii timpului de aşteptare pentru urcare. Principiile în baza cărora se întocmesc proiectele şi planurile de creare sau dezvoltare a unei oferte turistice “de munte”, profilată şi/sau specializată în sporturi de iarnă sunt următoarele9: - asigurarea accesibilităţii staţiunii prin intermediul celor mai moderne căi şi mijloace de transport; - amenajarea domeniului schiabil şi crearea condiţiilor optime pentru practicarea schiului şi a celorlalte sporturi legate de zăpadă; - crearea mijloacelor de transport pe cablu, atât pentru acces-agrement, cât şi pentru serviciul efectiv al domeniului schiabil (teleferice de deservire); - dotările aferente serviciilor de bază (structurile de primire şi de servire a mesei) trebuie dimensionate, structurate şi amplasate în funcţie de caracteristicile domeniului schiabil şi al telefericelor; - conjugarea optimă a activităţilor turistice de bază (sporturile de iarnă) cu cele asigurate de dotările şi amenajările de agrement şi în special de “aprés-sky”; - implicarea statului ca autoritate şi ordonator/garant de credite stimulative pentru realizarea ofertelor de prestigiu şi care generează, la rândul lor, importante efecte sociale şi economice în plan local, regional sau naţional. Având în vedere importanţa acestor principii, le vom prezenta în continuare mai în detaliu, exemplificând pe cazul câtorva din ţările europene alpine, cu experienţă şi rezultate extraordinare în acest domeniu. ■ Amenajarea domeniului schiabil pentru practicarea schiului, dar şi a celorlalte sporturi legate de zăpadă, are o importanţă deosebită – de capacitatea şi calitatea acestuia depinzând existenţa şi competitivitatea propriu-zisă a staţiunilor. De altfel, amenajarea şi structurarea domeniului schiabil este principiul fundamental care, în baza unor norme şi indici de corelaţie, ordonează dimensiunile, amplasarea şi structura celorlalte elemente de bază. Aplicarea acestui principiu presupune respectarea următoarelor cerinţe: - încadrarea pârtiilor de schi alpin (coborâre), indiferent de gradul de dificultate, în normele tehnice interne şi internaţionale (F.I.S.) şi verificarea permanentă a 9

Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi promovare a ofertei de sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997, p. 19.

74

elementelor de semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi controlul pârtiilor, precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de acordare a asistenţei medicale în caz de accidentare; - asigurarea unor raporturi reale între structura pârtiilor (în funcţie de gradul de dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi a însoţitorilor, ori a celor care nu practică schiul (contemplativi). Oricum, se are în vedere că turistul-schior este un amator şi nu un profesionist (performer) şi, în astfel de condiţii, predominante trebuie să fie pârtiile foarte uşoare, uşoare şi medii; - amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului nordic (schi fond) şi a schiului de plimbare, considerate “ultimul loisir descoperit la sfârşit de secol, după jogging”. Succesul acestora se explică printr-o largă accesibilitate şi mai ales prin faptul că asociază efortul fizic – fără a fi excesiv – cu apropierea de natură. Pentru a ilustra cele de mai sus, vom prezenta câteva date ce caracterizează domeniul schiabil din ţările europene alpine: Exemple AUSTRIA • pârtii schi alpin

1050 km

• pârtii schi fond / schi plimbare 9500 km • cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Innsbruck, Kitzbühel, Seefeld, Saalbach, Leutasch, Zell am See + Kaprun (Europasportregion). Acestea dispun de 293 pârtii schi alpin (795 km), cu o medie de 12,6 m pârtie / loc cazare, precum şi de 869 km pârtii pentru schi fond şi schi plimbare. Exemple ELVETIA • pârtii schi alpin

1800 km

• pârtii schi fond / schi plimbare 1000 km • cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Davos, Crans Montana, Engelberg, Grindelwald, St. Moritz, Zermatt, Zinal, Flums. Toate acestea dispun de 312 pârtii schi alpin (1280 km), cu o medie de 10,2 m pârtie / loc cazare, precum şi de 386 km pârtii schi fond şi plimbare. Exemple ITALIA • pârtii schi alpin • pârtii schi fond / schi plimbare

1350 km 1350 km

• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Cortina

75

d’Ampezzo, Courmayeur, Sestriere, Bormio, Madonna di Campiglio. Toate însumează 260 de pârtii de schi alpin (804 km), cu o medie de 8,2 m / loc cazare, precum şi 195 km pârtii schi nordic şi plimbare. Exemple FRANTA • pârtii schi alpin

2900 km

• pârtii schi fond / schi plimbare 2500 km • cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Chamonix, Courchevel, Flaine, La Clusaz, La Plagne, Les Arcs, Megéve, Meribel, St. Gervaise, Val d’Isere, Pra Loup, Alpe d’Huez, Les deux Alpes, Morzine – Avoriaz. Toate dispun de 1085 pârtii schi alpin (2571 km), revenind în medie 7,5 m / loc cazare, precum şi de 498 km pârtii schi nordic şi plimbare. Exemple GERMANIA dispune de puţine staţiuni în micul sector alpin ce-i revine. Cele mai renumite sunt: Oberstdorf, Garmisch Partenkirchen şsi Berchtesgaden, care dispun de 93 pârtii schi alpin (155 km), precum şi de 169 km pârtii pentru schi nordic şi de plimbare. ■ Dotarea cu mijloace de transport pe cablu este al doilea principiu de bază al construirii şi funcţionării eficiente a unei staţiuni pentru sporturile de iarnă. Pârtiile de schi pot fi apreciate şi separat, dar succesul propriu-zis al unei staţiuni este indisolubil legat de numărul, calitatea şi eficacitatea mijloacelor mecanice care asigură deopotrivă accesul şi deservirea domeniului schiabil. Exemple Numărul şi calitatea telefericelor sunt impresionante; circa 60% din totalul mondial de teleferice (21.177) se află în zona alpină a Europei: Austria (3696), Franţa (3033 – din care 90% în zona alpină), Italia (2156), Elveţia (1534), Germania (1931). Mijloacele de transport pe cablu (telecabine, telegondole, telescaune, teleschiuri) au un rol esenţial în definirea laturii calitative a ofertei şi deci a poziţiei staţiunii pe piaţă. In acest sens prezentăm câteva din preocupările şi realizările de marcă ale promotorilor sporturilor de iarnă: - corelarea strictă, în sens tehnic şi funcţional, a telefericelor (de acces şi deservire) cu domeniul schiabil şi capacitatea de cazare a staţiunii, pentru a se asigura utilizarea optimă a domeniului schiabil;

76

-

teleschiurile şi telescaunele sunt utilizate cu precădere pentru deservirea

domeniului schiabil, în vreme ce telecabinele şi telegondolele au atât rolul de a asigura accesul la domeniul schiabil – înlocuind peste tot, unde au fost condiţii, accesul auto -, cât şi funcţia de “mijloc de agrement” pentru clientela de sejur (contemplativii); - amplasarea ambelor categorii de teleferice (acces şi deservire ) ţine seama de tipologia staţiunii, dar toate proiectele de (re)amenajare au în vedere următoarele soluţii: - punctul de plecare al telefericelor să fie, pe cât posibil, în centrul staţiunii; -

instalaţiile să aibă punctul de plecare din faţa grupărilor principale de hoteluri; utilizarea în comun a unor instalaţii de mare capacitate, între două sau mai

multe staţiuni, în scopul evitării aglomeraţiei de orice fel, inclusiv a căilor rutiere de legătură. In legătură cu acest ultim aspect este de subliniat că au apărut astfel adevărate sisteme de staţiuni legate direct prin teleferice şi care exploatează vaste domenii schiabile comune Exemple Sistemele Val d’Isere – Tignes; Courchevel – Meribel – Les Menuires Val Thorens; Megéve – St. Gervaise, toate în Franţa, apoi St. Anton – Zürs – Lech şi Kitzbühel – Kirschberg – Jachberg – Grieswirt în Austria). Acest principiu a fost extins luând naştere, în zonele de graniţă, sisteme de staţiuni între diferite ţări alpine (Italia – Elveţia, Franţa – Elveţia, Italia – Austria) accesibile prin legitimaţia skipass, plătită anticipat. ■ Scolile de schi Schiul este un sport a cărui tehnică nu poate fi însuşită şi perfecţionată decât întrun cadru organizat şi sub îndrumarea monitorilor (profesori de schi). Tocmai de aceea, şcolile de schi şi dotarea lor, monitorii şi calificarea acestora, precum şi programele oferite au devenit de multă vreme elemente esenţiale pentru aprecierea calităţii ofertelor pentru sporturi de iarnă ale unor staţiuni. In ţările cu turism de iarnă dezvoltat numărul şcolilor şi al monitorilor este impresionant: practic, nu există staţiune pentru sporturi de iarnă care să nu aibă minimum 2 – 3 şcoli (pentru adulţi, începători şi avansaţi, pentru copii, pentru schi acrobatic etc.). Exemple Franţa şi Elveţia au peste 200 de şcoli, iar Austria peste 400; numărul monitorilor era la nivelul anilor ’90 de peste 6500 în Austria, 2000 în Elveţia şi aproape 2000 în Franţa. Zonele şi pârtiile afectate şcolilor de schi sunt special amenajate, marcate şi semnalizate, sunt dotate cu echipament audio-recepţie şi camere de filmat, dispun de săli de proiecţie pentru dezbaterea şedinţelor anterioare şi a prezentării schemelor de bază.

77

Importanţa şcolilor de schi poate fi relevată şi de numărul monitorilor profesionişti din staţiuni, câteva exemple fiind edificatoare: Exemple -

în Franţa, cei mai mulţi monitori deţin Courchevel (400), Chamonix (200), Val d’Isere (250), Alpe d’Huez (200), La Plagne (150);

-

în Italia se remarcă Cortina d’Ampezzo (180), Courmayeur (100) şi Madonna di Campiglio(100);

-

în Austria – Europasportregion (300), Seefeld (120), Kitzbühel (200); în Elveţia – St. Moritz (500), Davos (200), Crans Montana (200).

O atenţie deosebită se acordă cursurilor pentru copii şi tineret, pentru care se asigură condiţii speciale, cu monitori recrutaţi dintre foste glorii ale schiului alpin. Asemenea cursuri se organizează în majoritatea staţiunilor de renume din ţările alpine: funcţionează astfel grădiniţe de schi pentru copii între 3 şi 6 ani; şcoli de schi pentru preşcolari şi elevi, în timpul vacanţelor şcolare, contra cost sau pe bază de burse; sate de vacanţă pentru copii care, pe lângă cursurile de învăţare a schiului, dispun de toate structurile şi facilităţile unui sejur specific vârstei Exemple celebru este satul de vacanţă creat în urmă cu 22 de ani, la Avoriaz, de către fosta stea a schiului alpin francez, Annie Famose. ■ Serviciile de bază Serviciile de bază (cazare şi servirea mesei) sunt de asemenea importante pentru imaginea şi poziţia pe piaţă a oricărei staţiuni pentru sporturi de iarnă. Fiecare staţiune prezintă particularităţile sale, unele dintre acestea fiind rezultatul combinaţiilor, după “reţete proprii”, a diferitelor tipuri de structuri de primire şi de servire a mesei. Marea majoritate a staţiunilor au, din acest punct de vedere, o structură complexă, putând răspunde unei clientele foarte diverse, ca preferinţe, obiceiuri şi nivel al veniturilor. Structurile de primire cuprind toată gama de unităţi şi forme cunoscute: hoteluri de toate categoriile, cabane, pensiuni, moteluri, vile, apartamente mobilate, reşedinţe secundare (apartamente în multiproprietate), sate de vacanţă, campinguri, rulote etc. In ultimile 2 – 3 decenii cererea pentru sporturile de iarnă a crescut constant, solicitările venind masiv din partea segmentelor cu venituri medii (şi submedii); acest lucru a impus ofertanţilor schimbări de optică cu privire la raportul dintre diferitele unităţi de primire şi servire a mesei – mutaţii serioase petrecându-se în oferta franceză şi italiană, în vreme ce elveţienii s-au dovedit mai reticenţi, iar austriecii şi nemţii chiar conservatori. Pe scurt, principalele aspecte ce caracterizează domeniul celor două servicii de bază sunt următoarele:

78

● în ceea ce priveşte echipamentele de cazare Este de menţionat că, în ultima vreme, ofertanţii şi promotorii turismului de iarnă şi-au modificat strategia şi politica investiţională, fiind alarmaţi de extinderea reşedinţelor secundare care diminuează animaţia în staţiune şi chiar încasările şi profitul; în consecinţă, prin comitetele locale şi regionale, s-a impus diminuarea construirii de reşedinţe secundare. Exemple În Franţa, Italia şi Elveţia formele de cazare complementare sunt dominante, având o pondere de până la 70 –80%. In paralel a fost hotărâtă mărirea numărului de hoteluri de 1 – 3 stele, pentru ca şi cererea masivă din week-end să fie cazată tot în structuri principale; - în Germania şi Austria, formele complementare au ponderi mult mai mici, de regulă sub 50%. Cererea pentru week-end are valori mari, dar structura hotelieră este mult mai adecvată, ponderea categoriilor inferioare fiind covârşitoare; - în ce priveşte structura hotelurilor pe grade de confort este de reţinut că nici o staţiune (cu foarte mici excepţii) nu dispune de mai mult de 1 –2 hoteluri de 5 sau 4 stele (procentul în total hoteluri nefiind mai mare de 10 – 20%), ponderea cea mai mare revenind unităţilor de 3 şi 2 stele, ultimile fiind cele mai numeroase. ● în ceea ce priveşte unităţile de servire a mesei - majoritatea hotelurilor dispun de restaurante proprii, dar în ultimii 25 de ani şiau creat unităţi şi la altitudine (sau în anumite puncte nodale ale domeniului schiabil), “club houses” unde turiştii-schiori pot servi masa de prânz. S-a venit astfel, în întâmpinarea ideii de utilizare intensivă a timpului pentru practicarea sporturilor pe zăpadă, fiind creată formula cecurilor de masă (cheque repas); iniţiată în staţiunile franceze, formula cecului de masă s-a extins rapid în toate ţările, multe staţiuni acceptând utilizarea acestuia în oricare unitate de alimentaţie şi, cu precădere, în cele situate la punctele de plecare şi sosire a instalaţiilor de transport pe cablu; - în fiecare staţiune, alături de alte numeroase restaurante independente, există o multitudine de unităţi aflate la confluenţa alimentaţie – agrement, cum sunt barurile de 2 stele, cofetăriile, ceainăriile – cofetăriile, barurile de noapte etc. ■ Activităţile aprés - sky Posibilităţile de agrement în staţiunile pentru sporturi de iarnă sunt extrem de variate, fiecare staţiune căutând să se impună prin ceva, printr-un element cu statut de “marcă”. Practic, fiecare staţiune cu ofertă pentru sezonul hibernal, în afara amenajărilor aferente schiului, posedă o multitudine de dotări ce asigură practicarea şi a celorlalte sporturi de iarnă; acestea au fost realizate pornindu-se de la constatarea că, de regulă,

79

majoritatea turiştilor sunt tineri, 25 – 30% din clientelă nu schiază (în unele staţiuni ponderea acesteia ajunge şi la 40 – 50%), iar unii turişti solicită staţiunile de iarnă pentru alte sporturi şi nu pentru schi. Astfel, fiecare staţiune posedă cel puţin un patinoar (natural sau artificial – de regulă acoperit) care oferă posibilitatea practicării patinajului, hocheiului sau curlingului, ori organizarea unor spectacole de revistă, susţinute de trupe renumite. Toate staţiunile posedă pârtii pentru schi-bob şi săniuţe (numai în Austria există peste 300 de astfel de pârtii, din care 10 sunt artificiale), iar mai nou se dezvoltă rapid pistele de snowboard. Turiştii pot practica şi alte sporturi, nespecifice iernii, pentru care sunt asigurate, de altfel, cele mai bune condiţii. Foarte răspândite sunt dotările şi amenajările pentru înot, tenis şi echitaţie. Toate staţiunile posedă piscine acoperite sau amenajate în cadrul complexelor hoteliere, majoritatea având saune; mai nou, piscinele sunt asociate cu săli pentru gimnastică sau pentru fitness (în Austria, în cele 278 staţiuni şi centre funcţionează peste 750 piscine). Tenisul beneficiază de săli special amenajate în toate staţiunile importante – mulţi ofertanţi incluzând în “pachet”, fie şedinţe de iniţiere în tenis, fie aranjamente combinate “schi – tenis”. O activitate mult solicitată este echitaţia pentru care, în unele staţiuni, funcţionează şcoli de călărie; aceste manejuri pun la dispoziţie cai pentru plimbări în împrejurimi sau organizează plimbări cu sănii trase de cai. Crearea unor oferte propriu –zise de aprés – sky, cât mai variate şi mai originale, reprezintă pentru multe staţiuni calea cea mai sigură pentru atragerea unei clientele numeroase. Având în vedere că în sezonul de iarnă turiştii petrec mai mult timp în interior – comparativ cu vara -, majoritatea hotelurilor au fost concepute şi ca “centre autonome” de agrement, cu spaţii de folosinţă comună pentru lectură şi audiţii muzicale, jocuri de societate, discoteci, baruri etc. Unele staţiuni îşi datorează celebritatea renumitelor baruri de noapte, cluburi şi cazinouri, în vreme ce altele şi-au îmbogăţit activitatea de animaţie printr-o serie de elemente inedite, şi vom ilustra acest aspect, în continuare, prin câteva exemple. Exemple In Franţa, la Chamrousse se organizează anual “Festivalul Internaţional al Filmului Umoristic”; la Avoriaz se organizează periodic “Festivalul Filmului Fantastic” şi permanent “plimbări pe schiuri, cu torţe, la lumina lunii”; la Les Arcs are loc în fiecare an, în februarie, timp de o săptămână, “Carnavalul Internaţional al Zăpezii”, la care participă delegaţii din ţarile vecine; la Val Cenis se oferă ca aranjament inedit “zăpada şi mediul înconjurător” ce include plimbări pe schiuri în satele limitrofe, unde turiştii se pot iniţia în sculptură în lemn şi ţesătorie. Exemple In Austria, la Bludenz, se organizează cursuri de iniţiere în pictura pe sticlă;

80

la Zurs se serveşte gratuit “ceaiul de la ora 5” şi se organizează periodic seri de dans, seri folclorice – intercalate cu concursuri de dans, de frumuseţe, precum şi cu mici gale de parada modei. Exemple In Elveţia, la Zermatt funcţionează o şcoală de dans şi se oferă posibilitatea degustării vinurilor franţuzeşti şi elveţiene de primă calitate; la Hoch Ybrig, în luna februarie, se organizează un concurs – expoziţie de sculptură în zăpadă.  Esenţa planurilor operaţionale In prezent, toate proiectele de modernizare şi/sau dezvoltare a ofertelor specifice turismului de iarnă se construiesc pe baza principiilor prezentate anterior. Coordonatele fundamentale ale unui plan operaţional – cadru, în număr de patru, sunt următoarele: 1. Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru căile şi mijloacele de acces; 2. Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă; 3. Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază; 4. Fortificarea şi diversificarea agrementului. Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor adecvate de transport pe cablu este coordonata strategică ce trebuie apreciată ca având prioritate absolută. Cele două elemente reprezintă esenţa ofertelor de iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă finalizarea celorlalte structuri turistice (cazare, alimentaţie, agrement); aceste două elemente se pot realiza şi simultan, dar recomandabil este ca domeniul schiabil să fie amenajat în devans, pentru ca până la finalizarea telefericelor să potă fi aduse ultimile ajustări. Odată stabilite elementele de referinţă ale arealului, se procedează la calculul domeniului schiabil. In acest scop, se utilizează un sistem de norme şi tehnici elaborate, pe baza unei vaste experienţe, de SEATM (Service d’Etudes pour l’Aménagement Touristique de la Montagne) şi alte instituţii similare. Un asemenea mod de calcul porneşte de la determinarea numărului optim de schiori care ocupă pârtiile de schi, la un moment dat, fără a se deranja reciproc10: D×L Q= ; Z H unde: Q = capacitatea optimă a pârtiei; 10

Berbecaru, I., Botez, M., op. cit., p. 190-191.

81

D = debitul mediu orar, calculat în funcţie de viteza schiorului şi distanţa minimă de siguranţă dintre 2 schiori; L = coeficientul de corecţie a debitului mediu în funcţie de lăţimea pârtiei; Z = diferenţa de nivel pe care o coboară un schior într-o zi, în funcţie de performanţele sale tehnice; H = diferenţa de nivel a pârtiei care se ia în calcul. Notă: D şi Z se stabilesc pe baza unor observaţii şi măsurători efectuate de FIS (Federatia Internaţională a Schiului). Calculul este făcut în ipoteza că fiecare schior cu o anumită pregătire schiază pe pârtia corespunzătoare condiţiei sale, fapt care nu se întâmplă întotdeauna în realitate. Ca urmare, aceste determinări trebuie luate cu rezervă. Potrivit evaluărilor făcute de “Institutul de Studii şi Amenajarea Muntelui din Franţa”, debitul mediu orar (D) are următoarele valori11: Număr de schiori pe oră

Categoria pârtiei

850

Foarte uşoară

1100

Uşoară

1750

Medie

2250

Dificilă

Lăţ imea convenţ ională a unei pârtii de schi este de 30 m; în acest caz se recomandă un indice de încărcare (de lungime) de 6,0 m/loc cazare. Coeficientul de corecţie a debitului (L) variază liniar şi ia următoarele valori: Lăţimea pârtiei în metri

Coeficientul de corecţie (L)

15

0,50

20

0,67

30

1,0

40

1,33

50

1,67

60

2,0

Diferenţa medie de nivel (Z) pe care o poate coborâ un schior, zilnic, în raport cu tehnica sa este:

11

Minciu, R., Tigu, G., Economia turismului. Caiet de probleme, proiecte şi referate, A.S.E., Bucureşti, 1997, p. 86.

82

Diferenţa de nivel

Categoria pârtiei

Performanţa schiorului

500

Foarte uşoară

Începător

1400

Uşoară

Avansat

2700

Medie

Perfecţionat

4000

Dificilă

Consacrat

Un alt mod de calcul12 ia în considerare numărul schiorilor care participă la trafic, capacitatea instalaţiilor de transport pe cablu şi caracteristicile suprafeţei schiabile. Calitatea şi funcţionalitatea domeniului schiabil şi a telefericelor sunt esenţ iale pentru aprecierea competitivităţii şi prestigiului ofertei; din acest motiv, încadrarea în indicatorii minimali de corelare funcţională13 (ce rezultă ca raporturi directe între domeniul schiabil, teleferice şi capacitatea structurilor de primire) este absolut obligatorie

– orice abatere mai mare de –10% ducând la distorsiuni funcţionale cu reflectare directă în calitatea produselor şi serviciilor turistice. Conform practicii internaţionale, indicatorii de bază şi nivelurile minimale admise sunt următoarele: 1. Rangul staţiunilor (după numarul de locuri/paturi – NP): - rangul I peste 3500 locuri;

- rangul II - rangul III

2000 – 3500 locuri; sub 2000 locuri.

2. Raportul Lungime Domeniu Schiabil (LDS) – Capacitate de Primire (NP) - în general: 6m – 8,5 m/loc cazare (7,5 – 8,5 m/loc pentru rangul I; 7,0 m/loc pentru rangul II; 6,0 m/loc pentru rangul II);

- chiar şi la ranguri inferioare se poate lua în calcul nivelul de 8,5 m/loc, dacă cererea în week-end este foarte mare. 3. Raportul între debitul orar al domeniului schiabil (QDS) şi capacitatea de primire (NP) - minimum 2,0 pentru staţiunile fără aflux în week-end;

-

circa 2,5 (şi chiar peste) în cazul celor cu aflux mare în week-end.

4. Raportul Lungime Teleferice (LTF) – Lungime Domeniu Schiabil (LDS) - raportul LTF/LDS trebuie să fie minimum 1,0.

12

Gologan, Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în “Actualităţi în turism”, nr. 6/1989. 13 I. C.T., op. cit. p. 21-22; Erdeli, G., Istrate, I., op. cit., p. 57-58.

83

5. Raportul Capacitatea orară optimă a tuturor telefericelor (QhTF) – Capacitatea de primire (NP) - 1,25 – 1,75 în cazul staţiunilor de rangul II şi III;

- 1,75 – 2,0 în cazul staţiunilor de rangul I (nivelul poate fi şi peste 2,0 dacă staţiunea are un aflux mare de turişti în week-end). 6. Raportul Capacitatea orară optimă a telefericelor – Capacitatea (debitul) domeniului schiabil - 1,0 pentru staţiuni de rangul III;

- 1,5 – 2,0 pentru staţiuni de rangul I şi II (în practică, toate staţiunile de prestigiu, indiferent de rang, cunosc valori mult superioare nivelului de 2,0). 7. Raportul Capacitatea caracteristică a telefericelor – Capacitatea de primire ( QH/NP) supranumit şi indicele de “Putere a staţiunii” - 750 – 1000 staţiuni de rangul I

- 500 - 750 - 200 - 500

staţiuni de rangul II staţiuni de rangul III.

In opinia unor specialişti14, o determinare riguroasă a planurilor şi programelor de amenajare şi dezvoltare a staţiunilor pentru sporturi de iarnă presupune luarea în considerare a unui număr cât mai mare de variabile ale patrimoniului şi echipamentelor. In acest context trebuie avuţi în vedere şi alţ i indicatori care exprimă: lungimea pârtiilor şi calitatea acestora, raportul metri-pârtie/loc cazare, numărul şi calitatea tehnică a mijloacelor de transport pe cablu, structura şi diversitatea amenajărilor pentru practicarea altor sporturi, atât de iarnă, cât şi de vară, numărul şi gradul de confort al capacităţilor de cazare şi alimentaţie, originalitatea ofertei şi calitatea prestaţiilor etc. Exemple CALCULUL CAPACITĂŢII TURISTICE DE SUPORT PENTRU STAŢIUNILE MONTANE Staţiunea montană este o localitate sau parte a unei localităţi care dispune

de ambianţă montană pitorească şi nepoluantă, cu factori naturali de mediu, structuri turistice şi dotări specifice realizării produsului turistic de tip montan. Pentru staţiunile montane decizia de dimensionare se bazează, în principal, pe evoluţia domeniului schiabil, în funcţie de care se stabilesc dimensiunile şi structura echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement, transport pe cablu. 14

Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966, p. 112

84

Dar, de asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că sunt şi staţiuni montane care nu beneficiază de un domeniu schiabil deosebit, fiind specializate pe sporturi de vară, drumeţii, alpinism etc. În acest caz capacitatea staţiunii poate fi calculată prin însumarea capacităţilor de primire obţinute pentru fiecare tip de activitate ce poate fi desfăşurată în staţiune sau în împrejurimile sale. Astfel, capacitatea de suport poate fi calculată separat pentru staţiunile axate pe sporturi de iarnă şi pentru staţiunile axate pe sporturi de vară. Staţiuni pentru sporturi de iarna În acest caz, datorită importanţei sale în amenajarea staţiunilor

montane, capacitatea domeniului schiabil va fi indicatorul principal ce va fi luat în considerare atunci când vine vorba de capacitatea de suport a unei staţiuni cu asemenea specific. Pe baza formulei de mai jos, să se determine capacitatea domeniului schiabil al unei staţiuni montane pentru sporturi de iarnă cunoscute.

U6.5. Modele de amenajare turistică montană În general, s-au conturat unele tipuri de amenajări (sau localizări) pe care literatura

de specialitate le clasifică astfel15: • în funcţ ie de gradul de concentrare a dotărilor: - localiză ri sub forma punctelor izolate (centre de recepţie de mici dimensiuni), distribuite în jurul masivului, in interiorul acestuia sau de-a lungul văilor; - localizări sub forma staţiunilor (concentrate) cu funcţionalitate complexă, destinate unui număr mare de turişti: •

în funcţ ie de amplasarea echipamentelor faţă de masiv:

15

Minciu, R., op. cit., pag. 105 – 106, Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice , Editura Universităţii din Bucureşti, 1995, p. 12 – 13, Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în Turism, nr.56/1986.

85

- localizare periferică, respectiv la marginea masivelor montane şi în vecinătatea unor localităţi; - localizare liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv, creându-se staţiuni cu axe rutiere; - localizare terminală, în zonele înalte sau adânci, dincolo de limita aşezărilor umane (în zonele alpine). Localizarea periferică se caracterizează prin situarea în apropierea masivului sau la contactul cu acesta. Se dezvoltă sub forma unui centru economic şi social important, prin integrarea unor localităţi existente, de a căror infrastructură beneficiază. Amplasările periferice permit realizarea unor staţiuni complexe, de mari dimensiuni, cu funcţionalitate multiplă, a căror activitate se corelează cu celelalte destinaţii ale zonei. Imbracă mai multe forme (vezi figura 6.1.): - localizare periferică limită exterioară (de distribuţie) în care staţiunile (centrele) sunt amplasate la câţiva km de munte, dar pe mari curente de circulaţie; - localizare periferică de contact; - localizare periferică limită interioară (de releu) în care centrele turistice sunt amplasate în interiorul muntelui.

Figura 6.1. Localizarea periferică Localizarea liniară este caracteristică văilor de penetraţie largi, cu posibilităţi de amenajare a căilor de acces şi realizării de echipamente turistice. Ea poate lua forma unor staţiuni izolate sau grupate în funcţie de dimensiunile culoarelor (vezi fig. 6.2.)

86

Figura 6.2. Localizarea liniară Localizarea terminală se referă la staţiunile de altitudine înaltă sau la cele amplasate în extremitatea interioară a culoarelor de penetraţie, de unde călătoria nu mai

poate continua cu mijloacele clasice de circulaţie (vezi fig. 6.3.). Aceste localizări sunt relativ izolate, de mai mici dimensiuni şi destinate, cu precădere, schiului sau alpinismului.

Figura 6.3. Localizarea terminală Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent au fost permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea ce a constituit esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului montan şi în special a turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă. O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice de ordin economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii pentru dezvoltarea ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel mai mare impact asupra strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut conştientizarea, pe plan internaţional, a 87

problemelor legate de dezvoltarea durabilă a turismului, concept care presupune o corelare foarte atentă între dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul natural şi uman. În prezent, cele mai mari şi mai competitive staţiuni montane se regăsesc în ţările dezvoltate economic şi care si care beneficiază de un potenţial turistic montan valoros: Exemple • ţările alpine europene (Franţa, Elveţia, Austria, Italia, Germania) ; • •

S.U.A şi Canada; ţările scandinave;

• Japonia. Ţările cu un nivel economico-social mai scăzut au încercat şi ele să pătrundă pe piaţa turismului montan internaţional, dezvoltând o ofertă mai mult sau mai puţin competitivă: Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia, România, Bulgaria, Maroc, Liban, Argentina, Nepal şi altele. O tendinţă ce ţine de apariţia ultimei generaţii de staţiuni montane este aceea de a lega staţiunile prin domenii schiabile comune, respectiv asigurarea accesului din două sau mai multe staţiuni, prin instalaţii mecanice de urcat către vaste domenii schiabile amenajate. Ca un răspuns la tendinţele cererii, în cadrul căreia a crescut foarte mult numărul

practicanţilor acestor forme de schi nordic, pîrtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii ani tot mai multe trasee de schi fond şi schi plimbare (sau schi „randonné”). Cazarea turiştilor în staţiunile montane se face în prezent în cele mai variate forme, de la hotelurile de lux la pensiuni, case de vacanţă sau campinguri (cu instalaţ ii de

încălzire). Formele clasice la care se limita cazarea în jurul anilor ’50 erau: hoteluri, hanuri şi camere de cetăţeni. Noi formule pentru a satisface aşteptările clientelei au apărut în regiunile cele mai frecventate; turismul social a generat propriile sale infrastructuri (sate de vacanţă, campinguri, pensiuni etc.). cluburile de vacanţă au luat în urma cererii pentru o anumită formă de sociabilitate a LOISIRULUI. Creşterea sejururilor scurte de relativă proximitatea încurajat dezvoltarea reşedinţelor secundare, iar după 1970 au urmat noi formule de locaţie (rezidenţe hoteliere) sau de proprietate: achiziţionarea în comuna unei unităţi de cazare (multiproprietatea) sau achiziţionarea de drepturi de sejur într-o gamă importantă de apartamente, girate de un singur operator, în mai multe staţiuni (timeshering). De la un masiv la altul, în funcţie de aşteptările clientelei în materie de contracte cu populatia locală, de iniţiativele locale şi de politicile de incitare sau de constrângere în ceea ce priveşte construcţia de reşedinţe secundare, succesul acestor formule a fost foarte variabil.

88

O tendinţă actuală deosebit de interesantă este însă dispersarea locurilor de cazare în câteva localităţi-satelit din apropierea staţiunilor propriu-zise; este vorba mai ales de locuri în pensiuni familiale sau în camere particulare; Exemple Acest fenomen întâlnit în Tyrol, Germania alpină, dar şi în Franţa şi Elveţia, a contribuit la creşterea spectaculoasă a capacităţii de primire a spaţiului montan. Reţeaua unităţilor de alimentaţie este deosebit de diversificată; un real succes îl au restaurantele cu specific sau cele care oferă gastronomie locală. Cele mai solicitate

sunt însă unităţ ile de alimentaţie situate în imediata apropiere a pârtiilor („aux pieds”) care asigură turiştilor posibilitatea de a servi masa chiar în cadrul domeniului schiabil. Asemenea unităţi au fost amenajate în incinta cabanelor de creastă sau în cele situate de-a lungul traseelor de schi fond. Calitatea zăpezii şi prelungirea sezonului de schi sunt alte preocupări importante pentru cei care vor să satisfacă nevoile turiştilor sosiţ i în staţiunile montane.

Astfel, pentru a asigura o calitate cât mai bună a zăpezii precum şi o prelungire a sezonului de schi, cele mai multe staţiuni sunt dotate cu tancuri de bătut zăpada sau cu tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; unele au încercat chiar dotarea cu pârtii din material plastic, precum si promovarea schiului pe iarbă sau pe gheţari, vara (la VAL THORENS); totul pentru a atrage cât mai mulţi clienţi. În aceeaşi idee, numărul şcolilor de schi, cu monitori recrutaţi din rândul fostelor celebrităţi ale schiului naţional si internaţional, este considerabil. Există şcoli de schi pentru fiecare categorie de vârstă, precum şi pentru practici mai puţin obişnuite: schi acrobatic, snowboarding etc. Exemple „SkI PASS-ul” este o importantă facilitate oferită turiştilor-schiori care-l preferă deoarece li se oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioada (o zi, o săptămână) contra unei sume fixe. Preţul acestuia poate include cazarea, transportul pe cablu, lecţii de schi sau diverse facilităţ i oferite de staţiune sau de un grup de staţiuni care exploatează un domeniu schiabil comun. Oferta turistică nu se adresează numai turiştilor-schiori şi de aceea nu au fost omise nici echipamentele de agrement destinate turiştilor neschiori, precum şi schiorilor

ca activităţi „après-ski”. Astfel, printre dotările întâlnite în staţiunile montane putem enumera: săli de sport, saune, piscine acoperite sau în aer liber, săli de bowling, patinoare naturale sau artificiale, baruri diverse, centre de echitaţ ie, discoteci pentru diverse categorii de vârstă, etc.

89

Pe lângă resursele naturale, fiecare staţiune beneficiază şi de resurse antropice care pot fi integrate în circuitul turistic: vestigii şi monumente istorice, elemente de etnografie si folclor, instituţii de cultură şi artă, elemente tehnico-economice (obiective economico-sociale tradiţionale, centre artizanale şi meşteşugăreşti, alte obiective de interes turistic ). Fiecare staţiune oferă şi un atractiv program de manifestări culturalartistice (spectacole, festivaluri, concursuri, cinema, operă), sportive (campionate mondiale, europene sau Olimpiade albe) sau de altă natură (degustări de vinuri, concursuri gastronomice sau de pescuit la copcă, etc.). Reţeaua comercială este bogată şi diversificată, incluzând magazine de artizanat, de suveniruri, de artă, de antichităţi, de bijuterii, de echipament sportiv şi altele. Pentru ca sejurul turiştilor în staţiunea respectivă să fie cât mai confortabil, li se oferă servicii ca: poştă, telecomunicaţii, spălătorie-călcătorie, grădiniţe şi creşe pentru copii, asistenţă medicală calificată, ghizi-însoţitori, închirieri auto, inclusiv iniţieri în limbi străine sau calculator şi multe altele. Lipsa zăpezii a fost poate cea mai mare dificultate pe care au întâmpinat-o staţiunile montane în ultimii ani. Acest lucru a condus la stagnarea pieţei sporturilor de iarnă (ceea ce a însemnat o scădere drastică a gradului de ocupare) iar staţiunile montane au început să-şi îndrepte eforturile mai mult către oferta de vară, chiar dacă aceste activităţi sunt mai puţin rentabile. Astfel, pe lângă activităţile şi echipamentele „clasice” de agrement estival (trasee montane, terenuri de sport, piscine, peşteri amenajate pentru vizitare, trasee de alpinism, programe de vânătoare şi pescuit) şi-au făcut apariţia altele noi, ca răspuns la tendinţele cererii (delta-planorismul, sporturile nautice, plimbările ecvestre, parapanta, plimbările cu bicicleta pe teren accidentat – „velo tour-terrain” în franceză sau ”mountain-bike” în engleză - fotosafari, birdwatching, golf precum şi jocurile de noroc-cazinouri. În concluzie, oferta actuală a staţiunilor este deosebit de bogată, diversificată şi modernă, răspunzând tuturor categoriilor de turişti. Adeseori însă, fie tradiţionale, fie moderne, staţiunile montane concură la o uniformizare a practicilor şi amenajărilor turistice montane încât cu greu se pot întâlni oferte originale. În contextele culturale şi de mediu foarte diferite, putem regăsi staţiuni comparabile. Între staţiunile montane există astăzi o concurenţă acerbă, fiecare încercând să-i facă faţă mai ales printr-o diferenţ iere a produselor oferite, a calităţii prestaţiilor sau a preţurilor practicate; specialiştii consideră că politicile de preţ vor fi axele strategice ale următorilor 10 ani.

90

U6.6. Rezumat Principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane sunt următoarele:

• •

Principiul satisfacerii nevoilor clientelei; Principiul asigurării calităţii factorilor naturali;

• •

Principiile amenajării optime a pârtiilor; Principiile urbanizării.

Coordonatele fundamentale ale unui plan operaţional–cadru sunt următoarele: - Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru căile şi mijloacele de acces; - Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă; - Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază; - Fortificarea şi diversificarea agrementului.

U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Care sunt principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni

montane? 2. Să se determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei staţiuni turistice montane la alegere. 3. Să se calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană la alegere. Temă de control

Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei zone (staţiuni) montane din România.

91

Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane Cuprins U7.1. Introducere.......................................................................................................92 U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................92

U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor ................93 U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114 U7.5. Rezumat.........................................................................................................117 U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................118 U7.1. Introducere In condiţiile creşterii fenomenului turistic pe plan mondial, oraşele devin tot mai atractive, iar preocupările ce vizează dezvoltarea infrastructurii specifice,

a serviciilor, conservarea centrelor istorice etc. se situează tot mai mult în atenţia municipalităţilor, ceea ce contribuie pe de o parte, la afirmarea oraşelor ca destinaţii de călătorie, dar şi la conturarea necesităţii de asigurare a unui echilibru între aceste preocupări şi nevoile interne de realizare a unui mediu de viaţă corespunzător. Viaţa economică şi socială contemporană se caracterizează printr-o serie de mutaţii reflectate, printre altele, în dimensiunile şi ritmul evoluţiei turismului de sfârşit de săptămână. Acesta a înregistrat un curs ascendent în ultimii 20-30 de ani, pe fondul creşterii duratei timpului liber, al sporirii gradului de solicitare fizică şi nervoasă, dar şi al creşterii preocupărilor firmelor din turism pentru atragerea şi satisfacerea necesităţilor populaţiei prin amenajarea adecvată a unor zone din apropierea marilor oraşe. U7.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Cunoască principiile de amenajare şi valorificare turistică a oraşelor



Definească urbanismul turistic Identifice rolul arhitecturii şi design-ului în turism




Identifice principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea spaţiilor verzi din cadrul oraşelor




Caracterizeze aspectele care definesc elementele componente ale infrastructurii turistice de la nivelul unui oraş




Identifice problemele pe care le presupune amenajarea pentru turism a centrelor istorice




Cunoască particularităţile în amenajarea turistică a zonelor periurbane

92

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor 7.3.1. Oraşul - ca centru de recepţie turistică Spaţiul urban este deţinătorul unei oferte turistice însemnate ceea ce contribuie la

materializarea diferitelor forme ale turismului urban, prezenţa obiectivelor turistice devenind astfel sursa de atracţie pentru numeroşi turişti. Atracţiile turistice ale oraşelor Analizând motivaţia fluxurilor de călătorii în spaţiul urban, se poate desprinde

concluzia că atracţii precum istoria şi personajele celebre, elementele culturale, recreerea şi divertismentul, evenimentele şi ocaziile festive, clădirile, monumentele şi ansamblurile sculpturale precum şi frumuseţea naturală se situează printre preferinţele vizitatorilor şi constituie elemente definitorii în alegerea destinaţiei de călătorie16. Dintre acestea, un rol important îl au atracţiile culturale. Muzeele - prin funcţia lor, aceste instituţii care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi expunerea obiectelor care reprezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc. se încadrează în grupa edificiilor culturale. Lucrările de specialitate şi ghidurile turistice fac prezentări ample ale acestor obiective de maximă importanţă care atrag anual milioane de turişti. In multe dintre produsele turistice lansate de marii turoperatori se regăsesc inserate în programele turistice, vizite la aceste inedite obiective. Casele memoriale - pot înmagazina referinţe (obiecte şi mărturii) privind personaje artistice, culturale, politice etc. Valenţele turistice ale acestui tip de obiective se materializează în fluxurile de vizitatori, dornici să cunoască mărturii despre viaţa şi personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în acel loc. Teatrele şi operele - păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine o sursă pentru desfăşurarea actului turistic. In unele cazuri, valoarea turistică a acestor obiective sporeşte prin însuşirile arhitecturii lor. Totodată, vechimea constituie alt element ce transformă aceste instituţii în obiective turistice de maximă atractivitate. In Antichitate, acestea erau reprezentate de amenajări specifice practicării actului cultural în aer liber, cu o formă impusă de topografia terenului (liniare sau curbate). Teatrele se impun ca elemente de cultură şi civilizaţie în majoritatea polisurilor greceşti, şi, ulterior, în oraşele antice romane. 16

Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.

93

Valoarea turistică a edificiilor religioase este dată de arhitectura proprie cultelor religioase universale (catedrale şi biserici pentru creştini, moschei pentru musulmani, sinagogi pentru mozaici) şi stilul constructiv (romantic, gotic, rococo, baroc, clasic, neogotic). De asemenea, bisericile şi mănăstirile atrag vizitatori printr-o serie de atribute comune şi altor edificii antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare, specifice, cum ar fi stilul arhitectonic sau decoraţiunile. Alte edificii de natură religioasă şi care constituie elemente atractive sunt moscheile, ale căror elemente specifice sunt mozaicurile şi minaretele, sinagogile etc. având o largă răspândire în intreaga lume. In ceea ce priveşte obiectivele istorice, deosebit de interesante sunt vestigiile antice. Din perioada Evului Mediu s-au păstrat castelele fortificate, reşedinte ale seniorilor feudali ale căror elemente de fortificaţie (zidurile, turnurile de apărare, crenelurile etc.) constituie un potenţial atractiv ridicat. Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele şi castelele regale care sunt întâlnite în multe dintre marile metropole ale lumii. In categoria obiectivelor istorice pot fi încadrate şi monumentele, mausoleele, statuile, coloanele ridicate în cinstea unor importante figuri istorice etc. O altă atracţie a oraşelor o constituie realiză rile tehnicii contemporane, noile materiale şi metode tehnice stând la baza apariţiei unor clădiri spectaculoase. Manifestă rile culturale constituie sursă a interesului turistic doar în anumite intervale ale anului. Astfel de activităţi şi manifestări umane, specifice marilor centre urbane, sunt: carnavalurile, festivalurile artistice, târgurile şi expoziţiile. Marile metropole ale lumii găzduiesc anual asemenea manifestări, un motiv în plus pentru turiştii avizaţi de a alege ca destinaţie turistică aceste locuri. Interesante sunt şi expoziţiile internaţionale cu specific, cum sunt saloanele auto, târgurile de turism, târgurile de carte etc. De asemenea, în cadrul destinaţiilor turistice urbane, pot exista şi alte elemente precum frumuseţea cadrului natural, parcurile şi grădinile publice, vechile cartiere ale oraşelor, arterele comerciale etc. care să motiveze deplasarea în spaţiul urban dar care, capătă o pondere importantă în circulaţia turistică doar în măsura în care acestea sunt completate şi cu alte atracţii de natura celor prezentate anterior. Vizitatorii Dezvoltarea economică a reprezentat, dintotdeauna, una dintre priorităţile urmărite în procesul de guvernare/gestiune urbană. Cu toate acestea, creşterea concurenţei între

oraşe în direcţia atragerii unor noi segmente de vizitatori, firme şi investiţii a determinat reorientarea autorităţilor locale către dezvoltarea unor politici urbane axate pe elaborarea de strategii care să conducă la construirea unor pieţe competitive orientate astfel încât să răspundă cererilor, tot mai exigente, ale cumpărătorilor. Aceştia din urmă pot proveni, în

94

principiu, din patru pieţe-ţintă principale17: a) vizitatorii, b) locuitorii, rezidenţ ii şi lucrătorii, c) afaceri şi industrie, d) pieţe de export. In ceea ce priveşte piaţa vizitatorilor18, aceasta este alcătuită din două grupuri majore: vizitatorii care călătoresc în interes de afaceri pentru a participa la întruniri şi conferinţe sau pentru încheierea unor tranzacţii şi vizitatori fără scopuri de afaceri care pot fi reprezentaţi de către turişti sau călători în tranzit. Una dintre strategiile cel mai adesea întâlnite pentru atragerea de vizitatori se referă la înfiinţarea unor birouri de turism şi de organizare a conferinţelor. In general, aceste birouri îşi dispută fondurile destinate promovării turismului în regiunea pe care o reprezintă. O altă direcţie de acţiune urmărită o reprezintă îmbunătăţirea centrelor şi a spaţiilor amenajate pentru conferinţe şi întruniri, precum şi promovarea acestora în rândul firmelor şi asociaţiilor patronale şi profesionale vizate. Pe de altă parte, toate măsurile de atragere a unor noi segmente de vizitatori şi, pe această bază, de sporire a atractivităţii oraşelor pot genera nemulţumiri în rândul locuitorilor, confruntaţi cu o serie de probleme legate de: deteriorarea mediului înconjurător, creşterea ratei infracţionalităţii, precum şi supraaglomerarea destinaţiilor turistice, îndeosebi în perioadele de sezon. Un rol important în rezolvarea acestor probleme îl va avea procesul de proiectare urbanistică ce trebuie să ţină seama de profilul vizitatorilor în construirea infrastructurii specifice turismului. In acelaşi sens se înscriu şi preocupările de a contura profilul vizitatorilor în funcţie de zonele de provenienţă, caracteristicile demografice, nivelul aşteptărilor, frecvenţa călătoriilor precum şi de cuantumul veniturilor. 7.3.2. Reflectarea funcţiei turistice în organizarea şi amenajarea oraşelor Adaptat particularităţilor fenomenului turistic, procesul de planificare urbană

presupune conturarea unui nou concept, acela al urbanismului turistic, în măsură să soluţioneze aspecte legate de amenajarea spaţiului urban potrivit exigenţelor vizitatorilor, dar şi ale locuitorilor. Astfel, în sens larg, conceptul de urbanism turistic reprezintă un ansamblu de principii şi metode de amenajare a spaţiului urban, având drept obiectiv general dezvoltarea turismului şi afirmarea acestuia ca factor de creştere a competitivităţii oraşelor turistice19. Una dintre trăsăturile fundamentale ale urbanismului turistic o reprezintă crearea unei imagini favorabile a oraşului atât în rândul vizitatorilor, cât şi în rândul localnicilor 17

Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 29 Kotler Ph., Haider D., Rein I., op. cit., pag. 30. 19 Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006. 18

95

şi comunităţilor locale în ansamblul lor. In acest context, un rol important revine

marketingului urban al cărui principal scop trebuie să fie acela de a crea o legătură puternică între politicile publice şi exigenţele consumatorilor, contribuind la stabilirea viziunii de ansamblu a strategiei. In sens restrâns, urbanismul turistic cuprinde un ansamblu de soluţii şi acţiuni specifice care vizează organizarea, amenajarea sau reabilitarea spaţiului urban, menite să contribuie la creşterea rolului turismului în economiile locale, integrarea armonioasă a acestuia în rândul celorlalte funcţii urbane şi, pe această bază , la sporirea atractivităţii oraşului turistic. In acest context, acţiunile specifice vizează amenajarea peisajului natural, dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii turistice, promovarea evenimentelor, fundamentarea design-ului urban pe principii estetice, reabilitarea patrimoniului construit şi a centrelor istorice. Trebuie subliniat faptul că acţiunile specifice urbanismului turistic sunt eficiente

numai în condiţiile în care municipalitatea posedă resurse umane specializate care să gestioneze eficient activităţile în condiţiile unor constrângeri generate de mediul în care se desfăşoară. Totodată, realizarea unui parteneriat între autorităţile locale, agenţii economici şi locuitori reprezintă o condiţie esenţială, îmbunătăţirea imaginii oraşului turistic răspunzând intereselor tuturor celor implicaţi. In acest context, înfiinţarea unei structuri publice care să aibă ca principală atribuţie dezvoltarea urbanismului turistic ar contribui la promovarea oraşului ca destinaţie turistică atractivă. Rolul arhitecturii şi design-ului în turism Amploarea şi trăsăturile specifice turismului fac necesară, tot mai mult, analiza cadrului său arhitectural şi măsura în care acesta satisface cerinţele actuale şi direcţiile de

dezvoltare în viitor. In contextul actual al intensificării călătoriilor turistice, o pondere semnificativă în structura motivaţiilor de călătorie o deţine preferinţa pentru marile centre urbane care adăpostesc valori ale unor vechi civilizaţii, cu clădiri istorice, muzee şi săli de spectacole, săli de conferinţe, parcuri de distracţii sau mari centre comerciale. Relaţia dintre arhitectură şi turism trebuie privită în dublu sens: arhitectura ca punct de pornire pentru activitatea turistică, dar şi ca element aflat într-o continuă dinamică, urmare a procesului de dezvoltare a urbanismului turistic. Astfel, arhitectura constituie atât obiectiv major pentru o mare parte a călătoriilor turistice, dar şi cadrul în care se desfăşoară turismul. In cadrul acţiunilor de valorificare a potenţialului trebuie să se ţ ină seama şi de relaţia turism-monumente de arhitectură, în sensul asigurării unui echilibru între orientarea vizitatorilor către obiective de arhitectură şi artă şi protejarea patrimoniului arhitectural şi, pe această bază, între principiile de funcţionalitate şi cele de compoziţie

96

urbană, care să satisfacă nevoile vizitatorilor. Ca preocupare relativ recentă, design-ul urban îşi găseşte necesitatea în cadrul arhitectural al turismului, la a cărui modelare participă, având ca sferă de preocupare de la conceperea mobilierului urban, până la amenajarea spaţiilor publice, intervenind în grafica de orientare şi publicitate, dar şi în proiectarea echipamentelor turistice. O deosebită importanţă în spaţiul arhitectural al turismului prezintă grafica de orientare şi publicitate care contribuie, în mod coerent, la informarea corectă a vizitatorilor. Pe lângă aspectul funcţional, de comunicare directă, prin imagini care pot fi memorate cu uşurinţă, este esenţială şi impresia generală vizuală pe care o creează

vizitatorilor. Alteori, grafica este inclusă în spaţiul arhitectural, constituind un element de atracţie de natură să întregească imaginea de ansamblu. Astfel de elemente se încorporează în masa arhitecturală şi, îndeplinindu-şi rolul funcţional, social-economic şi estetic, se compun cu imaginea de ansamblu. Printr-un proces armonios de amenajare a spaţiilor urbane, la care participă într-o importantă măsură şi design-ul, cadrul arhitectural pentru turism îşi conturează în final un caracter unitar şi dinamic. Un aspect esenţial al planificării turistice locale este garantarea faptului că echipamentele turistice sunt situate în locuri accesibile şi au o arhitectură corespunzătoare. In aceste condiţii, deosebit de importantă este planificarea amplasării clădirilor, precum şi respectarea unor standarde de dezvoltare. In ceea ce priveşte planificarea amplasării, acest proces trebuie să aibă în vedere localizarea clădirilor, ceea ce implică o serie de consideraţii de bază20: - evitarea riscurilor de mediu (alunecările de teren, dezvoltarea zonelor în apropierea plajelor şi a coastelor maritime); - menţinerea unor relaţii urbanistice adecvate între clădiri şi zonele de recreere, peisaj şi zonele conservate; - menţinerea planurilor şi a coridoarelor de vizibilitate către obiectivele care prezintă atracţie vizuală. Referitor la respectarea standardelor de dezvoltare, acestea sunt aplicabile şi echipamentelor turistice şi se referă la: a) densitatea dezvoltării – în ceea ce priveşte hotelurile, se exprimă prin numărul de camere pe unitatea de suprafaţă. Densitate scăzută au clădirile cu un singur etaj şi căsuţele, densitate medie prezintă clădirile cu două etaje, iar densitate mare este întâlnită la clădirile cu aproximativ patru etaje. De regulă, hotelurile din zona urbană au densitate mare; b) controlul înălţimii clădirilor – în multe zone înălţ imea maximă este stabilită la patru etaje, astfel încât acestea să fie sub nivelul pomilor cei mai înalţi; 20

Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

97

c) amplasarea mai retrasă a clădirilor faţă de marginile zonei, pentru a menţine un spaţiu deschis şi un peisaj atrăgător în jurul clădirilor. In cazul staţiunilor aflate pe litoral, clădirile sunt amplasate de regulă la aproximativ 50 m de plajă; d) standarde referitoare la proporţia între suprafeţe locuibile şi acoperirea cu clădiri, adică la raportul între suprafaţa totală locuibilă şi suprafaţa totală a zonei. Pentru staţiunile cu standard înalt de calitate, o acoperire de 20-25% poate fi considerată adecvată, permiţând un spaţiu mai amplu pentru recreere; e) parcările aflate în jurul hotelurilor trebuie să fie suficient de mari pentru a permite accesul unui număr mare de autovehicule, dar trebuie să includă şi spaţii largi pentru autocarele turistice. In ceea ce priveşte arhitectura, proiectarea turistică trebuie să aibă în vedere respectarea unor principii de bază : a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a

păstra unicitatea zonei; b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică; c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la respectarea stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local; d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi vizibilitatea peisajului; e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi. Amenajarea peisajului urban Componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural, peisajul constituie o

resursă importantă în activitatea economică şi socială a unui oraş, contribuind la afirmarea identităţii culturale a comunităţilor locale, ale căror preocupări sunt adesea legate de necesitatea asigurării unei dezvoltări echilibrate, ţinând cont de promovarea unor relaţii echitabile şi armonioase între necesităţile sociale, activitatea economică şi protejarea mediului. Expresie a concretizarii eforturilor pe plan internaţ ional în direcţia creşterii calităţii peisajelor, ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa în anul 2000, a stabilit că peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de că tre populaţie, al că rui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani, iar politica peisajului, expresia prin care autorităţile publice competente elaborează principii generale, strategii şi linii directoare care permit adoptarea de măsuri specifice având ca scop protejarea, managementul şi amenajarea peisajului21. 21

Grofu (Pădurean), A.M.,op. cit.

98

Potrivit acestei convenţii, fiecare ţară se angajează: - să recunoască juridic peisajele ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al identităţii acesteia; - să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia, managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice menţionate în convenţie; - să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi regionale şi locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor peisajere; - să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu posibil impact direct sau indirect asupra peisajului. În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor peisajere, se identifică o diversitate a stilurilor, dar care corespund a două tendinţe majore22: - stilul geometric, este întâlnit preponderent în istorie (grădinile de la Versailles) şi este caracterizat prin dispunerea regulată şi ordonată geometric a elementelor de peisaj; - stilul peisajer este specific englez şi este definit prin dispunerea liberă şi voit neregulată a respectivelor elemente. Combinarea acestor două stiluri, prin adăugarea grădinilor ca o extensie a clădirilor, generează stilul mixt. Elementele amenajărilor peisajere pot fi clasificate23 ca fiind naturale (pământ, apă, flori, arbuşti, tufişuri etc.) sau artificiale (sisteme de evacuare a apei, îndiguiri) precum şi elemente constructive şi instalaţii aparente (pavilioane, chioşcuri, terase, statui, fântâni etc.). Combinarea acestor elemente are loc în funcţie de întreg sistemul urban, precum şi de dimensiunea nevoilor funcţionale şi recreative. În general, amenajarea peisajului se realizează ţinând cont de tipul beneficiarului, distingându-se astfel: amenajă ri estetice ale spaţiilor de habitat, concepute îndeosebi pentru locuitori, dar care conţin şi elemente atractive pentru dezvoltarea activităţilor turistice şi amenajările turistice, impuse de exigenţele vizitatorilor. În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor de habitat, aceasta are în vedere asigurarea unor condiţii adecvate de viaţă pentru populaţie şi poate prezenta dimensiuni variabile, de la scara locuinţei individuale, până la cea a întregii regiuni urbane, cuprinzând: scuaruri, grădini (publice-pe suprafeţe de 3-20 ha, botanice, zoologice, alpine etc.), parcuri publice (peste 20 ha), păduri de agrement (acestea sunt de regulă amplasate în imediata vecinătate a localităţilor, pe o suprafaţă minimă de 100 ha). Toate aceste 22 23

Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca, 2002, p. 75 Iancu A., op. cit., p. 74

99

forme de amenajare pot fi utilizate în valorificarea turistică a spaţiului urban, constituind astfel atracţii importante pentru vizitatori. Spre deosebire de spaţiile de habitat, amenajă rile turistice se realizează în funcţie de exigenţele turiştilor. Tehnicile de amenajare sunt elaborate pe baza raporturilor vizuale (geometrice şi cromatice) între elementele decorative şi cadrul natural şi derivă din psihologia formei, utilizându-se noţiuni precum: axe structurante, ritmuri, armonia formelor, liniilor şi culorilor etc., astfel încât ansamblul construit să creeze turiştilor anumite stări (calm, stabilitate, forţă). Exemple Un exemplu în acest sens îl constituie amenajarea rutelor-parc (parkways) care sunt destinate turismului practicat cu mijloace rutiere şi care pun în valoare areale de maximă atractivitate. Asemenea amenajări se realizează ş i în jurul centrelor urbane, ca locuri de destindere şi recreere. Alte amenajări peisagistice au drept scop valorificarea imaginilor în cadrul ariilor protejate (parcuri, rezervaţii naturale sau peisagistice) întâlnite uneori şi în spaţiile periurbane. Referitor la spaţiile verzi, amenajarea acestora se realizează ţinând cont de dublul rol pe care îl au în întreg sistemul urban, acela de asigurare a funcţionalităţii oraşului, dar şi un rol estetic, de natură să contribuie la creşterea atractivităţii destinaţiei urbane. În acest sens, proiectarea spaţiilor verzi trebuie să ţină seama de respectarea următoarelor principii24: a) principiul funcţionalităţii – are în vedere concordanţa între spaţiile verzi şi o serie de factori economici şi sociali ai momentului proiectării. Funcţionalitatea amenajării se stabileşte fie când proiectarea spaţiului verde se realizează concomitent cu proiectarea urbanistică a zonei, fie când aceasta trebuie să se adapteze urbanisticii existente. Exemple Spaţiile verzi cu destinaţia de parc sunt motivate iniţial de existenţa unui număr de peste 50000 de locuitori; ulterior, extinderea zonei urbane, dezvoltarea activităţ ilor turistice, presiunea demografică pot conduce la necesitatea în continuă creştere de recreere, impunându-se adaptarea spaţiilor verzi existente la momentul actual. Un alt exemplu este grădina botanică ce are o funcţionalitate în cadrul aşezării respective, sporită de necesitatea dezvoltării zonelor de odihnă şi agrement ale oraşului. Nerespectarea acestui principiu poate contribui la degradarea calităţilor estetice şi la limitarea funcţionalităţii întregului amplasament. 24

Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999, p. 69

100

b) principiul compatibilităţii se referă la concordanţa dintre funcţionalitate şi obiectivul ce trebuie amenajat, impunând integrarea spaţiului verde în mediul ambiant. Exemple Amplasarea unei grădini zoologice în mijlocul unui oraş ar fi incompatibilă cu funcţionalitatea sa, animalele, zgomotele şi mirosurile alterând integrarea acesteia în respectivul amplasament. c) principiul unităţii presupune o concepţie capabilă să cuprindă într-un tot unitar toate elementele unei amenajări peisagistice. Astfel, centrul compoziţional dominant (clădirea, palatul, grupurile statuare, fântânile etc.) trebuie să creeze perspective şi altor obiective (vegetaţia, aleile etc.). d) principiul armoniei are în vedere succesiunea şi modularea spaţiului. Succesiunea constă într-o suită de percepţii şi trăiri care au o continuitate, spaţiile traversate fiind în măsură să imprime sentimente graduate şi să ajungă în faza maximă de intensitate la punctul final al deplasării, iar modularea spaţiului are drept scop armonizarea spaţiului artificial cu cel natural. e) principiul proporţionalităţii are în vedere stabilirea legăturii între dimensiunile diferitelor elemente pentru a crea un echilibru estetic. f) principiul originalităţii are la bază implicarea a două noţiuni complet diferite care deţin o pondere distinctă în originalitatea amenajării: inspiraţia – care determină suprapunerea spaţiului verde peste scopul pentru care a fost proiectat şi influenţa – de natură să confere amenajărilor noi dimensiuni. Astfel, amenajările grădinilor istorice poate influenţa concepţia de proiectare în sensul dezvoltării unei noi compoziţii însă, cele mai multe dintre acestea nu ar mai putea reda întreg contextul perioadei în care au fost proiectate. Dezvoltarea arhitecturii peisagistice este strâns legată de transformările economice şi sociale, în prezent, conceptul de design peisagistic fiind întâlnit şi la nivelul locuinţelor individuale. În condiţiile creşterii interesului pentru petrecerea timpului liber în natură, statutul peisajului s-a modificat de la forma artistică, accesibilă doar elitelor, la cea comercială, destinată publicului larg. Factori precum necesitatea de evadare din mediul poluant, creşterea timpului liber la nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, creşterea nivelului de instruire şi educaţie, au generat fluxuri turistice importante. Un alt element important în ansamblul peisajului îl deţine mobilierul urban, ca mijloc de ambientare stradală şi care cuprinde următoarele elemente25: pardoseli, scări, rampe destinate circulaţiei, ziduri de sprijin, borduri, împrejurimi, iluminatul public, 25

Cosma D., Mobilier urban – istoric şi perspective, Editura Universitara “Ion Mincu”, Bucuresti, 2002, citat de Grofu (Pădurean), A. M., op. cit.

101

panouri de informare, vitrine, chioşcuri, automate urbane, telefoane publice, cutii poştale, pubele, adăposturi şi pavilioane, echipamente de joacă şi odihnă. În afara acestora, mobilierul urban mai cuprinde fântâni, jocuri de ape şi lumini, statui şi monumente, faţade, copertine etc. Prezenţa în oraş a unor variate forme ale manifestării expresiei artistice face ca acestea să poată fi integrate în mod armonios în peisajul urban. Astfel, ziduri, turnuri sau chiar fundaţii ale vechilor construcţii pot deveni ansambluri sculpturale subliniate prin jocuri de lumini şi sunet. Unele dintre aceste elemente îşi schimbă destinaţia iniţială şi pot deveni, prin includerea în noua concepţie de amenajare, mobilier urban sau piese decorative, care să ilustreze specificul şi tradiţia zonei urbane, conferind individualitate locurilor respective. Exemple Un exemplu în acest sens îl constituie fântânile clasice care, printr-un joc al luminii şi presiunii jeturilor de apă, al sunetului, pot constitui un decor impresionant în spaţiul urban şi căderile de apă naturale sau artificiale care pot reînvia atmosfera unui oraş. Dintre toate elementele de mobilier urban cu rol decorativ răspândite în spaţiile urbane şi care rămân totodată în amintirea vizitatorilor, sunt statuile şi monumentele. Deşi rolul acestora poate fi acela de a completa amenajarea spaţiului urban, amplasarea lor poate genera probleme în ceea ce priveşte dimensiunile şi integrarea în întreg spaţiul. Este de dorit ca proiectarea lor să fie concepută împreună cu dotările funcţionale şi recreative ale oraşelor, localizarea lor ulterioară fiind de natură să genereze neajunsuri. De asemenea, se poate utiliza metoda grupării lor în locuri deschise astfel încât să poată fi observate cu uşurinţă. Tot în direcţia creşterii atractivităţii spaţiului urban se înscriu şi preocupările legate de amenajarea faţadelor prin împodobirea acestora cu panouri şi reclame luminoase. Sunt întâlnite tot mai des la intrările în oraşe clădiri industriale ecranate de panouri din materiale uşoare care ascund privirilor aspectul nu tocmai plăcut al acestora. De asemenea, arta de a pune în valoare pe timpul nopţii clădirile şi monumentele importante prin valoarea lor artistică şi istorică, reprezintă un demers prin care sunt utilizate spoturi şi lumini de ambianţă generală cu scopul de a crea un mediu ambiant plăcut atât pentru vizitatori, cât şi pentru locuitori. Nu în ultimul rând, iluminatul festiv ce însoţeşte sărbătorile sau alte evenimente importante constituie un prilej de creştere a atractivităţii centrului urban, dar şi o oportunitate de reclamă în cazul firmelor. Având în vedere aspectele prezentate, se poate afirma că amenajarea peisajelor va contribui la afirmarea identităţii oraşelor, la crearea unor condiţii mai bune de locuire, devenind astfel destinaţii atractive pentru segmente largi de vizitatori.

102

Dezvoltarea infrastructurii turistice Având un rol esenţial în valorificarea unei destinaţii turistice, infrastructura reprezintă una dintre premisele dezvoltării urbanismului turistic şi totodată, suportul

necesar afirmării funcţiei turistice în spaţiul urban, componentele acesteia dând conţinut prestaţiei turistice. Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin îndeplinirea criteriilor legate de respectarea standardelor de încadrare pe categorii de confort, norme de igienă şi protejarea mediului, accesibilitate, siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată, parametrii de proiectare a clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii estetice, design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii destinaţiei turistice. În ceea ce priveşte echipamentele de cazare, amenajarea acestora trebuie să asigure respectarea standardelor minime de calitate referitoare la confort, siguranţă, accesibilitate, salubritate, protejarea mediului. Totodată, se va avea în vedere densitatea, încadrarea în peisaj a clădirilor, înălţimea, materialele de construcţie, stilul arhitectonic. Localizarea spaţiilor de cazare trebuie să aibă în vedere satisfacerea necesităţilor impuse de tranzitul vizitatorilor (în apropierea aeroporturilor, gărilor, porturilor etc.) şi care presupune adeseori o singură înnoptare, dar şi ale turiştilor care călătoresc în interiorul spaţiului urban. În România, potrivit Regulamentului general de urbanism adoptat prin HG 525/1996, amplasarea se va face în zone nepoluate, cu spaţii verzi, departe de surse puternice de poluare (zone industriale, artere cu trafic greu) asigurându-se accesul carosabil separat pentru utilizatori, personal şi acces tehnic de întreţinere, iar în ceea ce priveşte aspectul exterior al clădirilor, acesta va respecta principiile de volumetrie în concordanţă cu aspectul general al zonei, precum şi păstrarea stilului arhitectural comparativ cu clădirile invecinate. De asemenea, pentru toate categoriile de construcţii turistice vor fi prevăzute locuri de parcare, în funcţie de tipul de clădire şi de categoria de confort, 1-4 locuri de parcare la 10 locuri de cazare, iar procentul de ocupare a terenului cu spaţii verzi trebuie să fie de cel puţin 25%. Un alt aspect important în proiectarea unităţilor de cazare îl reprezintă utilizarea materialele de construcţii de pe plan local, contribuind astfel la conservarea arhitecturii locale şi la creşterea încasărilor la nivelul comunităţii. O altă preocupare care trebuie să stea în atenţia autorităţilor locale o reprezintă încurajarea investitorilor în amenajarea de unităţi de cazare atractive, având un design exterior deosebit, care să producă vizitatorilor o impresie plăcută şi să determine astfel reîntoarcerea acestora în aceleaşi

103

locuri, fiecare destinaţie turistică dispunând de atribute specifice, în plan geografic sau istoric care să permită prezentarea unor formule originale de găzduire Exemple: Hoteluri-far în oraşele-porturi, hoteluri din gheaţă – concept lansat în 1989 de guvernul suedez şi preluat ulterior de ţări ca Finlanda, Canada etc., hoteluri amenajate în foste închisori sau în clădiri istorice abandonate care au fost restaurate şi redate circuitului turistic - de exemplu în Marea Britanie – şcoli victoriene, biserici, hoteluri pe apă etc. Oricare ar fi soluţiile adoptate, utilizarea formelor alternative de cazare va contribui la punerea în valoare a patrimoniului construit şi la transformarea vacanţei într-o experienţă unică. Unităţile de alimentaţie În multe dintre oraşele turistice, alături de unităţile care promovează specificul gastronomic naţ ional funcţionează şi restaurante specializate în oferirea de preparate culinare specifice altor popoare. Dintre cele mai răspândite unităţi de servire tradiţională pot fi amintite pubul irlandez, restaurantul cu specific italian, braseria germană, tavernele greceşti etc. În general, alimentaţia publică este asociată tot mai frecvent activităţilor de turism, iar dinamica ei este influenţată din ce în ce mai mult de evoluţia circulaţiei turistice. Datorită faptului că ea reprezintă principala cale de satisfacere a nevoilor cotidiene de hrană pentru anumite categorii de consumatori, alimentaţia publică trebuie să satisfacă o gamă diversificată de necesităţi, indiferent de particularităţile acestora, specificul naţ ional sau restricţii medicale. În ceea ce priveşte localizarea, unităţile de alimentaţie vor fi amplasate în zonele rezidenţiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de agrement; ar fi de evitat amenajarea acestora la parterul locuinţelor, iar dacă acest lucru nu este posibil, soluţiile tehnice vor avea în vedere izolarea totală a aburului, mirosului şi zgomotului, iar necesarul de locuri de parcare este dimensionat astfel încât să existe un loc de parcare la 5-10 locuri la masă. Echipamente destinate agrementului Intensificarea preocupărilor pentru realizarea odihnei active a turiştilor – cerinţa actuală a vacanţelor – evidenţiază rolul agrementului ca element fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă poziţia de componentă de bază a prestaţiei turistice. Spaţiile de agrement din marile oraşe sunt destinate satisfacerii nevoilor atât ale turiştilor, cât şi ale rezidenţ ilor şi corespund nevoilor acestora de destindere şi divertisment. Exemple Amenajarea acestora se realizează fie în spaţii închise (săli de teatru,

104

cinematografe, cluburi, săli de concerte etc., îndeplinind o funcţie culturaleducativă şi distractivă, fie în aer liber (grădini publice, parcuri de distracţii, stadioane, complexe sportive etc.), de natură să satisfacă nevoia de destindere şi reconfortare. Un rol important în cadrul agrementului urban îl au spaţiile verzi (parcuri, grădini publice etc.) care îndeplinesc atât un rol funcţional în cadrul localităţii, cât şi unul corespunzător asigurării odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber. Exemple De exemplu, New-York-ul deţine mari parcuri urbane precum Central Park (339 ha) din Manhattan, Cunningham Park din cartierul Queens, iar în Europa, grădinile publice şi parcurile constituie elemente de bază în peisajul urban: Parcul Schlossberg (Graz-Austria), Phoenix Park din Dublin (cel mai mare parc urban din Irlanda), Stadt Park (Viena-Austria), Grădinile Mirabell (Salzburg). Totodată, un element de atracţie îl constituie şi grădinile botanice din această categorie, amintind Grădinile Exotice din Monaco cu peste 7000 de specii de plante, Grădina Botanică din Tromso (Norvegia), cunoscută ca cea mai nordică de pe Glob, etc. În procesul de amenajare a spaţiilor verzi, principiile de compoziţie au drept scop asigurarea unui echilibru între utilitatea şi estetica acestora, între spaţiul verde, cadrul natural şi cel construit şi natura nevoilor umane. În cadrul echipamentelor destinate agrementului, o poziţie importantă o deţin parcurile de distracţii care, fără a ajunge la o standardizare totală a produsului, cunosc caracteristici comune de concepţie, echipare, gestiune şi comercializare. Vizitarea unui parc de distracţii constituie adeseori o deplasare împreună cu familia, şi, din această cauză, călătoria se efectuează în principal cu automobilul propriu, mijloc de locomoţie utilizat de cea mai mare parte a vizitatorilor. În acest sens, este esenţial pentru un parc de distracţii să fie situat în apropierea unor artere de circulaţie şi să fie uşor accesibil, semnalizat de numeroase anunţuri, destinate să conducă cel mai rapid posibil vizitatorii către parc. Având în vedere că, în general, durata de funcţionare a unui parc de distracţii în aer liber este dependentă de condiţiile climatice, multe dintre acestea nefiind deschise publicului decât între aprilie şi sfârşitul lui octombrie, proiectarea acestuia ar trebui să asigure utilizarea parţială a atracţiilor şi în afara sezonului, atenuând astfel efectele sezonalităţii turistice. În ceea ce priveşte amenajarea parcurilor de distracţii, nu au fost elaborate până în prezent normative la nivel internaţional. Cu toate acestea, câteva aspecte trebuie amintite. În primul rând, este necesară existenţ a unui spaţiu suficient de întins pentru a

105

cuprinde suficient de multe atracţii astfel încât deschiderea să fie un eveniment, să justifice deplasarea clientelei vizate. Încă de la început, pe lângă zonele destinate atracţiilor, este recomandabil să se prevadă spaţiu şi pentru locurile de parcare, zonele de destindere şi picnic, aleile pietonale şi punctele de alimentaţie. Investitorii trebuie să poată dispune de rezerve financiare pentru ca, ulterior, să poată implanta atracţii suplimentare, demers important pentru fidelizarea clientelei lor şi atragerea de noi vizitatori. În scopul reducerii la minim a zgomotului, este necesar ca parcul propriu-zis să fie înconjurat de o bandă de teren, numită “zonă tampon”. În general, durata medie de vizitare a unui parc de distracţii de către turiştii individuali sau în grup este de 6 pană la 7 ore pe zi ceea ce permite, în afara încasărilor realizate pe baza biletului de intrare, şi obţinerea altor surse de venituri din activităţi precum restaurante, standuri de jucării, magazine de suveniruri etc. Multă vreme, serviciile de alimentaţie erau externalizate, tendinţa actuală fiind aceea de gestionare a acestora împreună cu celelalte servicii, asigurând astfel un nivel unitar al calităţii prestaţiilor şi obţinerea unor încasări suplimentare. În acest context, multiplicarea atracţiilor va conduce la prelungirea timpului de vizită (devenind superior unei zile), implicând şi proiectarea unor spaţii de găzduire care să aparţină parcului de distracţii şi care să contribuie la afirmarea acestuia ca destinaţie turistică de sine stătătoare. De asemenea, un rol important, din ce în ce mai des întâlnit în componenta ofertei parcurilor de distracţii, îl au evenimentele interactive (spectacole distractive - muzică, circ, dansuri, pantomimă etc., desfăşurate cu participarea vizitatorilor). În esenţă, amenajarea parcurilor de distractii trebuie să aibă în vedere îndeplinirea a două obiective principale: fidelizarea clientelei şi atragerea de noi vizitatori. Pentru aceasta, modernizarea periodică şi proiectarea de noi atracţii turistice trebuie să se situeze printre priorităţile administraţiei centrale a parcului. Transportul turistic Ca urmare a modernizării şi diversificării mijloacelor de transport, viteza de deplasare a crescut generând o economie substanţială de timp liber ceea ce conferă vizitatorilor unui oraş turistic posibilitatea unui sejur mai îndelungat sau vizitarea unui număr mai mare de obiective turistice. În ceea ce priveşte deplasarea în interiorul oraşului, turiştii beneficiază de existenţa reţelei de transport urban (de suprafaţă sau subteran) pentru accesul la principalele obiective turistice. Utilizarea reţelei de transport în comun de către turişti permite acestora să-şi stabilească itinerariul în funcţ ie de propriile dorinţe. În paralel cu reţeaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de transport turistic urban adaptată la cerinţele vizitatorilor. Totodată, se poate evidenţia faptul că multe dintre elementele infrastructurii de transport urban (mai ales cel subteran) reprezintă, ele însele, adevărate atracţii turistice

106

care şi-au câştigat admiraţia unor segmente largi de vizitatori datorită atributelor legate de vechimea, dimensiunea, detaliile constructive etc. Exemple Pot fi citate în acest sens: London Undergound (cea mai veche reţea de metrou din lume, inaugurată în 1863) are 273 de staţii şi asigură transportul a circa 800 milioane călători anual, metroul parizian, spectaculos prin viaductele sale, Austerliz şi Beroy, trasate pe Sena, metroul din New York care are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi numărul cel mai mare de staţii (483). Pentru călătoriile în scop turistic din interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi utilizate, alături de autoturismele personale, şi cele închiriate pe o perioadă de timp turiştilor în sistemul rent-a-car. O problemă care restrânge avantajele turismului cu automobilul este legată de supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane precum şi de respectarea limitelor de viteză şi a taxelor suplimentare de poluare (care se regăsesc în preţul crescut al carburanţilor). În ceea ce priveşte transportul din şi spre exteriorul oraşelor, trebuie adăugat faptul ca acestea, indiferent de mărimea lor, sunt puse în legătură cu zonele încojurătoare şi localităţile vecine printr-o reţea de transport (rutier, feroviar, aerian, naval, după caz). Oraşele mari, de exemplu, constituie adevărate „puncte teminus”, capete ale marilor

autostrăzi sau noduri rutiere. De asemenea, în toate marile oraşe ale lumii s-au constuit aeroporturi, a căror prezenţă a impulsionat creşterea numărului de turişti. În consecinţă, problemele care se cer a fi soluţionate sunt legate de managementul traficului şi de dimensionarea mijloacelor de transport luând în considerare cerinţele locuitorilor, pe de o parte, şi exigenţele vizitatorilor, pe de altă parte. Aceste preocupări se înscriu, de regulă, în elaborarea strategiei urbane. Amenajă ri cu caracter special În general, viziunea de dezvoltare şi preocupările unei comunităţ i trebuie să-i includă pe toţi membrii săi, ceea ce face ca petrecerea timpului liber să fie cât mai accesibilă persoanelor cu nevoi speciale. Totodată, amenajările pentru persoanele cu nevoi speciale contribuie la creşterea atractivităţii şi standardelor de calitate ale unui oraş. În acest sens, echipamentele turistice trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe legate de aspectul exterior al clădirilor şi parcarea în vecinătatea acestora, circulaţia în spaţiile publice, iluminatul acestora, informarea, traseele utilizate, transportul etc. Astfel, unităţile de cazare trebuie să beneficieze de o platformă de la parcare sau orice alt punct de sosire până la intrarea în hotel, ce poate fi folosită de persoanele imobilizate în scaune cu rotile, un spaţiu de parcare special rezervat persoanelor cu handicap, cel puţin un dormitor şi o sală de baie special echipate, cel puţin o sală de mese, restaurant, bar la care se poate ajunge cu ajutorul unui scaun cu rotile, uşi destul de

107

încăpătoare (cu deschiderea nu mai mică de 75 de cm), coridoare nu mai strâmte de 90 de cm şi lifturi având o lăţime de cel puţin 80 de cm şi cu uşile deschizându-se cel puţin 120 de cm. În cazul unor clădiri mai vechi, ar fi utilă existenţa unei balustrade, ca şi a unei rampe de acces, a cărei pantă nu va trebui să depăşească 5%. Uşile clasice sunt în general greu de utilizat de către persoanele cu mobilitate redusă dar şi de către turiştii cu bagaje; va trebui deci prevăzut un acces direct. Ghişeul de la recepţie trebuie să aibă o parte mai joasă pentru persoanele în scaun cu rotile sau pentru cele care doresc să se sprijine. Se vor evita mochetele şi covoarele groase care îngreunează circulaţia cu scaune cu rotile. Pentru persoanele cu deficienţe auditive ar fi utilă instalarea unei bucle magnetice în spaţiul de la recepţie. Eventualul telefon public instalat în hol va trebui să fie accesibil persoanelor în scaun cu rotile; o solutie ar fi instalarea în vecinătatea lui a unui fotoliu, pentru cei ce doresc să stea jos. Pentru cei cu deficienţe auditive trebuie să existe posibilitatea instalării unui telefon public cu amplificator. Referitor la circulaţia în spaţiile publice, este important să se evite obstacolele ce pot împiedica accesul sau pot reprezenta un pericol pentru cei cu probleme vizuale (obstacole aflate la înălţime, care nu ies în evidenţă prin contrast şi sunt imposibil de detectat cu bastonul). Ascensoarele trebuie să fie destul de încăpătoare pentru a putea fi folosite de către persoanele în scaun cu rotile; comenzile vor fi aşezate la o înălţime maximă de 1,30 m. Cifrele de pe butoane trebuie scrise în relief, cu caractere mari, şi dacă este posibil în braille. Multor clienţi le-ar fi util un anunţ sonor al etajelor. Scările vor fi prevăzute cu o balustradă uşor de prins iar capul scărilor va fi indicat cu o bandă antiderapantă de culoare contrastantă. Prima treaptă şi verticala vor fi mai vizibile dacă vor fi vopsite într-o culoare ce va contrasta cu restul scării. De asemenea, toaletele publice vor trebui dotate cu instalaţii speciale pentru sprijin şi o manevrare uşoară. Sălile de spectacol vor fi prevăzute cu locuri speciale destinate scaunelor cu rotile şi vor fi echipate cu o buclă magnetică, pentru persoanele cu aparat auditiv. Filmele vor fi subtitrate astfel încât să poată fi urmărite şi de către cei cu deficienţă auditivă. În sălile de expoziţii pot fi prevăzute reprezentări în relief, mulaje şi planuri tactile, dar şi explicaţii scrise cu caractere mari sau în braille. În ceea ce priveşte traseele utilizate, drumurile trebuie să fie bine întreţinute, să nu fie alunecoase şi să nu aibă gropi. Dacă nu se pot evita, zonele de pericol trebuie semnalate la sol printr-o schimbare de culoare sau textură, stabilindu-se pe cât posibil un cod care va fi utilizat de fiecare dată în aceeaşi situaţie. Reperele sonore (de exemplu fântâni) sunt extrem de utile, putând atrage atenţ ia şi asupra unei zone de pericol. Importanţa iluminatului rezidă în faptul că el trebuie să contribuie atât la instalarea confortului, cât şi la asigurarea securităţii. Este preferat iluminatul difuz şi indirect, iar în ceea ce priveşte semnalizarea se vor folosi contrastele de intensitate.

108

Din ce în ce mai mult, reţeaua de transporturi urbane devine accesibilă persoanelor cu deficienţe. Exemple În Franţa a apărut un “Ghid al transporturilor pentru uzul persoanelor cu mobilitate redusă”, sub patronajul Ministerului însărcinat cu transporturile şi al Comitetului de Colaborare pentru Transportul Persoanelor cu Handicap. El prezintă diferitele mijloace de transport accesibile persoanelor

cu nevoi speciale şi face o recapitulare a reducerilor tarifare acordate fiecărei categorii. Aceste reduceri se extind şi la nivelul reţelei de căi ferate: persoanele cu deficienţe sunt repartizate la clasa întâi, pentru un preţ echivalent clasei a doua. De asemenea, vagoanele sunt dotate cu locuri speciale pentru persoanele ce se deplasează în scaun cu rotile. În ceea ce priveşte transportul aerian, fiecare companie adoptă propriile sale dispoziţii cu privire la accesul persoanelor cu deficienţe, de aceea este necesară o informare directă. Exemple În 1986 în S.U.A. Congresul a votat Actul de Acces la Transportul Aerian, cerând Departamentului de Transporturi să elaboreze noi reglementări care să asigure tratamentul fără discriminare al persoanelor cu nevoi speciale. Aceste noi reglementări au fost publicate în martie 1990. Potrivit acestor reglementări, companiile aeriene sunt obligate să furnizeze anumite facilităţi specifice persoanelor cu handicap: parcări în apropiere de terminal; rampe de urcare la nivelul intrării, lifturi şi alte mijloace de asistare a persoanelor cu deficienţe la urcarea şi coborârea din avion; servicii accesibile; telefoane cu amplificator; sisteme vizuale (cu litere şi simboluri luminoase şi în coduri color) şi sisteme auditive de informare; semne care să indice localizarea serviciilor şi facilităţilor specifice. Totodată, adaptările spaţiilor publice vor fi cu atât mai eficiente cu cât personalul va fi sensibilizat la nevoile turiştilor cu handicap şi va fi pregătit să furnizeze servicii de calitate tuturor vizitatorilor. Creşterea rolului animaţiei În viziunea de amenajare turistică a oraşelor, animaţia reprezintă un concept care

desemnează organizarea agrementului în centrele urbane. Organizarea animaţiei în oraşele turistice va ţine seama atât de atracţiile locale existente, dar şi de exigenţele vizitatorilor cărora le sunt, cu precădere, adresate preocupările în direcţia asigurării divertismentului. În aceste condiţii, concepţia de amenajare turistică a oraşelor va trebui să vizeze dezvoltarea spaţiilor de cazare şi alimentaţie concomitent cu proiectarea

109

echipamentelor de animaţie, acestea din urmă ocupând un rol semnificativ la nivelul destinaţiei urbane. Prin dispunerea elementelor de animaţie este importantă asigurarea unei legături directe cu fiecare zonă funcţională a oraşului şi să se evite realizarea unor bariere între zonele cu funcţii dominante. În ceea ce priveşte tipologia activităţilor de animaţie existente la nivel urban se pot distinge: - circuitele tematice (de exemplu rutele gastronomice); - animaţ ia stradală (concursuri, spectacole, teatre în aer liber, transport turistic cu mijloace neconvenţionale); - animaţia culturală (concerte, teatre, expoziţii); - animaţia sportivă (competiţii, concursuri, întreceri sportive); - sărbătorile tradiţionale (sărbătorile de iarnă, cele de Paşte); - parcurile tematice; - festivalurile; - carnavalurile; - animaţia nocturnă (spectacole de sunet şi lumina, iluminatul nocturn al faţadelor). Având în vedere diversitatea activităţilor de animaţie, proiectarea echipamentelor trebuie să aibă în vedere respectarea cerinţelor legate de: accesibilitate, informare, servicii etc. iar soluţiile adoptate trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: respectarea identităţii locale, antrenarea populaţiei în proiectele de organizare a animaţiei, asigurarea surselor de finanţare etc. Totodată, organizatorii vor urmări să furnizeze vizitatorilor multiple posibilităţi de distracţie, dar şi de înţelegere a specificului local, să se asigure că nu se va realiza o suprasolicitare a capacităţilor zonei ceea ce ar conduce la degradarea spaţiilor şi disconfort dar că, în acelaşi timp, şi populaţia locală poate avea acces. La nivel urban, principalele acţiuni de promovare a animaţiei sunt legate de: organizarea de programe de animaţie care grupează mai multe destinaţii urbane (festivaluri la nivel regional), armonizarea activit ăţilor culturale şi sportive, conceperea unor produse turistice care să includă şi animaţia, colaborarea între autorităţile locale şi agenţii economici implicaţ i în dezvoltarea turismului (hotelieri, agenţii de turism etc.) pentru punerea în practică a proiectelor de animaţie organizate la nivelul întregului oraş sau chiar al regiunii etc.

110

7.3.3. Amenajarea şi conservarea centrelor istorice – direcţie majoră de acţiune în dezvoltarea turismului urban Centrul istoric – element de referinţă în dezvoltarea oraşelor turistice Importanţa centrului istoric rezidă în funcţia culturală pe care acesta o îndeplineşte

în cadrul sistemului urban, dar şi a celei turistice, de a se constitui într-un element de natură să contribuie la creşterea atractivităţii oraşului. Abordat în întreaga sa complexitate, centrul istoric poate fi definit ca o sumă de resurse istorice localizate în interiorul unui oraş, la nivelul unui cartier, fie este reprezentat de ansambluri arhitectonice distribuite în întreg spaţiul urban. Probleme privind amenajarea pentru turism a centrelor istorice Procesul de conservare şi restaurare In general, operaţiunile de renovare implică modernizarea clădirilor şi a utilităţilor şi cuprinde aspecte legate de: renovarea locuinţelor, renovarea şi conservarea monumentelor, refacerea străzilor, dezvoltarea modelelor de circulaţie care să faciliteze

fluenţa traficului, realizarea de instalaţii de canalizare, apă potabilă, iluminatul străzilor, amenajarea de zone pentru relaxare, realizarea de centre de interes public şi zone comerciale. Infrastructura a) infrastructura generală - în general, centrele istorice reprezintă zone în care au apărut primele construcţii şi instalaţii pentru asigurarea utilităţilor prin sisteme de

centralizare. Datorită vechimii lor, în prezent, aceste sisteme au capacităţi depăşite care nu au putut fi corelate cu creşterile de consumuri determinate de modernizările construcţiilor existente şi de apariţia unor construcţii noi, determinând continua degradare a parametrilor asiguraţi. In ceea ce priveşte alimentarea cu apă, alcătuită dintr-o reţea de conducte care prezintă uzură avansată, rezolvarea problemei constă în realizarea unei reţele noi, dimensionată pe baza capacităţilor de perspectivă şi executată din materiale corespunzătoare, care să ofere condiţii de asigurare a debitelor şi rezistenţa la solicitări, evitându-se astfel desele defecţiuni generatoare de spargeri de pavaje. De asemenea, şi în cazul asigurării canalizării în zonele istorice, rezolvarea constă în realizarea unei scheme actualizate de canalizare şi a unei reţele noi din materiale corespunzătoare. In privinţa dotărilor comerciale, stabilirea amplasamentului, mărimea şi profilul magazinelor, a magazinelor generale din zona comercială respectivă necesită rezolvarea unor probleme legate atât de relaţia dintre structura reţelei comerciale şi celelalte dotări urbanistice, cât şi de existenţa unor restricţii cu privire la regimul de înălţime, faţadele etc. In funcţie de aceste aspecte, este necesară stabilirea unor concepţii clare privind regulile de urbanism comercial26: dimesionarea şi structurarea reţelei de distribuţie, localizarea 26

Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, p. 101-104.

111

amplasamentelor fiecărui tip de magazin, poziţionarea şi structurarea centrelor comerciale. Astfel, dotările comerciale ale unui oraş sau cartier trebuie să fie astfel situate încât să ofere maximă proximitate şi să fie prezente îndeosebi în zonele frecvent solicitate. Totodată, echiparea comercială a centrului trebuie să cuprindă un număr important de magazine care, prin tipologia lor, sortimentul oferit, formele de vânzare practicate şi prin serviciile asigurate, să ofere clientelei o diversitate suficientă de mărfuri şi servicii, iar pe de altă parte, să asigure comercianţilor o activitate rentabilă. O altă regulă ce se impune a fi respectată este legată de faptul că oricărei construcţii comerciale trebuie să i se asigure o suprafaţă de teren suplimentară necesară unor eventuale extinderi şi, totodată, să dispună de o importantă suprafaţă de teren amenajată, destinată parcării autovehiculelor.

In ceea ce priveşte mobilierul urban, acesta va fi conceput în mod special pentru a fi în concordanţă cu ambianţa creată de toate elementele stradale. Totodată, o altă problemă ce trebuie soluţionată în renovarea infrastructurii generale, o reprezintă accesul. De regulă, străzile cu circulaţie auto asigură legătura cu restul oraşului, dar trebuie limitat în interiorul centrului istoric, favorizându-se accesul prin alei cu circulaţie pietonală, amenajate cu pavimente decorative, sugerând epoci anteriore. b) infrastructura specifică turismului In proiectarea infrastructurii specifice turismului, un prim demers îl constituie

determinarea numărului optim de vizitatori la un moment dat în scopul conceperii unui orar de vizitare pentru grupuri. In al doilea rând, este necesară determinarea accesului adică delimitarea zonelor care constituie puncte de interes pentru vizitatori. In acest sens, conservarea atracţiilor, măsurile de siguranţă, precauţiile de siguranţă, accesibilitatea, constituie factori care influenţează numărul optim de vizitatori la un anumit moment. Totodată, trebuie subliniat faptul că vizitarea spaţiilor interioare impune rezolvarea unor categorii mai largi de probleme decât cea a spaţiilor exterioare. Consideraţii privind siguranţa Vizitatorii trebuie protejaţi de condiţiile nesigure ale sitului care pot produce vătămări corporale. In acest sens, zonele nesigure sau interzise publicului vor fi marcate corespunzător, iar colecţiile de valoare trebuie protejate cu sisteme de alarmă. In zonele în care fumatul este permis, acestea vor fi prevăzute cu extinctoare precum şi cu instrucţiuni de utilizare a acestora. Serviciile şi infrastructura turistică In ceea ce priveşte cazarea, vizitatorii centrelor istorice trebuie să beneficieze de servicii asigurate de regulă de sectorul privat. Localizarea unităţilor de cazare se va face în exteriorul zonei istorice iar dimensionarea acestora are loc în funcţie de numărul

112

vizitatorilor şi de capacitatea aşezării de a suporta astfel de construcţii. Acestea trebuie situate în zone liniştite iar designul lor ar trebui să respecte standarde arhitecturale şi îndrumări asfel încât să respecte semnificaţia centrului isoric. Deosebit de important este locul, înălţimea, volumul, materialele exterioare şi peisajul înconjurător. In zonele istorice, creşterea turiştilor interni şi internaţionali poate adeseori crea o situaţie care oferă posibilitatea de a obţine transformarea unor spaţii rezidenţiale şi comerciale în hoteluri şi/sau case de oaspeţi. Aceasta însă se va face de asemenea, cu păstrarea caracterului istoric al zonei. Aşezările mai mici sau mai puţin vizitate pot găzdui turişti în case de oaspeţi şi hosteluri. Exemple Un bun exemplu este hotelul Panak Tingal situat în apropiere de marginea parcului în Borobodur (Indonezia), construit utilizând atât designul local cât şi materialele de construcţie autohtone. In ceea ce priveşte alimentaţia publică, unităţile respective vor fi amplasate, de

asemenea, în afara centrului istoric, dar pot constitui, în acelaşi timp, parte a trăsăturilor specifice locaţiei. Centrele istorice trebuie de asemenea amenajate, astfel încât să asigure accesul vizitatorilor la reţeaua de utilităţi publice. Exemple Fântânile publice care oferă apă potabilă ar trebui să fie disponibile turiştilor în apropierea intrărilor şi identificate cu simboluri grafice internaţionale. De asemenea, acolo unde nu există un sistem de canalizare adecvat, rezervoarele septice şi câmpurile de drenaj ar trebui localizate într-o zonă unde vizitatorii nu au acces, fie pentru o perioadă scurtă, fie temporar. Un alt aspect important îl reprezintă asigurarea cu echipamente şi servicii medicale de bază, cutii poştale amplasate în apropierea magazinelor de suveniruri, pubele construite din material durabil care să fie complementar mediului înconjurător. De asemenea, vizitatorii trebuie să aibă acces la telefoanele publice. În general, acestea vor fi amplasate la intrare sau în vecinătatea serviciilor de alimentaţie publică. Deşi accesul în zona istorică trebuie realizat doar pietonal, este posibilă uneori încurajarea transporturilor speciale ca de exemplu: şarete trase de cai, funiculare, bărci, maşinuţe electrice speciale pentru terenurile de golf, trenuleţe care contribuie la creşterea atractivităţii centrului istoric. Pentru a funcţiona eficient, transporturile speciale necesită amenajarea de perimetre pentru oprire, îmbarcarea/debarcarea călătorilor, cât şi zone semnalizate de aşteptare a călătorilor. Autorităţile locale trebuie să impună un sistem de

113

licenţe, să controleze numărul operatorilor şi să monitorizeze calitatea serviciilor. Fiecare mijloc de transport utilizat ridică o gama întreagă de probleme. Exemple De exemplu, în cazul vehiculelor trase de cai, sunt necesare măsuri de asigurare a igienei şi curăţeniei, precum şi de îndepărtare a reziduurilor rezultate. Accesul către zona istorică se poate realiza şi utilizând transportul cu automobilele proprii însă, pentru acestea, cât şi pentru cele destinate transportului grupurilor de turişti, trebuie amenajate locuri de parcare în număr suficient. Totodată, se impune respectarea unor reguli ce ţin de semnalizarea prin indicatoare clare de la o oarecare distanţă de zona turistică pentru a direcţiona şoferii spre destinaţia dorită, conceperea reţelei de străzi, de indicatoare şi de semne pe pavaj astfel încât să fie eficientă în direcţionarea vehiculelor, amplasarea unei staţii de debarcare/îmbarcare la o distanţă convenabilă de intrarea în zona turistică, realizarea unor dotări pentru accesul persoanele în vârstă sau cu handicap, etc. Promovarea In ceea ce priveşte promovarea centrelor istorice ca destinaţii turistice atractive, sunt utilizate revistele de călătorii care cuprind articole despre semnificaţia istorică şi internaţională a sitului istoric, problemele prioritare de conservare, o hartă din care să rezulte relaţiile centrului istoric cu zonele care îl înconjoară, o listă cu programul destinat vizitării, fotografii, o listă cu evenimentele organizate. De asemenea, imaginea centrului istoric poate fi promovată şi prin: realizarea de filme şi casete video care caracterizează zona, participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, realizarea de vederi şi postere etc. Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în oraşul/centrul istoric al oraşului în care locuiţi/studiaţi. U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane Turismul de week-end include în sfera sa de referinţă călătoriile de scurtă durată, efectuate în scopuri de odihnă, recreere şi agrement, în areale cu un cadru natural benefic,

situate de obicei, la periferia marilor aglomerări urbane. Printre motivaţiile care determină practicarea turismului în week-end se înscriu: liniştea, odihna în mijlocul naturii, distracţia, mişcarea, practicarea unor sporturi, vizitarea diverselor obiective etc. In privinţa destinaţiilor, pe primele locuri se situează arealele forestiere şi oglinzile de apă sau cursurile râurilor (70-75% din adeziuni), zonele montane, litoralul şi altele. In plus, marea majoritate a turiştilor (70%) se îndreaptă spre zone cu o echipare turistică corespunzătoare.

114

Evoluţia turismului de sfârşit de săptămână se află sub influenţa unei multitudini de factori: durata timpului liber şi modificarea acesteia, gradul de urbanizare şi dimensiunile oraşelor, schimbările în modul de viaţă al oamenilor, creşterea nivelului general de instruire a populaţiei, sporirea complexităţii muncii şi a consumului de energie fizică şi nervoasă, evoluţia veniturilor populaţiei, gradul de motorizare a acesteia, modernizarea reţelei de drumuri şi mijloace de transport, dotarea zonelor cu echipamente turistice, creşterea calităţii serviciilor etc. Exemple La nivel mondial se înregistrează o medie de 30% din populatia urbană care preferă să practice turismul de sfârşit de săptămână, dar sunt şi ţări în care media este cu mult depăşită (Austria – 55%, Elveţ ia – 50%, Franţa – 40%). In timp s-au înregistrat o serie de mutaţii în desfăşurarea turismului de week-end, în sensul distanţelor şi duratei deplasărilor, al motivaţiei şi preferinţelor pentru anumite destinaţii, modalităţilor de organizare, tipurilor de activităţi şi echipamente de agrement etc. Trăsăturile specifice turismului de weekend sunt: - sejur de scurtă durată – 1-2 zile; - deplasări pe distanţe relativ apropiate de reşedinţa permanentă; - acces uşor în zonă; - posibilităţi variate de petrecere a timpului etc. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane Delimitarea ariei teritoriale presupune selecţia unui teritoriu care să cuprindă o

gamă largă de atracţii şi să poată oferi condiţii pentru desfăşurarea unor activităţ i turistice variate, dar şi realizarea unei unităţi între zona ce urmează a fi amenajată şi teritoriile învecinate. Stabilirea amplasamentelor microzonelor porneşte de la faptul că în arealul determinat există o serie de restricţii privind destinaţiile teritoriului – perimetre industriale, agricole, forestiere, urbane etc – ce trebuie respectate. Asigurarea accesului în zonă reprezintă una dintre preocupările majore în amenajarea zonelor preorăşeneşti. Accesul trebuie să fie comod şi rapid, să se poată realiza cu cele mai diverse mijloace, iar zonele să poată fi abordate pe mai multe direcţii. In cazul deplasărilor mai lungi este necesară dezvoltarea unor servicii specifice: alimentare cu carburanţi, autoservice, cazare, alimentaţie. Dimensiunile şi structura echipamentelor se stabilesc în funcţie de capacitatea de primire a zonei şi particularităţile cererii. Capacităţile de cazare se realizează, de regulă, din construcţii uşoare, nepretenţioase, care să nu reclame investiţii mari şi să poată fi adaptate rapid variaţiilor cererii. Unităţile de alimentaţie trebuie să aibă o structură variat ă

115

din punct de vedere al confortului, tarifelor, profilului, distribuţiei în teritoriu etc. In plus, ele ar trebui să funcţioneze tot timpul anului. Dotările de agrement vor ţine seama că în turismul de weekend călătoria se face cu familia şi prin urmare este necesar să se asigure condiţii adecvate tuturor categoriilor de vârstă, ocupaţii etc. Parcurile destinate recreerii şi sporturilor de tipul joggingului şi ciclismului, ştranduri şi expoziţii în aer liber, stadioane şi campinguri sunt amenajările cele mai des întâlnite în spaţiul periurban.

Pornind de la potenţialul turistic natural şi de la gradul de amenajare a spaţiului periurban se diferenţiază mai multe modele de amenajări27: a. amenajări cu un ridicat potenţial natural pentru turism şi în care factorul tradiţie a mişcării turistice au un rol însemnat. Exemple In această categorie se includ zonele periurbane Braşov, Sibiu, Reşiţa cu staţiuni de odihnă şi sport renumite pe plan naţional şi internaţ ional ( Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic-Văliug). Nivelul dotărilor şi capacitatea de primire sunt superioare necesităţilor populaţiei centrelor urbane polarizatoare. Turismul de sfârşit de săptămână practicat în tot cursul anului este completat de turismul de sejur prelungit. b. Amenajări cu ridicat potenţial balnear, bine valorificat, cu dotări la nivel internaţional: Constanţa şi Oradea. Exemple Cele două arii periurbane includ staţiuni renumite: Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Mangalia, Mamaia, Băile Felix şi Băile 1 Mai. Turismul de sfârşit de săptămână este subsidiar turismului de tratament şi odihnă. c. Amenajări cu însemnat potenţial natural şi dotări satisfăcătoare, servind predominant turismului de sfârşit de săptămână.: Exemple Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Baia Mare, Ploieşti, Bucureşti. d. Zone periurbane cu un potenţial natural relativ limitat şi dotări turistice modeste: Târgu Mureş, Satu-Mare, Galaţi, Bacău, Craiova, Buzău. Cele mai multe se află în zone cu un relief relativ monoton, iar factorul tradiţie în deplasările în weekend este şi el absent. Valorificarea elementelor naturale specifice, cum este cursul Dunării în cazul oraşelor Brăila şi Galaţi nu se ridică la nivelul potenţialului natural. In practica amenajării periurbane s-au conturat câteva soluţii şi modele. In elaborarea acestor concepţii factorii luaţi în calcul sunt timpul de deplasare şi timpul de odihnă. 27

Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, p. 129

116

In cadrul arealelor periurbane s-au distins două subzone: una pentru odihnă de o zi, în limitele a 50 km şi zona călătoriilor mai lungi, de 1,5-2,5 zile, în cadrul fiecăreia echipamentele fiind adecvate cerinţelor. Alt element de referinţă se bazează pe concepţia potrivit căreia zonele de agrement periurbane completează sistemul general de dotări de agrement şi spaţii verzi din oraşe. In sistemele de recreere de mare suprafaţă se constată o tendinţă de asigurare a legăturilor dintre zonele de agrement interurbane şi sistemul de agrement din exterior, precum şi tendinţa de integrare a funcţiilor de agrement cu sistemul de zone verzi ce reglează condiţiile de mediu. Exemple Berlin, Hamburg, Moscova, Viena etc. In plus, apare necesitatea adaptării soluţiilor de amenajare particularităţ ilor ce decurg din situarea arealelor într-o zonă montană, rurală, forestieră, cu potenţial nautic etc. Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în arealele periurbane din jurul Braşovului.

U7.5. Rezumat Proiectarea turistică a unui oraş trebuie să aibă în vedere respectarea unor principii de bază :

a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a păstra unicitatea zonei; b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţ ime medie şi mică; c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la respectarea stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local; d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală ş i vizibilitatea peisajului; e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi. Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin

îndeplinirea criteriilor legate de respectarea standardelor de încadrare pe categorii de confort, norme de igienă şi protejarea mediului, accesibilitate, siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată, parametrii de proiectare a clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii estetice, design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii

117

destinaţiei turistice. În amenajarea turistică a zonelor periurbane se remarcă o serie de particularităţi legate de: delimitarea ariei teritoriale, stabilirea amplasamentelor microzonelor, asigurarea accesului în zonă, dimensiunile şi structura echipamentelor. U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Care sunt principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea spaţiilor verzi din cadrul oraşelor?

2. Care sunt elementele de care trebuie să ţină seama în proiectarea infrastructurii turistice a unui oraş ? 3. Cum caracterizaţi relaţia dintre arhitectură şi turism la nivelul unui oraş? 4. Care sunt particularităţile în amenajarea turistică a zonelor periurbane?

Temă de control

Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a oraşului în care v-aţi născut/locuiţi/studiaţi? Justificaţi propunerile formulate.

118

Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate Cuprins U8.1. Introducere .....................................................................................................119 U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119 U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora ...........................................119 U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130 U8.5. Rezumat.........................................................................................................138 U8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................138 U8.1. Introducere România are un capital natural deosebit de variat. Datorită condiţiilor fizico-geografice, care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone umede şi unul din cele mai frumoase sisteme de deltă (Delta Dunării), România este singura ţară de pe continent pe teritoriul căreia sunt prezente 5 din cele 11 regiuni biogeografice europene (alpină, continentală, panonică, stepică şi pontică). Ţara noastră are o diversitate biologică ridicată, exprimată atât la nivel de ecosisteme, cât şi la nivel de specii. În plus, lipsa mecanizării în sectorul forestier şi slaba dezvoltare economică au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa. U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
identifice tipurile de arii protejate;
cunoască aspectele pe care le presupune managementul ariilor protejate;
identifice diferitele modele de amenajare a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora Conform O.U.G. nr. 57/20071, aria naturală protejată este definită ca „zona terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice

1

***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările ulterioare.

119

sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale”. Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate: a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri naţionale (categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN), rezervaţii naturale (categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN); b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei; c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică; d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Conform INCDT care a realizat Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, în septembrie 2009, ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă aproximativ 47% din suprafaţa ţării. Au fost identificate şi caracterizate 783 tipuri de habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate specifice păşunilor şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor şi zonelor stâncoase şi 135 habitate specifice terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la nivelul întregii ţări. Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei. Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest. În România au fost identificate 3700 specii de plante, dintre care 23 sunt declarate monumente ale naturii, 39 sunt periclitate, 171 vulnerabile şi 1.253 sunt rare. În ceea ce priveşte fauna, au fost identificate un număr de 33.792 specii de animale, din care 33.085 nevertebrate şi 707 vertebrate. Dintre vertebrate, au fost identificate 191 specii de peşti (9 specii periclitate, 16 specii vulnerabile şi 11 specii rare), 20 specii de amfibieni (3 specii periclitate, 9 specii vulnerabile), 30 specii de reptile (4 specii periclitate, o specie vulnerabilă), 364 specii de păsări, din care 312 specii migratoare (18 specii periclitate şi 17 specii vulnerabile) şi 102 specii de mamifere (19 specii periclitate, 26 specii vulnerabile şi 13 specii rare). Se remarcă existenţa unor importante populaţii de carnivore mari: lupi (3.000 exemplare - 40% din populaţia europeană), urşi bruni (5.600 exemplare - 60% din populaţia europeană) şi râşi (1.500 exemplare - 40% din populaţia europeană), aceste specii fiind un simbol al vieţii sălbatice şi al habitatelor naturale.

120

În vederea conservării diversităţii biologice, pe teritoriul României s-au constituit numeroase arii naturale protejate (peste 7% din suprafaţa ţării sau aproximativ 18% dacă sunt luate în considerare şi siturile Natura 2000), iar în viitor se are în vedere lărgirea acestei reţele. Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a stabilit categoriile de zone protejate existente în ţara noastră, ţinând cont de clasificarea Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN)2: a) Rezervaţii ştiinţifice Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent. Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) - "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri ştiinţifice". Exemple Rezervaţia ştiinţifică Pietrosul Mare din Munţii Rodnei b) Parcuri naţionale Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II IUCN - "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere". 2

Candrea, A.N., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea Transilvania din Braşov, 2009.

121

Exemple Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Călimani c) Monumente ale naturii Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN - "Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice". Exemple Stejarii seculari din specia stejarului brumăriu – monument al naturii- comuna M. Kogălniceanu, judeţul Constanţa. d) Rezervaţii naturale Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate. Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele. Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire.

122

Exemple Lacul şi golul alpin Bâlea, Munţii Făgăraş, care ocroteşte peisajul glaciar, stâncăriile, flora şi fauna specific alpine. e) Parcuri naturale Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică. Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN - "Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere". De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Exemple Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Bucegi f) Rezervaţii ale biosferei Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Om-Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

123

Exemple Rezervaţia Biosferei Delta Dunării g) Zone umede de importanţă internaţională Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede. Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice. h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului natural. Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO. i) Arii speciale de conservare Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat. Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au fost desemnate. j) Arii de protecţie specială avifaunistică Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice. Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de conservare.

124

Acest sistem de clasificări are la bază o serie de obiective de management: cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice, menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice, turism şi recreere, educaţie, utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor naturale, menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale. În România există 28 de arii naturale protejate majore de interes naţional, şi anume: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, 13 parcuri naţionale şi 14 parcuri naturale3. În afara acestor arii protejate majore, la nivel naţional există 941 de rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii şi rezervaţii naturale a căror suprafaţă totală este de aproximativ 316.012,6 hectare. Ţinând cont de faptul că o mare parte a acestor arii protejate sunt incluse în ariile protejate mari (în parcurile naţionale, parcurile naturale şi în rezervaţiile biosferei), suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România (cu excepţia siturilor Natura 2000) acoperă 1.702.112 ha, ceea ce reprezintă peste 7% din suprafaţa terestră a ţării. O bună parte din teritoriul naţional este acoperită de reţeaua comunitară de arii protejate Natura 20004: - 108 situri SPA (Arii de Protecţie Specială Avifaunistică), reprezentând aproximativ 11,89% din teritoriul României – instituite prin H.G. nr. 1284/2007; - 273 situri SCI (Situri de Importanţă Comunitară), reprezentând aproximativ 13,21% din teritoriul României – instituite prin Ordinul nr. 1964/2007 al Ministrului Mediului şi Dezvoltării Durabile. Cumulat, siturile incluse în Reţeaua Europeană Natura 2000 acoperă aproximativ 17,84% din teritoriul naţional (o parte din SCI-uri şi SPA-uri se suprapun). Valoarea resurselor turistice la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale aflate în interiorul sau în imediata apropiere a celor 28 de arii protejate majore poate fi redată pe baza datelor din documentaţia ce a stat la baza Legii nr. 190/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse turistice5. Astfel, din cele 276 de localităţi situate pe teritoriul sau în apropierea ariilor protejate majore din România, se apreciază că 35 de localităţi au o valoare foarte mare a resurselor turistice, 148 de localităţi deţin resurse turistice cu valoare mare, 89 de localităţi deţin resurse turistice cu valoare medie şi doar 4 localităţi au o valoare scăzută a resurselor turistice.

3

INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie 2009, Figura nr. 3.1. şi Anexele nr. 3 şi 4. 4 MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009. 5 INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone Turistice. Proiect de fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007.

125

Managementul ariilor protejate Pentru categoria Ia - rezervaţie naturală strictă, managementul poate să fie foarte simplu, implicând prevenirea oricărei activităţi dăunătoare, dar pentru celelalte categorii managementul este un proces complex, implicând mai mult de un singur scop şi o mare varietate de grupuri de interes. Planul de management al unei arii protejate este documentul oficial de stabilire a obiectivelor acesteia şi a măsurilor de management care trebuie întreprinse pentru realizarea unei gestionări eficiente, responsabile a zonelor respective6. Acesta sintetizează informaţia existentă la data întocmirii planului, stabileşte domeniile majore şi obiectivele de management, precum şi un plan de acţiune pe un anumit orizont de timp, de regulă 5 ani. Planul stă la baza activităţii ariei protejate şi se constituie ca document de referinţă pentru planificarea tuturor activităţilor pe termen scurt şi mediu legate de aceasta pentru toţi deţinătorii/administratorii de terenuri şi pentru toţi cei ce doresc să iniţieze şi să desfăşoare activităţi pe teritoriul său. Prin intermediul acestui document se realizează zonarea internă a ariei protejate (conform O.U.G. nr. 57/2007), prin definirea şi delimitarea, după caz a unor: - zone cu protecţie strictă – zonele din ariile naturale protejate, de mare importanţă ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus. Aici sunt interzise desfăşurarea oricăror activităţi umane. Excepţii fac activităţile de cercetare, educaţie şi ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management. - zone de protecţie integrală – cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul ariilor naturale protejate. În aceste zone sunt permise activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; - zone-tampon (în parcurile naţionale sunt denumite zone de conservare durabilă, iar în parcurile naturale sunt denumite zone de management durabil) - fac trecerea între zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă. De asemenea, şi în aceste zone sunt permise activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; - zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane - sunt zonele în care se permit activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversităţii. Principalele obiective de management ale planului sunt grupate pe următoarele teme7: - Conservarea biodiversităţii; - Utilizarea terenului şi a resurselor naturale; 6 7

INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 27-28. Idem.

126

- Conservarea şi promovarea moştenirii culturale; - Managementul turismului şi recreerii; - Educaţie şi conştientizare; - Managementul parcului; - Alte activităţi specifice fiecărui parc. În prezent, deşi majoritatea parcurilor au elaborat planul de management, datorită procedurii greoaie (prin Hotărâre de Guvern), dar şi a inadvertenţelor legislative (nefuncţionalitatea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate) nu este aprobat nici un astfel de plan. Un alt instrument deosebit de util în managementul turistic al ariilor protejate îl constituie planul de management al vizitatorilor. Acesta direcţionează tipul potrivit de vizitator către zona potrivită din parc sau vecinătatea acestuia, creând cele mai bune oportunităţi pentru îndeplinirea experienţei imaginată de vizitator, de a petrece timpul liber în natură, producând un impact negativ minim asupra naturii şi a comunităţilor locale şi creând cele mai bune şanse pentru dezvoltarea de afaceri locale ecologice din sfera turismului. În ultimul timp, ca urmare a cerinţelor impuse în cadru Programului Operaţional Sectorial Mediu, numeroase parcuri au realizat un astfel de plan de management al vizitatorilor (Parcurile Naţionale Retezat, Piatra Craiului, Buila-Vânturariţa, Munţii Rodnei, Călimani, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Defileul Jiului, Domogled - Valea Cernei, Munţii Măcinului, Porţile de Fier, Semenic - Cheile Caraşului, Parcurile Naturale Lunca Mureşului, Vânători Neamţ, Bucegi, Grădiştea Muncelului - Cioclovina, Munţii Maramureşului, Putna Vrancea, Balta Mică a Brăilei, Apuseni). Studiaţi planul de management al vizitatorilor realizat pentru unul dintre parcurile menţionate mai sus. Infrastructura turistică şi tehnică Structurile turistice de cazare reprezintă componenta cea mai importantă a bazei tehnico-materiale specifice, întrucât răspunde uneia dintre necesităţile fundamentale ale turistului, şi anume odihna, înnoptarea. Dimensiunile şi distribuţia spaţială a mijloacelor de cazare, determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnicomateriale a turismului şi, implicit, amploarea fluxurilor turistice. În decursul timpului au fost construite diverse tipuri de unităţi de cazare, atât în interiorul ariilor, dar şi la marginea sau în apropierea acestora. Numărul şi tipul de unităţi de cazare din ariile protejate variază considerabil. Chiar dacă anumite arii protejate nu dispun de un număr suficient de unităţi de cazare (de exemplu Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul

127

Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, Parcul Natural Comana), totuşi în majoritatea cazurilor acest lucru este compensat de unităţile de cazare situate în imediata vecinătate a ariilor protejate (de exemplu Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Ceahlău, Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Cozia, Parcul Naţional Piatra Craiului). RNP Romsilva consideră că nu sunt probleme legate de capacitatea de primire a vizitatorilor în parcurile aflate în administrarea sa şi că există locuri suficiente pentru creşterea controlată fără a pune în pericol mediul8. Pentru parcurile situate în zona montană o importanţă aparte o au refugiile turistice şi locurile de campare amenajate, structuri deficitare în majoritatea acestor areale. Amenajarea de locuri de campare a devenit o prioritate în cadrul majorităţii parcurilor, deoarece această formă de cazare este adaptată unui număr destul de mare de turişti români, iar lipsa unor astfel de spaţii organizate poate fi dăunătoare pentru mediul înconjurător. O altă formă de cazare de mare importanţă pentru zonele naturale, ce ar putea fi integrată în cadrul programelor ecoturistice o reprezintă cabanele de vânătoare9 (223 la nivel naţional). RNP a dezvoltat această reţea de cabane pentru susţinerea turismului de vânătoare. Dintre acestea, unele cabane au un nivel de confort surprinzător de ridicat, fiind utilizate pentru vizitele de protocol şi constituie un important potenţial pentru dezvoltarea ecoturismului. Un rol deosebit în cadrul infrastructurii turistice a parcurilor naţionale şi naturale îl au centrele de vizitare şi punctele de informare. Infrastructura de vizitare şi informare are un rol important în promovarea obiectivelor de management ale ariei naturale protejate şi pentru conştientizarea de către publicul larg a măsurilor de conservare a speciilor/habitatelor naturale în contextul gestionării durabile a resurselor naturale. În general, o clădire care are rolul de centru de vizitare cuprinde spaţii expoziţionale, punct de informare turistică, sală de conferinţe, birourile administraţiei parcului şi spaţii de cazare. În prezent cele 28 de arii protejate mari din România sunt destul de slab echipate din acest punct de vedere, iar acolo unde aceste structuri au fost dezvoltate, există în general probleme în exploatarea acestora datorate lipsei de fonduri sau în alte cazuri datorită proastei colaborări între administraţia parcului şi autorităţile publice locale (de exemplu în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei centrul de vizitare a fost închis din această cauză). Există totuşi oportunitatea ca în perioada următoare aceste structuri să poată fi dezvoltate prin POS Mediu – Axa 4 “Implementarea sistemelor adecvate de management

8 9

OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, p. 14 OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of Romania (Final report), 2005

128

pentru protecţia naturii”. Pentru a putea fi finanţate prin intermediul acestui program, centrele de vizitare vor trebui să nu includă facilităţi de cazare cu scop turistic. În cadrul procesului de valorificare turistică a ariilor protejate un rol important îl joacă infrastructura specifică de acces (drumuri, poteci, trasee amenajate). Accesul în interiorul parcului se poate realiza, în funcţie de configuraţia terenului cu variate mijloace, incluzând: mersul pe jos, vehicule private, bărci, vaporaşe, biciclete, mijloace de transport pe cablu etc. În majoritatea parcurilor naţionale şi naturale din România au fost create reţele de trasee turistice, în mare parte omologate sau în curs de omologare. Cele mai multe trasee sunt de drumeţie, dar au fost amenajate şi trasee cicloturistice sau trasee pe apă (în parcurile constituite în zone umede). În ultima perioadă s-au realizat şi câteva trasee educative, prin intermediul unor proiecte Life Natura (Ceahlău, Munţii Rodnei, Balta Mică a Brăilei), GEF (Vânători Neamţ, Munţii Măcinului) sau proiecte finanţate prin Fundaţia pentru Parteneriat (Buila Vânturariţa, Retezat). În majoritatea cazurilor de administrarea traseelor turistice se ocupă Consiliile Judeţene, administraţiile parcurilor sau serviciile publice de salvamont. În anumite parcuri cu veche tradiţie în turism, s-au dezvoltat de-a lungul timpului şi diverse alte variante de acces în interiorul acestora, respectiv mijloace de transport pe cablu (Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Natural Apuseni), transport pe cale ferată îngustă (mocăniţa de pe Valea Vaserului – Parcul Natural Munţii Maramureşului), transport cu bărci şi nave de diferite dimensiuni (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării). Se apreciază totuşi că accesibilitatea internă în parcurile naturale şi naţionale este redusă (trasee în stare proastă) şi că ar trebui îmbunătăţită (nu atât cantitativ, cât mai ales calitativ), ţinând cont de nevoile de conservare, de nevoile de dezvoltare locală şi de calitatea experienţei turistice. De exemplu, Parcul Natural Grădiştea Muncelului beneficiază de existenţa unor obiective culturale de importanţă internaţională (cetăţile dacice), înscrise pe lista monumentelor UNESCO, dar care nu sunt valorificate din punct de vedere turistic. În cadrul ariilor naturale în care se doreşte dezvoltarea şi promovarea unor activităţi precum observarea speciilor de animale s-a demarat construirea infrastructurii specifice (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Parcul Natural Lunca Mureşului, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Parcul Naţional Buila Vânturariţa), dar totuşi iniţiativele în acest domeniu sunt încă în faza de pionierat. O evaluare cu privire la situaţia infrastructurii turistice din interiorul şi din vecinătatea ariilor protejate majore se poate face cu ajutorul documentaţiei ce a stat la baza Legii nr. 190/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea

129

Planului de amenajare a teritoriului naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse turistice, din cele 276 de localităţi aflate în interiorul sau în apropierea celor 28 de arii protejate mari, doar în 60 de localităţi nu sunt probleme legate de infrastructura turistică. Este vorba de localităţi situate în Delta Dunării şi în interiorul sau în apropierea unor parcuri uşor accesibile, aflate pe traseul unor importante fluxuri turistice, cum ar fi: Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Natural Apuseni, şi unde turismul este o activitate economică cu o veche tradiţie. În alte cazuri infrastructura turistică se concentrează în oraşele şi staţiunile importante existente în apropierea parcului, acestea constituind puncte de plecare pentru vizitarea acestuia. Exemple Brăila pentru Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Galaţi pentru Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Arad pentru Parcul Natural Lunca Mureşului, Drobeta Turnu Severin pentru Parcul Natural Porţile de Fier şi pentru Geoparcul Platoul Mehedinţi, Reşiţa pentru Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, Petroşani pentru Parcul Naţional Defileul Jiului, Călimăneşti-Căciulata pentru Parcul Naţional Cozia, Sângeorz Băi şi Borşa pentru Parcul Naţional Munţii Rodnei etc. O altă componentă deosebit de importantă, ce oferă indicii în legătură cu potenţialul de dezvoltare a turismului la nivelul localităţilor situate în interiorul şi în apropierea ariilor protejate majore, este infrastructura tehnică. Conform aceleaşi surse, din cele 276 de localităţi, doar 114 pot fi considerate fără probleme din punct de vedere al infrastructurii tehnice. U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor Odată cu eforturile depuse pentru protejarea şi conservarea naturii s-a pus şi problema dezvoltării durabile a acestor areale, fiind trasate strategii de dezvoltare, iar unul dintre domeniile principale de acţiune îl constituie ecoturismul. La nivel mondial, primele demersuri oficiale privind organizarea şi reglementarea ariilor naturale protejate au aparţinut Statelor Unite ale Americii. Pentru anul 2008, datele arată că în această ţară există 6.770 de areale terestre (27,08 % din teritoriul terestru naţional) şi 787 areale marine protejate (circa 67% din suprafaţa marină a ţării)10. Exemple Există o reţea de 58 parcuri naţionale, dintre care se remarcă Parcurile Naţionale - Yellowstone din Munţii Stâncoşi, declarat încă din 1872 şi Yosemite de pe valea omonimă, din California, declarat în 1880. 10

INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 19.

130

Guvernul federal american nu a stabilit politici speciale pentru turismul durabil şi ecoturism dar a realizat un set de legi privind ariile protejate şi protecţia mediului. SUA este considerat liderul mondial în privinţa organizării sistemului de arii protejate atât din punct de vedere al modului de conservare şi protecţie, cât şi din punct de vedere al valorificării turistice. Gestionarea resurselor se face prin intermediul centrelor de administraţie pentru parcuri şi pentru ariile protejate mari, conduse de supraintendenţi care au înglobat şi birourile serviciilor de pază. Pentru susţinerea activităţilor turistice au fost create centre de vizitare cu minime dotări pentru prezentarea specificului şi a obiectivelor floristice şi faunistice deosebite, vânzarea de pliante, hărţi şi suveniruri, micro-unităţi de alimentaţie publică şi grupuri sanitare. În zonele marginale, iar în unele cazuri chiar şi în zona de tampon a marilor parcuri naţionale şi naturale au fost create, în ultimele 5-6 decenii, numeroase condiţii de cazare turistică. Pe baza legislaţiei naţionale şi a celei federale fiecare parc sau arie protejată importantă îşi stabileşte strategia proprie de gestionare a resurselor şi de valorificare economică. Această strategie este de fapt un plan general de management ce diferă de la o arie protejată la alta, dar cuprinde unele puncte comune referitoare la: evaluarea anuală a stării biodiversităţii şi redactarea unui raport final; realizarea unui business plan axat pe activităţi de menţinere şi diversificare a acţiunilor turistice prin prisma sumelor alocate de guvern şi din sursele proprii; demararea unor acţiuni speciale de conservare; acordarea unei foarte mari atenţii pentru educaţia pro-natura a vizitatorilor, pentru preîntâmpinarea unor dezastre naturale; realizarea de prognoze privind posibilităţile de dezvoltarea a turismului, pentru a menţine fluxuri de turişti relativ constante şi evitarea conflictelor de interese economice cu comunităţile locale. Canada acordă, de asemenea, o mare importanţă teritoriilor cu viaţă sălbatică. Suprafaţa totală a zonelor protejate este de 11,8 milioane ha. (6,3% din suprafaţa ţării) şi cuprinde un total de 5.285 de arii protejate, dintre care 42 parcuri naţionale. Majoritatea parcurilor ocrotesc păduri boreale de conifere şi foioase cu multe alte elemente specifice de floră şi faună, izvoare termale, cascade, zone cu gheţari. Toate parcurile sunt incluse în Agenţia Parcurilor, fondată în 1998 aflată în subordinea Agenţiei Guvernamentale de Evaluare a Mediului, ce a realizat un Cod de Etică privind personalul şi activitatea administraţiei parcurilor, o cartă a acestora şi mai redactează un buletin de informare trimestrial. Exemple Fiecare parc şi arie cu natură sălbatică îşi creează un plan director de gestionare integrată, iar ulterior acestea sunt supuse aprobării ministrului responsabil cu aceste arii naturale deosebite. Aceste planuri pun foarte mare

131

accent pe integritatea ecologică şi pe formarea unei atitudini civice privind protecţia şi conservarea acestor arii protejate. Orice plan director cuprinde: monitorizarea foarte strictă a speciilor, a stării lor de conservare şi interacţiunea cu activităţile umane din zonele adiacente; evaluarea surselor de finanţare (bugetul naţional, venituri proprii, sponsorizări şi donaţii, parteneriate public-private); stabilirea anuală a arealelor şi traseelor care sunt deschise pentru cercetare şi vizitare; realizarea unor propuneri de modernizare şi / sau extindere a centrelor administrative şi a celor de vizitare; colaborarea cu unităţile de învăţământ pentru realizarea de proiecte comune privind educaţia şi cunoaşterea naturii; propuneri privind editarea şi tipărirea de materiale promoţionale despre aria protejată respectivă. Parcurile naţionale şi arealele cu viaţă sălbatică ce deţin aşezări umane pe teritoriul lor pun accent pe informarea şi participarea activă a locuitorilor la conservarea mediului şi a biodiversităţii. În acest context, legislaţia canadiană este cea mai restrictivă faţă de susţinerea altor activităţi secundare la nivelul acestora tocmai pentru a nu aduce atingeri calităţii vieţii sălbatice. Astfel, este interzisă orice construcţie de unitate turistică, campare sezonieră, orice amenajare de poteci etc. Pentru informarea turiştilor există doar centrele de vizitare, informare şi educaţie (denumite centre de resurse educative) care folosesc cele mai moderne mijloace în prezentarea parcurilor naţionale (videoproiecţii, sistem 3D, expoziţii fotografice, sală media, bibliotecă etc.), iar o singură serie de vizitatori include între 15-20 persoane. Australia – datorită suprafeţei extinse şi a unor caracteristici naturale aparte, aici s-a creat de-a lungul timpului o puternică reţea de arii protejate. Pe teritoriul său există 516 parcuri naţionale, 145 de zone marine, 20 de arii protejate pentru populaţiile indigene, 30 de situri naturale cu viaţă sălbatică şi peisaje naturale deosebite - cuprinzând peste 7,5% din teritoriul naţional. Exemple Primul parc desemnat pe teritoriul continentului australian (Royal National Park) a fost fondat în anul 1879. Toate ariile protejate australiene sunt coordonate de Departamentul Federal pentru Mediu, Apă, Patrimoniu şi Arte şi funcţionează în baza unei legi din 1979. Prin intermediul acestui departament şi a Ministerului de Resurse Naturale s-a elaborat Strategia Naţională de Conservare a Biodiversităţii prin care sunt date direcţiile generale de gestionare a marilor arii protejate. În reţeaua de arii protejate australiene accentul este pus atât pe conservare şi protecţie, cât şi pe educaţie ecologică şi pe vizitare. În aceste trei ţări cu experienţă relevantă pentru ecoturism, ideea de strategie este valoroasă numai raportată la nivel local şi regional, prin aplicarea conceptului de

132

dezvoltare integrată. Prin urmare, la nivelul instituţiilor guvernamentale se pun bazele unor coordonate macroeconomice care pot influenţa în mod deosebit turismul, în rest se realizează planuri de dezvoltare economică la nivelul unităţilor administrativ teritoriale (SUA - state federale, Canada - regiuni, Australia - state şi districte autonome) şi apoi pentru fiecare aşezare rurală şi urbană prin procesul de descentralizare, dat fiind faptul că autorităţile locale trebuie să ia deciziile alături de populaţia locală. La nivel european, la baza dezvoltării durabile a turismului prin conceptul de ecoturism, stă ca document esenţial Declaraţia de la Berlin din 1997, cu titlul generic de „Diversitate Biologică şi Turism Durabil”. Olanda deţine 20 de parcuri naţionale (din care 7 parcuri fac parte din patrimoniul UNESCO), 330 de rezervaţii naturale, 25 de zone umede Ramsar, cu un total de 26,2% din teritoriul naţional. Exemple Cele mai vechi sunt parcurile naţionale Hoge Veluwe şi Veluvezoom, create din iniţiativă privată la începutul secolului XX. În ultimii 20 de ani s-a acordat o mare atenţiei siturilor create pentru conservarea de peisaje naturale, fiind create 27 de asemenea teritorii de interes naţional, reprezentând 18,6% din suprafaţa toată a ţării. În urma colaborării dintre Ministerul Locuinţei, Planificării Teritoriale şi Mediului şi Ministerul pentru Afaceri Economice a fost creat un Comitet pentru Mediu, Natură şi Recreere. Acest comitet a permis funcţionarea unui grup de iniţiativă pentru turism (IDNT) care pune în relaţie marea majoritate a ONG-urilor de turism şi protecţia mediului, cu autorităţile şi populaţia locală. Principalele acţiuni sunt orientate către protecţia şi dezvoltarea ecologică a peisajelor, recrearea în aer liber, educaţie, cercetare ştiinţifică. În teritoriu, există o reţea de inspectorate subordonate ministerului, ce monitorizează calitatea componentelor principale de mediu. În anul 2003, Ministerul de Afaceri Economice a elaborat un plan pentru următoarele două decenii denumit Agenda Noului Turism cu 12 puncte principale de acţiune. Domeniul ecoturismului este privit prin prisma vizitării şi nu a sejururilor în locurile cu natură sălbatică şi este strâns legat de acţiuni educative pentru turişti şi populaţia locală. Principalele servicii turistice sunt asigurate în localităţile aflate în vecinătatea acestor spaţii naturale autentice şi originale şi care deţin certificare oficială pentru turism verde. Turismul este practicat prin parteneriatul dintre Federaţia Arealelor Protejate Private, Asociaţiei Peisajelor Regionale, Fundaţia Parcurilor Naţionale şi agenţiile de turism. Austria se remarcă prin cele 1.226 de arii protejate din care se detaşează 6 parcuri naţionale, 45 parcuri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, 11 zone umede Ramsar etc., înglobând 36,2 % din teritoriul său naţional. În Austria funcţionează, începând cu anul

133

1971, un sistem integrat de dezvoltare generală pentru parcurile naţionale şi naturale. Reglementările juridice de protecţie şi gestionare sunt iniţiate la nivel guvernamental, dar şi landurile federale componente au capacitatea de a lua unele decizii proprii. Exemple Fiecare tip de arie protejată este valorificată prin intermediul unor asociaţii – Asociaţia pentru Parcurile Naţionale, Asociaţia pentru Parcurile Naturale, Asociaţia pentru Natură şi Peisaje, care stabilesc un sistem de acţiuni general valabile pentru toate spaţiile naturale ocrotite. Conceptul de ecoturism este aplicat în special în cadrul ariilor protejate, dar şi în regiuni cu peisaje naturale de excepţie şi bunuri culturale deosebite. Austria şi-a stabilit şi definit clar o reţea de ecoregiuni care au anumite particularităţi naturale, culturale şi estetice. O atenţie deosebită este acordată ecocertificării unităţilor turistice care trebuie să respecte cerinţele de conservare a naturii şi derulare a afacerii la scară mică. De asemenea, este sprijinit transportul de grup şi nu individual pentru a reduce impactul negativ asupra mediului. În ţările din Europa Centrală şi de Est cele mai rapide progrese privind conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă se remarcă în Slovenia, Polonia, Ungaria, Croaţia, Bulgaria. Aceste ţări au demarat multiple iniţiative legislative, au creat o reţea de arii protejate, au sprijinit unităţile economice din turism să aplice cerinţele internaţionale de turism durabil şi de ecoturism. Bulgaria deţine 1.117 de arii protejate şi monumente ale naturii, din care 75 în categoriile I şi II IUCN, 518 în categoriile III, IV, V şi 523 în categoria VI, reprezentând 10,1% din teritoriul naţional. Toate spaţiile naturale cu regim special sunt sub controlul Ministerului Mediului şi Apelor. Prima strategie pentru dezvoltarea ecoturismului a fost demarată prin proiectul Conservarea Biodiversităţii şi Creşterea Economică – BCEG Project (2000-2004), cu sprijin din partea USAID. Scopul principal era acela de a asigura dezvoltarea locală, prin mici firme private, prin participarea directă a populaţiei locale, în conformitate cu protejarea mediului şi spaţiilor protejate. Obiectivele Strategiei Naţionale de Ecoturism sunt grupate pe patru domenii majore: - conservarea biodiversităţii şi prezervarea patrimoniului cultural - prin elaborarea planurilor de management a ariilor protejate, a planurilor regionale pentru dezvoltarea durabilă a turismului şi a planurilor de prezervare a patrimoniului cultural, pentru a crea condiţiile necesare dezvoltării ecoturismului; - dezvoltarea clusterelor sau reţelelor de întreprinderi ecoturistice - prin îmbunătăţirea capacităţii antreprenoriale a întreprinderilor, instruirea comunităţilor locale cu privire la furnizarea serviciilor ecoturistice, extinderea accesului la mecanismele de finanţare şi investiţii;

134

- îmbunătăţirea cadrului legislativ şi organizatoric - prin încurajarea politicii de coordonare şi cooperare între instituţiile guvernamentale pentru formularea şi implementarea strategiei de dezvoltare ecoturistică, examinarea şi revizuirea reglementărilor şi legislaţiei naţionale pentru promovarea dezvoltării ecoturismului; - dezvoltarea regională şi locală - prin sprijinirea populaţiei locale în procesul de planificare şi integrarea ecoturismului în planurile de dezvoltare regională. În urma acestui proiect au rezultat 12 planuri regionale de acţiune ecoturistică. Ungaria deţine importante spaţii protejate (830), din care 10 parcuri naţionale, 236 rezervaţii naturale de interes naţional, 147 rezervaţii pentru conservarea naturii, 24 zone umede Ramsar, 9 situri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, reprezentând 7,6% din teritoriul naţional. Dincolo de aceste spaţii naturale cu regim special, în Ungaria s-a dezvoltat o reţea de ecorute turistice care pun în valoare peisaje naturale deosebite şi aşezări tradiţionale situate cu precădere în mediul rural. Exemple Cel mai ambiţios şi extins program de valorificare turistică se aplică în parcurile naţionale Balaton şi Aggtelek. Ecoturismul este aplicabil şi în localităţile rurale situate la periferia acestor spaţii geografice, acesta fiind axat pe observarea unor specii de faună, drumeţii în natură etc. De altfel, în Ungaria, ecoturismul este considerat o formă de turism prin care sunt valorificate economic peisajele naturale deosebite în asociere cu sate tradiţionale cu vechi ocupaţii agricole (viticultura, creşterea cailor etc.), meşteşuguri tradiţionale, artizanat. Serbia – situaţia economică dificilă, datorată aplicării embargoului din perioada 1994- 1996, a făcut ca preocupările pentru probleme de conservare şi protecţie a mediului să fie foarte reduse. Exemple Pe teritoriul său există 5 parcuri naţionale, 20 parcuri naturale, 120 rezervaţii naturale, 470 monumente ale naturii, 6 situri Ramsar, iar suprafaţa totală protejată reprezintă circa 5% din teritoriul naţional. În domeniul turismului, legea pentru turism a fost promulgată în anul 1994, iar prima strategie de dezvoltare a turismului naţional a fost realizată în 1999, cu prognoze, până în 2010. Accentul este pus pe turismul montan, rural, în arii protejate, fluvial şi de aventură. În mod concret, ecoturismul în această ţară se află abia la început şi este legat de localităţile rurale prezente în apropierea marilor arii protejate. Sistemul care se aplică este acela de „bed and breakfast” în mici unităţi de cazare şi realizarea de excursii în sistem organizat. Sprijinirea ecoturismului se face prin derularea unui proiect din cadrul Programului Euroregion Initiative-Carpathians Mountains, pentru perioada 2007-2009, prin care se determină zonele de practicare şi se face certificarea ecoturistică a unităţilor turistice şi a produselor oferite.

135

Ucraina a demarat o politică proprie de dezvoltare socio-economică după anul 1991, odată cu obţinerea independeţei. Din acest moment a început să îşi construiască propria legislaţie, astfel, la sfârşitul anului 1991 a fost promulgată prima lege de protecţie a mediului, în 1992 - legea pentru rezervaţiile naturale, în 1993 - legea pentru ocrotirea faunei sălbatice, în 1999 – legea pentru protecţia florei şi o alta pentru vânătoare etc. Exemple Pe teritoriul ţării se găsesc 6.728 areale şi monumente ale naturii, din care 10 parcuri naţionale, 16 rezervaţii naturale de interes naţional, 4 rezervaţii ale biosferei, 2 parcuri regionale pentru peisaje, 24 de grădini botanice, 15 parcuri dendrologice, 84 parcuri memoriale, ceea ce reprezintă circa 4,0% din teritoriul naţional. Din 1998 până în 2007 suprafeţele de arii protejate au crescut pe măsura ce au fost finalizate o serie de studii de evaluare asupra unor specii de floră şi faună deosebite. În anul 1995 a fost creată Agenţia Naţională pentru Parcurile Naţionale şi Management în Ariile Protejate, transformată în 2001 în Serviciul Guvernamental pentru Arii Protejate. Ucraina face parte din reţeaua Carpatică Europeană, alături de Serbia, România, Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia, iar la Kiev a fost semnată în 2003 prima Convenţie Europeană pentru Regiunea Carpatică. Valorificarea pentru turism a ariilor protejate şi a peisajelor naturale se află într-o formă incipientă. Problema cu care se confruntă pe plan intern este slaba percepţie şi preocupare a populaţiei pentru problemele de conservare şi de protecţie a mediului. De asemenea, nu există o infrastructură de acces modernă care să pună în valoare aceste spaţii naturale deosebite, iar spaţiile de cazare turistică în mediul rural care să respecte cerinţele de calitate şi cele ecologice de mediu nu sunt suficiente, abia în ultimii ani a început să se contureze o reţea de pensiuni rurale şi agroturistice. Datorită acestor aspecte sunt agreate excursiile şi circuitele turistice pentru grupuri organizate, cu durate scurte de sejur, având un puternic caracter sezonier. Din analiza experienţei internaţionale rezultă că în statele cu o puternică reţea de arii protejate, politica elaborată la nivel guvernamental s-a orientat către anumite direcţii: -

perfecţionarea sistemului de conservare a resurselor naturale din ariile protejate şi a metodelor de activare comportamentală a populaţiei locale, aplicarea sistemului

-

de cluster şi de ierarhizare aplicată ariilor protejate; limitarea impactului asupra ariilor protejate, realizarea de coduri pentru vizitatori

-

şi touroperatorii din turism, introducerea de programe de evaluare periodică; creşterea beneficiilor socio-economice ale comunităţilor locale din apropierea ariilor protejate, prin proiecte de păstrarea a ocupaţiilor vechi, tradiţionale, de realizare de proiecte socio-economice noi, şi aplicarea unor mecanisme echitabile pentru distribuirea veniturilor din economia locală.

136

În ţările cu economie dezvoltată din Europa, accentul este pus pe procesul de conservare şi protecţie şi pe un control mai riguros asupra modului de exploatare a resurselor naturale aflate în habitate biologice deosebite. Un rol esenţial îl deţin proiectele de educaţie ecologică pentru turişti şi pentru populaţia gazdă. În ţările europene cu economie în tranziţie, procesul de valorificare a ecoregiunilor (bioregiunilor) se află într-un stadiu incipient. Astfel după 1990 au fost regândite instituţiile centrale şi locale, a fost schimbată legislaţia şi au fost evaluate şi nominalizate ariile protejate, peisajele naturale conform cerinţelor europene. De asemenea, au intrat în acţiune numeroase ONG-uri cu activitate ecologică, de ecoturism sau agroturism, care au facilitat crearea de parteneriate cu populaţia locală. În România, INCDT a realizat în noiembrie 2009, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România - Faza II - PLANUL STRATEGIC DE DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI ÎN ROMÂNIA, având la bază un set de domenii prioritare, la nivelul cărora s-au trasat obiectivele şi acţiunile strategice. Unul dintre obiective îl reprezintă Infrastructură turistică şi amenajarea teritoriului. Exemple Obiectivul nr. B.1. Dezvoltarea unei infrastructuri ecoturistice specifice la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic care să permită lărgirea gamei de servicii oferite fără un impact negativ asupra mediului Acţiunea nr. B.1.1. Realizarea infrastructurii şi facilităţilor de vizitare şi informare la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic: 1) amenajarea unor centre de vizitare – prevăzute cu săli de prezentare a diferitelor exponate din aria protejată, de proiectare de diapozitive şi filme privind zona respectivă, de desfăşurare a unor activităţi cu caracter socialcultural etc. 2) amenajarea unor puncte de informare în locurile principale de acces în zonă; 3) înfiinţarea unor centre locale de informare şi promovare turistică; 4) realizarea unor trasee speciale (tematice, ecvestre6, de biciclete, de schi fond, tracking, photo-hanting, punţi suspendate etc.) - cu locuri de popas, panouri informative şi de interpretare, săgeţi de orientare; 5) refacerea traseelor turistice existente şi amenajarea altor noi trasee; 6) amenajarea punctelor (foişoarelor) de observare şi a punctelor de belvedere – cu panouri de interpretare, infrastructură de observare; 7) amenajarea unor locuri de campare – cu delimitarea zonelor, panouri informative şi de avertizare, vetre pentru foc, toalete ecologice; 8) amenajarea / refacerea unor refugii montane şi a unor cabane

137

turistice – acolo unde lungimea traseelor turistice impune asemenea lucru; 9) amenajarea unor parcări în apropierea locurilor de acces în parc – cu toalete ecologice, sistem de management al deşeurilor, panouri informative şi de avertizare; 10) amplasarea panourilor indicatoare, informative, de avertizare, de promovare a parcurilor.

Studiaţi Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România realizată de INCDT în noiembrie 2009, evidenţiind atât obiectivele prevăzute, cât şi acţiunile strategice pentru atingerea acestora în ceea ce priveşte Domeniul B. INFRASTRUCTURĂ AMENAJAREA TERITORIULUI.

TURISTICĂ

ŞI

U8.5. Rezumat - Categorii de arii naturale protejate: a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri naţionale (categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN), rezervaţii naturale (categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN); b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei; c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică; d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. - Zonarea ariei protejate presupune definirea şi delimitarea următoarelor tipuri de zone: zone cu protecţie strictă, zone de protecţie integrală, zone-tampon, zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane. U8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Care sunt principalele obiective incluse în planul de management al unei arii protejate? 2. Care sunt tipurile de arii protejate? Exemplificaţi pe cazul României. 3. Descrieţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi variabilele care trebuie luate în considerare în cadrul unei arii protejate.

138

Temă de control Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică pentru o arie protejată din România şi analizaţi infrastructura turistică, zonarea acesteia şi existenţa unui plan de management al vizitatorilor.

139

Bibliografie selectivă 1. Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sportturism, Bucureşti, 1977. 2. Candrea, A., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea Transilvania din Braşov, 2009. 3. Cazes, G., Lanquar, R., Raynonard, Y. L’amenagement touristique, Presses Universitaire de France, Paris, 1986. 4. Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966 5. Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006 6. Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1996. 7. Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999 8. Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979 9. Gologan Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în “Actualităţi în turism”, nr. 6/1989. 10. Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed. Des cahiers de l’Alpes, Grenoble 11. Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca, 2002 12. Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999 13. Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în Turism, nr.56/1986. 14. Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001. 15. Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de amenajare şi dezvoltare durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004 16. Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995 17. Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus, Bucureşti, 2002. 18. Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006. 19. Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989. 20. Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 21. Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001

140

22. Flash EB No 291, Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2, Analytical report 23. ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările ulterioare. 24. Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi promovare a ofertei de sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997 25. INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie 2009MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009. 26. INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone Turistice. Proiect de fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007. 27. OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026 28. OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of Romania (Final report), 2005 29. SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992

141