Adrian Nuta - Comunicare

Adrian NUŢĂ

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LABORATOR DE COMUNICARE

NOTE DE CURS Anul I ID

Lect. Univ. Dr. Adrian Nuţă

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS 2008

1

Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro

Adrian NUŢĂ

MODUL 1 Capitolul I ŞCOALA DE LA PALO ALTO – UN MODEL TEORETIC AL COMUNICĂRII 1.1. Puțină istorie De unde vine acest cuvânt, “comunicare”? Care este originea lui? Se pare că sensul de bază al cuvântului este dat de latinescul comunicare, termen ce se referă la “acțiunea de a pune în comun lucruri, indiferent de natura lor”. Cred că merită să reții această semnificație inițială, căreia, ulterior, contextele culturale şi istorice i‐au adăugat note atât de numeroase încât orice teoretician serios al comunicării recunoaşte că obiectul său de studiu nu poate fi definit fără a stârni obiecțiile altor specialişti. În psihologie, cred că este acceptabil să înțelegem prin a comunica actul de a împărtăşi, a pune împreună, a crea o legătură sau a stabili o relație. Comunicarea creează comunicare şi comunitate şi nu este lipsit de interes să observi polaritatea opusă a termenului, excomunicarea. Prin aceasta se înțelege “interdicție de a primi împărtăşanie”, interdicție cu certă semnificație pedepsitoare, conducând la excluderea din comunitate. Sensul de a transmite al comunicării apare târziu, pe la 1700, impunându‐se decisiv în timpurile noastre, odată cu importanța tot mai mare a mijloacelor de comunicare în societatea contemporană. Şcoala de la Palo Alto s‐a opus modelului matematico‐cibernetic ce îl privilegia pe a transmite, căutând să recupereze sensul originar, acela de a pune în comun. Această şcoală s‐a născut în jurul unui institut aflat în apropiere de San Francisco. “Institute of Mental Research” fusese înființat de Paul Watzlawick şi Dan Jackson, în 1959. Membri ai aşa‐numitului “Colegiu invizibil”, ei au publicat, împreună cu Janet Beavis, lucrarea ce îi va face faimoşi: “O logică a comunicării”. Influențați de gândirea strălucită a lui Gregory Bateson, antropolog şi biolog britanic, paloaltiştii au recuperat comunicarea din zona instrumentelor cunoaşterii şi au ridicat‐o la statutul de totalitate sau context integrator. Cum spunea Watzlawick (1972): “Ne supunem în permanență regulilor comunicării, dar chiar aceste reguli, gramatica acestei comunicări sunt lucruri de care nu suntem conştienți”. Ca unul îndrăgostit definitiv de gândirea holistă, nu pot decât să mă simt aproape de Şcoala de la Palo Alto şi să nu prezint în această carte decât modelul propus de ea, deşi e bine de ştiut că mai există şi altele, anume: teoria matematică a comunicării (Shannon şi Weaver), paradigma lingvistică (Saussure şi Jackobson), modelul empirico‐funcționalist (Lasswell), teoria acțiunii comunicative (Habermas), teoria conversației (Grice), modelul dialogului referențial (F. Jacques). A intra în hățişul acestor teorii nu face parte din obiectul laboratorului de comunicare, motiv pentru care, dacă ai aflat că există, poți să le uiți liniştit. 2


Adrian NUŢĂ

1. 2. Axiomele comunicării Nu sunt axiome în sensul riguros din matematică. Mai degrabă sunt principii derivate din cercetarea mecanismelor proceselor de comunicare, în special în situațiile în care acestea sunt disfuncționale şi generează blocaje. Cercetările în domeniul schizofreniei realizate la Palo Alto au pus în circulație, în 1956, conceptul de double bind, dubla legătură sau dubla constrângere (voi reveni asupra acestui subiect). În contextul acestor cercetări medicale, Watzlawick şi colegii săi au identificat câteva “proprietăți simple ale comunicării”, prin care au încercat să determine structura internă a comunicării. 1. ESTE IMPOSIBIL SĂ NU COMUNICI Această axiomă e strâns legată de perspectiva organică propusă de Bateson. Comunicarea seamănă mai mult cu un organism decât cu o maşină. Chiar dacă nu spui nimic, acesta e un fel de a spune ceva. Respirația care se accelerează, obrazul care se înroşeşte sau păleşte, transpirația care se observă pe frunte, privirea care se întoarce în altă parte, toate aceste semnale comunică ceva, deci sunt comportamente comunicaționale. Comunicarea verbală este doar partea vizibilă (adesea minusculă) a unui aisberg uriaş care conține, pe lângă cuvinte, gesturi, mimică, postură, tonalitate a vocii, ritm. Mai mult decât atât, oamenii comunică prin hainele pe care le poartă, maşinile în care circulă, casele în care locuiesc (decorațiuni interioare, facilități, cartier), scaunele pe care stau, firmele pentru care muncesc, ş.a.m.d. “Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influențează altele care, la rândul lor, nu pot să nu răspundă la comunicări şi prin însuşi acest fapt să comunice.” (Watzlawick, 1972). Comunicarea nu este un proces care începe undeva, inițiat de cineva, ci mai mult o matrice care înglobează toate activitățile umane. Copilul comunică în burta mamei sale fiind, şi chiar naşterea sa este un fapt de comunicare (înregistrat oficial sub numele de “certificat de naştere”). Curajoasa formulă a lui Bateson, “părțile sunt egale cu întregul” începe astfel să capete sens, trimițând la un univers în care nimic nu există separat sau deconectat şi în care dihotomiile clasice minte‐corp, substanță‐formă, spirit‐materie îşi pierd din putere. Din acest punct de vedere, doi oameni care vorbesc, de pildă un profesor şi un student, nu sunt decât expresiile vizibile ale unui ansamblu care comunică, ansamblu constituit din toate persoanele prezente (unul priveşte visător pe fereastră, altcineva îşi aranjează părul, alți doi ascultă perfect concentrați, etc), dar şi din felul cum acestea sunt aşezate, modul cum arată încăperea, gradul de luminozitate, sunetele de pe hol şi chiar, pentru amatorii de subtilități astrologice, poziția Lunii în acel moment, în semnul Scorpionului. Nu este uşor să distingi şi să ierarhizezi aceste influențe. La niveluri atât de complexe, analiza logică şi prelucrarea statistică, deşi lăudabile, îmi par puțin eficiente, iar singura funcție psihologică pe care tind să o creditez este intuiția. Acestea sunt zonele 3


Adrian NUŢĂ

în care psihologia încetează a mai fi o ştiință pentru a deveni o artă. Iar vestea mai puțin bună în legătură cu arta, în general, este că dacă nu ai har sau vocație, degeaba o practici… Comunicarea este inevitabilă. Te‐ai întrebat vreodată în câte feluri poate să tacă un om? Ştii să distingi tăcerea admirativă de tăcerea invidioasă? Ai observat tăcerea celui care suferă? Dar tăcerea clocotitoare a celui care va exploda în curând? Cunoşti diferența între tăcerea celui care urmează să afle nota la examen şi tăcerea celui care hotărăşte nota? Poți identifica tăcerea înghițită de umilință sau ridicol? Sau tăcerea superioară a învingătorului? Nu există nici o carte sau manual de psihologie care să descrie aceste tăceri. Doar spiritul tău de observație le va putea revela, ajutându‐te astfel să fii un psiholog în contact cu realitatea şi nu doar unul în contact cu teoriile despre realitate. 2. ORICE COMUNICARE SE DESFĂŞOARĂ SIMULTAN ÎN DOUĂ PLANURI: CONȚINUTUL ŞI RELAȚIA Planul conținutului cuprinde informațiile (conținutul comunicării), planul relației este alcătuit din informații despre informații. Elementele predominante în planul conținutului sunt cuvintele, în planul relației sunt elementele nonverbale (ceea ce obişnuim să numim “limbajul corpului”). Chiar acum, simpaticul meu cititor, noi comunicăm. Conținutul se compune din cuvintele tipărite, relația constă în trăirile pe care aceste cuvinte le trezesc în tine. De pildă, cum crezi că te‐ai fi simțit dacă în loc să te evaluez ca “simpatic” te‐aş fi făcut “nesuferit” sau “handicapat”?! Când relația este pozitivă, semnalele din planul relației trec în plan secund (sunt percepute inconştient), iar atenția este focalizată pe semnalele din planul conținutului. În schimb, dacă relația este tensionată, atenția este captată de semnalele din acest plan. Relația devine mai importantă decât conținutul! În termenii şcolii de la Palo Alto, atenția acordată comunicării distruge comunicarea! Ce se întâmplă de fapt? Judecata analitică a doi parteneri într‐o relație negativă se diminuează sau, mai bine zis, tinde să fie dominată de trăiri emoționale negative, perturbatore. Informațiile din planul conținutului sunt înghițite de un fel de ceață psihologică (Festinger, 1964), tot aşa cum, în condiții de ceață reală, vizibilitatea scade foarte mult. E uşor să sesizezi dacă o relație este pe punctul de a se bloca, după cum interlocutorii sunt mai atenți la planul relațional. Ei sunt mult mai interesați de cum se spune decât de ce se spune. Privirea ostilă sau batjocoritoare, gesturile încordate sau plictisite, postura agresivă sau tonul culpabilizator se situează acum în centrul câmpului conştiinței. “Tonul face muzica”, într‐adevăr, însă acum nu se mai aude decât tonul! Într‐o relație armonioasă, expresivitatea mimico‐facială, postura sau tonul, congruente şi integrate, permit înțelegerea excelentă a semnalelor din planul conținutului. De la cursul unui profesor foarte bun studenții pleacă într‐adevăr câştigați (cu reprezentări şi noțiuni clare) nu pentru că profesorul stăpâneşte materia (deşi este o condiție necesară), ci pentru că profesorul e capabil să stabilească o relație pozitivă (confortabilă, stimulativă, relaxată) cu studenții săi. Apărarea favorită a unui astfel de profesor, când este confruntat 4


Adrian NUŢĂ

cu rezultatele activității sale, sună cam aşa: “Este vina studenților. Sunt leneşi, neinteresați, imaturi. Dacă ar fi motivați, ar înțelege.” Chiar şi atunci când vorbim la telefon planul relației continuă să existe. El se compune din intonație, accent, pauze, ezitări, tăceri. Un bun ascultător va sesiza aceste semnale şi le va contracara, prevenind înrăutățirea sau destrămarea relației. “Cu cât o relație este mai spontană şi mai sănătoasă, cu atât aspectul “relație” al comunicării trece în plan secund. Invers, relațiile bolnave se caracterizează printr‐o dezbatere fără sfârşit asupra naturii relației, iar conținutul comunicării sfârşeşte prin a‐şi pierde orice importanță.” (Watzlawick, 1972) 3. COMUNICAREA E UN PROCES CONTINUU, CE NU POATE FI ABORDAT ÎN TERMENII DE STIMUL‐RĂSPUNS SAU CAUZĂ‐EFECT Această axiomă pare ceva mai ciudată, deoarece noi suntem obişnuiți să gândim în termenii cauzalității lineare. Orice cauză produce un efect, orice stimul generează un răspuns. Dacă te întreb cât e ceasul, poate că o să‐mi spui sau o să te faci că n‐ai auzit sau chiar o vei rupe la fugă, dacă întrebarea mea e însoțită de apariția unui cuțit în mâna dreaptă. Oricum, vei avea o reacție. Eu am avut inițiativa, tu ai răspuns la această inițiativă. Îți propun să stăm puțin în cap şi să vedem lucrurile invers. De pildă, cobaiul aflat pe masa experimentatorului cugetă în sinea lui: “Mi‐am dresat bine cercetătorul. De câte ori apăs pe pârghie, el îmi aduce mâncare”. Această axiomă vrea să spună că lanțul comunicării nu este segmentabil, că ceea ce numim cauze şi efecte sunt judecăți mai degrabă arbitrare, făcute de pe o poziție partizană. Comunicarea seamănă mai mult cu o spirală fără început şi fără sfârşit, decât cu un segment cu două capete. Undeva pe această spirală noi părem a iniția o relație de comunicare cu altcineva pentru că ne dorim sau ne propunem. Însă aceasta nu este decât o iluzie, creată de imposibilitatea perceptivă de a surprinde toate variabilele prezente în situația definită ca “Eu am început această discuție”. De ce tocmai acum, de ce tocmai aici, de ce în acest fel şi nu altfel, iată întrebări care necesită o analiză atât de laborioasă încât e preferabil să nu o facem, deoarece viața e scurtă. În esență, axioma codifică aceeaşi veche idee, anume că totul este interconectat, idee împărtăşită atât de fizica modernă, cât şi de unele filosofii orientale. Pe acest palier al realității, logica binară şi curgerea lineară a timpului devin desuete şi inutile. Aplicarea lor generează paradoxuri insurmontabile. Dacă un soț vine acasă şi se postează în fața televizorului, el face asta pentru că soția lui îl cicăleşte şi îl presează să îi dea atenție? Dacă soția simte nevoia să îl scoată din starea de pasivitate, ea face asta pentru că soțul ei preferă să se uite la televizor? Poți spune cu siguranță cine inițiază această comunicare, la al cărui final îți propun să nu ne gândim? A căuta responsabilul sau vinovatul (“Cine a început primul?”) e ca şi cum ai încerca să rezolvi o serie infinit neconvergentă, ca în cazul şirului imaginat de Bolzano, a cărui sumă depinde decisiv de “punctuație”, adică de felul cum se grupează termenii. (Am aşa un feeling că nu te dai în vânt după matematici superioare, motiv pentru care nu voi exemplifica paradoxul lui Bolzano).

5


Adrian NUŢĂ

Gregory Bateson, mentorul celor de la Palo Alto, a indicat într‐o manieră şocantă noua logică de care avem nevoie pentru a înțelege viul. Oamenii sunt muritori. Socrate este un om. Deci Socrate este un muritor. Acesta este cunoscut ca silogismul lui Socrate. Iată însă şi silogismul lui Bateson: Oamenii sunt muritori. Iarba moare. Deci oamenii sunt iarbă. Parcă îl văd pe Aristotel răsucindu‐se în mormânt… Evident, acest silogism nu este valid, din punctul de vedere al logicii clasice. El are însă o altfel de validitate. El este valid ca metaforă. Astfel putem înțelege intenția lui Bateson: el caută să arate că limbajul viului nu este logic, ci metaforic, adică metafora este logica de care ascultă orice realitate însuflețită. Metafora exprimă similitudinile de organizare, identifică structurile, pe când silogismele clasice identifică obiectele. Dar obiectele nu sunt separate decât în plan abstract. În plan concret, obiectele sunt legate sau, cu alte cuvinte, sunt doar părți ale unui întreg mai mare, la care noi adesea nu avem acces, datorită fatalelor limite perceptive. În psihologie şi în psihoterapie, abilitatea de a opera cu metafore, adică de a vedea “structurile care leagă” este, cred, ceea ce diferențiază un profesionist bun de unul excepțional. 4. OAMENII UTILIZEAZĂ DOUĂ MODALITĂȚI DE COMUNICARE: DIGITALĂ ŞI ANALOGICĂ Limbajul analogic se bazează pe analogie, asemănare şi asociere. Semnalele analoge sunt directe, plastice, sugestive, nespecific umane. Un pui de tigru învață să mănânce urmărind demonstrațiile mamei lui, un pui de om învață să meargă privindu‐şi părinții. Limbajul digital se bazează pe corespondența convențională dintre semn şi obiectul semnificat. Semnalele digitale sunt simbolice, abstracte, specific umane. Codurile sunt învățate, adesea cu efort, fiind imposibil să foloseşti corect semnale digitale dacă nu le‐ai învățat în prealabil. Este ca şi cum te‐ai duce în China şi ai începe să scoți tot felul de sunete, sperând că astfel vorbeşti limba chineză. Cuvintele sunt prin excelență semnale digitale. Cuvântul “şapte”, de pildă, nu conține nimic în sine care să însemne “de şapte ori”. Nici cuvintele “seven” sau “sept” nu sunt mai breze. În acelaşi fel cuvântul “scaun” nu are nimic în sine care să sugereze obiectul pe care am convenit să‐l numim “scaun”. Termenii de digital şi analogic provin din cibernetică, ştiința în care un sistem este considerat digital dacă operează cu o logică binară (de tipul “1 sau 0”) şi analogic dacă utilizează o logică cu o infinitate de valori. Dacă eşti întrebată ce vârstă ai, răspunsul tău va fi corect sau greşit, cel mai probabil greşit dacă eşti una dintre acele femei nemulțumite de vârsta ei. În schimb, întrebată fiind dacă iubeşti natura, variantele de răspuns sunt mai numeroase. Uneori poți s‐o iubeşti,

6


Adrian NUŢĂ

alteori nu, în special dacă plouă torențial, nu ai umbrelă şi trebuie să mergi pe jos 2 km. Cu vârsta nu e aşa. Nu poți să ai uneori 20 de ani şi alteori 44. De aceea, semnalele digitale definesc planul conținutului, pe când semnalele analoge sunt specifice planului relației. Limbajul corpului şi limbajul paraverbal sunt constituite din semnale analoge, semnale care indică “ce vrea să spună de fapt” vorbitorul, adică oferă informații despre natura relației în desfăşurare. Omul este singura ființă capabilă să comunice în aceste 2 modalități: digitală şi analogică. Dacă eşti proprietarul unui câine, ai putea crede că şi minunatul tău patruped este capabil de o asemenea performanță, întrucât se aşează atunci când îi spui “Şezi!”. Nu e tocmai aşa. Unele animale par “să înțeleagă” sensul cuvintelor, însă ceea ce “înțeleg”, de fapt, este comunicarea analogică ce însoțeşte cuvintele. Dacă ai putea reproduce fidel toate semnalele analoge asociate comenzii şi în loc de a spune “Şezi!” ai spune, de exemplu, “Miaună!”, ştii ce ar face câinele tău? S‐ar aşeza cuminte! În acelaşi fel, şarpele se înalță nu după cum îi cântă dresorul, ci după cum acesta se mişcă, iar aici demonstrația este şi mai simplă: şarpele este surd. Comunicarea analogică se înrădăcinează în stadiile arhaice ale umanității, fiind, de aceea, mult mai extinsă decât comunicarea digitală, abstractă, relativ recentă. Sistemul nervos central operează cu semnale digitale, discrete, pe când sistemul neurovegetativ foloseşte informații analoge (concentrația variabilă a anumitor substanțe în sânge). Reține, te rog, faptul că ambele au câte o hibă. Limbajul analogic are semantica, dar nu deține o sintaxă corespunzătoare unei definiții limpezi a naturii relației. Limbajul digital are sintaxa logică, dar nu posedă o semantică potrivită pentru relație. Să‐ți traduc: limbajul analogic nu este îngrădit de restricții combinatorice, adică de reguli care să privilegieze, respectiv să excludă anumite secvențe în comunicare, limbajul digital nu poate codifica adecvat caracterul relației. Mai simplu, una este să o vezi pe prietena ta plângând, altceva este să‐ți trimită un sms cu conținutul “lacrimi”; pe de altă parte, dacă ea, aflată la distanță, plânge, fără să‐ți trimită un sms, tu nu vei şti nimic despre starea ei emoțională, mai ales dacă urmăreşti vigilent Euro 2004. Mai mult decât atât, lacrimile pot fi expresia unei combinații de stări (singurătate, neajutorare, tristețe, lipsă de speranță), greu de identificat lingvistic, dar uşor de simțit, dacă poți intra în rezonanță empatică. Limbajul analogic este greu de interpretat, adică de transpus în limbaj digital. Totuşi, este vorbit de noi toți! Din punct de vedere analogic, oamenii sunt nişte guri‐sparte, adică “vorbesc” tot timpul. Cel care se antrenează în recunoaşterea semnalelor nonverbale va fi mult mai rar în situația de a reacționa inconştient, în baza puținelor semnale analoge pe care le percepe. Oricine îşi poate da seama că o persoană este furioasă atunci când țipă, însă un bun “psiholog” (nu neapărat cu diplomă) îi va intui starea în creştere încă de la primele semnale, subtile, de iritare. Această situație este, evident, deosebită, pentru că nu e acelaşi lucru să tratezi o carie profundă cu a trata un mic punct negru pe 1.4. 7


Adrian NUŢĂ

5. COMUNICAREA ESTE IREVERSIBILĂ Pot să‐ți dau o floare şi apoi să o iau înapoi, pot să scot gheața de la congelator, să o transform în apă şi apoi să o pun la înghețat, pot să mă duc la Vama Veche şi apoi să mă întorc. Dar nu pot să iau înapoi mesajul pe care ți l‐am comunicat, tot aşa cum nu pot să transform vinul în struguri. Mesajul meu a modificat ceva în tine, ca şi în mine, de altfel, şi următorul mesaj pe care ți‐l trimit te va găsi în starea unui receptor diferit, mai mult sau mai puțin de cel care erai înainte. Dacă te‐am jignit, umilit sau ridiculizat îmi pot cere iertare, dar tu nu vei mai fi acelaşi. Ar fi grozav să ai atâta maturitate interioară încât să integrezi acest fapt, găsindu‐i semnificații posibile, dar asta, oricum, e realizarea ta şi n‐are nici o legătură cu mine. Fiind conştient de natura ireversibilă a comunicării, pot fi mai atent, astfel încât să nu mă ia gura pe dinainte, deci să gândesc înainte de a vorbi, în special când e vorba de mesaje care reflectă o valoare, credințe sau evaluări importante. 6. ORICE PROCES DE COMUNICARE ESTE SIMETRIC SAU COMPLEMENTAR, DUPĂ CUM SE BAZEAZĂ PE EGALITATE SAU DIFERENȚĂ În principiu, comunicarea eficientă se bazează pe egalitate. Ea exclude afişarea superiorității, a‐l privi pe celălalt ca incapabil sau limitat, a nu permite comentariul sau replica. Acest tip de interacțiune are loc între persoane care dispun de aceeaşi autoritate sau competențe, sunt deschise pentru cunoaştere şi se respectă suficient de mult pentru a nu încerca să domine sau să manipuleze. Pozițiile de pe care se întâlnesc sunt de egalitate, iar tranzacțiile sunt simetrice. În practică, realizarea unei egalități veritabile nu este tocmai uşor de atins şi uneori nu este nici de dorit. Pacientul care refuză medicamentele prescrise de medic nu are rost să mai solicite o consultație. Librarul care îți vinde cartea la jumătate de preț numai pentru că ai ochi albaştri şi studiezi psihologia, va avea probleme cu patronul lui. Chiar dacă sunt un profesor liberal, nici studentul care respinge ab initio informațiile cursului nu este într‐o situație mai bună. Uneori comunicarea este eficientă tocmai pentru că anumite roluri, pe parcursul interacțiunii, sunt fixe. Invers, tranzacțiile simetrice nu sunt întotdeauna facile. Imaginează‐ți doi tipi la fel de furioşi, “discutând” despre maşinile personale, proaspăt avariate. Sau doi soți apatici, comunicând despre infuzia de pasiune de care relația lor are nevoie pentru a fi relansată. Simetria creează premisele negocierii, dar, în egală măsură, deschide relația către conflict sau blocaj. Pe de altă parte, tranzacțiile complementare facilitează învățarea şi acțiunea eficientă (când cel ierarhic inferior ascultă de cel investit cu autoritate), însă, la fel de bine, inhibă creativitatea şi reprimă agresivitatea. Ideea pe care aş vrea să o reții (observi raportul de dominare‐supunere pe care ți‐l propun?) este că tranzacțiile simetrice sau complementare nu sunt în sine bune sau rele, pozitive sau negative, ci ele devin astfel în funcție de context. Ideal ar fi să sesizezi

8


Adrian NUŢĂ

schimbările de context, chiar foarte fine, şi să ai suficientă flexibilitate pentru a schimba corespunzător caracterul tranzacțiilor. 7. COMUNICAREA IMPLICĂ PROCESE DE ACOMODARE ŞI ADAPTARE Deoarece sensurile cuvintelor există doar în mintea oamenilor şi nu în cuvintele înseşi, uneori e nevoie de o “negociere a sensurilor”. Oamenii alocă semnificații diferite unor cuvinte identice întrucât experiența lor de viață este unică. De exemplu, profesorii uită că au fost cândva studenți şi se comportă cu aceştia exact cum nu ar fi vrut să se comporte profesorii lor cu ei. Părinții uită că au fost copii şi construiesc standarde nerealiste, pe care chiar ei, copii fiind, le‐au respins vehement, explicit sau implicit. Pentru a fi armonioasă, comunicarea are nevoie de sincronizare, acomodări şi ajustări, atât la nivelul codurilor de exprimare, cât şi, sau mai ales, la nivelul percepțiilor şi trăirilor subiective. Persoanele rigide, blocate într‐un stereotip de exprimare şi/sau înțelegere, vor stabili relații dificile. Persoanele suficient de fluide pe interior, în schimb, se vor adapta la exterior, optimizând comunicarea. Aceştia sunt oamenii capabili să fie pe aceeaşi “lungime de undă” şi cu un copil de 4 ani, şi cu o vânzătoare de cartofi, la piață, şi cu un bătrân uşor senil, şi cu un profesor universitar (după cum vezi, am făcut distincție între ultimile 2 categorii). Acestea sunt faimoasele 7 axiome ale Şcolii de la Palo Alto. Ele sunt, inevitabil, eterogene, întrucât se bazează pe observarea unor fenomene sau genuri de comunicare diferite. Unitatea lor nu rezidă în originea lor, ci în importanța pragmatică. Însă aspectul cel mai semnificativ al acestei concepții îmi pare a fi reprezentarea comunicării ca o activitate colectivă, organizată de reguli învățate inconştient. Măsura în care diferențiem aceste reguli, trecându‐le în registrul conştient al minții, cred că este măsura armoniei pe care o putem realiza în relațiile noastre de comunicare. Capitolul II VOCEA Cărțile consacrate comunicării citează frecvent o cercetare a lui Mehrabian (1969): din totalul mesajelor emise de o persoană, 7% sunt verbale (semnale verbale, cuvintele), 28% sunt paraverbale (semnale transmise de voce) şi 65% sunt nonverbale (semnale transmise de corp). Prin urmare, ponderea comunicării verbale este de 35%, restul de 65% revenind comunicării nonverbale. Poate te întrebi ce înseamnă semnale sau limbaj paraverbal? Este un fel de limbaj ascuns în interiorul limbajului verbal, ca atunci când, intrând într‐un magazin pentru a cere ceva, vânzătoarea îți adresează un astfel de “Ce doriți?” încât înțelegi cu uşurință “Chiar era nevoie să mă deranjezi?”. Dacă eşti o fire mai sensibilă îți vei cere şi scuze. Limbajul paraverbal se referă la toate manifestările vocale separate de conținutul lor verbal, anume la intonație, accent, dicție, volum, ritm, pauze, modulații. Tot aici intră o gamă largă de manifestări expresive precum suspinele, bombănelile, mormăitul, râsul, 9


Adrian NUŢĂ

plânsul, jelitul, țipetele, urletele, văicăreala, scâncetul, gemetele, bolboroseala, plescăitul, murmurul, bălmăjeala, oftatul, ş.a.m.d. După cum se poate vedea (sau auzi?), cuvintele nu înseamnă totul. Ba înseamnă chiar foarte puțin, 7% sau, după cercetări mai recente, 10% din impactul mesajului. Ele transmit informații al căror înțeles este nuanțat, amplificat, diminuat sau constrâns de celelalte 2 limbaje, paraverbalul şi nonverbalul. De aceea, a te focaliza exclusiv pe cuvinte este contraindicat, cu atât mai mult în această profesie (psihologie, psihoterapie) în care a înțelege cu adevărat un om înseamnă a asculta cu a treia ureche şi a privi cu al treilea ochi. Registrul comunicării are şi un nivel inconştient, nivel pe care sunt transmise dispoziții, trăiri emoționale, sentimente, atitudini, nevoi şi dorințe secrete. Acest nivel acoperă 90% din comunicare, iar tu, ca viitor specialist, va trebui să înveți să‐l recunoşti şi să‐l decodifici. Dacă priveşti puțin în istoria ta, vei realiza că şcoala pe care ai urmat‐o ți‐a predat o serie de cunoştințe (multe inutile, fie vorba între noi), dar n‐a abordat acest domeniu esențial. Plusând puțin, îmi vine să spun, după aproape 30 de ani petrecuți prin şcoli şi facultăți, că aspectele cele mai interesante, savuroase sau fascinante ale vieții se studiază oriunde, mai puțin în instituțiile de învățământ. 2. 1. Tonul Prin ton se înțelege înălțimea cu care se pronunță o silabă, adică felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii. Termenii sinonimi pentru ton sunt “intonație” sau “inflexiune”. Variația înălțimii muzicale a vocii provine din variațiile de ton laringian sau fundamental al vocii. Înălțimea sunetului se referă la numărul de vibrații pe secundă ale unui sunet. În termenii fizicii, aceasta este frecvența sunetului. Cu cât numărul de vibrații este mai mare, cu atât vocea este mai “înaltă”. Tonul înalt este asociat cu nemulțumirea, iritarea, frica sau revendicările infantile. “Tonul de copil” sugerează nesiguranță, experiență redusă sau lipsa de autoritate. E dificil să fii convingător dacă îl foloseşti şi rişti să nu fii luat în considerație sau tratat cu o superioritate îngăduitoare. Există însă şi situații în care tonul înalt, copilăros îşi dovedeşte eficiența. Acestea sunt, bineînțeles, situațiile de manipulare emoțională. Când numărul de vibrații este mai mic, avem de‐a face cu o voce “joasă”. Este o voce care exprimă calm, competență, siguranță de sine. Acesta e “tonul parental”, la care creierul tinde să răspundă automat prin supunere, deoarece evocă autoritatea părinților, bunicilor sau profesorilor. Dacă eşti la un examen oral şi nu stăpâneşti prea bine subiectul, vorbeşte cu o voce joasă, chiar apăsat şi, în ciuda prostiilor pe care e posibil să le debitezi, vei face impresia unui om care ştie ce spune, o persoană serioasă şi responsabilă care merită o notă bună (Dar nu încerca dacă profesorul este foarte atent!). Tonul scăzut (înălțimea mică a sunetului) creează senzația de relaxare, control pe situație, forță bine temperată. Este un ton blând, consolator sau securizant. Însă când scade foarte mult nu e exclus ca interlocutorul să adoarmă. (de aceea se şi foloseşte în hipnoză). Stridențele şi vocea “subțire”, pe de altă parte, apar în condiții de tensiune sau anxietate, când corzile vocale par a se întinde asemenea corzilor unei viori. Vocea se ascute şi poți resimți chiar o senzație de agresiune. E ceva asemănător cu felul în care o cretă 10


Adrian NUŢĂ

ascuțită zgârie tabla. Sunt puține şanse ca cineva care vorbeşte aşa să se facă agreabil, plăcut sau dorit. Tonul exprimă emoții şi atitudini într‐o asemenea măsură încât cuvintele rostite devin, la un moment dat, irelevante. Cine a participat sau asistat la o dispută în cuplu (sau în familie) ştie la ce mă refer. Tonul face muzica, iar un ton supărat va face, desigur, o muzică “supărată”. Uneori ies şi scântei (adică avem spectacol de sunet şi lumini). 2. 2. Accentul Este o altă formă de modulație a vorbirii, legată de ton. Se referă la rostirea mai puternică sau pe un ton mai înalt a unei silabe, un cuvânt sau chiar un grup de cuvinte. Câte animale din fiecare specie (accentuat) a luat Moise cu el pe arcă? Ia să vedem, ai citit Vechiul Testament? Două, zici? Ei bine, nu! Nu a luat nici un animal, întrucât eroul acestei poveşti nu este Moise, ci un alt tip, unul Noe. Poate ştii însă când în istorie România (accentuat) a început cu R şi sfârşit cu S? Niciodată, zici? Iar te contrazic. Întotdeauna în istorie “România” a început cu R, iar “sfârşit” cu S. Capacitatea de a manipula accentele este echivalentă cu capacitatea de a manipula interlocutorul, determinându‐l să dea un anume răspuns. De asemenea, mutarea accentului de pe un cuvânt pe altul poate schimba total înțelesul unei propoziții sau fraze. “Tu trebuie să citeşti această carte” (Nu avem ce negocia, nu ai de ales, trebuie să faci asta). “Tu trebuie să citeşti această carte” (E ceva ce te priveşte pe tine, e ceva ce are legătură cu tine). “Tu trebuie să citeşti această carte” (Este o carte deosebită). Persoanele cu un fond afectiv mai sărac sau social inhibate se exprimă plat şi monoton, semănând cu nişte roboți. Chiar dacă spun lucruri foarte interesante, felul cum le comunică, lipsit de inflexiuni, le face să pară plictisitoare. La celălalt pol, un mare histrionic te poate captiva citind din “Pagini Aurii” sau din cartea de telefon. 2.3. Volumul Vocea este “tare” sau “moale” în funcție de intensitatea sunetului. O voce puternică inspiră forță şi vitalitate, dar la fel de bine îl poate indica pe cel combativ sau agresiv, care se simte în pericol şi încearcă să facă ceva. Hormonii de luptă, prin energia pe care o pun la dispoziția organismului, susțin volumul mare al vocii. Singura excepție o reprezintă “furioşii” care au tendința de a orienta spre interior energia suplimentară. Ei sunt predispuşi la diferite somatizări (între care ulcerul). Există însă şi oameni care dispun în mod natural de un potențial energetic înalt. Pentru vocea lor “tare şi răspicată” riscă să fie percepuți ca agresivi sau conflictogeni când sunt pur şi simplu fermi sau moderat angajați într‐un dialog. Aceste interpretări greşite sunt făcute mai ales de cei “liniştiți”, neobişnuiți cu intensități sonore peste un anumit prag. Cele mai frecvente asocieri pe axa mare‐mic a volumului sunt:

11


Adrian NUŢĂ

‐ volum mare: obraznic, dominator, vrea să impresioneze, face pe şeful, puternic, vrea să‐l ştii de frică, crede că eşti surd ‐ volum mic: pasiv, bleg, fricos, fără inițiativă, nesigur, papă lapte, mototol, evitant, molatec. Reține că ambele polarități sunt modalități excelente de a atrage atenția. În raport cu cei al căror volum este mediu, a vorbi “tare” sau “moale” este un mijloc de a ieşi în evidență, chiar dacă la nivel conştient nu îți propui asta. Orice bun psiholog ştie că atenția este o hrană. Iată că unii dintre noi au vocea “setată” pentru a fi siguri că primesc această hrană, fără efort. Orice hrană este, în esență, energie. Aşa că nu te mira dacă, fiind constant în preajma unor persoane care vorbesc “tare” sau “slab”, te vei simți devitalizat şi iritat (ca mecanism de apărare). Ele au primit atenția ta, deci energia ta. Este logic să ai mai puțină energie. Dacă vrei să‐ți reglezi volumul vocii (în sensul de a‐l mări) poți face următorul exercițiu simplu: înainte de a te exprima, inspiră adânc, dilatând cutia toracică. Apoi împinge aerul simultan cu sunetele. Iar ca verificare, încearcă să spui acelaşi lucru, după ce în prealabil ai expirat profund. Cum? Ce zici? Ai plecat deja? 2.4. Dicția Numită şi “dicțiune”, este arta de a pronunța corect şi clar cuvintele. Ca şi în cazul volumului mic (vocea “stinsă”), cei care vorbesc neclar sau se bâlbâie îşi constrâng interlocutorii să le acorde mai multă atenție decât le‐ar acorda în mod obişnuit. Cel care are o dicție bună delimitează net sunetele, cuvintele şi propozițiile, astfel încât exprimarea lui este inteligibilă şi clară. Echivalentul vizual al unei dicții excelente este un text scris de mână ce poate fi înțeles de oricine. Sunt situații în care oameni ce nu au probleme de articulare devin, brusc, neclari. Acestea sunt situațiile în care nu sunt siguri de ceea ce afirmă, nu se simt confortabil, găsesc subiectul amenințător sau vor să ascundă ceva. Oricine vorbeşte în fața unui auditoriu se va pronunța mai încet sau neclar pe marginea aspectelor pe care nu le stăpâneşte sau care nu‐i plac. (În plină campanie electorală, trebuie să recunosc inaplicabilitatea acestui principiu în cazul candidaților la fotoliul de primar care par să se priceapă la tot. E o asemenea inflație de competență încât, de teamă de a nu greşi, cred că nici nu mai votez). Un exercițiu minunat pentru împleticirea limbii (pardon, pentru un nivel superior de articulare a cuvintelor) este să reciți, cât de repede poți, următoarele versuri: “S‐a suit capra pe piatră Piatra a crăpat în patru. Crăpa‐i‐ar capul caprei negre‐n patru Cum a crăpat şi piatra‐n patru.” “La tâmplar, în tâmplărie S‐a‐ntâmplat o întâmplare. Un tâmplar, din întâmplare, S‐a lovit la tâmplă tare.” Sau, dacă eşti amator de proză: 12


Adrian NUŢĂ

“ – Tu când ai de gând să te renaturalizezi? – Nu înainte ca cei denaturați să se naturalizeze, cei renaturalizați să devină mai naturali fără a se denatura, iar cei naturalizați să se naturalizeze cu adevărat.” 2. 5. Viteza (ritmul) În limbile indo‐europene, ritmurile vorbirii sunt considerate ca: ‐ lente, când se rostesc până în 200‐250 silabe/minut ‐ normale, când se rostesc între 250 şi 500 de silabe/minut ‐ rapide, când se rostesc mai mult de 500 de silabe/minut. Aceste viteze sunt relative, întrucât ceea ce este “normal” pentru nemți este lent pentru francezi sau italieni, ceea ce este “normal” pentru olteni este rapid pentru moldoveni, etc. De asemenea, cel care vorbeşte foarte repede nu este neapărat şi inteligent. Poți să vorbeşti repede nu pentru că gândeşti repede, ci pentru că eşti repezit sau palavragiu. Totuşi, viteza mare de vorbire este asociată cu urgența. Dacă în clădirea în care înveți a izbucnit un incendiu devastator şi le spui colegelor tale, în cel mai ritm lent posibil “Ştiți…etajul 7 este în flăcări…poate ar fi bine să coborâm”, nimeni nu se va mişca de pe scaun, punând astfel în pericol cea mai strălucită generație de psihologi din acest secol. Ritmul lent este foarte potrivit când informațiile pe care i le transmiți ascultătorului îi sunt total necunoscute. A vorbi lent înseamnă a ține cont de capacitatea lui de a asimila. Marii pedagogi țin întotdeauna cont de nevoile copiilor, pe când “micii” pedagogi, vorbind repede, nu încearcă decât să arate ce grozavi sunt (iar această nevoie, cum sper că îți dai seama, este o nevoie de tip infantil). Riscul când vorbeşti lent este să plictiseşti. Şi atunci soluția este să fii flexibil, adică să treci mai repede peste ceea ce este banal sau de bun simț, stăruind mai mult pe ceea ce este esențial sau semnificativ. Persoanele echilibrate trec cu uşurință, în funcție de context, de la un ritm la altul, fără a exagera. Cei care nu‐şi modifică deloc ritmul sunt percepuți ca rigizi, inerți, controlați, disciplinați, incapabili sau puțin disponibili să‐şi arate sentimentele. Labilii emoționali, dimpotrivă, înregistrează mari fluctuații în viteza de vorbire. Persoanele cu o vulnerabilitate de tip histrionic (versatilitate şi permeabilitate dispoziționale) intră în această categorie. În cazul în care doreşti să‐ți măreşti viteza de vorbire, e bine să ştii că procesul vorbirii antrenează mai mult de 100 de muşchi. E nevoie de exercițiu! Afirmațiile şi ideile pe care le repeți, tinzi să le spui tot mai repede. Este ca şi cum ai “unge” maşinăria (creşte coordonarea muşchilor). 2. 6. Pauzele În comunicare, pauzele pot fi la fel de sugestive ca şi cuvintele sau modulația vocii. Cum spunea cineva, “sunt cuvinte care îți trec pe lângă ureche şi tăceri care îți merg la suflet”. Pauzele subliniază cuvintele care au fost rostite sau introduc idei importante. Acestea sunt pauzele retorice, “de efect”. Alte tipuri de pauze sunt invitații adresate 13


Adrian NUŢĂ

interlocutorului, pentru a se exprima sau reprezintă modalități de control al rezultatului (impactul mesajului asupra publicului). Pauzele sunt nimic din punct de vedere al conținutului. Cu toate acestea, ele pot transmite informații mai dense/puternice decât cuvintele. Sună paradoxal, însă şi tăcerea vorbeşte. Învață să o asculți! Şi acum, să recapitulăm. Principalele componente ale limbajului paraverbal sunt: tonul, accentul, volumul, dicția, ritmul, pauzele. Caută să le urmăreşti conştient, adică să participi la comunicare orientându‐ți percepția şi asupra lor, nu doar asupra cuvintelor. Vei fi uimit să descoperi câte semnale ți‐au scăpat până acum. Într‐un fel, este ca şi cum ai învăța o limbă străină pe care, de fapt, ai vorbit‐o tot timpul. A fi mai conştient de stimulii paraverbali înseamnă a fi mai aproape de ceea ce oamenii comunică, atunci când vorbesc sau tac, dar şi a comunica tu însuți mai armonios, dacă se întâmplă să‐ți doreşti asta. Capitolul III LIMBAJUL CORPULUI În 1944, Ray Birdwhistell, un profesor de la Universitatea din Toronto, a ținut un curs prin care a pus bazele unei discipline noi în cadrul ştiințelor comunicării: kinezica. Obiectul de studiu al acestei discipline era constituit din ansamblul modalităților de comunicare prin gesturi şi mimică. “Kinesis”, în limba greacă, înseamnă mişcare. A cui mişcare? A corpului. De aceea, kinezica mai este cunoscută şi ca o disciplină centrată pe analiza limbajului corpului. Merită să amintesc, în paranteză, că Birdwhistell era prieten cu Gregory Bateson şi a devenit membru marcant al “Colegiului Invizibil” de la Palo Alto. Cercetările sale au căpătat notorietate odată cu un studiu consacrat unei secvențe filmate de numai 9 secunde, intitulată “Țigara lui Doris”. Unul dintre primele lucruri care trebuie ştiut în materie de kinezică este că nu există un dicționar de kinezică. Un anumit gest nu înseamnă întotdeauna acelaşi lucru. Mâna sprijinită în şold, de pildă, cu cotul scos în afară, creează impresia de dominare, fiind un gest intimidant. Sunt însă şi situații în care sprijinirea mâinilor în şold semnifică dezamăgirea sau neajutorarea, ca atunci când faci autostopul şi te uiți lung după maşini, încercând să‐ți dai seama de ce nu opresc. “Legile” limbajului corpului surprind regularități de exprimare în comunicare, deci descriu cu aproximație o realitate, aceea a comunicării nonverbale. Deşi este posibil, după multiple exerciții, să‐l poți “citi” pe celălalt, eroarea de interpretare este întotdeauna posibilă. Din acest motiv întrebările de control sunt sfânte! Ele sunt fie deschise (“Cum te simți în clipa asta?”), fie închise (“Am senzația că eşti îngrijorată, este adevărat?”). De asemenea, trebuie să ştii că un semnal nonverbal oferă un indiciu pe când un grup de semnale este mai credibil (dacă oferă indicii care se validează unele pe altele). De exemplu, dacă stai la masă cu cineva şi îl vezi încruntându‐se fără motiv te poți gândi că 14


Adrian NUŢĂ

este nemulțumit de ceva. Dacă îți şi împinge uşor țigările, bricheta sau stiloul, începi să te dumireşti: e nemulțumit, într‐adevăr, de faptul că i‐ai încălcat teritoriul. În sfârşit, nimeni nu poate sesiza cu precizie semnalele nonverbale ale altora dacă nu a devenit conştient de propriul său limbaj corporal. Asta înseamnă să percepi un semnal pe care îl emiți (de exemplu, treci prin fața unui grup şi priveşti în jos) şi să înregistrezi starea pe care o ai în acel moment (te simți stânjenit, vrei să treci neobservat). Nu voi analiza în acest capitol numeroasele semnale nonverbale prezente în comunicare, întrucât au făcut‐o alții. În limba română există 2 cărți excelente, pe care le recomand cu căldură: ‐ Horst Rückle, “Limbajul corpului pentru manageri”, Ed. Tehnică, 1999; ‐ Vera Birkenbihl, “Semnalele corpului”, Ed. GemmaPress, 1999. Până ajungi să te delectezi cu ele (şi apoi să aplici noile cunoştințe), reține că există 4 mari categorii de semnale nonverbale. 1. Postura Se referă la felul cum stă un om la un moment dat şi la mişcările prin care îşi schimbă poziția corpului. Aici intră felul cum stă în picioare, modul în care se deplasează (mersul), felul în care stă pe scaun. În acest ultim caz, iată cele 10 tipuri de analiză a poziției brațelor şi picioarelor: ‐ picioarele întinse ‐ picioarele îndoite din genunchi ‐ picioarele strânse ‐ picioarele îndepărtate ‐ picior peste picior ‐ genunchi peste genunchi ‐ încrucişarea picioarelor la nivelul gleznelor ‐ mâinile şi brațele sub masă ‐ mâinile şi brațele pe masă ‐ mâinile şi brațele care nu au pe ce să se sprijine 2. Mimica Se referă la toate fenomenele pe care le putem observa pe fața unui om. Aici intră mişcările capului, contactul vizual şi direcția privirii, zâmbetul, reacțiile psihosomatice (înroşire, pălire), mişcările sprâncenelor, gradul de deschidere a ochilor, umflarea nărilor, poziția buzelor. Iată, de pildă, subcomponentele exprimării cu ajutorul capului: ‐ capul plecat ‐ mişcarea capului îndreptată înainte ‐ înălțarea capului ‐ datul din cap 15


Adrian NUŢĂ

‐ mişcarea capului spre spate şi în sus ‐ înclinarea laterală a capului (stânga/dreapta) ‐ legănarea capului ‐ scuturarea capului ‐ întoarcerea feței într‐o parte. Un aspect pe care vreau să‐l subliniez este strict legat de natura şi durata contactului vizual. Pentru a construi o relație bună cu cineva (vezi relația profesională în psihologie), este necesar să priveşti în ochii celui cu care comunici, fără însă ca această întâlnire a privirilor să depăşească 60‐70% din durata comunicării. Cel care minte sau care are ceva de ascuns va evita să‐ți întâlnească privirea mai mult de 1/3 din timpul interacțiunii. Pe de altă parte, cel care susține un contact vizual mai mult de 2/3 din durata conversației are sentimente puternice față de tine (este foarte atras sau, dimpotrivă, îți este ostil). Între 2 oameni care se plac tinde să existe un grad înalt de contact vizual! Aceasta este o regulă banală, descoperită de oricine a fost vreodată îndrăgostit. În schimb, dacă partenerul tău declară că te iubeşte, dar abia dacă îți mai aruncă o privire, nu trebuie să‐ți mai indic eu adevăratele lui sentimente. Urmăreşte contactul vizual şi vei avea indicii despre tipul de relație în care se află doi oameni. Ai grijă să nu fie japonezi, deoarece ei sunt învățați de mici să privească la mărul lui Adam. Pentru ei, un contact vizual prelungit înseamnă lipsă de respect! Contactul vizual semnalează şi nevoia de afiliere. Oamenii cu puternice nevoi de afiliere vor returna frecvent privirile celorlalți. Normele sociale reglează durata contactului vizual între necunoscuți la maxim 3 secunde. Dacă nu mă crezi, te invit să faci următorul experiment: stabileşte contactul vizual cu un trecător din direcția opusă. Vei vedea că, înainte de a vă apropia prea mult, unul din voi îşi va muta privirea. Această normă a fost numită “neatenție civilă” şi este valabilă mai ales pentru spații limitate (transportul în comun, lift). În astfel de împrejurări, oamenii par fascinați de butoanele liftului, podea, uşă, trafic sau peisajul exterior. Explicația este simplă. Contactul vizual este o modalitate de a intra în zona intimă a celuilalt. Ori într‐un spațiu deja strâmt, acest nivel de intimitate nu este tolerabil în relația cu un necunoscut. Există însă şi o categorie specială de oameni care nu prea țin cont de această normă. E vorba de copii, cei care se uită la tine fără nici un fel de jenă. Nu în ultimul rând, suspendarea contactului vizual indică dorința de a finaliza interacțiunea. Dacă vrei să pui punct discuției cu cineva, priveşte‐l tot mai puțin! Atenție, acest truc nu funcționează cu cei care încearcă să‐ți vândă ceva. 3. Gestica Se referă la “limbajul mâinilor”, în termeni de viteză a mişcărilor, grad de tensiune, poziții, zone de mişcare, mod de ținere a degetelor, distanța dintre mână şi corp, activitatea mâinii stângi sau a celei drepte. Iată, de pildă, microanaliza focalizată pe pozițiile mâinilor: 16


Adrian NUŢĂ

‐ palmele orientate în sus ‐ palmele în plan vertical ‐ palmele orientate înainte ‐ palmele orientate în jos. Interesantă este şi simbolistica asociată zonei în care acționează mâinile: ‐ zona inferioară, sub linia centurii ‐ zona mediană, între linia centurii şi umeri ‐ zona superioară, deasupra umerilor Este greu să‐ți controlezi mimica, dar la fel de greu este să “minți” cu mâinile. O gestică accentuată va însoți exprimarea intensă a sentimentelor. Un furios poate pretinde că este calm. Pumnul încleştat sau, mai subtil, degetul arătător tip “săgeată” îl vor da de gol. 4. Zona şi distanța Se referă la modul de comportare a oamenilor în raport cu spațiul care îi înconjoară. Disciplina care analizează relația dintre componenta spațială şi cea comunicațională a vieții sociale a fost inițiată de Edward Hall în anii ’60 şi a fost numită proxemică. Hall a identificat şi măsurat zonele în care o persoană îşi împarte spațiul. Acestea sunt: ‐ zona intimă (de la suprafața corpului până la un braț lungime) ‐ zona personală (între 60 şi 120 centimetri) ‐ zona socială (între 120 şi 300 centimetri) ‐ zona publică (dincolo de 300 centimetri). Conceptul de “zonă” este analog celui de “teritoriu” din etologie, domeniul pe care un animal îl marchează, îl apără şi îl dispută. La oameni, teritoriul cel mai investit este zona intimă. Aceasta înconjoară corpul asemenea unui înveliş, iar criteriul unic pe baza căruia se permite accesul unei alte persoane este încrederea. Când cineva depăşeşte aceste granițe invizibile fără a fi primit “viză de intrare”, te simți iritat, presat, deranjat, chiar amenințat. Inclusiv plasarea unor obiecte înăuntrul zonei intime poate fi asimilată unei agresiuni. Ca reacție, celălalt se îndepărtează sau se trage înapoi, “refăcându‐şi” zona. Întinderea relativă a zonei intime depinde de 2 factori: statutul, respectiv siguranța de sine. O persoană cu un statut mai înalt are o zonă intimă mai mare, pe care ceilalți o recunosc. Oricât de prietenos ar fi un profesor, studenții simt o nevoie instinctivă de a păstra o anumită distanță. Observ adesea la seminarii cum cei la care respectul pentru autoritate se amestecă evident cu teama se aşează la o distanță semnificativă (cât mai departe). În ce priveşte siguranța de sine, oamenii cu un excelent nivel al acesteia tolerează mult mai bine încălcarea zonei intime. Dacă nesiguranța e mare şi suferința

17


Adrian NUŢĂ

corespunzătoare agresării zonei intime este mare. Reacțiile defensive în acest caz sunt de tipul: ‐ mişcări neliniştite ale capului, ca şi cum ar căuta o cale de retragere ‐ ridicarea umerilor pentru a proteja gâtul (partea cea mai îngustă a corpului, unde se află şi vena jugulară) ‐ punerea unui picior peste celălalt, ca pentru a bara avansul “agresorului” ‐ apucarea de obiecte, cu mesajul simbolic “iată, sunt înarmat”. Mai există numeroase alte observații asupra felului cum oamenii îşi gestionează spațiul, dar îți voi lăsa ție plăcerea de a le face. În finalul capitolului mă voi referi la o clasă specială de gesturi, autoadaptorii cu scop erotic, semnale mimico‐gestuale care pot face deliciul unui observator atent. Aici intră aranjarea cravatei sau părului la bărbatul care intenționează să abordeze o femeie, privirea laterală (“cu coada ochiului”), gura întredeschisă, cu buzele umezite, lăsarea capului pe spate, poziția picior peste picior cu încrucişarea foarte sus a picioarelor şi chiar un gest mai explicit la femei, anume scoaterea şi introducerea periodică a piciorului în pantof. Există însă şi situații (prima întâlnire a unor grupuri de lucru) în care aceleaşi manifestări sunt cu totul lipsite de implicații de tip sexual. Posturile hipertonice, gesturile de “toaletă” (aranjarea părului şi a îmbrăcăminții), contactul vizual mai intens, mângâierea cu mâinile a propriului corp, încrucişarea foarte sus a picioarelor au semnificații erotice mai restrânse. Pe măsură ce grupul se cristalizează, aceste semnale pseudoerotice dispar.

18


Adrian NUŢĂ

Bibliografie selectivă 1. Dinu, Mihai, Comunicarea, Ed. Ştiințifică, 1999 2. Nuță Adrian, Psihologia comunicării în cuplu, Ed. Sper. 2002 3. Pârvu, Ilie, Filosofia comunicării, SNSPA, 2000 4. Prutianu,

Ştefan,

Antrenamentul

abilităților

de

comunicare, Ed. Polirom, 2004 5. Robbins, Anthony, Unlimited Power, Simon and Shuster, 1986 6. Walter, George, Influența limbajului pozitiv, Ed. Curtea Veche, 2003 7. Watzlawick, Paul, Une logique de la comunication, Ed. Du Seuil, 1972

19


Adrian NUŢĂ

MODUL 2 Capitolul IV ABILITATEA DE A ASCULTA Mulți oameni sunt atât de convinşi că a comunica înseamnă să vorbeşti, încât îmi vine, pentru a contrabalansa această opinie, să spun că lucrurile stau exact pe dos. A comunica înseamnă să asculți. Desigur, e o afirmație parțial adevărată. A comunica înseamnă să emiți / să vorbeşti şi să receptezi / să asculți. Dar gândeşte‐te, de ce Dumnezeu ne‐a echipat cu două urechi şi o singură gură? Darul ascultării este unul din cele mai mari daruri pe care le putem oferi celorlalți. Oamenii adoră să fie ascultați. Ți se pare şocant ce afirm? Nu este. Oamenii au o nevoie profundă de a fi acceptați. Pentru a fi acceptați, trebuie să fie înțeleşi. Iar pentru a fi înțeleşi, trebuie ascultați când se exprimă. Oliver Wendell Holmes (apud Giblin, 2000) a fost întrebat de un politician începător ce i‐ar recomanda pentru a fi ales. El a răspuns: ʺCel mai eficient mecanism de pe lumea asta pentru a fi în armonie cu ceilalți şi a le obține sprijinul este să fii în stare să‐i asculți plin de înțelegere.ʺ Într‐un fel diferit, noi toți candidăm în fiecare zi, primind bile albe sau bile negre. Oamenii care se simt ascultați ne dau votul lor de încredere, hotărăsc să ne spună mai multe. Suntem ʺaleşiʺ pentru a avea un acces mai înalt la lumea lor lăuntrică, la sentimente şi nevoi pe care, în alte circumstanțe, nu le‐ar dezvălui. A asculta este, de departe, o artă, o artă pe care puțini o stăpânesc dintr‐un motiv mai degrabă banal. Nimeni, în familie, la şcoală sau la facultate, nu predă această artă. Nimeni nu‐i învață pe copii cum să asculte şi nu e de mirare că, pentru cei mai mulți, a asculta înseamnă a auzi. Acesta însă nu e decât primul nivel al ascultării. Următoarele niveluri sunt: ‐ a înțelege conținutul ‐ a reține conținutul ‐ a analiza şi evalua conținutul. Fiecare nivel presupune un consum suplimentar de energie psihică, iar oamenii nu par prea dispuşi la acest gen de risipă. Conform studiilor de psihologie socială, cei mai mulți oameni cred că rețin 80%, când, în realitate, rețin doar 25%. Ascultarea reală cere un efort susținut de voință, o încercare mereu reînnoită de focalizare a atenției asupra mesajelor emise de interlocutor. Ascultarea este angajamentul de a înțelege lumea celuilalt, felul cum el simte şi gândeşte, lăsând de o parte, temporar, credințele, nevoile sau prejudecățile tale. 20


Adrian NUŢĂ

Când asculți cu adevărat, încerci să vezi lumea din perspectiva celuilalt şi îi transmiți un mesaj de genul: ʺÎmi pasă de ceea ce se întâmplă cu tine, mă interesează experiența ta.ʺ Acest mesaj este profund recompensator pentru cel care se exprimă. În consiliere şi terapie, uneori, acest mesaj este suficient pentru a genera vindecarea. Într‐o altă carte, arătam cum iubirea este o muncă. Deoarece ascultarea reclamă efort, şi ea este o muncă. Pătrunzând mai adânc în inima acestor mecanisme, putem înțelege cum ascultarea este o formă de iubire. Pe de o parte, cel care se exprimă, cel care oferă cuvintele primeşte, la rândul lui, atenție şi acceptare. Acestea îl pot hrăni şi susține în dezvoltarea interioară, îl pot încuraja să se exprime şi mai mult, revelându‐şi astfel potențialul. Pe de altă parte, cel care ascultă se dezvoltă şi el, extinzându‐şi granițele prin actul înțelegerii unui mod diferit de a percepe, a trăi sau a gândi lumea. A asculta nu este uşor. Te gândeşti, poate, că am un talent special de a prezenta lucruri simple, neproblematice şi de la sine înțelese cum sunt ascultarea sau iubirea ca fiind dificile şi complexe. Aş vrea eu să fiu atât de talentat. Hai, că mai încerc o demonstrație. Ascultarea reală nu este posibilă fără intenția clară de a asculta. Deseori, fără să ne dăm seama, procesul ascultării este energizat de cu totul alte nevoi, nevoi care transformă ascultarea într‐o mascaradă. Aceste nevoi, mai mult sau mai puțin subtile, pe care încercăm să le satisfacem, sunt: ‐ a‐i determina pe oameni să creadă că te interesează ce spun, astfel încât să te placă ‐ a fi vigilent şi a detecta eventualele semnale ale unei respingeri ‐ a‐ți oferi timp pentru a‐ți pregăti replica, sugestiile sau comentariile ‐ a căuta o anumită informație şi a ignora orice altceva ‐ a asculta pentru a fi ascultat la rândul tău, ca şi cum ai participa la o tranzacție comercială: ʺDacă eu te ascult, şi tu eşti obligat să mă asculți.ʺ ‐ a depista slăbiciunile celuilalt şi a le exploata ulterior ‐ a căuta cu lumânarea erorile de raționament pentru a‐ți impune punctul de vedere ‐ a verifica impresia produsă celuilalt ‐ a te conforma modelului de persoană amabilă, drăguță sau politicoasă ‐ a nu‐l răni sau ofensa pe celălalt prin întreruperea conversației. Există cineva atât de conştient încât să nu permită nici uneia din aceste nevoi să interfereze cu procesul ascultării? Nu cred. Fiecare dintre noi este, din când în când, un pseudoascultător. În fond, există oameni care vorbesc nu pentru a fi ascultați, ci pentru a produce sunete. În plus, energia lăuntrică a unui om este limitată şi el decide cât alocă ascultării. Din cercetările mele empirice rezultă că alocă puțin. Este de preferat totuşi ca acest ʺpuținʺ să ia direcția relațiilor semnificative şi să nu fie consumat în acea activitate atât de plăcută numită ʺcomunicare despre faptele altoraʺ sau, mai pe scurt, ʺbârfăʺ. Apropo, ştiai că Madonna face yoga două ore pe zi şi merge la un institut de studii kabalistice? Nu, nu studiază caii, monument de ignoranță de eşti. Nu‐ți mai spun nimic! Dar îți dau temă pentru acasă. Observă : a. când asculți cu adevărat b. când te prefaci că asculți c. când îți este uşor, respectiv dificil să asculți d. ce subiecte sau teme de discuție dispar din amintire. 21


Adrian NUŢĂ

4.1. Cele 12 blocaje în ascultare Mai departe, avansând în analiza lui ʺa ascultaʺ, parte esențială din ʺa comunicaʺ, am ajuns la cele mai frecvente blocaje în ascultare. Iată‐le: 1. Comparația Te compari cu celălalt atunci când, în loc să‐l asculți, începi procedurile de evaluare pentru a stabili cine este mai competent, mai jignit, mai vinovat sau, de ce nu, mai bătut în cap. (Poate ai observat, la acest item, celălalt are întotdeauna un scor mai mare.) Când te gândeşti câte haine i‐ai spălat şi i‐ai călcat, de câte ori ai renunțat la dezbaterile academice cu prietenii tăi pentru nu ştiu ce concert nonconformist, de câte ori ai cedat telecomanda şi cât ai suferit când s‐a introdus viza la Jaipur, Ô de Lancôme şi Chanel No. 5, e dificil să recepționezi ce‐ți comunică, cu atât mai puțin să‐l înțelegi sau să‐i răspunzi adecvat. Mesajul celuilalt trece pe lângă tine deoarece tu eşti ocupat cu măsurătorile. 2. Recapitularea Recapitularea se întâmplă atunci când parcă asculți, de fapt repetându‐ți în minte discursul sau punctele pe care vrei să le subliniezi în aşa‐zisul dialog. Dacă o anumită remarcă te‐a atins într‐un loc mai sensibil, întreaga atenție este focalizată pe pregătirea unui răspuns beton. Unele cupluri care au dus dialogul surzilor pe culmi nebănuite, în ani de practică istovitoare, sunt asemenea unor şahişti care anticipă mutările adversarului: ʺEu voi afirma asta, el îmi va răspunde aşa, apoi urmează replica mea, iar el se va apăra.ʺ Când urmăreşti cu orice preț să‐ți impui propria versiune asupra realității sau să demonstrezi ceva relevant doar pentru tine, opiniile şi sentimentele celuilalt trec pe lângă tine ca un tren de mare viteză prin gara Medgidia, oraşul natal al cimentului din care ți‐ai confecționat ciocanul, nicovala şi scărița (pentru corigenți, cele mai mici trei oase ale corpului plasate în cavitatea urechii medii şi responsabile pentru transmiterea vibrațiilor de la membrana timpanică la membrana ferestrei ovale). 3. Vederea paranormală Este un alt blocaj în ascultare generat şi întreținut de încercarea de a pătrunde ʺdincoloʺ de ceea ce partenerul comunică pentru a afla ce gândeşte şi ce simte cu adevărat. Numită şi interpretativitate, această tendință te îmboldeşte să analizezi şi să întorci pe toate părțile semnalele verbale, nonverbale, infraverbale şi paraverbale pentru a identifica ceea ce partenerul trăieşte, crede sau are nevoie, dar nu‐şi dă seama. Cei care sublimează cu succes această înclinație devin psihologi, asistenți sociali sau terapeuți minunați la cabinet, fiind o pacoste doar acasă. Dezaprobarea, critica sau răceala pe care o citeşti în ochii celuilalt, teama sau îngrijorarea din respirația înăbuşită, resentimentul sau disconfortul din atingere, tristețea sau vinovăția din voce ‐ toate aceste ʺlecturiʺ psihice te împiedică să primeşti ceea ce celălalt tocmai îți comunică şi este, poate, cel mai important pentru el. Femeile, care se antrenează de mii de ani în domeniul comunicării şi relațiilor interumane, sunt campioane absolute la citirea gândurilor. ʺA refuzat să mănânce omleta şi 22


Adrian NUŢĂ

nici nu m‐a privit când s‐a aşezat la masă. Spune că nu prea îi e foame în dimineața asta. Evident, e supărat şi frustrat pentru că aseară nu l‐am masat pe picioare. Deşi putea să înțeleagă, o dată pe zi e Salome.ʺ Pentru bărbații care luptă cu colesterolul şi se aşează la masă cu urechile ciulite la buletinul rutier, refăcând mintal traseul din dimineața respectivă, simțindu‐se confortabil cu tălpile lor şi păstrând într‐un colț de memorie picioarele, bustul şi chipul lui Edith Gonzales, aceste intuiții şi conexiuni la abisurile minții lor trezesc mirare şi stupefacție. Uneori, groază. Nu aş îndrăzni sub nici un motiv să neg capacitatea naturală a femeilor de a prelucra permanent informații din mediul înconjurător şi de a descifra semnalele nonverbale, caracteristici apărute şi consolidate încă de pe vremea când stăteau în peşteră, aşteptând vânătorii să se întoarcă şi sesizând schimbările oricât de mici din comportamentul copiilor sau partenerelor de conversații epistemologice. Dar folosit în exces sau inadecvat, acest talent tipic feminin devine o piedică în ascultare şi înțelegere. 4. Filtrarea Rolul filtrelor este, evident, de selecție: ele opresc anumite informații sau emoții şi permit accesul altora. De exemplu, îți asculți partenerul atunci când este senin sau bucuros, dar ridici ziduri atunci când este furios, deprimat sau nefericit. Procesele emoționale sau gândurile amenințătoare sunt oprite realmente la granița ființei tale. Un alt mod de a filtra este decizia inconştientă de a asculta doar anumite lucruri referitoare, de pildă, la obiecte materiale sau sexualitate. Ceea ce nu aparține acestor domenii este filtrat. În mod asemănător, poți hotărî să nu auzi şi să nu‐ți aminteşti nici o informație cu caracter critic, negativ sau dezagreabil. 5. Etichetarea A confecționa şi lipi etichete este una din cele mai distructive strategii antiascultare. Etichetele negative mai ales au o putere enormă. Dacă l‐ai judecat deja pe celălalt, repartizându‐l într‐una din categoriile favorite, de exemplu: agresiv, iresponsabilă sau critică, nu te vei mai obosi să‐l asculți. Chiar dacă evaluările tale sunt corecte, nu faci decât să te comporți într‐unul din cele mai stupide moduri posibile, deoarece a pune etichete înseamnă a confunda partea cu întregul. Specialiştii sunt în mod particular înclinați spre această eroare. Analizată la rece, această grabă de a realiza evaluări şi a pune diagnostice ascunde o vulnerabilitate în sfera puterii personale: ʺDeoarece te etichetez, înseamnă că ştiu cine eşti. Am cunoaştere, prin urmare am putere.ʺ În ce mă priveşte, am o reală admirație pentru cei care, având o percepție acută a dominantelor personalității celuilalt, nu fac paradă de această cunoaştere şi o împărtăşesc doar dacă e absolut necesar. În plus, regula de bază în comunicare este să suspenzi judecățile pe parcursul comunicării pentru a le emite doar în final, după ce te‐ai asigurat că ai înțeles mesajele transmise. Evaluările sunt expresii ale funcționării inteligenței şi percepției, dar sunt la fel de utile ca apometrele la un izvor dacă sunt superficiale, neîntemeiate sau premature. 23


Adrian NUŢĂ

6. Identificarea Dacă te‐ai blocat în acest loc, înseamnă că ceva din mesajul interlocutorului a reactivat o suferință personală, o nevoie sau o problemă nerezolvată. Ea îți spune că nu se simte importantă pentru tine, iar tu te gândeşti la felul cum ea îți minimalizează ideile sau sentimentele. El vrea să fie aprobat şi admirat, iar ea derulează în plan mintal momentele în care s‐a simțit criticată şi disprețuită. Povestea pe care celălalt ți‐o comunică declanşează propria ta poveste rămasă în suspensie sau finalizată nesatisfăcător. Devii atât de preocupat în a o parcurge, retrăi sau încerca să o rezolvi, încât nu mai eşti disponibil pentru a afla ce i s‐a întâmplat celuilalt. 7. Visarea Visarea cu ochii deschişi, în mijlocul zilei şi în timpul unui dialog, pare destul de improbabilă. În realitate, ea se întâlneşte frecvent, mai ales la cei plictisiți, obosiți sau anxioşi. După ce ai muncit pe brânci la slujbă, nu mai ai nici un chef să o asculți pe partenera ta vorbind despre nevoia ei de a fi apreciată sau sprijinită. Mimezi ascultarea, dai mecanic din cap şi te gândeşti cum ar fi fost să ai un unchi bogat în America. După ce copilul de numai un an a stors din nou ultima picătură de energie, chiar dacă ți‐ai propune, tot nu ai putea înțelege de ce soțul tău te acuză că eşti mai mereu indispusă şi frustrată. Preferi să visezi la acele zile când te vei întoarce acasă extenuată de drumurile la coafor, sala de fitness şi magazinele de bijuterii. Deoarece concentrarea este atât de dificilă, oricare dintre noi se mai lasă în voia imaginației în timpul unui dialog. Dar, când aceasta devine regulă, e clar că nu dai prea mulți bani pe ceea ce ți se comunică. 8. Rezolvarea problemelor Dacă femeile excelează la vederea paranormală, aici bărbații conduc detaşat. Creierul masculin pare a fi structurat pentru o reacție în raport cu evenimentele de tipul: ʺoare cum pot să o reparʺ. Pentru femei, această atitudine e vecină cu insensibilitatea sau incapacitatea de a înțelege. Femeile vorbesc pentru a construi relații cu cei din jur sau pentru a se elibera de tensiune. Împărtăşirea problemelor este un semn de încredere şi de prietenie. Ca bărbați, nu vom pricepe niciodată cum o femeie poate vorbi ore sau zile în şir despre problemele ei şi, fără să găsească o soluție, să fie totuşi satisfăcută. Universul are multe mistere şi acesta e, cu siguranță, unul dintre ele. Femeile, din câte mi s‐a explicat şi mie, nu vor decât să fie ascultate, încurajate, înțelese, eventual consolate. Nu vor soluții! Nu vor să le fie rezolvate problemele! Nu vi se pare ceva putred în Danemarca? În Finlanda, Norvegia, Suedia şi, în general, oriunde sunt femei? Pentru un bărbat, este dificil să asculte o femeie vorbind despre problemele ei deoarece creierul lui este configurat pentru acțiune. Un bărbat trebuie să facă ceva, să schimbe sau să înlocuiască pentru a se numi, în continuare, bărbat. Ea: Azi am întârziat un pic la spital şi... El (întrerupând‐o): Ar trebui să‐ți iei o marjă de siguranță şi să pleci mai devreme sau să încerci şi varianta cu metroul. Şi, în gândul lui: Gata, i‐am rezolvat problema. 24


Adrian NUŢĂ

Ea: ...şi când am ajuns, copiii erau deja călare pe calculatoare în sala de jocuri... El (întrerupând‐o): Se vede că sunteți numai femei acolo. Ar trebui să limitați accesul copiilor în sala de jocuri şi să‐i repartizați alfabetic, câte doi, maxim trei la un calculator. Şi, în gândul lui: Ce tare sunt. I‐am mai rezolvat o problemă. Ea, în gândul ei: N‐ar putea pur şi simplu să tacă şi să mă asculte? 9. Deraierea Constă în schimbarea bruscă a subiectului atunci când eşti atins emoțional, nu te simți confortabil cu tema discutată sau n‐ai nici un fel de dispoziție pentru ascultare. O altă variantă este de a răspunde unei topici ʺfierbințiʺ luând‐o în răspăr, bagatelizând‐o sau glumind pe seama ei, pentru a evita anxietatea unei implicări serioase. Dar a lua în glumă sau a ironiza partenerul atunci când îți vorbeşte despre nevoile lui frustrate este, poate, un mod de a‐ți salva imaginea de sine, dar nu o dovadă de inteligență emoțională. Umorul este, cu adevărat, o resursă gigantică pentru evoluția cuplului, dar, ca orice lucru bun de pe lumea asta, când e folosit inadecvat se transformă în ceva rău. 10. Placarea Este o altă tehnică antiascultare prin care încerci să te faci plăcut fiind de acord cu absolut orice şi folosind clişee de genul: ʺDesigur... Da, da, da... Bineînțeles... Serios? Absolut... Categoric...ʺ Aprobarea este, într‐adevăr, unul din lucrurile după care oamenii tânjesc, dar a aproba orice, fără discriminare, este o acțiune nesănătoasă. Partenerii care ʺplacheazăʺ în acest fel evită conflictul sau confruntarea pe termen scurt. În timp însă, ceea ce a fost cenzurat sau reținut va ieşi totuşi la iveală, uneori cu o forță mult mai mare dobândită în perioada de ʺgestațieʺ din subteranele inconştientului. 11. A avea dreptate Fără a cădea în patima personalității de tip paranoid care nu greşeşte niciodată, nevoia de a avea dreptate te închide la critici care se pot dovedi binefăcătoare şi la sugestii constructive. Dacă intoleranța la propriile greşeli este mai mare, se poate întâmpla să încerci să distorsionezi faptele sau să inventezi scuze ridicole. Bărbații, în special, au o dificultate suplimentară în a admite că au greşit datorită accentului superior pus pe reuşită şi competență. Din acest motiv, o greşeală capătă mai repede proporțiile unei catastrofe şi nu sunt rare cazurile în care un bărbat care nu poate să repare un robinet se consideră ʺun ratatʺ. Până la urmă, a avea cel mai adesea dreptate poate deveni extrem de plictisitor, iar a greşi este profund omenesc, doar a persista în greşeală fiind ceva românesc. 12. Contestarea Când dezaprobi una din afirmațiile partenerului şi eşti nerăbdător să‐l întrerupi pentru a‐ți manifesta opoziția, devii neinteresat şi nu mai asculți restul ideilor expuse. Oamenii cu o puternică nevoie de a argumenta, a dezbate sau a contesta autoritatea 25


Adrian NUŢĂ

celuilalt nimeresc frecvent în acest blocaj. De asemenea, cei cu preferințe şi convingeri foarte puternice sunt puțin deschişi către o ascultare reală. Contestarea este imaginea în oglindă a placării. Dacă într‐un caz eşti excesiv de ʺmierosʺ şi eşti de acord cu orice, în celălalt eşti excesiv de critic şi respingi totul. Dacă îți doreşti o relație confortabilă în planul comunicării, deşi artificială, placarea este o soluție mai bună, conform proverbului ʺCu miere prinzi mai multe muşte decât cu oțet.ʺ Însă dincolo de acest confort temporar, a fi un critic acerb este la fel de rău ca a fi un yesman plin de amabillitate. Un subtip al contestării, diferit de reacția directă, este sarcasmul. Reacțiile caustice, replicile îmbibate cu venin blochează comunicarea şi o împing în forme stereotipe de interacțiuni ostile. Acestea ar fi cele 12 blocaje în ascultare. Poate mai sunt şi altele, dar m‐am plictisit să le analizez, aşa că voi schimba subiectul. Eşti de acord, ai ceva de contestat, mulțumesc! 4.2. Tehnici de ascultare Ascultarea reală este mai mult decât a sta cu gura închisă. Orice om cu o minimă capacitate de control poate face asta. Un cadavru este şi mai eficient. Ascultarea reclamă participare, implicare. Pentru a înțelege cu adevărat mesajele transmise, trebuie să pui întrebări şi să oferi feed‐back. Cu alte cuvinte, un bun ascultător nu este un burete, cineva care absoarbe pasiv ceea ce i se spune, ci un partener real care se asigură că a înțeles corect. Acest mod de a asculta este susținut de trei tehnici principale pe care le voi prezenta în continuare. Ele eficientizează comunicarea, dându‐i un caracter profund satisfăcător. 1. Parafrazarea A parafraza înseamnă a formula, cu cuvintele tale, ceea ce crezi că ai auzit. Pentru o bună ascultare, parafrazarea este indispensabilă. Cu toate acestea, ea este rarisimă în dialogurile oamenilor. De ce? Deoarece stăpânirea ei presupune să fii tot timpul atent încercând să‐ți înțelegi interlocutorul fără a‐l întrerupe sau a‐l bloca. Cunoşti mulți oameni disponibili în a oferi o asemenea atenție? Cunoşti mulți oameni capabili să stea concentrați măcar o oră pe altcineva decât propria lor persoană? Terapeuții au o astfel de datorie profesională, iar cei foarte buni la acest capitol nu întâmplător sunt şi cei mai scumpi. Atenția focalizată un timp îndelungat asupra unui ʺobiectʺ unic (persoană, idee, acțiune etc.) presupune nu doar valorizarea înaltă a respectivului ʺobiectʺ, ci şi o voință remarcabilă, aptă, adică, să controleze tendința naturală a minții de a se dispersa. Bineînțeles, parafrazarea nu se impune după fiecare propoziție. Nu este timp pentru aşa ceva, ca să nu mai vorbim de apropierea unui astfel de dialog de acela intre doi idioți. Parafrazarea este necesară atunci când celălalt ți‐a transmis deja o cantitate apreciabilă de informație sau când, în decursul conversației, ai auzit o informație care pare foarte importantă pentru el şi / sau pentru tine. Parafraza poate fi introdusă prin cuvinte de tipul: ‐ aşadar... 26


Adrian NUŢĂ

‐ prin urmare... ‐ ceea ce îmi spui este... ‐ înțeleg că... ‐ cu alte cuvinte... ‐ vrei să spui că... ‐ dacă am înțeles bine... ‐ ceea ce s‐a întâmplat a fost că... ‐ de fapt ai simțit / ai gândit că... Efectele pozitive nu vor întârzia să apară: ‐ Oamenii se simt apreciați când sunt ascultați; ‐ Acumularea ostilității este întreruptă, iar conflictele se pot rezolva înainte de a deveni războaie în toată regula; ‐ Erorile de interpretare, ipotezele greşite şi neînțelegerile sunt corectate pe loc; ‐ Oamenii uită mai greu ceea ce s‐a spus tocmai pentru că a fost repetat prin parafrază; ‐ Blocajele în ascultare apar mai rar, parafraza fiind un antidot excelent pentru ele. Când, într‐o încercare modestă de a compensa deficitele minore din sublima pedagogie destinată artei ascultării, lucrez această tehnică la seminariile de comunicare, rezultatele sunt, după caz, spectaculoase sau comice. Nu îți cere nimeni să reții detalii nesemnificative, dar când, după cinci minute de conversație, eşti convins că celălalt îşi urăşte fratele, el fiind singur la părinți sau că ea îşi doreşte un avort nefiind însărcinată, părem a fi deja în filme cu persoane dezavantajate mintal (ca să folosesc un eufemism). Parafrazarea ne scuteşte de aceste încurcături. A reformula în cuvintele tale ceea ce ți s‐a spus nu este, până la urmă, mare brânză. Pe lângă puțină atenție şi disponibilitate, e nevoie să nu fii certat cu limba română, adică să navighezi printre substantivele, verbele, adjectivele sau adverbele natale fără a naufragia pe insula înjurăturilor cu origini şi orificii. Pentru cei care stăpânesc limba română aşa cum mă descurc eu în chineză, parafrazarea va fi mai dificilă şi, în bună logică, şi comunicarea va fi mai greoaie. În aceste circumstanțe, astfel de cupluri recurg mai des la comunicarea cu alte instrumente de expresie, cum ar fi pumnii, picioarele, saliva sau diferite unelte gospodăreşti. Viitorul comunicării în cuplu, din acest punct de vedere, îmi pare a fi în mâinile profesorilor de limba şi literatura română secondați de maeştrii artelor marțiale. 2. Clarificarea Sună ciudat ca ascultarea reală să însemne şi să vorbeşti, dar, ce să facem, pe lumea asta sunt şi lucruri ciudate. A asculta presupune şi a pune întrebări, dar nu orice fel de întrebări, ci unele cu scop clarificator. E necesar să întrebi pentru a‐ți clarifica, ameliora sau completa o imagine. Întrebările de clarificare sunt modalități testate de luptă cu vaguitatea sau ambiguitatea exprimării şi transmit celuilalt un mesaj de tipul: ʺMă străduiesc să înțeleg ceea ce îmi spui, iar ceea ce îmi spui este important pentru mine.ʺ Când punem întrebări, îi arătăm emițătorului că există lucruri în plus care pot fi ştiute în acel moment, negociem cantitatea şi calitatea informației prezente în discurs. În toate limbile se pot formula întrebări, ceea ce nu e deloc întâmplător. Întrebarea exprimă starea de confuzie sau de contradicție e receptorului şi reprezintă mişcarea gândirii acestuia de la ignoranță spre cunoaştere. 27


Adrian NUŢĂ

Terapia este o adevărată artă de a pune întrebări, întrebări care să‐l sprijine pe client în demersurile sale de autoexplorare şi autoînțelegere şi nu întrebări care să satisfacă nevoile personale ale terapeutului. Există un nivel până la care aceste întrebări şi logica lor pot fi învățate. Dincolo de acesta, funcționează marii maeştri ai întrebărilor, adică nişte indivizi oarecare asupra cărora a coborât mila infinită a lui Dumnezeu. Într‐un capitol special, voi analiza ceea ce poate fi analizat în materie de întrebări şi poate chiar mai mult, facă‐se voia Ta! 3. Feedback‐ul Dacă ai parafrazat şi clarificat ceea ce s‐a spus, ceea ce ar fi a opta minune a lumii, e timpul să dai şi tu ceva înapoi. Ce credeai, că a asculta înseamnă doar a primi? Nu, barosane, înseamnă şi a da. Cum spun inocenții noştri asupritori culturali, to feed back, adică a da sau a hrăni înapoi. Fără să condamni, îi poți împărtăşi celuilalt ceea ce gândeşti sau ceea ce simți. Altfel spus, să‐i oferi ceea ce se întâmplă sau s‐a întâmplat înăuntrul tău în timpul comunicării. Este momentul în care tu îți verifici percepțiile, iar interlocutorul îşi verifică impactul mesajului său. Feedback‐ul îți oferă şanse suplimentare de a corecta erorile, presupozițiile sau interpretările distorsionate. Iar pentru a fi eficient, trebuie să respecți trei reguli de bază: A. Feedback imediat Imediat înseamnă imediat ce ai înțeles sau crezi că ai înțeles mesajul, dar după ce ai parafrazat şi ai pus întrebări de clarificare. Feedback‐ul amânat chiar şi cu câteva ore are o valoare mai redusă, iar feedback‐ul oferit peste câțiva ani este la fel de util ca un frigider la Polul Nord. B. Feedback onest Onest nu înseamnă brutal. Dacă ceea ce ai auzit te înfurie sau te nemulțumeşte, te frustrează puternic sau te face să te simți extrem de nedreptățit, poți pune toate aceste trăiri în cuvinte. ʺMă simt jignită şi greşit înțeleasăʺ e ceva foarte diferit de un polonic bine țintit plecat dintr‐un foarte gospodăresc sentiment de ultraj personal. C. Feedback suportiv Poți fi gentil, blând sau pur şi simplu civilizat spunând ceea ce ai de spus fără a răni sau distruge. Mai mult decât atât, prin ceea ce comunici într‐un moment de reală tensiune, poți transmite considerația sau grija pentru celălalt. ʺAm impresia că ai făcut o greşealăʺ este mult mai suportiv decât ʺte‐ai purtat ca un animalʺ. Feedback‐ul suportiv arată că şi tu consideri problema la fel de importantă ca şi partenerul tău. ʺVăd că eşti îngrijoratʺ poate fi un răspuns excelent la un discurs în care el ți‐a povestit câteva lucruri fără a spune ce simte vizavi de ele. 4.3. A asculta cu deschidere şi empatie 28


Adrian NUŢĂ

Dincolo de aceste trei tehnici, este important ca, atunci când asculți, să o faci cu deschidere şi empatie. Ce înseamnă fiecare? 1. A asculta cu deschidere Înseamnă a asculta asemenea unui antropolog. Este ca şi cum celălalt ar fi din altă țară sau chiar de pe altă planetă. Nu ştii nimic despre el, dar mori de curiozitate să afli. Dintr‐o dată, ceea ce face sau ceea ce spune devine foarte interesant, iar tu, pentru că eşti un antropolog adevărat, trebuie să‐l înțelegi în totalitate. A asculta fără deschidere înseamnă a asculta pentru a‐l judeca sau pedepsi pe celălalt, a‐i respinge din start ideile şi credințele, a selecta doar ceea ce este eronat sau inutil. Toate aceste moduri te‐ar putea satisface pe moment, dar vei plăti pentru ele: ‐ Oamenii se îndepărtează de tine observând că nu‐i asculți; ‐ Respingi oameni valoroşi numai pentru că ideile lor nu‐ți plac; ‐ Nu mai creşti din punct de vedere intelectual dacă te agăți de propriile idei şi nu faci loc altora noi; ‐ Dacă opiniile tale sunt false, vei fi ultimul care va afla. A asculta cu deschidere este dificil şi din altă perspectivă: opiniile şi credințele personale sunt strâns legate de stima de sine. A greşi poate fi echivalat cu a fi o persoană lipsită de inteligență sau de valoare. De aceea, mai degrabă decât a‐ți clădi stima de sine pe un anume set de idei, poți aşeza la baza ei căutarea sinceră a adevărului. A căuta adevărul, a explora misterul realității până în momentul morții, lărgindu‐ți şi redefinindu‐ți permanent înțelegerea asupra vieții este un mod mai sigur de a evolua decât a te stabili o dată pentru totdeauna într‐o viziune rigidă asupra lumii. În cuplu, un exercițiu excepțional de amplificare a capacității de a asculta cu deschidere este următorul: alegeți o problematică conflictogenă (dar nu explozivă), argumentați‐vă fiecare poziția şi apoi schimbați rolurile, argumentând fiecare de pe poziția opusă. De exemplu, dacă tu crezi despre companiile multinaționale că sunt cele mai noi simboluri ale exploatării, iar partenera ta e convinsă de caracterul lor binefăcător, după ce vă expuneți fiecare punctele de vedere, vorbeşte ca şi cum ai fi ea. Caută să‐i demonstrezi nu doar că sunt importante şi valoroase, dar chiar sunt indispensabile pentru țările în curs de dezvoltare. Evident, partenera ta trebuie să facă exact contrariul. La sfârşit, e posibil ca fiecare să fie ceva mai bogat, tu să o inviți la KFC sau McDonaldʹs, iar ea să refuze. 2. A asculta cu empatie Înseamnă a asculta fiind conştient că oamenii încearcă din răsputeri să supraviețuiască şi să aibă acces la un dram de fericire. Nu‐i obligatoriu să fii de acord cu ei, să le împărtăşeşti filozofia sau valorile, dar poți recunoaşte că eşti cumva solidar cu ei fiind angajat în aceeaşi luptă. În fiecare moment al zilei, ceea ce te strădui să faci este să supraviețuieşti fizic şi psihologic pentru a te putea, eventual, dezvolta. Acțiunile violente, condamnabile, imorale, primitive nu sunt decât strategii inadecvate de a prezerva viața şi a minimiza suferința. Unii oameni nu sunt capabili de strategii mai bune sau n‐au fost suficient de norocoşi pentru a le învăța de la cineva.

29


Adrian NUŢĂ

Când eşti criticat, când eşti obiect al deversării ostilității, când eşti culpabilizat pe nedrept, e destul de greu să asculți cu empatie. Dar chiar şi atunci te poți întreba: ‐ Din ce nevoie frustrată vine această critică? ‐ În ce fel reprezint o amenințare pentru ea? ‐ Ce îmi cere de fapt? Ajutorul vine întotdeauna dintr‐o ascultare plină de înțelegere şi compasiune. Când înțelegi procesul mintal aflat îndărătul cuvintelor sau faptelor celuilalt, când îi înțelegi suferința pe care nu o poate exprima sau de care e copleşit, a‐l ajuta devine mult mai simplu, aproape natural. Fie şi pentru o clipă, văzând lumea cu ochii lui, auzind cu urechile lui, înțelegând situația din perspectiva lui, realizezi că poate şi tu ai fi făcut la fel sau te‐ai fi exprimat la fel. Această realizare te scoate din cercul vicios al neînțelegerii sau condamnării şi te stimulează către ceva cu adevărat util pentru amândoi. Când sunt aplicate corect, tehnicile ascultării transformă un om care nu rosteşte mai mult de 200 de cuvinte într‐o oră într‐o persoană foarte inteligentă şi apreciată. Crezi că exagerez? Gândeşte‐te puțin la prietenii, amicii sau cunoştințele tale. Pe cine preferi pentru un dialog? Pe cel care intervine peste tine având un răspuns pregătit pentru întrebarea pe care nu ai apucat să o pui? Pe cel care te întrerupe pentru că ştie deja ce urmează să spui? Pe cel care focalizează conversația pe faptele, însuşirile sau relațiile lui? Sau pe cel care ascultă cel mai mult? Dincolo de asta, pentru a stabili relații armonioase cu oamenii, trebuie să ştii ce vor şi ce nevoi au. Este valabil pentru relația cu oricine, fie el un copil sau un adult, soția sau bunicul, cine ştie ce mahăr sau ultimul amărăştean. Nu poți afla cine sunt şi ce nevoi au dacă nu‐i asculți. O să ți se pară incredibil, dar, dacă eşti un bun ascultător, semenii sunt în stare de moarte de om pentru a te avea în preajmă. În raport cu un bun vorbitor, un bun ascultător are prioritate în clasamentul preferințelor celorlalți. Cum, nu‐ți dai seama de ce? Pentru că un bun ascultător este cea mai bună garanție că oamenii îşi vor asculta vorbitorii preferați, adică pe ei înşişi.

30


Adrian NUŢĂ

Capitolul V ABILITATEA DE A VORBI Dacă ai observat, pe lumea asta lucrurile au tendința de a se reuni în perechi. Ziua se cuplează cu noaptea, Soarele cu Luna, frigul cu recele, plusul cu minusul. Însuşi bunul Dumnezeu (cel creştin) şi‐a tras un tovarăş, deşi cam nepopular. În acelaşi fel, a asculta despre tocmai vorbii colaborează cu a vorbi despre care urmează să asculți. Exprimarea verbală, pentru că nu voi analiza multiplele forme de expresie non‐ verbală, se realizează la 3 niveluri distincte, după cum urmează: 5.1. Nivelul faptelor Este un registru anecdotic în care povesteşti ce ți s‐a întâmplat, cu cine, unde, cum şi în ce fel. La acest nivel (şi o spun fără urmă de ironie) femeile sunt, față de bărbați, cum sunt Statele Unite față de Somalia. Mai bogate, sper că ai înțeles analogia. La numai 3 ani, o fetiță are un vocabular de două ori mai extins decât un băiat de aceeaşi vârstă, exprimarea ei fiind aproape în totalitate inteligibilă (Pease, 2001). În plus, ele au localizate funcțiile vorbirii în ambele emisfere, spre deosebire de bărbați, la care vorbirea funcționează doar la nivelul lobului stâng. Institutul de Psihiatrie din Londra, în 1999, a realizat, cu scanner‐ul, o cercetare extrem de interesantă în acest sens. Pentru a proteja breasla din care fac parte, nu voi fi eu acela care să popularizeze aceste date. Ceea ce trebuie reținut este că femeile, din timpuri imemoriale, şi‐au perfecționat darul vorbirii deoarece, în aşteptarea celor care vânau pentru ele, nu le rămânea decât să stea frumos în peşteră la taclale. Bărbații, pe de altă parte, aşteptau uneori ore întregi în tăcere, pândindu‐şi prada. Înțelegi cum a început toată tărăşenia? Dincolo de asta, femeile care vin, cum se ştie de acum, de pe altă planetă, şi‐au dezvoltat capacitatea de exprimare pentru a răspunde unor nevoi interioare presante: aceea de a construi relații interumane, de a strânge legăturile, de a realiza armonia şi cooperarea. Pentru bărbați, vorbirea are, cel mai adesea, un referențial unic: faptele. Acesta e motivul pentru care partenera ta, după ce şi‐a petrecut toată după‐amiaza în oraş cu cea mai bună prietenă, la întoarcerea acasă îi dă telefon şi mai vorbeşte o oră. Un client îmi povestea cum soția lui, sora ei, mama lor şi nepoata, atunci când se întâlnesc, vorbesc în acelaşi timp despre mai multe lucruri, părând a nu se asculta una pe alta. Am încercat să‐l liniştesc (sau să‐i dau unele speranțe că totul e OK) spunându‐i că nu e nimic neobişnuit pentru femei. Ele au capacitatea de a face față unei conversații pe mai multe planuri şi, în afară de asta, le place la nebunie să vorbească. Aflat, din imprudență, în mijlocul unor femei, un bărbat nu poate fi decât năucit. Singura lui şansă este să se retragă la timp. 31


Adrian NUŢĂ

În cuplu, sarcina e mult mai uşoară. Nu trebuie să comentezi, să răspunzi sau să dai soluții dacă a dat peste tine o tornadă lingvistică. E suficient să asculți şi vei ieşi foarte onorabil din această afacere. Creierul unei femeie este configurat pentru a rosti peste 20 000 de cuvinte zilnic (Pease, 2001) şi nu e nici o surpriză de ce, conform Asociației Medicale Britanice, sunt de 4 ori mai predispuse să aibă probleme cu fălcile. O anecdotă: Un bărbat i se confesează unui prieten. ʺO dată nu i‐am vorbit soției mele trei luni.ʺ ʺTrebuie să fi fost foarte supărat pe eaʺ, îi răspunde acesta. ʺDeloc. Doar că n‐am vrut să o întrerup.ʺ 5.2. Nivelul senzațiilor şi trăirilor emoționale Este registrul în care dezvăluim ceea ce este cel mai personal în noi, percepțiile şi sentimentele interioare, felul unic în care vibrăm la lumea din jur. În cuplu, comunicarea este esențială, iar ceea ce stă la baza ei este exact onestitatea emoțională. A te preface, a cenzura, a disimula, a minți ‐ acestea sunt acțiuni nesănătoase pentru armonia unui cuplu. Cred cu putere că doi oameni evoluează fiind sinceri unul cu altul. Evident, e important şi felul în care comunici adevărul, dar ceea ce contează până la urmă este să‐l spui. Dacă eşti o persoană mai primitivă, şi sinceritatea ta va avea o anumită doză de brutalitate. Dacă eşti o persoană mai cultivată, sinceritatea ta ar putea fi atât de diplomatic transmisă încât să nu fie decât ipocrizie. În ambele cazuri, celălalt poate fi la fel de rănit. Nu spun că este uşor să fii sincer sau că este la îndemâna oricui identificarea contextului adecvat pentru a comunica adevărul cu înțelepciune. Spun doar că onestitatea emoțională trebuie căutată! Onestitatea emoțională creează pe loc intimitate. Este o lege psihologică extraordinară care nu funcționează dacă inima celuilalt este împietrită sau închisă. Altfel, între doi oameni cu inimile deschise, sinceritatea construieşte spontan un pod care îi face să se simtă mai apropiați. Acest lucru este adevărat chiar dacă emoțiile comunicate sunt negative! Spunând ʺsunt supărată pe tine pentru că te uiți la televizor în timp ce eu îmi doresc puțină tandrețeʺ şi nu ʺeşti la fel de insensibil la toți bărbațiiʺ, s‐ar putea să ai un şoc: cei 22 de intelectuali aflați în căutarea balonului rotund vor fi trecuți în rezervă. Ai grijă totuşi să nu fie un meci al echipei naționale. Doar ştii ce înseamnă patria pentru un bărbat! În legătură cu ce să fii onest emoțional? În legătură cu orice este adevărat pentru tine. Dacă partenerul tău îți dă un telefon neaşteptat doar ca să‐ți spună că te iubeşte, iar asta te înduioşează până la lacrimi, a fi onestă înseamnă a‐i comunica exact această trăire. Dacă partenera ta îți spune că se simte neglijată dacă lipseşti două ore în weekend fiind cu băieții la ʺproba de ineleʺ, iar asta te înfurie, a fi onest înseamnă a‐i comunica: ʺSunt furios pe tine când încerci să mă învinovățeşti pentru timpul petrecut cu prietenii mei.ʺ Dacă nu poți fi onest emoțional cu partenerul de cuplu, relația voastră nu va evolua, chiar dacă veți sta zece vieți împreună. Veți fi la fel de intimi unul cu altul ca peretele cu nuca. O relație în care emoțiile nu sunt comunicate sau chiar ascunse este o relație

32


Adrian NUŢĂ

condamnată să rămână la nivel superficial. Ea nu va cunoaşte niciodată abisurile sau înălțimile ‐ depinde cum priveşti. Cum spuneam în altă parte, dezvăluirea emoțională creează dezvăluire emoțională. Fiind onest cu partenerul de cuplu, el se simte mai securizat şi îşi permite mai mult să fie onest cu tine. Altfel, mai ales în cazul unul bărbat, chiar dacă doreşte apropierea, nu se va deschide dacă are impresia să îi ascunzi sau te reții în a‐i spune ceva. Exprimarea emoțională creează încredere în mod natural tot aşa cum soarele creează căldură. Puteți vorbi mult şi bine despre actorii preferați, ultimele evenimente de pe mapamond sau apropiata intrare în NATO ‐ vă veți simți la fel de străini unul de celălalt. Nu‐l aştepta pe celălalt să facă primul pas. S‐ar putea ca el să te aştepte pe tine. Dă tu semnalul! Deschide primul uşa şi lasă să se vadă ce este înăuntrul tău. Evident, s‐ar putea să o iei pe cocoaşă. Asumă‐ți acest risc. Este şi un test. Dacă partenerul tău prețuieşte onestitatea, fiind potrivit în acest fel pentru tine, el te va respecta şi nu va recurge la represalii chiar dacă ceea ce îi spui o să‐l doară. În materie de emoții, există o confuzie destul de frecventă. Ele au cel puțin trei niveluri. Una este să simți, alta este să exprimi ceea ce simți şi cu totul altceva să acționezi în conformitate cu ceea ce simți. A trăi un sentiment nu implică în nici un fel a trece la fapte: dacă sunt tristă, plâng, dacă sunt furios, lovesc, dacă simt dorință sexuală, trec urgent în poziția misionarului. Cel mai adesea, noi exprimăm doar o parte din ceea ce simțim şi acționăm la fel de rar în spiritul a ceea ce simțim. Înțelegerea contextului în care ne aflăm şi reprezentarea corectă a consecințelor ne permite să ne cenzurăm. Calitatea actului de guvernare este obiect preferat al criticii populare, însă nici un înalt funcționar de stat n‐a dat colțuʹ pe această bază. Mai întâi că e împotriva legii, apoi e împotriva moralei, e întotdeauna loc pentru soluții mai puțin feroce şi, de ce nu, cum putem şti dacă următorii nu sunt mai răi? Pe stradă şi mai ales în România, unde s‐a răsturnat carul cu femei frumoase, dacă resimt o atracție sexuală pentru o julietă cu chip de înger, nu mă reped la ea şi nu‐i smulg hainele achiziționate cu multă trudă la Mall. Satisfacerea imediată şi nemijlocită e trăită de un număr cu totul nesemnificativ de indivizi care nu‐şi pot stăpâni acțiunile prin voință şi care ajung, mai devreme sau mai târziu, la ʺfacultățiʺ cu mulți ani de studii. Noi, ceilalți, exersăm de zor înghițitul în sec şi aruncatul admirativ cu privirea. A fi conştient, a exprima în cuvinte sau în gesturi ceea ce simți şi a acționa sunt niveluri deosebite care pot coexista în realitatea observabilă sau pot fi manifestate la fel de bine doar în plan mintal. Este perfect posibil să‐ți permiți o scurtă reverie sau fantasmă cu conținut sexual fără a face rău nimănui şi fără a te simți vinovat pentru asta. Important este să nu‐ți faci din asta un obicei deoarece aşa intrăm în alte nebunii. Exprimarea emoțională taie din faşă orice neînțelegere, confuzie sau proiecție care ar putea sabota dezvoltarea relației. Este mult mai simplu să‐i spui celuilalt ce simți decât să‐l laşi să imagineze, adică să meargă pe un teren extrem de nesigur, minat de propriile lui nevoi şi aşteptări neîmplinite. La cealaltă extremă, comunicarea emoțională poate fi percepută ca o formă de agresiune: ʺAh, iar începe cu pretențiile frustrările şi nemulțumirile ei. După atâția ani... m‐am săturat. N‐am nici un chef să vorbesc sau să ascult ceva despre sentimente.ʺ Exprimarea emoțională nu este, în sine, bună sau rea. Ea devine bună sau rea în funcție de context, iar ştiința de a te adapta la context, de a funcționa în armonie cu contextul se dobândeşte în timp, fiind facilitată de sensibilitate şi inteligență. 33


Adrian NUŢĂ

Prefăcătoria sau rezerva emoțională, pe de altă parte, îți perturbă capacitatea de a simți. După un timp, fiind ocupat cu măştile, nu vei mai şti ce simți, iar aceasta e cea mai proastă veste în primul rând pentru tine, deoarece emoțiile nu sunt altceva decât nişte busole care arată ce e binefăcător sau toxic pentru organism. Dacă ochii nu ți‐ar semnala, ai putea respinge o pâine mucegăită? Dacă nasul nu şi‐ar face datoria, ai putea evita anumite specialități de rahat? Sunt cam grețos, recunosc, dar nu vreau decât să evidențiez funcția de semnal a trăirilor, la fel de importante pentru ʺcorpulʺ emoțional pe cât sunt organele de simț pentru corpul fizic. În sfârşit, lipsa de onestitate emoțională poate atrage şi menține în viața ta parteneri cu totul nepotriviți, insecurizați de universul trăirilor şi incapabili sau puțin doritori de a‐i face față. N‐ai lucruri mai bune de făcut? De ce să‐ți pierzi timpul în felul acesta? Dacă celălalt nu poate tolera sinceritatea ta emoțională, aşează‐te comod şi priveşte‐l cum fuge. Poate câteva zile vei concura cu crocodilii la producția de lacrimi, dar, crede‐mă, n‐ai pierdut nimic. Cu un tip cu vârsta emoțională de 5 ani, chiar dacă are un penis banan, nu poți avea o relație adevărată. (Pentru mai multe informații privind acest nivel, vezi şi capitolul următor.) 5.3. Nivelul ideilor şi imaginilor mentale Este un registru cognitiv unde operăm cu variate conținuturi figurative, simbolice şi semantice, realizăm deducții, inducții sau analogii, comparăm, evaluăm şi sintetizăm informații, clasificăm şi încercăm să asimilăm experiența în plan conceptual. Ca subiect al cunoaşterii logice, raționale, activitatea de la acest nivel este definitorie pentru om. Ea antrenează în mod necesar disponibilități şi mecanisme psihologice de tip motivațional sau volitiv‐reglatoriu. Totuşi, nu tot ce se desfăşoară în acest registru în cadrul interacțiunii de cuplu este rațional, întemeiat sau coerent. Pe ce mă bazez când afirm asta? Dar pe ce nu mă bazez... Să ne gândim doar la aşteptările sau proiecțiile de rol‐sex. Noi toți intrăm în relații cu anumite aşteptări privind felul cum trebuie să fie lucrurile, avem modele pregătite pentru acțiunile şi chiar sentimentele sau gândurile partenerului nostru. Aceste modele reprezintă standardele noastre pentru ceea ce este ʺnormalʺ sau ʺcorectʺ. Multe din ele sunt parțial sau deloc conştientizate, mai mult sau mai puțin rigide, bine ancorate sau uşor de schimbat, după caz. Ne‐ar plăcea ca partenerul să se comporte exact cum ne aşteptăm. Aici, se pare, există o mică problemă (la partener, bineînțeles!). În ultimele decenii s‐au înregistrat schimbări radicale în conduita de sex‐rol, aceasta evoluând spre un nou ideal marital de tip egalitar. Cei doi parteneri tind spre o participare egală în mai toate dimensiunile vieții de cuplu, inclusiv în îngrijirea domestică şi creşterea copiilor, roluri până nu demult strict feminine. Femeia are drepturi egale în luarea deciziilor familiale sau în sfera gratificațiile sexuale. Cu toate acestea, multe persoane se conformează încă sex‐rolurilor tradiționale, ceilalți fiind mai degrabă o minoritate (Norton şi Moorman, 1987). Născându‐se în această matrice socială, aşteptările de rol‐sex individuale sunt preluate de la figurile parentale, primele persoane din viața noastră care ne‐au imprimat o perspectivă asupra a ceea ce trebuie să faci sau să fii într‐un cuplu. Cu aceste imagini cel 34


Adrian NUŢĂ

mai adesea inconştiente păşim în relația de cuplu, aşteptând ca realitatea să se conformeze lor. De exemplu, te aştepți ca partenerul să se comporte, să vorbească, să se îmbrace, să mănânce sau chiar să se spele pe dinți într‐un anumit fel, anume cel ʺfirescʺ sau ʺcorectʺ pentru tine, conform modelelor sau antimodelelor cu care ai crescut. Dacă aceste aşteptări nu sunt împlinite, comunicarea din planul ideilor devine brusc animată. Pentru că provenim din familii diferite, la care se adaugă amănuntul minor că suntem unici, este destul de probabil ca aşteptările privind ceea ce este ʺnormalʺ să difere mai mult sau mai puțin. E normal ca femeia să facă de mâncare? Dacă nu face, sau face şi te bagă în spital, aşteptarea ta fiind deci înşelată, furia ta este legitimă? E normal ca bărbatul să repare prăjitorul de pâine? Dacă îşi dovedeşte măiestria, astfel încât toate feliile sunt carbonizate instantaneu, iritarea ta este îndreptățită? Este corect ca el să care kilogramele de cartofi, roşiii sau ceapă în timp ce ea are de rezolvat insondabila dilemă Milka sau Cadbury? Este firească şi logică relația ei apropiată cu mătura şi aspiratorul în timp ce el verifică minuțios canalele TV? Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că, atunci când două seturi de aşteptări intră în coliziune, e mai bine să nu fii prin preajmă. Urmează schimburi intense de idei. Atunci când fiecare se străduieşte conştiincios să‐l facă pe celălalt să se conformeze la ceea ce e perceput ca ʺbineʺ sau ʺfirescʺ, frustrările cresc şi propulsează cuplul pe traiectoriile neînțelegerii, acuzațiilor şi construirii de ziduri emoționale. Oricât de apropiați ați fi, celălalt nu va şti niciodată exact ce se întâmplă în mintea ta, care e natura aşteptărilor tale şi cum îți imaginezi că ar putea fi împlinite. Este mai economic să‐i spui tu! Dacă te aştepți ca ea să facă mâncare nu pentru că e femeie, iar asta e specialitatea femeilor, ci pentru că tu eşti incompetent, spune‐i şi te‐ar putea aştepta o viață de plăceri gastronomice. Dacă te aştepți ca el să te sărute la plecare şi îi comunici, s‐ar putea să trăieşti cu cel puțin doi ani mai mult, aşa cum arată un studiu al unei companii de asigurări din Germania (e incredibil unde s‐a ajuns cu studiile astea!). Ah, cred că ți‐ai dat seama, cu doi ani mai mult decât cea care are o aşteptare identică, nu spune şi rămâne cu buza umflată (mă rog, nesărutată). Invers, dacă pleci de la premisa că ştii ce doreşte celălalt şi nu‐l mai întrebi, nu e exclus să‐i oferi lucruri inutile sau anapoda. Cunosc cazul unui bărbat care a oferit un BMW fiind uluit de faptul că ea nu a căzut pe spate. Femeile, cel mai adesea, au sisteme de punctaj foarte diferite, iar ceea ce‐i intrigă la culme pe bărbați este că apreciază enorm gesturile mărunte cum ar fi o floare sau un compliment pentru felul cum arată. Bărbatul, construit pentru a‐şi concentra energia asupra unul lucru important, chiar la comunicarea explicită a acestei aşteptări, tot îi va cumpăra un buchet impresionant sau un taior scump, redresând balanța financiară de la Naf Naf. Sfatul meu pentru tine, bărbatule, este următorul: calmează‐te! Dacă ştii să te scoți cu o îmbrățişare la sosire şi o scurtă plimbare în doi, de ce n‐ai investi sumele economisite în marii oameni de cultură Jack Danielʹs, Girvan Single Grain, Dunhill Old Master şi Hankey Bannister? Acolo unde există aşteptări inconştiente, conflictele sunt fatale. Situație nu este mai roză în cuplurile în care aşteptările sunt conştiente şi comunicate, iar celălalt se simte obligat să le împlinească. A răspunde împotriva voinței tale aşteptărilor formulate sau doar presupuse ale celuilalt este o agresiune la adresa propriului respect de sine. Deoarece te comporți ca un supus sau un sclav care nu are de ales şi execută un ordin, este imposibil să nu fii rănit în demnitatea ta. Poți răspunde într‐adevăr aşteptărilor celuilalt, dar nu 35


Adrian NUŢĂ

pentru că te simți constrâns sau te temi, ci pentru că alegi liber să faci asta, asumându‐ți conştient o frustrare. Această frustrare e compensată de satisfacția de a aduce un dram de fericire în viața partenerului tău. De pildă, poți să urăşti să dai cu aspiratorul şi totuşi să te angajezi lunar în această nobilă activitate numai pentru că, iubindu‐ți partenera, vrei să o ajuți. (Iar dacă nu te solicită, vezi‐ți de ale tale. Poate vei scăpa.) Nevoia de a răspunde aşteptărilor celuilalt, neanalizată, conduce la dificultăți şi blocaje relaționale, indiferent dacă aşteptările sunt satisfăcute sau reprezintă doar repere pentru modul cum îți trăieşti viața. Altfel spus, chiar dacă nu‐i împlineşti aşteptările, dar te gândeşti că ar trebui, te vei simți vinovat. Iar vinovăția este un sentiment care nu înalță relația, ci o trage în jos. Ştiindu‐te un gigant al gândirii şi un colos al deducției (ca şi mine, de altfel), nu cred că mai are rost să analizez de unde vine această constrângere lăuntrică de a răspunde aşteptărilor celuilalt. Copilărie, neajutorare, instinct de conservare, bla, bla, bla... (Pentru studenți: aici vi se pregăteşte ceva! La examen.) Pentru a ieşi din plasa aşteptărilor, e nevoie de dialog. Iată cum poate câştiga un terapeut onorariul de 10 dolari într‐o şedință de maxim două minute. Terapeut: Am senzația că ți s‐a întâmplat ceva. Client: Aşa este. Mă simt foarte dezamăgită. T: Dezamăgită de cine? C: De soțul meu. A fost ziua numelui meu după calendarul catolic şi nu mi‐a adus nici măcar o floare. T: Ce‐ar fi însemnat asta pentru tine? C: Că mă iubeşte. T: Că te iubeşte... Dar el ştie că a fost ziua numelui tău? C (încurcată): Păi... nu, dar ar trebui. T (satisfăcut că a salvat onoarea unui bărbat): Ce te face să crezi că ar trebui? C (fulgerată de insight): ...Aşa e. Nu era obligat să ştie. Nici măcar nu e catolic. De fapt nu are o orientare religioasă. T (care în timpul liber e misionar budist): Oare nu l‐ar interesa budismul? C: Ce te face să crezi că l‐ar interesa? Desigur, ultimele două propoziții nu vor fi rostite niciodată. În terapia de cuplu, identificarea aşteptărilor inconştiente e un lucru obişnuit. După ce credințele şi asumpțiile au fost scoase la suprafață şi stau frumuşel înaintea ta, le poți examina în linişte pentru a afla dacă sunt raționale sau nu, pentru a le aprecia validitatea sau caracterul infantil. Dacă sunt iraționale, le poți abandona fără regrete. Dacă sunt întemeiate, misiunea ta este să le comunici partenerului pentru a‐l face conştient de ele. Mai departe, îți imaginezi ce urmează: o lungă negociere soldată, eventual, cu o vizită la spital sau la terapeut sau la amândoi în acelaşi timp, dacă terapeutul a intrat în spital ca urmare a unei negocieri mai aprinse cu partenera sa (Ceea ce, de asemenea, nu se va întâmpla niciodată, deoarece negocierile terapeuților sunt exemple de reuşită. Reuşita partenerelor, evident.) Împotrivindu‐mă inflației de niveluri, am inclus şi nivelul imaginarului în registrul cognitiv. În fond, putem afla o mulțime de lucruri interesante prin intermediul fantasmelor care ne flutură prin interstițiile materiei cenuşii. A te simți liber în a comunica cele mai ascunse dorințe sau fantezii este o cheie importantă pentru longevitatea armonioasă a 36


Adrian NUŢĂ

cuplului. Într‐un climat de insecuritate, într‐un cuplu în care legăturile emoționale sunt fragile, nu este mult loc pentru dezvăluirea fantasmelor. În condiții de distanță psihologică, nu‐ți poți împărtăşi propriul imaginar, mai ales dacă acesta pare amenințător pentru unitatea relației. Dar această prudență sau teamă nu semnalizează decât un singur lucru: anume că unitatea relației este iluzorie. Nu există suficientă deschidere şi încredere mutuală pentru împărtăşirea viselor sau fanteziilor voastre secrete. Şi nu mă refer doar la subiectele sexuale, supuse însă, chiar şi în societățile moderne, unei puternice normativități culturale. Mă refer la a face planuri împreună, la a proiecta cuplul peste 10, 20 sau 30 de ani. Traducerea în cuvinte a imaginarului nu este echivalentă cu punerea în practică. E foarte posibil ca multe fantezii despre viitor să nu se împlinească, multe visuri să rămână doar visuri. E firesc, din moment ce trăim într‐o lume pe care nu o putem controla. Dar visurile, posibilitățile, ceea ce s‐ar putea întâmpla sunt repere valoroase pentru orientarea cuplului, pentru angajarea conştientă a acestuia într‐o direcție mutual gratificantă. Pentru a fi reuşită, această călătorie solicită disponibilitate, eforturi şi atitudini pozitive din partea ambilor parteneri. Iar pentru a exista o călătorie, trebuie să existe un proiect, un scop sau un drum de parcurs. Altfel, cuplul nu este decât o bărcuță fără cârmaci pe o mare care strânge cu hărnicie la orizont norii negri ai furtunii. Într‐o relație care se pretinde de cuplu, te avertizez, indisponibilitatea partenerului de a vorbi despre viitor, nici măcar în joacă, este suspectă. Unele persoane se tem atât de intens de angajare încât simpla idee de a‐şi imagina ʺcum ar putea fi peste 5 aniʺ le înfioară. Profeții se nasc tot mai rar în zilele noastre, astrologii buni îi cauți cu reflectoarele, astfel încât aproape nimeni nu ştie cum va fi viitorul. Dar a te gândi la el, a jongla cu posibilitățile, a te vizualiza în situații noi este nu numai un excelent exercițiu de dezvoltare a creativității, ci şi o modalitate de a afla care îți sunt nevoile actuale, inclusiv cele mai greu detectabile de pe straturi mai subtile ale minții tale. Pentru a reuşi însă în ultima întreprindere, trebuie ca bibilica să‐ți funcționeze cu o anumită viteză în regimul analizei psihologice. (Lucru de care nu mă îndoiesc, dacă ai avansat cu lectura până în acest punct inefabil. Cum care punct? Acesta: .) Câțiva specialişti aş putea explica preferința unora pentru realitatea cotidiană, pentru lucrurile concrete şi măsurabile şi aversiunea altora pentru explorarea imaginativă a viitorului printr‐o dezvoltare mai accentuată a funcției senzoriale în dauna funcției intuitive. Am suficient respect pentru cei care au studiat predispozițiile noastre de interacțiune cu lumea şi nu neg această explicație. Dar chiar şi aceia cu o funcție intuitivă minusculă ar putea spune dacă se văd părinți în câțiva ani sau în momentul de vârf al menopauzei. În acest moment al existenței tale, poți spune dacă vrei sau nu copii, dacă vrei o casă cu piscină sau o coşmelie prăpădită, dacă vrei să‐ți vezi viitoarea soacră săptămânal sau când mai trece cometa Halley. S‐ar putea ca aceste dorințe să se schimbe în timp, dar întrebarea era ce‐ți doreşti acum. Cel care evită o astfel de întrebare invocând tot soiul de argumente, îmi şopteşte la ureche demonul de serviciu, are o problemă. Trebuie să fie ceva profund anxiogen în simplul fapt de a‐ți imagina viitorul alături de partenerul actual. Cum poți scăpa de această anxietate? Simplu. Eviți tot ce se referă la viitorul cuplului, adică nu doar discuțiile serioase, ci şi jocurile imaginației. Dar ce anume stârneşte respectiva teamă? Iată o întrebare excelentă pe marginea căreia puteți realiza ditamai reflecția în cuplu. La modul cel mai simplu, o relație liberă şi evolutivă este o relație în care comunicarea la toate cele trei niveluri (fapte, emoții, idei) funcționează fără blocaje. Cuvintele 37


Adrian NUŢĂ

circulă libere în oricare din aceste dimensiuni, iar trăirea cea mai clară pe care o poți avea este că orice poate fi spus într‐un context adecvat fără nici un fel de temere. Pentru mai toate cuplurile, această situație este mai degrabă ideală nu pentru că unora le‐ar lipsi disponibilitatea sau voința de a comunica astfel, ci pentru că noi, oamenii, oricât de evoluați am fi, continuăm să avem propriile zone umbroase sau întunecate, zone din care se nasc blocajele, perturbările sau conflictele în comunicare. Vestea cea bună este că, într‐o relație de cuplu centrată pe maturizare psihologică şi dezvoltare spirituală, aceste spații sau energii inconştiente, prin sprijin reciproc, sunt explorate, analizate şi asumate. Echilibrul psihologic şi evoluția interpersonală pot şi trebuie să fie florile minunate ale conştientizării şi integrării zonelor secrete ale minții noastre. Câtă energie, nervi şi durere sunt consumate până la acest stadiu? Parcă nu vreau să mă gândesc. 5.4. Un model de comunicare eficientă Lăsând de o parte informațiile înfăşurate prin hrubele inconştientului, ceea ce poate fi comunicat poate fi comunicat mai bine sau mai prost. Întrucât parcă e de dorit să comunicăm mai bine, voi asambla şi ordona elementele comunicării într‐un model simplu, utilizabil, zic eu, chiar şi de cei mai puțin dotați dintre noi. Ca să mă joc puțin şi să‐mi asum nelegitim o funcție sacerdotală, îl voi boteza MODELUL OEGEN (pronunțat ca în OEDIP, alt nume sonor în psihologie şi psihanaliză). Dacă întâmpini dificultăți, poți să‐i spui MODELUL EUGEN. Eu nu mă supăr. Ideea este să reții că literele provin astfel: O de la observații, G de la gânduri, E de la emoții, N de la nevoi. E‐ul suplimentar nu provine de la nimic, sarcina lui fiind să facă trecerea de la extraterestrul OGEN la românescul EUGEN. (Jur că n‐am nici un Eugen în vedere. Poate o eugenie, salvatoarea multor studenți înfometați de cunoaştere pe vremea socialismului derealizat şi chiar şi acum.) Comunicarea este eficientă atunci când mesajul transmis este complet. Adică el include observațiile, gândurile, emoțiile şi nevoile, într‐un cuvânt îl include pe EUGEN. (De‐ asta mă apreciază studenții mei. Dau celor mai absconse lucruri o față umană şi digerabilă.) Relațiile de cuplu în special şi relațiile semnificative în general prosperă datorită mesajelor complete. Alte situații nu cer în mod necesar mesaje complete. Dacă te trimite nevasta să cumperi pâine, nu ai cine ştie ce sentimente profunde de împărtăşit vânzătoarei. Când poştaşul îți înmânează recomandata, nu e loc pentru nevoi abisale de dezvăluit. (Doar dacă el e foarte chipeş, iar tu îl inviți să‐ți descopere secretele livrării corespondenței. Şi ştii ceva? Mai scuteşte‐mă cu asociațiile tale: poştă, poştaş, corespondență, scrisoare care intră în cutie, cutie goală în aşteptare, scrisoare plină de conținut. Te‐a damblagit rău nenea Freud.) Dar cum arată şi cu ce se mănâncă un mesaj complet? Să le luăm metodic: 1. Observațiile Se referă la acele informații brute pe care credincioasele tale simțuri ți le oferă în fiecare moment. Este domeniul exclusiv al faptelor: ceea ce ai văzut, ceea ce ai auzit, ceea ce ai gândit etc. Nici o speculație, nici o inferență, nici o emoție, nici o dorință. Doar fapte. ʺFC Bruges a jucat cu Dinamo Bucureşti şi a învins cu 3‐1.ʺ Nimic altceva. ʺFC Bruges a jucat cu o echipă de dezorientați din România şi a câştigat cu 3‐1.ʺ Aici ai un fapt şi 38


Adrian NUŢĂ

încă ceva: o evaluare personală. De unde ştii că erau dezorientați şi nu plictisiți, supramotivați sau incompetenți? Nu ai de unde să ştii. Poți doar să crezi. Dar credințele nu sunt observații. ʺAzi dimineață i‐am tăiat limba câinelui de vizaviʺ (un câine care a reuşit, în doar două săptămâni de la apariție, să enerveze jumătate de stradă de pensionari liniştiți, adolescenți adânciți în filozofia marijuanei şi genii ale cuplului). Doar fapte: timpul, locul, persoana (mă rog, entitatea), acțiunea, organul. ʺDe ziua ei îşi doreşte un merțan.ʺ Te‐ai prins? Fapte simple, brute, observabile. Nimic altceva. Şi nici Audi, Ford Mondeo, Renault Clio sau Skoda Fabia. ʺDe când ia lecții de feng shui, nevastă‐mea a agățat la toate geamurile clopoței chinezeşti.ʺ Atât şi nimic mai mult. (Nu, ai înțeles greşit. Soția respectivului nu e şuie, ci urmează un curs de feng shui.) Observațiile reprezintă limbajul obişnuit al omului de ştiință, al detectivului, al chirurgului, al tâmplarului. Orice profesionist care intră în contact cu lucrurile materiale duce acest limbaj, în domeniul lui, la desăvârşire. Fără floricele, fără figuri de stil, fără poezie sau alte zbangheli scriitoriceşti. Scurt, precis, clar, la obiect. Ştiință de ştiință, ca să mă dau şi eu academician. 2. Gândurile Aici suntem în alt cartier. Am depăşit însuşirile concrete ale unor obiecte singulare şi operăm cu clase sau categorii de obiecte. Mergem dincolo de imaginile intuitive pentru a ne explica şi a înțelege ce se întâmplă. Identificăm relațiile esențiale dintre lucruri sau părți ale lucrurilor, stabilim asemănări şi deosebiri, formulăm ipoteze, tragem concluzii, emitem judecăți de valoare. Pe scurt, ne dăm cu părerea. ʺA avea încredere în propria‐ți minte reprezintă esența respectului de sine.ʺ ʺSucurile carbonatate sunt toxice pentru organism.ʺ ʺFemeia capricorn suferă de perfecționism.ʺ ʺÎncă nu‐mi dau seama dacă astrologia e o disciplină spirituală sau o tâmpenie.ʺ Credințe, opinii, teorii, judecăți. Încercări de a descoperi mersul lumii. Reuşite sau ratate. Strălucite sau jalnice. Gânduri. 3. Emoțiile Sau procesele afective. Adică ansamblul proceselor psihice care reflectă relațiile dintre subiect şi obiect. Răspunsul interior al individului la interacțiunea cu lumea. Iubirea, bucuria, tristețea, extazul, teama, mulțumirea, regretul, disprețul, umilința, încântarea, surpriza, răzbunarea, calmul, neîncrederea, îndoiala, spaima, mirarea, şocul, disperarea, aversiunea, simpatia, deznădejdea, compasiunea, furia, resentimentul, speranța uimirea, dezorientarea, acceptarea, ostilitatea, consternarea, vinovăția, euforia, panica, deprimarea, atracția, ruşinea, frica, tensiunea, adorația, marginalizarea, încrederea, sila, exasperarea, sfidarea, bunăvoința, trădarea, îngrijorarea, eliberarea. Şi mai sunt o grămadă, dar te‐ai ginit care‐i faza, nu‐i aşa? (Nu‐mi spune că te ofuschează volutele mele argotice. Şi la periferie se poartă cuplul, iar publicul meu țintă, deşi vizează păturile mai conştiente ale

39


Adrian NUŢĂ

societății, nu exclude şuții, şmenarii şi alți interlopi foarte conştienți şi ei, dar de buzunare, maşini şi case.) Iar spre pilduitoare învățătură, iată şi câteva exemple de exprimare emoțională: ʺCât timp ai fost plecată la Lugoj, mi‐a fost un dor nebun de tine.ʺ ʺMă simt prizonier şi responsabil în acelaşi timp de fericirea ei.ʺ ʺStudiez Codul Manierelor Elegante şi sunt foarte mândru de progresele făcute.ʺ ʺMă enervează la culme aceste vaci, pentru că altfel nu le pot spune acestor bovine.ʺ ʺCând mă gândesc la asteroidul ăsta care se apropie, simt furnicături pe şira spinării.ʺ Ai luat aminte? Trăirile emoționale nu sunt nici observații, nici judecăți de valoare, convingeri, credințe sau puncte de vedere. Sunt răspunsuri spontane ale organismului la interacțiunea lui cu mediul. 4. Nevoile Se referă la etajul motivațional al psihicului responsabil pentru declanşarea, orientarea şi susținerea energetică a comportamentului. Motivația, prin cortegiul ei de nevoi, trebuințe, pulsiuni sau instincte, semnalează deficitul de tip energetic sau informațional din organism şi împinge spre atingerea echilibrului sau satisfacerea necesității. Aşa cum nimeni nu ştie exact ce gândeşti sau ce simți, nu ştie nici ce doreşti sau ce‐ți trebuie. Tu eşti cea mai înaltă autoritate în ceea ce te priveşte. Nu te aştepta ca cei din jur să ghicească sau să‐ți citească nevoile în urma unor practici oculte extenuante. Cel mai simplu e să le comunici tu. Într‐un cuplu în care nevoile sunt identificate şi exprimate clar şi complet, şansele de satisfacere şi, astfel, de maturizare şi dezvoltare a personalităților partenerilor sunt net superioare cuplului în care nevoile sunt puțin conştientizate sau se aşteaptă a fi detectate prin vedere paranormală. ʺAm nevoie să mă asculți când îmi exprim sentimentele fără să mă condamni sau să‐ mi oferi soluții.ʺ ʺAş vrea să‐l cunosc pe Harry Potter. Crezi că îmi poți aranja o întâlnire cu el?ʺ ʺNu ştiu dacă apreciezi sprijinul pe care ți‐l ofer. M‐aş bucura dacă ai aprecia.ʺ ʺEşti bun să aduci şifonierul până la mine? Am umblat toată ziua prin magazine şi sunt frântă de oboseală.ʺ ʺAm nevoie de cineva sub papucul meu. Ai putea să‐mi faci serviciul acesta?ʺ Exprimarea unei nevoi exclude condamnarea, judecata, critica sau învinovățirea. Pur şi simplu, faci o afirmație privind ceea ce îți trebuie, ceea ce ți‐ar fi de folos sau ți‐ar face plăcere. Ai dreptul să‐ți exprimi nevoile! Ai dreptul să ceri! Cere cât mai simplu, clar şi precis. Poți cere absolut orice cu aceeaşi naturalețe cu care ceri un pahar cu apă sau rogi pe cineva să închidă fereastra. Când îți exprimi o nevoie, o poți face fără să țipi, să urli şi să faci ca toți dracii. Nu e nevoie să‐ți iei o voce mieroasă, o privire spăşită sau neajutorată. De asemenea, e contraindicat să ceri închizându‐te în tine, răspunzând în doi peri sau tăcând ostentativ. Psihologii şi matematicienii au descoperit, pe căi ocolite, că dacă ceri ai mai multe şanse să 40


Adrian NUŢĂ

primeşti decât dacă nu ceri. Acum două milenii, un tâmplar înțelept şi optimist le spunea oamenilor: ʺBate şi ți se va deschide. Cere şi ți se va da.ʺ Nu cred că se înşela, mai ales că avea o linie directă cu o rudă de‐a lui care nu mai locuia pe Pământ. Acesta este mesajul. Cere ce ai nevoie! Îți este permis să ceri. Eşti liber să‐ți exprimi nevoia. Altceva nu‐ți este permis. Nu‐ți este permis să pretinzi. Poți să ceri orice, dar nu poți pretinde nimic. Nimic nu ți se cuvine. Nimeni nu e obligat să răspundă cererii tale. Dreptul tău de a cere este la fel de solid ca dreptul celuilalt de a refuza. Aceste drepturi se echilibrează reciproc, dar nu se ating. Iar în zona de vid dintre ele se întâmplă misterul: celălalt, deşi are dreptul să te refuze, răspunde nevoii tale şi o împlineşte. Ce‐l face să vină în întâmpinarea nevoii tale şi să o satisfacă? Unu: se simte obligat să o satisfacă. Naşpa! Tu ceri să fii îmbrățişată, iar el o face mecanic, de teamă să nu faci o criză de isterie. Tu vrei ca ea să aibă mai multă încredere în tine, iar ea mimează încrederea deoarece a fost învățată să nu iasă din cuvântul soțului. Relație în curs de paradire. Doi: Alege liber să‐ți satisfacă nevoia. Cool. Dar de ce nu alege să te frustreze? OK, îți funcționează bostănelul. Din afecțiune pentru tine. Din iubire. Relație marfă, felicitări! (Atenție la mişcările bruşte. Pe umărul drept stă un înger.) 5. Mesaje parțiale şi contaminate Să recapitulăm: observații, gânduri, emoții, nevoi. Modelul EUGEN, mai ştii? De analizat, le‐am analizat. Ce urmează? Sinteza. Dacă una din ele nu iese la numărătoare, mesajul este parțial. De exemplu, spui ce ai observat, ce gândeşti, cum te simți, dar nu spui ce‐ți trebuie. ʺTe‐ai întors de aproape o oră şi nu scoți nici un cuvânt. Presupun că eşti furios şi mă tem că am greşit cu ceva.ʺ Notă de trecere, dar nu notă maximă. Unde este exprimarea nevoii? Ce doreşte această persoană? Vrea să fie asigurată că nu a greşit? Vrea conversație? Simte nevoia să‐şi ia tălpăşița? Sau: spui ce ai observat şi ce gândeşti, dar uiți de restul. ʺCamera copilului arată ca după război. Nu cred că‐ți pasă de ce se întâmplă în casa asta.ʺ Şi cum se simte acest bărbat? Este dezamăgit? Este trist? Îşi disprețuieşte soția pentru acest comportament? Este iritat de incapacitatea lui de a pune piciorul în prag? În plus, nu menționează ce nevoie resimte în această situație. Vrea ca ea să facă penitență? Îşi doreşte să o părăsească? Are nevoie să înțeleagă ce s‐a întâmplat? În realitatea trăită, observațiile, gândurile, emoțiile, nevoile sunt prezente împreună, ca şi cum ar face parte dintr‐un monolit. Ele formează o experiență unitară. Din păcate, această experiență este fragmentată fie în actul autoconştientizării, fie în actul comunicării. Altfel spus, deşi experiența mea e completă, eu nu sunt în totalitate conştient de ea. Ca în exemplul de mai sus, îmi dau seama ce gândesc, dar nu‐mi dau seama ce simt şi ce nevoi am. (Tataie, e grav!) Într‐o altă variantă, îmi dau seama de trăirile şi dorințele sau nevoile mele, dar, dintr‐un motiv sau altul, nu le comunic. De exemplu, mă simt dezamăgit, dar nu vreau ca ea să devină conştientă de această vulnerabilitate. Sau o disprețuiesc, dar imaginea pe care m‐am străduit să o construiesc exclude astfel de trăiri ʺinferioareʺ. Aş vrea să o pedepsesc, dar nu‐i spun ca să nu aibă timp să se apere ş.a.m.d. 41


Adrian NUŢĂ

Mesajele parțiale creează confuzie, anxietate, neîncredere. Oamenii simt că lipseşte ceva din tablou, dar nu realizează ce. Ei sunt judecați, dar nu li se prezintă faptele pe baza cărora sunt judecați. Vin în contact cu emoții şi sentimente, dar nu înțeleg de unde izvorăsc acestea. Li se cer lucruri care vin din emoții neexprimate şi observații necomunicate. Este greu să comunici eficient în astfel de condiții. Inevitabil, punctul în care se ajunge este: ʺNu pot să comunic cu elʺ, ʺNu reuşesc să mă înțeleg cu eaʺ. Când aud aceste propoziții, ştiu că responsabilitatea se împarte la doi. Oricât de mare psiholog ai fi, la un moment dat va fi peste puterile tale să ghiceşti ceea ce lipseşte şi să completezi mesajele parțiale. Soluția este mai simplă: tu să ai grijă de experiența ta pe care să o comunici fidel, celălalt să aibă grijă de experiența lui pe care să o comunice fidel şi fiecare să fie deschis pentru a primi înăuntrul lui experiența partenerului. Dacă ai ceva muguraşi pe ramură în urma trecerii anotimpurilor, ai realizat că lumea e complicată. Ca atare, nu există doar mesaje parțiale. Există şi mesaje contaminate. Acestea, în cazul cel mai bun, produc confuzie. La cealaltă extremă, sunt alienante şi profund nesănătoase. Exemplu: ʺIar ți‐ai luat rochița asta scurtăʺ, îi spune el, pregătindu‐se pentru vizita la părinții lui. Pare o observație inofensivă. Asta dacă eşti naiv (şi nu eşti, am început să te cunosc). Dacă priveşti atent, poți vedea leopardul. Observația: Văd că ți‐ai luat rochița aceea scurtă care data trecută a stârnit discuții. Gândul: Ştii bine că părinții mei sunt mai conservatori şi am impresia că o faci înadins. Emoția: Mă tem că ai mei vor crede că nu am nici un cuvânt de spus în relația noastră. Nevoia: Vreau să‐ți pese mai mult de sentimentele celor din jur şi să te îmbraci altfel. Acesta e mesajul desfăşurat pe care ea nu îl primeşte. Ea a primit o propoziție din şapte cuvinte la care răspunde instantaneu pe un ton înalt: ʺŞi care e problema ta?ʺ Ce să‐i faci, mesajul contaminat trage tot la mesaj contaminat. Să‐l desfăşurăm şi pe el. Observația: Observ un ton diferit în vocea ta. Gândul: Presupun că te deranjează ceva. Emoția: Mă enervează faptul că nu‐mi spui direct. Nevoia: Aş vrea să fii mai curajos şi să‐mi spui în față care e problema cu rochița asta. Vrei să te mai distrezi un pic urmărind dialoguri dintre doi adulți regresați la vârsta de patru ani? Ascultă replica lui: (privind absent pe fereastră) ʺN‐am nici o problemă.ʺ Mesaj contaminat? Of course. Observația: Văd că mă țintuieşti cu privirea şi ai un ton ascuțit. Gândul: Cred că te‐am enervat şi mă aştept la un conflict cât de curând. Emoția: Mă simt descurajat de această reacție. Nevoia: Aş vrea să ai o atitudine mai conciliantă şi să încercăm să rezolvăm cu calm acest diferend. Spectacolul nu s‐a terminat. Urmează replica ei: ʺAtunci hai să mergem odată.ʺ Cum e acest mesaj? Con‐ta‐mi‐nat. Bravo, Pătrățel! 42


Adrian NUŢĂ

Observația: Văd că priveşti pe fereastră. Gândul: Mă gândesc că nu merit să mă priveşti în ochi şi să‐mi spui ce te frământă. Emoția: Deja m‐am săturat de atitudinea asta la bărbați. Nevoia: Abia aştept să ajungem la ai tăi, să le arăt pe cine au crescut. Iată cum în spatele a patru propoziții nevinovate stau pitite şi înghesuite cel puțin şaisprezece. Din fericire, există loc pentru toată lumea. Comunicarea eficientă este aristocratică. Ea se naşte din generozitatea unui rege care oferă observațiilor, gândurilor, emoțiilor şi nevoilor un loc sub soare, un acoperiş deasupra capului, un os de ros în lumea cuvintelor. Comunicarea ineficientă este practicată, de asemenea, tot de regi, cu diferența că sunt mai cărpănoşi. Credința mea de luptător locativ este că zgârcenia lor provine din ignoranță. Realmente nu ştiu că au atâta spațiu la dispoziție încât chiar dacă ar emite observații, gânduri, emoții şi nevoi la foc continuu, o viață întreagă, tot le‐ar mai rămâne suficient. Te‐ai sesizat, ilustrul meu cititor? Bat şi eu şaua ca să priceapă iapa.

43


Adrian NUŢĂ

Capitolul VI MAGIA CUVINTELOR Capitolul care urmează conține unele din cele mai uşoare aplicații ale acestei cărți. Te voi ajuta să înțelegi cum, doar subliniind câteva cuvinte, poți produce un impact mai pozitiv asupra celuilalt, îl poți securiza, încuraja, stimula, linişti sau determina să aibă un anumit comportament (să vândă sau să cumpere ceva, să‐ți împrumute ceva, să accepte ceva, etc). Cuvintele au o asemenea forță, forță ce se poate întoarce împotriva vorbitorului neatent sau inconştient. Ai auzit cumva de ministrul care s‐a împuşcat singur (într‐o zonă foarte sensibilă pentru bărbați), în timp ce era la vânătoare? Ceva asemănător se poate întâmpla cu cuvintele. Folosite superficial şi fără pricepere, se dovedesc periculoase, nu doar pentru cel care le receptează, ci şi pentru cel care le emite. 6.1. Capcana lui “NU” Creierele noastre, se pare, tind în mod natural să perceapă mesajele communicate în termeni pozitivi, adică în termenii a “ceea ce este” şi mai puțin în termenii a “ceea ce nu este”. Este un mod de operare ce pare a îndepărta sau elimina negațiile, restul mesajului fiind păstrat nealterat. Dacă această ipoteză a neurolingviştilor este corectă, consecințele, sper că îți dai seama, sunt teribile. Când mama, aflată la slujbă, îi spune copilului “Să nu‐ți uiți cheile!”, creierul acestuia poate înregistra mesajul “Uită‐ți cheile!”. Când pilotul de avion pleacă într‐o nouă cursă şi îi spune soției sale “Nu ai motive să te îngrijorezi”, ea poate înțelege “Ai motive să te îngrijorezi!”. Când eu îi spun studentului preocupat de promovarea examenului, date fiind absențele de la laborator, “Nu‐ți face probleme!” e posibil ca el să audă “Fă‐ți probleme!” (Aşa e, dragul meu! Dacă ai lipsit de la laborator, ai motive serioase să te îngrijorezi şi să‐ți faci probleme. Ce faci cu cheile te priveşte pe tine.). “Nu vă supărați, îmi puteți spune cât e ceasul?” devine “Supărați‐vă şi spuneți‐mi cât e ceasul!”. “Ai grijă să nu cazi” se transformă în “Ai grijă să cazi”, “Nu mai țipa” se modifică în “Țipă”, “Nu te mai foi atât în bancă” devine “Agită‐te”, ş.a.m.d. Exemplele sunt nesfârşite, în cazul în care ai suficientă curiozitate pentru a‐i observa pe oameni cum comunică. Descoperiri interesante poți face şi în ceea ce te priveşte (cum comunici cu tine însuți, ce îți spui în sinea ta), iar în ceea ce mă priveşte, de‐a lungul acestei cărți, poți întâlni expresii de tipul “Nu vreau să spun că…”, “Nu poți să ai…” sau “Nu există nici o carte…”. Sigmund Freud, încă din 1925 (studiul “Negarea”) a făcut publică ideea că pentru inconştient nu există “Nu” (în termeni pozitivi, inconştientul operează doar cu “Da”). Freud îşi învață discipolii să nu ia în seamă negarea pacientului şi să selecteze conținutul 44


Adrian NUŢĂ

pur al ideii. Astfel, dacă pacientul spune “Vă întrebați cine este această persoană din vis. Nu este mama”, psihologul va gândi “Prin urmare e mama”. Explicația este că un gând, o emoție, o reprezentare sau o dorință, considerate ca amenințătoare sau intolerabile, pot pătrunde totuşi în conştiință, cu condiția să fie negate. O parte din tensiunea psihică este astfel eliberată. Evident, conflictul nu se rezolvă deoarece conținutul inconştient nu este asumat. În grupurile de terapie, când îi provoc pe clienți să‐şi exprime sentimentele, se întâmplă frecvent să aud: “Nu pot spune că‐mi eşti antipatică” (în traducere: “Nu te simpatizez!”), “Nu sunt supărat pe fratele meu!” (adică “Sunt supărat pe el!), “În nici un caz nu îmi urăsc mama” (în traducere “Îmi vine s‐o strâng de gât!”). Ca specialist în devenire, când înțelegi aceste negații (însoțite şi de un limbaj corporal congruent), recomand să iei notă de ele. Deocamdată atât. Dacă îi vei spune celuilalt “Ştii, de fapt tu eşti furioasă pe mama/tata” ceea ce vei reuşi va fi să‐i mobilizezi rezistențele. Uneori, e nevoie de mult timp şi multă răbdare ca dorințe şi trăiri interzise să poată fi acceptate la nivelul Eului conştient. Confruntat cu interpretarea ta, celălalt se va împotrivi, cu atât mai intens cu cât eşti mai aproape de adevăr. “Nu asta am vrut să spun”, “Nu la asta m‐am gândit”, nu…, nu…, nu…sunt răspunsuri frecvente. Însă dacă te gândeşti puțin, te poți întreba cu multă inocență: Dacă nu are sentimente negative față de X, de ce a simțit nevoia să sublinieze exact asta? Dacă sunt perfect liniştit în prezența ta, ce rost are să‐ți spun, când mă întrebi ce simt, “Nu mă tem de tine”? Dacă sunt împăcat cu comportamentul tău, la ce serveşte să te informez că “Nu am ce să‐ți reproşez”? Dacă te apreciez de ce accentuez “Nu spun asta ca să te critic”? Deşi observ de atâta vreme acest fenomen, pentru mine este în continuare fascinant să văd cum oamenii îşi comunică adevăratele gânduri şi sentimente crezând că fac contrariul. Nu spun asta ca să te incit şi nici nu‐ți sugerez să funcționezi la acest nivel de atenție!! Revenind la ceea ce uneori se numeşte “negarea negației”, adică la faptul că inconştientul generează exact imaginea negată din “Nu încercați să copiați!” sau “Nu uita să‐mi telefonezi”, trebuie spus că acest tip de mesaje nu devin eficiente numaidecât. Inconştientul tinde să le actualizeze, însă în conştient poate fi mai multă energie, care să contracareze tendința. Dacă‐ți spun “Atenție, să nu te împiedici!” nu înseamnă că te vei împiedica în mod necesar. Este însă mai eficient să‐ți spun “Păşeşte cu grijă!”. În felul acesta, conştientul şi inconştientul tău vor acționa la unison (unificat). Caută să aplici şi tu acest principiu simplu în viața ta şi observă dacă se schimbă ceva. Dacă se întâmplă să fii părinte, fă un efort mental şi schimbă stereotipuri de genul “Nu te mai fâțâi”, “Nu mai fugi ca un apucat”, “Nu mai țipa la sora ta”, “Nu te duce la…” cu corespondentele lor pozitive. Opreşte‐te din a crede că ți se întâmplă ceva dramatic, din moment ce copilul tău vrea să facă exact ceea ce îi interzici. Oricine funcționează astfel, deoarece aşa funcționează inconştientul. Acesta e punctul în care îți voi ridica o mică problemă, sub forma unui citat din Geneza, 3, 3: “Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el!”. Este vorba de un mesaj comunicat de Dumnezeu lui Adam şi Evei. Iar problema care se pune este următoarea:

45


Adrian NUŢĂ

Cunoaşte Dumnezeu principiul pe care l‐am descris? Şi dacă da, de ce nu s‐a exprimat altfel? 6.2. Da, dar… În negocieri şi vânzări, această expresie este folosită pentru a comunica obiecțiile, fără a genera conflict sau a bloca discuția. Un “Nu” direct nu lasă loc de negocieri ulterioare, elimină toate opțiunile şi poate pune punct dialogului. Se ştie că diplomații evită să‐l folosească pe “Nu”. Cui îi place să fie contrat pe față, să fie contrazis sau contestat fără nici un fel de delicatețe? Din acest punct de vedere Da, dar…substituie cu eleganță un Nu ferm şi lipsit de menajamente. Fiind o exprimare directă, clară şi puternică a poziției, “Nu” este mai masculin, în timp ce “Da, dar”…, prin “şerpuirea” pe care o conține, este mai feminin, adică mai atent la sensibilitatea şi nevoile partenerului de comunicare. Acesta ar fi versantul pozitiv. Există însă şi un versant negativ. Profesorul 1: Ai răspuns bine la test, dar va trebui să munceşti mai mult pentru a obține o notă maximă. Profesorul 2: Ai răspuns bine la test şi sunt sigur că pregătindu‐te mai mult vei obține nota maximă. Fiind student, care din aceste răspunsuri ar fi mai încurajator pentru tine? Care din ele te stimulează şi care te demobilizează subtil? “Da, dar”…are proprietatea interesantă de a pune în opoziție două puncte de vedere şi a devaloriza unul din ele. “Am aflat că ai intrat la Psihologie. E o facultate ce îi atrage pe mulți, dar ştii că nu se face aproape nimic practic?” După un astfel de mesaj începi să te întrebi dacă chiar ai făcut o alegere bună. “Îți stă bine în rochia asta, dar chiar merită prețul?”. Plăcerea pe care ți‐o oferă complimentul este rapid anulată de ideea că eşti snoabă sau proastă de‐a binelea, din moment ce ai dat atâția bani pe ea. Dar contrazice cuvintele care îl preced până la punctul în care te poți întreba dacă celălalt a fost sincer. “Sunt de acord cu ceea ce spuneți, dar nu e exagerat?”. Prietene, lămureşte‐mă, eşti de acord sau nu? “Apreciez ideile dumneavoastră, dar cred că există şi alte opinii”. E cumva acesta un mod întortocheat de a spune “Nu dau doi bani pe ceea ce gândeşti tu”? Da, dar simulează un acord, însă cine îl foloseşte frecvent devine tot mai puțin credibil. În fond, care e poziția ta, îți vine să îl întrebi. Când spui “Este o casă foarte frumoasă, dar lumina soarelui nu prea pătrunde în ea din cauza copacilor din față” ce vrei să spui, că tu ai cumpăra‐o sau nu? Există o modalitate de a reduce notele depreciative, potențialul conflictogen şi natura neconvingătoare a unui mesaj de tipul “Da, dar”. Ea constă în a‐l înlocui pe “Dar” cu Şi. “Înțeleg că traficul a fost infernal, dar nu puteai da un telefon să anunți că întârzii?” “Înțeleg că traficul a fost infernal şi nu ai telefonat pentru a‐ți anunța întârzierea.” Observi diferența? Şi‐ul creează o atmosferă mai destinsă, în care faptele sunt prezentate fără ca cineva să fie judecat. La al doilea mesaj e mai natural să se răspundă cu “Îmi pare rău, eram aşa de iritat, încât nu m‐am putut gândi şi la tine”, în timp ce primul

46


Adrian NUŢĂ

poate genera o altă reacție: “Ei bine, la cât de pretențioasă eşti, chiar mă felicit acum că nu te‐am sunat”. Şi‐ul sugerează că două idei pot coexista în aceeaşi frază, ca două confesiuni religioase (ortodocşii şi catolicii) în aceeaşi țară. Dar introduce şi un raport de dominare, o poziție de forță puțin îmbietoare pentru continuarea paşnică a dialogului. “A fost o prezentare foarte bună, dar cam lungă.” “A fost o prezentare foarte bună şi care a durat mult.” În cazul doi, cel care a ținut prezentarea, probabil, îți va cere opinia şi altă dată. În primul caz, e ca şi cum i‐ai oferi o bomboană cu o mână şi ai lua‐o înapoi cu cealaltă. Data viitoare te va evita. Exprimarea care îl conține pe “Şi” se referă şi la aspectul negativ (nu‐l eludează), însă într‐un mod ce pare mai echilibrat, pe când “Da, dar…” pare a se concentra pe aspectul negativ. Această senzație are legătură atât cu sensibilitatea la critică, mai accentuată la cei care n‐au avut părinți hrănitori, cât şi cu reverberația în conştiință a unui material aflat la sfârşit în structura unei serii. 6.3. Dacă A. B. A. B.

“Dacă te vei opri din țipat, vom putea lămuri ce s‐a întâmplat.” “Când te vei opri din țipat vom putea lămuri ce s‐a întâmplat.” “Dacă faci ordine în camera ta, poți ieşi la joacă în fața blocului.” “Când vei face ordine în camera ta, te vei putea juca în fața blocului cu prietenii

tăi.” Mesajele A sunt condiționale. Dacă îndeplineşti o anumită condiție, atunci te vei putea bucura de un anumit avantaj. Nu e deloc clar dacă cel care emite mesajul se aşteaptă la îndeplinirea condiției. Mesajele B includ o nuanță temporară. Ele sunt mult mai stimulatoare, deoarece conțin o aşteptare pozitivă. “Sunt foarte sigur că vei face ordine în camera ta (deci am încredere în tine), doar că nu ştiu în ce interval de timp”. Mesajele B conțin şi ele o condiție, pusă însă în termeni mult mai acceptabili decât în cazul A. Iată cum simpla schimbare a unui cuvânt, “Când” în loc de “Dacă”, determină un efect psihologic diferit. Reține acest amănunt, viitorule specialist în psihologia comunicării! A: “Dacă vei trece acest examen vom putea discuta despre includerea ta în echipa pe care o conduc.” B: “Când vei trece acest examen vom putea discuta despre admiterea ta în echipă.” Prin fraza B nu se pune în nici un fel la îndoială competența sau abilitatea rezolutivă a candidatului. Ea transformă selecția în echipă într‐o simplă chestiune de timp. “am încredere în capacitatea ta, ştiu că vei trece acest test, nu ştiu însă când.” Fraza A nu transmite această încredere. “Poate îl vei trece, poate nu. Rămâne să demonstrezi”. Nu e prea încurajator, nu‐i aşa? Observă cum mesaje aproape identice generează la nivelul inconştientului receptorului o stare de mobilizare a resurselor (“Aha, se aşteaptă să iau examenul, crede în valoarea mea”) respectiv o stare de tensiune care se poate dovedi fie activatoare, fie blocantă (“Nu te aştepți să reuşesc, nu sunt clare aptitudinile mele”).

47


Adrian NUŢĂ

Pare uimitor, dar simpla înlocuire a unui cuvințel poate determina efecte psihologice spectaculoase. Încrederea pe care o transmit în resursele celuilalt îl face pe acesta mai sigur în reuşita sa, înțelegând că e nevoie doar de muncă şi timp pentru a le valorifica. În alte situații, “Când” se poate dovedi pozitiv şi eficient pentru tine. A: “Mă întreb dacă mi‐ați putea răspunde la această cerere?” B: “Când îmi veți răspunde la această cerere?” Nu se pune problema ca celălalt să‐mi răspundă sau nu. Singura mea problemă este când o va face. Întrebând astfel, elimin orice posibilitate de tergiversare: “Să mai vedem”, “O să mă gândesc”, etc. Este un raport în care îmi afirm dreptul de a pirmi un răspuns clar şi am o aşteptare pozitivă în ceea ce‐l priveşte pe partenerul meu. Am mai multe şanse ca o persoană să facă un lucru practic pentru mine dacă întreb “Când” în loc de “Dacă”. A: “Dacă vei citi în întregime această carte, îmi vei fi recunoscător toată viața.” Posibil răspuns: “Da’ cine te crezi? În plus, nu am nici un chef să fiu recunoscător cuiva. De ce dracu’ am cumpărat‐o?” B: “Când vei fi terminat de citit cartea, îmi vei mulțumi” Posibil răspuns: “Hm, trebuie să fie ceva foarte interesant. Mi‐e cam somn, dar o să mai citesc 10 pagini.” 6.4. Voi încerca Cum crezi că te‐ai simți dacă, mergând la stomatolog pentru o extracție, acesta ți‐ar spune “Voi încerca să scot acest molar”? Adică, vezi tu, stimate pacient, eu voi încerca, nu e sigur că voi reuşi. Ce fel de fiori “te încearcă” pe şira spinării?! Prin contrast, un doctor care îți spune “Voi realiza imediat această extracție” îți creează o stare de siguranță, că eşti pe mâini bune, asta dacă poți să faci abstracție de neliniştea intrinsecă relației cu un dentist. Spre deosebire de voi face sau voi realiza, voi încerca sugerează şi, uneori, chiar legitimează eşecul. Nu ți‐am garantat reuşita, aşa că de ce să te superi sau să‐mi reproşezi asta? Dacă voi face exclude eşecul şi îți creează o aşteptare optimistă, voi încerca introduce ideea de eşec, putând, în funcție de ton, ca nereuşita să apară chiar ca ceva absolut normal. Spunând “Voi încerca” eviți orice fel de angajament ferm, o asumare responsabilă a unui set de măsuri care să conducă la succes. Este poziția mai mult a unui copil decât a unui adult, cineva care nu este conştient sau nu este sigur de resursele sale. Pe de altă parte, spunând “Voi face” nu doar că îți securizezi interlocutorul, dar te şi automotivezi, obligându‐te să fii mai atent şi să treci la acțiune mai repede. Cunosc câțiva oameni care, de câțiva ani, “încearcă” să se schimbe, “reuşind” să fie aceiaşi. A spune “Voi face” este echivalent cu a îți da cuvântul, a face o promisiune precisă. Iar un om responsabil, cum probabil ştii, este cineva care îşi ține promisiunea. “Voi încerca” lasă deschisă portița amânărilor, a tatonărilor ezitante, a acțiunii superficiale sau inconsecvente. În fond, când ai spus că “Vei încerca” nu ai promis nimic, aşa că de ce să te simți vinovat? “Voi încerca să merg la cursuri şi seminarii, dacă tot am intrat la facultate.” “Voi merge la cursuri şi seminarii.” Care din aceste mesaje crezi că este mai liniştitor pentru părinții tăi care îți finanțează studiile? Şi ce ai dori să‐ți răspundă copilul tău: “Voi încerca să cumpăr azi pâine” sau “Astăzi voi cumpăra eu pâine”? Şi care angajat va fi perceput de şeful său ca o persoană 48


Adrian NUŢĂ

serioasă şi aptă pentru a fi promovată, cel care spune “Voi încerca să termin acest raport până marți” sau cel care spune “Voi termina acest raport până marți”? Cu excepția situațiilor în care există factori greu controlabili sau te confrunți cu certe limite personale, pentru a crea un impact pozitiv atât partenerului tău cât şi ție, îți recomand să‐l înlocuieşti pe “Voi încerca” cu “Voi face”. Ce zici, vei încerca, pardon, vei face asta? 6.5. Nu pot Acesta e unul din cele mai contraproductive mesaje pe care îl poți transmite propriei minți, reuşind astfel să te limitezi şi să‐ți blochezi resursele. De asemenea, e o atrăgătoare tehnică de autoprotecție, pentru că pe orice “Nu vreau să” îl poți împacheta într‐un mult mai acceptabil “Nu pot să…”. “Nu pot să vorbesc în fața unui grup de oameni. Nu am ce să fac. Sunt timid”. Nu pot să vorbesc. Nu pot să vorbesc. Ai auzit de profeția care se autoîmplineşte? Spune‐ți de suficiente ori că nu poți şi, cu certitudine, când vei apărea în fața unui public, vei fi paralizat. Credința mea este că există puține lucruri pe care oamenii nu le pot face. Restul sunt lucruri pe care nu doresc/nu vor să le facă. Eu, de pildă, n‐am făcut niciodată alpinism. Asta nu înseamnă că nu pot să fac în viitor. Cu ceva antrenament la Ecran Club şi apoi în aer liber, cu un instructor priceput şi suport financiar pentru echipamentul de rigoare, aş putea încerca, nu, reformulez, mă voi cățăra pe un vârf de munte neprietenos. Rezultă de aici că o voi face? Nicidecum. Îți garantez că nu o voi face. Nu vreau să fac alpinism. Dar pot să fac, dacă îmi propun asta. Potențialul mental este activat de mesaje pozitive şi pline de încredere. Între pot şi nu pot există o singură diferență, foarte mică. Minuscula particulă “Nu”, repetată inconştient, te poate transforma într‐un adevărat impotent sau infirm, în ciuda abilităților tale native. Există oameni care îşi formează convingeri atât de puternice şi autolimitative, încât realmente nu pot face lucruri nu pentru că nu pot, ci pentru că şi‐au impus să nu poată. Există însă şi oameni care au realizat lucruri de neînchipuit, deoarece au ştiut să comunice cu propria lor minte şi să o orienteze adecvat. Fiecare din noi este un aristocrat care are la dispoziție un slujitor devotat: propriul inconştient. Orice mesaj pe care îl transmiți inconştientului, acesta caută să îl facă real. Problema lui este că nu face judecăți de valoare. Nu stă să reflecteze şi să opteze sau nu pentru un curs al acțiunii. Dacă ți‐ai propus să devii un alcoolic, te va îmbia mai întâi cu o bere, apoi cu alta şi tot aşa, până la a deveni sclavul vodcii care a împrumutat numele celui mai vizionat canal internațional din România. Dacă ți‐ai propus ferm să devii psiholog profesionist (şi nu unul amator, dar cu diplomă), te va orienta către cărți de calitate şi oameni de la care să furi această “ştiință”. În loc să spui “Nu pot să fiu un bun psiholog” spune “Încă nu sunt un bun psiholog, dar mă pregătesc să devin”. În loc de “Nu pot să‐mi iau examenele din sesiune” spune “E prima sesiune din viața mea şi pot să‐mi iau examenele”. Reține această formulă: N‐am mai făcut asta şi pot să…Ea înlătură neputința pe care o induce “Nu pot” (cu eşecul ca rezultat previzibil) şi mobilizează psihicul pentru a identifica şi exploata resursele necesare succesului.

49


Adrian NUŢĂ

Înainte însă de a a‐ți spune orice, află mai întâi dacă vrei. “Nu pot să am o relație cu tine (sunt căsătorit, cu copii, etc)” îl conține cumva pe “Nu vreau să am o relație cu tine”? Dacă este aşa, de ce nu‐ți asumi responsabilitatea pentru ceea ce simți? Când spui “Nu pot să vin cu tine în excursie (am de învățat, trebuie să o ajut pe mama, etc) vrei cumva să spui (dar te temi) “Nu vreau să vin cu tine în excursie”? Cineva căruia îi spui cu sinceritate ceea ce nu vrei să faci cu el sau pentru el se va întrista, probabil, dar te va aprecia cu siguranță pentru că nu l‐ai mințit. În acelaşi fel poți avea o mai înaltă stimă de sine recunoscând, față de tine însuți, că nu vrei (să faci ceva). Pe lumea asta există o mulțime de lucruri pe care nu vrem să le facem, dar ne simțim cumva obligați să le facem, ca urmare a presiunilor de tip parental. “Nu pot” apare ca o salvatoare soluție de compromis. Nu se supără nici părinții (reali sau internalizați), nici noi nu facem respectivele lucruri. Dar acest compromis nu este evolutiv. El este, ca să zic aşa, compromițător! Evoluția se produce prin asumare. Poziția ta care este? Vrei să evoluezi? 6.6. Trebuie să A: “Trebuie să o ajuți pe sora ta mai mică”. B: “Îți propun să o ajuți pe sora ta mai mică”. A: “Trebuie să participați fiecare cu 50 de euro la cadoul pentru şeful nostru.” B: “Vă invit să participați cu 50 de euro sau să căutăm o soluție mai puțin costisitoare”. A: “Trebuie să faci ce‐ți spun, fără să comentezi.” B: “Te invit să te gândeşti care ar fi cel mai bun comportament.” Care din cele 2 categorii de mesaje stimulează cooperarea? În ce cazuri sunt de aşteptat mai puține conflicte şi mai multă disponibilitate? Trebuie emană de la o instanță autoritară. Nu lasă loc pentru opțiuni şi te transformă într‐un roboțel căruia nu‐i este permis nici un punct de vedere, misiunea lui fiind să se supună. Nu e o situație prea atrăgătoare! Există, desigur, împrejurări în care autoritatea este legitimă şi trebuie să te supui, spre binele tău (deseori şi al altora). Dacă doctorul îți spune că trebuie să iei anumite medicamente pentru a te însănătoşi, este înțelept să‐l asculți. Ce te faci însă dacă mama îți spune că trebuie să te duci la piață? Aceasta nu pare a fi o chestiune vitală. În fond, s‐ar putea duce fratele tău, tatăl tău sau, de ce nu, mama în persoană. Trebuie să generează rareori o atitudine binevoitoare şi dorința de a colabora. Chiar dacă te supui, este posibil să o faci având resentimente (eşti furios, dar te temi să te exprimi). Dacă te împotriveşti, celălalt se poate înfuria (“Cum îndrăzneşti?”), născându‐se un conflict care să vă consume energia amândurora. Oamenii se nasc cu nevoia de a se simți liberi. Trebuie nu vine deloc în întâmpinarea acestei nevoi. El este însoțit de ideea de obligație şi adesea de sarcină neplăcută. Cine are chef să se ducă la piață când atâtea CD‐uri aşteaptă să fie ascultate, ca să nu mai vorbim de DVD‐urile a căror vizionare a întârziat nepermis de mult. Hotărât lucru, trebuie să renunțăm la trebuie! De aceea, în situațiile în care este posibil (care sunt mai numeroase decât îți închipui), pentru a beneficia nu de împotrivirea, ci de cooperarea partenerului de 50


Adrian NUŢĂ

comunicare, în loc să‐l obligi să facă ceva ce vrei tu, invită‐l să aleagă între mai multe opțiuni. Atenție, căci intervine o nevinovată manipulare! Dacă eşti ingenios, aceste opțiuni i le oferi tot tu. Trebuie să‐ți atingi scopul, nu‐i aşa? Diferența este, dacă acceptă să coopereze, că va avea o anumită satisfacție, deoarece a putut să aleagă între mai multe variante. A: “Trebuie să citeşti această carte până lunea viitoare.” B: “Poți împrumuta această carte de la un coleg sau de la bibliotecă şi o poți citi acasă, în linişte. Te invit să revii lunea viitoare, pentru a discuta pe marginea ei.” A: “Trebuie să mergem în week‐end la ai mei.” B: “Îți propun ca la sfârşitul săptămânii să facem o vizită familiei mele. Tu cum ai prefera, să mergem sâmbătă sau duminică?” Sper că ai remarcat finețea şi eleganța mesajelor B. Iată ce trebuie să faci şi tu. Adică, nu… Te invit ca, atunci când comunici, să cauți abordarea cea mai potrivită. 6.7. Dacă aş fi Dacă aş fi citit mai atent ultimile 3 cursuri… Dacă aş fi fost mai prudent… Dacă aş fi ținut cont de sfatul tău… …nu mi s‐ar fi întâmplat aşa ceva. Ceva regrete în această frază? Cu siguranță! Folosesc la ceva? Aproape la nimic, dacă nu sunt însoțite de căutarea unor modalități noi de acțiune. Dacă aş fi este acel tip de expresie care îți permite să te lamentezi, să te plângi, să te autocompătimeşti la nesfârşit, fiind preocupat exclusiv de trecut. Trecutul are o particularitate interesantă: nu mai poate fi schimbat! A te apleca asupra trecutului pentru a‐l analiza şi a înțelege unde ai greşit e una, a fi acaparat de trecut fără a schimba nimic în prezent este cu totul altceva. A fi orientat spre trecut este ca şi cum ai încerca să mergi înainte privind înapoi. “Dacă aş fi” te cufundă în regrete şi frământări, te închide într‐un cerc vicios ale cărui corespondente psihologice sunt victimizarea, deprimarea sau disperarea. A: “Dacă mi‐aş fi ascultat intuiția, nu i‐aş fi împrumutat atâția bani.” B: “Am greşit împrumutându‐i o sumă aşa de mare. Data viitoare voi avea mai multă încredere în intuiția mea.” Mesajul B integrează trecutul (greşeala este recunoscută) şi, în acelaşi timp, oferă o deschidere către viitor (conține o afirmație pozitivă). Trecutul nu este desconsiderat sau negat, dimpotrivă, este acceptat împreună cu învățătura pe care o poartă. Nu poate fi schimbat, într‐adevăr, însă este folosit pentru a modela viitorul într‐un mod constructiv. Este inutil despre ceea ce ar fi putut să fie. Mult mai eficient este să te orientezi către ceea ce va fi, ştiind cum să gândeşti sau să te comporți astfel încât să nu se mai repete ceea ce a fost. Dacă aş fi indică ataşamentul față de trecut şi pericolul de a fi absorbit de acesta. De astăzi, de acum voi… orientează mintea din prezent spre viitor şi semnalează revenirea rapidă după un eşec, o greşeală sau un insucces. A: “Dacă aş fi fost mai prudent aş fi evitat accidentul.” B: “Am greşit conducând cu asemenea viteză. De astăzi voi şofa mai atent.” 51


Adrian NUŢĂ

A: “Dacă m‐aş fi hrănit mai sănătos, nu mai stăteam acum în spital.” B: “Am dus o viață neechilibrată. Începând de acum mă voi strădui să nu mai fac excese.” În familie, părinții în al căror limbaj curent intră “dacă aş fi”, îşi învață copiii să fie victime, adică să fie neajutorați şi neputincioşi, aşteptând ca altcineva să le rezolve problemele. Victimile nu cred că pot opera schimbări pozitive în viețile lor, se simt apăsate de trecut şi nu‐şi asumă riscurile implicării în propriile lor vieți, fiind ocupate cu tânguiala şi jelitul. Crescând, copiii care au parte de aceste “demonstrații” devin, la rândul lor, victime psihologice, oameni cu un nivel scăzut al stimei de sine, neîncrezători în resursele personale, căutând intens pe cineva care să îi “salveze” sau măcar să le întărească ideea că sunt lipsiți de putere, dezavantajați, bătuți de soartă. Vestea bună este că orice victimă poate deveni un descoperitor punându‐şi o întrebare simplă: “Ce pot să fac pentru a îmbunătăți starea de lucruri?”. Şi nu doar atât. Trecând la fapte. Iar expresia începând de acum, voi… este de un real ajutor. 6.8. Ca să fiu sincer “Ca să fiu sincer, am uitat să fac ce ți‐am promis.” Şi dacă nu erai sincer, ce spuneai? Că ai fost reținut? Că a intervenit ceva în ultimul moment? “Ca să vă spun adevărul, domnule profesor, nu intenționam să folosesc aceste copiuțe”. Intenționai să foloseşti altele? Şi de ce trebuie să mă asiguri că spui adevărul? Ca să fiu sincer este un clişeu de limbaj care îl face pe interlocutor circumspect, dacă nu cumva suspicios de‐a binelea. Oamenii care sunt oneşti nu mai simt nevoia să sublinieze asta. “Ştii, acum sunt sincer cu tine”. Aha, vrei să spui că altădată n‐ai fost sau nu vei mai fi? Un om integru spune adevărul pur şi simplu. Într‐un astfel de om ai încredere. Eşti înclinat să lucrezi sau să cooperezi cu el. Un om care îți garantează că îți spune adevărul (“Să‐mi sară ochii! Să moară mama! Pe onoarea mea!”) naşte îndoieli. De ce accentuează asta? De ce vrea să mă convingă de faptul că nu minte? Nu e mult de analizat aici. În loc să spui Ca să fiu sincer, mai bine fii sincer! Arată că eşti un om onest şi deschis nu prezentându‐te astfel, ci fiind astfel. Pe şosea, semnalele de avertizare dinaintea unei curbe foarte strânse comunică faptul că urmează o curbă foarte periculoasă, în condițiile în care, până atunci, drumul a fost drept. Prin urmare, ceva urmează să se schimbe. În acelaşi fel, avertizarea că vei fi sincer, indirect, comunică faptul că până atunci nu ai fost. Renunță la această “declarație de sinceritate”. În loc de “Ca să fiu sincer…” sau “Ca să spun adevărul…”, spune adevărul fără introduceri. Nu vei regreta. Deşi, ca să fiu sincer… 6.9. N‐ar trebui N‐ar trebui să mănânc atât. N‐ar trebui să vorbesc aşa cu soția mea. N‐ar trebui să arunc hârtii pe stradă. 52


Adrian NUŢĂ

Care din persoanele care se exprimă aşa crezi că, într‐adevăr, nu va mai face lucrul acela? Eu cred că nici una. Opționalul din “trebuie” induce o asemenea relaxare, încât e foarte puțin probabil să pui în practică ceea ce ştii foarte bine că ar trebui. Ideea că ar trebui sau n‐ar trebui să se întâmple ceva e tot atât de aproape de noțiunea de angajament ferm ca naționala de fotbal a României de Euro 2004, actualmente în plină desfăşurare în Portugalia. Mesajele de acest tip îi creează, celui care le receptează, un sentiment de siguranță minuscul în legătură cu ceea ce se va întâmpla. Ele nu sunt mobilizatoare nici pentru cel care le emite. Cunoşti pe cineva care ți‐a spus de vreo sută de ori până acum că “Ar trebui să se lase de fumat” sau că “N‐ar trebui să mai mănânce atâtea dulciuri”? Un standard la care mă raportez sau o regulă de conduită pe care nu o încalc e formulată în termeni categorici. “Îmi interzic să împuşc oamenii” e foarte diferit de “N‐ar trebui să împuşc oamenii”. În al doilea caz, ştiu că n‐ar trebui, dar acum, dacă am împuşcat 2‐3, nu‐i nici o pagubă. “Nu‐mi permit să fac pipi la catedră” nu seamănă deloc cu “N‐ar trebui să fac pipi la catedră”. Dacă operez cu tolerantul n‐ar trebui, nu e exclus ca într‐o zi chiar să fac, în semn de omagiu pentru actualul sistem de învățământ. Este adevărat, numeroase reguli inflexibile transformă viața într‐un coşmar. Dacă doreşti însă să renunți la un obicei în mod evident distrugător pentru tine şi/sau pentru alții, ai nevoie de o regulă rigidă (iată că e bună şi rigiditatea la ceva!). A: “N‐ar trebui, la 30 de ani, să mai trăiesc din economiile părinților mei.” B: “Îmi voi câştiga singur banii, de acum încolo.” A: “N‐ar trebui să mai consum droguri.” B: “Începând de astăzi mă oblig să elimin drogurile din viața mea.” 6.10. Alte clişee Mai există o serie de expresii, din categoria clişeelor, care avertizează că ceea ce urmează a fi spus este, de fapt, esența mesajului. Acestea sunt: fiindcă veni vorba, ca să nu uit, dacă mă gândesc bine, mă întrebam dacă. “Îmi pare bine că m‐ai întrebat despre fiul meu. Fiindcă veni vorba, nu vrei să‐i pui o pilă la facultate?” “A fost o seară minunată. Mă întrebam dacă nu vrei să urci puțin la mine?” Aceste cuvinte preambalate atenuează importanța afirmației pe care vorbitorul urmează să o formuleze. Alte expresii sunt pur şi simplu truisme şi platitudini, asta în cazul în care nu încearcă să treacă drept mari vorbe de duh. Exemplu: “În spatele fiecărui bărbat de succes se găseşte o femeie.” De ce nu un alt bărbat, îmi vine să întreb. Sau un cal. Poate o mâță. Cuvintele doar şi numai fac şi ele parte din categoria celor care diminuează semnificația următoarei părți a mesajului. Când un student îmi spune “Doar un minut, domnule profesor” ştiu că s‐a dus pauza mea în cazul în care accept. “Numai 19.000 de euro” spune agentul imobiliar despre o garsonieră pentru care proprietarul cere cel puțin 20.000. “Pe cuvântul meu”, “Vorbesc serios” şi “Te‐aş minți eu pe tine?” tind spre o categorie deja analizată, ca să fiu sincer. Cu cât sunt folosite mai des, cu atât cel care 53


Adrian NUŢĂ

încearcă să devină convingător sau credibil convinge tot mai puțin. Nu crezi? Pe cuvânt de onoare! Te‐aş minți eu pe tine? 6.11. Numele Un cuvânt în mod particular magic pentru un om este numele lui. Numele diferențiază, “scoate” individul dintr‐o masă amorfă de anonimi. Puțini sunt însă cei care cunosc puterea pe care o are rostirea numelui. Cum te‐ai simți dacă, întâlnindu‐te cu cineva după o perioadă lungă de timp, ai fi întâmpinat cu “Salut! Parcă te ştiu de undeva” respectiv “Salut…(numele tău)”. Dale Carnegie, faimosul autor de literatură motivațională, spunea că “numele cuiva este pentru el cea mai dulce muzică pe care o poate auzi”. Nu cred că exagerează. Oamenii sunt puternic identificați cu numele lor, iar a‐l auzi este echivalent cu a fi recunoscuți psihologic. Ce rost are să reții numele cuiva care nu are nici o importanță pentru tine? Poate că nu are nici un rost, dacă e vorba de cineva pe care eşti convins că n‐o să‐l mai vezi, deoarece el coboară la Videle, iar tu mergi la Belgrad. Ce te faci însă cu cei pe care îi vezi mai des? Oamenii au nevoie să fie recunoscuți şi să conteze, adică să li se atribuie o anumită semnificație sau importanță. Una din modalitățile prin care poți face asta este să le reții numele. A cunoaşte şi a reține numele oamenilor este unul din secretele simple ale dezvoltării relațiilor interumane. Pare un lucru mărunt. Nu este. Gândeşte‐te la cineva care, de câte ori te întâlneşte, te întreabă: “Şi cum ziceai că te cheamă?” Compară 2 profesori, unul care se raportează la tine ca la o studentă oarecare şi altul care ți se adresează folosind prenumele. Pe care îl vei simpatiza, spontan, mai mult? A reține numele cuiva presupune un efort, mai ales dacă vii în contact cu mulți oameni, prin natura profesiei tale. Celălalt va aprecia asta, măcar la nivel inconştient. Îmi amintesc de o studentă care mi‐a spus: “Sunteți singurul profesor care s‐a obosit să ne rețină numele”. Aşa este, am muncit ceva, întrucât sunt departe de a avea o memorie excelentă (deh, a trecut tinerețea). Când rosteşti numele celuilalt îi recunoşti unicitatea, îi arăți că te raportezi la el ca la un subiect şi nu ca la un obiect, personalizezi comunicarea. Încearcă! Reține numele celor cu care ai contacte şi rosteşte‐le măcar de 2 ori într‐o conversație, la începutul şi la sfârşitul ei. Observă cum te simți tu când altcineva îți rosteşte numele. Pe de altă parte, când cunoşti pe cineva, prezintă‐te. Acelaşi lucru e valabil dacă dai un telefon. Oamenii încrezători şi siguri pe sine se prezintă. Nu le este ruşine de ei înşişi. Este şi un mod de a te afirma, de a te poziționa în spațiul comunicării drept cineva care există şi e important, în loc de cineva care nu contează sau care nu are nimic de spus. Dacă ai uitat numele celuilalt, renunță la formulări radicale de tipul: “Îmi stă pe limbă numele tău”. Spune simplu: “Te rog, aminteşte‐mi cum te cheamă” sau “Te rog, aminteşte‐mi numele tău”. Andrew Carnegie, pe vremea când se lupta cu George Pullman pentru monopolul vagoanelor de dormit, luptă care îi face pe amândoi să reducă prețurile şi, astfel, să aibă profituri mai mici, a reuşit imposibilul. A reuşit fuziunea. Cum? I‐a propus rivalului său ca noua companie să se numească “Pullman Polace Car Company”. Acesta a fost un punct de cotitură în istoria industriei feroviare din SUA.

54


Adrian NUŢĂ

Capitolul VII ARTA DE A PUNE ÎNTREBĂRI Specialiştii în comunicare încep să fie convinşi că natura umană a fost creată de cineva care avea o pasiune perversă pentru complexitate. Hai să ne gândim: mai întâi, oamenii percep lumea în chipuri foarte diferite. În funcție de o grămadă de factori (vârstă, sex, mediul social in care au crescut, experiențe, credințe, valori, tipare neurologice, etc.), percepțiile oamenilor diferă intre ele. Din acest motiv psihologii au afirmat despre percepție că este un proces activ. Doi oameni asistă la acelaşi eveniment (o discuție aprinsă între un bătrân şi un tânăr), dar îl relatează în moduri foarte deosebite unul de altul. Primul vede un ins marcat de ani, scovârgit ca un vrej de fasole, cu o şapcă albastră pe cap. O cămaşă bleumarin, cu un nasture rupt şi o urmă de maioneză pe umărul drept. Pantaloni de velur care o escortează, cu umflături în dreptul genunchilor. În picioare, galoşi. Venit direct dintr‐un film din perioada interbelică. Tânărul, in schimb, e un exemplar destul de reuşit. Înalt, zvelt, păr buclat si privire ostilă de dulău deprivat de osul favorit. Costum gri‐deschis impecabil, Geanfranco Ruffini, cămaşă asortată Bigotti. Postură uşor tensionată, dar aer dezinvolt de om sigur pe sine. Al doilea nu vede aproape nici unul din aceste amănunte, dar poate face un rezumat destul de bun al discuției: companii petroliere, taxe şi accize, deprecierea cursului de schimb leu / euro, offshore, prețuri sub cotația mondială, piața de distribuție a carburanților, obligații contractuale, reeşalonări de datorii – aceştia sunt termenii descrierii lui. Bătrânul este un lider politic (nu pot să spun din care partid), tânărul este biznismen (lider la numărul de benzinării pe care le deține). Scopul întâlnirii: demonstrarea in rândul maselor largi, populare, a diferenței dintre cei care ne conduc şi cei care îi conduc. Morala întâlnirii: chiombeală maximă la vot! Tu, cititorule, ti‐ai dat seama că oamenii noştri au dominante diferite în percepție. Unul este mult mai atent la stimulii vizuali, celălalt este mai sensibil la stimulii auditivi. Dar aceasta nu este totul. După ce receptorii specializați şi‐au făcut datoria, cu informațiile dobândite oamenii îşi construiesc reprezentări diferite asupra realității. Reprezentările nu reflectă ceea ce s‐a întâmplat, ci personalizează ceea ce s‐a întâmplat. Evident, dacă lucrul acesta nu s‐ar întâmpla, creierul nu ar filtra nimic din informațiile care ne bombardează în fiecare secundă, foarte repede, toți am începe să căutăm ziua de ieri, să fim plecați cu sorcova sau să ne bată vântul prin mansardă. Din fericire, creierul filtrează informațiile şi trimite minții conştiente doar informațiile de care aceasta are nevoie sau crede că are nevoie. Restul e depozitat cu dibăcie în milioanele de fişiere ale memoriei. 55


Adrian NUŢĂ

7.1. Harta nu este teritoriul Referitor la acest proces, un tip, Alfred Korzybski, într‐un moment de inspirație, a rostit o propoziție care nu lipseşte din nici o carte, broşură sau fițuică destinată comunicării. Propoziția cu pricina, ”Harta nu este teritoriul”, exprimă plastic ideea că imaginea realității nu e totuna cu realitatea, că reprezentările noastre interioare nu sunt reproduceri fidele ale evenimentelor. Altfel spus, noi nu avem acces direct la realitate, ci la reprezentarea noastră despre realitate. De aceea, lumea în care trăim, adică lumea experienței noastre, poate sa fie mai apropiată, sau mai depărtată de lumea obiectivă. În aceste circumstanțe, a fi deschişi către alte perspective sau viziuni (în relația de cuplu, pentru că la ea mă refer în acest sclipitor tratat) poate fi o acțiune de bun simț, dacă nu cumva salvatoare. Aceste reprezentări ale realității nu circulă brambura prin capul nostru, ci se grupează şi se organizează în modele tot mai largi ale lumii. De pildă, există oameni care au un singur model de reacție la furie: i‐ai înfuriat, imediat îți ard una peste bot. Poate fi şi o lovitură simbolică, de genul unei agresiuni verbale, dar tiparul este acelaşi. Alții pot avea mai multe modele pentru felul cum să reacționeze într‐o asemenea situație: se ridică şi pleacă, aruncând binecuvântări printre dinți, întorc şi obrazul celălalt şi încearcă să înțeleagă situația. Cu cât modelele de reacție sunt mai numeroase, cu atât se înmulțesc posibilitățile de manifestare comportamentală şi, odată cu ele, gradele de libertate experimentată. Oamenii sunt cu atât mai liberi cu cât dispun de mai multe modele de reacție, modele cu care pot opera pentru a le adecva la context. Ironia soartei face ca oameni care au un număr minim de modele de reacție să pretindă că sunt liberi (lucru care, dacă nu te afectează direct, poate fi destul de haios). Modelele de reprezentare sau înțelegere a lumii, ca şi modelele de exprimare sau de răspuns nu pot fi transformate sau înmulțite decât prin intervenția minții conştiente. Nu poți transforma ceea ce nu cunoşti şi, evident, nu poți cunoaşte dacă nu eşti conştient. Spus altfel şi făcând legătura cu ideea de mai sus, oamenii liberi sunt cei care îşi extind conştiența şi operează schimbările corespunzătoare noului nivel de conştiență atins. Extensia conştienței se realizează, prin urmare, în două dimensiuni: o dimensiune a înțelegerii, ceea ce ştiu şi o dimensiune a acțiunii, ceea ce fac. Un nivel superior de conştiență este integrat atunci când acțiunea urmează în mod natural cunoaşterii. Dacă pretind că am înțeles efectele toxice ale fumatului asupra semenilor mei, dar continui sa‐i intoxic pe unde‐i prind, credința că sunt conştient este doar o pretenție. Adevărul este că nu‐mi pasă dacă le fac rău şi mi se rupe de nevoia lor de a inspira aer curat, mama lor de nefumători! Din această perspectivă, oamenii care iubesc conştiența şi fac eforturi gigantice pentru a‐şi mişca fundurile în direcția extinderii ei îmi sunt deosebit de simpatici. Am dificultăți în a‐i accepta pe cei care, cel mai adesea din lene, bat pasul pe loc (un sport îndrăgit şi de mine) şi sunt deasupra (sau dedesubtul) puterii mele de înțelegere cei care îşi contractă conştiența. Nefiind cazul tău, indivizibilul meu cititor, îți propun să ne mai extindem (sau destindem) un pic, pătrunzând în domeniul tehnicilor de clarificare, cele care ne permit înțelegerea modelelor asupra lumii, personale sau ale partenerului. Cum, nu credeai că se poate s‐o înțelegi pe soția ta spunându‐ți “Tu nu mă asculți niciodată”, deşi de 5 minute nu faci decât să o asculți? Să‐ți înțelegi partenerul atunci când, 56


Adrian NUŢĂ

în loc să te îmbrățişeze, îți spune că “Reacționezi exagerat. Lucrurile nu sunt aşa de grave.”? Se poate. Iar de când doi băieți de treabă, John Grinder, lingvist şi Richard Bandler, matematician, au publicat “The Structure of Magic I”, adaptând conceptele gramaticii transformaționale la un set de instrumente de explorare lingvistică, şansele de succes au crescut înfricoşător. Bandler şi Grinder au plecat de la ipoteza structurării experienței noastre pe un nivel neurologic profund. Pentru a comunica, noi derivăm o structură superficială din structura profundă. Acest proces are loc în mod necesar, deoarece limbajul nu se poate derula sincron cu fluxul gândirii, fiind doar o aproximare a acestuia. În timpul derivării informațiilor din structura profundă, multe sunt omise, filtrate sau generalizate. Aceste scurtcircuitări asigură fluența limbajului şi minimizează riscul unor dialoguri fără sfârşit şi plictisitoare. Raportându‐se la întrebările pe care le foloseau doi giganți ai terapiei de tip experiențial, Fritz Perls şi Virginia Satir, amicii noştri au identificat o serie de întrebări menite să asigure un acces mai bun la structura profundă a limbajului şi să elimine omisiunile, generalizările şi distorsiunile din structura superficială a limbajului. Spre aceste întrebări voi arunca şi eu lumina analizei mele, punând la dispoziția cuplurilor din spațiul carpato‐danubiano‐pontic o speranță suplimentară de înțelegere. Încep cu omisiunea. Omisiunea se referă la acel fenomen de modelare a materialului din structura profundă prin care sunt selectate doar o parte din informațiile disponibile, restul fiind lăsate în afara frazei. Adică lipsesc din discurs. Deoarece nu ştii exact ce a vrut să spună vorbitorul, eşti tentat “să pui de la tine”, adică să adaugi mesajului primit propriul tău set de asumpții. De aici iese o încurcătură mai mare decât circuitul banilor murdari prin firmele suveică. Din fericire, poliția limbajului nu doarme în post şi poate repera informațiile lipsă prin întrebări precise. 7.2. Verbele nespecifice Unele verbe sunt mai specifice decât altele. De pildă, a gâdila e mai specific decât a atinge, a clipi e mai specific decât a vedea. Dar ce spui de propoziția “M‐a împins să cumpăr parascovenia asta de carte”? Ei bine, nu putem şti dacă l‐a împins de la spate până la librărie, dacă l‐a împins punându‐i un kalashnikov între coaste sau l‐a “împins” şantajându‐l cu scoaterea de la porția de liga campionilor, meciul dintre Hegel C.F. şi Berkeley S.A.. Întrebarea de clarificare este: ÎN CE FEL te‐a împins? Iată şi alte exemple de propoziții ce conțin verbe nespecificate şi întrebări de clarificare. Mă scoate efectiv din sărite. În ce fel te scoate din sărite? Îmi place la nebunie salata de vinete. Ce anume exact îți place la salata de vinete? M‐a supărat teribil azi dimineață! Cum anume te‐a supărat? Am făcut‐o să leşine de plăcere. Ce ai făcut specific pentru... ah, e secret profesional, bine că îl ții pentru tine, scârțanule.

57


Adrian NUŢĂ

Observi, întrebările au rolul de a evidenția CUM ANUME au fost realizate acțiunile, clarificând conjunctura sau contextul în care s‐au produs. Pentru verificarea cunoştințelor, exercițiu: Mă frustrează la maxim apucata de soacră‐mea. Studenta din primul rând părea să înțeleagă cursul. M‐a înfuriat un pic, mitocanu’! Ca să ții minte mai uşor, îți propun să începi să construieşti un ghid pentru a evita aceste capcane de limbaj. De pildă, poți ataşa degetului mare de la mâna stângă verbele nespecificate, iar degetului mare de la mâna dreaptă întrebările corespunzătoare: CUM ANUME, ÎN CE FEL, CE ANUME? 7.3. Substantivele nespecificate Uneori subiectul unei propoziții este trimis la plimbare, iar misiunea noastră e sa‐l chemăm înapoi. “A greşit flagrant la prima intervenție”. CINE a greşit flagrant? “A fost un delir”. CE ANUME a fost un delir? “Merge din rău în mai rău”. CINE ANUME? “E de la ei”. De la CINE ANUME? Aceste substantive neexprimate sunt poate cele mai rele feluri de exprimare. Ele trimit uneori la o viziune asupra lumii din care lipseşte responsabilitatea individuală. Ai spus vreodată, privind melancolic un pahar, “S‐a spart”? Bietu’ de el, s‐o fi spart singur sau a făcut o manevră greşită când zbura din dulap spre masa din bucătărie. Întrebarea “CINE l‐a spart?”, pusă cu naivitate de un părinte, identifică responsabilul. Pe lumea asta, unele lucruri nu se produc pur şi simplu, ele ni se datorează nouă. Pentru “A căzut” există un cineva care l‐a scăpat, pentru “Este incorect” există ceva (CE ANUME?) sau cineva (CINE?) care este incorect. Adverbele CINE sau CE ne sunt slujitori de nădejde. De aceea, le plasăm pe degetul arătător de la mâna dreaptă, punând substantivele nespecificate pe arătătorul de la mâna stângă. Şi, pentru că avem două degete operaționale, ne putem juca astfel: ‐ Şefu’, au spus despre tine că eşti cap sec. ‐ CINE ANUME a spus? (pentru specificarea substantivului) ‐ Huidu şi Găinuşă. ‐ ÎN CE FEL sunt cap sec? (pentru specificarea verbului) ‐ În felu’ că ai dat căldură în Titan, deşi afară e vară. 7.4. Comparațiile Deşi o comparație presupune cel puțin doi termeni, adesea unul din ei lipseşte. Întrebarea de clarificare îl scoate la lumină. “Tocmai azi, când sunt mai puțin pregătit”, spune studentul. MAI PUȚIN PREGĂTIT DECÂT CINE? “E mai tare la pat”, spune ştorfelina de lux. MAI TARE ÎN COMPARAȚIE CU CINE? “Este prea scump”, spune el, înapoind safirul şi accelerând spre uşa magazinului de bijuterii. PREA SCUMP ÎN RAPORT

58


Adrian NUŢĂ

CU CE? “Este deja prea mult”, şopti revoluționarul. PREA MULT ÎN COMPARAȚIE CU CE? Frazele care conțin cuvinte precum “prea”, “mai”, “cel mai” introduc comparații. Întrebările de clarificare ne îngăduie să aflăm reperul, elementul în raport cu care se realizează comparația. Uneori, clarificarea merge mai adânc, încercând să identifice criteriul după care se realizează comparația. ‐ Proful nostru e mult mai inteligent. ‐ Mai inteligent decât cine? ‐ Decât ceilalți luzeri de pe aici. ‐ Cum îți dai seama că e mai inteligent? ‐ Păi n‐ai văzut ce Audi are gagiu’? Să plasăm comparațiile pe mijlocul mâinii stângi şi întrebarea ÎN COMPARAȚIE CU CINE / CU CE? pe mijlociul mâinii drepte şi să descifrăm o omisiune mai complexă. ‐ A fost mult mai slab anul acesta! ‐ CINE a fost mult mai slab? ‐ TVR 1. ‐ Mai slab în comparație cu cine? ‐ Cu Pro‐ul. ‐ Cum ți‐ai dat seama că a fost mai slab? ‐ Simplu. La Pro TV au fost vedete cu sacul. După omisiune urmează generalizarea. Aceasta este operația prin care un element sau fragment al experienței este considerat reprezentativ pentru o categorie sau o clasă de obiecte şi fenomene. Generalizarea ne introduce “în ceață” şi ne împiedică să vedem diferențele, adesea asumând că acestea nici nu există. Întrebările de clarificare a generalizărilor ne apropie de nuanțe şi reconstruiesc un tablou mult mai clar al realității. 7.5. Cuantificatorii universali Sunt cuvinte sau sintagme de tipul: toți, fiecare, niciodată, nimeni, toată lumea, întotdeauna, nimic, tot timpul, etc. Cuantificatorii universali pleacă de la un adevăr limitat şi îl prezintă ca şi cum ar fi general. “Tinerii din ziua de azi nu mai ştiu ce este ruşinea”. Pentru a afla dacă respectivul pensionar tocmai a finalizat o laborioasă cercetare sociologică, întrebăm: TOȚI TINERII? Există excepții întotdeauna (ÎNTOTDEAUNA?), deşi generalizarea le ascunde. “Nimeni nu mă înțelege”. VREI SĂ SPUI CĂ NU EXISTĂ NICI UN OM CARE SĂ TE ÎNȚELEAGĂ? Părintele nevrotic îşi judecă copilul: “Nu eşti capabil să faci nimic bun”, iar copilul, viitor terapeut, îi răspunde: ÎȚI AMINTEŞTI UN LUCRU PE CARE SĂ‐L FI FĂCUT BINE? Cuantificatorii universali încearcă să mascheze adevăruri individuale, dar nici creierele noastre, chiar dacă n‐au fost antrenate prin harvaduri, nu sunt de colea. 59


Adrian NUŢĂ

‐ Soțul meu mestecă gumă tot timpul. ‐ Chiar şi atunci când doarme? (clarificare prin reducere la absurd) sau ‐ Există totuşi un moment al zilei în care nu mestecă? Acestea fiind zise (sau mestecate nițel), să aşezăm cuantificatorii universali pe inelarul mâinii stângi şi întrebările TOȚI, FIECARE, NICIODATĂ, NIMENI, EXISTĂ O SITUAȚIE pe inelarul mâinii drepte. Pentru studenții conştiincioşi, verificarea cunoştințelor: ‐ Nevastă‐mea vorbeşte tot timpul! ‐ Niciodată nu e atent când explic. ‐ Homosexualii sunt cei mai chipeşi bărbați. 7.6. Operatorii modali de posibilitate Operatorii modali de posibilitate stabilesc limite, fără a arăta în ce fel funcționează sau se opun aceste limite. Se exprimă prin “se poate”, “nu se poate”, “imposibil”. Operatorii modali perpetuează legi nescrise sau neanalizate, introduc reguli care par de nechestionat, ne fixează şi ne impun limite. “Nu pot să‐i spun direct!” “Nu pot să‐l refuz!” “Este imposibil să se îndrăgostească!” Mulți dintre noi, prin credințele noastre, ne stabilim limite care ne fac să ne simțim neajutorați sau incompetenți. “Nu pot să mă exprim într‐un limbaj mai lejer”, se lamentează un om de ştiință. Întrebare de clarificare: ce te împiedică să te exprimi? Stimabile viitor psiholog sau terapeut, reține această întrebare. Este aur curat! Întrebarea catalizează un proces de reflecție asupra obstacolelor, proces cum nu se poate mai binefăcător. La capătul lui poți afla, de pildă, că ceea ce te împiedicau erau prejudecățile sau fricile tale iraționale, adică “obiecte” psihologice asupra cărora ai control şi chiar merită să‐l exerciți. “Nu pot să‐l exercit”, spune impasibil clientul. CE TE ÎMPIEDICĂ SĂ‐L EXERCIȚI?, continui tu cu o sclipire poznaşă, de terapeut călare pe situație. “Nu cred că sunt capabil”. Aici eşti pe verb nespecificat, te uiți urgent la care deget, aşa tată, la degetul mare şi întrebi: ÎN CE FEL NU EŞTI CAPABIL? “Niciodată n‐am avut succes ”, răspunde el cu ochii în lacrimi. ÎȚI AMINTEŞTI DE O SITUAȚIE ÎN CARE AI AVUT SUCCES, rosteşti tu impresionat atât de suferința umană, cât şi de magnifica falangă a inelarului personal. În terapia Gestalt, unii specialişti, nu prea duşi la biserică, îl invită pe client să‐l transforme pe “Nu pot” în “Nu vreau” şi pleacă într‐o analiză de mai toată frumusețea (sau groaza, după gusturi). C: Nu pot să‐i spun că o plac. T: Nu vreau... C: Nu vreau să‐i spun că o plac. 60


Adrian NUŢĂ

T: Deoarece dacă ai dori... C: Dacă aş dori chiar i‐aş spune. T: Şi dacă i‐ai spune... C: ... există posibilitatea să‐mi spună că mă place si ea. T: Şi dacă ai afla asta... C (uluit): Tiii! Eşti super! Dacă aş afla că mă place nimic nu ne‐ar mai împiedica să avem o relație, iar eu nu sunt pregătit pentru aşa ceva. T: ÎN CE FEL NU EŞTI PREGĂTIT PENTRU O RELAȚIE? (verb nespecificat) C: Sunt o fire mai libertină. T: CUM ANUME EŞTI O FIRE MAI LIBERTINĂ? (substantiv nespecificat) C: Ei, îmi plac fetițele. T: CE ANUME ÎȚI PLACE LA FETIȚE? (substantiv nespecificat) C: Şi tu acum... Ştii bine. T: (făcând pe prostul): Habar n‐am. C: (rezistând eroic): Ba ştii. T: (mimând o culme a ignoranței): Îți jur că nu ştiu. C: (cade de pe scaun, fulgerat de al doilea insight): Adevărul nu e că‐mi place ceva anume la fetițe, ci ideea că n‐ai nici o grijă. Cu fetițele nu trebuie să mă complic. Iar cu fata asta, dacă aş avea o relație, ar trebui să‐mi asum ceva responsabilități. T (crud de‐a dreptul): Iar ideea de a‐ți asuma ceva responsabilități este pentru tine... C (căzut, în continuare): ... o chestie absolut nouă. Nu ştiu cum s‐o apuc. Acasă nu mi‐am asumat nici o responsabilitate, toate au venit de‐a gata. T (fascinat de propriul arătător): CINE ANUME LE‐A ADUS? C: Babacii. Ei şi‐au asumat responsabilitățile pentru mine. Analiza continuă, dar noi mai avem şi altă treabă. Anume întrebarea: CE S‐AR ÎNTÂMPLA DACĂ...? Este o întrebare la fel de grozavă ca şi precedenta (CE TE ÎMPIEDICĂ SĂ...?, în cazul în care ai uitat). Ea investighează consecințele atingerii obiectivului sau depăşirii obstacolului. Cum ai văzut şi din exemplul de mai sus, unii oameni îşi fixează obiective şi aparent doresc să le atingă, inconştient temându‐se de ele şi străduindu‐se să le mențină la distanță. C: Nu vreau să iau note mari, deşi toată lumea ştie că pot. T: Ce s‐ar întâmpla dacă ai lua note mari? C: Prietenii mei ar crede că sunt un tocilar şi m‐ar respinge. T: Ce s‐ar întâmpla dacă ai fi respins de prietenii tăi? C: Ar fi groaznic. Doar ei mi‐au rămas. Deoarece mai avem un singur deget, cel mic, să plasăm pe cel de la mâna dreaptă întrebările CE S‐AR ÎNTÂMPLA DACĂ...? şi CE TE ÎMPIEDICĂ SĂ...? (cu varianta: CUM FACI SĂ TE BLOCHEZI SINGUR SĂ...?), iar pe cel de la mâna stângă, frățeşte, operatorii modali ai posibilității şi necesității. Şi pentru că veni vorba de ultimii... 61


Adrian NUŢĂ

7.7. Operatorii modali de necesitate Sunt expresii de tipul “Este necesar”, “Ar trebui”, “Trebuie să”, care stipulează reguli de conduită, fără a preciza pe ce se întemeiază sau care sunt consecințele nerespectării lor. Iar întrebările de clarificare exact aceasta vizează: să limpezească motivația şi consecințele acestor reguli, pentru a le evalua critic şi, dacă e cazul, a le respinge. În caz contrar, aceste “necesități” ne limitează, uneori drastic, libertatea de acțiune, de decizie sau de mişcare. “Nu trebuie să stai de vorbă cu străinii”, “Romii trebuie mutați într‐un cartier special”, “Trebuie să te sacrifici pentru țară” – iată doar câteva exemple. Cum pot fi contracarate? Prin aceleaşi întrebări care au pus operatorii modali cu botu’ pe labe: CE S‐AR ÎNTÂMPLA DACĂ...? CUM AR FI DACĂ...? “Trebuie să‐mi faci de mâncare zilnic”, spune soțul, mai conservator de felul lui. CE S‐AR ÎNTÂMPLA DACĂ ȚI‐AI FACE SINGUR?, răspunde soția, mai postmodernă. Apropo, dragi compatrioți bărbați: Ce s‐ar întâmpla dacă... na, că mi‐am înghițit finalul de foame ce mi‐e. Imperativele modale sunt limitative într‐un alt sens: implică faptul că eşti o persoană rea dacă le încalci. “Trebuie să o asculți pe bunica ta”, îşi învață mama copilul. Dar, ce ne facem dacă bunica are gândirea haşurată sau îi lipseşte o doagă, lucruri pe care mama nu le neagă, dar copilul le trăieşte? Dacă se autoprotejează şi nu‐şi ascultă bunica, puştiul începe să se simtă vinovat. Are impresia că face ceva rău şi se scindează între a fi ascultător pentru a primi afecțiunea mamei şi a fi neascultător, salvându‐şi facultățile mintale. În ce mă priveşte, sunt un mare amator de “trebuie” şi cum prind câte unul, cum îl examinez. Copilul mic nu are inteligența dezvoltată pentru a se opune datoriilor şi interdicțiilor emanate de figurile adulte, a le analiza şi accepta numai dacă sunt raționale. “Tu trebuie”, “Este necesar să...”, “Este interzis să...” sunt instrumente exterioare prin care adultul domină, având de partea sa forța sa fizică şi puterea de a retrage afecțiunea. Este o situație fără scăpare pentru copil. De aceea, este de o importanță crucială ca mesajele comunicate de adult să fie raționale. Din acest punct de vedere, asupra părinților mi se pare că stă o responsabilitate uriaşă. Oricum, adulții sunt responsabili pentru interdicțiile şi imperativele morale cu care operează, dar dacă le mai transmit şi copiilor, responsabilitatea se dublează. În cuplu, “trebuie să fii fidel” poate să dea multă bătaie de cap. Ce înseamnă asta?! Dacă eşti la o bursă de studii în străinătate, trebuie să te autolimitezi, devenind un reprimat? Sau trebuie să faci exact contrariul, de teamă să nu ți se pervertească energia sexuală sau să o iei razna? Dacă eşti căsătorită şi te atrage la nebunie un bărbat disponibil, ce faci? Alegi frustrarea ca să nu te simți vinovată? Îți oferi experiența cu riscul culpabilizării? Şi cât de liberă sau fericită te vei simți dacă alegi frustrarea din teamă? Sau ce tip de satisfacție are cineva care nu se implică într‐o relație sexuală nu din teamă, ci dintr‐o prețuire superioară a relației în curs? În mod deliberat nu indic vreun răspuns, deoarece nu există un răspuns general şi “corect”. Regula trebuie examinată într‐un context, reprezentat de cel care se confruntă cu ea şi situația lui particulară de viață. Relativ la viața de cuplu, necesarul meu cititor, fereşte‐te de cei care dau verdicte sau condamnă în baza unor imperative morale neintegrate în context. Mulți oameni ar putea 62


Adrian NUŢĂ

să facă un bine enorm lumii în care trăiesc, văzându‐şi de treburile lor şi evitând să judece, fără să cunoască în amănunt infidelitățile sau datoriile conjugale. Pentru terapeuți, în special, examinarea cu finețe a normei, investigarea percepțiilor partenerilor şi conectarea imperativului la contextul psihosocial al cuplului reprezintă paşi necesari unei înțelegeri profunde. Unii, chiar specialişti, au impresia că terapeutului îi este interzis să judece. Terapeutul este om, are inteligență (sau aşa se spune), prin urmare judecă. Diferența este că el judecă nu înainte, ci la sfârşit, după ce întreaga situație a fost analizată. Evident, terapeutului nu‐i este permis să‐şi impună judecata. Dar, dacă aceasta îi este precis cerută de client, ar fi o minciună să spună că nu o deține. Într‐o astfel de situație, terapeutul va fi sincer şi îşi va exprima judecata, subliniind că este a lui, adică nu e în mod necesar cea mai bună sau cea “corectă”. Într‐o zonă vecină cu limitele impuse modal se află valorile impuse. Le analizez şi pe ele, dar, regret, s‐au terminat degetele. 7.8. Judecățile de valoare nespecificate Sunt afirmații pe care mentalul colectiv le‐a păstrat, originea fiindu‐le necunoscută. Oamenii care operează cu ele sunt frecvent puțin conştienți de faptul că există şi perspective alternative, legitime. Întrebările de clarificare sunt: CINE SPUNE ASTA? PENTRU CINE...? PE CE SE BAZEAZĂ ACEASTĂ AFIRMAȚIE? Judecățile de valoare nespecificate funcționează şi ca un paravan, în sensul că nu ştii precis dacă interlocutorul aderă sau nu la ele. Întrebările, în acest caz, clarifică nu doar sursa informației şi contextul în care a fost elaborată, ci şi poziția interlocutorului. De exemplu, referindu‐se la sterilizarea câinilor vagabonzi, cineva spune: “Aşa ceva nu se face.” CE ANUME NU SE FACE? CINE EXACT SPUNE ASTA? CARE E POZIȚIA TA? Valorile impuse vehiculează adevăruri aparent incontestabile, dar nu ne oferă nici un fel de informații sau precizări despre autorii lor. Aceşti autori pot fi nebuni cuc sau psihopați, ca în cazul lugubrului Adolf Hitler. Nu de puține ori, cei care evită să‐şi asume responsabilitatea pentru felul cum gândesc se ascund în spatele afirmațiilor axiologice nespecificate. “Comunismul este periculos.” PENTRU CINE este periculos? “Terapia de cuplu este o pierdere de vreme.” PENTRU CINE este o pierdere de vreme? “Este bine să mănânci totul din farfurie.” DE UNDE ŞTII ASTA? Fii vigilent, prietene! Unele afirmații conțin valori pe care încearcă să ți le impună, dar tu, avizat, nu vei accepta asta. Sau, mai bine zis, le vei accepta numai după ce le treci

63


Adrian NUŢĂ

prin filtrul gândirii tale şi observi corespondența sau identitatea cu propriile tale valori. CUM?! Nu ai propriile tale valori?! Aşa ceva nu se face! A treia mare categorie de probleme, după omisiune şi generalizare, o reprezintă distorsiunea. Aceasta este o modelare simplificată a experienței noastre, cu efecte neaşteptate, de genul anulării unor viziuni alternative asupra realității. 7.9. Presupozițiile Sunt părți ale afirmației care trebuie să fie adevărate pentru ca afirmația în întregime să fie adevărată. Fără să vrem, operăm cu ele. Presupozițiile sunt grilele noastre de lectură a realității, ipoteze, credințe şi aşteptări care ordonează lumea în care trăim. Conțin cuvinte sau expresii de tipul: dacă, atâta timp, deci, când. Întrebările de clarificare sunt: CE ANUME TE FACE SĂ CREZI CĂ...?, ÎN CE FEL...?, CUM ANUME...? “Dacă m‐ai asculta, ți‐ai da seama ce simt.” CE ANUME TE FACE SĂ CREZI CĂ NU TE ASCULT? “Dacă m‐ai iubi, mi‐ai cumpăra parfumul acela.” ÎN CE FEL ȚI SE PARE CĂ NU TE IUBESC? “Mă simt foarte rău şi am nevoie de o consultație urgentă.” CUM ANUME EXACT TE SIMȚI? “Dacă n‐ai fi atât de leneş, ai obține note mai bune.” CE ANUME TE FACE SĂ CREZI CĂ SUNT LENEŞ? Unele presupoziții sunt implicite şi sunt introduse prin “DE CE?”. “De ce te uiți aşa la mine?” Presupoziția este: “Te uiți urât la mine.” CE TE FACE SĂ CREZI CĂ MĂ UIT URÂT LA TINE? “De ce nu eşti atent?” ÎN CE FEL ȚI SE PARE CĂ SUNT NEATENT? Investigarea presupozițiilor nu este simplă, mai ales dacă în joc sunt Chanson de Nuit sau Dune. În schimbul de replici “Dacă m‐ai iubi mi‐ai cumpăra parfumul acela.” – “În ce fel ți se pare că nu te iubesc?” ai putea avea parte de “Nu vrei să mi‐l cumperi. Asta arată că nu mă iubeşti. E logic, nu?!”. Fii atent, aceasta este logica feminină a parfumului. Ea funcționează altfel decât logica formală, adică analiza ştiințifică a propozițiilor şi demonstrațiilor, indiferent de conținutul lor. Urmează un pic de logică formală, neduşmănoasă. Fie P propoziția “M‐ai iubi” şi Q propoziția “Ai cumpăra parfumul acela”. Formal, implicația este P → Q sau Dacă P, atunci Q. Orice implicație este adevărată dacă antecedentul este adevărat, ne spune orice manual cumsecade de logică. Prin urmare, trebuie să aflăm dacă P este o propoziție adevărată. Aceasta înseamnă a investiga presupoziția, procedeu facilitat de întrebarea ÎN CE FEL ȚI SE PARE CĂ NU TE IUBESC? Atenție, decidentul nostru încă nu s‐a hotărât dacă să cumpere sau nu parfumul. El vrea să afle, pur şi simplu, ce altceva decât cumpărarea parfumului o face pe partenera lui să creadă că nu o iubeşte. În celălalt caz, dacă a ales să nu cumpere parfumul (salvând întreținerea casei pe două luni), implicația partenerei este adevărată conform uneia din acele tautologii remarcabile numite şi legea contrapoziției.

64


Adrian NUŢĂ

P→Q este echivalent cu nonQ → nonP (adică negația lui Q implică negația lui P) sau, altfel spus: Dacă nonQ, atunci nonP. Când capătă conținut, această formulă devine: “Dacă nu‐mi cumperi parfumul, atunci nu mă iubeşti.”, formulă ce poate activa rapid complexele de vinovăție masculine. Dacă partenerul tău cedează acestui fel de a gândi realitatea, fără a examina presupoziția, poți face orice doreşti cu el. Deşi acesta e un lucru pe care îl ştiai oricum. “Dacă m‐ai iubi, mi‐ai cumpăra fusta aceea din piele metalizată. Dacă m‐ai iubi, mi‐ai cumpăra cerceii aceia cu strasuri şi lănțişoare. Dacă m‐ai iubi, mi‐ai cumpăra crema aceea pentru decolteu şi bust, Burt Lancaster sau aşa ceva.” Logica formală ne mai învață ceva despre propozițiile condiționale: implicația este adevărată şi în cazul în care antecedentul este fals. Adică, dacă V (P) = 0 şi V (Q) = 1, atunci V (P∧Q) = 1. Şocant, nu?! Nu pot să cred că n‐ai înțeles nimic (o fi de la parfum, uneori mai întunecă judecata). Vreau să spun că dacă îți cumpără parfumul, aceasta nu arată sigur că te iubeşte. Poate că ştiai asta psihologic, dar momentan n‐am treabă cu psihologia, ci cu logica. Implicația ta, dacă îți cumpără parfumul, e adevărată şi dacă te iubeşte, şi dacă nu te iubeşte. Prin urmare, faptul că îți cumpără parfumul nu e un criteriu sigur că te iubeşte. Dacă asta vroiai să afli, n‐ai obținut nimic, cu excepția unui nenorocit de parfum scump, foarte folositor, de altfel. Deja îmi plesneşte capul de atâta gândire. Totuşi, sunt satisfăcut: sper să fii demonstrat atât importanța examinării presupozițiilor, cât şi funcția de economisire a logicii, în detrimentul firmelor şi magazinelor pentru femei. 7.10. Relațiile cauză‐efect Această eroare rezultă din credința că o persoană poate determina o altă persoană să trăiască o anumită emoție, fără ca ultima să aibă o altă posibilitate de a răspunde. Oamenii au o nevoie uriaşă de a trăi într‐o lume inteligibilă, motiv pentru care, în acest caz, extind în mod nejustificat un model cauzal simplu, valabil doar pentru obiecte externe non‐ umane. “Temperatura în creştere face apa să se evapore” este o propoziție ce conține un model cauzal explicativ. “Tu mă enervezi” pare sa‐l conțină, dar aceasta nu e decât o iluzie. Distorsiunea cauză‐efect în explicarea comportamentului uman ne face să credem că cineva are un fel de putere misterioasă asupra emoțiilor şi sentimentelor noastre, acel cineva, şi nu noi, fiind responsabil pentru ele. Nimeni nu poate exercita un control direct asupra trăirilor noastre, dacă noi nu‐i permitem asta. Oricine poate urmări să ne declanşeze o anumită stare, dar reuşita lui depinde de noi. Nu suntem automate, ci oameni. E adevărat, răspundem mecanic în anumite circumstanțe (poate chiar în foarte multe), dar asta nu ne face mai puțin oameni, adică nu anulează potențialul de a răspunde diferit. Maşinile nu au această alternativă (mai puțin unele imprimante, care, în situații urgente pentru tine, decid să tipărească altceva decât le‐ai comandat). Cu cât un om este mai liber, cu atât alternativele lui de răspuns sunt mai numeroase (aşa e, parcă ai mai auzit asta, dar e o chestie prea mişto ca să n‐o repet). A răspunde diferit înseamnă a fi creativ şi acesta e sensul în care libertatea este creativitate. Oamenii creativi într‐o anumită 65


Adrian NUŢĂ

sferă a vieții lor sunt oameni liberi în acea sferă. Ei pot fi blocați sau neliberi în altele, însă de‐asta s‐a inventat evoluția. În sfera trăirilor, un om liber emoțional răspunde altfel decât o persoană blocată într‐ un singur tipar. În timp ce ultimul, de fiecare dată când suferă o nedreptate, se retrage şi îşi plânge de milă, primul se poate autocompătimi uneori, dar alteori se revoltă sau se amuză, înțelegând, dintr‐un plan superior, sensul mai adânc al acelei experiențe. Poate sună cumva abstract ceea ce scriu aici, dar te asigur, neînrobitul meu tovarăş, că e ceva absolut marfă. Gândeşte un pic. Cum ar fi dacă, atunci când secretara ta îşi dezvăluie, din neglijență, coapsele, nu ai mai simți de fiecare dată fiorul ispitei, ci recunoştință față de Dumnezeu, care ți‐a trimis un ambient atât de plăcut, simpatie pentru eforturile ei de a‐şi îngriji corpul sau devotamentul pentru soția ta, aflată în plin tratament contra obezității? Să punem punct acestor fantasme. Întrebările de clarificare a distorsiunii cauză‐efect solicită o descriere mai precisă a modului în care un stimul extern (persoană, situație, etc.) generează o anumită emoție sau un comportament. “Tăcerea ta mă înfurie.” ÎN CE FEL TE ÎNFURIE TĂCEREA MEA? ÎN LEGĂTURĂ CU CE ANUME DIN TĂCEREA MEA DEVII IRITAT? “Firma asta mă înnebuneşte.” CUM ANUME ÎȚI PROVOACĂ FIRMA ACEASTĂ STARE? O altă variantă a întrebărilor schimbă registrul diatezelor de la pasiv la activ, mutând responsabilitatea pe umerii interlocutorului, adică acolo unde îi este locul. La auzul lor, o să vezi, mulți oameni vor rămâne stupefiați. “Soțul meu mă îngrijorează prin pasiunea lui pentru ′motoare’ (termen tehnic pentru Harley Davidson şi alte alea)”. CUM FACI CA SĂ TE SIMȚI ÎNGRIJORATĂ CÂND OBSERVI PASIUNEA LUI PENTRU ′MOTOARE’? “Sunt deprimat de fiecare dată când mă întorc acasă.” CUM FACI CA SĂ TE SIMȚI DEPRIMAT CÂND TE ÎNTORCI ACASĂ? “Mă enervează când se uită la telenovelele acelea tâmpițele.” CUM FACI EXACT PENTRU A TE ENERVA ATUNCI CÂND EA SE UITĂ LA TELENOVELE? Aceste întrebări îl provoacă pe interlocutor (în terapie, pe client) să‐şi asume responsabilitatea pentru ceea ce trăieşte. Dacă eşti terapeut şi această asumare se realizează, poți începe să te îngrijorezi în legătură cu veniturile tale. Deoarece vei avea un client mai puțin. Te irită să auzi asta, nu?! CUM FACI CA SĂ TE IRIȚI? 7.11. Echivalența complexă Este acea distorsiune produsă prin echivalarea a două afirmații diferite. Acestea sunt puse în legătură, considerându‐se că semnifică acelaşi lucru. “Nu mă priveşte ... este supărată pe mine”, “Cască ... se plictiseşte”, “Ține mâinile încrucişate ... se simte amenințat”. Frecvent, echivalențele complexe sunt generalizări ale experiențelor individuale. Dacă tu caşti când te plictiseşti, nu înseamnă că şi partenerul tău e obligat să caşte când se plictiseşte. El poate se uită pe pereți sau bate darabana cu degetele. Întrebările 66


Adrian NUŢĂ

de clarificare sunt: CE TE FACE SĂ CREZI CĂ...? CUM ANUME FACI ACEASTĂ LEGĂTURĂ? De asemenea, se pot furniza contraexemple: “Ştii pe cineva care nu‐şi încrucişeză mâinile când se simte amenințat?” “E posibil să fie supărată pe tine şi să te privească drept în ochi?” 7.12. Citirea gândurilor Această distorsiune, cum îi sugerează şi numele, se referă la situațiile în care unele persoane presupun, fără dovezi obiective, că ştiu ceea ce gândeşte sau simte celălalt. Dacă la unii, extrem de intuitivi, acest fenomen este posibil, la alții nu e decât imaginație sau, pentru a fi mai dur, halucinație. Fără semnale obiective, comportamentale, există riscuri înalte să greşim când “citim gândurile”. “Ştiu eu că e nefericit”. “Sunt sigură că vrea să mă înşele”. “Ştiu ce vrei să‐mi mărturiseşti”. Lucrurile pot lua o turnură şi mai proastă dacă ne comportăm în conformitate cu ce “am citit”, forțându‐i pe cei nefericiți să ne primească ajutorul sau încercând să smulgem intenția partenerului de a ne înşela. Al doilea tip de “citire a gândurilor” acoperă situațiile în care ne aşteptăm să ne fie cunoscute gândurile şi dorințele, fără a ne obosi să le comunicăm. “Ar fi trebuit să ştii că‐mi place ciocolata cu lapte şi nu cea cu alune”. “Dacă m‐ai iubi cu adevărat ai ştii ce îmi lipseşte”. Cum s‐ar putea simți celălalt, dacă nu vinovat, incompetent sau prost de‐a binelea?! Întrebările de clarificare caută să examineze mecanismele divinației. “Ți‐e teamă să recunoşti.” CE ANUME TE FACE SĂ PRESUPUI ASTA? “Moare după fata aia!” CUM ANUME ŞTII CĂ O DOREŞTE ATÂT DE MULT? “Dacă ai fi mai sensibil ai şti ce vreau.” CUM ANUME AŞ PUTEA FI MAI SENSIBIL ASTFEL ÎNCÂT SĂ ŞTIU CE VREI? 7.13. Nominalizările Nominalizările sunt cuvinte nespecifice care transformă un proces în ceva fix. Ele sunt substantive abstracte care dau falsa impresie că sunt lucruri concrete. Exemple de nominalizări: problema, discuția, relația noastră. Nu poți să pui mâna pe o relație de cuplu sau pe o problemă. Ele sunt realități, dar nu ale lumii materiale. Nominalizările sunt create în două moduri. Primul constă în a folosi cuvinte extrem de vagi sau abstracte: dragoste, patriotism, fericire, libertate, vinovăție. Oamenii îşi pot reprezenta dragostea sau vinovăția în feluri foarte diferite, chiar opuse. De pildă, dacă un preşedinte grațiază un deținut pentru că şi‐a donat un rinichi, unii îl pot considera vinovat (a greşit suspendând o pedeapsă corectă), alții îl pot prețui (a dat un exemplu de moralitate). Al doilea mod de a crea nominalizări este acela prin care verbele sunt convertite în substantive. Prin excelență, verbele implică acțiune, pe când substantivele descriu obiecte 67


Adrian NUŢĂ

statice, neschimbătoare. Una este să spui “Trebuie să luăm o decizie”, altceva este “Trebuie să ne decidem între un Opel Corsa, un Renault Mègane şi o Skoda Octavia”. Cum pot fi identificate nominalizările? Sunt greu de vizualizat. Poți vedea, cu ochii minții, un trandafir, o pisică sau o trusă de cosmetice..., dar vei întâmpina serioase dificultăți în a vedea dreptatea, o decizie sau un conflict. Când partenerul apelează la o nominalizare, îi poți cere o definiție specifică sau poți pune întrebări, folosind nominalizarea ca pe un verb. Exemplu: “Relația noastră nu merge.” ÎN CE FEL RELAȚIA NOASTRĂ TE FACE SĂ TE GÂNDEŞTI CĂ NU PROGRESEZI? “A te îndrăgosti nu reprezintă nimic altceva decât probleme.” LA CE PROBLEME TE GÂNDEŞTI EXACT? “Între noi nu mai există decât rutina.” CE ANUME ÎNȚELEGI PRIN RUTINĂ? “Aş vrea ca această relație să fie marea mea reuşită.” MAI EXACT, ÎN CE FEL DOREŞTI SĂ REUŞEŞTI? “Îmi doresc o schimbare în relația cu partenerul meu.” CE ANUME DOREŞTI SĂ SCHIMBI? “Tânjesc după mai multă atenție!” CE ÎNȚELEGI TU PRIN ATENȚIE? CE ÎNSEAMNĂ ATENȚIE PENTRU TINE? Sper că realizezi, folosirea excesivă a acestor tehnici de clarificare nu este deloc indicată. Nevoia constantă de clarificări este o expresie a hiperexactității, iar relația dintre doi oameni nu este matematică. Dar tehnicile trebuie folosite pentru a culege informații de calitate, a sesiza înțelesurile personale, a elimina ambiguitatea şi a descoperi alternativele. Fiind tehnici foarte eficiente în strângerea, sortarea şi clasificarea informației, îți recomand să le aplici cu înțelegere şi blândețe. Celălalt, uneori, nu este dispus decât parțial să‐ți permită accesul la lumea lui internă sau se teme el însuşi de o auto‐conştientizare mai bună. A continua să pui întrebări de clarificare ar fi mai degrabă agresiv, care va întări cu siguranță rezistențele celuilalt. Grăbeşte‐te încet. Există un timp pentru toate. Nu vreau să închei acest capitol fără a mă referi la întrebarea “DE CE?”. În ce mă priveşte, o antipatizez când o întâlnesc într‐o altă zonă decât cea a ştiințelor naturii. De ce?! (Poftim, uite cum s‐a strecurat!) Deoarece nu oferă informații relevante. Oferă, în schimb, explicații, justificări, motive şi scuze inutile sau fără nici o legătură cu realitatea. Cei care stăpânesc arta comunicării nu intenționează să determine la interlocutorii lor culpabilitate sau raționalizări ale comportamentelor (folosesc “raționalizare” în sensul tehnic de mecanism de apărare). Poți petrece o lună cu partenerul tău întrebându‐l de ce n‐a avut încredere în tine. Întreabă‐l mai bine ce îi trebuie pentru a avea încredere în tine de acum încolo şi întreabă‐l CUM ai putea să‐l ajuți în acest sens. Pierzi vremea dacă îți întrebi copilul de ce a luat 4 la literatură. Întreabă‐l în ce fel crede că poate schimba ceva, pentru a nu rămâne corijent. ÎN CE FEL sau CUM sunt înlocuitorii ideali pentru DE CE. Ei orientează comunicarea către soluție, resurse şi alternative. În sfârşit, nu uita că în comunicarea cu partenerul tău, oricât de nesatisfăcătoare ar fi, există întotdeauna un rezultat. Poți folosi acest rezultat în favoarea ta, schimbând ceea ce este de schimbat, sau te poți autolimita, considerând că totul a fost un eşec lamentabil. 68


Adrian NUŢĂ

Depinde numai de tine! Este exact ca în jocul de puzzle. Dacă o piesă nu se potriveşte nu o arunci pe geam şi nici nu te răsteşti la câinele care te privea concentrat. Foloseşti această informație şi încerci cu altă piesă, care pare că se potriveşte mai bine. În acelaşi fel, orice problemă în comunicare îți oferă informații valoroase, dacă ştii să pui întrebările potrivite. Şi dacă mai aveam dubii, acum sunt convins că ştii.

69


Adrian NUŢĂ


Ştefan,

Antrenamentul

abilităților

de


70


Adrian NUŢĂ

MODUL 3 Capitolul VIII TIPURI DE PROCESARE A EXPERIENȚEI Pe unde pătrunde realitatea externă în mintea ta? Care sunt punctele de contact cu lumea din afară? Care sunt porțile de intrare? Pe baza a ce se structurează experiența subiectivă? La toate aceste întrebări există un singur răspuns: simțurile. Cele 5 simțuri oferă “cărămizile” din care se constituie experiența internă. Informațiile care vin pe cele 5 canale (olfactiv, gustativ, vizual, tactil, auditiv) sunt procesate de minte şi oferă un tablou specific al lumii exterioare. Programarea Neuro‐Lingvistică a numit sisteme de reprezentare cel 5 simțuri, analizând cu meticulozitate felul cum informațiile furnizate de ele sunt asamblate pentru a alcătui o experiență umană. De asemenea, NLP‐ul (prefer acronimul englezesc celui românesc, PNL, care trimite la un partid politic, foarte respectabil de altfel) a arătat că în materie de schimbare a reprezentărilor interioare, putem schimba atât ceea ce ne reprezentăm (îmi imaginez că această carte se va epuiza în 6 luni vs. ultimul exemplar se va vinde în ziua intrării României în UE), cât şi felul cum ne reprezentăm (îmi imaginez succesul ca o sferă intens colorată în galben vs. îmi imaginez succesul ca o atingere profundă şi caldă la nivelul întregului corp). 8.1 Sistemele de reprezentare Cele 5 sisteme de reprezentare şi abrevierile lor corespunzătoare sunt: ‐ vizual (V) ‐ auditiv (A) ‐ kinestezic (K), pentru tot ce este tactil, termic, vibrație, emoție ‐ olfactiv (O) ‐ gustativ (G). Pe scurt, VAKOG. Fiecare sistem, la rândul lui, operează în plan intern şi extern. Astfel, când priveşti cerul ai o experiență vizuală externă (Ve). Dacă îți imaginezi cerul, ai o experiență vizuală internă (Vi). Dacă asculți discursul fără conținut al unui om politic ai o experiență auditivă externă (Ae). Dacă te auzi pe tine însuți vorbind la o conferință de presă, în calitate de ministru, ai o experiență auditivă internă (Ai). Mai fin, dacă tonul vocii e important funcționezi în auditiv analog, dacă sunt importante cuvintele eşti pe auditiv digital. Când simți rigiditatea scaunului pe care stai, ai o experiență tactilă externă (Ke). Când simți un fel de fluturi în stomac ai o experiență tactilă internă (Ki). Orice emoție, sentiment sau senzație amintită este (Ki). Sistemele de reprezentare vizual, auditiv şi kinestezic sunt considerate de NLP principale, cele olfactiv şi gustativ sunt considerate secundare. Uneori sunt ignorate.

71


Adrian NUŢĂ

Noi, oamenii, folosim toate cele 5 sisteme. Se pare, însă, că avem o preferință pentru unul anume. Unii preferă să apuce lucrurile, să le “simtă”, să le pipăie, alții sunt foarte interesați de sunete şi cuvinte, în timp ce alții îşi reprezintă preponderent realitatea în imagini. Explicația pentru existența unui canal favorit trebuie căutată în copilărie, când un sistem de percepere a realității începe să se impună. La aceasta se adaugă influența exercitată de şcoală. Şcoala, cum bine ştim, favorizează canalele auditiv şi vizual. (Din acest punct de vedere, personal cred că şcolile alternative, de tip Waldorf, permit o dezvoltare mai echilibrată a copiilor). Totuşi, chiar dacă avem preferințe, noi folosim toate cele 5 simțuri, adesea fără a conştientiza asta. Problemele de comunicare apar între persoane care favorizează net unul din sisteme. De exemplu, dacă iubita ta este o auditivă (preferă sistemul auditiv de reprezentare), ea are nevoie să audă cuvinte frumoase, să îi spui frecvent “te iubesc”, să îi vorbeşti pe un ton blând şi drăgăstos. Dacă tu eşti un vizual (preferi sistemul vizual de reprezentare), e posibil să‐i aduci flori din 2 în 2 zile, să‐i faci daruri, să‐i scrii scrisori sau sms‐uri înflăcărate. Degeaba! Nu se va simți iubită. Este ca şi cum, vorbind fluent în limba română, i‐ai explica unui rus aflat în Piața Universității cum poate ajunge la Gara de Nord. Nu va înțelege nimic. Pentru a putea comunica eficient cu celălalt, trebuie “să‐i vorbeşti pe limba lui”, adică să te sincronizezi cu canalul lui dominant. Dacă iubitul tău este un kinestezic, el are nevoie să fie atins, îmbrățişat, mângâiat pentru a se simți iubit. Degeaba îi spui “te iubesc” din oră în oră. Din aceste motive în comunicare e necesar să identifici sistemul privilegiat de celălalt şi, bineînțeles, să fii capabil să‐l foloseşti. În munca de “recunoaştere” poți folosi câteva indicii, poți pune anumite întrebări şi urmări mişcările ochilor. Să le luăm (observi verbul?) pe rând. Vizualii vorbesc mai repede. Este ca şi cum ar încerca să țină pasul cu imaginile care li se derulează în minte, ataşând cuvintele la imagini. Nu e aşa de important ce spun, contează să descrie sau să arate cum “văd” ei lucrurile. Tonalitățile sunt acute, nazale, încordate. Respirația este predominant claviculară (cu partea de sus a pieptului). Corpul este uşor orientat în sus, iar cuvintele pe care le folosesc aparțin registrului vizual. Exemple de cuvinte: a vedea, a observa, a privi, a se uita, a apărea, a arăta, a sesiza, vedere, perspectivă, apariție, viziune, scenă, aspect, aparență, mare, mic, culoare, desen, a imagina, a înfățişa, a reprezenta, decor, a închipui, a ilustra, figură, a lumina, iluminare, a clarifica, a sclipi, a demarca, a prevedea. Şi de expresii: punct de vedere, ai văzut?, ca să vezi, la prima vedere, ce te priveşte pe tine, iată!, vrei să‐ți desenez?, drept la țintă, e cam albastră situația, e floare la ureche, din capul locului, a da de dracul, a lua poziție, a o lua pe departe, a fi cu fundu‐n sus, a scoate ochii, a face față. Auditivii vorbesc mai lent şi sunt selectivi cu cuvintele, deoarece acestea înseamnă mult pentru ei. Tonalitățile sunt limpezi, vibrante, ritmul relativ egal. Respiră amplu, folosind toată cavitatea toracică. Capul este uşor înclinat înainte, ca atunci când vrei să auzi mai bine. Cuvintele şi expresiile sunt predominant din registrul auditiv. Iată‐le (acesta e clar vizual!): a auzi, a asculta, a spune, a şopti, a zice, zvon, sunet, zgomot, dialog, convorbire, a conversa, a sfătui, tare/încet, a armoniza, a conferenția, izbitură, țipăt, urlet, a cânta respectiv a trage cu urechea, de poveste, de plâns, ce să mai vorbim, a ridica glasul, să 72


Adrian NUŢĂ

i‐o spui lui mutu! (a nu se confunda cu băiatul de la Chelsea), a tăcea ca un peşte, tace şi face, a fi bun de gură (de clanță sau de clonț), a fi om de cuvânt, înțepat la limbă, a lua cuvântul. Kinestezicii vorbesc şi mai lent, deoarece sunt atenți la sentimente şi trăiri. Tonalitățile sunt joase, adânci, vorba este potolită, pauzele numeroase. Respiră mai ales abdominal. Muşchii gâtului sunt relaxați, capul e uşor plecat. Preferă cuvintele şi expresiile din registrele tactil şi emoțional. Să te pun în contact cu ele: a simți, a pipăi, a atinge, a mângâia, a mişca, a contacta, a se agăța, a apuca, a ține, a sprijini, a susține, a se menține, cald/frig, aspru/molatic, uşor/greu, sensibil, vibrație, a presimți, a tensiona, a tulbura, a trage, a împinge, fior, freamăt, fierbinte/rece, a atrage respectiv a călca în străchini, a cădea la pat, a avea tact, a‐i fi la îndem,ână, a da vina, a‐i face plăcere, a fi cu mâinile legate, a fi tare la inimă, a‐şi încorda puterile, a sta cu mâinile în sân, a‐şi linge buzele, a lua o piatră de pe inimă, a se prinde cu cineva, a apuca pe Dumnezeu de un picior. Cunoscând aceşti indicatori de acces, este mai uşor să “intri” pe lungimea de undă a interlocutorului tău, indiferent dacă eşti psiholog, psihoterapeut, asistent social sau educator. Aminteşte‐ți însă că, patternurile descrise, de respirație, vorbire, mimică sau intonație sunt doar nişte generalizări. Caută să fii cât mai atent la cel din fața ta, la ceea ce face el chiar aici şi acum. 8.2. Cheile de acces vizual Un sprijin suplimentar în identificarea canalului senzorial dominant îl reprezintă ceea ce în NLP a devenit cunoscut drept cheile de acces ale ochilor. Este vorba de indicatori de acces vizuali, indicatori care realizează o corespondență între mişcările ochilor (în plan vertical şi lateral) şi sistemele de reprezentare. Observarea mişcărilor involuntare ale ochilor, atunci când oamenii accesează un anumit tip de informație, ne permite, într‐un fel, să intrăm în intimitatea minții lui. Iată care sunt aceste chei: Sus – accesul imaginilor (canalul vizual) Lateral – accesarea sunetului (canalul auditiv) Jos – accesarea senzațiilor şi dialogul intern (canalul kinestezic) Diferențiate şi mai mult, reprezentările sunt asociate mişcărilor ochilor în felul următor: Stânga sus – amintiri vizuale, imaginile lucrurilor deja văzute Dreapta sus – constructe vizuale, imaginile unor lucruri pe care nu le‐am văzut niciodată sau vizualizarea unor lucruri altfel decât le‐am văzut Stânga lateral – amintiri auditive, sunete deja cunoscute de care ne amintim Dreapta lateral – constructe auditive, sunete care nu au mai fost auzite aşa sau îmbinări noi de sunete Stânga jos – digital auditiv, dialogul pe care îl purtăm cu noi înşine, cuvintele pe care le spunem în sinea noastră Dreapta jos – kinestezic, trăiri emoționale şi senzații proprioceptive Aceste corespondențe sunt valabile pentru 90‐95% din oameni. La restul direcția de accesare e inversă. În acest rest (5‐10%) intră majoritatea stângacilor şi persoanele ambidextre.

73


Adrian NUŢĂ

Oricum, ca şi în cazul precedenților indicatori de acces, este important să stabilim secvențele de activare a sistemelor de reprezentare cu atenție şi fără grabă, cu atât mai mult cu cât aceste mişcări ale ochilor sunt foarte rapide. Un bun antrenament pentru urmărirea modalităților specifice de răspuns este de a pune anumite întrebări, ştiind că răspunsurile solicită anumite tipuri de reprezentări. Observă cum se mişcă ochii după fiecare din aceste întrebări. Ce culoare are uşa camerei tale? Câte ferestre sunt la bucătăria ta? Cum era îmbrăcată persoana de la care ai cumpărat această carte? Pentru a răspunde unor astfel de întrebări, majoritatea oamenilor vor privi în stânga sus. Ei caută să acceseze imagini memorate vizual. Ştiind aceasta, la primul examen unde va fi necesar să‐ți aminteşti ce figură era pe pagina 2 din cursul 4, dacă vei privi conştient în stânga‐sus, vei avea mai multe şanse să‐ți aminteşti. Este ca şi cum ochii ar privi în emisfera stângă, sediul amintirilor impersonale, obiective şi al memoriei. La solicitări de genul “Cum crezi că ai arăta cu 3 urechi?” sau “Te poți vedea cu părul albastru?” ochii privesc în dreapta sus. De data aceasta oamenii operează cu imagini construite vizual. Dacă cineva îți povesteşte o succesiune de evenimente privind constant în dreapta sus (repet, aceste mişcări sunt inconştiente!), ai motive serioase să crezi că inventează sau fabulează. Pentru imagini mentale memorate auditiv, întrebările sunt de tipul: Cum se numeşte cântecul tău preferat din adolescență? Cum sună vocea fratelui tău? Ce sunet din natură îți place? Care a fost primul lucru pe care ți l‐a spus tatăl tău astăzi? Imaginile mentale construite auditiv sunt accesate prin întrebări de felul: Cum crezi că va suna vocea ta când vei avea 100 de ani? Ce întrebare i‐ai pune lui Ion Iliescu dacă te‐ai întâlni mâine cu el în troleibuzul 62? Ce i‐ai răspunde unui câine care te întreabă cât e ceasul? Poți determina o persoană să‐şi coboare ochii spre dreapta, accesând astfel sistemul kinestezic de reprezentare prin întrebări ca acestea: Care este cea mai moale suprafață din casa ta pe care te poți aşeza? Ce senzație ai când stai în cada plină cu apă caldă? Ce crezi că ai simți dacă ți‐ai plimba mâna prin părul lui Nicole Kidman? După ce te‐ai convins de realitatea acestor corespondențe, poți începe să priveşti ochii oamenilor când îți vorbesc, fără ca tu să‐i fi întrebat ceva. Vei fi în măsură să‐ți dai seama ce sistem de reprezentare folosesc în acel moment. Dacă faci legătura şi cu ceilalți indicatori de acces, vei şti cu şi mai multă siguranță pe ce canal senzorial este “setat” şi vei şti cum anume să‐i vorbeşti astfel încât mesajul tău să ajungă la el, adică să se potrivească cu felul cum îi funcționează lui mintea. Această tehnică de recunoaştere a stării în care se află interlocutorul, folosind indicatorii de acces şi cheile de acces ale ochilor, se numeşte calibrare. O bună calibrare, din partea celui care aplică tehnica, presupune, prin urmare, un accentuat spirit de observație. Copiii mici, care nu stăpânesc încă limbajul şi, din acest punct de vedere, nu înțeleg ce discută oamenii mari, compensează printr‐o acuitate senzorială remarcabilă. Ei înțeleg “despre ce e vorba”, adică au acces la nivelul emoțional şi aspectele esențiale ale comunicării deoarece percep şi decodifică semnalele nonverbale. Această abilitate, din păcate, începe să se piardă pe măsură ce copilului începe să i se descrie lumea şi este constrâns să şi‐o reprezinte în cuvinte. 74


Adrian NUŢĂ

8.3. Submodalitățile Există încă, în NLP, o modalitate suplimentară de a realiza distincții înăuntrul unui sistem de reprezentare. Este ca şi cum ai opera cu cele mai mici cărămizi ce alcătuiesc experiența umană. Aceste “cărămizi”, numite submodalități, sunt rezultatul cercetărilor privind sinestezia, cercetări efectuate la Universitatea Stanford între 1970 şi 1978. Submodalitățile ne ajută să ne înțelegem mai bine propria experiență (şi a altora), să o descriem mai precis şi să intervenim mai eficient, pentru a o schimba într‐un sens sau în altul. De pildă, dacă cineva operează în plan vizual intern (Vi), trebuie să ştii dacă imaginile lui sunt colorate sau nu, cât sunt de strălucitoare, dacă se mişcă sau stau pe loc. La fel, în cazul unei experiențe tactile, amănunte precum caracterul moale sau tare, rugos sau neted se pot dovedi importante. Iată, în continuare, cele mai simple modalități de procesare a informației: Planul vizual 1. Mişcare (imaginea este statică sau mobilă, se derulează rapid sau lent) 2. Încadrată sau neîncadrată (panoramică) 3. Color sau alb‐negru 4. Bi sau tridimensională 5. Intensitatea culorii (strălucirea) 6. Gradul contrastului (claritatea) 7. Imaginea conține sau nu propria persoană 8. Distanța dintre imagine şi propria persoană 9. Imaginea e conformă cu obiectul, mai mare sau mai mică 10. Localizarea imaginii în câmpul vizual (sus/jos, stânga/dreapta) 11. Viteza de desfăşurare (dacă e un flux de imagini) 12. Obiectul central (dacă există, cât de mare/mic este) 13. Focalizarea (intensă/slabă) Planul auditiv 1. Volum (încet/tare) 2. Cuvinte sau sunete 3. Sunetul (localizat/spațial) 4. Tonalitate (înaltă/joasă) 5. Timbru 6. Accent 7. Ritm (regulat/neregulat) 8. Pauze/întreruperi 9. Sursa sunetului (distanța față de aceasta) 10. Claritate 11. Viteză (lentă/rapidă) Planul kinestezic 1. Textură (aspru/moale) 2. Temperatură 75


Adrian NUŢĂ

3. Greutate (uşor/greu) 4. Presiune 5. Vibrație/mişcare 6. Durată 7. Intensitate 8. Densitate 9. Extensie (dimensiuni) 10. Formă O distincție esențială făcută în NLP se referă la caracterul asociat sau disociat al imaginii mentale. Se spune că o imagine este asociată atunci când ți‐o faci ca şi cum ai fi de față, prezent la ceea ce se întâmplă. Este disociată atunci când o vezi ca şi cum ai vedea un film. De exemplu, să ai o imagine disociată a propriei persoane înseamnă să te vezi ca într‐ un film ce rulează la televizor. Postulatul pe care NLP‐ul se bazează este că, modificând submodalitățile (reprezentările interioare), putem schimba stările pe care le trăim. Creierul reacționează la aceste schimbări tot aşa cum publicul este influențat de regizorul unui film, care îi induce anumite stări manevrând cu abilitate unghiul de filmare, culorile cadrului, viteza de mişcare, volumul şi natura muzicii. Exercițiu: Caută să creezi, în plan vizual, o imagine în care tu stai față în față cu cel mai temut profesor al facultății. Simți transpirația? S‐a accentuat pulsul? Acum modifică această imagine. Micşorează‐l pe respectivul profesor până la dimensiunile unui pitic. Scoate‐i costumul şi cravata şi pune‐i nişte hăinuțe de copil. Vizualizează‐te mângâindu‐l pe creştet şi oferindu‐i generos câteva bomboane. S‐a schimbat ceva în starea ta? Zâmbeşti cumva? Care este, de fapt, ideea? Ideea este că, prin intermediul submodalităților, poți interveni în mod conştient la nivelul reprezentărilor interne, astfel încât să evoci sau să amplifici experiențe plăcute, să diminuezi, să transformi sau chiar să faci să dispară experiențe neplăcute. Mai mult, e posibil să te automotivezi, adică să te pui singur într‐o stare care să‐ți dea încredere, curaj, inițiativă. De pildă, dacă prietena ta cea mai bună este deprimată, poate fi interesant ca, în loc să o întrebi ce anume o deprimă şi să asculți un monolog de o jumătate de oră, care o face şi mai deprimată, să îi pui această întrebare: cum faci, chiar acum, pentru a fi deprimată? Îşi spune ceva în minte? Vizualizează obsesiv o anumită imagine? Stă cu capul în pământ? Vorbeşte stins? Îşi imaginează că totul e pierdut? Sunt câteva acțiuni specifice, fizice şi mentale, care întrețin starea de deprimare. Schimbând structura acestor acțiuni şi reprezentări poți schimba şi starea. Gândeşte‐te puțin! Cât de deprimat poți fi dacă, în loc să priveşti concentrat în pământ, ridici ochii şi priveşti spre cer? Dacă în loc să‐ți imaginezi ceva care te apasă sau te striveşte, îți imaginezi ceva care te mângâie şi te înalță? Nu vreau să spun că NLP‐ul este panaceul universal. Există stări neplăcute pe care e important să le primeşti înăuntrul conştiinței tale, pentru a afla ce mesaj poartă pentru tine. Dacă le schimbi imediat, fără a le înțelege sensul, e ca şi cum l‐ai alunga pe cel care‐ți aduce factura de la gaze. Vei sta liniştit o vreme până când vei descoperi că alimentarea cu gaze a fost întreruptă deoarece nu le‐ai plătit.

76


Adrian NUŢĂ

Pe de altă parte, anumite experiențe nu se schimbă aşa uşor. Experiențele din copilărie sau cele traumatizante sunt imprimate uneori atât de adânc în corp (tensiuni corporale, blocaje musculare), încât simpla acțiune mentală, de schimbare a reprezentărilor, nu e suficientă. De asemenea, există credințe şi convingeri eronate atât de adânc înrădăcinate, încât ele trebuie supuse unui examen critic sever, după ce în prealabil au fost “scoase” din inconştient prin anumite tehnici terapeutice (în ce mă priveşte, sunt definitiv îndrăgostit de metodologia experiențială cu suport creativ‐simbolic). Dincolo de aceste considerente, NLP‐ul este un instrument eficient de eficientizare a vieții, de schimbare pozitivă a numeroase experiențe particulare şi de atingere a succesului în domeniile în care dispui de o rezonabilă înzestrare nativă.

77


Adrian NUŢĂ

Capitolul IX STILURI DE COMUNICARE Deşi există mai multe clasificări ale stilurilor de comunicare, în cele ce urmează mă voi opri asupra uneia care îmi pare naturală şi nesofisticată. Fiind receptiv la învățăturile spirituale, am plecat de la ideea lor de bază, anume că tot ce se întâmplă în Univers este expresia jocului a două forțe, principii sau energii fundamentale. Într‐una din numeroasele lor polarizări, perechea pe care o realizează este pasiv / activ. Mai precis, energiei de tip feminin îi este asociată nemişcarea sau pasivitatea, pe când energiei de tip masculin, mişcarea sau activismul. Fiind conştient de o frecventă neînțelegere, vreau să o elimin încă din start, afirmând că energiile sau principiile masculin şi feminin sunt exact ceea ce le spune şi numele, adică principii. Prin urmare, nu pot fi identificate cu corpurile sau mințile oamenilor. Bărbații şi femeile conțin ambele principii. Femeile şi bărbații sunt structuri hipercomplexe, pe mai multe niveluri, pe fiecare din aceste niveluri putând domina unul din cele două principii. În planul comunicării, după cum prezența unuia dintre aceste principii este mai intensă, deosebesc trei mari stiluri de comunicare. 9.1. Stilul activ în exces Unii îl mai numesc stil agresiv (dar am rezerve asupra acestei formulări). Alții îi spun stil dominator, sau, mai expresiv, stilul buldozer (vezi Virginia Satir). Prin ce se caracterizează? Cel care, în comunicare, este excesiv de activ, deci excesiv de masculin, este cel care se afirmă cu un preț considerabil: strivindu‐i pe ceilalți. În acest sens este ʺun buldozerʺ. El spune ceea ce gândeşte, simte sau vrea, dar nu într‐un fel care să‐l ajute sau să‐l protejeze pe celălalt, ci rănindu‐l sau blocându‐i exprimarea. El are dreptate, interlocutorul se înşeală, nevoile lui sunt cele mai importante şi trebuie satisfăcute primele, părerea celuilalt nu contează, este irelevantă sau lovită de nulitatea prostiei. A judeca, a critica sau a culpabiliza sunt metode favorite de interacțiune. În cel mai atrăgător sau fragil corp, se poate ascunde o scorpie sau un balaur înfricoşător. Dacă mulți bărbați preferă violența verbală şi, la limită, agresiunea fizică, multe femei recurg la instrumentul mai fin al învinovățirii. Ambele tipuri aparțin aceleiaşi categorii: activismul excesiv. Dominatorului îi place controlul. El îşi derivă satisfacția din a conduce şi procedează în consecință atunci când comunică. Ştie cum trebuie făcute lucrurile, exact ca un perfecționist. Diferența este că perfecționistul este mânat de nevoia de a atinge perfecțiunea, pe când dominatorul este mânat de nevoia de a se impune. Un partener ʺactiv în excesʺ hotărăşte unde vor petrece concediul, ce fel de frigider vor achiziționa şi cine va

78


Adrian NUŢĂ

cumpăra pâine în zilele următoare. El vrea să decidă şi, dacă se poate, să‐şi extindă cât mai mult sferele deciziei (de la petrecerea timpului liber până la educația copiilor). Îți spune ce să faci şi cum să faci, te umileşte dacă te împotriveşti şi picură din belşug sodă caustică în ceea ce pretinde a fi o conversație normală. Propozițiile încep cu ʺTu...ʺ, urmat de ceva ce trebuie să faci sau de o judecată aspră, dacă nu te‐ai executat sau dacă‐ți trece prin cap ideea prostească de a nu face. Descrie problema într‐un mod din care reiese clar că are dreptate sau este superior, că nu are timp să stea la discuții cu cineva ca tine şi că este în folosul tău să te supui. În formele cele mai grave, această persoană exercită o autoritate tiranică. Nici o decizie nu mai poate fi luată împreună, iar cuplul se îndreaptă rapid spre explozie. În mod neaşteptat, aceste ʺcupluri explodateʺ continuă să funcționeze în plan social datorită abilității celuilalt de a disimula sau masca aparențele. În plan psihologic însă, cei doi sunt la fel de apropiați ca un suav terorist palestinian de un inocent soldat israelian. Te întrebi dacă este cazul tău? Te încadrezi dacă, cel mai adesea, strigi, ridici tonul sau urli, vorbeşti ʺpeste celălaltʺ, îl întrerupi, insişti să ai dreptate, aduci argumente nerezonabile în favoarea poziției tale, te exprimi sau te comporți cu duritate, îți pui la punct partenerul, îi dai lecții sau îi ții predici, te răzbuni, comentezi sarcastic acțiunile lui, îl ameninți, dai ultimatumuri, jigneşti sau pur şi simplu înjuri ca la uşa cortului. A domina, inclusiv în comunicare, este o formă nesănătoasă de a‐ți manifesta forța personală. Dominarea este una din patologiile puterii. (Cealaltă, cum îți voi arăta mai târziu, este abandonul.) Când domini, îți foloseşti forța de care dispui în mod natural pentru a invada teritoriul celuilalt, pentru a‐l transforma în sclavul sau servitorul tău, pentru a‐ți impune nevoile, minimalizând sau negând nevoile lui. Ce mecanisme psihologice explică dominarea? Ipotezele mele sunt următoarele: A. Domină cel care a fost nativ înzestrat cu o pulsiune agresivă înaltă şi care fie nu are sensibilitatea necesară pentru a deveni conştient de efectele acțiunilor sale, fie, dacă şi‐a pus această problemă, nu are un eu suficient de puternic (în sensul de matur şi flexibil) pentru a‐şi gestiona sau descărca adecvat pulsiunea. B. Domină cel care nu are neapărat o pulsiune agresivă înaltă, dar resimte o mare nesiguranță interioară (ale cărei cauze pot fi multiple). El nu‐şi recunoaşte această insecuritate (pentru că, dacă şi‐ar asuma‐o, ar putea să o elimine sau măcar să o micşoreze) şi se apără de ea. Cum? Compensând deficitul lăuntric de putere cu excesul exterior de putere. Evident, această putere exterioară este iluzorie, deoarece nu construieşte nimic. În sine, pulsiunea agresivă nu este bună sau rea, în acelaşi fel în care, în sine, un cuțit sau o puşcă de vânătoare nu sunt bune sau rele. Ele devin bune sau rele în relație cu cineva sau ceva. Cu un cuțit poți tăia castraveții şi roşiile pentru a prepara o salată gustoasă şi apetisantă sau poți tăia un cocoş a cărui singură vină e că şi‐a atins speranța medie de viață, conform estimărilor tale. În acelaşi fel, după cum e integrată sau nu pe etajul conştient al minții tale, pulsiunea agresivă îți conferă un sentiment autentic de forță şi siguranță interioară sau te transformă într‐o persoană antipatică pentru multă lume, ca să mă exprim cu o blândețe necaracteristică. Cum recunoşti stilul activ în exces în comportamentul nonverbal al altcuiva sau, cine ştie, poate la tine însuți? Dominatorul se mişcă sau stă arborând un aer de superioritate şi de putere. Mai există cineva ca el? Cu siguranță că nu. Centrul lumii, buricul pământului, înțelegi la ce mă refer. Pupilele sunt contractate (mai ales dacă e furios), iar ochii sunt lipsiți 79


Adrian NUŢĂ

de orice ar putea exprima, grijă, tandrețe sau preocupare pentru celălalt. Sprâncenele sunt încruntate. Nu cred că te‐ar interesa să afli că de acest lucru e responsabil un muşchi plasat la jumătatea superioară a fosei nazale, dar dacă ți‐aş spune că acesta este cunoscut şi ca ʺmuşchiul luptătoruluiʺ? El produce cutele verticale de pe frunte (deasupra rădăcinii nasului) numite, cum altfel, ʺcutele luptătoruluiʺ. Stai, nu te impacienta. Ele se mai numesc şi ʺcutele concentrăriiʺ sau ʺcutele voințeiʺ, deci, dacă le ai, nu eşti neapărat un dominator. Sau eşti, dar la nivelul lumii tale interne, în sensul că îți domini pulsiunile şi tendințele (inferioare, desigur). Postura este mai degrabă rigidă, ca o stâncă sau un munte căruia îi poți face orice, mai puțin să‐l mişti. (Adică perspectiva lui asupra situației e atât de rigidă şi e atât de convins de ea, încât mai repede ai putea pregăti un elefant pentru un concurs de balet.) Pieptul este scos în afară. (Vezi expresia ʺa se umfla în peneʺ) cu scopul de a amenința sau a părea impunător. Asociată acestei extinderi a coşului pieptului îi este inspirația forțată, care indică nevoia de putere şi de a întreprinde ceva. Mâinile sunt pe şolduri sau la spate, în gestul caracteristic profesorului care, în timpul unei lucrări, se plimbă printr‐o clasă compusă din elevi / studenți pregătiți pentru un singur lucru: să fure (concept ce acoperă şi nobila artă a copiatului). Alteori, mâna este semnificativă doar prin poziția degetului arătător. Experții limbajului corpului îl numesc şi ʺdegetul‐săgeatăʺ, deoarece seamănă cu o săgeată lansată asupra unei ținte. În acest caz, funcțiile degetului sunt de amenințare sau de atac, el putând lovi, simbolic, nu doar ca o săgeată, ci şi ca un cuțit sau ca un baston. Dacă e să împing simbolistica mai departe, uneori degetul arătător poate fi substituit de alte obiecte cum ar fi stiloul, pixul sau, pentru a mă păstra în perimetrele de luptă şcolăreşti, creta. Cu aceste obiecte se pot executa sau doar indica gesturi de înțepare, împungere, tăiere sau lovire. Degetul arătător ridicat şi menținut nemişcat traduce nu doar nevoia de atenție, ci şi amenințarea. Mesajul este: ʺIa seama, am aici o armă şi o pot oricând folosi împotriva ta.ʺ Pentru observatorii mai pedanți, atingerea degetului mare de cel mijlociu este un semn suplimentar al comportamentului agresiv dictat de dorința de a domina. Mişcările mâinilor sunt rigide, abrupte şi intimidante. Iar dacă pumnul este strâns, celălalt nu e neapărat un dominator, dar ceva rost de chelfăneală tot există. Intensitatea vocii este mare, deoarece dominatorul vorbeşte ʺtare şi răspicatʺ. Această intensitate este hrănită de hormonii de luptă, cei care sunt eliberați de organism atunci când atingerea scopurilor devine problematică. La fel de bine însă, o intensitate moderată a vocii, dublată de un comportament rece şi calculat poate ascunde o persoană inflexibilă şi lipsită de considerație pentru nevoile trăirile sau capacitatea de a gândi a celorlalți. Este stilul activ în exces periculos pentru relația de cuplu? Oricât de mult îmi place paradoxul, mi‐e imposibil să răspund nu la această întrebare. A fi în relație cu un dominator înseamnă a ține dinamită în casă. Poți ține, dar nu e ca şi cum ai avea artificii. Dominatorul acționează la suprafață, cu ciocanul, dalta sau cleştele. Pare periculos şi chiar este, deoarece nu e prea amuzant să fii parte a unui atelier de fierărie sau metalurgie. Cel puțin ştii cu cine ai de‐a face. Dar mai există un alt tip de dominator care este mai periculos deoarece acționează în subteran. El lucrează asupra psihicului tău nu cu ciocanul, ci cu penseta. Face ce vrea cu tine, simți asta, dar ai nevoie de multă inteligență pentru a dovedi asta. Aceşti dominatori sunt psihologi extrem de fini care, dacă ajung să‐ şi sublimeze nevoile în domeniul psihologiei sau terapiei, ajung profesionişti de mare 80


Adrian NUŢĂ

calibru. Dacă nu reuşesc sublimarea, în cuplu sau în alte relații semnificative, îşi fac partenerii sau apropiații să se îndoiască de propriile percepții, judecăți sau trăiri, întrețin insecuritatea şi exploatează vulnerabilitățile pentru a se bucura de gustul cel dulce al puterii. Dacă ai un astfel de partener, nu te aştepta să fii relaxat sau împlinit. Iar dacă speri să atingi comuniunea cu o astfel de persoană, te asigur de toată admirația mea. Este ca şi cum ai pleca să cucereşti Everestul, cel mai înalt munte pe care îl vei fi escaladat vreodată fiind Dealul Cotrocenilor de jos de la Grădina Botanică până sus la Leu. 9.2. Stilul pasiv în exces Acesta mai e numit stilul pasiv sau, mai colorat, papă‐lapte. Permițându‐mi să fiu creativ, l‐aş mai putea numit stilul preş sau cârpă. Cel care, în comunicare, este excesiv de pasiv, deci excesiv de feminin, este acela care se autoelimină, se culpabilizează, se poartă hiperamabil şi hiperpoliticos, îşi reține gândurile, trăirile şi nevoile, zâmbeşte, este de acord mai tot timpul, se lamentează pe ascuns, ascultă sau se conformează fără să comenteze nimic, crede că ar greşi dacă ar îndrăzni să se opună. Este o poziție vădit depresivă în care abandonează lupta pentru nevoile lui pentru a le face pe plac celorlalți. Dominatul este la fel de consistent ca un biscuite înmuiat într‐un ceai cald. Se pune în umbra celorlalți, pare că se scuză tot timpul şi tinde să creadă că se sacrifică. Evită discuțiile în contradictoriu, nu crede că poate spune ceva potrivit sau util şi nu ripostează, chiar dacă e furios. Mesajul pe care îl transmite este de tipul: ʺNevoile tale sunt mai importante. Eu aproape că nu exist. Sunt de acord cu tine, voi face aşa cum vrei tu.ʺ Când îşi ia inima în dinți pentru a spune ceva, poți auzi expresii de tipul: ʺNu sunt foarte sigur... nu prea mă pricep... tu ştii mai bine ca mine... ştiu că n‐ar trebui să spun asta... îmi pare rău că intervin.ʺ Persoana pasivă în exces este o mare evitantă care amână cât mai mult posibil să facă față unei probleme ce presupune afirmare personală. Într‐un conflict, devine tăcută, se închide în sine şi se retrage cu coada între picioare, raționalizându‐şi uneori fuga sub măştile diplomației sau tactului. Diplomația, tactul, concilierea sunt instrumente minunate de a gestiona un conflict, dar nu şi dacă sunt folosite în exces, excluzând afirmarea propriilor opinii, convingeri sau nevoie. Persoana pasivă în exces, sau, pentru a fi mai expeditiv, ʺpreşulʺ, trăieşte puternic autodevalorizarea. Are sentimentul că nu merită să se bucure de viață, că nu e vrednic de respect şi apreciere, că defectele şi vulnerabilitățile lui sunt atât de numeroase încât e nedemn să fie iubit. Nu intră într‐o relație de cuplu cu credința că merită să o aibă, se îndoieşte permanent de aceasta şi se aşteaptă să se întâmple o catastrofă dacă îşi exprimă o nevoie sau o judecată personală. Ancorat în autodezaprobare şi teama de a fi respins, criticat sau umilit, reacția standard la conflict a dominatului este abandonul. Nu este vorba de abandonul ce urmează unei confruntări când realizezi că adversarul e mai puternic şi e mai înțelept să cedezi, ci de abandonul ce precede orice confruntare, când te declari învins imaginându‐ți doar că adversarul e mai puternic. Este ca şi cum, dacă ți‐ar bate la uşă un cetățean mai vioi şi

81


Adrian NUŢĂ

tuciuriu, l‐ai lăsa în casă pentru a face ce doreşte, inclusiv să plece cu pantofii, costumul sau, după caz, şifonierul tău preferat. În formele cele mai grave, patternul pasiv de comunicare şi interacțiune este întâlnit în tulburările de personalitate de tip dependent, evitant şi defetist (masochist). Înclin să exclud din această enumerare personalitatea de tip pasiv‐agresiv, care îşi exprimă deghizat pulsiunile agresive prin rezistența directă sau indirectă la solicitări, prin amânarea sau temporizarea răspunsului, prin cereri sau rugăminți formulare disimulat şi prin atitudini lamentative şi culpabilizatoare la adresa celorlalți. Pasiv‐agresivul se opune, dar nu pe față. El nu se declară învins, ci doar se preface învins. Deşi trăieşte într‐o relație de dependență, refuză să se elibereze din ea, având avantajul secundar al exprimării pasive a ostilității. Ca şi autoritatea tiranică, este o zonă de patologie a puterii, cu amendamentul că, de această dată, este vorba de a te retrage din propriul teritoriu, a renunța la responsabilitatea pentru nevoile şi sentimentele tale pentru a‐l satisface pe celălalt. Aproape inutil de adăugat, persoanele excesiv de pasive au o neîncredere puternică în forțele proprii, nu‐şi pot evalua corect limitările propriilor personalități şi au mari dificultăți în a delibera şi decide. Ca în orice tablou al depresiei, expectanțele asupra desfăşurării ulterioare a evenimentelor, în cazul în care ar cuteza să se exprime, sunt negative. Ele suferă în tăcere, se judecă exigent, chiar necruțător, şi sunt continuu îngrijorate de acțiuni sau împrejurări ce ar putea solicita afirmarea unei opinii sau o decizie personală. În plan nonverbal, o persoană foarte pasivă poate fi recunoscută prin vocea blândă, slabă sau aproape stinsă, nimic altceva decât o nouă încercare simbolică de a se autoeclipsa. Pauzele şi ezitările sunt de asemenea des întâlnite şi nu lipseşte nici pronunțarea neclară a anumitor cuvinte sau propoziții care, dacă ar fi bine înțelese, ar duce la divergențe sau conflicte. Ea speră să ghiceşti ce îşi doreşte sau are nevoie. Capul este plecat, exprimând supunere. Cum spune şi proverbul, capul plecat sabia nu‐l taie. De ce plecarea capului este asociată cu supunerea este relativ uşor de explicat. Atunci când capul este aplecat, individul ʺse micşoreazăʺ transmițând simbolic faptul că nu este atât de important încât să se opună. De asemenea, plecarea capului protejează carotida, acoperind astfel una din cele mai sensibile părți ale corpului. O persoană sigură pe ea, conştientă de propria valoare va înălța capul, descoperind gâtul. Ea nu se teme că cineva ʺo să‐i sară la gâtʺ. În funcție de gradul de înclinare a capului şi durata de timp a întreruperii contactului vizual, putem deduce dacă cel din fața noastră se ruşinează, este supus sau are conştiința încărcată. Hiperpasivul este şi expertul aplecării repetate a capului în semn de: ʺAşa e... Tu ai dreptate... Voi face asta... Cât de deştept eşti... Ce interesant... Ce bine le spui tu pe toate.ʺ Dacă ai văzut vreodată o pendulă şi poți translata mişcarea în plan vertical, înțelegi la ce mă refer. Când stă în picioare, este înclinat în față. Umerii traşi întăresc impresia de nesiguranță şi supunere, iar un obiect ținut în fața pieptului, ca un scut, elimină orice dubiu că ai avea de‐a face cu o persoană curajoasă şi deschisă. Ținuta umilă este asociată cu o privire de jos în sus sau cu lipsa contactului vizual. Nu în ultimul rând, un astfel de om caută mereu să se sprijine pe ceva, fiindu‐i aproape imposibil ʺsă stea în scheletul săuʺ (Feldenkrais, 1968), ʺsă fie bine înfiptʺ sau ʺsă stea pe propriile picioareʺ. A sta într‐o poziție sigură, pentru cei care sunt amatori de asemenea deducții, este media între a sta cu picioarele depărtate şi cu ele strânse, astfel încât greutatea să fie distribuită uniform pe 82


Adrian NUŢĂ

ambele picioare, labele picioarele fiind la aproximativ 10‐20 centimetri depărtare una de cealaltă. Ce mecanisme psihologice explică pasivitatea excesivă în relațiile interpersonale? A. Pulsiunea agresivă retroflectată Deşi este înzestrat ca orice om cu pulsiune agresivă, hiperpasivul, în loc să o orienteze spre mediu pentru a stabili un contact puternic şi sănătos, o întoarce asupra lui. El se autoagresează sau, dacă vrei un alt termen, se autoflagelează. Pare o persoană blândă ca un mieluşel, umilă sau supusă, dar înăuntrul lui trăieşte un persecutor. Adică o constelare de gânduri şi trăiri distructive, expresia unei pulsiuni a cărei intensitate a ajuns, prin reprimare, la sadism. Hiperpasivul este o persoană care îşi face singur rău. Obişnuit să numim o astfel de persoană masochistă, uitând cel mai adesea că ea ascunde în inconştient un sadic. Dacă aceste pulsiuni tensionate ar fi cumva eliberate fără cenzuri, nu te‐aş sfătui să fii prin preajmă. B. Stima de sine redusă Hiperpasivului îi lipseşte încrederea în valoare şi capacitatea lui de a face față provocărilor vieții. Nu are sentimentul că este îndreptățit să‐şi afirme nevoile şi dorințele, cu atât mai puțin să acționeze sau să lupte pentru satisfacerea lor. Acest pattern disfuncțional de autoapreciere este atât de puternic, încât persoana pasivă în exces crede că doar ceilalți şi nevoile lor contează. În consecință, pentru a‐şi deriva o minimă satisfacție, caută să le satisfacă. Dacă la oamenii echilibrați aprecierea calităților şi limitelor este realistă, adică bazată pe realitate, la hiperpasivi este bazată pe irealitate. Ei îşi văd mai degrabă defectele decât capacitățile şi insistă atât asupra propriilor imperfecțiuni încât ajung să fie convinşi de ele. Cu o astfel de gândire negativă şi înalt selectivă, e dificil să se mai prețuiască şi să se considere demni pentru a fi fericiți sau iubiți. În ambele situații, pulsiunea agresivă retroflectată şi stima de sine redusă, teama de conflict este la ordinea zilei, cu diferența că în prima este cauza, iar în a doua, efect. Hiperpasivul refuză să‐şi exprime nevoile, gândurile sau trăirile deoarece se aşteaptă ca acestea să genereze conflicte, intrând în ciocnire cu ale celuilalt. Pentru a evita conflictul, el trebuie să facă ceva cu energia care îi purta spre exterior sentimentele şi nevoile. Singura soluție este să o reorienteze spre interior. Adică, aşa cum se spune în Gestalt‐terapie, să o retroflecteze. În celălalt caz, neavând încredere în forțele sale, se aşteaptă să piardă orice fel de confruntare în care se angrenează. Lipsa de încredere este expresia conştientizării slabe a propriei agresivități. Aceasta, fiind inconştientă, este proiectată şi atribuită celuilalt, care devine astfel un adversar invincibil deoarece forța lui este percepută ca dublă: propria lui agresivitate la care se adaugă agresivitatea proiectată. În astfel de condiții, încercarea de a evita conflictul seamănă cu un act foarte rațional. Seamănă, dar nu răsare...

83


Adrian NUŢĂ

Prezintă vreun pericol pentru relația de cuplu stilul excesiv de pasiv? La prima vedere, nu. Cine nu şi‐ar dori un partener de o blândețe infinită, împăciutor, capabil să renunțe la sine pentru nevoile celuilalt? Ei bine, eu sunt unul din aceia care nu şi‐ar dori. De ce? Pentru că un astfel de partener te trage mereu în jos, spre nivelul lui redus de autoîncredere. De asemenea, prin forța Persecutorului pe care îl conține, te va incita să te comporți corespunzător, adică să‐l agresezi. Te vei trezi realizând şi învinovățindu‐te pentru acte care nu te reprezintă, dar pe care le‐ai comis totuşi sub influența rezonanței cu energiile psihice ale partenerului pasiv. Ca şi cum n‐ar fi suficient, nu vei putea împărtăşi eventualele bucurii, întrucât el e preocupat să‐ți aducă aminte că nu merită ceea ce i se întâmplă. Şi nu în ultimul rând într‐o bună zi vei fi epuizat de efortul de a lua decizii sau a avea inițiativă în locul lui. Există oare şi beneficii în a fi excesiv de activ sau pasiv? Mănânci calule ovăz? Există beneficii şi încă din plin. Cum spuneam, dominatorii îşi satisfac astfel marea lor sete de putere. Pentru ei, nu există o plăcere mai mare ca aceea de a deține controlul. Când domină, se simt puternici. Sunt naturi competitive care îşi doresc să învingă. Când pulsiunea agresivă este controlată şi investită cu înțelepciune, dominatorul se retrage din teritoriile celorlalți pentru a deveni un rege iluminat peste ființa lui. Într‐un limbaj mai apropiat de spiritualitate, ceea ce este dominată atunci este natura inferioară. Ea este îmblânzită şi pusă în serviciul naturii superioare, participând, cu marea ei vitalitate, la apropierea dintre Cer şi Pământ. Partea goală a paharului în cazul dominatorilor nesublimați constă în resentimentele pe care le generează în ceilalți. Ei îşi ating obiectivele pe termen scurt, dar trebuie să stea tot timpul în gardă pentru a preîntâmpina posibilele reacții agresive. În final, ajung să se simtă frustrați şi singuri, deoarece nimeni nu are chef să fie afectuos cu cineva care nu ştie decât să controleze. Persoanele extrem de pasive, pe de altă parte, trăiesc satisfacția infantilă de a nu‐şi asuma responsabilitatea pentru nevoile şi trăirile lor. Există întotdeauna altcineva care ia decizii în locul lor, altcineva care îşi asumă riscul de a greşi. Mai plastic, dacă nu faci nimic, n‐ai cum să o dai în bară. Deşi, dacă ar da‐o în bară, hiperpasivul tot ar reuşi ceva: o acțiune care e mai bună decât nici o acțiune. Toți adulții care astăzi îşi deplasează măreția pe două picioare au avut momentele lor de slăbiciune când circulau de‐a buşilea. Oare cum ar fi arătat lumea dacă nu şi‐ar fi asumat riscul verticalizării şi rostogolirilor adiacente? Pentru a reuşi ceva singur, trebuie să încerci. Şi să încerci. Şi dacă ai obținut altceva decât aşteptai, să vezi în aceasta un rezultat şi nu un eşec. Şi să încerci în continuare, fiind suficient de flexibil pentru a schimba ceea ce ai înțeles că trebuie schimbat. A nu face aproape nimic fiind pasiv este egal cu a‐ți pierde independența, a‐şi nega nevoile şi a trăi o viață care nu este a ta. Cum spunea cineva, decât o sută de ani cioară, mai bine o zi şoim. Ce zici, punem de‐o vânătoare? 84


Adrian NUŢĂ

9.3. Stilul asertiv Comunicarea asertivă nu este uşoară. Ea presupune un echilibru foarte fin între combativitate şi abandon, între a fi activ şi a fi pasiv. Reclamă un nivel considerabil de conştiență, flexibilitate internă, curaj, încredere în sine şi în celălalt, o bună înțelegere a contextului. Când te exprimi asertiv, îşi afirmi direct nevoile, percepțiile, trăirile, gândurile sau aspirațiile, rămânând deschis la ceea ce interlocutorul gândeşte, simte sau vrea. Acționezi pentru drepturile tale, dar ții cont şi de drepturile lui. Atitudinea asertivă transmite un mesaj de tipul: ʺExistă suficient loc pentru amândoi. Mă simt confortabil pe teritoriul meu. Nu vreau să te invadez şi nici să mă invadezi.ʺ Cel care comunică asertiv este asemenea un stat puternic care nici nu‐i obligă pe vecini să‐i consume băuturile răcoritoare, nici nu‐şi otrăveşte fântânile pentru a consuma apă din import. Asertivul vorbeşte, dar şi ascultă, negociază şi acceptă compromisuri, dar fără a renunța la demnitatea sau nevoile lui fundamentale. El cere direct şi acceptă să fie refuzat direct. În cuplu, a cere direct este una din cele mai dezirabile activități. Să ceri ceea ce vrei, cu simplitate şi naturalețe, n‐ar fi frumos? Să nu mai recurgi la seducție sau amenințare, să renunți la jocuri şi manipulări mai sofisticate sau mai cretine, să ceri fără să constrângi sau să culpabilizezi ‐ acesta da tablou idilic. Pentru a cere ceea ce vrei, nu e nevoie să trezeşti toți vecinii din bloc sau să consumi un kilogram de miere înainte de a‐ți formula dorința. Nici nu e nevoie să‐ți pui două perechi de mănuşi, să devii una cu covorul sau să‐ți etalezi artileria din dotare, mai precis ciomagul sau bâta care atestă nivelul tău de evoluție. Poți cere pur şi simplu, aşa cum la masă ceri sarea, muştarul sau un pahar cu apă. A cere direct şi precis, adică a‐ți exprima nevoile şi dorințele sincer şi clar pare ceva foarte simplu. Ei bine, poate ai observat şi tu, mai ales dacă ai ceva muguraşi pe cracă, nu e deloc aşa. Adesea, în cuplu a cere înseamnă a pretinde. A cere înseamnă a emite pretenții. A cere înseamnă ca celălalt să se ridice la înălțimea aşteptărilor tale, indiferent dacă ți le cunoaşte sau nu, dacă poate sau dacă vrea. Adevărul, ca să fac pe sentențiosul, este altul: cere orice, dar nu pretinde nimic! Ai înțeles, sublimul meu cititor? Poți cere orice, de la condimente până la mângâieri, afecțiune şi puncte G, dar nu ți se cuvine nimic. Cere orice ştiind că nu ți se cuvine nimic! Iar aici ştii care e faza? Bineînțeles că ştii, doar faci parte din publicul meu țintă. Faza e că uneori primeşti, alteori nu primeşti. Profund, nu? Şi când pretinzi obții uneori ceea ce doreşti. Dar este ca şi cum ți‐ai schimba marele Cherokee pe o Dacia 1100 cu pedale. De ce? Pentru că atunci când ceri ca şi cum ți s‐ar cuveni, când ceri fiind convins că celălalt e obligat să‐ți răspundă, te amăgeşti crezând că eşti altcineva decât eşti de fapt. Iar dacă pretențiile tale sunt onorate, amăgirea se consolidează. Egoul devine şi mai gonflat, ceea ce ar fi în regulă dacă în natură n‐ar funcționa următoarea lege: tot ce este fals trebuie să dispară! Dumnezeu, despre care ştim deja că nu este perfect (altfel nu ar fi creat girafa cu un gât aşa de lung) are această problemă: nu suportă falsurile, adică ceea ce este ireal sau iluzoriu prea multă vreme. Iar un ego inflamat, adică o imagine de sine nerealistă, obeză chiar, îmi vine să spun, ocupă spații mentale rezervate altor locatari: respectul pentru ceilalți, generozitatea, simțul 85


Adrian NUŢĂ

umorului, seninătatea, chestii d‐astea. Iar Respectivul, chiar dacă are hibele lui (mici, Doamne!), e atent la problemele de proprietate. Nu acționează imediat, fiind extrem de ocupat, dar nu scapi dacă ai uzurpat tarlaua vecinului. Cel mai adesea acționează cu duhul blândeții. Dacă nu iese pasiența, întoarce foaia. Şi nu‐ți recomand să citeşti ce scrie pe verso. Pe de altă parte, mă poți întreba, dacă ceri fără să pretinzi, dacă nu ți se cuvine, atunci de ce primeşti ceea ce primeşti? Dar tu crezi că eu ştiu? Primeşti şi primesc pur şi simplu. Nu ştiu şi nu cred că voi afla vreodată. Dincolo de acest act nu mai există decât recunoştință pentru ceea ce primim. Iar ceea ce e foarte nostim este că cel care oferă cu adevărat nu cere nimic în schimb, nici măcar recunoştință. Dar se bucură, evident, să o primească atunci când se întâmplă să o primească. Mai mult, el îți este recunoscător pentru că, prin cererea ta, i‐ai dat ocazia să‐ți ofere ceva. Ți se pare rațional aşa ceva? Nu numai că îți oferă, dar îți este şi recunoscător pentru că primeşti. Pentru mine e clar că numai Dumnezeu putea inventa una ca asta. Am făcut cercetări în această direcție. Ştii cum se simte cel care cere fără să pretindă, fără să creadă că i se cuvine? Cel care cere şi primeşte necondiționat, care primeşte pur şi simplu pentru că există, pentru că este acolo, pentru că face parte din Viață, se simte într‐un singur fel: se simte iubit. În relația de cuplu, ca şi în orice altă interacțiune umană semnificativă, există numeroase momente în care dansul cererii lipsite de pretenții şi al ofertei necondiționare creează şi recreează misterul iubirii. Relațiile dintre doi parteneri sau dintre un părinte şi un copil caracterizate nu de răspunsuri libere, ci de oferte condiționate, ca şi de cereri înghițite de pretenții, deşi oferă anumite gratificații, ratează acest mister. Din acest punct de vedere, față de ceea ce ai putea primi dacă ai cere fără gândul că ți se cuvine şi față de ceea ce ai simți dacă ai oferi fără să pui condiții, câştigurile, deşi există, sunt întrecute de pagubă. Versantul celălalt al cererii este refuzul. Când pretinzi în loc să ceri cu simplitate şi eşti refuzat, ceea ce experimentezi în continuare este tristețea sau furia. Eşti trist deoarece te credeai special sau considerai că eşti îndreptățit să primeşti. Sau eşti furios deoarece era de neconceput să fii refuzat, să nu‐ți fie recunoscute meritele sau valoarea. Însă, dacă ceri cu seninătate, ca şi cum te‐ai juca, şi eşti refuzat, seninătatea rămâne. A cere fără a pretinde înseamnă a cere fără efort, uneori chiar cu zâmbetul pe buze. Într‐un joc nu există numai învingători. Există şi învinşi. Este normal să fii refuzat din când în când, aşa cum e firesc să pierzi din când în când. Singurele probleme într‐o relație de cuplu apar dacă eşti refuzat mai tot timpul. (Şi, bineînțeles, cererile nu sunt extravagante, gen luna de pe cer.) Dar chiar şi o astfel de situație poartă un dar pentru tine: ea te învață despre jocul cu parteneri nepotriviți. Şmecheria de care îți vorbesc, prin urmare, este următoarea: dacă ceri fără să pretinzi, poți accepta la fel de uşor răspunsul pozitiv ca şi refuzul. Nu‐i o şmecherie grea, dar trebuie exersată. Şi tot exersând‐o, poate vei ajunge la următorul nivel: acela în care ceri cu umor, fiind conştient că viața nu e nimic altceva decât o şotie divină. Să coborâm însă la niveluri mai umane şi mai serioase pentru a continua analiza stilului asertiv. Vocea persoanei asertive este modulată şi fermă. Postura este relaxată, contactul vizual acoperă aproximativ 60‐70% din timpul interacțiunii, iar ochii comunică deschidere şi onestitate. Mai general, există o congruență între mesajele verbale şi semnalele nonverbale. 86


Adrian NUŢĂ

9.4. Mesajele de tip „Eu” Exprimarea asertivă se bazează pe un tip special de mesaje. Le numesc MESAJELE DE TIP ʺEUʺ şi au o calitate interesantă: nu le poți folosi fără să‐ți asumi responsabilitatea pentru ce afirmi. În principiu, ele ne ajută să ne translatăm judecățile asupra acțiunilor celuilalt în descrierea propriilor noastre trăiri în raport cu situația. Astfel, ʺmă enervezi cu veşnicele tale probleme de la birouʺ (propoziție ce‐l face pe celălalt responsabil: tu mă enervezi...) devine ʺeu devin nervos când îmi relatezi problemele de la birouʺ. Observi diferența? Ți‐ar plăcea să ți se vorbească aşa? Dacă nu ți se vorbeşte, nu te impacienta. Încă sunt puțini cei care dețin această disciplină în comunicare. Cele mai multe dialoguri conțin judecăți şi nu e de mirare că ele degenerează. Nici eu nu sunt un maestru al mesajelor de tip ʺeuʺ, dar mă străduiesc. Aşa că profit de ocazie pentru a mai face câteva exerciții: TU ‐ Eşti o persoană nepăsătoare. EU ‐ Mă simt disconfortabil când îți laşi hainele la întâmplare prin casă. TU ‐ Mă enervezi la culme cu întrebările tale. EU ‐ Mă simt deranjată când îmi pui atâtea întrebări. TU ‐ Mă exasperezi cu atâtea nemulțumiri. EU ‐ Simt că nu mai fac față observațiilor tale. TU ‐ Eşti un egocentric. EU ‐ Mă simt insecurizată de atenția exclusivă pe care o acorzi nevoilor tale. Ce este absolut remarcabil la mesajele de tip ʺeuʺ? Ele nu îl blamează pe celălalt şi nici nu incită la reacții defensive folosind etichete. Emoțiile exprimate, pozitive sau negative, aparțin celui care vorbeşte şi care îşi asumă, implicit, responsabilitatea pentru ele. ʺEu mă simt...ʺ este foarte diferit de ʺTu eşti...ʺ. Mesajele de tip ʺtuʺ cel mai adesea acuză şi lovesc în celălalt. Chiar dacă ar fi corecte (celălalt chiar este un egocentric, întrucât se gândeşte numai la el), nu fac în nici un fel comunicarea să avanseze. Dimpotrivă, o închid sau o plasează într‐un cerc vicios de judecăți negative, atacuri şi apărări mai brutale sau mai rafinate, în funcție de nivelul intelectual al combatanților. În cuplu, intrarea în aceste spirale ale conflictului poate fi cu uşurință preîntâmpinată prin mesajele de tip ʺeuʺ. Iar structura lor mai complexă este următoarea: 1. Descrierea obiectivă a situației 2. Răspunsul emoțional la situație 3. Dorințele sau rezultatul preferat în ce priveşte situația.

87


Adrian NUŢĂ

A construi o propoziție de tip ʺeuʺ ca la carte înseamnă a utiliza cele trei ingrediente conform unui algoritm. Mai întâi descrii ce s‐a întâmplat, apoi spui cum te simți tu în urma acțiunii, iar în final îți afirmi preferința, ceea ce ai fi vrut sau ai vrea pe viitor să se întâmple. Să le luăm pe rând. A. Descrierea obiectivă a situației ʺObiectivʺ poate să sune mai pretențios. E dificil să fii obiectiv dacă eşti om. În acest caz, a fi obiectiv înseamnă a te strădui să oferi o descriere cât mai exactă a evenimentului sau acțiunii, fără a încerca să o interpretezi, fără a o evalua sau încărca afectiv. Iată, de pildă, cum se pot evapora gradele de obiectivitate: 1. Când aud tonul vocii tale urcând... 2. Când urli la mine... 3. Când țipi ca un dobitoc... Sau: 1. Când văd că nu ai cumpărat pâine... 2. Când văd că ai uitat să cumperi pâine... 3. Când realizez cât de iresponsabilă eşti... Sau: 1. Când simt un miros neplăcut... 2. Când îți put picioarele... 3. Când îmi dau seama cu ce animal m‐am măritat... E uşor să faci exerciții de la distanță, în acelaşi fel în care e uşor să fii un mare antrenor din fotoliul de acasă. Pe ʺterenʺ, e altceva. Când eşti furios sau rănit, a încerca să descrii obiectiv situația este un adevărat test de echilibru interior. Pare mult mai simplu să lansezi câteva torpile cu venin, dar asta nu face decât să complice situația. O spun din proprie experiență. În majoritatea interacțiunilor la care am participat sau la care am asistat cu vădit interes ştiințific, descrierile subiective ale situației, în cazul în care au existat, au blocat comunicarea. Invers, încercările de descriere obiective au detensionat‐o. Descrierea obiectivă poate fi de ajutor şi pentru celălalt care nu are de unde să ştie precis cum anume te‐a afectat. Iar cu cât celălalt este mai inconştient şi nu ştie ce face, cu atât descrierea îi este mai folositoare. A face distincția între reprezentările interioare structurate prin intermediul celor cinci simțuri (văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul) şi interpretarea cognitivă a acestora rămâne piatra de încercare pentru descrierea specifică a unui comportament. Mai ales dacă eşti tensionat emoțional, poți cădea uşor în capcana interpretării. De exemplu, o expresie de tipul ʺcând mă controlezi...ʺ conține nu o descriere, ci o interpretare personală a unei experiențe. Ce anume te face să spui că te controlează? Ai fi 88


Adrian NUŢĂ

putut spune mai degrabă ʺcând îmi scotoceşti prin poşetă...ʺ sau ʺcând angajezi un detectiv particular pentru a mă urmări...ʺ. Nici expresia ʺmă acuzi că...ʺ nu e mai fericită. Cum ştii că eşti acuzat? Te referi la faptul că ea a afirmat un lucru neadevărat despre tine? Atunci referă‐ te exact la acest lucru şi nu la ceea ce ți se pare că stă în spatele lui. B. Răspunsul emoțional la situație Oamenii cu o bună sensibilitate afectivă sunt conştienți de trăirile celuilalt, în sensul că le identifică relativ corect. Dar nici ei, în situații de stres sau încordare emoțională, nu sunt foarte performanți. De aceea, este mai eficient din punct de vedere al continuării dialogului spre o soluție sau o zonă mai liniştită să nu mizezi pe faptul că celălalt va ghici cum te simți, ci să‐ți exprimi trăirea. Nu există nici un motiv pentru a fi agresat, contrazis sau desconsiderat dacă îți exprimi o trăire personală. ʺMi‐e teamăʺ, ʺsunt frustratʺ sau ʺmă bucurʺ sunt dezvăluiri oneste ale mişcărilor emoționale dinăuntrul tău. De ce ai fi pedepsit sau nerespectat pentru ele? Ca şi cazul descrierii obiective, nici acest lucru nu e uşor. Ba este chiar mai greu, deoarece lumea vibrațiilor afective este mai subtilă decât lumea faptelor observabile. În plus, nu e foarte simplu să găseşti cuvântul care să descrie cel mai bine ceea ce simți, ca să nu mai vorbesc de faptul că, uneori, nici nu‐ți dai seama de ceea ce simți (adică în tine se mişcă ceva, dar conştientul tău nu este conectat la acel ceva, tot aşa cum Van Damme sau Stallone, într‐una din numeroasele lor misiuni culturale, produc zgomote infernale, dar tu nu auzi nimic deoarece nu ți‐ai scos dopurile din urechi). Şi asta nu e tot: dacă ți‐ai identificat emoția negativă, nu e chiar cel mai simplu lucru din lume să o comunici cu atenție, grijă sau înțelegere. Cine mai ține cont de respect când este indignat sau jignit? Cine îşi mai aminteşte de vulnerabilitatea partenerului când nevoile îi sunt foarte frustrate? E nevoie de un efort de voință, deci de forță a Eului. Un mesaj ʺeuʺ curat, adică necontaminat la nivel nonverbal de semnale critice, acuzatoare sau culpabilizatoare menține comunicarea focalizată pe problemă şi o apropie de o soluție. C. Rezultatul pe care îl preferi Această ultimă parte din exprimarea asertivă conține ceea ce ți‐ar plăcea sau ți‐ai dori să se întâmple şi nu ceea ce ți se pare obligatoriu sau necesar să ți se întâmple. ʺMi‐ar plăcea să‐mi cumperi flori din când în cândʺ este foarte diferit de ʺtrebuie să‐mi aduci flori săptămânalʺ. Oamenii nu adoră să li se spună ce trebuie să facă. Adesea ei se împotrivesc sau fac fără tragere de inimă. De ce? Pentru că oamenii au o nevoie esențială de a se simți liberi să aleagă. Unii specialişti cred că libertatea de a alege, ca nevoie, se trezeşte plenar în adolescență, încercând să explice astfel comportamentele rebele sau de opoziție atât de caracteristice ʺvârstei ingrateʺ. Opinia mea este alta. Izbucnirile de revoltă din adolescență 89


Adrian NUŢĂ

aparent nejustificate sau iraționale sunt expresia frustrărilor sistematice, de‐a lungul anilor, a nevoii de a alege liber. Aflat într‐o perioadă critică, de căutare a identității, adolescentul nu mai poate conține frustrarea sau pur şi simplu nu‐i mai pasă de consecințe. Oamenii au nevoie să se simtă liberi să aleagă de la vârste mici, iar părinții cu adevărat înțelepți sunt cei care îşi sprijină copiii în acest sens, oferindu‐le permanent alegeri corespunzătoare nivelului lor de dezvoltare. Nu vreau să mă lansez pe această direcție acum (poate când voi scrie o carte despre psihologia vieții de familie), dar vreau să subliniez importanța decisivă a provocării şi stimulării puterii de judecată a copilului. În relația de parteneriat, a‐ți exprima dorința pentru un curs al acțiunii şi nu a impune sau a pretinde este şi o expresie a respectului pe care i‐l porți celuilalt. Sunt primul care să recunosc dificultatea discriminării continue între eu vreau să... / tu trebuie să... Dar cine a zis că viața de cuplu este uşoară? Acest gen de provocări tulbură confortul, într‐adevăr, deoarece confortul, în acest caz, nu este decât lene mentală. Ai putea fi derutat de această afirmație dacă eşti o persoană care îi spune partenerului ce să facă şi nu ce ți‐ar plăcea să facă. Poate această atitudine te face să te simți puternic. Aşa o fi. Ce pot să spun eu este că, în zona ei de indolență sau puturoşenie, mintea ta nu este puternică, ci nedezvoltată. Aşa cum muşchii cuiva se întăresc dacă ʺtrage de fiareʺ zilnic, la care adaugă o sută sau două de flotări, la fel mintea unui om devine puternică datorită exercițiului constant. A fi atent pentru a distinge ceea ce doreşti de ceea ce crezi că ți se cuvine şi a comunica rezultatul pe care îl preferi este o formă modestă de exercițiu mintal. Aflând ce doreşti sau ce‐ai vrea să se întâmple, celălalt va decide dacă îți va oferi satisfacție sau nu. Este un risc! O persoană matură îşi asumă riscul de a fi refuzată sau respinsă, poate chiar criticată, muştruluită sau scărmănată pentru curajul de a‐şi exprima cererea. Asta e viața, bătrâne, uneori te dă cu rotițele în sus. Logica nu poate fi forțată peste limitele fiziologice. Vreau să spun că, în cuplu, unele lucruri pur şi simplu nu pot fi cerute. Este inuman să‐i ceri partenerei să renunțe la inspecția magazinelor de haine. Şi este o cruzime să‐i ceri partenerului să vorbească pe ocolite. Pentru exemplificare, iată câteva moduri în care unul din membrii cuplului îi poate cere celuilalt o cafea: Încă n‐ai făcut cafeaua aia? În 3 minute să te prezinți cu o cafea. Du‐te şi fă‐mi o cafea. Vrei să‐mi faci o cafea? Ai vrea te rog să‐mi faci o cafea? Crezi că am putea bea o cafea împreună? Ar merge o cafea, nu crezi? Nu‐ți vine să bei o cafea? Iar ca exercițiu (numai pentru studenți, la examen): care din propozițiile de mai sus este mai probabil să fie rostite de bărbați? Eu sunt bărbat. Iar cărțile despre asertivitate pe care le‐am citit sunt scrise, probabil, tot de bărbați. Înțelegi ce spun sau vorbesc prea pe ocolite? Încercam să spun cât mai elegant cu putință că, în exprimarea asertivă, este recomandabil ca rezultatul pe care îl preferi să fie formulat direct, politicos, bineînțeles, dar fără a bate şaua ca să priceapă iapa (sau calul, pentru a nu stârni zâzanie în lumea echitației). 90


Adrian NUŢĂ

Uneori este de ajutor ca formularea rezultatului pe care îl preferi să fie însoțită de dezvăluirea rațiunilor pe care se clădeşte preferința. Explicațiile suplimentare îi oferă celuilalt ocazia de a te înțelege mai bine sau a realiza mai clar impactul sau consecințele situației asupra ta. Dezvăluirea onestă a motivelor îl poate încuraja şi stimula pe celălalt. Mulți oameni sunt mai dispuşi să coopereze atunci când înțeleg raționalitatea sau importanța afectivă a unei cereri. Cum ai reacționa dacă partenera ta, focalizată pe aventurile neasemuite ale Nataliei Oreiro, ți‐ar spune: ʺDu‐te şi spală vasele!ʺ? Dar la mesajul: ʺDragule, ai fi de acord să speli tu vasele?ʺ, cum te‐ai comporta? Dar ce spui de: ʺIubitule, eşti atât de bun să speli tu vasele? Ar însemna atât de mult pentru mine.ʺ? Speedy Gonzales îți spune ceva? Mesajele de tip ʺeuʺ aşază comunicarea pe fundamentele solide ale sincerității şi respectului reciproc. Rolul lor nu este să‐l determine pe celălalt să acționeze în favoarea ta, ci să‐i permită să devină conştient de ceea ce simți şi de ceea ce ai nevoie. Dacă în urma unui mesaj ʺeuʺ curat celălalt se simte obligat, amenințat, agresat, constrâns sau şantajat, aceasta nu e problema ta. Tu eşti responsabil pentru exprimarea onestă a trăirilor şi nevoilor tale, el este responsabil pentru felul cum răspunde emoțional. Ea: Când tu nu mă priveşti şi nu‐mi adresezi nici un cuvânt, mă simt tratată ca o cantitate neglijabilă. Aş vrea să te uiți la mine şi să‐mi vorbeşti. Cine poate rezista unui astfel de mesaj? Chiar dacă e furios, el îi poate răspunde cinstit: Sunt supărat pe tine şi am nevoie de câteva minute de tăcere ca să‐mi revin. Dar dacă Eul nu poate controla furia sau inima e prea închisă pentru a mai simți puritatea acestui mesaj, comportamentul lui va fi în continuare inadecvat: va continua să nu‐i vorbească sau îi va răspunde în doi peri sau chiar va țipa, spunându‐i că s‐a săturat de cererile ei. Băiatul are o problemă, corect? Comunicarea prin mesaje tip ʺeuʺ seamănă cu un meci de tenis disputat în cel mai desăvârşit spirit de fairplay. A exprima un mesaj tip ʺeuʺ înseamnă a oferi o apreciere personală asupra situației în care eşti implicat şi a modului în care ți‐ar plăcea ca lucrurile să se întâmple. Aceasta este o modalitate curată de a trimite mingea în terenul partenerului. Ceea ce va face cu ea depinde numai de el. Şi mai depinde de ceea ce îl face să participe la acest joc. Mai precis, dacă joacă pentru a învinge, pentru a fi învins sau pentru bucuria de a juca împreună cu tine.

91


Adrian NUŢĂ

Capitolul X ONESTITATEA ÎN COMUNICARE Dacă m‐ai întreba ce cred despre comunicare, iar eu m‐aş da poet, aş spune că este sângele unei relații. Schimbul onest de gânduri, nevoi şi sentimente reprezintă pentru o relație ceea ce reprezintă sângele pentru corp. Dacă sângele nu mai circulă, aşa cum ne amintim de la orele de biologie, corpului i s‐a terminat ața de pe ghem. (Sper să‐mi accepți limbajul mai colorat. E moartea mea!) Oarecum asemănător, o relație în care comunicarea e profund deficitară sau practic inexistentă este o relație în mare suferință, dacă nu cumva pe patul de moarte. Chiar şi într‐o astfel de situație, ea mai poate fi reanimată dacă doctorii sunt pricepuți şi pacienta (am acordat substantivul cu pronumele ʺeaʺ, dar mă refer la cei doi parteneri) cooperantă. Această situație extremă, ca şi suratele ei mai blânde, pot fi rezolvate prin urmare dacă partenerii iau hotărârea de a comunica. Comunicarea este cel mai bun mijloc pentru a pune în contact cele două universuri, pentru a permite unei lumi să se extindă către cealaltă, astfel încât fiecare să afle cine este celălalt, ce nevoi, valori şi aspirații are, cum gândeşte şi cum vibrează emoțional la ceea ce i se întâmplă. Comunicarea înseamnă mai mult decât a vorbi şi a asculta, deşi aceste elemente sunt absolut necesare. Înseamnă a crea punți acolo unde există prăpăstii, a face diferențele să se întâlnească, a aduce lumina acolo unde există obscuritate sau întuneric. Comunicarea este o energie vitală care împinge relația spre mai departele sau mai adâncul ei şi care îi asigură caracterul de proces, adică de mişcare sau dans, împiedicând‐ o să fie ceva stereotip, mecanic sau fix. Hotărârea de a comunica aparține planului voinței. În termeni simpli, este acel ʺvreau să comunic cu tineʺ. Dar la fel ca ʺvreau să fiu aviatorʺ sau ʺvreau să am o casă cu etaj şi grădinăʺ, voința nu e suficientă. Mai trebuie putință şi muncă. Cartea aceasta este despre putință. Munca, preahotărâtul meu cititor, îți revine ție (deşi, cum îmi şopteşte o voce interioară, se pare că îmi revine şi mie). Vorbind ca la facultate, a comunica înseamnă a configura rolurile de gen, a le sincroniza şi dezvolta pentru a‐i asigura cuplului o structură stabilă a relațiilor de rol. În absența comunicării, rolurile sunt exersate rigid, defectuos sau incoerent, ceea ce conduce, inevitabil, la conflicte şi disfuncții în uniunea de cuplu, fie ea consensuală sau conjugală. Relațiile în care comunicarea se bazează pe concepțiile rigide a ceea ce trebuie să fie un bărbat sau o femeie se degradează în mod fatal.

92


Adrian NUŢĂ

Pe de altă parte, comunicarea bazată pe respectul pentru adevăr, considerația pentru celălalt şi disponibilitatea de a împărtăşi percepții, idei, trăiri sau dorințe personale este esențială pentru o uniune durabilă, armonioasă şi autentică. Orice raport de comunicare angajează nu doar vocabularul, ci şi memoria, gândirea, afectivitatea sau fantasmele interlocutorilor. Oricare din aceste variabile poate perturba procesul. În plus, reprezentările pe care interlocutorii le au despre ei înşişi sau despre rolurile lor reprezintă un factor de risc suplimentar. Dacă mai adăugăm aici natura diferită a stilurilor de comunicare, aproape că ne putem mira că oamenii se înțeleg între ei (Chiar aşa, ți se pare că se înțeleg?). Dar aspectul asupra căruia vreau să insist la sfârşitul acestei cărți este onestitatea. Onestitatea îmi pare a fi fundamentul unei comunicări în cuplu reuşite. Iar motivele care mă fac să afirm cu putere această idee sunt următoarele: 10.1. Onestitatea emoțională creează intimitate A hotărî să comunici înseamnă a hotărî să comunici onest. Sunt convins că ştii din experiență cum te simți în raport cu cineva care vorbeşte onest cu tine. Vreau să spun, cum te simți imediat, în timpul comunicării, şi după aceea. Te simți mai aproape de el. Comunicarea onestă are această calitate magică: creează instantaneu intimitate. Inima ta se deschide şi tinde să vibreze la unison cu inima celuilalt, prin care curg trăirile şi sentimentele lui adevărate. Acest gen de intimitate nu este exclus bineînțeles de alte relații sociale, dar poate fi atins cel mai repede în relațiile de cuplu. De ce? Deoarece relațiile de cuplu par a fi programate din start pentru niveluri extinse şi profunde de intimitate. Aş spune chiar că acestea ar putea reprezenta un reper al sănătății şi armoniei lor: dacă o altă relație decât relația de cuplu permite un nivel de intimitate superior, relația de cuplu trebuie să conțină ceva problematic şi tensionant. Unii oamenii se pot întreba în legătură cu ce să fie oneşti. Răspunsul este unul singur: în legătură cu ceea ce este adevărat pentru ei. Dacă eşti supărată deoarece soțul tău nu te ajută niciodată din proprie inițiativă şi trebuie să‐l rogi în mod repetat, adevărul tău este acesta: ʺSunt supărată că nu te oferi să mă ajuți şi trebuie mereu să mă rog de tine.ʺ Dacă te doare faptul că partenera ta se îndoieşte de tine, adevărul tău este: ʺMă doare lipsa ta de încredere în mine.ʺ Cu un om cu care nu eşti onest emoțional, relația va rămâne la un nivel superficial, şi dacă îți poți permite asta cu şeful tău, este primejdios pentru relația cu partenerul tău. Oamenii tânjesc după înțelegere şi acceptare, vor să fie descoperiți şi să împărtăşească ceea ce au original şi unic. Singurul obstacol în calea satisfacerii acestei nevoi centrale este frica, frica în multiplele ei ipostaze: de a fi respins sau pedepsit sau controlat sau agresat sau abandonat ş.a.m.d. 93


Adrian NUŢĂ

Frica limitează onestitatea până la punctul în care o elimină definitiv. Iubirea acționează invers. Într‐o relație în care există multă iubire, şi onestitatea este abundentă. Valoarea pe care o percepi în celălalt şi afecțiunea pe care o ai pentru el te împing să te dezvălui, să te dăruieşti, să îți împărtăşeşti secretele. Cele mai splendide relații romantice sunt acelea în care partenerii sunt perfect transparenți unul pentru celălalt, se simt cunoscuți şi înțeleşi aşa cum nimeni nu i‐a mai cunoscut şi înțeles vreodată. Oamenii oneşti unul cu celălalt sunt oameni care trăiesc într‐o realitate comună. Această calitate a relației de a fi ʺcomunăʺ, adică identică pentru amândoi, asigură acel nivel de coerență absolut obligatoriu pentru a intra într‐un contact real şi satisfăcător. Oamenii care trăiesc în realități diferite, deşi împart acelaşi spațiu fizic, sunt asemenea undelor medii şi ultrascurte din radiația electromagnetică. Deşi vibrează în acelaşi spațiu, nu se întâlnesc niciodată. Cu alte cuvinte, partenerii de cuplu care, nepracticând onestitatea, nu aparțin aceleaşi realități, deşi împreună, sunt singuri. Iar a fi singur cu cineva cred că este mult mai dureros decât a fi singur pur şi simplu. 10.2. Onestitatea stimulează onestitatea Este ca şi cum partenerul care se exprimă onest ar asocia mesajului său un altul. Anume: ʺIată, eu sunt cinstit. Te invit şi pe tine să fii la fel.ʺ A fi onest este ca o permisiune acordată celuilalt de a fi la fel. Dacă tu ai atâta încredere în el încât să‐i spui exact ce simți sau gândeşti, de ce n‐ar avea şi el o încredere similară? Desigur, principiul funcționează şi invers. Un dialog în care tu te cenzurezi, eşti circumspect şi nu laşi să treacă prea multe îl determină pe celălalt să se retragă la rândul lui, să fie prudent şi defensiv. Onestitatea limitată sau nulă stimulează jumătățile de adevăr sau minciuna. Evident, există şi minciuni nevinovate, spuse ocazional pentru a nu leza sentimentele celuilalt. Nu mă refer la ele. În acelaşi fel există adevăruri care jignesc, lovesc sau degradează. Nu mă refer nici la ele. Dar cum ştii dacă o minciună e nevinovată, iar un adevăr înjoseşte? Nu ştii dinainte. Nu s‐au inventat rigle sau şublere care să măsoare gradul în care o situație e potrivită pentru mai mult sau mai puțin adevăr. S‐ar putea ca această ultimă propoziție să te decepționeze. Îmi pare rău. Credința mea este că lumea în care trăim este întotdeauna atât de proaspătă şi de nouă, încât nici un standard moral nu este infailibil. Şi mai cred că intuiesc intenția lui Dumnezeu când a creat lumea în acest fel: vrea ca lumea să fie o permanentă provocare pentru gândirea şi conştiența noastră, să fim tot timpul în stare de veghe pentru a înțelege esența şi caracteristicile unei situații. Este partea a doua din faimoasa ʺRugați‐vă şi vegheațiʺ a lui Iisus. A veghea, adică a fi treaz, adică a avea conştiența trează înseamnă a fi atent pentru a sesiza natura mereu schimbătoare a realității în care eşti implicat, a o înțelege şi a acționa în armonie cu ea. Această stare de

94


Adrian NUŢĂ

trezie a conştienței este un minunat instrument de evoluție, iar o ființă de talia lui Iisus cu siguranță că nu a propovăduit insomnia. De aceea nu cred în standarde fixe, ci, mai degrabă, în repere flexibile. Un reper flexibil este acela care te îndrumă în cele mai multe situații, dar nu în toate. De pildă, e recomandabil să nu loveşti pe aproapele tău. Dar ce te faci dacă un derbedeu îți agresează violent partenera? Vei rămâne impasibil de dragul preceptului? O vei invita să întoarcă şi obrazul celălalt pentru a ajunge direct la spitalul de urgență? Un astfel de reper, în contextul analizei de față, cred că este următorul: foloseşte adevărul pentru a zidi, nu pentru a distruge. Ascunzându‐te în spatele principiului onestității, poți nimici în celălalt orice speranță, încredere sau sentiment al valorii personale. Cine îți dă acest drept? A spune adevărul astfel încât să construieşti sau să mobilizezi ceva în celălalt înseamnă a‐l rosti cu sensibilitate şi delicatețe, conştient, pe cât posibil, de măsura în care adevărul îi permite sau îl sprijină pe celălalt să se maturizeze sau să se înțeleagă mai bine. Ca unul care sunt tentat să spun adevărul şi pentru a distruge, ştiu bine că nu e uşor să mă raportez la acest reper. În timp, am învățat că inteligența singură nu e de ajuns. Pentru a spune adevărul cu scopul de a zidi şi nu de a distruge, este nevoie şi de afecțiune. Iar aceasta înseamnă a spune adevărul cu dragoste. 10.3. Onestitatea este profilactică Mai concret, onestitatea previne tot soiul de neînțelegeri, erori de interpretare sau false percepții. Dacă doi oameni se plac şi sunt realmente atraşi unul de celălalt, ce rost are să facă pe inaccesibilii sau indiferenții, să se prefacă distanți sau să evite să se întâlnească pretextând că sunt foarte ocupați? Astfel de jocuri au o anumită savoare în adolescență, dar chiar şi atunci există o limită dincolo de care ʺrelațiaʺ devine cvasinevrotică. Dacă te simți frustrată atunci când partenerul tău citeşte complexa presă sportivă şi te temi că nu‐i mai pasă de tine, dar te comporți ca şi cum nimic nu s‐a întâmplat, el ar putea înțelege că nu e nimic în neregulă atunci când îți alocă mai puțin timp decât marilor oameni de cultură de la Dinamo şi Steaua. (Apropo: mă întreb de foarte mult timp dacă Dumnezeu e microbist. Şi dacă e, oare ține cu Steaua?) Dacă ți se pare că soția ta e hipersensibilă şi ți‐e teamă să nu fii incompetent emoțional, motiv pentru care te retragi din mijlocul unei dispute în loc să te exprimi cu sinceritate, ea ar putea interpreta asta ca o dovadă crasă de nepăsare şi dezinteres. Să te prefaci că nu simți ceea ce simți şi să te comporți incongruent cu starea ta emoțională sabotează sau rupe relația. Onestitatea este un antidot excelent pentru ʺburuienileʺ care ar putea creşte din solul comportamentelor echivoce, al gândurilor haotice şi al evaluărilor eronate. Pe lângă aceasta, onestitatea împiedică anumite tendințe (ştim noi care!) să se consolideze. Dacă azi nu spui adevărul, mâine nu spui adevărul, cum crezi că vor fi cotate la casele de pariuri şansele tale de a spune adevărul poimâine? 95


Adrian NUŢĂ

(În armată am învățat foarte repede un principiu de întărire a Eului: nu lăsa pe azi ceea ce poți face mâine. Lasă pe poimâine. Poate nu mai faci niciodată sau poate face altul.) Te rog, nu uita că o relație semnificativă depinde de adevăr. În relația de cuplu, a spune adevărul este ca şi cum l‐ai ajuta pe celălalt să deseneze o hartă precisă a lumii voastre comune, astfel încât să ştie unde se află şi în ce direcție poate merge. Dacă harta e falsă, el se va rătăci. Dar dacă amândoi spuneți adevărul, vă oferiți reciproc şansa de a realiza hărți corecte astfel încât să ajungeți teferi şi fericiți acolo unde v‐ați propus.

96


Adrian NUŢĂ


Ştefan,

Antrenamentul

abilităților

de


97


107

Adrian Nuta - Comunicare

Recommend Documents