Pădurile n e m o r a l e
1. Localizare geografică 2. Condiții ecologice 3. Modelul arhitectural și spectrul bioformelor 4. Adaptări ecologice ale plantelor 5. Faciesuri: pădurile nord-americane (A), pădurile europene (B), pădurile asiatice / chino-japoneze (C), pădurile emisferei sudice (D) 1. Localizare geografică Vast biom transcontinental, caracter disjunct , nu formează o centură
circumterestră. Între 40 – 50° lat. N, în domeniul climatului temperat : America de Nord (SUA și Canada), Asia (China, Coreea, Japonia de Nord). În emisfera sudică lipsesc; excepție: pădurile montane din Patagonia și Noua Zeelandă (fagul fals: Nothofagus sp.)
2. Condiții ecologice Climat răcoros, ierni nu foarte severe sau lungi, veri scurte și moderate sub raport termic Anotimpurile tranziție (primăvara și toamna): rol capital
Perioadele marcante de secetă: inexistente; precipitații abundente (cca. 500 mm/an), repartizate uniform pe parcursul anului Soluri: brune de pădure, mai mult sau mai puțin levigate . 3. Modelul arhitectural și spectrul bioformelor
Straturi: ierbaceu, subarbustiv, arbustiv, arborescent, s. arborilor.
Ritm de creștere sezonier și specific fiecărui strat. Predomină stratul de arbori cu frunze late, cu coronament dens și continuu vara; aparatul folia r se pierde iarna (neadaptare a frunzelor la temperaturi scăzute) . Straturile inferioare (arbustiv, subarbustiv) sunt mai slab dezvoltate. Condițiile de lumină sunt determinante pentru capacitatea competitivă a speciilor lemnoase; speciile fotofile se dezv oltă rapid în luminișuri; speciile ombrofile sau fotofobe cresc la umbra arborilor înalți; cu timpul, specia care suportă cel mai bine condițiile de umbrire devine dominantă. 1
Stratul ierbaceu se dezvoltă luxuriant primăvara (geofite vernale din genurile Galanthus, Anemone, Ficaria, Corydalis); strat favorizat de radiația solară ajunsă aproape integral la sol, ce încălzește stratul de sub litieră până la 25 – 30°C; se reduce masiv după ce arborii își dezvoltă aparatul foliar. Geofitele vernale – umplu nișa ecologică existentă în sezonul de vegetație al pădurilor de foioase. Spectrul bioformelor
Fanerofite (stratele arbustiv, arborescent și arbustiv). Camefite (stratul subarbustiv). Hemicriptofite și criptofite (geofite) în stratele ierbaceu și muscinal.
Modele de creștere: Rauh, Troll; diversitate mai mare la arbuști . 4. Adaptări ecologice ale plantelor
Forma coronamentului depinde de spațiul avut la dispoziție: în locuri izolat coroana se dezvoltă sub formă de cupolă sau sferă, iar în pădure dezvoltarea este mai limitată. În funcție de intensitatea luminii, frunzele prezintă caracteristici morfologice și fiziologice diferite: frunzele de lumină sunt mai mici, mai groase, cu o rețea de nervuri mai densă și stomate mai numeroase. Singura formă de adaptare împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii: călirea (modificări fizico-chimice în protoplasmă), ce se produce toamna; rezistența la frig a mugurilor arborilor poate ajunge de la - 5°C până la -25°C sau chiar -35°C; de asemnea, arborii de latitudini medii sunt protejați împotriva gerului (tot prin călire); decălirea se produce primăvara, odată cu încălzirea aerului. 5. Faciesuri
A. Pădurile nord-americane / Pădurea appalachiană (de „lemn dur”) Localizare geografică Se întind de la sud de L. Ontario până în sudul statului Alabama; din sudul Insulei Terra Nova până la nord de Golful Mexic; de pe țărmul Atnlanticului până în regiunile de câmpie ale fluviului Mississippi. Sub-faciesuri: pădurea mixtă laurențiană, pădurea appalachiană, pădu rea din SE SUA. 2
Specii vegetale
Quercus – Q. alba, Q. borealis (stejarul roșu – cel mai răspândit), Q., montana . Fagus grandiflora – fagul cu frunza lată sau fagul american (bine adaptat la seceta
estivală). Ulmus americana – ulmul american, asociații în Valea Fluviului Mississipi, în New England; 40 m h. Tilia americana – teiul american. Arțarul de zahăr (Acer saccharium) – poate trăi 250 ani, crește repede (până la 1.000 m altitudine); plantă anemocoră, gustul amar al sevei transparente marchează sfârșitul absorbției apei din sol (sfârșitul sezonului de vegetație). Arțarul negru (Acer nigra). Arțarul roșu (Acer rubrum) sau Arțarul Virginia; tolerează terenurile mlăștinoase până la cele uscate; frunze toxice pentru cai; utilizat ca arbore ornamental. Arțar ul alb / argintat (Acer saccharinum): centrul biogenetic aproape de Marile Lacuri; adus în Europa în 1725; preferă luncile umede, fiind o specie heliofită și ombrofită (rezistă până la -30°C); lemn moale, apreciat industrial. Arțarul cu frunze de frasin (Acer negudo): ușor doborât de vânt (nu are rădăcini profunde), anemocor, slab heliofil; preferă solurile umede, sărace în carbonați și suportă temperaturi până la -30°C; adus în Europa din 1688 (în scop ornamental). Stejarul negru, Sâmbovina Carya ovata (baghete de percuție, ușoare și rezistente la șoc; schiuri, canoe) Carya illinoinses (nucile de Pecan, hrana indienilor din Indiana, valea joasă a Missisipiului) Arborele de lalea (Liriodendron tulipifera) – endemic, fotofil și heliofil, euriterm (până la 30°C), higrofil (crește pe soluri bine drenate), plantat la Micul Trianon în 1771 (doborât de vânt în 1999) ; la 20 de ani ajunge la maturitate și produce un fruct conic. Epifite: vița sălbatică (Vitis riparia) Regionare
În nord: fag, carpen, nucul alb / de unt (Juglans cinerea), Q. alba, Q. borealis,
bradul de canada, mai rar (Canadian Hemlock), tisă (Taxus baccata ; arbore longeviv, venerat de celți în Europa ). În centru și vest: Quercus și Carya (stejar + hickory); utilizarea agricolă și eroziunea solurilor încetinește refacerea pădurii spontane.
3
În sud: păduri de stejar cu arborele de lalea; în sud apar arbuști, magnolii, arborele negru de gumă (Nyssa sylvatica; originar din zonele umede ale Floridei, unde coabitează cu chiparosul de baltă).
Lumea animală: cerbul wapiti, ursul baribal (Ursus americanus), râsul roșu (Feliz rufus), cerbul de Virginia, veverița zburătoare mică, cerbul Wapiti.
B. Pădurile nemorale europene
Localizare geografică: în vestul și centrul Europei, la nord de zona mediteraneană (din N Pen. Iberice până în S Scandinaviei, la 58° lat. N – Gulf Stream); în estul continentului se prezintă ca o fâși îngustă, limitată la nord de pădurile boreale, iar la sud de stepă. Caracteristici generale
Stratul arborilor se caracterizează prin uniformitate sau chiar monospecificitate . Stratul arbustiv este bine reprezentat: caprifoi, lemn râios, mur. În stratul subarborescent apar epifitele: curpen, iederă, caprifoi. Stratul ierbaceu: dominat de plante vernale heliofile (anemone, viorele, brebenei) și numeroase geofite sciofile (ombrofile). Specii floristice
Făgetele atlantice: Fagus sylvatica cu Quercus ilex și Taxus baccata , Melica sp. (Mărgica) sau chi Vaccinium sp. Făgete subatlantice: prelungesc spre E făgetele atlantice pe soluri brune. Făgete baltice: cu plantații de pin (Pinus maritima), care alternează cu păduri de fag (în nordul Germaniei, Polonia, Suedia). Landele: pe fața litorală atlantică a Europei; nu sunt formații zonale, deci sunt
influențate de condiții locale și regionale; domină camefitele; factorul edafic – faciesuri – lande silicicole, calcicole, umede / uscate; strict litorale; dominate de Ericacee ( Calluna vulgaris) și Fabacee; vântul împiedică creșterea pădurii în regiunea litorală. Stejărete ibero-atlantice: stejar pedunculat și Quercus pyrenaica; se prelungesc spre vestul Franței, unde înregistrează o sărăcire în specii (apar landele și pinii).
4
Stejărete atlantice: prelungite spre est (stejar cu carpen); în estul Franței: apar și gorunul, fagul, frasinul, cireșul amar, teiul, arțarul de câmpie (păduri defrișate din Thuringia până în Silezia); a fost adăugat pinul pe solurile erodate. Stejăreto-cărpinete: Polonia, Bielorusia, Ucraina (N); păduri de arin în zonele supraumectate; la N de 35° dispare carpenul și apar frasinul, ulmul, plopul tremurător și arțarul. În spațiul ex-iugoslav apar și carpenul (Carpinus betulus), cărpinița (Carpinus orientalis), scumpie, liliac. În Pen. Balcanică se întâlnesc cerul (Q. cerris), mojdrean (Fraxinus ornus), zăvoaie de salcie și plop, gârnița, stejar pufos, tei argintiu, arțar tătărăsc. Stejăretele balcanice: sunt asociate și cu elemente termofile și calcifile, sp ecifice zonei Karst (cărpiniță, mojdrean). Lumea animală: veveriță, vulpe, cărăbuș, privighetoare. C. Pădurile nemorale chino-japoneze
Localizare geografică: în nordul Japoniei, în estul Chinei (r. Amur) și în Coreea. Caracteristici generale: biodiversitate mare, condiții climatice favorabile (TMA: 14°C, 630 – 1.500 mm/an; durată mare a sezonului de vegetație, diversitate floristică ridicată). În China Orientală: stejari fagi, frasini, tei, nuci, sofora ; spre SE trec în pădurile subtropicale asiatice, foarte diversificate floristic și cu strat arbustiv dens. Specii locale: Ginkgo biloba (arborele pagodelor), Metasequoia Paulownia
(arborele imperial – dăruit ca zestre la nunți; înflorește înainte de apariția aparatului foliar – flori violete; bine adaptat la mediul urban), Magnolia, Cinnamonum, Podocarpus, rar Pinus, Taxus.
Lumea animală: cerbul pătat, ursul negru himalayan, rața mandarin, fazanul auriu, cerbul de apă, câinele enot. C. Pădurile nemorale ale emisferei sudice
Fragmentare dată de extensiunea limitată a continentelor și de insularitate. Pădurile valdiviene de conifere (40 – 49° lat. S): Podocarpus nubigenus (endemic) – Totara chiliană / manni macho (-25°C). În Patagonia: pădurile cu Nothofagus (pumilia, antarctica); în V Tasmaniei: păduri semperviriscente de Nothofagus cu eucalipți izolați și multe ferigi arborescente.
5
