I.
SUMERIENII
1. MESOPOTAMIA ŞI STRĂVECHII EI LOCUITORI Mesopotamienii sunt un popor dintre cele mai vechi ale omenirii. Ei erau aşezaţi geografic între fluviile Tigru şi Eufrat (în prezent Irak). Sumerienii în sud, akkadienii în centru şi assirienii în nord au populat acest spaţiu, lor adăugânuli-se chaldeenii.Primii mespotamieni au fost sumerienii. Ei au inventat scrierea cuneiformă, construiau ziggurate, au construit primele oraşe civilizate, printre care: Ur,Nippur, Kiş, Babilon, Ninive şi Assur, au făcut primele încercări de irigaţii sistematizate în agricultură, au iniţiat primele schimburi comerciale cu alte popoare, au făcut descoperiri în astrologie şi astronomie. Fiecare oraşstat îşi avea propriul rege, dar nu a luat niciodată în stăpânire întregul Sumer. Dezvoltarea civilizaţiei sumeriene are loc în spaţiul actual al Irakului, în vechea Mesopotamie, cuprinsă între văile fertile ale Tigrului şi Eufratului începând cu mileniul IV î.Hr. Numele de „sumerian” este un nume dat de vechii locuitori ai Mesopotamiei de S şi succesorii acestora: akkadienii semitici. Sumerienii purtau numele de sag-giga, literal însemnând (poporul cu faţa neagră) 2. CIVILIZAŢIE ŞI SOCIETATE LA VECHII SUMERIENI Civilizaţia sumeriană care s-a răspândit în tot Orientul Apropiat şi Mijlociu este acreditată cu descoperirea roţii olarului, a metalurgiei , crearea aliajului aur-argint(electrum), construirea sistemului urban şi al celui de irigaţii. Descoperirile din necropola regala de la Ur prezinta o mare varietate de obiecte metalice din aur si lapislazuli ( o piatra pretioasa de culoare albastra intens),dintr-un aliaj de aur si argint (electrum) sau din os si lapislazuli. Oraşul era centrul puterii economice, politice şi religioase, simbolul său fiind templul-palat tip terase suprapuse numit ZIGGURAT, simbol al legăturii dintre cer şi pământ. Sumerienii construiau un templu în centrul fiecarui oraş-stat. Regele, care era şi mare preot, oficia ceremonii religioase şi efectua sacrificii în templul situat în vârful turnului. Zigguratul era împărţit în şapte etaje, deoarece sumerienii credeau că zeii coborau din cer în şapte zile. Sumerienii locuiau în aşezări construite din lut şi cărămidă arsă, în case de mici dimensiuni. Hrana era simplă, iar berea era obţinută din orz. Cultivau cereale, legume şi fructe, creşteau animalele (capre, oi, vite). În cultivare foloseau plugul tras de boi, seceri de argilă, piatră, aramă sau bronz. Sumerienii făceau comerţ în pieţe uriaşe, unde foloseau discuri de lut(monede primitive) pentru a cumpăra diferite bunuri. 3. STATUL SUMERIAN Iniţial independente oraşele state: Ur, Uruk, Kiş, Lagaş şi Umma, au creat succesiv state relativ unitare, conduse de Lagaş(24602360 î.Hr), Umma(2360-2330 î.Hr) şi Kiş(2334-2279 î.Hr). Ultimul sub SARGON, a pus bazele unui imperiu akkadian ce a supus pe lângă Mesopotamia şi Elamul, Siria şi sudul Asiei Mici. Ultima etapă de unificare este sub conducerea cetăţii Ur, după care are loc prăbuşirea în jurul lui 2000 î.Hr. Prin anii 1792-1750 î.Hr. Hammurabi a unit aceste ţinuturi din centrul şi sudul Mesopotamiei punând bazele Imperiul Babilonian o sinteza sumerieno-akkadiană. Hammurabi a fost primul suveran care a oferit poporului un set de reguli, ceea ce îl menţine în memoria colectivă drept un împărat înțelept şi un bun conducător militaropolitic. 4. SCRIEREA – O CREAŢIE SUMERIANĂ Istoria sumeriană ne este relevată prin opera scrisă numită EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ, ce constituie un text scris în ALFABET CUNEIFORM, devenit alfabetul spaţiului oriental până în epoca elenistică, creat de vechii sumerieni, păstrat în arhive formate din tăbliţe de lut şi descifrate în 1802 de savantul german Grotefend. Cuneiforma a fost scrierea tipică a tuturor civilizațiilor mesopotamiene. Colecțiile de tăbliţe de argilă descoperite reprezintă şi cele mai vechi biblioteci cunoscute din istoria umanităţii. Se ştie ca sumerienii au fost inventatorii scrisului, adică ai primului ansamblu de simboluri care au redat limbile folosite: hurta (vorbită în Siria), hitita (în Turcia), urarteana (în Armenia), elamita (în Iran) etc. Cele mai vechi dintre aceste semne se situează în jurul anilor 3300 î.Hr. E vorba de aşa numitele logograme, semne-cuvinte ce reprezintă un obiect sau o acțiune. În total, sumeriana se compune din 500 de semne, în principal logograme, apoi silabe. Cuneiformele vor fi în continuare folosite pentru scrierea limbii akkadiene, babiloniene şi asiriene care vor deveni limbi de bază în Mesopotamia. Limba sumeriana a murit aprox. în anul 1800 î.C dar a rămas o limbă clasică a civilizațiilor din Est chiar până la apariția creștinismului. 5. ISTORIA ALTFEL Legile regelui Hammurabi. Acesta a promulgat circa trei sute de legi, care erau aplicate destul de strict. Printre ele se numără: - Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât. - Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani. - Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece. - Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât. - Dacă cineva găseşte un sclav evadat şi îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească doi şekeli. - Dacă un hoţ este descoperit în timp ce fură, va fi omorât. - Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, şi barajul cedează, el va fi vândut, iar banii obţinuţi vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor. - Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea. - Dacă cineva îşi lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta îşi face treaba bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit. - Dacă grădinarul nu şi-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcţie de producţia vecinului. - Dacă cineva are o datorie, şi nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soţia sa, pe fiul său şi pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberaţi. - Dacă un om dator îşi plăteşte datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista obiecţii. - Dacă cineva se căsătoreşte cu o femeie, dar nu are niciun fel de relaţii cu aceasta, nu se consideră căsătorie. - Dacă o soţie are relaţii cu un alt bărbat, amândoi vor fi legaţi şi aruncaţi în apă, dar soţia poate fi iertată de soţul ei şi dăruită regelui ca sclavă.
1
- Dacă un bărbat foloseşte violenţa asupra soţiei altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără vină. - Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăseşte casa, deşi este mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă. - Dacă un bărbat este capturat în război, şi nu există mâncare, femeia este fără vină dacă părăseşte casa. - Dacă un soţ părăseşte casa, soţia pleacă în altă casă, iar soţul se reîntoarce, soţia nu este obligată să se reîntoarcă. - Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naştere copiilor săi, o parte din pământ şi din bani trebuie cedată ei de soţ. Când copiii cresc, ea se poate recăsători. - Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea şi banii pe care i-a adus din casa tatălui ei. - Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta creşte în casa părinţilor adoptivi, părinţii naturali nu pot cere întoarcerea acestuia. - Dacă cineva loveşte pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de şaizeci de ori. - Dacă cineva loveşte pe altcineva de acelaşi rang, va plăti o mina de aur. - Dacă un sclav loveşte un om liber, îi vor fi tăiate urechile. - Dacă un bărbat loveşte o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece şekeli. - Dacă un constructor construieşte o casă, şi o construieşte bine, proprietarul va plăti doi şekeli pentru fiecare suprafaţă a casei. - Dacă, însă, nu reuşeşte, şi casa se prăbuşeşte, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât. - Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis. Moneda şi subdiviziunile ei în Mesopotamia - 1 talant = 60 mina = 3600 şekeli = 30 kg de argint - 1 mina = 60 şekeli = 500 grame de argint - 1 şekel = 8,333 grame argint 6. CRONOLOGIE mileniul IV - mileniul III î.Hr.: Cristalizarea civilizaţiei sumeriene. cca. 3300 - 2334 î.Hr.: Formarea oraşelor-state sumeriene. Dinastiile arhaice cca.2360 î.Hr.: Primul stat teritorial unitar din istoria Sumerului. 2334 - 2218 î.Hr.: primul stat teritorial în Mesopotamia: imperiul akkadian, întemeiat de Sargon 2116-2110 î.Hr.: Sumerul îşi redobândeşte independenţa. sec. XX î.Hr.: Renaşterea sumeriană. 1792 - 1749 î.Hr.: Hammurabi adoptă titlul de ”rege al Sumerului şi al Akkadulul", unificând Mesopotamia şi părţile orientale ale Siriei cu centrul în Babilon. sec. XVII - XII î.Hr.: Hitiţii constituie în Asia Mică un stat care, în sec. XIV, domină politic şi militar Orientul Mijlociu. cca.1550 î.Hr.: în nordul Mesopotamiei se formează statul Mitanni. în restul Mesopotamiei, timp de câteva secole, vechile state sunt supuse unor dinastii străine 1115 - 1076 î.Hr.: Asiria devine prima putere militară din regiune în timpul lui Tiglatpalasar I. secolul al-VII-lea î.Hr.: Epoca de maximă înflorire a Asiriei. 605 – 562 î.Hr.: Domnia lui Nabucodonosor II marchează apogeul regatului chaldeo-babilonian, din componenţa căruia fac parte Mesopotamia, Elamul, Fenicia, Siria şi Palestina. 597 î.Hr.: Nabucodonosor ocupă Ierusalimul. 588 – 583 î.Hr.: Răscoala antibabiloniană a iudeilor este reprimată; o parte a populaţiei este deportată în Mesopotamia. 539 î.Hr.: Babilonul este cucerit de către regele persan Cirus cel Mare 7. DICŢIONAR ENKI: Zeu complex: al pământului, ocrotitor al apelor dulci, patron al înţelepciunii şi cunoaşterii. NAMMU: Apa primordială, simbolizând substanţa maternă universală, mama născătoare fără bărbat care: i-a zămislit pe zeii AN (cerul) şi KI (pământul). NANAR (luminătorul): Zeu selenar; în Ur era considerat drept întemeietor al cetăţii, care primise prerogativele de la ENLIL. AN (cerul): Zeu al cerului, după unele opinii trebuia să fie zeul suveran prin excelenţă. ENLIL: Zeu al atmosferei, apoi şi al pământului, care în actul cosmogonic şi-a despărţit părinţii, pe AN (cerul) de KI (pământul). NANNA-ISTAR: Stăpâna feminină a cerului, protectoarea dragostei şi a maternităţii. Era în acelaşi timp şi zeiţa înţelepciunii, care dădea monarhilor însemnele regale; zeiţa universală a dragostei. GHILGAMEŞ: Erou mitic şi semizeu, personajul principal al unei capodopere literare, care ar fi domnit în oraşul Uruk, 127 de ani. Fundamentală în mitul lui Ghilgameş este drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte, raportul cu femeia, raporturile de prietenie, teama de moarte şi setea de nemurire. ENKIDU: Personaj mitic, întruchipând forţa şi puritatea omenească primară, prietenul lui Ghilgameş, care moare după un delir de 12 zile, şi pe care acesta din urmă îl caută în infern. El pare a fi un simbol al omenirii. Plămădit din lut de zei, el străbate treptele obligatorii ale existenţei: viaţa inocentă, prietenia, eroismul, boala şi moartea. Chaldeeni: populaţie de origine semită în secolul al VII-lea î.Hr.;o dinastie chaldeeană a constituit Imperiul neobabilonian. Dravidieni: termen care desemnează diversele populaţii care ocupau nordul Indiei înaintea sosirii indo-arienilor. „Popoarele mării": populaţiile nomade de navigatori care au invadat Orientul Apropiat în secolul al Xll-lea î.Hr. II.
MONARHIA EGIPTEANĂ
1. ŢARA ŞI LOCUITORII Constituit în Africa de nord-est pe îngusta fâşie a Nilului ce străbate deşertul, civilizaţia egipteană este alimentată de revărsările periodice ale fluviului ce aduce apă şi mâl fertil din Etiopia şi Sudan. Egiptenii sunt un amestec
2
hamito-semitic de triburi venite din africa nord-sahariană şi zona arabo-mesopotamiană. Studii genetice recente arată că populaţia actuală a Egiptului are o linie paternală comună cu zona Africii de Nord în primul rând şi ceva influenţe din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia maternă leagă egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei şi Etiopiei. Vechii egipteni îşi plasau originile într-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plasează într-o arie ce cuprinde Eritreea şi dealurile etiopiene.Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentare caracteristice Africii de Nord, şi într-o masură mai mică din sud-vestul Asiei. Studiul confirmă şi continuitatea biologica de la Perioada Predinastică până după perioada faraonică. 2. RELIGIE ŞI STAT Monarhia egipteană din care a durat între cca.3000-324 î.Hr., este indisolubil legată de vocaţia religioasă şi de constructoare. Faraonul, zeul în viaţă şi imaginea terestră a zeului soare – RA, este păstrătorul legilor, al echilibrului cosmic şi terestru, coordonatorul agriculturii legate de revărsările fluviului şi a marilor construcţii cu caracter politico-religios. După moartea fizică este eternizat prin mumificare. O hieroglifă este un caracter al sistemului de scriere al Egiptului antic ce conţinea o combinaţie de elemente logografice, alfabetice şi ideografice. Champollion, CEL CĂRUIA ÎI DATORĂM DESCIFRAREA HIEROGLIFELOR, definea sistemului hieroglific ca "un sistem complex, o scriere figurativă, simbolică şi fonetică, în acelasi timp, într-un acelaşi text, aceeaşi frază, uneori acelaşi cuvânt.".În funcţie de context, un acelaşi caracter poate avea un sens: figurativ (ideografic), caracterul exprimă ceea ce reprezintă el; simbolic, caracterul exprimă o idee diferită de ceea ce reprezintă el; fonetic, caracterul este utilizat ca şi literă într-un cuvânt, fără altă valoare în afara sunetului care îi corespunde în ansamblul de sunete al cuvântului. Aparitia hieroglifelor este considerată a fi către 3500 î.hr. Iniţial exclusiv figurativă, având în jur de 700 de caractere, scrierea hieroglifică s-a îmbogăţit în timp, ajungând la nu mai puţin de 5.000 caractere în epoca greco-romană. 3. PIRAMIDELE – UN UNICAT EGIPTEAN Simbolul Egiptului îl reprezintă marile piramide ale lui KEOPS, KEFREN şi MIKERINOS, ridicate în apropierea vechii capitale Memfis. Din calcar, măsurând iniţial 146 de metri, formate din 2.500.000 blocuri de piatră, ele au fost realizate ca morminte regale, de către ţăranii egipteni sub coordonarea preoţilor-ingineri. Lor li se adaugă obeliscuri, temple şi morminte în stâncă ce alcătuiesc sistemul mortuar din VALEA REGILOR. Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă construcţie din lume mai mult de 43 de secole, până în 1889 când a fost construit Turnul Eiffel. Avea, la început, 146 m(azi 138 m) înălţime, latura de 227 m şi cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Feţele piramidei erau placate cu plăci şlefuite din granit. A fost construită de faraonul Keops, în jurul anului 2.560 î.hr. pentru a servi drept mormânt acestuia. Sfinxul are corpul unui leu şi capul unui rege sau zeu. Privit din profil, are capul mult mai mic în comparaţie cu corpul. Corpul are o lungime de 73 m şi o înălţime de 20 m. Labele au o lungime de 17 m iar partea din spate are 52 m. Capul are 6 m înălţime şi 4 m lăţime, iar ochii au 2 m înălţime. Nasul şi barba lipsesc, barba fiind expusă la Muzeul Britanic. În trecut, statuia a fost pictată: roşu pentru faţă şi corp şi galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinx-ul a fost construit pe locul unei cariere de piatră şi se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var. 4. ISTORIA POLITICĂ A EGIPTULUI Unificarea regatelor de sus şi de jos realizat în mileniul IV î.Hr. a coincis cu unificarea puterii politico-militare şi a celei ce gestiona sistemul de irigaţii şi de dezvoltare a agriculturii. REGATUL VECHI, a coincis cu epoca marilor piramide şi a identificării faraonului cu zeul HORUS şi apoi cu fiul acestuia RA. Prima perioadă intermediară are o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î.Hr., după care Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud şi nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus şi de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea, ce deschide epoca REGATUL MIJLOCIU(secolele XXII-XVIII î.Hr), ce îşi mută centrul la Teba şi se baza pe filiaţia zeului AMON-RA. Faraonul Sesostris III întinde influenţa egipteană în Nubia, Siria şi Palestina, dar urmaşii lui pierd puterea în faţa cuceritorilor HICSOŞI(senitici). Hicsoşii îşi clădesc un mare oraş fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului şi al dezordinii. Lupta pentru izgonirea hicsoşilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames porneşte război contra lor iar succesorul său Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hicsoşi şi îi izgoneşte din Deltă. 5.APOGEUL ŞI PRĂBUŞIREA STATULUI EGIPTEAN REGATUL NOU(secolele XVI-XI î.Hr), cunoaşte apogeul sistemului religios, funerar şi palaţial din Valea Regilor. Cele 17 campanii ale lui TUTMES AL-III-LEA, continuate de RAMSES AL-II-LEA, aduc sub dominaţie egipteană Siria, Fenicia, Mesopotamia şi Palestina, stopâns expansiunea spre sud a hitiţilor şi a assirienilor. Se remarcă figura enigmatică a lui AMENOFIS AL-IV-LEA(AKHENATON), cu tentativa sa de a crea un monoteism bazat pe cultul discului solar ATON. REGATUL TÂRZIU(1085-525 î.Hr), marchează reculul egiptean în faţa Asiriei şi a triburilor nubiene din sud, încheindu-se cu cucerirea persană, continuată cu ceea greco.macedoneană a lui ALEXANDRU CEL MARE şi a urmaşilor săi Ptolemeii. Întrebarea despre cum s-a stins civilizaţia Egiptului Antic este una pe cât de comună pe atât de greu de răspuns, ţinând cont că este departe de a fi un consens în ceea ce însemnă sfârşitul Egiptului ca civilizaţie antică. Astfel dacă consirăm sfărşitul ca fiind odată cu al ultimului conducător egiptean nativ atunci răspunsul ar fi 432 î.Hr. (Nectanebo II); absorbţia Egiptului în Imperiul Roman în 30 î.Hr. poate fi considerat un alt răspuns, la fel ca şi ultima folosire a scrisului în hieroglife (400 d.Hr.) sau închiderea ultimului templu în secolul al VI-lea - aceste din urmă fiind probabil răspunsul cel mai apropiat de adevăr, baza civilizaţiei (religia, cultura) supravieţuind celorlalte lovituri.
3
6.ISTORIA ALFEL Ramses al II-lea sau Ramses cel Mare(1304-1237 î.Hr.). Domnia sa de 67 ani reprezintă o epocă de prosperitate şi înflorire culturală. Ramses a urcat pe tron la o vârstă fragedă, co-regent al tatălui său Seti I. A domnit până când a murit, la vârsta de 96 de ani. Bătălia de la Kadesh prezintă o mare victorie asupra regatului hitit. A ridicat construcţii grandioase, inclusiv două temple la Abu Simbel, sala hipostilă de la Karnak, fabulosul său templu mortuar Ramesseum, un colos, un mormânt şi construcţii adiacente pentru Templul din Luxor. A avut 200 soţii şi concubine, 96 fii şi 60 fiice. În momentul când a murit, deja trăise mai mult decât 13 dintre moştenitorii săi. Thutmose al III-lea, sau Tuthmosis al III-lea, sau Tutmes al III-lea(1482-1450 î.Hr.), era considerat un Napoleon al antichităţii.Ţinut în umbră până în anul 1482 de către mama sa vitregă, regina Hatshepsut, cucereşte teritorii din Asia şi Africa, transformând regatul egiptean, într-un imperiu. Într-o serie de campanii militare care au durat mai mult de 20 de ani, Thutmose al III-lea a condus armata Egiptului prin canioane montane periculoase şi peste deşerturi vaste.Victoria sa cea mai faimoasă s-a soldat cu ocuparea oraşului Megiddo, la nord de Palestina şi a fost prima bătălie înregistrată în totalitate în istorie. Trupele sale au capturat mai mult de 2000 de cai de la duşmani. Cunoscut iniţial ca Amenhotep IV sau Akhenaton(1353-1336 î.Hr.), a fost fiul cel mic al faraonului Amenhotep III, dar la moartea tatălui şi a fratelui său mai mare a fost numit conducătorul Egiptului. Akhenaton a avut patru soţii, cea mai cunoscută dintre ele fiind Nefertiti. Aceasta era şi soţia sa principală şi este, şi astăzi, renumită pentru frumuseţea sa. Un spirit revoluţionar, Amenhotep IV a încercat să introducă monoteismul în Egipt, devenind cunoscut pentru faptul că a creat primul sistem monoteist din lume. Akhenaton a fost cel care a provocat o adevărată revoluţie religioasă în Egiptul antic, stârnind o întreagă serie de controverse care i-au adus, într-un final, moartea. Deşi încercarea sa a fost sortită eşecului, Akhenaton a reuşit să menţină acest sistem vreme de 13 ani. Conform tradiţiei egiptene, după moartea sa, numele i-a fost şters din toate scrierile vremii, din cauza dorinţei sale de a introduce monoteismul. 7. CRONOLOGIE Cca. 8.000-6000 î.Hr: popularea Văii Nilului Cca. 6.000-3.100 î.Hr: perioada predinastică a Egiptului Cca. 3100-3000 î.Hr.: perioada protodinastică a Egiptului Cca. 2920-2575 î.Hr.: perioada Dinastică Timpurie a Egiptului (Dinastiile I–II) 2575-2263 î.Hr.: Vechiul regat al Egiptului (Dinastiile III–VI) Cca. 2575 î.Hr.: faraonul Khufu/Kheops construieşte marea piramidă 2263-2160 î.Hr.:prima Perioadă Intermediară a Egiptului (Dinastiile VII–XI) 2160-1833 î.Hr.:Regatul Mijlociu (Dinastiile XII–XIV) 1833-1550 î.Hr:a doua perioadă intermediară a Egiptului (Dinastiile XV–XVII) 1550-1070 î.Hr: Noul Regat al Egiptului (Dinastiile XVIII–XX) 1482-1450 î.Hr.: domnia lui Tutmes al-III-lea, cel mai mare faraon războinic, supranumit Napoleonul Egiptului 1304-1237 î.Hr.: domnia lui Ramses al-II-lea, apogeul statului egiptean 1353-1336 î.Hr.: domnia lui Amenhotep IV sau Akhenaton, tentative eşuată de a introduce cultul monoteist a lui Aton 1070-712 î.Hr.:a treia perioadă intermediară a Egiptului (Dinastiile XXI–XXV) 712-30 î.Hr: perioada târzie a Egiptului (Dinastiile XXVI–XXXI) 712-525 î.Hr: dominaţia asiriană 525-325 î.Hr.: dominaţia persană 332 î.Hr.: Alexandru cel Mare cucereşte Egiptul 325-30 î.Hr: dinastia macedoneană a Ptolemeilor, guvernează Egiptul 31 î.Hr.: înfrânţi la Actium, triumvirul Marc Antoniu şi regina egipteană Cleopatra a-VII-a se sinucid 30.î.Hr.: Octavian Augustus include Egiptul în Imperiul Roman 8. DICŢIONAR HORUS: Reprezentat ca un zeu-vultur sau ca un om cu cap de vultur, la origine divinitate locală din Hera-cleopolis, în Egiptul de Jos, leagănul primilor faraoni. Patronul regilor din perioada arhaică, considerat fiul şi moştenitorul lui Osiris, reprezintă succesorul suveranului pe tron şi, în istoria statului, regiunea unde s-a născut monarhia. RA: Reprezentat ca un vultur sau ca un om cu cap de vultur, purtând discul solar, la origine a fost zeul local din Heliopolis. Patron al statului şi al monarhiei în epoca Vechiului Regat, numele său a fost asociat în Regatul Mijlociu cu Amon din Teba, care sub numele de Amon-Ra i-a împrumutat funcţia de zeu suprem în stat. AMON: Reprezentat ca un bărbat "cu pieptănătura înaltă, având la baza coroanei două pene de şoim, zeul văzduhului şi al cerului. Cunoscut înainte de Regatul Mijlociu exclusiv în zona Kamak, a devenit ulterior divinitate supremă asociat cu Ra. A alcătuit în vremea lui Ramses al-II-lea „triada de stat" împreună cu Ptah din Memfis (substanţa) şi Ra din Heliopolis (aparenţa). ATON: Reprezentat ca un disc solar strălucitor, numele soarelui divinizat, în opoziţie cu Amon-Ra, care putea lua şi alte înfăţişări divine, era zeul unic şi exclusiv al religiei impuse de Akhenaton. OSIRIS: Reprezentat ca un bărbat cu pieptănătură înaltă şi două pene de şoim. A fost trădat şi ucis, dar fidelitatea soţiei şi a surorii sale Isis l-a readus la viaţă. în vechiul Egipt era divinitatea cea mai populară, simbolizând moartea ca trecere în altă lume, dar şi învierea periodică a vegetaţiei, precum şi Ideea de renaştere asociată cu încolţirea grâulu Instituţii birocratice: instituţii administrative, care îşi bazează activitatea pe utilizarea scrierii şi au o structură ierarhizată, de funcţionari specializaţi. Scrib: persoană specializată în utilizarea scrierii. Scribii reprezintă adevărata coloană vertebrală a ierarhiilor birocratice din statele orientale antice. Hieroglife: semnele „sacre" din care se compune scrierea egipteană. Mumificare: operaţie prin care corpul unui defunct era deshidratat şi tratat astfel încât să reziste cât mai bine după instalarea în mormânt şi să nu se descompună.
4
III.
EVREII
1. ORIGINILE EVREILOR Cuvântul evreu provine din limba ebraică (ivrí) şi este înrudit cu verbul „a trece”. Mitologia evreiască leagă acest nume de Eber, un strămoş al lui Avraam (Abraham), urmaş al lui Sem sau de faptul că vechii evrei au venit în Canaan „de dincolo (ever) de rîu (Iordan sau poate Eufrat). Denumirea veche Israelit provine din etnonimul ebraic, „fiii lui Israel”,unde Israel are semnificaţia de " a luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”.Triburile semitice conduse de legendarul ABRAHAM, s-au aşezat în spaţiul feniciano-palestinian la cca. 1.800 î.Hr. Unii dintre ei(IUDEII) s-au amestecat cu canaaninienii, în timp ce alţii(ISRAELIŢII) au plecat în Egipt cu hicsoşii. Resurecţia egipteană a dus la dependenţa economică a israeliţilor şi apoi la reîntoarcerea lor în Palestina(cunoscute din Biblie prin robia egipteană, epoca lui Moise şi redactarea Decalogului şi a Legilor). Refuzionarea celor două ramuri evreieşti s-a făcut sub conducerea JUDECĂTORILOR şi în luptă cu vecinii semitici(moabiţii, edomiţii, amoniţii) şi indo-europeni(filistenii) 2. REGATUL ISRAEL După tradiţia evreiască 13 triburi de evrei, formate din descendenţii celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif s-a divizat în două triburi, după fiii lui, Menaşe şi Efraim), au cucerit Ţara Israel, au colonizat-o şi, după o periodă în care nu aveau o conducere centrală, ci doar lideri politico-religioşi numiţi judecători, s-au pus bazele unui regat.Prima unificare a celor 12 triburi este realizată de SAUL(1025-1013 î.Hr) şi continuată de ginerele acestuia DAVID(1013-973 î.Hr), care cucereşte Ierusalimul transformându-l în capitala statului său. Cu o puternică armată permanentă el crează un imperiu între Eufrat, Marea Rosie şi Marea Mediterană, imperiu ce atinge apogeul economico-politic sub fiul său SOLOMON(973-933 î.Hr). Relaţiile economice cu Tyrul, Egiptul şi Mesopotamia sunt dublate de o politică edilitară amplă şi una militară agresivă. 3. DECLIN ŞI DISPERSARE După Solomon unitatea statului dispare şi are loc divizarea lui. Regatul Israel, creat în nord de 10 triburi cunoaşte domnii scurte şi aprige lupte pentru putere, punctate de reacţii împotriva cultelor străine în frunte cu profeţii ILIE, ELISEI, OSEA în Israel şi ISAIA, IEREMIA în Iudeea. În 722 î.Hr, regele asirian Sargon al-II-lea cucereşte Samaria şi deportează toată populaţia. Regatul Iudeii, creat de cele 2 triburi sudice fidele familiei lui David, se baza pe o unitate politică, religioasă şi dinastică mai mare. După o perioadă de redresare sub IOSUA(639-608 î.Hr), sub presiunea egipteano-babiloniană începe declinul. În 586 î.Hr , Nabucodonosor al-II-lea, cucereşte Ierusalimul şi îi duce pe evrei în captivitatea babiloniană, de unde unii revin cu permisiunea regelui persan CYRUS AL-II-LEA în 538 î.Hr. Cucerirea babiloniană şi asiriană, au determinat apariţia DIASPOREI(dispersării) evreilor în spaţiul oriental şi estmediteranean. Identitatea iudaică se menţine doar prin religie, concomitent având loc şi difuzarea credinţei lor monoteiste, prin traducerea în greacă, în Alexandria a Vechiului Testament(septuaginta). 4. DIASPORA EVREILOR În 167 î.Hr., evreii s-au răsculat împotriva stăpânirii greco-siriene, care încerca să reprime religia evreiască şi să-i oblige pe enoriaşi să aducă în templul lor ofrande şi pentru zeităţile grecilor. Revolta a fost iniţiată şi condusă de familia preotului evreu Matitiahu Haşmonai. Fiii lui, porecliţi macabei, au condus evreii la victorie şi independenţă, iar unul dintre ei, Simon, a fondat noul regat evreiesc, neacceptând însă titlul de rege. Şimon a fost mare preot şi întâistătător pe plan politic, dar urmaşii lui s-au intitulat regi. Regatul hasmoneilor a legat o alianţă cu Imperiul Roman,în anul 63 î.Hr. devenind o ţară vasală. Regele Irod cel Mare, aliat al Romei s-a remarcat prin multe construcţii, şi o versiune mai impunătoare a Templului din Ierusalim. Dupa moartea sa, începând din anul 6 ţara a fost guvernată de prefecţi romani, în paralel cu regi locali, iar din anul 44, guvernarea ţării a trecut în mâinile unui procurator roman. Primul război evreo-roman a izbucnit în anul 66 a durat şapte ani şi s-au terminat cu victoria zdrobitoare a romanilor. Romanii au distrus zeci de oraşe evreieşti, între care Ierusalimul cu Templul, sute de mii de evrei au murit în lupte sau au fost trimişi la Roma în sclavie. Al doilea război evreo-roman a început în 132 odată cu revolta lui Bar Kohba, şi timp de trei ani evreii au menţinut, în condiţii vitrege, o structură politică independentă. Consecinţele înfrângerii au fost în cele din urmă foarte grele pentru ei. Ierusalimul, interzis accesului evreilor, s-a transformat în municipium Aelia Capitolina, numit astfel în onoarea împăratului roman Aelius Hadrianus. Prizonierii evrei luaţi în robie în războaiele evreo-roman au ajuns în diverse locuri pe cuprinsul imperiului roman şi au fondat comunităţi evreieşti, iar din peninsula Italică, s-au răspândit în zonele centrale şi apusene ale Europei. 5. ISTORIA ALTFEL AVRAHAM. Tradiţia evreiească îl consideră pe Avraham primul evreu. El este întemeietorul monoteismului şi al iudaismului. Evreii îşi amintesc de Avraham în rugăciunile lor, referinduse la el cu "Avraham, tatăl nostru" şi la Dumnezeu cu "Dumnezeu al taţilor noştri, Avraham, Isaac şi Iacob." Avraham este ales de Dumnezeu să devină întemeietorul iudaismului ca rezultat al dorintei lui Dumnezeu de a influenta comportamentul etic al umanităţii MOISE. Împreuna cu Dumnezeu, figura lui Moise (Moshe) este cea care domină Torah. Numele Moise stârneşte o varietate de imagini biblice puternice: Dumnezeu deghizat în "tufişul în flăcări," deschiderea Mării Roşii, viţelul de aur şi dăruirea Torei. Acţionând la ordinul lui Dumnezeu, el este cel care îi scoate pe evrei din sclavie, dezlănţuie cele zece pedepse asupra Egiptului, îi călăuzeşte prin desert timp de patruzeci de ani pe sclavii eliberaţi şi aduce Torah (Legea) de pe Muntele Sinai. Moise traduce cuvântul lui Dumnezeu în realitatile de zi cu zi şi îi transformă pe israeliţi dintr-o hoardă de sclavi într-o naţiune civilizată.
5
Regele Saul a fost primul rege al Israelului(1029-1005 î.hr) Până la domnia lui, israeliţii erau condusi de o serie de Judecatori. Israeliţii au decis să centralizeze şi să organizeze natiunea, pentru a se putea apăra mai bine de vecinii lor şi au cerut profetului Samuel să le aleaga un rege. Desi Samuel ia avertizat pe israeliţi de exploatarea pe care o vor suporta sub conducerea unui rege, acestia au insistat şi Samuel îl unge rege pe Saul, din tribul lui Israel. Regele Saul şi-a petrecut majoritatea anilor de domnie în războaie cu inamicii Israelului: moabiţii, ammoniţii, edomiţii şi filistinii. Regele David a fost cioban, soldat, un excelent ofiter, poet, întemeietor de imperiu, tată şi rege. David a apărut pentru prima oară în istorie pe când era un tânăr cioban şi l-a omorât pe giganticul soldat filistin Goliat. Sub domnia lui David, naţiunea evreiească a fost organizată într-un regat admirat şi respectat. Regele Solomon a condus timp de mai mult de patruzeci de ani cel mai puternic regat din istoria Israelului. El a fost al treilea rege al Israelului, dupa tatăl său, David şi regele Saul. Era faimos pentru întelepciunea sa şi apreciat pentru a construit marele Templu al lui Dumnezeu, Beit Hamigdash, în Ierusalim, pentru că a adus o perioada de pace şi prosperitate fără precedent în regat. A domnit la început împreuna cu tatăl său, iar după moartea lui David, ia eliminat toţi foştii duşmani. După aceea el s-a concentrat asupra dezvoltării şi îmbogăţirii regatului. Solomon moştenise de la tatăl său un regat imens care se întindea de la Eufrat până la graniţa cu Egiptul, incluzând actualele Iordania şi Siria. Regele Solomon controla principalele drumuri între Egipt şi Mesopotamia, cunoscute ca "Via Maris" şi "Drumul Regilor." Comerţul care se făcea de-a lungul acestor rute a crescut foarte mult bogăţia regatului său. Solomon a avut o relaţie economică strânsă cu regele Hiram al Tyrului, care i-a ajutat pe israeliţi să-şi dezvolte afaceri navale, ceea ce le-a permis să ajunga până în Africa de unde au adus aur, argint, fildeş şi alte materiale preţioase. Pe lângă mâna de lucru, Hiram i-a pus la dispoziţie lui Solomon şi lemnul de cedru şi de chiparos pentru construirea lui Beit Hamigdash în Ierusalim Regele Irod cel Mare (74 î.Hr.- 4 î.Hr) cunoscut si ca Irod I a fost regele Iudeei (37-4 î.Hr.) si subordonat Romei. Irod este cunoscut pentru colosalele sale proiecte din Ierusalim si din alte părţi ale lumii antice, incluzând reconstrucţia celui de-al Doilea Templu al Ierusalimului, cunoscut şi ca Templul lui Irod. Detalii ale biografiei sale pot fi observate prin lucrările din secolul I î.Hr. ale istoricului romano-iudeu Josephus. În Biblie este mentionat că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, descrisă în capitolul 2 din Evanghelia după Matei Limbile evreilor în diaspora. În comunităţile din diaspora, evreii au adoptat limbile locale, iar în sinagogă si şcolile religioase se foloseau de limba ebraică şi pe plan secundar de limba semită înrudită aramaica. Cu timpul, evreii şi-au dezvoltat limbi particulare derivate din unele limbi locale şi au inclus o parte de lexic şi locuţiuni din ebraică. Limba idiş este germana sudică medievală (foarte apropiată de dialectele bavarez şi suab), cu o parte de vocabular de origine ebraică, slavă şi cu elemente romanice. Limba ladino este un dialect spaniol-ebraic bazat pe castiliana medievală. Iavanica vorbită în trecut de evreii romanioţi era bazată pe greacă şi ebraică. 6. CRONOLOGIE 1800 î.Hr.:Triburile evreilor conduse de patriarhul Avram pătrund în Canaan. 1720 î.Hr.: Hicsoşii invadează Egiptul, antrenând şi triburile ebraice. 1230 î.Hr.: Ieşind din Egipt sub conducerea lui Moise, evreii pornesc spre Ţara Făgăduinţei (Canaan) 1025 î.Hr.: Fondarea regatului Israel, condus de Saul, apoi de David şi Solomon. 1025 – 1013 î.Hr.: Domnia lui Saul. 1013 - 973 î.Hr.: Domnia lui David, mutarea capitalei la Ierusalim. 973 – 933 î.Hr.: Domnia lui Solomon, apogeul statului; construirea primului templu. 933 î.Hr.: Dezmembrarea regatului. "Israel: Israel în nord (Samaria) şi ludeea în sud (Ierusalim). 722 î.Hr.: Sargon al II-lea, regele Asiriei, distruge regatul Israel. 586 î.Hr.: Nabucodònosor al II-lea, suveran al Imperiului babilonian, distruge regatul Iuda şi deportează populaţia. După 538 î.Hr.: Construirea celui de-al cdoilea Templu la Ierusalim. Evreii încep să se răspândească în lume. 7. DICŢIONAR Cortul Mărturiei: Locaşul de cult folosit de evrei în timpul lui Moise, până la zidirea templului lui Solomon(922 î.Hr.) Deportare: Acţiune represivă constând în mutarea forţată a unei (unor) persoane sau minorităţi (popor) spre un loc determinat. Diaspora: totalitatea comunităţilor iudaice aflate în afara Ţării Sfinte. În timp, termenul a început să fie folosit pentru toate grupurile etnice aflate în afara patriei de origine. Exod: Migraţia evreilor din Egipt spre Palestina. Filisteni: Populaţie antică aparţinând "popoarelor mării", care în sec. XII î.Hr. invadează ţărmurile estice ale Mediteranei, stabilindu-se în sudul Palestinei (Gaza de astăzi). Palestina: Apare mai târziu în istorie (Herodot), denumirea ei provenind de la numele „peleseţi" dat de egipteni filistenilor. Patriarh: Şef al unui grup de familii sau triburi (in antichitate). IV.
ORIENTUL ŞI „SEMILUNA FERTILĂ”
1. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE Canaanul, zonă cuprinsă între Eufrat şi Marea Mediterană, poate fi împărţit în mai multe regiuni, în funcţie de populaţiile care trăiau aici. In nord, în vecinătatea mării, se aflau oraşele fenicienilor, mari navigatori şi comercianţi, care au străbătut întreaga Mediterană şi au întemeiat numeroase colonii în nordul Africii (precum Cartagina) sau în Europa Occidentală. Între Munţii Liban şi Eufrat locuiau numeroase populaţii de origine semită, organizate în oraşe-state puternice. Majoritatea acestora erau plasate pe ruta comercială care unea Mesopotamia, Asia Mică şi Egiptul. La sud, între Fenicia şi Peninsula Sinai, se afla Palestina. Numele acestei regiuni provine de la filisteni, unul dintre „popoarele mării", care s-au instalat aici în secolul al Xll-lea î.Hr. şi au format o federaţie de cetăţi. În aceeaşi perioadă se stabilesc aici evreii, care până atunci locuiseră ca nomazi în toată regiunea Canaanului. La nord de Canaan, în Asia Mică, se afla în Antichitate nucleul unei alte civilizaţii, cea hittită. Hitiţii, de origine
6
indo-europeană, au constituit în mileniul al II-lea î.Hr. un puternic imperiu, care şi-a disputat cu Egiptul supremaţia asupra zonei Canaanului. În mileniul al III-lea î.Hr., regiunea sud-estică a Iranului, numită Elam, era locuită de către elamiţi, populaţie care folosea scrierea cuneiformă preluată de la sumerieni şi care a format mai multe state, una dintre capitalele elamite cele mai importante fiind Susa. În secolul al XII-lea î.Hr. au pătruns în regiune mezii şi perşii, de origine indo-europeană. Timp de câteva secole, aceştia au rămas la periferia lumii orientale,dar din secolul al VI-lea î.Hr., sub conducerea dinastiei ahemenide, perşii au constituit cel mai întins imperiu oriental, de la valea Indusului până în Africa de nord şi Asia Mică. În India locuiau în Antichitate populaţii variate. Cei care au creat statele şi civilizaţia cea mai influentă au fost însă indo-arienii, care au pătruns în peninsulă la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. La aceea dată India era locuită de către triburile dravidienilor, populaţii care vorbeau limbi diverse şi pe care arienii i-au subordonat pe cale militară. Ecourile istoriei militare a cuceririi nordului Indiei şi a fondării primelor regate indo-ariene se regăsesc în Vede, scrierile sacre ale arienilor, şi în epopeea Mahabharata. 2. FENICIENII FENICIENII au fost cei mai mari negustori ai antichităţii. Au trăit pe coasta Mării Mediterane din anul 1200 î.Hr. Au explorat continentul Africa şi au întemneiat oraşele: Tyr, Sidon, Byblos şi cel mai important oraş, Cartagina, în nordul Africii. Cultura lor a dispărut după ce regiunea a fost cucerită de către Alexandru cel Mare. Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe ţărmuri străine, inclusiv Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru şi Cartagina, ultima în Africa de Nord. În Cartagina ei făceau schimburi de mărfuri cu localnici africani, cumpărând fildeş preţios, piei de animale şi lemn.Fenicienii au fost primii care au inventat alfabetul, având numai 30 de consoane, dar nici o vocala. Alfabetul a mai fost îmbunătăţit de către greci şi romani. Fenicienii construiau temple zeilor lor, în principal lui Baal, zeul războiului. Preoţii şi preotesele sacrificau copii zeilor, în perioade de restriste. 3. HITIŢII HITIŢII erau un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Hr. din teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Asia Mică. Originea indo-europeană a hitiţilor e indicată atât de picturile egiptene care îi arată ca având părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum şi de afinităţile limbii lor cu cea tracă. Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Hr.) şi s-a menţinut până în vremea lui Suppiluliuma II (cca 1200 î.Hr.). În perioada 1200-1000 î.Hr. a avut loc invazia "popoarelor mării", triburi războinice venite dinspre Europa. Acestea au distrus puterea hitită, în zonele neatinse de invazia "popoarelor mării", s-au menţinut mici state hitite care au căzut pe rând, pradă asirienilor. 4. MEZII ŞI PERŞII Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiţiei, către 700 î.Hr, de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe, extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe a Mediei. IMPERIUL PERSAN este creat de Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Israel, până la graniţele Egiptului. Darius I cel Mare (522 î.Hr.-486 î.Hr.), genial om de stat, reorganizează, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr..), vastul imperiu, care acoperea acum cca. 5.000.000 km². El creează un sistem modern de drumuri, care să asigure transmiterea rapidă a informaţiilor, a trupelor şi mărfurilor ("calea regală" Persepolis-Sardes măsura 2400 km), împarte imperiul în cca. 20 de unităţi administrative (satrapii), creează o monedă de aur etalon (dareicul), începe zidirea unei noi reşedinţe regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice întreprinsă împotriva sciţilor (513 î.Hr.), cu care prilej Darius este înfruntat de geţii din Dobrogea, se încheie fără nici un rezultat. Cu un eşec se termină şi cele 2 expediţii vizând cucerirea Greciei, din 492 î.Hr. şi 490 î.Hr. 5. ISTORIA ALTFEL Suppiluliuma I (cca. 1344–1322 î.Hr) a fost rege hitit. A purtat războaie victorioase împotriva Egiptului şi a extins supremaţia statului hitit până în sudul Palestinei. A fost supranumit „Marele hitit” Popoarele mării este o sintagmă care se referă la populaţii migratoare venite pe apă (dar şi pe uscat) în decursul sec. al XIII - lea î.Hr. şi care au invadat Anatolia şi estul Mediteranei. În decursul migraţiei lor, au atacat şi distrus oraşe din Asia, Cipru şi probabil Imperiul hittit, care era în declin la acel moment. Singură armata egipteană, mai numeroasă şi mai bine organizată, a reuşit să le facă faţă, în pofida renumelui de slabi marinari pe care îl aveau egiptenii. Popoarele mării s-au aliat cu diverse popoare asiatice şi începând cu sfârşitul celei de-a XIX-a Dinastii au început atacarea sporadică a gurilor Nilului. Egiptenii au respins două valuri masive de invazie în vremea Faraonilor Merneptah (1213-1203 î.Hr.) şi Ramses al III-lea (1186-1155 î. Hr.). După această dată popoarele mării se retrag probabil în insulele mediteraneene, unde ulterior s-au sedentarizat. Începând cu secolul al XI-lea î.Hr. referirile istoriografice cu privire la ei se răresc considerabil, până la dispariţie. Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr.) s-a născut în anul 559 î.Hr. şi a fost crescut de către bunicul său care era rege.Conform legendei,când era mic,era să fie ucis de către proprul său bunic.Acesta a scăpat ca prin minune.El a contestat de îndată autoritatea abuzivă a dinastiei mezi-ce asupra triburilor persane. Când a devenit rege,în 559 î.Hr., el transformă în numai trei decenii Persia dintr-o putere locală, în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne,
7
Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic. Datorită talentului său oratoric şi curajul său în luptă i-au adus admiratia aliaţilor, convinşi rapid că au gâsit în el un sef capabil să-i elibereze pe perşi de vasalitate.S-a bizuit pe ameninţare şi forţa convingerii,uniindu-i într-o federaţie de nemulţumiţi şi a cucerit capitala lui Astyage, regele mez. Pentru a menaja toate susceptibilitatile şi a-şi atrage aprobarea tuturor, el îi cruţă pe cei învinsi şi îi asociaza într-un nou „regat al persilor si al mezilor". Ideea de imperiu, poate prima din întreaga istorie, îsi gaseste realizarea în aceasta confederaţie de popoare diverse, reunite prin practici administrative comune şi conduse de un şef charismatic. Darius I cel Mare (522-486 î.Hr.), fiul lui Hystaspes, s-a născut în anul 550 î.Hr. şi a devenit rege al perşilor în (522 î.Hr.). În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii şi al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi cel mai puternic stat din Orientul Apropiat sau Mijlociu. Darius I a mutat capitala Imperiul Persan la Persepolis. A anexat Punjabul în 517 i.Hr.. Porneşte într-o expediţie împotriva sciţilor în (513 î.Hr.), soldată însă cu un eşec. Darius I a vrut să cucerească Grecia, dar a fost înfrânt la Marathon (490 î.Hr.). Darius I şi-a tratat supuşii cu o bunătate remarcabilă tocmai cand un duşman înfrânt se aştepta la cea mai nemiloasă cruzime. A încurajat comerţul şi a bătut o monedă proprie - dareicul. Darius I a introdus respectul pentru studiu. Darius I era nerăbdător să înveţe lucruri noi despre lumea cucerită. El i-a incurajat pe arheologii din Babilon să-şi îmbunătaţească cunoştiinţele şi a fondat o şcoală medicală la Saia (Egipt). Cartagina (în limba feniciană Qart-Hadasht, "Noul oraş"), a fost un oraş antic în Nordul Africii, localizat în partea estică a Lacului Tunis, în prezent un cartier al oraşului modern Tunis din Tunisia. Limba vorbită de cartaginezi se numea punică, fiind una din limbile semitice antice, care provenea din limba vorbită de fenicieni.Cartagina (sau "Cartago") a fost fondat de comercianţii fenicieni şi, conform legendei, de prinţesa Dido (sau Elisa), sora lui Pigmalion. Colonia a ajuns să aibă o importanţă economică mare ce rivaliza cu cea a metropolelor feniciene. În jurul ei s-a format Imperiul Cartagian, cea mai mare forţă maritimă din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Imperiul Roman. 6. CRONOLOGIE mileniul al III-lea î.Hr: migraţia hitiţilor în Asia Mică Cca. 1344–1322 î.Hr: domnia lui Suppiluliuma I, apogeul statului hitit 1200-1000 î.Hr.: invazia "popoarelor mării", triburi războinice venite dinspre Europa. Cca. 1200 î.Hr.: aşezarea fenicienilor în zona actualului Liban Secolele XI-X î.Hr: apariţia oraşelor stat feniciene(Ugarit, Byblos, Sidon, Tyr) Secolele X-VIII î.Hr: colonizarea feniciană Secolul VIII.î.Hr: fondarea Cartaginei Cca 700 î.Hr: mezii şi perşii se stabilesc în podişul Iranului 559-529 î.Hr.: domnia lui Cyrus II, fondatorul Imperiului Persan 522-486 î.Hr: domnia lui Darius I, apogeul statului persan 490-479 î.Hr.: războaiele medice 335-325 î.Hr.: Alexandru cel Mare cucereşte Imperiul Persan 324-30 î.Hr.: epoca elenistică 7. DICŢIONAR satrapi: guvernatori ai unei satrapii satrapie: provincii ale Imperiului Persan create de Darius I dareic: monedă-etalon de aur persan, instituită de Darius I, valorând a 4000 parte dintr-un talent(33,2 kg de argint) purpura: este un pigment de culoare roşie, izolată pentru prima dată de către fenicieni din molusca Murex brandaris. acul magnetic: consta dintr-o piatră magnetică legată de un fir de aţă pentru a se putea roti liber V. ORIGINILE CIVILIZAŢIEI EUROPENE 1. PREISTORIA HOMO HABILIS (omul îndemânatic), a fost numit astfel datorită uneltelor descoperite împreună cu el. A existat între acum 2,4 şi 1,5 milioane de ani. Se aseamănă în multe privinţe cu Australopitecus. Faţa sa e la fel de primitivă, însă mai puţin proeminentă. Mărimea creierului, în medie de 650 cm³ este apreciabil mai mare decât la Australopitecus. Forma creierului este, de asemenea, asemănătoare hominizilor. Se crede că Homo habilis avea în jur de 127 cm înălţime şi cântărea aproximativ 45 kg. OMUL DE NEANDERTHAL, a fost o specie sau subspecie a rasei umane (Homo neanderthalensis) ce a locuit în Europa şi părţi ale Asiei de Vest aprximativ de acum 230.000 până acum 29.000 de ani. Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are o datare nesigură; momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între 240.000 şi 100.000 ani, dar au fost propuse date mergând până la 450.000 î.Hr. Oricum, acesta rezistă până către 35.000-25.000 î.Hr. HOMO ERECTUS (omul ridicat), este specie umanoidă preistorică, posibil precursor al oamenilor moderni. Are o talie de peste 1,50 m şi un volum cranian de 1000 cm3 în medie. În ceea ce priveşte răspândirea omului în zonele temperate, aceasta a fost posibilă după apariţia focului.Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi timp, durata de activitate în fiecare zi este mult crescută, la fel ca şi capacitatea omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a utiliza, pentru prima dată, peşterile. Dar schimbarea cea mai importantă o reprezintă modificarea comportamentului în interiorul grupului ; în majoritatea aşezărilor există o singură vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că rezultatul vânătorii şi sau al culesului era consumat în comun sau, cel puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului 2. OMUL ŞI EUROPA Denumire dată spaţiului geografic aflat la vest de lumea orientală şi preluată de greci. Herodot lărgeşte noţiunea la spaţiul cuprins între Marea Mediterană, Atlantic, Don şi la nord de Dunăre, asimilându-l cu spaţiul de „civilizaţie”.
8
Europa are o dublă accepţiune: romană, adică politico-geografic de spaţiu circumscris civilizaţiei greco-romane, respectiv greacă, adică istorico-mitologică desemnând spaţiul limitat la Don , Dunăre, Italia, Balcani şi Asia Mică. Europa preistorică îşi are începuturile odată cu popularea sa acum circa 2 milioane de ani de către Homo erectus venit din Africa şi Asia Mică. Perioada de trecere la neolitic şi eneolitic, acum circa 35.000 de ani duce la înlocuirea lui homo sapiens neanderthalensis cu homo sapiens sapiens şi apariţia manifestărilor culturale gen Venus din Willendorf, zeiţa de la Vidra, picturile rupestre de la Altamira, Lascaux, Trois-Fraire, Cuciulat. Se trece la organizarea de gintă şi trib, de la economia de culegători-vânători la ceea de agricultori-păstorimeşteşugari, dublate de culte magico-religioase şi funerare. Europa protoistorică se dezvoltă în epoca metalelor şi se bazează pe societatea rurală, care dezvoltă metalurgia şi stă la baza oraşelor-state, dezvoltate în bazinul mediteraneean, începând cu mileniul I î.Hr, în Creta minoică şi Grecia miceniană. Epoca fierului din faza La Tene este legată de apariţia popoarelor indo-europene: celţii, iberii, italicii, germanii, grecii, tracii, ilirii, slavii, balticii, scito-sarmaţii, hitiţii şi mezo-perşii. 3.FUNDAMENTELE CIVILIZAŢIEI EUROPENE Apărută în Grecia, civilizaţia europeană se răspândeşte prin intermediul romanilor, care combină tradiţiile lor cu cele greceşti, orientale şi elenistice în cadrul imperiului lor, ce a unificat Europa. Cultura greco-romană, limba latină şi dreptul roman sunt baza, sursa şi inspiraţia culturii moderne europene. Popoarele indo-europene sunt originare din regiunile cental asiatice şi zona măriilor Caspică şi Arai. Erau popoare seminomade ce se ocupau cu agricultura intinerantă, creşterea vitelor, vânătoarea şi pescuitul. Erau organizaţi în confederaţii de trib războinice pe baza democraţiei militare, stăpâneau metalurgia bronzului, utilizând calul şi carul de luptă. Aveau o religie uraniană centrată pe cultul solar şi cel al liderilor războinici(sistemul kurganelor). Au migrat în mileniile V-III î.Hr. spre Europa, India şi Orientul apropiat şi mijlociu, asimilând cultural şi lingvistic pe băştinaşii neolitici(procesul de indo-europenizare). 4. POPOARELE VECHII EUROPE GRECII reprezintă o grupare etnică care populează Grecia din secolul XVII î.Hr. până în prezent. Limba greacă a fost vorbita in peninsula greaca (sudul Peninsulei Balcanice) de peste 3.500 de ani (si in Asia Mica de ceva mai putin) si are o continuitate istoric - literara, care o face sa fie una dintre cele mai vechi ramuri ale familiei de limbi indo-europene. aproximativ aceeasi cu cea din vremea lui Pericle din secolul V i.Hr.. Putine limbi se mai pot lauda cu o astfel de continuitate. Inainte de secolul XXl î.Hr. triburile greceşti migrează în Balcani. Secolul XX î.Hr.: Aşezarea grecilor în Macedonia si în Grecia peninsulară. Secolul XVII î.Hr.: Declinul Civilizaţiei minoice, datorată se pare erupţiei vulcanului Thera. Aheii şi ionienii se aşează în Peninsula Grecia (Civilizaţia miceneană). Secolul XIII î.Hr.: Primele colonii stabilite în Asia Mică. Secolul XI î.Hr.: Triburile doriene se aşează în Grecia peninsulară. Secolul IX î.Hr.: Are loc marea colonizare a Asiei Mici. Secolul VIII î.Hr.: Primele colonii importante se stabilesc în Sicilia şi sudul Italiei. Secolul V I î.Hr.: Colonii întemeiate pe ţârmul Mării Mediterane şi a Mării Negre. Secolul IV î.Hr.: Campania lui Alexandru cel Mare; colonii greceşti stabilite în oraşele nou fondate din Egiptul ptolemeic şi Asia. Secolul II î.Hr.: Cucerirea Greciei de Republica Romană. Migraţia unor greci la Roma. TRACII au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracică - componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populaţii s-au răspândit în estul, centrul şi sudul Peninsulei Balcanice şi în părţile adiacente Europei de Est. Tracii au locuit în provinciile antice: Tracia, Moesia, Dacia, Sciţia Minor, Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia şi în alte regiuni din Balcani şi din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, iar geţii se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până la râul Bug. În absenţa unor scrieri istorice, originile preistorice ale tracilor rămân obscure. Istoriografia lingvistică modernă clasifică tracii ca pe un popor indo-european aparţinând subgrupei estice (satem), fapt ce-i leagă practic de iranieni, slavi şi baltici. Asemănările cu popoarele antice iraniene (sciţi, cimerieni, sarmaţi) sunt confirmate de dovezile istorice şi arheologice rămase de la începuturile tracilor, de stilul lor de viaţă, de meseriile lor, de obiectele de artă descoperite şi de ritualurile de înmormântare. CELŢII se ocupau cu agricultura si cresterea animalelor. Erau vestiti pentru armele, uneltele si podoabele facute de ei. Le placea curatenia (ei au inventat sapunul). Locuintele lor erau mai ales de forma rotunda, construite din lemn si acoperite cu stuf. Galii purtau pantaloni facuti din diverse materiale. Obisnuiau sa se impodobeasca cu bratari si fibule. Galia (în latină Gallia, şi în greacă Galatia) a fost regiunea Europei de Vest care include nordul Italiei moderne, Franţa, Belgia, Elveţia occidentală şi părţi ale Olandei şi ale Germaniei pe partea vestică a râului Rin. Galii sub comanda lui Brennus au ocupat Roma ca. 390 î.Hr. În lumea egeeana, o migraţiune a galilor răsăriteni a apărut în Tracia, la nordul Greciei, în 281 î.Hr. Trei triburi galice au trecut dinTracia în Anatolia la invitaţia lui Nicomedes I, care ulterior ei s-au stabilit în Frigia şi Cappadocia în Anatolia centrală, o regiune care de atunci înainte s-a numit Galatia. ETRUSCII au locuit regiunea din Italia, numită Etruria (cuprinzând Toscana, regiunea de nord a Latiumului, şi părţi din Umbria), începând cu 1000–900 î.Hr. Centrul etruscilor a fost Toscana, unde etruscii s-au dezvoltat ca agricultori şi viticultori foarte buni, dar şi ca artizani ai unei ceramici deosebite. Etruscii au fost consideraţi mai avansaţi tehnologic, faţă de vecinii lor, chiar şi decât romanii, minele de plumb, cositor, fier sau cupru furnizând materia primă pentru o metalurgie din care se aprovizionau până şi grecii sau cartaginezii. Etruscii s-au organizat în oraşe-state începând cu secolul VIII î.Hr, acestea fiind Arretium (Arezzo), Caisra (Caere), Clevsin (Clusium), Curtun ( Cortona), Perusna (Perugia), Fufluna (Populonia), Veii, Tarchna (Tarquini), Vetluna (Vetulonia), Felathri (Volaterrae sau Volterra), Velzna (Volsinii), Velch (Volci). Limba etruscă este cunoscută astăzi din puţinele inscripţii păstrate. LATINII erau o populaţie italică antică din Latium Vetus (Vechiul Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. din nord. Deşi locuiau în oraşe-state independente, latinii aveau aceeaşi
9
limbă (latina), aceeaşi religie şi un puternic simţ al înrudirii exprimat prin mitul că toţi erau descendenţii lui Latinus, socrul lui Aeneas. Ambiţiile teritoriale romane au provocat unirea celorlalţi latini împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă victoria a aparţinut Romei (338 î.Hr.). În consecinţă, unele dintre statele latine au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au devenit cetăţeni romani cu drepturi depline. Alţii au devenit aliaţi ai Romei, bucurându-se de anumite privilegii. 5. ISTORIA ALTFEL "Revoluţia neolitică" îmseamnă sedentarizare, diviziunea între triburile pastorale şi agrare, generalizarea agriculturii, a cultelor fecundităţii şi fertilităţii, marile construcţii megalitice, începutul metalurgiei. Principalele popoare indo-europene au fost: -în Europa:celtii (Europa de vest şi centrală), italicii (peninsula Italică), germanii (sudul Scandinaviei, Polonia, Ucraina), balticii (republicile baltice), slavii (Rusia centrală, de nord şi de nord-est), tracii ( nordul peninsulei Balcanice, România, Ungaria, Slovacia, vestul şi sudul Ucrainei), ilirii (vestul Balcanilor), grecii (sudul Balcanilor, ţărmurile anatoliene, insulele egeene), sciţii şi sarmaţii (stepele nord pontice şi nord caspice) -în Asia: hitiţii şi huriţii (cenrul Anatoliei), filistienii (ţărmurile Palestinei), urartienii-stămoşii armenilor (sudul Caucazului şi nord-estul anatolian ), mezii şi perşii (nord-vestul şi sud-estul Iranului), arienii-vechii indienii (nordul şi centrul Indiei) Principalele grupuri lingvistice indo-europene au fost: -centum : latina, celta, greaca şi germana. -satem : sanscrita(vechea indiană), scito-sarmata, persana, armeana, hitita, slavo-baltica, traco-daca, ilira. 6. CRONOLOGIE cca.3,5-3 milioane î.Hr.: apar australo-pitecinele cca. 2 milioane î.Hr.: apare Homo erectus cca 2-1,5 milioane î.Hr.: primele urme ale omului în Europa („homo erectus") cca 80000-35000 î.Hr.: „homo ne-anderthaliensis" cca 35000 î.Hr.: „homo sapiens sapiens" - omul modern 11000-7000 Î.Hr.: mezoliticul cca 9 000 Î.Hr.: în Orient, începutul neoliticului, cu sedentarizarea şi practicarea agriculturii. 7000-3500 Î.Hr.: neoliticul cca 7000 î.Hr.: începuturile agriculturii şi ale creşterii animalelor în Europa mediteraneană; folosirea ceramicii cca 5 500 Î.Hr.: primele oraşe în Mesopotamia, Egipt, valea Indului. cca 4500 î.Hr.: primele construcţii megalitice (Franţa, Portugalia) cca 4100 î.Hr.: metalurgia cuprului în Europa (Peninsula Balcanică) cca 3 700 Î.Hr.: Mesopotamia de Jos atinge stadiul vieţii urbane cca 3 500 Î.Hr.: Sumerienii în Mesopotamia de Jos. 3500-mileniul I î.Hr.: epoca metalelor (în Europa, la nord de Alpi) 3500-3000 Î.Hr.: chalcolitic cca 3000-1000 î.Hr.: monumentul megalitic de la Stonehenge (Anglia) 3000/2600-1100 Î.Hr.: epoca bronzului 2600 î.Hr.: începuturile metalurgiei bronzului (Grecia) 2000 î.Hr.: migraţia ionienilor 1600 î.Hr.: migraţia eolienilor 1600-1400 î.Hr.: apogeul civilizaţiei cretane 1500 î.Hr.: aheii 1450-1 200 î.Hr.: afirmarea culturii miceniene 1400 î.Hr.: dispariţia civilizaţiei cretane 1200 î.Hr.: invazia dorienilor 1150-850 î.Hr.: apariţia şi răspândirea fierului în Europa secolele VIII-VI î.Hr.: primele menţiuni istorice despre traci secolul al VII-lea î.Hr.: începuturile epocii Hallstatt (prima vârstă a fierului); dominaţia celţilor asupra Europei Centrale 500-450 î.Hr.: începuturile civilizaţiei La Tene 450 î.Hr.: prima menţiune istorică despre geto-daci (referitoare la evenimente din 514 î.Cr.) 7. DICTIONAR Kurgan: movilă ridicată de mâna omului; se mai folosesc termenii de gorgan sau tumul Menhir: bloc de piatră cioplit rudimentar, plantat vertical Cult uranian: cult dedicat divinităţilor cereşti, solare Cult chtonian: cult dedicat divinităţilor pământene şi subpământene Aculturaţie: asimilarea de către o grupare sau un popor a elementelor unei culturi străine, renunţând parţial sau total la cea proprie, Indo-europeni: populaţii originare din Asia Centrală, care, deplasându-se spre vest, se amestecă cu populaţia locală, proces în urma căruia rezultă popoare şl limbi noi, cu un substrat comun. Indo-europenizare: proces de suprapunere a indo-europenilor peste populaţiile neolitice, desfăşurat între Oceanul Atlantic şi Valea Indusului. Cromleh: pietre verticale mai mici, dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mai mari. Cultură arheologică: totalitatea vestigiilor materiale şi spirituale care permit reconstituirea modului de viaţă al comunităţilor preistorice. Difuziune culturală: răspândirea valorilor spirituale dintr-o anumită zonă spre alte spaţii istorice, pe care le influenţează.
10
Dolmen: construcţie megalitică de forma unei mese, alcătuite din 3 mari blocuri de piatră neprelucrată. Habitat: spaţiu de locuire. Epoca metalelor: perioadă care marchează sfârşitul preistoriei şi trecerea la istorie; în funcţie de metalul folosit pentru producerea uneltelor şi a armelor, este subîmpărţită în chalcolitic (epoca aramei şi pietrei), epoca bronzului şi epoca fierului. Glaciaţie: perioadă de răcire a climei, cu o temperatură medie mai joasă decât astăzi şi ierni mai lungi, vegetaţie de stepă şi păduri de conifere; ultima glaciaţie (Wurm) s-a încheiat acum 13 000-14 000 de ani. VI.
ANTICA HELLADA
1. CETATEA Civilizaţia caracteristică Greciei în cea de-a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. poartă numele de civilizaţie miceniană, după numele citadelei de la Micene, dar se răspândeşte în întregul bazin răsăritean al Mării Mediterane. Pe la 1200 î.Hr. însă, toată această arie este incercată de o sumă de conflicte şi migraţii, la capătul cărora citadelele miceniene dispar, împreună cu dinastiile care le stăpâneau. Cei alungaţi vor coloniza ţărmul vestic al Mării Egee şi o serie de insule, sub numele de ionieni. La începutul mileniului I î.Hr., lumea greacă este fărâmiţată în mici comunităţi care, treptat, se consolidează şi constituie, în secolele VI-VII î.Hr., mici state independente, pe care le numim cetăţi. Aceste state se deosebesc de toate formele anterioare de organizare, pentru că, deşi erau dominate de o aristocraţie războinică şi bogată, această dominaţie era limitată de faptul că toţi locuitorii care stăpâneau pământ arabil din tată în fiu, erau consideraţi cetăţeni şi aveau dreptul ca, în adunările comune, să-şi aleagă conducătorii şi să participe la întreaga viaţă a cetăţii. Cetatea greacă a evoluat din aşezarea fortificată a conducătorului militar, devenit centru economico- politic. Locuitorii erau cetăţeni, străini şi sclavi. Puterea politică a evoluat de la monarhie, spre puterea aristocratică şi apoi una democratică reprezentată de adunarea poporului. 2.MAREA COLONIZARE GREACĂ Cele trei valuri ale migraţiei greceşti(aheii, ionienii şi eolienii, dorienii) se incheie la sfârşitul mileniului I î.Hr., iar odată cu secolele IX-VII apar cetăţile stat antice.Secolele VIII-V î.Hr. marchează marea colonizare greacă ce are motive economice, sociale şi politice. Ea cuprinde spasţiul pontic, sudul Franţei şi Italiei, Sicilia , coastele libiene şi cele anatoliene şi se concretizează prin apariţia a numeroase cetăţi greceşti, copie fidelă a cetăţilor-mamă/ metropola. Deoarece pământul Greciei era puţin şi sărăcăcios, cetăţile organizează îmtemeierea unor noi aşezări pe ţărmurile Mării Mediterane şi Mării Negre, răspândind astfel modul de organizare, limba şi civilizaţia greacă până departe. Este epoca marii colonizări, în care navigaţia, meşteşugurile şi negoţul se dezvoltă rapid, legând între ele sutele de cetăţi greceşti şi făcând ca produsele lor să catrundă până departe, în ţinuturile locuite de alte neamuri. 3.SPARTA, MODELUL ARHAIC Creat în sec.IX î.Hr. de către dorieni pe valea râului Eurotas din Peloponez, Sparta a fost organizată prin legile lui Lycurg. Ea era condusă de 2 regi, şefi militari şi religioşi, sfatul bătrânilor(Gerusia), adunarea poporului(Apella), toate supervizate de colegiul celor 5 efori. Bazat pe militarism şi exclusivism politico-rasial, Sparta nu a dezvoltat decât arta militară, dar a dominat spaţiul grecesc în primele 3 decenii de după războiul peloponesiac. 4. ATENA – EDUCATOAREA HELLADEI Creat de ionieni, în Atica la mijlocul sec.VIII î.Hr, Atena este atribuită miticului rege Tezeu. Societatea a evoluat de la monarhie la un regim aristocratic, reformat de activitatea arhonţilor Dracon(621 î.Hr. – îngrădea puterea eupatrizilor şi dă primele legi scrise), Solon(594 î.Hr. – împarte oamenii în funcţie de avere, desfiinţează sclavia din datorii, crează tribunalul poporuluiHeliaia şi sfatul celor 400- Bule), Clistene(crează colegiul celor 10 strategi, introduce ostracismul) şi Pericle(retribuirea funcţiilor şi participarea celor săraci la ele, susţinerea apărării şi culturii de cei bogaţi, egalitatea în faţa legilor) spre o democraţie sclavagistă. Centru al culturii şi artei greceşti Atena a fost pilonul coaliţie elene cea învins imperiul Persan şi a constituit un adevărat "imperiu maritim" prin Liga de la Delos. 5.RĂZBOAIELE MEDICE Este legat de expansiunea persană şi de statutul cetăţilor greceşti microasiatice, revoltate în 500 î.Hr., sub conducerea Miletului, contra perşilor. Înfrângerea grecilor şi ajutorul dat lor atenienilor determină campania lui Darius I, înfrânţă de coaliţia ateniano-plateeană la Marathon – 490 î.Hr. Urmaşul lui Darius, Xerxes reia atacul soldat cu victoria de la Termopile – 480 î.Hr. contra spartanilor regelui Leonidas, dar încheiate cu înfrângerile de la Salamina – 480 î.Hr.(pe mare, de flota ateniană a lui Temistocles) şi Plateea – 479 î.Hr.(terestră, de o coaliţie condusă de spartani). Hegemonia Atenei, decurge din victoria în războaiele medice şi se faza pe supremaţia Ligii maritime de la Delos, ce servea cauza imperiului maritim atenian. 6. LIGA DE LA DELOS În 478 î.Hr., Atena a devenit hegemon (conducător) al Ligii maritime care reunea sute de cetăţi mai mari sau mai mici ce, au hotărât constituirea unei flote permanente din corăbiile şi echipajele lor reunite. Acele cetăţi care nu puteau să trimită atâţia oameni departe de casă urmau să plătească o sumă de bani atenienilor, care se angajau să construiască şi să echipeze navele necesare. Banii se depuneau într-un tezaur comun, în templul lui Apollo din insula Delos, şi erau administraţi de un colegiu de 10 magistraţi atenieni, sub supravegherea Consiliului celor 500 de la Atena şi a Consiliului ligii, format din câte un reprezentant al fiecărei cetăţi, cu dreptul la un vot. în 454 Î.Hr., de teama unui un atac persan, tezaurul este mutat la Atena. Victoriile navale şi constituirea Ligii maritime modifică raporturile politice din cetate. Până atunci, hopliţii, cetăţeni mai înstăriţi care luptau ca pedestraşi erau, la Atena, ca şi în cele mai multe cetăţi ale Greciei, principala forţă militară, iar în urma reformei lui Clistene, şi principala forţă politică în cetate. Acum, cetăţenii săraci, care formau echipajele celor aproape 1 000 de corăbii ale ligii, deveneau
11
foarte importanţi pentru apărarea şi pentru faima Atenei. La rândul lor, cei mai bogaţi dintre atenieni contribuiau din averea lor la construirea şi întreţinerea navelor şi a echipajelor, pe care le comandau personal. 5. DECLINUL POLISULUI Războiul peloponesiac(431-404 î.Hr), este declanşat de antagonismul ateniano-spartan. Spartanii pustiesc Atica, iar flota ateniană distruge ţărmurile Peloponezului. Moartea lui Pericle duce la un armistiţiu între 412-415 î.Hr, conflictul reaprinzându-se datorită lui Alcibiade. Eşecul atenian în faţa Syracuzei, sustinerea spartanilor cu aur persan şi victoria maritimă spartană de la Aigos Potamos – 405 î.Hr, duce la capitularea Atenei. Criza polisului, începe după conflict şi este marcată de hegemonia spartană(404-371 î.Hr) şi împunerea de către aceştia a unor regimuri aristocratice. Situaţia se schimbă prin ridicarea Tebei, Condusă de Pelopida şi Epaminondas, care înlătură hegemonia spartană prin victoriile de la Leuctra – 371 î.Hr. şi Mantinea – 362 î.Hr. Lungul şir de conflicte au slăbit economic şi politic lumea greacă permiţând lui Filip II al Macedoniei să-şi impună hegemonia în Grecia. Cuceririle Macedoniei. Stat semibarbar la intersecţia spaţiului grec, trac şi ilir, Macedonia îşi datorează ascensiunea lui Filip al-II-lea. Acesta impune cultura greacă, crează o puternică armată permanentă, dezvoltă comerţul şi mineritul, pentru a-şi impune dominaţia asupra spaţiului grec prin victoria de la Cheroneea – 338 î.Hr. 6. ALEXANDRU MACEDON ŞI CIVILIZAŢIA ELENISTICĂ După asasinarea lui Filip în 336 î.Hr., fiul său Alexandru continuă opera lui. Îi supune pe tesalieni(336 î.Hr), îi înfrânge pe geţi şi distruge Teba, reafirmându-şi dominaţia supra Atenei şi asupra Ligii de la Corint(335 î.Hr), pentru a porni apoi la cucerirea imperiului persan. Cucerirea Orientului, începe cu o armată de circa 45.000 de oameni şi este jalonată de victoriile de la Granicos – 334 î.Hr. şi de la Issos – 333 î.Hr., prin care preia controlul Asiei Mici, Siriei şi a spaţiului fenicianopalestinian. Alexandru pătrunde în Egipt unde este recunoscut faraon, apoi revine în Asia şi după victoria de la Arbela – 331 î.Hr., ocupă Babilon, Susa, Persepolis şi Ecbatana, punând capăt Imperiului Ahemenid. Cucereşte restul Iranului, Afganistanul şi Asia Centrală şi ajunge în 327 î.Hr pâmă în India. Revine în Babilon în 326 î.Hr şi moare în 323 î.Hr. Imperiul macedonean se întindea din Balcani la Indus, de la Dunăre, Caucaz, ţărmurile mărilor Neagră, Caspică şi Aral până în Nubia, deşerturile Arabiei, golful Persic şi Oceanul Indian. Alexandru a incercat o coabitare grecoorientală şi o simbioză cultural-etnică şi socială. Regatele elenistice, sunt create după moartea lui Alexandru de către genaeralii săi care îşi împart imperiul. Cele mai viabile state sunt Egiptul – condus de Ptolemeu, Imperiul Seleucid – condus de Seleucos Nicator şi Macedonia – condusă de Antipatros şi apoi de Cassandru, la care se adaugă Asia Mică(Antigonos Monopthalatos), Tracia (Lisimach), Bactria(Demetrios), Pergam, Bithinia şi Pont. Noii suverani au îmbinat despotismul oriental cu civilizaţia greacă creând cultura şi civilizaţia elenistică. După moartea lui Alexandru, teritoriul cucerit se împarte în mai multe regate, în care limba şi cultura greacă cunosc o nouă înflorire. Această etapă istorică ooartă numele de epocă elenistică - epoca răspândirii statelor, limbii şi civilizaţiei greceşti în Orientul Apropiat şi în Egipt. 7. ISTORIA ALTFEL Sparta a fost înfiinţată în sec. VIII î.Hr. de dorieni în regiunea Laconia. Era organizată ca stat militar, având o armată puternică. Societatea era alcătuită din: perieci (locuiau în jurul oraşului Sparta şi se ocupau cu agricultura, meşteşugurile, negustoria), hiloţi (făceau parte din populaţiile cucerite de spartani), aristoi (cei care deţineau puterea si participau la conducerea statului), spartani (cetăţenii originari din Sparta). Sparta era caracterizată de o cultură războinică şi atrocităţi tradiţionale. Pământurile sale erau cultivate de sclavi, periecii, supravegheaţi intens, de vreme ce erau mai numeroşi decât însuşi spartanii, lucru pentru care au avut loc diverse revoluţii. Spartanii erau caracterizaţi prin capa roşie şi barba stufoasă. Nou-născuţii bolnavi sau cu diferite deficienţe erau asasinaţi într-un mod teribil, dorindu-se doar copii care să poată face faţă războiului. Singura problemă a Spartei era lipsa marinei, motiv pentru care în bătălia de la Termopile a fost nevoită să recurgă la inamicul său, Atena. Prima derută a spartanilor a fost înregistrată în această bătălie contra Imperiul Persan. Sparta nu a trimis decât câteva sute de răzoinici sprijiniţi de marina greacă. Sparta a obţinut hegemonia Greciei în războiul Peloponezului (431 - 404 î.Hr.) în detrimentul Atenei. Aşa-zisa hegemonie şi succesul Spartei a fost încheiat de Teba în bătălia de la Leuctra (146 î.Hr.), când mare parte din populaţia masculină spartană a murit. Prin aceasta, Teba a obţinut cârma Greciei. Atena a fost iniţial locuită acum 6.000 ani de Pelasgieni şi mai târziu de ionieni care s-au instalat în această fortăreaţă naturală, marea stâncă a Acropolei, sau oraşul de sus, după cum îi spun grecii. Oraşul s-a dezvoltat şi a fost consacrat zeiţei Atena. A cunoscut prima lui înflorire în epoca miceniană (1600–1100 î.hr.). La finele secolului al VI-lea î.hr. tirania (probabil regală) a fost înlocuită de un regim democratic care a condus la o civilizaţie fără precedent în istoria umanităţii. În secolul al V-lea î.hr. Sub guvernarea luminată a lui Pericle, Atena a atins apogeul cultural, economic şi militar fapt ce a făcut ca această perioadă să fie numită „vârsta de aur a Atenei”. În epoca elenistică precum şi în cea bizantină Atena a jucat un rol secundar. Ostracismul a fost creat pentru ca nu cumva vreunul dintre atenieni, devenind mai vestit şi mai puternic decât ceilalţi, să încerce din nou să acapareze singur puterea ca tiran, Clistene a dat Adunării poporului dreptul ca, în fiecare an, să hotărască prin vot dacă trebuie ca acela dintre cetăţeni care părea periculos pentru isonomie să fie exilat. O adunare de cel puţin 6 000 de cetăţeni, care votau fiecare în secret, zgâriind pe cioburi de lut numele, putea decide că el trebuie să părăsească Atena pentru 10 ani; familia şi averea sa rămâneau neatinse. Această procedură poartă numele de ostracism, de la cuvântul ostracon, care înseamnă ciob. în momente de mare cumpănă, cum s-a întâmplat în 481 î,Hr„ când atenienii se pregăteau de război cu perşii, toţi ostracizaţii erau iertaţi şi rechemaţi la Atena pentru a apăra cetatea.
12
8. CRONOLOGIE secolele VIII-VI î.Hr.: apariţia polisurilor greceşti; marea colonizare greacă 776 î.Hr.: primele Jocuri Olimpice cca 750-700 î.Hr.: poemele homerice Iliada şi Odiseea secolul al VIII-lea î.Hr.: Hesiod, Munci şi zile cca 621 î.Hr.: reformele lui Dracon cca 600 î.Hr.: începuturile ceramicii cu „figuri negre" 594-593 î.Hr.: reformele lui Solon 582 î.Hr.: primele Jocuri Pythice 573 î.Hr.: primele Jocuri Nemeene 566 î.Hr.: organizarea la Atena a Marilor Panatenee 561-528 î.Hr.: tirania lui Pisistrate 530 î.Hr.: începuturile ceramicii cu „figuri roşii" 510 î.Hr.: căderea tiraniei la Atena 508 î.Hr.: reformele lui Clistene 491-490 î.Hr.: primul război greco-persan; victoria de la Maraton 488 î.Hr.: prima aplicare a ostracismului la Atena 485 î.Hr.: primul concurs de comedie la Atena 481-478 î.Hr.: al doilea război greco-persan; victorii la Salamina şi la Plateea 478-477 î.Hr.: întemeierea Ligii de la Delos 470-460 î.Hr.: celebritatea pictorului Polignot 469-399 î.Hr.: Socrate, 443-429 î.Hr.: Pericle - strateg al Atenei 431-404 î.Hr.: războiul peloponesiac - hegemonia Spartei 387 î.Hr.: Platon întemeiază Academia 384-322 î.Hr.: Aristotel 338 î.Hr.: cucerirea Greciei de către regele macedonean Filip al II-lea (victoria de la Cheroneea) 336-323 î.Hr.: Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei 323 î.Hr.: destrămarea Imperiului macedonean şi formarea regatelor elenistice 273 î.Hr.: Tratat de prietenie (amiciţia) între Egipt şi Roma, primul de acest gen în istoria statelor elenistice. 221-179 î.Hr.: Domnia lui Filip al V-lea în Macedonia. 215 î.Hr.: Alianţa lui Filip al V-lea cu Hannibal, învingătorul romanilor la Cannae, declanşează confruntarea dintre Macedonia şi Roma, încheiată cu pacea de la Phoinike (205 î.Hr.). 203 î.Hr.: Tratat secret între Regatul Seleucid şi Macedonia, urmărind împărţirea Egiptului Lagid. Politica expansionistă iniţiată de Filip al V-lea în următorii ani în Tracia, Marea Egee şi Asia Mică determină Pergamul şi Rhodosul să solicite ajutorul Romei; îngrijorată, Roma intervine. 200-197 î.Hr.: Al doilea război macedonean, în care armata romană înfrânge falanga macedoneană. 171-168 î.Hr.: Al treilea război macedonean, încheiat cu victoria romană de la Pydna (168 î.Hr.). Macedonia îşi pierde independenţa. 149 î.Hr.: Răscoală antiromană condusă de Andriscos este înfrântă, iar Macedonia devine provincie romană (148 Î.Hr.). 64-63 î.Hr.: După înfrângerea lui Mithridate al VI-lea, regele Pontului, Cnaeus Pompeius trece la reorganizarea Asiei. 58 î.Hr.: Ciprul, desprins din Egiptul lagid, devine provincie romană. 47-30 î.Hr.: Domnia Cleopatrei a VII-a în Egipt, care încearcă cu ajutorul lui Caesar şi, apoi, al lui Marcus Antonius să oprească declinul regatului. 30 î.Hr.: înfrânt de Octavianus în războiul civil, Marcus Antonius se sinucide împreună cu Cleopatra. Egiptul, ultimul stat elenistic, devine provincie romană. 9. DICŢIONAR Autarhie: sistem economic care asigură producerea tuturor celor necesare pentru viaţa cetăţii, fără schimburi comerciale cu exteriorul Corp civic: ansamblul cetăţenilor care se supun aceloraşi legi, se închină unor zei comuni, muncesc şi trăiesc împreună, fiind legaţi de cetate printr-un sistem de îndatoriri şi drepturi Ostracism: procedeu de eliminare prin exilare pe 10 ani a cetăţenilor periculoşi democraţiei. Votarea se făcea pe ostrakon (ciob). Arhonte: Magistrat atenian, la început ales, apoi tras la sorţi. Aristocraţie: Categorie socială care se bucură de privilegii datorită originii, bogăţiei sau poziţiei sale sociale. Cetăţeni: Oameni liberi, posesori ai unui lot de pământ, case sau ateliere, care participă la viaţa politică şi religioasă, precum şi la apărarea cetăţii. Democraţie: Formă de organizare politică în care puterea aparţine poporului (gr. demos = popor, kratos = putere). Hellada: Denumirea antică a Greciei. Metropolă: Oraş-stat din antichitate care întemeiază colonii. Străini: Greci din alte cetăţi care au primit permisiunea să stea în Sparta (perieci) sau în Atena (meteci), dar sunt lipsiţi de drepturi cetăţeneşti. Spartanii: formau clasa stăpânilor, din cetatea Sparta, bucurându-se de toate drepturile, socotindu-se „egali" între ei. Fiecare familie spartană primea în folosinţă, din partea statului, câte un lot de pământ egal în suprafaţă, muncit de hiloţi, care nu putea fi înstrăinat. în lipsa urmaşilor, lotul revenea statului.
13
Hiloţii: proveneau din populaţia cucerită de spartani (probabil urmaşii aheilor) şi aparţineau statului, care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor. Nu puteau fi vânduţi, se puteau căsători, dispuneau de o gospodărie proprie, fiind obligaţi la plata unei părţi din produse de pe lotul muncit. Participau la războaie, construind fortificaţii şi transportând arme şi bagaje. Periecii: proveneau din populaţia liberă (ahei şi alţii greci) şi locuiau într-o zonă situată în jurul oraşului. Aveau proprietăţi individuale, se ocupau cu meşteşugurile şi comerţul şi, deşi plăteau impozite, nu aveau drepturi politice. VII.
EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ LA VECHII GRECI
1. EDUCAŢIA SPARTANĂ Era de terminat de statul militarist şi elitist. Copii apţi fizic erau educaţi în casă să devină bune mame şi gospodine în cazul fetelor şi până la 7 în cazul băieţilor. După 7 ani băieţii trec la viaţa militară în comun, dusă în cazarmă şi reglementată foarte aspru. Se pot căsători la 30 de ani, dar până la 60 de ani rămân majoritatea timpului în armată, dispunând de un lot de teren lucrat pentru ei de hiloţi – semisclavi, descendenţi ai aheilor cuceriţi de dorieni. Puţini numeric(circa 10-15.000) spartanii primeau loturi de pământ lucrate de hiloţi şi dominau prin teroare pe perieci, oameni liberi necetăţeni ce erau meşteşugari şi negustori (circa 40-50.000) şi pe hiloţi, un fel de semisclavi aparţinând statului, urmaşi ai aheilor cuceriţi (circa 120-150.000). 2. MODELUL ATENIAN Urmărea să creeze buni cetăţeni şi asigura educaţie până la 18 ani. Fetele şi băieţii până la 7 ani sunt educaţi în casă. După 7 ani, băieţii învaţă scrisul, cititul, socotitul, gramatica şi muzica, după 14 ani se pune baza pe pregătirea de tip fizic şi sportiv, între 18 şi 20 de ani se satisface serviciul militar, după care este recunoscută calitatea de cetăţean. Erau excluşi de la drepturile cetăţeneşti femeile, copii, sclavii, străinii şi cei cu un singur părinte atenian. Dreptul de cetăţean era doar pentru bărbaţii de peste 20 deani născuţi din ambii părinţi atenieni. Regimul democratic sclavagist era doar pentru atenieni (circa 40.000), dar nu se extindea asupra periecilor/străinii(circa 80.000) şi asupra sclavilor (circa 200.000). 3. RELIGIA Religia s-a dezvoltat odată cu polisul şi a influenţat viata cotidiană, educaţia şi arta greacă. Era de tip uraniano-chtoniană , cu un panteon extrem de bogat şi ramificat.Sediul zeilor era Olimpul, ierarhia avea în frunte pe Zeus, aceştia se asemănau oamenilor, dar erau nemuritori şi le erau atribuite toate fenomenele inexplicabile, misterioase şi supranaturale. Exista un cult al eroilor, deveniţi pentru faptele lor semizei, cum ar fi Prometeu, Hercule etc. Zeilor li se ridicau temple, li se aduceau ofrande şi jerfe şi le erau consacrate inteceri artistice şi sportive. Întrecerile şi jocurile erau sărbători dedicate zeilor, dintre ele cele mai importante fiind cele OLIMPICE (organizate din 4 în 4 ani la Olympia), PHYTICE(în cinstea lui Apollo la Delphi) şi ISTMICE(în cinstea lui Poseidon la Corint). 4. ŞTIINŢA ŞI FILOSOFIA Ionia era centru ştiinţei greceşti cu predilecţie în astronomie(Thales din Milet, Aristah), geometrie( Euclid), matematică(Arhimede), geografie(Strabon, Ptolemeu din Alexandria), istorie(Herodot, Tucidide, Xenofon), filozofie (Heraclid din Efes, Democrit, Socrate, Platon, Arhimede), medicină(Hipocrate). Grecii inventează şi cea mai simplă formă le scriere, alfabetul, care notează fiecare sunet cu câte un semn. În acest fel, oricine poate cunoaşte deciziile cetăţii, înscrise pe tăbliţe de lemn sau pe lespezi de piatră şi afişate în locuri publice. Cultura scrisă, accesibilă unui mare număr mare oameni, cunoaşte o dezvoltare fără precedent, contribuind la unitatea culturală şi lingvistică a întregului spaţiu locuit de greci. 5. ARTA GREACĂ Arhitectura, are ca centru Atena epocii lui Pericle, cînd se stabilesc proporţiile ideale ale templului, se desăvârşeşte sistemul de monumente de pe Acropole, dintre care se remarcă Odeonul, Parthenonul, Erehteionul şi teatrul lui Dionysos. Se desăvârşesc stilurile ionic, doric şi corintic. Sculptura şi pictura, iniţial influenţate de orient se desăvârşesc cu Myron(Discobolul) şi ating apogeul cu Phidias(Athena Parthenos, Zeus din Olympia), Polictet(Deoriforul), Praxiteles(Afrodita din Cnidos), Lysip(bustul lui Alexandru cel Mare); iar în pictură se remarcă Polignot cu teme mitologice şi din istoria Atenei. Ceramica, are vase extrem de diversificate ca formă, mărime, utilizare, coloristică şi cu reprezentări de viaţă cotidiană, scene istorice şi mitologice. 6. TEATRUL Începe prin reprezentări în aer liber şi evoluează în spaţii speciale, de la cupluri de actori la mari reprezentări ca temă şi număr de artişti. Se remarcă autorii de tragedii(Eschil, Sofocle, Euripide) şi de comedii(Aristofan). Literatura, este reprezentată de poeziile lui Tirteu, Pindar, Sapho şi de operele lui Hesiod(Munci şi zile, Teogonia) şi Homer(Iliada, Odiseea), temele fiind istorice, mitologice sau de viaţă cotidiană. 7. ISTORIA ALTFEL Marii artişti ai antichităţii greceşti: - Pictori: Apelles - Aetion - Euphronius - Exekias - Parrhasius - Polygnot - Zeuxis Filozofi: Anaximandru - Anaximene - Aristotel - Athenagoras din Atena - Democrit - Diogene din Sinope - Empedocle - Epictet - Epicur - Epimenides - Heraclit - Hypatia din Alexandria - Ireneus - Celsus - Leucip -Parmenide - Platon - Plethon - Plotinus - Protagora - Pitagora - Socrate - Thales din Milet - Theophrastus -Xenophan - Zeno din Citium - Zenon din Eleea
14
- Oameni de ştiinţă: Arhimede - Aristarchus din Samos - Aristotel - Ctesibius - Eratosthenes - Euclid - Galen - Heron din Alexandria - Hipparchus - Hipocrate - Ptolemeu - Pythias - Strabon - Theopompus - Sculptori: Agesandros - Athanadoros - Polidor - Agasias - Callicrates -Lysipp - Myron - Plato - Polyclitus -Polyeuctes Phidias - Praxiteles - Scopas - Scriitori: Eschyl - Alceus - Alcman - Anacreon - Apollodorus - Apollonius Rhodius - Aristophan - Callimachus - Cassius Dio Euripide - Eusebius din Caesarea - Hecataeus din Miletus - Hecataeus dinAbdera - Hesiod - Homer - Longus - Marcus Annaeus Lucanus(Lucan) - Menander -Pausanias - Pindar - Polycarp -Sappho - Sophocles - Theocritus SANCTUARE ŞI JOCURI PANELENICE. Lumea greacă se separa prin caracteristici specifice fiecărui oraş stat. Existau în comun cultul zeilor şi aplecarea spre mistere şi oracole. Marile centre religioase comune erau cele de la: - Delphi, construit în sec. VII î.Hr şi dedicat lui Apollo şi opracolului său Pithia. -Olimpia, centrul alcultului general grecesc şi locul organizării începând cu 776 î.Hr ajocurilor olimpice. -Epidaur, dezvoltat din sec.IV î.Hr şi dedicat lui Ascelapios, zeul medicinei. Jocurile sportive, însoţite de competiţii de muzică, poezie şi teatru erau dedicate zeilor şi erau considerate perioade de pace panelenică. Principalele jocuri au fost în : -jocurile phitice, organizate la Delphi în cinstea lui Apollo(premiile erau din frunze de laur) -jocurile istmice, organizate la Corint în cinstea lui Poseidon(premiile erau din frunze de ţelină) -jocurile olimpice, organizate la Olimpya în cinstea lui Zeus, din 4 în 4 ani începînd cu 776 î.Hr. Competiţia dura 7 zile, se desfăşurau la 10 probe şi învingătorii primeau cununi din frunze de măslin. Aceste jocuri au fost interzise de împăratul Teodosie în anul 394. 8. CRONOLOGIE Înainte de secolul XXl î.Hr: triburile greceşti migrează în Balcani. Secolul XX î.Hr.: Aşezarea grecilor în Macedonia si în Grecia peninsulară. Secolul XVII î.Hr.: Declinul Civilizaţiei minoice, datorată se pare erupţiei vulcanului Thera. Aheii şi ionienii se aşează în Peninsula Grecia (Civilizaţia miceneană). Secolul XIII î.Hr.: Primele colonii stabilite în Asia Mică. Secolul XI î.Hr.: Triburile doriene se aşează în Grecia peninsulară. Secolul IX î.Hr.: Are loc marea colonizare a Asiei Mici. Secolul VIII î.Hr.: Primele colonii importante se stabilesc în Sicilia şi sudul Italiei. Secolul VI î.Hr.: Colonii întemeiate pe ţârmul Mării Mediterane şi a Mării Negre. Secolul V î.Hr.: războaiele medice, “secolul de aur” al atenei sub guvernarea lui Pericle Începutul secolul IV î.Hr.: războiul peloponesiac, criza polisului şi ridicarea Macedoniei Secolul IV î.Hr.: Campania lui Alexandru cel Mare; colonii greceşti stabilite în oraşele nou fondate din Egiptul ptolemeic şi Asia. Secolul II î.Hr.: Cucerirea Greciei de Republica Romană. Migraţia unor greci la Roma. 9. DICŢIONAR Sofişti: denumire dată în perioada de înflorire a democraţiei celor care predau cunoştinţe de retorică şi filozofie; ei foloseau în discuţie o argumentare doar aparent corectă, numită, după ei, sofistică Oratori: cei care posedă arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentare bogată şi riguroasă, pusă în valoare de un stil ales şi de un limbaj elevat Principiu: acel prim punct de pornire datorită căruia un lucru este, ia naştere şi poate fi cunoscut (Aristotel) Dogmatism: mod de gândire rigid care operează cu teze imuabile, date o dată pentru totdeauna Elenism: termen ce desemnează generic cultura Greciei antice şi influenţele generate de ea Efeb: Tânăr între 18-20 de ani, viitor cetăţean, făcând un serviciu militar. Gimnaziu: Şcoală greacă antică, alcătuită din absolvenţii palestrei. Gineceu: încăperi destinate femeilor în locuinţele din Grecia antică. Palestra: Şcoală sportivă destinată practicării gimnasticii, atletismului, luptelor etc. Acropolă: Zona cea mai înaltă a unui polis, care era centrul religios şi loc de refugiu în caz de primejdie. Friză: Element al arhitecturii antice greceşti, situat în partea superioară a unei construcţii, ornamentat cu basoreliefuri, sculpturi, picturi. Portic: Galerie deschisă, susţinută de coloane sau pilaştri Evergeţi: binefăcători ai cetăţii. Loggia: balcon acoperit. Sanctuar panelenic: loc consacrat unui zeu celebrat de oameni veniţi din toate cetăţile greceşti. Viziune antropocentrică: viziunea filozofică potrivit căreia omul este centrul şi scopul universului. VIII.
LUMEA GETO – DACILOR
1.TRACII ŞI GEŢII VĂZUŢI DE GRECI Tracii, apar locuind în vecinătatea grecilor şi sunt menţionaţi în operele lui Homer(regele Rhessos din Iliada), Herodot şi Strabon. Grecii menţionau pe odrişi, besi, moesi, tribali şi la nord de Dunăre pe geţi şi pe daci, precum şi confruntările lor cu sciţii şi macedonenii lui Filip al-II-lea şi Alexandru cel Mare. Civilizaţia zonei uimeşte prin urme cum ar fi cele din Transilvania, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, între Alba Iulia şi Orăştie, unde cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit trei tăbliţe de lut, dintre care două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia, de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Observând similitudini între tăbliţele găsite la Tărtăria şi scrierile de pe tăbliţele
15
sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î. Hr., specialiştii români au luat în considerare ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi. Tăbliţele de la Tărtăria sunt însă mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumătate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacă se admite că ele reprezintă intradevăr scrieri, Tăbliţele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri găsite până-n prezent. 2. GEŢI ŞI DACI Geto-dacii, sunt ramura nordică a tracilor, ocupând spaţiul dintre Dunăre, Tisa şi Nistru, termenul de geţi fiind folosit de greci şi cel de daci de către romani. Felul de viaţă al geto-dacilor, are la bază obştea rurală împărţită intre nobili/tarabostes şi popor de rând /comatii, organizarea tribală fiind concentrată în jurul unei aşezări fortificate semiurbane numită dava. Ocupaţiile de bază erau agricultura, viticultura, păstoritul şi mineritul, religia era politeistă de tip choniano-uranian în frunte cu Zamolxes, civilizaţia materială fiind ceea a epocii fierului de tip La Tene. Civilizaţia geto-dacă este relativ puţin cunoscută, ei fiindu-i atribuite tăbliţele de la Sinaia , ce reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Conform tradiţiei locale, sau a unor informaţii care au circulat în zonă la vremea respectivă, Tăbliţele de la Sinaia se referă la un număr impresionant de tăbliţe de aur descoperite, cu prilejul lucrărilor de captare a pâraielor Sfânta Ana şi Peleş, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, şi de asanare a mlaştinilor din Poiana Văcăria, inscripţionate într-o limbă si o scriere misterioasă. Pe lângă plăcile de aur, lucrătorii ar fi descoperit şi monede de tip Maia şi Sarmis, ambele tezaure considerându-se că ar fi intrat, în mod tacit, în posesia regelui Carol I. Astăzi, Tăbliţele de la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se referă la un set de tăbliţe de plumb neinventariate care se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol. Tradiţia locală explică existenţa prezentelor plăcuţe de plumb prin ideea conform căreia regele ar fi topit piesele originale, valorificând aurul în vederea finalizării proiectului Peleş, după ce plăcile ar fi fost copiate în plumb. Statul dac, s-a bazat pe dezvoltarea economică şi militară, pe acţiunile unificatoare de tip local a lui Dromichaites (sec.III î.Hr), Oroles şi Rubobostes(sec.II î.Hr). Unificarea este realizată de către Burebista (82-44 î.Hr), prin unificarea triburilor locale dacice, înlăturarea pericolului celtic din vest(60 î.Hr) şi supunerea cetăţilor greceşti pontice (55 î.Hr). Statul se întinde de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani şi de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la Marea Neagră şi Bug. Burebista încearcă să sprijine pe Pompei contra lui Cezar, iar după victoria ultimului conflictul e amânat de asasinarea celor doi lideri în 44 î.Hr. Statul se destramă şi se menţine doar în Transilvania sub conducerea lui Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorillo, Duras-Diurpaneus şi este refăcut sub Decebal(87106). 3. DACII, ADVERSARI DE TEMUT Extinderea Imperiului Roman spre răsărit a adus Roma în contact cu puternicul stat dacic creat de Burebista. Asasinarea lui Cezar şi a lui Burebista a amânat confruntarea, dar eclipsa puterii dacice dintre Burebista şi Decebal permite romanilor să atingă linia Dunării prin anexarea Dobrogei(29-27 î.Hr), Pannoniei(9 d.Hr) şi Moesiei(15 d.Hr). Hărţuielile dacice deschid ciclul conficlelor daco romane(86-106) iniţiate de Decebal cu înpăraţii Domiţian şi Traian. După pacea de compromis din 89, în urma războaielor din 101-102 şi 105-106, Traian cucereşte Dacia şi o transformă în provincie romană. 4. DACIA ROMANĂ Dacia romană cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul Muntenie, cărora li s-a adăugat controlul militar al Romei în sudul Basaraniei, estul Muntenie şi în vestul Moldovei. Provincie imperială, reorganizată de trei ori teritorial, Dacia a fost apărată de 50.000 de soldaţi, grupaţi în 3 legiuni şi 22 de unităţi auxiliare, a cunoscut o intensă viaţă economică şi urbană (40 de oraşe). Masiva colonizare, afluxul de veterani şi puternica viaţă spirituală au dus la romanizare. Retragerea aureliană, din motive politico-militare(271-274) a lăsat la nordul Dunării o populaţie deplin şi ireversibil romanizată, viitorul popor român. Cultura romană de aici era predominant occidentală, şcolile erau relativ numeroase, masa coloniştilor, vetranilor şi militarilor importantă, sincretismul religios şi fenomenul de "interpretaţio romana" foarte prezent. Romanizarea a fost rapidă, masivă şi ireversibilă şi a avut ca factori de bază armata, veteranii, coloniştii, administraţia, şcoala, religia, cultura materială şi spirituală romană şi limba latină 5. ISTORIA ALTFEL Cercetările arheologice confirmă dezvoltarea remarcabilă a civilizaţiei getice. Primul rege get al cărui nume îl cunoaştem este Dromichaites/Dromihete, cel care, la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., l-a învins în război pe regele macedonean Lisimah. Diodor din Sicilia povesteşte că regele get Dromihete, după ce l-a învins pe Lisimah, i-a oferit acestuia un ospăţ îmbelşugat, în vreme ce el, împreună cu căpeteniile geţilor, a mâncat din tipsii de lemn şi a băut din cupe de corn. La sfârşitul mesei, Dromihete l-ar fi întrebat pe Lisimah care dintre cele două ospeţe i se pare mai demn de un rege. L-a mustrat pentru că a părăsit „o viaţă plină de strălucire şi o domnie atât de vestită, cedând impulsului de a porni împotriva unor oameni barbari, care duc o viaţă de sălbăticiuni, într-un ţinut geros şi nerodnic, săvârşind astfel o silnicie contra naturii”, pe care natura însăşi o pedepseşte, câtă vreme nici o forţă armată străină de aceste locuri nu-şi poate afla scăparea. Dacii la Roma. Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Cezar) şi anul 31 î.Hr., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. ei aveau mai multe preocupări, însă în principal, erau gladiatori, şi li se potrivea destul de bine ţinând seama de caracterul dacilor care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existenţa arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu când Dacia a devenit provincie romană, ei şi-au îndreptat atenţia mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, şi în garda călare - equites singulares. Inscripţiile pietrelor funerare ale
16
soldaţilor ce au aparţinut gărzii imperiale ţin în mod deosebit să amintească locul de origine al defuncţilor; de exemplu: natione Tharx - pentru traci. Daci celebri. Astfel, se remarcă statuia a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură în anul 70 d.hr., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripţie a fost descoperită pe Via Flaminia, şi este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Dieporus, pusă de nepoţii ei Natoporus şi Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiţi ostateci de origine regală şi nobilă. Prezenţa dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată şi de multele inscripţii în marmură, dedicate împăraţilor, şi pe care se aflau şi numele soldaţilor şi unde erau precizate şi locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceştia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani în condiţiile în care în acea vreme rar se ajungea la vârsta de 50 de ani. 6. CRONOLOGIE 80-44 î.Hr.: domnia lui Burebista 46 : Dobrogea devine parte a provinciei romane Moesia 87 : victoria dacilor împotriva generalului roman Fuscus. Decebal urcă pe tronul Daciei 88 : victoria generalului Tettius lulianus la Tapae 89 : pacea dintre daci şi Imperiul roman; Dacia devine regat aliat (foederatus) al Romei 101-102 : primul război daco-roman 105-106 : al doilea război daco-roman, încheiat cu transformarea Daciei în provincie romană 7. DICŢIONAR Tarabostes: demunire dată clasei nobiliare geto-dace, deţinătoare de bunuri,aur şi vite. Comatii: oamenii de rand din societatea geto-dacă, liberi juridic, organizaţi ca meşteşugari, păstori şi agricultori în oşti săteşti Dava: aşezare dacică fortificată, uneori cu caracter semiurban, sediu politico-administrativ al unui trib sau uniuni tribale Veterani: militari ai armatei romane, lăsaţi la vatră după încheirea serviciului military, deţinători de cetăţenie romană şi de alte privilegii, stabiliţi în general în provnicia unde se afla unitatea lor militară Romanizare: proces complex şi de durată, care a constat în însuşirea limbii şi a civilizaţiei romane de către un popor. Interpretaţio romana: adorarea unor divinităţi neromane sub nume romane. IX. ROMA, DE LA ORAŞUL-STAT LA IMPERIU 1. ÎNCEPUTURILE ROMEI Începuturile tradiţionale sunt fixate în 753 î.Hr şi sunt legate de legendarii fraţi Romului şi Remus. Adevărul istoric menţiona crearea unei comunităţi din latini, sabini şi etrusci, pe cursul mijlociu al Tibrului la poalele colinei Palatin. Iniţial condusă de 7 regi(2 latini, 2 sabini, 3 etrusci)cu puteri de preot şi judecător, dar limitate de Senat şi Adunarea poporului, Roma v-a evolua spre autoritatea patriciană concentrată în mâna celor 100 de senatori. Conform tradiţiei, ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus a fost alungat în 509 î.Hr, pentru guvernarea lui tiranică şi înlocuit cu o conducere republicană. 2. RES PUBLICA Perioada republicană a fost una de expansiune şi de luptă între patricieni şi plebei. După mai multe „secesiuni plebeene” care au avut loc între 494-287 î.Hr., plebeii au obţinut egalitate în drepturi, eliminarea interdicţiei de căsătorie dintre patricieni şi plebei, doi tribuni ai plebei cu drept de veto la legile senatului şi un consul ales de plebei. În epoca expansiunii noii îmbogăţiţi plebei vor forma categoria cavalerilor. Instituţiile republicane au fost: magistraţii superiori(2 consuli, 4 pretori, 4 cenzori), magistraţii inferiori(4 chestori, 4 edili), aleşi pe 1 an, magistratura excepţională(1 dictator, numit pe 6 luni cu puteri absolute); senatul(format din 300 de foşti magistraţi superiori, ce lua decizii de politică externă şi internă); adunările poporului sau comiţiile plebei(comiţia curiată – probleme religioase şi de moştenire, comiţia centuriată – hotărau pacea sau războiul, comiţia tribută – alege pe tribuni, chestori şi edili). 3.VIAŢA TRADIŢIONALĂ ROMANĂ Romanii duceau la început o viaţă simplă, austeră şi se supuneau legilor cetăţii. Locuinţele erau simple, din chirpici şi cărămidă, cu mobilier simplu din lemn, urmărind mai mult utilul decât luxul, hainele fiind simple(tunică, togă, sandale), realizate în casă. Credinţa era politeistă, dar dominată de cultul zeilor casei, de triada clasică Jupiter, Junona, Minerva, la care se adaugă vechii zei Ianus, Saturn, Vesta şi instituţia prezicătorilor, anume Haruspicii(preziceri în măruntaiele animalelor) şi Augurii(preziceri în zborul păsărilor). 4.FAMILIA ŞI DREPTUL ROMAN Familia patriarhală romană se baza pe rolul dominant al tatălui ca conducător al economiei şi cultului şi judecător al familiei, acesta având drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor săi. Femeia se supunea autorităţii tatălui şi după căsătorie soţului, ocupându-se de casă şi creşterea copiilor. Marile evenimente ale vieţii erau naşterea, căsătoria, majoratul (la 17 ani) şi moartea. Influenţa elenistică se va simţi prin emanciparea femeii şi participarea ei mai activă la viaţa publică, prin restrângerea de către legi a prerogativelor tatălui în familie, prin "îndulcirea" perceptelor şi moravurilor şi prin apariţia "fenomenului" divorţului. 5.CUCERIREA MEDITERANEI
17
Cucerirea Italiei s-a realizat în secolele V-III î.Hr. prin războaiele cu etruscii, sabini, samniţii şi cu Phyrrus regele Epirului. Războaiele punice s-au dus în 3 etape(264-146 î.Hr) cu cetatea feniciană nord-africană Cartagina, având ca miză dominaţia bazinului occidental al mediteranei. Distrugerea Cartaginei a adus Romei, cucerirea sudului Galiei, Spaniei, Siciliei şi Africii de nord. Războiele orientale au fost cu Macedonia lui Filip al-V-lea şi au dus în 168 î.Hr. la cucerirea sudului spaţiului balcanic. La ele s-au adăugat războaiele cu regatele elenistice ale lui Mitridate regele Pontului, Antioh al-III-lea regele Siriei seleucide şi Cleopatra regina Egiptului, în urma cărora roma cucereşte Asia Mică, Siria(63 î.Hr) şi Egiptul(30 î.Hr). 6. INFLUENŢA ELENISTICĂ Cucerirea Orientului a dus Roma în contact cu civilizaţia elenistică, apărută ca urmare a cuceririlor lui Alexandru Macedon, rezultat al simbiozei culturilor greacă, egipteană, persană, feniciană şi babiloniană. Elenismul a contribuit la formarea civilizaţiei romane prin afluxul de pedagogi, filosofi, oratori, pictori, sculptori şi arhitecţi. Roma a importat de aici luxul şi bogăţia în vestimentaţie, alimentaţie şi civilizaţie, arhitectura monumentală, rafinamentul cultural şi artistic, gustul pentru arta decorativă şi monumentală, pentru filozofie, muzică şi teatru. 7. INCERCĂRI DE REFORMĂ Criza s-a datorat ruinării micilor proprietari rurali, sărăcirii plebei urbane, creşterea marilor latifundii şi neadaptării instituţiilor oraşului-stat la cele ale unui imperiu. Cauzele crizei au fost: -cuceririle au creat un imperiu tricontinental ce nu putea fi guvernat cu instituţiile unui oraş-stat. -numeroşii sclavi din răzoi ce lucrau marile latifundii şi în marile ateliere concurau pe micii producători rurali şi meşteşugari romani. -acapararea pământurilor cucerite de patricieni şi noii îmbogăţiţi în dauna poporului. -ruinarea prin nelucrarea pământului, a ţăranului roman, baza armatei şi a cuceririlor. -masiva emigrare la oraş a celor fără venituri, deveniţi o plebe ce îşi vindea voturile pe hrană şi bani. Tentativele de reformă sustinute de fraţii TIBERIUS şi CAIUS GRACCHUS, deveniţi tribuni ai plebei în 133 şi 123 î.Hr.,au ca scop următoarele acţiuni: - trecerea teritoriilor cucerite în fondul public şi distribuirea lor veteranilor, - acordarea cetăţeniei socilor(aliaţilor italici), - ştergerea datorilor cetăţenilor - vânzarea grâului la preţ redus pentru plebe.. Susţinuţi de tabăra popularilor, ei au fost asasinaţi de reprezentanţii aristocraţiei conservatoare – optimaţii. Caius Marius, general victorios contra numizilor, cimbrilor şi teutonilor va realiza în 107 î.Hr. o reformă militară prin care transformă armata de cetăţeni într-o armată de profesionişti. 7. SFÂRŞITUL REPUBLICII Războaiele civile au dus la dictatura generalului Sulla, iar după aceasta la crearea PRIMULUI TRIUMVIRAT în 60 î.Hr între CAESAR, POMPEI şi CRASSUS. CAESAR cucereşte Galia, POMPEI pacifică Cilicia, iar CRASSUS moare în războiul cu parţii – 53 î.Hr. Conflictul CAESAR – POMPEI se încheie cu victoria finală a primului la Pharsalus – 48 î.Hr, şi instaurarea unei dictaturi militare. Asasinarea lui CAESAR de o conjuraţie senatorială în 15 martie 44 î.Hr, duce la crearea celui de AL DOILEA TRIMVIRAT, din Marc Antonius, Octavianus şi Lepidus. Conjuraţii sunt înfrînţi la Philipi – 42 î.Hr, iar învingătorii îşi împart imperiul(Lepidus – Africa, Octavianus – Occidentul şi Marc Antonius – Orientul). Confruntarea dintre Octavianuş şi Antonius prijinit de regina Egiptului, Cleopatra se încheie cu victoria primului la Actium – 31 î.Hr. 8. PRINCIPATUL LUI AUGUSTUS Octavianus ocupă Egiptul şi reface unitatea statului, instaurând o epocă de pace relativă şi prosperitate. PRINCIPATUL este o monarhie deghizată ce păstra aparenţa instituţiilor republicane dar golite de esenţa puterii lor. Octavianus era primul cetăţean – PRINCEPS, comandant suprem al armatei – IMPERATOR, cenzor, senator pe viaţă, tribun al plebei, mare preot – PONTIFEX MAXIMUS şi era considerat zeu – AUGUSTUS, cu un cult dedicat lui. Principatul a durat între 27 î.Hr. – 284 d.Hr. şi a cunoscut 4 dinastii: Iulia-Claudia(descendenţii lui Octavianus Augustus), Flavia, Antonină şi Severilor. Apogeul este atins în timpul împăraţilor din familia Antoninilor: TRAIAN, HADRIAN, ANTONINUS PIUS si MARCUS AURELIUS. 9. DOMINATUL Anarhia militară 248-284, reprezintă apogeul generalilor ridicaţi de armate la tron, cu slăbirea instituţiilor, retrageri teritoriale şi domnii scurte şi sângeroase. Redresarea situaţiei este opera lui DIOCLEŢIAN 284-305, care instituie DOMINATUL, regim care înseamnă un despotism oriental, cu împărat-zeu, ce concentra toate puterile în mâinile sale. Opera lui DIOCLEŢIAN, continuată de CONSTANTIN CEL MARE 306-337, este o reformă administrativă, politică, militară, socială, fiscală şi juridică, concomitent cu mutarea capitalei în est la CONSTANTINIPOL şi accentuarea rupturii est-vest a imperiului pe fondul legalizării creştinismului prin Edictul de la Milano – 313. 10.ECONOMIA IMPERIULUI Imperiul roman a asigurat tinp de peste două secole pacea şi prosperitate spaţiului european şi oriental. Bazele prosperităţii imperiului erau:
18
-agricultura prosperă practicată pe mari latifundii cu munca sclavilor sau pe micile proprietăţi libere, -cultura intensivă a cerealelor(Africa, Galia, Hispania, Dacia), viticultura(Hispania, Galia), măslinului (Asia Mică, Grecia), creşterea vitelor(Dacia, Pannonia, Moesia). -dezvoltarea tehnicii agricole şi a sistemului colonatului. -creşterea importanţei extragerii minereurilor, în special al celor preţioase din Dacia. -dezvoltarea meşteşugurilor, a producţie de lux şi a celei destinate exportului. -sistemul solid al drumurilor romane, dublat de sifguranţa asigurată negustorilor de ordinea romană. -comerţul intern şi extern intens, bazat pe varietatea şi abundenţa diverselor produse dar şi de soliditatea monedei romane de argint(denarul), devenit monedă de uz universal. Limitele prosperităţii sunt date de numeroasele războie, greutăţuile cauzate de apărarea unei graniţe foarte lungi, atacurile barbare, crizele agrare şi monetare. 11. ISTORIA ALTFEL SPQR, sau în societatea republicană a Romei antice, S • P • Q • R • , adeseori în timpuri moderne, S.P.Q.R. sau S. P. Q. R., este un acronim şi o prescurtare pentru expresia din limba latină, Senatus Populusque Romanus ("Senatul roman şi Poporul"), referindu-se la guvernul Republicii romane şi fiind folosit ca semnătură oficială guvernamentală. Dictator era un magistrat căruia, în situaţii de urgenţă, i se încredinţau puteri extraordinare. Primul dictator a fost Aulus Postumius Albinus, în primul deceniu din secolul al V-lea î.Hr. Funcţia de dictator a fost abolită în anul 202 î.Hr., atribuţiile sale fiind preluate de senatori. În anii următori titlul de dictator a continuat să fie folosit, dar numai simbolic. Marius s-a născut în oraşul Arpinium din sudul Latiumului, oraş cucerit de romani la sfârşitul secolului al patrulea î.Hr., într-o familie de peblei. De tânăr s-a înrolat în armată şi s-a remarcat prin faptele sale. În anul 108 î.Hr. devine consul iar în 111 î.Hr. este votat in corpore pentru a conduce războiul cu Iugurtha, regele Numidiei.În 102 î.Hr., Marius împreună cu armata sa de mercenari, învinge pe cimbrii, teutonii şi triburile germanice care pustiiseră Gallia şi Hispania. Intră în conflict cu Sulla pentru comanda armatelor împotriva liu Mithridates. Marius dorea să conducă această campanie iar Sulla revoltat de manevrele lui Marius îşi răscoală trupele şi porneşte asupra Romei. Marius se ascunde şi Sulla pune stăpînire pe Roma.La începutul anului 87 î.Hr. când începe campania din Asia, Marius şi partizanii săi revin în capitală. Marius domneşte prin teroare, confiscă bunurile lui Sulla, îi anulează legile. În ianuarie 86 î.Hr. este ales pentru a şaptea oară consul dar este doborât de o pleurezie. Gaius Iulius Cezar (13 iulie 100 î.Hr.-15 martie 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman. Rolul său a fost unul instrumental în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii Romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat guvernarea unei Republicii slăbite. Augustus Caesar (23 septembrie 62 î.Hr.-19 august 14 d.Hr.), cunoscut înainte ca Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27 î.Hr.. Marcus Ulpius Nerva Traianus (18 septembrie 53 - 9 august 117), Împărat Roman (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la întinderea teritorială maximă. Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (245–312), cunoscut drept Diocleţian împărat roman(20 noiembrie 284 -1 mai 305).Născut într-o familie săracă din Dalmaţia, Diocleţian îşi începe cariera militară ca simplu soldat, devenind comandantul gărzii personale a lui Numerianus. La moartea acestuia este proclamat Augustus pentru armata din Orient (20 noiembrie 284). După bătălia de la Margus (primavara anului 285) şi dispariţia lui Carinus, rămâne unicul împărat, desemnându-l pe tovarăşul său de arme, Maximian, caesar în 285. Apoi, în anul 286 îl numeşte augustus şi îl însărcinează cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293, Diocleţian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpări interne şi a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el iniţiază o originală reformă constituţională sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupaţi într-un colegiu în care celor doi Auguşti 12. CRONOLOGIE 850-800 î.Hr.: aşezarea etruscilor în Italia 753 î.Hr.: întemeierea Romei 753-509 î.Hr.: regalitatea 616-509 î.Hr.: ultimii trei regi de origine etruscă 494 î.Hr.: prima secesiune a plebeilor; crearea tribunatului plebeilor 450 î.Hr.: „Cele douăsprezece table" 443 î.Hr.: instituirea primilor cenzori 367 î.Hr.: dreptul plebeilor de a fi aleşi consuli 356 î.Hr.: dreptul plebeilor de a fi dictatori 351 î.Hr.: cenzori aleşi din rândul plebeilor 343-295 î.Hr.: războaiele cu samniţii 272 î.Hr.: supunerea Tarentului 264-241 î.Hr.: primul război punic - victorii romane pe uscat şi pe mare urma cărora Roma şi-a extins stăpânirea asupra Siciliei - Roma îşi întăreşte poziţia în Mediterana - 238 î.Hr.: ocuparea Sardiniei şi Corsicii - 225 şi 219 î.Hr.: controlul asupra Mediteranei răsăritene şi a Mării Adriatice 222 î.Hr.: cucerirea Galiei Cisalpine 218-202 î.Hr.: al doilea război punic - 218 î.Hr.: victorii cartagineze la Ticinium şi Trebiae
19
- 217 î.Hr.: victorie punică la lacul Trasimenus - 216 î.Hr.: lupta de la Cannae, victoria lui Hannibal - romanii victorioşi preiau posesiunile cartagineze din Spania - 202 î.Hr.: victorie romană la Zama sub conducerea lui Scipio 149-146 î.Hr.: al treilea război punic: provincia Africa - romanii cuceresc şi distrug Cartagina, organizând provincia romană Africa 146 î.Hr.: Grecia inclusă provinciei romane Macedonia 134-132 î.Hr.: prima mare răscoală a sclavilor din Sicilia 133 î.Hr.: tribunatul lui Tiberius Gracchus 129 î.Hr.: provincia Asia 123-121 î.Hr.: tribunatul lui Caius Gracchus 122 î.Hr.: Galia Narbonensis - provincie romană 91-88 î.Hr.: războiul cu aliaţii (socii) 88-82 î.Hr.: dictatura lui Sylla 88-44 î.Hr.: Burebista 73-71 î.Hr.: răscoala condusă de Spartacus 60 î.Hr.: primul triumvirat (Cezar, Pompei, Crassus) 58-52 î.Hr.: cucerirea Galiei de către Cezar 49-45 î.Hr.: războiul civil dintre Pompei şi Cezar 44 î.Hr.: Cezar, dictator pe viaţă 15 martie 44 î.Hr.: Caesar cade victimă conspiratorilor 43 î.Hr.: al doilea triumvirat (Antoniu, Octavian, Lepidus) 31 î.Hr.: lupta de la Actium (Antoniu învins) 30 î.Hr.: Egiptul - provincie romană 27 î.Hr.: întemeierea principatului, Octavianus primeşte titulatura de Augustus 27 î.Hr.-70 d.Hr.: dinastia Iulio-Claudică 27 î.Hr.-14 d.Hr.: Octavian Augustus 2 î.Hr.: Octavian - părinte al patriei; Noricum, Raetia, Pannonia - provincii romane 15-37: Tiberius 15: provincia Moesia 37-41: Caligula 41-54: Claudius 42: cucerirea Mauritaniei 43: cucerirea Britannici 44: Iudeea - provincie romană 46: integrarea Dobrogei în provincia Moesia 54-68: domnia lui Nero 64: incendierea Romei 68-69: criză militară 70-96: dinastia Flaviilor 79: erupţia Vezuviului 81-96: Domiţian 86: reorganizarea Moesiei (Moesia Inferior şi Moesia Superior) 87: campania în Dacia condusă de Cornelius Fuscus 87-106: Decebal 88: campania în Dacia sub Tettius Iulianus 96-193: dinastia Antoninilor 96-98: Nerva 98-117: Traian 101-102: primul război daco-roman 102: pace grea pentru Decebal 105-106: al doilea război daco-roman 106: Dacia - provincie romană 117-138: Hadrian 118-123: reorganizarea Daciei 122: construirea limes-ului în Britannia 165-180: Marcus Aurelius 166-167: invazii germanice în provinciile Noricum, Raetia, Pannonia 168: reorganizară administrativă a Daciei 193-211: Septimius Severus 211-217: Caracalla 212: edictul ce acorda dreptul de cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului 222-235 - Alexander Severus 13. DICŢIONAR Oligarhie: grup restrâns de oameni foarte bogaţi deţinători ai puterii; regim politic Dictatură: în perioada republicii desemna magistratura deţinătoare de puteri excepţionale, pe durată limitată şi în situaţii de criză Magistrat: deţinător al unei magistraturi; personaj care deţine puterea de a decide în plan administrativ, judecătoresc sau militar
20
Panteon: ansamblul zeilor unei religii politeiste Elocinţă: arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător Socii: aliaţi, trupe italice aliate armatei romane Triumvirat: înţelegere între trei conducători - oameni politici sau militari Principatul: formă de guvernare care marchează sfârşitul republicii romane, făcând trecerea la imperiu; puterea este concentrată în mâna principelui, instituţiile republicane menţinându-şi existenţa mai mult formal Drept de veto: drept de a te opune prin vot unei hotărâri Veto: prin dreptul de veto („mă opun"), tribunul plebei putea bloca orice hotărâre care contravenea intereselor plebei. Augustus: „cel slăvit printr-o putere divină" — titlul atribuit lui Octavian şi adoptat de aproape toţi împăraţii romani Legatus: „delegat"" - inaltă magistratură civilă şi militară în afara Italiei Cadastru: document de evidenţă a parcelării pământului şi a proprietarilor lui Limes: frontieră fortificată Cult imperial: cult dedicat împăratului, considerat „zeu în viaţă" Sincretism religios: contopirea unor divinităţi asemănătoare dar de origine diferită Latifundie: domeniu, proprietate funciară de mari dimensiuni Colegii: asociaţii care reuneau de obicei membri având aceleaşi interese (profesionale, comerciale, confesionale) Patricieni: Nume dat la Roma aristocraţilor, categorie socială constituită pe baza originii. Plebei: Locuitori ai Romei antice. Nu aveau origine nobilă, fiind lipsiţi de drepturi politice (până în secolul. III î.Hr.). Togă: îmbrăcăminte tradiţională la romani, lungă şi fără mâneci. Putea fi purtată numai de cetăţenii majori. Elenism: Ansamblu al culturii şi civilizaţiei Greciei antice şi al fenomenelor generate în alte spaţii de influenţă greacă. Falangă: Formaţiune militară pedestră macedoneană. Imperium: putere acordată regelui, apoi magistraţilor superiori şi, în epoca imperială, împăratului. Imperium dădea dreptul la comanda militară, dreptul de a lua auspiciile (prezicerea viitorului după zborul păsărilor), convocarea senatului şl comiţiilor, dreptul de a propune legi şi dreptul de a-i aresta pe cei nesupuşi. Curia: societatea romană era împărţită după un criteriu zecimal. în conformitate cu acesta, 10 familii formau o gintă, 10 ginţi o curie, 10 curii un trib. Cele trei triburi romane iniţiale formau împreună poporul roman. Autocraţie: guvernare de tip autoritar, în care monarhul conduce statul în mod absolut. Tetrarhie: termen ce provine din limba greacă (tetra şi arche) şi înseamnă „guvernarea celor patru". X. ARTA MONUMENTALĂ ROMANĂ 1.URBANIZAREA – EXPRESIE A CIVILIZAŢIEI ROMANE Civilizaţia romană este una urbană. Ea a extins sistemul urban în Grecia, Orient şi în spaţiul elenistic, dar a pus bazele acestui sistem în Britania, Galia, Africa de nord, Hispania, Pannonia, Balcani şi Dacia. Oraşul roman este construit pe un plan clasic, având o axă de străzi perpendiculare, în centru este FORUMUL pătrat ce adăpostea instituţiile publice şi anume: senatul local, temple, basilici, therme, piaţa de mărfuri, teatrul, tribunalul, circul. Romanii au înzestrat imperiul cu drumuri pietruite, poduri, apeducte, amfiteatre, monumente publice şi militare, porturi şi antrepozite, în timp ce graniţele erau apărate de castre, forturi, valumm şi fortificaţii. 2."PAX ROMANA" Graniţele imperiului erau naturale(fluviile Dunărea, Rin, Eufrat şi deserturile Arabic şi Sahara) sau convenţionale. Acestea din urmă erau apărate printr-un limes format din şanţ, val de pământ/ limes şi din loc în loc castre şi forturi, plus turnuri de observaţie. Lumea romană cuprindea 3,5 milioane km.pătraţi, avea 50-70 milioane de locuitori şi peste 10.000 km graniţe naturale. Apărarea era asigurată de 400-500.000 de soldaţi angajaţi pe 20 de ani în legiuni şi unităţi auxiliare, cărora li se adaugă flota, trupele de geniu şi cohortele pretoriene(garda imperială). Odată lăsaţi la vatră soldaţii devin veterani, primind cetăţenie, pământ şi bani. Romanizarea este un proces îndelungat şi are la bază asimilarea cultural-lingvistică a celor cuceriţi. Factorii acestui proces au fost armata, administraţia, oraşele, coloniştii, veteranii, religia, limba latină, justiţia şi învăţământul. Romanizarea a reuşit în Galia, Macedonia, Hispania, Italia, Pannonia. Dacia. Moesia şi Iliricum dar a eşuat în Grecia şi în Orient unde a întâlnit culturi şi civilizaţii vechi şi unitare. 3.ROMA, ORAŞ AL MONUMENTELOR Roma a fost cetatea eternă prin excelenţă, care s-a extins şi dezvoltat în perioada imperială, datorită operei constructive a lui Octavianus, a împăraţilor Iulio-Claudieni şi Flavii, precum şi a lui Traian şi Hadrian. Apar sisteme de locuinţe multietajate , Colosseum, templul lui Marte, altarul şi forumul păcii. 4.MARILE EPOCI ALE ARHITECTURII MONUMENTALE Epoca lui Traian, este ilustrată de arhitectul Apolodor din Damasc şi se remarcă prin Forumul şi columna lui Traian. Ele sunt continuate de columnele lui Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Epoca Severilor, se remarcă prin dezvoltarea arhitecturii romane în zona de baştină a acestor împăraţi (Libia), şi construirea la Roma a arcului de triumf a lui Septimus Severus şi al lui Caracalla. Dominatul se remarcă prin refacerea şi redecorarea vechilor monumente iniţiată de Diocleţian şi continuată de Constantin, precum şi prin construirea arcului de triumf a lui Constantin cel Mare. 5. ISTORIA ALTFEL
21
Legenda întemeierii Romei. După distrugerea Troiei, Eneas, fiul lui Anchise şi al Afroditei (Venus în Panteonul roman), ajunge, însoţit de fiul său Ascaniu (lulus), după lungi peregrinări, pe coastele Italiei.Eroul troian se căsătoreşte cu fiica regelui Latinus şi fondează oraşul Lavinium, iar Ascaniu întemeiază cetatea Alba Longa; al doisprezecelea rege al acesteia este Numitor. Regele Amulius, care îşi detronase fratele, pe Numitor, o sileşte pe fiica acestuia, Rhea Silvia, să devină preoteasă a zeiţei Vesta. Numai că aceasta naşte doi gemeni - Romulus şi Remus, fiii zeului Marte. Amulius îi aruncă pe cei doi copii în Tibru. Salvaţi şi alăptaţi de o lupoaică, sunt găsiţi la poalele Palatinului şi crescuţi de păstorul Faustulus. Ajunşi la vârsta adolescenţei, cei doi fraţi află care le este originea, reuşesc să îl pedepsească pe uzurpator şi să îl repună în drepturi pe bunicul lor, Numitor. Se hotărăsc apoi să înalţe o cetate; consultă semnele prevestitoare, care îl avantajează pe Romulus, iar acesta îl ucide pe Remus, devenind regele Romei. Apeduct (latină aquaduct=conductă de apă) O perfecţionare a construcţiei acestor apeducte are loc în timpul romanilor, conductele de apă erau din plumb, lemn, sau canale din piatră. Mai cunoscute sunt apeductele romane ca „aqua Appia“ (î.Hr.), din oraşele Pompei, Roma. Apeductele pentru a sigura o cădere optimală (cca. 0,5%) pentru scurgerea apei erau construite pe mai multe nivele. Apeductele din anii 290 î.Hr. atingeau o lungime de 400 km, din care 64 km erau apeducte-arcade, iar 2,5 km tunele.Apeductul era construit de la izvor „Casa izvorului” de unde apa era captată şi condusă la un „rezervor” de unde erau conducte spre „băile romane”, grădini etc. Administraţia apei era controlată de funcţionari de stat care stabileau necesarul consumului de apă şi asigurau protejarea şi întreţinerea conductelor. Pentru a avea apa o anumită presiune erau construite în oraşe „turnuri de apă”. Viaduct provine din limba latină (via=drum + ducere=a duce, a conduce). Ca viaduct denumim astăzi mai mult sau mai puţin poduri de drum sau cale ferată înalte şi lungi, care traversează o vale sau un bazin.Viaductul este construit din piatră, ţiglă, beton, metal sau lemn. Un arc de Triumf este un monument ce comemorează o victorie militară. Primele arcuri de triumf au fost construite de romani în Antichitate, fiecare dedicat unui general victorios. Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii.Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente şi statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap şi Hygieia. Atestarea documentară a staţiunii datează din anii 153 d.Hr., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor şi divinităţilor apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimişi ca delegaţi romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămaţi, au ridicat acest prinos de recunoştinţă”. În perioada civilizaţiei romane, staţiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracţie pentru aristrocaţia Romei antice. Impresionaţi de excepţionala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiţi în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Columna lui Traian este un monument din Roma construit din ordinul împăratului Traian. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminat în 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru. Basoreliefurile columnei prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos). Soldaţii romani şi daci sunt prezentaţi în timpul bătăliei sau în timpul pregătirilor de luptă. Traian apare de 59 de ori în basorelief. Podul lui Traian a fost primul pod construit pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor şi proviziilor necesare trupelor care luptau în Dacia.Dunărea are o lăţime de 800 de metri în locul unde a fost construit podul, însă podul se prelungea şi pe cele două maluri, atingând 1135 de metri. Avea o lăţime de 15 metri şi o înălţime de 19 metri deasupra apei. La fiecare capăt, podul era apărat de un castru roman, iar travesarea se putea face doar trecând prin acele castre.Constructorul, Apolodor din Damasc a folosit arce din lemn fixate pe douăzeci de stâlpi aflaţi la o distanţă de 52 de metri şi construiţi cu cărămizi, mortar şi ciment de pozzolana. O placă memorială care comemorează victoria lui Traian asupra dacilor se găseşte astăzi pe malul sârbesc al Dunării, îndreptată spre România.Podul a fost distrus de Aurelian, după ce Imperiul Roman şi-a retras trupele din Dacia. Abia după mai mult de o mie de ani a fost construit un pod mai lung ca acesta. 6. CRONOLOGIE 753 î.Hr.: întemeierea Romei 753-509 î.Hr.: regalitatea 264-146 î.Hr.: războaiele punice 49-45 î.Hr.: războiul civil dintre Pompei şi Cezar 44 î.Hr.: Cezar, dictator pe viaţă 15 martie 44 î.Hr.: Caesar cade victimă conspiratorilor 27 î.Hr.: întemeierea principatului, Octavianus primeşte titulatura de Augustus 27 î.Hr.-70 d.Hr.: dinastia Iulio-Claudică 27 î.Hr.-14 d.Hr.: Octavian Augustus 70-96: dinastia Flaviilor 96-193: dinastia Antoninilor 193-235: dinastia Severilor 248-284: anarhia militară 284: Diocleţianus întroduce dominatul 284-395: dominatul 305-336: Constantin cel Mare 313: Edictul de la Milano, oficializarea creştinismului 330: întemeierea Constantinopolelui 395: divizarea Imperiului Roman 476: prăbuşirea Imperiului Roman de Apus
22
7. DICŢIONAR Interpretaţio romana: adorarea unor divinităţi neromane sub nume romane. Limes: sistem defensiv de fortificaţii legate de un drum realizat la frontierele Imperiului roman. Orbis romana: universul roman, lumea romană. Romanizare: proces complex şi de durată, care a constat în însuşirea limbii şi a civilizaţiei romane de către un popor. Sincretism religios: contopirea unor divinităţi asemănătoare dar de origine diferită Castre: tabere fortificate aflate pe frontiere şi căi de comunicaţie, în punctele strategice, Legatus (lat. Delegat): înaltă magistratură civilă şi militară în afara Italiei. Municipiu: oraş roman din Italia sau provincii, cu autonomie internă. XI.
RELIGII MONOTEISTE ANTICE– IUDAISMUL ŞI BUDISMUL
1. IUDAISMUL Textele de bază sunt cuprinse în Vechiul Testament, Talmud şi literatura evreiască medievală. Vechiul testament cuprinde 24 de cărţi subdivizate în TORA(formată din GENEZA, EXODUL, LEVITICUL, NUMERII şi DEUTERONOMUL), prezentând originile evreilor, aşezarea lor în Palestina, robia egipteana şi epoca lui Moise, revelarea decalogului şi primele legi; PROFEŢII şi SCRIERILE Talmudul este opera rabinilor care au formulat legile cu aplicabilitate în viaţă, pe baza bibliei. Operele medievale au la bază Ghidul pentru cei nedumeriţi de Moise Maimonide şi Kabbala de Moise din Leon. Mesajul textelor este credinţa într-un Dumnezeu unic numit IAHVE şi pomenit în rugăciuni sub numele de ELOHIM sau ADONAI, care are o legătură specială cu poporul evreu, prin poruncile scrise în tablele legilor date lui Moise; la care se adaugă ideea venirii lui Mesia. Omul evreu gravitează între cămin şi sinagogă. Băieţii sunt circumscrisi după 8 zile de lanaştere şi confirmaţi la 13 ani. Căsătoria este recomandată, se face între evrei la sinagogă, iar după deces înhumarea se face într-o pânză direct în pământ. Rugăciunea şi sărbătorile: rugăciunile se practică în comun sau individual. Sabatul este ziua de odihnă dedicată lui D-zeu. Alte sărbători sunt Roş Haşana(anul nou), Sukkot(sărbătoarea culesului), Yom Kippur (ziua purificării), Purim(salvarea de masacru datorită Esterei) şi Pesah(paştele).
-
-
2. BUDISMUL Viaţa lui Buddha(560-480 î.Hr). Prinţul himalayan Siddharta Caumata, renunţă la bogăţie şi la 30 de ani se dedică ascezei şi descoperiri cauzei suferinţei umane. Obţinând iluminarea(bodhi), el propăvăduieşte 40 de ani noua doctrină, după care spiritul său se înalţă în Paranirvana. Învăţătura lui Buddha are la bază cele 4 adevăruri nobile şi anume: originea suferinţei se află în întreaga existenţă umană care este supusă suferinţei cauza suferinţei se află în ataşamentul omului faţă de viaţă şi dorinţele sale soluţia este încetarea suferinţei prin înlăturarea dorinţei „Nobila cărare octuplă” este drumul spre curmarea suferinţei prin conduită etică, disciplină mentală, asceza şi înţelepciune Răspândirea budismului are loc în valea Gangelui şi se extinde după ce în sec.III î.Hr. este adoptat de împăratul Aşoka. Cuprinzând aproape toată Asia, budismul cunoaşte mai multe curente cum ar fi: Mahayana(interpretarea mai largă) dezvoltat în Tibet, China, Mongolia şi Coreea; Budismul zen( îmbinând concentrarea intensă cu o aspră disciplină fizică) în Japonia; Hinayana/Theravada(respectă învăţătura iniţială) în Birmania şi Indochina. Comunităţile monahale sunt formate din călugări şi novici de peste 20 de ani fără defecte fizice, îmbrăcaţi în galben(veşmântul condamnaţilor la moarte î vechea Indie), locuind în chiliile mănăstirilor. Ritualurile şi ceremoniile sunt legate de evenimentele din viaţa lui Buddha, cuprind ofrande şi rugăciuni. 3. ISTORIA ALTFEL Calendarul sărbătorilor ebraice este: - Aşa numitele „sărbători fericite”: Pesah – Sărbătoarea Paştelui (14-22 nisan), Şavuot – Sărbătoarea Săptămânilor, sau a Recoltei (1-2 sivan), Roş haşana – începutul noului an (1-2 tişrei), Iom Kipur – Ziua Ispăşirii (10 tişrei), Sucot – Sărbătoarea Corturilor (23 tişri), Simhat Tora – „Bucuria Torei”, sărbătoare cu care se încheie Sărbătoarea Corturilor(23 tişri).La sărbătorile Pesah, Şavuot şi Sucot credincioşii trebuiau să facă pelerinaj la Ierusalim. - Zilele de penitenţă naţională: Hoşana Rabba – Şemini Aţeret (22 tişrei), Ţom Ester – postul Esterei, Ţom 10 tevet – postul din ziua de 10 tevet, Ţom 17 tammuz – postul din 17 Tammuz, Tişa beav – „Ziua Plângerii” ( 9 av), Ţom Behorot – postul întâi-născuţilor, Ţom Ghedalia – postul Ghedalia (3 tişrei) - Sărbătorile numite „mici”, întrucât nu sunt atât de coercitive ca celelalte: Tu bişevat – anul nou al copacilor (15 şevat), Purim (14-15 adar), Lag baomer Hanuka – Sărbătoarea Luminii (25 kislev). FORMELE BUDISMULUI: - Budismul est-asiatic numeşte budismul răspândit în Coreea, Japonia, Singapore şi o mare parte din China şi Vietnam. - Budismul estic este un nume alternativ pentru budismul est-asiatic sau se referă uneori la toate formele tradiţionale de budism, în contrast cu budismul vestic răspândit în Europa şi America.
23
- Budismul ezoteric este sinonim cu Vajrayana. Unii savanţi au aplicat termenul unor practici ale budismului Theravada întânite în zone precum Cambodgia. - Budismul nordic este un nume folosit pentru budismul tibetan. - Budismul sud-estic şi sudic denumeşte Theravada. - Budismul tantric este un alt nume pentru Vajrayana şi Tantrayana. - Budismul tibetan este budismul întâlnit în Tibet, Mongolia, Bhutan şi unele zone din China, India şi Rusia. - Hinayana este un termen peiorativ utilizat de budiştii Mahayana pentru a desemna Theravada; uneori se utilizează pentru şcolile budiste timpurii. Hinayana se traduce prin "micul vehicul" în timp ce Mahayana prin "marele vehicul". Unele şcoli Mahayana din Japonia, Coreea, China şi Tibet nu consideră termenul peiorativ sau denigrator. - Lamaismul este un termen învechit, considerat derogatoriu, folosit pentru budismul tibetan. - Mahayana este o mişcare religioasă ce s-a desprins din sânul şcolilor budiste timpurii şi care s-a scindat mai apoi în budismul est-asiatic şi cel tibetan. Uneori budismul Mahayana desemnează numai ramura sa est-asiatică. - Mantrayana este sinonim pentru Vajrayana. Şcoala Tendai din Japonia a fost influenţată de Mantrayana, coform tradiţiei. - Ravakayana un termen alternativ pentru primele şcoli budiste. - Tantrayana este considerat de obicei o altă denumire a budismului Vajrayana. - Theravada este budismul tradiţional răspândit în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia, o parte din Vietnam, China, India, Bangladesh şi Malaezia. Este singura şcoală budistă timpurie care a rezistat de-a lungul istoriei. Uneori termenul este utilizat pentru a desemna toate şcolile budiste timpurii. - Vajrayana o formă religioasă care s-a desprins din budismul Mahayana. Este de obicei asociat cu budismul tibetan, deşi nu există o definiţie precisă a acestei diviziuni 4. CRONOLOGIE Cronologia iudaismului 1025 - 933 î.Hr.: Fondarea regatului Israel, condus de Saul, apoi de David şi Solomon. 933 î.Hr.: după moartea lui Solomon regatul se împarte în iuda şi Israel 722 î.Hr.: regatul Israel este distrus de către asirieni 586 î.Hr.: regatul Iuda este cucerit de către babilonieni 538 î.Hr.: regele persan Cirus, cuceritorul Babilonului, îi eliberează pe evrei; construirea celui de al doilea templu 37 î.Hr.: Irod cel Mare devine regele iudeilor 68 - 70: Revolta antiromană a lui Bar Kochba, Iuda şi Israel sunt recucerite de romani, este distrus al doilea templu 200: este terminată Mişna Secolele V-VI: sunt redactate cele două Talmuduri, din Ierusalim şi din Babilon Cronologia budismului 563-483 î.Hr.(623-543 î.Hr., după tradiţia budistă din Birmania şi Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni): trăieşte Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni) Cca. 480 î.Hr.: la scurtă vreme de la moartea lui Buddha s-a convocat primul consiliu al budismului care a fixat, în mod oral, Vinaya-Pitaka şi Sutra-Pitaka. 268-234 î.Hr.: regelui Asoka, adoptă budismul şi îl impune ca religie oficială în imperiul său 185-151 î.Hr : persecuţiile antibudiste ale regelui Pushyamitra Sunga 399 î.Hr- 413 d.Hr: progrese ale budismului în Asia de Est şi Sud-Est secolul al V-lea d.Hr: elementele budiste au pătruns în Tibet în timpul "celui de-al 28-lea rege", Thothori Nyantsen secolul al VI-lea d.Hr : Budismul Mahayana a fost adus în Japonia din Coreea 5. DICŢIONAR Dicţionarul iudaismului Cortul Mărturiei: Locaşul de cult folosit de evrei în timpul lui Moise, până la zidirea templului lui Solomon (922 î.Hr.) Diaspora: totalitatea comunităţilor iudaice aflate în afara Ţării Sfinte. În timp, termenul a început să fie folosit pentru toate grupurile etnice aflate în afara patriei de origine. Macabei: numele unei familii de preoţi care a condus revolta împotriva măsurilor profanatoare ale regelui elenistic Antioh al IVlea. Faptele lor sunt relatate în două cărţi din Torah, care le poartă numele. Rit: ceremonie religioasă îndeplinită cu scopul de a realiza armonia între lumea oamenilor şi divinitate. Yom Kippur: „pocăinţa"; cea mai sacră dintre sărbătorile iudaice, în timpul căreia se posteşte, iar credincioşii cer iertarea păcatelor. Biblia: (gr. byblos = carte) - Se compune din Vechiul Testament (Biblia ebraică) şi Noul Testament, care împreună formează Biblia creştină. Chivot: Cutie în formă dreptunghiulară în care se păstrau vasul de aur cu mană, toiagul lui Aaron şi Tablele Legii pe care erau scrise cele zece porunci. Idol: (gr. „imagine”) - Reprezentarea, de obicei sculptată, a unei zeităţi, utilizată în ritualuri religioase. Mesia: Trimis al lui Dumnezeu, care vine pe pământ pentru a instaura o eră a dreptăţii. Proroc: Cel ce „vede" cele viitoare. Persoane cu o viaţă sfântă care au vorbit în numele lui Dumnezeu. Rabin: înţelept, îndrumătorul spiritual al unei comunităţi de evrei. Prezidează cercurile, rosteşte predici, răspunde celor care-l consultă. Sinagoga: Adunare, locul unde se celebrează cultul israelit Dicţionarul budismului
24
Brahman: membru al celei mai prestigioase caste indo-ariene. Brahmanii au ca misiune păstrarea Vedelor şi săvârşirea riturilor. Nirvana: eliberarea de suferinţă, ieşirea din ciclul reîncarnărilor, starea supremă de bine pe care o obţine spiritul iluminatului. Stupă: monument funerar sau comemorativ de formă semisferică, dedicat păstrării şi conservării relicvelor, asociat de obicei cu o mănăstire budistă. Asceză: Stare de spirit obţinută printr-o viaţă austeră şi retrasă, renunţând la plăcerile trupeşti. Hinduism: Cult religios din India, având la bază principalele dogme ale brahmanismului şi budismului. Nirvana: Stare obţinută o dată cu eliberarea din ciclul renaşterilor şi trecerea la Realitatea Absolută. Paranirvana: Nirvana desăvârşită. Reîncarnare: (renaştere la budişti)- a trăi din nou după moarte în alt trup. XII . CREŞTINISMUL ŞI ISLAMUL 1. CREŞTINISMUL A.GENEZA RELIGIEI ŞI A BISERICII CREŞTINE Spiritualitatea lumii romane cuprindea în cadrul ei religia oficială romană, cultele locale şi cultele orientale. Religia mozaică, ca religie locală acceptată se baza pe ideea venirii lui MESIA, urmaş al regelui David care să îi elibereze pe evrei de sub dominaţia romană. Ideea mesianică, sacrificiul de răscumpărare şi credinţa în învierea lui Iisus sunt bazele creştinismului. Naşterea creştinismului ne este narată în cele 4 EVANGHELII ale lui MATEI, MARCU, LUCA şi IOAN, fiind în esenţă următoarele:
-
în 28-29 IOAN BOTEZĂTORUL, propăvăduieşte pocăiţa şi iertarea prin botezul în apa Iordanului, printre cei botezaţi fiind şi IISUS din Nazaret, recunoscut de Ioan ca noul Mesia
-
în primăvara lui 30(33) IISUS şi cei 12 ucenici ai săi hotărăsc să petreacă paştele la Ierusalim, mesajul lor fiind moral, bazat pe dragostea în aproapele fiecăruia şi în Dumnezeu, smerenia şi speranţa în venirea împărăţiei lui Dumnezeu
-
executarea lui IISUS prin crucificare şi învierea lui după 3 zile, urmată de pogorârea SFÂNTULUI DUH asupra apostolilor şi începutul activităţii misionare a acestora desfăşurarea iniţială a misionarismului în zona Ierusalimului, ceea ce duce la ostilitatea evreilor şi lapidarea apostolului Ştefan
-
-
după 36-37 creştinii sunt expulzaţi din Ierusalim şi încep datorită operei apostolului Pavel/Paul (Saul), să propăvăduiască şi între păgâni, termenul de Mesia devenind grecescul HRISTOS(cel uns, cel trimis) B. ROMA ŞI CREŞTINII Roma a respins creştinismul datorită refuzului creştinilor de a adora cultul imperial, lucru evident după separarea lui de iudaism. Persecuţiile au intensitate variabilă mergând de la expulzări, deportări, interdicţii de practicare a cultului, până la execuţii individuale şi colective. Apogee ale persecuţiilor sunt sub împăraţii Claudius(41-54), Nero(54-68), Domiţian(81-96), Traian(98-117) şi în anii 303-306 din domnia lui Diocleţian. Din necesităţi politice şi de oportunitate, Constantin cel Mare dă în 313 edictul de la Milano prin care legaliza creştinismul, tot el fiind cel care va prezida primul conciliu ecumenic din 325 de la Niceea. În 391 Teodosius I declară creştinismul singura religie oficială a imperiului. C. CREŞTINISMUL ÎN MILENIUL I Creştinismul s-a adresat iniţial păturilor marginalizate şi oropsite cărora le predica egalitate socială, puritate, moralitate şi principiul îndurării. Iniţial o religie urbană creştinismul se răspândeşte la sate în epoca migraţiilor şi a decăderii vieţii urbane. După conciliul de la Niceea biserica va fi condusă de 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi Antiochia. Cucerirea arabă a dus la decăderea ultimelor trei şi la un conflict de autoritate şi întâietate între primele doua, soldat cu marea schismă din 1054. Ortodoxia a evoluat în spaţiul oriental şi influenţat monahismul, sub forma comunităţilor de călugări dedicate activităţilor intelectuale. Legat de lumea politică a Constantinopolelui a înfruntat erezii cu ar fi iconoclasmul, bogomilismul şi paulicianismul. Catolicismul a evoluat în spaţiul occidental european, fiind confruntat cu migraţiile germanice, asaltul islamic şi confruntările ideologice cu Constantinopolul. Papa de la Roma s-a substituit puterii politice dispărute, a dus o acţiune de creştinare a migratorilor barbari: francii – 499, burgunzii – 516, vizigoţii – 589, longobarzii – 590, anglo-saxonii – 597. Monahismul catolic a fost impulsionat de acţiunile lui Benedict din Norcia care a fondat orinul benedictinilor şi Mănăstirea MONTECASSINO – 529. Ordinul benedictin, clunisian, cistercian, franciscan şi dominican s-au dedicat activităţilor misionare şi culturale. D. VOCAŢIA UNIVERSALĂ A CREŞTINISMULUI PRIMITIV Mesajul creştin se baza pe compasiune, milă, toleranţă, înţelegere, pe ideea mântuirii şi a vieţii de apoi. Divinitatea creştină formată din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh este una iubitoare, ierătoare şi blândă. Creştinismul s-a dezvoltat la început în mediul urban, iar comunităţile creştine era conduse de diaconi, preoţi şi episcopi. Ele erau deschise tuturor categoriilor sociale şi etnice. Primii creştini s-au recrutat dintre evrei şi orientali şi din oamenii săraci, sclavi şi liberţi. Unitatea comunităţilor de credincioşi se asigura prin botez, procesiuni şi ceremonialele religioase, prin spovedanie, participarea la slujbe şi prin serbarea în comun a marilor sărbători creştine. Unitatea familie, considerată baza comunităţii creştine se face prin oficierea de către biserică a marilor momente ale existenţei individuale(naşterea, botezul, căsătoria şi moartea) şi ale celei colective(Pastele şi Crăciunul). E. CREŞTINISMUL ŞI IDEEA IMPERIALĂ
25
Începutul pretenţiilor papei de a fi conducător secular datează din 754, papa primind atunci de la Pepin cel Scurt o serie de teritorii care au devenit Statul papal. Dar fiind şi un conducător spiritual, papa emite pretenţii de întâietate în faţa conducătorilor diferitelor naţiuni din Evul Mediu şi intră în conflict cu împăratul romano-german. MAREA SCHISMĂ. Dacă în Apus papa, în absenţa unui control politic efectiv, a devenit atât un conducător spiritual, cât şi unul secular, în Răsărit Biserica era sub controlul împăratului. Naşterea Bisericii greco-ortodoxe s-a produs o dată cu separarea politică din 395, când Imperiul roman s-a scindat în două părţi. Cu timpul, între cele două biserici au apărut multiple divergenţe: dogmatice, rituale sau canonice. Unica divergenţă dogmatică ireconciliabilă a fost dogma filioque: în Apus, teologii susţineau că Duhul Sfânt venea atât de la Fiul, cât şi de la Tatăl, în vreme ce Răsăritul susţinea că provine numai de la Tatăl. Controversa iconoclastă a provocat în Imperiul bizantin dispute, uneori violente, în jurul temeiului în baza căruia putea fi reprezentat în icoane chipul lui Isus. în 1054 papa, şeful Bisericii numite de acum încolo catolică, şi patriarhul, şeful ortodoxiei, s-au excomunicat reciproc. De atunci, anul 1054 a fost numit anul Marii Schisme. CRUCIADELE. Într-o atmosferă de mare zel religios (secolele XI-XIII), concretizat prin construirea marilor catedrale gotice, prin apariţia ordinelor monastice, au avut loc, pe de altă parte, şi cruciadele, expediţii cu caracter religios organizate între 1096 şi 1270 pentru eliberarea Sfântului Mormânt de sub stăpânirea musulmană. Alături de puternica motivaţie religioasă au stat însă şi motive economice (dificultăţile sistemului autarhic feudal), sociale (creşterea demografică, apariţia unei clase de războinici profesionişti) sau politice (anarhia caracteristică feudalităţii). Papalitatea, dorea să canalizeze spiritul războinic al cavalerilor în afara Europei şi să aducă sub obedienţa sa Biserica ortodoxă. În total, au fost opt cruciade, care, deşi n-au reuşit să-şi atingă în totalitate scopul, au adus beneficii Europei: au fost aclimatizate plante noi, iar arta, ştiinţa şi literatura, ca şi istoria şi arhitectura au fost puternic influenţate. Cruciadele au contribuit şi la apariţia statelor centralizate moderne din Europa, căci în urma lor suveranii au combătut mai uşor anarhia feudală 2. ISLAMUL A. ARABII ŞI ISLAMUL. Patria arabilor este peninsula deşertică a Arabiei, cu centre agrar-urbane şi comerciale în Yemen, Oman şi de pe ţărmurile Mării Roşii. Influenţele ebraico-creştine şi cele romano-elenistice au grăbit coagularea triburilor arabe. În 610 începe la Mecca acţiunea de propăvăduire a lui MAHOMED. Noua religie primită de la ALLAH, susţinea ideea solidarităţii familiare şi tribale, combate egoismul, cultul bogăţiei, susţine dezideratul generozităţii, egalităţii, onestităţii, carităţii, cumpătării şi moderaţiei. Silit în 15 iulie 622 să se refugieze la Medina, Mahomed revine susţinut de adepţii săi şi impune tuturor arabilor până la moartea sa din 632, noua credinţă ISLAMUL(supunere în arabă), tuturor credincioşilor – MUSLIM. B. CARACTERISTICILE ISLAMULUI Islam şi musulman sunt două derivate, de la verbul aslama "a se supune", sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. O altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu". Coranul „Citire”, „Recitare”, cartea sacră a tuturor musulmanilor, cuprinde revelaţiile făcute de Dumnezeu , prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad, direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieţii cotidiene. Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Termenul desemnează noţiunea de Dumnezeu atât pentru arabii musulmani, cât şi pentru arabii creştini. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia creştină privind unicitatea lui Dumnezeu (doctrina Treimii), văzând aici o formă de politeism. 3. ISTORIA ALTFEL Tabel comparativ cu numele apostolilor Evanghe Evanghe lia după lia după Matei Marcu Simon Petru Andrei, „fratele lui”
Simon Petru Andrei
Iacob, fiul lui Zevedei Ioan, „fratele lui" Filip Bartolo meu Toma Matei
Iacob, fiul lui Zevedei Ioan, „fratele lui" Filip Bartolo meu Toma Matei
Evang helia după Luca Simon Petru Andre i, „fratel e lui” Iacob
Observaţii
Ioan
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan sau Ioan Teologul, fratele lui Iacob cel Bătrân
Filip Bartol omeu Toma Matei
Simon, zis Petru, fratele lui Andrei Sfântul apostol Andrei, cel Întâi chemat, fratele lui Petru Iacob cel Bătrân, fratele lui Ioan
Bartolomeu, zis şi Natanael Sfântul apostul şi evanghelist
26
Iacob, fiul lui Alfeu Tadeu
Iacob, fiul lui Alfeu Tadeu
Simon Canaani tul Iuda Iscariote anul
Simon Canaani tul Iuda Iscariote anul
Iacob, fiul lui Alfeu Iuda, „fratel e lui” Simon Zelotu l Iuda Iscari oteanu l
Matei, zis şi Levi, fratele lui Iacob Iacob cel Tânăr Iuda, numit şi Levi, supranumit Tadeu, fratele lui Iacob Simon Zelotul, zis şi Canaanitul înlocuit, după trădare şi moarte, cu Matia
Apostolul Pavel/Paul (Tars,Cilicia, cca 3-7 - Roma, probabil 67 în timpul domniei şi persecuţiei lui Nero).Personaj biblic al Noului Testament, foarte cunoscut convertit de la iudaismul asumat în spiritualitatea farizeilor, Saul/Paul devine deopotrivă cel mai activ misionar în lumea păgână cât şi cel mai prolific scriitor al creştinismului de la început: lui îi sunt atribuite 13 Scrisori din cuprinsul Noului Testament. Atât la răspândirea geografică cât şi la precizarea doctrinei creştine rolul lui este incontestabil. Opera lui Pavel/Paul. Opera apostolului are trei părţi: constituirea de comunităţi creştine, crearea unei „şcoli” creştine (a unui curent teologic creştin) şi scrierile sale. Cei Cinci Stâlpi ai Islamului : - Mărturisirea de credinţă (ararabă: Aš-Šahāda turcă: Kelime-i Sehadet) - Rugăciunea (arabă: As-Salāt turcă:. Namaz ) - Pelerinajul la Mecca (arabă: Al-Haj turcă: Hac ) - Postul din luna Ramadan (arabă: As-Sawm turcă: Oruc ) - Dania rituală (arabă: Az-Zakāt turcă: Zekat) Moschee în limba română, desemnează un lăcaş de cult al musulmanilor. Acest cuvânt provine de la termenul francez mosquée, ce vine de la spaniolul mezquita, un împrumut din limba arabă masğid , care înseamnă „loc de prosternare” derivat de la verbul sağada „a atinge pământul cu fruntea”. Un sinonim al cuvântului „moschee”, „geamie” a intrat în limba română din turcă – cami (pronunţat geami) împrumutat din arabă: ğāmi‘ „care reuneşte”, adică „marea moschee” sau „moscheea-catedrală” unde se adună comunitatea pentru rugăciunea solemnă de vineri. Cele şase articole ale credinţei islamice: Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie. Credinţa în toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu. Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu. Credinţa în îngeri. Credinţa în Ziua Judecăţii şi în înviere . Credinţa în destin(Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.) Ramuri ale islamului . Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în: sunniţi (90% dintre musulmani), kharigiţi (0,2%) şi şiiţi (9,8%), dintre care 80% se află în Iran. Islamul în România este urmat doar de 0,3 % din populaţia ţării, dar are o tradiţie de 700 de ani în Dobrogea, regiune ce a fost provincie otomană aproape cinci secole (cca. 1418-1878).Cea mai mare parte din cei 58.000 de musulmani din România sunt Sunniţi. 85% dintre ei locuiesc în Judeţul Constanţa, 12% în Judeţul Tulcea, iar restul în centre urbane ca Bucureşti, Brăila, Călăraşi, Galaţi, Giurgiu şi Drobeta-Turnu Severin. Din punct de vedere etnic, cei mai mulţi dintre ei sunt tătari, urmaţi de turci şi de alte comunităţi mai mici de albanezi şi rromi musulmani, precum şi de grupuri de imigranţi din Orientul Mijlociu. Interesele lor sunt reprezentate conform Legii Cultelor de Muftiyatul Cultului Musulman din România. În România se află peste 80 de moschei În Dobrogea. Prezenţa tătarilor crimeeni şi Nogay (care mai târziu s-au stabilit în Judeţul Tulcea, mai exact în oraşele Isaccea şi Babadag) este o tradiţie în Dobrogea, unde chiar au fost create două Principate Dunărene. Tătarii din Judeţul Tulcea au fost alungaţi de trupele ruseşti în timpul Războiului Ruso-Turc dintre anii 1877-1878.Imediat după război, guvernul lui Ion Brătianu a fost de acord cu extinderea drepturilor civile şi pentru non-creştini. Comunitatea dobrogeană a suferit represalii culturale din partea Regimului Comunist.Astăzi, 85% din musulmanii din România locuiesc în Judeţul Constanţa, formând doar 6% din populaţia totală a judeţului, şi fiind reprezentaţi în Parlament de Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România. Oraşul Constanţa este centrul Islamului românesc; în Mangalia se află o moschee monumentală ( Esmahan Sultan ), construită în anul 1525. În Banat. O mică comunitate musulmană s-a aflat pe insula Ada Kaleh, o enclavă otomană care a fost mai târziu parte a Austro-Ungariei, transferată către România în 1923. Foarte mulţi localnici au plecat către Anatolia. Insula a fost evacuată şi scufundată în anul 1968. 4. CRONOLOGIE Cronologia creştinismului 63 î.Hr: Pompei cucereşte Ierusalimul 37 î.Hr.: Irod cel Mare devine regele iudeilor 27 î.Hr.: Augustus, împărat roman
27
7: recensămintele din Iudeea 5(4)?: Naşterea lui Isus în Bethleem. Isus se naşte sub Irod cel Mare, care moare în anul 4, ceea ce face ca data naşterii să fie fixată înainte de anul 1 e.n., aşa cum a determinat-o Dionisie Exiguul în secolul al VI-lea. 4: moartea lui Irod DUPĂ CRISTOS 1: începutul erei creştine, fixate de Dionisie cel Mic în anul 753 de la întemeierea Romei 6: Iudeea guvernată de un procurator 10: naşterea lui Saul din Tars 14: Tiberius împărat, până în 37 26: Pilat, procuratorul Iudeii 27/29: Ioan Botezătorul predică şi botează la Iordan 27: Botezul lui Isus 28: Isus începe să predice în Galileea 29: decapitarea lui Ioan Botezătorul 30/33: Intrarea lui Isus la Ierusalim; arestarea lui Isus; moartea pe cruce (învierea şi înălţarea la cer) 36/37: moartea diaconului Ştefan; comunitatea creştină se deplasează din Ierusalim 38: convertirea lui Saul aproape de Damasc 62: lapidarea lui Iacov, fratele Domnului 64: incendierea Romei şi persecuţia creştinilor 70: cucerirea Ierusalimului de către Titus 81-96: persecuţia creştinilor sub Domiţian 95: Apostolul Ioan scrie Apocalipsa în insula Patmos 250: prima persecuţie creştină organizată în întreg imperiul de către împăratul Decius 303: persecuţia lui Diocleţian 312: bătălia de la Podul Vulturului (Pond Milvius), Constantin cel Mare reunifică Imperiul Roman 313: Edictul de la Milano, Constantin cel Mare legitimează creştinismul 325: Conciliul I egumenic de la Niceea 394: Teodosiu cel Mare interzice cultele păgâne; creştinismul devine religie de stat 590: Grigore cel Mare – papă Cronologia islamului cca 570: Muhammad se naşte la Mecca, în tribul Quraish cea 610: Muhammad primeşte primele revelaţii şi pronunţă primele profeţii 622: Hegira, Muhammad părăseşte Mecca împreună cu un grup de adepţi şi se refugiază la Medina, pentru a se apăra de persecuţii 632: moartea Profetului 656: declanşarea conflictului între şiiţi şi sunniţi 638: este cucerit Ierusalimul, care era considerat, alături de Mecca şi Medina, unul dintre oraşele sfinte. Iniţial, Profetul recomandase credincioşilor să se roage cu faţa spre Ierusalim Secolele VII-IX: prin intermediul jihad-ului, războiul sfânt musulman, Islamul cuprinde toată zona sudică a Mediteranei şi Orientul Apropiat. Capitala califatului se mută la Bagdad 5. DICŢIONAR Dicţionarul creştinismului Apostol: (în cazul de faţă) nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Cristos, propagatori ai creştinismului Evanghelie: parte a Bibliei care redă viaţa şi preceptele lui Isus Cristos, constituind fundamentul Noului Testament. E constituită din patru cărţi compuse de discipolii lui Isus: Matei, Marcu, Luca şi Ioan Mesia: titlu dat Mântuitorului de către evrei şi identificat apoi cu Isus Cristos (nerecunoscut de teologii iudei). În ebraică meshiah înseamnă „unsul lui Iahve” Stoicism: doctrină a şcolii stoice ce susţine fatalismul şi ideea că omul trebuie să suporte cu bărbăţie vicisitudinile vieţii Apologet: susţinător fervent al creştinismului Catacombă: galerie subterană naturală folosită de primii creştini ca loc de înmormântare şi cult Conciliu: reuniune a episcopilor având ca scop discutarea şi reglementarea problemelor religioase Episcop: şeful (conducătorul spiritual) primelor comunităţi creştine Erezie: concepţie contrară dogmei Bisericii Euharistie: împărtăşanie: creştinii împart pâine şi vin, considerate corpul şi sângele lui Cristos Gnosticism: erezie creştină din secolele I - II ce căuta îmbinarea filozofiei greceşti cu dogma Evangheliilor Maniheism: erezie creată de Mani (secolul al III-lea); ea susţinea o concepţie dualistă, bazată pe două principii ireconciliabile: bine – rău Persecuţie: prigonirea unor persoane prin violenţă (aici din motive religioase) Arianism: erezie iniţiată de un preot din Alexandria, Arie (secolul al IV-lea), care susţine că Fiul este inferior Tatălui, fiind o fiinţă creată. Conciliul din Niceea (325) a respins erezia, arătând că Fiul şi Tatăl sunt de aceeaşi fiinţă (au aceeaşi natură). Monasticismul: cuvânt sinonim cu cel de călugărie, de la grecescul monos, singur; mişcare religioasă ce susţinea retragerea din lume, profunda interiorizare Ecumenic: universal Iconoclasm: Dispută teologică privind reprezentările figurative (imagini) în cadrul cultului religios. Iconoclaştii cereau respectarea poruncii a doua a „Decalogului”: „Să nu-ţi faci chip cioplit...” Martir: Persoană torturată pentru credinţa sa în învierea lui Iisus şi încălcarea cultului religiei oficiale romane. Misionarism: Proces de răspândire a religlei creştine în teritorii necreştine, prin intermediul misionarilor.
28
Mozaism/Iudaism: religia monoteistă a evreilor, fundamentată pe Vechiul Testament. Dicţionarul islamului Imam: Şef religios, persoană care conduce rugăciunea comună în moschee. Moschee: locul în care se desfăşoară cultul musulman. Ulemale: învăţaţii comunităţii, specialişti în teologia şi dreptul islamic. Beduin: Locuitor arab al deşertului. Islam: Supunere. Maur: Arab din zona Magrebului. Musulman: cel care a primit Islamul (Muslim în limba arabă,musulman în limba turcă), credincios, om care se dăruieşte lui Dumnezeu. XIII.
FORMAREA POPOARELOR EUROPENE
1.CRIZA SECOLULUI AL III-LEA. Criza secolului al III-lea izbucneşte în 235, o dată cu asasinarea de către soldaţi a lui Severus Alexander. Armatele provinciale încercă să-şi impună propriul candidat în fruntea imperiului, pe fondul accentuării atacurile barbarilor. Imperiul este salvat de trei împăraţi „soldaţi": Aurelian, Diocleţian şi Constantin. Ei îi înfrâng pe barbari şi refac zidurile oraşelor. Împăratul Diocleţian (284-305) a reorganizat imperiul după principii mai autocratice, copiate de la despotismul oriental. Şi-a atribuit o origine divină, regimul politic astfel instituit fund numit dominat, iar pentru a uşura administrarea imperiului, a divizat statul în patru părţi, asociindu-şi la conducere alţi trei împăraţi, constituind tetrarhia. 2.SFÂRŞITUL IMPERIULUI ROMAN DE APUS. După 375, o dată cu venirea hunilor în Europa, Occidentul cunoaşte un şoc violent. Sub presiunea hunilor, ajunşi la apogeu sub conducerea lui Attila, germanii năvălesc în imperiu, refugierea lor căpătând curând un caracter de distrugere. Romanii nu pot apăra Roma, jefuită în 410 de vizigoţii lui Alaric şi în 455 de vandalii lui Genseric. Fiecare popor barbar ocupă o regiune din imperiu şi formează un regat barbar. Situaţie paradoxală, barbarii au devenit la rândul lor apărători ai imperiului contra altor barbari. În 476, un şef barbar germanic, Odoacru, 1-a detronat pe Romulus Augustulus, un copil de 12 ani. Imperiul roman dispărea în partea sa occidentală, în timp ce în Orient el a rezistat invaziilor şi a supravieţuit până în 1453. Astfel, imperiul, rupt mai întâi în două printr-o sciziune internă, îşi pierde în 476 una din porţi, menţinându-şi-o pe cealaltă până ce ea va cădea, de data aceasta, sub presiunea turcilor. 3. MIGRAŢIILE ÎN MILENIUL I Imperiul Roman a asigurat timp de 400 de ani unitatea lumii europene, dar din secolul III s-a confruntat cu o puternică criză internă, desfăşurată pe fondul migraţii spre vest a triburilor germano-slave, determinate se pare de asaltul hunilor. Popoarele slave, germanice, fino-ugrice, turcice, mongolice şi altaice au asaltat Europa între secolele III-XII, datorită modificărilor climaterice, economice şi sociale, dar şi dorinţei de a acapara bogăţiile lumii urbane romane.Imperiul roman cunoaşte o barbarizare lentă. în regiunile de frontieră, în secolele IV-V a devenit foarte dificil de a distinge un roman de un barbar.Rezultatul migraţiilor a fost, ruralizarea, barbarizare, decăderea comerţului, meşteşugurilor şi agriculturii, divizarea Imperiului în 395 şi prăbuşirea părţii lui occidentale în 476.Urmările marilor migraţii au fost în primul rând de natură etno-lingvistică. Apar popoare şi limbi noi, dar şi noi state, dintre care unele durabile. Schimbările economice sunt şi ele importante, prin noi forme de proprietate prin luarea în stăpânire a pământului de către migratori. Social înregistrăm dispariţia obştilor săteşti egalitare de tipul mărcii, la germani, sau al zadrugăi, la slavi, diferenţierile sociale provocate de războaie ducând la apariţia unei aristocraţii barbare care, prin amestecul cu nobilimea romană, va duce la apariţia unei noi clase conducătoare. 4. REGATELE BARBARE Prăbuşirea imperiului a dus la barbarizare, pierderea puterii politico-economice de aristocraţia romană şi sfârşitul civilizaţiei antice. Popoarele războinice germane se bazau pe dreptul magico-divin al regelui, a cărui putere se menţinea prin forţa armelor şi a cărui moştenire era împărţită de toţi urmaşii lui de sex masculin. Regatul patrimonial barbar era efemer, cu graniţe variabile, supus unirilor şi divizărilor, cu capitală itinerantă şi ilustrată de personalitatea regelui. OCCIDENTUL FĂRÂMIŢAT. În Occident, în locul Imperiului roman dispărut au apărut o serie de regate barbare independente şi rivale. Dreptul roman, limba, alfabetul latin şi religia creştină au fost conservate. Principii barbari s-au convertit rapid la creştinism. Motivele pentru care barbarii au asimilat rapid civilizaţia romană au fost în principal două: numărul redus al barbarilor invadatori, ce nu formau mai mult de 5-10% din populaţia regatelor lor, şi conştiinţa superiorităţii civilizaţiei romane comparativ cu cea barbară. După ce au străbătut întreaga Europă, vizigoţii s-au stabilit în final în Spania. Ei i-au dislocat de aici pe vandali, care şi-au creat, la rândul lor, un regat în nordul Africii. Ostrogoţii au luat conducerea Italiei sub regele Teodoric. Longobarzii, burgunzii şi francii au trecut Rinul, stabilindu-se în secolul al V-lea pe teritoriul Franţei de azi şi în nordul Italiei, iar anglo-saxonii s-au stabilit în Anglia. EVANGHELIZAREA BARBARILOR. Creştinarea goţilor s-a făcut iniţial în formă ariană, un rol important în acest sens avându-1 Ulfila (310-380). După ce le-a creat goţilor un alfabet, a tradus Biblia în limba gotă, acesta fiind cel mai vechi monument al literaturii germane. Ostrogoţii, longobarzii au fost de asemenea arieni. În 496, regele franc Clovis (481-511) s-a convertit la creştinismul de tip roman, gestul lui fiind urmat de toţi francii. Monarhia francă a devenit astfel suportul papalităţii la începutul Evului Mediu. ORIENTUL RESTRUCTURAT. Dacă în Occident viaţa socială s-a ruralizat, iar cultura s-a refugiat în biserici, în Orient se menţin mari oraşe, cu o intensă viaţă meşteşugărească şi comercială. Superioritatea Orientului nu era una doar urbană şi culturală, ci şi socială , administrativă şi militară, soldaţii primind în schimbul serviciului militar un lot de pământ. Veacul al V-lea este dominat pe plan intern de luptele cristologice (disputa în jurul naturii umane sau divine a lui Cristos). Pe plan extern,
29
confruntarea este mai concretă, imperiul fiind ameninţat de vizigoţi, huni şi ostrogoţi. Primejdiile sunt înlăturate pe rând. Cu alungarea şefului ostrogot Teodoric în Italia (488), Constantinopolul înlătură şi ultima primejdie din Balcani. Imperiul roman de răsărit evită astfel soarta Romei şi pregăteşte condiţiile unei spectaculoase restaurări a vechii lumi romane ce se va petrece în veacul următor. 5. FORMAREA NOILOR POPOARE Naşterea lumii medievale a durat circa 5 secole fiind rezultatul unei simbioze etno-lingvistice şi culturale în urma căruia au apărut: - popoarele germanice(germanii, englezii, olandezii, flamanzii, danezii, suedezii, norvegienii) localizaţi în Europa de nord, nord-vest şi central-vestică - popoarele slave(ruşii, ucrainenii, beloruşii, cehii, slovacii, polonezii, slovenii, sârbo-croaţii, bulgarii, macedonenii) localizaţi în Europa de est, nord-est, sud-est şi central-estică - popoarele fino-ugrice(ungurii, finlandezii,estonienii) - vechile popoare indo-europene(irlandezii, albanezii, grecii, lituanienii, letonii, gruzinii, armenii) - popoarele romanice(spaniolii, catalanii, portughezii, francezii, italienii, raeto-romanii, românii) Romanitatea occidentală. Popoarele romanice occidentale s-au constituit în Europa de vest, sud-vest şi de sud pe teritoriile fostelor provincii Galia, Belgica, Italia, Hispania, Lusitania, Raeţia, având la bază SUBSTRATUL BĂŞTINAS(celţii, iberii, lusitanii, celt-iberii, italicii), STRATUL roman-latin şi ADSTRATUL germanic (vandalii, suevii, vizigoţii, ostrogoţii, francii, alamanii, burgunzii, longobarzii). Romanitatea a pierdut în favoarea germanicilor Britania, Germania şi Noricum, în favoarea arabilor Africa de nord. Romanitatea orientală a ocupat iniţial spaţiul fostelor provincii Panonia, Dacia, Iliricum, Macedonia , Tracia şi Moesia, având la bază SUBSTRATUL traco-dacic şi STRATUL roman-latin. Migraţiile slave şi fino-ugrice au rupt unitatea romanităţii orientale, iar după absorbiţia parţială a ADSTRATULUI slav s-a constituit ramura nordică- românii din fosta provincie Dacia şi ramura sudică adică insulele de dalmaţi, istro-români, meglenoromâni şi macedo-români/aromâni din peninsula Balcanică. 6. INVAZIILE POPOARELOR TURCO-MONGOLICE Migratorii asiatici au contribuit şi ei la formarea popoarelor europene. Pe ruinele imperiului lui Attila, în bazinul Dunării se edifică imperiul avarilor, distrus de franci în 795. Bulgarii s-au stabilit în sudul Dunării în 681, iar maghiarii în Pannonia în 896. După aceştia au venit pecenegii, cumanii, mongolii şi turcii. MONGOLII. Mongolii erau nomazi din Asia Centrală. în 1206, ei au fost uniţi de Temugin, care şi-a luat numele de GenghisHan. Dispunând de o excelentă cavalerie, dar având şi avantajul faptului că imense spaţii din Asia şi Europa nu erau încă organizate statal, mongolii au pus bazele unui imens imperiu în Asia. Urmaşii lui Genghis-Han au cucerit sudul Rusiei şi au pătruns în estul Europei. Batu-Han, conducătorul invaziei din Europa, s-a retras în stepele din nordul Mărgii Negre, fondând Hanatul Hoardei de Aur. TURCII. În secolul al XIII-lea, puterea mongolă a intrat în declin, permitândconducătorului turc, Osman, să întemeiază un stat în nord-estul Turciei de astăzi. În 1354, turcii îşi încep cuceririle în Europa şi, în scurt timp, popoarele balcanice sunt supuse, iar în 1453, sultanul Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul. IMPORTANŢA INVAZIILOR TURCO-MONGOLICE. Turcii şi mongolii au îndeplinit rolul de popoare de legătură între Orient şi Occident. Zona cucerită de turcii otomani a cunoscut o relativă stabilitate (pax othomanica), ce s-a substituit în parte celei bizantine. Puterea militară şi maritimă a turcilor, care deţineau controlul absolut al legăturilor comerciale dintre Europa şi Asia, îi va impulsiona pe europeni să se lanseze în aventura marilor descoperiri geografice. 7. ISTORIA ALTFEL Attila (406–453), cunoscut şi ca Attila Hunul, Etzel în Cântecul Nibelungilor, ca Atli în legenda nordică Volsunga Saga şi ca Attilius în Thidrekssaga; în germana veche "Attli" însemna "tatăl" sau "cel bătrân"; numele hun al căpeteniei nu s-a păstrat) a fost ultimul şi cel mai puternic rege a hunilor, domnind între anii 433-453. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul său Roas, împreună cu fratele său Bleda. Nomazi istorici. Popoarele migratoare din secolele III-V, au fost: goţii, hunii, vandalii, francii, anglo-saxonii, iar din secolele VI-IX: slavii (apuseni, sudici, răsăriteni), bulgarii, normanzii, ungurii (maghiarii). Alţii nomazi sunt: Alanii, Avarii, Cumanii, Gepizii, Kazarii, Mongolii, Pecenegii, Tătarii, Uzii Chazarii, khazarii sau hazarii au fost un popor turcic semi-nomad din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele 'hazar' pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă a umbla (gezer în Turca modernă). Din veacul al X-lea până spre mijlocul secolului al XIII-lea sunt amintite comunităţi hazare în Kiev, în Tmutorokan, în Peninsula Taman, în teritoriile de pe Volga, stepele din Kuban, litoralul de nord al Mării Caspice in preajma Astrahanului precum şi în Caucaz. Devastarea aşezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din anul 1239, urmată de nesiguranţa drumurilor comerciale din această zona geografică au determinat emigrarea masivă a comunităţilor iudaice spre Regatul Poloniei.Diverşi cercetători, în frunte cu cei din prima parte a sec. XX, popularizaţi de scriitorul Arthur Köstler, care consideră că o parte importantă a evreilor est-europeni, aşa-numiţii Aşkenazim - denumiţi de turcologii din Turcia "musevî türkler, adică "turcii iudaici" -, sunt descendenţii comunităţilor hazarilor evrei. Autorul Köstler subliniază că hazarii "şi-au ales acestă religie (mozaică) în anul 740, deşi nu avuseseră nimic în comun" cu evreii. Autorul spune despre hazari că sunt "turcomani din stepele scitice". Această identificare reprezintă obiectul unei îndelungate controverse istorice. Uneori secuii ardeleni, în special cei din clanul Abraham, au fost asociaţi şi ei cu hazarii. 8. CRONOLOGIE 235-284: epoca anarhiei militare (lupte civile şi războaie de apărare a hotarelor) 238: primul atac al goţilor asupra imperiului 270-275: domnia lui Aurelian
30
271: abandonarea Daciei 284-305: domnia lui Diocletian; dominatul 293: instaurarea tetrarhiei 306-337: Constantin I 312: Constantin înfrânge pe Maxentius la Pons Milvius 325: primul Conciliu ecumenic al Bisericii creştine de la Niceea 330: inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului roman 361-363: domnia lui Iulian Apostatul; puternică reacţie anticreştină; încercare de reînviere a cultelor păgâne 375: atacul hunilor în Europa; nimicesc regatul ostrogoţilor; încep marile migraţii 376: începe migraţia vizigoţilor, dislocaţi din zona Buzăului de către huni 378: bătălia de la Adrianopol; vizigoţii obţin o mare victorie, împăratul Valens moare pe câmpul de luptă 379-395: domnia lui Theodosius 394: creştinismul devine religie oficială 395: divizarea Imperiului roman 409: vandalii, suevii şi alanii trec Pirineii şi jefuiesc Peninsula Iberică 410: vizigoţii lui Alaric cuceresc Roma 418: vizigoţii devin federaţi ai imperiului şi sunt aşezaţi în Aquitania (sud-vestul Franţei actuale) 451: bătălia de pe Câmpiile Catalau-nice; Attila este înfrânt de romani 455: vandalii cuceresc Roma 476: sfârşitul Imperiului roman de apus 482-511: Domnia lui Clovis I, întemeietorul statului franc. 496: creştinarea regelui franc Clovis 507: regele Clovis îi înfrânge pe vizigoţi, obligându-i să se retragă dincolo de Pirinei, în Spania 535-555: războaiele duse de bizantini împotriva ostrogoţilor pentru recucerirea Italiei Secolul al VII-lea: trecerea slavilor la sud de Dunăre 568: longobarzii invadează nordul Italiei,se răspândesc în Italia centrală (nu cucerească Roma) şi de sud, unde întemeiază ducatele de Spoleto şi de Benevento 681: aşezarea bulgarilor în sudul Dunării 682: popoarele turcice aflate sub suzeranitatea dinastiei chineze Tang îşi recapătă independenţa 840: regatul uigur din zona central-nor-dică a Mongoliei a fost cucerit de către kirghizi 896: ungurii se stabilesc în Pannonia 1071: sultanul selgiucid Arp Arslan îi înfrânge pe bizantini la Manzikert, deschizând astfel calea aşezării turcilor selgiucizi în Anatolia 1206-1227: domnia lui Genghis-Han 1239: formaţiunile politice ale kipceacilor(cumanilor) sunt distruse de invazia mongolă 9. DICŢIONAR Romania: teritoriile care au aparţinut Imperiului roman şi unde, în vremea migraţiilor, continuă să se vorbească limba latină populară, „romana". Romanitate occidentală: spaţiu al romanităţii rezultat prin divizarea Imperiului roman în 395 şi unde, în secolele următoare, populaţia latinofonă domină din punct de vedere etnic migratorii germanici(Italia, Gallia, Hispania). Romanitate răsăriteană: spaţiu al romanităţii rezultat prin divizarea Imperiului roman în 395 şi unde, în secolele următoare, populaţia latinofonă domină migratorii slavi(Dacia, Moesia). Evanghelizare: acţiunea de răspândire a Evangheliei printre păgâni Lupte cristologice: ample dezbateri teologice privind dubla natură a lui Cristos; unii, nestorienii, acceptă doar natura umană a lui Cristos, alţii, monofiziţii, nu acceptă decât natura divină a acestuia; Conciliul de la Niceea (325) reuneşte cele două poziţii, proclamându-1 pe Fiu „consubstanţial cu Tatăl" Romanizare: procesul prin care romanii au impus unei ţări sau regiuni limba, cultura, obiceiurile, modul de organizare, instituţiile şi civilizaţia romană Marcă: obşte sătească la germani Zadrugă: obşte sătească la slavi Federaţi: populaţii de la graniţele Imperiului roman care se angajau să apere aceste graniţe în schimbul unor avantaje. Latinofon: vorbitor de limbă latină. Veteran: ostaş roman care îşi terminase servicul militar şi care primea o bucată de pământ, de regulă în zona unde fusese sub arme. XIV.
FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE
1. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ Etnogeneza românească este parte a etnogenezei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine, având următoarele etape:
-
familiarizarea lumii geto-dace cu civilizaţia materială şi spirituală romană în secolele I î.Hr. – I d.Hr. cucerirea Daciei care aduce după sine un proces de colonizare, urbanizare şi de impunere a sistemului politic, economic şi militar romam epoca romană în Dacia(106-275), marcat de romanizarea băştinaşilor prin intermediul armatei, administraţiei, justiţiei, şcolilor, religiei, oraşelor, vieţii economice, limbii, veteranilor şi coloniştilor
31
-
epoca migraţiilor timpurii(sec.III-VIII) în care pe fondul părăsirii provinciei de romani, are loc o ruralizare şi decădere economică, dar se produce asimilarea migratorilor de băştinaşii daco-romani
-
asimilarea slavilor şi organizarea în forme autohtone începând cu obştile, ţările, cnezatele şi voievodatele de vale, concomitent cu apariţia băştinaşilor în cronicile de secol VII-XI sub denumirile antice de daci şi cele de tip slavogerman de vlahi cu variantele sale de walah, olah, ulakes, voloch.
-
unitatea romanică şi creştină a apariţiei poporului român, influenţat în evoluţia sa lingvistică, religioasă şi socialpolitică de elementul slav
2. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ : SEMNIFICAŢIA SINTEZEI Prima sinteză este ceea a romanizării, desăvârşită în momentul retragerii aureliene din 271/274, lucru confirmat de diplomele militare, tăbliţele administrative, monumentele funerare, inventarul arheologic şi monetar. Concomitent cu romanizarea are loc şi un început de creştinare relevant prin descoperirile arheologice de sec.III-IV, dar şi de terminologia religioasă predominant latină(cruce, sfânt, D-zeu, biserică, duminică, botezare),dar şi de existenţa unor martiri creştini(Niculiţel), a unei structuri episcopale la Tomis şi Durostorum ca şi a unor lideri creştini(Sava Gotul, Teotim, Dionisie Egisus, Origene) A doua asimilare este cea a valurilor de migraţie timpurie(sec.IV-VII: vizigoţii, ostrogoţii, hunii, gepizii, avarii) şi cea târzie(sec.VIII-XII: slavii, ungurii, bulgarii, pecenegii, cumanii). Majoritatea migratorilor au lăsat puţine urme şi influenţe, exercitând doar o dominaţie de tip militar. Slavii, ungurii şi cumanii sunt cei ce influenţează esenţial etnogeneza romanilor, rolul slavilor fiind major, datorită caracterului predominant paşnic al convieţuirii. După 602 majoritatea slavilor trec la sud de Dunăre, slavizează zona şi impingh rămăşiţele latinofone spre sud şi vest unde se vor naşte aromânii, meglenoromânii şi istroromânii. 3. TEORIILE ISTORIOGRAFICE PRIVIND ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ Teoria continuităţii este susţinută de istoriografia românească şi numeroşi autori occidentali, susţinând că în urma cuceririi romane a avut loc o profundă şi ireversibilă romanizare a spaţiului dacic, astfel că retragerea aureliană a lăsat aici un numeros popor latinofon ce a rezistat migraţiilor şi i-a asimilat pe migratori. Romanitatea orientală formată pe spaţiul fostelor provincii Tracia, Moesia, Macedonia, Iliricum, Dacia şi Pannonia a fost fărâmiţat de aşezarea slavilor şi a dus la naşterea ramurei norddunărene(daco-românii) şi a ramurilor sud-dunărene(aromâmi, megleno-românii şi istro-românii). Teoria emigraţionistă este susţinută de istoriografia maghiară şi austriacă ca şi de numeroşi istorici străini, este fundamentată în lucrarea "Romanichen studieri" în 1871 de Robert Roesler şi susţinea ideea că dacii au fost exterminaţi de romani, iar romanizarea nu s-a putut realiza în 165 de ani datorită timpului prea scurt şi a izolării romanilor faţă de daci. Aurelian a retras din Dacia toată populaţia, aici perindându-se diverşi migratori, ungurii aşezându-se în sec.X iar saşii în sec.XII, în timp ce românii sau format în Macedonia şi Albania de azi(similitudini de unii termeni cu albaneza şi lipsa din română a cuvintelor germanice), trecând Dunărea în sec.XI şi Carpaţii în sec.XIII, devenind majoritari în Transilvania abia în sec.XVIII. 4. FORMAREA LIMBII ROMÂNE Originile limbii române se află în spaţiul fostei Dacii, evoluţia ei fiind unitară. Lipsa dialectelor este datorat unităţii civilizaţiei romane şi a ruralizării postaureliene. La sudul Dunării apar 4 dialecte şi anume:
-
dalmata pe coasta Dalmată între Split şi Ragusa, limbă dispărută în jurul anului 1810 istro-româna vorbită în peninsula Istria în căteva zeci de localităţi megleno-româna vorbită pe valea Vardarului aromâna/macedo-româna vorbită în spaţiul Macedoniei istorice şi redusă de la câteva sute de mii de vorbitori la căteva zeci de mii în actualele state Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. Limba română literară are la bază dialectul daco-român, de la nord de Dunăre ce are în lexic 60% cuvinte latine, 10-12% cuvinte dacice, 20-25% cuvinte slave, restul fiind de origine turcă, greacă, maghiară şi germană. În fondul uzul al limbii române ponderea cuvintelor latine, inclusiv împrumuturile recente din limbile romanice occidentale, ajung la 80%. 5. ISTORIA ALTFEL Goţii pe teritoriul Daciei. Împaratul Aurelian (270 - 275), incercand restaurarea granitelor imperiului, face o expeditie impotriva goţilor din Dacia, dar cu toata victoria repurtata asupra lor, in urma careia ia titlul de "Gothicus maximus" şi "Dacicus maximus", el nu mai poate restabili ordinea de mai inainte in Dacia. Astfel că, Aurelian incheie pace cu goţii, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman, cu indatorirea de a pazi limita dunareana (271). Asadar, gasim in Dacia urmatoarele triburi de goti: taifalii şi victoalii. Aşezările goţilor în Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova cu partea estică a Ţării Româneşti), in timp ce în partea centrală şi muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată şi romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populaţia daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor şi a administraţiei romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). Aceasta populatie daco-romană a ramas sub stapanire gotică. Dupa asezare, goţii se imparteau in vizigoţi ( goţi apuseni, ramura tervingilor), care locuiau in campia rasariteana a Daciei si pe Nistru, si in ostrogoţi (goţi răsăriteni), care locuiau la est de Nistru. Prin contactul cu Imperiul Roman, printre goţi se propaga, mai ales la vizigotii din Dacia, creştinismul. Primul episcop Wulfila (Ulfilas), care in 348 este silit sa se retraga cu o ceata de credincioasi peste Dunăre in Imperiul Roman din cauza persecutiilor din partea păgânilor, traduce Biblia în limba gotică. Alti propovaduitori ai crestinismului la goţi, intre care sunt cunoscuti Sfântul Nichita şi Sfântul Sava (gotul), au suferit martirajul in Dacia. Dar, cu toate persecutiile, creştinismul se răspândeşte, aşa că, in curand cea mai mare parte a vizigoţilor devin crestini, deosebindu-se astfel tot mai mult de ostrogotii păgâni. Ostrogoţii condusi de regele lor Ermanric (Hermanric), i-a supus pe slavii şi finii vecini si
32
formau un imperiu puternic ce cuprindea aproape toata Rusia meridională. Invazia hunilor din 375 îi gaseste pe goţi divizaţi religios si politic. Astfel ca ostrogoţii cad sub lovitura hunilor si devin supusi acestora. Vizigoţii se retrag peste Dunăre, unde primesc pământ in Moesia si Tracia, pe cand Dacia parasita de ei cade in mainile noilor navalitori. Cumani şi pecenegi în Ţara Făgăraşului. În Evul mediu, Ţara Făgăraşului a găzduit pe lângă populaţia românească şi comunităţi sedentarizate ale unor seminţii turcice tradiţional migratoare cum ar fi cumanii, pecenegii, şi, într-o mai mică măsură uzii sau chiar bulgari turcici (originari din regiunea fluviului Volga). Astfel, documentele timpului semnalează existenţa în anul 1224 a silvei Blacorum et Bissenorum (pădurea românilor şi a pecenegilor) între Munţii Făgăraş şi valea Oltului, în "zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate apreciabilă de toponime şi hidronime de origine turcică". Pe teritoriul de azi a aşezării făgărăşene Viştea de jos a existat chiar o episcopie a cumanilor. De altfel, zona etnografica a Viştei poartă denumirea de Valea Izinelor, numele "Izin" fiind de clară provenienţă turcică. Cumanii şi-au lăsat amprenta în denumiriile comunelor care până în ziua de azi se numesc Comana. Pecenegii din Arpaş au fost consemnaţi în documentele regale mahiare ca posesori de diplome la 1222. Pecenegii şi cumanii constituiau aşa-numite caste "pastoralo-militare" şi există documente care îi consemnează pe pecenegii din zona Fagarasului ca participand adesea, pe lângă atribuţiile lor oficiale de "grăniceri", ca mercenari sau voluntari în armatele diferiţiilor magnaţi locali din Transilvaniei cum a fost cea a comitelui Ioachim din Sibiu iar "una din capeteniile românilor din regiunea Fagaras, de origine cumană, Toktomer-Thocomerius, poreclit Negru Vodă, coboară cu ceata lui în anii 1290, şi-şi aşează "scaunul" în orasul Câmpulung". Tătarii din Dobrogea numără aproximativ 20.000-25.000 de persoane şi sunt urmaşii tatarilor din hanatul Hoardei de Aur din Bugeacul si Crimeea invecinate colonizaţi aici. În România, ei sunt aliaţi politic cu coreligionarii lor turci şi trimit în Parlamentul Romaniei cate un deputat. Dintre asezarile dobrogene, orasul Medgidia, renumit pentru geamia sa “ Abdul Medgid “ are o concentratie însemnata de tătari autohtoni. În multe localitaţi din judeţele Constanţa şi Tulcea se găsesc multe geamii. Unele dintre acestea au fost construite cu mulţi ani in urmă, având valoare istorică (geamia din Mangalia), altele fiind construite mai recent, îndeosebi după Revoluţia din '89. 6. CRONOLOGIE 270-275: Retragerea aureliană. 294: Refacerea cetăţii Tropaeum Traiani sub Diocletian. 313: Edictul Iul Constantin cel Mare de la Mediolanum (Milano) dă libertate de manifestare creştinilor. 375: atacul hunilor în Europa; nimicesc regatul ostrogoţilor; încep marile migraţii 376: începe migraţia vizigoţilor, dislocaţi din zona Buzăului de către huni 378: bătălia de la Adrianopol; vizigoţii obţin o mare victorie, împăratul Valens moare pe câmpul de luptă 385: Theodosius I interzice cultele păgâne. 395: Divizarea Imperiului Roman. 527-565: Justinian consolidează cetăţile dunărene. 602: Prăbuşirea frontierei dunărene Imperiului. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică. Ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea Imperiului bizantin. Secolul al VII-lea: trecerea slavilor la sud de Dunăre 681/687: aşezarea bulgarilor în sudul Dunării 896-1000: Aşezarea ungurilor în Pannonia. Creştinarea lor şi constituirea regatului maghiar. 7. DICŢIONAR Etnogeneză: Proces istoric, lingvistic şi cultural de formare a unui popor. Etnie: Comunitate umană. Obşte: Formă de organizare socială Alogeni: grup etnic venit din altă parte, străini. Castru: cetate romană, din piatră sau cu fortificaţii din pământ, ridicată cu scopul apărării graniţelor sau a drumurilor comerciale şi militare. Centurion: comandant al unei centurii, subunitate a legiunii formată din 100 de soldaţi. Latinofon: vorbitor de limbă latină. Veteran: ostaş roman care îşi terminase servicul militar şi care primea o bucată de pământ, de regulă în zona unde fusese sub arme. Romanizare: procesul prin care romanii au impus unei ţări sau regiuni limba, cultura, obiceiurile, modul de organizare, instituţiile şi civilizaţia romană XV.
LUMEA ARABĂ
1. ARABII ŞI ISLAMUL Patria arabilor este peninsula deşertică a Arabiei, cu centre agrar-urbane şi comerciale în Yemen, Oman şi de pe ţărmurile Mării Roşii. Influenţele ebraico-creştine şi cele romano-elenistice au grăbit coagularea triburilor arabe. În 610 începe la Mecca acţiunea de propăvăduire a lui MAHOMED. Noua religie primită de la ALLAH, susţinea ideea solidarităţii familiare şi tribale, combate egoismul, cultul bogăţiei, susţine dezideratul generozităţii, egalităţii, onestităţii, carităţii, cumpătării şi moderaţiei. Silit în1 5 iulie 622 să se refugieze la Medina, Mahomed revine susţinut de adepţii săi şi impune tuturor arabilor până la moartea sa din 632, noua credinţă ISLAMUL(supunere în arabă), tuturor credincioşilor – MUSLIM.
33
2. CALIFATUL ARAB Sub califii legitimi – urmaşii direcţi ai lui Mahomed(socrul său ABU BAKR, vărul său OMAR, nepotul său OTHMAN şi ginerele său ALI), arabii cuceresc Persia parţilor şi smulg Bizanţului Siria, Mesopotamia, Fenicia, Palestina şi Egiptul. Omeyazii(661-750) întind stăpânirea arabă până în Asia Centrală, India, centrul Asiei Mici, caucaz, Maroc şi Spania. Capitala se mută la Damasc şi ofensiva este oprită de bizantini în 740 şi 747, de franci la Poitiers în 732 şi de chinezi pe râul Talas în 751. Criza politico-militară duce la orevoltă în urma căruia tronul revine Abbasizilor(750-1258). Capitala se mută la Bagdad iar statul atinge apogeul său economic, politic, cultural şi intelectual în secolul IX. Atacul turcilor selgiucizi din 1055 slăbeşte autoritatea centrală şi duce la apariţia unor califate independente în Spania(Omeyazii ), Maroc(Idrizii), Africa de nord(Aglabizii) şi Egipt(Fatimizii). Cucerirea Bagdadului de către mongoli în 1258, pune capăt califatului a cărui loc este preluat de Imperiul Otoman(1280-1923), Iranul safavid(1500-1722), Imperiul mogul din India(1526-1858) şi Egiptul mamelucilor(1250-1517. 3. ARABII ÎN EUROPA Arabii pătrund în Europa în 711, când trecând strâmtoarea Gibraltar cuceresc rapid regatul vizigot din Spania. Expediţiile lor de la nord de Pirineii sunt stopate de francii conduşi de CAROL MARTEL în bătălia de la Poitiers – 732. Extinderea imperiului lui Carol cel Mare la sud de Pirinei, după 778, nu impietează evoluţia de 8 secole a Califatului de Cordoba. Alte teritorii europene penetrate de stăpânirea arabă au fost Sardinia, Sicilia, sudul Italiei, Creta şi Cipru. SOCIETATE ŞI ECONOMIE. Civilizaţia musulmană a avut oraşe înfloritoare, precum Bagdad, Cordoba, Damasc, Cairo. Oraşul islamic era organizat în jurul a doi poli: marea moschee, ce grupa comunitatea credincioşilor, şi piaţa (souk în arabă sau bazar în persană). Foarte numeroase erau băile publice (hammam). La periferia oraşelor se găseau caravanseraiuri. Dar 80% din populaţie locuia în sate. Arabii au contribuit mult la progresul agriculturii, inventând dispozitive de irigat şi introducând în ţinuturile cucerite noi plante (orezul, cânepa, bumbacul, gutuiul, portocalul, lămâiul, caisul, piersicul, trestia de zahăr, fasolea). Arabii au ocupat o poziţie nodală între Europa, Africa şi Asia, acest fapt fiind în avantajul negustoriei. Comerţul dispunea de o excelentă monedă de aur, dinarul. Prin comerţ, arabii au difuzat în Europa noi invenţii şi produse precum hârtia şi busola din China. Descrierile geografilor arabi au lărgit cunoştinţele despre lume. Arabii aveau o împărţire aparte a timpului, socotind anii ce se scurseseră de la hegiră. în domeniul alimentar, Coranul, cartea lor sfântă, le interzicea consumarea cărnii de porc şi alcoolul. Referitor la femei, Coranul susţinea portul voalului şi poligamia. 4.INFLUENŢE ARABE ÎN LUMEA OCCIDENTALĂ Arabii, ce moşteniseră cultura greacă şi romană, dar luaseră contact şi cu cultura indiană şi chineză, au transmis Europei interesul lor pentru cinci domenii: matematica, astronomia, ştiinţele naturale, geografia şi, mai ales, medicina. Zonele de contact arabo-occidentale au fost Spania, Sicilia, Sardinia, Italia de sud şi Orientul latin al cruciadelor. Influenţele arabe s-au manifestat în: -transmiterea unor importante elemente culturale greco-elenistice, răspândirea studiului cărţilor, a sistemului bibliotecilor în literatură. Arabii au transmis Europei un vast material de legende, povestiri şi fabule, originare din India şi Persia. Cele mai cunoscute povestiri sunt cele din O mie şi una de nopţi. -ideile ştiinţifice din spaţiul chino-indian şi aplecarea spre domeniul cercetării ştiinţifice. Matematicienii arabi au adoptat cifra zero şi cifrele indiene (cunoscute astăzi ca arabe), au dezvoltat geometria şi au creat algebra. Astronomii arabi au făcut observaţii asupra stelelor, soarelui şi lunii şi au introdus un nou sistem de măsurare a timpului; chimiştii au distilat alcoolul şi au produs siropuri şi elixiruri; medicina arabă era capabilă de operaţii foarte complexe; geografii au realizat cele mai bune hărţi ale timpului. -elemente de artă, arhitectură, tehnică militară. Arhitectura Occidentului, mai ales cea din Spania şi Sicilia (porţile prin care cultura arabă a pătruns în apusul Europei), cunoaşte opere de artă arabă de o înaltă valoare, precum moscheea din Córdoba, palatele Alcázar din Sevilla şi Alhambra din Granada. Principalele monumente ale arhitecturii arabe sunt: moscheele, medresele, palatele, caravanseraiurile. Deoarece legea lui Mahomed interzicea reprezentarea umanului, arabii l-au înlocuit cu ornamente: arabescul şi desenele geometrice. -perfecţionări în agricultură, minerit, metalurgie, irigaţii -importul de bunuri comerciale orientale şi indo-chineze, aducerea busolei, trestiei de zahăr, hârtiei, prafului de puşcă, elementelor de astronomie şi matematică 5.CREŞTINI ŞI MUSULMANI. CRUCIADELE Cruciadele au fost expediţii cu caracter de „război sfânt” creştin ce urmărea eliberarea Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt, fapt dublat de interese politice, militare şi comerciale ale lumii Occidentale în bazinul de est a Mării Mediterane. Cruciada I (1096-1099) porneşte de la solicitarea bizantinilor de ajutor contra turcilor selgiucizi. Are două componente şi anume Cruciada sărăcimii, condusă de Petre Pusnicul şi Walter cel Sărac, nimicită de turci şi Cruciada nobilimii condusă de Godffroy de Bouillon. Cavalerii depun jurământ de vasalitate împăratului bizantin Alexios I Comnenul, trec în Asia, cuceresc Ierusalimul – 1099 şi crează aici state latine(regatul Ierusalimului, principatul Antiochiei, comitatul de Edessa) şi ordine militaro-călugăreşti(templierii, ospitalierii, ioaniţii, teutonii). Cruciada a-II-a (1147-1148) determinată de cucerirea Edessei de musulmani este condusă de regele Franţei Ludovic al-VII-lea şi împăratul german Conrad al-III-lea şi se soldează cu un eşec. Cruciada a-III-a (1189-1192) determinată de cucerirea în 1187 a Ierusalimului de sultanul egiptean Salah-alDin(Saladin). Are o ramură terestră condusă de împăratul german Frederic Barbarossa şi una navală a regilor
34
Franţei, Filip al-II-lea August şi Angliei, Richard Inimă de Leu. Nu se recucereşte Ierusalimul şi se încheie o pace de compromis cu Saladin. Cruciada a-IV-a (1202-1204) este deturnată la insistenţele veneţienilor şi duce la cucerirea Constantinopolelui – 1204, la crearea de state latine în Balcani şi sporirea antagonismului şi neîncrederii între occidentali şi bizantini, fapt ce va persista şi după recucerirea bizantină din 1261, până la cucerirea imperiului de răsărit de turci în 1453. Cruciadele V-VII (1212-1270) au vizat sucesiv Ierusalimul, Damascul, Cairo şi Tunis, sunt în special franceze şi eşuează toate. Musulmanii recuceresc treptat statele cruciate până în 1291. 6. ISTORIA ALTFEL Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Termenul desemnează noţiunea de Dumnezeu atât pentru arabii musulmani, cât şi pentru arabii creştini. El este însă cunoscut mai ales prin religia Islamică, care este religia majoritară a arabilor, fiind un derivat din al-ilah (dumnezeul), care sugerează unicitatea lui. Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică deci unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia creştină privind unicitatea lui Dumnezeu (doctrina Treimii), văzând aici o formă de politeism. Califat provine din arabă: khilāfa respectiv. khalīfatu rasūl Allāh (urmaş, calif, locţiitor al profetului) Format prin unirea triburilor arabe, fiind favorizat de răspândirea religiei islamice, el şi-a extins dominaţia în Asia, Africa şi Europa. Dar întinderea mare a imperiului, diversitatea stadiilor de dezvoltare a populaţiilor subjugate şi necontenitele răscoale, tendinţa de autonomie a marilor nobili au cauzat destrămarea lui în mai multe califate: Califatul de la Bagdad; Califatul de la Cairo; Califatul de la Cordoba. Coranul „Citire”, „Recitare”, cartea sacră a tuturor musulmanilor, cuprinde revelaţiile făcute de Dumnezeu , prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad, direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, ce se află din preeternitate cuprins în 'Umm al-Kitāb – „Maica Scripturii” aflată în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz – „Tabla Păstrată”. Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieţii cotidiene. 7. CRONOLOGIE 570-632: Mahomed 610-643: domnia împăratului bizantin Heraklios 622: fuga lui Mahomed de la Mecca la Iathreb, hegira 630: Mahomed ocupă Mecca 634: începutul invaziei arabe; arabii cuceresc Siria, Palestina, Egiptul, Iranul, apoi Africa de Nord şi Spania 635: trupele califului Omar cuceresc Damascul 636: principalele oraşe bizantine din Siria şi Palestina sunt deja cucerite până la această dată 637: arabii ocupă oraşul Ctesiphon, capitala Imperiului Persan/Sasanid 638: Ierusalimul cade sub stăpânire arabă după un asediu de doi ani 641: începe invazia arabă în Egipt 646: cucerirea Armeniei. în acelaşi an se încheie cucerirea Egiptului şi începe campania pentru cucerirea fostelor provincii romane din nordul Africii 661-750: dinastia Omeiadă 673-677: primul asediu arab al Constantinopolului 711: Tarik cucereşte Spania de la vizigoţi 732: la Poitiers, trupele lui Carol Martel îi înfrâng pe arabii care făceau expediţii de pradă dincolo de Pirinei 750-1258: dinastia Abbasidă 751: înfrângerea chinezilor de către arabi la Talas 786-806: domnia lui Harun-al-Ra-şid, apogeul călifarului arab 830-902: arabii cuceresc Sicilia 929: crearea califatului de Cordoba 976-1025: domnia lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul; apogeul Imperiului bizantin 1055: turcii selgiucizi cuceresc Bagdadul, punând capăt existenţei califatului arab 1071: turcii selgiucizi înving armata bizantină la Manzikert 1085: înfrângerea arabilor de către regatul spaniol Aragon la Toledo Cruciada I (1096-1099): Cruciada I s-a desfăşurat în două faze: „cruciada sărăcimii" a fost condusă de către Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac; cruciaţii au fost măcelăriţi în luptele cu turcii fără să-şi atingă scopul. „Cruciada cavalerilor" a fost condusă de către Godffroi de Bouillon şi a dus la cucerirea Ierusalimului în anul 1099. 1099: prima cruciadă cucereşte Ierusalimul Cruciada a ll-a (1147-1148): Cruciada a pornit în urma recuceririi unor teritorii importante de către musulmani şi a fost condusă de regele Franţei, Ludovic al Vll-lea, şl de împăratul german, Conrad al lll-lea. Cruciada a fost un eşec. 1187: Ierusalimul este recucerit de către musulmani, sub conducerea sultanului Saladin. Cruciada a lll-a (1189-1192): Cruciada a fost condusă de regele Franţei Filip al ll-lea August, regele Angliei, Richard Inimă de Leu, şi de împăratul german, Frederlc Barbarossa. Ea s-a încheiat cu cucerirea unor teritorii stăpânite de musulmani, dar Ierusalimul nu a fost cucerit din pricina neînţelegerilor dintre cei trei. Cruciada a IV-e (1202-1204): Această cruciadă a abandonat udealul Iniţial şi s-a încheiat cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii occidentali şi cu alungarea împăratului bizantin. La Constanopol s-a constituit un Imperiu latin care va dura până în 1261, când bizantinii îşi vor recucerii capitala. 1212: bătălia câştigată de spaniolii din Castilia în localitatea Las Navas de Tolosa, contra almoravizilor magrebieni. Cruciada copiilor (1212) Cruciada a V-a (1217-1221): Cruciada a V-a a fost condusă de regele Ungariei şi a fost un eşec.
35
Cruciada a Vl-a (1228-1229): împăratul Frederic al ll-lea a reuşit prin negocieri să elibereze Sfântul Mormânt, Bethleem şi Nazareth. Cruciada a Vll-a (1248-1254): Organizatorul cruciadei a fost regele Franţei Ludovic al IX-lea, a vizat cucerirea Egiptului şl a fost un eşec. 1258: mongolii cuceresc Bagdadul 1261: refacerea statului bizantin Cruciada a Vlll-a (1270): Ludovic al IX-lea porneşte într-o ultimă cruciadă, încercând să cucerească Tunisul, fără succes, 1453: Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul; sfârşitul Imperiului bizantin 8. DICŢIONAR Fatimizi: dinastie întemeiată în 909 în Tunisia de către Ubaydullah, conducător şiit care pretindea că este descendent al Fâtimei, fiica lui Mahomed. Dinastia s-a menţinut până în 1171, când a fost răsturnată de un general kurd din Egipt, Saladin, cel mai mare duşman al cruciaţilor. Musulman: cuvânt care derivă din cuvântul Islam (supunere) şi înseamnă cel care a primit Islamul Calif: „hafifa" în limba arabă, locţiitor al Profetului, titlu purtat după moartea lui Mahomed de suveranii politici şi religioşi ai statului arab Revelaţie: fenomen prin care Dumnezeu dezvăluie credincioşilor natura şi voinţa sa Profet: predicator religios considerat drept trimis al lui Dumnezeu. Mahomed recunoaşte pe Adam, Noe, Abraham, Moise şi Isus ca profeţi ai unui Dumnezeu unic, el fiind însă ultimul profet Moschee: edificiu religios la musulmani Medresa: construcţie destinată şcolilor de teologie la arabi Caravanseraiuri: hanuri construite la marile încrucişări de drumuri comerciale Arabesc: motiv decorativ inspirat din arta arabă, constând în linii şi curbe înclinate şi împletite cu diverse figuri şi modele Imam: şef religios musulman. Islam: supunere (în limba arabă). Medina: Al Madinah în limba arabă, „oraşul" (Profetului). Emir: căpetenie militară arabă. Popoarele cărţii: pentru musulmani, popoarele care beneficiaseră de o revelaţie scrisă, şi anume evreii, creştinii, zoroastrienii. XVI.
CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ
1. DEMOGRAFIE ŞI POPULAŢIE Populaţia mileniului I şi începutului de mileniu II este relativ puţin numeroasă, locuind în proporţie de 90% în mici comunităţi rurale despărţite mari suprafeţe împădurite, de mlaştini şi păduri. Satul este o comunitate economică bazată pe agricultură, păstorit, pomicultură şi legumicultură, folosind unelte rudimentare, asolament bienal şi tehnica focului şi desţelenirii noilor zone. Treptat se introduce plugul cu rotilă, brăzdar şi cormană, un nou sistem de înjugare a boului şi a calului, fertilizarea naturală a solului, grapa, cultivatorul şi moara hidraulică. 2. ŢĂRANI ŞI SENIORII Ţăranii constituie covârşitoarea masă a populaţiei grupată în sate şi obşti săteşti, care evoluează treptat de la stadiul de libertate la cel de dependenţă totală sau parţială faţă de seniorii feudali. Seniorii reprezintă simbioza dintre vechea aristocraţie romană şi elita militar-politică a migratorilor, care se ierarhizează în funcţie de poziţia faţă de monarh şi de bogăţia personală ce constă în pământuri, sate, vite şi oameni sub arme. Relaţiile feudale se dezvoltă în procesul de extindere a domeniului feudal şi de aservire a ţărănimii. Ea constă în impunerea unor obligaţii în bani(cens), muncă(clacă) şi produse(dijmă), variabile ca dimensiuni şi raporturi dintre ele în funcţie de evoluţia sistemului feudal. Comunităţile rurale erau libere şi aveau obligaţii faţă de stat în bani, zile de muncă şi serviciu militar) sau dependente de seniorii laici şi ecleziastici cărora le datorau renta feudală. Valoarea obligaţiilor şi mărimea lor au variat în timp, fiind limitate de înţelegerile seniori-ţărani, dar şi de pecaritate producţiei. Comunităţile rurale se manifestă prin răscoale în faţa agravării servituţiilor feudale, de cele mai multe ori cumulate cu ani de război şi de calamnităţi naturaleFeudalul este judecător, comandant militar şi strângător de impozite la nivel local şi zonal, prin atribuţiile conferite lui de suveran asupra pământului şi a ţăranilor. 3. EXISTENŢA COTIDIANĂ ÎN LUMEA RURALĂ Este dominată de ciclurile agricole, de precaritatea existenţei şi nevoia luptei întregii familii pentru supravieţuire. Comunităţile îşi asigură hrana, uneltele, îmbrăcămintea şi mijloacele de subzistenţă pe plan local. Casele sunt modeste cu 1-2 camere din lut, nuiele, paiantă, lemn, chirpici, adăpostind mai multe generaţii de oameni şi vitele casei. Hrana se baza pe legume, fructe, cereale, peşte şi doar de sărbători pe carne. Uneltele şi îmbrăcămintea se fabrică pe plan local, puţinul timp liber fiind petrecut la moară, crâşmă sau biserică. Analfabetismul dă prioritate religiei, dublată de credinţe mistico-populare şi solidară în faţa autorităţilor şi a seniorilor. 4. LUMEA URBANĂ ÎN EVUL MEDIU Creşterea demografică, comercială şi agricolă de la începutul mileniului II, duce la reapariţia vieţii urbane. Oraşul atrage populaţia rurală, este o lume dinamică, dezvoltată pe ideea schimbului şi a libertăţii personale, pe acumularea de avere şi pe dezvoltarea culturii şi a învăţământului.
36
5. O NOUĂ SOCIETATE Oraşele antice care au supravieţuit migraţiilor, si-au restrâns aria teritorială şi economică, devenind centre ale puterii regale, ecleziastice şi administrative. Sporul demografic le dă un nou avânt, pe lângă ele apărând oraşe noi, fie pe ruinele celor antice, fie în zone strategice militar sau economic. Urbanizarea cuprinde în primul rând Italia de nord, Germania de nord, Flandra şi Franţa de nord-est. Noua societate este una mercantilă şi dinamică cuprinzând elemente clericale şi nobiliare, negustori, meşteşugari, calfe, ucenici, muncitori calificaţi sau necalificaţi, liber profesionişti. 6. SOLIDARITATE ŞI CONFLICTE ÎN LUMEA URBANĂ Reunirea noilor locuitori se face pe baza unui jurământ, având la bază libera asociere a unor oameni liberi şi egali între ei. Comuna urbană îşi câştigă libertăţile şi privilegiile faţă de regalitate sau feudalii laici ori ecleziastici, prin luptă, negocieri sau contra cost, privilegii ce sunt trecute într-o chartă. Oraşul este concomitent centru comercial, meşteşugăresc, intelectual şi de construcţii, în care apar organizaţii profesionale de genul breslelor meşteşugăreşti şi a ghildelor comerciale. Stratificarea socială crează o elită conducătoare – patriciatul, negustorii, meşteşugarii, dar şi o clasă săracă – proletari, calfe, ucenici, zilieri. 7. UNIVERSITĂŢILE ŞI CULTURA La inceputul feudalismului, cultura aproape dispare, singurul său "refugiu" fiind mănăstirile. într-o societate occidentală cvasianalfabetă, doar un număr restrâns de clerici ştiau carte şi organizau şcoli bisericeşti a căror absolvenţi deveneau, călugări şi mai rar slujbaşi regali.În şcolile medievale se studia în sistem trivium (gramatică, retorică, didactică) şi quadrivium (aritmetică, astronomie, geometrie, muzică) dar rolul dominant îl avea scolastica şi studiul Bibliei. Dezvoltarea urbană a permis apariţia universităţilor de drept canonic, de artă, medicină şi teologie a căror studenţi studiau începând cuvârsta de 20 de ani între 5 şi 15 ani. Prima universitate apare la Bologna-1158, apoi în sec.XII-XIII, cele de la Padova, Florenţa, Milano, Paris, Oxford şi Cambridge şi apoi din sec.XIV altele noi în Spania, Germania, Olanda, Suedia, Austria, Cehia şi Polonia. Treptat încep să fie studiate materii noi cum ar fi chimia, fizica, filologia, logica şi filosofia. învăţământul scolastic este treptat înlocuit cu cel umanist şi universităţile sunt încadrate cu profesori laici, specializaţi, retribuiţi şi celibatari. Mediul universitar devine select, privilegiat, elitist şi deschis gândirii aplicate şi critice. 8. IERARHIA FEUDALĂ Porneşte de la un sistem de relaţii economice, politice şi sociale, fiind de tip piramidal în frunte cu regele. Urmează treapta seniorilor feudali şi cel al ţărănimii. Raporturile rege-seniori şi seniori-ţărani se bazează pe principiul ierarhiei, conducerii şi subordonării, toate reglementate pe încredere şi mai târziu pe relaţii-interese, respectiv obligaţii publice reciproce. 9. RELAŢIILE DE SUZERANITATE – VASALITATE Criza autorităţii regale şi anarhia feudală a secolelor IX-XI, duce la un nou raport între seniori – marii principi teritoriali şi vasali – restul nobilimii de poziţie inferioară. Relaţia se reglementa prin contractul vasalic ce cuprindea omagiul, investitura şi jurământul de credinţă. Centrul contractului este posesiunea condiţionată numită fief / feud. Vasalul se obligă la sfat şi ajutor, serviciu militar 40 de zile pe an şi sprijin financiar. Seniorul se obligă la sfat şi ajutor, protecţie militară şi juridică, acordarea de feud. 10. SENIORIA Senioria (feudul, fieful), semn al atribuţiilor nobiliare cuprinde castelul, anexele sale şi pâmănturile formate din păduri, ape, păşuni, livezi, grădini şi arabil. El se divide în rezerva feudală(produsele revin nobilului) şi loturile arendate ţăranilor ce plătesc pentru ele renta feudală. în plus ţăranii sunt obligaţi la taxele de monopol şi la diverse daruri cu ocazii deosebite. Raporturile nobili ţărani sunt influenţate de factori economico-politici, dar şi de raportul de putere dintre clasa feudală şi monarhie. Relaţia feudalo-vasalică are la bază feudul ce poate fi de natură funciară(posesiune de pământ) şi banală (drept de a judeca, condamna şi pedepsi pe un teritoriu), la care se poate adăuga dreptul de exacţiune prin abuz de putere(taxe diverse şi monopoluri). 11. CASTELUL—CENTRU DE PUTERE Castelele erau simbolal puterii politice şi al statutului privilegiat al clasei nobiliare. Constriute iniţial din lemn şi mai târziu din cărămidă sau piatră, ele erau ridicate pe insule, în bucle de râuri, pe coline, promontorii, zone stâncoase şi chiar pe movile artificiale. Castelul are rol de: -centru politico-militar, cu funcţie de apărare şi de control a unui teritoriu. -centru economico-adminisrativ, cu funcţie de coordonare avieţii economice a unui domeniu, scaun de judecată, loc de târg, centru de depozitare a veniturilor. -centru de prestigiu, adăpostind permanent sau temporar pe nobil şi familia sa. Castelul cuprinde zidurile de apărare prevăzute cu turnuri şi contraforţi. Apărarea e dublată de palisade şi şanţul cu apă, acesul făcându-se print-un pod mobil şi o hersă. În interior avem depozite, ateliere, grajduri, locuinţele servitorilor şi soldaţilor, puţul de apă şi capela. Centrul castelului este donjonul ce adăpostea depozite, sala de mese şi de arme şi locuinţa seniorului. Zidurile masive şi armamentul rudimentar ducea la cucerirea cetăţilor doar prin înfometare, viclenie sau printr-un atac surpriză. Castelele sunt mai numeroase în vest, se răresc spre Europa centrală şi sunt foarte rare, aparţinând monarhilor în Europa de est şi sud-est. 12. CAVALERISM ŞI CURTOAZIE Cavalerul este întruchiparea nobilului feudal a cărui idealuri şi percepte morale sunt: vitejia, forţa în luptă şi loialitatea, cinstea, onoarea, credinţa, camaraderia.refuzul bogăţiei, uşurinţa de a cheltuii. Ucenicia cavalerului cuprindea:
37
-de la 7 la 14 ani este paj la curtea seniorului în văţând legile onoarei şi a curteniei. -de la 14 la 20 de ani este scutier şi învaţă să lupte, să recite versuri şi să danseze. Cavalerii se dedică în general războiului şi în timpul liber vânătorii, turnirurilor şi petrecerilor. Când este armat cavalerul jură să fie onest, curajos, loial seniorului său, să slujească biserica şi dreptatea, să îi ocrotească pe săraci, văduve şi pe orfani, să lupte în războiele sfinte (cruciade). Echipamentul unui cavaler se constituie din armură (uneori de 40-60 Kg), scut, lance lungă, sabie lungă şi scurtă, secure de luptă, ghiogă sau buzdugan şi calul de luptă acoperit şi el de o armură. 13. ISTORIA ALTFEL Răscoala de la Bobâlna din 1437 a fost cea mai importantă răscoală din Regatul Ungariei înainte de marele război ţărănesc din 1514. Răscoala a început atunci când episcopul catolic al Transilvaniei a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranşă. Mai mult, micii nobili maghiari şi locuitorii români (care înainte erau scutiţi de plata zeciuielii, fiind ortodocşi) au fost şi ei obligaţi să o plătească. Când ţăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat. Ţăranii erau nemulţumiţi şi de faptul că înca din timpul lui Ludovic I cel Mare, regele Ungariei, fusesera scoşi (în 1365) de sub autoritatea comiţilor regali şi puşi sub jurisdicţia moşierilor. Treptat, aceştia i-au privat pe ţărani de dreptul lor de până atunci la strămutare liberă. Răscoala a izbucnit în nordul Transilvaniei, dar s-a răspândit cu repeziciune spre comitatele Szatmár şi Szabolcs. În iunie, pe dealul Bobâlna s-a adunat o oaste de ţărani, şi au construit o tabără. Au cerut înfiinţarea şi recunoaşterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor şi a românilor). Ei erau conduşi de un nobil sărac, Antal Nagy de Buda, şi de cinci căpitani (trei ţărani unguri, un ţăran român şi un burghez din Cluj).Răsculaţii au trimis soli la voievodul Ladislau al IV-lea Csaki. Acesta i-a executat imediat, dar după ce răsculaţii au obţinut o victorie asupta trupelor voievodului, acesta s-a prefăcut că doreşte să negocieze. Pe 6 iulie, la Cluj-Mănăştur a fost semnat un pact între părţi, în care se dădea curs multora din cererile răsculaţilor. Apoi, cele două părţi au trimis soli la regele Sigismund al Ungariei, pentru arbitraj. Cu toate acestea, pe 16 septembrie, nobilimea din Transilvania, saşii şi gărzile secuieşti au format o alianţă de ajutor reciproc împotriva ţăranilor, semnând la Căpâlna un tratat. Pe 6 octombrie s-a semnat la Apateu (în maghiară Apáti) un nou tratat, care respingea câteva din aspectele prevăzute în tratatul anterior. În decembrie a murit Sigismund. Imediat, aliaţii i-au atacat pe răsculaţi şi i-au înfrânt. Ei au asediat şi oraşul Cluj, (care se alăturase răsculaţilor), şi l-au cucerit în ianuarie 1438. Conducătorii răscoalei au fost executaţi la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraş, locuitorii săi fiind declaraţi ţărani. Pe 2 februarie a fost reînnoită alianţa de la Căpâlna, cunoscută ulterior ca alianţa celor trei naţiuni (Unio Trium Nationum) prin care s-a reglementat situaţia socială în Transilvania în următoarele secole. Unio Trium Nationum (română Uniunea celor trei naţiuni, cunoscut şi sub numele de Fraterna Unio - Uniunea Frăţească) este un pact de ajutor reciproc încheiat la 16 septembrie 1437, între trei grupuri sociale din Transivania: nobilimea (majoritar maghiară), orăşenii saşi şi răzeşii secui.Uniunea a fost formată ca răspuns la Răscoala de la Bobâlna. După ce au precizat care va fi modul de aprovizionare a armatei în timp de război, cei care au iniţiat pactul au hotărât ca atunci când una dintre părţi va fi atacată şi va cere ajutor ceilalţi să fie datori să-i dea ajutor. Deşi înţelegerea este cunoscută în istorie sub numele de Unio Trium Nationum, această sintagmă nu apare ca atare în textul pactului, ci ca Fraterna Unio.) Uniune a stabilit eliminarea completă a iobagilor din viaţa politică şi socială din Transilvania, deşi ei formau vasta majoritate a populaţiei. Poziţia românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, era mult mai dificilă, deoarece Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune şi de la orice formă de participare politică sau socială. Ei erau consideraţi doar o naţiune "tolerată", acest statut fiind menţinut până după primul război mondial. Gheorghe Doja, în maghiară Dózsa György( 1470, Dalnic, Covasna - 20 iulie 1514, Timişoara) a fost un mic nobil secui din Transilvania care a condus răscoala ţărănească din 1514 care-i poartă numele. Papa Leon al X-lea a organizat o cruciadă antiotomană, ulterior anulată. Oastea organizată pentru cruciadă s-a transformat într-o oaste de râsculaţi pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei, sub conducerea lui Gheorghe Doja. La început victorios la Cenad şi Nădlac, însă în urma atacului nereuşit al armatei de iobagi asupra Cetăţii Timişoara, la porunca lui Ioan Zapolya Gheorghe Doja a fost prins, torturat şi executat (20 iulie 1514). 14. CRONOLOGIE Realizări tehnice secolul al VIII-lea: scara metalică de şa în Europa; introducerea asolamentului trienal; răspândirea sistemului de înjugare a animalelor cu tracţiunea pe piept 800: inventarea colierului cu armătură rigidă pentru înhămat secolul al IX-lea: potcovirea cu caiele a cailor secolul al X-lea: introducerea plugului greu fixat pe o roată; satele occidentale devin mai stabile, organizate în jurul bisericii şi al cimitirului; începe procesul de colonizare rurală 924: la Cremona are loc prima înfruntare între orăşeni şi seniori Secolul al XI-lea: răspândirea morilor de apă, care eliberează forţa de muncă destinată măcinării cerealelor, şi o face disponibilă pentru alte activităţi 1066: prima comună, Huy (Imperiul, romano-german) 1077-1082: inventarea grapei . secolul al Xll-lea: răspândirea morilor de vânt, se inventează bolţile ogivale, arcul butant, vitraliul etc. 1195: prima menţiune a busolei în Europa 1240: ferăstrău hidraulic cu avans automat al materialului de tăiat; cricul 1242: cârma cu etambou secolul al XIII-lea: armătura de fier pentru întărirea zidurilor 1311: foaie hidraulice 1327: tunul 1376: răscoala ciompilor 1388: inventarea fontei secolul al XIV-lea: furnalul; marea ciumă, care a ucis între un sfert şi o treime din populaţia Europei.
38
1405: prima armă de foc portabilă 1430: caravela; sistemul bielă-mani-velă 1445: litere de tipar mobile Realizări intelectuale 980-1037: Avicenna 1079-1142: Pierre Abélard 1121-1158: traducerea latină a Noii Logici a lui Aristotel. 1126-1198: Averroes 1150: Romanul Tebei 1155: Romanul lui Eneas 1158: inaugurarea primei Universităţi din Europa la Bologna, privilegiile sunt acordate de Frederic Barbarossa 1160: Trubadurul Beroul redactează primul „Tristan şi Isolda". 1168: este întemeiată Universitatea din Oxford Ciclul breton ale lui Chretien de Troyes: 1168 – Eric; 1172 – Lancelot; 1173 – Ivain; 1174-1180 – Perceval 1174: privilegiile acordate de Celestin al III-lea profesorilor şi studenţilor parizieni. 1177: Roman de Renard 1180: primul colegiu înfiinţat de canonicii de la Notre Dame din Paris. 1193-1280: Toma d'Aquino 1200: este întemeiată Universitatea din Paris 1209: este întemeiată Universitatea din Cambridge 1214: primele privilegii acordate universităţii de la Oxford. 1229: se declanşează o grevă a studenţilor Universităţii din Paris, care durează circa doi ani şi care conduce la acceptarea de către rege a revendicărilor studenţilor 1245-1246: Albert cel Mare predă la Paris. 1252-1259: Toma d'Aquino predă la Paris. 1257: Robert de Sorbon întemeiază, la Paris, un colegiu pentru teologi. 1265: Toma d'Aquino, Summa Theologiae. 1265-1321: Dante 1266-1268: Roger Bacon, Opus maius 1277: Condamnarea doctrinelor tomiste; începutul declinului scolasticii. 1409: întemeierea Universităţii din Leipzig, în urma secesiunii studenţilor şi profesorilor germani de la Universitatea de la Praga 15. DICŢIONAR Charta: Act care consemna în evul mediu drepturi şi libertăţi fundamentale. Comună: Asociaţie de orăşeni legaţi printr-un jurământ că vor trăi liberi şi egali; aşezare urbană a cărei autonomie a fost recunoscută de puterea centrală. Hansa: Confederaţie comercială constituită la jumătatea secolului al XI -lea şi alcătuită din oraşe aflate în nordul Germaniei. Un secol mai târziu îşi întinsese influenţa din Flandra şi Anglia până în Rusia. Corvezi: Munci silite în folosul stăpânului feudal. Fief: Pământ, drept sau venit pe care un vasal îl primeşte de la seniorul său şi în schimbul căruia el îi face servicii. Învestitură: Acordarea oficială, într-un cadru solemn, a unei puteri, a unui drept, a unei demnităţi de către un senior pentru un vasal. Omagiu: Ceremonie în cursul căreia vasalul se declară supus seniorului. Vasal: Cel care prin ceremonia omagiului se angajează să-i fie credincios unul senior, pentru care, în general, este învestit cu un fief sau feudă. Rezerva: parte a senioriei păstrată de senior Asolament: acţiunea de alternare a culturilor pe aceeaşi suprafaţă de pământ, pentru evitarea epuizării acestuia Cormana: parte a plugului care preia brazda tăiată de brăzdar, o ridică şi o răstoarnă Pârloagă: teren agricol necultivat, invadat de buruieni; ogor aflat la odihnă Clacă: obligaţia ţăranului dependent de a munci gratuit cu unelte şi animale proprii un număr de zile pe an pentru proprietarul de pământ Dijmă: obligaţia în produse, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi Cens: rentă în bani plătită seniorului de către posesorul de pământ Capitaţie: impozit direct perceput de senior pentru fiecare contribuabil Dare de mână moartă: taxă de succesiune Rentă: venit obţinut de un proprietar în virtutea dreptului de proprietate asupra unui teren Breaslă: asociaţie profesională ce îi grupează pe cei care practică acelaşi meşteşug, cu scopul instituirii unui monopol în privinţa producerii şi desfacerii unei mărfi; era condusă de un staroste şi de un sfat al breslei Ghildă: asociaţie comercială de interes general Companie: asociaţie comercială organizată pentru practicarea comerţului la mari depărtări Fabliaux: scurte povestiri versificate cu caracter comic Misterii: piese de teatru medievale cu caracter religios şi subiecte predominant biblice Miracole (în Evul Mediu): piese de teatru cu subiecte laice rezolvate prin intervenţii miraculoase Farse: comedii cu intrigă simplă, de inspiraţie populară şi satirică Cearta universaliilor: universaliile reprezentau numele dat noţiunilor generale în filozofia scolastică; pentru filozofii realişti, universaliile sunt realităţi; pentru filozofii nominalişti, ele nu sunt decât cuvinte (nomina) Omiletică: disciplină teologică privitoare la principiile şi regulile oratoriei bisericeşti
39
Scolastică: termen provenit din cuvântul grecesc schole (şcoală); este o încercare de a raţionaliza teologia, cu scopul de a susţine credinţa prin raţiune Asolament bienal: împărţirea pământului întregii comunităţi săteşti în două părţi (sole), dintre care una este semănată cu cereale, iar cealaltă este lăsată în pârloagă (necultivată), să se refacă. Asolament trienal: împărţirea pământului comunităţii în trei părţi, dintre care una este semănată cu cereale de primăvară, una cu cereale de toamnă, iar cea de-a treia lăsată în păşune. Dinar: monedă de argint, valorând a 12-a parte dintr-un solidus (moneda de aur). Obol: monedă măruntă. Picior: veche unitate de măsurare a lungimii (0,3248 m). Arte liberale: disciplinele considerate demne de a fi studiate de un om liber. Facultate medievală: ansamblu de magistri şi studenţi care aparţineau aceleiaşi discipline de studiu. Dijmă (ecleziastică): a zecea parte din produsele gospodăriei ţărăneşti, date bisericii. Prin extensie, poate desemna şi obligaţii faţă de stăpânii laici. Barbacană: parte a construcţiei care deschide o poartă sau un pod spre exterior. Crenel: deschizătură îngustă în partea superioară a unui castel. Curtină: perete care uneşte flancurile a două bastioane sau turnuri. Hersă: grilă culisantă care împiedică intrarea în fortăreaţă. Jongleur (în Evul Mediu): poet, muzician. Merlon: partea plină a unui parapet între două crenele. XVII.
ARTA MEDIEVALĂ
1. REÎNOIREA SPIRITUALĂ Mileniul II începe sub semnul fervorii creştine şi a influenţei bisericii care se substituie statului în numeroase situaţii. Biserica urmărea cu precădere reînnoirea prin refacerea materială a zonelor distruse în perioada migraţiilor, purificarea morală prin condamnarea abuzurilor şi erorilor comportamentale ale clerului şi seniorilor feudali şi consolidarea doctrinară prin revenirea la meditaţia intelectuală şi viaţa ascetică. Pe aceste baze biserica catolică va genera în secolele XI-XIV stilurile romanic şi gotic. 2. ARTA ROMANICĂ Dezvoltată în sec.XI-XIII, se bazează pe temele latinităţii la care adaugă influenţe arabo-bizantine. Este dominat de arhitectura ecleziastică în care are în centru altarul, spaţiul ceremonial puternic iluminat şi mormintele sau moaştele sfinţilor. La ele se adaugă sistemul de sculpturi, lucrări de orfevrărie, miniatură şi decoraţiuni. Centrul romanicul este Franţa, cuprinde tot spaţiul catolic, la noi este reprezentativă catedrala romano-catolică de la Alba-Iulia. 3. ARTA GOTICĂ Desprins din romanic prin evoluţia în spaţiul de la Saint Denis de lângă Paris, este arta specifică autorităţii monarhice. Aduce ca nou arcul frânt, ogiva, bolta pe arcuri ogivale încrucişate, ferestre înalte decorate cu vitralii, criptele cu moaşte puse în plan central, bogăţia sculpturilor ce redau personaje biblice, regi, episcopii şi donatori. 4. SIMBOLISTICA FORMELOR În conceptul medieval simbolul reprezintă faţa ascunsă a lumii reale, adică calea mântuirii. Omul medieval trăieşte între precaritatea existenţei lui concrete de zi cu zi şi ideea abstractă de căutarea permanentă a lui Dumnezeu. CREŞTINISMULCONŢINUT ŞI RIT. Creştinii cred într-un singur Dumnezeu. Speranţa lor cea mai arzătoare este viaţa de după moarte şi răsplata cerească pentru meritele din timpul vieţii. Isus Cristos urma să decidă destinaţia sufletelor credincioşilor la Judecata de Apoi: Paradisul pentru cei drepţi, Infernul pentru păcătoşi. Catolicii cred şi în existenţa unei a treia zone extra-mundane: Purgatoriul. Pentru a scăpa din Infern, oamenii cereau ajutorul îngerilor, făceau pelerinaje la locuri sfinte sau conservau relicvele sfinţilor. Preoţii se intitulau intermediari între oameni şi Dumnezeu. Viaţa creştină era ritmată de sărbători religioase, dintre care cele mai importante erau: Crăciunul (Naşterea lui Isus) şi Pastele (Moartea şi învierea lui Isus). Preoţii îndeplineau o serie de rituri, cunoscute sub numele de taine, săvârşite în cele mai importante momente ale vieţii creştine: botezul, mirungerea (confirmarea la catolici), pocăinţa, împărtăşania, căsătoria, preoţia, taina maslului. 5. SIMBOLISMUL MEDIEVAL. Iată câteva simboluri prezente în arhitectura medievală: - biserica, orientată întotdeauna est-vest, are planul în formă de cruce sau circular (simbolizează perfecţiunea); - absida este orientată spre răsărit - izvorul luminii, deci al mântuirii; - portalul este simbolul accesului la revelaţia divină (ce se petrecea în interiorul bisericii). Cele mai importante simboluri prezente în ornamentaţie sunt: a) ochiul lui Dumnezeu - Dumnezeu veghind asupra lumii; b) nimbul sau aureola simbolizează sfinţenia şi suveranitatea; c) tricheta, trei figuri geometrice întretăiate, exprimă trinitatea lui Dumnezeu; d) porumbelul şi ramura de măslin simbolizau Duhul Sfânt sau porumbelul lui Noe întors de pe muntele Ararat cu o ramură. Astăzi el este simbolul păcii. A existat şi o simbolistică a numerelor. 6. SIMBOLISTICA TEMELOR. UMANISMUL ARTEI CREŞTINE
40
În timp ce romanicul se realiza izolat de lumea umană şi predispus la contemplarea divinităţii, goticul se ancora în urban în ideea de a răspunde problemelor de credinţă prin umanizarea creaţiei divine. Sculptura, mozaicul, vitraliul şi decoraţiunea adoptă sub influenţa arabo-bizantină, teme de statură cotidiană şi biblică. Imaginile biblice cu îngeri şi sfinţi sunt dublate de cele cotidiene extrase din viaţa ţăranilor, preoţilor, orăşenilor şi cavalerilor. TEMELE ICONOGRAFIEI MEDIEVALE. Arta Evului Mediu este eminamente simbolică. într-o catedrală sau bazilică, nici un element nu este întâmplător. Arta medievală este, de fapt, o enciclopedie a tuturor cunoştinţelor timpului, o istorie în piatră şi culori a Bibliei. Iconografia romanică evocă adesea o lume imaginară, populată de monştri, dar şi subiecte laice. Sunt reprezentaţi ţărani şi meşteşugari, dar şi împăraţi, regi sau episcopi. însă, pentru întreaga iconografie medievală, subiectele cele mai importante sunt cele legate de Isus Cristos în toate ipostazele vieţii sale şi de Fecioara Măria. în naos, la ortodocşi ne atrage atenţia în mod deosebit turla, care are în bolta sau calota ei sferică icoana Pantocratorului (Mântuitorul Isus Cristos, în calitatea sa de stăpân atotputernic, care binecuvântează şi sfinţeşte pe credincioşi). Tema iconografică însă care i-a impresionat cel mai mult pe credincioşi a fost Judecata de Apoi. 7. ROMANUL ŞI LITERATURA CAVALEREASCĂ Operele literare ale evului mediu cuprind opere cum ar fi: poemele epice (cântecul lui Roland. al lui Arthur, al Cidului, a oastei lui Igor, Guillaume d-Orange), romanul cavaleresc clasic ( Tristan şi Isolda. Lancelot, Ivain, Eric), romanul de model antic (Romanul Tebei, a lui Eneas). 8.ARTA MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ, O ARTĂ A SINTEZELOR Arta medievală românească s-a dezvoltat sub influenţa dominantă a stilului bizantin în Moldova şi Ţara Românescă şi a stilului romanic şi gotic adus de catolicismul maghiar în Transilvania. Construcţiile religioase medievale extracarpatice se înscriu în stilul bizantin, bazat pe planul de cruce greacă înscrisă, , fresce interioare bazate pe tema patimilor lui Iisus, vieţile sfinţilor, viaţa Sfintei Fecioare, ciclul sinoadelor ecumenice. Modelul este caracteristic Bisericii domneşti de la Curtea de Argeş ctitorie Basarab I şi Biserica mănăstirii Cozia ctitorie Mircea cel Bătrân. 9.STILURI ARHITECTONICE ROMÂNEŞTI Stilul muntenesc exemplificat prin Biserica episcopală de la Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab se prezintă cu interior larg, decoraţiuni florare şi geometrice de inspiraţie orientală, turla octogonală, fresce şi tablouri votive reprezentând familia voievodală ctitoritoare şi scene biblice. Stilul moldovenesc dezvoltat în epoca lui Ştefan cel Mare porneşte de la planul triconc cu numeroase încăperi dispuse pe axa longitudinală, policromie, folosirea brâurilor de cărămidă smălţuită, scene reprezentând ctitorii cu macheta mănăstirii, ornamente ceramice ce reprezentau stema Moldovei, simboluri biblice şi mitice. 10.PICTURA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA SECOLULUI AL XVI LEA Apogeul picturii religioase este atinsă în epoca lui Petru Rareş şi este exemplificată prin: Imnul Acatist(cântec de laudă dedicat Fecioarei) însoţiţ de Asediul Constantinopolelui, Arborele lui Ieseu(genealogia regilor iudei şi legătura lor cu sfânta Fecioară şi Iisus) – prezente pe faţada estică; Judecata de apoi, vieţile sfinţilor, scene ale Genezei – prezente pe faţada vestică. Actualizarea temelor prin personajele ce reprezintă simbolul luptei antiotomane. 11. ISTORIA ALTFEL Romanic. Pictura murală. Pictura a fost considerată o cale eficientă în învăţarea principiilor religioase de către populaţie, ilustrând Biblia sau Cărţile de Rugăciuni şi dedicând interiorul bisericilor gloriei lui Dumnezeu. În acea vreme existau foarte puţine persoane care ştiau să citească; din acest motiv, scopul frescelor era acela de a face creştinismul mai uşor de înţeles şi de a-i familiariza pe profani cu conţinutul biblic. În fresce, culoarea era aplicată direct pe tencuiala umedă cu care fuziona pentru a forma una dintre cele mai durabile forme de pictură murală. Manuscrise iluminate.În general, lucrările mai mici pot fi găsite doar în ilustraţiile manuscriselor; şi, din nou, majusculele împodobite sunt des utilizate în lucrările cu teme religioase. Într-adevăr, Biblia şi Carţile de Rugăciuni erau foarte bogat ilustrate, ca act de adânca devoţiune din partea călugărului ce le executa, şi ele reflectau adesea vanitatea patronului care era dispus să-şi etaleze bogăţia, comandând lucrări atât de elaborate. Renaşterea sculpturii. Siliţi să lucreze forme deseori dificile, în poziţii incomode, sculptorii romanici au răspuns acestei provocări într-un mod demn de toata lauda: câteva dintre compoziţiile cu mare efect dramatic şi ingeniozitate uluitoare, erau plasate în timpan – suprafaţa semicirculară sau triunghiulară formată între partea superioară a intrării şi arcada de deasupra.. Arhitectura bisericilor romanice. Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor şi catedralelor romanice este masivitatea şi utilizarea frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, uşi sau arcade. Acelaşi principiu al construcţiilor semicirculare a fost aplicat şi pentru acoperişul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe biserici lemnul; acesta lua forma bolţii tip tunel sau butoi (ca un arc rotund continuu) sau pe cea a bolţii în arcadă (ce consta din două bolţi în formă de tunel care se intersectau). Stâlpii masivi, rotunzi, şi pereţii groşi ai clădirilor romanice erau necesităţi structurale până la descoperirea tehnicilor perfecţionate, asociate cu stilul gotic târziu, ce permiteau preluarea tensiunilor, unele dintre acestea (mai ales bolţile cu nervuri) fiind utilizate chiar şi în perioada precedentă. Gotic. Stilul gotic este al doilea stil internaţional apărut în secolul XII, fiind contemporan cu stilul romanic. Goticul se încadrează între secolele XII- XIV, fiind raspândit în toată Europa centrală, apuseană, nordică, ajungând până în Polonia şi Carpaţi. Arhitectura este cea mai remarcabilă formă a artei gotice. Construcţiile caracteristice stilului gotic sunt cele civile şi militare, catedralele, primăriile, palatele de justiţie, locuinţe particulare, unele având dimensiunile palatelor. În
41
perioada gotica, arhitecţii realizează biserici cu un sistem de arcade sprijinite de ziduri şi susţinute de stălpi situaţi în exteriorul clădirii. Ferestrele sunt numeroase şi foarte alungite prin care lumina pătrunde abundent şi este filtrată de vitralii. Sculptura gotică pe faţadele bisericilor este reprezentată de statui-coloane imaginând siluete de regi şi profeti cu aspect imobil, feţe austere, trupuri fără şolduri şi umeri. La începutul secolului XIII, sculptura se animă, figurile sunt juvenile, vestimentele au falduri ample. Stilul moldovenesc. Influenţele străine, bizantină în special, manifestată în planul predominant al bisericilor (treflat sau drept) şi în împărtţrea lor, în sistemul de acoperire prin bolti, influenţe romanice apoi gotice au dat stilului moldovenesc unele din trăsăturile specifice ca: contraforţii care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolţilor, tendinţa de înălţare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatra(profile de socluri,chenare de uşi şi de ferestre, pietre de mormânt şi baldachinele de deasupra mormintelor), forma acoperişului turlelor şi clopotniţelor. Dinspre est Moldova primeşte influenţe armene, vizibile în sistemul arcurilor piezise şi a elementelor de decor extern, menite să strâmteze şi să înalţe turlele bisericilor. Cele mai vechi monumente ale acestui stil sunt: prima biserică de plan dreptunghiular, cu absida decrosată - Sf. Nicolae din Rădăuţi, prima biserică de plan triconc – Sf. Treime din Siret cu turla pe naos şi faţade decorate cu elemente de ceramică policromă smălţuită , ambele de secol XIV, din judeţul Suceava. O altă ctitorie importantă este Biserica mănăstirii Neamt, intemeiată în secolul XIV, sub domnia lui Petru Musat şi mănăstirea Bistriţa ridicată de Alexandru cel Bun. 12. CRONOLOGIE Arhitectura romanică şi gotică cca 1000: construirea Baptisteriului din Florenţa 1015: sunt realizate porţile de bronz ale bisericii Sf. Mihail din Hildesheim, Germania, una dintre cele mai strălucite realizări ale artei ottoniene cca 1050: începe construcţia complexului din jurul Catedralei din Pisa (turnul înclinat este cea mai cunoscută componentă a acestuia) 1060: Biserica abaţială Saint Foy din Tonques (pe drumul Sfântului lacob de Compostella). 1063: încep lucrările de construcţie la Bazilica San Marco din Veneţia 1070: Saint Semin din Toulouse, cel mal mare monument romanic din Franţa. 1078-1130: Biserica abaţială de pelerinaj Sfântul lacob de Compostella. 1088-1130: Abaţia Cluny III, biserica-model a artei romanice. 1247-1291: Catedrala romanică din Alba lulia. 1137-1144: Din iniţiativa lui Suger, se reclădeşte biserica mănăstirii Saint Denis; naşterea stilului gotic. 1160: începe construcţia catedralei din Laon - gotic primitiv. 1163: încep lucrările la Catedrala Notre-Dame din Paris 1175: Catedrala din Canterbury; Guillaume De Sens introduce goticul în Anglia. 1180: Notre Dame De La Belle - Verriere; vitraliu al catedralei din Chartres înfăţişând Fecioara cu Pruncul. cca 1192: începe construirea Catedralei din Lincoln (Anglia) 1194-1260: Catedrala din Chartres 1211: încep lucrările la catedrala din Reims (faţada va fi încheiată în 1270). 1220-1270: Catedralele din Amiens, Salisbury şi Burgos. 1226: încep lucrările la Catedrala din Toledo (Spania) 1241-1248: Sainte Chapelle din Paris. 1248-1322: Corul catedralei din Koln. cca 1250: statuile lui Ekkehard şi Uta din Catedrala de la Naumburg 1275: Fortăreaţa din Marienburg, construită de teutoni, complex de clădiri gotice. 1280: începe construcţia catedralei din Albi, de tip gotic meridional. 1322: consacrarea Catedralei din Koln, deşi lucrările nu erau terminate (finalizate în secolul al XlX-lea) 1340: Palatul dogilor din Veneţia. 1345-1515: Biserica „din deal" - Sighişoara 1349-1450: Biserica romano-catolică «Sfântul Mihail din Cluj. 1384-1477: Biserica Neagră din Braşov. 1386: începe construirea catedralei gotice din Milano. 1402: Primăria din Bruxelles în stil gotic. 1413: Celebrul manuscris „Les Tres Riches Heures" al ducelui Jean de Berry, Arhitectura medievală românească 1247-1291: Catedrala romanică din Alba lulia. După 1340: Biserica domnească din Curtea de Argeş. După 1359: Biserica domnească din Rădăuţi. 1345-1515: Biserica „din deal" - Sighişoara 1349-1450: Biserica romano-catolică «Sfântul Mihail din Cluj. 1375-1378: Biserica mănăstirii Tismana (Gorj). 1384-1477: Biserica Neagră din Braşov. 1388-1389: Biserica mănăstirii Cozia (Vâlcea) înainte de 1407: Biserica mănăstirii Bistriţa (Neamţ). 1466-1469: Biserica mănăstirii Putna (Suceava). 1488: Biserica Sf. Gheorghe din Voroneţ; pictură exterioară datorată mitropolitului Roşea, la 1547. 1492: Biserica curţii domneşti de la Hârlău (laşi).
42
1496: Biserica Sf. Mihail din Războieni, mausoleu pentru cei căzuţi în bătălia din 1476. 1497: Biserica mănăstirii Neamţ. 1499-1561: Biserica mănăstirii Dealu. 1517: Biserica episcopală din Curtea de Argeş. 1530: Biserica mănăstirii Humor; frescă exterioară (1535). 1532: Biserica mănăstirii Moldoviţa. 13. DICŢIONAR Abate: Mănăstire catolică cu statut special (împreună cu averea şi domeniul ei), condusă de un abate. Monahism: Orientarea bisericii către reînnoirea ei prin viaţă ascetică şi meditaţie. Ordin: Comunitate de călugări supuşi aceloraşi reguli. Pelerinaj: Cale importantă de mântuire şi pocăinţă impusă pentru ispăşirea păcatelor grele. Pelerinajelor locale şi regionale li se suprapun marile pelerinaje ale creştinătăţii: locurile sfinte, Roma, Santiago de Compostella. Descoperirea în aceasta ultimă localitate a unui mormânt atribuit Sfântului lacob a determinat afluxul extraordinar al pelerinilor, Scriptorium: Loc dintr-o mănăstire unde se copiază manuscrise sau se alcătuiesc lucrări originale Viaţă ascetică: Sihăstrie; reducerea necesităţilor materiale la minimum. Vitraliu: Panou decorativ din plăci de sticlă colorată sau pictată, montate în armătura de plumb a ferestrei. Catedrala: Biserică episcopală, construită, de regulă, într-un mare oraş. Cor: Parte a bisericii, componentă a naosului, unde este aşezat clerul şi/sau cântăreţii. Deambulatoriu: Spaţiu de circulaţie în jurul corului unei biserici. Gisan: Sculptură funerară reprezentând un personaj culcat. Iconografie: Disciplină care se ocupă cu studiul imaginilor realizate în diverse domenii ale artelor plastice. Miniatură: Pictură de mică dimensiune, executată pe fila unui manuscris, al cărui nume vine de la cel al roşului de miniu cu care se scriau unele litere. Orfevrărie: Meşteşugul de a executa obiecte de artă (vase, bijuterii etc.) din metale preţioase. Şarpantă: Schelet de lemn sau metalic care susţine acoperişul unei clădiri. Transept: Navă transversală care taie perpendicular nava centrală, formând planul în cruce. Absidă: Construcţie de plan semicircular sau poligonal care amplifică spaţiul unei biserici spre răsărit şi este destinată clerului şi oficierii cultului. Absidiolă: Mică construcţie care amplifică biserica spre răsărit, ce se deschide spre deambulatoriu sau spre transept. Frescă votivă - Tablou reprezentând ctitorii, de obicei cu macheta bisericii în mână. Frescă - tehnică de pictură folosind culori de apă pe tencuiala umedă a zidurilor. Plan în cruce grecească înscrisă: construcţie religioasă cu un naos spaţios, în mijocul căruia se află patru stâlpi care susţin sistemul de boltire în cruce greacă (cu braţe inegale) alcătuită din semicilindri care au în centru o turlă monumentală. Plan triconc sau triconic: Planul unei biserici în care sunt înscrise trei abside, una pe axa principală şi alte două laterale, de o parte şi de alta a naosului, racordate prin intermediul unui dreptunghi. Pronaos: Încăpere care precede noasul, până în sec al XVI-lea, despărţită, de regulă, de aceasta printr-un perete străpuns de o uşă. Tambur: Corpul cilindric sau poligonal al unei turle care la rândul său susţine cupola. Ancadrament: chenarul de piatră sau zidărie, adesea bogat decorat, care înconjoară uşile sau ferestrele edificiilor. Boltă: tehnică de construcţie constând în intersectarea mal multor arcuri zidite din piatră. Cistercieni: călugări ce aparţin ordinului care s-a dezvoltat pornind de la mănăstirea Citeaux, în nordul Burgundiei, întemeiată în 1098 de Robert de Molesmes. Contraforturi: elemente de construcţie care au rolul de a sprijini zidurile masive din exterior, împiedicându-le să se prăbuşească (din cauza masivităţii şi greutăţii zidăriei de piatră). Plan bazilical: plan rectangular, folosit la construcţia primelor bazilici creştine. Fleşă: turn în formă de săgeată la catedralele gotice. Portal: intrare monumentală în biserică, împodobită cu sculpturi. Transcendent: ceea ce trece dincolo de lumea reală, intrând în legătură cu Divinul. XVIII.
IMPERIUL BIZANTIN
1. DE LA IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT LA IMPERIUL BIZANTIN Inaugurarea la 11 mai 330 de către împăratul Constantin cel Mare a noii capitale Constantinopol pe locul străvechiului Bizantion, marca apariţia Noii Rome şi mutarea centrului de greutate a imperiului spre est. În 395 odată cu separarea imperiului, domnia lui Arcadius iniţia istoria Imperiului Roman de Răsărit. Până în secolul VII asistăm la tranziţia de la un imperiu roman la unul grec oriental, bazat pe credinţa creştină, autoritatea imperială absolută, subordonarea bisericii faţă de stat şi orientalizarea instituţiilor. Justinian I (527-565) reprezintă ultimul efort de refacere a imperiului, urmat de criza gestionată de Heraclius care deschide perioada clasică bizantină ce ţine până în epoca Comnenilor(610-1081). Ofensiva lumii islamice şi a slavilor determină reducerea bazei imperiului la Asia Mică şi sudul balcanic, la pierderea statutului universal, uniformizarea etnică, predominanţa elementului politico-cultural grecesc, consolidarea ortodoxiei. 2. IDEOLOGIA IMPERIALĂ ŞI DIPLOMAŢIA BIZANTINĂ Bizanţul a fost primul mare stat care şi-a fondat existenţa pe principii creştine. Din anul 459, împăraţii au început să fie încoronaţi de către patriarh, act ce legitima puterea imperială ca fiind de origine divină. Puterea împăratului este cvasiabsolută, ea fiind limitată doar de respectarea tradiţiilor juridice ale dreptului roman. Iustinian a realizat în acest sens o operă semnificativă,
43
celebrul Cod care îi poartă numele. Administraţia, justiţia, finanţele, armata şi chiar Biserica erau subordonate împăratului. Cultul imperial a devenit o religie. S-a introdus o adevărată etichetă de curte după modelul oriental, în care erau incluse prosternarea obligatorie, sărutul mâinii şi încălţării împăratului. Diplomaţia a jucat şi ea un rol deosebit în ideologia imperială. Armele sale au fost: convertirea la creştinism a unor popoare, primirile fastuoase la curtea imperială, spionajul etc. Cultura reprezintă însă în această epocă adevărata încununare a măreţiei şi fastului imperial. Au fost realizate construcţii monumentale. Cele mai impresionante se aflau la Constantinopol: palatul imperial, hipodromul şi bazilica Sf. Sofia. Aceasta este cea mai mare construcţie bizantină, începută de Iustinian în 532, ea a devenit moschee în secolul al XVI-lea, când au fost adăugate medalioane arabe în interior şi minarete în exterior. Astăzi, Sf. Sofia este muzeu. Diplomaţia a fost o armă de bază a imperiului, pornind de la statutul împăratului care era conform principiului roman imperator – şef al armatei şi legiuitor, dar şi prin influenţa grecoorientală autocrator/basileu – stăpân absolut, fiind tot odată isastopolos - uns a lui Dumnezeu şi egal al apostolilor. Ierarhia lumii în termeni diplomaţici bizantini avea în frunte pe Impăratul bizantin, fapt ce nega imperiul occidental carolingian şi pe urmaşii săi. În protocol existau 60 de suverani în relaţii cu bizantini, primii pe listă fiind cailful din Bagdad, emirul Egiptului, prinţi arabi şi armeni, ţarii bulgari şi la mijlocul listei regii francezi şi germani. Ceremonialul, ritualul, vestimentaţia, protocolul erau extrem de somptuoase, fixe şi riguroase, scopul fiind neutralizarea pretenţiilor militar politice ale tuturor „barbarilor” de la graniţele imperiului. 3. IMPERIUL BIZANTIN SUB IUSTINIAN. Încă din 330, de la înfiinţarea sa, Constantinopolul joacă un rol deosebit de important pentru imperiu. Loc de întâlnire a trei mari civilizaţii, greacă, romană şi orientală, Noua Romă este un creuzet cultural din care s-au născut o cultură şi o civilizaţie originală. El se găseşte la încrucişarea tuturor drumurilor comerciale ale lumii mediteraneene, iar poziţia sa strategică este excepţională, oraşul devenind practic de necucerit după înconjurarea lui cu ziduri, în partea de uscat .O dată cu domnia lui Iustinian (527-565), Imperiul roman de răsărit se desprinde de instituţiile romane. Cel mai spectaculos efort al împăratului este refacerea Imperiului roman şi stoparea crizei societăţii sclavagiste. Iustinian şi-a îndreptat armatele împotriva regatelor barbare, pentru a-şi împlini visul de unificare a celor două imperii creştine scindate. El s-a străduit să păstreze pacea cu Persia, care ameninţa graniţele răsăritene ale imperiului. Cu ajutorul generalilor săi Belizarios şi Narses, Iustinian recucereşte Africa de la vandali, Italia de la ostrogoţi şi Peninsula Iberică (parţial) de la vizigoţi.Dar aceste eforturi epuizează statul, menit să facă faţă şi nemulţumirilor populare: în 532 izbucneşte răscoala Nika, înfrântă cu mare Curând după moartea lui Iustinian, cuceririle sale sunt pierdute. Imperiul luptă pe două fronturi. în Asia, el reuşeşte să-i învingă pe perşi, dar face cu greu faţă cuceritorilor arabi, care obţin Siria, Palestina, Mesopotamia şi Egiptul. în Europa pătrund bulgarii şi slavii, care se stabilesc în Peninsula Balcanică. Imperiul bizantin este redus la Balcani şi la Asia Mică. GRECIZAREA IMPERIULUI. După redimensionarea imperiului la începutul secolului al VI-lea, acesta capătă un caracter predominant grecesc. De altfel, greaca devine limba oficială. Perioada „bizantină" a imperiului incepe cu domnia lui Heraklios (610-641). Din 629, acesta renunţă la titlul de împărat, luându-1 pe acela de basileos, termenul grec desemnând aceeaşi funcţie. Are loc o adevărată revoluţie socială, având ca punct culminant prăbuşirea sclavagismului. Ţărănimea liberă devine acum suportul economic şi militar al Imperiului. Statul reuşeşte să respingă cele două mari asedii ale Constantinopolului de către arabi, în 674-678 şi 717-718. Este folosit acum şi celebrul foc grecesc. 4. IMPERIUL BIZANTIN – ÎNTRE GLORIE ŞI DECĂDERE Istoria bizantină numără între 395-1453 un total de 107 suverani, într-o lume deschisă tuturor, caracterizată de lupte pentru putere, lovituri militare şi de palat, lipsa unei dinastii şi a unei norme de succesiune la tron. Împăraţii pot fi de la marii aristocraţi la oameni de rând , majoritate fiind ucişi sau detronaţi, 8 murind în luptă şi 34 de moarte naturală. Dinastia Heraclizilor(610-705) reorganizează statul şi opreşte atacul arab. Impăraţii Isaurieni(717-802), pun bazele unui sistem politico-militar naţional bazat pe elementele microasiatice şi pe ideologia iconoclastă. Dinastia macedoneană(867-1057) inaugurată de uzurparea lui Vasile I, un ţăran de origine armeană, atinge apogeul sub Vasile al-II-lea, când recucereşte sudul Italiei, spaţiul balcanic şi zona siro-palestiniană, asigurând o unitate legislativă şi economică de excepţie. Dinastia Comnenilor(1081-1185) redresează statul după criza din perioada 1025-1081, bazat pe regimul aristocraţiei militare. Dinaştia Angelilor(1185-1204) are de gestionat ridicarea turcilor selgiucizi, vlaho-bulgarilor şi sârbilor, precum şi cucerirea Constantinopolelui de cavalerii celei de a-IV-a cruciade. Urmează agonia începută cu o refacere fragilă a Imperiului de la Niceea prin dinastia Lascarizilor(1205-1257), dar şi de recucerirea constantinopolelui în 1261 sub dinastia Paleologilor(1257-1453), marcată de dominaţia economică veneţiano-genoveză, ascensiunea Bulgariei şi Serbiei, apariţia umanismului cultural bizantin şi cucerirea otomană. 5. LUMEA BIZANTINĂ ŞI OCCIDENTUL EUROPEAN Civilizaţia bizantină a fost una urbană, gravitând în jurul Constantinopolelui şi a marilor oraşe estmediteraneene. Economia comercial-manufacturieră a atras numeroşi negustori dar şi presiuni comerciale din spaţiul veneţian , genovez şi pisan, manifestate cu predilecţie după 1185. Occidentul a preluat de aici articole de lux, mirodenii, produse indiene, chineze şi arabe, spiritul capitalist, sistemul de circulaţie monetar şi bancar. INFLUENŢELE BIZANTINE. Într-o vreme când Apusul, confruntat cu marile migraţii, stagnase din punct de vedere cultural, viaţa intelectuală în Imperiul bizantin era intensă. Universitatea din Constantinopol, întemeiată în 330, a fost un mare centru cultural, filozofia fiind predată aici de către profesori laici. Cucerirea Constantinopolului în 1453 de către turci a avut imense consecinţe pentru europeni. Numeroşii clerici, artişti şi savanţi bizantini s-au refugiat în Occident (în special în Italia). Savanţii şi artiştii italieni au profitat de cunoştinţele şi ideile acestora, fapt care a condus la renaşterea culturală a Occidentului. Influenţele au fost de mai multe feluri: mai întâi, politice, Bizanţul transmiţând Occidentului Codul lui Iustinian şi concepţia lui juridică. Apoi religioase, Biserica răsăriteană având rolul fundamental în formularea teologiei creştine şi în promovarea monasticismului. Dacă ştiinţa şi literatura bizantină au fost în general modeste, arta în schimb a dat naştere unui stil original numit stilul bizantin, de factură aproape în întregime religioasă. Bisericile, în formă de cruce greacă, sunt acoperite cu cupole, iar
44
interiorul este decorat cu mozaicuri. Cele mai celebre bazilici bizantine sunt Sfânta Sofia din Constantinopol şi San Vitale din Ravenna. 6. ISTORIA ALTFEL Continuitatea elenă şi conştiinţa bizantină. "Bizantinii" nu se auto-numeau doar Romioi pentru a-şi păstra atât cetăţenia romană cât şi vechea moştenire elenă. De fapt, majoritatea "bizantinilor" erau foarte conştienţi de continuitatea neîntreruptă cu grecii antici. Chiar dacă grecii antici nu erau creştini, "bizantinii" tot îi priveau ca pe strămoşii lor. Un înlocuitor des întâlnit pentru numele elen altul decât romios era graekos (Γραίκος). Acesta era adesea folosit de "bizantini" (împreună cu romios) pentru auto-identificare etnică. Dovezile de folosire a numelui "graekos" au fost descoperite în lucrările lui Priscus, un istoric din secolul al V-lea d.Hr. Acesta a afirmat într-una din relatările sale că, aflat neoficial într-o ambasadă la curtea lui Attila, a întâlnit pe cineva îmbrăcat ca un scit însă care totuşi vorbea greaca. Întrebat unde a învăţat limba, acesta răspuns că era graekos prin naştere. Mulţi alţi autori "bizantini" îi numesc pe locuitorii imperiului greci [graekoi] sau eleni, precum Constantin Porfirogenetul în secolul al X-lea. Relatările sale se referă la o revoltă a unui trib slav în provincia Patras din Peloponez. Constantin afirmă că slavii răsculaţi întâi au distrus locuinţele vecinilor lor, grecii (ton Graikon), şi apoi i-au atacat pelocuitorii oraşului Patras. În general, continuitatea elenă antică a fost evidentă pe parcursul întregii istorii a Imperiului Roman de Răsărit. "Bizantinii" nu erau doar o populaţie creştin-ortodoxă care se auto-numeau "romani". Deşi foloseau acest nume în scopuri legale şi administrative, aveau alte denumiri pentru a se diferenţia din punct de vedere etnic. Pe scurt, locuitorii greci ai Imperiului Roman de Răsărit erau foarte conştienţi de moştenirea lor elenă, şi şi-au păstrat identitatea, adaptându-se în acelaşi timp la schimbările apărute în lume în acea perioadă. Iustinian I, zis "cel Mare", împărat bizantin în perioada (527 - 565).Flavius Petrus Sabbatius Justinianus, născut în 482 în satul Tauresium, lângă Justiniana Prima, era nepotul împăratului Iustin I. Visul lui Iustinian a fost să reconstruiască Imperiul Roman (creştinat însă) prin unirea celor două imperii, de apus şi de răsărit. A reuşit în parte prin generalul său Belisarius care a cucerit Peninsula Italică şi nordul Africii. Încercările grele din punct de vedere militar şi financiar de cucerire a Italiei, începute de Belisarius şi încheiate de Narses (un alt general) nu au avut un efect îndelungat. În 568, venirea longobarzilor acolo a distrus opera lui Iustinian. Evenimentul intern cel mai important a fost răscoala Nika din Constantinopol. Opozanţii lui Iustinian au proclamat un alt împărat, pe Hepatius, nepotul fostului împărat Anastasiu I. În timp ce Iustinian vedea situaţia ca şi pierdută, soţia sa, împărătesa Teodora, o fostă artistă de circ, s-a opus retragerii din capitală. Prin negocieri purtate de Narses cu revoltaţii şi prin atacul surprinzător al lui Belisarius cu trupele loiale împăratului în hipodrom, unde s-au adunat revoltaţii, răscoala a fost potolită. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iustinian este codificarea dreptului roman începută în 529. Iustinian a încercat să revitalizeze societatea romană, aflată în ultimul stadiu al descompunerii, printr-o uriaşă operă de sistematizare a dreptului clasic şi postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităţile secolului al VI-lea din Imperiul Roman. Iustinian, un creştin convins, a jucat un rol important. El însuşi a întocmit tratate religioase, a condus adunări bisericeşti şi-a întemeiat propria episcopie, Iustiniana Prima, de care aparţineau şi ţările româneşti, şi a construit biserica Hagia Sophia (Sfânta Sofia).A murit pe 11 noiembrie 565 în Constantinopol. Dinastia Comnen (sau Komnen) a fost o familie domnitoare în Imperiul Bizantin între 1057 - 1059 şi 1081 1185 (între 1059 - 1081 ramură colaterală) şi în Imperiul din Trapezunt între 1204 - 1461. Familia era originară din Paplagonia, Anatolia, şi a devenit importantă sub Vasile II. Primul împărat din dinastia Comnen a fost Isaac I Comnen, care a venit la conducere după o conspiraţie împotriva lui Mihail VII. Însă doi ani mai târziu, Isaac a fost alungat de Constantin X Ducas. Urmaşii lui Constantin au făcut alianţe de familie cu familia Comnen. Alexios I Comnen, ginerele fratelui lui Constantin X şi nepotul de frate al lui Isaac I, a ajuns pe tron în 1081. Tot Alexios a fost unul dintre protagoniştii primei cruciade. El şi urmaşii săi Ioan II Comnen şi Manuel I Comnen au recucerit aproape toată Penisula Balcanică, precum şi teritorii în Anatolia şi Crimeea. În 1184, un strănepot de-al lui Manuel I, Isaac Comnen, s-a declarat împărat în Cipru, creeând un mic stat aici. Însă el a fost capturat în 1191 de către Richard I al Angliei, iar statul lui a fost destrămat, Cipru devenind un stat cruciat. După moartea lui Manuel I, urmaşii săi au pierdut mare parte din cuceriri. În 1185, ultimul împărat, Andronic I Comnen, a fost ucis şi un alt descendent din Alexios I, Isaac II Anghelos, a preluat puterea. De asemenea, familiile Lascaris şi Paleolog au fost descendente din familia Comnen. Comnenii au rămas o importantă familie nobilă în Imperiul Bizantin, precum şi în statele latine din Grecia. În 1204, odată cu ocuparea Constantinopolelui de către cruciaţi, Alexios, fiul lui Manuel I, a fugit în Trapezunt, unde a creat împreună cu fratele său, David, un imperiu pe coasta Mării Negre. În timp, imperiul a devenit vasal Georgiei şi a fost nevoi să facă faţă atacurilor mongole. Imperiul a căzut în mâinile turcilor otomani în 1461. Alt membru al familiei, Mihail Anghelos Komnen Ducas, strănepotul lui Alexios I, a fondat în 1204 pe coasta mării Ionice, alt stat, Despotatul Epirului, care mai târziu a trecut prin mai multe ocupaţii (sârbă, bizantină, latină şi în sfârşit otomană). Scriitoarei Ana Comnena, fiica împăratului Alexios I, i se atribuie cunoscuta operă Alexiada, care conţine informaţii despre războiul cu pecenegii şi cumanii, dar şi despre istoria Dobrogei, aici fiind pomeniţi conducătorii Tatos, Sacea şi Sestlav. Iconoclasmul este o doctrină oficială a statului şi a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor şi disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative şi legislative.Pe tărâm dogmatic, controversele hristologice s-au încheiat în secolul VII d.C. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare părere contrarie în parte, a fost declanşată o ofensivă împotriva unui aspect al învaţăturii ortodoxe: a început lupta împotriva „icoanei” , dat tot ca o continuare a disputelor hristologice.Astfel, şi-a făcut apariţia unul dintre cele mai mari curente care a clătinat fundamentul creştinismului: iconoclasmul secolelor VIII-IX. Acest curent îşi are începutul deja înainte de domnia împăratului Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o mare amploare. Iconoclasmul însemna la acea vreme dorinţa de respectare şi a acelei porunci din Decalog.
45
Imperiul din Trapezunt a fost într-o continuă competiţie pentru supremaţie cu Imperiul de la Niceea, mai târziu devenit Imperiul Bizantin, cu Sultanatul de la Iconium, cu turcii otomani, dar şi cu Republica Genoveză. Trapezuntul a fost un imperiu mai mult cu numele, supravieţuind două secole şi jumătate doar faptului că duşmanii săi se luptau între ei şi că fiicele împăratului erau dăruite ca soţii diferiţilor conducători. Când Bagdadul a căzut în mâinile mongolilor în 1258, Trapezuntul a devenind un punct comercial important, din cauza Drumului Mătăsii. Sub Alexios III Megas Comnen, oraşul a devenit unul din centrele comerciale cele mai importate din lume. 7. CRONOLOGIE 330: împăratul roman Constantin I stabileşte capitala la Constantinopol, pe locul vechii mari aşezări Bizanţ 395: diviziunea definitivă a Imperiului roman 413: împăratul Theodosius al II-lea ridică ziduri de apărare ce în conjurau Constantinopolului 527-565: domnia lui Iustinian 528-529: Codul lui Iustinian 529: Iustinian închide Academia din Atena; lumea clasică păgână cedează locul celei bizantino-creştine. 532: răscoala Nika 532-537: construirea Catedralei Sf. Sofia 533: Belizarios cucereşte regatul vandal 535-555: „recucerirea Italiei" 554: recucerirea parţială a Spaniei 602: prăbuşirea limes-ului danubian; aşezarea slavilor în sudul Dunării. 610-641: domnia lui Heraklios 634: începutul invaziei arabe; arabii cuceresc Siria, Palestina, Egiptul, Iranul, apoi Africa de Nord şi Spania 635: trupele califului Omar cuceresc Damascul 636: principalele oraşe bizantine din Siria şi Palestina sunt deja cucerite până la această dată 678: arabii asediază Constantinopolul 717: cel din urmă asediu al Constantinopolului de către arabi 717-740: domnia lui Leon al III-lea 726: începutul disputei iconoclaste 843: restabilirea cultului icoanelor 863-865: Misiuni ale fraţilor Chirii şi Metodiu în Moravia. Crearea alfabetului slavon (chirilic) 864: Convertirea ţarului bulgar Boris 867-886: domnia lui Vasile I Macedoneanul 868: Convertirea sârbilor prin misionarii Bizanţului trimişi de împăratul Vasile I 976-1025: domnia împăratului bizantin Vasile al II-lea; apogeul Imperiului bizantin 959: Botezul cneaghinei ruse Olga la Kiev 988: Botezul lui Vladimir, cneazul Kievului, nepot al Olgăi 1018-1185: dominaţie bizantină în Balcani, după desfiinţarea primului tarat bulgar 1071: turcii selgiucizi înving armata bizantină la Manzikert 1081-1118: domnia lui Alexios I Comnenul 1099: prima cruciadă cucereşte Ierusalimul Cruciada a IV-e (1202-1204): Această cruciadă a abandonat udealul Iniţial şi s-a încheiat cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii occidentali şi cu alungarea împăratului bizantin. La Constanopol s-a constituit un Imperiu latin care va dura până în 1261, când bizantinii îşi vor recucerii capitala. 1259-1282: domnia lui Mihail al VIII-lea Paleologul 1261: bizantinii recuceresc Constantinopolul, refacerea statului bizantin 1449-1453: domnia lui Constantin al Xl-lea Dragases 1453: Căderea Constantinopolului. Imperiul bizantin îşi încetează existenţa. 8. DICŢIONAR Bizanţ: acest termen a desemnat deopotrivă capitala şi imperiul; termenul este de origine modernă, datând din secolul al XVIIlea, şi provine de la numele vechii colonii greceşti Byzantion, fondată în secolul VI î.Hr. Autocraţie: Sistem politic dominat de un monarh absolut. Ideologie imperială: Totalitatea ideilor politice şi religioase prin care se justifică puterea absolută a împăratului Iconoclasm: Doctrină oficială a stalului şi a Bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor şi persecutarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative şi legislative. Promulgată în 726 de împăratul Leon al III-lea, care a ordonat distrugerea icoanelor Iconoduli: adepţi ai cultului icoanelor. Porfirogeneţi: Copiii împăratului născuţi în camera de purpură (împodobită în culoarea purpurie - roşu), care aveau drept de succesiune la tron în cadrul unei dinastii. Basileu: rege; titlu purtat din 629 de conducătorii bizantini, însemnând, în limba greacă, împărat Despot: stăpân; demnitate ce îl desemna înainte de 1204 pe succesorul imperial. Erezie: abatere de la dreapta credinţă. Exarhat: provincie bizantină condusă de un exarh, înalt funcţionar deţinător al puterii civile şi militare. Schismă: separarea provocată de refuzul recunoaşterii autorităţii stabilite. Themă: unitate teritorială comandată de un strateg; în secolul al VII-lea înlocuieşte vechea provincie. Cod: culegere de legi
46
Bazilică: biserică medievală, în formă de dreptunghi, împărţită în interior în trei părţi prin şiruri de coloane; (azi) nume dat unei biserici sau unei catedrale impunătoare Patriarh: cel mai înalt rang în ierarhia Bisericii ortodoxe Hagia Sofia: înseamnă Sfânta înţelepciune, catedrala construită de Justinian, transformată de Mahomed al II-lea în moscheie, astăzi muzeu. Focul grecesc: amestec de salpetru şi materii inflamabile care se aprindea în contact cu apa: această „armă de foc" i-a ajutat pe bizantini să reziste atacurilor maritime avare şi arabe XIX.
IMPERIUL OTOMAN
1. ISTORIA POLITICĂ Turcii aparţin ultimului val turco-mongolic pornit din Asia Centrală în sec. VII-VIII, care întră în slujba califilor de Bagdad, pentru a prelua sub numele de mameluci controlul Egiptului în secolul X. Turcii selgiucizi, convertiţi la islam cuceresc în 998 Punjabul, în 1042 majoritatea Persiei, în 1055 Bagdadul şi prin victoria de la Manzikert – 1071 majoritatea teritoriilor asiatice bizantine. Marele stat selgiucid se divizează în 1092, supravieţuind până în 1308 în centrul Anatoliei sub numele de sultanatul de la Rum. La periferia lumii selgiucide emirul Osman întemeia în 1281 un mic beilic cu capitala la Brusa. Urmaşii săi îşi extind stăpânirea în Anatolia, ocupă în 1354 Galipoli, pătrunzând în Europa. Aici profită de antagonismele sârbo-bulgare şi de luptele pentru putere din Bizanţ, pentru a vasalizează Serbia – 1389 şi Bizanţul – 1372, pentru a ocupa Adrianopolul – 1361 şi Bulgaria – 1396. Înfrângerea de la Ankara –1402 administrată sultanului Baiazid de către Timur Lenk duce la o slăbire a expansiunii, care se reia din 1413 odată cu reunificarea statului. Otomanii cuceresc Constantinopolul – 1453, supun spaţiul balcanic – 1462, ocupă Belgradul –1521, Rhodosul – 1522, spaţiul siro-palestinian şi Egiptul – 1520, Ungaria – 1541, aduc în situaţie de vasalitate spaţiul arab, magrebian, nord caucazian, Hanatul tătarilor şi Ţările Române. Epoca de apogeu a lui Soliman Magnificul, este al unui imperiu tricontinental, cu acces la 10 mări şi aliat cu Franţa lui Francisc I, împotriva imperiului germanospaniol a lui Carol Quintul. Înfrângerea navală de la Lepanto – 1571, administrat de Liga Sfântă este semnalul reculului şi declinului puterii otomane. 2. CONSECINŢE ALE EXPANSIUNII OTOMANE ÎN EUROPA Controlul otoman asupra Bosforului şi Dardanelelor – 1453 şi a Suezului – 1517, determină controlul asupra comerţului mediteranean şi european cu spaţiul indo-chinez şi duce la reorientarea comerţului european spre Atlantic şi Marea Nordului. Cucerirea Ungariei – 1541 îi aduce pe turci în centrul Europei şi declanşează un lung conflict cu Habsburgii, conflict care decurge în favoarea creştinilor după eşuatul asediu al Vienei – 1683. transformarea Mării Negre într-un lac turcesc declanşează un lung conflict ruso-otoman care se va întinde până la 1918. 3. LUMEA OTOMANĂ Cucerirea turcească a impus o monarhie centralizată, bazată pe o armată puternică şi o bună administrare financiară. S-a instaurat pace între creştini şi musulmani, creştinilor le erau respectată religia şi individualitatea etnică, nu se fac islamizări forţate, creştinilor cerânduli-se plata impozitelor şi loialitate. Lumea otomană este una urbană, meşteşugăresc comercială şi militară. Proprietatea funciară este trecută în mâna sultanului, dispare nobilimea creştină şi ceea ereditară, toţi pot accede la funcţii prin islam şi prin servirea sultanului. Oraşul este organizat în jurul moscheii la care se adaugă bazare, hanuri, băi publice, clădiri administrative şi militare, prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti. Constantinopolul devenit Istanbul este extins şi îmbogăţit cu monumente cum ar fi Moscheea Albastră şi palatul Topkapî. 4. ISTORIA ALTFEL Originile. Imperiul Otoman îşi are originile în Uç Beyliği din Satul selgiucid al Anatoliei de la sfârşitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuşi un stat marionetă şi vasal al Ilhanatului. Conform tradiţiei, în 1299, Osman I si-a proclamat statutul de Beilik independent. Era de propăşire a Imperiului Otoman poate fi împărţită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) a vea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principatele tributare Imperiului Otoman, dar nefiind incluse in acesta. În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perşilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul. În perioada de maximă putere, Imperiul Otoman avea 29 de provincii, plus 3 principate tributare: Moldova, Transilvania şi Valahia. Ienicer este un soldat din corpul de elită al vechii infanterii turceşti, recrutat la început dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciţi ai populaţiilor creştine.Denumirea este derivată din sintagma turcească "Yeni çeri", care înseamnă "noul corp".
47
Hanatul Crimeii a fost un stat al tătarilor din Crimeea care a existat între 1441 – 1783. A fost succesor al Imperiului Hoardei de Aur care a rezistat cel mai mult de-a lungul timpului. Sangeacul a fost o entitate administrativă în cadrul Imperiului Otoman, diviziune a paşalâcului. Nu toate sangeacurile au fost incluse într-un paşalâc. Paşalâc, provincie din Imperiul Otoman guvernată de un paşă. Rumelia reprezinta o regiune in sud-estul peninsulei Balcanice, facand parte din Turcia de astazi. Rumelia sau Rumeli ("Ţara romanilor" de la termenul Rum: "Grec" şi El: "Ţară, tărâm")este un nume utilizat începând din Secolul al XV-lea pentru a desemna regiunea din sudul Balcanilor aparţinând Imperiului Otoman. "Rumeli" înseamnă "ţara Romanilor", o referire la Imperiul Bizantin, fosta putere dominantă din regiune. În Secolul al XIlea şi al XII-lea a fost folosit în mod curent pentru Anatolia în timp ce era cucerită gradual. Rumelia includea provinciile antice Constantinopol, Salonic, Tracia, Macedonia, Moesia, Grecia Centrală şi partea europeană a Turciei actuale. În urma unor reforme administrative dintre 1870 şi 1875, numele a încetat să mai reprezinte o regiune politică. Rumelia de Est a fost organizată ca o provincie autonomă a Imperiului Otoman prin Tratatul de la Berlin, dar începând din 6 septembrie, 1885 a fost unită cu Bulgaria. Actualmente în Turcia cuvântul Trakya a înlocuit în mare parte Rumelia pentru a referii teritoriul Turciei situat în Europa (provinciile Edirne, Kırklareli, Tekirdağ, şi vestul Provinciei Istambul), dar termenul este în continuare utilizat în ceontext istoric. 5. CRONOLOGIE 1354/1359: pătrunderea turcilor în Europa, la Gallipoli 1365: Adrianopolul devine capitala turcilor otomani 1371: înfrângerea coaliţiei principilor din Serbia şi Macedonia la Cirmen, pe râul Mariţa. Principatele din Serbia de nord şi Bulgaria devin vasale otomanilor 1387: victorie a unei coaliţii creştine antiotomane la Plocinik; nu opreşte expansiunea turcească în Balcani 1389: victoria otomană de la Kosovopolje împotriva coaliţiei creştine condusă de cneazul Lazăr al Serbiei. Sultanul Murad şi cneazul Lazăr sunt ucişi 1389-1402: domnia lui Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) 1396: eşecul cruciadei creştine de la Nicopole 1444: eşecul cruciadei creştine de la Vama 1451-1481: domnia lui Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) 1453: turcii cuceresc Constantinopolul 1484: turcii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă, transformând Marea Neagră îintr-un “lac turcesc” 1512-1520: domnia lui Selim I Yavuz (Dur) 1517-1519: turcii cuceresc, Egiptul, Mecca şi Medina; sultanul îşi ia titlul de calif 1520-1566: domnia lui Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Magnificul), apogeul Imperiului otoman 1521: Soliman I ocupă Belgradul 1522: Soliman I ocupă Rhodosul 1526: turcii zdrobesc păe unguri la Mohacs 1541: turcii transformă ungaria centrală în paşalâcul de la Buda 1529: otomanii asediază prima dată Viena 1571: victoria navală a forţelor creştine la Lepanto, contra flotei otomane 1683: eşecul otoman în faţa Vienei, accelerarea declinului puterii otomane 6. DICŢIONAR Sultan: Monarh absolut în statul otoman. Padişah: titlul sultanului in unele ţări din Orientul Apropiat si Mijlociu. Marele vizir: Cel mai înalt demnitar otoman după sultan. Firman: Dispoziţie scrisă emisă de sultan. Emir: guvernator sau principe in unele ţâri musulmane. Beglerbeg: Guvernator. Sangeac: Judeţ. Bugeac: Comună. Agă: Comandant. Cadiu: Judecător. Anatolia: Partea asiatică a Imperiului otoman. Rumelia: Partea europeană a Imperiului otoman. Timarioţi: Soldaţi ai armatei provinciale, ce primeau proprietăţi condiţionate în schimbul serviciului militar. Bişbuzuci: Unităţi de cavalerie uşoară staţionale în zona graniţelor, extrem de violente. Ieniceri: soldaţi pedeştri, membri ai trupelor de elită ataşate direct persoanei sultanului, recrutaţi din copii creştini ulterior islamizaţi. Spahii: membrii ai cavaleriei otomane, recrutaţi din rândul aristocraţiei. Harem: Sector în cadrul palatului sultanului rezervat femeilor lor. Educate, instruite, înzestrate cu proprietăţi funciare, femeile din harem îndeplineau funcţii diverse: erau funcţionare, servitoare, secretare. Ahdname: document oficial emis de cancelaria sultanului. Casa Păcii: spaţiu în care populaţiei autohtone i se restituie proprietăţile in schimbul plaţii unui haraci (sau tribut): menţinerea acestui drept comporta existenţa unui stat autonom. Casa Războiului: teritoriu a cărei populaţie se afla în conflict cu puterea otomană şi refuză să răscumpere pacea printr-un tribut.
48
XX.
FRANŢA MEDIEVALĂ
1. STATUL MEDIEVAL Statul constituie în epoca medievală un ansamblu de instituţii politice, militare, administrative şi religioase ce permit controlarea unui spaţiu geografic cu toate componentele sale. Statul are în frunte un suveran ce se consideră în drept de a guverna prin principiul dreptului divin, populaţia cedând prerogative şi drepturi instituţiilor statale. Unele state se raportează la un teritoriu finit(Franţa, Anglia, Ungaria, Ţările Române), altele la un spaţiu subordonat prin expansiune politico-militară(Spania, Polonia, Rusia, Imperiul Bizantin, Imperiul romano-german, Imperiul Otoman). 2. REGATUL FRANCILOR Prăbuşirea Imperiului roman de apus – 476 , a creat pe ruinele sale regate patrimoniale barbare. În Galia francii conduşi de Clovis(481-511), sunt primii germanici creştinaţi catolic, care iniţiază unificarea cestui spaţiu prin supunerea sau alungarea vizigoţilor, ostrogoţilor, alamanilor, burgunzilor, gasconilor, bretonilor şi a statului galo-roman a lui Syagrius. Convertirea la creştinism a lui Clovis în 476 a făcut din franci bastionul papalităţii împotriva arienilor bur-gunzi, longobarzi şi vizigoţi. Dar, sub fiii lui Clovis, statul s-a împărţit, iar puterea a fost trecută în mâinile unui funcţionar, cunoscut sub numele de majordomul palatului. Unii majordomi au fost remarcabili: Pepin de Herstal a reunit posesiunile împărţite ale lui Clovis; Carol Martel - fiul său nelegitim - i-a înfrânt pe arabi la Poitiers în 732, salvând Europa de la islamizare. Urmaşul lui Carol Martel a fost Pepin cel Scurt. în 751, el 1-a destituit pe ultimul rege merovingian şi s-a proclamat rege. în schimbul ungerii ca rege de către papa Bonifaciu, Pepin - care era nelegitim - a dăruit acestuia teritoriul care va deveni statul papal. 3. IMPERIUL CAROLINGIAN – PRIMA EXPRESIE A UNITĂŢII EUROPEI APUSENE Slăbirea şi fărămiţarea puterii regale sub Merovingieni, urmaşii lui Clovis, a dus la înlocuirea lor cu dinastia Carolingiană fondată de Pepin cel Scurt. Urmaşul său Carol cel Mare(768-814) reunifică spaţiul galic, cucereşte Italia de la longobarzi, nordul Spaniei de la arabi, Austria şi vestul Ungariei de la avari, supunând triburile slave şi germanice dintre Rin, Oder şi Marea Nordului. Carol cel Mare a fost un mare cuceritor. A cucerit Saxonia după lupte grele (772-804), regatul longobard (774), regatul avar (795). Un imperiu universal exista în acel moment alături de o Biserică universală. Astfel s-au realizat pentru un scurt moment două principale scopuri: extinderea graniţelor statului şi răspândirea creştinismului. La 25 decembrie 800, el este încoronat de către papă ca împărat al occidentului. Statul său bazat pe ideea alianţei cu Biserica, pe universalismul roman şi egalitatea supuşilor, este un conglomerat etno-economic, ruralizat şi barbarizat, bazat pe ierarhia socială a Evului Mediu. 4. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ În afara realizărilor militare, Carol cel Mare a fost şi un autentic sprijinitor al culturii: a încurajat educaţia, chemându-i pe învăţaţi la curtea sa, a sprijinit mănăstirile şi a îmbunătăţit sistemul juridic. Biserica a asigurat coeziunea imperiului şi a dat tonul dezvoltării culturale numită renaşterea carolingiană. Ea se baza pe dezvoltarea studiilor teologice, istorice, poeziei, literaturii didactice şi hagiografice, a scrierii de manuscrise în stilul minuscul carolingian, toate utilizând limba latină şi centrele intelectuale mănăstireşti. Se realizează renaşterea artelor plastice, se menţin tradiţiile şi valorile romane la care se adaugă cele arabe, bizantine şi germanice. 5. MONARHIA ŞI STATUL După moartea lui Carol, nepoţii săi au împărţit imperiul între ei prin tratatul de la Verdun (din 843). Lui Carol cel Pleşuv i-a revenit Franţa, lui Ludovic Germanicul Germania, iar Lothar a luat Italia. Dislocarea Imperiului carolingian a grăbit apariţia feudalităţii. Suveranii carolingieni au încurajat dezvoltarea relaţiilor de supunere şi de protecţie, consolidându-şi astfel autoritatea. Unii oameni liberi deveneau vasalii (servitorii) unor oameni mai bogaţi numiţi seniori, care le ofereau protecţie. Tratatul de la Verdun – 843, a marcat divizarea definitivă a statului carolingian şi naşterea statului francez. Monarhia instaurată de către Hugo Capet s-a bucurat de existenţa unui sistem de succesiune bine conturat care a funcţionat peste 400 de ani. Caracterul sacru al monarhiei a fost definit prin simbolurile sale: sceptrul, coroana, mantaua de hermină, mâna dreptăţii şi capacităţile taumaturgice ale regilor .Monarhii au acţionat pentru stoparea anarhiei feudale, protejarea bisericii şi ţărănimii, respingerii pericolului de a fi înglobaţi într-un imperiu anglo-normand, afirmarea independenţei faţă de pretenţiile de suzeranitate ale imperiului romano-german. Filip al-II-lea August(1180-1223) a extins domeniul regal, a impus omagiu vasalic tuturor marilor feudali, a sporit resursele tezaurului şi a creat o mică armată permanentă. Ludovic al-IX-lea cel Sfânt (1126-1270) a sintetizat şi unificat administrativ şi legislativ cuceririle anterioare, fiind un pacificator, judecător şi cruciat creştin. 6. DOMNIA LUI FILIP AL-IV-LEA CEL FRUMOS Filip al-IV-lea(1285-1314) a desăvârşit unificarea şi centralizarea statului, a creat consiliul regal, adunările reprezentanţilor, secţiile judiciare şi financiare, şi-a extins influenţa asupra papalităţii, mutată cu forţa la Avignon şi asupra Aragonului. Parlamentul francez, apărut în 1302, în timpul regelui Filip al IV-lea cel Frumos, nu a devenit niciodată la fel de puternic ca cel englez, regele păstrând un control absolut asupra statului. Regele s-a sprijinit în centralizarea statelui pe burghezie, care a oferit monarhilor bani şi jurişti eminenţi, pe cler, care a oferit suportul ideologic monarhilor în politica lor, şi pe ţărănime, care a oferit sprijin uman. Franţa şi Anglia se angajează într-un război interminabil, numit Războiul de 100 de ani (1337-1453), ce a căpătat în cele din urmă o anvergură europeană. Pe de altă parte, papa intră în conflict cu conducătorii statelor, care îi contestă autoritatea. El se îndreaptă înspre Franţa, între anii 1307 şi 1377 reşedinţa lui fiind stabilită la Avignon. Apoi, între 1378 şi 1417, timp de 40 de ani, Biserica dezbinată are în fruntea ei doi, apoi trei papi. Aceasta este noua schismă a Occidentului. 7. FRANŢA ÎN VREMEA RĂZBOIULUI DE 100 DE ANI Politica de centralizare şi unificare a primilor capeţieni a fost afectată de disensiunile interne, de efectele ciumei negre 13481352 şi de conflictul cu englezii. Stingerea liniei capeţiene directe a lui Filip al-IV-lea, a adus la tron ramura de Anjou, dar şi
49
pretenţiile la tron a regelui englez Eduard al-III-lea, nepot de fiică a lui Filip al-IV-lea. Victoriile engleze de la Crecy – 1349, Poitiers – 1359, captivitatea regelui Ioan al-II-lea şi lunga domnie a unui rege nebun, Carol al-VI-lea(1380-1422), au permis lui Henric al-V-lea al Angliei, după victoria de la Azincourt – 1415, să deţină vremelnic ambele coroane. Resurecţia naţională franceză începută prin acţiunea Ioanei d-Arc(1429-1431), a dus la alungarea englezilor din Franţa. 8. SECOLUL AL-XV-LEA – TIMPUL CENTRALIZĂRII STATULUI Victoria franceză din războiul de 100 de ani a fost urmat de etapa reconstrucţiei şi al înlăturării independenţei marilor feudali. Carol al-VII-lea a restaurat justiţia şi administraţia regală, a controlat activitatea bisericii, a influenţat papalitatea, a reintrodus tribunalele regale în provincii. Ludovic al-XI-lea a readus la Franţa prin căsătorie Bretania şi pe calea armelor Burghundia, a desăvârşit unificarea administrativă şi a impus un sistem unitar de taxe şi impozite. 9.ISTORIA ALTFEL Francii erau un popor germanic din vest, ce erau constituiţi din mai multe ramuri: Francii de sud (salieri), Ripuaren (francii de pe Rin), Chamaven, Sugambren (sigambren), Brukteren, Uspiten, Ampsiavaren, Chatten. Francii devin o putere militară în timpul Merovingienilor Clovis I. (ca. 500 e.n.) care învinge în Galia de Nord pe alamani şi pe goţii de vest, ajungând până la Munţii Pirinei, Clovis şi o parte a francilor trec la catolicism. Fiii lui Clovis I continuă politica de expansiune alipind regatului franc Burgundia, Turingia şi regiuni ce azi aparţin Germaniei de vest, statelor Benelux şi Franţei de azi. Francii azi. In Franţa de azi francii au pierdut limba lor, populaţia autohtonă fiind mai numeroasă au determinat folosirea limbii franceze. Numai numele Franţei şi circa o sută de cuvinte în limba franceză, sau în anumite regiuni tipuri de construcţii, rămân un fel de relicvă sau rămăşiţă francă. În Germania s-a păstrat în unele dialecte o serie de cuvinte de origine francă ca de exemplu în regiunea Rinului, Hessen, Bavaria (regiunea Nürnberg) populaţia locală fiind numită francă. Carol cel Mare (742/748 - 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, şi fondator al Imperiului Carolingian. A cucerit Italia şi a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, într-o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus, şi este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franţei cât şi al Germaniei, şi uneori ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de la prăbuşirea Imperiului Roman. Ludovic al IX-lea al Franţei (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franţei din 1226 până la moartea sa. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea şi a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franţei care a fost canonizat, şi prin urmare există mai multe localităţi numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înfiinţat Parlamentul de la Paris. Filip al IV-lea cel Frumos (1268 - 29 noiembrie 1314) a fost regele Franţei din 1285 până în 1314, fiind membru al dinastiei Capeţiene. Personalitatea sa rece şi severă i-a adus porecla de „Regele de Fier” sau „Regele de marmură”. Contemporanul său, Pamiers Bernard Saisset spunea despre cel Frumos că „Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic.Nu e nici om, nici fiară, e o statuie... ”.Filip cel Frumos este fiul regelui Filip al III-lea (1245-1285) şi al reginei Isabela d'Aragon (1247-1271). Burgundia regiune istorică a Franţei, locuită succesiv de celţi, gallo-romani, burgunzii (au dat numele regiunii). şi francii. A fost împărţită în Ducatul Burgundiei (în vest) şi Comitatul Burgundiei (în est), ducatul Burgundiei fiind cel mai cunoscut. În timpul Războiului de o sută de ani, Regele Jean al II-lea al Franţei a dat ducatul fiului său cel mai mic, în loc să îl lase succesorului la tron. Ducatul a devenit curând un rival important la tronul Franţei, deoarece ducii Burgundiei au reuşit să formeze un imperiu care se întindea din Elveţia la Marea Nordului, printr-un sistem de alianţe prin căsătorie. Imperiul Burgund era format din mai multe fiefuri de ambele părţi ale graniţei (pe atunci mai mult simbolice) dintre Regatul Francez şi Imperiul German. Economia era concentrată în Ţările de Jos, în special în Flandra şi Brabant. Curtea din Dijon depăşea de departe curtea franceză, atât economic cât şi cultural.Către sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Burgundia a devenit punctul de sprijin pentru ridicarea Habsburgilor, după ce Maximilian de Austria s-a căsătorit, intrând în familia ducală. În 1477, ultimul duce, Carol cel Îndrăzneţ a fost ucis în luptă iar Burgundia a fost reocupată de Franţa. Fiica sa, Maria şi soţul ei Maximillian au mutat curtea la Bruxelles şi au condus de acolo rămăşiţele imperiului (Ţările de jos şi Franche-Comté, pe atunci încă un fief german). 10. CRONOLOGIE 481-511: Domnia lui Clovis I, întemeietorul statului franc. 800: încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat la Roma. 843: Tratatul de la Verdun; nepoţii lui Carol îşi împart imperiul. 987: alegerea lui Hugo Capet ca rege al Franţei; întemeierea dinastiei Ca-petiene 1054: Marea schismă între bisericile creştine. 1186: Robert cel Pios, rege al Franţei. Sec. XII-XIII: Marii Capeţieni consolidează autoritatea centrală în regatul Franţei. 1180-1223: domnia lui Filip al II-lea August 1208-1229: cruciada împotriva albigenzilor 1226-1270: domnia lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt 1241-1242: Marea invazie mongolă asupra Europei. 1285-1314: domnia lui Filip al IV-lea cel Frumos 1302: Filip al IV-lea, regele Franţei, convoacă Statele generale la Paris. 1309-1377: reşedinţa papilor la Avignon („robia babiloniană a papalităţii”) 1328: Primul recensământ al populaţiei în Franţa; se înregistrează 20 000 000 de locuitori 1337-1453: Războiul de 100 de ani, un conflict dinastic între coroana franceză şi cea engleză. 1338: epidemie de ciumă în Franţa 1348-1352: ciuma neagră 1360: regele francez Ioan II cel Bun impune francul ca monedă (piesă de 3,88 gr din aur de 24 de carate). 1380-1422: domnia lui Carol al VI-lea în Franţa 1378: începutul Marii Schisme (catolice)
50
1415-1417: Conciliul de la Konstanz pune capăt marii schisme din Biserica catolică. 1415: bătălia de la Azincourt; francezii sunt înfrânţi de Henric al V-lea 1422-1461: domnia lui Carol al VII-lea 1431: arderea pe rug a Ioanei d'Arc 1445-1446: prima armată regală permanentă 11. DICŢIONAR Albigenzi: adepţi ai unei secte din sudul Franţei, cu centrul la Albi (secolele XII-XIII). Apanaj: pământ dat de rege fiilor săi mai mici sau fraţilor săi pentru a le asigura existenţa. Baliv: ofiţer regal detaşat în provincie, cu rol de control financiar, juridic şi militar. Conetabil: demnitar însărcinat cu supravegherea grajdurilor regale, dar cu rol de consilier militar al regelui. Ordalie: probă (prin apă sau foc) ce trebuia să demonstreze nevinovăţia sau vinovăţia celui acuzat. Parlament: curte de justiţie, apărută în secolul al XIII-lea. Seneşal: în anumite provincii franceze, agent al regelui având atribuţii asemănătoare cu ale balivului. XXI.
IMPERIUL ROMANO-GERMAN
1. NAŞTEREA IMPERIULUI OCCIDENTAL. OTTONIENII Separarea din 843 şi stingerea dinastiei carolingiene în 913, a adus la tron regii saxoni. Otto I cel Mare este cel care în 962 reunifică temporar Europa occidentală sub denumirea de Sfântul imperiu roman de neam germanic şi este încoronat ca împărat de către papă. Statul său îngloba spaţiul german, Italia, Cehia, Ţările de Jos şi Burghundia, fiind organizat în mari principate teritoriale, funcţionând relativ unitar sub Ottonieni, Salieni şi Staufeni în perioada 962-1250. 2. CONFLICTUL DINTRE IMPERIU ŞI PAPALITATE Amestecul lui Otto în problemele Bisericii şi ale statului în Italia a făcut ca Germania să nu se poată constitui într-o monarhie centralizată, aşa cum o vor face Anglia, Franţa şi Spania. A izbucnit apoi un şir foarte lung de conflicte pentru întâietate între papalitate şi împărat. Trecerea coroanei imperiale în 1024 în posesia principilor Salieni din Franconia, a dus la consolidarea autorităţii centrale în persoana lui Henric al-IV-lea(1056-1106). Educat în spirit imperial de tip bizantin el a intrat în conflict cu papa Grigore al-VIIlea, pe probleme de primordialitate politico-religioasă fiind silit a face penitenţă la Canossa-1077, iar urmaşul său Henric al-Vlea(1106-1125), va semna concordatul de la Worms-1122 în care se accepta dubla investitură a episcopilor. 3. DOMINA LUI FREDERIC I , APOGEUL IMPERIULUI Frederic I Barbarossa(1152-1190) şi-a extins influenţa supra Danemarcei, Poloniei şi Italiei, a subordonat papalitatea şi a zdrobit opoziţia urbană italiană a oraşelor lombarde. Mort în timpul cruciadei a-III-a, el a lăsat un imperiu vlăguit financiar şi militar. 4. FREDERIC AL-II-LEA, UN SUVERAN PENTRU ITALIA Frederic al-II-lea(1220-1250), accede la tronul german din postura de rege al Siciliei, fiind un precursor al absolutismului regal şi al renascentismului cultural. Acordă privilegii principilor ecclesiastici şi Ordinului Teutonic în cucerirea Prusiei. A urmărit centralizarea imperiului în jurul Italiei trezind opoziţia ducilor Bavariei şi familiei Hohenstaufen. La moartea sa imperiul era în declin iar Italia era teatrul unui lung război civil. 5. DECLINUL IMPERIULUI, SECOLELE XIII-XV Lupta pentru tron de după 1250, a permis noului împărat Rudolf I de Habsburg(1273-1291) să creeze un apanaj familiei sale în zonele alpine austriece. Carol al-IV-lea de Luxemburg(1346-1378) elaborează în 1356 Bula de Aur prin care se stabilea alegerea împăratului de către 7 principi electori(regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, ducele Saxoniei, comitele palatin şi arhiepiscopii de Mainz, Koln şi Trier). Consfinţirea apusului puterii imperiale, prin acest document, nu a mai putut fi stopată de fiul său Sigismund de Luxemburg(rege al Ungariei 1387-1437 şi împărat german 1410-1437). 6. HANSA Menţionată la 1267, recunoscută la 1343, ea reprezenta o comunitate a negustorilor din Germania de Nord, ce reunea 70 de oraşe în frunte cu Koln, Bremen, Hamburg, Riga, Danzig, Stockholm, Cracovia, Lubeck, plus încă 100 de mici oraşe, ce controla comerţul din spaţiul baltic şi al Mării Nordului, dar şi schimburile zonei cu Anglia, Flandra şi Franţa. Originea Ligii trebuie coroborată cu fondarea oraşului Lübeck, care s-a petrecut în 1158/1159. Oraşele germane obţinuseră controlul asupra comerţului din Marea Baltică cu o relativă uşurinţă pentru circa mai bine de un secol, între anii 1120 - 1250, timp în care Lübeck a devenit nodul central al reţelei comerţului maritim care conecta toate zonele adiacente Mării Nordului şi Mării Baltice. 7. ISTORIA ALTFEL Membri ai Ligii Hanseatice: Cercul Wendish şi Pomeranian - Lübeck (oraş conducător), Hamburg, Lüneburg, Rostock, Stade, Stettin (Szczecin), Stralsund, Wismar, Kiel ; Cercul Saxonia, Thuringia şi Brandenburg - Braunschweig (oraş conducător), Berlin, Brandenburg, Bremen, Erfurt, Frankfurt (Oder), Goslar, Magdeburg ; Cercul Polonia, Prussia, Livonia şi Suedia - Danzig (Gdańsk, oraş conducător), Breslau (Wrocław), Dorpat (Tartu), Fellin (Viljandi), Elbing (Elbląg), Königsberg (Kaliningrad), Reval (Tallinn), Riga, Stockholm, Thorn (Toruń), Visby, Kraków ; Cercul Rinului, Westfalia, Olanda - Köln, Brugge, Roermond, Deventer, Dortmund, Breckerfeld, Groningen, Kampen, Osnabrück, Soest . Sfântul Imperiu Roman (în latină Sacrum Romanum Imperium, în germană Heiliges Römisches Reich), numit din 1512 alternativ şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germ.
51
Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation) a fost denumirea oficială a imperiului care s-a întins în Europa Centrală din perioada Evului Mediu şi până în anul 1806, când a fost desfiinţat la iniţiativa lui Napoleon, care dorea demnitatea de împărat pentru sine însuşi. Sfântul Imperiu Roman s-a format în anul 962 în partea răsăriteană a fostului Imperiu Carolingian, odată cu domnia lui Otto I. Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat naţional, ci un imperiu. În ciuda faptului că majoritatea populaţiei sale şi a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi se vedeau ca cetăţeni romani, continuatori ai tradiţiei statale a Romei antice. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca şi partea estică a Franţei, o parte din Italia, şi părţile occidentale ale Croaţiei şi Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronǎrii lui Carol cel Mare (denumit si Charlemagne - 742/814) cu ocazia Crăciunului din anul 800, de cǎtre papa Leon al III-lea şi a durat pânǎ la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în timpul rǎzboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, Împărat Roman. Alături de latină şi germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate şi limbile slave, precum şi franceza şi italiana. Otto I cel Mare (23 noiembrie 912 – 7 mai 973), fiul lui Heinrich I regele germanilor şi a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (14 mai 1316- 29 noiembrie 1378), a fost rege romano-german din 1346, rege al Boemiei din 1347, împărat romano-german din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu.În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din spaţiul de limbă germană. Universitatea se numeşte şi astăzi "Universitatea Carolină", în amintirea sa. Frederic I, numit Barbarossa (1122, Waiblinge - 10 iunie 1190 pe râul Saleph, Anatolia), a fost din 1152 rege al romanilor şi din 1155 împărat al Sfântului Imperiu Roman. A întreprins mai multe expediţii în vederea cuceririi oraşelor din nordul Italiei. În 1162 a cucerit şi distrus Milano dar în 1176 a fost învins de Liga Lombardă la Legnano. Prin pacea de la Constanţa (1183), el a recunoscut libertăţile oraşelor lombarde. În Germania, sprijinindu-se pe nobilimea mică şi mijlocie a înfrânt puterea principelui de Bavaria şi Saxa.În perioada 1189-1190 a fost unul dintre conducătorii cruciadei a III-a. În cursul expediţiei s-a înecat în râul Salef, în Asia Mică. Frederic al II-lea (26 decembrie 1194 Jesi lângă Ancona - 13 decembrie 1250 Castel Fiorentino lângă Lucera) din dinastia Stauferilor (descendent al lui Barbarossa), a fost fiul împăratului Heinrich al VI-lea şi al Constanţei de Sicilia. Frederic devine ales „Rex Romanorum” (rege romano-german) după dorinţa tatălui său, care i-a uşurat ascensiunea în anii 1211- 1215 pe tronul de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175-1218).Frederic al II-lea a fost denumit frecvent stupor mundi - mirarea lumii pentru că era un om învăţat, vorbind mai multe limbi, după istorici: italiana, franceza, latina, greaca, germana şi limba arabă. El este numit ca o Creatură de minune între monarhii germani din evul mediu, fiind numit de umanistul şi istoricul elveţian Jacob Burckhardt (1818-1897) şi ca primul om modern pe tron. Această denumire de „om modern” i-a fost atribuită datorită metodelor moderne folosite de el de obţinere şi menţinere a tronului imperial. Habsburg numele uneia din cele mai importante dinastii europene. Casa de Habsburg a deţinut următoarele demnităţi: împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman (până în 1806); duci (1282-1453), apoi arhiduci (1453-1804) ai Ţărilor Ereditare Austriece, din 1804-1918 împăraţi ai Imperiului Austriac; regi ai Ungariei (1437–1918); regi ai Croaţiei (1527–1918); regi ai Galiţiei şi Lodomeriei (1772-1918), astăzi vestul Ucrainei; regi ai Spaniei (1516–1700); regi ai Portugaliei (1580–1640); regi ai Boemiei (1526–1618 şi 1621–1918); marchizi ai Moraviei (1412-1918); principi ai Transilvaniei (1691-1765), apoi mari principi ai Transilvaniei (1765-1867); mari duci ai Toscanei (1814-1859); mari duci ai Cracoviei (1814-1918); duci ai Bucovinei (17731918). 8. CRONOLOGIE 919: instaurarea dinastiei saxone prin Henric Păsărarul 936-973: domnia lui Otto I 951, 961: campaniile lui Otto I în Italia 955: bătălia de la Lechfeld, ungurii sunt înfrânţi şi nu mai atacă apusul Europei 962: încoronarea lui Otto I ca împărat la Roma 983: înscăunarea lui Otto al III-lea.. 999: Otto al III-lea îşi stabileşte capitala la Roma. 1001: papa îl încoronează pe Ştefan rege al Ungariei. 1014: încoronarea imperială a lui Henric al II-lea. 1077: pelerinajul lui Henric al IV-lea la Canossa 1084: Henric al IV-lea este încoronat împărat la Roma 1176: Frederic I este înfrânt la Legnano de liga oraşelor lombarde (din nordul Italiei) 1122: Concordatul de la Worms 1220-1250: Domnia lui Frederic al ll-lea începutul secolului al XIV-lea: Apogeul ţesătoriilor flamande. 1356: Carol al IV-lea de Luxemburg emite Bula de aur (împăratul este ales de 7 electori) 1343-1345: Falimente financiar-comerciale la Florenţa. 1375-1385: Apogeul comerţului veneţian în Creta şi Marea Egee 1417-1437: Sigismund de Luxemburg, împărat romano-geman 9. DICŢIONAR Bula de aur: Pecete de aur aşezată deasupra unui act oficial pentru a-l autentifica. Conciliu: Adunare de prelaţi catolici, care hotăresc într-o chestiune de dogmă, de morală sau de disciplină bisericească. Interregn: Interval de timp în care un stat monarhic este lipsit de suveran. Învestitură: Acţiunea de a însărcina o persoană cu un drept, cu o autoritate sau cu o putere. Reforma gregoriană: Opera politică a papei Grigore al VII-lea, rezumată în cele 27 de prevederi ale Dictatului din 1075
52
State ereditare: State germane care aparţin unei familii princiare (Habsburgii sau Hohenzolernii) ai cărei membri îşi transmit ereditar puterea. Adunarea de stări: o adunare politică compusă din reprezentanţi ai privilegiaţilor, care veghează la menţinerea propriilor avantaje, precum şi la executarea de servicii către suveran în schimbul drepturilor recunoscute de acesta.
XXII.
UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA ÎN AFARA FRANŢEI (ANGLIA ŞI SPANIA)
1. APOGEUL PUTERII PAPALE ŞI ROLUL MĂNĂSTIRILOR. În secolul al Xl-lea, urmând exemplul oferit de mănăstirea Cluny, papii au reformat Biserica. Ei au cerut desfiinţarea învestiturii laice şi a simoniei şi obligativitatea celibatului pentru cler. Toate aceste măsuri, impuse de papa Grigore al VII-lea (1073-1085), reprezintă reforma gregoriană. Acelaşi papă a emis teza supremaţiei papale asupra conducătorilor seculari şi a susţinut ideea că papa, în calitatea sa de cap al Bisericii catolice, nu poate greşi niciodată în materie de dogmă (este infailibil). Dar cel care a dus papalitatea medievală pe culmea puterii ei a fost Inocenţiu al III-lea (1161-1216). În afară de funcţia de a adăposti pe cei ce se retrăgeau din societate şi din mijlocul vitregiilor lumii (călugării), mănăstirile au avut şi alte multiple funcţii. Ele au ajutat supravieţuirea învăţăturii în perioada regatelor barbare, când viaţa urbană (mediul propice ei) practic dispăruse. în mănăstiri existau şcoli pentru cei ce doreau să înveţe, se copiau manuscrise ale literaturii patristice şi ale celei clasice. Ele asigurau un refugiu pentru surghiuniţii societăţii, pentru călători, sau ofereau spaţii de spitalizare. Călugării au fost misionari neîntrecuţi, dar şi agricultori pricepuţi, îmbunătăţind seminţele şi rasele de animale. Multe mănăstiri au devenit locuri de pelerinaj 2. INSTITUŢIILE STATULUI. Monarhul era conducătorul suprem al statului, a cărui putere temporală emana de la Dumnezeu, fiind ca atare sancţionată de puterea spirituală deţinută de Biserică: regele era „unsul" Domnului pe pământ. Principiile statului dinastic erau: a) viageritatea - alegerea pe viaţă a monarhului; b) masculinitatea - transmiterea tronului, de regulă, doar bărbaţilor; c) ereditatea (în Occident) şi electiv-ereditatea (în răsăritul Europei), d) regula de succesiune la tron e) integritatea corporală, regelui nu-i era permis să aibă mutilări degradante. Sfatul monarhului era format din mari nobili care îl ajutau pe acesta în conducerea statului. El poartă numele de Curia regis (Curtea regală), care cu timpul începe să se specializeze prin intrarea în cadrul său a unor „legişti" recrutaţi din rândul orăşenilor sau al marilor nobili cu studii juridice. Parlamentul sau Adunarea stărilor a fost iniţial un organ consultativ pentru rege, cuprinzând reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale, dar şi un organ ce putea acorda bani când regele cerea mai mult decât donaţiile feudale obişnuite. El a limitat astfel prerogativele regelui. în Anglia s-a introdus pentru prima dată în 1265, apoi a apărut şi în celelalte state europene. Justiţia se baza pe trei instanţe: nobiliară, bisericească şi regală. Armata apăra statele medievale, dar şi intersele nobilimii împărţindu-se în infanterie (alcătuită din oameni simpli) şi cavalerie (alcătuită din nobilime). Biserica a fost instituţia care a sprijinit monarhia şi statul feudal. 3. EUROPA OCCIDENTALĂ ŞI MAREA CRIZĂ EUROPEANĂ (SECOLELE XIV-XV). Occidentul gravita înjurai papalităţii, dar şi al Imperiului romano-german. Franţa însă, o dată cu dinastia capetiană (987), începe opera de centralizare a statului în jurul monarhului, iar regele acestei ţări se considera egalul împăratului romano-german. Suveranul cel mai puternic este însă împăratul Imperiului romano-german. El stăpâneşte Germania, Burgundia şi Italia, unde capul spiritual al creştinătăţii are el însuşi un stat: Statul papal. La începutul secolului al XV-lea, Europa occidentală cunoaşte o criză de o amploare uriaşă. Devastată de foamete, Europa asistă la dispariţia unei treimi din populaţia sa în epidemia de ciumă din 1348-1351. Mizeria provoacă numeroase revolte: în Franţa, Jacqueria (1358), în Anglia, răscoala lui Wat Tyler (1381). 4. ANGLIA Anglia, împărţită în mici regate anglo-saxone, este cucerită în 1066 în urma bătăliei de la Hastings de ducele Normandiei, Wilhelm Cuceritorul. Wilhelm era fiul nelegitim al lui Robert, duce de Normandia. Anglia a cunoscut un proces de centralizare odată cu cucerirea normandă. După cucerirea Angliei, Wilhelm l a împărţit-o între lorzii normanzi şi şi-a petrecut cea mai mare parte a domniei suprimând rezistenţa engleză. Dar familia lui Wilhelm guvernează scurtă vreme ţara, în 1154, coroana trece în mâinile familiei franceze a Plantageneţilor. După un monarh puternic, precum Henric al II-lea, monarhia engleză este slăbită de angajarea ţării în cruciade (Richard Inimă de Leu), dar şi de limitarea puterii regale de către marii baroni prin actul numit Magna Charta Libertatum şi, mai apoi, prin instituirea Parlamentului (1265). Stăpânirile franceze ale lui Henric al-II-lea Plantagenetul(1154-1189) şi slăbiciunile capeţienilor au determinat regii englezi să încerce anexarea Franţei. Franţa şi Anglia se angajează odată cu domnia lui Eduard al III-lea, într-un război interminabil, numit Războiul de 100 de ani (1337-1453), ce a căpătat în cele din urmă o anvergură europeană, conflict încheiat în 1456, cu victoria francezilor, ducând până la urmă la revenirea Angliei în limitele sale insulare. 5. SPANIA La nord, apar regatele creştine ale Danemarcei, Suediei, Norvegiei. în sud, Spania, împărţită acum în mici regate (Leon, Castilia, Navarra, Aragon), luptă cu musulmanii ce stăpânesc cea mai mare parte a peninsulei. La începutul secolului al Xl-lea, Peninsula Iberică era împărţită între statele musulmane din centra şi sud şi câteva regate creştine la nord. Conflictul început între cele două părţi la începutul secolului al XI-lea (de Fernando de Castilia şi de tatăl său) va dura timp de 400 de ani, până când, în 1492, a
53
fost cucerit ultimul regat musulman, Granada. Avansul creştinilor spre sud a fost completat de unirea dinastică prin căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia şi lansarea în expediţiile coloniale iniţiate de călătoriile lui Cristofor Columb. 6. ISTORIA ALTFEL Richard I (1157- 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut şi sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputaţiei sale de mare lider militar. Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr şi al Matildei a Angliei. Fiind cel de-al treilea fiu al regelui Henric al II-lea şi al Eleonorei de Aquitania nu era de aşteptat că se va urca pe tron. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet şi Ioan, Conte de Mortain, care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne şi al lui Alix a Franţei. Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine. Irascibil, schimbator şi generos, Richard îşi caută modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creştinătăţii devenite cinică şi calculată. Cu el, cruciada şi-a redobândit strălucirea, în lipsa unei victorii durabile. El a devenit un exemplu pentru toţi fiind primul care a devenit cruciat după anunţarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler normand care ştie să mânuiască lancea pe câmpul de luptă. În realitate, el nu a petrecut în Anglia decât câteva luni, spre sfârşitul domniei sale. Pentru moment, datoria îl cheamă spre Ţara Sfântă. El îl convinge pe prietenul şi rivalul său Filip al II-lea, rege al Franţei, să pornească în cruciadă. Împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decât să devină, la rândul lui, cruciat. Eduard al III-lea (1312 - 1377), a fost unul dintre cei mai de succes monarhi ai Angliei din Evul Mediu. El a transformat Regatul Angliei într-o putere militară a Europei. A domnit pe tronul Angliei timp de 50 de ani; de la Henric al III-lea până la George al III-lea nici un alt monarh englez n-a avut o domnie atât de lungă.Eduard a fost încoronat la vârsta de paisprezece ani. La vârsta de şaptesprezece ani, a condus o lovitură împotriva regentului Roger Mortimer lucru care a marcat începutul domniei sale personale. După ce a înfrânt, fără să subjuge, Regatul Scoţiei, în 1340 s-a autodeclarat moştenitor la tronul francez începând ceea ce va fi cunoscut în istorie sub numele de Războiul de o sută de ani. Eduard emite pretenţii la tronul Franţei susţinând că transmiterea coroanei franceze se face numai descendenţilor masculini ai regelui Filip al IV-lea, care era bunicul său pe linie maternă. Francezii au invocat Legea Salică de succesiune şi au respins revendicarea regelui Angliei numindu-l moştenitor pe nepotul regelui Franţei, Filip al VI, care a domnit între anii 1328-1350. Mijlocul domniei lui Eduard al III-lea a fost o perioadă semnificativă de activitate. Poate cea mai cunoscută iniţiativă legislativă a fost statutul Muncitorilor din 1351 care a abordat problema lipsei forţei de muncă cauzată de Ciuma Neagră şi prin care s-a încercat stabilizarea salariilor şi a preţurilor. Legea a fost descrisă ca fiind o încercare de "a legifera împotriva legii de cerere şi ofertă", ducând la eşecul ei. Cu toate acestea, lipsa forţei de muncă a creat o comunitate de interese în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor.Altă legislaţie importantă include Actul de Trădare din 1351 prin care s-a ajuns la un consens cu privire la definirea acestei controversate infracţiuni.[Totuşi, cea mai mai semnificativă reformă juridică a fost, probabil, cea legată de Justiţia de Pace. Reconquista (Recucerirea) a fost procesul prin care regatele creştine din nordul Hispaniei (Spania şi Portugalia de astăzi) au recucerit peninsula Iberică de la musulmani şi mauri. Recucerirea a durat timp de aproape 800 de ani. Cucerirea Hispaniei de către Umayyazi de la vizigoţi a avut loc la începutul secolului al VIII-lea şi se consideră de obicei că Reconquista a început aproape imediat, în 722, odată cu bătălia de la Covadonga, şi s-a încheiat în 1492, prin cucerirea Granadei. În 1236 ultima fortăreaţă musulmană din Granada a fost cucerită de Ferdinand al III-lea de Castilia, după care Granada a devenit stat vasal al regatului creştin pentru următorii 250 de ani. La 2 ianuarie 1492, ultimul conducător musulman din regiune, Abu 'abd Allah Muhammad XII (sau Boabdil din Granada), s-a predat lui Ferdinand al II-lea de Aragon şi reginei Isabela a Castiliei ("Regii Catolici"). Prin aceasta s-a ajuns la crearea statului Romano-Catolic unit care a cuprins aproape tot teritoriul Spaniei de astăzi. Navarra a rămas separată până în 1512. Isabela I a Castiliei (1451 -1504) a fost regină a Castiliei şi Leonului. Împreună cu soţul ei, Ferdinand al II-lea de Aragon, a pus bazele viitoarei unificări a Spaniei realizată de nepotul ei, Carol I al Spaniei (Carol Quintul).Versiunea castiliană a numelui său era „Ysabel” („Isabel” în forma modernă), originea numelui fiind ebraică - Elisth. În ţările germanice, este cunoscută mai degrabă după versiunea italiană a numelui său, Isabella. Numele soţului său este „Fernando” în spaniolă, dar Ferdinand în alte limbi, inclusiv româna. Inscripţia oficială de pe mormântul lor este în latină, iar numele lor apar sub forma „Helizabeth”, respectiv „Fernandus”.Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Ferdinand şi Isabela „Regii Catolici” (în spaniolă, „los Reyes Católicos”). Este cunoscută în Spania şi ca „Isabel la Católica”.Isabela a fost ultimul monarh al dinastiei Trastámara, care fusese întemeiată de Henric al II-lea al Castiliei.Isabela i-a expulzat pe evrei din Spania şi a transformat Inchiziţia spaniolă (care exista din secolul XIII) într-o instituţie puternică, ale cărei victime au fost în primul rând evreii recent convertiţi la catolicism. Cu toate acestea, precum ibericii în general şi majoritatea nobililor iberici, avea şi ascendenţă evreiască : trei dintre stră-stră-bunicii săi erau evrei (sefarzi). 7. CRONOLOGIE 432-461: Sf. Patrick converteşte Irlanda la creştinism 496: botezul lui Clovis, regele francilor 589: Reccared I, regele vizigoţilor, îmbrăţişează creştinismul roman 597: călugărul benedictin Augustin debarcă în Kent pentru a răspândi creştinismul printre anglo-saxoni. Este trimis de papa Grigore I. 718-740: călătoriile misionare ale Sfântului Bonifaciu în Germania 966: convertirea cneazului Poloniei Mieszko I 995: convertirea regelui Olaf al Norvegiei 991: marea invazie daneză în Anglia 1001: convertirea lui Vajk/Ştefan, regele maghiarilor 1008: convertirea regelui Olaf al Suediei 1017-1035: domnia lui Knut cel Mare, ce reuneşte sub autoritatea sa Danemarca (1017), Norvegia (1028) şi Anglia (1031); după moartea sa, acest stat se destramă 1019-1054: domnia lui Iaroslav cel înţelept la Kiev
54
1066: cucerirea Angliei de către Wilhelm Cuceritorul 1071: normanzii întemeiază un stat în Sicilia 1189-1199: Richard Inimă de Leu, rege al Angliei 1196-1227: Genghis-Han, mare han al mongolilor 1337-1453: Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa 1348-1352: ciuma neagră 1378: începutul Marii Schisme (catolice) 1385: Uniunea polono-lituaniană de la Krewo Sfârşitul secolului al XIV-lea: Introducerea oilor merinos în Spania. 1415: bătălia de la Azincourt; francezii sunt înfrânţi de Henric al V-lea 1431: moartea Ioanei d'Arc 1469: căsătoria dintre Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia 1492: sfârşitul regatului musulman al Granadei; prima călătorie a lui Cristofor Columb în America 8. DICŢIONAR Baron: mare senior, în Anglia. Parlament: adunare alcătuită din baronii şi episcopii din regatul englez, ca şi din reprezentanţii burghezilor din oraşe. Şerif: reprezentant al regelui în comitatele englezeşti. El execută poruncile regelui, percepe impozitele, face dreptate şi se ocupă de poliţie. Centralizare: acţiunea de unificare teritorială şi politică a statului Magna Charta Libertatum: actul care erau garantate libertăţi englezilor de către regele Ioan (în 1215 sub presiunea războiului civil apărută apoi cu anumite modificări în 1216, 1217 şi 1225) Cancelarie: personal ce se ocupă de corespondenţa regelui Curtea de conturi: secţie specializată a curţii ce se ocupă cu problemele fiscale ale regatului Balivi: administratori regali Seneşal: administrator regal pentru provinciile mari alipite domeniului regal Eşichier: în Anglia, personal ce verifica finanţele regale XXIII.
STATUL MEDIEVAL ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
1. DEMOGRAFIE ŞI SOCIETATE Spaţiul de locuire românesc se întindea la începutul mileniului II pe fostul teritoriu dacic, însumând circa 4000 de aşezări predominant rurale, bazate pe obştile libere de agricultori şi păstori, organizaţi în formaţiuni prestatale zonale şi implicaţi în viaţa comercial-socială şi politico-militară a sud-estului european. 2. LUMEA RURALĂ LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI II Societatea românească de la începutul mileniului II gravita în jurul obştii rurale, bazat pe proprietatea comună a pământului, cu propria ierarhie socială, cu o incipientă clasă feudală, plătind tribut statului sau unei puteri politico-militare vremelnice. 3. DE LA AUTONOMIE LA STAT Primele informaţii despre formaţiunile statale româneşti ne sunt date pentru începutul secolului X, de către Gesta Hungarorum a lui Anonymus ce vorbeşte în Transilvania de voievodatele/ducatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. Acestea sunt localizate în interiorul spaţiului transilvan, în Banat şi Crişana, opunându-se expansiunii maghiare, cele trei formaţiuni româneşti sunt supuse dominaţiei lui Arpad şi respectiv în cazul lui Gelu , al căpeteniei Tuhutum. 4. CUCERIREA TRANSILVANIEI Un secol mai târziu ofensiva maghiară are de a face cu opoziţia lui Ahtum urmaş al lui Glad ce stăpânea Banatul şi Crişana şi ceea a lui Gyla/Gyula/Geula urmaş al cuceritorului Tuhutum, ortodox şi rudă(unchi) al regelui maghiar Ştefan cel Sfânt, ce stăpânea intregul spaţiu al depresiunii transilvane. Ambii sunt vasali Bizanţului şi se opun, fără succes cuceriri iniţiate de regele Ştefan cel Sfânt. Regalitatea maghiară anexează treptat spaţiul transilvan, în sec.XI-XIII, pe direcţia nord-vest sud-est impunând aici instituţii de timp occidental. Conducerea voievodatului este acordată unui voevod numit de rege(primul este Leustachius în 1176) ce guverna peste 7 comitate. 5. ORGANIZAREA TRANSILVANIEI MODERNE Voievodul Transilvaniei exercita puterea în 7 comitate, organisme de administraţie de model occidental, bucurându-se de o largă autonomie faţă de regalitate. Regalitatea colonizează în spaţiul estic şi sud-estic pe secui(populaţie războinică de origine incertă dar vorbind maghiara) organizaţi în 7 scaune, respectiv din 1196 pe germani(în special saxoni, de aici denumirea generică de saşi)în sud şi în nord-est, organizaţi în 7 scaune şi 2 districte. Temporar aici sunt aduşi cavalerii teuroni în Ţara Bârsei(12101225), respectiv pe cavalerii ioaniţi în Banatul de Severin. Românii îşi păstrau autonomia în 30 de districte(ce\e mai multe în Banat, Amlaş, Făgăraş, Haţeg şi Maramureş) în timp ce profitând de criza regalităţii voievozii precum Roland Borşa şi Ladislau Khan manifestă tendinţe de independenţă. 6. AL DOILEA ŢARAT ROMÂNO-BULGAR Criza politică a puterii bizantine din timpul dinastiei Angelilor a permis restaurarea statului bulgar, restaurare în care rolul conducător şi politic a revenit românilor sud-dunăreni/vlahilor sub conducerea fraţilor Petru, Asan şi Ioniţă. Preluând puterea după asasinarea fraţilor săi, Ioniţă (1196-1207) a creat o mare putere ce rivaliza cu Imperiul latin de Constantinopol. A luat legătura cu papa Inocenţiu al-III-lea, a acceptat catolicismul şi a fost recunoscut ca împărat al vlahilor şi bulgarilor. Statul atinge
55
apogeul sub Ioan Asan al-II-lea(1218-1241), când dispută cu ungurii şi bizantinii dominaţia spaţiului balcanic. Revenirea la ortodoxie este urmată de o bulgarizare a statului şi a elitelor sale conducătoare, iar după 1277 se produce slăbirea şi divizarea acestuia. 7. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Marea invazie tătaro-mongolă a produs distrugeri, dar în acelaşi timp a oprit expansiunea maghiară şi polonă, permiţând o mai bună cristalizare a formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi. Diploma cavalerilor ioaniţi, colonizaţi de regii maghiari în Banatul de Severin menţiona existenţa voievodatelor lui Litovoi(nordul Olteniei şi Ţara Haţegului) şi Seneslau(Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Făgăraş), a cnezatelor lui Ioan şi Farcaş (pe cursul Oltului sud carpatin). Legenda descălecatului lui "NegruVodă" din Făgăraş, reflectă aportul elementului românesc transilvănean ce se opunea feudalizării şi catolicizării angevine, la formarea statului românesc sud-carpatic.După eşecul tentativei de independenţă a lui Litovoi din perioada 1275-1277, documentele îl menţionează în 1324 ca mare voievod şi unificator pe Basarab, fiul lui Tihomir şi urmaş al lui Seneslau. Unificarea teritoriilor sud carpatice pe fondul vidului de putere în Ungaria şi Balcani este desăvârşită militar prin victoria împotriva lui Carol Robert de Anjou în 1330 la Posada. 8. ANII CONSOLIDĂRII INSTITUŢIONALE Nicolae Alexandru(1352-1364) consolidează statul îi extinde graniţele spre est la nord de gurile Dunării, crează mitropolia ortodoxă de la Argeş(1359) şi se apropie de puterile balcanice. Vladislav I Vlaicu(1364-1377) desăvârşeşte instituţiile statului, bate monedă şi respinge un atac maghiar. 9.DOBROGEA Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, revine între 971-1204 sub autoritate bizantină, iar după acesta dată , pe fondul crizei din Balcani se afirmă conducătorul local Balica ce sprijină pe Ioan V Paleologul în 1346. Statul său, "Ţara Cavarnei" este dezvoltat în spaţiul dintre Dunăre, Mare şi linia Rusciuk-Varna de Dobrotici. La moartea lui Ivanco în 1388 în lupta cu turcii voievodul muntean Mircea cel Bâtrăn anexează acest teritoriu. 10. ÎNTEMEIREA MOLDOVEI Spaţiul est carpatic se află în atenţia Poloniei şi Ungariei, înj contextul luptei antitătare. Regele maghiar Ludovic I cel Mare, creează în nord-vestul Moldovei o marcă militară cu capitala la Baia, condusă de voievodul român maramureşan Dragoş de Bedeu. Pe fondul luptei antimaghiare are loc trecerea în Moldova a conducătorului maramureşan, voievodul Bogdan de Cuhea(1359-1365) împreună cu oamenii săi. Acesta va prelua conducerea luptei, spijinit de localnici contra voievodului filomaghiar Balc, reuşinmd să constituie un stat independent între Carpaţi şi Şiret.. Urmaşii săi Laţcu (1365-1374), Petru I Muşat(1374-1391) şi Roman I Muşat(1391-1394), vor consolida instituţiile statului, se vor apropia de Polonia şi vor desăvârşi unificarea teritorială până la Nistru şi MareaNeagră(1393). 11. ISTORIA ALTFEL Voievodatul Maramureşului. În 1199, voievodatul este înglobat în cadrul Regatului Ungariei ca formaţiune politică-tampon înspre Cnezatul Kievean. Voievozii români îşi păstrează însă vechile privilegii. În 1347, regele Ungariei, Ludovic I, trece în Moldova unde îi invinge pe tătari. Acolo, el îl lasă pe unul dintre participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, să întemeieze o marcă împotriva tătarilor. Opt ani mai târziu, în 1359, un alt cneaz din Maramureş, Bogdan, trece în Moldova şi îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc, apoi întemeiază statul independent Moldova. Balc se întoarce în Maramureş unde devine cneaz împreună cu vărul său Drag. În 1365, voievodatul Maramureşului devine comitat în cadrul Ungariei. Comitatul a existat până în 1553, când a fost înglobat in Principatul Transilvaniei. Voievodatul (ducatul) bănăţean. Se presupune că teritoriul bănăţean era, până la moartea ţarului Simeon I al Bulgariei, în 927, o marcă a ţaratului bulgar. Ieşirea voievodatului de sub tutela bulgară s-a produs, probabil cu ajutor cuman, imediat după această dată, pe fondul slăbirii accentuate a influenţei Bulgariei în sud-estul european. Voievodatul a fost atacat, după toate probabilităţile înainte de 934, de o expediţie a cetelor maghiare, conduse de Zuard, Cadusa (fratele lui Zuard) şi Boyta care, întro primă fază, a cucerit partea nord-vestică a voievodatului. După relatările notarului anonim al regelui maghiar Béla al III-lea în Gesta Hungarorum, Glad s-a opus năvălitorilor pe râul Timiş, într-un loc numit Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor), unde armata sa, compusă din bulgari , cumani şi români, a fost înfrântă. Refugiat în fortăreaţa Kevee, (Cuvin; există şi opinia după care această fortificaţie ar fi localizată la nord de Mureş, la Cuvin, Arad), voievodul a fost silit să ceară pace, cedând coaliţiei de triburi maghiare această cetate. Glad mai stăpânea şi cetăţile Vrscia (Orşova sau Vârşeţ) şi Horom (Banatska Palanka). El şi urmaşii săi au stăpânit în continuare teritoriul bănăţean, poate cu excepţia colţului nord-vestic şi a unei fâşii de-a lungul Tisei, unde urmele arheologice indică o intensă locuire maghiară, încă înainte de mijlocul secolului al X-lea Glad a fost voievod (duce) al unei formaţiuni statale medievale timpurii localizată pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi Carpaţi), în prima jumătate a secolului al X-lea. Ahtum (scris şi Achtum, Ohtum sau Ajtony) a fost voievod (duce) al unei formaţiuni statale medievale timpurii localizată pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi Carpaţi), în prima jumătate a secolului al XI-lea, având ca reşedinţă cetatea Morisena sau Maresiana, aflată pe malul Mureşului. Teritoriul de la Criş, până la hotarul Transilvaniei, şi până la Vidin şi Severin se numea pe atunci (anul 1000) Morisena. A construit în Morisena, cu binecuvântarea episcopilor de rit grecesc, o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul şi a pus aici un egumen cu călugări de rit grecesc. Mai târziu, Chanadin (Chanadinus), un general maghiar, fiul lui Dobuca, (nepotul regelui Ştefan I al Ungariei), care împreună cu tatăl său fusese botezat după rit grecesc, învingându-l pe Ahtum, a zidit o biserică închinată Sfântului Gheorghe şi aşează aici tot călugări de rit grecesc. La porunca regelui Ştefan, ţara s-a numit Cinadina, iar clerul a trebuit să treacă la catolicism. Ahtum a murit pe la 1021. Menumorut (în original Menumorout) a fost menţionat în cronica notarului Anonymus al regelui ungur Béla al III-lea ca fiind duce al ţării dintre Tisa, Mureş, şi Munţii Apuseni, locuit de "cozari" (probabil o ramură a hazarilor), având ca reşedinţă cetatea Biharea, pe timpul venirii ungurilor (896). În lupta cu ungurii, Menumorut pierde partea de vest a ducatului său până la Criş, păstrând numai partea dintre Criş şi Mureş, cu cetatea Biharea, şi devenind vasalul ungurilor. Pe vremea regelui Ştefan I al
56
Ungariei, această parte meridională a ducatului bihorean a fost unită cu ducatul bănăţean de sub Ahtum, care stăpânea ţara dintre Dunăre, Tisa, Criş şi munţi. Când a fost învins de regele Ştefan, ducatul lui Ahtum a fost alipit teritoriilor ungureşti (după 1003). Teritoriile ducatelor cucerite de unguri şi locuite de români şi slavi (care se contopesc până la urmă cu românii), păstrează o anumită autonomie naţională sub propriii conducători, numiţi cnezi şi voievozi, şi cu drepturi proprii ale românilor ("ius valachicum"), până la desfiinţarea regatului ungar în 1526.Menumorut pare să fi fost nepotul lui Morout/Morut, probabil şi el duce bihorean. Însă existenţa lui Morut este disputată, şi unul şi altul fiind probabil acelaşi. Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca descălecător în Moldova şi primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român Dragoş, fiind la vânătoare şi urmarind un zimbru, a venit din Maramureş la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo şi a populat ţara cu români din Maramureş.După tradiţia păstrată în "Cronica Anonimă a Moldovei", apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părţi interpolate, precum şi la Miron Costin, se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramureş şi a descălecat în Moldova "în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru". Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi în Moldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei Andrei Lackfi. Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea. Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca vasal, la conducerea noii entităţi numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi. Bogdan I este considerat întemeitorul Moldovei de sine stătătoare, cu reşedinţa la Baia. După încercarea lui Dragoş de a înfiinţa, în partea de NV a Moldovei, un voievodat dependent de Ungaria, numit Ţara Moldovei (dupa râul Moldova), Bogdan, voievodul român din Maramureş (1342 - 1345), aflat în conflict cu regele Ungariei, ocupă în 1359, cu românii din Maramureş acest voievodat.Bogdan care stăpânea în Maramureş o moşie vastă numită Cuhea sau Cuhnea, se afla în duşmănie cu regele Ungariei încă din 1343. Nemaiputând rămâne aici din cauza duşmăniei amintite, Bogdan ia decizia în 1359 să treacă în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de fiii săi, de rude şi o oaste mică, Bogdan a trecut munţii, i-a învins pe urmaşii lui Sas şi l-a alungat pe fiul acestuia numit Balc sau Băliţă care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui său.Încercările regelui Ludovic cel Mare de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu izbutesc, şi Bogdan, învingător asupra oştilor trimise adeseori contra lui, se menţine ca domn independent. După el, ca întemeietor al principatului, Moldova a fost numită Bogdania. De la el s-a păstrat şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: "Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)". El a zidit o mănăstire la Rădăuţi (în Bucovina), unde a fost înmormântat. Dinastia Asăneştilor a fost o dinastie de conducători ai unui stat medieval numit Imperiul Vlaho-Bulgar (în istoriografia modernă Al Doilea Ţarat Bulgar), între 1187 şi 1280. Dinastia asăneştilor şi Imperiul Vlaho-Bulgar au apărut în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor din Imperiul Bizantin, în iarna anilor 1185/1186, în urma creşterii taxelor. Primii conducători ai dinastiei sau autodenumit “Împăraţi ai bulgarilor şi vlahilor” (în special Caloian). Mai târziu, alţi conducători, precum Ioan Asan al II-lea, şi-au luat numele de “Ţari ai bulgarilor şi grecilor”. Originile dinastiei, în special etnia celor trei fraţi Asan (Petru, Asan şi Caloian), rămân sursa a numeroase controverse între istoricii români şi cei bulgari. Sursele medievale îi consideră pe primii trei conducători ai dinastiei, Asan I, Teodor Petru şi Caloian de origine vlahă.Au apărut trei ipoteze principale referitoare la originea lor: origine vlahă (română sau aromână), sprijinită de numeroşi istorici români, care nu consideră că există motive de îndoială asupra etnicităţii lor, deoarece cronicile sunt clare în această privinţă; origine bulgară ipoteză sprijinită de istoricii bulgari, care afirmă că nu e decât o problemă de terminologie, şi că prin “vlah” sursele medievale făceau de fapt referire la “bulgari”; origine cumană deoarece unele dintre numele din această dinastie, incluzând Asan şi Belgun (porecla lui Ioan Asan I) provine din limba cumană. Cumanii au fost un popor originar din Asia, din grupul turcicilor-kîpceak. Secolul al IX-lea i-a surprins pe cumani în spaţiul geografic dintre fluviile Ural şi Volga, în proximitatea pecenegilor. După mutarea pecenegilor la vest, între Nistru şi Carpaţi, pe la finele secolului al IX-lea, cumanii au ocupat locul acestora dintre Don şi Nipru. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, după ce hoardele pecenegilor s-au mutat peste Dunăre, cumanii au luat în stăpânire (1057) şi ţara pecenegilor dintre Nistru şi Carpaţi, unde resturile pecenegilor s-au contopit cu ei. Au făcut o incursiune şi în Transilvania în 1092. Totuşi, centrul puterii lor a rămas şi mai departe între Don şi Nipru (Cumania albă) până când tătarii, după bătălia de la Kalka (1223) i-au silit să se retragă în apus. În acel moment cumanii s-au aşezat (1239 – 1240) în număr mai mare, la vest de Nipru până la Dunăre (cumania neagră), părţi stăpânite de ei încă din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Cu această ocazie unii dintre cumani s-au strecurat printre români, alţii au trecut în Ungaria sub şeful lor Cuten, în timp ce altă parte a trecut peste Dunăre sub Jonas. Risipit în toate direcţiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut. “Cumanii negri”, de care se vorbeşte în secolul al XIII-lea, erau probabil amestecaţi cu români din Valahia, care era cunoscută în acea vreme sub numele de Cumania. În toponimia Moldovei şi Munteniei au rămas multe locuri care păstrează denumiri care amintesc de cumani, cum ar fi: Comani, Comana, Comanca, Teleorman, Caracal, dar şi numele propriu Coman. Despre limba lor, s-a păstrat un glosar al unui veneţian din secolul al XIII-lea. 12. CRONOLOGIE 1001-1003: regele Ştefan al Ungariei începe cucerirea Transilvaniei 1176: este menţionat voievodul Leustachius 1247: cavalerii ioaniţi primesc banatul de Severin şi atestă primele cristalizări statale la sud de Carpaţi 1330: bătălia de la Posada, Ţara Românească îşi afirmă neatârnarea. 1347: constituirea episcopiei catolice de Milcov 1352-1364: domnia lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească După 1359: Constituirea statului neatârnat al Moldovei. 1364-1365: Bogan din Cuhea preia stăpânirea în Moldova 1364-1377: domnia lui Vladislav Vlaicu în Ţara Românească; apar primele monede ale Ţării Româneşti 1365-1374: domnia lui Laţcu în Moldova 1374-1391: domnia lui Petru Muşat I în Moldova 1391-1394: domnia lui Roman Muşat I în Moldova 1394-1396: Primele mari înfruntări româno-otomane.
57
13. DICŢIONAR Comitat: Unitate administrativ-teritorială în Europa Occidentală medievală. În Transilvania era condus de un comite subordonat regelui maghiar, dispunea de o garnizoană şi de o cetate, iar în aria sa teritorială erau constituite domenii feudale. Diploma cavalerilor ioaniţi: Act prin care regele maghiar Bela al IV-lea acorda, la 2 iunie 1247, perceptorului ordinului, Rembald, o sumă de privilegii în legătură cu aşezarea lor în Banatul Severinulul. Nu este clar dacă au venit şi au plecat sau dacă nu au venit niciodată. Diploma cuprinde însă o sumă inestimabilă de informaţii pentru evaluarea societăţii româneşti extracarpatice la jumătatea secolului al Xlll-lea, după marea invazie mongolă. Gesta Hungarorum: „Faptele de vitejie ale ungurilor", cronică scrisă de notarul unuia din regii maghiari cu numele Bela, foarte probabil la sfârşitul secolului al Xll-lea sau la începutul secolului următor. Cronica înfăţişează cucerirea Pannoniei de către unguri şi primele lor expediţii peste Tisa. Oferă informaţii despre ducatele conduse de Menumorut, Gelu şi Glad. Marcă: Comitat de graniţă; provincie de graniţă cu rol militar. Religie recepta: Confesiune acceptată de conducerea de stat. Dacă în secolul al XlV-lea, în Transilvania, această calitate o avea exclusiv catolicismul, în secolul al XVI-lea, pe măsura succeselor Reformei religioase, au fost acceptate de principe şi Dietă trei, respectiv patru religii recepte, adăugându-se luteranismul, calvinismul şi unitarianismul. Descălecat: aşezarea într-un loc pentru a întemeia o ţară (termen folosit mai ales de cronicari). Greav: (germ. graf) conducător al saşilor. XXIV.
ŢĂRILE ROMÂNE ŞI STATELE VECINE
1. RELAŢIILE COMERCIALE Actul politic al întemeierii Ţării Româneşti şi a Moldovei este dublat de cel spiritual al creării mitropoliilor ortodoxe de Argeş, Severin şi Suceava. În plan economic se observă o societate autosuficientă alimentar, predominant rurală şi agrar-pastorală. Ea este influenţată de comerţul de tranzit pe linia Polonia-Balcani prin spaţiul muntean şi cel baltico-pontic prin spaţiul moldovenesc. Existenţa unor comptoare genoveze la Chilia şi Cetatea Albă, a unor mari antrepozite de mirodenii şi produse orientale la Braşov şi Lvov, determină un înalt nivel de schimburi de mărfuri şi deci o prosperitate a voievozilor, bazată pe taxele vamale şi de tranzit. 2. INSTITUŢIILE MEDIEVALE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE Ţările române dispun de o organizare şi un sistem de instituţii similar cu cel al feudalismului occidental, dar cu anumite trăsături specifice spaţiului românesc.aceste instituţii sunt: - domnia, instituţie centrală ce apare odată cu statele feudale, legiferată prin ordinea divină şi stabilită pe principii electiv ereditare din familiile Muşatinilor şi Basarabilor. Domnul are puteri executive, juridice, fiscale, religioase, administrative şi militare, era "stăpânul ţării şi al pământului", comandant al armatei. - sfatul domnesc, format iniţial din toţi boierii iar apoi din boierii cu dregătorii, cuprindea pe mitropolit, pe locţiitorul domnului(Banul Olteniei respectiv Portarul Sucevei) şi principalii dregători. Raporturile sale cu domnul erau determinate de puterea domnului, unii voevozi autoritari reuşind să domine sfatul. - adunarea ţării, organ consultativ, se întrunea periodic pentru a aproba noi impozite, ridicarea generală la oaste, tratatele de pace şi războiul.Alcătuit din reprezentanţii nobilimii, clerului, oraşelor, al armatei şi al satelor privilegiate. în Transilvania din 1366 cuprind doar pe catolici, iar din 1437 românii sunt excluşi. - administraţia, era centralizată şi condusă de reprezentanţii domneşti. Existau 22 de judeţe în Ţara Românească şi 22 de ţinuturi în Moldova , în timp ce în Transilvania voievodul conducea 7 comitate, saşii având 7 scaune şi 2 districte(Braşov şi Bistriţa) conduse de un comite supus direct regelui ungar, secuii aveau 7 scaune conduse de un comite numit de rege iar românii aveau 30 de districte. Oraşele erau autonome în Transilvania având în frunte 12 consilier şi un primar ales, fiind centre meşteşugăresccomerciale. în spaţiul extracarpatic, oraşele predominant centre comerciale, aveau semiautonomie peste cei 12 pârgari sau judeţi aflându-se reprezentantul domniei, vornicul sau pârcălabul de târg. - justiţia, era cu un pronunţat caracter de clasă fiind ierarhizată în judecata obştească, boierească, a administraţiei locale şi voievodală(regală) aceasta din urmă singura în drept a da pedeapsa cu moartea. - biserica, cea ortodoxă era afiliată domniei, ierarhizată avănd în frunte pe Mitropolitul Ungro-Vlahiei (1359) şi pe Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei(1401-1402). În Transilvania, ortodoxia este în inferioritate, predominând juridic catolicismul iar din 1541 apărând sistemul "religiilor recepte". - armata, este dotată cu armament compatibil cu cel european. Armata permanentă(10-15.000) era alcătuită din mercenari şi garda domească, lor adăugânduli-se trupele neperemanente(25-40.000)formată din trupele nobiliare, clericale, orăşeneşti şi ale ţăranilor liberi, la care se adaugă cetăţile de piatră. 3. ŢĂRILE ROMÂNE ŞI IMPERIUL OTOMAN Raporturile româno-otomane desfăşurate timp de 5 secole au avut numeroase faţete dominate însă de latura politico-militară. Conflictul care a cunoscut doar 9 campanii otomane nord dunărene în secolul XV, a predominat ca un conflict de uzură şi de gherilă ce alterna cu perioade de acalmie dublată de o confruntare ideologică creştini-musulmani, împrumutată de noi din gândirea politico-religioasă bizantină. Expansiunea otomană atinge în 1393 linia Dunării şi ţările române devin prima linie a luptei antiotomană. Raportul de forţe este atât din punct de vedere numeric, strategic, tehnic şi ca resurse de partea otomanilor, românii obţinând victorii atunci când duc bătălii în poziţii strategice sau în bătălii surpriză. 4. ALIANŢE ŞI COMBATANŢI Confruntările au avut iniţiatori români, otomani şi occidentali, iar voievozii românii au participat la ele în diverse ipostaze. La începutul ofensivei otomane, românii au aderat la ideea de cruciadă susţinută de papalitate cu sprijinul Ungariei şi Poloniei, combinate cu vaste coaliţii româneşti cum ar fi cele iniţiate de Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare. Participarea individuală,
58
solidară sau cruciată a românilor la lupta antiotomană se încheiei cu vasalizarea românilor, intrarea lor din Dar-al-Jihad(casa războiului) în Dar-al-Ahd(casa păcii) făcându-se prin tratate ce le confirmau autonomia şi menţinerea organizării proprii. Raporturile economice de vasalitate sunt variabile în funcţia de raportul militar româno-otoman, dar se evită statutul de Dar-allslam(casa islamului) specific spaţiului sud dunărean. Autonomia românilor era identică cu cea a Ragusei şi a hanatului Crimeii şi devine un fapt definitiv după domnia lui Mihai Viteazul. 5. MIRCEA CEL BĂTRÂN ŞI PRIMELE SUCCESE ANTIOTOMANE Primele confruntări încep în 1369 când domnul muntean Vladislav I Vlaicu sprijină restauraţia ţarului bulgar de Vidin şi devin concrete odată cu ofensiva lui Murad I şi sprijinul românesc acordat cneazului sârb Lazăr, în bătălia de la Kossovopolje-1389. Mircea cel Bătrân(1386-1418), în contextul cuceririi Bulgariei de către turci, ocupă Dobrogea, obţine succesul strategic de la Rovine-1395 şi participă la cruciada eşuată de la Nicopole-1396. 6.CONSECINŢELE PRIMULUI RĂZBOI ANTIOTOMAN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI După eşecul cruciadei domnul muntean profită de interregnul otoman datorat înfrângerii şi capturării lui Baiazid I de către mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara-1402, pentru a încerca să influenţeze politica balcanică. Campaniile lui Mehmed I determină pierderea cetăţilor Turnu şi Giurgiu, a Dobrogei şi impunerea unui statut vasalic statului muntean. Alexandru cel Bun(1400-1432) desăvârşeşte organizarea Moldovei, susţine pe polonezi contra teutonilor la Grunwald(1410) şi Marienburg(1422) şi reuşeşte să dejoace tratatul polono-maghiar de la Lublau(1412) ce urmărea impărţirea Moldovei. 7. IANCU DE HUNEDOARA ÎN CRUCIADA ANTIOTOMANĂ Acţiunea militară a lui Iancu este precedată religios în 1439 de semnarea unirii religioase de la Florenţa între biserica bizantină şi ceea romană, iar în plan politic de uniunea polono-maghiară realizată în 1440 sub sceptrul lui Vladislav II Jagiello. Politica ofensivă a lui Iancu cuprinde victoriile de la Sântimbru-1441, Ialomiţa-1442 şi „campania cea lungă”-toamna lui 1443, care duc la sporirea influenţei lui Iancu în Moldova şi Ţara Românească şi impunerea unei păci favorabile creştinilor la Seghedin1444. Eşecul cruciadei de la Varna-1444 şi a coaliţiei balcanice în 1448-Kossovopolje, duc la scăderea autorităţii lui Iancu în timpul domniei regelui minor Ladislau Postumul. Cucerirea Constantinopolului de către turci este contrabalansată de ultima victorie a lui Iancu la asediul Belgradului-1456. 8. DOMNIA LUI VLAD ŢEPEŞ Venit la tron cu spijinul lui Iancu, el va acţiona împotriva pretendenţilor sprijiniţi de braşoveni şi sibieni, a pretenţiilor de independenţă a boierilor şi a monopolului economico-comercial al saşilor. Întăreşte autoritatea centrală, armata, administraţia, restaurează ordinea şi legile, favorizează pe meşteşugarii şi comercianţii locali. În 1461-1462 declanşează lupta antiotomană, începută prin campania sud-dunăreană şi apoi prin respingerea ofensivei turce din vara lui 1462. Lipsit de sprijinul boierilor şi a lui Matei Corvin, este înlocuit la tron de turci cu fratele său Radu cel Frumos. 9. CEI 47 DE ANI AI LUI ŞTEFAN CEL MARE Reprezentând ceea mai lungă şi glorioasă domnie medievală, epoca lui Ştefan marchează apogeul statului medieval moldovean. Venit la tron cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, Ştefan înlătură anarhia feudală, restaurează autoritatea domnească, consolidează statul şi reocupă cetăţile de graniţă aflate în mâna vecinilor(Chilia, Cetatea Albă, Hotin). Înlătură pretenţiile de suzeranitate maghiară prin victoria de la Baia-1467, pericolul atacurilor tătare prin victoria de la Lipnic-1469, refuză plata tributului faţă de turci şi se implică în tentativa de a scoate Ţara Românească din sfera puterii otomane. Conflictul cu turcii este marcat de bătăliile de la Vaslui-1475, Războieni-1476, Cătlubuga-1483 şi Şcheia-1485, dar se soldează cu pierderea cetăţilor maritime Chilia şi Cetatea Albă în 1484 . Recunoaşterea suzeranităţii otomane este urmată la sfârşitul domniei de zdrobirea tentativei polone de a ocupa Moldova prin victoria de la Codrii Cosminului-1499. 10. ŢĂRILE ROMÂNE SUB DOMNINAŢIA IMPERIULUI OTOMAN Apogeul puterii turceşti sub Soliman Magnificul este marcat de cucerirea Belgradului-1521, Rhodosului-1522, victoria de la Mohacs-1526 şi transformarea în 1541 a Ungariei centrale în paşalâcul de la Buda. Turcii îşi subordonează principatul autonom al Transilvaniei, anexează de la Moldova Bugeacul, sporesc prezenţa în Ţara Românească, impun românilor un aspru monopol economic şi militar, ameninţă Polonia şi Viena. 11.STATUTUL ŢĂRILOR ROMÂNE SUB DOMINAŢIA OTOMANĂ Acţiunile din perioada 1538-1541 duc la sporirea dominaţiei otomane concretizată prin numirea unor domni supuşi, creşterea tributului(haraciul), a darurilor către sultan şi dregătorii otomani(peşcheşurile), a contribuţiilor în bunuri, a canalizării comerţului spre Istambul şi a impunerii monopolului comercial otoman. 12.ŢĂRILE ROMÂNE ŞI IMPERIUL OTOMAN LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL-XVI-LEA Venirea la tronul Ţării Româneşti în 1593 a lui Mihai Viteazul, marchează aderarea la Liga Sfântă, crearea unei apropieri a statelor româneşti şi declanşarea luptei antiotomane jalonată de bătăliile de la Putineiu, Şerpăteşti şi Stăneşti-iarna lui 15941595, Călugăreni-august 1595 şi Giurgiu-octombrie 1595. Statutul politic este confirmat de pacea cu turcii-1597 şi de tratatul cu Hasbsburgii-1598, în timp ce pe plan social ţărănimea este legată de glie şi aservită marii boierimi în 1595. 13.UNIREA DIN 1600 ŞI CONSECINŢELE SALE Venirea la tron în Moldova a lui Ieremia Movilă şi în Transilvania a lui Andrei Bathory, ambii duşmani ai lui Mihai, ostilitatea Poloniei şi a Imperiului Otoman, îl determină pe domnul muntean susţinut de Habsburgi să treacă la ofensivă. Victoria de la Şelimbăr-octombrie 1599, îi aduce stăpânirea Transilvaniei, iar campania din mai 1600 pe ceea a Moldovei. Ostilitatea vecinilor, lipsa coeziunii politice, opoziţia nobilimii ardelene şi a boierilor moldoveni duce la spargerea unirii. Înfrânt de nobilii ardeleni aliaţi cu generalul habsburgic Basta la Mirăslău şi de forţele poloneze la Bucov şi Curtea de Argeş, Mihai pierde toate
59
teritoriile şi apelează la sprijinul Habsburgilor. Recucerirea tronului muntean cu sprijinul boierilor credincioşi şi a Transilvaniei prin victoria de la Gurăslău-august 1601, sunt de scurtă durată, domnul fiind asasinat de mercenarii valoni ai lui Basta în tabăra de la Câmpia Turzii. 14. DIPLOMAŢIA, O REALITATE POLITICĂ ÎN SECOLUL AL-XVII-LEA Secolul XVII marchează tendinţele autoritariste ale lui Gabriel Bethlen, Gh.Rackoczi I şi II, Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino, C-tin Brăncoveanu şi Dimitrie Cantemir. Pe fondul pătrunderii elementelor g'-eco-levantine, a expansiunii rusopolono-austriece spre Dunăre, domnii români se apropie de puterile creştine încercând să înlăture suzeranitatea otomană fără a o înlocui cu alta. După eşercul turcesc din faţa Vienei(1683) tendinţele autonomiste sporesc şi rezultatul v-a fi instaurarea de către turci a regimurilor fanariote. 15. SOCIETATEA ŞI STRUCTURILE COTIDIANULUI ÎN EVUL MEDIU Boierii, clasă privilegiată de origini sau de slujbă, datorează credinţă şi sipunere domnului, bucurându-se în schimb de imunităţi, privilegii, funcţii în administraţie, justiţie şi armată. Ţăranii, cei mai numeroşi, principalii producători de bunuri, trăiesc în obşti şi sunt supuişi domnului sau clasei feudale.treptat sunt legaţi de glie (1517-Transilvania, 1595-Muntenia, 1628-Moldova), principalele răscoale fiind cele transivănene de la Bobâlna(l437-1438) şi cel condus de Gh.Doja(1514). Orăşenii, foarte prosperi în oraşele săseşti transilvănene, unde au şi largi privilegii. Locuinţele, îmbrăcămintea şi hrana - reflectă statutul social şi material al indivizilor. Cotidianul şi cultura - viaţa se desfăşoară între evenimentele zilnice, dar şi conflicte militare şi sociale. Cvasitotalitatea populaţiei e analfabetă, ţăranii având o cutură populară orală, iar feudalii una scrisă în latină,greacă şi slavonă, ce preamărea pe marii voievozi şi lupta lor antiotomană(letopiseţe, cronici, anale). 16. ISTORIA ALTFEL BĂTĂLIA DE LA ROVINE - Cronicile nu oferă prea multe informaţii istorice cu privire la desfăşurarea bătăliei[. Laonic Chalcocondil scrie că după ce a dus populaţia în munţi, Mircea a hărţuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii şi-au aşezat tabăra. După cronicile turceşti lupta s-a dat pe râul Argeş, cu pierderi mari de ambele părţi. În timpul nopţii cadavrele soldaţilor otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulţimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat şi a fugit. Istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 şi o a doua la 17 mai 1395. BĂTĂLIA DE LA NICOPOLE - Nicopole era un oraş bine fortificat şi bine aprovizionat, iar cruciaţii nu aduseseră cu ei maşini de asediu pentru a cuceri cetatea. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar şi-a mobilizat armatele şi a mărşăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului său şi, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104.000 de soldaţi ai sultanului au ajuns în faţa Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a avea informaţii despre mişcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luaţi de cruciaţi la Rahova au fost executaţi de francezi dintr-un motiv necunoscut. Francezii şi englezii formau avangarda, iar Sigismund şi împărţit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduşi de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid şi-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de ţepuşe, urmată de unităţile principale de arcaşi şi de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman şi sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanţă de prima linie.Cavaleriştii francezi îmbrăcaţi în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiţi să descalece în faţa liniei de ţepuşe. După ce au fost îndepărtate ţepuşele, cavalerii descălecaţi au trebuit să facă faţă atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii. Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10.000 de oameni. Francezii au atacat şi cavaleria turcă şi au avut din nou succes, ucigând cam 5.000 de turci. Deşi nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiţi au descoperit grosul armatelor otomane, care aşteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânţi clar. Amiralul Franţei Jean de Vienne a fost ucis, Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy şi mareşalul Jean Le Maingre, au fost luaţi prizonieri.Între timp, caii fără călăreţi s-au reîntors în tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi şi a dat piept cu forţele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în care au sosit trupele sârbeşti. Sigismund a fost convins de apropiaţii săi să se retragă. Armata lui Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund şi cei din preajma sa să ajungă pe o corabie veneţiană În aceiaşi după-amiază târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane şi a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceiaşi seară, s-a ajuns la o înţelegere şi armata lui Sigismund s-a predat. Bătălia de la Varna s-a desfăşurat la 10 noiembrie 1444 lângă Varna, în estul Bulgariei. În acestă bătălie Imperiul Otoman condus de Sultanul Murad al II-lea a învins armatele Poloniei şi Ungariei, sub conducerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei şi Ungariei şi Iancu de Hunedoara. O armată creştină amestecată, formată în principal din forţe maghiare şi poloneze, dar având şi detaşamente de cehi, cavaleri papali, bosniaci, croaţi, sârbi, bulgari, valahi şi ruteni, s-a ciocnit cu o armată otomană superioară numeric. Maghiarii erau slab echipaţi, iar ajutoarele promise din Albania şi Constantinopol nu au sosit. Armata maghiară avea un număr mic de infanterişti, între una şi trei sute de mercenari cehi înarmaţi cu muschete. De asemenea erau şi circa o sută de care de război cu echipaje. Restul armatei era format din cavalerie grea, majoritatea mercenari regali şi străini, cu câteva stindarde episcopale şi nobile. Au avut promisiuni de la Veneţia că flota acestora nu va permite turcilor să treacă Bosforul. La Bosfor veneţienii s-ar fi unit cu flota papală şi ar fi navigat pe coastă până la Constantinopol, împingându-i pe otomani afară din Balcani. Cei 20,000 (sau 30,000) de cruciaţi au fost copleşiţi de circa 60,000 turci. Mai mult de jumătate de soldaţii din armata creştină au pierit. Regele Vladislav al III-lea a fost ucis în bătălie (a căzut într-o capcană şi a fost decapitat) în timp ce a lansat un atac fără să-l aştepte pe Iancu de Hunedoara şi forţele acestuia să-l ajute. Moartea lui Vladislav al III-lea în bătălie a lăsat Ungaria în mâinile regelui Ladislau Postumul al Boemiei şi Ungariei, care avea patru ani. Într-o expresie de gratitudine, poporul bulgar l-a poreclit pe Vladislav al III-lea cu afecţiune "Varnenchik" (Warneńczyk în poloneză), după numele oraşului Varna, unde a luptat şi
60
a murit.Înfrângerea armatei creştine a pus capăt încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman timp de mai multe decenii. De asemenea a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453. Bătălia de la Valea Albă/ Războieni a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei. Bătălia a avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (judeţul Neamţ), la data de 26 iulie 1476, între o mică armată moldovenească sub comanda lui Ştefan cel Mare şi armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuşi Sultanul Mehmed al II-lea. La începutul bătăliei, moldovenii au atras grosul armatei turceşti într-o pădure care a fost după aceea incendiată, provocând pierderi imense otomanilor. Moldovenii au reuşit să respingă mai multe atacuri turceşti, până când sultanul, simţind înfrângerea iminentă, a comandat personal un atac cu garda sa personală, reuşind să-şi adune ienicerii şi să întoarcă valul bătăliei. Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părţi, conform cronicarilor vremii, care spun că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuţi, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului Valea Albă.Ştefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu supravieţuitorii, la garnizoanele sale de la Cetatea Neamţului, Suceava şi Hotin, în timp ce otomanii au continuat să jefuiască ţara. Bătălia de la Belgrad din anul 1456 a fost un asediu al oraşului Belgrad, în care o armată a Imperiului Otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Ungariei, care a apărat cetatea Belgradului. Mehmed a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie. Sultanul Mehmed şi-a desfăşurat armata în trei secţiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii şi comandamentul. Ienicerii şi anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul Anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ 200 de vase fluviale avea restul. Flota era postată în principal la nord-vestul cetăţii, pentru a supraveghea terenul şi a împiedica aprovizionarea apărătorilor. Râul Sava, aflat la sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual atac al armatei lui Huniade asupra infanteriei otomane. La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie uşoară a sultanului, pentru a evita un atac pe partea dreaptă. Acestor forţe formidabile li s-au opus doar cei aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutaţi şi de locuitorii din jurul oraşului. Când Huniade a aflat aceste veşti, se afla în sudul Ungariei recrutând trupe adiţionale de cavalerie uşoară pentru armata cu care intenţiona să reziste invadatorilor. Deşi puţini nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor, ţăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari. Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de Vatican cu două scopuri clare, de a propăvădui împotriva "ereticilor" creştini ortodocşi şi pentru a populariza o cruciadă împotriva otomanilor. El a reuşit să strângă o armată destul de mare, deşi fără experienţă şi slab echipată, cu care s-a îndreptat spre Belgrad. Capistrano şi Huniade au călătorit împreună, dar şiau comandat trupele separat. Împreună au avut aproximativ între 40.000 şi 50.000 oameni. La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad şi a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care a încercuit complet oraşul cu flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş. De asemenea, apărarea cetăţii a fost întărită.Mehmed a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetăţii au fost dărâmate şi penetrate în mai multe locuri. La 21 iulie Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui şi a continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor oraşului şi a început asediul fortăreţei. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului. Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci daţi prin gudron şi alte materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraş de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breşele create în zidurile oraşului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiţi şi oştenii lui Szilágyi din oraşul de sus se înclina în favoarea creştinilor, care au reuşit să respingă atacul feroce din afara zidurilor. Ienicerii rămaşi în interiorul oraşului au fost aşadar măcelăriţi, în timp ce trupele otomane care au încercat să pătrundă în oraşul de sus au suferit pierderi grele. A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neaşteptat. Conform unelor surse, armata ţăranilor a început o acţiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano şi Huniade să profite de situaţie. În ciuda ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra poziţiilor otomane, unele unităţi s-au furişat din meterezele prăbuşite, au ocupat poziţii nu departe de linia inamicilor şi au început să-i hărţuiască pe aceştia. Spahiii au încercat fără succes să împrăştie aceste unităţi. Ca răspuns, mai mulţi creştini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula. Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe poziţiile artileriei otomane. Surprinşi de aceste evenimente neobişnuite şi, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizaţi de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puşi pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica şi să recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au devenit fără speranţă. Sultanul însuşi a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire pentru el neotrăvită) şi şi-a pierdut cunoştiinţa. După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetăţii şi să fie pregătiţi pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceştia nu au mai contraatacat.Sub acoperirea nopţii, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniţii în 140 de căruţe trase de cai. Ajuns în oraşul Sarona, Mehmed şi-a revenit. La aflarea veştilor că a fost învins, majoritatea ofiţerilor săi ucişi în luptă şi tabăra şi echipamentul au fost abandonate, tânărul sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creştinilor a provocat pierderi masive şi haos total în rândurile otomanilor. Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului Otoman înspre Europa Occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni - ca de exemplu ocuparea cetăţii Otranto (în 1480 - 1481) şi raidurile din Croaţia şi Styria din 1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521. Bătălia de la Călugăreni, 23 august 1595, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria militară a poporului român. La Călugăreni, oastea condusă de Mihai Viteazul a obţinut o strălucită victorie asupra oştilor otomane invadatoare conduse de Sinan Paşa. În zorii zilei de 23 august 1595, cavaleria română a atacat prin surprindere cavaleria otomană din faţa Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai şi-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oşteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflaţi sub comanda lui Albert Király, în rândurile căreia se aflau şi oştenii secui trimişi în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la distanţă destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă faţă unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acţioneze forţele otomane ale lui Hasan Paşa, beilerbeiul Rumeliei. Sinan Paşa a hotărât să angajeze în luptă toate forţele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de
61
Mehmet Satîrgi Paşa, (cel care trebuia să fie numit beilerbei al Ţării Româneşti), a efectuat o manevră de învăluire prin est. În acelaşi timp, beilerbegul Rumeliei, Hasan Pasa a efectuat o manevră largă de învăluire prin vest. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit pe lângă podul deja existent, şi buşteni şi scânduri aşezate peste mlaştină. Artileria, archebuzierii şi infanteria română au reuşit să oprească atacul. În acelaşi timp însă, spahii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad, şi au ameninţat întreaga întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal şi din flanc, Mihai a ordonat retragerea eşalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiţi să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat retragerea şi toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită. Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală şi o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Paşa a fost respins către ieniceri. Otomanii au fost înghesuiţi într-un spaţiu foarte îngust din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriştilor români şi al archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situaţia, Sinan Paşa a avansat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în faţa atacurilor continui ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detaşamentul de 400 de călăreţi ai căpitanului Cocea a atacat spatele armatei otomane şi tabăra aflată lângă satul Hulubeşti. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat şi garda lui Sinan Paşa şi pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaştină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar apariţia forţelor lui Hasan Paşa în flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor şi şi-a concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva noilor intraţi în luptă, încât Hasan Paşa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreţilor săi câmpul de luptă. Bătălia de la Şelimbăr a avut loc la 28 octombrie 1599, în care Mihai Viteazul a înfrânt oştirea transilvăneană şi şi-a deschis drumul spre cetatea Alba Iulia, unde înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească. Bătălia începu la ora nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deşi amplasate dominant, au avut iniţial un tir greşit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziţia dispozitivului inamic. Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În ciocnire căzu Ştefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis, comandantul locotenent al oastei cardinalului reuşi să-l respingă pe Baba Novac. Mihai reluă atacul cu partea centrală a oştirii sale, formată din mercenari unguri şi secui de sub comanda lui Gheorghe Makó. Aceştia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii şi acţionând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât şi împotriva lui Moise Székely, reuşind să respingă dreapta şi centrul oştirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român îşi întări trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci şi moldoveni şi l-a angajat în bătălie şi pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis fu străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.În jurul orei 15.00, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă fără comandant şi atacată din flanc, s-a dezorganizat şi a intrat în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii saşi ai cetăţii urmărind cu atenţie, de pe creneluri, desfăşurarea bătăliei, au salvat 350 de ostaşi saşi care făceau parte din oastea cardinalului. I-au tras cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetăţii.Bilanţul bătăliei a fost mare: din rândurile oştirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alţii 1000 fiind răniţi şi prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazu au fost de asemenea mari, trupurile celor căzuţi, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului şi depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă şi astăzi „Movila lui Mihai”.Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldaţi, pentru a-i împiedica să se regrupeze şi să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu destinaţia Moldova, însă pe drum, în munţi, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul. 17, CRONOLOGIE 1396-1418: domnia lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească 1400-1432: domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova 1441-1456: lancu de Hunedoara este voievod al Transilvaniei; din 1446 până în 1451 ocupă funcţia de guvernator al Ungariei 1456-1462; 1476: domniile lui Vlad Ţepeş în Ţara Românească 1457-1504: domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova 1484: Chilia şi Cetatea Albă sunt cucerite de otomani 1529: otomanii asediază prima dată Viena 1541: Transilvania, principat autonom sub suzeranitate turcească. 1571: victoria navală a forţelor creştine la Lepanto 1593-1601: domnia lui Mihai Viteazul 18. DICŢIONAR Beglerbeg: comandant al unui paşalâc. Haraci: tribut înţeles ca răscumpărare a păcii. Paşalâc: provincie a Imperiului otoman. XXV.
EXPANSIUNEA EUROPEANĂ
1. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE PREMISELE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE sunt legate de restabilirea comunicaţiilor cu lumea chineză prin cuceririle mongole ale lui Ghinghis-Khan şi primele contacte ale călătorilor europeni precum Marco Polo, Wilhelm van Ruysbroek, Giovanni da Pian del Carpini. Dezvoltarea economică şi militară a statelor occidentale, unificarea lor statală şi blocarea căii mirodeniilor de către turci au deschis ideea unui drum direct spre India. La acestea s-au adăugat idealul religios al convertirii păgânilor şi dezvoltarea tehnicii cartografice, militare şi navale ce uşura comunicaţiile pe mare.
62
NOUL DRUM SPRE INDII este deschis de explorările vest africane ale portughezilor iniţiate de prinţul Henric Navigatorul. În 1487 Bartolomeo Diaz atinge sudul african la Capul Bunei Speranţe, în mai 1498 Vasco da Gama ajunge în India la Calicut iar în 1500 Alvarez Cabral descoperă ţărmurile Braziliei. DESCOPERIREA AMERICII este legată de dorinţa spaniolilor de a găsi un drum spre Indii prin vest. În 1492 Cristofor Columb ajunge în Antile şi îşi continuă explorările până în 1505, ideea unui nou continent fiind concretizat de Amerigo Vespucci în 1512. ÎNCONJORUL LUMII este opera portughezului Fernando de Magellan în slujba Spaniei, care realizează acest act prin navigaţia de la vest la est în perioada 1519-1522. URMĂRILE DE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE s-au manifestat economic prin crearea imperiilor coloniale, afluxul de metale preţioaşe şi diverse mărfuri spre Europa ce a devenit centrul economic al lumii. De asemenea apare rivalitatea dintre puterile europene pentru spaţiul colonial, se dezvoltă economia de tip capitalist şi este lărgit universul cunoaşterii europene. 2. CONTACTUL CU CIVILIZAŢIILE EXTRAEUROPENE În Asia europenii au găsit civilizaţii vechi, bine organizate în mari imperii, care au rezistat tendinţelor colonizatoare. În China, India şi Japonia fenomenul a avut un impact limitat datorită opoziţiei autorităţilor dar şi existenţei aici a unor străvechi civilizaţii şi religii(hinduism, budism, confucianism). În America, majoritatea băştinaşilor au fost înrobiţi şi exterminaţi în timp ce puternicele imperii Incas şi Aztec, au fost distruse de conchistadorii dornici în a-şi însuşi pământurile şi resursele de aur şi argint. Colonizarea şi explorarea s-a făcut concomitent cu tentative de creştinare a populaţiilor din Asia, Africa şi America. Acţiunile au fost ale misionarilor iezuiţi şi au dus la catolicizarea deplină a Americii de sud şi Centrale, precum şi a zonelor de coastă ale Africii de vest sud sahariene. Europenii au conştientizat diversitatea umană, geografică, social-economică, etno-culturală a "lumilor noi", în conştiinţa europenilor ele au apărut astfel: -Asia, un teritoriu imens, cu mari culturi şi civilizaţii, cuvechi religii, societăţi complicate şi luxuriante. -Africa neagră, superficial cercetat era o lume exotică, misteriosă cu imense resurse de aur, fildeş, blănuri şi sclavi. -Americile, "pământuri ale făgăduinţei", cu populaţii blânde, cu vegetaţie şi faună bogată, cu climă plăcută, parcă "predestinată" colonizării europene. Europa apare în acest context ca "centrul lumii", cea mai avansată zonă din punct de vedere tehnologic şi militar, orientată spre impunerea în coloniile nou create a modului său de viaţă. 3. INCEPUTURILE SISTEMULUI COLONIAL Pentru a pune capăt rivalităţilor, papalitatea prin tratatele de la Tordesillas-1494 şi Zaragosa-1525, a împărţit lumea între spanioli şi portughezi, decizie contestată şi încălcată apoi de olandezi, francezi şi englezi. IMPERIUL COLONIAL PORTUGHEZ era în principal unul comercial maritim, care jalona ţărmurile africane cu comptoare militar comerciale spre Extremul Orient. Portughezii au colonizat Brazilia şi au căutat să controleze spaţiul economic indian prin acţiunile lui Francisco de Almeida şi Alfonso de Albuquerque. În extremul orient portughezii au stabilit puncte de contact în Japonia-1542 şi China(Macao)-1557. IMPERIUL COLONIAL SPANIOL a cuprins puncte de pe coastele africane, arhipelagul Filipinelor şi a fost centrat pe America de sud şi centrală. Din Antile spaniolii au cucerit Imperiul Aztec prin Hernando Cortes (1519-1521) şi Imperiul Incas prin Francisco Pizzaro(1531-1533), după care au organizat aceste teritorii în viceregate bazate pe marile ferme agricole de tip feudal şi pe exploataţiile miniere, în special de metale preţioase. Amerindienii exterminaţi prin hăituire, muncă forţată şi boli au fost înlocuiţi, ca forţă de muncă cu sclavii negri aduşi din Africa. 4. ISTORIA ALTFEL Bartolomeu Diaz numit şi Bartolomeu Dias (1450 în Algarve - 29. Mai 1500 Capul Bunei Speranţe), a fost un navigator şi explorator portughez, fiind primul care a descoperit (1487/88) capul sudic al Africii. Prin căutarea căii maritime din Europa spre Asia în timpul domniei lui "Heinrich Navigatorul" expediţiile portugheze explorează la începutul secolului al XV-lea coastele Africii de vest fiind Perioada Marilor descoperiri. Astfel primeşte Diaz o însărcinare secretă a regelui portughez Johann II. ca să continue cercetarea lui Diogo Cão de a găsi punctul sudic al continentului african şi pe cât posibil drumul spre India. Exploratorul porneşte pe mare împreună cu fratele său Diogo Dias şi cu congolezi ca traducători, probabil la sfârşitul lui august în anul 1487 cu o flotă alcătuită din trei corăbii (caravele).Flota navighează în lungul coastei de vest africane lăsând în urmă vărsarea fluviului Congo, ajungând la ultima regiune cunoscută deja de portughezi Namibia de azi, trece prin Golful Balenei, spre sud traversând Golfo de São Tomé (azi Spencer Bai) ajungând la Angra Pequena (Golful Lüderitz), urmează Cabo da Volta de unde sânt împinşi de un vânt din nord puternic şi furtună cele două caravele rămase spre sud spre Capul Bunei Speranţe. Navigând spre est şi neîntâlnind uscat (pământ), navighează spre nord descoperind golful Angra dos Vaqueiros numită la vederea unei turme de vaci se presupune că ar fi fost Moselbai. Mai departe pe parcurs întâlneşte Algoa Bai, Kap Padrone (12 martie 1488) aici are loc la bord aproape o revoltă, cu toate acestea continuă să navigheze spre est. Asfel ajunge la vărsarea fluviului (Groot Vis) unde poate constata faptul că ţărmul african are direcţia nord, fiind sigur de descoperirea drumului căutat (de 70 de ani). În cinstea secundului său botează fluviul Rio Infante. Fiind echipajul lui chinuit de scorbut îl silesc să se reîntoarcă. Pe drumul de întoarcere ocoleşte din nou "Capul Bunei Speranţe" denumit de el 'Cabo Tormentoso Capul Furtunilor ajungând în înapoi în Lisabona la sfârşitul lui decembrie 1488 după o călătorie de 16 luni. Datorită secretului călătoriei multe detalii nu pot fi elucidate. Diaz după acesată călătorie participă ca sfătuitor la întocmirea hărţilor şi echiparea corăbiilor. Diaz participă la expediţia (1500) condusă de Pedro Alvares Cabral pe drumul maritim între Africa şi America de Sud moare prin scufundarea corăbiei într-o furtună (29 mai 1500) în apropierea "Capului bunei Speranţe" descoperite de el. Vasco da Gama, conte de Vidigueira (1469 în Sines - 24 decembrie 1524 în Kohi India), a fost un explorator portughez din perioada Marilor descoperiri care a descoperit calea maritimă dintre Europa şi India. Vasco da Gama porneşte la data de 8 iulie 1497 din portul Restelo Lisabona la bordul corăbiei Nau S. Gabriel (120 t), iar fratele său Paulo da Gama la bordul lui S. Rafael
63
însoţite de corăbiile Bérrio, Santa Fé) (100 t) sub comanda căpitanului Nicolao Coelho. Echipajul flotei însuma 150 -170 de oameni, sub comanda celor mai buni căpitani şi cârmaci din Portugalia cu experienţă de navigare pe Oceanul Pacific. Pe vasul amiral era Pêro de Alenquer cârmaci, pe vasul São Rafael era João de Coimbra, iar pe vasul Bérrio era experimentatul pilot Pêro Escobar, dintre alţi ofiţeri din rândul echipajului pot fi amintiţi São Gabriel Gonçalo Álvares şi Diogo Cãos. Vasco da Gama navighează spre vest pe Atlantic, mai de parte de coasta africană profitând de un vânt (Pasat) mai puternic. La 4 noiembrie ajunge în golful S.Elena (Sankt-Helena) pe coasta de vest africană făcând un ocol larg la depăşirea "Capului Bunei Speranţe" ajungând la 25 noiembrie "Moselbai". Ajunge pe coasta răsăriteană a africii atingând la 7 aprilie 1498 în Mombasa unde negustorii arabi caută să împiedice continuarea expediţiei. Mai departe navighează de-a lungul coastei răsăritene a Africii ajungând în oraşul Malindi unul dintre oraşele concurente Mombasei. Sultanul oraşului punându-i la dispoziţie un navigator cunoscător al rutei spre India. La data de 20 mai 1498 ajung corăbiile lui "da Gama" în apropiere de Calicut pe coasta Malabar. Pentru prima oară ajunge o corabie europeană coasta Indiei pe calea maritimă şi înconjurarea Africii. Vasco da Gama încheie un acord comercial cu Samorim ce domneşte în Calicut şi se reîntoarce la 8 octombrie încărcat cu mirodenii. Prima navă din flota sa sub comanda lui Nicolao Coelho ajunge înapoi în patrie la 10 iulie 1499, Vasco da Gama numai la 9 septembrie, întârzierea se datorează morţii fratelui său pe Insulele Azore. La crăciunul anului 1499 este încredinţată lui "da Gama" de curtea regală portugheză, conducerea oraşului Sines. Începând o perioadă de conflicte între rege şi "da Gama" pe o parte şi Superiorul Ordinului Cavalerilor de Santiago, autorităţile locale constituite din nobili (familia Noronha) pe de altă parte. Da Gama fiind învins în acest conflict trebuie să părăsească oraşul (1507) împreună cu familia sa, având dreptul să calce în acest ţinut numai cu aprobarea Superiorului Ordinului. Cu jutorul regelui intră în rândurile Ordinului Cristi. În 1502 este denumit de rege ca "Amiral al Mărilor Indiei" (Almirante do Mar das Índias) aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca "Amiral al mărilor şi oceanelor" de curtea regală spaniolă. Cristofor Columb a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest peste Oceanul Atlantic în căutarea unei rute spre Asia, dar şi-a câştigat reputaţia descoperind un nou continent, America. 3.08.1492 – 15.03.1493 Prima expediţie pleacă din portul Palos de la Frontera cu navele Santa Maria- de aproximativ 30m lungime care era sub comanda sa, Pinta şi Nina- doua caravele mici de aproximativ 15m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón şi fratele său Vicente Yañez Pinzón si cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor. La 12.10.1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana- un marinar de pe Pinta zăreşte pământul, descoperindu-se astfel Lumea Noua-AMERICA. Sunt descoperite insulele: Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio-Espanola. Pe 15 martie 1493 Columb revine triumfător în Spania. Columb a exploarat la fel si coasta de nord-est a Cubei (a acosta pe 28 Octombrie), si coasta nordica a Hispaniolei, din 5 Decembrie. Aici a esuat Santa Maria, in dimineata de Craciun 1942, echipajul fiind nevoit s-o abandoneze. El a fost primit de localnicul cacique Guacanagari, care i-a permis lui Columb sa isi lase cativa din oamenii sai in acel sat cand va pleca. Columb a lasat 39 de oameni si a intemeiat asezarea La Navidad, care astazi este o asezare di Haiti. Inainte de a se intoarce in Spania, Columb a rapit intre zece si douazeci si cinci de Indieni, pe care i-a luat cu el. Doar sapte sau opt din ei au ajuns vii in Spania, ei au facut o impresie la Sevilia. Fernando Magellan (primăvara 1480 - 27 aprilie 1521, Mactan, Filipine)a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia, primul european care a navigat în Oceanul Pacific, primul care a condus o expediţie în jurul lumii. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediţiei: Trinidad (110 tone, 55 marinari), San Antonio (120 tone, 60 marinari) , Concepción (90 tone, 45 marinari), Victoria (85 tone, 42 marinari), Santiago (75 tone, 32 marinari) au părăsit oraşul Sevilia navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staţionat mai mult de 5 săptămâni, timp în care s-a făcut ultima revizie şi aprovizionarea completă. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de ţărm şi a început călătoria. In timpul trecerii peste ocean, Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atat de bun incat nici o corabie din flotila sa nu s-a ratacit,desi erau total diferite. Neintelegerile cu capitanii spanioli au inceput la scurt timp, la pretentiile lui Cartagena cu privire la schimbarea itinerarului , Magellan i-a raspuns; "Datoria domniei voastre este sa urmati ziua steagul meu, iar noaptea felinarul din pupa corabiei mele". Pe 27 aprilie 1521, Magellan este ucis in Filipine in timpul unei lupte cu bastinasii. Expeditia se intoarce in Europa cu o singura nava, Victoria, avand la bord 18 oameni si fiind comandata de Juan Sebastian El Cano in 1521. Regele Spaniei l-a innobilat pe el Cano si i-a dat ca blazon globul pamantesc pe care scria "Primus Circumedisti me" (Tu m-ai inconjurat primul). Relatarea expeditiei a fost facuta de geograful Antonio Pigafetta care a participat la expeditie. Vasco Núñez de Balboa. Balboa a pornit cu o nava de ajutoare pentru Diego de Nicuesa in 1510. Nicuesa incerca sa colonizeze o zona continentala din America Centrala, Veragua si Darien asociat fiind cu Alonso de Hojeda. Insa Hojeda plecase in Espanola dupa ajutoare lasandu-si oamenii in asezarea nou infiintata San Sebastian si marea majoritate murisera din cauza bolilor si a atacurilor indienilor. La sosirea lui Balboa, acesta aduna supravietuitorii si pleaca in alta parte fondand prima asezare stabila de pe continentul american, Antigua. Aceasta se afla pe teritoriul ce apartinea lui Nicuesa, astfel incat, atunci cand acesta a venit sa isi reclame drepturile, a fost pus pe o nava subreda impreuna cu oamenii credinciosi si trimis in larg. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Din Antigua a pornit Vasco Nunez de Balboa intr-o expeditie care a dus la descoperirea Oceanului Pacific la 25 septembrie 1513, ocean care va fi numit de spanioli Marea Sudului (Mar del Sur) pana cand Fernando Magellan Va intra cu navele sale in 1520 schimbandu-i numele in Pacific. l. Printre spaniolii membri ai expeditiei se afla si Francisco Pizzaro.Vasco nunez a fost numit de rege adelanto al Marii Sudului si a murit in 1519 din cauza rivalitatilor pe care le avea cu noul guvernator numit de rege, Pedrarias Davila. Cu toate ca acesta din urma ii devenise socru, s-a temut ca Balboa instiga oamenii sa ii ia puterea si i-a intentat un proces fals in care singurul cap de acuzare justificat era moartea lui Nicuesa. A fost executat prin decapitare. 5. CRONOLOGIE 1430: Henric Navigatorul organizează primele expediţii care au ca scop explorarea coastelor africane. 1434: încep explorările maritime portugheze şi spaniole în Atlantic. Portughezii ating capul Bojador, de pe ţărmul de vest al Africii. O legendă spune că el marca extremitatea lumii. 1441-1445: Portughezul Ñuño Tristao cercetează ţărmurile Africii până la gurile Senegalului. 1453: cucerirea Constantinopolului de către otomani 1488: Bartolomeo Diaz descoperă Capul Bunei Speranţe, deschizând drumul maritim spre India. 1492: Cristofor Columb, un genovez aflat în slujba regilor catolici ai Spaniei, descoperă America.
64
1493: Bula papei Alexandru al Vl-lea prin care se delimitează domeniile spaniole şl portugheze din Lumea Nouă. 7 Iunie 1494: tratatul de la Tordesillas, de partaj colonial hispano-portughez. 1497: John Cabot descoperă Labradorul şi Terra Nova. 1498: Vasco da Gama ajunge în India înconjurând Africa 1500: Amerigo Vespucci descoperă Venezuela. 1500: Alvarez Cabrai descoperă Brazilia. 1501: primul transport de sclavi negri în America 1513: Vasco Nunez de Balboa străbate istmul Panama, ajungând la Oceanul Pacific (Mar del Sur). 1519-1522: călătoria lui Magellan în jurul lumii 1519-1521: Hernán Cortés cucereşte Imperiul aztec. 1532 -1533: Francisco Pizarro cucereşte Imperiul incaş. 1534-1536: Francezul Jacques Cartier explorează Canada. 1535: organizarea viceregatului Noua Spanie (Mexicul şi America Centrală) 1542: Portughezii ajung în insula Honshu din Japonia. 1577-1580: Cea de-a doua expediţie jurul lumii sub conducerea lui Franos Drake. 1584: W. Raleigh întemeiază în America de Nord colonia Virginia Prima jumătate a secolului al XVII-lea: apar primele companii comerciale axate pe comerţul cu coloniile nou formate 1600: organizarea Companiei engleze a Indiilor Orientale 1621: apare Compania olandeză a Indiilor Occidentale 6. DICŢIONAR Astrolab: instrument circular care permite calcularea latitudinii în funcţie de înălţimea astrelor; inventat de arabi şi perfecţionat la sfârşitul secolului al XlV-lea. Busolă: instrument care indică direcţia nord-sud; inventată de chinezi, a început să fie utilizată şi în Occident în secolul al Xllllea, permiţând marinarilor să se orienteze şi în timpul nopţii. Caravelă: navă de dimensiune medie (25 metri lungime şi 10 metri lăţime), construită să înfrunte valurile oceanului, având partea din spate mai înaltă. Uşoară şi rapidă, era prevăzută cu pânze care-i permiteau să folosească atât vântul din spate, cât şi pe cel din lateral. Construcţia acestui tip de navă a început după 1444. Redevenţă feudală: obligaţie, taxă, rentă (care trebuie achitată la termene fixe) datorată de ţărani proprietarului de pământ. Conchistador: cuceritor; prin opoziţie cu reconquista (recucerirea), acţiunea care a dus la eliminarea prezenţei arabe (musulmane) în Peninsula Iberică, conchistadorii au continuat în colonii o politică de cucerire pe care o considerau a fi de răspândire a creştinismului. Contoar: punct comercial european aflat într-un alt stat. Encomienda: formă de proprietate funciară introdusă de spanioli în America; a avut ca rezultat decimarea populaţiei locale. Cabotaj: activitate comercială maritimă desfăşurată de-a lungul ţărmurilor, pe distanţe scurte, de regulă între porturile aceleiaşi ţări. Circumnavigatie: călătorie pe mare în jurul unui continent sau în jurul Pământului. Flotilă: grupare de nave militare, care acţionează pe fluvii, lacuri şi mări în apropierea ţărmului. Portulan: hartă marinărească din Evul Mediu, pe care erau reprezentate amănunţit ţărmurile mărilor cu detaliile care interesau navigaţia. Colonialism: politică de luare în stăpânire şi de exploatare a unui teritoriu sau a unui stat străin, dependent de metropolă din punct de vedere politic, economic şi cultural; doctrină care legitimează politica colonială. Concesiune: convenţie prin care se acorda dreptul de exploatare a unor aparţinând statului. Monopol: drept exclusiv, de obicei al statului, de a produce şi comercializa un anumit produs; dominaţie într-un anumit domeniu. Vicerege: conducătorul unei colonii sau provincii, pe care o administra în numele regelui. Creol: descendent al coloniştilor europeni, născut în colonii (spaniole, portugheze, franceze etc.). Indigeni: localnici, băştinaşi: oameni originari dmtr-o anumită regiune. Lusitani: veche populaţie iberică, strămoşii portughezilor. Metisaj: amestec al raselor: un metis are părinţi de rase diferite. XXVI.
RENAŞTEREA
1. UMANISMUL Renaşterea ca fenomen cultural-politic şi artistic s-a manifestat în Italia secolelor XIV-XVI, de unde s-a răspândit pe spaţiul european. Pornind de la valorile antichităţii greco-romane, ea pune în centrul lumii omul şi problemele sale-„umanismul”. Atmosfera intelectuală nouă are la bază filosofia pozitivă care consideră omul creaţia lui Dumnezeu menită să îi îndeplinească acestuia opera prin libertate, fericire, frumuseţe, responsabilitate, toleranţă, pace şi valori morale.În plan civic sunt condamnate dogmatismul, obscurantismul şi fanatismul religios, se pune accent pe învăţătură, pe dezvoltarea „academiilor” unde se studiau operele anticilor, iar teologia şi scolastica sunt înlocuite cu artele liberale, logica, dialectica, gramatica, retorica şi ştiinţele exacte. Cu sprijinul unor mecenaţi (familiile Medici, d-Este, papii Iuliu II şi León X) artiştii renaşterii descoperă valorile şi expresivitatea clasicismului artistic al Greciei antice.Difuzarea umanismului a fost uşurată de dezvoltarea bibliotecilor, a academiilor şi universităţilor, apariţia tiparului şi a producţiei de carte, dezvoltarea învăţământului şi tipăriturilor în limbile naţionale. Educaţia pune accent pe un "om nou", poliglot şi multidisciplinar pregătit, cu o gândire logică, bazată pe cercetare şi experiment ştiinţific. Literatura abodează teme cum ar fi viaţa de apoi (Divina Comedia), analiza realităţilor sociale (Decameronul),
65
dragostea, natura. Istoriografia ridică problema unităţii naţionale şi a monarhiei centralizate (Princepele), teme istorice naţionale (piesele lui Shakespeare). Critica socială abordează racilele sociale (Elogiul Nebuniei) şi creionează imaginea unei societăţi ideale viitoare (Cetatea Soarelui, Utopia). Prima expresie a umanismului este în literatură prin reprezentanţi ca Dante Aligheri(Divina Comedia), Petrarca(Poeme),Giovanni Boccacio(Decameronul)– Italia; Francois Rabelais(Gargantua şi Pantagruel)- Franţa; William Shakespeare(teatru)- Anglia şi Miguel de Cervantes(Don Quijote de la Mancha)- Spania. Alte domenii de acţiune sunt: -critica socială - Erasmus din Rotterdam, Thomas Monis, Tommaso Campanella -cercetarea ştiinţifică - astronomie(Galileo Galilei şi Nicolaus Copernic cu teoria heliocentrică), fizica (Toricelli - presiunea admosferică), anatomie(Andreas van Wesel), medicină(William Harvey, Miguel Servato - circulaţia sângelui, Ambroise Pare chirurgie). 2. RENAŞTEREA ARTISTICĂ Arta renascentistă înlocuieşte totul în viziunea asupra universului, omului şi spaţiului, iese de sub tutela bisericii şi ideilor ei artistice. ARHITECTURA este dominată de construcţii laice şi civile(palate, pieţe, locuinţe), de preocuparea pentru organizarea urbanistică, de îmbinarea armonioasă şi elegantă a elementelor şi de combinarea în operele ecclesiastice a utilului cu esteticul. PICTURA ŞI SCULPTURA redescoperă mişcarea, frumuseţea corpului uman, stilul clasic antic, tridimensionalitatea picturii, abordând teme antice, mitologice, de viaţă cotidiană şi religioasă. Epoca se caracterizează prin inovaţii în arhitectură(clopotniţa şi cupola), revenirea la modelul antic în construirea de biserici(domul din Milano şi cel din Florenţa, catedrala Sf.Petru din Roma) de locuinţe particulare (palatele Pitti şi Strozzi) şi de instituţii publice (palatul Dogilor-Veneţia, Casa de Aur-Florenţa). Marii arhitecţi sunt Giotto, Bramante, Brunelleschi şi Michelangelo. Sculptura se remarcă prin opere de inspiraţieantică, biblică şi contemporană, aplicând modelel antic grec şi redând fumuseţea corpului uman, mişcarea şi trăirile individului. Se remarcă Michelangelo(Moise, David, Sclavii, Sclav murind, Pieta, Capela Medicilor), Donattello şi Verrochio. Pictura redescoperă perspectiva ca dimensiune şi prezintă pe pânză sau în frescă teme de grup şi individuale inspirate din mitologie, istorie, Biblie şi contemporaneitate. Se remarcă Michelangelo(Geneza şi Judecata de apoi din Capela Sixtină), Leonardo da Vinci(Cina cea de taină, Gioconda), Giotto(Coborârea de pe cruce), Bellini, Boticcelli, Tizian, Rafael. În afara Italiei renaşterea se remarcă prin pictura lui Bosch , Van Eyck, Pietre Brueghel(Ţările de Jos) şi gravura lui Albrecht Durer(Germania). 3. FIGURI ALE RENAŞTERII ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI RĂSĂRITEANĂ Dezvoltarea renaşterii este târzie şi are influenţe germano-italiene. Se manifestă mai ales la nivel universitar şi ştiinţific şi literar. Principalul mecenat a fost regele ungar Matei Corvinul. Reprezentanţi sunt Copernic - Polonia(astronomie), Comenius Cehia(pedagogie), Nicolaus Olahus - Ungaria. Miron Costin, Ion.Neculce - români(literatură şi istoriografie). 4. ISTORIA ALTFEL Tipul de "Om al Renaşterii". Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii", caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie anihilat. Precursori ai Renaşterii. Curente înnoitoare în viaţa culturală au existat şi înainte de epoca propriu zisă a Renaşterii, care însă cuprindeau doar un strat subţire al societăţii înalte de curte. - Renaşterea carolingiană. Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaţă a antichitatăţii şi în parte a culturii bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi înnoi tradiţiile imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renaşterii carolingiene se numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capella Palatină din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San Vitale" din Ravenna precum şi Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" din Roma. Prezenţa învăţatului Alcuin la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria culturală a lumii apusene. - Renaşterea ottonică. Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta şi arhitectura din timpul împăratului Otto III , sub influenţa antichităţii şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influenţe s-au exercitat mai ales în ilustraţiile de cărţi, artizanat şi în arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din Padeborn). Interpretare istorică şi filosofică a Renaşterii .Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renaşterii; - Iluminiştii (Hume, Gibbon, Condorcet, d`Alembert, Diderot, Voltaire), care se considerau continuatorii idealurilor umaniste şi raţionaliste ale secolelor XV şi XVI, vedeau Renaşterea ca o mare epocă de progres cultural ce marchează trecerea de la întuneric la lumină, de la barbarie la civilizaţie; - Romanticii (Novalis, August Wilhelm von Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Staël, Hugo, Byron, Gioberti, Mazzini) aveau o viziune asupra Renaşterii opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificaţia rupturii cu evul mediu care este idealizat şi privit ca o vârstă de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea, autoritatea şi credinţa religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creaţiei artistice;
66
- Hegelianismul: Hegel vede în Renaştere un progres spiritual, o reînnoire a culturii, după lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificaţia întoarcerii de la divin la uman; - Pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre Renaştere şi Evul mediu e apreciată pozitiv. Renaşterea este epoca de aur a acestui mileniu, premisă a apariţiei supraomului, un om liber, deschis tuturor experienţelor vieţii. 5. CRONOLOGIE 1297-1299: Giotto pictează frescele din Basilica Sf. Francisc din Asissi 1313-1375: Giovanni Boccaccio, scriitor italian. 1380-1459: Poggio Bracciolini, umanist italian, descoperă o serie de manuscrise antice. 1420-1434: Brunelleschi, inspirându-se de la Panteonul din Roma, proiectează şi înalţă uriaşa cupolă a Domului din Florenţa (Santa Măria del Fiore). 1440-1450: Gutenberg pune la punct tiparul cu litere metalice mobile 1452-1519: Leonardo da Vinci, pictor, arhitect, sculptor şi savant italian. 1458-1464: Pontificatul papei Pius II (Aeneas Silvio Picolomini), învăţat, umanist şi poet. 1468: cardinalul Bessarion, grec refugiat la Bizanţ în urma cuceririi Constantinopolului, îşi lasă moştenire colecţia de manuscrise antice Bibliotecii Marciana din Veneţia (ceea ce contribuie la avansarea studierii manuscriselor clasice) 1475-1564: Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor şi arhitect. 1477-1576: Tiziano Vecellio, pictor italian. 1483: Leonardo da Vinci pictează la Milano Cina cea de taină 1483-1520: Rafael Sanzio, pictor italian. 1494-1553: trăieşte Francois Rabelais, autorul romanelor satirice Gargantua şi Pantagruel 1497: Pico dello Miradola scrie Cuvântare despre demnitatea omului. 1501-1504: David de Michelangelo. 1503-1507: Gioconda de Leonardo da Vinci (azi, la Muzeul Luvru din Paris). 1506: La Roma începe construcţia Basilicii Sfântului Petru. 1509-1510: Şcoala din Atena, marea frescă a lui Rafael. 1509: este întemeiată Universitatea Alcalá de Henares 1510: Erasmus publică Elogiul nebuniei 1503-1513: Pontificatul papei luliu al II-lea, un mare sprijinitor al artelor. 1516: Thomas Morus, umanist englez, scrie Utopia. 1530: regele Franţei, Francisc I, întemeiază la Paris Colegiul lectorilor regali (Collège de France) 1532-l534: Gargantua şi Pantagruel de Rabelals. 1543: Nicolaus Copernic publică De revolutionibus orbium caelestium, în care îşi expune teoria heliocentrici 1543: Johannes Honterus reorganizează şcolile braşovene după model umanist. 1559: Se introduce învăţământul în limba română în şcoala din Şcheii Braşovului. 1557-1581: Sub influenţa Reformei, diaconul Coresi tipăreşte primele cărţi în limba română. 1562- 1563: La Cotnari funcţionează Şcoala Latină, creată de Despot Vodă. 1588-1679: Thomas Hobbes literat şi cercetător englez, autorul Leviatan-ului (1651). 6. DICŢIONAR Frescă: pictură lucrată în culori de apă pe o tencuială încă umedă (it. fresca -proaspăt). Perspectivă: imagine obţinută prin proiectarea unui obiect pe o suprafaţă plană, folosind raze proiectate divergente sau paralele, obţinându-se astfel iluzia de apropiere sau depărtare. Mecena: protector al artiştilor sau literaţilor. Gaius Cilnius Maecenas, bogatul prieten al împăratului Augustus, l-a sprijinit pe Virgiliu şi Horaţiu. Mecenat: sprijin şi protecţie acordate de către cei bogaţi artiştilor şi scriitorilor. Concepţie laică: care nu ţine seama de preceptele religiei. Scolastică: sistem filosofic în Evul Mediu care se baza pe dogmele Bisericii creştine şi se caracteriza prin raţionamente abstracte; nume dat învăţământului (filosofic) din ţările Europei medievale dominate de catolicism. Utopie: concepţie imaginară; sistem sau proiect irealizabil. XXVII. REFORMA 1. CAUZELE REFORMĂRII CATOLICISMULUI Societatea medievală a evoluat pe principiul religios al mântuirii şi osândei, al răului şi binelui, al faptelor bune şi rele al pedepsei şi recompensei divine. Tot ceea ce se producea în viaţa omului era subordonat acestor idei. Scăderea rolului bisericii, îndepărtarea clerului de oameni, noile idealuri ale umanismului, au creat o nouă perspectivă a raportului om-Dumnezeu. Umanismul şi spiritul civic au criticat abuzurile şi excesele clerului, au susţinut că BIBLIA este sursa primordială a relaţiei cu divinitatea şi calea spre mântuire. Reforma a fost o mişcare social-politică şi ideologică îndreptată împotriva bisericii catolşice, care a produs o schimbare majoră în creştinismul apusean. Cauzele reformei au fost următoarele: - teologice, legate de slăbirea autorităţii papale ca urmare a "captivităţii franceze", urmată de crizele provocate de lupta pentru putere, de viaţa scandaloasă a lui Alexandru al-VI-lea Borgia, dar şi de acţiunile autoritariste şi de lucrările costisitoare pentru preamărirea Romei duse de Iuliu al-II-lea şi Leon al-X-lea. - economice, legate de imensele proprietăţi şi venituri ale bisericii, toate scutite de impozite, de sporirea veniturilor prin daniile bisericeşti orientate cu precădere spre Roma, la care se adăuga comerţul cu indulgenţe, vânzarea funcţiilor episcopale şi traficul de inflenţă.
67
- politice, legate de ascensiunea puterii monarhice şi procesul de centralizare statală ce urmărea şi subordonarea bisericii către stat. Burghezia şi ţărănimea erau tot mai interesate într-o biserică simplă, mai ieftină, mai sobră şi mai puţin ierarhizată. - ideologice, legate de dezvoltarea umanismului şi odată cu el a spiritului critic, a evoluţiei învăţământului şi deci creşterea numărului celora ce puteau citi singuri lucrările teologice şi puteau compara perceptele biblice cu realitatea. Încercări de a reforma din interior biserica catolică au făcut-o Erasmus din Rotterdam, Jan Huss, John Wycliff. Ei cereau traducerea Bibliei în limba poporului, simplificarea ierarhie, a cultului şi a ritualului, secularizarea averilor bisericii şi întărirea disciplinei şi moralităţii clerului. 2. DOCTRINELE PROTESTANTE Sunt numite ca protestante, cultele desprinse din biserica catolică în secolul XVI şi cunoscute sub diverse denumiri în toată Europa dar inspirate din 3 forme majore: luteranismul, calvinismul şi anglicanismul. LUTERANISMUL ŞI PRIMELE RĂZBOAIE RELIGIOASE. Martin Luther, călugăr şi profesor de teologie a expus în 1517 la Wittenberg, „cele 95 de teze”, în care contesta sacramentele, indulgenţele, ierarhia catolică şi poziţia bisericii, susţinând ideea revelării Evangheliei pentru fiecare individ, o biserică simplă şi ieftină, egalitatea spirituală dintre laici şi mireni, mântuirea prin credinţă. Excomunicat de papă, el a fost protejat de principele Saxoniei şi a tradus Biblia în limba germană. Ideile sale s-au răspândit şi au generat confruntări religioase cum ar fi cele din ELVEŢIA 1529-1531(între cantoanele catolice şi cele protestante, adepte a reformei promovate de Ulrich Zwingli) şi GERMANIA 1546-1555(datorate dorinţei împăratului Carol Quintul de a reface unitatea credinţei în Germania). Pacea religioasă de la Augsburg-1555, stabilea libertatea cultului şi dreptul principilor de a impune supuşilor lor propria religie. CALVINISMUL, este legat de opera doctrinară a lui Jean Calvin, pusă în aplicare în republica teocratică de la Geneva. Ideea de bază era ceea a predestinării şi susţinea abolirea luxului, „resturilor religioase” catolice, a distracţiilor, dedicarea omului către familie, muncă, morală şi rugăciune, biserică a egalilor, simplă şi austeră. RĂZBOAIELE RELIGIOASE DIN FRANŢA. Calvinismul a cuprins cu predilecţie Scoţia, Germania, Ţările de Jos şi Franţa. În această ultimă ţară, a avut împact în zonele urbane şi de sud şi sud-vest, unde convertiţii erau sprijiniţi de principii de Bourbon-Navarra şi erau denumiţi hughenoţi. Conflictele religioase au durat în perioada 1562-1598, culminând cu masacrarea protestanţilor din Paris în „Noaptea Sfântului Bartolomeu”- 23/24 august 1572. Venirea la tronul francez al liderului protestant Henric de Bourbon-1589, a pus capăt conflictului şi a dus la reunificarea politică şi acordarea de libertăţi şi protecţie proteastanţilor prin Edictul de la Nantes-1598. ANGLICANISMUL îşi are originile în actul din 1534, când regele englez Henric al-VIII-lea şi-a subordonat biserica engleză. Sub Elisabeta I limba de cult a devenit engleza, s-a înlăturat celibatul clerului şi cultul icoanelor, s-au menţinut botezul şi împărtăşania, dar au fost menţinute episcopatul şi ierarhia bisericească de tip catolic. 3. REFORMA ÎN TRANSILVANIA S-a răspândit prin intermediul studenţilor şi misionarilor veniţi din Germania, fiind favorizată de turci după cucerirea Ungariei centrale, ca armă religioasă contra Habsburgilor catolici. Saşii au adoptat LUTERANISMUL în 1545, fiind recunoscută de Dietă în 1557. Principii Rakoczi şi Apaffi au permis răspândirea CALVINISMULUI printre unguri şi legiferarea ei în 1564, urmată în 1571 de recunoaşterea UNITARIANISMULUI. Contrareforma s-a manifestat prin iezuiţi, iar în 1653 s-au acceptat existenţa în Transilvania a patru religii recepte: catolicism, calvinism, unitarianism şi luteranism. Protestanţii au încercat să-i atragă pe români la reformă, dar fără succes. 4. URMĂRILE REFORMEI CONTRAREFORMA, a fost determinată de succesul reformei, ce a atras nobilii şi principii pentru că îşi puteau însuşi bunurile bisericii, elementele burgheze prin simplitate, ordine şi etica muncii, pe oamenii de rând prin idealul egalităţii. Pierderile de autoritate şi de bunuri, au determinat biserica catolică să reacţioneze. În 1534 este autorizat Ordinul Iezuiţilor creat de Ignaţiu de Loyola, în 1542 este creată Inchiziţia papală, iar în 1559 se crează Congregaţia Indexului(lista cărţilor interzise catolicilor). Conciliul de la Trento-1563 menţinea doctrina, crezul, sacramentele, celibatul clerului, cultul sfinţilor şi al Fecioarei, dar sporea disciplina, condamna simonia, cumulul de funcţii, nepotismul şi susţinea recatolicizare. BAROCUL ÎN SLUJBA CATOLICISMULUI, a adus modestia, severitatea, ascetismul specifice idealului iezuit la care adăugă delimitarea clară a temelor, faţeta ondulată, coloana răsucită, spectaculosul, ornamentaţia, ostentativul, teme de grup şi predominant religioase, monumentalul şi giganticul, predominanţa arhitecturii şi subordonarea sculpturii şi picturii. Se remarcă arhitecţii Donato Bramante şi Gianlorenzo Bernini, pictorii Rubens, Carravagio şi El Greco. 5. REFORMA CATOLICĂ ŞI BAROCUL Barocul este un curent artistic specific secolului al XVIl-lea. Trecerea de la Renaştere la baroc s-a făcut prin manierism. în acelaş timp, barocul s-a manifestat ca o reacţie împotriva simplităţii, clarităţii, armoniei şi simţului echilibrului, specifice Renaşterii. Barocul s-a născut în Italia, care era încă centrul artistic al Europei la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar s-a dezvoltat în toate ţările catolice: Spania, Portugalia, Bavaria, Austria, Polonia şi chiar în America Latină, ca o expresie a artei oficiale. El s-a manifestat şi în alte ţări, unde s-a acomodat gustului public şi tradiţiilor locale Contrareforma punea arta în slujba catolicismului, chemând-o să redea cu dramatism subiecte din Vechiul Testament, Patimile lui lisus şi ale altor martiri, reliefând trăirile adânci ale acestora. Ceremoniile religioase devin fastuoase, teatrale şi se desfăşoară întrun decor adecvat, în faţa altarului bogat decorat, chiar prea încărcat. La decoraţie se foloseşte aurul, pentru a da strălucire. Totodată, barocul defineşte literatura de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIl-lea, cu rădăcini în opera lui Cervantes, dar având drept centre Germania şi Anglia din timpul Elisabetei I. Anumite trăsături ale operei lui Shakespeare şi chiar a lui John Milton au fost considerate parte integrantă a stilului baroc. Barocul ca stil artistic este caracterizat prin: • înclinaţia spre grandoare: edificiile sunt de proporţii mari, ca un simbol al forţei dominatoare a popoarelor şi suveranilor. Arhitectura recâştigă rolul dominant, subordonând sculptura şi pictura; • tensiunea interioară, generată de linii arhitecturale complicate, de ritmul sacadat, de o lipsă de claritate în distribuţia volumelor, accentuate de elemente decorative care ascund articulaţiile. Se creează, astfel, senzaţia de mişcare, de transformare;
68
• organizarea spaţiului interior al bisericilor sub forma unei scene, cu efecte surpriză ce ţin de regia teatrală, cu lumini şi umbre, cu folosirea savantă a clarobscurului; • decoraţia încărcată, obţinută prin asocierea unor linii diferite (atât drepte, cât şi curbe) şi a volutelor; • aglomeraţia din unele scene în care apar numeroase personaje alegorice sau reale; barocul dovedeşte o înclinaţie către alegorie; • policromia obţinută prin folosirea unor materiale diferite, a marmurii colorate, a bronzului, aurului etc; • tendinţa suprafeţelor plane de a se răsuci sub formă de suluri, a platformelor de a crea impresia că se deschid spre infinit şi divinitate; • o anume obsesie pentru tragismul destinului uman, de multe ori sugerată prin reprezentări macabre; în artă. Moartea apare adeseori reprezentată printr-un schelet purtând într-o mână un ceas sau o clepsidră şi, în cealaltă, o coasă. 6. REALIZĂRILE ARTISTICE ALE BAROCULUI În arhitectură, elementele baroce au apărut alături de un important monument al Renaşterii, Catedrala Sfântului Petru din Roma, în faţa căreia Gianlorenzo Bernini a construit celebra Colonadă. Alţi arhitecţi care au lucrat la Roma, inima catolicismului, au fost: Francesco Borromini, Carlo Maderno şi Giacomo da Vignola, teoretician al barocului. Stilul baroc se regăseşte şi într-un şir de construcţii civile: palate şi vile construite la Roma, Torino, Veneţia. In Spania, arta barocului s-a impus peste cea gotică, deoarece Renaşterea nu s-a manifestat în formele ei clasice. S-au construit, în acest stil, mai multe catedrale, între care San Cayetano din Saragosa, palate, primării, cum ar fi cea de la Salamanca şi chiar locuinţe particulare. Sculptura barocă exprimă dramatism, prin mişcare, ritm agitat, compoziţie aglomerată şi policromie. Pictura din secolul al XVII-lea, ilustrată de Caravaggio şi de fraţii Carracci, se remarcă prin alegerea unor scene dramatice care dezvăluie sentimente puternice, cum ar fi deznădejdea, spaima, teama de suferinţă. În Spania, secolul al XVII-lea este deschis de El Greco şi continuă cu Francesco de Zurbarân , Murillo şi atinge culmi nebănuite prin Velâzquez, considerat întemeietor al picturii spaniole moderne. În Ţările de Jos, barocul se impune prin procedee tehnice, prin modul în care sunt gândite compoziţiile şi mai puţin prin tematică. în Belgia catolică, artişti ca Rubens sau Anthonis Van Dyck preferă subiectelor religioase (care nu lipsesc cu totul) portrete, scene de familie, teme mitologice, în Olanda protestantă au creat mari pictori, precum Rembrandt (Rondul de noapte, Lecţia de anatomie) şi Frans Hals, opere care nu sunt încadrate în stilul baroc, dar nu pot lipsi din nici o istorie a artelor sec al XVII-lea. 7. ISTORIA ALTFEL Martin Luther (10 noiembrie 1483 - 18 februarie 1546), preot şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane. Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther în 1517. El a încercat să reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită în structura actuală.La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă cu cele 95 de teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg, în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.În 1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol al V-lea să-l execute. Acesta, în loc să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă declaraţiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil. Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther ia pus pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea 8 ani.Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a "trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoriatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion. Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane. Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut şi sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), ţinut între 1545 şi 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma protestantă. Decizii adoptate: 1. Înfiinţarea seminariilor teologice, ca locuri pentru formarea viitorilor preoţi; 2.Plasarea altarului la loc vizibil în biserici (în evul mediu spaţiul clericilor era delimitat de cel al mirenilor printr-un perete sau grilaj despărţitor); 3. Păstrarea cuminecăturii în tabernacolul plasat pe masa altarului, spre deosebire de obiceiul medieval care prevedea ca ostiile consacrate să fie păstrate în nişe special construite în biserici; 4. Introducerea confesionalelor (acele "dulapuri" pentru spovadă, specifice Bisericii Catolice); 5. Introducerea scaunelor în biserici, sub formă de bănci. Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind
69
modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea şi se "opunea" prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor. Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcţiei artei ecleziastice cu destinaţie clară decât măiestriei artistice a artiştilor înşişi.Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor şi care era aproape obscur celor mai mulţi dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii care era simplă, evidentă, directă şi uşor de "decodificat." Artişti ca Annibale Caracci, Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism şi transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai barocului sau artişti proto 8. CRONOLOGIE 1309-1378: „Captivitatea babilonică" a papilor la Avignon. 1377: Roma redevine oraş pontifical (reşedinţă a papilor). 1378: începutul „Marii Schisme" în Biserica catolică, prin alegerea unui papă la Roma şi a altuia la Avignon. 1417: Conciliul de la Konstanz aduce sfârşitul „Marii Schisme" în Biserica catolică. 1449: Dizolvarea Conciliului de la Basel; triumful papalităţii asupra mişcării concillare. 1453: Turcii cuceresc Constantinopole. 1458-1464: Pontificatul papei Pius II (Aeneas Silvio Picolomini), învăţat, umanist şi poet. 1503-1513: Pontificatul papei luliu al II-lea, un mare sprijinitor al artelor. 1517: Martin Luther afişează la Wittenberg cele 95 de teze, punctul de pornire al Reformei. 1517: începutul Reformei protestante în Germania. 1524-1525: Război ţărănesc în Germania. 1525: anabaptiştii apropiaţi de ideile lui Muntzer sunt arşi pe rug la Praga; ulterior, o comunitate paşnică a acestora se stabileşte în Moravia, de unde va trece apoi în Transilvania 1530: Confesiunea de la Augsburg, profesiunea de credinţă luterană, acceptată de Dieta Imperială aici convocată. 1533-1534: în Anglia, Henric ai VIII-lea rupe orice legătură cu catolicismul, proclamându-se şef al Bisericii anglicane. 1536: Calvin publică în latină Instituţia religiei creştine 1539: Aşezământul religiei creştine de Jean Calvin. 1543: Reforma luterană devine dominantă în Transilvania 1545: apare versiunea integrală a Bibliei traduse în germană de către Luther 1545-1563: Conciliul de la Trento pregăteşte reînnoirea Bisericii catolice şi Contrareforma. 1555: Pacea de la Augsburg pune capăt războaielor religioase. 1556: Dieta Transilvaniei desfiinţează Episcopia catolică din Alba lulia. 1556: Abdicarea Iul Carol al V-lea şi divizarea imperiului său. 1557-1581: Sub influenţa Reformei, diaconul Coresi tipăreşte primele cărţi în limba română. 1559: Se introduce învăţământul în limba română în şcoala din Şcheii Braşovului. 1562-1563: primul război religios francez 1567-1568: al doilea război religios francez, declanşat de încercarea de capturare a regelui de către hughenoţi 1568-1570: al treilea război religios francez 1571: Dieta Transilvaniei recunoaşte oficial unitarianismul 1571-1603: cu Ştefan Bathory se instaurează la putere, în Transilvania, familia catolică Bathory, care încearcă să stopeze progresele Reformei 1572: Noaptea Sfântului Bartolomeu, masacrarea hughenoţilor la Paris. 1572-1573: al patrulea război religios francez, declanşat de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu 1574-1576: al cincilea război religios francez, finalizat prin Edictul de la Beaulieu, favorabil hughenoţilor, dar prea puţin aplicat 1576-1577: al şaselea război religios francez, Edictul de la Poitiers revocă majoritatea dispoziţiilor edictului precedent 1579-1580: al şaptelea război religios francez 1585-1598: al optulea război religios francez, încheiat cu Edictul de la Nantes, care conferă libertăţi religioase protestanţilor. 1593: Henric al IV-lea se leapădă de protestantism şi este încoronat, în anul următor, la Paris rege al Franţei. 1598: Edictul din Nantes acordă protestanţilor francezi libertatea de conştiinţă. 1605: protestantul Ştefan Bocskay devine principe al Transilvaniei, punând capăt încercărilor Habsburgilor de catolicizare forţată 9. DICŢIONAR Naţiuni privilegiate: ungurii, saşii, secuii cărora le erau recunoscute drepturile politice în Transilvania. Religii recepte: confesiuni recunoscute oficial, care se bucurau de libertate deplină a cultului. Hughenot: adept al calvinismului, în Franţa. Numele vine de la termenul german Eidgenossen, care înseamnă „legat prin jurământ". Celibatul preoţilor: Interdicţia pentru preoţii catolici de a se căsători. Confesiune: Religie sau cult; scriere care conţine mărturisirea de credinţă al unei religii. Excomunicare: Pedeapsă aplicată de către Biserîca catolică; consta în excluderea unei persoane din comunitatea creştină şi de sub protecţia legilor. Mântuire: Salvarea sufletului prin obţinerea iertării de păcatele săvârşite, scăparea de pedeapsa divină. Pastor: Slujitor cu rol de preot al unui cult protestant. Sacrament: Nume dat in religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti.
70
Simonie: Erezie întemeiată de către Simon Magul, care se considera întruparea divinităţii, dar voia să cumpere de la apostoli atributele pe care aceştia le aveau; mai târziu, simonia a desemnat practica vinderii şi cumpărării funcţiilor bisericeşti. Politică: Este un termen apărut în timpul războaielor hughenote, când s-a format un mic grup de politique care a încercat să găsească prin negocieri o cale de rezolvare a conflictului. Suveranitate: Termenul a apărut în acelaşi context în care grupul politique susţinea că soluţia războaielor religioase era întărirea puterii centrale şi „suveranitatea" acesteia. Annate: venituri anuale provenite de la diversele bunuri ale Bisericii Conciliu: adunare a reprezentanţilor clerului Erezie: orientare religioasa care se abate de la dogmele Bisericii oficiale şi care este condamnată de aceasta. Predicator: îndrumător al unei colectiv sau cult protestant Euharistia: împărtăşanie, una din cele şapte taine ale religiei creştine. Liturghie: cea mai importantă slujbă a religiei creştine, desfăşurată de sărbători. Doctrină: ansamblul ideilor şi conceptelor aparţinând unui sistem filozofic: politic sau religios. Iezuit: membru al ordinului călugăresc Compania lui lisus, constituind principala armă ideologică a Contrareformei. Index: lista cărţilor interzise de Biserica catolică. Ordin călugăresc: organizaţie monahală, înfiinţată cu scopul susţinerii propagandei religioase. Revelaţie: fenomen prin care Dumnezeu îşi dezvăluie, in mod supranatural, natura şi voinţa sa câtorva persoane. Catehism: exounere a principiilor religiei creştine sub formă de întrebări şi răspunsuri. Exegeză: interpretare filologică, istorică a unui text literar, religios etc. Protestantism: confesiune creştină desprinsă de catolicism, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin mişcarea Reformei. Curia papală: administraţia pontificală a Bisericii catolice. Indulgenţă: act de iertare a păcatelor acordat credincioşilor catolici, începând din secolul al Xl-lea, în schimbul unei sume de bani. Mesianism: (aici) credinţa creştină într-un mântuitor divin al lumii (Mesia). Ordin monaho-cavaleresc: comunitate medievală de cavaleri călugări care luptau pentru triumful religiei creştine. Episcopat: unitate administrativă în structura de organizare a Bisericii. XXVIII. RĂZBOIUL DE 30 DE ANI 1. POLITICA ECHILIBRULUI EUROPEAN ÎN SECOLELE XV-XVI Descoperirea Americii şi a drumului naval spre Extremul Orient, dublată de centralizarea statală a mutat centrul economic şi politic al lumii în Europa vestică şi la Oceanul Atlantic. Pe plan politic Imperiul Bizantin şi cel Otoman au asigurat unitatea politică a estului în timp ce Imperiul Carolingian şi cel Romano-german au fost puteri efemere. Lupta pentru supremaţie în Italia a opus pe francezi, germani şi spanioli, rezultatul fiind ascensiunea Habsburgilor. Carol Quintul a reunit coroanele Spaniei, Germaniei şi dominaţia în spaţiul olandez şi italian. Tendinţele sale spre monarhia universală au întâlnit opoziţia regelui francez Francisc al-II-lea, care s-a aliat cu Soliman Magnificul şi a profitat de concurenţa austro-turcă în „Chestiunea orientală”. 2. DESFĂŞURAREA RĂZBOIULUI DE 30 DE ANI Conflictul iniţial religios a căpătat un caracter politic prin implicarea lumii extragermane. Tendinţelor de unificare şi recatolicizare a Germaniei iniţiate de Habsburgi cu sprijinul papalităţii, Spaniei şi principilor catolici germanoitalieni, i s-au opus principii protestanţi germani susţinuţi de Olanda, Anglia, Suedia, Danemarca, Franţa şi Transilvania. Originile şi începutul războiului sunt legate de: -tendinţa Habsburgilor sprijiniţi de papalitate de a crea un imperiu catolic şi în subsidiar de a unifica şi recatoliciza Germania -tendinţa Franţei de a se opunne unei "încercuiri habsburgice" şi de a atinge "graniţele naturale", adică Pirineii, Alpii şi Rinul -opoziţia principilor protestanţi germani, faţă de contrareforma catolică şi unificarea habsburgică -spijinul antihabsburgic al Olandei şi Anglie care erau în conflict naval cu Spania -lupta pentru supremaţie în bazinul Mării Baltice Pretextul la constituit refuzul cehilor de al alege ca rege pe catolicul Ferdinand de Habsburg, şi defenestrarea de la Praga a trimişilor imperiali, de către membrii dietei cehe. Taberele sunt cea catolică: Austria, Spania, papalitatea, principii catolici germani din sud, principii italieni ; tabăra protestantă: principii protestanţi germani din nord, Suedia, Danemarca, Olanda, Transilvania. Cehia, Anglia, Franţa. PERIOADA CEHĂ(1618-1625) a fost marcată de zdrobirea cehilor la Muntele Alb-1620, Cehia pierzându-şi autonomia şi fiind transformată într-o simplă provincie a imperiului, nobilimea protestantă fiind înlăturată şi înlocuită cu una nouă, catolică şi necehă , urmată de intervenţia regatelor scandinave. PERIOADA DANEZĂ(1625-1629), cu sprijinul financiar al Franţei regele danez Cristian al-IV-lea intervine în luptă şi este înfrânt,fiind silit să încheie pace în 1629. Aceiaşi soartă o are în 1626 principele transilvănean Gabriel Bethlen PERIOADA SUEDEZĂ(1629-1635), au fost marcate de victoriile regelui suedez Gustav al-II-lea Adolf, soseşte în Germania cu o armată formată pe criterii naţionale şi bine echipată cu tunuri şi muschete, obţinând victoriile de la Lutzen, Bautzen şi Leipzig, în urma cărora ocupă Praga, care au temperat ofensiva habsburgilor. Moartea regelui duce la un recul al suedezilor în faţa armatelor austro-spaniole. Scoaterea Suediei din luptă în 1634, a dus la intervenţia franceză, de partea protestanţilor pentru a împiedica un imperiu universal germano-spaniol. PERIOADA FRANCEZĂ(1635-1648), După înfrângerea suedezilor, francezii intervin direct în luptă înfrângând decisiv infanteria spaniolă în 1643 la Rocroi, prin victoriile franceze se ajung la negocieri de pace.
71
3. PACEA WESTFALICĂ Negocierile din 1648 au avut loc la Munster- între Franţa şi Imperiul German şi la Osnabruck- între Suedia şi Imperiul German. RELIGIOS se prevedea libertatea cultului şi menţinerea condiţiilor păcii religioase din 1555 de la Augsburg. POLITIC se menţinea fărâmiţarea politică a Germaniei în 343 de state, scăderea puterii imperiale în dauna Dietei, controlul Mării Baltice de Suedia, independenţa Olandei şi Elveţiei, concentrarea autorităţii imperiale în Austria, Cehia şi Ungaria superioară, consolidarea poziţiilor franceze la Pirinei şi Rin prin ocuparea Alsaciei şi arhiepiscopatelor de Toul, Metz şi Verdun. 4. POLITICA ECHILIBRULUI EUROPEAN Monarhiile europene se vor baza în politica lor externă pe doctrina "echilibrului european" şi pe principiul "raţiunii de stat". Marile conflicte ale sec.XVII-XVIII sunt cauzate de: - confruntarea dintre Polonia, Suedia şi Rusia pentru controlul Mării Baltice - concurenţa dintre Franţa, Spania, Austria şi Anglia pentru hegemonie europeană -conflictul dintre Anglia şi Olanda pentru dominaţia mărilor - conflictul dintre Imperiul Otoman cu Rusia şi Austria pentru spaţiul sud-est european . Imperiul Otoman se află în stagnare după cucerirea Ungariei(1541) şi în evident recul după eşecul din faţa zidurilor Vienei(1683). Declinul economic, politic şi militar al otomanilor deschid "chestiunea orientală", adică tendinţa Rusiei şi Austriei de a-şi împărţii părţile europene ale Imperiului Otoman. De asemenea din raţiuni de stat Suedia, Anglia şi Franţa vor încheia alianţe cu otomanii,iar din sec.XVIII francezii şi englezii vor garanta "integritatea Imperiului Otoman", mai ales în faţa expansionismului rusesc. 5. ISTORIA ALTFEL Încheierea războiului de 30 de ani .Războiului de 30 de ani i-a fost pus capăt prin Pacea Westfalică. Acest document a marcat începutul sistemului statal european bazat pe state-naţionale. Cu toate acestea Sfântul Imperiu Roman a continuat să existe (până în 1806), însă cu puteri mult slăbite faţă de perioada medievală. Albrecht Wenzel Eusebius von Waldstein, Duce de Friedland şi Mecklenburg, Prinţ de Sagan, mai cunoscut sub numele de Wallenstein, (24. September 1583 in Hermanitz pe Elba, Böhmen, azi (Boemia): Heřmanice nad Labem, Cehia; - 25. Februar 1634 in Eger; ceh Albrecht z Valdštejna) el a fost Generalissimus imperial – împreună cu Tilly – în timpul războiului de treizeici de ani Gustav II. Adolf (9 decembrie 1594 la Stockholm - 6 noiembrie 1632 la Lützen), provine din familia Wasa fiind rege al Suediei între anii 1611 şi 1632. A fost un rege care cu importanţă deoasebită pentru istoria Suediei în general şi în mod deosebit a războiului de treizeci de ani. El a contribuit prin acţiunile lui politice şi militare la o hegemonie suedeză în secolul XVIII-lea în nordul Europei. 6. CRONOLOGIE 1618 -1648: Războiul de 30 de ani. 1618: Revolta Cehiei împotriva administraţiei habsburgice. Perioada cehă (1618-1620): Luptele s-au desfăşurat în Boemia şi s-au încheiat cu victoria forţelor imperiale. 1620: Victoria armatelor habsburgice de la Muntele Alb. Perioada daneză (1625-1629): Reformaţii conduşi de regele danez Cristian al IV-lea (1577-1648) au fost învinşi de armatele împăratului german aflate sub comanda lui Wallenstein. Perioada suedeză (1629-1635): Coaliţia protestantă, avându-l în frunte pe Gustav Adolf, regele Suediei, domină teatrul de operaţiuni. După bătălia de la Lutzen (noiembrie 1639) unde Gustav Adolf îl învinge pe Wallenstein, dar moare pe câmpul de luptă, Ferdinand al II-lea redevine stăpân pe situaţie. 1635: Intrarea Franţei în război. Perioada franceză (1635-1648): Alianţa franco-suedeză îl obligă pe împăratul german să negocieze şi să încheie pacea. 1648: Pacea de la Westfalia. 7. DICŢIONAR Consiliu aulic: tribunalul suprem în Imperiul romano-german. Dietă: adunare legislativă. Episcopat: unitate administrativă în structura de organizare a Bisericii. Raţiune de stat: concept potrivit căruia binele statului ar justifica mijloacele folosite pentru a-l obţine. Război religios: conflict militar determinat de neînţelegerile de ordin confesional şi care are drept scop să impună o anumită credinţă în defavoarea alteia. Casa Păcii: spaţiu în care populaţiei autohtone i se restituie propnetâţile in schimbul plaţii unui haraci (sau tribut): menţinerea acestui drept comporta existenţa unui stat autonom. Casa Războiului: teritoriu a cărei populaţie se afla în conflict cu puterea otomană şi refuză să răscumpere pacea printr-un tribut. Echilibru european: Sistem politic care asigura pacea prin menţinerea echilibrului între marile state europene, XXIX.
ABSOLUTISMUL
1. UN NOU REGIM POLITIC Instaurarea monarhiilor absolutiste a fost urmarea unei îndelungate evoluţii social-politice. Ea a început o dată cu centralizarea statală şi s-a încheiat în secolele XVI-XVII. Absolutismul monarhic s-a consolidat acolo unde au acţionat anumiţi factori, între care:
72
• încheierea centralizării statale şi a unificării teritoriale, care au fost considerate succese ale monarhiei, deoarece ea a condus atât lupta pentru restrângerea imunităţilor feudale, cât şi pe cea de eliberare, acolo unde a fost cazul (Spania, Franţa, Rusia); • declinul nobilimii din punct de vedere economic, social-politic şi militar, ca urmare a lichidării anarhiei feudale şi a războaielor civile (Anglia) sau religioase (Franţa); • acţiunea monarhiei, ca principala beneficiară a centralizării statale, a dus la sporirea prerogativelor sale. Regalitatea a profitat de conflictele dintre nobilime, pe de o parte, şi burghezie şi orăşeni, pe de altă parte, sporindu-şi autoritatea şi lichidând orice opoziţie; • ascensiunea orăşenimii şi a burgheziei a favorizat absolutismul. Burghezia avea nevoie de monarhie pentru a-şi consolida puterea economică şi a-şi asigura expansiunea colonială şi maritimă; • reforma religioasă; atât catolicii, cât şi reformaţii au căutat să-şi asigure sprijinul monarhiei în cadrul disputelor şi războaielor religioase, în Spania, Filip al II-lea (1556-1598) şi-a consolidat poziţiile, sprijinind Contrareforma. • întărirea noii nobilimi, ridicată din rândul celor îmbogăţiţi, a oferit regalităţii un preţios ajutor. Noua nobilime se opunea vechii aristocraţii. Ea a furnizat jurişti care au elaborat teoria monarhiei de drept divin, precum şi colaboratori eficienţi prin aparatul birocratic. Prerogativele monarhului absolut Doctrina puterii absolute a pornit de la axioma „voinţa regelui are putere de lege" şi a ajuns la o nouă formulă: „cum vrea regele, aşa vrea legea". Regele îşi exercita de drept şi de fapt atribuţiile suveranităţii depline. Puterea sa era nelimitată pe întreg teritoriul statului: avea dreptul exclusiv de a legifera, de a numi în funcţii, de a bate monedă şi de a deţine armata pe care o şi comanda; deţinea jurisdicţia supremă; stabilea şi strângea impozite; dispunea de bugetul statului; conducea politica externă, încheind tratate, numind şi primind solii, declarând război şi încheind pace. Regele subordona Biserica intereselor statului. Nobilimea şi clerul au beneficiat de privilegii însemnate; totodată, cel puţin la începuturile sale, monarhia absolutista a luat măsuri în favoarea burgheziei, promovând o politică economică protecţionistă, prin limitarea importurilor şi încurajarea producţiei interne, şi a acţionat pentru obţinerea supremaţiei maritime şi coloniale (Spania şi Anglia). Absolutismul monarhic a pus bazele sistemului mondial modern, în care statul proteja interesele economice ale burgheziei, intervenind în favoarea acesteia chiar şi militar. Monarhia absolutista coincide cu o perioadă de expansiune economică a Europei către alte continente. Instituţiile statului absolutist Moştenite de la monarhia stărilor, instituţiile statului absolutist au fost adaptate noilor condiţii, fiind subordonate direct regelui. Ele sunt: Monarhia, Consiliul regal, Cancelaria regală, Adunările stărilor. Monarhia şi-a consolidat poziţia dominantă în stat, câştigată încă în faza centralizării statale, exercitându-şi autoritatea pe întreg teritoriul, prin organe centrale şi locale. Monarhia era ereditară, succesiunea la tron fiind riguros stabilită. Vechile relaţii vasalice, conform cărora nobilimea i se supunea regelui doar ca suzeran, fuseseră deja înlocuite cu raporturi noi, prin care îl acceptau ca suveran; vasalii se numesc, acum, supuşi. Consiliul regal, numit uneori şi Consiliul de Stat, lua împreună cu monarhul cele mai importante hotărâri. Prezidat de monarh, acesta era format din membri ai familiei regale şi consilieri apropiaţi, numiţi demnitari sau miniştri, atunci când se ocupau de anumite probleme. Cancelaria regală se ocupa cu redactarea actelor oficiale, întocmea corespondenţa regelui şi primea scrisori. Adunările stărilor au fost menţinute, dar atribuţiile lor au fost restrânse, fiind convocate rar, doar pentru a vota impozite. Aparatul birocratic era compus din numeroşi funcţionari care aduceau la îndeplinire hotărârile regale în provincii. Unele funcţii locale erau accesibile şi burgheziei. 2. HABSBURGII ÎN SECOLUL AL-XVI-LEA: VISUL IMPOSIBIL AL LUI CAROL AL-V-LEA Principalele puteri europene erau conduse în secolele XVI-XVII de dinastia Habsburgilor-Spania şi Germania, Bourbonilor-Franţa, Tudorilor-Anglia şi Romanovilor-Rusia. Principalii protagonişti erau Habsburgii, ajunşi pentru prima dată la tronul german prin Rudolf I (1273-1291), cel care a pus bazele apanajului terotorial al familiei sale în spaţiul alpin austriac şi boemian. Alianţa matrimonială cu casa de Burghundia şi ceea de Spania iau adus lui Carol al-V-lea coroana Spaniei cu Neapole, Sicilia, Ţările de Jos şi coloniile americane-1516, la care a adăugat în 1519 coroana imperială germană. Lunga lui domnie dintre 1516-1556, a fost un periplu şi o luptă permanentă în scopul unificării teritoriale a stăpânirilor sale într-un imperiu universal şi catolic. Confruntat cu opoziţia protestantă germană şi cu cea franco-otomană, Carol eşuează şi abdică lăsând teritoriile germano-italiene fratelui său Ferdinand, iar coroana spaniolă cu Ţările de Jos şi coloniile americane fiului său Filip al-II-lea. 3. DINASTIA TUDORILOR – HENRIC AL-VIII-LEA Tudorii ajung la tronul englez prin Henric al-VII-lea(1485-1509), victorios contra lui Richard al-III-lea la Bosworth. El reface unitatea statului şi pune capăt războiului civil, iar fiul său Henric al-VIII-lea(1509-1547), un adevărat prinţ al renaşterii, inteligent şi lipsit de scrupule, a consolidat autoritatea centrală şi a subordonat biserica, scoţând-o de sub supremaţia Romei, prin Legea de supremaţie-1534. 4. UN MONARH ABSOLUT – FILIP AL-II-LEA Preluând tronul Spaniei, cu centrul comercial al Ţărilor de Jos şi cu coloniile americane, Filip al-II-lea(15561598), a adăugat la acestea arhipelagul Filipine, Milanul, Neapole şi Portugalia. El era un catolic fervent şi a urmărit să realizeze hegemonia europeană spaniolă în dauna Franţei şi Angliei. 5. RĂZBOAIELE RELIGIOASE ALE LUI FILIP AL-II-LEA Opţinând supremaţia în Italia, Filip al-II-lea a sprijinit catolicismul întrând în conflict cu Anglia şi provinciile spaniole protestante din Ţările de Jos. Ca urmare protestanţii olandezi conduşi de Wilhelm de Orania au cucerit în 1572 provincia Utrecht, iar în 1581 s-au separat creând „Provinciile Unite”. Filip a reînfiiţat Inchiziţia şi a obţinut victoria navală de la Lepanto-1571, contra flotei otomane.
73
6.REGINA ELISABETA A ANGLIEI ŞI REGELE FILIP AL SPANIEI Urmând la tron surorii sale catolice, Maria Tudor, regina Elisabeta(1558-1603), a susţinut anglicanismul, dezvoltarea comercial-navală engleză şi opoziţia antispaniolă din Ţările de Jos. Ca urmare Filip al-II-lea a sprijinit revendicarea tronului englez de către regina Scoţiei, Maria Stuart şi a încercat să invadeze Anglia cu „Invincibila Armata”(132 nave, 2400 tunuri, 30.000 soldaţi), fiind învins de flota engleză în largul coastelor Flandrei-1588. 7. INSTALAREA BOURBONILOR ÎN FRANŢA Tentativa lui Filip al-II-lea de a anexa Franţa s-a produs în timpul războaielor religioase, prin susţinerea Ligii Sfinte catolice. Rezultatul a fost regruparea francezilor, după stingerea dinastiei Valois, prin Henric al-III-lea, în jurul liderului protestant Henric de Bourbon, regele Navarrei. Acesta a abjurat protestantismul-1593 şi a fost recunoscut rege în 1594. 8. SECOLUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ Henric al-IV-lea(1589-1610), Ludovic al-XIII-lea(1610-1643) şi Ludovic al-XIV-lea(1643-1715), sprijiniţi de marii sfetnici Sully, Richelieu, Mazarin şi Colbert, au pus bazele absolutismului francez. Henric al-IV-lea, a restaurat unitatea statului şi autoritatea regală, a acceptat catolicismul, a dat protestanţilor Edictul de toleranţă de la Nantes-1598, a iniţiat reconstrucţia economică, dezvoltarea manufacturilor, comerţului, agriculturii şi a generat o relativă prosperitate pentru omul de rând(„fiecare ţăran să aibă duminica o găină în oala de supă”) 9. FRANŢA, SPRE HEGEMONIA EUROPEANĂ Consolidarea monarhiei sub primul Bourbon, a fost urmată de o criză de autoritate în timpul minoratului lui Ludovic al-XIII-lea. Din 1624, primul ministru-cardinalul Richelieu a iniţiat consolidarea statului, a pus capăt tulburărilor nobiliare, ţărăneşti şi cele ale protestanţilor(asediul cetăţii La Rochelle-1628). Franţa s-a implicat în războiul de 30 de ani de partea protestanţilor, pentru a stopa tendinţele spre monarhia universal-catolică a Casei de Habsburg. 10. CONSOLIDAREA ABSOLUTISMULUI FRANCEZ Monarhia şi-a consolidat poziţia prin intermediul Inaltului Consiliu Regal(politica externă), Consiliul Părţilor(afaceri juridice), Consiliul de Finanţe, al secretariatelor de stat şi prin intendenţii care cu ajutorul aparatului militar-administrativ executau ordinele regale în provincii. Stările Generale n-au mai fost convocate din 1617, iar Adunările Notabililor din 1627, în schimb a sporit rolul aparatului poliţienesc, birocratic, militar şi de propagandă. Franţa a obţinut o supremaţie europeană relativă, dar în plan intern a suportat crize economice, revolte rurale şi urbane care au culminat în 1648 cu Fronda parlamentară şi Fronda prinţilor. 11. MODELUL MONARHIEI ABSOLUTE – LUDOVIC AL-XIV-LEA Tratatul westfalic, a însemnat concretizarea politicii lui Richelieu şi Mazarin, permiţându-i lui Ludovic al-XIVlea(1643-1715), să asigure apogeul absolutismului francez. Guvernarea se realiza cu instituţiile rezultate din consiliul de stat şi se caracteriza în plan economic prin sporirea fiscalităţii impuse populaţiei pentru susţinerea armatei permanente şi a politicii grandioase de construcţii regale; ea era completată de politica de dezvoltarea sistemului colonial(creat în Canada şi Antile), a drumurilor, canalelor navigabile, flotei şi porturilor şi a manufacturilor regale. În plan religios are loc în 1685 revocarea edictului de la Nantes, unitatea religioasă determinând emigrarea a circa 100.000-300.000 de protestanţi în special meşteşugari. 12. CLASICISMUL – OPERA ABSOLUTISMULUI Clasicismul, reflectare a realităţii politice Absolutismului monarhic i-au fost atribuite trăsături ca prosperitate, ordine, conformism şi pace socială. Secolul al XVII-lea, identificat cu domnia lui Ludovic al XlV-lea în Franţa, a fost numit şi Marele Secol, deoarece cultura a reflectat acest echilibru social, chiar dacă el era doar de suprafaţă. La începutul secolului apăruse un nou mod de a înţelege literatura şi arta. Franţa a fost un exemplu în acest sens. Literele şi arta s-au dezvoltat o dată cu stabilizarea puterii monarhiei, modelul francez răspândindu-se în ţările din jur pe măsura creşterii prestigiului ei. Franţa a devenit centrul literaturii şi artei europene, în ciuda imensului prestigiu de care se bucura încă Italia. Clasicismul în literatură. Clasicismul a apărut în Franţa, în secolul al XVII-lea, fiind reprezentat în literatură de Boileau, Corneille - fondatorul tragediei clasice franceze , Racine, Molière, La Bruyère, La Fontaine, La Rochefoucauld. Principiile clasicismului au fost: primatul raţiunii, generalizarea, esenţializarea, sensul moral şi spiritul critic, îmbinarea utilului cu plăcutul, a binelui cu frumosul. Sunt considerate trăsături ale clasicismului: obiectivitatea, echilibrul, sobrietatea, stilul impersonal, tendinţa spre universalitate. Accentul cade pe bunul simţ, raţiune şi spirit ales. în concepţia clasicilor, creaţia este un exerciţiu al raţiunii şi o demonstraţie a ei, o meserie pentru care trebuie să te pregăteşti. Aceste trăsături au impus cultivarea unor genuri literare precum tragedia, dialogul, satira, epistola, portretul moral, aforismul etc. Clasicismul a pus în circulaţie ideea perfecţiunii, în sensul reuşitei estetice, al armoniei între scop şi mijloace, între fond şi formă. Creaţia trebuia să se supună unor reguli stricte, stabilite oficial de Academia Franceză, întemeiată de către Ludovic al XlV-lea. Clasicismul artistic. Conceptul de clasicism se foloseşte în istoria artei pentru a defini o „parte a creaţiilor din secolele XVIIXVII, diferite de cele ale barocului şi caracterizate prin monumentalitate, grandoare, gravitate, printr-un sentiment de puritate şi calm. Academiile au impus un absolutism estetic, corespunzând, pe alt plan, celui monarhic. Cea mai renumită a fost Academia Regală de Arte Frumoase, întemeiată de Colbert. O alta va funcţiona la Londra (Royal Academy of Arts). Aceste academii aveau drept scop dirijarea artelor spre glorificarea monarhiei care devenise supremul beneficiar şi client. Se lucra pentru reşedinţele regale, aşa cum se scria pentru Curtea regală. Arta devine una triumfală. Etalonul în arhitectură îl reprezintă palatul Versailles: sculptorii i-au înfrumuseţat sălile şi grădinile cu numeroase fântâni şi grupuri statuare, iar pictorii au decorat interioarele. Era
74
preferat genul istoric, dar şi scenele din viaţa suveranului. Cuvântul de ordine era simetria. încercarea de a defini frumosul universal şi de a-i stabili regulile în academii a generat tendinţa de a reuni tot ce aveau mai bun curentele şi şcolile de artă. 13.ROMANOVII ŞI RIDICAREA RUSIEI CA MARE PUTERE După câteva decenii de tulburări în 1613 la tronul rusesc ajung membrii familiei ROMANOV, înrudiţi cu ţarul Ivan al-IV-lea cel Groaznic prin soţia acestuia Anastasia. După domnia lui Mihail şi Alexei Romanov, la tron ajunge după o perioadă de minorat Petru I cel Mare(1683-1725). El imprimă caracterul absolutist al monarhiei ruse, iniţiază modernizarea militară, tehnologică şi economică cu ajutorul străinilor, reformează structura administrativ-socială a ţării şi deschide drum Rusiei spre Marea Neagră(victorii contra tătarilor) şi Marea Baltică(victorii contra suedezilor şi polonezilor). Principalele reforme au fost: introducerea serviciului militar obligatoriu pentru nenobili, crearea Tablei rangurilor nobiliare, dezvoltarea manufacturilor, construirea noii capitale Sankt Petresburg şi legea succesiunii la tron. Modernizarea brutală a atins doar elita intelectuală, nobiliară şi burgheză, crescând decalajul faţă de majoritatea populaţiei formată din ţărani iobagi, analfabeţi şi fără nici un drept 14. ISTORIA ALTFEL Elisabeta I (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei şi regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. Elisabeta I a fost al şaselea şi ultimul monarh al casei Tudor. În 1558, la numai douăzeci şi cinci de ani, la moartea surorii sale Maria, i se încredinţează soarta ţării, care a devenit slabă şi săracă în urma războaielor şi a luptelor religioase. Elisabeta jura că îi va purta de grijă până la moarte. Aceste cuvinte au constituit pentru ea un jurământ cât se poate de real, lucru de care miniştrii şi consilierii s-au convins imediat ce au cunoscut caracterul noii stăpâne. Fiind convinsă că soarta i-a prilejuit urcarea pe tron, în timpul celor patruzeci şi cinci de ani de domnie îşi îndeplineşte sarcina cu multă maiestuozitate şi siguranţă în sine. Ludovic al XIV-lea (5 septembrie 1638, Saint-Germain-enLaye – 1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franţei şi al Navarrei (în uniune personală). A condus Franţa vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa. Ludovic al XIV-lea a fost profund influenţat de Fronde, neabandonându-şi credinţa că ordinea şi autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învăţat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de către Dumnezeu, să se identifice cu Franţa, să munceasca din greu şi să-şi ia sarcina în serios. El a învăţat totodată să se prefacă, însuşindu-şi cinismul şi dispreţul faţă de motivaţia umană caracteristice lui Mazarin. Educaţia formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era mărginită, aşa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educaţiei aristocratice: ceva istorie antică, dar puţină istorie modernă, o spoială de geografie şi matematică, o cunoaştere temeinică a limbii spaniole şi a celei italiene; a învăţat să vorbească şi să scrie excelent în limba franceză. A fost învăţat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. Poseda mult farmec şi era foarte afabil. Era inteligent, pricepea repede şi poseda o bună memorie a chipurilor şi a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Işi scotea întotdeauna pălăria în faţa femeilor, chiar şi a celei mai umile cameriste. Ludovic şi femeile. Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 era proastă, urâtă şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte. Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neştiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei sale. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Petru I (10 iunie 1672 – 8 februarie 1725) a condus Rusia din 7 mai 1682 până la moartea sa. Marea Ambasadă va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra, numai în Franţa nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci. Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăseşte Moscova la 10 martie 1697 cu ţarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Întors acasă omoară streliţii, taie bărbile boierilor săi, îşi trimite soţia să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaţiilor să-şi lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-şi păstreze barba vor fi nevoiţi să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veşmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăşte ca "boierii, oamenii de la curte, funcţionarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârşitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie şi nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocşi; se mulţumeşte cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile . Hotărăşte ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-şi împodobească porţile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică şi să-şi facă urări de Anul Nou. Petru şi Sankt-Petersburg.Ţinutul unde construieşte Sankt-Petersburgul este sărac, izolat, departe de capitală şi aşezat drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăştinos. Înălţând oraşul Sankt-Petersburg, sfidează natura şi în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Petru urăşte vechea cetate a ţarilor, Moscova, cu clima ei continentală, cu tradiţiile ei de veacuri, cu superstiţiile şi intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat şi răzvrătit totodată. Noul oraş va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar care se leapadă de moştenirea străbunilor.Mai întâi este clădită o fortăreaţă din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreaţă Petru şi Pavel. Răsar mai apoi o biserică şi, nu departe, prima locuinţă a lui Petru : o căsuţă din bârne de brad şi cu acoperişul de şindrilă cu două încăperi, un pridvor. În februarie 1704, ţarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcţia Palatului de Iarnă, care nu se deosebeşte de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalţă o prova de corabie. Acelaşi gust pentru simplitate stă la temelia Palatului de Vară, aşezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcţia castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Ţarskoe
75
Selo. Filip al II-lea (21 mai 1527 – 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556 - 1598, rege al Neapole şi al Siciliei în perioada 1554 - 1598, rege al Angliei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 - 1558, rege al Portugaliei şi al Algarves în perioada 1580 - 1598 şi rege al Chile în perioada 1554 - 1556. Filip al-IIlea şi Don Carlos. Bănuindu-l pe fiul său de a intriga împotriva lui, Don Carlos arestat şi după un scurt timp va muri. Adversarii lui Filip îl acuză de omorârea fiului său propriu, care ar fi fost singurul urmaş legitim al regelui. Dacă Don Carlos ar fi ajuns rege, fiind debil mintal, s-ar fi ajuns la o criză de stat. 15. CRONOLOGIE monarhii absoluţi RUSIA Ivan al IV-lea cel Groaznic (1547–1584) Boris Godunov (1598 –1605) Petru I cel Mare(1682 - 1725) Elisabeta I (1741 – 1762) Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) FRANŢA Henric IV cel Mare(1589-1610) Ludovic XIII cel Drept (1610-1643) Ludovic al XIV-lea cel Mare (1643-1715) Ludovic XV cel Mult Iubit (1715-1774) ANGLIA Henric al VII-lea (1485 -1509) Henric al VIII-lea (1509 -1547) Elisabeta I (1558 -1603) SPANIA Carol Quintul ( rege al Spaniei 1516 – 1556 şi împărat romano-german 1519-1556) Filip al II-lea (1556 - 1598) Filip al III-lea al Spaniei (1598–1621) Filip al IV-lea (1621 -1665) CASA DE HABSBURG(ramura austriacă) Ferdinand I (rege al Boemiei şi Ungariei 1526-1564 şi împărat romano-german 1556 – 1564) Rudolf al II-lea împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612) Matia I împărat al Sfântului Imperiu Roman (1612-1619) Ferdinand al II-lea împărat al Sfântului Imperiu Roman (1620-1637) Francisc I Ştefan de Lorena (1745 -1765) Maria Tereza (1740 – 1780) Iosif al II-lea (1765 – 1790) 16. DICŢIONAR Autocrat: conducător cu puteri absolute; monarh absolut, despot. Ţar: titlu purtat de monarhul Rusiei, începând cu mijlocul secolului al XV-lea; corespondentul rus al cuvântului latin caesar, sinonim, aici, cu împărat. Fronde: tulburări care au agitat Franţa în timpul minoratului lui Ludovic al XlV-lea şi care au pus în discuţie guvernarea lui Mazaarin şi absolutismul în general Hughenoţi: denumire dată, în Franţa, adepţilor calvinismului. Mercantilism: doctrină economică engleză şi politică economică conform cărora bogăţia unui stat constă în cantitatea de bani şi de metale preţioase pe are o deţine. Suveran: care deţine autoritatea supremă; care se află deasupra tuturor. Camera înstelată: secţiune juridică a Consiliului Privat înfiinţată în secolul al XVI-lea de către Tudori, prezidată de un prim cancelar; judeca nobilimea pentru încălcarea ordinii publice şi a dispoziţiilor regale. Denumirea vine de la sala unde îşi ţinea şedinţele, care avea tavanul pictat cu stele. Cortes: adunarea stărilor în Spania. Curtea înaltei Comisiuni: secţiune juridică - îşi exercita competenţa asupra clerului şi instituţiilor de învăţământ. Academie: înaltă instituţie culturală creată pentru a ajuta progresul ştiinţei, literaturii, artei; societate a oamenilor de cultură dintr-o ţară. Academism: manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională. Raţionalism: concept în teoria cunoaşterii care consideră raţiunea izvorul principal şi chiar unic al acesteia, afirmând că necesitatea şi universalitatea nu pot fi deduse din experienţă, ci numai din raţiune.
76
