http://bestbigdeal.com/rss Cel mai tare blog cu cele mai bune articole din mai multe domenii: afaceri, alimentatie sanatoasa, auto, dragoste, istorie, medicina, religie, retete culinare, sanatate, sex, stiinta, turism, cum sunt furati romanii... si multe altele
apasa aici
POPESCU ION COMŞA MARIN
UNGUREANU LAURA
PREVIZIUNEA – premisă a dezvoltării durabile *
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPESCU ION, COMŞA MARIN, UNGUREANU LAURA, Previziunea – premisă a dezvoltării durabile/Popescu Ion, Comşa Marin, Ungureanu Laura,– Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 268 p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN 973-582-728-X general 973-582-729-8 vol. I 341
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 ISBN 973-582-728-X general 973-582-729-8 vol. I
Redactor: Andreea DINU Adela DEAC Tehnoredactor: Florentina STEMATE Vasilichia IONESCU Procesarea electronică: Liliana şi Dan MAZILU Coperta: Marilena GURLUI – BĂLAN Bun de tipar: 24.11.2003; Coli tipar: 16,75 Format: 16/61 x 86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET POPESCU ION COMŞA MARIN
UNGUREANU LAURA
PREVIZIUNEA – premisă a dezvoltării durabile I Bazele teoretice şi metodologice
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2003
Referent ştiinţific: Prof. univ. dr. Mircea MALIŢA, membru al Academiei Române
CUPRINS
Argument ...........................................................………..…………... Partea întâi. Bazele teoretice ale ştiinţei despre viitor sau previziunii I: Cerinţe obiective ale studiilor prospective .................………….. 1.1. Atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci ale naturii umane .....………………………………………... 1.2. Cunoaşterea şi orientarea viitorului – criterii explicite ale dezvoltării durabile sau sustenabile …..............……… 1.3. Analiza – modalitatea raţională de a recepta realitatea mai presus de structura sa concretă ............................……… 1.4. Sistemul – reductor al complexităţii realităţilor sociale şi economice .…..............................................……………… 1.5. Modelarea şi simularea – abstracţii specifice estimării evoluţiei sistemelor sociale şi economice …….…………….. 1.6. Structura şi dinamica viitorului – variabile independente generatoare de incertitudini şi riscuri ................…………… II. Tendinţe şi valori în cercetarea prospectivă ………….……… 2.1. Dimensiunea cognitivă a funcţiilor (atributelor) şi a structurilor prognozelor .…………………………….…….……………. 2.2. Curente de idei sau şcoli reprezentative .............…………... 2.3. Gândirea prospectivă – condiţie obligatorie nu şi suficientă însă, a managementului strategic sau al schimbării …….…. 2.4. Previziunea şi piaţa – categorii valorice compatibile şi complementare ..………………………………………… 2.4.1. Autoreglarea sau orientarea spontană .………….……... 2.4.2. Reglarea dirijată sau conştientă ……………………... 2.5. Instituţionalizarea preocupărilor prospective – şansa de a evita vulnerabilităţile dezvoltării .......................……………
9 13 16 17 19 36 54 62 68 78 79 83 87 94 95 102 109 5
Partea a doua. Metodologia proiectării viitorului ...........…………. III. Clasificarea sau tipologia prognozelor ……….......................... 3.1. Gruparea în funcţie de criterii explicite, de tip determinist ... 3.1.1. Atitudinea faţă de obiectul (eveniment, situaţie, proces) examinat .............……………………………………... 3.1.2. Modalitatea de a cunoaşte şi înţelege viitorul ………. 3.1.3. Căile de explorare a viitorului ................……………. 3.2. Gruparea în funcţie de criterii implicite şi intuitive, de tip probabilist .......…………………………………………….. 3.2.1. Diagnoza – starea neretuşată a realităţii ………………... 3.2.2. Prognoza – afirmaţie probabilistă asupra viitorului …. 3.2.3. Strategia sau politica dezvoltării – pătrunderea raţională, obiectivată în câmpul potenţialităţii ……..... 3.2.4. Planificarea – mijloc de a gestiona şi controla riscurile 3.2.5. Programarea – stabilirea detaliilor vizând înfăptuirea efectivă a obiectivelor ……………..….................…... IV. Fiabilitatea sau gradul de încredere în prognoze …….........… 4.1. Fezabilitatea – expresie a opţiunii sociale şi politice …….… 4.2. Fiabilitatea – premisă a încrederii în studiile prospective …. 4.3. Cuantificarea fiabilităţii ........................…………….……... 4.3.1. Analiza ex-ante sau anterioară, prognozării …………... 4.3.2. Analiza post factum sau ulterioară prognozării ……... 4.4. Caracteristici ale fiabilităţii .......................………………… 4.5. Urmărirea înfăptuirii previziunilor ………………………… 4.6. Actualizarea cercetărilor prospective .……………………… V. Informaţia – sursă de competitivitate ……...........................….. 5.1. Sistem informaţional ...........................................…………... 5.2. Clasificarea informaţiilor ....................................…………... 5.3. Indicatorii – variabile deterministe ale mişcării dinspre prezent spre viitor ………………………………………….. 5.4. Indicatorii ai previziunii …………………………….……… 5.4.1. Indicatori de stare …………………………………… 5.4.2. Indicatori ai contabilităţii naţionale …………………. 5.4.3. Indicatori ai fluctuaţiei ciclice ..............…………….. 5.4.4. Indicatori ai strategiilor economiei internaţionale …... Partea a treia. Metode şi tehnici de explorare a viitorului …………... VI. Fundamentarea, elaborarea şi adoptarea prognozelor ……... 6.1. Principiile care stau la baza elaborării prognozelor ………... 6.2. Etapele elaborării prognozelor ……………………………... 6.3. Variabile ale prognozelor …………………………………... 6.4. Structura logică, pragmatică a prognozelor ………………... 6
114 116 117 117 123 123 125 126 128 133 138 143 148 148 149 153 156 157 158 159 160 162 163 164 166 167 168 170 174 177 180 182 183 185 187 188
VII. Modul de abordare a viitorului sau ipoteze de lucru ……..... 7.1. Viitorul „arhetipal” sau dedus, rezultat al logicii şi al extrapolării trecutului şi prezentului ………………….. 7.2. Viitorul „inventat” sau indus bazat pe creaţia originală decurgând din nevoi şi din obiective umaniste …………….. Partea a patra. Optimizarea prognozelor .........................………. VIII. Ierarhia şi echilibrul în sistemele mari, complexe …………. 8.1. Creativitatea sau dinamica proceselor euristice ........………. 8.2. Proiectarea strategiilor alternative ..........................………... 8.3. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică – variabilă exponenţială a progresului general, social şi economic .…… 8.4. Evoluţia demografică în România, în perspectiva dezvoltării durabile .......………………………………………………... 8.5. Resursele naturale – pivotul dezvoltării durabile ....………... 8.5.1. Asigurarea resurselor naturale ……………………….
190 192 203 206 207 213 225 228 237 250 263
7
8
ARGUMENT
Analiza realităţilor cu care se confruntă societatea contemporană, informatizată arată, fără urmă de tăgadă, că omenirea se află în faţa celei mai importante opţiuni din îndelungata sa istorie. Una cu valoare de paradigmă - având valenţe raţionale şi emoţionale deopotrivă - indusă de adevăruri tulburătoare, precum: perspectiva epuizării premature a resurselor naturale tradiţionale, cu precădere a celor neregenerabile; creşterea haotică, în afara oricărui control, a populaţiei; accentuarea dezechilibrului ecologic, sub presiunea poluării mediului înconjurător; incapacitatea de a asigura hrana locuitorilor globului. De parcă nu era suficient, există şi circumstanţe agravante, în principal încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi inegalitatea de şanse în domeniile educaţiei, sănătăţii, carierei ş.a., la scară zonală şi planetară. Întrucât amploarea şi ritmul descoperirilor din ştiinţă şi din tehnică pot contribui la soluţionarea problemelor evocate, apare, inevitabil, cerinţa obiectivă de a reflecta mai profund asupra modului de a percepe şi recepta, dar, mai cu seamă, de a gândi şi proiecta dezvoltarea economico-socială. Din câte se ştie, începând cu secolul în care abia am pătruns, şansa de a supravieţui a unităţilor economice şi financiar-bancare este direct proporţională cu valoarea actului de conducere, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de management strategic sau al schimbării. Pentru a reuşi însă, acesta trebuie să fie unul creativ, de tip prospectiv şi, pe cât posibil, neconflictual. O ipoteză care sugerează că, în continuare, creşterea economică nu va mai fi una generală şi continuă, iar agenţii economici vor supravieţui numai dacă fac eforturi susţinute şi neîntrerupte pentru asimilarea în timp util a tehnologiilor de „ultimă oră”, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea activităţii. Din această raţiune, pledoaria în favoarea fundamentării şi a elaborării previziunilor sau prognozelor devine legitimă şi credibilă, contribuind la soluţionarea numeroaselor probleme ivite în calea progresului general. Aşa încât, nu mai surprinde pe nimeni 9
afirmaţia potrivit căreia, începând cu ultima parte a secolului trecut, previziunea a devenit un instrument ştiinţific de lucru eficace aflat la îndemâna artizanilor strategiei dezvoltării, fie ei cercetători, politicieni ori oameni de afaceri. Lucrarea este concepută în patru module decurgând din logica procesului de însuşire a cunoştinţelor dintr-un domeniu considerat a fi destul de arid, care atrage şi interesează numeroşi teoreticieni şi practicieni. Primul, consacrat bazelor teoretice, prezintă conceptele, tezele şi ipotezele specifice previziunii ca ştiinţă de sine stătătoare, care operează cu instrumente de cunoaştere şi orientare a viitorului unanim acceptate. Cel de-al doilea, intitulat metodologia proiectării viitorului, evidenţiază criteriile care stau la baza sistematizării şi a ierarhizării cercetărilor prospective, în funcţie de care se estimează fiabilitatea sau gradul de încredere în alternativa aleasă, aflată în câmpul soluţiilor probabile sau posibile. Al treilea, respectiv metode şi tehnici de explorare a viitorului, abordează viitorul atât ca o prelungire a trecutului şi a prezentului, cât şi ca un rezultat al creativităţii şi al originalităţii, al viziunii, atitudinii şi acţiunii prospective. În sfârşit, cel de-al patrulea, denumit optimizarea prognozelor, pune în valoarea modul în care pot fi utilizate cunoştinţele acumulate pentru alegerea variantelor eficiente de valorificare a resurselor disponibile. Din raţiuni didactice, o atenţie aparte se acordă aspectelor semantice, terminologice, în încercarea de a elimina eventualele confuzii. Recunoaştem sau nu, lumea s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât generaţiile actuale şi viitoare au nevoie de informaţii relevante, în măsură să le asigure integrarea profesională şi socială fără şocuri majore, atât de traumatizante. Sunt semnificative, în acest context, concluziile studiilor elaborate recent în ţări cu vechi şi remarcabile tradiţii şi performanţe în domeniu, cum sunt Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, S.U.A. ş.a., în care se subliniază pregnant că stilul de predare – mult prea şcolastic şi enciclopedic – şi modalitatea clasică de evaluare şi examinare ca indicator al nivelului de cunoştinţe sunt depăşite, pledându-se convingător în favoarea afirmaţiei că tinerii, în general, şi absolvenţii învăţământului universitar, în special, trebuie sprijiniţi să-şi dezvolte imaginaţia şi simţul practic. Mai mult decât atât, marea majoritate a tinerilor se îndreaptă spre studii precum afacerile, dreptul, contabilitatea, designul, mass-media, mediul înconjurător, turismul şi managementul, în care 10
cercetările prospective deţin o pondere deosebit de importantă. Tot mai mulţi specialişti în sociologie au ajuns la concluzia că, în prezent, şcoala are datoria de a surmonta decăderea valorilor spirituale şi morale de care se fac vinovate perioadele de tranziţie şi familia. În ţara noastră, regenerarea şi progresul pot deveni efective – susţin analiştii – prin biserică şi şcoală, instituţii ce se bucură încă de mare prestigiu, de unde concluzia explicită că cercetările prospective trebuie să contribuie la ameliorarea condiţiei umane.
Bucureşti, septembrie 2003
Autorii
11
12
Partea întâi BAZELE TEORETICE ALE ŞTIINŢEI DESPRE VIITOR SAU PREVIZIUNII
În esenţă, activitatea umană (ansamblul actelor fizice, intelectuale şi morale ce urmăresc atingerea unor ţinte prestabilite) este călăuzită de două obiective fundamentale de a căror înfăptuire într-un timp realist şi rezonabil, cât mai scurt posibil şi la parametri de eficienţă economică, tehnologică şi ecologică, depinde calitatea vieţii şi a muncii la nivelul individului şi al grupului în care acesta se află integrat, al societăţii în ansamblul său. Primul dintre obiective este nevoia de a cunoaşte anticipat evenimentele (întâmplare importantă sau, în sens matematic, noţiunea de bază din teoria probabilităţilor care exprimă producerea sau nu a unui fenomen, în cadrul unui experiment), fenomenele (manifestare exterioară a esenţei unui obiect sau lucru ce surprinde prin noutate) şi procesele (succesiunea de stări şi de etape prin care trec, în desfăşurarea şi schimbarea lor, diversele evenimente şi fenomene, a dinamicii sau a stării lor viitoare) din natură şi din societate, precum şi mecanismele care le guvernează evoluţia. Scopul urmărit îl reprezintă îngrădirea prejudecăţilor şi înlăturarea limitelor umane inerente, în încercarea de a orienta evoluţiile viitoare în direcţia restabilirii şi a prezervării echilibrului din cadrul sistemului unitar şi coerent om – societate – natură, a optimizării procesului de transformare a resurselor disponibile în bunuri şi servicii solicitate pe piaţă. Din câte se observă, este vorba de un demers explicit, riguros organizat, având două componente (fig.1.1): una sistematică (reflectă actul deliberat al conştientului sub formă de meditaţie sau reflecţie) şi alta intuitivă (dar hărăzită de subconştient, ca răsplată a activităţii anterioare a conştientului), manifestată sub forma de intuiţie ştiinţifică ori scânteie de geniu [17, pag. 783]. Cel de-al doilea obiectiv este satisfacerea anumitor trebuinţe ale omului şi ale societăţii, fie ele materiale (bunuri şi servicii necesare unei existenţe decente, în concordanţă cu resursele existente şi cu 13
efortul depus) ori spirituale sau intelectuale, precum: creaţia literară, plastică, muzicală, ş. a., împlinirea vocaţiei, a harului. În ambele cazuri, demersul este unul raţional, logic, conştient, implicând iniţiativă şi creativitate, profesionalism şi perseverenţă, elemente ce contribuie la optimizarea flexibilă a raportului între nevoi (aspiraţii, interese), în creştere neîntreruptă, şi posibilităţi, limitate şi, în unele cazuri, deficitare. Gândirea ştiinţifică Gândirea sistematică
Empirică
Empirică dirijată
Gândirea intuitivă
Meditaţie profundă
Scânteie de geniu
Intuiţie ştiinţifică
Fig.1.1.
Este în afara oricărui dubiu că descoperirile din ştiinţă potenţează deopotrivă aspiraţiile şi posibilităţile, iar îmbogăţirea şi generalizarea cunoaşterii determină conştientizarea asupra faptului că obţinerea echilibrului între cele două concepte valorice – nevoi şi posibilităţi – poate contribui decisiv la eliminarea gravelor dezechilibre sociale şi economice înregistrate în multe ţări ale globului. După cum, şansa de a obţine standardele evocate este proporţională cu voinţa şi profesionalismul celor care exercită puterea politică şi economică, cu implicarea opoziţiei şi a societăţii civile, a structurilor academice şi universitare în efortul de a fundamenta şi de a realiza strategiile (politice, sociale, economice, culturale, ş. a.) pe perioada unui ciclu de guvernare, mai cu seamă a obiectivelor de interes naţional pe termen mediu şi lung. Cu alte cuvinte, explorarea viitorului facilitează identificarea conexiunilor şi a intervenţiilor specifice fluxului informaţional valori → obiective → nevoi → resurse (fig.1.2), amplificând atât eficacitatea acţiunii sociale raţionale, cât şi motivaţia şi satisfacţia în muncă. Analiza schemei 14
evidenţiază pregnant o serie de efecte benefice asupra comportamentului individual şi colectiv, a interesului manifestat pentru educaţie şi cultură, reflectat în nivelul aspiraţiilor. Sistem de valori
Obiective ale dezvoltării socialeconomice
Nevoi (aspiraţii şi interese)
Programarea şi planificarea social-economică
Nevoi umane, fizice şi sociale
Structura relaţiilor sociale
Structura relaţiilor economice Fig. 1.2.
Accelerarea fără precedent a ritmului schimbărilor a impus prevederea ca cea mai importantă funcţie (atribut) a ştiinţei conducerii sau managementului, pentru a folosi echivalentul în limba engleză, încetăţenit deja în literatura de specialitate de pretutindeni, iar previziunea şi orientarea economică (şi socială) ca disciplină distinctă din familia celor de sinteză, precum filozofia, economia şi psihologia. Este un demers coerent şi pragmatic având propriile sale principii şi axiome, metode şi tehnici, instrumente de investigaţie, capabile să asigure fundamentarea, elaborarea şi adoptarea strategiilor de care depinde evoluţia ascendentă în toate segmentele activităţii umane. Apelând la construcţii de investigaţie laborioase şi sofisticate, bazate pe cunoştinţe logice, matematice, omul poate anticipa starea viitoare a fenomenelor (proceselor) şi rezultatele probabile pe care le generează acţiunea umană, precum şi consecinţele acestora asupra individului şi a societăţii. De asemenea, amploarea şi profunzimea descoperirilor din ştiinţă şi din tehnologie asigură cunoştinţele necesare pentru orientarea schimbărilor ce au loc în direcţia valorificării eficiente a resurselor disponibile în concordanţă cu cerinţele şi exigenţele prezente şi viitoare [3, pag.32]. 15
I CERINŢE OBIECTIVE ALE STUDIILOR PROSPECTIVE
Economia naţională constituie un mecanism complex şi dinamic format din agenţi economici, instituţii financiare, bancare şi ale administraţiei publice legate prin conexiuni şi fluxuri informaţionale şi decizionale decurgând din diviziunea socială a muncii, în plan intern şi internaţional. Ca una dintre unităţile enumerate să poată desfăşura o activitate eficientă şi competitivă este necesar ca celelalte să-i furnizeze mijloacele de producţie şi să-i absoarbă produsele şi serviciile realizate într-o perioadă de timp definită, ca premisă obiectivă a continuităţii procesului reproducţiei. Legăturile dintre unităţi reclamă, de asemenea, orientarea fluxurilor, în funcţie de cerinţele şi exigenţele competiţiei. Relaţiile om – natură şi om – societate au, în esenţă, acelaşi suport logic, respectiv triada substanţă sau materie – energie – informaţie. Ipoteză credibilă ce permite constatarea că, activitatea umană, fizică ori intelectuală, este un proces conştient ce se desfăşoară într-un anumit mediu informaţional. In astfel de circumstanţe, încercarea de a dirija schimbările ce pot ameliora sau îmbunătăţi în mod perceptibil activitatea este posibilă doar atunci când persoanele abilitate să adopte decizii dispun de previziuni mai bune şi mai precise referitoare la evoluţiile viitoare. După opinia noastră, existenţa supoziţiilor având o relevanţă acceptabilă despre viitor este o condiţie prealabilă pentru înţelegerea consecinţelor potenţiale ale propriilor acţiuni în funcţie de care se construieşte strategia de urmat. Fără dirijarea schimbării nu este posibilă obţinerea progresului dorit, indiferent de domeniul analizat şi de complexitatea activităţii desfăşurate. Aşa cum sublinia A.Tofler în Şocul viitorului, dacă umanizarea planificatorului este prima condiţie în strategia prospectivei sociale, prelungirea orizontului nostru temporal este cea de a doua. Pentru a depăşi tehnocraţia, contemporanul nostru trebuie nu numai să învingă actualul filistinism economic, ci şi să devină mai receptiv şi mai convins de teza „viitorilor posibili”, ceea ce face ca previziunea să fie privită şi ca o dilemă filozofică nerezolvată încă pe deplin. „Nu poţi niciodată să prevezi viitorul după trecut” – arăta Edmond Burke, în timp ce Patrick Henry îl contrazicea, susţinând 16
că „nu cunosc alt mod de evaluare a viitorului decât în funcţie de trecut”, previziunile fiind posibile doar când există o evidenţă cât mai completă a datelor din trecut, ca parte fundamentală a planificării strategice realiste şi flexibile. 1.1. Atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci ale naturii umane Creaţia materială şi cea spirituală sunt, de fapt, consecinţa actelor deliberate ale omului, motivate de scopuri cuprinzând un anumit orizont de anticipare, în sensul că se proiectează şi debutează în prezent, momentul (tp), iar realizarea propriu-zisă are loc în viitor, momentul (tv), în care tv > tp. Mai mult decât atât, activitatea se desfăşoară în conformitate cu un plan ce constă din estimarea posibilităţilor şi a mijloacelor existente, necesare atingerii scopului, şi din stabilirea etapelor ce urmează a fi parcurse şi a timpului de finalizare a lucrărilor, în funcţie de criterii mai mult sau mai puţin explicite. Însăşi viaţa omului urmează aceeaşi traiectorie: începe în prezent (tp) şi se încheie cândva, în viitor (tv), impunând luarea în considerare a simultaneităţii celor trei dimensiuni temporale. Raportându-le la axa timpului (O–T), se poate constata succesiunea logică a fluxurilor informaţionale şi decizionale, a compatibilităţilor distribuite dinspre trecut spre viitor (fig.1.3). Zona certă sau virtuală
Trecut
Prezent
T
O t0
tt
tp
Viitor
tv
Timp
Zona probabilă sau potenţială Fig. 1.3.
După cum sugerează şi diagrama, zona virtuală se caracterizează prin cunoaşterea sistematică (ordonată în axiome şi principii, în teze confirmate şi validate de situaţii reale, exprimate în date certe statistice). 17
În timp ce zona probabilităţilor, operând cu ipoteze de lucru, dezvăluie doar posibilităţile de a cunoaşte şi de a aproxima. În acest din urmă caz, singura certitudine o reprezintă continuarea efortului de a identifica tendinţele pozitive din evoluţia evenimentelor şi a proceselor (pentru a le încuraja şi susţine în viitor), de a readapta supoziţiile la noile exigenţe şi la schimbările survenite deja ori iminente. Prin urmare, viitorul dorit este funcţie a necesităţii, caracterizată de relaţii de cauzalitate, de tip determinist, dar şi a întâmplării, indusă de factori aleatori sau accidentali, conjuncturali. Pătrunderea în orizontul de timp viitor se realizează înainte de a se acţiona efectiv, mai precis de îndată ce se prefigurează în plan ideatic, mental, materializându-se în decizii şi proiecte ce urmează a fi înfăptuite. Cum acţiunea socială (concept ce exprimă trecerea dintr-o ipostază în alta, cum ar fi din prezent în viitor) introduce omul în perimetrul incert al viitorului (zona potenţială), devine firească preocuparea pentru a cunoaşte „mobilul” intervenţiei umane. Ideea de probabilitate joacă, explicit sau implicit, un rol dominant în studierea comportamentului uman. Aşa cum arăta J.C.Maxwell în urmă cu aproape două veacuri, „adevărata logică a lumii stă în calculul probabilităţilor”. Un concept de tip euristic (serveşte la descoperirea unor cunoştinţe noi) ce confirmă afirmaţia marchizului de Laplace, care definea probabilitatea ca raportul dintre numărul de cazuri favorabile şi numărul total de rezultate posibile ale unui eveniment [30, pag.20]. Din câte se ştie, motivaţia oricărei activităţi a fost şi rămâne satisfacerea anumitor nevoi sau trebuinţe ale omului şi ale societăţii. Este vorba de nevoi umane reprezentând cerinţe materiale, spirituale şi ecologice, adică nevoi de consum ale populaţiei (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură ş.a.), şi nevoi de producţie; nevoile, fie ele fiziologice, sociale ori raţionale, se caracterizează printr-o mare diversitate. Desigur, structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în funcţie de voinţa şi de dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de instruire şi educaţie. În acelaşi timp, nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng. Spre exemplu, transportul cu autobuzul poate fi înlocuit cu alte mijloace – tramvai, metrou, troleibuz; informarea prin cititul ziarului poate fi suplinită de radio sau televizor. Spre deosebire de alte discipline ştiinţifice, precum chimia, fizica, mecanica, biologia, matematica ori lingvistica, al căror obiect de studiu urmăreşte cunoaşterea proceselor reale din natură şi din societate, previziunea operează cu 18
probabilităţi, care induc elemente noi, inedite, adică informaţii necunoscute anterior. Altfel spus, viitorul nu este obiectiv şi unic, nedeterminat, ci un concept creativ în care se regăseşte un raport definit între redundanţă (exces de semnale faţă de strictul necesar pentru transmiterea informaţiilor relevante sau pentru sporirea organizării funcţionale a sistemului real) şi informaţie. Ca măsură a organizării, redundanţa are tendinţa să crească odată cu reducerea incertitudinilor ce însoţeşte evoluţia dezvoltării social-economice. Aşa cum vom vedea în subcapitolul următor, incertitudinea poate fi diminuată treptat, prin orientarea şi asigurarea organizării structurale şi funcţionale. Indiferent dacă obiectivul urmărit este unul material (produse şi servicii) ori spiritual (împlinirea harului, a vocaţiei de a crea opere artistice – literatura, pictura, sculptura, muzica) analiza constă aproximativ din aceleaşi etape. Eventualele diferenţe ţin doar de complexitatea acestora. De regulă, prognozele se elaborează în mai multe variante: medie (tendinţa dominantă), forte (amplifică tendinţa dominantă până la limite rezonabile) şi slabă – limita minimă admisibilă. 1.2. Cunoaşterea şi orientarea viitorului – criterii explicite ale dezvoltării durabile sau sustenabile Prin natura sa, cunoaşterea (informaţii semnificative, de ultim moment), este un fenomen mereu actual, efectul de antrenare pe care îl induce constituind o convingătoare invitaţie la meditaţie şi la acţiune, cu precădere din partea factorilor decizionali – puterea politică, conducerea agenţilor economici şi a instituţiilor financiar – bancare, organisme internaţionale ş.a. În opinia specialiştilor, aceasta reprezintă soluţia pentru articularea tuturor segmentelor lumii contemporane, extrem de neomogene şi de incompatibile, într-un proiect al dezvoltării la scara planetei, dincolo de valoarea redundanţei şi a entropiei (gradul de incertitudine al unui câmp de probabilitate finit). Ca orice măsură statistică, entropia este nenegativă şi se determină cu expresia [42]: n
H(A) = − ∑ p i log 2 p i i =1
1.1.
H(A) ≥ 0 în care H exprimă entropia evenimentului sau fenomenului A, iar pi probabilitatea producerii acestuia. 19
Dacă pi = 1 şi pk = 0; (k ≠ 1), k = 1,…, n, atunci H(A) = 0. În acest caz, câmpul de probabilitate nu conţine nici o incertitudine. Entropia informaţională este maximă dacă toate probabilităţile sunt egale între ele: H(A) = H ≤ Hmax = –log2p
1.2.
Prin diminuarea incertitudinii se obţine o anumită cantitate de informaţie (I), posibil de măsurat cu ajutorul relaţiei: I = Hmax – H
1.3.
La nivelul sistemelor sociale, gradul de organizare este direct proporţional cu cantitatea de informaţie înmagazinată în acestea şi invers proporţional cu entropia informaţională maximă, măsurând nivelul de complexitate atins în procesul dezvoltării [45, pag. 15]. Odată cu amplificarea entropiei pot apărea noi dezechilibre, însă această tendinţă este contracarată prin creşterea continuă a organizării sociale, ca proces antientropic. De altfel, activităţile umane au tot mai mult un caracter antientropic, deci mai organizat, facilitat de procesele de învăţare. În majoritatea situaţiilor, cantitatea de informaţie este strâns legată atât de numărul stărilor posibile ale sistemului examinat, cât şi de probabilitatea realizării acestora. Rezultă că redundanţa (R) sau gradul de organizare poate fi estimată cu ajutorul relaţiei: R=
I H max
= 1−
H H max
1.4.
0 ≤ R ≤1 H = H max (1 − R )
Dacă Hmax este constantă se înregistrează o reducere a entropiei informaţionale, iar dacă apar fenomene de dezordine (micşorarea redundanţei R) atunci se ajunge la creşterea entropiei informaţionale. În general, entropia informaţională sporeşte odată cu amplificarea complexităţii sistemului şi se diminuează prin perfecţionarea organizării, de unde cerinţa asigurării echilibrului între complexitate şi organizare. Pe termen mediu se ajunge la echilibrul dinamic aşteptat şi dorit, în special prin concentrarea capitalului şi prin optimizarea conducerii şi a organizării. Calitatea procesului de conducere a activităţii la nivel micro (al agenţilor economici) ori macro (al unei ramuri sau al economiei naţionale) este funcţie directă de abilitatea 20
factorilor decizionali de a conjuga adecvat gândirea analitică, de tip convergent, cu gândirea creativă, preponderent divergentă (fig.1.4), generatoare de idei şi de acţiuni ce pot contribui la soluţionarea rezonabilă a problemelor reale din evoluţia economico-socială. Probleme analizate
Gândirea creativă
Identificarea opţiunilor
Gândirea analitică
Decizie
Acţiune
Fig. 1.4
După o perioadă îndelungată de timp în care preocupările teoreticienilor în domeniul economiei au fost concentrate asupra pieţei, cererii, ofertei ori preţurilor, specifice deciziilor microeconomice, proprii analizei tradiţionale (în care omul este privit prin prisma consumatorului şi a producătorului), începând cu anii ’60 ai secolului trecut, accentul s-a pus pe fundamentarea şi elaborarea deciziilor şi proiectelor ca demersuri specifice previziunii. Altfel spus, activitatea umană se analizează la două nivele de agregare complementare şi interdependente. Pe de o parte, perspectiva microeconomică, adică procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la fluxurile economice – societăţi comerciale, bănci şi instituţii financiare, administraţie, publică şi privată, prestări de servicii. Pe de alta, perspectiva macroeconomică, în care analiza vizează economia naţională, zonală, continentală şi globală. În acest context, organizarea globală – structurală şi funcţională – poate fi măsurată cu relaţia: Hmax – H = R · Hmax
1.5.
Se observă cum gradul de organizare depinde atât de redundanţa R, reflectând adaptarea resurselor la scopuri, cât şi de entropia Hmax, adică de diversitatea potenţială a sistemului. Dacă lipseşte organizarea funcţională (R), atunci Hmax – H = 0, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba de organizare globală. În eventualitatea în care lipseşte organizarea structurală (Hmax = 0), rezultă, de asemenea, că Hmax – H = 0, deci nu există organizare globală. Întrucât există şi constrângeri în sistemul analizat, redundanţa R are valori cuprinse între 0 şi 1. În literatura de specialitate consacrată subiectului, au apărut lucrări remarcabile, de referinţă [13],[4],[5], în care se abordează destul de nuanţat problematica în speţă. Mai precis, se face distincţie între procesul de fundamentare şi elaborare a politicilor de anvergură, cunoscut sub denumirea generică de meta sau megapolitică, având 21
sensul de strategie (geopolitică, geoeconomică), şi a celui vizând politica propriu-zisă de evoluţie ascendentă a unui sector sau domeniu oarecare de activitate. Dincolo de subiectul analizat (politic, social, economic, financiar), strategia urmăreşte obţinerea reuşitei într-o competiţie în care se confruntă diferite atitudini, voinţe şi moduri de manifestare dispuse dinspre trecut spre viitor (fig.1.5). Strategiile sau politicile dezvoltării au la bază analize care implică decizii de operaţionalizare în funcţie de criterii specifice explicite, decurgând din: cererea pieţei sau a beneficiarilor direcţi; regulile de raţionalitate sau succesiunea secvenţelor operaţionalizării în efectuarea analizei; constrângerile decizionale iniţiale sau restricţiile de ordin politic, economic, financiar ş.a.; fezabilitatea proiectelor şi a deciziilor sau acceptabilitatea politică şi socială a nivelului incertitudinilor şi al riscurilor implicate. Prezent
Viitor
Decizii şi acţiuni preconizate
Rezultate şi atitudini înregistrate
Trecut
O
Date certe, statistice
T
Efecte
Cauze Fig.1.5.
Cum deciziile pot fi acceptate ori, din contră, respinse de persoane şi de comunităţi, analizele efectuate estimează divergenţele de interese, în încercarea de a indica politicile compromisului şi ale automotivaţiei. Reuşita demersului reflectă eficacitatea acţiunilor şi a mijloacelor utilizate, evidenţiată de raportul dintre costuri şi rezultate. Astfel, mai presus de nivelul şi de conţinutul intrinseci ale analizei efectuate, raportul de cauzalitate devine criteriul predominant în proiectarea şi realizarea politicilor (strategiilor) în viitor [31,pag.15], implicând cicluri decizionale iterative, caracterizate de un spectru destul de amplu de informaţii (fig.1.6.) privind: preferinţele (ip), consecinţele (ic), structura problemei (is), alternativele (ia), evaluarea rezultatelor(ie). Cauzalitatea este o concepţie filozofică ce exprimă interacţiunea dintre cauză şi efect, având la bază conceptul determinismului. Orice fenomen (proces) economic sau 22
social are o cauză ce exprimă raportul între o acţiune (sau inacţiune) şi urmările imediate ale acesteia. Cauza este un fenomen ce precede şi provoacă, determinând un alt fenomen, denumit efect. Operaţia logică de la cauză la efect poartă numele de inferenţă (operaţia logică de la cauză la efect sau trecerea de la un concept la altul, în care ultimul este dedus din primul), având, aici, sensul de deducţie. De obicei, determinarea intensităţii relaţiilor dintre două variabile oarecare nu ridică probleme prea complicate, în schimb analiza inferenţei cauzale generează mari dificultăţi, deoarece raportul dintre variabile se poate modifica fără a exista o relaţie de la cauză la efect. Pentru a stabili relaţiile cauzale analiza se extinde asupra mai multor variabile independente. În general, o măsură a corelaţiei reliefează o asociere, un paralelism între două variabile, pe când o relaţie cauzală implică eliminarea efectelor „perturbante” ale altor variabile, care pot genera o influenţă cauzală aparentă, falsă [5]. Problema examinată
Opţiunea ip Evaluarea şi ierarhizarea alternativelor ie
is
Ipoteze obiective criterii Impactul produs
ic
Alternative posibile
ia
Fig.1.6.
Cu ajutorul teoriei mulţimilor, putem descrie relaţia dintre mulţimea finită a variabilei independente X, explicite ori implicite, şi, respectiv, a variabilei dependente Y: {M}= {X,Y} 1.6. Spre exemplu, dacă notăm cu X mulţimea resurselor naturale, umane, financiare, informaţionale şi de timp introduse în procesul de producţie (fig. 1.7), adică a eforturilor depuse, şi cu Y mulţimea efectelor obţinute ca urmare a transformării intrărilor în bunuri şi 23
servicii solicitate de piaţă, rezultă că activitatea desfăşurată este eficientă numai în eventualitatea în care sunt respectate inegalităţile:
X
X1 X2 . . . Xm
Transformări tehnologice
Y1 Y2 . . . Yn
Y
Fig. 1.7 X{x1 , x 2 ,...x m }
Y{y1, y 2 ,..., y n }
〈1
1.7.
sau Y{y1 , y 2 ,..., y n } 〉1 X{x1 , x 2 ,..., x m }
În eventualitatea în care raportul
Y X
este subunitar înseamnă că
activitatea nu este rentabilă şi pentru a evita falimentul este necesar să se adopte neîntârziat măsuri tehnologice şi manageriale de restructurare şi redresare. Aşadar, tehnologiile de vârf, cum sunt cele biologice, chimice sau nucleare prezintă şi anumite riscuri, impunând precauţii suplimentare în vederea utilizării lor în condiţii de securitate, puse în evidenţă de analiza de risc. Extinderea conceptului şi în alte domenii (politic, social, economic, tehnologic) a determinat cercetătorii şi decidenţii să evalueze posibilităţile de a minimiza impactul şi pericolele pe care le pot genera tehnologiile. De altfel, amploarea interdependenţelor din cadrul activităţii social – economice poate să sporească disproporţionat consecinţele. De pildă, explozia unei centrale nucleare sau a unui combinat chimic produce un important impact economic dar şi unul social – politic; indicatori precum: „riscul bancar” şi „gradul riscului de ţară” reprezintă criteriul de bază pentru subvenţionarea proiectelor riscante şi, respectiv, a fluxurilor de capital disponibile pentru plasamente profitabile; riscurile decizionale se 24
materializează în pierderea oportunităţilor economice şi a şanselor dezvoltării economiei de piaţă, a democraţiei în general, iar cele tehnologice se asociază cu absenţa defecţiunilor în exploatare sau calitatea propriu-zisă, cuprinsă în sintagma de fiabilitate (a se vedea capitolul al patrulea). În cercetarea prospectivă, variabilele X şi Y sunt mărimi economice având numai valori pozitive, care, sub raportul calculului, se aseamănă cu variabilele matematice. Ele pot fi variabile dependente sau rezultative (Y depinde de X sau, invers, X depinde de Y), în care modificarea uneia dintre variabile determină şi schimbarea celeilalte, şi variabile independente sau factoriale, în care modificarea uneia dintre variabile determină schimbarea celeilalte, iar aceasta, la rândul său, induce modificarea celei dintâi, proces ce continuă. Se impune precizarea că studiul previzional operează cu o singură variabilă dependentă în timp ce pot exista mai multe variabile independente. Astfel, în relaţia y = a + bx, variabila dependentă y este influenţată de variabila independentă x, iar în relaţia y = a + bx1 + cx1 aceasta este influenţată de două variabile independente, respectiv de x1 şi x2. Forma generală a ecuaţiilor este următoarea: y = a0 + ∑ ai ⋅xi
sau
1.8
y = b(x 1 )
( )
în care i = 1, n
Între variabilele de previziune X şi Y există mai multe tipuri de legături [9], [8, pag. 107], şi anume: • Relaţia de definiţie sau cantitativă, decurgând din logica structurilor teoretice ale ştiinţei economice, cum ar fi: produsul intern brut se exprimă ca diferenţa între produsul global brut şi consumurile intermediare, sau ca sumă a produsului intern net şi amortizarea capitalului fix. Din relaţia generală, de bază se deduc relaţiile secundare cu ajutorul cărora se calculează elementele componente ale produsului intern brut; • Relaţia econometrică, având la bază luarea în consideraţie a uneia sau mai multor variabile independente cuantificate individual, precum şi a unei variabile suplimentare care exprimă influenţă globală 25
a factorilor a căror contribuţie la evoluţia de ansamblu nu se cuantifică individual; • Relaţia de echilibru sau de balanţă (FFÎt + PFt = FFSt + SFt) în care variabila dependentă decurge din operaţiuni de însumare, scădere sau combinare a celor două demersuri, presupunându-se cunoscute valorile preconizate ale componentelor (variabilelor) independente; de pildă, produsul global brut la nivelul economiei naţionale rezultă din însumarea producţiilor brute pe sectoare sau ramuri şi subramuri de activitate (FFÎ = fonduri fixe la începutul anului; PF = fonduri fixe puse în funcţiune; SF = fonduri fixe scoase din funcţiune; FFS = fonduri fixe la sfârşitul anului; t = anul); • Relaţia de tendinţă, sau de trend, în care factorul timp reprezintă variabila independentă; • Relaţia deterministă, de dependenţă ori de interdependenţă, care poate fi unifactorială (variabila dependentă este în funcţie de evoluţia unei singure variabile independente, cum ar fi previziunea munci numai în raport cu gradul de înzestrare tehnică a muncii) sau multifactorială, când variabila dependentă este determinată de două sau mai multe variabile independente. Folosirea uneia sau alteia dintre ipoteze depinde valoarea coeficientului de corelaţie dintre variabile (pentru X există întotdeauna Y şi invers), respectiv relaţia reciprocă între cele două variabile, din care una apelează logic la cealaltă, semnalând asocierea dintre ele. Coeficientul se exprimă sub forma indicatorilor statistici, cu ajutorul relaţiilor: a – Coeficientul de corelaţie simplă măsoară intensitatea dintre variabila y şi cea independentă x, calculat cu relaţia: 1.9 n ∑ xy − ∑ x ⋅ ∑ y c Cx, y =
⎡n ∑ x 2 − (∑ x )2 ⎤ ⋅ ⎡n ∑ y 2 − (∑ y )2 ⎤ ⎢⎣ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎥⎦
Pentru o funcţie de trend, în care ∑ t = 0, relaţia devine: C sy,t =
[
1.10
n∑t⋅y
] ⎢⎣
2 2 2 n ∑ t ⋅ ⎡n ∑ y − (∑ y ) ⎤ ⎥⎦
În ambele cazuri, coeficientul de corelaţie simplă ia valori între –1 şi +1, pentru a satisface inegalităţile –1 ≤ CC ≤ +1. Legătura sau corelaţia rectilinie între variabile este cu atât mai intensă, cu cât valorile coeficientului sunt mai apropiate de 1 şi –1. Pe măsură ce valoarea se apropie de zero, legătura este mai redusă. În situaţia în care valoarea coeficientului este zero, înseamnă că variabilele sunt independente sau necorelate liniar. 26
b – Coeficientul de corelaţie multiplă măsoară intensitatea dintre variabila dependentă y şi două sau mai multe variabile independente xi şi se calculează cu relaţia: Cm = 1− y,x i
(
∑ y i − y xi
(
∑ yi − y
)2
1.11
)2
în care y reprezintă media aritmetică simplă a valorilor empirice ale variabilei dependente pe perioada de analiză statistică. Pentru funcţia de corelaţie multiplă, relaţia are forma:
Cm =
a 0 ∑ y + a 1 ∑ y x1 + ... + a n ∑ y x n −
(∑ y )2 ∑ y2 −
(∑ y )2 n
1.12
n
Are întotdeauna valoarea pozitivă şi este mai mare decât oricare coeficient de corelaţie simplă dintre variabila dependentă şi cele independente, în valoare absolută. În literatura de specialitate C 2m este cunoscut sub denumirea de coeficient de determinaţie multiplă şi exprimă influenţa concomitentă a variabilelor independente asupra celei dependente; ponderea influenţei celorlalţi factori rezultă din relaţia 1 – C2m . c – Covarianţa (dacă x, atunci, în acelaşi timp, y, şi invers), calculată ca medie aritmetică simplă a produsului abaterilor variabilelor de previziune faţă de media lor aritmetică: cov =
(
)(
)
[(
)(
∑ x i − x yi − y 1 = ∑ x i − x yi − y n n
)]
1.13
Indicatorul se calculează doar dacă s-a constatat că între cele două variabile există o legătură statistică şi nu o simplă covarianţă numerică. Valoarea acestuia nu are limită superioară, covarianţa crescând pe măsură ce sporeşte intensitatea corelaţiei sau a legăturii. Coeficienţii de corelaţie simplă şi multiplă, precum şi covarianţa caracterizează evoluţia variabilelor de previziune atât pe perioada trecută şi cea viitoare, dar şi pe parcursul elaborării studiilor prospective, în care scop se determină raportul de corelaţie. 27
d – Raportul de corelaţie se calculează cu relaţia:
( )2 2 ∑ (y i − y ) ∑ yi − y
η=
sau η = 1−
1.14
( )2 2 ∑ (y i − y ) ∑ y − yi
Raportul de corelaţie se calculează cu ajutorul descompunerii dispersiei totale a variabilei dependente σ 2y / y în dispersia valorilor
(
)
( )
empirice faţă de valorile teoretice σ 2y / y′ şi dispersia valorilor teoretice
( )
faţă de medie σ 2y′ / y , adică: σ2
= σ 2y / y′ + σ 2
y′ / y
y/ y
sau, ceea ce este acelaşi lucru:
(
∑ y−y n
(
)2 = ∑(y − y′)2 + ∑(y′ − y)2 , respectiv n
1 ⋅∑ y − y n
n
)2 = n1 ⋅ ∑(y − y′)2 + n1 ⋅ ∑(y′ − y)2
( )
în care σ 2y / y măsoară acţiunea tuturor factorilor care au influenţă
(
)
asupra variabilei dependente; σ 2y / y′ – variaţia lui y sub influenţa celorlalţi factori, a căror acţiune este considerată constantă, denumită şi dispensia reziduală; σ 2y′ / y – influenţa variabilei independente asupra
( )
celei dependente. Raportul de corelaţie ia valori între 0 şi 1, iar legătura dintre variabila independentă şi cea dependentă este cu atât mai puternică cu cât valoarea raportului este mai apropiată de 1. În cazul corelaţiei liniare, raportul de corelaţie este egal cu valoarea absolută a coeficientului de corelaţie. 28
• Există şi alte tipuri de relaţii, precum cele cronologice (dacă X, atunci mai târziu şi Y, şi invers), aleatoare sau stochastice (dacă X, atunci foarte probabil Y, şi invers) şi de transmiterea informaţiei (Y recepţionează informaţiile de la X, şi invers), dar acestea au o semnificaţie insignifiantă pentru lucrarea de faţă. Odată cu accentuarea participării la diviziunea internaţională a muncii şi cu generalizarea descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie, aspecte precum ecologia, calitatea produselor şi a serviciilor, captează atenţia cercetătorilor şi politicienilor. Astfel, începând cu anul 2000, variabila ecologică a devenit o restricţie sui-generis a fundamentării, adoptării şi înfăptuirii strategiilor dezvoltării în plan local, zonal şi universal. Nu este vorba de un deziderat, ci de o cerinţă imperativă a societăţii prezentului şi viitorului, în care managementul de tip prospectiv joacă rolul hotărâtor. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă sau sustensibilă (concept lansat în 1987, cu ocazia reuniunii Comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare creată de O.N.U., având, în principal, conotaţii ecologice) poate fi o realitate semnificativă numai dacă are la bază temeinice studii prospective. În acest context, previziunea se insinuează ca o condiţie sine qua non a oricărei strategii pe termen mediu ori lung. De altfel, trecerea de la societatea industrială la cea informaţională, de la economia naţională la cea mondială, de la economia pe termen scurt la cea pe termen mediu şi lung, de la democraţia reprezentativă la cea participativă invită la o „nouă viziune” despre lumea contemporană. Fără a ignora sfidările moderne (deteriorarea mediului înconjurător, foametea, drogurile şi terorismul) teoreticienii şi oamenii politici au datoria să acţioneze pentru eradicarea subiectivităţilor şi superstiţiilor trecutului, printre care şi aceea a subdezvoltării. În concepţia cercetătorilor americani John Naisbit şi Patricia Aburdene, principalele forţe care asigură procesul global al economiei sunt [35, pag.18]: comerţul liber la nivel mondial şi eliminarea barierelor comerciale între ţări; telecomunicaţiile care facilitează legăturile între ţări şi între regiuni ale globului; surmontarea crizei energetice, prin identificarea a noi zăcăminte de petrol şi gaze, creşterea producţiei centralelor nucleare, utilizarea surselor neconvenţionale – eoliană, solară, maree, ş.a.; reforma sistemului de impozitare şi menţinerea sub control a inflaţiei şi a dobânzilor; explozia bunurilor de consum provenind din ţările asiatice, datorată ritmului înalt al creşterii economice în zonă; progresul democraţiei şi dezvoltarea liberei iniţiative; caracterul anacronic al războiului, dialogul reprezentând în societatea modernă calea de soluţionare a conflictelor şi contradicţiilor; 29
interesul manifestat pentru protecţia mediului, cooperarea dovedindu-se calea cea mai adecvată. Pe de altă parte, spre deosebire de societatea industrială, caracterizată de poziţia predominantă a bărbaţilor, societatea modernă este deschisă tuturor celor foarte bine pregătiţi, indiferent de sex. În acelaşi timp, trecerea de la modelele fizicii la cele ale biologiei permite structurarea societăţii pe baza sistemelor complexe, cu feed-back informaţional ce imită structura organismului biologic, urmând ca specialiştii şi autorităţile să analizeze şi să soluţioneze aspectele impactului biotehnologiei sub raport etic. După opinia cercetătorilor menţionaţi, în mileniul al treilea reapar „viziunile distopice”, (utilizarea în sens distructiv a tehnologiei cu urmări ireparabile). Fără îndoială, omenirea nu poate abandona ştiinţa, însă prin renaşterea religioasă îşi va reafirma spiritualitatea, iar tehnologia va „conferi autoritate individului”. În evoluţia sa istorică, societatea umană a fost confruntată cu nenumărate crize naturale sau generate de om, de mică ori de mare amploare. Unele politice şi sociale, altele economice ori din domenii adiacente producţiei. Ultimele decenii ale secolului al XX-lea marchează conştientizarea populaţiei asupra celei mai acute dintre crize, una globală şi fără precedent: criza mediului înconjurător. Deşi este greu, dacă nu imposibil de stabilit debutul acesteia în coordonate temporale sau spaţiale, majoritatea cercetătorilor îl asociază perioadei revoluţiei industriale. Paradoxal, aspiraţia omului spre o viaţă mai bună a avut efecte negative asupra mediului înconjurător. După cum, generalizarea organizării sociale a determinat dezvoltarea reţelei de aşezări umane, cu anumite consecinţe asupra sistemului ecologic local, iar realizarea de drumuri, canale, îndiguiri, construcţii de locuinţe, primele sisteme de salubrizare aveau să afecteze deopotrivă componenta biotică şi cea abiotică a mediului înconjurător. Mai mult, apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor a sporit considerabil consumul de resurse naturale accelerând exploatarea iraţională a unora dintre resursele minerale (minereuri, petrol) sau naturale (lemn). După ce timp de un secol ecologia * reprezentase un domeniu de interes pentru un număr foarte restrâns de oameni de ştiinţă, în *
Termenul de ecologie a fost introdus în circulaţie în 1866 de către Ernst Haeckel, un discipol al lui Darwin (din gândirea căruia derivă ideea ecologică). Ca precursori ai gândirii ecologice sunt menţionaţi Aristotel şi Teofrast, ei fiind primii care au sesizat relaţiile dintre viaţă şi mediu. Lavoisier (1792) şi Pasteur (1861) descriu o serie de procese fundamentale pentru înţelegerea proceselor ecologice. Perspective noi se deschid ecologiei după apariţia teoriei generale a sistemelor. 30
ultimele decenii, explorarea domeniului ajunge în prim-planul preocupărilor. Se produce, totodată, o ruptură între viziunea clasică, fragmentară a cercetărilor în domeniu, şi alta modernă, sistemică, integratoare, în corelaţie cu problematica generală a omenirii. Reflectând asupra pericolelor, cercetători de pretutindeni au elaborat studii materializate în lucrări de natură să stârnească interesul general, inclusiv al organizaţiilor şi organismelor internaţionale - ONU; OECD; FAO; UNCTAD ş.a.; majoritatea lucrărilor au fost traduse în limba română şi publicate în prestigioasa colecţie „Idei contemporane” iniţiată de Editura Politică din Bucureşti. Din analiza lucrărilor menţionate se desprind următoarele concluzii: • Dezvoltarea durabilă reprezintă un deziderat mondial. Acceptarea doctrinei şi includerea conceptului în strategiile naţionale nu reprezintă o opţiune benevolă, posibilă dintre multe altele, sau opozabilă unui tip anume de dezvoltare, ci este singura cale realistă, responsabilă şi în avantajul tuturor naţiunilor, fiind, totodată, în concordanţă cu cerinţele colaborării internaţionale; • Acceptarea filosofiei dezvoltării durabile este reclamată cu acuitate de recunoaşterea faptului că modelele anterioare de creştere economică au carenţe şi limite [34,pag.270]. După cum este cunoscut, în Epoca Modernă, omenirea a experimentat două modele de dezvoltare: economia concurenţială sau de piaţă şi economia planificată centralizat sau socialistă; în timp ce al doilea sistem, s-a prăbuşit, practic, datorită ineficienţei economice şi nivelului de trai scăzut, primul sistem funcţionează încă generând pe lângă avantaje şi dezavantaje precum: sărăcie crescândă, şomajul fluctuant, deteriorarea ireversibilă a mediului înconjurător ş.a.; • Analiza dezvoltării durabile implică o abordare sistemică a triadei economic-social-ecologic (fig.1.8). O serie de specialişti adaugă încă o variabilă, respectiv sistemul tehnologic, atât din perspectiva creşterii eficienţei în utilizarea resurselor, cât şi a producerii de tehnologii şi utilaje depoluante sau pentru protecţia mediului înconjurător. Este evident că utilizarea metodelor clasice de analiză şi a sistemului actual de indicatori statistici nu pot răspunde cerinţelor specifice ale dezvoltării durabile. Apreciem că teoria generală a sistemelor [19] este singura în măsură să ofere soluţii viitoarelor cerinţe ale dezvoltării iar sistemul de indicatori va trebui adaptat în această viziune nouă; 31
sistemul economic sistemul social sistemul ecologic
Fig.1.8.
• În triada menţionată nu există o ierarhie explicită a subsistemelor, o ordine de prioritate. Cele trei categorii de sisteme sunt la fel de importante, rezolvarea problemelor unuia nu se face în detrimentul altuia, sau, mai concret, alterând şansele generaţiilor viitoare; • Dezvoltarea durabilă, recunoscând interdependenţele dintre cele trei sisteme şi ţinând seama de necesitatea de înţelegere ştiinţifică a funcţionării ecosistemelor, implică o schimbare profundă de mentalitate la nivelul sistemului social. Starea socială actuală, mai ales numeroasele frustrări ale unor generaţii, fac imposibilă practica filosofiei dezvoltării durabile fără o schimbare a mentalităţii; fără îmbunătăţirea substanţială a condiţiilor de trai este greu de susţinut o anume evoluţie în folosul generaţiilor viitoare. Referitor la raportul dintre creşterea economică şi protecţia mediului, pot fi identificate câteva teze vehiculate în literatura de specialitate [12,pag.26]: Teza decuplării: nu există nici o legătură semnificativă între creşterea economică şi protecţia mediului. Până la un anumit nivel, se înregistrează o decuplare a creşterii consumului de resurse, respectiv până la nivelul susţinut prin eficientizarea şi substituibilitatea resurselor. Altfel spus, prin creşterea eficienţei utilizării resurselor, realizarea de economii, substituirea cu altele regenerabile sau cu un grad mai ridicat de abundenţă se realizează o creştere economică cu acelaşi consum de resurse. Peste acest prag însă, nu se mai poate vorbi de o creştere economică fără consum suplimentar de resurse. La capătul celălalt al lanţului consum de resurse – producţie – emisii poluante, lucrurile sunt similare. 32
Teza complementarităţii: cu cât creşterea economică este mai puternică, cu atât este mai uşor şi chiar se amplifică şansele de a realiza obiectivele politicilor de mediu. Dacă din punct de vedere teoretic teza poate fi susţinută, realitatea arată că nu se întâmplă deloc aşa. În opinia susţinătorilor tezei, în perioadele de creştere economică pot fi promovate mai uşor politici de modificare structurală în favoarea unor ramuri mai puţin poluante, scăpând din vedere că, în aceste situaţii, s-a înlocuit un tip de poluare (industrială) cu altul „colateral”, în principal dezvoltarea serviciilor poluante - transporturi, turism, urbanizare. Teza antinomiei: între cele două concepte există o iremediabilă antinomie, în sensul că nu se poate vorbi de o creştere economică compatibilă cu protecţia mediului, după cum protecţia mediului reprezintă o frână în calea creşterii economice. Prima parte a afirmaţiei trebuie analizată similar primei teze, cea a decuplării, iar a doua se referă la faptul că, asigurarea protecţiei corespunzătoare a mediului înconjurător presupune investiţii foarte mari, fiind scoase din circuitul productiv mari sume de bani, ceea ce conduce, în final, la scăderea produsului intern brut. Din punctul nostru de vedere, abordarea creşterii economice doar prin prisma evoluţiei produsului intern brut, fără a încerca şi cuantificarea avantajelor pe termen mediu şi lung rezultate din protecţia mediului înconjurător, este una simplistă, de neconceput în analiza dezvoltării durabile. Teza creşterii economice cu luarea în considerare a eforturilor de refacere şi menţinere a echilibrului mediului înconjurător. Chiar dacă o asemenea teză este promovată şi susţinută de organisme internaţionale abilitate, adversarii consideră că se ignoră realităţile evidente, echivalând cu „o înaltă şcoală de ipocrizie”. Încă de la începuturi s-au exprimat rezerve faţă de eficienţa acţiunilor vizând protecţia mediului, ale mişcărilor ecologiste, considerându-le o banalitate politică [10,pag.9]. Conform Raportului Brundtland, dezvoltării durabile i se pot ataşa două categorii de obiective şi anume: generale sau fundamentale, cu caracter permanent, şi preliminare, cu caracter temporar, specifice unei anumite perioade şi unui anumit domeniu. Obiectivele generale pentru cele trei subsisteme componente ale dezvoltării durabile, precum şi conexiunile dintre ele (fig.1.9) se prezintă după cum urmează [26, pag. 57]: 33
Obiective economice Eficienţă / creştere ∗ Redistribuirea veniturilor ambientale ∗ Angajare ∗ Asistenţă direcţionată
Obiective sociale Bunăstare / echitate
∗ Estimare ambientală ∗ Evaluare ∗ Internalizare ∗ Participare publică ∗ Consultare ∗ Pluralism
Obiective ecologice Biodiversitate / resurse
Fig.1.9.
• Obiective ale sistemului economic, constând din: maximizarea cantităţii de bunuri şi de servicii produse la nivelul tehnosferei; maximizarea eficienţei utilizării fluxurilor de resurse minerale, biologice, de energie şi informaţii; adaptarea tehnologiilor la fluxurile de resurse minerale şi reprocesarea produselor, adică a deşeurilor; • Obiective ale sistemului social, interesând îndeosebi: alocarea echitabilă a bunurilor şi serviciilor între partenerii contractului social, la nivel local, naţional şi global; antrenarea adecvată a tuturor membrilor societăţii la procesul socio-economic; crearea, utilizarea şi adaptarea permanentă a structurilor şi mecanismelor de natură politică, instituţională ori referitoare la gestiunea informaţiei, care să asigure flexibilitatea şi autoreglarea sistemelor social şi economic; corelarea evoluţiei sistemelor economic, social şi ecologic; menţinerea diversităţii culturale, ca suport al şansei de adaptare mai rapidă a sociosferei la modificarea condiţiilor geo-socio-economice; • Obiective ale sistemului ecologic: menţinerea biodiversităţii, ca suport al posibilităţii de adaptare a biosferei la modificarea condiţiilor geoclimaterice; respectarea mecanismelor de autoreglare şi a duratelor ciclurilor naturale, la nivelul biosferei; • Obiective de coordonare: optimizarea stabilirii funcţiilor scop la nivelul sistemelor economic, social, ecologic; optimizarea alocării resurselor minerale, ecologice, de energie şi de capital; integrarea structurilor nou create, de natură socio-economică, în ecosferă. 34
Conform Raportului Brundtland, dezvoltării durabile i se pot ataşa şapte obiective de politică economică şi socială, ţinând seama de cerinţele de mediu: • Redimensionarea creşterii economice în sensul conservării resurselor naturale. Acest obiectiv presupune scăderea ratei de exploatare a resurselor naturale, pe baza reducerii consumurilor şi a reciclării sau reutilizării produselor secundare şi finale din tehnosferă, precum şi identificarea materiilor prime şi, în special, a surselor de energie alternative, de preferat regenerabile şi nepoluante. Se apreciază [28] că va fi necesar mai mult de o jumătate de secol pentru ca, printr-o politică adecvată în acest domeniu, să se poată asigura necesarul de materii prime şi de energie, concomitent cu creşterea treptată a ponderii surselor alternative până la un nivel dincolo de care să se poată diminua semnificativ efectul epuizării resurselor naturale utilizate în momentul de faţă. Nu se are în vedere încetinirea progresului ci, aşa cum sublinia Bertrand de Jouvenel, natura să nu mai fie tratată ca o mină de exploatat, ci ca un fond de administrat în spiritul bunului gospodar. • Modificarea calităţii procesului de creştere economică ale cărui ritmuri trebuie dimensionate astfel încât să asigure pe termen lung atât satisfacerea necesităţilor mereu crescânde ale populaţiei (şi ea în creştere), cât şi o mai mare rezistenţă a economiilor naţionale la inerentele „şocuri”. Totodată, vor trebui evitate „dinamicile de supraîncălzire” ale economiilor, care conduc, inevitabil, la crize şi declin. • Satisfacerea nevoilor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă, asistenţă medicală pentru toţi locuitorii, ştiindu-se situaţia gravă în multe ţări ale lumii - subnutriţie, şomaj, mortalitate infantilă, accesul la învăţătură ş.a. • Asigurarea sporului rezonabil şi tolerabil al populaţiei, inexistenţa controlului demografic conducând în următorii 15-20 ani la dublarea populaţiei globului, îngreunându-se satisfacerea cerinţelor vitale şi accentuându-se sărăcia şi mizeria, de unde noi probleme sociale. După părerea biologului american Garrett Hardin, libertatea de a ne înmulţi va aduce nenorocire tuturor [10, pag.10]. • Conservarea şi sporirea bazei de resurse. Progresele înregistrate în secolul XX, cu precădere cele din ultima jumătate, la nivelul ştientosferei şi tehnosferei, îndreptăţesc speranţa în identificarea măsurilor şi a proceselor prin care se asigură conservarea bazei actuale 35
de resurse şi găsirea de surse alternative care să contribuie la creşterea volumului acestora, obiectiv strâns legat de primul. • Restructurarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor pe care le implică activitatea economică. Tehnologiile existente sunt, în majoritatea economiilor naţionale, energofage şi poluante. Chiar dacă în ţările dezvoltate acestea sunt performante şi ecologice într-o serie de ramuri industriale, datorită politicii din sfera transferului de tehnologie şi a resurselor financiare insuficiente, cuceririle ştiinţei sunt accesibile. În plus, utilizarea produselor (îngrăşăminte chimice, pesticide, insecticide, fertilizanţi, detergenţi industriali etc.), ca şi a tehnologiilor de producere a energiei (cea nucleară), sporesc riscul degradării sistemului ecologic. • Integrarea deciziilor privind economia şi mediul înconjurător într-un proces unic, obiectiv ce le integrează pe toate celelalte, semnificând dorinţa şi necesitatea reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. 1.3. Analiza – modalitatea raţională de a recepta realitatea mai presus de structura sa concretă Previziunea îşi are temeiul ontic în acţiunea umană – schimbare de tip determinist, adică în consonanţă cu legităţile şi cu raporturile cauzale, a conexiunilor dintre fenomene (procese), dintre stările lor în trecut, prezent şi viitor. Într-o asemenea perspectivă, prognoza, pentru a folosi cel mai adecvat sens în limba română al termenului de previziune, asemenea proiectelor, reprezintă anticiparea stărilor viitoare pornind de la informaţii sau cunoştinţe certe disponibile despre trecut şi prezent, precum şi de la regularităţile evoluţiilor obiective. Mai complet, ca ştiinţă, aceasta poate fi definită ca ansamblu sistematic şi coerent de teze şi principii, de metode şi tehnici, de instrumente şi mijloace generale şi specifice, cu ajutorul cărora se explorează şi cunoaşte viitorul, respectiv evoluţia şi starea evenimentelor şi fenomenelor (proceselor) din natură şi din societate. În cea mai largă accepţiune, analiza reprezintă demersul în plan ideatic urmărind surprinderea stării de fapt a realităţii şi a tendinţelor semnificative ce o caracterizează, precum şi estimarea opţiunilor probabile în vederea alegerii variantei de acţiune dorite şi aplicabile, într-un anumit context de timp şi de spaţiu, în raport cu un sistem de referinţă din universul valorilor (fig.1.10). 36
Teoria
Informaţii
Analist
Mijloace de investigaţie
Variante de decizie d1
Sistemul S în momentul tp
d2 d3 d4 d5
Sistemul S în momentul tv
Câmpul probabilităţilor de evoluţie O
Axa timpului
T Fig. 1.10.
Literatura de specialitate menţionează două metode principale de analiză. Pe de o parte, analiza inductivă sau cantitativă, bazată pe extrapolarea tendinţelor înregistrate în activitatea prezentă; se întâlneşte în matematica economică sau econometrie, cunoscută şi sub denumirea de analiză empirică. Sub raport semantic, inducţia reprezintă procedeul de cercetare în care se porneşte de la faptele reale spre gândirea abstractă, spre generalizarea ştiinţifică, sau modul de a raţiona de la particular la general. Analiza cantitativă presupune măsurarea sau evaluarea în expresie bănească, precum şi în unităţi naturale a cheltuielilor şi a rezultatelor, adică a dimensiunii activităţii economice. Pe de alta, analiza deductivă sau calitativă, denumită şi analiză conceptuală. De precizat că, deducţia reprezintă procedeul de cercetare în care se porneşte de la teze teoretice (de la generalizări) spre faptele concrete, demers în care tezele pot fi confirmate sau, dimpotrivă, infirmate, sau modul de a raţiona de la general la particular. Analiza calitativă porneşte de la schimbările cantitative, adică de la creşterea producţiei economice, a produsului intern brut şi a produsului naţional brut, pentru a surprinde trecerea la o nouă calitate, respectiv la un nou nivel al dezvoltării economice. Mai presus 37
de problema socială sau economică analizată (creşterea economică, cercetarea – dezvoltarea tehnologică, negocierea economică, educaţia, sănătatea ş.a.), există o structură comună a deciziei, iar demersul soluţionării problemelor respective porneşte de la ipoteza că decidenţii doresc să aleagă o singură alternativă din cele posibile pentru efectuarea experimentelor ce asigură adoptarea variantei preferate. În general, există o mulţime de stări (Z) incerte şi o mulţime de experimente (E) disponibile pentru obţinerea de informaţii suplimentare despre situaţiile incerte. Dacă E se reduce la elementul nul (e0), înseamnă că se ajunge la o problemă fără informaţie suplimentară: ⎧⎪Z = {z1, z 2 ,..., zi } ⎨ ⎪⎩E = e0 , e1, e 2 ,..., e j
{
}
1.15
În eventualitatea în care se efectuează un anumit experiment e ∈ E şi se notează cu R(e) mulţimea rezultatelor posibile, denumite uneori şi mesaje ale experimentului, R(e) trebuie să fie o listă exhaustivă şi exclusivă a rezultatelor înregistrate [29, pag.21]. Ca urmare, mulţimea rezultatelor asociate experimentului nul se reduce la un singur element, pe care îl numim rezultatul sau mesajul nul notat prin r0: ⎧e ∈ E ⎪ ⎨r0 ∈ R (e) ⎪R = {r , r ,..., r } 0 1 k ⎩
1.16
După un experiment e ∈ E având rezultatul r ∈ R(e) se alege varianta (d) din mulţimea deciziilor, pe care o notăm cu (D). În situaţia în care nici o decizie nu este disponibilă, vom defini mulţimea deciziilor în urma efectuării experimentului e ∈ E şi a obţinerii rezultatului său r ∈ R(e) cu D(e,r): ⎧ ⎪D = {d1, d 2 ,..., d 5 } ⎪ ⎨r ∈ R(e) ⎪D = U U D(e, r) ⎪ e∈E r∈R(e) ⎩
1.17
în care d1, d2,...,d5 reprezintă variantele decizionale (fig.1.9). Dacă d ∈ D(e,r) şi starea sistemului examinat este z ∈ Z rezultă o anumită consecinţă c(e,r,d,z) aparţinând mulţimii C: 38
⎧C = {c1, c 2 ,...} ⎨ ⎩c(e, r, d, z) ∈ C
1.18
În multe cazuri însă, decizia trebuie gândită nu ca un element al mulţimii D, ci ca o funcţie definită pe Z cu valori în C: ⎧D = f ( Z. C) ⎨ ⎩D : Z → C
1.19
Oricărei probleme de decizie i se poate ataşa un arbore de decizie având rolul de a descrie, în ordine cronologică, modul de acţiune al organismului decizional, adică trecerea dintr-o stare în alta a sistemului, şi rezultatele obţinute. Astfel, dacă decidentul alege e ∈ E, rezultatele sunt r ∈ R(e), iar în eventualitatea în care alege d ∈ D(e,r) starea sistemului este z ∈ Z şi apare consecinţa c(e,r,d,z) ca parte a mulţimii C. Nodurile arborelui sunt asociate cu momentele de timp în care decidentul face alegerea variantei dorite, iar muchiile plecând dintr-un nod se asociază alternativelor din momentul respectiv. Pentru a ilustra modul de construcţie al arborelui decizional se consideră următorul exemplu simplificat, respectiv doar cu patru variante de decizie: ⎧Z = {z1, z 2 , z3 } ⎪ ⎪E = {e0 , e1 , e 2 } ⎪R (e0 ) = {r0 }; R (e1 ) = {r1, r2 }; R (e 2 ) = {r1 , r3 } ⎪ ⎨D(e0 , r0 ) = {d1 , d 2 }; D(e1, r1 ) = {d1, d 3 }; ⎪D(e , r ) = {d , d }; D(e , r ) = {d , d }; 2 4 2 1 1 4 ⎪ 1 2 ⎪D(e 2 , r3 ) = {d 3 , d 4 }; ⎪ ⎪⎩C = {c1 , c 2 ,..., c5 }
1.20
Dacă funcţiile di : Z → C sunt date (tabelul 1.1) se obţine arborele de decizie căutat, având nodurile corespunzătoare decidentului însemnate cu un pătrat, iar cele corespunzătoare „naturii” sistemului cu un cerc (fig.1.11). Muchiilor care pleacă din nodurile vizând natura sistemului li se asociază probabilităţile p de realizare a alternativelor, condiţionate de informaţia disponibilă la momentul în care acestea pot să apară. Preferinţele privind consecinţele se vor reflecta intr-o funcţie de utilitate, având forma: ⎧u : C → R ⎨ ⎩R = {1,2,3,4...}
1.21
în care R reprezintă mulţimea numerelor reale. 39
d1 d3 r1
d2 r2 d4 e1
d1 e0
p1
C1
p2
C3
p3 p1 p2 p3 p1 p2 p3
C3 C1 C3 C2 C4 C5
p1 p2 p3
C4
p1 p2 p3
C1
C2 C3
C3 C2
r0 d2
d3
p1 p2 p3
C2 C4 C5
p1 p2 p3
C1 C3 C2
e3 d4 r1
d3 r3 d4
Fig.1.11. 40
C2
p1 p2 p3
C4
p1 p2 p3
C3
p1 p2 p3
C4
C2 C3 C1 C2 C2 C3
Tabelul 1.1 D
d1
d2
d3
d4
c1 c3 c2
c2 c1 c5
c3 c1 c2
c4 c2 c3
S s1 s2 s3
Alegerea experimentelor şi a deciziilor se face astfel încât valoarea medie a utilităţii asociate să fie maximă. Rezolvarea unei asemenea probleme se face în două etape, respectiv pentru fiecare experiment e ∈ E şi rezultat obţinut r ∈ R(e) se întemeiază mai întâi decizia optimă d*(e,r) ∈ D(e,r) şi, apoi, alternativa optimă de experimentare e* ∈ E. Desigur, aplicarea deciziei se face în ordine inversă, adică mai întâi experimentul e* ∈ E pentru a observa rezultatul său r* ∈ R(e*) şi, după aceea, se adoptă decizia optimă d* ∈ D(e*,r*). Există probleme de decizie rezolvabile în mai multe etape, însă fiecare dintre acestea au structuri similare celor prezentate. O decizie este apreciată ca fiind bună dacă asigură obţinerea unei consecinţe favorabile, adică dorită [25, pag. 25]. Când problema examinată este incertă, apar anumite dificultăţi generate de faptul că efectele sau consecinţele apar din jocul incertitudinii şi al deciziei. În aceste circumstanţe, decizia este considerată bună dacă are la bază raţionamente corecte, respectiv dacă este coerentă cu aprecierile asupra incertitudini şi a preferinţelor asupra consecinţelor. Evident, există şi posibilitatea ca decizii bune să aibă consecinţe proaste. În ipoteza în care se notează prin c (di, zj) consecinţa care apare dacă se ia decizia di şi starea naturii zj, care este, de fapt, reducţia consecinţei generale c (e, r, d, z), rezultă: c (d1, z1) = c2 c (d2, z1) = c4 c (d3, z1) = c3 c (d1, z2) = c5 c (d2, z2) = c1 c (d3, z2) = c3
1.22
De aici, cerinţa de a pregăti cât mai temeinic specialişti în domeniu, sintetizată prin cele două legi ale cercetătorului Dror Yehezkel: a) pe măsură ce dificultăţile şi periculozitatea problemelor care confruntă societatea contemporană înregistrează o creştere în 41
progresie geometrică, numărul persoanelor calificate solicitate să le rezolve sporeşte doar într-o progresie aritmetică, şi b) în timp ce capacitatea de a modifica mediul natural, societatea şi omul creşte extrem de rapid, abilitatea de a lua decizii destinate utilizării acesteia rămâne constantă. Evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor social-economice prezintă unele particularităţi, dintre care manifestarea ca procese native (iniţiale) având caracter de continuitate şi un anumit prag al discontinuităţii prezintă un interes aparte din punctul de vedere al studiilor prospective, pus în evidenţă cu ajutorul relaţiei [8, pag.110]: yt = f (y0, a, b, ϕ)
1.23
în care y0 şi yt exprimă valoarea variabilei dependente în anul de bază sau de pornire şi, respectiv, în anul final, adică al înfăptuirii prognozei; a şi b coeficienţi care evidenţiază transformarea variabilei de la y0 la yt, sub acţiunea factorilor de acţiune din trecut şi din prezent, respectiv, influenţa factorilor din viitor, adică aleatori; ϕ coeficientul de încredere în prognoză, îndeplinind rolul de corectare a rezultatelor înregistrate. Dacă avem în vedere impactul economic, schimbările pot fi puse în evidenţă cu ajutorul relaţiei [7]: Es = I • (P+Ct) • D • Ep
1.24
în care I reprezintă gradul de insatisfacţie pentru situaţia din prezent, P – nivelul practicii curente, Ct – nivelul cunoştinţelor la momentul t, D – viziunea prospectivă acceptată şi Ep – raportarea la rezultatele performante. Dacă avem în vedere impactul economic, atunci schimbările manageriale pot fi exprimate cu ajutorul inegalităţii: I Es ≥ Cs I Ep
1.25 în care Cs exprimă costurile schimbării. În consecinţă, în cadrul proceselor de continuitate deosebim: procese de saturare (limitele superioare sau inferioare atinse în perspectivă de variabilele previzionale); procese de înlocuire sau de substituţie (modificarea activităţilor de transformare a mijloacelor 42
folosite, cum ar fi înlocuirea mijloacelor muncii manuale cu cele ale muncii automatizate); procese de completare (apariţia unor nevoi suplimentarea ca urmare a factorilor cauzali, cum ar fi dotarea gospodăriilor cu echipamente electrocasnice ca urmare a creşterii veniturilor); procese secvenţiale – eşalonarea în timp a rezolvării problemelor; În ceea ce priveşte pragul de discontinuitate, acesta se manifestă fie sub forma proceselor de substituţie, fie a celor secvenţiale, datorate inovaţiilor tehnologice sau, în general, progresului tehnic. Deşi fiecare categorie îşi are propriile particularităţi, iar sistemele au structură şi complexitate diferite, metodologia de analiză rămâne relativ aceeaşi, cuprinzând următoarele elemente [11], [42,pag.10]: • Dimensiunea logică (deductivă şi inductivă) a analizei, asigurând descompunerea ansamblului în părţi elementare, pentru a le putea examina mai riguros. Dincolo de natura şi de complexitatea subiectului (obiect, situaţie problematică, evenimente, proces) sau dacă analiza este empirică (bazată exclusiv pe experienţă şi intuiţie, adică fără o prelucrare şi evaluare teoretică prelucrabilă a datelor şi a cunoştinţelor disponibile) ori sistematică (în conformitate cu anumite reguli raţionale), analiza este de tip regresiv, de la întreg spre părţile componente. Operaţia inversă, de recompunere şi agregare a concluziilor desprinse din analiza părţilor, poartă denumirea de sinteză şi are o semnificaţie aparte pentru cercetările prospective, introducându-le caracterul multicultural şi interdisciplinar. Prin urmare, analiza şi sinteza sunt instrumente logice, mentale cu ajutorul cărora se ajunge la cunoaşterea exhaustivă şi mult mai nuanţată a realităţilor din toate domeniile, ca premise ale proiectării şi înfăptuirii în condiţii optimale a viitorului; • Dimensiunea informaţională a analizei, incluzând prelucrarea datelor certe sau estimate, necesare structurării şi corelării volumului acestora în vederea proiectării şi a realizării obiectivului prestabilit (a se vedea capitolul al cincilea); • Dimensiunea normativă a analizei, decurgând din cerinţa ca oamenii şi instituţiile specializate să se implice afectiv şi efectiv în procesul de identificare şi realizare a diversităţii de opţiuni ce caracterizează evoluţiile actuale, pornind de la judecăţi de valoare asupra situaţiilor constatate, dar şi de la existenţa idealurilor ca negaţie 43
a realităţilor şi soluţiilor necorespunzătoare, a provizoratelor, ce se dovedesc mult mai costisitoare decât realizările definitive; • Dimensiunea proiectivă a analizei, permiţând pătrunderea în zona probabilităţilor, a viitorilor dezirabili şi posibili. Pornind de la datele din zona virtuală (subcapitolul 1.1), se pot stabili, prin extrapolare, alternative viabile şi satisfăcătoare ale stărilor viitoare; • Dimensiunea creativă a analizei, oferind posibilitatea de a găsi soluţii inedite (inovative, inventive) pentru depăşirea anumitor dificultăţi din calea evoluţiei normale, fără implicaţii şi interferenţe distructive. Din raţiunile evocate, instituţiile publice şi private, nu numai agenţii economici şi băncile, dispun de compartimente de analiză de tip pluridisciplinar, având responsabilitatea de a examina sistematic activitatea desfăşurată şi oportunităţile de afaceri. Pornind de la analizele efectuate, se propun măsuri pentru prevenirea crizelor şi pentru soluţionarea implicaţiilor sociale ale acestora, dar şi pentru ridicarea standardelor de performanţă şi competitivitate ale activităţii. Cum acţiunea are loc într-un câmp social, se pune problema gradului de acceptabilitate socială, politică a variantei pentru care se optează şi, mai ales, a consecinţelor sau riscurilor ce decurg din realizarea acesteia, impunând motivarea estimaţiei şi a satisfacţiei diferitelor grupuri sociale, concomitent cu stabilirea fiabilităţii deciziilor şi proiectelor aprobate. Desigur, ţinta urmărită poate fi un vector oarecare într-un spaţiu al obiectivelor sau o matrice de obiective, însă lanţul logic al schimbării rămâne acelaşi: schimbare (care presupune susţinători şi, deci, participanţi activi la înfăptuirea acesteia, dar şi rezistenţa altora, precum şi riscuri inerente ale schimbării) → evaluarea convergentă, fundamentarea şi proiectarea schimbării (evaluare divergenţă, creativă) → adoptarea deciziei de schimbare → acţiune socială destinată operaţionalizării deciziei → evaluarea rezultatelor. Este vorba de schimbări în activitatea micro şi/sau macro – socială reclamate de evoluţiile din ştiinţă şi tehnologie, de măsurile în măsură să asigure rezistenţă în faţa concurenţei, a competiţiei. În plan economic, schimbarea reprezintă înlocuirea, modificarea, transformarea sau prefacerea în formă şi/sau conţinut a activităţilor, produselor şi serviciilor. Într-o lucrare recentă [22], se pune în evidenţă relaţia între schimbare şi dezvoltarea organizaţională la nivelul agentului economic (fig.1.12), între care există fluxuri şi conexiuni informaţionale şi decizionale: 44
• Curba dezvoltării (D) este determinată de ritmul schimbărilor în timp (Ci), pentru perioade îndelungate, şi evoluează exponenţial; • Curbele de înnoire sau schimbare (Ci) caracterizează mediul în care acţionează agentul economic, având o evoluţie asimtotică descrescătoare, întrucât anumite elemente ce influenţează schimbarea, cum ar fi tradiţiile, obiceiurile, resursele ş.a., se menţin o perioadă mai îndelungată; • Schimbarea în perioada ti devine operaţională în momentul următor ti+1, după care are loc o perioadă favorabilă de maturizare şi, apoi, alta de îmbătrânire, diminuând potenţialul economic şi capacitatea competitivă, concurenţială. D’
Schimbare
α β
D
Ci+k
Ci
C1
Dezvoltare
0
t1
t2
ti
ti+1
ti+2
ti+k
Fig. 1.12
Când schimbările sunt frecvente, înnoirile devin profunde, concretizate într-un unghi (α) mai mare, iar durata de viaţă a produselor, tehnologiilor, metodelor şi tehnicilor se reduce. Unghiul dezvoltării se determină cu relaţia: α = df (β)
1.26
în care β reprezintă ritmul înnoirilor, iar d factorul de corelaţie, care diferă de la o ţară la alta, de la o ramură la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării tehnologice al acestora. Între factorii care susţin un ritm ridicat al schimbării pot fi enumeraţi: accelerarea procesului creativ, individual şi de grup; practicarea unui management flexibil, dinamic şi eficient, concretizat în subsistemele decizional, informaţional şi 45
organizatoric; receptivitatea la nou a tuturor structurilor manageriale. Sintetic spus, odată cu reducerea duratei de viaţă a produselor, agenţii economici trebuie să devină mai flexibili, în sensul de a-şi scurta ciclul tehnologic de producţie şi perioada de proiectare [6, pag.21]. Desigur, se înregistrează şi o anumită rezistenţă la schimbare de care factorii de decizie trebuie să ţină seama. O rezistenţă explicită sau deschisă, manifestată prin forma grevelor, a diminuării productivităţii muncii, a neglijenţelor în muncă şi chiar a sabotajelor. Alta implicită sau ascunsă, exprimată prin creşterea absenteismului şi întârzierilor, a demisiilor şi pierderii motivaţiei în muncă, echivalând cu scăderea moralului. Există, de asemenea, rezistenţa indivizilor (fig.1.13), precum şi rezistenţa agentului economic sau organizaţiei la schimbare (fig.1.14). Rezistenţa individului la schimbare are drept cauze:
Atenţie şi Obiceiuri memorie selective
Dependenţă
Frica de necunoscut
Raţiuni economice
Securitate
Fig.1.13
Ameninţări asupra puterii şi influenţei
Structura organizatorică Rezistenţa organizaţiei la schimbare are drept cauze:
Acordurile interorganizaţii 46
Resurse limitate
Imobilizare capital
Fig.1.14
Analizând „câmpul de forţe” [28], K. Lewin consideră schimbarea nu ca un eveniment oarecare, ci ca un echilibru dinamic ce acţionează în direcţie opusă (fig.1.15): Presiune în favoarea schimbării
Echilibru
Rezistenţă la schimbare Din partea individului: • Atenţie şi memorie selective • Obiceiuri • Dependenţă • Frică de necunoscut • Raţiuni economice • Securitate Din partea organizaţiei: • Ameninţarea puterii • Structura organizatorică • Resurse limitate • Imobilizarea capitalului • Acorduri interorganizaţii
• Schimbări în tehnologii • Explozia cunoştinţelor • Învechirea produselor • Condiţiile de muncă • Modificarea naturii forţei de muncă
Fig. 1.15
Literatura de specialitate reţine ca mai importante următoarele modele ale schimbării, (fig.1.16): planificarea schimbărilor sau modelul lui K.Lewin, bazat pe modificarea forţelor care menţin sistemul de comportament stabil; iniţiativa şi acţiunea de cercetare, care consideră planificarea schimbărilor ca pe un proces ciclic, în care acţiunea de cercetare iniţială a unei activităţi furnizează informaţii ce vor sta la baza viitoarei acţiuni de cercetare ş.a.m.d.; adaptarea la acţiunea de cercetare, caracterizat prin creşterea numărului participanţilor la procesele schimbării şi prin promovarea conceptelor şi metodelor pozitive, specifice schimbărilor; abordarea sistemică, potrivit căreia există cinci variabile care induc schimbarea, aflate în raporturi de intercondiţionare (fig. 1.17). 47
Modelul K.Lewin
Modelul acţiunii de cercetare
Modelul adaptării contemporane
Dezgheţarea
Identificarea problemelor
Alegerea aspectelor pozitive ale organizaţiei
Consultarea cu un expert în comportament
Înregistrarea întâmplărilor favorabile cu o largă participare
Mişcarea Culegere de date şi diagnostic preliminar
Analiza informaţiilor şi formularea propunerilor de îmbunătăţire
Întoarcerea la client Îngheţarea
Identificarea şi analiza problemelor
Planificarea acţiunilor
Desfăşurarea acţiunilor
Analiza datelor după acţiunile întreprinse 48
Conturarea unei viziuni printr-o largă consultare
Elaborarea unui plan de acţiuni
Evaluarea
Fig. 1.16
Strategia
Structura
Sarcini
Tehnologia
Angajaţii Fig. 1.17
Modificarea unei variabile antrenează schimbări la nivelul alteia şi a celorlalte variabile. Astfel, modificarea strategiei determină schimbări ale structurii de organizare, care, la rândul lor, impune o reconsiderare a sarcinilor de îndeplinit; modificările menţionate pot induce, de asemenea, schimbări la nivelul tehnologiei, afectând comportamentul şi chiar structura resurselor umane (angajaţilor). Spre deosebire de primele trei, care exprimă explicit etapele planificării şi ale realizării schimbărilor în cadrul agentului economic, modelul abordării sistemice nu are asemenea prevederi, evidenţiind importanţa ce trebuie acordată interdependenţelor dintre cele cinci variabile. Analiza comparată arată că trecerea de la o situaţie oarecare (reală) la cea dorită are o serie de particularităţi, dar şi de trăsături comune, lăsând să se întrevadă posibilitatea conceperii unui model general de planificare şi realizare a schimbărilor organizaţionale. Aşa cum arăta R.Beckhard [3], probabilitatea succesului oricărei schimbări este funcţie de mai multe variabile (fig.1.18): P=
f (A, B, D ) C
1.27
în care P reprezintă probabilitatea succesului schimbării; A – nivelul insatisfacţiilor din cadrul organizaţiei; B – claritatea definirii stării dorite sau viitoare; D – primul pas înspre starea viitoare şi C – costul schimbării. Declanşarea studiului şi atragerea angajaţilor
Analiza diagnostic
Planificarea şi înfăptuirea schimbărilor
Elaborarea şi instituţionalizarea schimbărilor 49
Fig. 1.18
De regulă, specialiştii implicaţi în îmbunătăţirea performanţelor sau planificarea schimbării provin din afara organizaţiei şi doar o parte redusă din interiorul acesteia, respectiv cei care efectuează diagnosticarea activităţii sau supraveghează înfăptuirea soluţiilor propuse. O ipoteză de lucru raţională ce reclamă abordarea sistemică în perspectiva dinamică a oricărei probleme, pentru a putea face distincţie între valoarea obiectivului (j) în momentul (tp) corespunzând fundamentării şi stabilirii acestuia, exprimat cu ajutorul funcţiei:
( )
yt p = f t p
1.28
şi valoarea sa în momentul preconizat (tv) al orizontului de previziune (realizarea obiectivului respectiv). yt v = f (t v )
1.29
Există patru tipuri de analiză, aflate în raporturi de interdependenţă şi complementaritate, care pot contribui la optimizarea proceselor de fundamentare, elaborare şi înfăptuire a deciziilor: intelectuale (stabilirea alternativelor de acţiune probabile sau posibile), empirice (descrierea, constatarea şi verificarea situaţiilor concrete), normative (definirea universului valorilor în interiorul căruia urmează să fie realizate obiectivele dorite şi fezabile), semantice (prezentarea sensului conceptelor şi al termenilor utilizaţi în vederea asigurării unui limbaj comun între parteneri – putere şi societate, instituţii publice şi public ş.a). Mai concis spus, analizele indică modul cum poate fi influenţată schimbarea în societate cu maximum de rezultate şi cu minimum de cheltuieli. Un rol important, în context, îl are cunoaşterea şi evaluarea anticipată a consecinţelor oricărei decizii umane, mai ales a celor pe termen lung. Caracterul imperativ al acestora se explică prin cunoaşterea dimensiunii şi a complexităţii proiectelor sociale, economice şi tehnologice moderne, caracterul ambivalent al activităţilor umane reclamând efectuarea studiilor de impact, cu pronunţat caracter anticipativ (fig.1.19). Interesul pentru acest tip de analize este justificat de costurile economice şi sociale ce însoţesc, de obicei, efectele negative ale deciziilor umane [40]. Evident, cauzele consecinţelor şi ale nevoilor sunt multiple: inovaţii tehnologice utilizate 50
unilateral, mutaţii sociale interne, decizii politice luate de alte ţări, crize, conflicte. La această categorie de studii se analizează trei aspecte fundamentale ale sistemelor de impact, şi anume componentele hard (mijloace tehnice), soft (programe, reţele de funcţionare) şi organizatorică (modalităţi de organizare şi funcţionare). Alternative de evoluţie
Proiecte de cazuri
Predicţii privind contextul operaţional
Criterii utilizate
Modele de impact
Predicţii de impact
Compararea variabilelor
Impact economic, financiar, social Fig. 1.19
Experienţa de până acum arată că studiile de impact prezintă un interes aparte pentru analiza activităţilor politice, a structurilor de organizare economice şi sociale ş.a. Trecerea de la „evaluarea tehnologică” la „evaluarea instituţională” contribuie la sporirea abilităţii şi a competenţei oamenilor politici în rezolvarea problemelor dezvoltării [34, pag.116]. În domeniul economico – financiar, clasificarea analizelor se face în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează: a – În raport cu momentul efectuării, există analiza retrospectivă sau post-factum (estimarea stării de fapt, din trecut şi din prezent), cunoscută şi sub denumirea de analiză diagnostic (realitatea „la zi”, din prezent), şi analiza prospectivă (determinarea stării viitoare); b – În raport cu însuşirile esenţiale ale subiectului, există analiza cantitativă (pornind de la volum, durată ş.a.) şi analiza calitativă (determinarea factorilor subiectivi, aleatori); c – În raport cu nivelul la care se desfăşoară, există analiză microeconomică (agenţi economici, instituţii financiare şi bancare) şi analiză macroeconomică (ramuri principale de activitate, economie naţională); d – În raport cu modul de urmărire în timp, există analiza statică (la un moment dat) şi analiza dinamică (schimbările survenite în timp în diferite momente); 51
e – În raport cu obiectivul examinat, există analiza pe ramuri şi, respectiv, analiza pe probleme. În concluzie, analiza identifică disfuncţionalităţile din activitate şi pericolele iminente, indicând modul în care poate fi influenţată şi orientată schimbarea, pentru a se atinge obiectivele scontate sau dorite. Există o metodă unificatoare de analiză, şi anume concepţia sistemică, unanim acceptată de teoreticieni şi de practicieni, ca urmare a faptului că a fost validată de realităţile social – politice şi economice. Relaţia teorie – model – obiect cercetat apare sub două aspecte: logic (realizarea corespondenţei între teorie şi model) şi gnoseologic (corespondenţei între model şi obiectul analizat). Desigur, compatibilitatea trebuie verificată în practică, mai precis modelul să fie izomorf cu obiectul, adică să aibă aceeaşi structură. Există şi situaţii, printre care rigoarea absolută, adevărul definitiv ş.a., în care anumite noţiuni nu-şi găsesc locul în ştiinţele umaniste. De pildă, procesele social-economice nu au o evoluţie deterministă, ci una probabilistă, în sensul că pe baza cunoaşterii evoluţiei din trecut şi din prezent se pot emite ipoteze verificabile asupra dezvoltării în viitor a proceselor, printr-o exprimare în termeni probabilistici. Din punct de vedere teoretic, fiecare aserţiune probabilistă poate fi adevărată, nedeterminată sau falsă. Dintre etapele demersului logic, cele mai semnificative sunt următoarele: A – Proiectarea logică a sistemelor. Realitatea este formată dintr-un evantai de sisteme: naturale (sistemele fizice din termodinamică, cristalele, moleculele ş.a.), biologice (de la celulă, la organismele vii) sau create de om, acestea din urmă circumscriind tehnice (automobil, tractor, televizor, radio, maşină de ţesut), conceptuale (sisteme de gândire, de idei), de acţiune (fundamentarea, proiectarea şi realizarea unui obiectiv), inginereşti sau om – maşină (sistem informatic, sistem industrial de prelucrat hidrocarburile), economice (organizarea şi conducerea producţiei şi a muncii, activitatea financiar-bancară, comercială etc.) şi sociale. Indiferent de complexitate şi de anvergură, structura acestora presupune o anumită ordine în funcţionarea întregului şi a părţilor componente, ca urmare a acţiunii umane. Pe de altă parte, sistemele nu sunt izolate, ele evoluează şi funcţionează într-un mediu ambiant, căruia îi transmite sau de la care primeşte anumite influenţe, omul fiind acela care asigură reducerea entropiei părţilor componente şi, în final, a ansamblului. Dincolo de multitudinea sistemelor, metodologia folosită 52
pentru examinarea lor este relativ aceeaşi. Eficienţa activităţii de proiectare depinde atât de creşterea gradului de participare a managerilor şi utilizatorilor în diferite activităţi necesare elaborării proiectelor, cât şi de selectarea celei mai adecvate tehnici de proiectare. Există patru abordări bazate pe proiectarea logică, raţională: a1 – Proiectarea logică bazată pe model: urmăreşte elaborarea mulţimii de specificaţii logice prin cercetarea atentă a modelelor sistemului. Modelele trebuie să fie corect construite şi interpretate şi să conţină tranziţiile specifice sistemului, fiind considerate complete când nu li se mai poate aduce nici o îmbunătăţire majoră. a2 – Proiectarea logică bazată pe componente: abordare cumulativă folosită de obicei, în realizarea proiectelor pentru care fiecare componentă poate să funcţioneze într-un mod relativ independent de celelalte. a3 – Proiectarea logică orientată spre obiecte: o tehnică nouă, apărută din necesitatea înţelegerii exacte a cererilor formulate de beneficiari şi din claritatea cu care se pot realiza, întreţine şi dezvolta produsele - program aferente proiectului de sistem. a4 – Proiectarea logică pe bază de prototip: reduce atât costul, cât şi perioada de dezvoltare prin conceperea unui prototip ce trebuie aprobat de utilizator. Folosirea prototipului testează viitorul proiect fără a folosi resursele necesare creerii noului sistem. B – Proiectarea fizică a sistemelor ce trebuie să se construiască, precizându-se specificaţiile logice ale sistemului, arată cum să fie construit şi să funcţioneze sistemul în mediul real. Cele două etape nu depind de sistemul la care sunt aplicate, fiind orientate de anumite principii, printre care: economicitatea, simplitatea, structurarea, trasportabilitatea, transparenţa, confortabilitatea, abordarea descendentă. Ecranele, formatele de intrare, rapoartele de ieşire, bazele de date, procedurile de securitate, procesoarele, sunt domenii de proiectare fizică, rezultate direct din logica proiectului. Condiţia esenţială (obligatorie, nu şi suficientă însă) pentru obţinerea de rezultate bune pe o perioadă cât mai lungă după proiectarea sistemului o constituie actualizarea modelului conceptual la intervale de timp stabilite, în funcţie de schimbările intervenite în caracteristicile sistemului şi a mediului acestuia. În consecinţă, modelul este o construcţie teoretică pornind de la un număr limitat de parametri prin intermediul cărora se exprimă ipoteza de cercetare pentru o situaţie concretă, iar modelarea decurge din 53
nevoia de a fundamenta decizii şi proiecte viabile şi eficiente, aspecte ce vor fi abordate în subcapitolul următor. 1.4. Sistemul – reductor al complexităţii realităţilor sociale şi economice O primă definiţie a noţiunii de sistem a fost dată de Aristotel, care afirma că „întregul este mai mult decât suma părţilor componente”. Alta mai completă şi mai explicită o datorăm fondatorului teoriei generale a sistemelor, Ludwig von Bertalanffy. În opinia sa, sistemul este o mulţime de elemente aflate în relaţii sau raporturi neîntâmplătoare şi care interactionează în vederea realizării unui obiectiv comun: o lege a naturii sau a unui obiectiv stabilit de om. Prin urmare, orice agent economic poate fi asimilat, cu un sistem notat convenţional cu (S), alcătuit dintr-o mulţime de elemente între care există relaţii tehnologice, sociale, interumane, având scopul de a obţine un profit maxim. Diversitatea şi complexitatea realităţilor întâlnite în natură şi în societate, alături de conexiunile care determină dinamica evoluţiei acestora fac destul de dificilă cunoaşterea şi, mai ales, orientarea lor în direcţia dorită. De îndată ce ritmul descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice a devenit mai alert, iar împrumutul reciproc de concepte dintr-un domeniu în altul nu mai constituie doar o excepţie fericită, au sporit semnificativ şansele de a descifra şi interoga tainele viitorului, de a face mai eficiente acţiunile sociale. Apelându-se la axiome şi la principii din biologie şi din matematică, în special din teoria probabilităţii şi din teoria sistemelor, investigarea viitorului a câştigat în pragmatism şi în profunzime, vizând două direcţii convergente: cunoaşterea părţilor componente (elementele primare ce compun obiectele şi evenimentele din realitatea concretă) şi a conexiunilor dintre acestea; identificarea structurii funcţiilor şi a însuşirilor fenomenelor (proceselor) examinate, a fluxurilor şi interdependenţelor respective. Sistemul desemnează o realitate oarecare sau un ansamblu de activităţi constituit din entităţile sau părţile componente (e) între care există conexiunile (r), posibil de exprimat cu ajutorul mulţimilor finite: ⎧S = {s1, s 2 ,..., si } ⎪ ⎨E = e1, e 2 ,..., e j ⎪ ⎩R = {r1, r2 ,..., rk }
{
54
}
1.30
Prin entitate se înţelege orice obiect, proprietate sau relaţie, de unde rezultă că există sisteme de obiecte, sisteme de proprietăţi şi sisteme de relaţii [29, pag.132]. Cu alte cuvinte, orice realitate din natură şi din societate, din activitatea concretă sau din tehnică poate fi simplificată şi exprimată simbolic sub formă de sistem. În aceeaşi ordine de idei, orice sistem, cu excepţia Universului, este un sub sau un supra – sistem al altuia care-l cuprinde. În cazul substanţei sau al materiei se admite existenţa unei limite inferioare a elementarităţii, aşa numitele „cuarcuri” [39, pag.48]. De pildă, un sistem din clasa celor orientate poate fi descris cu ajutorul mărimilor de intrare X şi al celor de ieşire Y (fig. 1.20), ale căror atribute sau funcţii se exprimă cu relaţia: X = f (Y )
1.31
X = {x1, x2,…, xm} Y = {Y1, Y2,…, Yn} X
Conexiune directă X
x→y
Y
– +
X’
x→y y--→x
Y
Δx Conexiune inversă b
a Fig. 1.20
Dacă singura lege cauzală ce guvernează funcţionarea sistemului este dependenţa ieşirilor (Y) de intrările (X), adică (x → y), atunci aceasta este de tip deschis: se află sub influenţa anumitor factori perturbatori provenind din mediul extern. În eventualitatea în care acestei legităţi cauzale, fundamentale pentru orice sistem, i se adaugă o nouă lege, ceea ce face ca şi intrarea să fie influenţată de ieşire (y - - → x), atunci apare conexiunea inversă, cunoscută şi sub denumirea de feedback. În funcţie de natura efectelor pe care le produce, conexiunea inversă poate fi pozitivă (ieşirea influenţează intrarea, în sensul accentuării cauzalităţii între cele două mulţimi) şi negativă – conexiunea inversă îndeplineşte funcţia de echilibrare a mărimilor, limitând cauzalitatea intrare – ieşire [35, pag.22]. Bineînţeles, modifi55
carea relaţiilor dintre elementele componente atrage după sine şi schimbarea stării (Z) a sistemului examinat, exprimând transformarea resurselor cu ajutorul oamenilor şi al tehnologiei, în bunuri şi servicii. Dacă modificarea stării se realizează în funcţie de un anumit scop (Δx), înseamnă că acţionează mecanismul de autoreglare, iar sistemul este de tip cibernetic. ⎧X = f (Y ) ⎨ ⎩Y = f (X, Z )
1.32
Se poate deduce că, orice entitate, de la agentul economic la economia naţională, poate fi asimilată cu un sistem convenţional (s) alcătuit dintr-o mulţime finită de elemente componente (e) între care există o serie de conexiuni şi de relaţii (r). Cu ajutorul mulţimilor sistemul se exprimă după cum urmează: S = {s1, s2 , …, si} E = {e1, e2 , …, ej} R = {r1, r2 , …, rk}
1.33
Totodată, un sistem din clasa celor orientate, poate fi descris în funcţie de mărimile de intrare (X), de ieşire (Y) şi, respectiv, de stare (Z) (fig. 1.21): 1.34
X = f (Y) Y = f1 (X, Z) Mediul exterior sau ambiant Scopuri sau utilitate
U
–
+
U'
Sd Subsistem Intrări decizional X
Δu V Fig. 1.21
56
Se Subsistem de execuţie Z(t)
Ieşiri Y
Având în vedere starea iniţială şi dependenţa stărilor succesive ale sistemului (Zt0) în funcţie de evoluţiile comenzilor, atunci relaţia devine: ⎧X t = f (Yt ) ⎨ ⎩Yt = f (X t , Zt1 )
1.35
Variabilele sau mărimile (X) (resursele umane şi financiare, energie, materiale, fonduri fixe), (Y) (rezultatele activităţii – volumul producţiei, beneficii, economii, informaţii) şi (Z) (transformare a intrărilor în ieşiri, sub forma stocurilor intermediare de produse aflate în prelucrare) arată că relaţia X → Z → Y depinde de factorul timp, de unde şi denumirea de sisteme dinamice. De multe ori însă, ieşirile efective ale sistemului diferă de cele programate, ceea ce face ca mărimea de intrare să fie corectată, respectiv conexiunea inversă provoacă corecţia (Δu) asupra valorii iniţiale (U), ajungându-se la relaţia: y ( t ) = f {Zt 0 ⋅ [U t + Δu ]}
1.36
În funcţie de accepţiunea generală a noţiunii de sistem – ansamblu organizat perceput ca întreg, prin intermediul relaţiilor ce leagă elementele componente – activitatea desfăşurată poate fi exprimată atât, schematic cât şi matematic, prin funcţii având forma: ⎧X = {x1 , x 2 ,..., x m } ⎪ ⎪Y = {y1 , y 2 ,..., y n } ⎪ ⎨Z = {z1 , z 2 ,...z t } ⎪U = {u , u ,..., u } 1 2 f ⎪ ⎪V = v1 , v 2 ,..., v g ⎩
{
1.37
}
Variabilele de intrare pot fi deterministe, probabiliste sau stochastice şi vagi (fuzzy) şi se determină după un procedeu de generare aleatorie, în funcţie de anumiţi parametri de intrare. Acestea iau valori discrete ce se schimbă permanent, etapa în care toate variabilele au valori constante numindu-se pas al simulării. Variabilele de intrare au valori neschimbate pe tot timpul procesului de simulare [41, pag.40]. Variabilele de ieşire depind de cele de intrare, raport generat de structura logică a modelului de simulare ales. Dacă cel puţin una dintre 57
variabilele de intrare este aleatoare, atunci cel puţin una din variabilele de ieşire este stochastică, iar parametri ei sunt de ieşire. Decuparea unei porţiuni din realitatea obiectivă se face după anumite criterii şi principii. Astfel, în cadrul sistemului analizat se realizează transformarea intrărilor în ieşiri, prin intermediul subsistemului condus (operaţional) sau de execuţie Se, având starea iniţială Z(t) ca mulţime de forma {z1, z2, ... ,zt}, iar înfăptuirea scopurilor este monitorizată de subsistemul conducător sau decizional Sd. A – În cazul abordării funcţionale sau cantitative a sistemului, se porneşte de la ipoteza că acesta este de tip deschis, respectiv între el şi mediul înconjurător are loc permanent un schimb de informaţii şi de energie, modificând interacţiunile rj. Elementele primare, pe care în continuare le vom denumi generic primare, deoarece expresia numerică a atributelor sau funcţiei lor este variabilă, pot fi clasificate în trei categorii: a) variabile care influenţează alte variabile, fără a fi influenţate, la rândul lor, de către acestea; b) variabile care influenţează şi sunt influenţate de alte variabile; c) variabile care sunt influenţate, dar nu influenţează alte variabile. Admiţând că sistemul este cauzal şi are o evoluţie unică, atunci acesta poate fi reprezentat printr-un graf orientat (fig.1.22,a), în care variabila z este de tipul b), denumită starea iniţială a sistemului, în timp ce variabila x este de tip a), iar y de tip c). De fapt, fluxurile de intrare x1, x2 sunt constrângeri exogene în raport cu sistemul, care pot stimula sau, dimpotrivă, frâna dinamica transformărilor ce au loc în cadrul sistemului de execuţie. După cum, fluxurile de ieşire y1, y2, ..., yn, adică rezultatele obţinute, sunt constrângeri transformate prin intermediul subsistemului om – maşină – metode (fig.1.22,b) în valori sau mărfuri solicitate de piaţă. Se
x1
2
z1
-1
x2
Se 3
0,5
z2
0,15
z3 4
z4 0,8
58
a.
om
-2
Y1 -1 1,5 0,7
Y2
metode maşină b.
Fig. 1.22
Pentru simplificarea demersului considerăm că relaţiile dintre variabile sunt liniare, având coeficienţii înscrişi pe arcele care unesc variabilele. Sistemul poate fi descris – discret ori continuu – cu ajutorul unor ecuaţii, care formează modelul său matematic. Discret
t = {0,1,2,..., k ,...} z1k +1 = z1k + 2x1k − x 2k z 2k +1 = z 2k + x 2k z3k +1 = z3k + 3z1k + 0,5z 2k z 4k +1 = z 4k + 0,15z 2k + 4z3k
Continuu t ∈ [0,∞]
z1′ (t ) = 2 x1 (t ) − x 2 (t ) z′2 (t ) = x 2 (t )
z′3 (t ) = 3z1(t ) + 0,5z 2 (t ) z′4 (t ) = 0,15z 2 (t ) + 4z3 (t ) y1(t ) = 2z3 (t ) − z 4 (t )
y 2 (t ) = 1,5z1(t ) + 0,8z 2 (t ) + 0,7 z 4 (t )
y1k = 2z3k − z k4 y k2 = 1,5z1k + 0,8z k2 + 0,7 z k4
Sistemul de ecuaţii cu diferenţe finite sau de ecuaţii diferenţiale oferă posibilitatea realizării mai multor demersuri: analiza proprietăţilor de controlabilitate, stabilitate, accesibilitate ş.a., determinarea traiectoriilor probabile Z: ⎧Z = {z1 (t ), z 2 (t ),..., z 4 (t )}; t ∈ [0, ∞ ] ⎪ sau ⎨ ⎪ k k k ⎩⎪Z = z1 , z 2 ,..., z 4 ; k = 0,1,2,...
{
}
1.38
Pe baza informaţiilor primare referitoare la structura concretă a sistemului se pot obţine informaţii relevante asupra proprietăţilor şi a comportamentului său în timp, devenind posibilă determinarea concluziilor sau a variabilei de intrare: X = {x i (t ); t = 1,2,...; t ∈ [0,1]}
1.39
B – În cazul abordării structurale sau calitative, se păstrează clasificarea variabilelor proprii sistemelor din situaţia anterioară. Concepte de cauzalitate şi de finalitate, părţi intrinseci ale sistemului, relevă idea că este posibilă identificarea în interiorul fiecăruia dintre sistemele comparate a unui subsistem de conducere sau decizional Sd şi a unuia condus sau operaţional, de execuţie Se, (a se vedea în fig.1.27). 59
În raport cu intrările X şi cu ieşirile Y, se disting două structuri de bază [2, pag.12]: una de tip diacronic, când subsistemele s1, s2,… si sunt plasate în cascadă (fig.1.23, a), şi alta de tip sincronic, dacă părţile componente evoluează în paralel [fig.1.23, b].
X
S1
S2
Si
Y
x1
s1
x2
s2
y2
Y
X . . .
. . .
xm
a
y1
Si
. . .
Yn
b Fig. 1.23
Evident, estimarea stărilor viitoare ale evoluţiei proceselor reduce incertitudinile şi riscurile ce însoţesc, inevitabil, operaţionalizarea studiilor prospective. În realitate, postulatul este valabil doar parţial, respectiv în domeniile economic şi tehnologic, în care dispunem de informaţii veridice, suficiente şi certe. O dată cu trecerea spre biologic, social şi uman, posibilităţile de reducere a incertitudinii informaţiilor se diminuează simţitor. Cum incertitudinea este doar una dintre caracteristicile „spaţiului problemei”, cealaltă fiind complexitatea consecinţelor, cercetătorii au avansat mai multe soluţii de rezolvare. Cea mai adecvată pare a fi cea propusă de R.A. Haword [22, pag.32], potrivit căruia, spaţiul problemei are trei dimensiuni (fig.1.24,a): gradul de incertitudine (determinist - probabilist), complexitatea (puţine variabile multe variabile) şi timpul (static - dinamic). Rezultă că efectele sau consecinţele semnificative se realizează în zona H a spaţiului, întrucât aici acţionează cele mai multe variabile dinamice, majoritatea având caracter aleatoriu, ocazional, ce n-au putut fi cunoscute în momentul declanşării acţiunii sociale. Evident, analiza complexă presupune fără îndoială, estimarea mărimii şi a importanţei efectelor. În cazul multor efecte nu este posibilă identificarea indicatorilor cantitativi (pornind de la fapte certe, de la judecăţi obiective), fiind 60
necesară abordarea calitativă bazată pe judecăţi subiective. La nivelul cel mai general, estimarea efectelor implică precizarea probabilităţii şi a consecinţelor efectelor, a perioadei de manifestare şi a vitezei de difuzie şi a dinamicii (fig.1.24,b).
b
a Fig. 1.24
Activităţile în spaţiul micro sau macro-economic, pot fi analizate, urmărite si optimizate numai prin aplicarea unor metode şi tehnici moderne, într-o concepţie de abordare clară şi directă. În acest cadru analiza sistemică are un rol foarte important. Spre pre exemplu, un mod adecvat de a forma manageri în spiritul gândirii creative constă în a concepe, realiza şi instala un sistem modern de învăţare şi planificare orientat către piaţă (fig. 1.25). Mediu
Bucla primară
Sistem
Date/informaţii
Receptare, prelucrare date
Bucla secundară Informaţii (de control) (semnale)
Decizii
Domeniul politicilor
Bucla terţiară (a politicilor)
Bloc de control Proces decizional
Politici anterioare folosite
Politica selectată
61
Fig. 1.25
Structura planificării îl va obliga să gândească la mediul de piaţă, la ocaziile de marketing, la tendinţele şi, în general, la factorii externi care apar. Tot cu ajutorul sistemului se vor elabora prognoze la vânzări şi la profituri pentru anumite produse şi segmente de piaţă. Schimbarea unei politici cu o alta se face pe baza îmbogăţirii experienţei decizionale şi a dobândirii de către sistem de noi informaţii despre mediu, despre situaţii şi procese decizionale asemănătoare. Să notăm câteva avantaje pe care le oferă aplicarea unui sistem de planificare strategică la nivel global: • O planificare superioară la nivel naţional pentru fiecare segment de piaţă; • O mai bună dezvoltare a aptitudinilor de marketing, ca urmare a utilizării unor concepte şi a unei filosofii specifice; • Posibilităţi sporite de supraveghere a celor mai importanţi concurenţi; • Îmbunătăţirea disciplinei financiare în ceea ce priveşte alegerea celei mai bune investiţii în domeniul cercetării – dezvoltării; • Capacitatea sporită de informare a noilor directori care preiau activităţile de pe un anumit segment de piaţă; • Un control mai bun la nivelul conducerii centrale asupra investiţiilor, ca urmare a estimării mai exacte a costurilor. 1.5. Modelarea şi simularea – abstracţii specifice estimării evoluţiei sistemelor sociale şi economice Conceptul de „model”, utilizat pentru prima oară în 1868 de matematicianul Beltrami, în construirea unui model euclidian al geometriei, are sensul de construcţie teoretică pornind de la un număr limitat de parametri prin intermediul cărora se exprimă o ipoteză de cercetare pentru o situaţie concretă, a devenit un instrument de cunoaştere ştiinţifică, permiţând o mai profundă înţelegere a diferitelor domenii. Rezultatele demersului depind de reprezentarea cât mai fidelă a proprietăţilor, a structurii şi a particularităţilor realităţii studiate. Metodele folosite pentru soluţionarea problemelor economice sau sociale formulate matematic constau dintr-o succesiune coerentă de operaţii logice şi aritmetice, cunoscute sub denumirea de algoritmi. Modelarea proceselor 62
sociale oferă posibilitatea de a experimenta şi, deci, a cunoaşte alternativele probabile ale dezvoltării, evitându-se, în acest fel, risipa de resurse şi de valori generată de evoluţia efectiv spontană a acestora. În acest cadru, simularea dezvoltării sociale reprezintă un ansamblu de procedee de calcul, ce aparţin, de regulă, matematicii moderne şi tehnicii electronice, procedee folosite în studiul flexibilităţii sistemelor sociale la modificarea efectelor factorilor de influenţă, în scopul determinării lor în viitor, în variantele cele mai probabile de realizat [45, pag.51]. Sistemul social exprimă, de fapt, unitatea dialectică dintre procesul social (latura dinamică sau evoluţia în timp a realităţii examinate) şi structura socială (latura statică a realităţii examinate). Modelul oricărui sistem social ori economic se caracterizează prin următoarele elemente de bază: a – Variabila, ca element definitiv şi revelator al unui factor particular de natură diferită: social-culturală, economică, biologică, psihică, istorică, politică, juridică ş.a.; b – Relaţia de dependenţă – raportul între două variabile (implicite sau explicite), din care una este cauza şi cealaltă efectul. Mulţimea finită a proceselor sociale (M) poate fi caracterizată de mulţimea variabilelor (α) şi de mulţimea relaţiilor de dependenţă (β) dintre ele, putând fi descrisă cu ajutorul elementelor din teoria mulţimilor: M = {α, β} 1.40 în care α reprezintă variabile explicite sau implicite şi β relaţii de dependenţă. O expresie a progreselor realizate în analiza economică din epoca modernă şi contemporană o constituie folosirea modelării şi simulării sistemelor. În „ Dicţionarul de matematică şi cibernetică în economie” găsim că modelul reprezintă „unul dintre cele mai importante instrumente de cunoaştere ştiinţifică, o imagine convenţională a obiectului de cercetare (sau de conducere), astfel încât să reflecte caracteristicile obiectului (atributele, relaţiile reciproce, parametrii structurali şi funcţionali etc) esenţiale pentru scopul cercetării”. De aceea, problema calităţii acestei reflectări, adică a măsurii în care modelul este adecvat obiectului, poate fi corect rezolvată numai în raport cu scopul stabilit. Modelarea proceselor economice a dus la cristalizarea analizei macro şi microeconomice, indiferent de particularităţile de ramură, abordând probleme comune oricărui sector al economiei. Microeconomicul este conceput ca un element izolat dintr-un sistem mai mare, 63
dar nu ca ceva existând pentru sine. Sistemele economice sunt de tip sinergetic, respectiv dinamic acestora corespunde scării la care este studiat fenomenul, contribuind astfel la îndeplinirea aceleiaşi funcţiuni. Modelele microeconomice (de microscară) constituie nuclee sau „cărămizi” din care se compun modele macroeconomice. Estimarea parametrilor modelelor macroeconomice este scopul principal al celor mai importante domenii ale economiei cantitative, de mare utilitate din punct de vedere al politicii economice, al planificării. Un model este „bun", „robust" dacă structura procesului la care se aplică nu suferă schimbări prea grave la variaţia datelor. De exemplu, dacă modelul prevede o evoluţie într-o anumită ciclicitate, atunci confirmarea acesteia are loc numai dacă în sistem nu s-au produs mutaţii structurale, cum ar fi o masivă intervenţie de stat care modifică întregul mecanism de reacţii ale sistemului. Etapele procesului de modelare sunt aceleaşi, indiferent de domeniu, şi anume: • Formularea problemei de cercetat. De obicei, această etapă se realizează în interiorul disciplinei căreia aparţine problema. Formularea problemei se face în termenii disciplinei în care ea apare. De cele mai multe ori se revine asupra acestei etape, în scopul îmbunătăţirii formulării problemei. • Construirea modelului corespunzător problemei de cercetat. Această etapă se realizează printr-o cercetare interdisciplinară complexă şi ajută la finalizarea primei etape. • Interpretarea rezultatului din punct de vedere al problemei de cercetat. Această etapă se realizează printr-o cercetare complexă ce ţine de natura problemei de bază dar şi de natura aparatului ce intervine în această cercetare. Modelele folosite pentru rezolvarea fenomenelor (proceselor) economice constau dintr-o succesiune coerentă de operaţii logice şi aritmetice, cunoscute sub denumirea de algoritmi. Aplicarea matematicii în aceste domenii are ca scop optimizarea unor soluţii şi serveşte ca bază pentru fundamentarea deciziilor. Nevoia de a orienta politicile economice i-a determinat pe cercetători să construiască modele econometrice în măsură să cuprindă complexitatea proceselor şi să evidenţieze relaţiile dintre elementele căutate (variabile dependente) şi cele cunoscute sau care pot fi estimate, denumite variabile independente (deterministe). Astfel, cu ajutorul modelelor cibernetice se urmăreşte stabilirea corelaţiilor 64
reciproce între cunoştinţe şi evoluţia sistemelor reale, în vederea structurării concluziilor previzionale. În analiza evoluţiilor tehnologice există două categorii de modele previzionale cu reacţie inversă: a) Modele ce comportă transformări între diferite etape de evoluţie a unui sistem oarecare (fig. 1.26,a). medii (misiuni)
Distanţă în timp
Viitor îndepărtat
aplicaţii Viitor apropiat
sisteme tehnologice
Prezent a
b Fig. 1.26
b) Modele ce comportă retroreacţii între diferitele momente temporale (fig.1.26,b). Acest model se utilizează, de regulă, pentru tehnologia socială la scară generalizată, mergând până la planificarea lumii viitoare. De altfel, Ozbekhan Hasan a descris cazul unui model din clasa b) care include şi retroreacţii de tipul a), după următoarea schemă (fig.1.27). Structuri
Prognoze
Predicţii sau prognoze
Modelul situaţiei viitoare
Anticipare (bază de informaţii)
Metode de transformare
Simularea modelului
Simularea alternativelor
Bază de date (informaţii)
Model al situaţiei actuale, reale
Schimbare
Transfer
65
Fig. 1.27
Coloana din stânga reprezintă spaţiul transferului tehnologic; Coloana din mijloc reprezintă structura rezultatelor din ansamblul de dezvoltări reale sau prevăzute. Coloana din dreapta reprezintă „lumi viitoare” concepute teoretic intelectual. În sinteză, modelele construite pentru simularea proceselor economice permit depăşirea structurilor spontane şi pregătirea raţională a analizei sistemelor reale. Modelul sau funcţia descriptivă a sistemului ce urmează a fi analizat se obţine parcurgând o serie de nivele ale abstractizării. De la construcţia verbală prin intermediul propoziţiilor, se trece la descrierea figurativă a sistemelor prin matrici, scheme, grafuri etc. pentru ca, în final, să se recurgă la limbajul formal, matematic adică. Un asemenea demers oferă un dublu avantaj. Pe de o parte, permite trecerea dincolo de aparenţe şi intuiţie spre structurile esenţiale ale sistemului examinat. Pe de alta, face accesibil conţinutul cunoştinţelor obţinute. În mai puţine cuvinte, modelarea reduce riscurile proiectelor şi deciziilor (fig.1.28). Acţiune Sistem complex
Decizie
Modelarea sistemului
Consecinţele diferitelor alternative
Sistem simplificat
Simulări Fig. 1.28
Deşi avantajele sunt evidente, există, totuşi, anumite limite ale modelării şi simulării, în special la sistemele sociale şi economice apar unele vaguităţi. Sunt relevante, în acest sens, cercetările lui René 66
Thom [43]. Academicianul Mircea Maliţa consideră că dificultăţile pot fi surmontate prin deschideri semnificative în următoarele direcţii: • Introducerea în modele a procesului de învăţare care produce modificarea comportamentului unui sistem; • Apelul la mijloace mai adecvate de măsurare capabile să dea o formă aparentă problemelor ridicate de dezvoltarea social – economică, în perspectiva globalizării; • Estimarea factorilor invizibili, precum ştiinţa şi învăţământul, care îndeplinind roluri majore în dezvoltarea economică trebuie integraţi alături de ceilalţi factori ai creşterii; • Integrarea studiilor sociale, economice şi culturale prin metodologii unitare; • Generarea elementelor noi, capabile să introducă modificări de perspectivă în măsură să amplifice semnificativ capacitatea de a preveni şi domina evoluţiile nedorite. În opinia savantului român, schimbarea valorică poate fi indusă prin: înnoirea conţinutului de informaţie de care dispune societatea la un moment dat; subscrierea la noi idealuri social – politice; producerea anumitor eroziuni generate de eşecuri şi deziluzii; dinamica descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice; modificări culturale profunde. Pe măsura dezvoltării şi a maturizării ştiinţei economice s-au înregistrat progrese însemnate în ce priveşte metodele şi instrumentele de cercetare economică. Progresele au fost facilitate de ample controverse metodologice, ca de pildă, între susţinătorii metodei inductive şi promotorii metodei deductive şi ai abstractizării, între partizanii legilor naturale (obiective) din economie şi partizanii legilor psihologice, între adepţii analizei cantitative şi cei ai analizei calitative (structurale, sistemice), între specialiştii în probleme statice şi cei care cercetează dinamica economică. Procesele recente din centrul şi estul Europei au dus la apariţia unei noi paradigme în modelarea matematică: crearea de modele macroeconomice care să descrie economiile în tranziţie, întrucât cele din sistemul economiei centralizate nu mai pot fi utilizate iar modelele economiilor de piaţă nu pot fi aplicate în condiţiile concrete respective. Modelele elaborate în cadrul teoriei singularităţii şi teoriei catastrofelor pot ajuta la analiza problemelor ce implică schimbări calitative bruşte, cum sunt cele din perioada de tranziţie la economia de piaţă. 67
De asemenea, utilizarea teoriei bifurcaţiei în modelarea cibernetică a proceselor de tranziţie poate fi deosebit de promiţătoare având în vedere caracteristicile de instabilitate şi dezechilibru care se manifestă în această perioadă [51]. Cel mai natural limbaj de descriere a comportamentului dinamic al sistemelor matematice îl oferă teoria sistemelor dinamice (discrete sau continue) şi modelele cu ecuaţii diferenţiale. Majoritatea acestor sisteme sunt neliniare stabile sau instabile. În analiza unui sistem neliniar apar dificultăţi mai ales când sistemul economic are dimensiuni foarte mari. De aceea trebuie utilizate metode care să conducă la reducerea acestor dimensiuni. În cazul sistemelor reale, ansamblul sistem – model arată că ieşirea sistemului nu coincide întotdeauna cu ieşirea modelului (fig. 1.29), înregistrându-se o anumită eroare E [39, pag.111]. Dacă eroarea E este admisibilă pentru anumite aplicaţii practice, atunci modelul devine predictiv, deoarece ieşirea din model se obţine mai rapid decât timpul necesar ieşirii din sistem. Prin urmare, modelele care nu îndeplinesc o atare proprietate nu sunt utilizabile. În timp ce în ştiinţele naturii există posibilitatea izolării obiectului de studiu în laborator, în scopul analizării, în ştiinţele economice şi sociale nu pot fi realizate asemenea reducţii, impunând construirea de modele matematice ideale pentru cercetarea relaţiilor fundamentale. Intrare
Stare
Ieşire Eroare
Intrare
Stare
Ieşire Ieşire Fig. 1.29
În această situaţie, modelul nu este doar reprezentarea simplificată a realităţii, ci şi instrumentul cu ajutorul căruia se pun în evidenţă relaţiile fundamentale între parametrii aleşi pentru elaborarea unei ipoteze de cercetare.
68
1.6. Structura şi dinamica viitorului - variabile independente generatoare de incertitudini şi riscuri Analiza evoluţiilor din natură şi din societate pune în valoare destul de pregnant două adevăruri precumpănitoare. Pe de o parte, societatea sau socio-sistemul devine o componentă integrantă şi totodată, dependentă a naturii (eco-sistemului), cu impact semnificativ asupra existenţei şi a conştiinţei umane. Cum omul sau homo-sistemul are dublă apartenenţă - la natură şi la societate - înseamnă că activitatea economico-socială şi legităţile ce o guvernează se află sub influenţa directă a strategiilor prestabilite. Pe de alta, între om, natură şi societate (fig.1.30,a) se înregistrează permanent un schimb de substanţă (materie) şi de energie, de informaţii ce pot fi măsurate (cuantificate) cu ajutorul ecuaţiilor din chimie, fizică şi mecanică. Sub presiunea descoperirilor din ştiinţă şi din tehnologie, diviziunea socială a muncii, inclusiv în plan internaţional, s-a accentuat constant, făcând din creativitate principalul factor al performanţei. Pornind de la ipoteza că realitatea fizică este alcătuită dintr-o mulţime matematică de obiecte particulare aflate în relaţii cu spaţiul şi cu timpul, aceasta poate fi exprimată logic prin intermediul propoziţiilor explicite sau al simbolurilor abstracte, întrucât ea însăşi este un proces logic, supus temporalităţii. În acest context, materia nu este altceva decât o noţiune ceva mai specială a cărei structură cuprinde Vp
Natura sau eco-sistemul
Vd
Societatea sau socio-sistemul
Evoluţii logice
Evoluţii controlate
Omul sau homo-sistemul
Vpi
a
Vdi
b Fig.1.30 69
următoarele elemente: substanţa sau existenţa, spaţiul şi timpul. Mai precis, substanţa este repartizată într-un anumit interval de timp, riguros delimitat, ca eveniment, fenomen, proces, obiect sau stare, ceea ce face ca trinomul substanţă - spaţiu - timp să reprezinte relaţia fundamentală a universului fizic posibil de exprimat ca mulţime a obiectelor o1, o2, …, om generatoare de anumite evenimente: e1, e2, …, en; În acelaşi timp, mulţimea obiectelor din Univers se află în raporturi informaţionale de forma: r1, r2, …, rq , alcătuid un sistem informaţional sui-generis (a se vedea capitolul al cincelea) punând în valoare cele două componente ale gândirii ştiinţifice: una sistematică şi alta intuitivă. Organizarea societăţii are la bază activitatea economică, pe care se clădeşte cultura (creaţia de idei) şi atitudinea social - politică a comunităţilor (gestionarea patrimoniului şi revitalizarea existenţei sociale), ca expresie a funcţiilor sociale. Cu alte cuvinte, la universul fizic - existenţă, timp, spaţiu - se adaugă universul uman - format din gândire, conştiinţă şi voinţă - şi universul social, respectiv economia, cultura, organizarea şi conducerea societăţii, aflate în raporturi de interdependenţe. Luând în consideraţie mulţimea unităţilor de bază, adică agenţii economici publici şi particulari a1, a2, …, ap , care compun sistemul economiei naţionale, conexiunile reciproce arată după cum urmează (fig.1.31). Aşa cum se sublinia în subcapitolul precedent, matematica modernă oferă posibilitatea reală de a cuantifica procesele (fenomenele) economice şi sociale, contribuind la studierea şi cunoaşterea dezechilibrelor înregistrate la un moment dat, la nuanţarea opiniilor referitoare la natura inerţială şi la ciclicitatea demersului economic şi social, precum şi la perceperea studiilor prospective ca a1 a2 . . .
Univers uman
Univers fizic
Economie
Gândire
Existenţă
Cultură
Voinţă
Spaţiu
Administraţie
Conştiinţă
Timp
Univers social
an
70
Fig.1.31
imperative ale dezvoltării durabile, performante. Pentru a fi veridice şi realiste, este absolut necesar ca prognozele să ţină seama de ansamblul factorilor, şi anume cei raţionali, de tip determinist, şi cei aleatori, ştiindu-se că evoluţia ascendentă sau dezvoltarea este consecinţă directă atât a necesităţii, cât şi a întâmplării, a conjuncturilor. În timp ce elementele deterministe sunt induse prin relaţiile de tip cauză - efect, în sensul că anumite cauze observate în timp determină întotdeauna acelaşi efect, posibil de măsurat sau cuatificat cu ajutorul tehnicilor cantitative operaţionale, elementele aleatoare se manifestă în afara relaţiilor cauzale previzibile. Factorii aleatori se grupează în două categorii: a) care au avut loc însă cu o frecvenţă nesigură, făcând posibilă estimarea probalistică şi b) care nu au avut loc, intrând în categoria riscurilor imprevizibile. De regulă, consecinţele induse de varianta aleatoare se include în resursele antirisc alocate în limitele costurilor de oportunitate. În acest context, distingem mai multe categorii de previziune: A – Previziuni în condiţii de incertitudine: fără a cunoaşte şansele rezultatelor sau toate rezultatele posibile; pentru adoptarea deciziilor se apelează la informaţii suplimentare, necesare stabilirii limitelor probabilităţii de apariţie a unui rezultat, în intervale ale probabilităţii de obţinere a evantaiului de rezultate. B – Previziuni în condiţii de ambiguitate: la care incertitudinea este generată de lipsa informaţiilor relevante; C – Previziuni în condiţii de risc: fără certitudinea obţinerii rezultatelor scontate, deşi fundamentarea şi elaborarea lor au pornit de la anticiparea corectă a rezultatelor posibile şi a gradului de risc; în acest caz deciziile se adoptă pornind de la riscul minim, iar în situaţiile mai complexe, pe baza optimizării raportului dintre risc şi costul măsurilor antirisc. Aşa cum am mai spus, cele mai corecte previziuni sunt obţinute cu ajutorul modelelor econometrice, modele fundamentate în special pe două tipuri de informaţii [43]: • Cantitative, reprezentate prin serii empirice de date ce descriu comportamentul trecut. O serie de valori, în cazul unei caracteristici statistice, poartă denumirea de informaţie, fiind notată prin It şi definită prin 71
I t = (X t , X t -l ,...X t − h... ), sau h I t = (X t ,..., X t − h ).
1.41
În primul caz, şirul (It, t∈Z) este monoton crescător, pe când în cazul ( h I t , t ∈ Z, h ∈ Z) , cu h valoare specificată, şirul este constant. Ultima formă de definire a unei informaţii este mult mai apropiată de cerinţele cercetării economice. Astfel: 1.42 h I t +1 = (X t +1 ,..., X t − h +1 ) = h I t \ X t - h UX t +1 ; • Calitative, în virtutea cărora în viitorul proiectat variabila analizată urmează aceeaşi evoluţie ca în trecut. Menţionăm că previziunile din economie nu trebuie confundate cu profeţiile lui Nostradamus. Fenomenele din economie, ca de altfel din întreaga societate, în care factorul psihologic specific omului, joacă un rol important, sunt deosebit de complexe, iar evoluţia acestora este dificil de anticipat. Prognoza unei variabile, pe baza acestor două tipuri de informaţii, se prezintă ca în (fig. 1.32). datele din trecut x t , t = 1, T
descrierea raportului cauză-efect
previziuni xˆ t + h
Fig. 1.32
Regula de aur a previziunii este că cea mai mare parte a metodelor se bazează pe cantitatea şi calitatea datelor din trecut. Pentru ca previziunea să fie plauzibilă trebuie respectate cel puţin următoarele cerinţe: a – seria de date pe care se bazează estimarea componentelor seriei să fie suficient de mare, pentru a permite reflectarea cât mai fidelă a tipului de evoluţie a trendului şi a celorlalte componente; b – orizontul pe care se efectuează previziunea să fie mic, în raport cu dimensiunea seriei; c – în efectuarea calculelor de previziune să se ţină seama şi de alte informaţii calitative ce descriu evoluţia fenomenului analizat, precum şi de elementele de logică economică (nivelul unei variabile nu poate să depăşească un anumit prag de saturaţie etc.). În cele ce urmează vom considera că şirul informaţiilor este constant, iar previziunea valorii Yt+h, făcută la momentul t pentru h perioade viitoare, se scrie: t Yt + h
72
= t f h (I t )
1.43
iar eroare de previziune faţă de prevederile iniţiale este: ~
t et + h
~ = Yt + h − t Yt + h
1.44
S-a notat mai sus prin f (It) modelul econometric prin care s-a cercetat evoluţia caracteristicii Y funcţie de şirul de informaţii (It, t∈Z). De exemplu, în cazul modelului liniar, forma clasică, identificat pe baza seriei ((x t , y t ), t = 1, T ) , cea mai bună estimaţie liniară fără deplasare este: ~
TYT + l
(
= X T + l ⋅ a = X T +1 X T ⋅ X
)
−1
XT Y
1.45
pentru care eroarea de previziune este: ~
T eT +1
~ = YT +1 −TYT +1.
1.46
Ultima variabilă are următoarele proprietăţi: • media: E T e T +1 = 0 • varianta:
( ) (X X)X .
VT e T +1 = σε2 X T +1 X T X = σ ε2 X T +1
T
T T +1
−1
(
XT X XT X
1.47
)
−1
X TT +1 =
1.48
În cazul în care modelul liniar de regresie nu satisface ipotezele cazului clasic, atunci previziunea nu este eficientă. Astfel, dacă erorile sunt autocorelate, atunci în realizarea previziunii se va utiliza şi această informaţie. Dacă se cunoaşte aprioric parametrul a, atunci: ~
TYT +1 = X T +1 ⋅ a + εˆ T +1
1.49
în care εˆ T +1 = ρˆ ⋅ εˆ T , când este vorba de un proces autoregresiv de ordinul întâi. Această formă de previziune este deosebit de rigidă, proiectând viitorul ca o prelungire a trecutului, R. Lucas subliniind că politica economică a oricărui agent economic la nivel macroeconomic şi microeconomic nu se poate fundamenta exclusiv pe comportamentul anterior. Întărim „critica lui Lucas” prin următoarele: a) asupra instabilităţii parametrilor modelului acţionează atât factorul timp, cât şi incertitudinea existentă la nivelul fenomenului cercetat; b) procedurile de previziune vor ţine seama în mod corespunzător de aversiunea omului în faţa riscului; c) pentru asigurarea veridicităţii previziunilor se impune ca parametrii modelului să fie stabili. Din această perspectivă apar două întrebări fundamentale: a) poate fi studiat 73
viitorul?, iar dacă da, b) cum poate fi investigat? În timp ce prima întrebare conduce la studiul structurii viitorului, cea de-a doua presupune aprofundarea metodologiei. În altă ordine de idei, cercetările prospective evidenţiază că viitorul nu are un caracter univoc, ci se prezintă sub forma unui evantai de posibili „viitori”. Cu alte cuvinte, sistemul are dinamică proprie şi evoluţie de tip arborescent, în interiorul căreia fiecare stare viitoare posibilă reprezintă un nod generator de alţi viitori. De asemenea, acesta cuprinde [4, pag.86] elemente care au o evoluţie determinată de legităţi, independente de voinţa omului, permiţând identificarea viitorilor posibili, acceptabili, şi a celor imposibili, excluşi deci, precum şi elemente care se pretează la o evoluţie controlată, posibil de influenţat şi orientat, permiţând separarea viitorilor dezirabili (dorinţa de a realiza călătorii spaţiale, imposibil de îndeplinit în prezent), de cei indezirabili (fig. 1.30,b). Analiza celor două categorii de elemente facilitează separarea alternativelor dezirabile posibile de cele dezirabile dar imposibile, pentru a se evita irosirea efortului în direcţia examinării variantelor utopice, excluse deci. Există şi alternative indezirabile posibile, cunoscute sub denumirea de variante catastrofice, exemplul tipic reprezentându-l creşterea progresivă a gradului de poluare a mediului fizic, ca urmare a unor raporturi legice între creşterea demografică necontrolată şi dezvoltarea industrială. Studierea alternativelor posibile implică probabilitatea alternativei, condiţionată, la rândul său, de: structura sistemului şi a interacţiunilor acestuia cu mediul ambiant, precum şi de structura ambiantului. În concluzie, structura viitorului este pluralistă, tendenţială şi probabilistă, mai exact spus una parţial incertă. Examinarea se face avându-se în vedere spaţiul, sau aria sa de întindere, şi axa timpului. Astfel, sub raportul spaţiului, investigaţiile se fac la scara macro (planetă, continent, ţară, regiune) sau micro (viitorul unui oraş, al unei ramuri industriale, instituţii, produs etc.). Sub raport temporal, distingem viitori absoluţi (fără a depinde de axa timpului) şi viitori relativi. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Previziunea sau prognoza ca ştiinţă de sine stătătoare. Este posibilă cunoaşterea viitorului? Dacă da, ce demers se utilizează în acest scop? Particularităţile cercetărilor prospective. 74
2. Care sunt etapele elaborării prognozei la nivel macroeconomic? 3. Analizaţi factorii care au condus la apariţia preocupărilor pentru un nou tip de evoluţie, respectiv dezvoltarea durabilă. 4. Analizaţi principalele „linii de forţă” în jurul cărora trebuie construită societatea viitorului, aşa cum sunt ele conturate în lucrările de referinţă menţionate în acest capitol. 5. Definiţi analiza şi metodele de analiză. 6. Analizaţi principalele modele ale schimbării întâlnite în literatura de specialitate. 7. Definiţi sistemul şi analizaţi proprietăţile acestuia. 8. Definiţi modelul şi analizaţi etapele procesului de modelare. Bibliografie 1. M. Băcescu, Macroeconomia. Bazele macroeconomiei, Editura All, Bucureşti, 1993. 2. M. Băloiu, Managementul inovaţiei, Editura Eficient, Bucureşti, 1995. 3. R.Beckhard, Organization Development: Strategies and Models, Readings Addison Wesley, 1969. 4. M. Botez ş.a., Curs de prognoză, Editura CIDSP Bucureşti, 1972. 5. R. Bouian, Méthodes d’analyse causale, Revue française de sociologie, VI, Paris, 1965. 6. E. Burduş ş.a., Managementul schimbării, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 7. C.A. Carnall, Managing Change in Organization, Ed. Prentice Hall, England, 1990. 8. C. Ciulău, ş.a., Previziune macroeconomică. Concepte şi metodologie, Editura Universitaria, Craiova, 2001. 9. I.S. Coleman, Introduction to Mathematichal Sociology, Glencoe, Free Press, 1964. 10. B. Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti, 1980. 11. R. Dahl, Modern Political Analysis, Prentice Hall, New York, SUA, 1976. 12. Iolanda Dăduianu – Vasilescu, Mediul şi economia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997. 13. N. Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 14. N. Dobrotă ş.a., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 15. M. Drăgănescu, Sistem şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1986. 75
16. Y. Dror, Design for Policy Sciences, New York, SUA, 1971. 17. A. Etizioni, The Active Society, New York, SUA, 1968. 18. N. P. Fedorenko, Dicţionar de matematică şi cibernetică în economie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 19. C. Florescu ş.a., Trecerea la o nouă calitate prin conducerea ştiinţifică a schimbării, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 20. I. Grădinaru, Protecţia mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 21. E. J. Green, Creative Thinking in Scientific Work, Home-wood, Harvard, SUA, 1964. 22. R. A. Haword, The Fondation of Decision Analysis, Stanford University, SUA, 1968. 23. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Editura Politică, Bucureşti, 1983. 24. J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970. 25. H. Laswele, The Policy Science, New York, SUA, 1959. 26. A. Leca ş.a., Dezvoltarea durabilă. Aspecte conceptuale şi elemente de strategie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997. 27. N. Lesca, Gestion de l’information, LITEC, Paris, 1996. 28. K. Lewin, Field Theory in Social Science, Harper and Row, New York. 29. M. Maliţa ş.a., Certitudinea şi incertitudinea decizională, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 30. M. Maliţa, coordonator, Sisteme în ştiinţele sociale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977. 31. M. Maliţa, coordonator, Sisteme în ştiinţele naturii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979. 32. M. Maliţa ş.a., România 2020, Editura Conspress, Bucureşti, 1998. 33. D. I. Meadows, Limitele creşterii, Editura Politică, Bucureşti, 1974. 34. M. Mesarovic, E. Pestal, Omenirea la răspântie, Editura Politică, Bucureşti, 1975. 35. Jh. Naisbit, Anul 2000 – Megatendinţe. Zece direcţii pentru anii ’90, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 36. H. Ozbekhan, The Idea of a Look – Ont, Systems Development Corporation, Santa Monica, California, 1965. 37. P. Pânzaru, Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene, Editura Albatros, Bucureşti, 1981. 38. C. Popescu ş.a., Echilibrul înaintării, Editura Eficient, Bucureşti, 1998. 39. I. Popescu ş.a., Modelarea sistemelor de conducere, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988. 40. I. Popescu, Certitudine şi risc în tranziţia social-economică, Editura Eficient, Bucureşti, 2001. 76
41. C. Raţiu-Suciu, Modelarea şi simularea proceselor economice, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 42. G.E. Shannon, A Mathematical Theory of Comunication, Bell System Tehnic, SUA, 1948. 43. S. Stanciu, I. Andrei, Microeconomie, teorie şi aplicaţii, Editura All, Bucureşti, 1997. 44. M. Stoica ş.a., Modelarea şi simularea proceselor economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 45. M. Şileţchi ş.a., Modelarea matematică a proceselor sociale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972. 46. M. Şileţchi ş.a., Informaţia, entropia şi procesele sociale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978. 47. B. Schneider, Scandalul şi ruşinea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997. 48. S. Tămaş, Prospectiva socială, Editura Victor, Bucureşti, 1999. 49. R. Thom, Stabilité structurelle et morphogenesse, Ediscience, Paris,1973. 50. N. Wiener, Cibernetica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. 51. W. B. Zheng, Synergetic Economies. Time and Change in Nonliniar Economies, Spinger – Verlag, Berlin, 1991. 52. *** Studii de impact, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986. 53. *** Indicateurs pour le development durable des pecheries marines, nr.8, FAO, Roma, 2001. 54. *** World Development Indicators 2001, The World Bank, Washington, SUA. 55. *** Spre o teorie generală a planificării, Revista de filozofie nr.8/1972, Bucureşti.
77
II TENDINŢE ŞI VALORI ÎN CERCETAREA PROSPECTIVĂ
Aşa cum se sublinia în capitolul anterior, metodele de analiză având la bază paradigma acţiunilor de raţionalitate oferă posibilitatea de a structura şi formaliza enunţurile despre evoluţiile din natură şi din tehnică, din economie ori din ştiinţele sociale şi comportamentale, în care scop se apelează la teze şi principii cognitive. În această perspectivă, modelele economice sunt nu atât un prilej şi o metodă de analiză pragmatică, cât, mai ales, un instrument eficient de a studia dezechilibrele din societatea contemporană, în special din realitatea economică, stimulându-se, astfel, confruntarea de idei referitoare la fluctuaţiile ciclice din activitatea economică. Deşi prin natura lor inerţială, procesele economice au o continuitate intrinsecă, „salturile” sau excepţiile de la regulă trebuie, totuşi, studiate şi cunoscute, pentru ca efectele propagate să nu degenereze în dezechilibre, în crize peste limitele suportabilităţii (a se vedea subcapitolul 2.5.2). În cazul modelelor matematice specifice creşterii economice (a se vedea capitolul al optulea), se porneşte de la ipoteza autoechilibrului economiei prin intermediul fluctuaţiei preţurilor, ceea ce facilitează optimizarea factorilor de producţie şi substituirea lor în anumite limite. Asemenea modele confirmă postulatul potrivit căruia, creşterea economică, respectiv sporul de produse şi de venit, se poate obţine prin aportul combinat al celor doi factori de producţie - capitalul (K) şi munca (L), exprimaţi în unităţi fizice ori naturale, aspecte analizate în volumul al doilea, consacrat aplicaţiilor în domeniul prognozei. Având în vedere interdependenţa dintre subsistemele economiei de piaţă, producţia sau oferta naţională de bunuri şi servicii realizată de agenţii economici este o funcţie având forma: ⎧Q = f (R , P, C, M) ⎨ ⎩R = K + L
78
2.1
în care R reprezintă resursele, P – preţurile, C – cererea, iar M – mediul ecologic. Concordanţa dintre componentele structurale ale activităţii sociale, care asigură desfăşurarea normală a producţiei, schimbului şi consumului, şi realocarea resurselor pe domenii ale economiei naţionale în vederea reluării procesului reprezintă echilibrul macroeconomic. Activitatea social-economică reflectă mecanismul conjugării a două construcţii teoretice sau categorii filosofice. Una conştientă şi alta spontană având structuri, ponderi şi funcţiuni distincte, induse în bună măsură de natura şi de nivelul performanţelor înregistrate de orânduirea socială şi de capacitatea acesteia de a se adapta la schimbările şi la exigenţele prezente şi, mai ales, viitoare. După cum preciza profesorul Aurel Negucioiu [21, pag.12], viitorul poate fi unul anticipat, preferat sau dorit, reclamând nuanţarea anumitor concepte clasice, precum managementul strategiei, piaţa ş.a. Acum, pentru prima oară, mondializarea producţiei şi a consumului aduce în prim plan necesitatea obiectivă de a examina mai profund raportul dintre partea conştientă şi cea spontană a mecanismelor din cadrul economiei de piaţă, generatoare de contradicţii şi chiar de conflicte de interese, cum sunt corupţia, blocajul financiar, economia subterană, ş.a. În timp ce componenta conştientă exprimă presiunea statului exercitată asupra societăţii prin intermediul pârghiilor şi al instituţiilor de care dispune, cu precădere politica fiscală, componenta spontană exprimă rezistenţa structurilor societăţii la tentaţia politicului de a controla excesiv starea economică. Spre exemplu, la nivel microeconomic, al agenţilor economici, componenta conştientă (a proprietarilor) devansează sensibil pe cea spontană, care îndeplineşte doar un rol rezidual [5, pag.129]. 2.1. Dimensiunea cognitivă a funcţiilor (atributelor) şi a structurilor prognozelor Estimarea evoluţiilor viitoare din economie are la bază principii, metode şi instrumente similare celor utilizate în interogarea şi interpretarea tehnologiei, integrate organic în strategia urmărită. Evident, există şi anumite particularităţi ţinând de nivelul analizei micro ori macro - derivate din funcţiile şi structurile teoriei generale a sistemelor. De asemenea, efectuarea cercetărilor aferente are în vedere parcurgerea unor faze succesive ale demersului pragmatic, începând cu stabilirea scopului şi a obiectivelor şi încheind cu 79
prezentarea concluziilor şi a recomandărilor. Fiecare fază constă dintr-o serie de activităţi desfăşurate într-o anumită ordine impusă de specificul demersului. Astfel, numărul mare al deciziilor decurgând din efectuarea cercetărilor presupune o muncă laborioasă şi sistematică de supraveghere a evoluţiilor, pentru a cunoaşte dacă problematica analizată se află în stare activă sau latentă, aspecte esenţiale pentru a putea identifica tendinţele evoluţiilor, atât de specifice studiilor prospective. Fără îndoială, cunoaşterea relativă a viitorului nu este altceva decât modalitatea prin care structurile sociale încearcă să pregătească opţiunile de a înfrunta neprevăzutul. După opinia profesorului M. Masserato, ritmul transformărilor din societatea modernă invită la cunoaşterea şi înţelegerea acestora pentru a realiza progresul general, materializat în alegerea alternativei ce răspunde cel mai deplin nevoilor şi năzuinţelor umane individuale şi sociale, în funcţie de criterii explicite. Avem în vedere două categorii distincte, şi anume [1, pag.7]: A – Funcţii generale sau principale întâlnite la toate prognozele, dincolo de domeniul explorat, cele mai importante fiind: a1 – Capacitatea de a oferi informaţii relevante şi actuale în măsură să permită soluţionarea problemelor şi a crizelor apărute, concomitent cu fundamentarea unor strategii viabile, de unde şi denumirea clasică de funcţie socială; a2 – Identificarea şi cunoaşterea variabilelor deterministe şi, respectiv, aleatoare, pentru a reduce la minim incertitudinile şi riscurile, cunoscută sub denumirea de funcţie cognitivă; a3 – Perceperea şi înţelegerea modului de manifestare a evoluţiilor dorite şi a legăturilor de interdependenţă dintre ele; a4 – Stimularea demersului euristic, adică atragerea unui număr tot mai mare de specialişti cu o înaltă pregătire profesională la activitatea de elaborare a prognozelor; a5 – Integrarea alternativelor probabile (posibile) în demersul general al analizei sistemice, în scopul corelării şi al armonizării tuturor componentelor procesului de organizare şi de conducere a strategiilor dezvoltării. B – Funcţii specifice sau secundare ce caracterizează aspectele particularizante ale evoluţiei domeniului explorat. Dintre acestea, ar putea fi menţionate: gradul de complexitate şi amploarea procesului (fenomenului) analizat, orizontul de timp al prognozei ş.a. Este de la sine înţeles că, activitatea previzională îmbină rigoarea analizei cu imaginaţia cercetătorilor din echipă, iar calitatea informaţiilor dobândite despre viitor este direct proporţională cu calitatea pregătirii 80
profesionale a acestora. De asemenea, înfăptuirea cercetării impune conducerea şi supravegherea atentă a tuturor fazelor şi a etapelor, desfăşurate în următoarea ordine: b1 – Identificarea problemei şi definirea scopului cercetării, de claritatea enunţurilor respective depinzând relevanţa analizei şi a recomandărilor sau sugestiilor ; activităţile specifice desfăşurate au o amplitudine diferită, în funcţie de complexitatea şi de importanţa problemei examinate, de particularităţile sau singularităţile sale. Pentru definirea corectă şi clară a scopului cercetării trebuie să se realizeze o strânsă colaborare între executant şi beneficiar: să se cadă de acord asupra alternativelor ce se supun investigaţiei, a criteriilor ce vor sta la baza evaluării alterantivelor, a gradului de urgenţă; b2 – Elaborarea obiectivelor şi a ipotezelor, ţel strâns legat de problemele deja identificate şi de scopul lucrării, cu impact nemijlocit asupra întregii metodologii a cercetării, a costurilor aferente. Deseori, obiectivul central este însoţit de altele secundare cu importanţă mai mică, dar a căror realizare contribuie la edificarea asupra problemei cercetate. Spre exemplu, într-un studiu referitor la imaginea consumatorilor despre un anumit produs, obiectivul principal poate fi cercetarea intensităţii imaginii acestora despre produsul investigat, iar cel secundar vizează cercetarea intensităţii imaginii consumatorilor în funcţie de venit, sex, categoria socio-profesională ş.a. Obiectivele trebuie definite sintetic, dar clar, pentru a evita dubiile sau interpretările unilaterale. b3 – Estimarea prealabilă a valorii informaţiei ce va fi obţinută prin cercetare, pentru a fundamenta bugetul cercetării şi eficienţa acesteia. Valoarea informaţiei rezultate depinde de mai mulţi factori, între care: importanţa deciziei, în luarea căreia se folosesc rezultatele cercetării; gradul de risc şi incertitudine care însuţeşte luarea deciziei; influenţa informaţiei obţinute prin cercetare asupra deciziei. Dintre metodele cel mai frecvent utilizate pentru estimarea valorii informaţiei menţionăm metoda arborilor de decizii, analiza cost-beneficiu, metode bazate pe analiza bazesiană ş.a; b4 – Alegerea surselor de informaţii - tipul, sursa, natura şi forma, fiecare având o anumită valoare întrucât induce modificări importante în ceea ce priveşte dimensiunea eşantionului, structurarea instrumentului de prelucrare a informaţiei, ori metodologia de organizare şi desfăşurare a cercetării. După tipul lor, informaţiile pot fi de două feluri: informaţii ce servesc la cercetarea relaţiilor cauzale dintre variabile şi informaţii cu ajutorul cărora se studiază relaţiile de asociere dintre variabile. 81
După sursa de provenienţă, se disting informaţii primare (obţinute special pentru realizarea obiectivelor cercetării dominante în cercetările de marketing) şi informaţii secundare – date culese şi prelucrate anterior, în vederea realizării altor obiective, şi date care pot servi ca surse pentru validarea unor obiective ale cercetării aflate în derulare. După natura lor, informaţiile pot fi obţinute în secţiune transversală, când sunt culese într-un anumit moment, sau longitudinală, când informaţiile referitoare la aceleaşi variabile sunt culese în diferite momente, de la aceleaşi unităţi investigate sau de la altele. b5 – Selectarea modalităţii de culegere şi sistematizare a informaţiilor vizează rezolvarea unor aspecte de natură tactică, cum sunt: definirea conceptuală şi operaţională a variabilelor cercetate, precum şi clasificarea lor (dependente sau independente), stabilirea modului de măsurare a variabilelor cu ajutorul scalelor metrice sau nemetrice; alegerea metodelor de culegere şi sistematizare a informaţiilor provenite pe căi de bază (investigarea unor surse statistice, cercetare directă, experimente de marketing); definirea instrumentelor de culegere a informaţiilor şi a programului de desfăşurare a cercetării. b6 – Strângerea informaţiilor se referă la aspectul organizatoric şi la metodele utilizate: cine preia datele, unde, când şi cum se va realiza acest lucru. b7 – Preluarea şi prelucrarea informaţiilor urmăreşte aducerea în forma în care se poate trece la analiză şi interpretare. Se realizează, mai întâi, combinarea datelor într-o bază de date, în formă matricială. După ce datele au fost compilate, se corectează erorile produse în timpul transferului şi se face o evaluare a calităţii lor din punct de vedere al reprezentativităţii şi al validităţii. Tot în această etapă, se face o descriere a datelor, folosindu-se indicatori statistici precum şi metode grafice. Se construieşte apoi baza finală de date care va servi pentru analiza detaliată a acestora. b8 – Analizarea şi interpretarea informaţiilor, proces complex ce se realizează apelându-se la metode cantitative şi calitative. Acestea trebuie alese cu mult discernământ, astfel încât să se valorifice la maximum baza informaţională existentă şi să se reducă la minim erorile ce pot duce la denaturarea rezultatelor. În esenţă, în această fază se urmăreşte găsirea unui răspuns, cu o fundamentare ştiinţifică, pentru fiecare ipoteză avansată la începutul cercetării; b9 – Redactarea studiului şi elaborarea concluziilor, presupunând prezentarea succintă a scopului, obiectivelor şi metodologiei 82
cercetării, a rezultatelor cercetării în concordanţă cu obiectivele şi ipotezele urmărite, stabilindu-se relevanţa lor asupra procesului decizional. De asemenea, se elaborează sugestii şi direcţii de îmbunătăţire ce vor face obiectul unei cercetări ulterioare. În ceea ce priveşte principiile progozării în cadrul economiei de piaţă, cele mai semnificative pot fi considerate următoarele: Precizarea orizontului de dezvoltare dorit şi finalizabil, pornind de la scenariile alternative capabile să condiţioneze dezvoltarea pe termen mediu şi lung; Minimizarea incertitudinilor şi a riscurilor privind perspectiva dezvoltării, ca bază a utilizării eficiente a resurselor umane şi financiare; Evaluarea „preţului dezvoltării” prin analiza raportului „cost – eficienţă”; Urmărirea cerinţelor exprimate de piaţă şi verificarea corectitudinii prognozei, în funcţie de gradul de satisfacere a cererii de către ofertă; Asigurarea dezvoltării continue prin elaborarea scenariului general compatibil cu interesul naţional pe termen mediu şi lung. 2.2. Curente de idei sau şcoli reprezentative Fiind un produs al gândirii şi al experienţei umane, al raţionalităţii deci, dar şi o formă de manifestare a capacităţii omului şi a societăţii de a întâmpina şi rezolva, cu metode ştiinţifice, problemele social – economice apărute, previziunea a luat naştere şi s-a dezvoltat sub presiunea cerinţelor practicii sociale, devenind într-un timp relativ scurt un act obiectiv de cunoaştere a realităţilor şi de orientare a lor în sensul dorit. Prin acumulări sistematice, s-a constituit treptat într-un sistem teoretic având următoarele componente fundamentale: ♦ Cunoştinţe sistematizate asupra materialului faptic supus observaţiilor şi a rezultatelor obţinute în urma studierii acestuia; ♦ Ipoteze plauzibile şi credibile despre evoluţia în viitor a proceselor (fenomenelor) politice, sociale, economice, ecologice, tehnologice, educaţionale, demografice ş.a. şi despre gradul de probabilitate al producerii acestora, în funcţie de condiţiile obiective şi de funcţia - scop; ♦ Concluziile desprinse din generalizarea analizelor – retrospective şi prospective - efectuate, exprimate în noţiuni, legităţi şi teorii confirmate de practică; 83
♦ Metodele folosite, grupate eventual în general valabile şi particulare, posibil de utilizat doar în explorarea fenomenelor (proceselor) de tip repetabil sau ciclic. De precizat că autonomizarea cercetărilor prospective este un proces de dată relativ recentă, ca ştiinţă auxiliară a strategiei militare. Mai precis, din timpul celui de-al doilea război mondial, când Ossip Kurt Flechtheim avansa termenul de „futurulogie” scoţând în evidenţă că cercetările prospective nu au caracter univoc, ci se prezintă sub forma unui evantai de posibilităţi de tip arborescent. Sub raport istoric, la sfârşitul secolului trecut s-a înregistrat o adevărată polarizare a gândirii prospective pornind de la criterii ideologice explicite sau de la principalele particularităţi existente între elementele logice (legice) şi cele dirijate sau "inventate" ale viitorului [2,pag.20], respectiv viziunea integratoare (bazată pe legăturile dialecte dintre procesele sociale, economice, tehnologice şi ecologice) formând un sistem coerent, unitar şi interconectat, şi viziunea fragmentară, decurgând din opţiunea între elementele logice, determinate cu ajutorul modelelor explorative, şi elementele dirijate puse în valoare cu ajutorul modelelor normative şi al priorităţii celor trei factori fundamentali ai dezvoltării - sociali, economici şi tehnologici. Dincolo de opţiunile ideologice partizane, care, în timp, s-au dovedit a fi sterile şi, deci, sortite eşecului, metoda integratoare a cercetărilor prospective o reprezintă teoria sistemică. De altfel, după Conferinţa Internaţională asupra ştiinţei viitorului din Japonia (Kyoto, 1970) se poate vorbi despre un adevărat consens, conturându-se două tendinţe esenţiale în cercetarea viitorului, şi anume: A - Din punctul de vedere al opţiunilor între elementele logice şi cele dirijate utilizate în construirea viitorului, precumpănitor în cercetarea prospectivă, deosebim: a1 - Abordarea explorativă, orientată către posibilităţi, caracterizată de două tendinţe. Una tehnocratică, în care accentul se pune pe cercetarea noilor direcţii şi mijloace de comunicare şi de orientare a activităţii - proiectarea dezvoltării sociale, economice, tehnologice, ecologice ş.a. Cealaltă umanistă, având în centrul atenţiei omul - cu nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile sale - şi anumite aspecte ale evoluţiilor sociale. a2 - Abordarea normativă, orientată către nevoi, în care predomină, de asemenea, două tendinţe. În primul rând, tendinţa instituţională, având ca protagonişti pe americanii John Peatt şi Richard Main, care susţin că ştiinţa şi tehnologia sunt chemate să 84
rezolve „problemele criză” apărute la un moment dat, cum ar fi extinderea urbană, alimentaţia ori prezervarea mediului înconjurător fizic. În opinia criticilor, această metodă urmăreşte, de fapt, prelungirea liniară a societăţii prezente în viitor, ceea ce nu se mai poate accepta. În al doilea rând, tendinţa critică, reprezentată de austriacul Robert Iungk, de norvegianul Johan Galtung şi de olandezul Bart von Steenberger, care semnalează primejdia de a se asocia cercetările prospective doar cu valorile şi interesele ţărilor industrializate, puţine la nivelul planetei. De altfel, există tot mai mulţi militanţi ai antiglobalizări care consideră că actuala concepţie asupra acestui fenomen obiectiv generează pericolul „asfixierii” de către ţările dezvoltate a celor exportatoare de materii prime. În opinia acestora, într-o lume din ce în ce mai interdependentă, prăbuşirea Sudului, unde trăieşte 80% din populaţia globului, va exercita efecte negative şi asupra ţărilor bogate. B - Din punctul de vedere al scopurilor prioritare, cercetările prospective sunt dominate de câteva „şcoli” importante, dintre care enumerăm: b1 – Şcoala americană, potrivit căreia demersurile tehnologice şi economice premerg şi condiţionează proiecţia socială; cercetările prospective specifice au la bază metode cantitative şi operaţionale, pragmatice şi utilitariste realizate de instituţii publice, asociaţii, fundaţii şi universităţi, în cadrul unor programe finanţate de beneficiar. b2 – Şcoala europeană, focalizată pe examinarea nevoilor şi a problemelor reale, precum: adaptarea dreptului şi a structurilor administrative la arhitectura viitorului; cultura, educaţia permanentă şi timpul liber; ameliorarea condiţiilor de sănătate; poluarea mediului fizic; urbanismul şi amenajarea teritoriului ş.a. Este vorba de subiecte de interes general cercetate în comun şi susţinute financiar, în principal, de Comunitatea Europeană. Sub raport conceptual, filozofic, cercetările prospective europene sunt axate, în principal, pe structurile sociale şi vizează un viitor eliberat de prezent. Este semnificativă, în acest sens, iniţiativa Fundaţiei Europene pentru Cultură care a lansat „Programul 2000”, cuprinzând patru capitole: educarea omului în perspectiva secolului XXI-lea; ştiinţele sociale şi viitorul omului într-o societate industrială; urbanizarea şi, respectiv, societatea rurală în anul 2000. b3 – Şcoala japoneză: reflectă tradiţiile culturale şi concepţia niponă despre societatea modernă. În încercarea de a concilia 85
tendinţele utopice şi cele pragmatice, teoreticienii japonezi susţin ideea „societăţii cu reţele multiple”, preconizând adaptarea omului la tehnologiile potenţiale ale viitorului, ca premisă a participării eficiente la planificarea şi înfăptuirea transformărilor sociale. O viziune optimistă, să recunoaştem, care presupune un mediu informaţional explicit şi transparent. C – Din punct de vedere istoric, adică al evoluţiei în timp a conceptului, deosebim patru etape distincte: c1 - Etapa I (1910 - 1920), când s-au conturat o serie de principii şi metode de conducere, bazate pe studiul sistematic al organizării muncii, pentru a obţine rezultate maxime cu minimum de eforturi; c2 - Etapa a II a (1930 - 1940), caracterizată de conceperea unor structuri organizatorice predominante, având la bază forme de decizie şi de supraveghere pe trepte ierarhice: delegarea atribuţiilor şi chiar a autorităţii spre palierele inferioare ale ierarhiei; c3 - Etapa a III a (1940 - 1960), caracterizată de conducerea prin obiective, bazată pe analize organizatorice şi de previziune vizând orientarea motivaţiei şi a comportamentului oamenilor în direcţia atingerii abiectivelor prestabilite; c4 - Etapa a IV a (după 1960), catracterizată de eforturi consacrate fundamentării teoriei generale a ştiinţei conducerii, în concordanţă cu exigenţele societăţii moderne, informatizate, ale dezvoltării durabile sau sustenabile. Şi în România au existat preocupări remarcabile în domeniu, atât înainte cât şi după decembrie 1989. Astfel, în rândul personalităţilor care au explorat subiectul lăsându-ne studii remarcabile putem menţiona pe: Grigore Moisil, Mihai Drăgănescu, Mihai Botez, Mircea Maliţa, Walter Roman, Pavel Apostol, Aurel Nanu, Ioan Ursu, Cristofor Simionescu ş.a., iar dintre instituţii: Academia Română, Universitatea, Politehnica şi Academia de Studii din Bucureşti, Universităţile din Cluj - Napoca, Iaşi şi Timişoara. În concluzie, cunoaşterea relativă a viitorului şi demersul de a-l orienta în folosul omului reprezintă modalitatea prin care societatea încearcă să se pregătească pentru a înfrunta neprevăzutul, iar informaţiile obţinute pun în evidenţă un adevăr de maximă generalitate: conexiunile informaţionale şi raporturile de condiţionare reciprocă din interiorul şi dintre entităţile care formează sistemul om natură - societate (fig.2.1) impun noi cerinţe şi exigenţe în activitatea 86
de transformare a resurselor disponibile în ramuri şi servicii necesare consumului individual şi social. Factori de mediu, fizici şi biologici
Procese naturale
Procese social - economice
Fig. 2.1.
Cunoştinţele acumulate timp de secole şi de milenii permit extinderea criteriilor de optimalitate care jalonează activitatea de producţie propriu-zisă şi celelalte momente ale demersului (piaţa spre exemplu). Numitorul comun al coerenţei este managementul practicat, inducând concepte cu o evoluţie tot mai dinamică, din care rezultă anumite nuanţe în perceperea binoamelor prognoză – management, prognoză - piaţă, aspecte ce urmează să fie examinate în continuare. 2.3. Gândirea prospectivă - condiţie obligatorie nu şi suficientă însă, a managementului strategic sau al schimbării Sub raportul conţinutului, economia sau ştiinţa economică are două înţelesuri: a) ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, repartiţiei schimbului şi consumului de bunuri materiale şi de servicii, legate prin fluxuri informaţionale şi decizionale; b) ştiinţa administrării anumitor resurse şi mijloace limitate şi cu utilizări alternative, în scopul satisfacerii unor necesităţi vitale ale oamenilor şi societăţii, manifestând accentuate tendinţe de creştere şi diversificare. Utilizarea adecvată a resurselor naturale, umane şi financiare de care dispune o ţară la un moment dat a preocupat constant pe teoreticieni şi practicieni, în ultima categorie fiind incluse persoanele cu responsabilităţi publice, social-politice, întreprinzătorii sau deţinătorii de capital. Studiile efectuate şi opiniile exprimate au 87
contribuit la formarea, în timp, a unui corpus de cunoştinţe specializate denumite ştiinţa conducerii sau managementul, care ajută să înţelegem mai bine mecanismele de organizare şi de funcţionare ale economiei. În acest context, economia naţională este asimilată cu un mecanism complex alcătuit dintr-o mulţime de agenţi economici, subramuri şi ramuri, de instituţii administrativ teritoriale legate prin conexiuni şi fluxuri de interdependenţă induse şi accentuate de diviziunea socială şi economică a muncii, în plan intern şi internaţional. Cu alte cuvinte, pentru ca un agent economic sau o ramură industrială să-şi poată desfăşura activitatea în condiţii normale este necesar ca celelalte componente ale economiei naţionale să-i furnizeze mijloacele de producţie utile şi să-i absoarbă produsele, realizându-se astfel circuitul continuu al reproducţiei [1,pag.42]. Iată doar câteva dintre raţiunile care solicită şi chiar impun necesitatea de a se asigura ordonarea şi orientarea dezvoltării economice şi sociale. De fapt, societatea omenească nu este doar un sistem complex şi dinamic, urmărind realizarea de bunuri şi de servicii solicitate de piaţă, ci şi o civilizaţie cu valori spirituale originale, cu norme şi reguli de funcţionare precise. Astfel, apelând la cunoştinţele econometrice, se poate sintetiza activitatea generală desfăşurată cu ajutorul sistemului de ecuaţii: ⎧Vn = C + I ⎪ ⎨E = Vn − C ⎪E = I ⎩
2.2
În care Vn reprezintă venitul naţional, C - cheltuielile pentru consum, E - acumulările sau economiile şi I - cheltuielile pentru dezvoltare. Dacă Vn = C + I, iar E= I înseamnă că cererea şi oferta se află în echilibru, asigurând ocuparea resurselor umane. Apariţia dezechilibrului între E şi I, generat de lipsa cererii, determină apariţia şomajului, posibil de înlăturat prin încurajarea şi stimularea investiţiilor. Depăşirea acestui impas, chiar şi în economia de piaţă, presupune intervenţia puterii politice sub diferite forme: lansarea de comenzi proprii, legislaţie fiscală şi monetar - financiară, reglementarea creditului şi a dobânzii ş.a. Cum societatea este producătoarea, dar şi consumatoarea bunurilor şi serviciilor, precum şi o civilizaţie având caracteristici şi valori spirituale originale, apare cerinţa de a explora şi cunoaşte structura şi starea sistemului examinat, mai cu seamă când acesta este de tip deschis şi, deci, supus influenţelor aleatoare provenind din 88
mediul ambiant. Demersul fundamental al previziunii economice constă în identificarea şi cunoaşterea sarcinilor, a corelaţiilor şi a transformărilor care au loc într-un orizont de timp viitor, la nivel micro, macro sau mondial (fig.2.2), între care există fluxuri logice de tipul mijloace → scopuri → obiective [22,pag.137]. Mijloace
Scop
Cuantificare Analize
Obiective Sensuri (direcţii) de evoluţie
Identificare şi precizare
Structuri
Corelaţii Transformări
Fig. 2.2.
Previziunea s-a structurat şi autonomizat în timp, reflectând evoluţia gândirii şi a practicii social - economice, ale ştiinţei comunicării în general. De îndată ce corelaţia produs - piaţă – concurenţă devine mai strânsă se înregistrează şi nevoia de informaţie mai relevantă pentru luarea deciziei [29,pag.58], imprimând un caracter prospectiv conducerii activităţilor, concomitent cu antrenarea de schimbări esenţiale în condiţiile şi în cerinţele de viaţă ale oamenilor, în tehnologie şi în forţele de producţie (fig.2.3,a). Altfel spus, procesul de conducere are două structuri de elemente: unele raţionale şi deterministe, previzibile, induse de raportul cauză – efect, şi altele întâmplătoare şi stochastice, datorate acţiunii unor factori conjuncturali greu de prevăzut în momentul fundamentării deciziilor şi proiectelor. Este de domeniul evidenţei, de asemenea, că, previziunea relevă pregnant gândirea şi experienţa umană manifestate în cunoaşterea şi orientarea realităţilor în direcţia dorită (fig.2.3,b). Cercetări relativ recente, pun în valoare proporţia optimă a timpului afectat de manageri îndeplinirii funcţiilor: 36% pentru previziune (Tp), 25% pentru organizare (To), 16% pentru coordonare (Tcoord), 12% pentru antrenare (Ta) şi 11% pentru control (Tc). Corelaţia dintre timpul afectat diferitelor atribute este: Tp + To > Tcoord + Tc + Ta
2.3 89
Fapte (economice) empirice sau practice
Teoria economică
Coordonarea
Metodologia (ştiinţifică) economică
Obiective Prevederea
Probleme economice studiate
Organizarea urmărite
Controlul
a
b Fig. 2.3.
Dacă timpul afectat previziunii şi organizării este preponderent, înseamnă că funcţionarea agentului economic se încadrează în parametri normali. De altfel, performanţele superioare [13, pag.27] înregistrate în ţările prospere ale globului sunt proporţionale şi sinonime cu preocuparea sistematică în domeniul previziunii, al orientării evoluţiilor în viitor, desfăşurate după o anumită logică (fig.2.4). M O D U L U L I
1. Scopul (obiectivul) fundamental 2. Căi
8. Reconsiderări pe parcurs
3. Mijloace
M O D U L U L
4. Necesităţi (cerere solvabilă)
II
4-5. În avans (iniţială)
6. Echilibrare 5. Resurse (ofertă disponibilă) Reglarea 8-9. Pe parcurs 9. Eliminarea perturbărilor
7. Desfăşurarea acţiunii Fig. 2.4 90
Din analiza schemei se observă că, mecanismul de reglare, corespunzând activităţilor viitoare, previzionale deci, acţionează atât în avans (ex-ante) când se vizează proiectarea componentelor acţiunii viitoare şi a corelaţiilor dintre acestea, cât şi retroactiv (ex-post), prin reconsiderarea elementelor modulului I, ca urmare a efectelor produse de fenomenele neprevăzute iniţial, pentru a fi eliminate eventualele perturbări generate de factori aleatori sau întâmplători. De aceea, rolul managerilor este acela de a lua decizii şi de a stabili priorităţile necesare în procesul de realizare, la timp şi în condiţii de calitate, a scopului (obiectivului) urmărit. Astfel, după ce o perioadă îndelungată analiza a fost dominată de viziunea liniară, statică, mecanicistă, începând cu a doua jumătate a secolului abia încheiat, au apărut perspective nebănuite pentru cunoaşterea, interpretarea şi proiectarea dezvoltării socialeconomice. Acum, există posibilitatea reală de a cunoaşte şi influenţa sau orienta starea viitoare a evenimentelor şi fenomenelor (proceselor) în concordanţă cu modificările survenite în percepţia consumatorilor, vis-a-vis de „starea” societăţii şi a naturii (fig.2.5). Mediul ambiant INFORMAŢII DESPRE: - starea din trecut - starea din prezent a sistemului Evoluţie virtuală (trecut şi prezent)
Evoluţie potenţială logică (viitor) Evoluţii probabile Stări posibile şi dezirabile Modelare şi simulare
Decizie (alegerea variantei optime) Fig. 2.5 91
Analiza deciziilor este un procedeu logic de evaluare a factorilor de influenţă, posibil de structurat în trei faze principale: deterministă, probabilistă şi experimentală. Cum previziunea nu este un scop în sine, ci are menirea de a sprijini fundamentarea strategiilor dezvoltării şi, pe această bază, stabilirea politicii de urmat pe o perioadă anume, adică predeterminată (bugete de venituri şi cheltuieli; nivel al producţiei; aprovizionarea cu materie primă; asigurarea pieţelor de desfacere ş.a.), înseamnă că analiza se efectuează la nivelul structurilor micro şi macrosociale, abordate funcţional (cantitativ), prin prisma cauzalităţii care-i determină comportamentul structural (calitativ). Pentru a exemplifica, analizăm cazul sistemului de producţie de tip cibernetic, în care variabilele X, Y, Z şi U sunt observabile şi controlabile, iar funcţionarea are la bază reglarea şi autoreglarea (fig. 2.6.). Sd U – +
U'
Si decizii
decizii date
informaţii
Se Y X Z(t)
D Δu
V Fig. 2.6
Semnificaţia variabilelor este următoarea: U = mulţimea scopurilor; realizarea planului de producţie în valoare netă sau fizică; U’ = scopuri corectate; nivelul îndeplinirii planului stabilit; fundamentarea deciziilor de reaprovizionare, de reprogramare (a termenelor şi cantităţilor, a livrărilor în avans etc.); D = mulţimea deciziilor adoptate; stabilirea programului de aprovizionare, de producţie şi de desfacere; X = mulţimea intrărilor; programarea producţiei pe secţii, ateliere, linii tehnologice, locuri de muncă; Z = mulţimea stărilor; gradul de ocupare a capacităţilor, stocurile de materii prime, producţia neterminată ş.a.; Y = mulţimea ieşirilor; producţia realizată valoric sau fizic şi sortimental. Între aceste mărimi există condiţionări cauzale şi de coordonare (supra şi subordonare). 92
Orice sistem real, economic sau tehnologic, de sănătate sau educaţional, este caracterizat de anumite valori sau mărimi abstracte: în raport cu mediul interior sau cu el însuşi, de structură, stare şi dinamică (transformare în timp); în raport cu mediul ambiant sau exterior, de intrări, ieşiri, comportare şi funcţii. a – Structura sistemului înglobează mulţimea elementelor componente [e1, e2,..., en] şi a relaţiilor dintre acestea [r1, r2,..., rm], posibil de exprimat matematic prin intermediul notaţiei: S = [E, r] Evoluţia sistemului examinat depinde de structura acestuia, ca urmare a faptului că acţiunea mediului exterior asupra sa se exercită în moduri diferite, în funcţie de ordinea interioară a elementelor componente şi de specificul interdependenţei dintre acestea. Interacţiunea structură – funcţie este organică, dialectică, în sensul că structura influenţează funcţionarea sistemului, după cum şi funcţionarea sistemului modifică structura; b – Starea sistemului (Zt) exprimă nivelul mărimilor ce caracterizează structura sistemului la un moment dat t; c – Dinamica reprezintă trecerea de la un moment la altul al stării, respectiv de la Zt la Zt+1; În tratarea explorativă, decizia la momentul t, notată cu dt, se ia ţinând seama de stările anterioare ale sistemului analizat Z0, Z1,...,Zt. Efectul asupra sistemului constă în schimbarea stării acestuia: de la starea Zt dinaintea deciziei se ajunge la starea Zt+1 > Zt, după ce s-a adoptat decizia (d) [16, pag.79]. În tratarea normativă, decizia la momentul t, se adoptă ţinând seama de starea finală a sistemului, considerată dată, respectiv ZN. În acest caz, simularea unei decizii antrenează cunoaşterea tuturor deciziilor şi a stărilor ulterioare simulate. d – Intrările (X) şi, respectiv, ieşirile (Y) exprimă conexiunile dintre sistemul analizat şi mediul său ambiant, marcând acţiunea reciprocă: mediu → ← sistem. e – Comportarea reprezintă totalitatea acţiunilor sistemului, concretizată în modificarea ieşirilor ca urmare a schimbării intrărilor în procesul atingerii obiectivelor stabilite, sau a funcţiei specifice a sistemului. Cunoaşterea (şi conducerea) optimală a sistemelor reale presupune utilizarea unor modele matematice apte să descrie trăsăturile de fundamentare ale sistemului examinat, cu precădere comportamentul acestuia. f – Funcţiile interne, adică modul concret de modificare a componentelor vectorului de stare (Zt) sub acţiunea fluxurilor de intrare. 93
Dacă la abordarea structurală se introduc notaţiile U, D şi V, respectiv mulţimea scopurilor sau a utilităţii activităţii, a deciziilor şi a conexiunilor indirecte:
{
U = u1 , u 2 ,..., u p
}
D = {d1 , d 2 ,..., d r }
V = {r1 , r2 ,..., rm }
2.4
rezultă că relaţiile dintre mulţimile generale sunt date de funcţii având forma: f1 : U × D → D , decizia este funcţie de scopul propus şi de deciziile
anterioare;
f 2 : D → X , intrările subsistemului de execuţie Se sunt date de
decizia adoptată de subsistemul de conducere Sd; f3 : X × Z → X f4 :Z → Y
În cazul în care scopul se realizează în funcţie de ieşire, sistemul are un feed-back pozitiv ori negativ. Dacă se presupune că fiecărui element al mulţimii carteziene ZxY i se asociază o valoare v, iar aceasta determină o valoare corectivă Δu = U’, modificând scopul iniţial, atunci se pot defini următoarele funcţii: f5 : Z × Y → V f 6 : V → U'
2.4. Previziunea şi piaţa – categorii valorice compatibile şi complementare Deşi aparenţele lasă să se întrevadă anumite diferenţe, cele două entităţi – abstractizare a realităţii – au la bază aceeaşi logică şi aceleaşi criterii de optimalitate. În terminologia matematică, funcţia lor explicită este compusă din variabile previzibile sau deterministe, potrivit binomului cauză – efect, şi variabile imprevizibile, induse de factori conjuncturali. Spre exemplu, studiile prospective pornesc de la realităţile sociale, economice şi ecologice înglobând şi manifestarea mecanismului pieţei, respectiv pun de acord resursele cu nevoile, adică desfacerea produselor şi a serviciilor cu trebuinţele individuale şi sociale. Altfel spus, reglementează nivelul producţiei, strategiile şi 94
planurile. Urmărind dezvoltarea ramurilor şi a economiei naţionale, atrag atenţia agenţilor economici şi instituţiilor financiar – bancare asupra disproporţiilor şi a dezechilibrelor dintre cererea şi oferta agregate, a principalelor tendinţe ivite în evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor (proceselor), ambele aspecte exprimate cu ajutorul indicatorilor cantitativi şi calitativi (vor fi analizaţi în capitolul al patrulea), ai ordinului de prioritate şi al variantelor posibile de soluţionare. De precizat că, rolul indicativ al planului [31] asigură posibilitatea unor modificări ulterioare în funcţie de ciclicitatea proceselor economice şi de cerinţa adaptării la exigenţele diviziunii internaţionale a muncii. Prin urmare, piaţa nu poate ignora sau exclude demersul logic specific analizei prospective ci, dimpotrivă, accentuează conexiunile dintre fluxurile informaţionale specifice acestora, completându-se şi potenţându-se reciproc. Având în vedere că, piaţa oferă anumite indicii producătorilor şi consumatorilor, însă acestea sunt fie insuficiente, fie tardive, cercetătorii şi-au pus întrebarea justificată dacă nu cumva, alături de procesele de autoreglare întâlnite în economia reală, în care se încadrează şi piaţa, ar trebui să existe şi elemente de reglare conştientă, capabile să reducă amplitudinea oscilaţiilor şi să asigure stabilitatea sau funcţionarea normală a sistemului analizat, în special, eliminarea discrepanţelor flagrante între costuri şi preţuri (între acestea şi puterea de cumpărare a beneficiarilor), între cerere şi ofertă. Sub raportul capacităţii de a se schimba, sistemele sunt de trei categorii: autoreglabile (sistemele îşi schimbă indicatorii pentru a se adapta la condiţiile externe, fără a-şi modifica însă structura şi conexiunile dintre elemente, cum se întâmplă cu formarea preţurilor pieţei în funcţie de cerere şi ofertă); auto-organizatoare (sistemul se adaptează la mediul exterior, schimbându-şi structura şi, deci, conexiunile între elemente; sistemul cu autoorganizare este şi autoreglabil, nu şi invers însă); autoinstruibile – îşi pot schimba criteriile şi regulile de adaptare a soluţiilor; între criterii întâlnim eficienţa, caracterul opţional ş.a., specifice şi prognozelor. 2.4.1. Autoreglarea sau orientarea spontană Legile economiei de piaţă, cu precădere confruntarea între cerere şi ofertă sau, mai general, între posibilităţi şi nevoi, stau la baza mecanismului de autoreglare a activităţii sociale. Pornind de la definiţia clasică, potrivit căreia piaţa exprimă relaţiile economice între oameni, desfăşurate într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora 95
se confruntă cererea şi oferta, se formează preţurile şi au loc acte de vânzare – cumpărare, se observă că, în societatea contemporană, piaţa nu constituie doar locul unde se desfăşoară tranzacţiile comerciale, ci evidenţiază un sistem de relaţii şi de conexiuni între părţile componente dezvăluind concordanţa dintre nivelul şi structura producţiei, pe de o parte, şi nivelul şi structura cererii solvabile, pe de alta [5, pag.41]. Cu excepţia economiei naturale, în care bunurile create erau folosite pentru consumul propriu al producătorului, în economia de schimb (în care piaţa joacă rolul hotărâtor în reglarea economiei) şi în economia de piaţă, concurenţială, generată de ordinea diviziunii muncii, de specializarea producătorilor, de amplificarea şi diversificarea nevoilor, activitatea economică se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare virtuţile pieţei, în special faptul că raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile şi ordinea de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor disponibile fie ele materiale, umane, financiare ori informaţionale [25]. De aceea, se impune analizarea ambilor termeni ai ecuaţiei, şi anume cererea şi oferta. A – Conţinutul şi elasticitatea cererii sau trebuinţelor satisfăcute prin intermediul pieţei. În esenţă, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o marfă dorită ce poate fi cumpărată de cineva într-o perioadă de timp şi la un preţ dat. Ca urmare, cunoaşterea elasticităţii cererii – ca expresie a sensibilităţii acesteia la modificarea cu o unitate absolută ori procentuală a preţului sau a altei condiţii – prezintă o importanţă aparte pentru precesul decizional, întrucât, în ipoteza practicării de preţuri mai scăzute, maximizarea profitului este posibilă numai dacă cererea este elastică. Curba cererii (fig.2.7,a) arată relaţia între preţ şi cantitatea cerută, păstrând constante celelalte condiţii. P
Preţ P0
P2
P1 P2 P3
P1 Cantitate Q0 Q1 Q2 a
96
Q3
P0 Q0
Fig. 2.7
b
Q1 Q2
Ca volum, structură şi nivel al trebuinţelor de consum, cererea se schimbă de la o perioadă la alta, are caracter dinamic adică, factorii de influenţă fiind nevoile, venitul şi preţul. Altfel spus, elasticitatea cererii este, de fapt, sensibilitatea sa la variaţia preţului sau a venitului, intensitatea modificărilor respective măsurându-se prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit, cu ajutorul relaţiilor [15, pag.49]: a) Cce =
Q1 − Q0 P1 − P0 ΔQ ΔP : : = Q0 P0 Q0 P0
2.5
în care Q1 şi Q0 exprimă cererea din perioada curentă şi, respectiv, anterioară; P1 şi P0 – preţul din perioada curentă şi cea precedentă; ΔQ şi ΔP – variaţia sau modificarea cererii şi a preţului pentru un anumit produs. b) Cce = −
ΔQ ΔP
%
2.6
în care ΔQ şi ΔP reprezintă variaţia, în procente, a cererii şi, respectiv, a preţului. Din câte se observă, coeficientul de elasticitate în raport cu preţul este negativ, deoarece dacă preţul creşte cererea se diminuează, iar raportul dintre două semne diferite este negativ. În funcţie de preţ, se disting mai multe categorii de cerere, şi anume: cerere elastică sau supraunitară (cererea creşte dacă preţul scade, astfel încât volumul valoric al vânzărilor (produsul dintre cantitate şi preţul unitar) se amplifică); cererea cu elasticitate unitară, egală cu 1 (cererea creşte dacă preţurile scad, însă volumul valoric al vânzărilor rămâne aproximativ acelaşi); cererea perfect elastică (în situaţia în care, la un nivel dat al preţului cererea creşte continuu); cererea inelastică sau subunitară (cererea creşte odată cu scăderea preţului, dar volumul vânzărilor scade); cererea perfect inelastică sau insensibilă la variaţiile preţului (variaţiile de preţ sunt însoţite şi de alte fenomene ale evoluţiei cererii, cum ar fi: preţul mărfurilor conexe, veniturile consumatorilor, numărul, structura şi nivelul de instrucţie al populaţiei, preferinţele consumatorilor, anticiparea evoluţiei viitoare a cererii); cererea atipică. Excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul, sunt generate de efecte multiple: a) efectul Robert Giffen, potrivit căruia, scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real, sunt însoţite de diminuarea cererii în favoarea produselor de calitate 97
⎧ ΔQ ΔP ⎪Q 〉 P ⎨ 0 0 ⎪ c ⎩Ce 〉1
2.7
⎧ ΔQ ΔP ⎪Q = P 0 ⎨ 0 ⎪ c ⎩C e = 1
2.8
⎧ ΔP ⎪P =0 ⎨ 0 ⎪ c ⎩Ce → ∞
2.9
⎧ ΔQ ⎪Q = 0 ⎨ 0 ⎪ c ⎩Ce = 0
2.10
superioară, b) efectul de anticipare din partea cumpărătorului, c) efectul de venit nul, la bunurile foarte scumpe, de lux, d) efectul de ostentaţie şi snobism, e) efectul informării incomplete şi f) efectul produselor nesubstituibile. In aceste cazuri, curba cererii se comportă neobişnuit, devine regresivă la capătul superior al curbei (fig.2.8,a), cererea sporeşte când preţul creşte sau când curba devine regresivă la capătul inferior (fig.2.8,b), iar cererea scade atunci când preţul scade. P P2
P
P1
Cerere tot mai mică, la preţuri tot mai mici
Cerere tot mai mare, la preţuri tot mai mari P1 0
Q
Q 1 Q2
Q2 Q1 b
a Fig. 2.8 98
P2
B – Conţinutul şi elasticitatea ofertei, care în general, reprezintă cantitatea maximă dintr-o marfă valorificată într-o perioadă determinată de timp, la un anumit nivel de preţ. Desigur, cantitatea vândută poate fi diferită de cea oferită. Prin însumarea cantităţilor oferite la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii rezultă oferta de piaţă. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia aceasta evoluează în acelaşi sens cu preţul. Dinamica ofertei de mărfuri depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind: evoluţia cererii de bunuri şi servicii, disponibilitatea factorilor de producţie sau randamentul economic, costul de producţie, preţul de vânzare, posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării ş.a. Curba ofertei reflectă relaţia existentă între preţurile pieţei şi cantităţile pe care producătorii le oferă spre vânzare (fig.2.7,b), reacţia ofertei la modificările de preţuri sau coeficientul de elasticitate a ofertei, calculându-se prin raportarea modificării cantităţilor oferite (ΔQ) la modificarea preţului de vânzare (ΔP): ⎧ o Q1 − Q0 P1 − P0 ΔQ ΔP = : : ⎪⎪Ce = Q P0 Q0 P0 0 ⎨ ⎪Co = ΔQ 0 ⎪⎩ e ΔP 0
2.11
În funcţie de reacţia la modificarea preţurilor, distingem mai multe feluri de oferte, similar cererii: oferta elastică (se manifestă atunci când variaţia ofertei este mai mare decât cea a preţului); oferta cu elasticitate unitară
(are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului); oferta perfect elastică (la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit, variaţia preţului este zero); ofertă inelastică (modificarea ofertei este mai mică decât modificarea preţului); oferta perfect inelastică sau perfect rigidă (nu se modifică la orice variaţie a preţului). ⎧ ΔQ ΔP ⎪Q 〉 P ⎨ 0 0 ⎪ o ⎩Ce 〉1 ⎧ ΔQ ΔP ⎪Q = P 0 ⎨ 0 ⎪ 0 C = 1 ⎩ e
2.12
2.13
99
⎧ ΔP ⎪P =0 ⎨ 0 ⎪ o ⎩Ce → ∞
2.14
⎧ ΔQ ΔP ⎪Q 〈 P ⎨ 0 0 ⎪ 0 ⎩Ce 〈1
2.15
Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care, cantităţile ofertei şi ale cererii sunt egale, la preţul pieţei, respectiv când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi. Echilibrului pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre exemplu, în cazul a cinci produse – A, B, C, D, E, având preţul, cererea şi oferta cunoscute (tabelul 2.1), avem următoarea dinamică a cererii şi ofertei (fig.2.9,a). Tabelul 2.1 Produse Preţ A B C D E
10 8 6 4 2
Unităţi de măsură Cerere Ofertă (buc) (buc) 18 36 20 32 24 24 30 14 40 7
(m )
+18 +12 echilibru -16 -33
P
P ofertă
10 8 Pe
E cerere
4 2 0
100
10 20
Qe 30 a
40 50
Presiune asupra preţurilor scădere scădere neutru creştere creştere
Diferenţă între ofertă şi cerere
Pe
1
Pe
0
Pe
2
Q Fig. 2.9
O1
E1
O0
O2
E0 E2 cerere
0
Qe
Qe
1
b
0
Qe
2
Q
Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru (E), în care cererea este egală cu oferta, formând preţul de echilibru (Pe) şi cantitatea de echilibru (Qe). Echilibrul pieţei se schimbă în funcţie de variaţia cererii şi a ofertei. În cazul variaţiei ofertei (presupunând cererea constantă) există două situaţii: dacă oferta scade, punctul de echilibru se deplasează în sus, iar curba ofertei se deplasează spre stânga şi preţul de echilibru creşte; dacă oferta creşte, punctului de echilibru îi corespund un preţ de echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (Qe) mai mare, deplasând curba ofertei spre dreapta (fig.2.9,b). P oferta Pe Pe Pe
C0
P
C1
O0
C2
O1
O2
E1
1
Eo 0
Pe
E2
E0
E1
Qe
Qe
E2
2
Q 0
Qe
1
Qe
0
Qe
0
2
a
0
1
Qe
2
b Fig. 2.10
În cazul variaţiei cererii (presupunând oferta constantă) există de asemenea, două situaţii: dacă cererea sporeşte (veniturile familiei sporind determină ridicarea sensibilă a cererii), curba respectivă se deplasează spre dreapta în sus, crescând cantitatea de echilibru (Qe ) şi preţul de echilibru (Pe ), iar dacă cererea se micşorează, atunci are loc scăderea cantităţii de echilibru (Qe ) şi a preţului de echilibru (Pe ), aşa după cum se observă şi în grafic (fig.2.10,a). În economia reală, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea se pot modifica simultan în acelaşi sens, sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie ori în proporţii diferite. Astfel, în ipoteza în care, oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, sporeşte cantitatea de echilibru, fără a se modifica preţul de echilibru (fig.2.10,b). 1
1
2
2
101
În eventualitatea în care, oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru nu se modifică, iar cantitatea de echilibru se micşorează (fig.2.11). Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează o anumită coordonare a pieţei, formându-se preţurile. De asemenea, relaţia dintre preţ şi cerere–ofertă implică luarea în consideraţie atât a dependenţei cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, cât şi a relaţiei inverse, în sensul că, raportul dintre cerere şi ofertă este cel care determină preţul. Prin urmare, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi invers proporţional cu oferta, evidenţiind o interrelaţie: dacă sporirea cererii duce la creşterea preţului, urcarea acestuia peste un anumit punct determină scăderea cererii, a puterii de cumpărare; dacă ridicarea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, atunci acesta determină restrângerea ofertei. C2
P
C1
C0 O2 O1
E2
Pe
0
Qe
O0
E1
2
Qe
1
Qe
0
Q
Fig. 2.11
2.4.2. Reglarea dirijată sau conştientă Capitolul anterior evidenţiază postulatul potrivit căruia, înfăptuirea funcţiilor pieţei depinde de autonomia de decizie a agenţilor economici, privaţi ori publici. Rezultă, de asemenea, că alături de autoreglarea activităţii economice, există şi mecanisme de reglare controlată sau dirijată, manifestată prin: A – Orientarea, cu ajutorul prognozelor şi al planurilor dezvoltării a sistemelor importante ale societăţii, precum: cercetarea ştiinţifică, educaţia şi învăţământul, cultura şi arta, sănătatea ş.a.; 102
B – Orientarea activităţii ca urmare a intervenţiei, sub multiple forme, a statului în economie, respectiv participarea directă şi indirectă a autorităţilor publice, centrale şi locale, la rezolvarea problemelor sociale şi economice, cu ajutorul unor instrumente sau mijloace specifice. Obiectivul urmărit este asigurarea funcţionării economiei naţionale, diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare a populaţiei ş.a. Rolul statului nu se poate limita la funcţia de simplu garant al legii şi ordinii, deoarece prin politica bugetară, fiscală, monetară, de credit şi de investiţii poate contribui la reglarea directă şi indirectă a activităţii economice. Aşa cum sublinia Michel Albert [2, pag.99], odată cu trecerea la etapa „capitalismului supravegheat de stat”, autoritatea publică trebuie să corecteze excesele pieţei, să tempereze violenţele, să pună stavilă arbitrarului şi inechităţii pieţei libere, să se manifeste drept protector al păturilor defavorizate. Implicarea statului în economie se manifestă sub mai multe forme, şi anume [11, pag.101]: b1 - Afirmarea statului ca producător şi consumator, fie prin poziţia de proprietar al unor anumite activităţi (servicii publice, bănci, transporturi), fie prin determinarea agenţilor economici să vândă la un preţ „rezonabil”, pentru a elimina profiturile excesive; b2 - Adaptarea politicii economice la tendinţele şi exigenţele internaţionale, în special în domenii precum: bugetul, moneda, creditarea, fiscalitatea, investiţii publice. b3 - Controlul direct şi indirect asupra preţurilor şi a veniturilor, prin măsuri de limitare a creşterii preţurilor şi a abuzurilor anumitor agenţi economici; b4 - Protecţia socială a păturilor defavorizate, prin reglementări privind dreptul la muncă şi la odihnă, la tratament medical, la educaţie şi cultură sau prin subvenţionarea de la buget a cheltuielilor respective; b5 - Protejarea concurenţei: adoptarea de reguli şi reglementări specifice; b6 - Elaborarea de programe şi planuri de dezvoltare economică; b7 - Supravegherea relaţiilor economice externe şi participarea la rezolvarea problemelor globale ale omenirii, adică promovarea unor politici adecvate vizând epuizarea resurselor, poluarea mediului natural şi deteriorarea echilibrului ecologic. În pofida implicării statului în economie, se înregistrează crize, inflaţie, şomaj şi alte fenomene instabile, de unde rezultă de a creşte eficienţa intervenţiei respective. Spre exemplu, în cazul fiscalităţii, 103
prezintă interes rata optimă a presiunii fiscale (fig.2.12), cunoscută sub denumirea de curba Laffer. Încasări fiscale M1 •
M •
M3 • Rata de presiune fiscală
r1
r2 r3 Fig. 2.12
Până la o anumită rată a presiunii fiscale (r2), suma încasărilor creşte. Dincolo de acest prag funcţia devine descrescătoare. C – Orientarea activităţii pornind de la ciclicitatea procesului economic. Evoluţia activităţii economice este un proces neliniar şi fluctuant, ondulatoriu ce se desfăşoară în timp şi ritmuri diferite, formând, deseori, structuri eterogene şi instabile. În această perspectivă, fluctuaţiile activităţii economice pot fi [8, pag.59]: c1 - Sezoniere, determinate de factori naturali (anotimpuri) şi sociali (obiceiuri, tradiţii, sărbători); c2 - Întâmplătoare sau accidentale, determinate de factori sau evenimente neaşteptate, cum sunt inundaţiile, seceta, cutremure, războaie ş.a.; c3 - Ciclice, determinate de mecanismul de funcţionare a economiei, de structuri interne şi independente ale acesteia, reproduse cu o anumită frecvenţă, în timp. Fluctuaţia ciclică a economiei trebuie privită într-un cadru dinamic, fazele mişcării condiţionându-se reciproc, pregătind premisele ce asigură continuitatea activităţii economice. Un ciclu economic reprezintă unitatea de timp pentru mişcarea ciclică, perioada de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare. În teoria economică sunt evidenţiate trei tipuri importante de cicluri generale [3]: cicluri lungi, seculare (sau Kondratieff); cicluri decenale (sau Jugular); cicluri scurte cu o durată între 6 şi 40 luni (cicluri Kitchin). Prin ciclu economic înţelegem o durată de timp determinată în care activitatea parcurge anumite faze ce au caracter repetabil şi se desfăşoară într-o anumită succesiune (fig.2.13). Sub raport structural, evoluţia este invariabilă şi, deci, repetabilă. În acelaşi sens, 104
se foloseşte şi noţiunea de cicluri de afaceri [17,pag.912], care au în medie o durată între cinci şi zece ani, între două vârfuri ale activităţii economice. Nivelul activităţii i Puncte de validare (confirmare)
Punct de relansare Prosperitate
Trendul general
Depresiune Puncte de contracţie Expansiunea Recesiunea
Expansiunea
Recesiunea
CICLUL ECONOMIC Timp
Fig. 2.13
Elementele caracteristice ale ciclului economic se grupează în două categorii importante [11, pag.62][24]: a - Elemente de structură, care înglobează fazele şi etapele ciclului economic, precum şi punctele nodale ale acestuia. Precizăm că cercetarea economică s-a concentrat asupra ciclurilor decenale, caracterizate de următoarele faze: Criza propriu-zisă este un fenomen brusc, perturbator, conducând, de regulă, la falimentarea agentului economic, şi, implicit, la concedieri masive de personal ş.a.; Recesiunea este faza de reducere a variabilelor economice ce cuantifică activitatea desfăşurată, respectiv reprezintă un proces de declin cumulativ ca rezultat al diminuării semnificative a cererii agregate. Această fază se propagă întotdeauna de la nivelul macro spre cel micro, motiv pentru care „răcirea” economiei trebuie făcută prin instrumente de politică macroeconomică; Expansiunea este faza de creştere a variabilelor economice, reprezentând un proces de avânt cumulativ, de autoalimentare, autoîntreţinere şi autoaccelerare, ca rezultat imediat al creşterii cererii 105
agregate; faza de expansiune se propagă întotdeauna de la nivelul microeconomic spre cel macroeconomic, motiv pentru care creşterea economică implică stimularea agenţilor economici pentru a contribui la „încălzirea” economiei. Reluarea activităţii economice implică înnoirea capitalului fix, ceea ce duce la depăşirea punctului de minim al ciclului; Prosperitatea este starea economiei în care toate activităţile operează la nivelul cel mai înalt; Înviorarea şi ascensiunea constă în reluarea treptată a creşterii activităţii economice, cu ajutorul măsurilor de stimulare a procesului de expansiune. În acest cadru, o importanţă aparte o are cunoaşterea celor două puncte ale ciclului economic: Punctul de relansare, în care factorii de care depinde încurajarea creşterii economice preiau dominaţia asupra celor care o frânează; Punctul de contracţie, în care factorii de inducere a frânării (scăderea variabilelor economice) domină pe cei care încurajează creşterea economică. Dacă acesta se prezintă sub forma unui punct de inflexiune în dinamica generală a ciclului economic, se produce recesiunea, iar în eventualitatea în care este sub forma unui punct de întoarcere, înseamnă că se produce criza economică. b - Elemente de măsurare a ciclului economic, dintre care menţionăm pe cele mai semnificative: Amplitudinea ciclului economic: mărimea variabilelor specifice activităţii economice (mărimea PIB-ului, spre exemplu) în punctul de relansare, comparativ cu cel de contracţie. Aceasta exprimă „distanţa” pe care se deplasează măsura PIB de-a lungul ciclului respectiv: A i = PIBic − PIBir
2.16
în care Ai reprezintă amplitudinea ciclului economic i; PIBic şi PIBir – mărimea în punctul de contracţie şi, respectiv, de recesiune; Abaterea de trend a ciclului economic: diferenţa, măsurată tot la nivel PIB, dintre două puncte succesive de contracţie sau de relansare. Între abaterea de trend, indicând tendinţa pe termen lung a ciclului economic, şi cea calculată între punctele de relansare pot exista diferenţe importante, motiv pentru care se calculează ambele abateri; abaterea calculată pe baza punctelor de contracţie poartă 106
denumirea de abaterea de trend a recesiunii, iar cea calculată pe baza punctelor de relansare, abaterea de trend a expansiunii: ⎧Δri / j = PIBcj − PIBic ⎪ ⎨ e e e ⎪⎩Δi / j = PIB j − PIBi
2.17
în care Δri / j şi Δei / j exprimă abaterea de trend a recesiunii şi, respectiv a expansiunii între ciclurile i şi j; Cunoaşterea evoluţiei ciclice a economiei permite evaluarea prospectivă a dinamicii acesteia şi, deci, orientarea activităţii în direcţia valorificării oportunităţilor, a fundamentării şi adoptării măsurilor antirisc [16, pag.50]. Totodată, pot fi desprinse concluzii privind spirala evoluţiei pe termen lung (fig.2.14). Durata de conformare a ciclului economic: intervalul de timp după care curba ce descrie ciclul economic intersectează pe cea a trendului activităţii economice analizate. Există două puncte de conformare, a expansiunii (intersecţia curbei de trend are loc de sus în jos) şi, respectiv, a recesiunii în care intersecţia curbei de trend are loc de jos în sus. De precizat că, această analiză este utilă pentru descrierea alurii specifice a fiecărui ciclu economic (care nu este simetric), precum şi a influenţei pe care o are suprapunerea ciclurilor economice (un ciclu pe termen scurt cu altul pe termen lung). y
P3
ΔP3
P2
T3
ΔP2 P1
ΔT2 T2 ΔP1 ΔT1 T1 t
Fig. 2.14 107
Perioada ciclului economic: intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic analizat, măsurat între două puncte de contracţie sau de relansare. Măsurarea duratei dintre două puncte de contracţie poate să conducă la valori diferite în raport cu cea dintre două puncte de relansare. Această diferenţă este explicată de acţiunea factorilor perturbatori, care produc efecte diferite în raport cu punctul în care acţionează. Când perioada se măsoară între două puncte de contracţie, avem o perioadă închisă a ciclului economic, iar dacă se măsoară între două puncte de expansiune avem o perioadă deschisă. Dacă trendul activităţii economice este crescător, atunci perioada închisă a ciclului economic este mai mică decât cea deschisă, iar dacă este descrescător, relaţia de mărime este inversă. O mare parte din elementele dezvoltate se întâlnesc în faza de expansiune, descrescând în cea de recesiune. În această categorie de elemente intră: producţia, populaţia ocupată, veniturile, cererea de mărfuri, profitul, solicitarea de credite, investiţiile ş.a. Excepţie fac preţurile şi costurile, patrimoniul bunurilor, rata dobânzii, cererea de înlocuire a echipamentelor şi comportamentul agenţilor economici. În special dinamica preţului şi a costului generează o relaţie specifică: preţul reacţionează mai repede decât costul la schimbările din economie (fig. 2.15). PROSPERITATE
RECESIUNE
DEPRESIUNE
ÎNVIORARE ŞI PROSPERITATE ASCENSIUNE
Pierderi
Profit în scădere
Fig. 2.15
Profit în creştere
Deşi au o serie de trăsături asemănătoare, nu există două faze comune sau perfect asemănătoare, deoarece timpul şi mediul socialpolitic în care se desfăşoară sunt diferite [13]. În acest context, devine concludentă mişcarea decenală a PIB sau ciclul jugular (fig. 2.16); Faza de expansiune - creşterea producţiei, a veniturilor şi 108 a preţurilor - dezvoltarea excesivă a creditelor
Faza de depresiune - scăderea preţurilor, a producţiei şi a veniturilor se accentuează
Fig. 2.16
Ciclurile scurte nu afectează economia în ansamblu ele fiind legate de raporturile dintre portofoliu de comenzi şi stocuri [4].
Portofoliu de comenzi pline
Creştere rapidă a stocurilor
Producţie crescută
Scăderea comenzii noi
Faza ascendentă
Folosirea stocurilor
Scăderea creşterii producţiei
Faza descendentă Fig. 2.17
În perioada de prosperitate, preţul şi costul se stabilizează la niveluri maxime convenabile, iar în cea de recesiune preţul scade mai repede şi costul mai lent, ajungându-se la pierderi şi chiar la faliment, dacă nu se intervine energic şi prompt: costul continuă să scadă şi după stabilizarea preţului la nivel minim, creându-se premisele reducerii treptate a pierderilor şi obţinerea de profituri în creştere. 2.5. Instituţionalizarea preocupărilor prospective – şansa de a evita vulnerabilităţile dezvoltării Experienţa internaţională şi cea naţională au demonstrat necesitatea existenţei unor instituţii guvernamentale de specialitate având răspunderea de a elabora şi gestiona strategia economico-socială în concordanţă cu politicile guvernelor şi cu interesul naţional. Instituţiile respective contribuie, şi în acest mod, la orientarea generală a 109
agenţilor economici interni şi externi în direcţia realizării obiectivelor dezvoltării economice şi sociale pe termen lung. Înainte de 1989 au existat preocupări în acest domeniu, concretizate în contribuţii valoroase, atât din punct de vedere teoretic cât şi al realizării unor studii concrete de prognoză. Activităţi de genul celor menţionate s-au desfăşurat în mai multe instituţii specifice, precum: Laboratorul de Cercetări Prospective al Universităţii Bucureşti, Institutul Central de Cercetări Economice, Direcţia Centrală de Statistică, Academia de Studii Economice, Universităţile din ţară. După 1989, activitatea previzională din România a intrat într-un „con de umbră”, preocupările guvernelor fiind concentrate în direcţia rezolvării problemelor curente economice şi, mai ales, sociale. Lucrările cu caracter previzional s-au concentrat la Comisia Naţională de Prognoză, Plan şi Conjunctură Economică, denumită ulterior Comisia Naţională de Prognoză Economică, care elaborează cadrul general al dezvoltării economice anuale pentru fundamentarea bugetului de stat. Anul 2001, marchează, totuşi, o vizibilă revigorare a preocupărilor în domeniu, activitatea fiind orientată pe trei direcţii principale: • Analize şi studii prospective pe termen mediu şi lung în domeniile de interes, în conformitate cu programul de guvernare. Dintre acestea menţionăm prognoza economiei româneşti în perioada 2002-2005; conjunctura economică pe plan mondial şi implicaţiile previzibile ale acesteia asupra exportului, importului şi dezvoltării economice a României; efectele procesului inflaţionist asupra diverselor echilibre (financiare, monetare, valutare şi bugetare); echilibrul macroeconomic sectorial şi regional; activităţi cu profil social şi de protecţie socială ş.a. De asemenea, se realizează şi numeroase lucrări pe domenii de competenţă; • Perfecţionarea metodelor şi a tehnicilor de investigare şi de prognoză; • Diseminarea rezultatelor studiilor elaborate în cadrul ministerului. Din iunie 2003, aceste atribuţii au fost preluate de Ministerul Economiei, Industriei şi Comerţului. După cum s-a arătat, Institutul de Prognoză Economică (IPE) din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE) al Academiei Române, înfiinţat prin Decretul 10/1990, examinează, de asemenea, probleme prioritare aflate pe agenda de lucru a guvernului. Acesta este organizat pe patru sectoare de cercetare: Analize şi studii 110
prospective; Macromodele de prognoză; Comportamentul agenţilor economici; Dezvoltarea regională şi amenajarea teritoriului. Aici fiinţează colectivul interdisciplinar pentru elaborarea macromodelului economiei româneşti de tranziţie, condus de academician Emilian Dobrescu. Se cuvine făcută precizarea că şi celelalte institute ale INCE efectuează studii prospective sectoriale şi pe probleme de sinteză. O activitate susţinută în domeniu se desfăşoară şi la Academia Română unde funcţionează Comisia de Prospectivă, care a şi publicat o remarcabilă lucrare [19], rod al colaborării unor importanţi oameni de ştiinţă din ţara noastră. Sub egida Academiei Române îşi desfăşoară activitatea şi grupul ESEN (Evaluarea Stării Economice Naţionale) având responsabilitatea cercetării şi a identificării cauzelor care au generat evoluţii nefavorabile în perioada de tranziţie şi, bineînţeles, să ofere soluţii pentru redresarea economiei naţionale în perioada următoare. Lucrări valoroase, mai ales în domeniul metodelor şi al tehnicilor de prognoză, au fost şi sunt elaborate de specialişti ai catedrelor şi facultăţilor de profil din Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Iaşi şi Timişoara. De semnalat şi apariţia, în cadrul instituţiilor publice şi private, sau pur-şi-simplu ca structuri independente, a analiştilor politici şi specialiştilor în consilierea pe probleme de strictă specialitate, precum şi echipe interdisciplinare de experţi în explorarea oportunităţilor de afaceri, în eliminarea şi prevenirea cauzelor generatoare de disfuncţionalităţi şi, în general, în soluţionarea problemelor critice, economice şi sociale. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Analizaţi funcţiile generale şi specifice ale activităţii previzionale. 2. Analizaţi comparativ principalele şcoli şi curente din domeniul previzionar! 3. Etapele procesului de constituire şi de autonomizare a prognozei ca ştiinţă; conţinutul acestora. 4. Locul şi rolul gândirii prospective în cadrul managementului strategic. 5. Prezentaţi organizarea instituţională privind activitatea previzională din România şi din alte ţări. 111
6. Analizaţi mecanismul autoreglării sau orientarea spontană a activităţii social-economice, comparativ cu reglarea dirijată sau conştientă. Bibliografie 1. G. Abraham – Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 2. M. Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 3. F.Brandel, Timpul liber, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989. 4. J. Bremond, A.Gelidan, Dicţionar economic şi social, Editura Expert, Bucureşti, 1995. 5.D. Caracota, Previziunea economică. Elemente de macroeconomie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 6. N. N. Constantinescu, Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în România, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996. 7. E. Dobrescu, The Unstable Processes and Macromodeling Modelling, editura Academiei Române, Bucureşti, 1992. 8. M. Didier, Economia şi regulile succesului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 9. M. Dogan ş.a., Economia mixtă, Editura Alternative, Bucureşti, 1992. 10. M. Drăgănescu, Informaţia materiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000. 11. C. Enache, C. Mecu, Economie politică, vol. I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 12. J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982. 13. C. Jugular, Des crises comerciales et leur reteur périodique en France, en Angleterre et aux Etats-Units, Paris, 1960. 14. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978. 15. J. Kregle ş.a., Şocul pieţei. O agendă pentru reconstrucţia economică şi socială în Europa centrală şi de est, Editura Economică, Bucureşti, 1995. 16. H. Lampert, Ordinea economică şi socială în R.F.Germania, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 1994. 112
17. R. G. Lipsey, K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 18. R. Lucas, International Evidence on Output Inflations Trude offs, American Economic Revue, 1973. 19. M. Maliţa, coordonator, România 2020, Editura Conspress, Bucureşti, 1998. 20. Fr. Milton, Capitalism în libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995. 21. A. Negucioiu, Tranziţia naţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 22. V. Nicolae ş.a., Previziunea şi orientarea economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 23. S. Okita, Cu faţa spre secolul XXI, Editura Economistul, Bucureşti, 1992. 24. Gh. Pârvu, Macroeconomie–manual universitar, Editura Universitaria, Craiova, 2000. 25. C. Popescu ş.a., Microeconomia concurenţială, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 26. I. Popescu, D. Rădulescu, Modelarea sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986. 27. I. Popescu ş.a., Noua economie şi societatea informaţională, Editura Mondo Ec, Craiova, 2002. 28. S. Stancu, T. Andrei, Microeconomie, teorie şi aplicaţii, Editura All, Bucureşti, 1997. 29. A. Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995. 30. V. Vosganian, Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă, Editura Expert, Bucureşti, 1994. 31. Gh. Zaman, Planificarea indicativă şi rigorile pieţei, Tribuna Economică nr.4/1990.
113
Partea a doua METODOLOGIA PROIECTĂRII VIITORULUI
Oamenii percep relativ asemănător viitorul în plan psihic sau mintal, însă destul de diferit sub raport raţional (logic) şi operaţional. De aici şi cerinţa de a se înteţi eforturile pentru sistematizarea cunoştinţelor referitoare la şansele de a diminua semnificativ acţiunea factorilor incontrolabili, precum: experienţa, imaginaţia (fantezia) cercetărilor sau capacitatea analitică şi euristică a decidentului în favoarea compatibilizării structurilor informaţionale şi de comunicare. Un demers amplu şi complex ce depinde, în mare măsură, de eficienţa şi eficacitatea acţiunii sociale. Identificarea consecinţelor ce decurg din evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor în orizontul de timp viitor se bazează mult pe intuiţia specialiştilor, ale căror cunoştinţe (informaţii) pot fi cuantificate cu ajutorul arborelui de posibilităţi (fig.3.1). Inexistente
Informaţii
În stare latentă
Cunoscute
Metode de generare
Metode de stimulare şi orientare
Nesistematizate
Sistematizate, grupate Fig. 3.1 114
Metode de clasificare şi de organizare
O importanţă aparte o dobândeşte valoarea metodelor folosite în generarea, stimularea şi funcţionarea organizaţiilor; prin metodă înţelegem procedeul teoretic de înfăptuire a unui obiectiv metodologic explicit, în funcţie de ipoteze epistemiologice specifice, de unde se deduce că aceasta se compune dintr-o familie de tehnici prin intermediul cărora se aplică, în conformitate cu natura concretă a situaţiei examinate. Un argument în susţinerea interesului manifestat pentru metodologie şi rigoare îl reprezintă frecvenţa, realismul şi pragmatismul demonstrate, în ultimele trei decenii, în abordarea problemelor privind „operaţionalizarea cercetărilor despre viitor”: numeroase reuniuni internaţionale desfăşurate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), a Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Mondiale (BM), cum sunt cele de la Bucureşti, Kyoto (Japonia) şi Johanesburg (Africa de Sud); lucrări remarcabile de referinţă, elaborate de instituţii recunoscute pentru probitatea şi pertinenţa cercetărilor efectuate, precum Clubul de la Roma, Worldwatch Institute of Washington D.C. ş.a. Între acestea, amintim şi pionieratul Laboratorului de Cercetări prospective al Universităţii din Bucureşti, ale cărui studii au fost valorificate în volumul „Curs de prognoză” apărut în 1972, considerat, pe bună dreptate, a fi cel mai temeinic studiu ştiinţific în domeniu. Un demers interdisciplinar a cărui eficienţă este indusă de profesionalismul cercetătorilor implicaţi în analizele respective, dar şi de valoarea intrinsecă a metodelor la care s-a apelat, şlefuite şi îmbogăţit de-a lungul timpului. După cum era de aşteptat, operându-se în câmpul incertitudinilor şi al riscurilor, al realităţilor vagi, nu au întârziat să apară multe nuanţe în metodologia specifică, facilitându-se profunzimea şi extensia gândirii prospective în nebănuite domenii ale cunoaşterii. Prin urmare, avea să apară cerinţa imperativă de a se estima fezabilitatea şi fiabilitatea cercetărilor prospective (a se vedea capitolul al patrulea), diversitatea metodelor utilizate în explorarea problematicii în speţă, ca mijloace indispensabile pentru alegerea obiectivă a alternativei optime de evoluţie în viitor, din mai multele posibile sau probabile. Pentru prima oară, se pune problema în mod explicit ca, în adaptarea variantelor decizionale şi ale proiectelor să se ţină seama nu numai de componentele economice şi tehnologice ale eficienţei , ci şi de cea ecologică.
115
III CLASIFICAREA SAU TIPOLOGIA PROGNOZELOR
Efortul de a inventaria şi, de ce nu, de a grupa analizele de tip prospectiv contribuie la reducerea riscurilor şi a incertitudinilor ce însoţesc punerea acestora în practică, sub formă de proiecte şi decizii. Dacă avem în vedere şi raţiunile didactice, demersul sistematizării judecăţilor de valoare specifice previziunii este unul de ordin obiectiv implicit pentru cei preocupaţi şi interesaţi de soluţionarea problemelor sociale, economice, tehnice şi nu numai. În acest context, logica analizei prospective (fig.3.2) călăuzeşte atitudinea şi activitatea făuritorilor de bunuri materiale şi spirituale. Obiective de atins
Evoluţia resurselor Informaţii (cunoştinţe)
Previziuni
Decizii
Evoluţia cererii
Rezultate
Mijloace de utilizat
Fig. 3.2
Într-un univers în care incertitudinea, riscul şi probabilitatea sunt condiţii date şi acceptate, producătoare de reale posibilităţi şi opţiuni, dezvoltarea social-economică depinde nu atât de atingerea anumitor obiective certe, de tip determinist, cât, mai ales, de activităţile creative desfăşurate [5,pag.52]. Din câte se ştie, sistemul descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, alături de complexitatea crescândă a sistemelor socialeconomice, generează, inevitabil, exigenţe suplimentare în planul gândirii şi al acţiunii, obligând la ample deschideri în direcţia inventivităţii. 116
Astfel, dezvoltarea cunoaşterii permite valorificarea optimă şi eficientă a resurselor naturale, umane, financiare, informaţionale şi de timp. În acest scop, se introduc, implicit sau explicit, diferite ipoteze teoretice sau modele, ceea ce face ca efectele cercetărilor să depindă şi de valoarea acestora. După natura modului în care se măsoară evoluţiile, previziunile pot fi cantitative (se estimează cu ajutorul ecuaţiilor matematice din fizică, mecanică sau chimie) şi calitative ( se estimează raportul de cauzalitate indus în tendinţele evoluţiilor). După orizontul de timp, deosebim previziuni pe termen scurt (1~4 ani), corespunzător unui ciclu guvernamental sau al unuia economic; pe termen mediu (5~10 ani) şi pe termen lung (10~15 ani) operând cu ipoteze de lucru. 3.1. Gruparea în funcţie de criterii explicite, de tip determinist. Corelarea metodelor cu ipotezele teoretice, sublinia J.Forrester [3,pag.45], arată că oamenii nu sunt suficient de adaptaţi la sistemele sociale. Având caracter neliniar şi incluzând numeroase bucle, doar modelarea pe calculatorul electronic poate urmări interacţiunile dinamice ale informaţiilor introduse în modelele scenariilor. În concepţia acestuia, dependenţa de o ipoteză latentă, poate fi studiată fără a recurge la tehnica electronică. Numitorul comun al demersului se plasează sub „sceptrul” atitudinii faţă de obiectul cercetării, al modului de a cunoaşte viitorul sau al metodelor de investigaţie [1,pag.68]. 3.1.1. Atitudinea faţă de obiectul (eveniment, situaţie, proces) examinat Activitatea umană este, prin definiţie, una creativă, adică generatoare de învăţăminte (concluzii) pentru configurarea şi efectuarea demersului ulterior. În cadrul acestui proces raţional deductiv, omul se manifestă sub două forme distincte. Pe de o parte, are o atitudine pasivă faţă de evoluţia stărilor viitoare, pe care le percepe ca prelungiri fireşti, naturale, ale celor din trecut şi din prezent, a căror înfăptuire depinde exclusiv de resurse sau de posibilităţi. Pornind de la datele şi informaţiile certe despre trecut şi prezent se construieşte, prin extrapolare, starea viitoare sau dorită, de unde similitudinea cu cercetările explorative, orientate către posibilităţi ori resurse. Pe de alta, are o atitudine activă, caracteristică cercetărilor normative, orientate către obiective. Este vorba de elaborarea a două-trei variante de soluţionare a problemelor dezvoltării, din care decidentul alege varianta preferată, dorită. 117
Dacă luăm în consideraţie că evoluţia oricărui sistem este deterministă sau nealeatoare, iar într-un moment oarecare (t) acesta poate fi reorientat sau dirijat în concordanţă cu anumite criterii explicite, atunci se conturează două categorii de analiză şi anume [1, pag. 78]: • Abordarea explorativă: decizia d la momentul t, adică, dt, se ia ţinând seama de stările anterioare ale sistemului {Z0, Z1,...,Zt}, efectul lor asupra sistemului materializându-se în schimbarea stării anterioare deciziei, de la zt, la starea zt+1, următoare deciziei. Notând efectul deciziei printr-un operator Et, a cărui aplicare la momentul t dirijează (cu ajutorul deciziei d) sistemul din starea zt, în starea zt+1, obţinem o anumită dinamică (fig.3.3): ⎧z 1 = E 1 ( z 0 , d 1 ) ⎪ ⎪z 2 = E 2 ( z 1 , d 2 ) ⎨ ⎪M ⎪z t = E t (z t −1 , d t ) ⎩ Dinamica stării
Z0
3.1
E1
Z2
E2
d1
Decizii Timp:
Z1
0
1
Z3…Zn-1
E3 dt
d2 2
Zt
…
n
T
Fig. 3.3
Operatorii E1, E2,…,Et fiind daţi, se poate construi cu ajutorul lor un operator ε , astfel încât: t
z n = ε n (z 0 ; d1 , d 2 ,..., d n )
3.2
Cu alte cuvinte, cunoscând starea iniţială z0 a sistemului şi modul său de evoluţie controlată, în sensul parcurgerii timpului, rezultă că orice stare viitoare, şi, inclusiv, cea finală, depinde numai de starea iniţială z0 şi de deciziile d1,d2,…,dt, antrenând doar cunoaşterea trecutului şi a prezentului; • Abordarea normativă: decizia la momentul t, se ia ţinând seama de starea finală a sistemului zn, considerată dată. În această 118
eventualitate, simularea deciziei antrenează cunoaşterea tuturor deciziilor şi a stărilor ulterioare, putându-se construi operatorii Rt, (în care t=1,2,...,n), a căror aplicare la momentul t se soldează cu regresarea sistemului din starea zt, în starea zt-1. În condiţiile generale, operatorii Et şi Rt sunt echivalenţi. Explicarea legii de evoluţie în sensul timpului este echivalentă cu explicarea legii de involuţie în sensul opus desfăşurării timpului, obţinându-se următoarea dinamică (fig.3.4): ⎧z n −1 = R n (z n , d n ) ⎪ ⎪z n − 2 = R n −1 (z n −1 , d n −1 ) ⎨ ⎪M ⎪z 0 = R 1 ( z 1 , d 1 ) ⎩ Zn
Rn
Zn-1…Zn-2
dn n
3.3
Rn-1
Zn-1
Z1
R1
dn-1 n-1
Z0
d1 1
0
Fig. 3.4
Asemănător situaţiei anterioare, operatorii R1,R2,…,Rn fiind daţi, se poate construi cu ajutorul acestora un operator Rn, astfel încât:
z 0 = R n (z n ; z n −1 ,..., z1 )
3.4
Fiind dată starea finală zn a sistemului şi, implicit, cea iniţială Z0, există un şir de decizii d1,d2,…,dn care dirijează sistemul spre starea finală, decizii care depind de cunoaşterea obiectivului. Întrucât cele două moduri de abordare au la bază programarea dinamică, distincţia între explorativ şi normativ evidenţiază posibilitatea de dirijare, în funcţie de obiectivul propus. În viziunea sistemică, abordarea explorativă şi cea normativă trebuie corelate pe verticală (în care analiza explorativă, a posibilităţilor impune obiective posibile şi dorite) şi pe orizontală, având evoluţii determinate de legităţi şi elemente controlabile, aflate în raporturi de interdependenţă. 119
Din această perspectivă, literatura de specialitate consemnează o serie de contribuţii, detaşându-se cercetările lui Johan Galtung, referitoare la evoluţiile sociale, şi ale lui Erich Jantsch consacrate transferului tehnologic. Cercetătorul norvegian J.Galtung considera ca fiind mai indicată gruparea studiilor previzionale în două categorii, şi anume [4]: a) predictive sau explorative (fig. 3.5, a), ca prelungire a trecutului şi a prezentului, pe baza estimării tendinţelor (cu ajutorul ecuaţiilor liniare şi neliniare), a evenimentelor social – politice antrenând mutaţii semnificative (anchete Delphi şi brainstorming) şi a intereselor de grup, respectiv a dinamicii raporturilor de forţe dintre diferitele grupuri sociale, în funcţie de reacţia acestora faţă de valorile culturale şi morale ale societăţii; b) prescriptive sau normative (fig. 3.5, b), care depăşesc realitatea concretă şi cunoscută, în încercarea de a se înfăptui obiective explicite, cu efecte dorite. Tip predictiv
Analiza tendinţelor
Analiza evenimentelor
Tip prescriptiv
Analiza intereselor de grup
a.
Conceptuale (valori, teorii)
Acţiune (micro, macro) b.
Fig. 3.5
Declarându-se adeptul viziunii eclectice (îmbinarea necritică a unor elemente luate din sisteme de gândire diferite) asupra viitorului, care să înglobeze nu numai cercetările predictive şi prescriptive, ci şi pe cele care conduc la situaţii utopice, fie ele entopice (viitori pozitivi) sau distopice (viitori negativi), J.Galtung susţine că, în practică, se întâlnesc şi stări atipice şi hibride, adică singulariste sau monoexplorative şi pluraliste sau pluri-explorative, integrând mai deplin factorii sociali. Cercetătorul austriac E.Jantsch operează cu trei categorii sau tipuri de prognoze: a) explorative sau descriptive (fig. 3.6, a), bazate pe o succesiune de analize desfăşurate logic, începând de la stările existente până la prognoza în termeni opţionali, care permit factorilor decizionali să aleagă varianta preferată sau dorită, dintre cele probabile sau posibile; b) intuitive sau empirice (fig. 3.6, b), 120
reflectând experienţa acumulată în domeniu şi capacitatea de sinteză şi de imaginaţie a experţilor consultaţi şi a echipei manageriale abilitată să adopte decizii, adică să aleagă una dintre variabilele probabile; c) normative sau prescriptive (fig. 3.5, c), urmărind stabilirea etapelor de parcurs şi a obiectivelor de îndeplinit, deosebirea faţă de celelalte fiind aceia că starea finală (dorită) reprezintă vectorul de intrare. Opinia Starea Starea existentă specialiştilor dorită
Starea Decizie Starea existentă optimă finală
Starea Decizie Starea dorită optimă iniţială
b.
a.
c.
Fig. 3.6
Din câte se observă, distincţia între abordarea explorativă şi cea normativă, reflectă diferenţa existentă între acţiune şi reacţie, între posibilităţi şi funcţiuni. După opinia lui E. Jantsch, există opt nivele ale transferului de tehnologie [6,pag.36], indus atât în plan orizontal, cât şi vertical. Nivel al consecinţelor (efectelor)
Nivel al dezvoltării Direcţia evoluţiei
VIII: VII: VI: V:
Societate Sisteme sociale Mediul înconjurător Aplicaţii
IV: III: II: I:
Sisteme tehnologice funcţionale Tehnologie elementară Resurse tehnologice Resurse ştiinţifice
Fig. 3.7
În timp ce transferul vertical (şi fluxurile respective) porneşte de la cercetarea fundamentală pentru a se ajunge la aplicaţiile tehnologice şi, apoi, la sistemele elementare – procedee, produse, servicii ş.a. – şi la consecinţele acestora la diferite nivele (fig. 3.7), cel orizontal corespunde următoarelor situaţii: I – postularea empirică a unei teorii ştiinţifice; II – fructificarea altor cercetări ştiinţifice fundamentale; III – îmbinarea mai multor tehnologii disparate; IV – generalizarea tehnologiilor existente; V – cererea de sisteme auxiliare sau de sprijin; VI – extinderea în alte sectoare industriale; VII – ajutor tehnic pentru ţările defavorizate, în curs de dezvoltare şi VIII – restricţii etico-morale ce acţionează asupra obiectivelor sociale (fig. 3.8). 121
VIII VII VI V IV III II I Fig. 3.8
Transferul tehnologic poate fi propagat prin orice combinaţie între un flux vertical dirijat în sus şi unul orizontal dirijat în ambele sensuri. Întrucât reprezentarea simplificată, bidimensională nu ţine seama de interacţiunea existentă în mod obiectiv între evoluţia tehnologică şi mediul înconjurător netehnic, schema a fost extinsă la spaţiul tridimensional, evidenţiind două variante distincte, una specifică societăţii „deschise” (fig. 3.9,a) şi alta societăţii „închise” (fig. 3.9,b). Analiza comparativă arată că diferenţa dintre cele două structuri se accentuează pe măsură ce analizăm nivelele superioare. Apare, de asemenea, evidentă polaritatea prognozei tehnologice explorative în raport cu cea de tip normativ, similară celei dintre acţiune şi reacţiune. Interacţiunea dintre prognoza explorativă, orientată către posibilităţi, şi cea normativă, orientată către funcţiuni (sau misiuni), trebuie analizată într-o perspectivă dinamică, temporală adică. Adaptarea se obţine prin iteraţie sau printr-un proces în circuit închis.
a 122
Fig. 3.9
b
Prognoza tehnologică normativă se utilizează doar dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, dintre care: nivelele la care se aplică să fie caracterizate de restricţii, ceea ce se întâlneşte doar în societăţile de tip închis; cunoaşterea posibilităţilor de optimizare în situaţia restricţiilor date, ceea ce implică opţiuni. În sfârşit, ar mai fi de adăugat şi sistematizarea propusă de americanul John McHall [9], care grupează cercetările prospective în trei categorii: descriptive (modul speculativ de evaluare a viitorului); explorative (construcţia de modele şi scenarii, pentru determinarea alternativelor); prescriptive (orientarea normativă a valorilor şi opţiunilor privind viitorul). 3.1.2. Modalitatea de a cunoaşte şi înţelege viitorul Din această perspectivă, a cunoaşterii şi inventării viitorului, există două categorii de previziuni: • Intuitive sau empirice, bazate pe consultarea specialiştilor în domenii interdisciplinare, în vederea evaluării principalelor tendinţe înregistrate în evoluţia fenomenelor (proceselor) specifice, demers cunoscut sub denumirea de brainstorming. Fără îndoială, demersul intuitiv nu poate avea un sens opus cunoaşterii ştiinţifice, ci dimpotrivă, aşa cum arăta cercetătorul american M. McLuhan, gândirea spontană (empirică) înglobează cunoaşterea rezultată din practică, oferind soluţii moderne pentru rezolvarea problemelor contemporaneităţii. Abordarea intuitivă operează cu aspecte concrete ale universului cotidian, selectate adesea neformalizat şi nesistematic [9,pag.83]; • Teoretice sau raţionale, abstracte, modele ale realităţii şi dinamicii acesteia. Într-o viziune sistemică, abordarea intuitivă şi cea teoretică se completează reciproc, utilizându-se simultan construcţia şi verificarea intuitivă a modelelor subiective. Există şi opinii exclusiviste. Spre exemplu, cercetătorul american J.W. Forrester [3] manifestă o evidentă rezervă faţă de folosirea metodei intuitive, iar austriacul Robert Jungk [6,pag.600] este neîncrezător în modelele teoretice, considerându-le ca fiind „opuse creativităţii intuitive şi imaginaţiei”. 3.1.3. Căile de explorare a viitorului În funcţie de acest criteriu, în literatura de specialitate se întâlnesc două categorii de previziuni: • Morfologice sau analitice, în care domeniul ori problematica de cercetat se descompune în părţi componente (elemente caracteristice), în vederea analizării individuale. Acest tip de investigaţie se amplifică 123
în cazul modelării operaţionale a dinamicii unui sistem, care implică „variabile de decizie”, posibil de modificat prin acţiuni dirijate. Este vorba de obiective (sub forma funcţiilor matematice) şi de criterii sub forma dezideratelor sau a condiţiilor impuse funcţiilor – obiectiv. Aprecierea evoluţiilor şi a stărilor obţinute prin simulare se face după criterii multiple; • Sintetice sau agregate, pornind de la ipoteza că întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor componente. Abordarea sintetică se bazează pe studiul dinamicii indicatorilor sintetici, agregaţi, capabili să aproximeze satisfăcător evoluţia unui domeniu (asemenea indicatori ar putea fi calitatea vieţii, poluarea ş.a.). Tipologia cea mai completă aparţine savantului american Herman Kahn [7,pag.113], care introduce trei dimensiuni ale cercetării viitorului, fiecare dintre acestea având două variante (fig.3.10,a): În primul rând, opţiunea între abordarea explorativă (prelungirea în viitor a tendinţelor manifestate în trecut şi în prezent, prin extrapolarea datelor caracteristice) şi cea normativă – soluţii inedite pentru rezolvarea problemelor prezentului şi nu extensia acestora, adică o cercetare orientată spre obiective; În al doilea rând, opţiunea între abordarea sintetică (studierea viitorului pornind de la întreg spre părţile componente) şi cea morfologică sau analitică – studiu plecând de la analiza părţilor spre viziunea întregului; În al treilea rând opţiunea între abordarea intuitivă sau empirică şi cea teoretică sau abstractă – cercetarea cu ajutorul conceptelor şi al modelelor matematice şi cu tehnici adecvate acestora. Sintetic Explorativ Normativ Intuitiv (empiric)
Normativ
Teoretic (abstract)
Sintetic
Intuitiv
Explorativ Morfologic
Morfologic (analitic)
b
a
Fig. 3.10 124
Teoretic
Descriptiv, există opt moduri distincte de a studia viitorul, şi anume: 1. explorativ – sintetic – intuitiv 2. explorativ – sintetic – teoretic 3. explorativ – morfologic – intuitiv 4. explorativ – morfologic – teoretic 5. normativ – sintetic – intuitiv 6. normativ – sintetic – teoretic 7. normativ – morfologic – intuitiv 8. normativ – morfologic – teoretic În concepţia lui H. Kahn, perspectiva sistemică (fig.3.10,b) pune în valoare legătură între cele trei criterii sau nivele de analiză, respectiv atitudinea faţă de viitor, modul de cunoaştere a viitorului şi metodologia cercetării viitorului [1,pag.88], ceea ce face ca sferturile „cubului” lui H. Kahn să fie integrate într-un întreg. Matematicianul român M. Botez consideră tipologia cercetărilor prospective ca pe o schiţă de sistem ce sugerează spaţiul în care se articulează dinamic problemele concrete examinate. 3.2. Gruparea în funcţie de criterii implicite şi intuitive, de tip probabilist Clasificarea şi ierarhizarea cercetărilor despre viitor decurg din cerinţa de a soluţiona – în timp real – problemele ivite în acţiunea socială, dar şi din raţiuni didactice, respectiv de a proiecta o metodologie unitară, care să evidenţieze esenţa logică a demersului. În cazul de faţă, reducerea riscurilor şi a incertitudinilor ce însoţesc evenimentele şi situaţiile probabiliste implică analiza sistematică a succesiunii categoriilor valorice, a conexiunilor şi a interacţiunilor dintre acestea. Astfel, pornind de la analiza retrospectivă (descrierea relativ completă şi veridică a stării de facto şi de jure a situaţiei existente), cunoscută sub denumirea convenţională de diagnoză, se estimează evoluţiile din viitor încadrate în diferite orizonturi de timp: prognoza (15 – 20 de ani), strategia sau politica (8 – 10 ani), planificarea (4 – 8 ani) şi programarea, de la o zi la un an, sau chiar mai mult, aflate în raporturi de interdependenţă (fig.3.11). În timp ce diagnoza exprimă situaţia din momentul fundamentării şi al alegerii liniei de acţiune în viitor, pornind de la informaţii statistice certe, structurile bazate pe tendinţe sau probabilităţi prezintă incertitudini şi riscuri evidente ori evitarea şi limitarea unei asemenea situaţii nedorite depinde de efortul depus pentru adoptarea studiilor prospective 125
la realităţile induse de acţiunea factorilor obiectivi (descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, generalizarea normelor şi practicilor etico – morale) şi subiectivi; deşi greu de anticipat, factorii din ultima categorie produc schimbări semnificative, reclamând acţiuni prompte pentru adoptarea unor decizii adecvate care să asigure eliminarea şi evitarea efectelor negative.
Error!
Diagnoză
Zonă virtuală
Prognoză Zonă potenţială
Strategie Planificare
Programare
Fig. 3.11
Diagnosticarea activităţii desfăşurate oferă cinci tipuri de informaţii [11, pag.46], având un rol determinant în asigurarea calităţii managementului practicat: diagnosticul abaterilor relevate de analiza rezultatelor raportate la obiectivele de progres urmărite; diagnosticul acţiunilor tactice, adică aprecierea capacităţii de autoreglare a activităţii desfăşurate în spaţiul luptei concurenţiale; diagnosticul strategiei, respectiv estimarea nivelului de concurenţă a mixajului de mijloace; diagnosticul mijloacelor sau verificarea modului în care sunt utilizate resursele potenţiale ale agentului economic (sau ale economiei naţionale); diagnosticul managementului sau cunoaşterea capacităţii de a explora rezultatele obţinute în vederea dotării agentului economic (sau a economiei naţionale) cu noi mijloace de dezvoltare. Pentru a putea contribui în mod eficient la formularea unor judecăţi de valoare şi la fundamentarea strategiei dezvoltării, diagnosticul trebuie să precizeze cât mai clar oportunităţile exploatabile şi vulnerabilităţile ce trebuie luate în consideraţie. 3.2.1. Diagnoza – starea „neretuşată” a realităţii Analiza retrospectivă sau diagnoza constă în descrierea cât mai sintetică, relativ completă şi veridică, a situaţiei existente la un 126
moment dat, la nivel micro ori macro. Durata perioadei de analiză este, în principiu, echivalentă orizontului de timp al prognozei, iar structura timpului arată după cum urmează (fig. 3.12): Diagnoză Informaţii 0 t0
preliminare
statistice tt
T tp
Informaţii estimative
tv
Fig. 3.12
Intervalul de timp t0 – tp este egal cu tp – tv, iar perioada tt – tp, este consacrată întocmirii analizei diagnostic, pe baza datelor certe, şi a prognozei, pornind de la estimări cu caracter previzional, de la abateri înregistrate în intervalul t0 – tt, precum şi de la anticiparea factorilor de decizie. În consecinţă, diagnoza îndeplineşte un rol „curativ”, de îmbunătăţire a performanţelor din prezent, cât şi de prevenţie, de preîntâmpinare a apariţiei în viitor a unor fenomene sau evoluţii nedorite. Elaborarea diagnozei (fig. 3.13) are la bază câteva principii sau reguli, dintre cele mai importante enumerăm [10, pag. 121]: observarea directă a faptelor şi fenomenelor examinate, precum şi a documentelor ce pot oferi informaţii relevante; realizarea de interviuri cu persoane din rândul decidenţilor şi al executanţilor; efectuarea de anchete pe eşantioane reprezentative, pe baza chestionarelor; studierea relaţiilor structurale şi funcţionale manifestate în cadrul sistemului examinat, între acesta şi mediul exterior. Cu ajutorul diagnozei pot fi atinse următoarele obiective: • Perfecţionarea proceselor de organizarea şi de conducere, pornind de la identificarea evoluţiilor pozitive şi negative; • Stabilirea căilor şi a mijloacelor de remediere a eventualelor perturbaţii şi dezechilibre, precum şi a măsurilor de prevenţie; • Introducerea de elemente novatoare, transformatoare, în funcţie de noile cunoştinţe apărute şi de experienţa acumulată. 127
Analiza dinamică a stării economice evidenţiindu-se cauzele evoluţiei
Relevarea tendinţelor
Forte
Slabe
Stabilirea nivelurilor de referinţă pentru proiecţiile viitoare
Formularea de măsuri cu caracter cu caracter curativ preventiv
Valorificarea şi stimularea tendinţelor pozitive Descurajarea sau atenuarea tendinţelor negative Prefigurarea elementelor novatoare Fig. 3.13
În acest scop, sunt evaluate influenţele exercitate atât de factori endogeni sau interni (starea cantitativă şi calitativă a infrastructurii şi a echipamentelor din dotare; utilizarea resurselor umane, incluzând şi procedurile manageriale şi operaţionale aplicate; echiparea cu mijloace informatice moderne), cât şi de factori exogeni sau externi – evoluţia tehnologiei; politicile guvernamentale şi cadrul legislativ existente; schimbările cantitative şi calitative ale circuitelor şi fluxurile de intrării şi de ieşiri; combaterea poluării şi protecţia mediului înconjurător. 3.2.2. Prognoza – afirmaţie probabilistă asupra viitorului Ca proces cognitiv, prognoza constă în identificarea structurilor invariabile ale realităţilor şi obiectivelor, precum şi ale raporturilor dintre acestea, ca premisă a utilizărilor cât mai repede cu putinţă pentru continuarea activităţii în condiţii superioare de eficienţă economică, tehnologică şi ecologică. Aşa cum se arăta în subcapitolul 1.4, dinamica sistemelor şi structura viitorului sunt marcate şi de situaţii nedorite, absurde ori indezirabile, deci consumatoare de timp şi de mijloace, reclamând o activitate intelectuală specializată în precizarea obiectivelor, decurgând din nevoia de a cunoaşte şi, eventual, de a influenţa (orienta) 128
stările viitoare ale evenimentelor şi fenomenelor (proceselor). În acest scop, se parcurg trei etape distincte şi complementare: Construcţia, potrivit unor metodologii şi algoritmi specifici, a alternativelor probabile sau posibile de evoluţie în viitor, pornind de la legităţile generale sau obiective şi de la informaţii cât mai semnificative şi actuale despre trecut, prezent şi viitor; Stabilitatea criteriilor care să permită evaluarea şi selectarea variantelor dezirabile sau dorite, în funcţie de nevoile reale, individuale şi sociale, precum şi de interesele (voinţa) decidentului; Estimarea resurselor şi a mijloacelor necesare pentru realizarea într-un timp rezonabil şi oportun a variantei dorite (preferate) şi, pe această bază, fundamentarea şi adoptarea planurilor şi a programelor concrete de acţiune socială. Este de la sine – înţeles că, de fapt, utilizarea informaţiilor despre dinamica sistemului analizat asigură corectarea, în cadrul demersului de planificare, a discrepanţelor între parametrii estimaţi şi cei efectiv obţinuţi, ca urmare a frecventelor actualizări ale ipotezelor de lucru. După cum, folosirea informaţiilor prospective concură la identificarea disfuncţionalităţilor induse de apariţia şi acţiunea factorilor aleatori, conjuncturali [13,pag.73]. Apelând la analiza sistemică, putem identifica ariile de impact ale informaţiilor disponibile şi, implicit, să examinăm zonele în care au loc efectiv schimbări. Având în vedere elementele evocate, prognoza poate fi definită ca un ansamblu coerent de acţiuni intelectuale consacrate evaluării ştiinţifice, cu grad ridicat de probabilitate a evoluţiei posibile, în plan cantitativ şi calitativ, într-un anumit domeniu şi pe un interval de timp bine determinat, numit orizont al prognozei [8,pag.123]. Prin urmare, prognoza este demersul prin care se anticipează şi estimează evoluţia din perioada următoare, precizată în mod explicit. După cum rezultă şi din capitolul anterior, este vorba de o evaluare aproximativă însă cu un grad de certitudine ridicat. În acest scop, se apelează la metode şi tehnici adecvate şi riguroase, pentru a putea obţine informaţii relevante despre tendinţele semnificative ale stării subiectului în momentul analizei, cu şanse de a se accentua în viitor, devenind caracteristice şi, deci, autentice surse ale schimbării perpetue. Cum studiile prospective, inclusiv prognoza, oferă informaţii integrate în variante sau alternative, înseamnă că opţiunea în favoarea variantei convenabile trebuie să se facă mai presus de subiectivitatea cercetătorului şi a decidentului, adică în consonanţă cu anumite obiective ale dezvoltării istorice, dar şi cu tendinţele universale, materializate în calitatea vieţii şi a muncii, în armonia ce trebuie să dăinuiască în cadrul sistemului unitar om – natură – societate, în pofida 129
caracterului său dinamic, accentuat de cele două variabile: activitatea social-economică de transformare a resurselor naturale în mărfuri solicitate de piaţă; creşterea anarhică a populaţiei. Din câte se ştie, prognoza – termen provenit din cuvântul grecesc prognosis, înseamnă cunoaştere anticipată sau dinainte – s-a utilizat pentru prima oară în meteorologie, pentru a informa despre starea vremii. În realitate, spectrul este mult mai larg. Astfel, după specificul domeniului investigat, deosebim prognoze ştiinţifice şi tehnologice, economice, sociale, ecologice ş.a. A - În sfera economicului, prognozele studiază dezvoltarea forţelor de producţie, adâncirea diviziunii sociale a muncii, apariţia a noi ramuri şi subramuri de producţie, evoluţia resurselor de forţă de muncă şi utilizarea acestora, fenomenele bancare, financiare şi valutare. Prognozele economice îndeplinesc anumite funcţii (cercetarea şi descoperirea tendinţelor fenomenelor şi proceselor economice şi estimarea acţiunii viitoare a acestora, conturarea mai multor alternative ale evoluţiei în perspectivă şi ierarhizarea lor pentru luarea deciziei optime) şi trebuie să răspundă anumitor cerinţe şi exigenţe imperative, printre care: • Identificarea – pe baza raporturilor de cauzalitate a principalelor tendinţe ale dezvoltării economice (condiţie sine qua non a fundamentării şi adoptării de soluţii realiste pentru viitoarele acţiuni sociale), precum şi a impactului lor asupra celorlalte domenii de activitate; • Elaborarea variantelor (sau alternativelor) probabile ale dezvoltării la nivelul economiei naţionale şi al subsistemelor sale, şi ierarhizarea acestora în vederea alegerii variantei preferate ori dorite, aflate obligatoriu în rândul celor posibile şi dezirabile; • Definirea strategiilor adecvate pentru soluţionarea eficientă a problemelor ivite în activitatea social-economică; • Sesizarea şi corectarea la timp a eventualelor abateri de la parametri anticipaţi şi preconizaţi. Prognozele economice pot fi: probabilistice, estimează evoluţia fenomenelor incerte (economia mondială; creşterea productivităţii muncii la nivelul economiei naţionale, al ramurilor şi subramurilor; schimbările în structura producţiei); condiţionate, care stabilesc comportamentul într-un sector dacă se produce o schimbare sau un eveniment în alt sector; de finalitate, care stabilesc ce condiţii trebuie îndeplinite în anumite sectoare pentru a se produce o evoluţie dorită sau aşteptată în alte sectoare; voliţionale, care pornesc de la un anumit obiectiv ce urmează a fi atins în perspectivă şi stabilesc condiţiile şi mijloacele în acest scop. a1 – Prognoze sociale: studiază evoluţia consecinţelor dezvoltării economice şi ştiinţifice – tehnologice asupra societăţii şi a membrilor 130
săi, concomitent cu urmărirea relaţiei inverse, a efectelor dezvoltării sociale asupra economiei, ştiinţei şi tehnologiei. Aceste prognoze analizează, cu precizie, aspectele demografice, ale forţei de muncă, consumului, învăţământului, culturii, sănătăţii ş.a. a2 – Prognoze ecologice: studiază raporturile dintre om, societate şi natură, în funcţie de conexiunile şi interdependenţele dintre aceste entităţi. Cum natura influenţează permanent, dar diferit de la o perioadă la alta dezvoltarea omului şi a societăţii, prognozele ecologice reflectă cerinţele şi căile de urmat pentru menţinerea echilibrului normal între om şi natură, între om şi societate, pentru protejarea mediului ambiant. a3 – Prognoza cercetării ştiinţifice vizează explorarea teoretică sau fundamentală şi cea aplicativă, în timp ce dezvoltarea tehnologică are în vedere evoluţiile mecanizării şi automatizării proceselor de muncă şi de producţie, ale tehnologiilor de fabricaţie, ale utilizării tehnicilor şi echipamentelor electronice de calcul, ale impactului globalizării asupra transferului de tehnologie. B – După sfera de cuprindere, deosebim: b1 – Prognoze macroeconomice: studiază ansamblul dezvoltării social – economice, în special evoluţia probabilă, în mai multe variante a indicatorilor principali ai dezvoltării – populaţia şi structura ocupării forţei de muncă; produsul intern şi naţional brut şi net, precum şi utilizarea acestora pentru acumulare şi consum; eficienţa economică; volumul şi structura importurilor şi a exporturilor; veniturile populaţiei; domeniile prioritare ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei ş.a. Prognoza macroeconomică debutează cu elaborarea de scenarii care prefigurează evoluţia mediului internaţional şi poziţia ţării noastre în acest context, a progresului ştiinţific şi tehnologic pe plan mondial, a modului de viaţă şi creşterea calităţii vieţii la diverse categorii de populaţie. b2 – Prognoze pe ramuri şi subramuri: se întocmesc în funcţie de cerinţe, practica evidenţiind următoarele grupe de ramuri: resurse extractive şi de preparare a materiilor prime şi energetice; metalurgie şi construcţii de maşini; exploatarea şi prelucrarea lemnului; industria uşoară şi alimentară; transporturi şi telecomunicaţii; industria materialelor de construcţii ş.a. Acestea abordează probleme precum ritmul de dezvoltare; aportul la crearea produsului intern şi naţional, la acoperirea nevoilor populaţiei, la realizarea programului de investiţii şi la export; modernizarea structurii, dimensionarea întreprinderilor şi a seriilor de fabricaţie; specializarea pe plan intern şi în cadrul cooperării internaţionale; reducerea consumurilor specifice şi valorificarea materiilor prime; estimarea necesarului de forţă de muncă; amplasarea teritorială a obiectivelor noi etc.; 131
b3 – Prognoze pe probleme de sinteză: se elaborează pentru probleme prioritare, prezentând interes pentru toate ramurile şi domeniile de activitate, ca de exemplu: dezvoltarea bazei de materii prime, pregătirea cadrelor, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, consumul populaţiei, protecţia mediului înconjurător etc. b4 – Prognoze teritoriale conturează variante ale dezvoltării diferitelor zone, adică abordează probleme ale evoluţiei regionale, cum ar fi: dinamica producţiei, evoluţia populaţiei şi structura sa, resursele de forţă de muncă şi utilizarea acestora, evoluţia resurselor de materii prime naturale şi posibilităţile de valorificare etc. Demersul începe cu elaborarea prognozelor la nivelul economiei naţionale, care furnizează orientările şi coordonatele generale din care decurg informaţii şi date utile deciziilor la celelalte nivele, legate prin fluxuri şi conexiuni (fig.3.14). Prognoză macroeconomică
Prognoze pe produse şi grupe de produse
Prognoze pe probleme de sinteze Prognoze pe ramuri şi subramuri
Prognoze în profil teritorial
Prognoze microeconomice Fig. 3.14
C – După metodele folosite la elaborare, prognozele pot fi: explorative, normative, teoretice sau raţionale, intuitive sau empirice, sintetice şi analitice. D – După orizontul de timp deosebim: prognoze pe termen scurt, prognoze pe termen mediu, prognoze pe termen lung şi prognoze pe termen foarte lung, lungimea intervalului de timp depinde de o serie de factori: natura activităţii sau domeniul studiat; mărimea erorilor; existenţa informaţiilor statistice ce caracterizează evoluţia trecută a fenomenelor; calitatea informaţiilor disponibile; aria prognozei, adică întinderea domeniului cercetat, care depinde de nivelul organizatoric; gradul de agregare al prognozei, respectiv numărul de subdomenii studiate sau numărul de variabile cu care se operează. 132
3.2.3. Strategia sau politica dezvoltării – pătrunderea raţională, obiectivată în câmpul potenţialităţii Termenul de strategie este destul de ambiguu, însă rămâne legat eminamente de planificarea resurselor alocate unei activităţi determinate vizând îmbunătăţirea parametrilor funcţionali şi a performanţelor ulterioare. În esenţă, anticiparea acţiunilor viitoare antrenează un proces strategic în câmpul previziunilor şi al deciziilor. Pornind de la concepţia sistemică, strategia constituie elementul central al sistemului global al dezvoltării agentului economic sau a economiei naţionale, adică variabila principală ce intră în interacţiune cu celelalte funcţii ale activităţii desfăşurate la nivelul respectiv. Depăşind viziunea liniară, carteziană, cercetătorul Kenichi Ohmae propune demersul strategic „proactiv” al dezvoltării, bazat pe intuiţia managerilor în ceea ce priveşte optimizarea efectelor rezultate din valorificarea resurselor disponibile. În opinia acestuia, cu cât un obiectiv este mai ambiţios, cu atât gradul de optimizare trebuie să fie mai ridicat!, corelaţie posibil de obţinut dacă demersul clasic deducţie – previziune – planificare – reacţie este înlocuit cu altul de tip „proactiv” având forma: intuiţie → miză → simulare → planificare → reacţie, care integrează strategia, tactica, controlul şi pilotajul agentului economic şi/sau economiei naţionale. Demersul este complementar, impus de impredictibilitatea crescătoare a mediului economic, de natură să asigure mecanismelor previziunii şi reactivităţii o evoluţie precisă, explicită, predeterminată. Anticiparea acţiunilor şi evoluţiilor viitoare antrenează un proces strategic decizional prospectiv la nivel micro, care se integrează armonic în sistemul macro-social, impunându-i o dinamică asemănătoare. Pentru a stabili corect miza dezvoltării într-un timp real, apare cerinţa de a evalua riscurile inerente, ce trebuie ţinute sub control. Dintre acestea, o semnificaţie aparte o au riscurile financiare, tehnologice şi culturale. În funcţie de cele trei etape ale activităţii (fig.3.15), corespunzătoare unei dezvoltări riscante (D), consolidări sau scăderi a constrângerilor (C) şi situaţii de supravieţuire (S), miza de dezvoltare pe trei ani poate fi formalizată după cum urmează [5,pag.108]: Rezultă că miza de dezvoltare poate fi formulată astfel: • Nici o creştere în volum a activităţilor de supravieţuire (nivelul de vulnerabilitate diminuat în valoare relativă), • Creştere puternică a activităţii pentru înlăturarea constrângerilor (căutarea eficacităţii şi productivităţii), • Dezvoltare cu risc tehnologic uşor crescut. 133
Volumul de activitate
Creşterea activităţii D
D
C C
S
S
0
1
2
3
Timp
Fig. 3.15
Pentru a soluţiona eventualele crize apărute pe traiectoria evolutivă a economiei de piaţă teoria şi practica economică oferă cel puţin patru tipuri de strategii: A – Strategia stabilizării bazată pe conceptul de echilibru, care permite atenuarea şocurilor produse de factori externi la nivel micro sau macro-social (spre exemplu echilibrul bugetar şi extern). În acest scop, se acţionează pe mai multe direcţii, şi anume: a1 – Stabilizarea conjuncturilor, în condiţiile cursului de schimb fix şi fluctuant. În cazul cursului fix, valoarea multiplicatorului cheltuielilor publice este limitat la creşterea importurilor induse de creşterea cererii interne stimulată de cheltuieli publice suplimentare, în conformitate cu relaţia: K=
1 1+ m − c
3.5
în care (K) exprimă multiplicatorul cheltuielilor publice, iar m şi c înclinarea marginală spre import şi, respectiv, spre consum. În cazul cursului fluctuant, deprecierea acestuia antrenează creşterea exporturilor care compensează evoluţia în acelaşi sens a importu134
rilor determinată de sporirea cererii interne. Ca urmare, valoarea multiplicatorului bugetar este similară celei specifice economiilor închise: K=
1 1− c
3.6
în care K exprimă multiplicatorul bugetar, iar c înclinarea marginală spre consum. În practica economică se întâlnesc numeroase combinaţii ale celor două politici, în care instrumentele monetare şi bugetare nu sunt perfect substituibile. Ameliorarea flexibilităţii politicii bugetare permite o acţiune combinată a celor două instrumente. a2 – Abordarea dezechilibrelor prin strategii contraaleatoare, pornind de la anumite constatări: există activităţi economice care conduc la dezechilibre; unele dezechilibre pot prezenta utilitate – spontane ori generate; dezechilibrele sunt susceptibile de auto-corecţie în interiorul sau exteriorul activităţii analizate. Această categorie de strategii implică analiza mecanismelor care le generează şi transmite, precum cursul de schimb, absorbţia şocurilor, politica monetară internă. Cursul de schimb, care realizează paritatea puterilor de cumpărare, se determină cu relaţia:
C=
Pn Pr
3.7
în care Pn şi Pr exprimă nivelul general al preţurilor interne şi, respectiv, externe. B – Strategia creşterii vizând relaxarea restricţiilor care limitează creşterea şi extinderea marjei de manevră a parametrilor politicii economice, bazată pe asanarea bugetară pe termen mediu, precum şi coordonarea politicilor monetară şi bugetară, în condiţiile asigurării compatibilităţii politicii economice în plan internaţional. C – Strategia structurării, circumscriind ajustările pozitive ale economiei în condiţiile intervenţiei statului în ajustarea pieţei supuse schimburilor. Este vorba de conjuncturi care vizează structurile sistemului economic, la nivel micro sau macro. În acest caz, ajustările pozitive se referă la cele ale pieţei muncii, ale organizării şi conducerii activităţii economice şi, nu în ultimul rând, ale circuitelor financiare şi sectoriale, publice şi particulare: c1 – Ajustările pozitive ca instrumente ale creşterii economiei naţionale pe termen mediu, în absenţa proceselor de echilibrare pe pieţe; 135
c2 – Comportamentele strategiilor structurale, pornind de la ipotezele: preeminenţa creşterii economice faţă de controlul cererii şi al absorbţiei deficitelor; propagarea efectelor alocative, comportând un timp mai îndelungat; politicile structurale intensive şi extensive; D – Strategia restructurării, care vizează reducerea distorsiunilor şi a rigidităţilor întâlnite pe piaţa muncii, amenajarea mediului înconjurător şi reformarea structurală macroeconomică la nivel internaţional, nu numai naţional. Realizarea strategiei de restructurare este facilitată de intervenţia statului în două planuri, al politicii globale sau orizontale şi al politicii specifice sau selective, verticale. Fazele strategiei de restructurare sunt următoarele: reluarea activităţii şi a demarajului, ajustarea structurii economice şi a reconstituirii, de care depinde performanţele celorlalte faze; consolidarea structurilor, mecanismelor şi instituţiilor de plasare a economiilor pe traiectoria unei creşteri durabile; liberalizarea economiei; conştientizarea necesităţii de a deschide economia către exterior. În consecinţă, strategia desemnează ansamblul obiectivelor urmărite la nivelul economiei naţionale sau al agentului economic pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv. De aici, şi principalele sale trăsături definitorii, şi anume: • Strategia urmăreşte, implicit şi explicit, realizarea unor obiective (scopuri) precis definite; obiectivele reprezintă fundamentul motivaţional şi acţional al strategiei, a căror calitate este determinantă pentru performanţele ce se vor obţine; • Strategia vizează un orizont de timp de 3-5 ani, asociindu-şi un grad de risc şi de incertitudine, de consecinţe în plan operaţional; • Sfera de cuprindere a strategiei este agentul economic ori economia naţională în ansamblul lor; chiar şi în eventualitatea în care se referă doar la anumite aspecte (activitatea financiară sau de desfacere, de exemplu) se bazează, de regulă, pe ansamblu; • Conţinutul strategiei se referă la elementele esenţiale, concentrându-se asupra evoluţiilor majore ale activităţii, indiferent dacă acestea prezintă sau nu modificări faţă de perioada anterioară; • Strategia are la bază evoluţia sistemului analizat, în strânsă corelaţie cu mediul ambiant, favorizând un intens proces de învăţare organizaţională; • Strategia prefigurează un comportament competiţional pe termen lung, reflectând nivelul de cultură organizaţională. Dintre componentele strategiei, cele mai importante sunt: interacţiunile prezente şi viitoare dintre sistemul analizat şi mediul ambiant; 136
nivelul şi structura resurselor destinate realizării obiectivelor (scopurilor); avantajul competitiv; sinergia sau efectele sintetice aşteptate după înfăptuirea deciziilor şi utilizarea resurselor repartizate. Valoarea teoretică şi practică a strategiei economice, credibilitatea şi realismul acesteia adică, depinde hotărâtor de calitatea (sau virtuţile) managementului, căruia îi revine responsabilitatea de a stabili obiectivele şi ordinea de prioritate, mijloacele şi procedeele adecvate pentru realizarea punctuală a ţelurilor respective, de a controla îndeplinirea exemplară a acestora, în acord cu evoluţiile şi conjuncturile interne şi internaţionale. Performanţele managementului strategic [10,pag.80] sunt direct proporţionale cu eforturile depuse pentru cunoaşterea şi influenţarea dinamicii proceselor economice, pentru introducerea în timp util a corecturilor reclamate de schimbarea condiţiilor avute în vedere la adoptarea strategiilor ori de apariţia unor idei şi metode noi, inclusiv sub raportul organizării şi conducerii sistemelor economice (fig.3.16). Faza 1 Definirea obiectivului strategic
Faza 2 Stabilirea performanţelor de atins
Faza 3 Formularea căilor şi mijloacelor
Redefinirea
Revederea
Reformularea
Faza 4 Aplicarea măsurilor strategice
Refacerea
Faza 5 Evaluarea performanţelor atinse şi introduse
Reluarea fazelor
Fig. 3.16
În încheierea consideraţiilor se cuvine făcută precizarea că politica economică reprezintă, de fapt, punerea în operă a strategiei economice. Ea constă dintr-un ansamblu de principii, norme şi reguli prin care autorităţile publice orientează, cu ajutorul metodelor şi mijloacelor disponibile, activitatea economică în concordanţă cu interesele naţionale imediate şi de perspectivă, cu scopuri urmărite de formaţiile politice aflate la guvernare. 137
Politicile economice pot fi clasificate după cum urmează: după obiectivul final, există politici de: restructurare; stabilizare macroeconomică; creştere şi dezvoltare; subvenţionare a producţiei şi exportului, ori dimpotrivă de limitare a importurilor; protecţie socială şi reducere a şomajului ş.a.; după instrumentele de promovare, în politici bazate pe: reglementări directe (preţuri-venituri) ori indirecte, respectiv pârghii monetare şi bugetare, legislaţii specifice; după intervalul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale (ciclice, de relansare, antidepresionale) şi ale dezvoltării durabile; după modul de influenţare a agenţilor economici, în politici de limitare sau restricţionare, de schimbare şi de concentrare; după sfera în care se aplică, în politici globale, sectoriale şi teritoriale; după orientarea doctrinală, în politici tradiţionale (care permit intervenţia autorităţilor publice în bunul mers al activităţii), liberală (încrederea deplină în mecanismele pieţei) şi mixte – neoclasice, neoliberale, autarhice, etc. Desigur, pentru a fi aplicate strategiile şi politicile economice trebuie să fie realiste şi, extrem de important, acceptate şi îndeplinite de către populaţie. 3.2.4. Planificarea – mijloc de a gestiona şi controla riscurile Planul face prima legătură între prezent şi viitor, de unde şi rolul său în orientarea agenţilor economici la nivelul micro sau macro [5, pag.262], fiind perceput sub trei accepţiuni: activitate preponderent intelectuală, ramură a cunoaşterii şi cercetării ştiinţifice, disciplină de învăţământ, având caracter conştient dirijat. Cu alte cuvinte, este alternativa modernă sau mecanismul cu ajutorul căruia se reglează economia naţională în concordanţă cu principiile de funcţionare ale economiei concurenţiale reprezentând activitatea umană cea mai previzibilă şi activă, consacrată realizării de bunuri şi servicii. Principalele funcţii ale sale ar putea fi grupate astfel: informarea agenţilor economici asupra evoluţiei conjuncturilor interne şi externe, vieţii economice, potrivit structurilor de interes; precizarea comenzilor de stat pentru perioada respectivă, inclusiv a investiţiilor publice de importanţă naţională, precum şi a prevederilor din convenţiile regionale; stabilirea măsurilor vizând rezolvarea eventualelor dezechilibre şi a modalităţilor de ajustare a planurilor, în funcţie de realizările economice survenite. Orice proces de planificare socială are, în perspectiva dezvoltării durabile, următoarea structură de nivele [14, pag.51]:
138
Valori Obiective, scopuri Mijloace (materiale, spirituale sau cunoştinţe) Resurse (materiale, spirituale)
În acest context, la dezvoltarea durabilă, ca formă generalizată de evoluţie internaţională, apare nivelul valorilor ce poate modifica structurile obiectivelor, mijloacelor şi alocării resurselor pentru statele partenere, ca şi relaţiile dintre acestea, potrivit schemei de mai jos:
Obiective (ale partenerilor)
Valori generale (planetare), eventual echitatea Obiective
Mijloace
Mijloace
Resurse
Resurse
Se constată că „spaţiul valorilor” se reduce la juxtapunerea spaţiilor de valori ale partenerilor, introducând în analiză şi proiectarea structurilor viitoare ale termenului de echitate, fără ca acesta să înlocuiască valorile cultivate de statele partenere. Demersul prezentat poate fi formalizat în limbajul teoriei sistemelor şi cuantificat cu ajutorul relaţiilor matematice, ca procese de planificare şi programare. Îndeplinind atât funcţia de orientare a activităţii, cât şi pe cea de dimensionare a evoluţiei (cât mai performante), planul trebuie să întrunească, în realitate, consensul populaţiei, de unde şi cerinţa discutării şi aprobării acestuia de către forurile legislativ şi executiv. În acest cadru, pot fi identificate şi adoptate soluţii pentru depăşirea eventualelor disfuncţionalităţi sau a situaţiilor de criză. 139
La nivel microeconomic, planurile se identifică, de regulă, cu programele de activitate, întrucât nu există diferenţe esenţiale în ceea ce priveşte funcţia pe care o îndeplinesc (fig.3.17). Nu este de ignorat nici ade-vărul că, în anumite momente, între cele două categorii valorice se înregistrează deosebiri notabile, în sensul că planurile au un caracter general, iar programele doar unul sectorial, concretizând acţiunile ce urmează a se desfăşura şi precizând ordinul de prioritate al acestora. Obiectivele planificării şi ale programării (scopul urmărit)
Ritmuri medii (decizii, strategii, acţiuni)
Nivelul evoluţiei (stări sau condiţii ale sistemului) Informaţii (asupra stării prezente a ritmurilor) Fig. 3.17
Deciziile operative cu privire la ritmuri sunt dependente de obiectivele planificate sau programate (scopurile urmărite), influenţând astfel nivelurile de evoluţie ale variabilelor, adică stările sau condiţiile sistemului examinat. Întrucât afectează ritmurile, înseamnă că deciziile operative se bazează pe informaţii disponibile cu privire la nivelele de evoluţie ale variabilelor, având o bază fixă. Având în vedere însă că, nivelele de evoluţie ale variabilelor se schimbă mereu, rezultă că apar informaţii despre ritmurile curente, care modifică deciziile şi acţiunile desfăşurate. Principalele etape ale elaborării planurilor sunt: • Stabilirea obiectivelor evoluţiei social-economice pentru perioada de prognoză, pe baza consultării opiniei publice (agenţi economici, sindicate, patronate, instituţii de cercetare ştiinţifică) şi a studierii dinamicii conjuncturilor economice în plan intern şi internaţional; 140
• Elaborarea schiţei de dezvoltare, pornind de la varianta de prognoză macroeconomică agreată şi aleasă, actualizată pentru orizontul de timp al planului prin introducerea corecţiilor generate de obiectivele strategiei dezvoltării, precizate deja; • Precizarea angajamentelor asumate de autorităţile publice, prin comenzi ale statului, achiziţii guvernamentale, convenţii regionale şi internaţionale; • Proiectarea structurilor fezabile şi eficiente pe sectoare de activitate, înglobând prevederile ferme şi orientative, în care scop se procedează la o nouă consultare a agenţilor economici, materializată în încheierea de contracte; • Definitivarea, cu ajutorul experţilor în domeniu, a proiectului de plan, corelându-se nevoile şi posibilităţile sectoriale într-un ansamblu coerent ce cuprinde şi ordinea de prioritate a înfăptuirii acţiunilor şi cuantumul sprijinului acordat de stat; • Dezbaterea şi aprobarea planului în Parlament introducându-se amendamentele ce-i conferă caracterul de instrument de lucru guvernamental, concomitent cu încrederea din partea agenţilor economici şi a populaţiei; • Informarea, pe parcursul desfăşurării diverselor etape, a mass-media, pentru a testa interesul manifestat de populaţie pentru obiectivele ce vor fi înfăptuite. Experienţa acumulată în domeniu, cu precădere de ţările cu economie de piaţă funcţională, permite clasificarea următoare a procesului de planificare [2, pag. 55]: a) Planificarea indicativă sau orientativă, prin intermediul căreia autorităţile stabilesc principalele obiective şi orizontul de timp pentru înfăptuirea acestora, încercând să convingă opinia publică asupra oportunităţilor respective; b) Planificarea incitativă, în care obiectivele sunt stabilite pe cale democratică, iar înfăptuirea lor depinde de capacitatea de persuasiune a autorităţilor, obligate să penalizeze agenţii care nu se încadrează în prevederile planului; c) Planificarea strategică, întemeiată pe o concepţie prospectivă capabilă să amortizeze tendinţele majore identificate cu interesele, trebuinţele şi cerinţele colectivităţii; d) Planificarea imperativă, prin care autorităţile întocmesc planul şi obligă agenţii economici să acţioneze de îndată pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite; se utilizează în situaţii speciale şi pe o perioadă de timp definită explicit; 141
e) planificarea informală, prin care se face o anumită coordonare a deciziilor individuale aparţinând instituţiilor administraţiei publice şi agenţilor economici; f) Planificarea macroeconomică pentru perioadele de tranziţie, de la un tip de societate la altul, de la un anumit nivel al dezvoltării la altul superior urmărind corectarea sau dominarea mecanismului pieţei. Planurile la nivelul economiei naţionale, al principalelor ramuri şi subramuri, al zonelor, au caracter orientativ, de recomandare, în timp ce la nivelul agenţilor economici capătă caracter obligatoriu pentru angajaţi. De precizat că planurile sectoriale se întocmesc de ministere sau alte instituţii centrale, în colaborare cu structurile publice sau private interesate în elaborarea de prognoze. La nivelul agenţilor economici şi al instituţiilor financiar-bancare, prognozele sunt rodul eforturilor depuse de specialiştii proprii sau al colaborării cu colective de consultanţă. Pe de altă parte, prevederile planurilor şi ale programelor sunt detaliate atât sub aspect cantitativ, cât şi temporal, iar în cadrul agenţilor economici şi al instituţiilor, şi pe executanţi. Dacă examinăm debutul activităţii unei afaceri oarecare, observăm că rolul planului are în vedere momentul (când), persoanele (cine) şi motivaţia (de ce) elaborării acestuia (fig.3.17). Este important, de asemenea, ca producătorul să înţeleagă preferinţele şi motivaţiile beneficiarilor, căutând să găsească răspunsuri adecvate la întrebări de genul cine, când, cum apelează la produsele sau serviciile oferite. Ca urmare, în analiza pieţei şi, deci, în elaborarea planurilor de producţie este necesar să se ţină seama de schimbările sociale, economice şi competitive. Este de observat că, mediul în care acţionează producătorii de bunuri şi servicii s-a modificat destul de mult, în sens pozitiv dar şi negativ. Astfel, contemporanul nostru cheltuieşte mai mult pentru servicii (cultură, sănătate, educaţie, călătorii ş.a.) decât pentru achiziţionarea de bunuri, iar nevoia sa de autorealizare are în vedere, în principal, serviciile şi abia în subsidiar bunurile. Prin urmare, planificarea este conceptul teoretic folosit pentru estimarea ansamblului de acţiuni prin care se dirijează activităţile social-economice în concordanţă cu anticipările determinate ştiinţific, mai presus de subiectivitatea cercetătorilor şi a decidenţilor. De regulă, activitatea de planificare se concretizează într-un model teoretico-aplicativ general, având caracter de recomandare pentru autorităţi şi întreprinzători. Existând evidente imperfecţiuni în 142
funcţionarea macanismelor economiei de piaţă, planificarea joacă rolul reglării demersurilor politice, sociale, economice, culturale şi de altă natură, al sincronizării acestora în scopul prevenirii dezechilibrelor flagrante, generatoare de tensiuni sociale şi disfuncţionări majore, având consecinţe pe termen mediu şi lung. Altfel spus, planificarea poate fi utilă numai în măsura în care [5,pag.350]: ameliorează informaţia de care este nevoie, reduce gradul de incertitudine, asigură instrumentele de gestiune şi control în situaţiile de criză, anticipează şi orientează activităţi şi corelaţii esenţiale pentru viitorul competiţiei, multiplică şansele prin conştientizarea riscurilor, întregeşte mecanismele pieţei cu noi instrumente şi pârghii ce permit identificarea consecinţelor negative ale imperfecţiunii jocului liber al cererii şi ofertei. În principiu planificarea este percepută în trei ipostaze [4, pag.47]: • Activitatea gnoseologică sau exerciţiu intelectual consacrat cercetării ştiinţifice şi cunoaşterii tendinţelor dezvoltării în varii domenii – politic, social, economic. educaţie, cultură, sănătate ş.a., • Acţiune socială urmărind introducerea progresului general la scara economiei naţionale, prin asimilarea descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie, a experienţei acumulate în management; • Disciplină de învăţământ, subordonată imperativului de a forma gândirea, atitudinea şi acţiunea prospective în rândul absolvenţilor. Dintre atributele sau funcţiile principale ale planificării menţionăm: informarea agenţilor economici proprii asupra evoluţiilor probabile ale conjuncturilor economice, interne şi internaţionale; precizarea comenzilor publice şi a investiţilor de importanţă naţională pentru perioada aferentă; rezolvarea eventualelor dezechilibre, în orizontul de timp al planului şi a modalităţilor de ajustare a lor; fundamentarea strategiei preconizate, pornind de la tendinţele identificate şi de la opţiunile exprimate sau adoptate de autorităţile publice îndreptăţite, inclusiv a măsurilor cu rol reglator indirect. 3.2.5. Programarea – stabilirea detaliilor vizând înfăptuirea efectivă a obiectivelor Această activitate constă în stabilirea succesiunii logice a obiectivelor de atins şi a priorităţilor în realizarea acestora. Programarea poate fi matematică (operând cu metode numerice de optimizare a funcţiilor 143
obiective ale căror variabile satisfac un sistem de relaţii restrictive) sau euristică (bazată pe folosirea unor reguli empirice pentru găsirea soluţiilor acceptabile; de regulă acestea se inspiră şi copiază experienţa dobândită de un competitor cu realizări remarcabile). Programul, ca instrument al previziunii, este un ansamblu de acţiuni, de lucrări şi operaţii eşalonate în timp (având precizate durata şi resursele alocate pentru fiecare secvenţă) şi spaţiu, subordonat realizării optime, sub raport cantitativ şi calitativ, a obiectivelor. când
Iniţierea afacerii
Cumpărarea afacerii Revizuirea mersului afacerii Decizii majore
cine
de ce
Managerii
Proprietarii afacerii
Clarificarea ideilor
Evaluarea fezabilităţii şi viabilităţii
Descoperirea aspectelor necunoscute
Stabilirea scopurilor şi obiectivelor
Formarea spiritului de echipă
Calcul necesarului de bani
Instruirea în management Susţinerea acordării împrumutului Fig. 3.18 144
Creditori, investitori Evaluarea siguranţei în faţa riscului Aprecierea calităţii managementului financiar-contabil
Există mai multe tipuri de programe: mondoeconomice (de tipul celor elaborate sub egida ONU), macroeconomice (care caracterizează strategii naţionale), sectoriale (probleme de interes naţional – energie, protecţia mediului), regionale (teritoriale), de coordonare operativă, cu caracter obligatoriu, folosită la nivel microeconomic (defalcarea lucrărilor pe executanţi, programe de producţie, aprovizionare ş.a.) şi programe de măsuri – dispoziţii şi prevederi cu caracter operaţional, de natură organizatorică, tehnologică, financiară, juridică. Indiferent care este natura sau nivelul procesului decizional, acesta implică o buclă de reacţie care antrenează o evoluţie ciclică, de unde concluzia că prognoza, strategia, planificarea şi prognozarea constituie un sistem integrat (fig. 3.19.) permiţând adaptarea continuă a factorilor de influenţă la obiectivele urmărite. Nivelul de creştere al variabilei sintetice Ritmurile medii ale factorilor de influenţă
Ritmurile medii necesare ale factorilor de influenţă (obiectivele de viitor)
Nivelele factorilor de influenţă
Informaţiile cu privire la ritmurile medii ale factorilor de influenţă
Prognozele ritmurilor medii ale factorilor de influenţă Planificarea sau programarea ritmurilor medii ale factorilor de influenţă Necesităţi viitoare
Fig. 3.19 145
După cum se poate uşor constata, informaţiile disponibile sunt tranziţiile cronologice ale ritmurilor medii ajustate ale factorilor de influenţă asupra variabilei sintetice sau agregat, iar ritmurile medii ale factorilor de influenţă depind de informaţiile disponibile (tranzacţiile cronologice) şi de ritmurile medii necesare (obiectivele de viitor). În consecinţă, prognozele se elaborează pe baza informaţiilor disponibile cu privire la ritmurile medii ale factorilor de influenţă asupra indicatorului sintetic, iar personificarea şi programarea ritmurilor medii necesare ale factorilor de influenţă se realizează pe baza prognozei şi a necesităţilor obiective. Fiind stabilite ca obiective planificate sau programate, ritmurile medii servesc la determinarea ritmului factorilor de influenţă asupra indicatorului sintetic. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Care sunt principalele criterii de clasificare a prognozelor şi tipurile de previziune corespunzătoare? 2. Tipuri de strategii utilizate pentru soluţionarea eventualelor stări de criză. 3. Planificarea orientativă în condiţiile economiei de piaţă; rol, etape ale elaborării planurilor. 4. Legătura plan-prognoză-strategie. 5. Detalierea studiilor – factor al creşterii gradului de certitudine şi al reducerii riscurilor. Bibliografie 1. M. Botez, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1971. 2. C. Ciurlău ş.a., Previziunea macroeconomică. Concepte şi metodologie, Editura Universitaria, Craiova, 2001. 3. J. Forrester, Counterintuitive Behavior of Social Systems, Simulations, vol.16, nr.2, februarie 1971. 4. J. Galtung, On Future Research and its Role in the World, Paper presented on the International Future Research Conference, Kyoto, 1970. 5. O. Giarini ş.a., Limitele certitudinii, Edimpress – Camro, Bucureşti, 1996. 6. R. Jungk, L’imagination dans la prospective, în Revue Internationale des sciences sociales, XXI, 4/1969. 7. H. Kahn, World Futures, în Science Journal, X, 1967. 146
8. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001. 9. J. McHall, Typological Survey of Futures Research, SUA, New York, 1970. 10. V. Nicolae ş.a., Previziunea şi orientarea economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 11. M. Miculescu, V. Lavalette, Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 12. I. Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. 13. *** Studiile de impact: ştiinţă, tehnologie, societate, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986. 14. *** Sisteme în ştiinţele sociale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977.
147
IV FIABILITATEA SAU GRADUL DE ÎNCREDERE ÎN PROGNOZE
Fundamentarea şi adoptarea deciziilor urmărind implicarea omului în evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor (proceselor) care au loc în natură şi în societate antrenează un număr relativ limitat de persoane, în timp ce efectele induse de înfăptuirea lor se răsfrâng asupra unui segment mult mai extins. În astfel de circumstanţe, sunt cât se poate de îndreptăţite (şi legitime) frământările, neliniştile, îndoielile analiştilor şi observatorilor, ale opiniei publice în general, nu numai ale celor aflaţi nemijlocit sub impactul demersurilor respective. Pentru a surmonta dilemele şi a spori încrederea în explorările de tip prospectiv, prin excelenţă creative, dar, mai ales, pentru a diminua riscurile decurgând din realizarea efectivă a variantei considerată ca fiind optimă, aleasă din mai multele probabile, cercetătorii şi practicienii au apelat la concepte şi la instrumente de lucru validate de alte domenii ale cunoaşterii, precum fezabilitatea, fiabilitatea, eficienţa ş.a., posibil de cuantificat sau măsurat cu ajutorul relaţiilor logice şi algebrice. 4.1. Fezabilitatea – expresie a opţiunii sociale şi politice Noţiunea de fezabilitate exprimă probabilitatea de a fi acceptate (social şi politic) riscurile pe care le incumbă înfăptuirea anumitor decizii şi proiecte. Întrucât orice acţiune a omului introduce modificări semnificative în structura şi în evoluţia mediului natural şi social din care face parte, este de la sine înţeles că eficienţa realizării proiectelor (tehnologice, economice şi sociale) de anvergură este condiţionată de acceptarea lor de către comunităţi şi clasa politică, precum şi de evitarea eventualelor capcane; însuşirea obiectivelor preconizate se materializează, de regulă, în scurtarea termenului de realizare şi în efectuarea unor lucrări de calitate. În opinia teoreticienilor [7, pag.127], variabilele determinante în analiza acceptabilităţii politice pot fi considerate: 148
– atitudinea agenţilor economici, publici şi privaţi, precum şi a societăţii civile faţă de implicarea în realizarea proiectelor şi a deciziilor adoptate; – climatul politic intern şi reglementările constituţionale, parlamentare şi guvernamentale, concomitent cu presiunile exercitate din exterior pentru acceptarea anumitor valori culturale, ştiinţifice, tehnologice, manageriale şi morale; – flexibilitatea clasei politice manifestată în efortul de a se ajunge la un consens în ceea ce priveşte implicarea în realizarea proiectelor de interes general, naţional; – constituirea unei majorităţi politice stabile, capabilă să promoveze proiecte şi strategii ale dezvoltării pe termen mediu şi lung, fundamentate cu ajutorul metodei Delphi sau al altora care se pretează la acest gen de analiză. Din punctul de vedere al acceptabilităţii economice, analiza vizează nivelul tehnologiilor utilizate şi al managementului practicat, capacitatea competiţională şi de creativitate, dar şi exigenţele în aceste domenii, în funcţie de care se estimează raportul între cerere şi cost. Obţinerea de performanţe superioare, depinde însă de constituirea, la nivelul agenţilor economici şi al structurilor guvernamentale, a unor compartimente distincte care să examineze sistematic evoluţiile viitoare ale proceselor de creaţie materială şi spirituală, în vederea promovării şi susţinerii progresului general, a invenţiei, inclusiv în domeniul managementului. Alegerea alternativei optime se face pornind de la criterii tehnice, economice, ecologice şi, de ce nu, morale. Un rol important îl are analiza consacrată riscurilor posibile, pentru a reduce sensibil incertitudinea asupra stărilor viitoare ale sistemelor. 4.2. Fiabilitatea – premisă a încrederii în studiile prospective Pentru prima oară, termenul de fiabilitate s-a folosit în ştiinţele tehnice, exprimând probabilitatea ca un sistem oarecare (dispozitiv, mecanism) să funcţioneze un anumit timp în conformitate cu scopul pentru care a fost conceput şi realizat. Studiile de impact şi analiza riscurilor implicite arată că, de fapt, problema este numai aparent tehnologică, în realitate capătă dimensiune economică, socială şi chiar politică. În plan social, riscurile deciziilor se manifestă în pierderi economice şi de oportunităţi ce reduc semnificativ şansele de ameliorare a calităţii vieţii şi a muncii, ale afirmării valorilor democraţiei şi moralităţii, precumpănitoare în societatea contemporană, 149
supusă atâtor provocări şi sfidări. Ca urmare, în ştiinţele economice, sociale şi comportamentale, fiabilitatea are înţeles de acceptare socială şi politică a riscurilor ce însoţesc evoluţiile în orizontul de timp viitor. În acest context, validitatea este sinonimă cu precizia sistemului de a răspunde scopului pentru care a fost gândit, cunoscând şi asigurând funcţionarea normală a mecanismelor ce-i guvernează evoluţia în timp, dinamica adică. Oricât de actuale şi de relevante ar fi însă informaţiile utilizate, persistă întrebarea dacă este posibilă optimizarea unui model (sau scenariu). Dincolo de domeniul explorat, tehnic, economic, social ori politic, fiabilitatea constituie un concept fundamental al analizei riscurilor, exprimând posibilitatea atingerii unor ţinte sau obiective într-un interval de timp explicit, fără disfuncţionalităţi majore. Totadată, fiabilitatea se asociază categoriilor complexe de calitate (fig.4.1,a), având un pronunţat caracter dinamic (fig.4.1,b), şi de disponibilitate, prin care înţelegem probabilitatea ca sistemul examinat să funcţioneze corect un anumit timp. Între fiabilitate şi costurile aferente există un raport de proporţionalitate (fig.4.2), în care notaţiile au următoarea semnificaţie: C1, C2, şi Ct exprimă costurile pentru cercetare, proiectare şi execuţie, respectiv pentru producţie şi pentru întreţinere (şi reparaţii). Calitatea produsului
Termen de livrare Servicii oferite
Realizarea propriu-zisă
Efecte induse Definirea problemei de studiat Determinarea evoluţiilor posibile şi dezirabile
Stabilirea strategiei de realizare
Preţul produsului
Caracteristicile produsului
Modelarea şi simularea variantei optime
a
Alegerea variantei optime
b Fig. 4.1
Desigur, ridicarea nivelului de fiabilitate sau de încredere într-un anumit produs şi mecanism ori într-o anumită decizie şi previziune 150
Costuri Zonă optimă
Ct C2
C0
C1 Σ 0
r1
Fiabilitate
Σ
r2 Fig. 4.2
r3 R
presupune cheltuieli suplimentare, iar menţinerea fiabilităţii este o funcţie direct proporţională cu eforturile depuse pentru introducerea progresului tehnologic. Mai mult, între fiabilitate şi nivelul cunoaşterii există conexiuni de interdependenţă reciprocă (fig.4.3). Nivelul fiabilităţii Nivel ideal Nivel preconizat Nivel potenţial
Nivel real Nivel efectiv
Evaluarea tendinţelor
0 t0
Elaborarea prognozei t1
Alegerea variantei Realizarea optime prognozei t2
t3
T t4
Fig. 4.3
În esenţă, riscul înglobează două componente distincte: hazardul apariţiei unei disfuncţionalităţi în evoluţia sistemului analizat, adică probabilitatea ca aceasta să se producă; consecinţele materiale şi umane induse de factori sau de evenimente nedorite (fig.4.4). 151
Cerinţe ale fiabilităţii
Exigenţe noi ale fiabilităţii
Fiabilitate sau încredere în varianta aleasă
Modificări şi îmbunătăţiri pe parcurs
Înfăptuirea prevederilor prognozei
Evaluarea sistematică a rezultatelor obţinute
Fig. 4.4 Ca demers sistemic, analiza de risc presupune patru faze principale, şi anume (fig.4.5): a – Definirea obiectivelor în scopul estimării probabilităţilor de a le realiza în timpul preconizat; b – Identificarea riscurilor potenţiale pe baza demersului inductiv de la cauze la consecinţe sau a descompunerii sistemului în părţile sale componente, pentru a le evalua disfuncţionalităţile; c – Exprimarea abstractă, prin modele matematice, pornind de la legăturile de cauzalitate ale evoluţiilor viitoare: arborele de defecţiuni şi de evenimente (diagrame cauză – efect), procese Marcov ori simularea Monte Carlo; d – Analiza caracteristicilor calitative, clasificarea riscurilor sau a evenimentelor nedorite cu ajutorul arborelui de defecţiuni, calitative şi cantitative – estimarea probabilităţii de apariţie a lor pornind de la datele confirmate de experienţa anterioară. Uneori, estimarea probabilităţilor se face prin consultarea experţilor, cu ajutorul metodei Delphi. În final, analiza de risc conduce la cuantificarea diferitelor aspecte ale fiabilităţii.
152
Definirea obiectivelor sistemului Identificarea riscurilor
Modelarea sistemului
Analiză calitativă
Analiză cantitativă
Date certe, statistice
Informaţii de expert Fig. 4.5.
4.3. Cuantificarea fiabilităţii Acţiunile umane, inclusiv cea consacrată adoptării previziunilor, sunt supuse, inexorabil, erorilor. Unele sunt induse de inexactităţi apărute în funcţionarea sistemului informaţional şi în utilizarea metodelor specifice de analiză şi decizie, precum şi de limitele umane inerente. Altele sunt datorate evenimentelor survenite în perioada realizării previziunii, ale căror efecte depăşesc, de regulă, valorile înglobate şi acceptate prin măsurile antirisc prevăzute. Este lesne de observat că influenţele pot fi pozitive (descoperirea şi exploatarea imediată a noi resurse naturale, transfer tehnologic şi dezvoltări tehnice rapide, conjuncturi favorabile pe termen scurt ori mediu) sau negative – catastrofe naturale, eşecuri în cooperarea internaţională, conflicte militare ş.a. Prin urmare, anticiparea evoluţiilor în diferite domenii reprezintă un demers complex şi interdisciplinar aflat sub incidenţa necesităţii, decurgând din relaţii înregistrate între cauze şi efecte, dar şi a întâmplării, generată de factori accidentali, aleatorii. Cu alte cuvinte, stările viitoare pot fi estimate cu un grad mai mare sau mai mic de 153
certitudine, în funcţie de domeniul examinat şi de orizontul de timp al previziunii; certitudinea scade pe măsură ce creşte intervalul de aplicare a prevederilor previziunii. De asemenea, gradul de încredere în viabilitatea şi eficienţa acesteia depinde nemijlocit de calea aleasă pentru analiză: abordarea statică (prelungirea în viitor a evoluţiilor din trecut şi prezent, cu ajutorul metodologiei specifice explorărilor; adoptarea variantei apreciate ca fiind optimă se face pornind de la criterii şi date explicite, cunoscute deci); abordarea dinamică, constă din parcurgerea a două etape distincte: a) evaluarea tendinţelor dominante ale evoluţiei fenomenelor (proceselor) de natură foarte diferită, între care există raporturi de interdependenţă şi intercondiţionare, cu perspective de a continua şi în viitor; b) estimarea impactului produs de factori imprevizibili în momentul alegerii variantei optime. Întrucât orice previziune are şi o componentă aleatorie, încrederea în prevederile acesteia se alterează treptat, mai ales dacă orizontul de timp este îndelungat. Din această raţiune, o importanţă metodologică aparte o capătă evaluarea fiabilităţii previziunilor, concept ce exprimă raportul dintre realitatea preconizată şi cea efectivă, obţinută după înfăptuirea prevederilor respective, posibil de estimat în funcţie de abaterea medie pătratică, exprimată cu relaţia: a = [ ∑(R–P)2 ]1/2
4.1
în care R şi P reprezintă valoarea efectiv înregistrată şi, respectiv, prognozată. Comparaţia între valorile R şi P se face pornind de la caracteristicile lor semnificative, cu ajutorul coeficientului de asemănare ca. În consecinţă, prognoza are un anumit grad de probabilitate ce tinde să se apropie de cifra unu (echivalent cu certitudine) sau zero, ceea ce înseamnă că aceasta devine imposibilă, indezirabilă, de unde şi cerinţa imperioasă de a se acţiona pentru eliminarea influenţelor negative provocate de factori accidentali, aşa cum s-a văzut în capitolul al treilea. În caz contrar, apare riscul reducerii considerabile a eficienţei previziunii, punându-se în pericol atingerea obiectivelor. În general, gestionarea eficientă a resurselor disponibile la un moment dat, la nivelul economiei naţionale ori al unui agent economic, a devenit o realitate ca urmare a folosirii sistemelor inteligente în organizarea şi conducerea activităţii. Dincolo de scopul urmărit pedagogic sau asistarea decizională, esenţială rămâne păstrarea unei atitudini critice asupra categoriei de sisteme evocată. Chiar dacă reprezintă excelente instrumente de reflecţie şi de interogare, ele oferă doar o sinteză elaborată pe baza informaţiilor 154
adiţionale de care dispune utilizatorul. În această perspectivă, valoarea sistemelor inteligente constă în facilitarea accesului la expertiza complementară, care întregeşte diagnosticul activităţii contribuind la fundamentarea şi adoptarea unor soluţii satisfăcătoare. Evident, dialogul cu sistemul, constituie un demers extrem de important, în măsura în care determină pe decident să-şi pună întrebări în legătură cu experienţa trecută şi cu valoarea expertizei efectuate. De asemenea, trebuie evitată utilizarea acestuia înainte de a defini natura problemei de rezolvat şi de a identifica principalele căi de acţiune. Pentru a satisface această condiţie, demersul demarează de la o strategie (un plan) ce urmează a fi validat sau, dimpotrivă, nu, în funcţie de realităţi [3, pag.29]. Concordanţa între plan şi analiza efectuată evidenţiază corelarea experienţei dobândite cu informaţiile integrate în sistem (fig.4.6). Informaţii şi fapte cunoscute
Experienţă, percepţie, ipoteze
Acţiuni proiectate
Analiză diagnostic, recomandări
Consecinţe posibile
Consecinţe posibile
Final Auditul planului şi Error! strategiei
Analiza optimalităţii
Comparare şi corelare între: • Planul proiectat • Diagnostic
da nu nu
Factori explicativi cu experienţă
da Fig. 4.6
Observaţia este utilă, mai ales, în cazul în care validitatea şi fiabilitatea sistemului sunt corecte. În cazul dezacordului, identificarea factorilor explicativi ai diferenţelor observate conduce, de regulă, la 155
un audit al strategiei, la modificarea ipotezelor iniţiale şi la simularea altor variante, ale căror consecinţe pot fi posibilele decizii. Dezvoltarea umanităţii evidenţiază complexitatea şi instabilitatea care, în absenţa unor înnoiri la nivelul structurii, strategiei şi al conceptualizării pun sub semnul întrebării continuarea evoluţiei ascendente. În acest context, soluţia adoptată generează metode şi mijloace de rezolvare şi nu invers, în dubla calitate de concept şi de mijloc de acţiune, presupunând parcurgerea mai multor etape [3, pag.39]. 4.3.1. Analiza ex-ante sau anterioară prognozării Esenţa demersului este simularea variantelor apreciate ca probabile (şi posibile) pentru evoluţiile viitoare, în funcţie de abaterile înregistrate între valorile simulate (S) şi cele efectiv realizate (R), emiţându-se judecăţi asupra metodologiei şi a viabilităţii prognozelor. Testarea se consideră încheiată dacă abaterile sunt sub 3% pentru variabilele de bază şi, respectiv, sub 5% pentru ceilalţi indicatori. În acest scop, se determină următorii parametri: • Abaterea absolută (A): A=R–S 4.2 • Abaterea relativă (a): a=
R−S A R = ⋅ 100 = − 1 S S S
4.3
Cunoscându-se valoarea abaterilor se pot face corecturile de rigoare, demers ce asigură creşterea încrederii în previziunea abaterii. Abaterile – absolută şi relativă – pot lua valori pozitive sau negative, după cum rezultatele sunt mai mari sau mai mici decât prevederile. • Coeficientul de inegalitate sau de abatere, cunoscut şi sub denumirea de coeficientul lui Theil, descoperitorul său: 1
∑ (R Ci =
t
− St ) 2
t =0
1
∑R t =0
2 t
1
+
∑S
4.4 2 t
t =0
Coeficientul de inegalitate variază în intervalul [0,1], deci: 0 ≤ Ci ≤ 1. Când abaterea este mică, rezultă că Ci = 0. • Coeficientul de asemănare indică apropierea dintre valorile simulate şi cele efectiv realizate, observate statistic: 156
Ca =
[m × d(R, S)] + [(1 − m) × d(R * , S* )] d(R , S) + d(R * , S* )
4.5
în care m reprezintă coeficientul de ponderare pentru asemănarea a două caracteristici importante; d(R, S) – distanţa dintre caracteristicile de bază sau de referinţă; d(R*, S*) – distanţa dintre ceilalţi indicatori în afara celor de bază. 4.3.2. Analiza post-factum sau ulterioară prognozării Operând cu date efectiv realizate în orizontul de timp considerat [0,1], această categorie de prognoze este uşor de evaluat. Calculele sunt similare analizei ex-ante, cu deosebirea că în loc de valorile simulate (S), se introduc valorile preconizate (P): • Abaterea absolută (A): A=R–P 4.6 • Abaterea relativă (a): a=
R R−P A = ⋅ 100 = − 1 P P P
4.7
Abaterea poate fi pozitivă sau negativă, după cum nivelul valorii realizate (R) este mai mare şi, respectiv, mai mic decât cel prevăzut (P). • Coeficientul de inegalitate sau de abatere Ci: ⎧ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨C i = ⎪ ⎪ ⎪ ⎩
1
∑ (R
t
− Pt ) 2
t =0
1
∑ t =0
R 2t
1
+
∑
4.8 Pt2
t =0
• Coeficientul de asemănare: Ca =
[m × d ( R, P)] + [(1 − m) × d ( R* , P* )] d ( R, P ) + d ( R * , P * )
4.9
Întrucât concluziile desprinse din analiză nu mai pot servi la îmbunătăţirea previziunii, demersul are doar valoare teoretică, utilizat pentru interpretarea ştiinţifică a evoluţiei mecanismelor şi proceselor pe termen lung, ca instrument de lucru al factorilor de decizie. Cu toate acestea, evaluările menţionate ajută la evitarea repetării abaterilor neconvenabile, sporind gradul de încredere în previziunea respectivă şi, mai ales, la dimensionarea riguroasă a eforturilor umane 157
şi materiale destinate realizării optimului economic, tehnologic şi ecologic. Cu ajutorul datelor statistice şi teoretice, ajustate sau recalculate, se determină anumiţi estimatori, dintre care cel mai semnificativ este abaterea medie pătratică procentuală (am), calculată cu relaţia: 2
⎛ y − y' ⎞ ∑ ⎜⎜ i y i ⋅100 ⎟⎟ i ⎝ ⎠ = am = n
⎞ 1 ⎛⎜ y i − y i' ⋅100 ⎟ ∑ ⎜ ⎟ n ⎝ yi ⎠
2
4.10
în care yi şi y'i reprezintă datele statistice reale sau empirice pentru fiecare an al perioadei considerată concludentă pentru analiza respectivă (diagnoză) şi, respectiv datele teoretice reajustate pe baza celor reale pentru fiecare an al perioadei statistice, iar n – numărul anilor din perioada statistică. Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că fiabilitatea reprezintă criteriul de bază al programării, dar şi al veridicităţii prevederilor ce au precumpănit în alegerea acelei variante. 4.4. Caracteristici ale fiabilităţii Din analiza elementelor prezentate anterior, rezultă că fiabilitatea reflectă fidel dacă previziunea exprimă realităţi, mecanisme şi legităţi obiective ale pieţei şi nu dorinţe, dacă la fundamentarea acesteia s-a pornit de la informaţii relevante şi exacte. Într-un astfel de context, apare cerinţa de a se preciza caracteristicile particularizate [1, pag.108]: a) Fiabilitatea este o probabilitate, respectând toate regulile acesteia. Deci, valorile numerice pe care le poate lua sunt cuprinse între 0 (incertitudinea) şi 1 (certitudinea), posibil de exprimat prin inegalitate: 0 ≤ r ≤ 1 în care r reprezintă fiabilitatea; b) Fiabilitatea depinde de orizontul de timp pentru care se calculează: ⎧r = e −λt ⎪ 1 ⎨ ⎪λ = t m ⎩
4.11
în care e reprezintă baza logaritmilor naturali, t - timpul, tm - timpul mediu de evoluţie normală, iar λ - rata neconcordanţelor din prevederile previziunii şi realităţile înregistrate în momentul realizării acesteia. Deoarece tm are totdeauna o valoare finită, rezultă că λ este 158
totdeauna mai mare decât 0. Întrucât λt este superior lui zero pentru orice t > 0, înseamnă că r < 1 pentru orice λt > 0. c) Fiabilitatea depinde de condiţiile în care se înfăptuieşte previziunea În sinteză, este vorba de o analiză cantitativă a metodelor utilizate şi mai puţin calitativă, de unde cerinţa ca programele, strategiile şi politicile bazate pe acestea să dispună de flexibilitate şi adaptabilitate în raport cu modificările intervenite în realitatea economicăsocială. Un rol aparte, în acest context, îl are evaluarea factorilor obiectivi şi subiectivi care stau la baza fundamentării previziunii, precum şi a raportului dintre stabilitatea şi mobilitatea sistemului. 4.5. Urmărirea înfăptuirii previziunilor Declanşarea procesului de înfăptuire a prevederilor coincide, de fapt, cu punerea în mişcare a unui sistem complex de analiză şi control, pornind de la următoarele premise fundamentale: Prevedere y
Comparare y-z
Decizie
Comandă
Control şi de stare analiză Vector
Proces
z
Fig. 4.7
• Caracterul opţional al previziunii, în sensul că adoptarea acesteia s-a făcut fără constrângeri administrative, însă în interesul agentului economic respectiv, pe bază de opţiuni libere; previziunea poate fi considerată un „tablou de bord” care indică direcţiile şi structurile de urmat, precum şi caracterul de referinţă la care trebuie raportată activitatea curentă, adică realitatea economică. • Flexibilitatea şi adaptabilitatea previziunii la modificările survenite în realităţile economice, de unde rolul deţinut de raportul obiectiv-subiectiv în activitatea previzională; componenta obiectivă rezultă din poziţia primordială a omului în creaţia de bunuri şi servicii, (acţionează potrivit unor principii şi reguli de raţionalitate), iar cea subiectivă decurge din responsabilitatea autorităţilor publice de a genera organizarea, legislaţia şi mediul adecvate performanţelor economice, tehnologice şi ecologice. • Stabilitatea şi mobilitatea în procesul efectiv de înfăptuire a prevederilor previziunii. Pe de o parte, stabilitatea pledează în 159
favoarea evoluţiei sincrone, a continuităţii structurilor organizatorice, legislative şi informaţionale, a îndeplinirii adecvate, într-o anumită ordine de prioritate, a obiectivelor şi structurilor previziunii, în concordanţă cu mecanismele şi cerinţele economiei de piaţă. Pe de altă parte, mobilitatea presupune adaptarea la schimbările ce au loc în mediul economico-social, obligând factorii de conducere să vegheze la raportul dintre inerţie şi transformare. Activitatea de control şi analiză a îndeplinirii previziunilor constituie o componentă organică a procesului de reglare a economiei Controlul şi analiza previziunilor se realizează pe diferite paliere ale economiei: a) la nivelul autorităţilor publice centrale; b) la nivelul autorităţilor publice regionale şi locale; c) la nivelul firmelor. Controlul şi analiza se pot desfăşura atât prin observarea nemijlocită a proceselor şi fenomenelor din economie, cât şi prin folosirea sistemului informaţional (statistic, financiar, contabil); când datele folosite nu sunt suficiente, îndeosebi pentru realizarea de analize, se pot organiza sondaje şi simulări (fig.4.8). Activitate previzională
Activitatea managerială
Procese economice
Sistem informaţional
Actualizare
Activităţi de control şi analiză Fig.4.8
4.6. Actualizarea cercetărilor prospective În funcţie de concluziile desprinse în urma analizei şi controlului se fac reevaluările şi rectificările de rigoare. Rectificarea constă în recalcularea prevederilor iniţiale în scopul articulării acestora, ţinând seama de noile realităţi din 160
economie generate de factori ca: schimbarea dinamicii diverselor compartimente ale economiei; apariţia unor structuri inedite sau îmbunătăţirea celor existente, reclamate de modificarea cererii şi ofertei; descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse primare şi energetice, precum şi noi tehnologii; modificarea fluxurilor de mărfuri şi devize în raporturile cu străinătatea, ca urmare a unor conjuncturi economice, politice şi sociale în schimbare. Rectificarea se poate realiza prin: corectarea abaterii valorilor reale de la valoarea prestabilită; compensarea perturbărilor cu ajutorul unor pârghii compensatoare; eliminarea factorilor perturbatori cu ajutorul măsurilor şi mijloacelor antirisc. Reevaluarea previziunilor constă în recalcularea acestora din punct de vedere al expresiei băneşti, avându-se în vedere mobilitatea preţurilor. În acest fel, previziunea operează cu măsuri exprimate atât în preţuri constante (comparabile), cât şi în preţurile pieţei (curente). Folosirea de preţuri constante serveşte la proiectarea dinamicii obţinându-se astfel evoluţia economiei în valori reale, în timp ce preţurile pieţei exprimă valori nominale, necomparabile în timp. Preţurile pieţei pot fi: a) previzionate cu ajutorul indicilor de preţuri prognozaţi şi b) reevaluate pe parcursul perioadei de previziune. Rectificarea şi reevaluarea se întrepătrund în cadrul acţiunii complexe de actualizare a previziunilor, iar actualizarea este o componentă a procesului decizional de reglare a procesului economic pe diferite paliere ale acestuia. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Definiţi fezabilitatea şi fiabilitatea prognozelor. 2. Care sunt principalele modalităţi de cuantificare a fiabilităţii prognozelor? 3. Analizaţi principalele caracteristici ale fiabilităţii. 4. Necesitatea actualizării periodice a previziunilor. Bibliografie 1. L.M., Băloiu, Managementul inovaţiei, Editura Eficient, Bucureşti, 1995. 2. J.M., Chaffray, Sisteme inteligente de management, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997. 3. Y. Dror, Ventures in Policy Sciences, American Elsevier, New York, 1971. 4. M. Moldovan, Economia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993. 5. I. Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 161
V INFORMAŢIA – SURSĂ DE COMPETITIVITATE
În orice activitate, mai cu seamă în aceia de organizare şi de conducere, informaţia reprezintă principala „materie primă” a deciziilor indiferent de domeniu. Alături de substanţă (materie) şi de energie, aceasta este percepută ca un mesaj sau semnal ce reflectă starea sistemului examinat şi a mediului în care aceasta funcţionează. Altfel spus, informaţia aduce receptorului (analistului) un spor de cunoaştere în procesul înfăptuirii deciziilor şi a proiectelor consacrate dezvoltării. Desigur, trebuie făcută distincţie între a) informaţia ca transmitere sau comunicare de ştiri, care este unica semnificaţie la nivelul conştiinţei comune şi b) informaţia ca modalitate de formare a individului, ca proces de modificare a cunoştinţelor dobândite anterior şi, în ultimă instanţă, chiar ca proces de modificare a structurii (legităţi şi conexiuni generatoare ale coerenţei funcţionale, relativ stabile în timp) şi a dinamicii sistemului respectiv, având sensul de evoluţie în timp. Dinamica poate fi identificată destul de uşor cu ajutorul simulării electronice, în timp ce structura face demersul mult mai dificil. Întrucât dezvoltarea electronicii înlesneşte considerabil producerea, selectarea, îmbunătăţirea, orientarea şi distribuirea informaţiei în timp real, accesul privilegiat la cea relevantă, cu potenţial economic şi financiar adică, preocupă deopotrivă pe teoreticieni şi practicieni. Prin urmare, procurarea informaţiei implică şi anumite costuri, iar utilizarea ei asigură un oarecare beneficiu. Nu întotdeauna însă, informaţia este şi eficientă. Există şi situaţii în care costul marginal pentru obţinerea acesteia este superior posibilului câştig marginal, care nu justifică efortul material, pentru achiziţionare. 162
5.1. Sistem informaţional În literatura de specialitate, sistemul informaţional este definit ca ansamblul interconectat al activităţilor de culegere, înregistrare, transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiei, realizat de persoane care utilizează procedee, metode, mijloace şi tehnici pentru furnizarea în timp optim, cu o precizie şi o structură corespunzătoare a informaţiilor necesare şi suficiente pentru desfăşurarea unei activităţi prospective. Informaţia obţinută prin prelucrarea electronică a datelor, fără a se confunda neapărat cu acestea, este indisolubil legată de cea de valoare, cuprinzând şi elemente referitoare la reprezentare (indicatori) şi la manipulare (atribute). Cu alte cuvinte, data este un model de reprezentare a informaţiei. Data şi informaţia devin sinonime numai dacă se convine identificarea subiectului analizat prin modelul său. Astfel, informaţiile au întotdeauna sensul de noutate, concept ce contribuie la reducerea semnificativă a nedeterminării (incertitudinii) sistemului examinat. O informare promptă, cu informaţii relevante şi actuale, asigură eficienţa conducerii strategice a sistemelor sociale şi economice. Având în vedere reprezentarea schematică a agentului economic, subsistemul informaţional realizează legătura în ambele sensuri între subsistemul de conducere sau decizional şi cel condus sau de execuţie, operaţional (fig.5.1), potrivit logicii că, transformarea resurselor în bunuri şi servicii, generează date care sunt prelucrate în cadrul subsistemului informaţional, devenind informaţii utile fundamentării şi adoptării deciziilor vizând desfăşurarea normală a activităţii; înfăptuirea deciziilor de către subsistemul operaţional generează noi date, ciclul reluându-se. Subsistemul de conducere Proces conducere
Decizii
Informaţii
Subsistemul informaţional
Decizii
Subsistemul condus
Proces informatic
Date
Proces condus
Fig. 5.1
În esenţă, proiectarea şi utilizarea procesului informatic (partea automată a subsistemului informaţional în care operaţiile de culegere, 163
transmitere, prelucrare şi sortare a datelor se realizează prin intermediul calculatorului electronic) viabil, adecvat, depinde de cunoaşterea structurii şi a dinamicii subsistemului informaţional în ansamblul său şi de eforturile consacrate perfecţionării sistematice a acestuia. În cazul agenţilor economici, subsistemul informaţional are mai multe funcţii sau atribuţii, principalele fiind următoarele: asigurarea informaţiilor despre situaţia trecută, prezentă şi viitoare; caracterizarea sintetică a rezultatelor obţinute de agentul economic; accesul direct la informaţiile selective şi relevante; existenţa unui sistem de urmărire şi control rapid şi eficient. 5.2. Clasificarea informaţiilor Gruparea sau clasificarea informaţiilor se face în funcţie de anumite criterii, dintre care reprezentative pot fi considerate următoarele: a) după forma de exprimare a evenimentelor şi a proceselor pe care le reflectă, informaţia poate fi analogică (caracterizează parametri cu variaţie continuă ai proceselor tehnologice - presiune, temperatura, viteza ş. a.), cantitativă (sub formă de cifre rezultate din măsurarea tradiţională - numărare, cântărire sau calcul matematic); calitativă - concepte, rapoarte, texte, liste bibliografice etc.; b) după suportul informaţional utilizat pentru transmitere, informaţia poate fi: scrisă, vorbită, grafică, audio sau video; c) după situarea în timp faţă de evoluţia evenimentelor ori a proceselor explorate, deosebim informaţii active sau operative (în curs de desfăşurare), pasive (care au avut loc) şi previzionale înglobate în planuri şi programe, care caracterizează stările viitoare; d) după conţinutul intrinsec, informaţiile sunt: elementare (definesc operaţii invizibile ce nu mai necesită descompunerea în părţi componente), complexe (rezultate din agregarea informaţiilor elementare în vederea caracterizării evenimentelor şi proceselor) şi sintetice – reflectă indicatori precum preţ, productivitate ş.a., care evidenţiază modul desfăşurării activităţii. De regulă, informaţiile circulă între persoane, compartimente şi agenţi economici sub formă de circuite informaţionale - drumul pe care îl parcurge informaţia din momentul apariţiei evenimentului până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment. O secţiune printr-un astfel de circuit formează fluxul informaţional sau cantitatea de informaţii care circulă între două 164
puncte ale grafului organizaţional, având destinaţie, conţinut, sens şi frecvenţă stabilite. În cadrul sistemului informaţional al previziunii, se disting două categorii de fluxuri de informaţii, respectiv verticale şi orizontale (Fig. 5.2.). ACTIVITĂŢI
PROCES
Culegere
Înregistrare
Prelucrare
Transmitere
DECIZII
Stocare
Personal de specialitate
Informaţii
Mijloace Tehnică de calcul Echipamente Documente
Metode, tehnici şi procedee de operare Resurse
Circuite informaţionale
Procese informaţionale
Lanţuri procedurale (fluxuri)
Fig. 5.2
Fluxurile verticale evidenţiază circulaţia informaţiilor în sens ascendent, adică dinspre agenţii economici spre departamente şi instituţia centrală abilitată cu fundamentarea şi elaborarea studiilor prospective, şi în sens descendent, respectiv dinspre organismul naţional spre agenţii economici. Fluxurile orizontale se identifică, de obicei, cu circulaţia informaţiilor între unităţile, organismele şi instituţiile aflate pe aceeaşi treaptă organizatorică, adică agenţi economici, unităţi teritorial administrative, departamente. De precizat că, sistemul informatic operează cu două categorii distincte de informaţii şi anume: literale, care exprimă obiectivele, căile şi mijloacele specifice strategiilor de acţiune, precum şi măsurile 165
avute în vedere, inclusiv în plan legislativ; cifrice, cu ajutorul cărora se reflectă aspectele cuantificabile şi care formează sistemul de indicatori ai activităţii previzionale. 5.3. Indicatorii – variabile deterministe ale mişcării dinspre prezent spre viitor Evaluarea cantitativă şi calitativă a unui eveniment sau fenomen are la bază date şi indicatori analitici şi sintetici sau agregaţi. Aceştia, împreună cu purtătorii de informaţii şi cu mijloacele tehnice de transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiilor facilitează fundamentarea şi adoptarea oricărei decizii destinate înfăptuirii strategiilor sau politicilor dezvoltării. Pentru a fi completă şi edificatoare, analiza trebuie să asigure cunoaşterea structurii şi a dinamicii evenimentelor şi fenomenelor (proceselor), a factorilor interni şi externi de care depinde evoluţia lor. Prin indicatori previzionali înţelegem expresiile numerice – în valoare absolută sau relativă – care oglindeşte starea evenimentelor şi a fenomenelor în dinamica lor de la o etapă la alta. Cu ajutorul indicatorilor este posibilă caracterizarea şi orientarea evoluţiilor respective într-un orizont de timp controlabil, prin operaţia de extrapolare şi prin raportarea prevederilor normative la realitatea prezentă şi la tendinţele majore manifestate în dezvoltarea acesteia. În cazul evoluţiilor ce nu pot fi măsurate sau cuantificate, cum sunt cele ale mediului ambiant şi ale judecăţilor de valoare, se apelează la argumentarea logică, analogică ş.a. Este vorba de un sistem de indicatori care oglindeşte mişcarea dinspre trecut şi prezent spre viitor. Prin urmare, sub raportul tipologiei şi al metodelor de calcul şi de interpretare în opinia cercetătorilor, sistemul informaţional specific studiilor prospective îndeplineşte următoarele funcţii sau atribute: - asigurarea informaţiilor necesare şi suficiente, relevante şi actuale pe baza cărora să se fundamenteze şi adopte diferitele decizii de acţiune socială; - reducerea timpului de răspuns al sistemului informaţional, în vederea creşterii operativităţii în demersul vizând aplicarea prevederilor alternativei apreciate ca optimă; - îmbunătăţirea sistematică, sub raport calitativ, a procesului de prelucrare şi de valorificare a informaţiilor; - conceperea, realizarea şi exploatarea eficientă, optimă a sistemului informaţional şi, implicit, a celor de conducere şi de execuţie. Având în vedere multitudinea conexiunilor interne şi externe, precum şi apartenenţa la diferite organizaţii şi organisme interna166
ţionale, sistemul informaţional naţional trebuie să devină compatibil sub raportul metodologiei de calcul şi al structurării informaţiilor, celor ale partenerilor. Componenta de bază a sistemului informaţional o constituie, fără îndoială, indicatorii sociali, economici, tehnici ori de altă natură. Împreună cu celelalte componente, respectiv purtătorii de informaţii şi mijloacele tehnice de transmitere, prelucrare şi stocare a acestora, fluxurile informaţionale ş. a., indicatorii facilitează fundamentarea şi adoptarea deciziilor vizând strategiile şi politicile dezvoltării. Există aprecierea unanimă că evaluarea cantitativă şi calitativă a proceselor din natură şi din societate nu poate fi completă şi, deci, optimă fără cunoaşterea structurii şi dinamicii lor, a factorilor de influenţă şi eficienţă. 5.4. Indicatori ai previziunii În domeniile economic şi social, indicatorii analizaţi îndeplinesc următoarele funcţii: - reflectarea complexităţii, a structurii şi a dinamicii activităţii sistemului ce face obiectul examinării; - cuantificarea evoluţiei sistemului şi a părţilor sale componente într-un orizont de timp prestabilit; - corelarea legăturilor dintre părţile componente, dintre acestea şi întreg, în vederea obţinerii echilibrului corespunzător: resurse – nevoi, resurse naturale şi umane, financiare şi monetare; - stimularea agenţilor economici în direcţia sporirii calităţii şi a eficienţei activităţii desfăşurate; - controlul procesului de înfăptuire a previziunilor. Această categorie de indicatori trebuie să respecte următoarele principii de alcătuire şi de întrebuinţare [6, pag.13]: a) unitatea metodologică, respectiv determinarea şi prelucrarea unitară a indicatorilor în cadrul tuturor structurilor organizatorice şi al fluxurilor informaţionale; b) compatibilitatea şi comparabilitatea în timp şi spaţiu a indicatorilor, inclusiv în plan internaţional; c) integrarea şi agregarea indicatorilor, respectiv modalitatea unitară de culegere şi prelucrare a informaţiilor având un canal unic de transmitere pentru a se evita paralelismele şi încărcarea inutilă a sistemului informaţional al unei entităţi statale; d) ierarhizarea indicatorilor pe trepte organizatorice ca mijloc de degrevare a instituţiilor de nivel superior de detalii sufocante pentru analiză şi decizia social-economică; 167
e) perfectabilitatea sau îmbunătăţirea sistematică a indicatorilor de previziune în concordanţă cu realităţile economico-sociale şi impuse de evoluţiile din ştiinţă şi tehnologie, de standardele internaţionale în speţă; f) eficienţa folosirii şi a exploatării sistemului informaţional, în special a părţii sale numerice. În sfârşit, pentru a-şi îndeplini menirea de instrument al cunoaşterii realităţilor, indicatorii trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de practica activităţii agenţilor economici şi a instituţiilor publice, respectiv să furnizeze informaţii relevante şi complexe care să permită [1, pag.54] [4, pag.26]: caracterizarea potenţialului tehnic şi tehnologic, a bazei materiale la nivelul agenţilor economici, al ramurilor şi al economiei naţionale; caracterizarea resurselor de muncă - populaţie ocupată şi asistată social, structura şi gradul de instruire, ş. a.; caracterizarea rezultatelor obţinute ca urmare a utilizării potenţialului economic şi tehnologic existent, parametru ce cuprinde conceptele de eficienţă şi optimalitate; caracterizarea participării la circuitul economic internaţional; caracterizarea nivelului de trai, adică a calităţii vieţii şi a muncii. Dintre numeroasele criterii de clasificare întâlnite în literatura de specialitate, am optat în favoarea structurării sistemului de indicatori în patru grupe fundamentale şi anume [3, pag.101]: indicatori de stare, indicatori ai contabilităţii naţionale, indicatori ai fluctuaţiilor ciclice şi indicatori ai strategiilor economice internaţionale. 5.4.1. Indicatori de stare De regulă prin intermediul acestor indicatori se caracterizează situaţia sau starea economiei la limita orizontului de previziune stabilit, precum şi pe parcursul perioadei respective. Este vorba de un ansamblu informaţional complex, structurat potrivit anumitor criterii explicite, dintre care în lucrarea de faţă interesează în mod deosebit: A - Din punctul de vedere al caracterului studiilor prospective, indicatorii se grupează după cum urmează: a1 - Indicatori cantitativi (de volum): reflectă particularităţile activităţilor social economice ori ale componentelor acestora precum valoarea (volumul) producţiei, a investiţiilor de capital, a comerţului exterior sau a salariului mediu, numărul persoanelor ocupate (se exprimă în unităţi naturale sau valorice şi pot avea un caracter sintetic ori analitic); 168
a2 - Indicatori calitativi: reflectă patru ipostaze sau valenţe de ordin calitativ ale activităţii desfăşurate: indicatori calitativi economici(exprimă eficienţa activităţii, precum productivitatea factorilor de producţie, rata profitului), indicatori calitativi tehnicoeconomici (încorporează influenţa unor factori tehnici şi economici – gradul de înzestrare a producţiei şi de prelucrare a bunurilor intermediare şi a produselor (îmbunătăţirea caracteristicilor constructive, funcţionale şi de exploatare), indicatori calitativi de impact (înglobează efortul uman vizând optimizarea raportului între economie, tehnologie şi ecologie: refacerea echilibrului şi protejarea mediului ecologic) şi indicatori ai calităţii vieţii şi ai muncii – condiţiile pentru satisfacerea nevoilor materiale (consumuri de bunuri şi de servicii), spirituale (educaţie, ştiinţă, cultură), sociale (relaţii umane, activitate politică, condiţii morale), de muncă (climat profesional, aspecte ergonomice) şi de viaţă: mediul familial, precum şi pentru protecţia consumatorului în faţa ofertei de mărfuri necorespunzătoare şi a agenţilor biologici şi chimici nocivi sănătăţii. B - Din punct de vedere al procesului reproducţiei, indicatorii se grupează astfel: b1 - Indicatori ai resurselor primare utilizaţi pentru caracterizarea principalelor categorii de resurse preluate de la ciclurile anterioare de producţie, cum sunt populaţia în ansamblu său şi cea ocupată, avuţia naţională, nivelul cercetării şi viteza de asimilare a progresului tehnic; b2 - Indicatori ai producţiei utilizaţi pentru exprimarea volumului şi a structurii producţiei (brute) şi a valorii adăugate sau producţiei nete; b3 - Indicatori ai repartiţiei utilizaţi pentru caracterizarea distribuirii şi a redistribuirii producţiei şi veniturilor în vederea utilizării finale a acestora; b4 - Indicatori ai circulaţiei utilizaţi pentru exprimarea circulaţiei bunurilor şi a serviciilor pe piaţa internă şi externă; b5 - Indicatori ai rezultatelor finale utilizaţi pentru caracterizarea dinamicii evoluţiei economice. C - Din punctul de vedere al unităţilor de măsură deosebim: c1 - Indicatori în expresie naturală sau în unităţi de măsură specifice mărfurilor: tone de oţel, metri cubi de gaze, metri pătraţi de ţesături, hectolitri de lapte, perechi de încălţăminte; c2 - Indicatori în expresie natural – convenţională, necesari pentru caracterizarea produselor similare. Spre exemplu, tone echiva169
lent cărbune de 7000 cal. pentru resursele primare de energie (petrol, gaze naturale, cărbune etc.). Exprimarea în unităţi natural convenţionale se realizează cu ajutorul coeficienţilor de transformare: coeficientul 1 revenind unităţii de referinţă; c3 - Indicatori în expresie bănească sau valorică folosiţi pentru exprimarea fondurilor financiare şi valutare precum şi pentru exprimarea bănească a volumului de produse şi servicii, ceea ce permite însumarea unor bunuri eterogene şi realizarea de comparaţii în timp (de la o perioadă la alta, folosind preţuri comparabile) şi în spaţiu (între regiuni şi ţări, folosind o valută convenită sau o exprimare convenţională multinaţională cum sunt: drepturile speciale de tragere DST şi moneda unică europeană Euro); c4 - Indicatori exprimaţi în număr de persoane sau în unităţi de timp de muncă folosiţi la analizarea resurselor umane (populaţiei, persoane în vârstă de muncă, populaţie activă, populaţie ocupată, populaţie şcolară) şi la exprimarea unei producţii eterogene (om-ore) D - Din punct de vedere al specificului mărimilor numerice folosite, indicatorii se împart în: d1 - Mărimi absolute, utilizate pentru a caracteriza activităţi cu volum bine definit; d2 - Mărimi relative, adică medii, coeficienţi sau indici (de regulă, ca mărimi per capita, procente sau promile) constituind mărimi derivate din cele absolute, pentru a exprima mai sugestiv anumite fenomene sau procese economice. 5.4.2. Indicatori ai contabilităţii naţionale Prin contabilitate naţională înţelegem ansamblul coerent de conturi şi tabele ce oferă o imagine sistematică şi comparabilă a activităţii economice la nivelul unei ţări. În această categorie, se regăsesc o serie de indicatori valorici care reflectă fluxurile economice într-un număr relativ redus de mărimi agregate, permiţând astfel obţinerea unei reprezentări sugestive a economiei naţionale şi a legăturilor economice şi cu restul lumii, precum şi realizarea de analize şi previziuni cu caracter macroeconomic. Aceasta favorizează fundamentarea politicilor şi deciziilor economice de importanţă naţională. A - Sistemul conturilor naţionale (SCN) se bazează pe teoria factorilor de producţie, considerând că orice activitate din economie este productivă atâta timp cât este necesară şi profitabilă. Sistemul se practică în ţările cu economie de piaţă, fiind conceput să funcţioneze 170
pe baza regulilor standardizate stabilite de Sistemul European al Conturilor Economice Integrate (SECEI) [7 p.4; 2 p.4]. Un astfel de sistem înregistrează şi analizează procesele din economie folosind principiul contabil al dublei înregistrări, respectiv resursele şi utilizarea acestora. În acest fel se ilustrează fluxurile din economie legate de formarea resurselor, sau şi utilizarea acestora prin procesul de distribuire şi redistribuire. Totodată, sistemul este utilizat atât în scopuri statistice, cât şi pentru activitatea previzională. Principalele conturi macroeconomice ale sistemului sunt: a1 - Contul de producţie ilustrează producţia totală (pe economie şi pe ramuri) de bunuri şi servicii (X), cunoscută sub denumirea de „produs global” sau „producţia brută”, care este formată din consumul intermediar Ci şi valoarea adăugată brută VAB: 5.1
X = Ci + VAB
a2 - Contul de creare a veniturilor evidenţiază, la nivelul ramurilor şi al economiei, formarea veniturilor din activitatea economică a perioadei respective, precum şi din patrimoniu. Dacă se are în vedere că, sursele de formare a veniturilor sunt salariile (S), impozitele şi taxele (I) directe, suportate de producători (vânzători), ori indirecte, suportate de beneficiari (cumpărători); amortizările (A); excedentul net de exploatare (En), exprimate în preţurile pieţei (pp), rezultă următoarele relaţii de echilibru: ⎧⎪VAB pp = S + I + A + E n = PIB pp ⎨ ⎪⎩E n + VAB = E b
5.2
în care Eb exprimă excedentul brut de exploatare. În eventualitatea în care se face abstracţie de amortizare (pentru a se obţine mai explicit valoarea nou creată, adică fără consumurile de capital fix reprezentate de amortizări), se obţin mărimile nete: VANpp = S + I + En = PINpp pp
5.3 pp
în care VAN reprezintă valoarea adăugată netă, iar PIN produsul intern net la preţul pieţei. Produsul intern brut se referă la producţia realizată de agenţii economici dintr-o ţară, iar produsul naţional la activitatea agenţilor economici din ţară şi din străinătate care au un centru de interes pe teritoriul acesteia. În primul caz, se operează cu indicatori macroeconomici PIB sau PIN, iar în cel de al doilea cu PNB şi, respectiv, PNN: 171
⎧PNB = PIB + VABn − VABs ⎪⎪ t n s ⎨SAB = VAB − VAB ⎪ t ⎪⎩PNB = PIB ± SAB
5.4
în care VABn şi VABS reprezintă valoarea adăugată brută obţinută de agenţii economici din ţară pentru activităţi desfăşurate în străinătate şi, respectiv, valoarea adăugată brută obţinută de cei străini pentru activitatea desfăşurată în ţară, iar SABt soldul valorii adăugate brute obţinută în relaţiile cu terţe state. Eliminând amortizarea, valorile devin: ⎧PNN = PIN + VAN n − VAN s ⎪⎪ t n s ⎨SAN = VAN − VAN ⎪ t ⎪⎩PNN = PIN ± SAN
5.5
Dacă mărimile sunt evaluate la preţul factorilor (pf), atunci rezultă următoarele relaţii: ⎧VABpf = VABPP + S v − I i ⎪ ⎪PIBpf = PIBpp + S v − I i ⎪ ⎪⎪VAN pf = (VABpp + S v ) − (A + I i ) ⎨ pf pp ⎪PIN = (PIB + S v ) - (A + I i ) ⎪ pf pp pp t ⎪PNB = PIB + S v + VABn ) − (SAB + I i ) ⎪ pf pp pp t ⎩⎪PNN = PIN + S v + VAN n ) − (SAN + I i )
5.6
în care Sv reprezintă subvenţiile, iar Ii impozite şi taxe indirecte. Produsul naţional net exprimat în preţul factorilor PNNpf este denumit venit naţional (VN): VN = PNNpf = PINpf + SANt
5.7
din care se deduce venitul naţional disponibil (VNd): VNd = VN + (T1 – T2) = VN + St
5.8
în care T1 şi T2 exprimă transferurile curente de valori încasate din alte ţări şi, respectiv, plătite către alte ţări, iar St soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea. 172
Transferurile curente se referă la încasări şi plăţi nelegate de activitatea factorilor de producţie: asigurări sociale, cotizaţii către organisme naţionale şi internaţionale, ajutoare, penalizări, daune ş. a. Venitul naţional disponibil reprezintă venitul net, la care dacă se adaugă amortizarea capitalului fix se obţine venitul brut disponibil (VBD). a3 - Contul de utilizare a veniturilor exprimă utilizarea în interiorul ţării a venitului brut disponibil pentru consumul final şi pentru acumulare. La rândul său, consumul final (CF) este destinat populaţiei (CM) şi administraţiei publice şi private (CA = CAPB + CAPR). După cum, acumularea (brută) reprezintă formarea brută de capital (FBC) destinată formării brute de capital fix (FBCf), precum şi modificării stocurilor şi rezervelor (ΔSt): ⎧VBD = CF + FBC ⎪ ⎪⎪CF = CM + CA ⎨FBC = FBCf + ΔSr ⎪CA = CAPB + CAPR ⎪ ⎩⎪VBD = CM + CAPB + CAPR + FBCf + Δs R
5.9
Mişcarea veniturilor oglindeşte procesul de redistribuire a excedentului brut (Eb) şi a altor resurse (AR), obţinându-se în final, acumularea brută (AB) şi alte destinaţii (AD), de unde rezultă relaţiile: ⎧E b + AR = AB + AD ⎨ ⎩AB = E b + AR d − AD
5.10
în care AR se formează din dobânzi, dividende şi transferuri curente intrate în ţară, iar AD din dobânzi, dividende şi transferuri curente din ţară spre străinătate. a4 - Contul de capital ilustrează constituirea resurselor de capital în funcţie de acumularea brută (AB). Pe de o parte, transferul de capital către piaţa internă (Ip) şi nevoia de finanţare externă a economiei naţionale (NFe). Pe de alta, utilizarea resurselor de capital respective pentru investiţii în capital fix (If), variaţia stocurilor şi a rezervelor (ΔSr) şi pentru oferta de finanţare în exterior (oe). În acest context, rezultă următoarele relaţii: ⎧AB + I p + NFe = I f + Δ SR + o e ⎪ ⎨RC = AB + I p + (NFe − o e ) ⎪ ⎩I f = AB + (NFe − o e )
5.11 173
a5 - Contul financiar oglindeşte variaţia datoriilor (D) şi a creanţelor (C), relevându-se caracterul creditor (când D < C) sau debitor (când D > C) al economiei naţionale. B - Tabelele macroeconomice, parte componentă a sistemului contabilităţii naţionale, se grupează în trei categorii distincte: b1 - Tabelul intrări-ieşiri (Ti), care reflectă fluxurile valorice între ramuri şi echilibrul economic, posibil de exprimat cu ajutorul relaţiilor: ⎧VABpf = VABPP + S v − I i ⎪ ⎪PIBpf = PIBpp + S v − I i ⎪ ⎪⎪VAN pf = (VABpp + S v ) − (A + I i ) ⎨ pf pp ⎪PIN = (PIB + S v ) - (A + I i ) ⎪ pf pp pp t ⎪PNB = PIB + S v + VABn ) − (SAB + I i ) ⎪ t ⎪⎩PNN pf = PIN pp + S v + VAN pp n ) − (SAN + I i )
5.12
b2 - Tabelul economic de ansamblu (Te), în care elementele conturilor naţionale sunt sistematizate, ilustrând procesul de formare, repartizare şi redistribuire a rezultatelor activităţii economice. b3 - Tabelul operaţiilor financiare (Tf), care reflectă creanţele, datoriile şi finanţările externe, (utilizatori administraţia publică şi privată, beneficiari externi) şi pe categorii de furnizori de resurse (bănci interne şi externe, organisme financiare internaţionale şi societăţi de asigurare din ţară şi din străinătate, împrumuturi publice). În final, se prezintă soldul creanţelor şi al datoriilor, reflectând caracterul debitor sau nu al ţării respective în raport cu celelalte state ale lumii. 5.4.3. Indicatori ai fluctuaţiei ciclice Este o categorie de indicatori reclamaţi de activităţile înregistrate în producţie. În acest caz, fundamentarea strategiilor şi politicilor urmărind atenuarea evoluţiilor indezirabile se face pe baza evaluării indicatorilor specifici ai oscilaţiilor ciclice, posibil de grupat în trei categorii distincte, după cum urmează: A - Indicatori reprezentativi care reflectă dinamica fazelor particulare ale activităţii economice, caracteristice pentru exprimarea indirectă a dinamicii economiei naţionale. În această categorie de indicatori se încadrează producţia de energie electrică, de automobile sau de ambalaje; evoluţia debitelor şi a plăţilor bancare, dinamice şomajului şi a falimentelor ş. a.; 174
B - Indicatori compuşi, care caracterizează mai multe faze particulare ale activităţii economice. Spre exemplu, mişcarea efectivului de salariaţi cu ajutorul unui eşantion de unităţi economice având cel puţin jumătate din numărul total de angajaţi; indicele plăţilor pentru salarii cu ajutorul dinamicii numărului de salariaţi, al nivelului de salarizare şi al modificării numărului de ore lucrate pe săptămână; indicele producţiei industriale cu ajutorul unui eşantion de agenţi economici acoperind circa un sfert din numărul de angajaţi în această ramură. C - Indicatori generali ai afacerilor: reflectă mişcarea combinată a indicatorilor individuali, respectiv de avertizare care semnalează momentele anterioare modificărilor fluctuaţiei ciclice (înregistrări ale şomajului, înfiinţarea de agenţi economici, realizarea unor comenzi de stat, cereri de locuinţe), de coincidenţă care se modifică în acelaşi sens cu fazele ciclului economic (nivelul veniturilor şi al preţurilor, volumul profitului şi al vânzărilor cu amănuntul) şi de întârziere care se modifică după momentul maxim sau minim al fluctuaţiei - rata dobânzii şi profitului, evoluţia patrimoniului, investiţiei noi. De regulă, această categorie de indicatori se foloseşte pentru a cuantifica evoluţiile tendenţiale, precum şi fluctuaţiile ce se manifestă în orizontul de timp preconizat pentru previziunea respectivă. Dinamica de tip oscilant, cu caracter ciclic, este consecinţă directă a conjugării unor cauze externe (evoluţia populaţiei, mişcării sociale şi politice) dar, mai cu seamă, interne ale sistemului [7, pag.26]. Demersul specific, pragmatic al analizei constă în descrierea, pe baza seriilor de date certe cunoscute sau deduse intuitiv, a funcţionalităţilor posibile. Având caracter static această explorare vizează orientarea trendului, adică tendinţa direcţiei dezvoltării (T) şi eliminarea variaţiilor sezoniere (S) şi respectiv aleatoare sau întâmplătoare (I), în scopul izolării fluctuaţiei ciclice (C) în cadrul variaţiei totale (Yt) a fenomenului sau procesului respectiv: Yt = Tt • St • Ct • It
5.13
Se cuvine făcută precizarea că, trendul reprezintă linia principală de evoluţie a domeniului studiat. Esenţa dinamicii acestuia se caracterizează printr-o schimbare medie, de tipul creştere/descreştere, într-o perioadă de timp prestabilită. Variaţia sezonieră este fluctuaţia sau schimbarea provocată de cauze naturale (cererea şi oferta specifică anotimpurilor) sau artificiale (speculaţii la burse), iar variaţia întâmplătoare este schimbarea provocată de cauze aleatoare ce se estimează probabilistic, pe baza experienţei acumulate. 175
Utilizând metode statistice adecvate, se elimină, în primul rând, variaţia sezonieră, obţinându-se o curbă scrisă cu ecuaţia: Yts = Tt • C t • I t
5.14
Curba trendului Yt exprimă varianta medie a fenomenului examinat şi poate fi considerată ca normă a dezvoltării economice (Fig. 5.3). PNB
A
Yt
B
Trend C Yts
0
th
a
Timp
[După Dornbrusch Rudiger, Fesker Stanley, Macroeconomics, Departament of Economics Massachussets Institute of Technology]. Fig. 5.3
După eliminarea fluctuaţiei sezoniere (FS) se obţine nivelul activităţii, indicat de punctul B de pe curba Yts. Fluctuaţia sezonieră la momentul th se determină cu ecuaţia: FSth = YAth – YBth 5.15 s Distanţa între trendul şi curba Yt , respectiv între punctele B şi C din diagramă, reprezintă deviaţia, obţinută prin diferenţa între fluctuaţia ciclică şi cea întâmplătoare (FCI), posibil de exprimat cu ecuaţia: ΔthFCI = YthB - YthC 5.16 Exprimarea deviaţiei se face în cifre absolute, în cazul în care pe ordonată sunt reprezentate nivelurile absolute ale indicatorului considerat, sau în cifre relative, dacă ordonata conţine abaterile relative de la trendul sau de la normele convenite ± (ΔthFCI•Yth) •100, pentru th = 1, 2, ...,T (fig. 5.4). 176
% 30 20 10 0 -10 -20 -30
P Yt
ΔP T
ΔT
Δt
FCi Timp
Fig. 5.4 FCI
Definirea curbei Δt = ΔtFC•ΔtFI indică existenţa oscilaţiilor şi ca urmare a acţiunii factorilor întâmplători (FI). Abaterile relative sunt proporţionale cu valorile absolute prin care se exprimă norma de-a lungul abscisei. Chiar dacă nu apar influenţe ale factorilor sezonieri şi întâmplători, în activitatea economică se înregistrează fluctuaţii ciclice, mărimea şi frecvenţa lor ţinând de cauze intrinseci acestui gen de activităţi în perspectivă istorică; evoluţia este una crescătoare, de progres. Analiza sistemică a evoluţiei ciclice a economiei permite cunoaşterea dinamicii acesteia şi orientarea activităţii în direcţia valorificării eficiente a diverselor oportunităţi şi, implicit, adoptarea din timp a măsurilor antirisc, prefigurând momentul (perioada) apariţiei unei inflexiuni majore. Totodată, se pot desprinde concluzii importante cu privire la spirala evoluţiei pe termen lung, respectiv reluarea, la un nivel superior, a unei noi faze (fig.5.4) în care P şi T reprezintă punctul maxim şi, respectiv, minim, iar ΔP şi ΔT ridicarea nivelului maxim şi a celui minim. Multe dintre elementele ciclului economic înregistrează nivele maxime în faza de prosperitate şi descresc în cea de recesiune, ajung la cel mai scăzut nivel în faza de depresiune, pentru a creşte, apoi, treptat în faza de înviorare şi ascensiune. În această categorie de elemente intră: producţia, populaţia ocupată, veniturile, cererea de mărfuri, profitul, solicitarea de credite, investiţiile ş.a. O situaţie aparte o prezintă preţurile şi costurile, modificarea patrimoniului de bunuri, rata dobânzii, cererea de înlocuire a echipamentelor, precum şi comportamentul agenţilor economici. 5.4.4. Indicatori ai strategiilor economiei internaţionale Această categorie de indicatori se utilizează pentru fundamentarea şi elaborarea strategiilor UE, FMI, BIRD, BERD ş.a. şi cu susţinerea 177
financiară a acestora. Între condiţiile necesare şi obligatorii pentru a realiza studii prospective relevante, se remarcă compatibilitatea sistemelor informatice şi a conţinutului indicatorilor care reflectă realităţile din diverse domenii social economice. După îndelungate şi anevoioase consultări, consacrate armonizării raporturilor dintre parteneri, dintre comunitate şi alte state, UE a adoptat indicatori standard ai contabilităţii naţionale cu precădere în legătură cu preţurile şi cu ratele de schimb, ajungând la debutul în actualul secol şi mileniu să pună în practică sistemul unic monetar financiar, bazat pe moneda EURO. Asemenea celorlalte organisme economice şi financiare internaţionale, structurile euro-atlantice folosesc un sistem de 10 indicatori: instrumentali (rata dobânzii şi deficitul bugetar, sau mai precis ponderea în PIB), de pilotaj (soldul balanţei comerciale, rata creşterii masei monetare, rata de schimb sau cursul valutar, rezerva valutară şi rata acumulării, adică a economisirii) şi de obiective – creşterea economică sau ritmul creşterii PIB-ului (general şi pe cap de locuitor), rata inflaţiei şi rata şomajului. Cu ajutorul indicatorilor respectivi se construieşte aşa numitul careu magic al strategiei economice[3, pag.54], posibil de reprezentat grafic (fig.5.5) în care cu linie întreruptă se exprimă nivelurile previzionate, iar cu linie continuă cele existente. Creşterea economică → RC Ocuparea 10 resurselor 8 umane 6 4 2
Echilibru extern
15 10 5
RI →
178
0 ↑ RS
3 6 9 -1 0 +1 Preţurile Fig. 5.5
↑ BR
Indicatorii au următoarea semnificaţie: Rc reprezintă rata creşterii economice, RI rata inflaţiei, RS rata şomajului şi BR balanţa relaţiilor externe curente. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Definiţi sistemul informaţional. 2. Criterii de clasificare a informaţiilor şi tipuri de informaţii. 3. Indicatori ai previziunii, funcţii, principii de utilizare, tipuri de indicatori. 4. Sistemul conturilor naţionale: indicatori, conturi şi tabele utilizate. 5. Ciclurile economice şi indicatorii fluctuaţiei ciclice.
Bibliografie 1. I. Capanu ş.a., Statistică macroeconomică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 2. D. Caracota, Previziunea economică, Editura Interprint, Bucureşti, 1994. 3. N. Valentin ş.a., Previziune şi orientare economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 4. I. Popescu, Gândirea prospectivă în Administraţia Publică, Editura Eficient, Bucureşti, 2002. 5. L. Stoleru, Cours d’economie à L’école post technique, Paris, 1987. 6. N. Tabără, Concepţii privind sistemul de indicatori ca instrument de cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993. 7. E. Ţigănescu, Dinamica economiei naţionale, fluctuaţii ciclice, Editura ASE, Bucureşti, 1990. 8. *** Système de contabilité nationale et tableaux annexes, ONU, New York, 1960.
179
Partea a treia METODE ŞI TEHNICI DE EXPLORARE A VIITORULUI
Cercetările prospective sunt, de regulă, laborioase şi complexe, şi se efectuează cu ajutorul metodelor şi tehnicilor întâlnite destul de frecvent în ştiinţele sociale, precum logica deductivă şi inductivă, analiza şi sinteza, concepţia sistemică şi inferenţa analogică, dar şi altele specifice, proprii – construirea scenariilor, comparaţiile internaţionale, normarea şi intuiţia, balanţele şi legăturile între ramuri. Din această raţiune, o atenţie aparte se acordă metodologiei (definirea şi clasificarea metodelor, variantele de previziune, elementele caracteristice evoluţiei fenomenelor economice, cercetarea cantitativă, ajustarea datelor statistice), care nu este doar o estimare aproximativă, intuitivă a evoluţiilor, ci o descriere cu o eroare controlabilă, permiţând obţinerea rezultatelor dorite în eventualitatea în care acestea sunt realizabile. În acest context, prin metodă de previziune se înţelege modalitatea (sau procesul) prin intermediul căreia se realizează cercetarea, descrierea şi cunoaşterea realităţii în scopul anticipării şi orientării acţiunilor sociale potrivit criteriilor de eficienţă. Şi mai concret, este vorba de opţiuni şi orientări ale evoluţiei fenomenelor (proceselor) cu o eroare controlabilă, care să permită obţinerea rezultatelor aşteptate sau dorite, prin utilizarea unor criterii de raţionalitate. Deşi are un conţinut asemănător, metoda nu se confundă nici cu metodologia (totalitatea metodelor şi a tehnicilor folosite într-o ştiinţă), nici cu metodica – parte a didacticii generale ce studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate fiecărui obiect de învăţământ. În ştiinţa despre viitor (prognoza), metoda exprimă un ansamblu de principii, modalităţi şi tehnici de cercetare folosite pentru soluţionarea problemelor concrete, punctuale, precum şi pentru identificarea de noi adevăruri. Între metodă şi tehnica prognozării există o relaţie de tipul de la întreg spre parte sau invers, în sensul că utilizarea unei metode presupune utilizarea mai multor tehnici. În eventualitatea în care 180
tehnica se foloseşte autonom, atunci ea se poate constitui într-o metodă de – sine – stătătoare. De asemenea, tehnica reprezintă activitatea de cunoaştere a conţinutului şi a structurii subiectului examinat, reprezentând aspecte auxiliare ale metodei. Metoda are un caracter activ, în sensul că nu se referă la cunoaşterea pasivă a realităţii, ci evidenţiază căile de urmat, orientările practice referitoare la modul în care trebuie procedat. Spre deosebire de metode, tehnicile reprezintă instrumentele utilizate în activitatea de cercetare şi de cunoaştere. De regulă, tehnicile cantitative se prezintă sub forma: funcţii matematice, relaţii de definiţie, econometrice şi de echilibru, trend-uri, coeficienţi de elasticitate, tehnici de estimare şi de ajustare. Integrarea metodelor şi a tehnicilor într-o concepţie generală unitară şi coerentă formează metodologia previzională, care îndeplineşte rolul de a evidenţia nevoile sociale în perspectivă şi de a oferi, pe această bază, procedee de stabilire a priorităţilor de alocare şi utilizare optimă a resurselor, de corelare a componentelor fenomenelor (proceselor) astfel încât să se asigure funcţionarea normală, coerentă şi eficientă a activităţii ce urmează a se desfăşura. Cum activitatea prospectivă asigură identificarea şi precizarea sensurilor (direcţiei) de evoluţie, a corelaţiilor şi transformărilor ce vor avea loc în domeniu, pentru realizarea obiectivelor respective sunt necesare cuantificări, analize şi structurări ale componentelor (variabilelor) care configurează evoluţiile în viitor. Metodologia previzională este eficientă doar în măsura în care îndeplineşte următoarele cerinţe: cunoaşterea temeinică a realităţii, folosirea unei game largi de metode, utilizarea într-o măsură cât mai mare a metodelor şi tehnicilor economico-matematice, adaptarea continuă a metodologiei, examinarea proceselor economice sub raport cantitativ şi calitativ.
181
VI FUNDAMENTAREA, ELABORAREA ŞI ADOPTAREA PROGNOZELOR
Metodologia utilizată pentru cunoaşterea evoluţiilor viitoare facilitează transformarea activităţii de anticipare într-un demers raţional, materializat în obţinerea de rezultate scontate, sau controlabile. Fiind vorba de o categorie specială de evenimente şi de procese, care introduc elemente noi, necunoscute, adică informaţii, analiza respectivă nu este statică şi sincronă, ci una creativă de tip dinamic, implicând un anumit raport între redundanţă (în sens de exces informaţional faţă de strictul necesar) şi informaţia relevantă, capabil să diminueze incertitudinea şi entropia (mărime fundamentală în teoria informaţiei raportată la un element al mesajului transmis). Această dimensiune este pusă în evidenţă de realitatea că, metodologia cercetărilor asupra viitorului integrează simularea şi dirijarea creativităţii manifestate în diferite domenii, precum şi concluziile decurgând din acţiunea legilor obiective în procesele euristice. Avem în vedere prezenţa, într-o anumită proporţie, a unor ipoteze acceptate ca axiome şi/sau elemente euristice [1, pag. 61], care evidenţiază rolul intuiţiei în cercetările prospective. Evident, această categorie de cercetări a beneficiat şi de contextul ştiinţific favorabil generat de structurarea ştiinţelor sociale. De altfel, autonomizarea studiilor despre viitor nu a fost stimulată doar de ritmul fără precedent al schimbărilor, ci şi de nivelul atins în alte discipline ştiinţifice, precum matematica, economia, managementul ş.a. Spre exemplu, matematica modernă permite studiul sistematic al proceselor aleatoare (teoria predicţiei, a învăţării), al deciziei, informaţiei şi eficienţei. Cu unele excepţii, definirea aspectelor care pot fi studiate riguros nu constituie o problemă pentru ştiinţele naturii ori pentru cele sociale, reducându-se astfel considerabil acţiunea factorilor incontrolabili - experienţa, capacitatea analitică sau euristică a cercetărilor. În esenţă, demersul prospectiv porneşte de la trei raţionamente fundamentale [9, pag. 55], [4, pag. 75]: • Logico – deductiv, întâlnit în studiile lui K. Popper, potrivit căruia, dacă premisele unui demers oarecare sunt valabile, atunci este 182
adevărată şi concluzia acestuia. Prin ataşarea unui operator temporal la evenimentele sau fenomenele prognozate pot fi cunoscute stările lor viitoare, determinate cu ajutorul scenariilor şi al simulării. Pentru a trece de la propoziţii având caracter de axiomă la altele tot cu valoare de adevăr, considerăm că mulţimile X şi Y sunt echivalente logic dacă mulţimea consecinţelor logice ale lui X este egală cu mulţimea consecinţelor logice ale lui Y. Mulţimea de propoziţii X devine axiomă dacă există o mulţime finită Y astfel încât X şi Y să fie logic echivalente. O mulţime de propoziţii este independentă dacă nici unul dintre elementele sale nu este deductibil din altele. Baza unei mulţimi X este o mulţime Y independentă şi, totodată, echivalentă logic cu X, iar un sistem deductiv este axiomatizabil dacă admite o bază finită; • Inductiv, în conformitate cu care dacă un eveniment, o proprietate sau caracteristică se repetă cu o anumită periodicitate (frecvenţă) într-un interval de timp mai lung, atunci acestea se vor repeta şi în viitor, după o distribuţie similară. În eventualitatea în care, proprietatea luată în consideraţie a fost selectată cu ajutorul cazurilor tipice şi constituie o caracteristică esenţială a elementelor pentru clasa respectivă, se înregistrează o creştere a gradului de credibilitate în prognoza elaborată. Notând cu Mn = {α1, α2, …, αn} o mulţime oarecare, cu Mn-1 = {α1, α2, …, αn-1} submulţimea acesteia (Mn ⊂ Mn-1) şi cu P (α) o proprietate sau caracteristică pentru elementele α1, α2, …, αn-1, în care 0 ≤ i ≤ n; i ∈ [0, 1], rezultă că raţionamentul inductiv afirmă existenţa proprietăţii P pentru oricare α ∈ Mn ⊃ Mn-i. Dacă i = 0, atunci inducţia este completă în Mn, iar dacă 0 < i < n inducţia este incompletă în Mn, devenind amplificatoare. Dacă i < n, atunci inducţia în Mn este, în principiu, completă şi face abstracţie de limitele spaţiotemporale. În sfârşit, dacă mulţimea M este infinită, înseamnă că inducţia este cel puţin incompletă; • Analogică – extindere a relaţiilor de izomorfism între elementele a două structuri asupra ansamblului structurilor integratoare. Spre exemplu, dacă proprietăţile P1, P2, …, Pn, corespunzătoare structurii S1, integrată în ∑1, atunci şi celelalte proprietăţi identificate, respectiv Pn+1, Pn+2, …, Pn+r sunt asemănătoare proprietăţilor similare identificate la celălalt sistem S2. Acest raţionament se foloseşte cu precădere în procesul de modelare. 6.1. Principiile care stau la baza elaborării prognozelor Demersul vizând elaborarea studiilor prospective debutează, de fapt, cu operaţiunea de documentare: strângerea informaţiilor referitoare la subiectul examinat şi la interfeţele cu alte domenii ale 183
activităţii umane. În acest cadru, selectarea, sistematizarea şi agregarea datelor semnificative se face în funcţie de anumite criterii, decurgând din structura special construită, şi anume: definirea principiilor care călăuzesc elaborarea previziunii (decizii, proiecte), în concordanţă cu exigenţele şi cerinţele prezente, sau, mai ales, viitoare, stabilirea particularităţilor instituţionale şi a atribuţiilor celor desemnaţi să contribuie la înfăptuirea integrală a etapelor previziunii; precizarea metodologiei ce urmează să fie utilizată, pornind de la caracterul strategic, tactic şi operaţional al viitorului. Mai presus de subiectul investigat, principiile care stau la baza elaborării previziunilor sunt aceleaşi [5,pag.113]: • Prevalenţa economiei de piaţă, motiv pentru care previziunile în orice domeniu pornesc de la cererea existentă şi se încheie odată cu verificarea şi efectuarea eventualelor corecturi, cu orientarea celor validate deja de realitate, în direcţia satisfacerii depline a nevoilor preconizate. Ca urmare, previziunile au caracter flexibil şi îndeplinesc rolul de „reductor al incertitudinilor'' manifestate pe piaţă, contribuind astfel la diminuarea riscurilor şi la funcţionarea normală a mecanismelor pieţei prin folosirea pârghiilor economico-financiare de influenţare pozitivă, fără a se apela la măsurile administrative de comandă; • Necesitatea valorificării corelaţiilor temporale decurgând din caracterul dinamic al proceselor economice în evoluţia dinspre trecut spre prezent şi viitor. În esenţă, prezentul este condiţionat în mare măsură de realităţile din trecut, care, influenţează în anumite limite şi viitorul, iar viitorul este un produs al realităţilor din trecut şi din prezent, la care se adaugă condiţionările specifice ale viitorului. • Punerea în valoare a componentei spaţiale a economiei rezultă din faptul că procesele se desfăşoară pe un anumit teritoriu, mai mic sau mai mare, ceea ce impune ca elaborarea previziunilor să aibă în vedere localizarea activităţilor, distanţelor şi disparităţilor dintre ele, caracteristicile lor naturale, economice, tehnologice şi sociale, gradul de amenajare şi profilurile acestor teritorii, legăturile cu alte spaţii. • Asigurarea flexibilităţii prevederilor în raport cu evoluţia proceselor reale din economie. Flexibilitatea este generată de o serie de cauze, principalele fiind următoarele: a) imposibilitatea anticipării detaliate a evoluţiei sistemului economic, chiar în privinţa factorilor obiectivi, a relaţiilor determinate; b) apariţia unor neconcordanţe determinate de factori imprevizibili (naturali, conjuncturali), care necesită actualizarea pe parcurs a previziunilor, mai ales dacă măsurile şi mijloacele antirisc prevăzute nu sunt suficiente pentru anularea 184
neconcordanţelor; c) modificarea opţiunilor şi a priorităţilor factorilor de decizie, inclusiv din considerente politice (de exemplu, în urma schimbării raporturilor de putere după alegeri). Flexibilitatea previziunii exprimă capacitatea de adaptare la noile realităţi înainte ca acestea să genereze procese contradictorii; • Stabilirea măsurilor şi a mijloacelor de protecţie împotriva riscului, având următoarele componente: a) rezervele de stat sau private (materiale, monetare şi valutare), în cazul apariţiei unor deficite ce nu pot fi acoperite din alte surse; b) sistemul de protecţie socială, constând în formarea unor resurse băneşti (publice şi private) în folosul categoriilor sociale aflate în dificultate în anumite perioade; c) sistemul de protecţie ecologică, cuprinzând măsuri şi resurse pentru protecţia şi regenerarea mediului natural, precum şi pentru combaterea poluării; • Fundamentarea ştiinţifică a previziunilor pe baza informaţiilor relevante şi a dimensiunii corelate a resurselor ce pot fi alocate în concordanţă cu cererea solvabilă (manifestată pe piaţă); • Armonizarea intereselor tuturor generaţiilor, de care depinde coeziunea naţională şi combinarea benefică a experienţei cu spiritul novator. Activitatea previzională trebuie concepută în aşa fel încât viitorul să fie înţeles ca un flux continuu de gândire şi iniţiativă, de inovare, la scară socială. 6.2. Etapele elaborării prognozelor În faza actuală a evoluţiei umane, aflată sub incidenţa celor mai spectaculoase descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, dar şi a nenumărate capcane şi provocări, fundamentarea studiilor prospective nu mai este rodul unor iniţiative sau opţiuni individuale, ci reprezintă o cerinţă obiectivă a eficienţei activităţii consacrată ameliorării calităţii vieţii şi a muncii, a restabilirii şi prezervării echilibrului atât de fragil al mediului înconjurător. Este de domeniul evidenţei că mediul natural, ca şi cel social de altfel, sunt sisteme deschise supuse unor puternice presiuni provenind din interiorul ori din exteriorul lor. Mai mult decât atât, sistemul economic din ce în ce mai amplu şi mai complex, aflat, la rândul său, sub influenţa factorilor perturbatori, al unei acerbe competiţii, exacerbante de mondializare şi globalizare, poate genera şi susţine progresul general numai în eventualitatea în care îşi bazează evoluţia pe analize prospective interdisciplinare, pe creativitate, inclusiv în organizarea şi conducerea activităţii. Acestea ar fi doar câteva dintre raţiunile care au grăbit autonomizarea ştiinţei despre viitor, consensul la care au ajuns 185
cercetătorii şi practicienii deopotrivă în ceea ce priveşte metodologia elaborării previziunilor. Dincolo de domeniul sau de amploarea proceselor investigate, s-a ajuns la un punct de vedere comun în legătură cu etapele ce trebuie parcurse, şi anume: • Definirea clară şi riguroasă a subiectului examinat (eveniment, fenomen, proces) şi a obiectivelor preconizate. De pildă, în economie studiile prospective răspund unor nevoi concrete, precum elaborarea şi adoptarea planurilor de perspectivă ori ale strategiilor (politicilor) în diferite domenii; alcătuirea programelor şi a graficelor de lucru. • Precizarea explicită a orizontului de timp al previziunii şi a câmpului sau a ariei de acţiune. Cu cât perioada este mai lungă şi aria explorată mai amplă, cu atât mai mare este gradul de agregare al parametrilor ce caracterizează conceptele respective. • Stabilirea surselor informaţionale la care se apelează: băncile proprii de date certe, statistice despre trecut şi prezent; informaţii euristice furnizate de specialiştii în domeniu sau obţinute cu ajutorul anchetelor şi al chestionarelor. • Alegerea metodelor adecvate pentru fundamentarea şi elaborarea previziunii şi urmărirea eficienţei cu care se aplică. De regulă, se folosesc mai multe metode pentru evaluarea aceluiaşi obiectiv, prin confruntarea rezultatelor obţinute ajungându-se la ipotezele pentru care se optează. • Opţiunea în favoarea alternativei optime din mai multele probabile (posibile), în funcţie de criterii explicite aparţinând factorilor de decizie: legislativ şi executiv, la nivelul economiei naţionale; conducerea agenţilor economici, publici sau privaţi. Alegerea sau selectarea variantei considerate ca fiind cea mai bună se face în funcţie de mai multe criterii [2, pag.41]: A – Gradul de certitudine: St = S0 x qt
6.1
în care S0 şi St exprimă gradul de certitudine în momentul iniţial al elaborării previziunii şi, respectiv, final; qt gradul de menţinere a certitudinii de la momentul t la altul următor t1 , iar t orizontul de timp al previziunii. De precizat că certitudinea este direct proporţională cu orizontul de timp al previziunii, însă depinde şi de metodologia utilizată, de capacitatea de a adapta legităţile generale valabile la specificul realităţii investigate. O importanţă aparte o are cunoaşterea invariantelor, care contribuie la reducerea timpului de investigaţie şi la sporirea gradului de certitudine. 186
B – Matricea criteriilor de selecţie sau de opţiune, bazată pe analiza şi ierarhizarea primelor variante probabile, în funcţie de anumite criterii (ordin de importanţă). În acest caz, opţiunea rezultă din excluderea succesivă a variantelor care nu satisfac integral criteriile de selecţie. Spre exemplu, alegerea variantei optime pentru realizarea unui obiectiv de investiţie se poate face în funcţie de eficienţă (economică, tehnologică şi ecologică), care devine principala „ bază de selecţie”. Este vorba, de fapt, de un tabel cu dublă intrare în care criteriile luate în considerare se regăsesc în aceeaşi ordine atât pe orizontală cât şi pe verticală (tabelul 6.1.), Tabelul 6.1.
A B C D . . . N
A X 0 1 0
B 1 X 1 1
Criterii C D 0 1 0 0 X 1 0 X
0
0
0
0
…
N 1 1 1 1
X
Total 3 1 4 2
Ordinea importanţei II IV I III
0
V
Ierarhizarea criteriilor de selecţie s-a făcut după cum urmează: importanţa criteriului A se compară cu cea a criteriului B şi, în eventualitatea în care A este considerat mai important decât B, atunci pe linia criteriului A în dreptul coloanei B se trece cifra 1, iar pe linia criteriului B în dreptul coloanei A cifra 0; cele două cifre (1 şi 0) indică raportul de importanţă între cele două criterii comparate. Apoi, continuă comparaţia importanţei criteriului A faţă de celelalte CD,…, N, a criteriului B cu CD,…. N, a lui C cu DN şi aşa mai departe până la criteriul N. Din câte se observă, criteriul cel mai important este C. Variantele care satisfac acest criteriu sunt confirmate în raport cu criteriul A, reţinându-se doar cele care îndeplinesc o astfel de condiţie şi aşa mai departe, până se ajunge la un număr restrâns de variante posibile de previziune ce îndeplinesc toate criteriile de opţiune stabilite. 6.3. Variabile ale prognozelor Evoluţia evenimentelor şi a proceselor din natură şi din societate depinde de o multitudine de factori (principali, secundari, esenţiali ori mai puţin importanţi), din care o parte pot fi măsuraţi riguros, iar alţii 187
aproximativ sau pur şi simplu nu se pot exprima numeric. În acest context, pentru estimarea evoluţiilor în timp, în special a celor preconizate se apelează la variabilele previziunii; acestea sunt, de fapt, mărimi exprimate în valori absolute sau relative. Variabilele previziunii pot fi dependente (mărimi a căror evoluţie urmează să fie estimată) ori independente (mărimi care exprimă nivelul diverşilor factori de influenţă). Pornind de la funcţia generală de forma: yi = f ( x ) 6.2 în care i = 1, 2, ... ,n Dacă fiecărei valori a lui xi, respectiv x1, x2, ... ,xn, îi corespunde câte o valoare yi, atunci yi reprezintă variabila dependentă, iar xi cea independentă. Spre exemplu, în eventualitatea în care se examinează dependenţa dintre rezultatul unei activităţi oarecare (Q) şi numărul angajaţilor (L) şi productivitatea muncii acestora (W), se ajunge la funcţia de forma: Q = f(L,M)
6.3
în care Q se prezintă ca o variabilă independentă, ce poate lua diferite valori în raport cu mărimea variabilelor independente L şi W. Evident, între variabilele de previziune există relaţii de condiţionare, precum: relaţii de definire sau de cauzalitate, independente de spaţiu şi de timp; relaţii statistice, dincolo de legăturile cauzale; relaţii de determinare generate de legătura cauză efect, relaţii factoriale. 6.4. Structura logică, pragmatică a prognozelor Noţiunea de viitor desemnează, în esenţă, ceva ce nu există încă, dar care urmează să se realizeze ulterior prin voinţa şi acţiunea oamenilor. Cum aceştia doresc să cunoască anticipat şi, eventual, să influenţeze evenimentele şi evoluţiile în concordanţă cu interese şi cerinţe implicite, apare îndreptăţită, (legitimă) preocuparea sistematică a cercetătorilor din ultimele decenii consacrată aprofundării aspectelor metodologice ale previziunii. Încercările de a ajunge la o structură unificatoare a cercetărilor prospective au întâmpinat numeroase dificultăţi, majoritatea induse de acţiunea factorilor aleatori, care sporesc numărul variabilelor necunoscute. Spre deosebire de ştiinţele clasice, în care metodele utilizate în examinarea problemelor erau validate anterior, studiile prospective apelează de fiecare dată la alte metode pentru cunoaşterea 188
şi realizarea obiectivelor preconizate. Mai mult decât atât, axiomele şi teoremele tradiţionale sunt înlocuite cu algoritmi specifici demersului prospectiv, respectiv realitatea anterioară (evidenţiată de analiza bazată pe date certe, statistice) → proiectarea viitorului multiplu (cu ajutorul modelării şi al simulării) → alegerea variantei optime (din punctul de vedere al decidentului) → realizarea propriu zisă a prevederilor previziunii. Prin urmare, caracterul abstract şi interdisciplinar al acestui tip de cercetări (elaborate, de regulă, la „comanda” cuiva: agent economic, autoritate legală, organism internaţional) implică o analiză complexă şi aprofundată, între părţile componente ale acesteia înregistrându-se multiple conexiuni informaţionale şi metodologice. În perioada realizării efective a prevederilor previziunii se adoptă sistematic decizii reclamate de cerinţa eliminării cauzelor care generează efecte negative, anumite disfuncţionalităţi. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Analizaţi principiile care stau la baza elaborării previziunilor. 2. Caracterizaţi etapele elaborării previziunilor economicosociale. 3. Care este structura logică a studiilor prospective? 4. Rolul analizei-diagnostic în fundamentarea previziunilor. Bibliografie 1. M. Botez, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1972. 2. M. Burtică ş.a., Previziunea. Metode şi tehnici, Editura Mirton, Timişoara, 1998. 3. D. Caracota, Previziune economică, Editura Interprint, Bucureşti, 1994. 4. C. Ciurlău ş.a., Previziunea şi macroeconomia. Concepte şi metode, Editura Universitaria, Craiova, 2001. 5. N. Valentin ş.a., Previziune şi orientare economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 6. *** Euristică şi structură în ştiinţă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978. 7. *** Direcţii în logica contemporană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
189
VII MODUL DE ABORDARE A VIITORULUI SAU IPOTEZE DE LUCRU
Fundamentarea, elaborarea şi adoptarea prognozelor reprezintă un exerciţiu intelectual de creaţie autentică şi de maximă intensitate, de calitatea căruia depinde eficienţa acţiunii sociale. Din această perspectivă, transformarea motivaţiei decidenţilor în automotivaţia celor chemaţi să contribuie la înfăptuirea obiectivelor preconizate este mai mult decât un deziderat, devenind un imperativ general. După cum, implicarea acestora din urmă în reducerea timpului de execuţie şi în creşterea parametrilor calitativi sporeşte semnificativ dacă obiectivele sunt percepute şi coincid cu nevoi sociale reale. De altfel, acest adevăr axiomatic explică succesul unor firme contemporane, precum Microsoft din SUA, pentru a da un singur exemplu. În sinteză, sistemul metodologic previzional cuprinde o gamă extinsă de metode şi de tehnici specifice, posibil de sistematizat sau de clasificat în funcţie de anumite criterii. Astfel, din punctul de vedere al practicii manageriale performante, metodele previzionale cel mai frecvent utilizate sunt: • Analiza şi sinteza, constând din observarea fenomenelor (proceselor) economice şi descompunerea lor în părţile componente pentru a le studia separat; evaluarea acţiunii fiecărui factor şi determinarea sistemului de legături cauzale care există între ei; gruparea fenomenelor (proceselor) ce acţionează în economia naţională şi comparaţia cu fenomene similare din ţară şi de peste hotare; stabilirea concluziilor, a măsurilor ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor stabilite; • Interpretarea sistemică, bazată pe ideea de prezentare ordonată a mulţimilor de elemente. Ca ansamblu de elemente ordonate şi interconectate, sistemul are o anumită structură şi o anumită funcţionalitate. Interpretarea sistemică a organismului economico190
social asigură elaborarea de strategii fundamentate pe cerinţele optimului, în care scop, apelează atât la procese informaţionale (culegerea, transmiterea, prelucrarea,clasificarea şi stocarea informaţiilor), cât şi la procese decizionale; • Estimarea trendului, pornind de la faptul că seriile de timp sunt formate din patru elemente: trend, componenta ciclicitatea, componenta sezonieră şi cea reziduală. Componenta ciclică este, de obicei, greu de delimitat de trend, deoarece are o perioadă lungă comparativ cu intervalul de timp analizat. Analiza trendului se face fie cu ajutorul regresiei (metodă statistică de cercetare a legăturii dintre variabile cu ajutorul unor funcţii), fie al metodei mecanice – prelungirea în viitor a tendinţelor manifestate în trecut şi în prezent, ceea ce face ca extrapolarea, mai ales pe termen limită, să dea erori semnificative. Întrucât fenomenele economice şi sociale au devenit mult mai complexe şi interdependente, mai dinamice, a apărut necesitatea de a folosi metode mai elaborate, cum este cea a curbei înfăşurătoare, care analizează evoluţia fiecărui element complex, ca apoi să determine evoluţia procesului rezultant. Metoda constă în prognozarea evoluţiei unei secvenţe a procesului prelungind curba ce urmează tendinţele secvenţelor anterioare. În acest scop, se construiesc curbe de speţa I-a, ale căror valori sunt cel puţin egale cu punctele observate (valorile empirice). După aceea se construieşte o curbă de speţa a II-a, tangentă la toate curbele din prima categorie. Prelungirea curbei descrie evoluţia procesului rezultant. De obicei, această metodă se foloseşte în prognozarea dinamicii proceselor inovative, (spre exemplu, fiecare generaţie nouă de calculatoare urmează aproximativ evoluţia generaţiilor anterioare, însă la un nivel superior); • Metode econometrice de analiză a interdependenţei variabilelor economice. Faptul că în cadrul economiei naţionale variabilele economice se influenţează reciproc, îngreunează determinarea legăturilor funcţionale între acestea, făcând imposibilă analiza cu ajutorul metodei regresiei. Din această cauză, în ultimul timp, pentru analizarea modificării unei variabile economice la variaţia altora, se recurge la modelarea econometrică; modelul econometric este un sistem de egalităţi ce descriu legătura dintre un grup de variabile. Acestea sunt de patru tipuri: endogene – se determină cu ajutorul ecuaţiilor sistemului, fiind utilizate pentru determinarea variabilelor rezultante; exogene – se determină în afara sistemului, fiind de natură subiectivă şi determinate prin alte metode; 191
predeterminate – reprezintă condiţiile iniţiale ale sistemului; rezultante – se determină cu ajutorul ecuaţiilor sistemului şi reprezintă obiectul analizei. • Metode intuitive: presupun formularea unor soluţii pentru viitor pe baza creativităţii individuale sau de grup, prin consultarea unor specialişti şi experţi. Desigur, nu se limitează doar la rodul experienţei aplicate în momentul luării deciziei, ci şi la multe calcule sau analize cantitative, efectuate la data discuţiilor, fie în prealabil. Deoarece, schimbul de păreri urmăreşte formarea unei imagini cât mai aproape de realitate – obţinerea unei opinii obiective în baza mai multor opinii subiective metoda este recomandată doar pentru formularea ipotezelor sau ideilor orientative cu privire la direcţiile de acţiune viitoare. 7.1. Viitorul „arhetipal” sau dedus, rezultat al logicii şi al extrapolării trecutului şi prezentului Cele mai cunoscute şi folosite metode din această categorie sunt: metodele empirice sau intuitive, metodele de extrapolare şi metodele de interpolare, care nu se exclud, ci se completează în procesul de analiză [4, pag.137]. A – Metode empirice sau intuitive. Aceste metode nu pot conduce la previziuni fiabile pe termen lung, din care cauză se consideră orizontul de prognoză numai în situaţia în care h = 1, pentru valori anuale, şi h = 12, pentru valori lunare. Notându-se cu yt(t=1) valoare prognozată pentru orizontul de timp h, se ajunge la trei ipoteze: a1 – Dacă seria yt nu reprezintă nici o caracteristică pe termen lung sau sezonieră se poate face o previziune cu ajutorul mediei mobile unilaterale de ordinul k=m+1: y t (h = 1) =
x t + x t −1 + ... + x t −m m +1
7.1
Pentru seria de date (tabelul 7.1), formula anterioară, în cazul în care m ≈ 11, conduce la rezultatul k = m+1 = 12 Tabelul 7.1 t yt 192
1 25
2 30
3 32
4 35
5 31
6 27
7 33
8 38
9 35
10 40
11 42
12 39
y12 (h = 1) =
39 + 42 + 40 + 35 + 38 + 33 + 27 + 31 + 35 + 32 + 30 + 25 407 = = 34 12 12
Pentru m = 10, k = m + 1 = 11 y11 (1) =
42 + 40 + 35 + 38 + 33 + 27 + 31 + 35 + 32 + 30 + 25 368 = = 33,45 11 11
Din câte se observă, ultimele valori din serie au o importanţă mai mare decât primele; a2 – Dacă există un trend şi ajustarea se face potrivit ecuaţiei y=f(x) şi dacă nu există componenta sezonieră sau ciclică yt(h=1), atunci se poate calcula: 7.2
y t (h = 1) = f ( t + 1)
Presupunând seria de date (tabelul 7.2) şi un trend liniar, determinarea parametrilor a şi b necesită alegerea originii a unei unităţi pentru variabila x: Tabelul 7.2 Ani Vânzări
1999 524
2000 500
2001 635
2002 610
⎧a = y ⎪ ⎪ x i yi ⎪⎪ i ⎨b = x i2 ⎪ ⎪ i ⎪ ⎪⎩e i = y i − y i
∑ ∑
Luând ca origine 1 ianuarie 2000 şi ca unitate semestrul, se obţine: xi
yi
x i2
xiyi
ei
-3 -1 1 3 0
524 500 635 610 2269
9 1 1 9 20
-1572 -500 635 1830 393
15,7 -47,6 48,1 -16,2
193
2269 ⎧ ⎪a = 4 = 567,25 ⎪ ⎪b = 393 = 19,65 ⎨ 20 ⎪ ⎪ y i = 657,25 + 19,65 ⎪ ⎩e i = y i = 567,25 − 19,65x i
Spre exemplu, e1=524-567,25-19,65(-3)=15,7 Pentru anul 2003, seria vânzărilor anuale poate conduce la următoarea previziune: y 2003 (1) = 567,25 + 19,65 × 5 = 665,5
a3 – Dacă există o componentă sezonieră şi coeficienţii sezonieri s1, s2, ...,sj au fost calculaţi, valoarea previzională se determină după relaţia: y t = f ( t + h ) + s j ; h = 1,2,...
7.3
în care j reprezintă luna corespunzătoare datei (h+h). B – Metode de extrapolare analitică, folosite, de regulă, în prognozele cantitative. Metoda explorativă constă dintr-o dezvoltare inerţială a unora dintre elementele fenomenelor (proceselor) examinate, în care viitorul este prelungirea tendinţelor semnificative, constante ale trendului şi prezentului, respectiv care îşi menţin ritmul şi direcţia de dezvoltare o perioadă mai îndelungată de timp. Pentru ca soluţiile oferite să fie viabile, este necesar să se apeleze în paralel şi la alte metode. În plan teoretic, deosebim: extrapolarea mecanică, bazată pe o simplă prelungire în viitor a tendinţelor manifestate anterior; extrapolarea euristică, bazată pe inducţie şi analogie, în care evoluţiile anterioare sunt cercetate şi interpretate în funcţie de modificările previzibile ori de opţiunile factorilor de decizie; extrapolarea analitică, pornind de la analizarea datelor şi a variabilelor seriei dinamice, în funcţie de care se estimează comportarea ulterioară a fenomenului (procesului) examinat. Din această perspectivă, există patru categorii distincte de metode, aflate în raporturi de interdependenţă [3, pag.148]: b1 – Extrapolarea pe baza seriilor cronologice, având două variante, şi anume: • Extrapolarea cu ajutorul raţiei medii, utilizată pentru procesele economice evoluând sub forma progresiei aritmetice 194
⎧y t = y 0 ± n t ⋅ Δ t ⎪⎪ şi ⎨ ⎪ ⎩⎪ y t = y 0 ± n t ⋅ Δ t ⋅ k
7.4
în care yt şi y0 reprezintă variabila extrapolată pentru orizontul de timp t al previziunii şi, respectiv, valoarea variabilei în anul de bază; nt – numărul de ani (sau alte unităţi de timp) de după cel de bază până la incidenţa cu orizontul de timp al previziunii; Δ t – raţia medie anuală sau diferenţa absolută; k – coeficientul de corecţie, care poate fi k > 1, accentuând tendinţa, sau k < 1, diminuând-o. Semnul plus se foloseşte pentru evoluţia ascendentă (fig.7.1,a), iar cel minus pentru cea descendentă (fig.7.1,b), rezultând trendurile liniare respective. y
y a
Perioada trecută
b c a Perioada de previziune
z
0
b c z
t a
0
t
b Fig. 7.1
Cele trei variante a, b şi c reprezintă extrapolarea euristică pe baza coeficientului de corecţie supraunitar k>1, cea mecanică k=1 şi, respectiv, cea euristică pe baza coeficientului de corecţie subunitar (k<1); • Extrapolarea cu ajutorul ritmului mediu, utilizată pentru procesele economice evoluând sub forma progresiei geometrice: ⎧y t = y 0 (1 ± r ) n t ⎪ şi ⎨ ⎪ nt ⎩y t = y 0 (1 ± r ) ⋅ k
7.5
195
în care r exprimă ritmul mediu anual (sau altă unitate de timp) sub formă de coeficient, nu de procent. Semnul plus se foloseşte pentru evoluţia ascendentă (fig.7.2,a), iar cel minus pentru cea descendentă (fig.7.2,b), rezultând trendurile exponenţiale respective. Variantele a, b şi c reprezintă extrapolarea euristică pe baza coeficientului de corecţie supraunitar, cea mecanică şi, respectiv, cea euristică pe baza coeficientului de corecţie subunitar.
a b
y
y
c
a b c z
0
t
z
a
0
t b
Fig. 7.2
b2 – Extrapolarea pe baza funcţiilor de corelaţie, constând din proiectarea unei variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia alteia independente (x): y=f(x)
7.6
Această categorie de extrapolare incumbă şi anumite cerinţe: între cele două variabile să existe relaţii cauzale; coeficientul de corelaţie dintre ele să fie cât mai mare, adică să tindă către 1; abaterea medie pătratică să fie cât mai mică. În genere, se alege acea funcţie care satisface complet toate cerinţele. În eventualitatea în care există o influenţă aleatoare (u), relaţia anterioară devine: y=f(x)+u 196
7.7
Uneori, se pot folosi şi extrapolări pe baza corelaţiilor multiple, în care variabila dependentă (y) este proiectată în funcţie de mai multe variabile independente (xi), făcând ca relaţia să aibă forma următoare: n
y = a0 +
∑a x
7.8
i i
i =1
Dacă se include şi variaţia aleatoare, atunci relaţia devine: n
y = a0 +
∑a x
i i
7.9
+u
i =1
Dacă evoluţia variabilei dependente este influenţată explicit de factorul timp, atunci acesta va fi introdus între variabilele independente ale funcţiei: Y=a+bx+ct 7.10 b3 – Extrapolarea fenomenologică, bazată pe analiza caracteristicilor generale ale fenomenului (procesului) examinat, în special a legăturilor logice şi a structurii acestuia; utilizează fie modele empirice, fie rezultatele obţinute din estimarea evoluţiei anterioare, capabile să contribuie la identificarea legităţilor care o guvernează şi, implicit, la stabilirea „direcţiei” de pătrundere în viitor, posibil de exprimat şi grafic (fig.7.3), în care (a) exprimă evoluţia liniară, (b) evoluţia exponenţială şi (c) evoluţia logaritmică. y
y
z
0 a
t
y
z
0 b
t
z
0
t
c
Fig. 7.3 197
b4 – Explorarea prin curba înfăşurătoare, bazată pe descrierea dinamicii rezultantei proceselor complexe, formate din mai multe elemente ce intervin succesiv în evoluţia entităţilor respective. Este vorba de ajustarea prin înfăşurare a curbelor secvenţiale, anticipând tendinţa de evoluţie prin prelungirea curbei care înfăşoară tangenţial curbele secvenţiale din perioada precedentă (fig.7.4). Perioada precedentă
y
Perioada de previziune
Curba înfăşurătoare I
II
III
z
IV t
Fig. 7.4
De regulă metoda se foloseşte la proiectarea dinamicii rezultate din asimilarea progresului tehnic. Spre exemplu, în proiectarea performanţelor a noi reactori nucleari sau de calculatoare electronice, în comparaţie cu cele anterioare. C – Metode de interpolare a seriilor dinamice, constând din determinarea mărimilor intermediare din interiorul seriilor de date. De pildă, găsirea valorilor intermediare de la anul de bază, până la anul final al perioadei de previziune. Interpolarea se realizează cu ajutorul a două procedee: • Interpolarea cu ajutorul raţiei medii anuale, realizată în două etape c1 – Calcularea raţiei medii anuale: ⎧ ⎪Δy = ⎪ ⎨ ⎪Δy = ⎪⎩
y t − y0 n 0→ t y0 − y t n 0→ t
7.11
în care Δy reprezintă raţia medie; y0 şi yt – mărimea variabilei la nivelul anului de bază şi, respectiv, la orizontul previziunii; n0→t – 198
numărul de ani după cel de bază, până la orizontul de timp al previziunii inclusiv; c2 – Calcularea variabilelor rezultate pentru intervalul dintre anii 0 şi t, respectiv un an oarecare, în care se poate obţine o evoluţie ascendentă (semnul plus) sau descendentă (semnul minus): ⎧ y t = y 0 ± (n t ⋅ Δy) ⎪ ⎪ y t1 = y 0 ± (1 ⋅ Δy) ⎪ ⎪ y t 2 = y 0 ± (2 ⋅ Δy) ⎨ ⎪. ⎪. ⎪ ⎪ y = y ± (n ⋅ Δy) 0 ⎩ tn
7.12
y t = y 0 ⋅ (1 ± r ) n
7.13
• Interpolarea cu ajutorul ritmului mediu anual, crescător sau descrescător, rezultă din relaţia:
stabilindu-se ritmul mediu anual pentru un an oarecare de după anul de bază (0) şi până la orizontul de timp al previziunii (t). În acest scop, se folosesc relaţiile: ⎧ ⎪r = x ⎪ ⎨ ⎪ ⎪r = x ⎩
1
(ln xt −ln x 0) yt −1 = e t − 1, cu log aritmi naturali y0 1
7.14
(log xt −log x 0) yt − 1 = 10 t − 1, cu log aritmi zecimali y0
din care rezultă: ⎧ y t1 = y 0 (1 ± r ) ⎪ ⎪y t 2 = y 0 (1 ± r ) 2 ⎪ ⎨. ⎪. ⎪ ⎪y = y (1 ± r ) n 0 ⎩ tn
În această categorie, intră şi o serie de alte metode ce contribuie la elaborarea prognozelor tot mai riguroase, precum: D – Metoda evenimentelor precursoare, cunoscută şi sub denumirea de metoda tendinţei conducătoare reflectând legăturile 199
cauzale dintre două sau mai multe direcţii de evoluţie, necesare descifrării tendinţei dominante din evoluţia viitoare. Pornindu-se de la premisa că legăturile anterioare sau precursoare au aceeaşi evoluţie şi în viitor, se estimează prin analogie, dinamica indicatorilor economici în corelaţie cu dinamica altor indicatori, economici sau extraeconomici (naturali, sociali, tehnici). Spre exemplu, în acest fel se poate prognoza necesarul de combustibil pentru centralele termoelectrice ţinând seama de relaţia cauzală – verificată deja – dintre consumul specific de combustibil şi randamentul instalaţiilor unei termocentrale (fig.7.5). y Randamentul
Consumul specific t
0 Fig. 7.5
Din câte se observă, evoluţia curbelor atinge, la un moment dat, un punct critic, un prag de discontinuitate, dincolo de care alura fenomenelor trebuie regândită, cu ajutorul altor metode. Cu alte cuvinte cele două curbe nu pot tinde spre infinit: nici randamentul nu poate ajunge la 100% (cu atât mai mult peste acesta), dar nici consumul nu poate tinde spre zero (şi cu atât mai mult sub zero). E – Metoda normării, constând în proiectarea parametrilor de comandă – denumiţi norme sau normative – cu ajutorul cărora se urmăreşte: a) minimizarea consumurilor de resurse (umane, materiale, financiare); b) maximizarea rezultatelor economice (producţie, profit); c) încadrarea condiţiilor de muncă între limite rezonabile (temperaturi, luminozitate, zgomote, trepidaţii); d) respectarea unor restricţii ecologice (de poluare a mediului, de degradare a solului şi subsolului, de exploatare a faunei şi florei), în aşa fel încât să se protejeze calitatea vieţii şi a muncii. 200
Normele şi normativele se proiectează în funcţie de condiţiile socioeconomice şi tehnologice disponibile, de angajamentele internaţionale etc.. F – Metoda sondajelor previzionale, constând în consultarea unor colectivităţi umane de specialitate cu ajutorul chestionarelor dinainte pregătite. Dacă eşantionul reprezintă o pondere semnificativă a colectivităţii, se urmăreşte ca şi caracteristicile acestuia să fie similare. Caracteristicile se referă cu precădere la: a) structura pe vârste şi pe sexe; b) treptele de venituri; c) mediul urban sau rural; d) nivelul de educaţie; e) structura zonală (judeţe). Pentru a avea utilizare previzională, este necesar ca sondajul să îndeplinească două condiţii, şi anume: întrebările să vizeze fenomene sau procese a căror durată de viaţă să atingă orizontul previziunii (sau chiar să-l depăşească); structura eşantionului să fie reprezentativă pentru structura de perspectivă a populaţiei, cel puţin până la orizontul previziunii. G – Metoda aproximaţiilor succesive, constând în determinarea din aproape în aproape a unei structuri de valori necunoscute, pornindu-se de la valori iniţiale stabilite într-o primă aproximaţie şi corectate treptat până când se obţine soluţia convenabilă. Operaţia se încheie atunci când variabilele obţinute prin aceste iteraţii şi introduse în sistemul de ecuaţii, asigură un ansamblu coerent, sau conţin abateri neglijabile (până la 3%). H – Metoda arborelui de pertinenţă, cunoscută şi sub denumirea de metoda arborelui de posibilităţi, constă în reprezentarea arborescentă a etapelor şi a factorilor ce intervin pentru realizarea obiectivelor prestabilite sub forma unui graf (fig.7.6) cu următoarea structură de bază: a) obiectivul urmărit (O); b) căile de urmat (Ci); c) mijloacele de acţiune (Mij). Dacă O este obiectivul şi {Ci;i=1,...,n} sunt căile de urmat şi coeficienţii de importanţă ai legăturilor (qi) constituie un set de ponderi a căror sumă este egală cu 1, atunci {qi;i-1,...,n}, satisfăcându-se relaţia: n
q i ≥ 0;
∑q
i
=1
7.15
i =1
Pentru mijloacele de acţiune (Mij), coeficienţii de importanţă (kij) constituie câte un set de ponderi a căror sumă este egală cu 1 pentru fiecare cale. 201
q1
qn
O q2
k11
C1 k12 k1n
M11
M12
k21 k2n
...
Cn
C2
M1n
M21
k22 M22
Kn1 knn
...
M2n
Mn1
kn2 Mn2
... M
q1+...+qn=1; k11+...+k1n=1;...;kn1+...+knn=1 Fig. 7.6
Coeficienţii de importanţă ai căilor şi, respectiv, ai mijloacelor se stabilesc ca parametri opţionali, pe baza analizei critice a evoluţiilor precedente sau, în lipsa unor astfel de repere, prin comparaţii cu experienţe similare, din ţară sau străinătate. Pe baza grafului se întocmeşte apoi un tabel al coeficienţilor de importanţă ai căilor şi mijloacelor (tabelul 7.3), care servesc la determinarea notelor de pertinenţă (pij), ca produs între coeficienţii căilor (qi) şi coeficienţii mijloacelor (kij). Notele de pertinenţă, respectiv coeficienţii (pij), indică aportul direct al mijloacelor la realizarea obiectivului prevăzut (fără intermedierea căilor), suma lor fiind 1 ( p ij = q i ⋅ k ij ; i = 1,..., m; j = 1,..., n ) de unde: m
n
∑∑ p
ij
7.16
=1
i =1 j =1
Tabelul 7.3 Căile Coeficienţii de importanţă ai căilor C1 0,3 C2 0,5 C3 0,2 Σ 1,0 202
Mijloacele şi coeficienţii de importanţă ai acestor mijloace M11 M12 M21 M22 M31 M32 M33 0,4 0,6 0,7 0,3 0,5 0,3 0,2 0,12 0,18 0,35 0,15 0,10 0,06 0,04 Notele de pertinenţă
Σ 1,0 1,0 1,0 1,0
Pentru programele complexe, cu mai multe trepte, elementele grafului se divid pe diferite ramificaţii (grade de subordonare), rezolvarea făcându-se pe module, fiecare cuprinzând câte trei trepte, iar apoi se face agregarea (tot după regula celor trei trepte). De asemenea, în unele cazuri se construieşte un arbore de pertinenţă pentru evaluarea verosimilităţii variantelor. Dacă în cazul precedent căile şi mijloacele acţionează cumulativ pentru un anumit obiectiv, în situaţia de faţă (cu variante) căile şi mijloacele acţionează alternativ pentru fiecare variantă. Precizăm că şi rezultatele obţinute cu ajutorul metodei arborelui de pertinenţă sunt confruntate cu cele dobândite prin alte metode, cu rezultatele înregistrate în economia reală, după aplicarea previziunii. 7.2. Viitorul „inventat” sau indus bazat pe creaţia originală decurgând din nevoi şi din obiective umaniste Aşa după cum s-a mai menţionat, evoluţiile din viitor se află sub influenţa unor factori aleatori, întâmplători, greu de anticipat în momentul fundamentării şi adoptării prognozelor. În scopul preîntâmpinării risipei de resurse, prognozele se elaborează cu ajutorul metodelor stochastice, econometrice şi scenariilor, care înglobează şi experienţa internaţională dobândită în domeniu. A – Modelarea stochastică: porneşte de la ipoteza că seria cronologică analizată reprezintă un proces stochastic {y t , t ∈ θ } , în care θ este un ansamblu parametric, urmat de variabile aleatoare cărora li se asociază distribuţii de probabilitate definite pentru toate subansamblele sau momentele {t1 , t 2 ,..., t n }∈ θ . Pentru seriile economice, procesele generatoare stochastice sunt considerate discrete şi cu valori reale, în timp ce în ştiinţele experimentale seriile sunt procese stochastice continue [2, pag.143]. Cel mai simplu model generează serii pur aleatoare, cunoscute sub denumirea de „zgomot alb”, reprezentând o suită de variabile aleatoare cu media şi dispersia nule. Dacă se notează cu Σt o serie de tip zgomot alb, indicatorul său de corelare (Σt,Σg)=0 pentru toţi t ≠ S.O serie este un zgomot alb dacă nu prezintă nici o structură sau vreun model cunoscut. Spre exemplu, în cazul jocurilor loto, cunoscând seriile de numere câştigătoare din trecut, este greu să prevezi pe cel câştigător în viitor. Dintre modelele specifice cele mai des folosite s-ar putea enumera: modelul mediilor mobile (EA, de la englezescul moving 203
average); modelul regresiv (AR) şi autoregresiv – medie mobilă (ARNA, de la Mixed Autoregresive – Moving Average Models); carelogramă şi carelogramă parţială şi modelul Box-Jenkins. B – Modelarea econometrică este bazată pe interdependenţa variabilelor economice. Spre exemplu, producţia depinde de consum, consumul de utilizarea resurselor de muncă şi care, la rândul său, depinde de producţie. Relaţia de feed-back ce cuprinde simultan un grup de variabile generează programe particulare de modelare, contribuind la perfecţionarea prognozei economice. Modelarea este o metodă de analiză, cunoaştere şi orientare a realităţii cu ajutorul reprezentărilor fizice (machete, mulaje şi, în general, forme tridimensionale), ori matematice (calcule, scheme, formule logice sau funcţionale). Pentru a fi funcţional, modelul economic trebuie să îndeplinească două condiţii: de izomorfism, respectiv să funcţioneze asemenea (analogic) sistemului real pe care-l reprezintă şi de esenţializare, adică să fie similar cu realitatea numai în privinţa elementelor de bază, de care depinde funcţionarea normală a sistemului real. C – Metoda scenariilor, constând din conceperea unor stări (valori, structuri) şi evoluţii viitoare cu ajutorul reprezentării succesive probabile şi dezirabile a evenimentelor, avansând din prezent în viitor în funcţie de resursele disponibile şi de influenţele previzibile. Metoda implică folosirea de tehnici cantitative şi estimări intuitive, cu ajutorul cărora să elaboreze scenarii-ipoteze (precumpănesc tehnicile de tip exploatatoriu) şi scenarii-strategie, dominate de inovarea realităţii, apelând la tehnici normative sau prescriptive. D – Metoda comparaţiilor internaţionale, constând din analizarea în raport cu ţări având performanţe superioare. Menţionăm că funcţiile matematice utilizate în cele două subcapitole, precum şi explicaţiile respective sunt dezvoltate în volumul al doilea. Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză 1. Analizaţi comparativ metodele previzionale din sistemul metodologic prezentat în acest capitol. 2. Utilizarea extrapolării analitice în studiile prospective, caracteristici, tipuri, limite. 3. Metode de interpolare utilizate în studiile de previziune. 4. Locul şi rolul modelării econometrice în elaborarea unor alternative de evoluţie. 5. Utilizarea scenariilor în condiţiile de incertitudine şi risc. 204
Bibliografie 1. M. Botez, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1972. 2. C. Caracota, Previziunea economică, Editura Interprint, Bucureşti, 1994. 3. C. W. Churchman ş.a., An Introduction to Operation Research, Editura John Willey & Sons, New York, 1967. 4. V. Nicolae, Previziunea şi orientarea economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 5. O. Onicescu, M. Botez, Incertitudinea şi modelarea economică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 6. I. Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 7. I. Popescu, Modelarea sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
205
Partea a patra OPTIMIZAREA PROGNOZELOR
Elementul definitoriu al oricărei construcţii teoretice şi metodologice bazată pe structuri abstracte, matematizate, cum este şi cazul prognozelor, este, în afara oricărei îndoieli, gradul de probabilitate, specific şi procesului de optimizare. Mai concret spus, optimizarea prognozelor constă dintr-un demers analitic dublu. Pe de o parte, identificarea dinamicii tendinţelor pe traseul dinspre prezent spre viitor. Pe de alta, surprinderea interdependenţelor dintre tendinţele respective şi calitatea mediului ambiant, a vieţii şi a muncii în ansamblu. În planul teoriei, al epistemeologiei şi al metodologiei, rezultatele cercetării viitorilor posibili arată că, în realitate, este vorba de precunoştinţe, nicidecum de informaţii certe. În timp ce sub raport pragmatic, al acţiunii, precunoştinţele servesc la orientarea proceselor opţionale sau decizionale care, la rândul lor, declanşează activităţile sociale efective, ale căror eficienţă şi rezultate depind de manifestarea factorilor cerţi şi, respectiv, incerţi ai dezvoltării. Şi cum procesele politice, sociale şi economice au caracter stochastic, înseamnă că structurile lor se manifestă ca tendinţe în cadrul fenomenelor întâmplătoare, reclamând cu acuitate preocuparea pentru optimizarea sistematică a activităţii desfăşurate şi cu atât mai mult a celei de proiectare a evoluţiilor din viitor. Desigur, calitatea modelelor, în general, şi a celor de optimizare, în particular, depinde de imaginaţia celui care efectuează cercetarea, dar şi de metodele la care acesta apelează. Deşi poate fi găsit relativ repede modelul adecvat al procesului explorat, este, totuşi, posibil ca variabilele şi constantele necontrolabile ale acestuia să fie mult mai greu de evaluat. În eventualitatea în care datele respective nu sunt obţinute, atunci modelul se modifică astfel încât parametri să fie determinabili; există şi situaţii când modificările justificate şi operate introduc probleme mult mai dificile. 206
VIII IERARHIA ŞI ECHILIBRUL ÎN SISTEMELE MARI, COMPLEXE
După ce mult timp anumiţi teoreticieni au încercat să acrediteze iluzia societăţii bazată pe economia de piaţă ca entitate relativ stabilă, datorată sporirii locurilor de muncă, cu precădere în sectoarele terţiar şi cuaternar, respectiv ale serviciilor şi cercetării ştiinţifice, iată că realităţile contemporane aduc în prim plan adevăruri mai nuanţate şi chiar contradictorii, mult mai tulburătoare. Astfel, sub impulsul descoperirilor din ştiinţă şi din tehnologie schimbările devin mai frecvente şi mai radicale, iar interdependenţele la scară naţională, continentală şi universală sunt preeminente, reclamând cu acuitate înlocuirea subiectivismului uman cu obiectivitatea şi eficienţa mijloacelor electronice de informare şi de comunicare. O tendinţă axiomatică ce caracterizează preluarea efortului uman de către mecanisme extrem de sofisticate şi de performante, precum calculatorul electronic, internet-ul şi web-ul. Chiar dacă sunt creaţia omului, acestea au capacitatea de a se reproduce şi de a reduce semnificativ volumul resurselor umane implicate în producţia de bunuri materiale şi spirituale, devenind o sfidare la adresa societăţii viitoare. Având în vedere şi perspectiva epuizării premature a resurselor naturale convenţionale, în special a celor neregenerabile, precum şi accen-tuarea dezechilibrelor economice, ecologice şi nu numai, datorate ignorării legităţilor generale care guvernează evoluţia proceselor din natură şi din societate, în principal a creşterii necontrolate a populaţiei, înţelegem mai bine sensul numeroaselor semnale de alarmă ale cercetătorilor. În consecinţă, proiectarea unor noi structuri sociale, economice şi tehnologice, în armonie cu exigenţele prezente şi viitoare, constituie nu atât un deziderat, cât, mai ales, o somaţie pentru a pune neîntârziat stavilă în calea risipei de resurse, la nivel local şi internaţional. Un alt obiectiv de maximă importanţă, ar fi acela al desfăşurării unei activităţi mai eficiente, sub raport economic, tehnologic şi ecologic, mai profesioniste şi cu parametri calitativi superiori. Recunoaştem sau nu, există suficiente mărturii care arată că economia 207
viitorului va avea o altă configuraţie, capabilă să estompeze şi să elimine şocurile şi dezechilibrele survenite în economia actuală, să asigure dezvoltarea stabilă şi durabilă. Este de aşteptat ca, informatica să pună în evidenţă o relaţie cu totul nouă între progresul tehnic, pe de o parte, şi progresul economic şi cel social, pe de alta. Cum în economia informaţională valoarea se amplifică prin cunoaştere, înseamnă că, odată cu amplificarea complexităţii sistemelor social – economice apar noi exigenţe în planul gândirii şi al acţiunii. Mai concret spus, obligă la deschideri autentice în direcţia creativităţii şi inventivităţii, inclusiv sub raportul organizării şi al conducerii. După cum, dezvoltarea cunoaşterii şi accentuarea competitivităţii, în plan intern şi extern, asigură deja valorificarea eficientă, optimă sau aproape de optim, a resurselor disponibile naturale, umane, financiare, informaţionale şi de timp. Aşa cum subliniază Camelia Raţiu – Suciu [32,pag.23], adaptarea modelării matematice la fenomenele economice concrete presupune observări, anchete, raportări ş.a., permiţând măsurarea lor cu diferite grade de precizie (fig.8.1), în care mări-mile deterministe au valoare unică, cele stochastice sau aleatoare au o mulţime de valori cărora li se asociază o posibilitate, iar cele fuzzy sau vagi au o mulţime de valori cărora li se asociază un grad de apartenenţă la o anumită proprietate. O altă clasificare bazată, de asemenea, pe rigoare matematică este gruparea în metode exacte, metode aproximative şi metode euristice, care vor fi examinate în subcapitolul 8.2. În etapa actuală, în prim planul preocupărilor specialiştilor se situează creşterea şi dezvoltarea economică, pe de o parte, şi echilibrul şi dezechilibrul, pe de alta, în condiţiile dezvoltării durabile şi în concordanţă cu principiile acesteia. În plan naţional, mai precis al sferei de cuprindere a conceptelor respective, există o serie de dispute. Astfel, anumiţi autori definesc procesul de creştere economică – în sens larg ca un proces global ce exprimă evoluţia ascendentă a unor mărimi agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel naţional sau internaţional, cu efecte favorabile în planul vieţii economice şi sociale. Alţi autori vorbesc şi de creştere zero sau negativă. În sens restrâns, creşterea economică exprimă mărimea reală într-o anumită perioadă de timp a unui indicator economic agregat, cum ar fi produsul intern brut – total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic. Teoria creşterii economice pune în evidenţă existenţa mai multor tipuri de creştere economică, în funcţie de contribuţia factorilor, de modul de realizare a creşterii economice, de ritmul de creştere a indi208
catorilor agregaţi pe locuitor etc. În acest context, se vorbeşte despre creşterea economică: extensivă, intensivă, consolidată, echilibrată, durabilă etc. [14],[15]. Observări Anchete Măsurători Raportări
Mărimi
Modele deterministe
Soluţie „optimă”
Modele stochastice
Soluţie optimă cu o probabilitate
Modele euristice
Soluţie suboptimală
Volum de date Precizia mărimilor Bogat Stochastice
Deterministe
Metode
Euristice
de culegere date de prelucrare date Aproximative
Modele deterministe
Vagi
Modele stochastice
Deterministe
Modele fuzzy
Vagi
σ mică
Stochastice
σ mare
Exacte
Redus
Fig. 8.1.
În sens restrâns, putem calcula creşterea economică absolută (CE) cu relaţia: CE=PIBt – PIBt-1 8.1 şi creşterea economică relativă (ce) cu relaţia: ce =
PIBt PIB t −1
8.2 209
În această accepţiune, este posibilă, deci, previzionarea creşterii economice, produsul intern brut reprezentând principalul indicator cadru al studiilor de prognoză macroeconomică. Din ansamblul factorilor care influenţează creşterea economică se detaşează, ca importanţă, investiţia economică, cu influenţele cunoscute asupra potenţialului productiv, dar şi asupra pregătirii resurselor de muncă, protecţiei mediului înconjurător, nivelului de trai şi de civilizaţie. Alţi factori ai creşterii economice sunt: resursele de muncă, fondurile fixe şi resursele naturale, iar din categoria factorilor calitativi fac parte: productivitatea muncii, eficienţa fondurilor fixe etc. În momentul de faţă, progresul tehnic, managementul şi informaţia şi-au sporit considerabil rolul, fiind consideraţi factori propulsatori ai creşterii economice în perspectivă. În strânsă legătură cu creşterea economică se află dezvoltarea economică, definită ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice şi ea presupune, pe lângă creşterea economică, o serie de transformări cantitative, structurale şi calitative atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizaţionale de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor. Rezultă clar că dezvoltarea economică implică creşterea economică, reciproca nefiind valabilă. În perioada contemporană se înregistrează o diversificare a conceptelor de bază, vorbindu-se de noi tipuri de creştere economică: cu progres tehnic; cu sector militar puternic; modelul creşterii economice deschise la economia internaţională; dezvoltarea durabilă etc. Consolidarea societăţii informaţionale va genera, cu siguranţă, un nou tip de economie, îmbogăţind şi cadrul noţional în acest domeniu. În funcţie de modul de combinare a factorilor de producţie şi de participarea diverselor laturi la sporurile de producţie sunt cunoscute mai multe tipuri de creştere economică. Un loc important în preocupările specialiştilor îl ocupă modelarea creşterii economice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în scop previzional, contribuind la fundamentarea unor decizii macroeconomice privind creşterea economică. Modelul creşterii economice reprezintă o construcţie logico – matematică, ţinând seama de teoria economică, care pune în evidenţă legătura dintre factorii creşterii economice şi indicatorul global de rezultate; modelul trebuie să permită şi aprecierea intensităţii legăturilor cauzale dintre fenomene şi procese specifice creşterii şi dezvoltării economice. O reprezentare mai apropiată de realitatea economică – având în vedere complexitatea acesteia – se poate realiza utilizând un sistem de modele ale creşterii economice. 210
Apreciem că un singur model, oricât de detaliat ar fi construit, nu poate surprinde întreaga complexitate economică. Modelele de creştere economică pot fi clasificate după mai multe criterii: a) din punct de vedere al gradului de agregare: modele monosectoriale; modele multisectoriale; b) după modul de considerare a factorului timp: modele statice; modele dinamice; c) după scopul în care au fost elaborate: modele decizionale; modele previzionale. O categorie aparte se referă la modelele bazate pe tabloul input – output, care reflectă şi interdependenţele tehnologice dintre ramuri. Era informatizării deschide noi orizonturi modelării creşterii economice, oferind atât sisteme perfecţionate de culegere şi prelucrare a informaţiilor necesare, cât şi o serie de algoritmi şi tehnici de rezolvare în timp rapid a unor sisteme mari de ecuaţii. Preocupările pentru analiza şi previziunea creşterii şi dezvoltării economice sunt strâns legate de cele privitoare la caracterul echilibrat al economiei moderne. Cea mai generală definiţie a echilibrului în natură, stare care preocupă specialiştii din multe domenii, este următoarea: „starea de repaus a unui corp; starea staţionară a unui fenomen” [41, pag.316]. În viziunea filozofică, conceptul de echilibru „exprimă stabilitatea calitativă a obiectelor şi fenomenelor, determinată de ponderea egală a acţiunii contrariilor, de anularea reciprocă a tensiunilor acestora în cadrul aceleiaşi unităţi contradictorii” [42]. În economia de piaţă, echilibrul economic reflectă o stare proprie acesteia, specifică, generată de dubla acţiune a agenţilor economici: pe de o parte, ca producători şi vânzători de bunuri şi servicii şi, pe de altă parte, ca cumpărători şi consumatori de bunuri şi servicii. În prima lor calitate urmăresc maximizarea profitului, în cea de-a doua satisfacerea trebuinţelor. Din această acţiune, din comportamentul lor pe piaţă, în funcţie de interesele agenţilor economici, echilibrul economic apare sub forma raportului dintre cerere şi ofertă, proces care se poate manifesta atât pe piaţa bunurilor economice, cât şi pe cea a forţei de muncă, a capitalului etc. Echilibrul economic semnifică, în economia actuală, acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa monetară şi a capitalurilor, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul său, în sensul egalizării cererii şi ofertei, respectiv în cel al unei asemenea 211
diferenţe dintre ele care să nu depăşească anumite limite considerate normale şi care nu generează tensiuni sociale grave [14, pag.298]. În optica dinamică, echilibrul economic este analizat pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, echilibrul dinamic economic poate conduce la o creştere economică lentă, deoarece modificările în restricţiile procesului creşterii economice se aliniază la evoluţia celui mai deficitar factor al producţiei, ceilalţi rămânând subutilizaţi. Depăşirea restricţiilor generate de factorul restrictiv se poate face numai prin acceptarea unor dezechilibre temporare, creşterea economică desfăşurându-se pe fondul unui echilibru dinamic pe termen lung. Dezechilibrul temporar poate fi înlăturat prin utilizarea unor elemente de compensare interne sau externe. Raportat la nivelul de agregare la care se referă, echilibrul economic poate fi micro, mezo sau macroeconomic. După cum, în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme: material, valoric şi al resurselor de muncă. În contextul dezvoltării durabile, un loc deosebit de important îl ocupă echilibrul ecologic, care reflectă relaţia dintre biocenoză (totalitatea organismelor vii, aflate în interacţiune şi legate de un anumit loc de viaţă) şi biotop (habitat), stare ce exprimă relaţiile indisolubile dintre organismele vii, pe de o parte, şi factorii abiotici pe de alta, ca şi din interiorul acestora [15,pag.181]. Literatura de specialitate evidenţiază frecvent conceptul de echilibru general, având cel puţin două interpretări: – stare a pieţelor interdependente, caracterizată prin inexistenţa excesului de cerere sau de ofertă; – metodă de analiză a interdependenţelor existente între diferite entităţi (pieţe, sectoare etc.) ale economiei naţionale. Ca o concluzie ce se desprinde din lucrările publicate menţionăm caracterul relativ al echilibrului economic şi pe cel „mai relativ” al echilibrului general, acesta din urmă incluzând în structurile sale toate aspectele relative ale echilibrelor parţiale. Dinamica vieţii economice demonstrează că, dacă starea de echilibru este relativă şi poate fi menţinută o perioadă scurtă, starea de dezechilibru are un caracter permanent. Dezechilibrul economic general corespunde acelei stări a economiei caracterizată de dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta globală. Cele mai importante cazuri de dezechilibre economice pot fi considerate excesul de ofertă şi excesul de cerere. 212
În anumite limite, dezechilibrele pot constitui factori de creştere economică. Cunoaşterea stării economiei naţionale – prezente şi viitoare – reprezintă o necesitate pentru factorii de decizie macroeconomică, astfel încât măsurile adoptate, politicile aplicate, să conducă la o creştere economică echilibrată, dorită, capabilă să asigure creşterea nivelului de trai şi protejarea mediului înconjurător, într-un cuvânt să asigure înscrierea pe traiectoria unei dezvoltări durabile. 8.1. Creativitatea sau dinamica proceselor euristice Modelarea şi simularea proceselor economice echivalează, în realitate, cu experimentul din ştiinţele tehnice şi cele exacte. Experimentul sau modificarea fizică a valorii variabilelor a devenit posibilă odată cu apariţia unor noi discipline ştiinţifice asupra conducerii sistemelor complexe, precum [33, pag.20]: • Cercetarea operaţională sau pregătirea ştiinţifică a deciziilor optime sau optimale; • Informatica sau prelucrarea cunoştinţelor cu ajutorul echipamentelor electronice; • Psihologia organizării, care asigură adoptarea unor eficiente decizii economice; • Teoria generală a sistemelor ca perspectivă reală a orientării în ştiinţele organizării şi conducerii. Continuând demersul evocat în partea consacrată optimizării prognozelor, modelul este o reprezentare izomorfă a realităţii, care oferă o imagine intuitivă, dar riguroasă, permiţând descoperirea unor legături şi legităţi greu de stabilit pe alte căi. Astfel, de la culegerea datelor (efectuarea măsurătorilor asupra mărimilor ce caracterizează procesul economic), până la prelucrarea acestora în vederea adoptării deciziilor, trecerea de la „sistemul real” la modelul de simulare sau „modelul real” se bazează pe un evantai de posibilităţi, precum: • Metode riguroase sau exacte, care permit obţinerea unei soluţii care îndeplineşte, fără abatere, restricţiile impuse şi/sau condiţiile de optim, cerute prin criterii de eficienţă. Notând cu S vectorul soluţiei adoptate, iar prin S’ vectorul soluţiei reale, atunci S − S' = 0 ,
8.3
213
• Metode aproximative, cu ajutorul cărora se obţine soluţia S, diferită de cea reală S’, printr-un vector ε, dominat de un vector εa dinainte stabilit, adică: S − S' = ε ≤ ε a ,
8.4
• Metode euristice (extensie sau construcţie nouă faţă de edificiul structurat al conceptelor existente), prin intermediul cărora, în cazul problemelor complexe, se obţine într-un timp relativ scurt soluţia S acceptabilă din punct de vedere practic, fără a avea însă şi garanţia rigurozităţii. Fiind dat vectorul erorii admisibile εa, metodele euristice nu reuşesc totdeauna să conducă la o soluţie S cu proprietatea 8.4. Uneori, metodele euristice asigură respectarea relaţiei 8.4, însă cu o anumită probabilitate. În context, metodele euristice sunt, de fapt, o succesiune de încercări şi tatonări, a căror alegere este legată de natura problemei de rezolvat şi de personalitatea analistului de sistem (fig.8.2). SISTEMUL REAL
MODELUL ABSTRACT
Date din sistem obţinute prin observări, măsurători, experimente
MODELUL REAL
Date analitice Date simulate Fig. 8.2
Este de aşteptat ca informatica să pună în evidenţă o relaţie cu totul nouă între progresul tehnic, pe de o parte, şi progresul economic şi cel sociale, pe de alta. Cum în economia informaţională valoarea se amplifică prin cunoaştere, înseamnă că teoria valorii bazată pe muncă poate fi înlocuită cu alta de tip nou, bazată pe cunoştinţe relevante şi complete, actualizate. În opinia cercetătorilor în domeniu, tranziţia de 214
la societatea industrială la cea informaţională are anumite particularităţi. Sub raport structural se conturează, în această perioadă de tranziţie tehnologică, trei rupturi esenţiale: a - sursa generatoare de bogăţie, de valoare îşi deplasează centrul de greutate de la activitatea productivă spre cea de creaţie. Curba de viaţă a produselor are tendinţa de contractare. În aceste condiţii, inovarea devine principala sursă de câştig întrucât permite o creştere rapidă cu valoare adăugată ridicată. b - tranzacţiile de toate felurile şi legăturile care se nasc pe această bază au tendinţa să se impună ca principale surse ale valorii adăugate. Un produs nu există decât în măsura în care se exprimă în spaţiul comunicării. El este o imagine, înainte de a fi o marfă. c - schimbarea ce are loc se concretizează şi în reaşezarea ierarhiei activelor. În prezent, activele imateriale devin determinante în raport cu cele materiale, în sensul celor „trei C”: creativitate → calitate → competitivitate. Componentele trinomului menţionat sunt strâns legate, compatibile şi complementare, având o serie de aspecte caracteristice, precum structura, importanţa, formele de manifestare etc. Dacă prima componentă - creativitatea - constituie un factor indispensabil pentru desfăşurarea unei activităţi de cercetare ştiinţifică benefică şi se află la începutul „lanţului” activităţilor de cercetare producţie, celelalte două componente ţin de aprecierea modului de desfăşurare a proceselor productive şi de eficienţa utilizării resurselor. Creativitatea - caracteristică specifică umanităţii - poate fi definită ca reprezentând capacitatea şi voinţa omului de a se aventura conştient în necunoscut, utilizând imaginaţia, pentru a realiza un lucru nou, util şi funcţional. Creativitatea se poate manifesta atât în sfera materială cât şi în cea spirituală. Cunoaşterea metodelor de stimulare a creativităţii şi efectelor în plan real, departe de a fi o fantezie, reprezintă o necesitate, concurenţa acerbă şi diversificarea continuă a cererilor pieţei solicitând din plin imaginaţia şi fantezia, ca să nu mai amintim şi faptul, cunoscut, că oferta crează propria cerere. Fără spirit creativ şi multă imaginaţie, studiul viitorului nu poate fi conceput, oricât de riguros din punct de vedere ştiinţific ar fi fundamentat. Detaşarea de o serie de constrângeri temporale, gândirea şi imaginarea „viitorilor posibili” trebuie să însoţească permanent activitatea cercetătorului, să-i stimuleze creativitatea. 215
Se apreciază [5, pag.314] că studiul tehnicilor de creativitate datează din deceniul 4 al secolului XX, când General Electric a introdus în 1937 un program destinat a stimula spiritul imaginativ al salariaţilor. Analizând relaţia dintre imaginaţie şi prospectivă, Robert Jungk distingea trei forme de imaginaţie: a) imaginaţia logică - strâns legată de evoluţia anterioară şi de prezent - urmăreşte stabilirea unei legături raţionale între cunoscut şi necunoscut, similar extrapolării; b) imaginaţia critică - are la bază o atitudine critică faţă de unele fenomene cu efecte negative în trecut şi în prezent. Cele două tipuri de imaginaţie prezentate sunt strâns legate de trecut şi prezent, imaginaţia liberă, în cel mai pur înţeles al ei fiind puţin activată; c) imaginaţia creatoare - construieşte scenarii pentru viitor pe baze radical noi, care nu sunt legate de trecut şi de prezent. Acest tip de imaginaţie stă la baza veritabilelor descoperiri şi inovaţii. Procedeele capabile să stimuleze creativitatea [3, pag.317] pot fi grupate după cum urmează (fig.8.3): Procedeele analitice vizează descompunerea obiectului sau fenomenului în elemente simple, de bază, care apoi sunt analizate şi sunt supuse previzionării. Prin procedeul „lista de control”, după descompunerea menţionată, fiecare element primar este supus unui „chestionar”, în scopul identificării unor viitoare modificări (cantitative Lista de control Procedee analitice
Analiză epistemologică Elemente constitutive
Metode de creativitate
Asociaţii forţate Procedee asociative Asociaţii libere
Lista
Catalog Matrice de descoperire Sinectică
Fig.8.3 216
- mărire sau micşorare etc., utilitare - poate intra în combinaţie şi cu alte elemente simple, astfel încât să îndeplinească noi funcţiuni sau calitative - îmbunătăţiri ale performanţelor). În acest fel sunt trecute în revistă toate elementele componente şi pot fi prevăzute, pe baza imaginaţiei „anchetatorului”, evoluţii viitoare, fără a omite nici o componentă. Prin analiza epistemologică se urmăreşte identificarea problemei esenţiale dintr-un ansamblu de probleme, prin întrebări de genul „pentru ce este necesar elementul respectiv sau modificarea făcută?”, ajungându-se astfel la găsirea necesităţii fundamentale care trebuie satisfăcută sau la fenomenul general de care depinde rezolvarea problemei. În final se reunesc toate problemele depistate în cursul analizei şi se selectează problema prioritară pentru momentul respectiv. Lista elementelor constitutive porneşte de la lista elementelor primare menţionată anterior, analizându-se sistematic ce element poate fi modificat în funcţie de soluţiile posibile, deja catalogate. În esenţă se confruntă o listă de soluţii cunoscute cu o listă de soluţii posibile. Procedeele asociative sunt folosite, în principal, în stimularea activităţilor creative la nivel de grup şi au ca principiu de bază acceptarea tuturor posibilităţilor existente, fără a critica vreuna şi fără a respinge o soluţie, oricât de fantezistă ar părea ea. Aceste procedee prezintă avantajul că, prin acceptarea tuturor ideilor fără a le critica se obţine un cadru stimulativ, propice pentru discuţii, în urma cărora rezultă o serie de idei noi, utile şi valoroase. Asocierea forţată de idei poate fi realizată printr-un mijloc mecanic (generarea numărului posibil de combinaţii între elementele componente) sau pur şi simplu în mod arbitrar, la alegerea colectivului. Asocierea forţată serveşte ca punct de pornire pentru asocierile libere. Asocierile forţate apelează la două modalităţi: a) întocmirea unei liste de obiecte sau fenomene cu sau fără legătură între ele, numerotarea componentelor şi generarea tuturor combinaţiilor posibile (aplicaţia mulţimii de elemente pe ea însăşi); b) elaborarea unui catalog de obiecte sau idei, din care se aleg la întâmplare două sau mai multe elemente, urmărindu-se identificarea unei relaţii posibile între ele. Prin aceste procedee se urmăreşte, în principal, emiterea unor idei noi şi mai puţin găsirea unei soluţii concrete pentru o problemă aflată în studiu. 217
Matricea de descoperire (sau matricea morfologică), permite estimarea şi construirea combinaţiilor posibile între doi factori, pentru a identifica modalităţile de îmbunătăţire a unora dintre ele. O variantă a acestui procedeu este „matricea tehnico - economică”, care urmăreşte descoperirea unor căi pentru optimizarea productivităţii. Tehnica de construire a acestei matrici este următoarea (fig.8.4): Această matrice permite analiza unor combinaţii generatoare de întrebări cum ar fi: factorul tehnico - organizatoric actual A1 poate satisface necesităţile de creştere în perspectivă îndepărtată B3, astfel încât combinaţia A1 B3 să satisfacă obiectivul? Sinectica (combinaţiile de lucru disparate) are drept scop dezvoltarea aptitudinilor de a descoperi, fiind utilă mai ales în „grupuri de sinectică”, constituite din specialişti într-un anumit domeniu. Prin punerea în legătură a unor elemente eterogene, pot rezulta o serie de combinaţii generatoare de idei şi soluţii total noi, neaşteptate. Dintre postulatele adoptate de sinectică menţionăm: procesul de creaţie poate fi divizat în mai multe faze delimitabiile prin cercetare; cunoştinţele obţinute pot fi folosite în scopul amplificării puterii de creaţie; nu există diferenţe fundamentale între creaţia ştiinţifică şi cea artistică; creaţia individuală şi cea în grup se bazează pe aceleaşi legi; aspectele emoţionale şi iraţionale sunt mai importante decât cele raţionale, intelectuale. Factori tehnicoorganizatorici Factori economici (necesităţi de creştere) Actuali
B1
Apropiaţi
B2
Actuali
Apropiaţi
A1 A2 A3
A4
A4B2
B3 A1B3 Fig. 8.4
218
A5
A3B1
A2B2 Îndepărtaţi
Îndepărtaţi
A5B3
O tehnică de stimulare sistematică a creativităţii, utilizată frecvent în a doua jumătate a secolului XX o constituie „brainstorming-ul”, sub diverse forme [22, pag. 328]. Această metodă a fost elaborată de A. F. Osborn în 1839 şi constă în organizarea de reuniuni de specialişti din domenii diferite care sunt solicitaţi să lucreze pentru acelaşi obiectiv (probleme ce apar în activitatea economică), stimulând fundamentarea ştiinţifică a previziunilor. Una dintre metodele intuitive cele mai utilizate după punerea ei la punct şi publicarea în 1964 o constituie metoda „Delphi” [5, pag.159]. Este o metodă raţională şi eficientă ce are ca finalitate realizarea unei previziuni tehnologice folosind anchetele iterative pentru analizarea unor probleme de către un grup de experţi. Cunoaşterea potenţialului creativ al unei naţiuni, stimularea spiritului novator şi atragerea în acest gen de activităţi a celor mai buni specialişti din toate domeniile de activitate, constituie o preocupare de bază a factorilor de decizie, în condiţiile concurenţei acerbe de pe piaţa mondială şi în condiţiile accentuării globalizării. O problemă care preocupă permanent atât factorii de decizie din economie cât şi specialiştii din activitatea practică o reprezintă calitatea, o noţiune deosebit de complexă, demonstrată şi de existenţa a peste 120 de definiţii ale calităţii produselor [24, pag.44]. Astfel, după unii specialişti, calitatea produselor este considerată: satisfacerea unei necesităţi; conformitatea cu caietele de sarcini; satisfacerea în totalitate a beneficiarilor etc. Cea mai adecvată şi cuprinzătoare definiţie [2, pag. 45], este după opinia noastră, următoarea: „calitatea reprezintă expresia gradului de utilitate socială a produsului, măsura în care – prin ansamblul caracteristicilor sale tehnico – funcţionale, psiho – senzoriale şi al parametrilor economici - satisface nevoia pentru care a fost creat şi respectă restricţiile impuse de interesele generale ale societăţii privind eficienţa social - economică, protecţia mediului natural şi social”. Aceasta reţine atenţia prin gradul ridicat de acoperire a trăsăturilor calităţii, prin caracterul durabil pe care trebuie să-l înglobeze calitatea şi prin menţionarea implicită a dinamismului calităţii. De asemenea, definiţia de mai sus evidenţiază legătura dintre calitate şi nivelul tehnic al produselor, care trebuie să se situeze la nivelul celui existent pe plan mondial. In activitatea practică, complexitatea conceptului de calitate impune utilizarea mai multor temeni pentru definirea sa, cum sunt: 219
- calitatea proiectată (sau calitatea concepţiei), care defineşte şi cuantifică măsura în care produsul proiectat corespunde cerinţelor beneficiarului şi posibilitatea utilizării optime a unor procedee tehnologice la fabricarea produsului respectiv; - calitatea fabricaţiei, care arată gradul de conformitate a produsului cu documentaţia tehnică şi este condiţionată de procesele tehnologice existente, de utilajele şi echipamentele aflate în dotare, de calitatea forţei de muncă utilizată etc. Nerespectarea condiţiilor avute în vedere la proiectare poate influenţa negativ calitatea produselor; - calitatea livrată, care reprezintă nivelul efectiv al produselor obţinute şi livrate pe piaţă. Trebuie subliniată şi diferenţa dintre calitatea producţiei – privită din punctul de vedere al celui care realizează produsele, al procesului efectiv de fabricaţie – şi calitatea produsului – privită din unghiul consumatorului rezultatelor de producţie. Preocuparea firească a omului pentru perfecţionarea continuă a mijloacelor de producţie şi a tehnologiilor, creează premise şi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor realizate cu tehnica şi tehnologiile respective, astfel că se poate vorbi de un proces continuu de reproducţie lărgită a calităţii, descris nu sub forma unui ciclu închis, ci sub forma unei spirale [2, pag. 46], întâlnită în literatura de specialitate sub denumirea de „spirala calităţii” (fig.8.5). Aprecierea calităţii unui produs se face în funcţie de caracteristicile de calitate ale acestuia, care sunt: a) caracteristici tehnice – direct sau indirect măsurabile - şi care se referă la proprietăţile fizice, chimice, biologice etc. ale produsului, intrinseci structurii materiale a aceştia; b) caracteristici psiho-senzoriale – vizează efectele de ordin estetic, organoleptic, pe care produsele le au asupra utilizatorilor; c) caracteristici de disponibilitate, atribuite în special bunurilor de folosinţă medie sau îndelungată şi se referă la fiabilitatea şi mentenabilitate; d) caracteristici economice şi tehnico-economice exprimate prin costuri de producţie, preţ, cheltuieli de mentenanţă, grad de valorificare a materiilor prime şi energie, etc; e) caracteristici de ordin social general vizează impactul tehnologiilor de fabricaţie a produsului respectiv şi utilizarea acestuia în societate asupra mediului înconjurător, asupra sănătăţii fizice şi psihice a omului. 220
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ Operaţii de service la cumpărător şi suport logistic
Livrarea produselor către beneficiar Analize, încercări, probe (verificarea fiabilităţii)
Efectuarea calculelor tehnico-economice şi comerciale
Controlul final confirmare faţă de contracte
Proiectare şi executare prototip Cercetarea ştiinţifică
Controlul procesului tehnologic (conformare faţă de documentaţia tehnică), proces de producţie, asigurare aparate de măsură,standuri pentru probe funcţionale
Omologarea prototipului şi definitivarea documentaţiei tehnice
Stabilirea tehnologiei şi asigurarea maşinilor, sculelor, dispozitivelor, calificarea cadrelor, aprovizionare materiale, componente de la subfurnizori, recepţia calitativă
Fig. 8.5
Din punct de vedere al cumpărătorului şi utilizatorului, o importanţă deosebită prezintă fiabilitatea şi mentenabilitatea. Prima caracteristică de disponibilitate - fiabilitatea - reflectă capacitatea produsului de a funcţiona la parametri normali şi în condiţiile de exploatare specificate, fără întreruperi şi defecţiuni, întreaga perioadă de timp menţionată de producător. Din punct de vedere cantitativ, fiabilităţii i se poate ataşa o mărime probabilistică, exprimând şansa funcţionării perfecte a produsului. După o anumită durată de funcţionare sau număr de utilizări, produsul - inevitabil - se va defecta. Acest fapt impune existenţa unei reţele de unităţi de reparaţii şi redare în circuitul de utilizare a produsului. Mentenabilitatea măsoară şansa ca produsul să fie repus în 221
funcţiune într-un interval specificat de timp şi în condiţiile existente de întreţinere şi reparaţii. Ponderile diferitelor caracteristici în descrierea calităţii unui produs nu sunt, iar practica arată că nu pot fi, egale. Aceste caracteristici sunt ierarhizate, de exemplu, în: critice, minore, majore, în funcţie de implicaţiile în utilizarea unui produs şi pe baza STAS-urilor sau unor standarde specifice. Aprecierea performanţelor calitative a produselor se realizează prin intermediul unui sistem de indicatori, grupaţi în: indicatori parţiali; indicatori cumulativi; indicatorii calităţii medii; coeficientul generalizat al calităţii [ 3 ]. Pe baza indicatorilor din prima grupă se poate aprecia calitatea unui produs comparativ cu unul etalon. Astfel, se defineşte coeficientul de comparare (K(c)) ca fiind raportul dintre nivelul realizat (Xr) şi nivelul etalon ( Xe): K( c ) = Xr / Xe 8.22 8.5 Indicatorii cumulativi se utilizează la produsele complexe, la care aprecierea calităţii nu se poate face pe baza unei singure caracteristici, iar importanţa acestora este diferită. În acest caz indicatorul se calculează pe baza relaţiei: n
K (cum ) =
∑x g
i i
8.6
i =1
în care: xi exprimă valorile caracteristicilor calitative; iar gi = ponderile acordate fiecărei caracteristici; Prin calculul la anumite intervale temporale se poate obţine o imagine a evoluţiei în timp a calităţii unui produs, iar prin calcularea pe agenţi economici se poate obţine o ierarhizare a acestora, referitoare la acelaşi produs. Indicatorii calităţii medii se folosesc la exprimarea sintetică a calităţii produselor realizate pe clase calitative şi pot oferi şi o imagine asupra evoluţiei în timp a calităţii medii a producţiei, dacă aceasta este omogenă. Indicatorul utilizat - coeficientul calităţii medii (K ) - se calculează cu relaţia: n
∑k q
i i
K=
i =1 n
∑q i =1
222
i
8.7
în care: ki exprimă coeficienţii pe clase calitative; iar qi = cantităţile fizice din produsele clasei i; În timp, modificarea calităţii medii se calculează cu relaţia: IK =
K1 K0
=
∑ kiqi(1) : ∑ kiqi(0) ∑ qi(1) ∑ qi(0 )
8.8
O îmbunătăţire a calităţii medii este ilustrată de un indice subunitar. Coeficientul generalizat al calităţii ( K ) se utilizează în cazul unei producţii eterogene şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a coeficienţilor simpli ( K ), cu relaţia: k=
∑ k (qp ) ∑ qp
8.9
Dacă din punct de vedere al aprecierii statistice a calităţii produselor problemele sunt bine puse la punct, previzionarea calităţii produselor ridică probleme deosebite, având în vedere multitudinea de factori care influenţează această caracteristică a produselor. Dintre aceşti factori unii pot fi greu cuantificabili şi incluşi în relaţii econometrice (performanţele utilajelor pe care se obţin produsele respective, pregătirea forţei de muncă etc). Calitatea materiilor prime de bază reprezintă un factor decisiv în asigurarea unei calităţi corespunzătoare a produsului final, de care va trebui să se ţină seama în previzionarea calităţii. Apariţia unor produse noi, cu utilizări similare cu ale produselor existente dar cu preţuri mai reduse sau cu o serie de caracteristici superioare poate conduce la dispariţia din nomenclatorul de producţie a bunurilor existente, chiar dacă acestea răspundeau cerinţelor de calitate. Previzionarea calităţii trebuie concepută într-o abordare sistemică, ţinând seama şi de alte prognoze care vizează produsul sau serviciul respectiv, precum şi de modificările previzibile în comportamentul consumatorului. Rezultatele obţinute prin metode intuitive, singurele care pot fi utilizate în acest domeniu, sunt orientative şi ele trebuie aprofundate în continuare, în funcţie de specificul produsului. Totodată, trebuie subliniat faptul că prognoza calităţii se adresează, prin excelenţă, agenţilor economici, fiind din categoria prognozelor microeconomice şi de produs. Cu toate acestea, 223
astfel de studii sunt foarte complexe şi sunt strâns legate de prognozele pe ramuri şi de cele privind consumul. Nu trebuie scăpată din vedere corelaţia calitate - preţ - venit al consumatorului şi segmentul de piaţă căruia îi este destinat produsul respectiv. Un concept larg utilizat, într-o continuă imbogăţire de conţinut şi cu o multitudine de faţete, îl reprezintă competitivitatea, definită ca măsură a capacităţii concurenţiale. Dintre faţetele acestui concept reţinem: competitivitatea de calitate; competitivitatea tehnică; competitivitatea de preţ; competitivitatea de service; competitivitatea financiară; competitivitatea internă; competitivitatea internaţională; competitivitatea economiei naţionale ş.a. Primele trei tipuri sunt caracteristice competitivităţii produsului, următoarele două ţinând de competitivitatea întreprinzătorului. Pentru exprimarea cantitativă a capacităţii concurenţiale şi a dinamicii competitivităţii există mai muţi indicatori statistici şi tehnici de măsurare, dar nu se poate vorbi de o acceptate unanimă a acestora, majoritatea fiind criticaţi pentru lipsa clarităţii sau dualitatea interpretărilor posibile. Formele şi indicatorii uzuali ai competitivităţii internaţionale - cea care interesează în cel mai înalt grad - se pot reprezenta astfel: Competitivitatea internaţională a Produsului
Întreprinzătorului
capacitatea concurenţială pe diferite segmente ale pieţelor de mărfuri, generală de parametri economici şi ai ofertei
atractivitatea pentru investitori, pentru capitalul internaţional în căutarea unei posibilităţi cât mai avantajoase de valorificare.
Indicatori ai competitivităţii - indici ai preţurilor de comer- - indicatori ai internaţionalizării cializare cu ridicata şi cu firmei (ponderea capitalului amănuntul; străin, dependenţa faţă de pieţele 224
- cheltuieli cu munca vie pe unitatea fizică de produs; - compararea productivităţii muncii la diferite firme ofertante; - indicatori ai cotei de piaţă, cunoscuţi şi ca „indici ai avantajului comparativ”; - indicatori ai performanţei interioare şi exterioare ai produsului; - diferite forme ale cursului „ real” sau „efectiv” de schimb, bazate pe cercetarea cursului oficial al monedei naţionale sau a cotaţiei de bursă cu indici de preţuri sau cu indici ai salariului plătit pe unitatea de produs;
externe de aprovizionare şi desfacere, balanţa patentelor, transferul veniturilor generate de invenţii directe etc.) - indicatori ai dinamicii firmei, din punctul de vedere al cifrei de afaceri şi al volumului investiţiilor pentru lărgirea activităţii; - indicatori ai condiţiilor cadru: comparaţii internaţionale privind ponderea prelevărilor în bugetul de stat, ponderea cheltuielilor cu munca vie, ponderea secotului public etc; - indicatori ai structurii, ai intensităţii şi sensului mutaţiilor structurale sin economia naţională.
Sursa [ 3, pag. 464] 8.2. Proiectarea strategiilor alternative Creşterea extrem de rapidă, aproape exponenţială, a cunoştinţelor, a volumului de informaţii (fig. 8.6) şi a progresului tehnologic, concomitent în accentuarea proceselor integraţioniste zonale şi globale, cu sporirea interdependenţelor economice şi sociale dintre ţările lumii, (dar cel mai adesea combinaţii ale aspectelor de mai sus), reclamă elaborarea studiilor previzionale. Mai mult decât atât, studiile respective nu trebuie să fie o simplă prelungire a evoluţiilor anterioare, ci rodul conjugării lor cu imaginea „viitorilor posibili”: capacitatea de a lua în calcul combinaţii ale factorilor de influenţă şi efecte greu de imaginat chiar şi de marea masă a specialiştilor din domeniu indicând un caracter de continuitate preocupărilor pragmatice pentru asigurarea trinităţii varietate-calitate – competitivitate. Astfel, creşterea volumului general al cunoştinţelor ştiinţifice, tehnologice, artistice are loc potrivit următoarei relaţii matematice. Kdt =
dA A
8.10 225
în care (A) exprimă suma cunoştinţelor anterioare, (t) intervalul de timp analizat şi (K) coeficientul caracteristic etapei anterioare. Prin integrare se obţine 8.11 A=Cekt în care C reprezintă suma cunoştinţelor în momentul iniţial al cercetării (t=0), adică C=A. Volumul informaţiilor
dS
0
dt
Timp Fig. 8.6
Raportul dintre numărul oamenilor de ştiinţă şi volumul informaţiilor este redat în diagramă: dS − q Nt = qN 0 e ct dt
8.12
în care N reprezintă volumul informaţiilor sau nivelul cunoştinţelor, t perioada de timp analizată, q productivitatea medie a unui om de ştiinţă într-o unitate de timp; Nt şi N0 numărul oamenilor de ştiinţă în perioada t0 şi, respectiv, t, iar c coeficientul de pantă al curbei [31, pag.159]. Previziunea reprezintă, înainte de toate, o stare de spirit şi o vocaţie; ea presupunând cultură multidisciplinară şi o temeinică stăpânire a metodelor şi tehnicilor de prognoză, un cadru organizatoric adecvat şi bine pus la punct. A nu ignora orice ipoteză de evoluţie posibilă trebuie să reprezinte o trăsătură esenţială a oricărui viitorolog. 226
Ignorarea, de exemplu, a posibilităţii destrămării sistemului economiei centralizate, a făcut ca procesul tranziţiei de la acest tip de economie la sistemul economiei de piaţă să nu dispună de nici o bază teoretică, să surprindă totalmente nepregătiţi pe cei aflaţi în situaţia de a înfăptui procesul respectiv. Nimic nu poate fi mai important pentru un decident – la nivel macro sau microeconomic – decât să poată lua, în orice moment, hotărâri în cunoştinţă de cauză. Imixtiunea factorului politic în fundamentarea unor strategii, oportunismul politic al unor elaboratori de previziuni, denaturează obiectivitatea acestora şi poate masca eşecul unor măsuri prezente. Cercetătorul în acest domeniu trebuie să fie lipsit de presiuni din afară, de orice natură ar fi ele, trebuie să fie lăsat să gândească liber, să fundamenteze răspunsuri obiective la numeroasele întrebări care apar pe parcursul fundamentării unei strategii de evoluţie viitoare. Pentru fundamentarea şi elaborarea strategiilor se impune parcurgerea anumitor etape. Astfel, pentru strategia economică devine obligatorie, în primul rând, evaluarea reală a stadiului de dezvoltare la momentul respectiv, evidenţiindu-se, totodată, factorii de influenţă interni şi externi, structurile de bază, conexiunile şi interdependenţele logice, măsurile luate anterior şi efectele acestora, precum şi dezechilibrele existente. Cunoscând cele de mai sus, următoarea etapă trebuie să clarifice tipul de economie de piaţă pe care dorim să-l edificăm în România, respectiv ce structură de ramură va avea economia românească. Sunt identificate priorităţile, modul de realizare, costurile şi resursele aferente, efectele scontate şi, nu în ultimul rând, responsabilităţile. Sunt cuantificate avantajele şi dezavantajele diverselor politici. După stabilirea obiectivului final la orizontul de prognoză, urmează formalizarea matematică, identificarea formei funcţiilor, expresia funcţiei obiectiv şi stabilirea algoritmilor de rezolvare. Analiza rezultatelor şi interpretarea parametrilor şi a variabilelor rezultative, precum şi evaluarea comparativă a scenariilor obţinute, formularea diverselor politici şi corelarea acestora, constituie demersuri de maximă importanţă. Spre exemplu, elaborarea strategiei naţionale de dezvoltare durabilă ar trebui să aibă în vedere fluxurile legăturilor şi influenţelor exercitate din interior spre exteriorul sistemului (fig.8.7), dar şi invers. 227
Mediul extern (internaţional)
Strategii globale
Sistem economic
Influenţe externe
Sistem de comandă, coordonare şi control
Sistem social
Strategii naţionale Sistem ecologic Influenţe în mediul extern
SPAŢIUL NAŢIONAL
Fig. 8.7
8.3. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică – variabilă exponenţială a progresului general, social şi economic Rolul ştiinţei în asigurarea creşterii economice susţinute, ca şi în viaţa socială în ansamblul său, de altfel, este unul de prim ordin, unanim acceptat şi recunoscut. După cum, locul deţinut în rândul neofactorilor de producţie devine tot mai evident. Încă din epoca Renaşterii, savanţii au acceptat confruntările teoriei cu practica, fiind convinşi că aceasta din urmă are nevoie de soluţii eficiente, iar practicienii recunosc utilitatea şi superioritatea metodelor ştiinţifice. Ca urmare, începând cu mijlocul secolului al XIX – lea s-a accentuat îmbinarea celor două laturi ale activităţii - ştiinţă şi proiecţie, astfel că 228
savantul a devenit şi experimentator, încercând să-şi verifice teoriile, iar practicianul a devenit şi om de ştiinţă, dorind să înţeleagă fenomenele, pentru a le controla, conduce şi stăpâni. În societatea modernă, transformarea ştiinţei într-o autentică forţă de producţie, de inovare generală face ca acest demers să nu fie doar un sistem de cunoştinţe, ci şi un mod de interacţiune cu practica, adică un mijloc de informare şi de stimulare a creaţiei originale. → → Astfel, raportul P← T← Ş sau
dP dT dŞ , existent în perioada f f dt dt dt
revoluţiei industriale între dezvoltarea producţiei (P), a tehnologiei (T) → şi a ştiinţei (Ş), a căpătat, în noile condiţii, forma Ş → ← T← T sau dŞ dT dP , de unde se poate deduce că ritmurile superioare de f f dt dt dt
creştere a producţiei sunt rezultatul altora şi mai înalte în dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei. De aici, caracterul obligatoriu al cercetărilor ştiinţifice, la nivel micro şi macroeconomic, şi de continuitate al introducerii progresului tehnologic în producţia materială. În opinia cercetătorilor în domeniu, tranziţia de la societatea industrială la cea informaţională are anumite particularităţi, dintre care cele mai semnificative sunt: • Societatea informaţională este o realitate economică şi nu o abstracţie intelectuală, implicând o nouă mentalitate în faţă provocărilor viitorului; • Inovaţiile survenite în sistemul de comunicare şi în tehnologia calculatoarelor electronice vor accentua ritmul schimbărilor, înlăturând privilegiul informaţional; • Noile tehnologii informaţionale vor fi aplicate mai întâi la vechile sarcini industriale, apoi, în mod treptat, vor da naştere unor activităţi, procese şi produse noi; • În societatea care presupune o instruire intensivă, sistemul educaţional dă naştere unui produs mereu mai slab; • Tehnologia noii ere informaţionale nu este absolută. Ea va avea succes sau va eşua. Tendinţele actuale îndreptăţesc aprecierile potrivit cărora, informaţia generează o transformare structurală, care modifică sistemul socio-economic în integritatea sa. 229
Interesul crescând pentru dezvoltarea ştiinţei, a făcut ca, în ultimele decenii, să asistăm la diversificarea activităţii de cercetare, conturându-se trei tipuri sau direcţii ale demersului în domeniu (fig.8.8): de la ştiinţă la tehnică
Premize prelogice
Cercetări metodologice (pure) Cercetări fundamentale Cercetări aplicative
de la tehnică la ştiinţă
Teza de staţie pilot
A
Cercetări de producţie
B C
Tehnica producţiei
Dezvoltare experimentală
Invenţii
Fig. 8.8
Cercetarea fundamentată, orientată către activităţi teoretice, vizând explicarea fenomenelor şi evenimentelor, descoperirea de legi inedite, regândirea teoriilor şi principiilor anterioare pe baza noilor descoperiri şi evoluţii. Deşi rezultatele cercetării fundamentale nu au întotdeauna aplicabilitate practică imediată, acestea răspund, totuşi, unor nevoi viitoare ale activităţii umane, având darul de a prevedea o serie de deschideri ulterioare; Cercetarea aplicativă urmăreşte cunoaşterea unui anume fenomen, a condiţiilor şi cauzelor care generează un eşec sau un succes, conceperea de noi soluţii sau perfecţionarea celor existente. Acest tip de cercetare ştiinţifică vizează un domeniu concret şi rezultatele se materializează în tehnici şi tehnologii, în maşini şi echipamente, în noi produse, precum şi în măsuri şi principii mai performante de organizare şi conducere ale producţiei, ale vieţii sociale în ansamblu; 230
Dezvoltarea experimentală urmăreşte mai degrabă crearea de noi bunuri, decât cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor care le guvernează. În acest cadru, se utilizează rezultatele cercetărilor aplicative verificându-se atingerea obiectivului propus, soluţiile adoptate, riscurile care apar, şi, nu în ultimul rând, limitele de aplicabilitate în producţia de masă. Apreciem că maximizarea utilităţii practice a descoperirilor ştiinţifice nu se poate realiza decât printr-o împletire armonioasă a rezultatelor celor trei tipuri de activităţi, printr-un permanent schimb de informaţii şi o continuă adaptare la nevoile şi trebuinţele omului. În ansamblul ei, cercetarea ştiinţifică asigură lărgirea limitelor cunoaşterii umane, îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific şi cultural al naţiunii şi al întregii omeniri. Cu toate că finanţarea şi organizarea administrativă a activităţii de cercetare – dezvoltare (CD) diferă de la o ţară la alta, se pot identifica următoarele tipuri de asemenea unităţi: a) Unităţi publice sau de stat, cu finanţare integrală de la buget, care funcţionează, mai ales, în sfera cercetării fundamentale, aflate, în general, în subordinea Academiilor Naţionale sau a unora specializate (spre exemplu, în cazul României, Academia de Ştiinţe Medicale sau Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice); b) Unităţi de stat care funcţionează pe principiul gestiunii proprii şi care au personalitate juridică; c) Unităţi private organizate de sine stătător, cu personalitate juridică, a căror activitate este orientată pe anumite domenii sau sub formă de asociaţii acoperind mai multe domenii; d) Compartimente (servicii, direcţii) sau subunităţi în cadrul întreprinderilor (publice sau private), ministerelor sau organelor centrale (spre exemplu Banca Naţională), organizaţiilor profesionale şi instituţiilor de învăţământ superior. Orientarea şi coordonarea activităţii de cercetare revine Academiilor sau organismelor abilitate la nivel naţional (agenţie, minister), conducerea operativă a unităţilor fiind asigurată de consiliul de administraţie sau consiliul ştiinţific, un rol deosebit revenind managerului. Desigur, tematica studiilor previzionale din domeniul CD trebuie să fie subordonată prioritar prognozei macroeconomice, atingerii obiectivelor acesteia, fără a neglija celelalte programe din sistem (fig.8.9), aflate în raporturi de interdependenţă. 231
Prognoze globale
Prognoza condiţiilor sociale de reproducţie
Prognoza macoeconomică naţională
Prognoza nevoilor sociale
Prognoza resurselor
Prognoza cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice
Fig. 8.9
Din câte se observă, nu sunt evidenţiate toate legăturile şi analizele care însoţesc scenariile elaborate privind influenţele asupra mediului înconjurător. Pe de altă parte, elaborarea unei strategii previzionale în domeniul CD este o acţiune cel puţin la fel de complexă ca aceea privind strategia economică. În sfera CD, internaţionalizarea preocupărilor în domeniu a generat, aparent contradictoriu, binomul competiţie – colaborare, tot mai multe proiecte desfăşurându-se cu participarea specialiştilor din diverse ţări. Asemenea fenomene, şi altele, conduc la concluzia că, prognoza cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice se elaborează la mai multe paliere sau nivele: mondial; naţional; pe probleme complexe, desfăşurate în colaborări bi-multilaterale internaţionale; interdepartamentale pe probleme complexe de interes naţional; orientate către susţinerea dezvoltării ramurilor economiei naţionale; crearea de noi produse, tehnologii, instalaţii ş.a. Această ierarhizare are în vedere dimensiunea obiectivelor urmărite şi gradul de importanţă. Spre exemplu, elaborarea prognozei cercetării la nivel naţional presupune un flux al operaţiunilor destul de complex (fig.8.10). Luarea deciziilor cu privire la strategia CD are la bază: cerinţele cu privire la programul CD rezultate din prognoza macroeconomică; starea actuală a CD; tendinţele desprinse din prognozele mondiale şi din cele bi şi multilaterale; informaţiile stocate în sistem cu privire la evoluţiile CD. Ţinând seama de restricţiile induse în sistem de resursele financiare şi umane, de necesităţile privind protecţia mediului şi de o serie de restricţii ştiinţifice fundamentale, se definitivează şi se aprobă planurile strategice ale CD. Acestea se confruntă cu cerinţele privind CD desprinse din prognoza macroeconomică, fiind posibile noi analize şi cercetări între cele două blocuri, precum şi stabilirea unor priorităţi etc. 232
Obiectivele prognozei macroeconomice
Prognoze mondiale privind CD Prognoze privind obiective bi şi multilaterale
Resurse financiare
Restricţii de mediu
Starea actuală a CD Analiza şi modelarea tendinţelor CD
Cerinţe cu privire la programul CD Luarea deciziilor cu privire la strategia CD
Stocarea pe termen lung a inf. CD
Planuri şi programe privind CD
Resurse umane
Prelucrarea informaţiilor
Restricţii ştiinţifice fundamentale
Comparare
Aprobarea planurilor strategice ale CD Elaborarea prognozelor CD
Fig. 8.10
După punerea de acord a necesităţilor cu priorităţile, se procedează la elaborarea prognozelor respective. Deşi pare simplu, procesul fundamentării şi elaborării strategiei şi programelor CD pe diverse orizonturi temporale, este unul deosebit de complex, de maximă responsabilitate, având în vedere influenţa cercetării asupra evoluţiei societăţii. Prognoza CD constituie avangarda sistemului naţional de prognoze, dar, în acelaşi timp, între această prognoză şi celelalte trebuie să existe un permanent dialog, o continuă corelare, 233
astfel încât sistemul să fie unul coerent, realist şi eficient. Prognoza naţională privind CD trebuie să ţină seama şi să se racordeze permanent la prognoza şi realizările mondiale din cercetare, având în vedere dinamismul tot mai accentuat din acest domeniu. În acest context, conţinutul prognozei cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice are următoarele coordonate: • Obiectivele activităţii de CD, aşa cum rezultă ele din analiza tendinţelor pe plan mondial, din cerinţele formulate de prognoza macroeconomică şi din alte priorităţi naţionale, precum şi din colaborările internaţionale; • Termene finale şi intermediare de realizare a lucrărilor, corelat cu termenele existente în alte strategii naţionale; • Potenţialul uman necesar pentru realizarea la termen şi în condiţii de calitate corespunzătoare a studiilor şi formularea, eventual, a solicitărilor suplimentare; • Fondurile băneşti necesare şi modul de obţinere a acestora, specificându-se separat fondul de salarii şi necesarul pentru investiţii, capitol deosebit de important, mai ales dacă cercetarea merge până la prototip, experimentare etc; în fundamentarea investiţiilor se va pleca de la baza materială existentă şi de la cerinţele temei; • Colaborări preconizate, documentări, stagii necesare studierii proceselor şi fenomenelor care fac obiectul prognozelor; • Efectele economico – sociale scontate, ca urmare a aplicării în practică a rezultatelor cercetării (spor de producţie, creşterea competitivităţii, gradul de înnoire a producţiei etc.); • La nivel micro, eficienţa economică se poate calcula, prin estimarea cheltuirii fondurilor la nivelul realizatorilor cercetării, prin eficienţa obţinută de beneficiar prin aplicarea rezultatelor cercetării, sau prin raportarea profitului estimat la cheltuielile totale de cercetare. La nivel macroeconomic, pentru evaluarea eficienţei se utilizează funcţia de producţie (de exemplu, de tip Cobb – Douglas), elasticităţile factorilor de producţie (forţa de muncă şi capitalul) arătând cu cât creşte output-ul la variaţia fiecărui factor. Dacă funcţia este de forma: Y = AK α Lβ
8.13 în care α este (elasticitatea capitalului) şi semnifică cu cât creşte Y la o creştere cu 1% a capitalului, iar β (elasticitatea forţei de muncă) arată cu cât creşte Y la o creştere cu 1% a forţei de muncă utilizată. Dacă α + β < 1, avem o eficienţă descrescândă a utilizării factorilor, iar în cazul α + β > 1 se poate vorbi de o eficienţă crescândă a utilizării factorilor. 234
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice impune o serie de precizări metodologice, datorate lui Erich Jantsch, principalul teoretician în domeniu. Definind cercetarea fundamentală ca fiind explorarea principiilor de bază ale ştiinţei şi tehnologiei, care priveşte nivelul resurselor ştiinţifice (legi naturale, principii, teorii etc.) şi cercetarea tehnologică fundamentală ca activitate ce priveşte nivelul resurselor tehnologice (potenţial tehnic, etc.) din spaţiul transferurilor de tehnologie, reputatul specialist consideră că „prognoza tehnologică este evaluarea probabilistică, cu un grad relativ ridicat de certitudine, a unui viitor transfer de tehnologie”. Sintetizând, putem aprecia că prognoza ştiinţei şi tehnologiei vizează dezvoltarea probabilă a domeniului, în concordanţă cu cerinţele prognozei economico – sociale şi ale altor prognoze din sistem, evidenţiind caracteristicile tehnice şi tehnologice, precum şi cele economice şi de utilitate socială ale viitoarelor realizări. De precizat că E. Jantsch analizează prognoza tehnologică sub două aspecte: prognoza tehnologică explorativă – care porneşte de la baza actuală de cunoştinţe sigure şi este orientată către viitor; prognoza tehnologică normativă – care stabileşte, în primul rând, obiectivul la orizontul de prognoză (necesităţile, dorinţele etc.), reîntorcându-se către prezent. Deci „prognoza tehnologică poate să se sprijine pe anticipaţie sau poate să „îngheţe” sub formă de prezicere”. Teoreticienii români consideră că previziunea tehnologică explorativă presupune că tehnologia este subiectul unei legi de dezvoltare internă orientată spre oportunitate, care pleacă de la starea existentă a tehnicii şi o prelungeşte în viitor. Ea urmăreşte deci, ceea ce este posibil şi realizabil din punctul de vedere al unui observator neutru. Previziunea tehnologică normativă constă în determinarea, pe cale deductivă, a dezvoltărilor tehnologice ce sunt necesare atingerii unei misiuni specifice, pe baza unei legături dinainte stabilite cu obiectivele şi scopurile externe (ale societăţii, corporaţiei etc.). Acest tip de previziune urmăreşte ceea ce este dezirabil şi necesar referitor la obiective, nevoi sau valori. Ultimele decenii ale secolului al XX-lea au marcat apariţia unor tehnici tot mai perfecţionate, multivalente şi a unor modele complexe prelucrabile pe calculator. S-a extins utilizarea unor metode simple, cum ar fi: extrapolarea tendinţelor pe baze fenomenologice, brainstorming-ul, metoda scenariilor, metoda morfologică etc. Metodele de prognoză a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice au fost influenţate şi impulsionate în mod deosebit de cercetările operaţionale şi de teoria sistemelor. Tehnicile de prognoză tehnologică se caracterizează prin trei aspecte, până la un punct interdependente [22, pag. 42]: sunt concepute 235
pentru a întări şi extinde „dialogul între om şi tehnică”, fără a înlocui capacitatea de previziune a omului; sunt metode parţiale, fiind necesară o activitate laborioasă şi de durată pentru construirea unui întreg unitar, acoperitor; constituie un auxiliar al procesului de decizie, decidenţii trebuind să aibă şi alte informaţii. Modul în care operează tehnicile de prognoză tehnologică poate fi reprezentat sugestiv cu ajutorul „sferei transferurilor de tehnologie” (fig.8.11). A
A B
C
A
A A = tehnici intuitive B = tehnici explorative C = tehnici normative D = tehnici cu circuit închis (feedback)
D
A
A Fig. 8.11
Gândirea şi metodele intuitive (A) reprezintă, într-un anumit fel, „o gândire din exterior”, în timp ce tehnicile de prognoză explorativă simulează mişcarea în direcţia transferurilor de tehnologie, iar tehnicile de prognoză normativă operează împotriva sistemului de mişcare al transferurilor de tehnologie. Un proces de prognoză total integrat este un proces în circuit închis (cu feedback) care utilizează ambele curente. Tehnicile explorative sunt împărţite în două clase, diferenţiate pe baza aplicaţiilor posibile: – tehnici generatoare de noi informaţii tehnologice: extrapolarea tendinţelor în domeniul parametrilor tehnici şi a capacităţilor funcţionale; „curbele de învăţare” (curbele logistice); extrapolarea prin reprezentare contextuală; cercetarea morfologică; 236
– tehnici care structurează şi prelucrează informaţii tehnologice date, cuprinzând: analogia istorică; redactarea scenariilor şi iteraţia prin sinteză; metode de transformare bazate pe calculul probabilităţilor; analiza economică; metode operaţionale şi metode care abordează nivelul sintezei. Dintre metodele normative se detaşează ca importanţă metoda arborelui de pertinenţă, cea care se află la baza sistemului PATTERN şi a altor tehnici. Alte tehnici sunt legate de cercetarea operaţională, de tehnica reţelelor, de analiza sistemelor, de teoria deciziei etc. Atrage atenţia faptul că, în realitate, gândirea intuitivă utilizează cu precădere metodele brainstorming-ul şi Delphi, în defavoarea cuplării directe (de feedback). Este adevărat însă, că, într-o remarcabilă lucrare elaborată sub îndrumarea academicianului Mircea Maliţa sunt descrise aproximativ o sută de tehnici distincte sau de elemente de tehnică. În România, deşi se recunoaşte că realizarea unei creşteri economice durabile este de neconceput fără aportul substanţial al CD, fondurile alocate în perioada după 1989 au fost total insuficiente, iar măsurile adoptate în aceeaşi perioadă au redus capacitatea acestui sistem. Lipsa unui cadru legal adecvat şi frecventele reorganizări administrative la nivel central periclitează şi viitorul acestui domeniu, având în vedere că în prezent, sectorul respectiv se află într-o situaţie de „supravieţuire precară”. 8.4. Evoluţia demografică în România, în perspectiva dezvoltării durabile Experienţa internaţională în domeniu arată că nu poate fi vorba de un model unic al ocupării şi utilizării resurselor umane, ori de un sistem general valabil pentru educarea şi formarea profesioniştilor, nici măcar la nivelul unei ţări, diversitatea acestora fiind consecinţa firească a particularităţilor ţinând de nivelul dezvoltării social-economice, de gradul de cultură şi de civilizaţie, de potenţialul resurselor ş.a. Există, totuşi, o serie de factori care pledează în favoarea reconsiderării grabnice a modelelor de ocupare şi de utilizare a resurselor umane, între care înscriindu-se: mondializarea sau globalizarea economiilor şi pieţelor de desfacere, informatizarea societăţii şi economiei, dinamica tehnologiilor şi a organizării producţiei şi a muncii. Aceeaşi experienţă relevă că, reconsiderarea ocupării şi utilizării resurselor umane se reflectă direct în construcţia şi funcţionarea sistemelor de pregătire profesională a tinerilor şi adulţilor. 237
În cazul României, fundamentarea şi adoptarea unui sistem unitar de profesionalizare şi formare a competenţelor au la bază obiectivele şi priorităţile convenite cu Uniunea Europeană, în perspectiva aderării la această organizaţie. Mai ales, voinţa cercurilor politice şi guvernante de a înscrie între obiectivele prioritare ale dezvoltării social-economice în viitorii 5-10 ani, a investiţiilor în capital uman. În opinia specialiştilor, sintetizată în lucrările lui Gebhard Frei, omul reprezintă un tot, o fiinţă completă, în care regăsim unitatea, armonia şi susţinerea reciprocă între instinct şi spirit. De fapt, acceptarea dualităţii între cele două componente întruchipează recunoaşterea şi a celorlalte structuri duale, precum cerul-pământul, trecutul-viitorul, individul şi comunitatea. Un astfel de arhetip, decurge dintr-un proces formativ îndelungat, care nu se încheie niciodată, decurgând din efortul conştient de autoinstruire şi auto-educaţie permanentă, ca premisă a integrării profesionale şi sociale fără şocuri şi frustrări semnificative în societatea viitorului, informatizată, tot mai interdependentă. Datorăm lui Michel Grunwald o reprezentare simbolică a raporturilor evocate (fig.8.12), care pune în evidenţă raportul normal între realizarea aspiraţiilor şi succesiunea timpului. Spiritualitate Conştiinţă Nostalgii Proiecte Socializare
Afectivitate Trecut
Viitor Nevoi sau trebuinţe
Conflicte
Materialitate Existenţă sau non-conştient Fig. 8.12
Din această perspectivă, resursele de muncă constituie una din secţiunile de bază ale strategiei de dezvoltare economică pe termen lung, intercondiţionările dintre calitatea şi cantitatea resurselor de muncă şi nivelul de dezvoltare economică fiind deosebit de complexe, motiv pentru care este destul de dificil de sesizat la o analiză sumară. 238
Astfel, resursele de muncă sunt, în primul rând, o consecinţă a procesului demografic. La rândul lor, fenomenele demografice sunt influenţate, printre altele, de evoluţia economică, de nivelul de civilizaţie şi de cultură, de tradiţii şi religie etc. Prin calitatea lor, prin nivelul de instruire teoretică şi practică resursele de muncă influenţează decisiv procesul de dezvoltare economică. Cadrul metodologico – conceptual privind populaţia şi resursele de muncă. In general, pe parcursul elaborării unei strategii previzionale privind evoluţia economică este necesar „dialogul” permanent cu prognoza demografică, pentru a evita anumite dezechilibre; schematic, legăturile prezentate (fig.8.13) evidenţiază direcţia fluxurilor informaţionale şi decizionale. Estimarea evoluţiei resurselor de muncă în perspectivă trebuie să pornească, evident, de la cunoaşterea trecutului pe care îl urmează populaţia totală şi componentele (subpopulaţiile) acesteia (fig.8.14) punând pregnant în valoare rolul resurselor umane în dezvoltarea social – economică şi culturală, spirituală a unei naţiuni sau ţări. Definirea categoriilor (subpopulaţiilor) şi a limitelor de vârstă pot să difere de la o ţară la alta, stabilirea dinamicii realizându-se cu ajutorul metodologiei Biroului Internaţional al Muncii (B.I.T.). Alternative privind prognoza populaţiei (totale, pe sexe şi ani de vârstă)
Variante privind resursele de muncă Variante privind utilizarea resurselor de muncă
Scenarii privind evoluţia economică Fig. 8.13
Pentru proiectarea populaţiei totale se folosesc două moduri de abordare: a) [37] proiectarea directă numai a numărului total al populaţiei, fără nici o diferenţiere pe sexe, ani de vârstă etc, şi b) proiectarea numărului populaţiei împreună cu structurile sale, după diferite caracteristici. Primului mod de abordare îi sunt asociate, ca instrumente de previziune, metodele matematice de proiectare şi metodele economice. În primul caz, se fac ipoteze privind ritmul creşterii populaţiei în viitor sau 239
forma funcţiei după care evoluează aceasta în perspectivă şi se determină populaţia totală, anuală, sau numai pentru orizontul de prognoză. Metodele econometrice de proiectare demografică se bazează pe ideea că factorii social – economici influenţează evoluţia numărului şi a structurii populaţiei prin intermediul mortalităţii, fertilităţii şi migraţiei. Aceste metode au un puternic conţinut normativ. Populaţia totală
In vârstă aptă de muncă Populaţia aptă de muncă
Populaţia activă
Populaţia activă civilă Populaţia ocupată
În afara limitelor legale de muncă Preşcolari, elevi până la 16 ani
Inapţi (handicapaţi)
Femei casnice, elevi peste 16 ani, studenţi, militari în termen
Populaţia inactivă
Alte categorii (armata)
Pensionari înainte de limită (aviatori, mineri, acorduri colective)
Şomeri
Alte categorii
Salariaţi Pensionari reangajaţi
Fig. 8.14 240
Pensionari
Metoda componentelor, caracteristică celui de-al doilea mod de abordare, este considerată ca fiind principală. Ea constă în proiectarea subpopulaţiilor pe ani de vârstă, sexe etc. În acest caz, se formulează o serie de ipoteze cu privire la regimul sau legea de fertilitate, transformate, apoi, în indici corespunzători. În evaluarea mortalităţii se adoptă fie ipoteza mortalităţii constante, când proiectarea are ca obiect o perioadă relativ mică, fie ipoteza mortalităţii în scădere uşoară, sau în creştere uşoară (în cazul procesului îmbătrânirii demografice a populaţiei). În ambele cazuri, însă baza o constituie tabela de mortalitate, şi anume probabilităţile de deces. Cea de-a doua operaţiune constă in determinarea numărului născuţilor vii în perioada de perspectivă. Spre deosebire de mortalitate, care prezintă o anumită constanţă şi tendinţă pe termen lung, fertilitatea este influenţată de un număr mai mare de factori, unii greu de cuantificat, cum sunt factorii psihologici. În context, apar două dificultăţi în determinarea numărului de născuţi vii. Pe de o parte, alegerea ipotezei cu privire la evoluţia probabilă a fertilitaţii; pe de alta, transcrierea ipotezei adoptate în termeni statistici convenabili. Cea mai comodă metodă (şi de aceea şi cea mai frecvent folosită în practică) este a ratelor fertilităţii specifice a populaţiei feminine în vârstă fertilă. Numărul născuţilor vii în funcţie de numărul populaţiei fertile P15F −49 şi de fertilitatea acesteia (fi) este dat de relaţia:
(
)
(
F N = f P15 − 49 ⋅ f i
)
8.14
În activitatea de proiectare demografică se mai întâlnesc şi alţi indicatori, cum ar fi: numărul căsătoriilor în perioada de prognoză şi fertilitatea căsătoriilor, rata brută a reproducţiei sau a fertilităţii generale, aplicată la întreaga populaţie feminină fertilă. Din punct de vedere economic, cea mai importantă subpopulaţie o reprezintă populaţia aptă de muncă, structurată în „populaţia activă” şi „populaţia inactivă” (aceasta din urmă constituind o componentă importantă a rezervei resurselor de muncă). Orice prognoză economică are ca una din principalele surse de input-uri proiecţiile demografice, respectiv nivelul şi structura populaţiei apte de muncă şi cea activă. În general, proiectarea populaţiei active are la bază: numărul proiectat al populaţiei pe sexe şi vârste şi, respectiv, ratele de activitate pe sexe şi vârste. Probleme deosebite ridică, în acest caz, proiectarea ratelor de activitate. Se pot adopta diverse ipoteze: păstrarea ratelor de activitate 241
din perioada de bază; modificarea unora din ratele de activitate apecifice anumitor grupe sau ani de vârstă. Experienţa de până acum arată că, pentru populaţia cuprinsă între 25 şi 60 de ani ratele de activitate sunt cele mai stabile. Pentru tineri şi vârstnici, ratele pot înregistra fluctuaţii datorită unor modificări în procesul de învăţământ (cazul primei categorii), sau în legislaţia pensionării (a doua categorie). Preocupările şi cercetările recente în proiectarea populaţiei active, ca şi în proiectările demografice, sunt concentrate spre utilizarea modelelor matriciale, bazate pe ideea că trecerile de la o stare la alta, de la o vârstă la alta, pot fi exprimate ca probabilităţi de trecere cu ajutorul lanţurilor Markov. De asemenea, au căpătat extindere tabelele de activitate în optica probabilistică. În contextul strategiei naţionale de dezvoltare economico – socială prezintă importanţă şi proiectarea celorlalte subpopulaţii, pentru organizarea învăţământului (pe diverse grade), a existenţei sociale, a procesului de instruire etc. Modele elaborate în alte ţări. Modelele elaborate de organismele internaţionale şi de unele ţări [22] utilizează o gamă de metode şi tehnici, de la cele mai simple (extrapolarea analitică – cu ajutorul sporului mediu, pe baza ritmului mediu), până la relaţii extrem de complicate, bazate pe analiza multifactorială sau pe analiza multicriterială. Comisia Economică Europeană realizează prognoze ale pieţei muncii pornind de la prognozele demografice. Scenariile de evoluţie pe termen mediu şi lung ale populaţiei ocupate şi ale şomajului se bazează pe evoluţia probabilă a populaţiei pe grupe de vârstă, amendate cu rate specifice de ocupare ale diferitelor grupe, stabilite în urma unor analize calitative deosebit de riguroase. În Franţa, pentru proiectarea pe termen lung a evoluţiei forţei de muncă, Comisariatul General al Planului, a recurs la constituirea unui grup consultativ multidisciplinar (jurişti, filozofi, economişti, demografi, sociologi, statisticieni etc.), a cărui activitate s-a concretizat în studiul Munca şi ocuparea la orizontul anului 2015. Tot în Franţa, Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice utilizează o metodă relativ simplă de prognoză a ocupării forţei de muncă, pornind de la ecuaţia ocupării sporului de populaţie activă: Δ L = LαA + LβI + LγS cu α + β + γ = 1
8.15
în care LA, LI, LS reprezintă populaţia ocupată în agricultură, industrie (inclusiv construcţii) şi restul oamenilor, parametrii α, β, γ reprezentând elasticităţile ocupării în cele trei sectoare. 242
În Japonia, Institutul Japonez al Muncii elaborează prognoze pe termen scurt (1 an) ale pieţei muncii pe baza analizei tendinţelor precedente ale diferitelor segmente – ramuri industriale, categorii socio – profesionale, sexe, vârste. Într-o serie de ţări europene – Danemarca, Olanda, Germania – se folosesc metode simple de extrapolare a trendului privind evoluţia şomajului şi a diferitelor sale componente structurale. Prognozele respective se elaborează pe termen scurt (1 an) şi au avantajul că stabilitatea relativă din domeniul economic le asigură un grad ridicat de certitudine. Pentru previziuni pe termen mediu şi lung se utilizează modele pornind de la prognozele demografice. Preocupări privind elaborarea de prognoze demografice şi ale forţei de muncă în România. Activitatea de previziune în domeniile menţionate se concentrează la Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, Institutul Naţional de Cercetări Economice şi Institutul Naţional de Cercetare Stiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale (INCSDMPS). Modelul elaborat este de tipul celor utilizate de Comisia Europeană, respectiv analitic (pe componente). Modelul se bazează pe proiecţiile demografice – populaţia totală, pe sexe, grupe de vârstă, medii – elaborate de organisme specializate, cu ajutorul indicatorilor demografici cunoscuţi – natalitate, mortalitate, soldul migrator. Din punct de vedere metodologic, realizarea modelului impune următoarea succesiune de „paşi”: • Determinarea populaţiei actuale în vârstă aptă de muncă, pe subgrupe majore; • Corectarea valorilor pe subgrupe cu ajutorul coeficienţilor specifici de activitate (rate specifice de activitate sau de ocupare); • Proiectarea, pe baza prognozelor demografice, a populaţiei în vârstă aptă de muncă, pe subgrupe majore; • Proiectarea populaţiei active şi a populaţiei ocupate prin extrapolarea simplă, cu ajutorul ratelor specifice de ocupare, simulate în mai multe variante de evoluţie: constantă; rate crescătoare sau descrescătoare – corelat cu evoluţia unor indicatori macroeconomici; rate comparabile cu nivelul din ţările în tranziţie sau din ţările cu nivel de dezvoltare pe care România îşi propune să-l atingă la orizontul de prognoză. Se obţin astfel traiectorii probabile ale populaţiei ocupate totale şi pe diferite caracteristici demografice (spre exemplu grupe de vârste). Compararea rezultatelor cu populaţia în vârstă aptă de muncă – totală 243
şi pe subgrupe majore – şi efectuarea unor corecţii cu ajutorul coeficienţilor specifici de activitate, permite o estimare a nivelului şomajului la orizontul de timp avut în vedere. Preocupările în acest domeniu vizează,printre altele, elaborarea unor modele etalon: a - Model de alocare sectorială, bazat pe proiecţii parţiale pe cele trei sectoare avute în vedere – primar, secundar, servicii – şi apoi compunerea rezultatelor: ΔL = αL A + βL I + γL S ,
8.16
în care LA, LI, LS reprezintă populaţia ocupată în sectoarele respective în anul de bază iar α, β, γ sunt ritmurile de creştere a populaţiei ocupate în sectoarele amintite. Parametrii sunt estimaţi în mai multe variante: pe baza tendinţelor, a comparaţiilor internaţionale şi a analizelor calitative (grup de experţi). Cele mai bune rezultate sunt obţinute, însă, prin combinarea metodei tendinţelor cu corecturi pe baza estimării specialiştilor. b - Model de previzionare a productivităţii muncii, în care datele privind ocuparea forţei de muncă sunt rezultative. În diverse variante de creştere a productivităţii muncii, se determină necesarul de forţă de muncă, economia relativă de forţă de muncă prin creşterea productivităţii, şomajul. c – Model bazat pe comparaţii internaţionale, pornind de la ipoteza recuperării unor decalaje privind productivitatea muncii faţă de o ţară avansată din acest punct de vedere.
(
WR(t ) = WR(o ) 1 + r WR
)t
8.17
în care WR(o) şi WR(t) reprezintă productivitatea muncii în România în anul de bază (o) şi respectiv în anul final (t) – în care se realizează productivitatea din ţara de comparaţie; rWR = ritmul mediu anual de creştere a productivitaţii în România, necesar pentru recuperarea decalajului; t = numărul de ani necesari pentru recuperarea decalajului se obţine cu relaţia: t=
244
(
ln WP(o ) − ln WR(o )
) (
ln 1 + r WR − ln 1 + r WP
)
8.18
în care WP(o) şi rWP exprimă nivelul şi, respectiv, ritmul productivităţii din ţara de comparaţie. Academicianul Emilian Dobrescu acordă un loc important „blocului” demografic al populaţiei active în cadrul macromodelului economiei româneşti de tranziţie, utilizând relaţiile [10]: ,f m ,f Ptm+1,f = p m x ⋅ Px (− 1), x = 0,1...99
8.19
în care Pxm,f reprezintă populaţia, vârsta x şi sexul (m sau f), milioane persoane; Po - născuţi vii; m - bărbaţi; f - femei; Pxm,f - probabilitatea de supravieţuire de la vârsta x la vârsta x+1. 5g + 4 ⎧ ⎪PAG gm,f = Pgm,f , g = 0,1...18 ⎪ ⎪ n =5 g ⎨ 100 ⎪ m ,f Pxm,f ⎪PAG 19 = ⎪⎩ x =95
∑
8.20
∑
în care PAGgm,f reprezintă populaţia pe grupe de vârstă, milioane persoane; iar g - grupe de vârste de câte 5 ani (g = 0,1...19). 9
Po =
∑ PAG
f g
⋅ Fg
8.21
g =3
în care Fg exprimă ratele de fertilitate specifice; Po - nou născuti. ⎧P0m = p m ⋅ P0 ⎪⎪ f f ⎨P0 = p ⋅ P0 ⎪ m f ⎪⎩p + p = 1
8.22
în care pm reprezintă probabilitatea de supravieţuire a nou născuţilor de sex masculin şi pf - probabilitatea de supravieţuire a nou născuţilor de sex feminin. 100 ⎧ ⎪⎪P m,f = Pxm,f ⎨ x =0 ⎪ ⎪⎩P = P m + P f
∑
8.23
în care P exprimă populaţia totală, milioane persoane. 245
∑ [P 100
AP =
m x
+ Pxf
]
8.24
x =15
în care AP exprimă populaţia peste 15 ani, milioane persoane. AP ⎧ ⎪IAP = AP (−1) ⎨ ⎪RIAP = IAP − 1 ⎩ ⎧LFgm,f = PAG gm,f ⋅ lfp gm,f ⎪ 17 ⎪ ⎪ m ,f LFgm,f = ⎨LF ⎪ g =2 ⎪ m ⎪⎩LF = LF + LF f
∑
8.25
în care LF exprimă populaţia activă, milioane persoane; lfp - ratele de activitate, pe grupe de vârstă. GDP ⎧ ⎪E = LP ⎪ ⎪E = E ⎪ E(− 1) ⎪⎪ ⎨RIE = IE − 1 ⎪ IAP ⎪IAPIE = IE ⎪ ⎪RIAPIE = IAPIE − 1 ⎪ ⎪⎩
8.26
în care E exprimă populaţia ocupată, milioane persoane; GDP produsul intern brut, trilioane lei, preţuri curente şi LP - productivitatea muncii, preţuri curente, milioane lei pe o persoană ocupată. ⎧UN = LF − E ⎨ ⎩E = E 1 + E 2
8.27
în care UN exprimă numărul de şomeri înregistraţi, milioane persoane; E1 - număr de salariaţi angajaţi, milioane persoane, iar E2 - număr de ţărani şi alte persoane ocupate nesalariate, milioane persoane. 100
PV =
∑
x =60
246
Pxm +
100
∑P
x =55
f x
8.28
în care PV exprimă populaţia peste 60 ani (bărbaţi) şi, respectiv, peste 55 ani (femei). ⎧RP1 = rs ⋅ PV ⎪ ⎨RP2 = rt ⋅ PV ⎪RP = RP + RP 1 2 ⎩
8.29
în care: rs reprezintă rata pensionarilor de asigurări sociale de stat; rt – rata restului pensionarilor; RP – număr total de pensionari; RP1 – pensionari de asigurări sociale de stat (excluzând ţăranii), milioane persoane; RP2 – alţi pensionari, milioane persoane. ⎧QE = E1 + UN + RP1 ⎪ QE ⎪ ⎨qe = AP ⎪ ⎪⎩Δqe = qe − qe (−1)
8.30
în care QE exprimă numărul de cvasi-salariaţi (ţărani, şomeri înregistraţi, pensionari de asigurări sociale de stat, adică persoanele cu venituri realizate dintr-un contract de muncă prezent sau trecut), milioane persoane. Scenarii privind evoluţia populaţiei totale în perspectiva anului 2020. Într-o lucrare publicată de Editura Academiei Române [40] se apreciază că există cu certitudine un cost economic şi un cost demografic al tranziţiei. Acesta din urmă, aproape imperceptibil pentru generaţiile actuale, va fi resimţit de generaţiile viitoare, când marile dezechilibre demografice produse după 1989 vor avea efecte negative pe plan economic şi social. Aprecierea se bazează pe evoluţiile din perioada 1990-1997, când populaţia ţării a scăzut cu circa 350 mii locuitori. Potrivit aceleiaşi surse, dacă diminuarea s-ar fi datorat numai reducerii natalităţii şi a amplificării migraţiei externe, ea nu ar fi trebuit să îngrijoreze prea mult. Ceea ce atrage însă atenţia în mod deosebit este faptul că la această evoluţie contribuie şi deteriorarea stării de sănătate şi creşterea mortalităţii populaţiei. Pentru perioada de prognoză au fost avute în vedere trei ipoteze: o evoluţie crescătoare a populaţiei totale, tinzând către starea staţionară pe termen foarte lung (variantă echilibru); o evoluţie crescătoare (variantă creştere); menţionarea mortalităţii, fertilităţii şi migraţiei externe la valorile din anul 1996 (varianta reper). Rezultatele şi caracteristicile posibile ale populaţiei se prezintă după cum urmează (tabelul 8.1.). 247
Tabelul 8.1. Anul
Nr. pop. mii pers. Varianata „Echilibru” 1996 22608 2000 22396 2010 22682 2020 23014 Stare 23900 staţionară Varianta „Creştere” 1996 22608 2000 22394 2010 22874 2020 23534 Varianta „Reper” 1996 22608 2000 22309 2010 21308 2020 19764
RBN RBM RCN RTF - la 1000 loc. la 1fem
E(o) Pop 60 Bărbaţi Femei -v-
RD
10,2 12,1 14,8 11,4 11,9
12,7 12,3 11,8 10,9 11,9
-2,5 -0,2 3,0 0,5 0,0
1,30 1,50 2,07 2,07 2,07
65,1 66,5 70,0 73,0 76,6
72,8 73,5 76,0 79,0 82,4
17,7 18,7 19,0 21,7 29,8
47,4 46,4 47,4 54,4 70,2
10,2 12,1 16,3 12,5
12,7 12,3 11,7 10,6
-2,5 -0,2 4,6 1,9
1,30 1,50 2,30 2,30
65,1 66,5 70,0 73,0
72,8 73,5 76,0 79,0
17,7 18,7 18,8 21,2
47,4 46,4 49,0 57,4
10,2 10,5 9,8 7,8
12,7 13,1 14,8 15,9
-2,5 -2,6 -5,0 -8,1
1,30 1,30 1,30 1,30
65,1 65,1 65,1 65,1
72,8 72,8 72,8 72,8
17,7 18,7 19,0 21,6
47,4 45,6 41,0 41,5
RBN = rata brută a natalităţii; RBM = rata brută a mortalităţii; RCN = rata creşterii naturale; RTF = rata totală a fertilităţii; E(0) = speranţa de viaţă la naştere; RD = rata de dependenţă (pers. 0-14 ani + pers. peste 65 de ani la 100 de pers. 15-64 de ani). Autorii lucrării menţionate apreciază că din orice perspectivă am privi lucrurile, o populaţie staţionară pare să fie cea mai avantajoasă pe termen lung. Oricum, o populaţie aflată pe un teritoriu limitat va trebui să-şi stopeze câteva creşterea (ca şi populaţia mondială) şi credem că nu sunt decât avantaje, dacă la o astfel de stare se va ajunge cât mai repede. Atingerea unei asemenea stări este o chestiune de orizont lung şi foarte lung şi depinde în primul rând, de asigurarea unei fertilităţi situate la pragul de înlocuire a generaţiilor (2,07 copii la o femeie). Este dezirabilă, apreciază autorii, intervenţia statului prin politicile sale sociale, sanitare, educaţionale, demografice. Există şi o evaluare făcută de cercetători americani, în cazul unui raport elaborat la cererea ONU [9]. Pornind de la intervale de timp relativ egale, dar semnificative ca relevanţă sub raportul nivelului 248
atins şi al ritmului înregistrat, evoluţia populaţiei României în perioada 1850-2000 se prezintă astfel (tabelul 8.2). Tabelul 8.2.
Ani 1850-1950 1900-2000 1850-1900 1950-2000 1850-2000
Indice 207 218 131 138 235
Ritm mediu 0,73 0,78 0,54 0,65 0,70
Se observă că sporul populaţiei înregistrat în intervalul 1950-2000 a întrecut, în valoare absolută şi relativă, creşterile din cele două jumătăţi de secol din perioada anterioară: 1900-1950 şi, respectiv, 1850-1900. Fără îndoială, au existat şi regresii, fluctuaţii şi oscilaţii, generate de confruntări militare, migraţii externe, epidemii şi calamităţi naturale, însă populaţia ţării noastre s-a înmulţit continuu, încercându-se într-un trend ascendent. Consecinţele directe şi indirecte ale acestei creşteri pot fi identificate sub diferite forme, cum ar fi speranţa de viaţă: în 1820, speranţa de viaţă a românilor era de 32 ani; în 1900, de 39 de ani; în 1950, de 66 ani, în 2000, aproximativ de 70 de ani. Consideraţii privind optimul demografic şi optimizarea utilizării resurselor de muncă. Stabilirea optimului demografic reprezintă o problemă extrem de dificilă, datorită factorilor care influenţează fenomenul precum şi punctelor de vedere din care poate fi formulat criteriul de optim. Pentru unele ţări, o populaţie mai mică este avantajoasă pentru o dezvoltare durabilă (facilităţi în asigurarea necesarului de hrană şi a unui trai decent, cheltuieli reduse pentru sănătate şi educaţie etc.). Dezechilibrele pot să apară, în acest caz, între cererea şi oferta de forţă de muncă, acest factor constituind o posibilă restricţie a creşterii economice. Creşterea numărului populaţiei unei ţări sau zone geografice, comportă şi ea analize şi discuţii aprofundate. Aprecierea anterioară, conform căreia creşterea populaţiei se va opri „la un moment dat”, poate fi considerată raţională, totul depinzând de momentul atingerii acestui plafon. Evoluţia din ultima jumătate de secol arată că omenirea este destul de departe de starea staţionară. Din acest motiv, curba logistică a revenit în prim planul modelării demografice, perioada menţionată înscriindu-se pe porţiunea puternică ascendentă a curbei. 249
După unele evaluări [40, pag. 343], atingerea stării staţionare se va realiza în jurul anului 2050. Considerăm că nu se poate afirma cu certitudine că nivelul respectiv va fi atins şi, cu atât mai puţin, că el va reprezenta „optimul demografic”. Dacă prognozele demografice recente vor confirma că populaţia globului se va dubla până în 2020, atunci este uşor de imaginat la ce nivel va ajunge populaţia totală în anul 2050 şi care vor fi problemele cu care societatea se va confrunta. Stoparea creşterii demografice prin măsuri administrative poate avea efecte, după părerea noastră, pentru o scurtă perioadă de timp, determinând tensiuni sociale, în primul rând de ordin religios. Ca şi în cazul altor resurse, se poate vorbi despre optimizarea alocării forţei de muncă pe ramuri, dar şi aici problemele sunt deosebit de complexe. Spre exemplu, dacă avem în vedere ocuparea deplină sau o rată a şomajului cât mai mică, într-un caz, şi ocuparea în condiţiile maximizării indicatorului de eficienţă (productivitatea muncii), în alt caz. În concluzie, problemele referitoare la fenomenele demografice şi la resursele de muncă împreună cu multistructurile acestora, diferă de la o ţară la alta, motiv pentru care adoptarea criteriului de optim general valabil nu este posibilă. El poate să difere şi de la o perioadă la alta, în cadrul aceleaşi ţări. 8.5. Resursele naturale – pivotul dezvoltării durabile Viaţa şi activitatea omului depind esenţial de factorii naturali, prin contribuţia cărora se produc bunurile necesare nevoilor sale (individuale şi sociale) şi se asigură conservarea şi refacerea energiei resurselor economice. Din această raţiune, armonia din cadrul sistemului unitar om – natură – societate, a început să preocupe deopotrivă pe teoreticieni şi practicieni, constituind subiectul a numeroase dezbateri şi a valoroase lucrări publicate, ajungându-se la concluzii tulburătoare pentru calitatea vieţii şi a muncii. De la revoluţia industrială şi până astăzi, prosperitatea naţională a fost şi a rămas strâns legată de accesul cât mai rapid la resursele naturale, cu precădere la combustibili, generând sângeroase confruntări militare pentru atingerea acestui ţel. Acumularea de noi cunoştinţe degajă idee că, în viitor, securitatea omenirii presupune cantităţi importante de produse destinate continuării vieţii pe Pământ (hrană, apă, energie, precum şi 250
noi posibilităţi de distribuire a acestora. Este de aşteptat ca geofluctuaţiile să limiteze creşterea populaţiei sau să declanşeze migraţii masive, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut. Din punct de vedere economic, factorii naturali exteriori omului se împart în două categorii [15, pag 41]. Pe de o parte, avuţia naturală sub forma mijloacelor de subzistenţă – fertilitatea pământului, apa, aerul, flora, fauna. Pe de alta, avuţia naturală în mijloace de lucru - substanţe minerale metalifere şi nemetalifere, combustibili solizi, lichizi şi gazoşi, energie nucleară, eoliană, solară, hidraulică, biomasă ş.a. Desigur, clasificarea nu este rigidă întrucât unele dintre resursele naturale considerate mijloace de lucru pot deveni şi mijloace de subzistenţă, cum este cazul cărbunilor şi al sării utilizate la încălzit, şi, respectiv, la prepararea hranei. Acestea asigură subzistenţa omului numai după ce au fost materii prime pentru unităţile de exploatare şi prelucrare. Prin resurse naturale înţelegem potenţialul de substanţă sau materie (minereuri, hidrocarburi), pământul, apa, aerul, zestrea genetică, pădurile de care dispune societatea la un moment dat, din care se desprind factorii naturali necesari creşterii şi dezvoltării economice. În acest context, transformarea resurselor în factori naturali constituie un proces complex şi dinamic, marcat de condiţii naturale, economice şi tehnice, de mecanismele economiei de piaţă şi de nevoile sociale. De aici, importanţa pe care o are cunoaşterea ansamblului fluxurilor materiale în cadrul economiei naţionale a oricărei ţări (fig. 8.15), pornind de la extragerea resurselor din subsol, trecând prin producţie şi, apoi, prin consum, până la reîntoarcerea în mediu sub formă de deşeuri şi reziduuri [35, pag. 183]. După criteriul capacităţii naturale de a se reînnoi şi / sau reface în timp, resursele naturale se împart în două categorii distincte, şi anume: resurse regenerabile (au capacitatea de a se reînnoi în mod natural cu sau fără intervenţia omului, cum sunt resursele de apă, resursele vegetale, agricole şi forestiere) şi resurse neregenerabile, precum substanţele minerale energetice (cărbuni, ţiţei, gaze naturale, şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice) şi industriale (metalifere şi nemetalifere). 251
Fig. 8.15
Ca resursa regenerabilă să aibă şansa de a exista în viitor este necesar un stoc disponibil sustenabil. Dacă acesta este sub stocul 252
minim, apare posibilitatea epuizării resursei la un moment dat. Ca urmare, ecosistemele naturale nu admit decât un anumit stoc disponibil, determinat cu ajutorul relaţiei [6, pag. 153]: t −1
Sd = S0 +
∑ (H
lγ
− R lδ
)
8.31
γ =1
în care Sd şi So reprezintă stocul disponibil în momentul t şi, respectiv, o; Hlγ – cantitatea netă de resursă regenerată; R lγ – rata de exploatare a resursei. Cantitatea regenerabilă (în mărime netă, adică fără pierderile datorate proceselor naturale, precum mortalitatea) este dependentă de trei variabile: stocul (St) din perioada t, intrările datorate naturii (Nt) şi cele datorate intervenţiei omului (Ot). Conform funcţiei Cobb – Douglas, cantitatea netă de resursă regenerată (Hlγ ) este dată de ecuaţia: Hlγt = Sdt1Ndt 2Odt 3
8.32
în care d1, d2, d3 reprezintă coeficienţii de elasticitate ai regenerări nete în funcţie de factorii menţionaţi. Resursele neregenerabile nu se reproduc pe cale naturală sau se reproduc în ritmuri şi în cantităţi nesemnificative pentru creşterea economică; stocul disponibil devine zero când costurile de extracţie şi de preparare depăşesc preţul dinamic unitar. În acest caz, stocul disponibil la un moment dat (Sdt) se determină cu ecuaţia: Sdt = Sd 0 +
∑ (H
γ
− Rγ
)
8.33
în care Sd0 reprezintă stocul disponibil la momentul iniţial, H – volumul descoperirilor anuale şi R - volumul extracţiei anuale. Pentru o resursă cu un stoc disponibil în creştere, se ajunge la inegalitatea: t −1
t −1
γ =1
γ =1
∑ Hγ > ∑ R γ
8.34
Dacă inegalitatea se inversează, atunci începe consumarea stocului iniţial, apropiind momentul eliminării fizică a resursei. Şansa de a contracara epuizarea prematură a resurselor rezidă în posibilitatea recuperării, refolosirii şi reciclării unei părţi din materia 253
şi energia utilizate iniţial [6], care să permită precum şi în adaptarea proceselor de producţie la noile restricţii, care să asigure transformarea tuturor componentelor materiilor prime în produse utile în acest scop, procesele de producţie de tip activ (fig. 8.16) reprezintă o alternativă, în sensul că valorifică la maximum componentele utile ale materiilor prime afectând mult mai puţin mediul natural.
Complex de producţie bazată pe procese active
Fig. 8.16
Pornind de la balanţa fluxurilor materiale, academicianul N.N. Constantinescu propune un model – schemă a procesului de recuperare – reciclare a deşeurilor şi reziduurilor în sfera producţiei [35, pag. 64], în strânsă legătură cu protecţia mediului natural (fig. 8.17). Optimizarea fluxului de resurse naturale (R) şi minimizarea cantităţii de deşeuri şi reziduuri se obţine cu ajutorul relaţiilor: 254
R + Zc + A = B + J + O + Z p + Mn B + S = Zc + Z m
8.35
III. CONSUMUL NEPRODUCTIV (individual şi social) Bunuri consumabile (B)
Reziduuri şi deşeuri (Zc)
Mijloace Bunuri de investiţii IV. pentru (I) II. PROTECŢIA ACUMULARE Amortizări PRODUCŢIA MEDIULUI PRODUCTIVĂ (A) protecţia NATURAL Rezerve de materii mediului prime, combus(Mm) tibili etc. (O)
Reziduuri şi deşeuri casnice eliberate în mediu (Zm)
Satisfacerea de nevoi de aer curat, odihnă, teren nedegradat etc.
Tratarea mediului (Tm)
Resurse primare (R)
Reziduuri şi deşeuri (Zp) I. MEDIU NATURAL
Fig 8.17
În esenţă, modelele reflectă raportul dintre mediul natural şi producţia de bunuri naturale, precum şi nevoia de a integra activităţile sociale – economice în circuitul natural al materiei şi al energiei. De precizat că sfârşitul secolului al XX–lea accentuează destul de pronunţat disputele în jurul resurselor naturale, evidenţiind două adevăruri tulburătoare. Pe de o parte, deţinătorii de resurse erau săraci, în timp ce utilizatorii deveneau tot mai bogaţi. Pe de alta, parte ritmul înalt al dezvoltării economice a fost posibil şi datorită consumului uriaş de resurse naturale, nu întotdeauna utilizate cu maximă eficienţă. 255
Abordări relativ recente [16] au în vedere elaborarea de modele de alocare a resurselor în contextul protecţiei mediului înconjurător. Scenarii globale privind resursele naturale. Apariţia în anul 1972 a lucrării „Limitele creşterii” [25], declanşarea în 1973 a primei crize a petrolului, declinul economic mondial din anii ’73 – ’74, au constituit principalele semnale că Era abundenţei de resurse naturale se apropie de sfârşit, că este necesară o nouă politică în domeniul exploatării şi utilizării resurselor naturale. Modelul de dezvoltare propus în lucrarea menţionată, bazat pe limitarea creşterii economice şi demografice, are în vedere, în primul rând, resursele naturale cunoscute la acea dată şi cele estimate în perspectivă. Pe baza ritmului de exploatare şi utilizare a resurselor din perioada 1900-1970, autorii ajung la concluzia că unele din resursele de bază se vor epuiza în jurul anului 2000. Lucrarea a atras, aşa cum era de aşteptat, o serie de susţinători ai ideilor şi tezelor promovate, dar şi numeroşi critici, atât din rândul specialiştilor, ai oamenilor de ştiinţă, cât şi al oamenilor de afaceri şi politicienilor. Într-o epocă de puternic avânt tehnic şi tehnologic, dar şi economic, a susţine limitarea creşterii era considerat ireal, imposibil şi chiar aberant. Cu toate lipsurile imputate de specialişti, lucrarea amintită are meritul de a fi adus în discuţie şi în atenţia celor interesaţi şi responsabili de viitorul omenirii, o problemă crucială pentru dezvoltare: problema materiilor prime. Acuitatea problemei, complexitatea aspectelor şi interdependenţa consecinţelor au fost reliefate de dezbaterile din cadrul Adunării Generale a ONU din mai 1974, când pe ordinea de zi s-a aflat tema „Studiul problemelor materiilor prime şi al dezvoltării”. În ipoteza creşterii exponenţiale a consumului de resurse naturale susţinută de autorii lucrării menţionată anterior, durata rezervelor mondiale de resurse mondiale estimate – exploatabile se prezintă după cum urmează:
256
Combustibili
Fier şi aliaje de fier
Metale neferoase industriale
Metale rare, preţioase
Cărbune Petrol brut Gaz natural Uraniu Fier Mangan Crom Nichel Molibden Tungsten Cobalt Cupru Plumb Zinc Staniu Aluminiu Aur Argint Platină 1964 1974 1984 2000 2100 2300 2500 2800
Grupul de experţi care a elaborat lucrarea este acuzat de faptul că a avut în vedere o tehnologie mai mult sau mai puţin stagnată, incapabilă să permită descoperirea de noi resurse şi exploatarea unor zăcăminte deja cunoscute dar ineficiente cu tehnologiile respective. Chiar şi evoluţiile din perioada premergătoare elaborării raportului infirmă ipoteza respectivă, dacă avem în vedere că în perioada 1955-1971 rezervele de petrol descoperite au crescut de 4,2 ori, iar forajul ajunsese la 8000m. Totodată, tehnologiile moderne au permis valorificarea unor zăcăminte cu conţinut scăzut în metal, astfel: la cupru, de la 2,1% în 1925 la 0,6% în 1971; la plumb, de la 2,75% la 0,6%; la zinc, de la 4,7% la 2%; la staniu, de la 1,2% la 0,015% [3,pag.53]. În acest fel, rezervele exploatabile au crescut considerabil, exemplul cuprului fiind edificator: de la 60mil.t. cu un conţinut de 2% acestea au ajuns la 600mil.t. cu 0,6%. Se apreciază că rezervele de hidrocarburi ale Arcticii sunt echivalente cu rezervele de petrol şi gaze naturale existente în restul 257
lumii. Totodată, cercetările întreprinse pentru valorificarea resurselor existente în apa mărilor şi oceanelor, au condus la estimarea unor rezerve care se ridică la 2,1 x 1015t de magneziu, 1,4 x 1015t de sulf şi 0,6 x 1015t de potasiu, precum şi a unor cantităţi de ordinul miliardelor de tone de bor, fosfor, iod, aluminiu, molibden, cupru, uraniu, vanadiu, mangan şi titan. Alte aspecte care nu au fost avute în vedere de autorii lucrării menţionate se referă la utilizarea unor materiale sintetice şi la recuperarea şi refolosirea unora dintre materialele existente. Astfel, progresele înregistrate în chimie au permis obţinerea unor cauciucuri sintetice cu calităţi superioare celor naturale, precum şi a unor materiale plastice capabile să înlocuiască produsele din oţel sau din lemn. Reciclarea materialelor, a hârtiei şi a unor produse textile se utilizează în toată lumea şi constituie o activitate eficientă, atât din punct de vedere economic, cât şi al economisirii rezervelor şi protecţiei mediului înconjurător. În Statele Unite ale Americii, în momentul apariţiei lucrării se recicla 70% din fier, 48% din aluminiu, 60% din cupru, 40% din plumb, 12% din zinc, 20% din hârtie, 17% din textile [25, pag.57]. Printre criticii modelului de dezvoltare elaborat de echipa condusă de D. Meadows se numără şi un grup de cercetători de la Universitatea din Sussex din Anglia, care susţin „... suntem în drept de a o critica (echipa) pentru că a susţinut cu atâta vigoare şi siguranţă rezultatele unui model al cărui fundament era atât de fragil” [3, pag.29]. Grupul respectiv apreciază rolul ştiinţei şi tehnologiei şi totodată, al factorilor sociali şi politici, concluzionând că: „Dacă în zilele noastre oamenii mor de foame în lume sau dacă există o lipsă de petrol, aceasta se datorează mai mult instituţiilor umane şi insuficienţelor decât limitelor fizice ale planetei noastre”. Se reproşează că, la data respectivă, autorii nu au ţinut seama suficient de evoluţia dinamică a tehnologiilor, inclusiv a celor energetice. Astfel, în perioada premergătoare raportului (1955 – 1971) rezervele de petrol descoperite au crescut de 4,2 ori, iar forajul ajunsese la adâncimea de 8000 de m. Totodată, tehnologiile moderne au permis valorificarea unor zăcăminte cu conţinut scăzut în metal: la cupru, de la 2,1% în 1925 la 0,6%, în 1971; la plumb, de la 2,75% la 0,6 %, la zinc; de la 4,7% la 2%; la staniu, de la 1,2% la 0,015%. În acest fel, rezervele exploatabile au crescut considerabil, exemplul cuprului fiind edificator: de la 60 mil.t, cu un conţinut de 2%, s-a ajuns la 600 mil.t cu 0,6%. 258
Se aprecia că rezervele de hidrocarburi ale Arcticii sunt echivalente cu rezervele de petrol şi gaze naturale existente în restul lumii; cercetările vizând valorificarea resurselor existente în apa mărilor şi a oceanelor estimau rezerve considerabile: 2,1 x 1015 t de potasiu; cantităţi de ordinul miliardelor de tone de bor, fosfor, iod, aluminiu, molibden, cupru, uraniu, vanadiu, mangan şi titan. Alte argumente evocate erau: utilizarea materialelor sintetice, recuperarea si refolosirea unora dintre materialele existente. Astfel, progresele înregistrate în chimie au permis obţinerea cauciucurilor artificiale cu calităţi superioare celor naturale, precum şi a unor materiale plastice capabile să înlocuiască produsele din oţel sau din lemn. După cum, reciclarea metalelor, a hârtiei şi a unor produse textile a devenit eficientă din punct de vedere economic şi al economisirii rezervelor şi al protecţiei mediului înconjurător. Spre exemplu, SUA la data respectivă recicla 70% din fier, 48% din aluminiu, 60% din cupru, 40% din plumb, 12% din zinc, 20% din hârtie, 17% din textile. Pe de altă parte, cercetători de la Universitatea din Sussex (Anglia) susţineau că scenariul sau modelul avansat avea un fundament prea fragil, întrucât lipsa petrolului şi foametea se datorează mai mult instituţiilor umane şi insuficienţelor decât limitelor fizice ale planetei. Situaţia resurselor minerale în România. Potrivit evaluărilor recente, [17, pag. 33], rezervele geologice de resurse metalifere şi neme-alifere ale României care pot fi exploatabile cu actualele tehnologii se prezintă astfel: 40 mil.tone minereuri auro-argintifere; 90 mil.tone minereuri polimetalice; 900 mil.tone minereuri cuprifere; 4 mld. tone sare. De asemenea, ţara noastră dispune de zăcăminte de metale radioactive, rare, fier, mangan, bauxită, precum şi de o diversitate de substanţe nemetalifere şi de roci folosite în industrie. De precizat că rezervele de metale neferoase şi auro-argintifere sunt în zăcăminte mici şi mijlocii sub aspect cantitativ şi au o concentraţie redusă de minereu util. Aşa se şi explică de ce valoarea metalurgică (valoarea produselor metalurgice) a unei tone din zăcămintele exploatate este de 5-7 $/t, adică de 3-4 ori mai mică decât cea a unei tone din zăcămintele prelucrate pe plan mondial în condiţii de rentabilitate. Nici în privinţa resurselor energetice nu există o situaţie foarte bună: Departamentul american de prospecţiuni , estimează că rezervele de ţiţei sunt de cca 200 mil. tone, iar cele de resurse de gaze naturale de cca 400 mld. m3, concentrate la adâncimi mai mari de 4000m şi în condiţii geologice complicate. Potenţialul actual este constituit din rezerve existente(73,4%) şi rezerve de perspectivă (26,6%). 259
Din totalul rezervelor existente în zăcămintele de gaze naturale, numai cca 64% au presiuni mai mari de 20 atm., iar din cele aflate în Depresiunea Transilvaniei, principalul furnizor, doar 57%. Rezervele geologice de cărbuni, exploatabile în condiţii tehnico-economice actuale, sunt estimate la 3,433 mld.tone, din care 2,620 mld tone lignit, 759 mil.tone huilă şi 54 mil. tone cărbune brun. Din totalul rezervelor geologice de bilanţ, 70,6% reprezintă zăcăminte în exploatare care pot asigura producţia pentru o perioadă de cca 60 ani. Modalităţi de analiză si optimizare a consumurilor de resurse naturale. Estimarea rezervelor de resurse naturale (totale şi exploatabile)este dependentă de tehnologia de cercetare, de posibilităţile tehnice de extracţie şi preparare a minereurilor. Previzionarea acestor rezerve nu se poate face cu ajutorul metodelor matematice, oricât de sofisticate ar fi acestea. Ceea ce se poate optimiza din punct de vedere economic este alocarea resurselor pe sectoare şi ramuri. Având în vedere importanţa resurselor energetice, prin metode statistice adecvate se poate determina influenţa modificării structurii producţiei (industriale sau totale) asupra consumurilor directe de astfel de resurse. Pentru măsurarea influenţei modificării structurii producţiei asupra consumurilor directe de resurse energetice se porneşte de la relaţia: C=
∑ c Q = c∑ Q i
i
i
8.36
i
i
în care C reprezintă consumul total de resurse energetice; ci - consumul specific de resurse energetice al ramurii; c - consumul specific mediu de resurse energetice (la nivel de industrie sau pe ansamblul economiei); Qi - producţia ramurii, ΣQi - producţia totala (industrială sau pe ansamblul economiei). Notând cu yi ponderea producţiei ramurii i în totalul producţiei yi =
∑Q
∑c Q = c y c= ∑Q ∑ i
Qi
şi având în vedere că i
i
i
i i
i
i
, relaţia (8.36)
i
i
devine: C=
∑c y ∑Q i i
i
260
i
i
8.37
Prin această relaţie, consumul total de resurse energetice (C) se pune în legătură cu cei trei factori care ne interesează: consumul specific af fiecărei ramuri (cI ), structura pe ramuri a producţiei (yi) şi ⎛
⎞
volumul producţiei totale ⎜⎜ ∑ Qi ⎟⎟ . ⎝
bază:
⎠
i
Influenţa celor trei factori se măsoară pornind de la relaţia de
I1C/ 0
C = 1 = C0
∑c y ⋅ ∑Q ∑c y ⋅ ∑Q 1 1 i i
1 i
i
8.38
i
0 0 i i
0 i
i
şi
ΔC1/ 0 =
∑c y ⋅ ∑Q − ∑c y ∑Q 1 1 i i
1 i
i
0 0 i i
i
i
0 i
8.39
i
în care indicele superior „1” corespunde perioadei curente, iar „0” perioadei de bază. Influenţele pe factori, sporul absolut aferent şi structura acestuia se determină astfel: - influenţa consumului specific asupra consumului total de resurse energetice: I1C/(0c i
∑c y ∑Q )= ∑c y ∑Q 1 1 i i
1 i
i
i
0 1 i i
i
ΔC1 /(c0i ) =
8.40
1 i
i
şi
∑c y ∑Q − ∑c y ∑Q 1 1 i i
i
1 i
i
0 1 i i
i
1 i
8.41
i
- influenţa structurii producţiei asupra consumului total de resurse energetice: I1C/(0y i
∑c y ∑Q )= ∑c y ∑Q 0 1 i i
i
8.42
i
0 0 i i
i
ΔC1 /(y0i ) =
1 i 1 i
i
şi
∑c y ∑Q − ∑c y ∑Q 0 1 i i
i
1 i
i
0 0 i i
1 i
8.43
i
261
- influenţa volumului producţiei (industriale sau totale) asupra consumului total de resurse energetice: ⎛ C⎜ ⎜ I1/⎝0
⎞
∑ Q i ⎟⎟ i
⎠
∑c y ∑Q = ∑c y ∑Q 0 0 i i
i
1 i
8.44
i
0 0 i i
i
0 i
i
şi ΔC1 /(c01 ) =
∑C Y ∑Q − ∑C Y ∑Q 0 2 1 i
i
1 i
i
0 0 i i
i
1 i
8.45
i
Produsul indicilor parţiali calculaţi cu relaţiile (8.40), (8.42) şi (8.44) verifică indicele total (8.38), iar suma algebrică a influenţelor parţiale calculate cu relaţiile (8.41), (8.43) şi (8.45) este egală cu modificarea totală a consumului de resurse energetice calculată cu relaţia (8.45). Pe această bază, se poate calcula contribuţia fiecărui factor analizat la modificarea consumului total de resurse energetice, atât pentru perioada statistică, dar, mai ales, pentru un scenariu de prognoză elaborat. Calculele efectuate pentru economia românească (perioada 1992 - 1998) arată că modificările în structura producţiei industriale şi în totalul acesteia nu au fost, în toţi anii, în concordanţă cu cerinţele privind realizarea unei structuri industriale mai puţin energofage, reducerea consumului total de resurse energetice realizându-se pe seama scăderii producţiei. Elementele de fundamentare a unor strategii privind utilizarea resurselor naturale sunt furnizate de tabloul input - output, care permite determinarea atât a consumurilor directe de resurse naturale, cât şi a celor totale. Utilizarea limitată a acestui instrument în previziune se datorează faptului că este dificil de construit un asemenea tablou pentru un anumit orizont de prognoză, că el se elaborează, în general, în unităţi monetare, rezultatele fiind influenţate de evoluţia preţului materiilor prime. Identificarea unui program optim de producţie, în condiţiile unor resurse limitate, se poate face şi folosind indicatorul „consumul cumulat de resurse materiale primare” [7], analog într-o mare măsură cu coeficienţii cheltuielilor totale determinaţi pe baza informaţiilor din tabloul input - output. 262
Optimizarea alocării resurselor apelează la modele de programare matematică, construirea unui asemenea instrument depinzând de obiectivele urmărite, respectiv de construirea funcţiei – obiectiv. Aceasta poate constitui maximizarea profitului sau maximizarea cantităţii de bunuri de un anumit tip, în condiţiile unor resurse limitate. Poate fi avută în vedere şi o funcţie de minimizarea a consumului de resurse naturale, în condiţiile unui program de producţie stabilit în diverse limite[4]. O serie de restricţii pot viza, cel puţin pentru economia românească, şi activitatea de comerţ exterior, România fiind importatoare de resurse minerale, atât energetice cât şi neenergetice. Abordări recente [6] au în vedere elaborarea de modele de alocare a resurselor în contextul protecţiei mediului înconjurător. 8.5.1. Asigurarea resurselor naturale Cercetătorii şi practicienii îşi pun de mult timp problema asigurării materiilor prime şi energetice atât de necesare desfăşurării producţiei, ajungând la concluzia că eficienţa demersului depinde, în principal, de gospodărirea adecvată a patrimoniului naţional şi de valorificarea intensivă a rezervelor cunoscute şi disponibile. O dovadă grăitoare, în acest sens, o reprezintă numeroasele studii elaborate, printre cele remarcate prin profunzime fiind şi cele datorate economiştilor români P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, D. Pop-Marţian ori V. Madgearu, pentru a enumera doar pe cei mai reprezentativi. Astfel, P. S. Aurelian şi V. Madgearu atrăgeau atenţia asupra importanţei pe care o are asupra economiei naţionale exploatarea propriilor minereuri de fier şi de cupru [1, pag.23][2], în care se insistă pentru valorificarea intensivă a resurselor naturale ale ţării pe calea industrializării susţinute a economiei, posibil de realizat în două faze: a) crearea şi dezvoltarea industriilor de bază – siderurgie, metalurgie, chimie, petrol, textile ş.a., şi b) crearea şi sprijinirea industriilor purtătoare ale progresului tehnic. De altfel, asigurarea bazei proprii de materii prime şi energetice reprezintă şi în momentul de faţă una dintre problemele prioritare [16, pag.18], cunoscându-se că dezvoltarea industriei este strâns legată de creşterea absolută, fizică a resurselor materiale, teză validată de evoluţia consumului mondial la anumite materiale în perioada 1970-2000 (tabelul 8.3). 263
Tabelul 8.3 Nr. crt
Resursa materială
1.
Oţel
2.
Aluminiu
3.
Cupru
4.
Zinc
5. 6. 7.
Materiale plastice Cauciuc sintetic Textile
U/M mil. to kg/loc. mil. to kg/loc. mil. to kg/loc. mil. to kg/loc. mil. to kg/loc. mil. to kg/loc. mil. to kg/loc.
Anul 1970 580 151 11,3 3 6,2 1,7 5 1,4 27 7,3 5,5 1,5 7,2 1,9
1980 900 196 32 7 9,2 2 7,2 1,6 105 23 11,5 2,5 13 2,8
1990 1.400 250 90 16 13,5 2,4 10,4 1,9 420 75 23 4,1 24,5 4,4
2000 2.250 321 250 35,7 20 2,9 15 2,1 1700 243 44 6,3 46 6,6
Datorăm descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie extinderea posibilităţilor de exploatare intensivă şi extensivă a minereurilor, dar şi exploatarea economică a celor sărace, până la o anumită limită. Spre exemplu, la începutul secolului trecut, exploatarea economică a minereului de cupru presupunea cel puţin 3% metal, pentru ca astăzi să fie rentabilă şi pentru 0,6~0,3%; la cositor, se prezintă în felul următor: de la 1,2% s-a ajuns la 0,015~0,013%. Există însă o anumită limită în această direcţie, în special ca urmare a efectelor induse de factori greu de cunoscut şi influenţat. Astfel, în conformitate cu legea entropiei, se înregistrează degradarea treptată a energiei şi substanţei existente în natură, ridicând pentru prima oară problema reciclării materiilor prime, cu precădere a celor neregenerabile. De asemenea, acţiunea bivalentă şi contradictorie a descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice sporesc ritmul de prelucrare a resurselor şi, implicit, epuizarea lor; produc efecte antientropice, asigurând utilizarea legităţilor generale privind circuitul material în natură [4,pag.108]. Efectele conjugate ale aspectelor enumerate ridică, pentru prima oară, problema determinării gradului de vulnerabilitate al unei ţări, ca urmare a dependenţei faţă de importurile de resurse naturale. Deşi subiectivă, noţiunea de vulnerabilitate evidenţiază sensibilitatea faţă de evenimentele ulterioare. În acest 264
cadru, gradul de autonomie este un parametru economic ce măsoară dependenţa faţă de străinătate, măsurată cu ajutorul relaţiei: A=
p+r c
8.46
în care (p + r) reprezintă ansamblul resurselor naţionale; p – producţie; r – materiale recuperate sau secundare; c = p + r + b consumul naţional aparent, fără a ţine seama de export; b = i - e (e – export fără produse finite, iar i – import). Raportul între gradul de vulnerabilitate şi coeficientul de autonomie (fig.8.18) clasifică materiile prime în cinci categorii.
Fig.8.18
În context, se pune cu acuitate problema găsirii alternativelor viabile pentru a se atenua stările conflictuale şi a valorifica deplin resursele naturale. Printre acestea, cele mai importante sunt: A – Lărgirea bazei proprii de materii prime şi energetice prin: creşterea rezervelor existente de substanţe utile, punerea în evidenţă a noi surse, înlocuirea resurselor clasice, deficitare şi scumpe, valorificarea superioară a resurselor disponibile; B – Recuperarea şi reciclarea resurselor secundare, prin valorificarea materialelor refolosibile, refolosirea şi recondiţionarea pieselor de schimb şi a subansamblelor; 265
C – Valorificarea superioară a propriilor resurse, indicatorii cei mai semnificativi în acest sens fiind: • Gradul în care industria prelucrătoare devansează industria extractivă, exprimat cu ajutorul relaţiei: Gv =
Pr Ex
8.47
în care Gv reprezintă gradul de valorificare a resurselor materiale; Pr – valoarea producţiei industriei de prelucrare într-o anumită ramură industrială; Ex – valoarea producţiei extractive, aferente ramurii industriale respective (spre exemplu, minereu de fier pentru siderurugie). La nivelul industriei, formula devine: Gv =
∑P ∑E
r
8.48
x
• Influenţa anumitor ramuri asupra dinamismului economiei naţionale; P ⎞ ⎛ Q = I⎜⎜ I − 1 ⎟⎟ + P0 ⎝ 100 ⎠
8.49
în care Q exprimă dinamica producţiei industriale, mai puţin a celei eliminate; I – indicale producţiei globale industriale; P0 şi P1 – ponderea ramurii eliminate în perioada de bază şi, respectiv, în perioada curentă. • Creşterea valorii pe unitatea de materie primă supusă prelucrării: Iv =
Pg N
8.50
în care Iv exprimă indicatorul valorificării materiei prime supuse prelucrării; Pg – valoarea producţiei globale şi N – valoarea resursei materiale supuse prelucrării. • Intensitatea procesului de valorificare superioară a tuturor resurselor materiale folosite în economie, ca expresie a procesului de reînnoire a producţiei: Im =
Pn Pt
8.51
în care Im reprezintă indicele de reînnoire a producţiei; Pn şi Pt – producţia nouă şi, respectiv, cea totală, exprimate prin număr de produse sau valoric. 266
Concepte de bază, întrebări şi probleme de sinteză 1. Caracterizaţi tipurile de creştere economică întâlnite în economia de piaţă. 2. Criteriile de clasificare a modelelor de creştere economică. 3. Echilibru şi dezechilibru economic din punct de vedere prospectiv. 4. Care sunt principalele metode de creativitate menţionate în literatura de specialitate. 5. Analizaţi complexitatea conceptului de calitate. 6. Competitivitatea; conţinut, tipuri, indicatori de comensurare. 7.Caracterizaţi principalele tipuri (categorii) de cercetare ştiinţifică. 8. Care sunt particularităţile prognozei tehnologice? Bibliografie 1. I. Anghel, Teorii şi modele ale creşterii economice, Editura Politică, Bucureşti, 1966. 2. T. Baron, Calitate şi fiabilitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988. 3. T. Baron, E. Biji, coordonatori, Statistica teoretică şi economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 4. M. Băcescu, A. Băcescu, Macroeconomie. Bazele macroeconomiei, Editura All, Bucureşti, 1993. 5. M. Botez, coordonator, Curs de prognoză, Bucureşti, 1979. 6. M. Bulearcă, coordonator, Eficienţa utilizării resurselor naturale în industrie, Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, vol. 3-4-5/2002. 7. E. Burduş, A. Androniceanu, Managementul schimbării, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 8. A. P. Carter, Viitorul economiei mondiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970. 9. D. Caracota, Previziuni economice. Elemente de microeconomie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 10. C. Ciurlău ş.a., Previziunea macroeconomică. Concepte şi metodologie, Editura Universitaria, Craiova, 2001. 11. Constantinescu N.N, Economia protecţiei mediului natural, Editura Politică, Bucureşti, 1976. 12. E. Dobrescu, Macromodels of the Romanian Transition Economy, Editura Expert, Bucureşti, 1998. 13. N. Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 14. N. Dobrotă, coordonator, Dicţionar economic, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 15. I. Florescu, M. Comşa, Influenţele modificărilor structurale ale producţiei industriale asupra consumurilor energetice totale, Revista minelor nr. 7/2000. 267
16. M. Florescu, Resursele mondiale şi limitele lor, Editura Politică, Bucureşti, 1975. 17. G. Abraham Frois, Economie Politique, Paris, 1988. 18. D. Fundătură, Managementul resurselor materiale, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 19. Georgescu G., Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică, Bucureşti, 1995. 20. A. Iancu, Resursele şi structura industriei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980. 21. E. Jantsch, Prognoza tehnică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 22. J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 23. I. Lemnij, Fenomenul tehnic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976. 24. D. Meadows, Limitele creşterii, Editura Politică, Bucureşti, 197? 25. O. Naneş, coordonator, Elaborarea unor modele de prognoză ale pieţei muncii specifice economiei româneşti, INCSDMPS, Bucureşti, 1997. 26. V. Nicolae ş.a., Previziunea şi orientarea economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 27. M. Niculescu, G. Lavalette, Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 28. C. Popescu, Echilibrul înaintării, Editura Eficient, Bucureşti, 1998. 29. I. Popescu, Dialogul ştiinţă-producţie, Editura INID, Bucureşti, 1972. 30. I. Popescu, Teorie şi practică în analiza sistemelor de producţie, vol. III, Optimizarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986. 31. Puiu, Al., Valorificarea superioară a resurselor naturale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979. 32. C. Raţiu-Suciu, Modelarea şi simularea proceselor economice. Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 33. Russu, C., Progresul tehnic – eforturi, efecte, eficienţă, Editura Politică, Bucureşti, 1984. 34. Soroceanu, V, Creşterea economică şi mediul natural, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 35. M. Stoica ş.a., Modelarea microeconomică. Ştiinţă şi artă, Editura Aisteda şi Omegapres, Bucureşti, 1996. 36. Vl. Trebici, Mică enciclopedie demografică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 37. P. Wagner, Compararea Internaţională a produsului intern brut, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 38. *** Metode statistice de cercetare a corelaţiilor în economie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999. 39. *** Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999. 40. *** Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972. 41. *** Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1972. 42. *** Euristică şi structură în ştiinţă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978. 268
