Capitolul 5 TEORIA PRODUCĂTORULUI
CUPRINS
5.1 Natura firmei 5.2 Obiectivul fundamental al firmei: maximizarea profitului? 5.3 Combinarea factorilor de produc ţie 5.4 Analiza pe termen scurt 5.5 Analiza pe termen lung. Economiile şi dezeconomiile de scar ă
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
CONCEPTE • factor de producţie • munca • natura • capital tehnic • informaţie • tehnologie • combinarea factorilor de producţie • funcţie de producţie • funcţia de producţie Cobb-Douglas • produs marginal • produs mediu • termen scurt • legea randamentelor nepropor ţionale • substituirea • izocuanta
• • • • • • • • • • • • • • •
productivitate globală rata marginală de substituire elasticitatea substituirii productivitate par ţială productivitate marginală productivitatea muncii randamentul (productivitatea) capitalului coeficientul capitalului coeficientul marginal al capitalului randamente factoriale randamente de scar ă termen scurt termen lung economii de scar ă dezeconomii de scar ă
TEORIA PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA ŞI EFICIENŢA UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCŢIE Prezentare general ă
Teoria producătorului presupune utilizarea unor instrumente de analiză, obiectivul sau funcţia scop şi construcţia funcţiei ofertei. Teoria permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a profitului. Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă, în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de producţie.
5.1 NATURA FIRMEI Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care r ăspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie precum şi propor ţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice. Firmele sunt organiza ţ ii ii care planifică şi gestionează produc ţ ia. ia. Acestea au o anumit ă organizare tehnologică , se conduc şi gestionează ra ţ ional. ional.
- firmele există într-o multitudine de forme organizaţionale de diferite dimensiuni deoarece acestea realizează cea mai eficientă utilizare a informaţiilor şi permit reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite categorii de activităţi productive. Armen Alchian şi Harold Demsetz - firmele există deoarece producţia bunurilor se desf ăş ăşoar ă mult mai eficient în echipe decât în mod individual; firmele există pentru a organiza echipele în vederea producerii eficiente a unor bunuri sau servicii. Ronald Coase
ăţ i comerciale în legisla ţ ia ia României Caseta 5.1 Tipuri de societ ăţ Societ ăţ ăţ ile ile comerciale îmbracă următoarele forme: 1. Societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu r ăspunderea nelimitată şi solidar ă a tuturor asociaţilor; 2. Societate în comandit ă simpl ă , ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu r ăspunderea nelimitată şi solidar ă a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari r ăspund numai până la concurenţa aportului lor; iuni , al cărei capital social este împăr ţit în acţiuni, iar obligaţiile 3. Societate în comandit ă pe ac ţ iuni sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu r ăspunderea nelimitată şi solidar ă a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari r ăspund numai până la concurenţa aportului lor;
4. Societate pe ac ţ iuni , ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii r ăspund numai până la concurenţa aportului lor; 5. Societate cu r ăspundere limitat ă , ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii r ăspund numai în limita păr ţilor sociale subscrise.
5.2 OBIECTIVUL FIMEI – MAXIMIZAREA PROFITULUI ? Obiectivul firmei – maximizarea profitului ?
1
În marile firme, acţionarii sunt cei care aleg consiliul de administra ţie, iar acesta, la rândul său, numeşte managerii. Ori de câte ori există conflict de interese între obiectivele de maximizare a profitului (urmărit de acţionari) şi obiectivele urmărite de manageri, aceştia din urmă este probabil că vor urmări acele politici care favorizează propriile lor interese ( Williamson 1). • salariul, puterea şi prestigiul managerilor decurg din nivelul vânzărilor firmei. Maximizarea vânzărilor pe seama unei reduceri a profitului face ca managerii să stabilească un preţ inferior (şi în consecinţă, o producţie mai mare) decât cel corespunzător maximizării profitului ( Baumol 2). • firma abandonează ipoteza de maximizare a profitului ori de câte ori calculele necesare fundamentării sunt prea complicate sau atunci când informaţiile necesare fundamentării nu sunt disponibile în timp util. În aceste condiţii, profitul urmărit este unul considerat satisf ăcător şi nu întotdeauna cel maxim ( Simon3). • marile firme încearc ă să evite riscurile, insistând asupra planificării şi asigur ării stabilit ăţii. În multe situaţii, aceste firme sunt interesate de dezvoltarea afacerii (şi nu nepărat de maximizarea profitului), sau de asigurarea supremaţiei tehnologice pe piaţă (Galbraith 4). • funcţia obiectiv a firmelor de stat sau recent privatizate nu este, întotdeauna, maximizarea profitului, ci conservarea locurilor de muncă şi limitarea eroziunii inflaţioniste a salariilor ( Dobrescu5). Cu toate acestea, economistul american Armen Alchian a sugerat că pe termen lung, firmele vor evolua pentru a deveni maximizatoare ale profitului; ipoteza maximizării profitului este important ă deoarece ofer ă reguli ale comportamentului raţional al firmelor. •
O. Williamson, Markets and hierarchies: analysis and antitrust implications , New York: The Free Press, 1975. William Baumol, Business behavior, value and growth , ediţia a doua, New York: Macmillan, 1959. 3 Herbert Simon, Theories of decision making in economic and behavioral science , în E. Mansfield, Microeconomics: selected readings, ediţia a treia, New York: Norton, 1979. 4 John Kenneth Galbraith, The new industrial state , Boston: Houghton-Mifflin, 1967. 5 Emilian Dobrescu, Evaluarea comportamentului actual şi a tendin ţ elor pe termen scurt ale economiei române şti, Academia Română, ESEN 1, Raport 1999 2
5.3 FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI COMBINAREA LOR Factorii de produc ţ ie
Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa “Tratat de economie politică” că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Munca şi natura sunt factori primari sau originari, întrucât reprezint ă punctul de plecare al activităţii economice. Capitalul este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.
Munca
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii.
Factorul natural
Între factorii naturali un loc important revine pământului . El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultur ă şi silvicultur ă, ci şi pentru întreaga activitate umană căreia îi ofer ă suport de existenţă şi loc de desf ăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare, etc). Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (au rol în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesar ă desf ăşur ării întregii activităţi economice).
Capitalul
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. CAPITALUL TEHNIC este format din două componente: a) capitalul fix , acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp (maşini, utilaje, echipament, clădiri etc.) b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, produse în curs de execuţie) care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. UZURA, deprecierea capitalului fix, se prezintă sub două forme: a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată ca urmare a folosirii în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali b) uzura moral ă , deprecierea morală sau ″involuntar ă″ - cum o numea J.M. Keynes - este determinată de progresul tehnic care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament
echivalent.
INVESTI Ţ IILE joacă un rol important în constituirea capitalului. a) investi ţ ii nete , finanţate din venit şi folosite pentru formarea de
noi bunuri
de capital sau de modernizarea celor existente; b) investi ţ ii brute care sunt finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Datele statistice demonstrează că în unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală. Antreprenoriatul Întreprinderea sau antreprenoriatul constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari. Întreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Neofactori
Neofactorii: progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Nu pot fi separaţi de factorii “clasici” întrucât acţionează prin intermediul şi împreună cu aceştia potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.
Caseta 5.2 Propriet ăţ ile factorilor de produc ţ ie DIVIZIBILITATEA reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se în subunităţi omogene f ăr ă a fi afectată calitatea factorului de producţie. ADAPTABILITATEA reprezintă capacitatea de cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
împăr ţi în unităţi simple,
asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie
COMPLEMENTARITATEA reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic.
cantitative ale
SUBSTITUIBILITATEA reprezintă posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUC Ţ IE reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic cât şi economic.
Aplicaţie. Model de rezolvare 1. Isocuanta reprezintă: a) curba unei combinaţii posibile a doi factori de producţie, care sunt egale în costul total b) curba care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile între doi sau mai mul ţi factori de producţie, care pot fi folosi ţi pentru obţinerea aceluiaşi volum al producţiei c) volumul unei producţii, posibil a fi ob ţinut cu un volum dat de resurse. R ăspuns : b). Rezolvare: prin definiţie izocuanta uneşte ansamblul combinaţiilor posibile între doi sau mai mulţi factori pentru obţinerea aceluiaşi volum de producţie.
Func ţ ia de produc ţ ie
În general, este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c …), unde a, b, c .... sunt factorii de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie de doi factori de tipul:
Q=f(K,L) K – capital L - muncă.
În analiza comportamentului producătorului este folosită de regulă FUNC Ţ IA OMOGEN Ă . O funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) se DE PRODUC Ţ IE spune că este omogenă de gradul n dacă, f(xa,xb) = xn f(a,b) n - constantă x - un număr real pozitiv. COBBO funcţie de producţie omogenă linear ă des întâlnită este FUNC Ţ IA DOUGLAS , după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei.
Q = AK L A – constantă specifică fiecărei economii naţionale α şi β - coeficient de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi.
5.4 ANALIZA PE TERMEN SCURT Perioada de timp
Ă de PERIOADA SCURT
producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant. Ă este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie PERIOADA LUNG sunt consideraţi variabili.
Indicatori microeconomici utiliza ţ i: PRODUCTIA TOTAL Ă obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi ajutorul funcţiei de producţie, în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi; PRODUCTIVITATEA MEDIE care se obţine producţie variabil utilizat (de exemplu munca - L),
exprimat cu
ca raport între producţia totală şi factorul de
WM =Q/L WM = productivitatea medie Q = producţia totală L = munca PRODUCTIVITATEA MARGINAL Ă definit ca producţie suplimentar ă a folosirii unei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil
obţinută ca urmare
Wm = Q/ L Wmg = productivitatea marginală ∆Q = modificarea producţiei totale ∆L = modificarea factorului de producţie A fost formulată prima dată de Turgot , care a prezentat-o în legătur ă cu Legea randamentelor exploatarea de tip agricol. D. Ricardo a utilizat această lege pentru a explica creşterea preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart nepropor ţ ionale Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultur ă. LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPOR Ţ IONALE : dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai mulţi factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză, respectiv cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimb ă, productivitatea marginală a factorului variabil creşte până la un punct. Pornind de la acest punct, productivitatea marginală descreşte iar producţia totală continuă să crească, dar cu cote din ce în ce mai mici.
Tabel 5.1 Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie
Unităţi de factor fix
Unităţi de factor variabil
Producţia totală
Productivita Productivitate Atunci când produsul total creşte cu o cot ă tea a medie a din ce în ce mai mare, marginală a factorului produsul marginal al factorului variabil factorului variabil se variabil măreşte, iar atunci
30
0
0
0
0
30
1
10
10
10
30
2
26
16
13
30
3
57
31
19
30
4
92
35
23
30
5
125
33
25
30
6
150
25
25
30
7
168
18
24
30
8
176
8
22
30
9
176
0
19
30
10
170
-6
17
când produsul total creşte cu o cot ă din ce în ce mai mic ă, produsul marginal descreşte. Când produsul total scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmeaz ă şi el o tendinţă de creştere imprimat ă de cea a produsului marginal, iar de la un anume punct începe să scadă.
Figura 5.1 Curbele producţiei totale, productivităţii medii şi marginale Deoarece economiştii studiază productia totala Q ideea de randamente descrescăoare în principal în legătur ă cu evoluţia productivităţii marginale (analiză de natură marginalistă), graficul alăturat ilustrează trei stadii în evoluţia Wmg.
STADIUL I: producţia totală creşte mai rapid decât factorul variabil utilizat, ceea ce determină creşterea Wmg.
factor variabil
Wmg WM Stadiul I
Stadiul II
STADIUL II: producţia totală creşte, însă într-un ritm mai redus decât creşterea factorului variabil, ceea ce determină reducerea Wmg.
Stadiul III
STADIUL III: producţia totală scade, iar Wmg devine negativă.
W mg
WM factor variabil
Costurile firmei pe termen scurt
♦ Costul total (CT) = Costul fix total (CF) + Costul variabil total
(CV) ♦ Costul mediu (CM): CFM (Costul fix mediu) = CF (Costul fix total) / Q (volumul producţiei) CVM (Costul variabil mediu) = CV (costul variabil global) / Q (volumul producţiei) CTM (Costul total mediu) = CT / Q (volumul producţiei) sau: CTM = CFM + CVM ♦ Costul marginal (Cmg): Cmg = ∆CT (variaţia costului total global) / ∆Q (variaţia volumului producţiei) Costul contabil reflectă cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia. Acesta mai poartă şi denumirea de cost explicit . Costul economic reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul plătit de către acesta. Este vorba despre cheltuielile cu for ţa de muncă ale proprietarului firmei respective care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor, chiria care s-ar obţine prin cedarea folosirii clădirii către
alt utilizator etc. Figura 5.2 Relaţia între costurile contabile şi cele economice Profit economic ) e c t i a t m o i n n u o t c r e o t p s o o e C d (
Cost implicit Cost explicit
l a t o t t i n e V
Profit contabil
Cost contabil
Tabel 5.2 Relaţia între costurile totale, medii şi marginale (u.m.) Cantitate Cost Cost Cost Cost fix Cost Cost Cost produsă fix variabil total mediu variabil total marginal (buc.) mediu mediu 1 4 3,5 7,5 4 3,5 7,5 2 4 8 12 2 4 6 5,5 3 4 16,5 20,5 1,33 5,5 6,83 8,5 4 4 32 36 1 8 9 15,5 5 4 57,5 61,5 0,8 11,5 12,3 25,5 6 4 96 100 0,66 16 16,66 38,5 Relaţia dintre costurile totale şi cele medii este prezentată în figura de mai jos.
CT
CT CV CF
CV
CF 0 CTM CVM CFM C mg
Q C mg
CTM CVM
0
CFM
Curbele costurilor totale generează curbele costurilor medii şi marginal. CFM se reduce odată cu creşterea producţiei. CVM şi CTM se reduc, după care cresc odată cu creşterea producţiei. Cmg se comportă similar, intersectând curbele costului variabil mediu şi total mediu în punctele de minim ale acestora. Deoarece diferenţa dintre CT şi CV este CF, evoluţia CT este dată de cea a CV, însă va fi decalată (datorită CF). Astfel, punctul de minim al CVM se va atinge pentru niveluri ale producţiei mai mici decât cele pentru care CTM este minim. Cmg îşi atinge primul punctul de minim, după care este în permanentă creştere.
Q Figura 5.3 Relaţia între costurile totale, medii şi marginale Studiind acest grafic, deducem următoarele concluzii în privin ţa relaţiei dintre o mărime medie şi una marginală: • atunci când curba costului marginal (Cmg) se află sub curbele costurilor medii (CTM, CVM), acestea din urmă scad;
CTM, CVM, C mg
•
Q
atunci când curba costului marginal (Cmg) se află deasupra curbelor costurilor medii (CTM, CVM), acestea din urmă cresc;
Figura 5.4 Costurile medii şi marginale •
Atunci când curba costului marginal (Cmg) intersecteaz ă curbele costurilor medii, acestea din urmă înregistrează o valoare minimă (întâi CVM, apoi, pentru o produc ţie mai mare, CTM).
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CTM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers propor ţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (WM) creşte şi invers. Costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginală (Wmg) creşte şi, invers, el se măreşte când productivitatea marginală scade. În Figura 5.5, este reflectată dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de evoluţia productivităţii medii şi marginale. WM sau Wmg
WM Wmg
CTM sau Cmg
Q Cm CTM
Q
Curbele costurilor se pot deduce pornind de la curbele productivităţii. Când productivitatea medie creşte, costul mediu descreşte şi invers. Când productivitatea marginală creşte, costul marginal scade şi invers; la limit ă, când productivitatea marginală tinde spre zero, costul marginal tinde spre infinit. Astfel, studierea productivităţilor ne ofer ă informaţii cu privire la evoluţia costurilor de producţie şi reciproc. De asemenea, observăm că legea randamentelor descrescătoare este, în mod echivalent, o lege a costurilor marginale crescătoare.
Figura 5.5 Curbele de cost şi productivitate
5.5 ANALIZA PE TERMEN LUNG Perioada lung ă
Toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de produc ţie.
Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili. Firma trebuie să decidă atât nivelul producţiei, cât şi modalitatea de producţie. În continuare, firma are mai multe opţiuni, trebuind să respecte criteriile de eficien ţă tehnică şi economică. Minimizarea costului la un nivel dat al produc ţ iei
Din punctul de vedere al unei firme, eficienţa tehnică este dominată de criteriul eficienţei economice, firma încercând să stabilească acea metodă de producţie care conduce la cele mai reduse costuri posibile. Această ipoteză este numită minimizarea costurilor.
Alegerea combinaţiei de factori de producţie
y
Q=F(x,y) Wmg X =
0
E
xE
; Wmg Y =
∆Q Y
⇒ ∆Y ∆Q X = Wmg X ⋅ ∆X; ∆Q Y = Wmg Y ⋅ ∆Y ⇒
B yE
∆Q X ∆X
∆Q = ∆Q X + ∆QY = Wmg X ⋅ ∆X + Wmg Y ⋅ ∆Y
A
x
Pentru o izocuantă, ∆Q=0 ⇒ ∆X Wmg Y RMS = − = . ∆Y Wmg X
Figura 5.6 Minimizarea costului la un nivel dat al producţiei Procesul decizional al firmei în vederea alegerii variantei optime (cea care minimizează costurile totale la un nivel dat al producţiei) are o dublă natur ă: tehnică şi economică. Corespunzător deciziei de natur ă tehnică, firma defineşte o funcţie de producţie (Q=f(K,L)), care permite stabilirea posibilităţilor de combinare (substituire) a factorilor de produc ţie utilizaţi (am ales ipoteza simplificatoare a utilizării a numai doi factori de producţie). În acest fel, firma construieşte izocuantele (ansamblul combinaţiilor de factori de producţie utilizaţi care generează acelaşi nivel al producţiei). Pe baza izocuantelor, firma va determina rata marginală de substituţie, modalitatea tehnică de a ilustra diferitele compensări între factorii de produc ţie. Corespunzător deciziei de natur ă economică, firma trebuie să ţină cont de costurile ocazionate de achiziţia factorilor de producţie necesari obţinerii producţiei. Constrângerea bugetar ă are sensul unei condiţii de echilibru şi nu al unei egalităţi matematice (se stipulează condiţia ca firma să utilizeze integral venitul de care dispune, în acest fel, reuşind să realizeze un volum de producţie din ce în ce mai mare). Maximizarea produc ţ iei la un nivel dat al costurilor de produc ţ ie
În mod alternativ, firmele pot să stabilească drept criteriu al alegerii maximizarea producţiei, pornind de la un nivel al costurilor de producţie pe care firma doreşte să îl menţină neschimbat. Punctul de echilibru (cel care permite maximizarea producţiei la un nivel dat al costurilor) se stabileşte în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului (costului) producătorului şi cea mai înaltă izocuantă care respectă constrângerea bugetar ă (cea care reflectă cel mai ridicat nivel al producţiei). Reprezentarea grafică a echilibrului este redată în Figura 5.6.
•
y •
B E
yE 0
•
x
A
xE
nivelul constant al costului este dat de dreapta bugetului AB; echilibrul care corespunde producţiei maxime se găseşte în punctul de tangenţă dintre curba costului şi cea mai înaltă curbă a producţiei constante (izocuantă); condiţia de echilibru în punctul de optim va fi: Wmg Y pY W X W Y sau mg = mg . = Wmg X pX pX pY
Figura 5.6 Maximizarea producţiei la un nivel dat al costurilor de producţie Pe termen lung, posibilitatea de a utiliza simultan cantităţi mai mari din toţi factorii de producţie face ca întreprinderea să îşi modifice scara de producţie. Ce se va întâmpla cu volumul producţiei (reflectat de funcţia de producţie) în situaţia în care firma decide să majoreze simultan şi în propor ţii identice cantităţile utilizate din toţi factorii de producţie utilizaţi? Din acest punct de vedere este util să distingem între conceptul de substituire (specific perioadei în care se pot opera modificări ale cantităţilor utilizate numai din anumiţi factori de producţie) şi no ţiunea de creştere a scării de producţie (posibilă în urma modificării cantităţilor utilizate din toţi factorii de producţiei utilizaţi). Această distincţie este ilustrată în Figura 5.7 şi 5.8.
Costurile firmei pe termen lung
y
y
y0
y2 y y10
0
x 0 x1
x2
Q0
Q1
Q2 x
Figura 5.7 Substituirea factorilor de producţie Pe termen scurt, presupunem că x este factorul de producţie variabil, iar y este fix. În aceste condiţii, creşterea producţiei se datorează exclusiv asocierii unei cantităţi mai mari din factorul x unei cantităţi date de factor fix y. Sensul creşterii este indicat de săgeată. (Q0
0
Q Q0 1 x 0 x1 x 2
Q2 x
Figura 5.8 Creşterea scării de producţie
Pe termen lung, ambii factori de producţie sunt variabili. În aceste condiţii, creşterea producţiei se datorează creşterii utilizării unor cantităţi mai mari din ambii factori. Sensul creşterii este indicat de săgeată. (Q0
Randamentele de scar ă pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează şi producţia se va dubla, dacă se triplează factorii, producţia se va tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă). Randamentele de scar ă crescătoare şi descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale scării, economii şi pierderi interne ale scării. Economiile interne de scar ă sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi care pot fi datorate unor cauze diferite cum ar fi: specializarea lucr ătorilor pentru un volum ridicat de producţie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc. K
a1
a2
Randamente de scară constante: • Diagonala OA trece prin origine; • Creşterea în propor ţii egale a doi factori determină creşterea în aceeaşi propor ţie a producţiei; a1a2 = a2a3 = .....
a3
L
K
a3 a1
a2 L
K
a3 a1
a2 L
Figura 5.9 Randamentele de scară
Randamente de scară descrescătoare: • Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mică a producţiei; a1a2 > a2a3 > ........ Randamente de scară crescătoare: • Creşterea celor doi factori de producţie determină o creştere din ce în ce mai mare a producţiei; a1a2 < a2a3 < ........
Pe termen lung, firma poate modifica scara producţiei, toţi factorii de producţie fiind variabili. Astfel, firma poate utiliza mai mult pământ, clădiri, echipamente şi alţi factori de producţie. Pe termen lung, nu vor exista costuri fixe, deoarece nu vor exista factori de producţie ficşi. Curba costurilor totale de producţie pe termen lung poate fi dedusă pornind de la calea de expansiune a producţiei, conform figurii 5.10.
y y2 y1 y0
CT 0x 2 ⋅ PL 0x1 ⋅ PL 0x 0 ⋅ PL
E2 E1 E0
0
Q2 Q1 Q0
x 0 x1
0
x
x2
Q 0 Q1
Q2
Q
Figura 5.10 Deducerea curbei costului total pe termen lung Fiecare punct situat pe calea de expansiune reprezintă combinaţiile factorilor de producţie (x şi y) care generează cel mai mic nivel al costurilor de producţie. Costul total asociat combinaţiei de factori care generează nivelul de echilibru E0 este dat de produsul dintre 0x0 şi preţul unei unităţi a for ţei de muncă (PL). Această relaţie de calcul se explică prin aceea că la nivelul E0, cheltuiala totală este egală cu cea de la nivelul x0 (datorită curbei izocostului). Pe curba costului total vom reprezenta cuplurile cheltuieli totale-nivel al producţiei astfel determinate. Pe termen lung, firma poate produce la orice nivel al scării de producţie. Dacă factorii sunt divizibili, se poate schimba scara de producţie în mod continuu; există, în acest caz, o infinitate de curbe pe termen scurt, tot atâtea câte niveluri de producţie există. Curba costului mediu pe termen lung este asemănătoare unei curbe înf ăşur ătoare (Figura 5.11). Randamente crescătoare
CTMt.s. CTMt.l.
Cmg 1
Randamente constante
Randamente descrescătoare
CTM n
CTMt.s.1
CTM tl
Cmg t.s. n
CTMt.s.2 Cmg 2 0
E Q Figura 5.11 Curba înf ăşurătoare a costului total mediu pe termen lung
Spre deosebire de curbele costurilor medii pe termen scurt, care sunt generate de randamentele descrescătoare (asocierea factorilor variabili cu cantit ăţi date din factorii de producţie ficşi), curba costului total mediu pe termen lung este la început descrescătoare şi apoi crescătoare reflectând economiile şi dezeconomiile de scar ă. Randamentele descrescătoare nu se manifestă şi pe termen lung, deoarece pe acest orizont de timp nici un factor nu mai este fix. Curba înf ăşur ătoare descrie diferitele evoluţii ale costului mediu Curba înf ăşur ătoare a luate în considerare când întreprinderea alege scara de producţie cea costului mai eficientă. Ea prezintă trei faze: FAZA I : costul mediu descreşte pe termen lung, adică productivitatea medie globală creşte, ceea ce arată că şi cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scar ă sunt, deci, crescătoare. Astfel, firma realizează economii de scară. FAZA II : costul mediu este constant pe termen lung, adică productivitatea medie globală este constantă, ceea ce arată că şi cantitatea produsă creşte în acelaşi ritm cu cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scar ă sunt, deci, constante. Astfel, firma nu realizează economii de scar ă. Punctul E corespunde scării minime eficace (scara de producţie începând de la care firma atinge costul mediu minim pe termen lung). FAZA III : costul mediu creşte pe termen lung, productivitatea medie globală scade, ceea ce arată că şi cantitatea produsă sporeşte mai puţin decât cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scar ă sunt, deci, descrescătoare. Firma se confruntă cu dezeconomii de scară. Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de producţie. Abilitatea întreprinzătorilor permite alegerea alternativei de combinare a factorilor de producţie cea mai favorabilă, pe baza principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate maxim posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul întreprinzătorului modern şi asigur ă for ţa concurenţială a întreprinderii.
ANEXA 5.1 Izocuantele şi principiul substituţiei Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, asemănător modelului analizei comportamentului consumatorului, diverse combinări şi substituiri de factori de producţie care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, reprezentate grafic cu ajutorul curbelor de izoproduc ţ ie sau a izocuantelor (Figura 5.1.A). K
IZOCUANTA – semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de produc ţie (K şi L), care permite realizarea aceluia şi volum al producţiei (Q).
A B C
0
Q L
K
Ansamblul de izocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formeaz ă HARTA IZOCUANTELOR care reflect ă tot atâtea posibilităţi de a proiecta nivelele diferite de producţie (Q1,..., Q 4 etc)
Q4
0
Q3 Q Q 2 1
L
Figura 5.1.A Harta izocuantelor Izocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor. Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţini lucr ători. Rata marginal ă de substituire
Rata marginală de substituire (RMS) reprezintă cantitatea suplimentar ă dintr-un factor necesar ă pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă. Ea reprezintă panta izocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori creşte iar celălalt scade).
RMS = -
∆K ∆L
=−
dK dL
rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie.
K
K
0
L
Substituirea în proporţii fixe
Producătorul are o posibilitate limitată de alegere, existând o complementaritate strictă între factorii utilizaţi.
0
K
0
L
Substituirea perfectă
Utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un factor presupune renunţarea la o cantitate, de fiecare dată aceeaşi din al doilea factor (RMS = constantă).
L
Substituirea imperfectă
Utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un factor presupune renunţarea la o cantitate din al doilea factor care nu urmează o lege liniar ă (RMS descrescătoare).
Figura 5.1.B Substituirea factorilor de producţie
Aplicaţie. Model de rezolvare 1. Volumul producţiei unei firme cu 125 de salariaţi este de 2500 de produse. Câţi salariaţi trebuie să mai angajeze această firmă pentru a-şi dubla producţia în condiţiile creşterii productivităţii medii a muncii cu 25%?
R ăspuns: 75 salariaţi. L0 = 125; Rezolvare: Q0 = 2500; Q1 = 5 000; ∆L = ? IW = 1,25 = W1/W0 = (Q1/L1)/(Q0/L0) = Q1/(L1* 2500/125) = (5 000* 125)/(4* 2500) = 1,25 250/L1 = 1,25 ⇒ 1,25L1 = 250 ⇒ L1 = 250/1,25 = 200 L1 = 200 salariaţi. ∆L = 75 2. Dacă avem o funcţie de producţie de tipul: f (X1,X2,,X3) =AX1aX2bX3c, atunci demonstraţi că, dacă (a+b+c)>1, atunci vom avea randamente crescătoare de scar ă.
R ăspuns: Afirmaţia este adevărată. Rezolvare: Dacă vom multiplica fiecare input cu t > 1, atunci vom obţine : f(tX1,tX2, tX3) = AtaX1a t bX2 b tcX3c = Ata+b+c X1aX2 bX3c = ta+b+c f(X1,X2,X3). Pentru t >1 şi pentru a + b + c > 1 ⇒ randamente crescătoare de scar ă, căci a+b+c t f(X1,X2,X3) > t f(X1,X2,X3).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Amacher, Ryan; Ulbrich Holley
Principles of microeconomics, South Western Publishing, ediţia a 5-a, 1992
Angelescu Coralia, Dorin Jula
Timpul liber, Editura Economică, Bucureşti, 1997
Angelescu, Coralia, Stănescu Ileana
Economie politică – elemente fundamentale, Ediţia a III-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002
Angelescu, Coralia, Stănescu Ileana, Papuc Marilena, Grosu Tudor, Socol, Cristian
Economie politică – culegere de teste şi probleme, Ediţia a II-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002
Dobrescu, Emilian
Evaluarea comportamentului actual şi a tendinţelor pe termen scurt ale economiei româneşti, Academia Română, ESEN 1, Raport 1999
Frois, Gilbert Abraham Hardwick, Phillip ş.a.
Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
Lipsey, Richard G.; Chrystal, K. Alec
Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002
Mansfield, Edwin
Microeconomics. Theory and applications, Editura W.W. Norton, 1979
Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice
Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice
Economie-Aplicaţii, Ediţia a 4-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003
***
Dicţionar de Economie, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003
An Introduction to Modern Economics, Fourth Edition, ELBS, 1994
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
•
•
•
•
•
•
•
•
•
Ce semnificaţie are combinarea factorilor de produc ţie în desf ăşurarea activităţii economice? Care este criteriul alegerii celei mai bune alternative de combinare a factorilor de producţie? Care sunt limitele combin ării? Care ar putea fi principalii indicatori prin care se m ăsoar ă rezultatele economice ale unei întreprinderi? Pe baza căror indicatori se realizeaz ă alegerea alternativei de combinare a factorilor de producţie? Ce importanţă are determinarea productivităţii marginale, totale sau par ţiale? Care sunt modalităţile de determinare? Cum se apreciază randamentul capitalului? Care sunt efectele progresului tehnic şi tehnologic asupra productivit ăţii muncii şi a gradului de ocupare a for ţei de muncă? Un întreprinzător doreşte să-şi extindă producţia. Îi este necesar ă analiza evoluţiei productivităţii marginale? Dac ă da, argumentaţi.
•
Care este conţinutul legii randamentelor nepropor ţionale?
•
Care este distincţia între randamente factoriale şi randamente de scar ă?
