Cuprins
A FOST ODATĂ ODATĂ CA NICIODATĂ NICIODATĂ DORUL DE INFINIT DORUL DE CASĂ CASĂ MODELUL T. 470 JOCUL DE-A TIMPUL PARADOXUL GEMENILOR CALUL NĂ NĂZDR ĂVAN LUPTA CU CERCUL FENOMENOLOGIA N.D.E DECORPORAREA TUNELUL ORANJ LUMINA CA FIINŢĂ FIINŢĂ CURRICULUM VITAE LUPTĂ LUPTĂM PENTRU PACE NETIMPUL DRAMA ÎNTOARCERII VĂMILE VĂ VĂZDUHULUI ARMAMENTUL DIN DOTARE BILETE (CU) DUS-ÎNTORS SPAŢ SPAŢIUL INTERZIS CA DE N-AR FI, NU S-AR POVESTI
4
A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ În opoziţ opoziţie cu opinia exprimată exprimată de Vasile Dem. Zamfirescu despre potenţ potenţialul anticipativ al creaţ creaţiei artistice în raport cu fenomenul tiinţific, Solomon Marcus consider ă că opera de artă artă ar putea cel ştiinţ mult să să intuiască intuiască unele verigi din mecanismul viitoarelor teorii tiinţifice. Un exemplu de interacţ interacţiune artă artă-ştiinţă tiinţă care care legitimează legitimează ştiinţ interesul unei asemenea controverse este binecunoscutul basm Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e şi via ţă f ăr ă de moarte, cules de Ispirescu prin 1838—1844 şi publicat întîia oar ă în Ţăranul român no. 11/1862. Oare de ce acest somnifer administrat copiilor seara la culcare are gustul inconfundabii al paradoxului lui Langevin, zis că basmul — deş deşi precedent şi „al gemenilor"? Cum se face că revelaţ revelaţiilor einsteiniene din Kosmologische Betrachtungen — are frapanta aparenţă aparenţă a unui mic manual de fizică fizică relativistă relativistă pentru preş preşcolari? Consideraţ Consideraţiile de ordin taxonomic ale lui Florin Manolescu, conform că cărora Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e... e... ar fi un basm S.F. din specia tematică tematică a paradoxelor temporale, deş deşi legitime, nu ne ofer ă o cheie a misterului. DORUL DE INFINIT Dacă Dacă r ăsfoim cataloagele şi repertoriile folclorice în că căutarea unui clasificării lui Stith Sesam, deschide-te, găsim în cadrul clasifică Thompson din Motif-Index of Folk Literatura o tipologie tematică tematică medievală medievală a C ăl ătoriilor pe lumea cealalt ă , avînd la poziţ poziţia F. 172 categoria intitulată intitulat ă Nici timp, nici na ştere, nici moarte in poziţia F. 173 categoria Lumea fericirii de lumea de dincolo, iar la poziţ călătoria în lumea feerică feerică din basmul dincolo. La prima vedere, că ispirescian pare să să corespundă corespundă ambelor criterii, într-adevă într-adevăr, ajuns la destinaţ destinaţie, Fă Făt-Frumos ancorează ancorează într-o lume sustrasă sustrasă duratei, cu decoruri edenice, unde — întocmai ca în Rug ăciunea unui dac — „nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna". Acolo eroul începe un trai eudemonic, cu hoină hoin ăreli şi preocupă preocupări cinegetice, cu verdeaţă verdeaţă,, plictis şi tihnă tihnă de epodă epodă horaţ horaţiană iană, petrecînd „vreme uitată uitată, f ăr ă a prinde de veste, fiindcă fiindcă r ămăsese tot aş aşa de tînă tînăr ca şi cînd venise". Idila, beţ beţia florală florală, pacea sufletească sufletească ce-1 inspira pe un Gongora, abundenţ abundenţa şi ve veşşnicul 5
peisaj vernal, toate la un loc echivalează echivalează cu atingerea acelei stă stări apoteotice din aetas aurea de la originile lumii, evocată evocat ă de Hesiod epocă ale că cărei embleme sînt lesne de identificat: şi de Ovidiu, epocă „era numai primă primăvar ă", prinţ prinţul „se desf ăta in palaturile cele aurite" şi servea bucatele „numai în vase de aur". De altfel, tema .acestei lumi pe de-a-ndoaselea („Ţ („Ţara unde curge lapte şi miere"), a abundenţ abundenţei şi trîndă trîndăviei, era la modă modă în povestirile de la sfîr şitul Evului Mediu şi din Renaş Renaşterea Numai că că în cazul lui Tinere ţ e compensaţie pur şi f ăr ă bătrîne ţ e..., e..., obsesia nu este imaginarul de compensaţ simplu. Să Să nu uită uităm că că aspirantul la comorile lumii de dincolo era totuş totuşi un prinţ prinţ, căruia împă împăr ăţia tatălui să său i-ar fi revenit curînd ăţia tată spre stă stă pînire prin efectul firesc al moş mo ştenirii tronului, perspectivă perspectivă de invidiat cu care sfetnicii domneş domneşti caută caută de altfel să să-1 şi convingă convingă să renunţ renunţe la proiectata că călătorie: „Tată „Tatăl tău de aci înainte e bă bătrîn, şi o să te ridică ridicăm pe tine în scaun, şi avem să să-ţi aducem cea mai frumoasă frumoasă împă împăr ăteasă teasă de sub soare de soţ soţie". Aşadar, pentru fericitul herede, tînjirea după dup ă lumea de dincolo nu exprima nevoia unei compensaţ compensaţii. Puterea şi îndestularea îi erau oricum predestinate vlă vlăstarului împă împăr ătesc prin însuş însuşi faptul naşşterii. Şi-atunci, de ce nu voise pruncul să na s ă se nască nască pînă pînă ce i-a fost f ăgăduită duită eterna tinereţ tinereţe? Deoarece ştiuse aprioric că că predestinată predestinată îi este nu numai puterea, dar şi moartea, că căci „toţ „toţi se nasc spre a muri / şi mor spre a se naş naşte". Plînsul obstinat, exasperant, al nenă nenăscutului era doar un fel de-a recita f ăr ă cuvinte versul acela tînguitor al catalanului Pere March: „în clipa cînd omul se naş naşte începe să să moar ă...", sau memorabila rostire a Beatricei: „Că „Că a tr ăi este o fugă fugă către moarte". Celebrarea zilei de naşştere e un obicei nou prin pă na p ăr ţile noastre, mai înainte vreme ţinîndu-se prin popor doar onomastica, în vreme ce praznicul de dupăă înmormîntare s-a pă dup păstrat din str ăvechime. Cît despre naş naşterea de prunci, dimpotrivă dimpotrivă, aceasta era bocită bocită în familiile trace, tradiţ tradiţie elogiată elogiată de Valerius Maximus cu urmă următoarele cuvinte: „Pe drept cuvînt neamul tracilor a pretins pentru sine faima înţ în ţelepciunii, pr ăznuînd cu plînsete zilele naş naşterii şi cu veselie înmormîntă înmormîntările: f ăr ă poveţ poveţele învăţ învăţaaţilor, el a vă văzut bine adevă adevărata stare a condiţ condiţiei noastre" Pentru pruncul împă împ ăr ătesc, aş aşadar, încoronarea care-1 6
aştepta nu însemna un privilegiu al ursitei, ci deş de şertă ertăciune. De aceea, el respinge pe rînd toate promisiunile generoase ale tată tat ălui sau, acceptând în cele din urmă urmă să se nască nască abia după după ce i se f ăgăduieş duieşte viaţ viaţa ve veşşnică nică, adică adică singura împă împăr ăţie adevărat ăţie cu adevă durabilă durabilă, singura încoronare la care un cap merită merit ă să aspire. Atitudinea fiului de împă împărat echivalează echivalează cu r ăspunsul Fiului înaintea lui Ponţ Ponţiu Pilat: „împă „împăr ăţia ăţia Mea nu este din lumea aceasta"7. Să fie aici un semn al teandriei lui Fă Făt-Frumos? Tot despre apartenenţ apartenenţa lui la altă altă lume pare să să vorbească vorbească şi milostivenia f ăcută cută celor 200 de soldaţ soldaţi din garda personală personală, cărora prinţ prinţul le va lă lăsa toată toată averea atunci cînd va pă păr ăsi frontierele împă împăr ăţiei părinteş rinteşti, semn cert de renunţ renunţare ăţiei pă lumeşti. în orice caz, noul univers în că căutarea irevocabil ă la cele lumeş căruia se aventurează aventurează eroul nu are caracter compensatoriu şi deci tema fericirii lumii de dincolo, numerotată numerotat ă F. 173 în catalogul Thompson, nu este un r ăspuns satisf ăcător la întrebarea ce a prilejuit demersul de faţă faţă.. DORUL DE CASĂ Dar nici tema ve şniciei lumii de dincolo (numă (num ăr de catalog F. 172) nu este un r ăspuns satisf ăcător deoarece, in ciuda titlului, basmul ispirescian nu are în centrul să său de greutate idealul opririi timpului, ci curgerea lui diferită diferită în cele două două lumi paralele. Dovadăă este refacerea că Dovad călătoriei în sens invers, revenirea la origine. Dacă Dacă miezul poveş poveştii ar fi fost aspiraţ aspiraţia la nemurire, atunci naraţ naraţiunea s-ar fi epuizat odată odată cu atingerea acestui ideal, întoarcerea fericitului prinţ prinţ pe tărîmul mor ţii fiind deja un excedent, o prelungire f ăr ă sens. Or, accentul cade tocmai pe final, adică adică pe declinul tragic al eroului, iar nu pe apogeul să s ăli. De ce trebuia neapă neapărat adus înapoi că călătorul la punctul de plecare? Deoarece decalajul de timp dintre ceasul să s ău de buzunar şi pendula de acasă acasă, produs pe parcursul că c ălătoriei (aş (aşa-numitul paradox al gemenilor), nu putea fi verificat altfel. Dorul de casă casă irezistibil este, fireş fireşte, numai pretextul realiză realizării acestui scenariu circular: înainte de-a face cale-ntoarsă cale-ntoarsă prinţ prinţul invocă invocă zînelor dorul de părinţ rinţi — prin simetrie — la fel de imperios cum, înainte de 7
plecare, invocase tată tatălui să său dorul de infinit, f ăcînd astfel ca epicul să să se închidă închidă într-un amplu cerc. Dar nu numai arhitectura basmului se află află într-un echilibru perfect, ci şi simetria spiritului: eroul evoluează evoluează mai întîi de la faustic pînă pînă la apollinic, apoi invers. Din perspectiva acestui destin circular al lui Fă F ăt-Frumos, în eseul Ulysse sau cercul destinului, Anton Dumitriu semnala înrudirea basmului ispirescian cu epopeea Marelui Orb Nimfa Calypso îi oferise fiului lui Laerte nemurirea, întocmai ca şi cele trei zîne lui Fă Făt-Frumos: „Ş „Şi-i juruia să să-1 facă facă f ăr ă moarte / Şi f ăr ă bă bătrîneţ trîneţe cît e veacul", dar dorul de Ithaca va învinge şi regele se va întoarce acasă acasă. întors pe meleagurile natale, Fă Făt-Frumos găseş seşte în locul palatului pă p ărintesc ruine şi buruieni, întocmai cum păţ păţise ise şi Ulysse: „Se deş deşteptă teptă unde dormea Ulysse / în ţara lui, dar n-o putu cunoaş cunoaşte". Dorul irezistibil de casă casă ce învinge euforia nemuririi este tot o experienţă experienţă homeric homericăă. O vreme, desf ătările din împă împăr ăţia reuşiser ă, să împiedice orice predispoziţ predispoziţie ăţia zînelor reuş cogitatundă cogitatundă a fericitului prinţ prin ţ, a cărui memorie încremenise o dată dată cu timpul însuş însuşi. Dar inevitabilul tot se va produce. Una din tă bliţ bliţele de aur din Petelia avertiza pe eternul locuitor al Hadesului: „De acest izvor să să nu te-apropii!" Feciorul împă împăr ătesc e şi dînsul prevenit să să nu se-apropie de Valea Plîngerii. încă înc ălcînd imprudent consemnul, Fă Făt-Frumos are ex abrupto, un reviriment mnezic şi atunci Dorul îl pedepseş pedepseşte, copleş copleşindu-1. Că Căci FătFrumos nu e invincibil, nu e nemuritor, nu e atotputernic, cum mă mă bucuram în copilă copilărie. Atotputernic e numai Mă Măria-Sa Dorul, împă împăratul limbii româneş româneşti... Mordecai Roshwald a experimentat for ţa acestui suveran. în Nivelul şapte, unde dorul de-a revedea soarele mă măcar pentru cîteva zile determină determină un cuplu de bă bătrîni să să iasă iasă din adîncurile adă adă postului subteran — cu preţ preţul vieţ vieţii — în iadul radioactiv de la suprafaţ suprafaţa pă pămîntului, după după un r ăzboi nuclear total. Prevenit şi el asupra mor ţii care domnea deja în fosta împă împăr ăţie părinţ rinţilor să săi, ăţie a pă Făt-Frumos practic îş îşi asumă asumă sinuciderea hotârîndu-se neîndu plecat să se întoarcă întoarcă acolo, mînat de dorul casei. Şi numai astfel ajunge să să descopere fantasticul decalaj de timp care se produsese între staţ staţia de îmbarcare şi staţ staţia terminus a că călătoriei. Concluzia 8
ar fi că că nici modelul tematic F. 172 nu explică explic ă suficient fenomenologia acestui basm preocupat nu de pietrificarea timpului, ci dimpotrivă dimpotrivă, de modelarea lui. MODELUL T. 470 Mult mai exact pare să să corespundă corespundă Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e... e... tipului de poveş poveşti T. 470 din catalogul internaţ interna ţional The Types intitulată ofthe Folktale al lui Aarne şi Thompson, categorie intitulată deşşi acolo că călător este Prieteni pe via ţă şi pe moarte, de supravieţ supravieţuitorul ce-ş ce-şi urmează urmează pe lumea cealaltă cealaltă prietenul mort. Cea mai veche versiune a acestui tip de poveste din clasificarea Aarne—Thompson este considerată considerată a fi un manuscris din sec. al XlII-lea, studiat de etnologul Giuseppe Gatto. Un prinţ prin ţişor este invitat, în revanşă revanşă,, la o petrecere de că către un bă bătrîn prieten, pe care-1 ospeţ ospeţise la nuntă nuntă cu trei zile-n urmă urmă. Bătrînul (întruchipmd un înger) îl primeş primeşte într-o livadă livadă paradiziacă paradiziacă, unde vizitatorul este cuprins de o fericire inefabilă inefabilă ce durează durează — după după estimă estimările lui — trei ceasuri sau cel mult o zi. Dar întoreîndu-se acasă acas ă, constată constată că în realitate trecuser ă 300 de ani, r ăstimp în care castelul devenise o mă mănăstire, soţ soţia şi părinţ rinţii lui r ă posaser ă de mult, iar cînd prinţ prinţul dă să mănînce un codru de pline, fulger ător îmbă îmbătrîneş trîneşte şi moare el însuş însuşi. Schema basmului este deci exact aceeaş aceeaşi ca şi în Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e..., e..., de care textul medieval difer ă doar prin motivaţ motivaţia călătoriei şi prin punerea naraţ naraţiunii în termeni creş creştini, redactorul lui fiind un că c ălugă lugăr anonim dintr-o mănăstire din nordul Italiei ce auzise povestea de la alţ al ţii şi-o consemnase pentru posteritate, amenajînd savant expunerea ei f ăr ă însă însă s-o denatureze. în ambele cazuri, obiectul experienţ experienţei este încetinirea timpului, iar subiectul ei este un prinţ prin ţ tînă tînăr, dintre avuţţiile că avu căruia nu lipseş lipseşte probabil altceva decît nemurirea însăş însăşi,i, visul dintotdeauna al omenirii. Acelaş Acelaşi scenariu îl gă găsim în str ăvechiul mit al lui Urasima Taro, cuprins în antologia poetică poetic ă japoneză japoneză Manyosiu din sec. al VlIIlea. Iată Iată o prescurtare în versiunea lui Sajanami Sanjin: „Broasca estoasă i se închină închină cu respect şi-i zise: Ieri mi-ai scă scă pat viaţ viaţa şi ţestoasă m-am întors să să-ţi mulţ mulţumesc. Drept recunoş recunoştinţă tinţă te poftesc la 9
palatul Dragonului, zeu al mării. L-ai vă văzut vreodată vreodată? Nu, zise Urasima, dar se spune că că locuieş locuieşte foarte departe! (Broasca estoasă:) Pentru noi doi depărtarea nu înseamnă nimic (...) Tu ţestoasă n-ai de ce să să înoţ înoţi, ci aş aşază ază-te pe spinarea mea (...). Am şi ajuns! se mir ă el. Da, doar ţi-am spus că că ajungem repede. Acum coboar ă pe mal, să mergem pe uscat (...) unde îl întâmpină întâmpină chiar doamna palatului, preafrumoasa fiică fiică a Dragonului mă mărilor, Otohime, însoţ însoţită ită de un mare alai de curteni (...). Dar minunea era gr ădina palatului: în latura de r ăsărit era primă primăvar ă, cu viş vişini şi pruni. înfloriţ înfloriţi, şi cu privighetori cîntînd din frunziş frunzi şul de smarald. (...). Urasima Taro uitase totul de pe lume privind la toate acestea, timpul curgea aici neb ă gat in seamă , ca într-un vis fermecat, Curîndînsă Curîndînsă Urasima se deş deşteptă teptă şi îşi aduse aminte că că-şi lăsase mama şi tată tatăl acasă acasă, aşa că se pregă pregăti grabnic de drum şi se duse să-şi ia r ămas bun de la Otohime: N-am stat decît o zi sub primitorul tău acoperiş acoperiş (...). Nu ne pă păr ăsi, mai râmîi puţ puţin! zise stă stăruitor fiica Dragonului, însă îns ă Urasima fu neînduplecat (...). Dar nu pleca aş aşa, ci iaasta la despă despăr ţire! şi-i dă dădu o besactea frumoasă frumoasă (...). Orice ţi s-ar întîmpla, să să n-o deschizi niciodată niciodat ă, că altfel e nenorocire! Urasima îş îşi luă luă r ămas bun şi, cu cutia în mînă mînă, se aşeză eză pe spinarea ţestoasei. Broasca îl aduse înapoi pe ţărmul ţărmul lui, îşi luă luă la revedere şi plecă plecă (...). Ce-o fi asta? îş îşi zise Urasima şi porni spre casă casă neliniş neliniştit, dar acolo îl întimpînar ă niş nişte oameni necunoscuţ necunoscuţi. Pesemne că că părinţ rinţii s-au mutat în lipsa mea — gîndi el, apoi le zise acelor oameni Sînt Urasima Taro şi am locuit în casa asta. Nu ştiţ tiţi cumva unde mi s-au mutat pă părinţ rinţii? Dar ei se mirar ă: Tu să să fii Urasima Taro? Glumeş Glumeşti. E drept că că odinioar ă a fost pe-aci un pescar Urasima, dar să s ă tot fi trecut şapte sute de ani de atunci (...). Care şapte sute de ani? Abia acum vreo doua-trei stăteam încă încă aici cu tata şi cu mama (...). Să Sătenii ziser ă: zile mai stă Noi nu minţ minţim. Zice o datină datină c-ar fi tr ăit cîndva pe aici tînă tînărul pescar Urasima Uras ima şi că c ă ar fi ieş ieşit în largul mă mării la pescuit, f ăr ă să să se mai întoarcă întoarcă acasă acasă. Pă Părinţ rinţii l-au tot aş aşteptat pînă pînă au murit. Dar asta a fost demult (...). Urasima privi neputincios în jur, şi toate i se pă păreau altfel decît fuseser ă (...). Şi cu inima grea îş îşi aduse aminte de besacteaua pe care o ţinea în mînă mînă (...). Poate în ea aflu 10
dezlegarea tainei: ia s-o deschid! Şi cînd desf ăcu şireturile şi trase capacul, de pe fundul cutiei se ridică ridică un nouraş nouraş de fum vioriu, care-i atinse iui Urasima obrazul, şi pe loc tînă tînărul în floarea vîrstei se f ăcu moş moşneag cu faţ faţa zbîrcită zbîrcită; imediat îi încă încărunţ runţi părul, i se încovoie spinarea, picioarele începur ă să-i tremure, trecu peste el în zbor şirul anilor, zbur ă peste el viaţ viaţa şi r ăsuflarea i se opri în piept". Aceeaş Aceeaşi temă temă a încetinirii timpului printr-o rapidă rapid ă îndepă îndepărtare de casă casă a călătorului o vom regă regăsi şi la. celă celălalt capă capăt al lumii, în basmele irlandeze despre navigatorii ajunş ajunşi în insulele hiperboreene locuite de zeiţ zeiţe, relativ la care A. Gheerbrant şi J. Chevalier scriu: „Ei cred că că au lipsit cîteva zile sau cîteva luni şi de fapt lipsiser ă vreme de mai multe secole; consecinţ consecinţa acestui fapt e că că, dacă dacă ei se întorc în Irlanda şi pun piciorul pe pă păraînt, capă capătă imediat vîrsta pe care ar fi avut-o dacă dacă ar fi dus o existenţă existenţă terestr ă şi mor brusc". Spre exemplu, într-o saga intitulată intitulat ă Imram următoarele: „Curînd după după aceea au ajuns Bran mac Febal citim urmă la Insula Femeilor, iar in golf au ză zărit-o pe regina lor, care zise: Coboar ă pe ţărm, ţărm, Bran fiul lui Febal, bine ai venit! (...) Tuturor li se pă părea că că au stat acolo un an, de deşşi trecuser ă foarte mulţ mulţi ani. Dar pe unul din ei, Nechtan, fiul lui Colbrain, îl apucă apucă dorul de casă casă (...), femeia le spuse că că le va pă părea r ău dacă dacă vor pleca. Totuş Totuşi, ei se pregă pregătir ă de întoarcere. Atunci, ea le zise că că măcar să să se ferească ferească a atinge cu piciorul pă pămîntul de baş baştină tină. Navigar ă cu toţ toţii pînă pînă cînd ajunser ă (...). Bran le zise: Sînt Bran, fiul lui Febal! Dar localnicii r ăspunser ă: Nu ştim pe nimeni cu acest nume. Doar în legendele noastre se vorbeş vorbeşte despre aventurile unui anume Bran. Nechtan sări din luntre pe ţărm. pămîntul ţărm. Dar abia atinse pă Ulsterului, că că se şi pref ăcu imediat într-o movilă movil ă de pulbere, ca şi cura trupul i-ar fi ză zăcut în pă păraînt sute de ani". Similar este şi basmul caucazian P ămîntul ia ce-i apar ţ ine, ine, similar este şi apocriful slavon Vedenia lui Isaia. Prin oricare cotlon geografic am scotoci, schema este întotdeauna aceeaş aceeaşi. Spunea Ovid Densusianu la începutul acestui veac: „Folcloriş „Folclori ştii singuri au demonstrat că că cele mai multe din motivele populare se întîlnesc,
11
aproape neschimbate, la toate popoarele; ce povesteş poveste şte ţăranul ţăranul nostru, povesteş povesteşte şi ţăranul păr ţi sau chiar să sălbaticul din ţăranul din alte pă Africa şi din America. Dar nici chiar în folclorul românesc Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e... e... nu este o singularitate. Basme autohtone precum Scorpia pămîntului, Voinic de plumb, Dragon Cenu şă sau multiplică acelaş acelaşi paradox temporal ca într-o sală sală Trei copii săraci multiplică a oglinzilor, în epilogul la Dr ă gan Cenu şă , poveste culeasă culeasă în anul 1955 de Ovidiu Bîrlea, eroul pleacă pleac ă de acasă acasă dup dupăă moartea nevestei — otr ăvită vită de cumnatele ei — şi într-o pă pădure întîlneş întîlneşte un moş moşneag cu o turmă turmă de oi (simbol paradiziac) şi-i spune: „Mă „Mă duc unde-oi gă găsi viaţă viaţă f f ăr ă de sfîr şire". La care moş moşul îi r ăspunde: „R ămîi aici, că că aici este viaţă viaţă f f ăr ă de sfîr şire. Na-ţ Na-ţi cîrja asta şi nasă umbli cu oile astea, însă îns ă numai ţi oile astea: peste tot locul să acolo sub pă pădurea aceea să să nu mergi (...). O trecut o pasă pasăre pe sus lăsat trei pene pe braţ braţe la dînsul şi trei picuri de sînge. El s-o şi-o lă uitat la acei trei picuri de sînge. Zice: Alelei, dragă drag ă, aşa a fost nevasta mea în faţă faţă c-aieş c-aieştia trei picuri de sînge, şi-aş i-aşa o fost în pă păr ca iestea trei pene! Şi-a înfipt cîrja într-un dîmb, şi-a strîns toate oile pe lîngă lîngă dîmb şi el o lă lăsat oile şi cîrja acolo şi-a plecat acasă acasă. Cînd a ajuns acasă acasă, n-o mai gă găsit nici casă casă, nici grajd, nici nimica: o fost crescut iarba, li-o cufundat Dumnezeu cu totul în fundul pă pămîntului. Aici povestitorul nu mai face apel la estimă estim ări cifrice ale timpului trecut pe pă p ămînt, dar îl putem deduce cu uşurinţă urinţă ca fiind fantastic de lung, dacă dacă urmă urmărim cu atenţ atenţie descripţ descripţia finală finală f ăcută cută nucului pe care Dr ăgan Cenuşă Cenuşă îl îl despică despică, dispă dispărînd în trunchiul lui pentru totdeauna: „Era un nuc cu crengile de aur, care bă bătea cu dînsul în înaltul cerului, însă îns ă şi nucul era rupt jumătate". Aşadar nucul cu pricina era însuş însuşi Arborele cosmic, Axis mundi al mitologiei populare, unul şi acelaş acelaşi cu sacrul frasin Yggdrasill al scandinavilor, legă leg ătura pă pămîntului cu cerul, acelaş acelaşi copac pe care eroul basmului Petrea căţăra ra pînă pînă în vîrf să să vad vadăă zările F ăt-Frumos (Ovidiu Bîrlea) se căţă celeilalte lumi, urcuş urcuşul şi coborîrea luîndu-i fiecare cîte un an de zile. Or, faptul că că însăş îns ăşii Axa lumii a fost gă găsită sită la întoarcere ruptă ruptă este extraordinar de sugestiv sub dublul aspect al maximei durate Vie ţii, de unde şi dispari ţ ia ia şi al ireparabilei fracturi a stîlpului Vieţ 12
imediată imediată a eroului în trunchiul nucului, ca într-un coş co şciug care nu mai avusese nici mă măcar timpul de-a fi fost cioplit. Ceva mai sofisticat este basmul oltenesc Scorpia pămintului cules de Angela Dumitrescu-Begu, unde (exact ca la nunta tînă tînărului senior italian din studiul lui Gatto) vine un moş mo şulică ulică la înaltul împă împărat să să-şî arate recunoş recunoştinţ tinţa: „Tu, voinicule, care m-ai scă scă pat de la Muma Pă Pădurii, pentru binele ce mi l-ai f ăcut vreau şi eu să să te ajut (...). Am auzit de la Zgripţ Zgripţuroaica Pă Pămîntului că că, acolo unde se bat munţ munţii în capete, este o fîntînă fîntînă într-o peş peşter ă şi cine se va scă scălda de trei ori în fîntîna aceea se va zvidui de orice tristeţ triste ţe şi acela va că că pă păta tinereţ tinereţe f ăr ă bă bătrîneţ trîneţe şi viaţă viaţă f f ăr ă de moarte". Spre deosebire de povestea descoperită descoperită de Ispirescu, aici Fă FătFrumos îş îşi lasă lasă baltă baltă nu numai pă părinţ rinţii dar şi consoarta, pe Ileana Cosînzeana, particularitate care va complica mecanismul thanatologîcla întoarcerea eroului acasă acas ă, aşa cura se va vedea imediat. în plus, unchîaş unchîaşul îi asigur ă chiar el mijlocul de transport, un căluţ luţ roib (dar nu unul nă n ăzdr ăvan, ci un produs de serie, mai modest). „Ş „Şi tot ducîndu-se el ani de zile, a trecut munţ munţi, pă p ăduri, a trecut obstacole...". Ca şi la Ispirescu, hotarele Scorpiei Pămîntului poartă poartă simbolistica mor ţii: stîncile dimprejur sînt de fapt trupurile împietrite ale că c ălătorilor ce încercaser ă să treacă treacă graniţ graniţa f ăr ă viză viză. Dar confruntarea cu Scorpia e mai oltenească oltenească, astfel că că Fă Făt-Frumos, ameninţ ameninţat cu prefacerea în stană stană de piatr ă, se băţos: os: „Ia să să vedem cum o să să fie! Pe ăştia ţine băţ ăştia i-ai împietrit, dar cu mine n-ai să să po poţţi să faci aş aşa, n-ai să să mă po poţţi face stană stană de piatr ă. Eu sînt Fă Făt-Frumos şi-oi fi auzit şi tu ce e cu Fă Făt-Frumos" (palimpsest afiş afişat!). încă încă şi mai originală originală e descrierea edisoniană edisoniană a tărîmului Zmei Albe: „El a f ăcut cum a f ăcut şi a intrat în peş peşter ă. Cînd a intrat acolo s-a pomenit cu o lumină lumină, ca şi cum ar fi fost o tinere ţi şi „după „după ce electrică" (!!!). Ajunge în fine la fîntina eternei tinereţ s-a scufundat de trei ori, s-a îmbr ăcat în ţoale şi a plecat". Dar cînd se întoarce în locul unde îş î şi parcase calul, nu mai gă găseş seşte din el decît oasele (confirmînd aş aşadar ce spuneam: calul nu era năzdr ăvan, ci unul ordinar, de şaretă aretă). Acest simptom al deformă deformării timpului se repetă repetă pe drum la întoarcerea acasă acasă: „...dar oamenii nu-1 cunoş cunoşteau", şi abia un moş moşneag îş îşi aminteş aminteşte: „Ş „Ştiu 13
că acum o sut ă şi ceva de ani mai tr ăia şi raaică raaică-ta şi taică taică-tă -tău". Singura care mai era în viaţă viaţă încă încă şi-1 aş aştepta era doamna Ileana Cosînzeana, babă babă acum cu sprmcene albe, nevă nevăzătoare, dusă dusă de mîini de două două jupmiţ jupmiţe: „Trecuser ă sute de ani peste ea şi ea nu murise, că că era fermecată fermecată, că că aş aşa e Ileana. Cosînzeana". Deş Deşi oarbă oarbă, ea îi spune patetic eroului: „nu puteam să s ă. mor f ăr ă să te v ăd (!!!). Şi s-a f ăcut cenu şă Ileana Cosînzeana şi a picat la picioarele lui Făt-Frumos". Vă Văzînd apoi şi mormmtul fiului să său, eroul se câieş câieşte: „Ce mai îmi foloseş foloseşte mie tinereţ tinereţe f ăr ă bătrîneţ trîneţe şi viaţă viaţă f ăr ă de moarte, dacă dacă n-am pe nimeni pe lume?" Va muri el însuş însu şi, dar nu acolo, ci pe tă tărîraul de unde tocmai se întorsese: „L-a luat Scorpia Pă Pămmtului şi a zburat cu el înapoi (...) pînă pînă la Zîna Albă Albă (...) şi s-a dus cu el în Valea Plîngerii, şi cum a intrat cu el în Valea Plmgerii cum a murit, s-a topit şi s-a f ăcut pă păraînt. Şi s-a terminat cu Fă Făt-Frumos". Un final mai optimist are basmul Trei copii săraci din colecţ colecţia Cristea Sandu-Timoc, într-o versiune astrală astrală cu deformă deformări spaţ spaţiotemporale la scar ă macrocosmică macrocosmică; „Se plimbă plimbă el prin lună lună şi prin stele (...), trecuser ă mii de ani de cînd el zbura ca gîndul din stea în stea şi, cînd simţ simţi că-i vine dor de fraţ fra ţi şi de pă pămînt, se lă lăsă ca gîndul în adîncurile vă v ăzduhului şi porni în zdrenţ zdrenţele lui vechi spre palatul fr ăţiorilor Băgă de seamă seamă că pămîntul era copt şi ăţiorilor (...). Bă pîrjolit de ar şiţa soarelui, că că nu mai are pe el nici iarbă iarbă şi nici viaţă viaţă.. Toate pieriser ă! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi". Numai că, graţ graţie globului de aur fermecat pe care-1 avea în săculeţ culeţ, băiatul readuce viaţ viaţa pe pă pămînt. Dar chiar şi abstracţ abstracţie f ăcînd de acest deus ex machina, schema oricum r ămîne greu recognoscibilă recognoscibilă: eroul nu va locui împreună împreună cu fraţ fraţii săi, ci pleacă pleacă înapoi la Muma-Pă Muma-Păraîntului „la marginea mă mărilor, că călătorind pe aripile vmtului cu fesul roş roşu pe cap", urmînd să să se însoare cu Zma-Zmelor. E drept că că în acestexemplu motivaţ motivaţia călătoriei nu se încadrează încadrează în modelul T. 470, aici fiind vorba de o hierogamie: „M-am abă abătut prin stele şi am ză ză bovit prea mult că căutîndu-mi acolo o mireasă mireasă pe plac". La fel stau lucrurile şi cu crochiul de T. 470 din finalul basmului Voinic-Verde-Busuioc cules de D. Furtună Furtună, unde eroul „mergea aş aşa tot spre r ăsărit ca să să deie de tată tată-să -său (...). 14
mul ţi, o sut ă de ani ca o sut ă de Şi cît a umblat, iaca trecuse ani mulţ chiuituri de Ia nunt ă , pe lumea pămîntului... Şi-aude el din oameni că că Stă Stăvărache-i zice lui tă tătîne-să tîne-său. Cînd 1-a gă găsit şi i-a spus toată toată întîmplarea, iacă iacă, din urmă urmă, îl ajunge şi pîr ăul de lacrimi ce venea val-vîrtej în urma lui şi r ăsturna copacii, aş aşa de straş straşnic plîngea biata maică maic ă-sa! Şi-au venit ei amîndoi la dînsa"... etc. Dar nici chiar motivaţ motivaţia că căută utării eternei tinereţ tinereţi (în alte basme) nu se încadrează încadrează întotdeauna în modelul T. 470 (lipsind paradoxul gemenilor), ceea ce totuş totuşi nu ne împiedică împiedică să identifică identificăm în fenomenologia tipică tipică acestor că călătorii un numitor comun. Dovadă Dovad ă stă stă însuş însuşi prototipul că căută utării nemuririi, poemul lui Ghilgameş Ghilgame ş, a cărui domnie în Uruk (sec. XXVIII înainte de Hristos) urmase la numai cîteva generaţ generaţii după după potop. Deş Deşi că c ălătoria eroului în lumea mor ţii pe urmele lui Enkidu corespunde motivaţ motiva ţional modelului T. 470, totuş totuşi paradoxul încetinirii timpului este absent. De aceea, indiferent dacă dacă încetinirea ori stoparea timpului reprezintă reprezint ă un dimpotrivă, un scop în sine mijloc de realizare a fantasticului sau, dimpotrivă al eroului, cercetarea fenomenologică fenomenologică a acestor că călătorii în timp nu depinde de finalitatea lor. „Ieş „Ie şirea din timpul istoric se face în basme din dou douăă direcţ direcţii diferite: 1 — din necesitate şi în scopul realiză realizării fantasticului; 2 — din aspira ţ ie ie sau din nevoia de motivare a acţ acţiunii". Or, tocmai că că mistagogia mea de faţă faţă nu-ş nu-şi propune să descifreze de ce se „iese din timpul istoric" în basmul ispirescian, ci cum. JOCUL DE-A TIMPUL „Poate că că cele mai interesante mituri din această această clasă clasă se refer ă la ceea ce putem numi azi timp relativist, miturile vă văzînd acolo de fapt două două timpuri de curgere diferiţ diferi ţii în lumina raportului dintre subiect şi obiect", scria V. Kernbach. Dar este această această deformare a timpului luată luată în joacă joacă, ori in serios? Povestitorii de pretutindeni par să să urmeze un anumit şablon. Cele două două lumi între care eroul se miş mişcă sînt paralele, coexistente, dar timpul curge în ele in ritm diferit, fenomen ce va deveni sesizabil abia odată odată cu întoarcerea la sistemul originar de referinţă referinţă (împă (împăr ăţia ăţia terestr ă). Acest tipar se regă regăseş seşte şi în Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e şi via ţă f ăr ă de moarte. La 15
prima călătorie a lui Fă Făt-Frumos, plecat de acasă acasă la vîrsta de 15 ani să să-şi caute într-o altă altă lume idealul eternei tinereţ tinereţi, povestitorul foloseş foloseşte sistematic etalonul de timp („trei zile") ca într-un adevă adevărat jurnal de bord, parcă parcă anume pentru a semnaliza o vremuire normală normală, izotropă izotropă, „De azi în trei zile plecă plecăm", îş îşi anunţă anunţă el calul. La data fixată fixată, porneş porneşte spre r ăsărit şi parcurge în „trei zile şi trei nopţ nopţi" distanţ distanţa pînă pînă la universul fabulos al Gheonoaiei, pe care o va înfrunta „a doua zi" în zori. Popasul durează dureaz ă aici trei zile. Că Călătoria continuă continuă pînă pînă la un alt topos fantastic, tă tărîmul Scorpiei, unde figura cu încă înc ăierarea se repetă repetă, apoi „după „după trei zile plecar ă mai departe". Ajunş Ajunşi în fine la destinaţ destina ţie, calul şi că c ălăreţ reţul „se odihnir ă vreo două două zile" înainte de a trece ultimul examen. Graţ Graţie acestei cronologii, că călătoria între cele două două lumi ar putea fi evaluată evaluată — chiar dacă dacă grosier—la aproximativ două două să ptă ptămîni. Aici s-ar putea obiecta că că aceste mă mărimi exacte folosite în calculul jurnalier n-ar fi altceva decât cliş clişee obiş obişnuite ale recuzitei folclorice, lipsite de orice valoare calendaristică calendaristică. Făr ă îndoială îndoială, indicaţ indicaţiile numerice din basme au de obicei doar valoare stilistică stilistic ă, ele fiind folosite aproape stereotip. Tradiţ Tradi ţionale sînt îndeosebi triadele (ex. Soacra cu trei nurori, Cele trei rodii aurite, Cei trei fra ţ i săraci, Capra cu trei iezi etc.) şi heptadele (Balaurul cu şapte serveşte îndeobş îndeobşte fie la testarea unor virtuţ virtuţi şi capete). Triada serveş selecţ selecţia eroilor („voinici"), fie la amplificarea emoţ emo ţiei epice în situaţ situaţii conflictuale, funcţ funcţionînd ca sinecdocă sinecdocă. Obsesia maeterlinckiană maeterlinckiană a triade bîntuiîe şi în Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e... e... Căutînd armele şi hainele din tinereţ tinereţe ale tată tatălui să său, Făt-Frumos „r ăscoli trei zile şi trei nopţ nopţi". Gheonoaia „ţ „ţinu masă masă trei zile de-a rîndul" şi-i propune oaspetelui să să-şi aleagă aleagă so soţţie „pe una din cele trei fete ce avea". Scorpia are trei capete. La palatul zînelor, eroul găseş seşte trei surori. Urmă Urmărind iepurele nefast, eroul îl nimereş nimereşte abia „cu a treia să săgeată geată". întors acasă acasă, el dă dă ocol ruinelor „de vreo douăă-trei ori". Succesiunea celor trei universuri vizitate de prinţ dou prin ţ evocă evocă trilogia dantescă dantescă, iar trecerea lui prin trei încercă încerc ări imită imită ritualul iniţ iniţiatic cavaleresc. însăş însăşii vîrsta adolescentină adolescentină a prinţ prinţului este un multiplu de 3, la fel ca şi cele şase să să ptă ptămâni de
16
preparative. Prin urmare, nici lait-motivul celor „trei zile" n-ar fi altceva decît o unitate de mă măsur ă simbolică simbolică. Dar chiar şi aşa, întrebuinţ întrebuinţarea ei doar pe itinerariul primei călătorii nu poate fi întâmplă întâmpl ătoare. Altminteri, de ce a doua călătorie (returul) n-a mai fost cronometrată cronometrată fizic, ci biologic? Deoarece la „dus" procedeul narativ trebuia să s ă mascheze fenomenul dilată dilatării timpului (pe mă măsura îndepă îndepărtă rtării că călătorului de punctul de plecare), pe cînd la „întors" el trebuia dimpotrivă dimpotrivă să dezvăluie Aşa se face că că prima că călătorie reuş reuşeşte să-1 acea realitate. Aş pă păcălească lească pe lector, dîndu-i impresia unei curgeri uniforme, izotrope, a timpului. în realitate, deformarea timpului începuse odată odată cu startul cosmic al lui Fă Făt-Frumos care, pe calul să său înaripat, „ieş „ieşi pe poartă poartă ca vîntui", dar ea va deveni perceptibilă perceptibil ă abia la relansarea lui pe orbita de întoarcere. Cînd prinţ prinţul le spune zînelor la despă despăr ţire „sînt de mai multe zile cu voi", ele îl previn că „p „păărinţ rinţii tăi nu mai tr ăiesc de sute de ani", încercînd zadarnic să-1 convingă convingă de absurditatea întoarcerii acasă acasă. Abia pe ruta de înapoiere, că călătorul constată constată prin propriile simţ simţuri hipertrofierea timpului, neputindu-se dumiri „cum de în cîteva zile s-au schimbat astfel locurile (...) de nu le mai cunoş cuno ştea", şi află află uluit de la localnici că că Gheonoaia şi Scorpia intraser ă deja în legendă legendă. „Cum se poate una ca asta? le zicea Fă Făt-Frumos. Mai alalt ăieri am trecut pe aici". Sugestia decalajului de timp (de ordinul secolelor, căci „acolo gă găsir ă oraş oraşe, pădurile se schimbaser ă în cîmpii") e dublă dublă, geografică geografică şi biologică biologică. în descrierea îmbă îmbătrmirii galopante pe care prinţ prinţul de 15 ani o sufer ă acum, iconografia este deosebit de expresivă expresivă: intîi albirea pă părului şi a bărbii, apoi curmd „cu barba pînă pînă la brîu, simţ simţind că că îi cam tremurau picioarele", apoi cu barba crescută crescută „pînă „pînă la genunchi, ridicmdu-ş ridicmdu- şi pleoapele ochilor cu mîinile (extraordinar de plastic!) şi abia umblînd". Acum, la înapoiere, ritmul accelerat al decrepitudinii nu e altceva decît reversul acelei încetiniri, al îmbă îmbătrmirii că călătorului de la plecare. El corespunde fantasticei dilată dilat ări a timpului într-un sistem de referinţă referinţă,, respectiv contractă contractării echivalente a timpului în celă cel ălalt sistem, de comparaţ comparaţie. Alegoria finală finală o dovedeş dovedeşte: „De mai 17
mtîrziai, şi eu mă mă pr ă pă pădeam" —îi spune moş moşneagului Moartea cu „glas slă slă bă bănogit". Şi într-adevă într-adevăr, pînă pînă şi moartea îş îşi pierde procesualitatea, astfel că sfîr şitul eroului nu mai este gradat, ci extemporaneu: „că „căzu mort, şi îndată îndată se şi f ăcu ţărîn Aceeaşi ţărînăă". Aceeaş putrezire instantanee o păţesc ăţesc în Scorpia pămîntului Cosînzeana („...ş („...şi s-a f ăcut cenuşă cenuşă)) şi Făt-Frumos (,,...s-a f ăcut pă pămînt"), sau Nechtan din Aventurile lui Bran fiul lui Febal („se pref ăcu imediat într-o movilă movilă de pulbere ca şi cum trupul i-ar fi ză z ăcut în pă pămînt sute de ani"). Decalajele de timp produse între că c ălător şi lumea lui de origine — aproape întotdeauna de ordinul veacurilor — scot în afara discuţ discuţiei explicarea lor pe baza perceperii subiective a duratelor, pe care Jacques Le Goff o lua totuş totuşi în considerare (ce-i drept întrun alt context) comparmd tr ăirile vizionare paradiziace cu cele infernale: „în timp ce că călătorului din folclor i se pă părea (s.n.) că că a petrecut foarte pu puţţin timp pe lumea cealaltă cealaltă, locuitorul Purgatoriului avea impresia că c ă a stat acolo de zece sau o sută sut ă de ori mai mult decît în realitate". Dacă Dac ă ar fi fost într-adevă într-adevăr vorba numai de timpul subiectiv, atunci că c ălătoriile descrise n-ar fi fost altceva decît pure halucinaţ halucinaţii sau episoade de mentism, urmate de trezirea la realitate şi la „ora exactă exactă" a acesteia, aş aşa cum se întîmplă întîmplă bun bunăăoar ă cu prinţ prinţul Chjou Mu-wang din basmul lui Le Tze, că căruia un magician — întorcîndu-i ospitalitatea — îi ofer ă un voiajîn înaltul cerurilor la palatul să s ău fermecat. Iată Iată constată constatările prinţ prinţului ia revenirea pe pă pămînt: „Cei din preajmă preajmă îi r ăspunser ă că că ei nici nu plecase de acolo, ci doar şezuse îngîndurat şi tăcut. Magul zise: Sufletele noastre au r ătăcit, însă însă trupurile ne-au r ămas nemiş nemişcate". Or, că călătorul din povestirile de tip T. 470 nu numai că că găseş seşte ia întoarcere calendarul dat peste cap, dovadă dovadă certă certă a unei grave alter ări a timpului obiectiv, dar se descoper ă ei însuş însuşi îmbă îmbătrînit subit, că călătorul miş mişcîndu-se deci „împreună „împreună cu timpul" (Fiorin Manolescu), ceea ce exclude ipoteza că c ălătoriei ca iluzie, revelaţ revelaţie mistică mistică sau vis. Aş Aşa fiind, ia basmele din categoria paradoxelor temporale nu „prinde" marota iui Piero Camporesi despre utopia popular ă medievală medievală ca formă formă predilectă predilectă de evaziune, despre vedeniile hiperbolice din lumea cealaltă cealalt ă în care „raporturile 18
temporale şi spaţ spaţiale se pot r ăsturna" şi despre „timpul în timp, deoarece schema fixă fixă a povestirilor T. 470 vă văde deşşte clar că că aici nu e vorba de un joc naiv de-a timpul, ci de o anumită anumit ă formulă formulă invariabilă invariabilă. Apoi, am putea oare eticheta drept „utopie" folclorică folcloric ă (în sensul medievisticii lui Graus şi Camporesi) tocmai acest basm straniu, lipsit de tradiţ tradiţionalul happy-end, această această parabolă parabolă despre eşecul uman în faţ faţa supremaţ supremaţiei mor ţii şi a entropiei? Nu cumva degrabă o contra-utopie? Despre Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e... e... este mai degrabă ce „imaginar de compensare" ar putea fi vorba într-o poveste despre predestinare şi de deşşertă ertăciune pe care nici chiar Ecclesiastui n-ar fi putut-o scrie mai convingă convingător? în sprijinul tezei că că in poveş poveştile de acest gen timpul o ia razna nu în imaginaţ imaginaţia eroului, ci în chiar existenţ existenţa lui, adă adăug ugăăm ia lista exemplelor anterioare un fragment de biografie monahală monahal ă anonimă anonimă pe care protosinghelul Nicodim Mă M ăndiţă ndiţă l-a inclus anecdotic în Calea sufletelor în ve şnicie sau cele 24 v ămi ale vă zduhului unde spune:„în cartea Livada Florilor, cap. 6, despre slava raiului, se scrie că că într-o chinovie era un monah foarte evlavios (...). într-o zi, după după ce a citit pravila Utreniei şi toţ toţi fraţ fraţii s-au dus ia chiliile lor, a r ămas numai el în Sf. Biserică Biserică şi se ruga dupăă obicei. Atunci, venind un vultur frumos, mai presus de fire, dup care zbur ă prin toată toată Biserica, se apropia adeseori şi de monah. El s-a veselit mult de o aş aşa frumuseţ frumuseţe şi încerca să să-l prindă prindă. Vulturul însă însă se tot depă depărta cîte puţ puţin şi el îl tot urmă urmărea, pînă pînă ce au ajuns într-o pă pădure aproape de mă mănăstire, pentru că că nu zbura înalt ca ceilalţ ceilalţi vulturi, ci aproape de pă pămînt, ca să să poată poată să-l urmeze cuviosul. După După ce a zburat într-un loc ascuns al pă pădurii, vulturul începu a cînta o cîntare aş aşa de plă plăcută cută şi prea îndulcitoare, încît monahul a r ămas într-o uimire minunată minunată din dulceaţ dulceaţa acelei cîntă cîntări. Cugetînd el cu negr ăită ită veselie la glă glăsuirea cea dulce a Raiului, trupul lui — din dumnezeiască dumnezeiasc ă putere şi voinţă voinţă — — a venit în atîta nestrică nestricăciune încît nu simţ simţea nici frig, nici foame sau altă altă nevoie (...) ca şi cînd ar fi fost în Rai (...). Atunci îngerul care se ar ătase sub acest chip s-a înă înălţat la ceruri, iar monahul, venindu-ş venindu-şi în fire, s-a întors ia mă mănăstire, crezînd că că numai un ceas a lipsit de acolo. Ajungînd la mă mănăstire, portarul l-a întrebat de unde este. 19
Monahul, minunîndu-se cum de nu-l cunoaş cunoa şte, îi zise: Eu sînt veşşmîntarul cutare, nu mă ve mă cunoş cunoşti? Portarul a socotit că c ă este ieş ieşit din minţ minţi şi a zis că către dînsul: Du-te in drumul tă t ău, noi avem veşşmîntar, iar pe tine nu te-am vă ve văzut niciodată niciodată, nici n-ai intrat vreodată vreodată în mănăstirea aceasta! Cuviosul monah, spă spăimîntîndu-se, i-a spus toate rînduielile chinoviei şi numele fraţ fraţilor. Portarul ducîndu-se la egumen, s-au adunat toţ toţi şi n-a cunoscut pe nici unul dintre aceia pe care îi ştia el. El a zis că către dînş dînşii cu spaimă spaimă: Fraţ Fraţilor! Mă Mă mir şi nu mă mă dumiresc cum s-a f ăcut această această schimbare într-un ceas cît am lipsit eu de; la sfinţ sfin ţia voastr ă, să se schimbe feţ feţele voastre încît să să nu recunosc pe nimenea din voi, nici voi pe mine! Martor îmi este Domnul, socotesc că c ă n-a trecut mai mult de un ceas de cînd am ieş ieşit din mă mănăstire, după după ce am citit pravila Utreniei, şi era cutare egumen, proestoş proestoşii cutare şi ceilalţ ceilalţi toţ to ţi! Egumenul, cercetînd condica unde erau scrise numele tuturor fraţ fraţilor trecuţ trecuţi la cele veş veşnice, a aflat că că trecuser ă trei sute Dă slavă slavă Prea Puternicului de ani (...). Atunci proestosul i-a zis: Dă Dumnezeu oare te-a învrednicit de o asemenea uimire minunată minunat ă, pe care n-a văzut-o altul în acest chip în lumea asta vremelnică vremelnic ă şi deşşartă de artă (...). Află Află dar că că trei sute de ani ai fost în această această uimire, pă părîndu-ţ rîndu-ţi-se numai un ceas. Atîta bucurie şi veselie vor simţ simţi sfinţ sfinţii în Rai (...) încît le vor pă părea o mie de ani ca o zi, după după cuvîntul lui David (...). Acestea auzindu-le cuviosul, a cunoscut adevă adevărul şi, slă slăvind pe Domnul, a plîns de bucurie şi a cerut să să se împă împărtăş rtăşesc escăă (...) şi îndat ă şi-a dat sfîntul să său suflet în mîinile lui Dumnezeu". Am ales acest exemplu tocmai pentru că că el prilejuieş prilejuieşte o distincţ distincţie mai clar ă între timpul perceput şi timpul ontic. Nu trebuie să să ne înş înşele limbajul şov ovăăielnic, ezită ezitările în descrierea percepţ percepţiei temporale a că călătorului întors dintr-o astfel de aventur ă. Exprimarea povestitorului („crezînd că numai un ceas a lipsit de acolo"), a protagonistului („socotesc că n-a trecut mai mult de un ceas") şi a martorilor („părîndu- ţ i-se i-se numai un ceas") nu pune la îndoială îndoial ă durata că călătoriei, ci durata percep ţ iei. iei. Căci durata reală reală a călătoriei poate fi controlată controlat ă, pe cînd corectitudinea percepţ percepţiei nu, ceea ce-mi aduce aminte de retorica lui Hans Castorp din Muntele vr ă jit: „Noi percepem spaţ spaţiul cu 20
organele noastre de simţ simţ, cu ochii, cu pipă pipăitul. Perfect. Dar care este organul cu care percepem timpul?" Atît la că călugă lugărul lui Nicodim Măndiţă ndiţă cît cît şi la anonimul că călugă lugăr italian din sec. XIII, miş mişcarea că călătorului durează durează în realitate 300 de ani, dar el (numai el) o tr ăieş ieşte într-un singur ceas, sau cel mult o zi. Acest fantastic decalaj este cheia întregii probleme, că căci nu întîmplă întîmplător povestitorii au întotdeauna grijă grijă să-1 estimeze ca atare. Ei procedează procedează astfel încît să să reiasă reiasă clar că că decalajul constatat de călătorul lor este în orice caz mai mare decît durata unei vieţ vie ţi de om, şi deci să să excludă excludă eventuala interpretare a că călătoriei drept o simplă simplă nălucire sau rapt divin. Iată Iată de ce eram de pă părere că că scuza hiperbolei, de care Piero Camporesi f ăcea uz în explicarea reprezentă reprezentărilor spaţ spaţio-temporale fabuloase cu care ne-a obiş obişnuit folclorul, este nesatisf ăcătoare în cazul basmelor cu paradox temporal, în care deformarea timpului (oricît de mult exagerată exagerat ă) nu e deloc haotică haotică, arbitrar ă, ci înadins aritmetizată aritmetizată. Dacă Dacă în Tinere ţ e f ăr ă bătrîne ţ e şi via ţă f ăr ă de moarte încetinirea timpului pe tărîmul mirabil al zînelor este prea vag evaluată evaluată (zile cît secole), în schimb în apocriful slavon Vedenia lui Isaia din sec. II—III precizia este maximă maximă:,,Atunci îngerul ce-I fusese dat să s ă-1 însoţ însoţească ească în ceruri a zis: Acum te vei întoarce pe pă pămînt la ai -tă -tăi. Dar Isaia i-a spus: De ce aş aşa curînd? Că Că numai două. ceasuri am stat aici la tine! îngerul i-a r ăspuns: Nu două două ceasuri ai stat, ci înseamnă un raport de încetinire a treizeci şi doi de ani". Ceea ce înseamnă timpului de peste 140.000 de ori. Periplul pescarului Urasima Taro produce şi el un decalaj de circa 85.000 de ori. în povestirea monastică monastică italiană italiană din sec XIII, timpul din livada bă b ătrînului este încetinit de 100.000—900.000 de ori, iar în povestea citată citat ă de Nicodim Măndită ndită timpul din pă pădurea vulturului minunat încetineş încetineşte de 2,6 milioane de ori. Şi-atunci, mai pot fi oare considerate un simplu joc de-a timpul asemenea raporturi matematice, chiar povestite la gura sobei? Nu este totuş totu şi frapant că, în loc să să se manifeste arbitrar, dinamica fabulosului respectă respect ă riguros un anumit principiu în distorsionarea timpului? Nu e vorba aici, desigur, de şablonismul naraţ naraţiunii semnalat de Propp, de formulele fixe ale povestitorilor. Numai că c ă despre acest repetat 21
principiu sau paradox temporal povestitorii ne informează informează doar în privinţ privinţa efectelor, nu şi a cauzelor distorsiunii. Aş Aşadar, de ce se scurge diferit timpul în cele două două lumi coexistente? De ce r ămîne în urmă urmă ceasul lui Fă Făt-Frumos? PARADOXUL GEMENILOR Conform fizicii clasice, timpul este absolut, scurgîndu-se la fel în toate sistemele de referinţă referinţă.. Dar fizica relativistă relativistă a descoperit că că acest fapt e valabil numai dacă dacă viteza cu care sistemele se deplasează deplasează unele faţă faţă de celelalte este mică mică în raport cu viteza luminii. Dacă Dacă însă însă viteza lor e mare comparativ cu viteza luminii, atunci transformă transformările lui Galilei nu mai corespund, în locul lor devenind aplicabile transformă transformările lui Lorentz, potrivit că c ărora timpul se scurge în mod diferit în sisteme de referinţă referinţă diferite. Dacă Dacă viteza de deplasare se apropie foarte mult de viteza-limită viteza-limit ă a luminii, decalajul de timp produs devine extraordinar de mare. De exemplu, conform unui tabel publicat de T.A. Aghekian, în vreme ce într-un sistem trec zece ani, în celă celălalt trec 326 milioane de ani. Mai întîi prezis de teoria relativităţ relativităţii, ii, fenomenul a fost apoi confirmat experimental de fizica particulelor. Bună Bunăoar ă, miuonii mai lenţ lenţi (avînd masa de 207 ori mai mare decît electronii) se dezintegrează dezintegrează într-un timp mai scurt decît miuonii ultrarapizi ai radiaţ radiaţiei cosmice. Rachete care să să imite miuonii cosmici nu există există, desigur, decît în literatura de anticipaţ anticipa ţie, exemple celebre fiind Stanislaw Lem cu Norul lui Magelan şi LA. Efremov cu pildă, încetinirea Nebuloasa din Andromeda, La Efremov, spre pildă timpului astronauţ astronauţilor pînă pînă la un raport de 4 la 7 faţă fa ţă de timpul terestru se obţ obţine graţ graţie unei nave propulsate cu 5/6 din viteza luminii. Dar tradiţ tradiţionalul nostru cal nă năzdr ăvan, unul din „însemnele puterii lui Fă Făt-Frumos" (Romulus Vulcă Vulcănescu), este incomparabil mai rapid decît rachetele. Trecerea la producţ producţia de serie a acestui cal autohton, înaripat heruvimic, a f ăcut ca Pegasul elinesc să să r ămînă mînă de căruţă ruţă,, nerezistînd concurenţ concurenţei pe piaţ piaţa mitologiei ecvine. Citim în Pliniu cel Tînă Tîn ăr că „patria cailor cu aripi (s.n.) era, după după legendele vechi, Scythia, în particular ţinuturile de lîngă lîngă Istm", 22
astfel că că nu ne surprinde cîtuş cîtuşi de puţ puţin să să-l vedem pe Fă Făt-Frumos la bordul unui „cal gras, trupeş trupe ş şi cu patru aripi", care decolează decolează „ca vîntul", iar în confruntarea cu Scorpia „se urcă urc ă repede ca săgeata". în lumea homerică homerică, picioarele cailor traci erau asigurate cu mai multe parale decît chiar cele ale lui Maradona. Vestiţ Vesti ţii armă armăsari cu care Oenomaus participa la întreceri erau întotdeauna campioni, iar Erichtonios avea cică cic ă niş nişte sirepi „sprinteni ca vîntul", că căci Boreas, vîntul sosit din Tracia, suflase asupra cîmpului pe care iepele păş păşteau teau Vă Văzînd telegarii regelui trac Rhesos, înţ înţeleptul Nestor exclamă exclamă: „doar zeii (s.n.) puteau să să vi-i aducâ-n dar". Pildă Pildă despre hieratismul şi arhaitatea cultului cabalin pe meleagurile noastre este şi spusa lui Herodot că că în cetăţ cetăţile ile pontice se împă împăiau cai albi pe mormintele că c ă peteniilor scitice din Dobrogea. Comparaţ Comparaţia stereotipă stereotipă „ca vîntul" practicată practicată de povestitorii noş noştri este în realitate o metafor ă, căci armă armăsarul trac era „vînt" el însuş însuşi, termenul meteo de comparaţ comparaţie fiind prin urmare inutil. Dovadă Dovadă — copitaţ copitaţii lui Achile, ză zămisliţ misliţi din unirea unei harpii cu Zephyrus, vîntul de apus, care gr ăiau omeneş omeneşte întocmai ca şi bidiviul lui Fă Făt-Frumos. Ce diferite sînt acele îndepă îndepărtate vremuri faţă faţă de de ce vedem astă astăzi pe pă pământ.
23
