Vasile Ungureanu - Ca la noi la Tudora

ISBN: 978-973-660-517-8

% 2014

• Consiliul Judeţean Botoşani • Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani

Vasile Ungureanu CA LA NOI LA TUDORA! Jocurile populare și obiceiurile la sărbătorile iernii

1

Editor: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani Director: dr. Aurel Melniciuc Referent: Gellu Dorian Cartea apare cu sprijinul Consiliului Județean Botoșani, Președinte. Florin ȚURCANU

Vasile Ungureanu / CA LA NOI LA TUDORA! ISBN: 978-973-660-517-8

Coperta: Eugen Ungureanu

2

3

Închin aceste pagini tudorenilor care au creat, păstrează și duc mai departe pentru viitorime un tezaur inestimabil de valori materiale și imateriale autorul

4

VASILE UNGUREANU

CA LA NOI LA TUDORA! JOCURILE POPULARE ȘI OBICEIURILE LA SĂRBĂTORILE IERNII

Editura AXA Botoșani 2014 5

6

ARGUMENT Profesorul Vasile Ungureanu se numără printre cei mai aplicaţi cercetători ai sub-zonei etnofolclorice în care trăieşte. Tudora, că despre ea este vorba, deşi o comună nu cu adânci atestări în timp, dar, totuşi, cu oameni aşezaţi, ai locului, care se mândresc cu câteva secole în spate, prin tradiţiile preluate de la ambiţioşii ei înaintaşi şi menţinute cu sfinţenie, fără artificii, influenţe megieşe, se numără printre puţinele sub-zone etnofolclorice, aşa cum le numesc specialiştii, din judeţul Botoşani, un areal în care acestea sunt delimitate, acolo unde este cazul, cu destule tuşe de influenţă, fie din cele de nord vest, cum ar fi cele bucovinene, fie din nord-est, cum sunt cele basarabene sau ale „ţării de sus”. Tudora fiind plasată în zona de margine de pădure, de sud-vest a judeţului, dar şi pe malul Siretului, deşi învecinată cu Vorona, la est, o sub-zonă de reală particularitate în arealul etnofolcloric botoşănean, şi-a conturat distincţia pregnant mai ales prin ceea ce a reprezentat jocul popular, dansul, hora, punând la dispoziţia cercetătorilor coregrafi, de la Tita Sever la Vasile Andriescu şi Mihai Chelărescu, mostre de dans autentic, specific numai acestei zone, la care s-au adăugat secvenţele de folclor literar, de la strigăturile din timpul jocului, dansului, horelor la urături, poezii, balade, bocete, cimilituri şi altele. Nu mai vorbim aici de portul popular, particularizat şi bine fixat în timp pe generaţii, de la copii şi adulţi până la bătrâni. Toate acestea, profesorul şi cercetătorul Vasile Ungureanu le-a prins cu acribie de-a lungul activităţii sale, în cele câteva cărţi publicate din 1998 încoace, de la culegerea Pe sub poale de pădure, din 1998, la excelenta carte, exemplară, de analiză a aspectelor din lumea vegetală din poezia populară botoşăneană, Verde, verde şi iar verde…O privire asupra lumii vegetale din poezia populară botoşăneană, lucrare scrisă în colaborare cu Alce-Mădălina Ungureanu şi Eugen Ungureanu şi prefaţată de Prof. univ. dr. Vlad Artenie, apărută în 2011, şi care a avut la bază antologia „Săracă Ţara de Sus. 1001 7

poezii populare din judeţul Botoşani, editată de centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Botoşani. Cartea de faţă, care preia în titlu o sintagmă din strigăturile tudorenilor, şi anume „Ca la noi la Tudora”, este structurată pe trei mari secţiuni, bine ilustrate, şi anume: Vatra folclorică a Tudorei, în care autorul prezintă zona din care extrage, în special, „giocurile”, aşa cum se spune în Tudora jocului popular, dansului, horei, o zonă, aşa cum am spus, foarte bine particularizată; apoi, prin exemplificări concrete, în secţiunea a doua, intitulată chiar Giocul, autorul ne relevă o bună cunoaştere a acestuia, monografiind astfel un aspect distinctiv al folclorului tudorean, cum puţini au ştiu să o facă, eliminând improvizaţia şi artificiul atât de frecvente în mai toate ansamblurile de dansuri populare care evoluează pe scenele judeţului în diverse ocazii; şi, ca un corolar al vechilor tradiţii transmise din ani în ani, care implică şi coregrafie, şi etnografie, şi costum popular, dar şi folclor literar anonim, secţiunea a treia, intitulată Obiceiurile sărbătorilor de iarnă. Cartea se încheie cu o scurtă postfaţă, în care autorul justifică iniţiativa sa finalizată într-o lucrare de timp monografic, de mici dimensiuni, dar relevantă pentru ceea ce înseamnă cercetarea şi conservarea folclorului autentic din sub-zona etnofolclorică a Tudorei. Bine ilustrată, cu imagini reprezentative, din diverse perioade ale evoluţiei folclorice, pe aspecte relevante şi semnificative, cartea Domnului Vasile Ungureanu se adaugă la zestrea de reale tradiţii pe care instituţia noastră o adună în lada sa prin menirea pe care o are. Gellu DORIAN

8

VATRA FOLCLORICĂ A TUDOREI La confluenţa Siretului cu Pleşul, numit de localnici Pârâul Tudorei, pe malurile pâraielor Rămnice, Zărna şi Chetrosul, la poalele masivului păduros al Delenilor şi Hârlăului, un grup de români inimoşi şi, mai cu seamă îndrăzneţi, şi-au durat vatra vieţuirii lor. Se petrecea aceasta de multă vreme, cam de prea multă vreme, dacă luăm în seamă legendele despre întemeierea așezării Tudora, legende care nu sunt numeroase dar trimit toate la epoca de glorie a Moldovei, când „soarele ei” strălucea cu toată puterea sa peste plaiurile mănoase și împădurite ale ținuturilor dintre Nistru și Carpați. Și nu se poate să nu ținem cont de documentele arheologice descoperite, piese de rezistență în colecțiile Muzeului județean de istorie Botoșani, care situează existența viețuirii neîntrerupte în aceste locuri încă din neolitic și până în prezent. Comuna Tudora este situată în partea de sud-vest a județului Botoșani, la poalele masivului Dealul Mare, care măsoară 580 m peste nivelul mării, la 32 km distanță de Botoșani. Vecinii comunei sunt: -la nord: Vorona, la sud: comunele Dolhasca si Siretel; la est: comunelo Frumusica și Deleni; la vest: comunele Liteni si Dolhasca.

9

De la Alexandru cel Bun a rămas primul document care atestă existenţa localității Tudora între aşezările din Moldova, e data de 29 iunie 1400, și se cunoaște din spusele unor localnici că in anul 1927 un bătrân călugăr de la Mânăstirea Neamțu, ar fi tradus următoarea poveste – pentru a nu o cataloga drept încă o legendă – dintr-o insemnare aflată într-un ceaslov slavonesc: „Pe partea stângă a Siretului - cam între Cornișori si Liteni - se află curtea lui Radu și a Tudorei, om de încredere al slăvitului Ștefan Voi[e]vod, care la ducere și [la] întoarcere de la Suceava la Hârlău, găsea loc de poposire și hodină; dar Radu, în războiul de la Valea Albă, moare și Tudora rămâne vădană cu patru copii. Slăvitul domn tot trecea și poposea pe la Tudora având grijă de ei, care din mila lui Dumnezeu, s-au înmulțit de la patru la șapte. Satul este atestat documentar încă de la 6 ianuarie 1395, făcând parte din proprietatea boierului Șendrea care deținea funcția de pârcălab de Hotin si Neamțu si era unul dintre sfetnicii de seamă ai voievodului Ștefan, și care în afară de Dolhești, unde își avea curtea, mai deținea în proprietate și satul Tudora, din ținutul Botoșanilor”. Așadar un adaos la O samă de cuvinte a Cronicarului! Pe harta lui Dimitrie Cantemir localitatea noastră apare în ținutul Botoșanilor. Deși comuna a făcut pe rând parte din mai multe unități administrative ale țării, ea a rămas totdeauna legată de ținutul Botoșanilor. Până în anul 1960 a aparținut de raionul Botoșani, apoi între anii 1960 – 1968 a făcut parte din raionul Fălticeni, și in urma împărțirii administrative din 1968 să se întoarcă la judetul Botoșani. Acum Tudora are o populație de aproximativ 5600 de suflete pe o suprafață de 7400 hectare. Ne-am avut noi stăpânirea întinsă mult înafara actualelor limite, dar nu cu voia noastră am ajuns a fi tot mai limitați în pământurile noastre, ci cu voința stăpânirilor care au trecut peste noi. 10

Detaliu de pe harta lui Dimitrie Cantemir, copia lui J. B. d’Anville Pe acest pământ strămoşii şi moşii locuitorilor de astăzi l-au frământat pentru a-l face chirpici, vălătuci, cărămidă, oale şi oloaie. Şi tot în el şi-au săpat fântânile din care au scos apa curată şi, pe el, pe brazda de pământ sau de fân, au vărsat şiroaie de sudoare, şi pentru el au plâns şi şi-au dat deseori sufletul. Ei sunt temeliile noastre! Din Bobeuca la Trii Chetri peste Dealul Mare, la Luncă şi pe Strajă, din Dumbrăviţa la Stelea şi de la Ocup la Capul Codrului şi la Arini, oriunde în sat, se găsesc urmele celor trecuţi şi mărturiile dăinuirii. Din lutul acesta şi din lemnul pădurilor de pe dealurile locului, din piatra pâraielor şi stuful bălţilor și-au durat casele în care au pus sufletul lor, cu tot ce are el mai bun. Această mână de români iubitori 11

de frumos şi făuritori de frumos au făcut din vatra dăinuirii lor vatră folclorică.

o

Legendă: 1. Rămnice; 2. Fundoaia; 3. Poieni; 4. Valea; 5. Centru; 6. Ruşi – Capu Codrului; 7. Turbata; 8. Arini şi Cucuieţi; 9. Geamăn; 10. Dealul Curţii; 11. Straja; 12. Zăton; 13. Lunca.

Aceşti oameni au fost buni români, căci altfel cum am privi noi sacrificiul suprem al celor aproape 300 de tudoreni înrolaţi sub stindardul tricolor și morți în războaiele pentru Neatârnarea țării în 1877, în primul mare măcel mondial pentru Reîntregirea neamului şi căzuţi în Răsărit sau în Apus în confruntarea dintre fascism şi comunism în a doua mare conflagraţie mondială. Oare ce a fost opoziţia încrâncenată a tudorenilor faţă de comunism, în special faţă 12

de colectivizare? Ei bine acestea probează iubirea de ţară! Tudorenii, sau oamenii locului, sunt români vrednici de toată lauda. Români cu toţii, minorităţile ce au trecut sau mai împestriţează şi acum populaţia locului sunt nesemnificative; ortodocşi, au stat strânși în jurul micuţei lor bisericuţe de lemn din mijlocul aşezării, bisericuţă care nu mai există, dar în locul ei se înalţă falnic, altă biserică, monumentul eroilor ridicat prin contribuţia sătenilor în 1933, care a străjuit satul peste 40 de ani mutilat* și care are începând de la Ziua Eroilor din 2013 strălucirea de la întemeiere**; acum Tudora are trei biserici. Uniţi între ei, tudorenii au fost greu stăpâniţi de cine nu le era pe plac.

Monumentul eroilor cu statuia operă a lui Stephan Georgescu

_____________ * Mutilat pentru că, din statuia soldatului de pe soclu, s-a scos baioneta de la armă și nici acum nu s-a pus la loc, mutilat pentru că plăcile de marmură

13

Oamenii locului au dat ţării valori în toate sferele vieţii sociale şi spirituale: preoţi şi oameni ai catedrei – educatoare, învăţători, profesori pentru toate treptele învăţământului românesc -, doctori în ştiinţe, militari de la simplu soldat la general de armată, tehnicieni, ingineri, asistenţi şi medici, muncitori cu înaltă calificare, artişti ai scenei dar mai ales ai actului folcloric, rapsozi şi meşteri ai condeiului sau ai pensulei. Pe stema lor și-au pus cu mândrie: holdele bogate pentru care trudesc pe pământurile nu grozav de prielnice; bogăția acelei jumătăți din suprafața teritoriului lor, pădurea care ocupă peste 3000 de hectare, și rezervația de tisă (Taxus bacatta); însemnele vechimii cu data atestării documentare (29 iunie 1400) și tezaurul inestimabil al dansului tudorean. Astăzi, tudorenii sunt de găsit pe toate meridianele şi paralelele Rotundului Albastru, acolo, pe unde i-a purtat destinul spre a se realiza. Însă, indiferent unde sunt, ei nu uită satul unde au văzut Lumina, unde le sunt rădăcinile și unde se organizează de Anul Nou cea mai frumoasă trecere dintre ani din tot spaţiul românismului. -----------------

albă, pe care au fost gravate inscripția principală votivă și numele eroilor căzuți în marele măcel al Primului război Mondial, Războiul pentru Reîntregirea Neamului, au fost demontate și utilizate în niște scopuri cu totul lipsite de sens, aceasta prin decizia unor demnitari ai vremilor de după 1950. Monumentul ridicat lui I.G.Duca în plin centrul satului în fața școlii date în folosință în 1911 a avut o soartă și mai tristă, statuia dispărând într-o noapte fără de urmă, apoi soclul a fost dărâmat. ** În 2013, din inițiativa unui grup de inimoși patrioți ai zilelor noastre sau confecționat și s-au montat plăcile de marmură albă cu listele eroilor satului, care glorifică, pentru generațiile actuale și cele ce vor veni, jertfa tudorenilor în trei războaie – pentru Neatârnarea Țării, pentru Reîntregirea Neamului și Războiul al II-lea Mondial. La Ziua Eroilor din 2013 s-a resfințit monumentul restaurat.

14

Stema actuală a comunei Tudora din județul Botoșani

Şi cum oamenii locului sunt vrednici români, Tudora este o vatră folclorică din multele existente în spaţiul românesc. O să punctăm doar câteva elemente care fac singulară prezenţa noastră între alte vetre folclorice. * Un prim element definitoriu: trecerea dintre ani prilejuieşte, de când oare?, întrebare la care nu cred că poate cineva să răspundă cu certitudine, pentru că obiceiul vine „de la daci, de la romani”, o manifestare de suflet la care se adună români de pretutindeni. E alaiul caprelor şi al teatrului folcloric . 15

Alaiul caprei, decembrie 2010 Mascoidele calului numit căluţ şi a caprei sunt chiar nestilizate, sunt explicite, iar simbolistica lor ne poartă cu gândul înapoi la cultura animistă şi la cultul soarelui practicat de strămoşii noştri. Momentul cel mai aşteptat este poate partea bufă a acestui alai, ceata mascaţilor: ursul şi ursarul, ţigănimea, căldărarii şi lumea pestriţă a satului. Apare din nou capra, de data aceasta animal adus de vândut de moşul şi baba sa, persoane senile, dar cu umor neprefăcut, prilej de a se ivi negustorul evreu. Si nu se poate să nu fie acolo şi un doftor, căci va avea destulă treabă! * Alt element definitoriu: dansurile populare, pe care un cercetător al culturii tradiționale le numea „jocurile strămoșești de la Tudora” (Meițoiu - FEEM, pag. 122), cu Bătuta de la Tudora, jocul prin care numele satului a pătruns în lume - „Patrimoniul național al culturii românești fără covoarele de Tudora, fără dansurile bărbătești dansate și nu arhivate, fără Bătuta de la Tudora, marcă internațională 16

recunoscută a existenței noastre pe acest glob, ar fi în sărăcie.” (Brumă - AFS, pag. 243,244)-. Tudorenii au jucat după trişcă şi după lăutari. Doi dintre rapsozii locului au cucerit ţara şi specialiştii etnomuzicologi: Gheorghe Iacob şi Gheorghe Dascălu.

Rapsodul popular Gheorghe Dascălu

* Cânepa, inul, lâna, pieile de oaie sau porc, lemnul, paiele, stuful şi papura, sunt materialele din care şi-au tot ce le-a trebuit, de la îmbrăcăminte, la locuinţă şi de la amenajările interioare, la întreaga gospodărie. Cu culori vegetale la început, apoi cu coloranţi chimici, tudorencele au dat lânii şi cânepii o mare strălucire, iar din stative au ieşit opere de artă ţărănească pe care nu trebuie să căutăm a le preţui ca pe nişte obiecte oarecare, pentru că ele au o valoare care ne scapă, e mereu alta. 17

Între bijuteriile ce nu se pot preţui trebuie amintite piesele de port si textilele de interior. De la lăicere s-a trecut la covor, un lăicer mai lat, cu margine aleasă, dar tot lung. Covorul are câmp – de obicei negru – şi alesături în motive geometrice (miez de nucă, romburi , roţi) sau e ales în benzi diferite şi fără margine. Marginea e mai totdeauna în dinţi de fierăstrău. Scoarţa a apărut mai târziu și e mai elaborată artistic. Scoarţa, ca piesă din textilele de interior, la care

facem acum referire, este o piesă cu totul şi cu totul aparte. E scoarţă? E lăicer? E copie de ştergar? Sau sunt toate la un loc? De ce atâtea întrebări? Pentru că pe scoarţa aceasta sunt toate elementele caracteristice acestor piese textile de interior. Analizând atent am ajuns la ideea că această piesă este operă gândită, chibzuită şi, chiar dacă pentru cel ce a ales-o din firele de lână poate nu mai însemna decât un model preluat de la înaintaşi, fără încărcătura de simboluri pe care o transmite, trebuie să-i acordăm nota de operă de artă, piesă de rezistenţă în domeniu.

Fragmentul de scoarţă cu motiv antropomorf

18

* Alt element ce ne permite să afirmăm că suntem o vatră folclorică este literatura populară. Ce a ajuns până la noi din textele folclorice culese de intelectualii locului de-alungul timpului şi ce a cules peste 25 de ani autorul prezentelor rânduri au constituit o sursă de antologat şi cartea-document Săraca Ţară de Sus, apărută în 2008 cu prilejul împlinirii a 40 de ani ai Casei Creaţiei Populare a judeţului Botoşani, din 1000 de texte, câte cuprinde, a ales 105 texte din Tudora. Aceasta spune totul despre valoarea acestor texte. În această vatră folclorică s-au organizat şi încă se mai organizează manifestări care să-i reprezinte pe tudoreni: Reuniunea de folclor pentru şcolari (la vremea aceea se numea Festivalul pionieresc de folclor) „De pe la noi” cu 5 ediţii înainte de 1990, desfăşurate în luna mai şi 6 ediţii după acest an, desfăşurate iarna, la Crăciun, cu numele „Bună vreme, bună vreme!”, ciclul de manifestări „Ziua Satului” desfăşurat anual din 1985 până azi şi festivalul „Holda de aur” preluat de la Casa Creaţiei Populare. Un asemenea cuib de români şi-au construit cu peste 40 de ani în urmă o hardughie de Cămin Cultural care şi-a jucat rolul în viaţa spirituală a locuitorilor ani la rând; rolul acestuia a cunoscut suişuri şi coborâşuri, perioade de strălucire şi altele în care a intrat într-un con de umbră. Credem în revigorarea vieţii culturale în jurul acestei instituţii, a bogatului fond de carte de care dispune Biblioteca comunală sau cea a Şcolii „Tiberiu Crudu” şi bibliotecile celor trei sfinte biserici care răspândesc Cuvântul Domnului în cei ce îl ascultă. Vatra folclorică Tudora este vatra vieţuirii unui mănunchi de români, strălucirea tradiţiilor ei trebuie ştearsă de praful care se luptă din răsputeri să o acopere.

19

Ansamblul „Tudoreanca” la Festivalul de folclor „Carpaţi”, Curtea de Arges, 1978

20

GIOCUL „Ca şi cultul soarelui din care s-au zămislit, dansurile româneşti (…) reprezintă mărturii ale practicilor dionisiace oficiate de strămoşii noştri.” George Niţu

21

„Dansul a luat naștere ca un mijloc de exprimare a unor sentimente puternice, care-l cuprind și-l copleșesc pe om. Caracterizând dansul ca o succesiune de mișcări și gesturi, care exprimă sentimente, surprindem caracterul specific al imaginilor lui.” (Golban, ECSO, pag. 98)

Ansamblul Tudoreanca , imagine din filmul ”Zestrea românilor”, 2005

Spunem dans în limba literară, joc în aceeași formulare și gioc în limbajul local moldovenesc. Noi vom folosi termenii joc și gioc, 22

fiindu-ne mai familiari decât dans care ne apare ca fiind un gioc prea prelucrat, prea stilizat, (oare de cine decât de specialiști?), de profesioniștii artei coregrafice. Giocul, cu o însemnătate ce nu poate fi calculată în viața oamenilor din orice colectivitate a unei așezări umane, deși apare în ochii multor neavizați doar o petrecere, a fost o instituție sătească. Despre aceasta s-au pronunțat numeroși cercetători ai culturii tradiționale a neamului nostru, fiecare cu concluziile lui. „Dansul înseamnă celebrare, dansul este limbaj. Dincoace de cuvânt, […], limbaj dincolo de cuvânt, căci acolo unde cuvintele nu mai sunt de ajuns apare dansul. Dansul exprimă și celebrează identificarea cu ceea ce este nepieritor”. (DS, pag. 427) Vom încerca să expunem opinia noastră pe care o argumentăm cu experiența de peste patru decenii ca educator și cu observația atentă a lumii satului în care am văzut lumina soarelui și în care am viețuit șapte decenii. Și acest sat este vatra folclorică a Tudorei. Ne vom opri doar asupra funcțiilor acestei instituții. O primă funcție, considerăm noi, ar fi funcția de integrare și de formare. Prin aceasta pe cel ieșit la gioc (indiferent de sex) colectivitatea îl primește în ea, îl acceptă și îl formează pe viitorul adult după normele și obiceiurile locului. Ieșitul la gioc era un moment cheie în evoluția fiecărui individ din colectivitatea sătească. Înainte de a ieși la giocul zilei, în fața întregii colectivități, tinerii exersau giocul la clăci, la șezători pe la margine, mai la întuneric pentru a nu fi subiect de glume tăioase pentru cei ieșiți la gioc. Nu puteau ieși la gioc tinerii cu disabilități și aceasta nu era privită ca o problemă, dar neintegrarea în colectivitatea de vârstâ a tinerilor care trebuia să iasă la gioc, era deja un subiect de discuție și de întrebări pentru colectivitate, nu numai pentru familie, nu numai pentru tinerii în grupul din care era individul în cauză, ci pentru colectivitate în general. Funcție de formare, pentru că numai în iureșul giocului, tânărul sau tânăra (flăcăul sau fata) învățau toate giocurile, își pefecționau tehnica giocului, încercau timid, la început, mai cu curaj și chiar impunându-se apoi, noi pași, noi strigături și treptat, treptat, se formau ca giucători buni și chiar unii 23

remarcați de colectivitate. Când ajungeau să conducă giocul sau să-l organizeze în calitate de calfă, erau deja formați pentru perioada lor de vârstă. Acesta se întâmpla cam între 15-16 ani și până pe la 18 ani. Un interval scurt, dar deosebit de important pentru evoluția săteanului. Ne oprim apoi la funcția de preluare, purtare și transmitere a culturii tradiționale, funcție pe care o întrevedem în următoare sale componente: de confecționare și de purtare a costumului popular de sărbătoare, când, pentru fete era prilejul să arate colectivității talentul în a-și face, cu propriile mâini și ajutată de mama și, dacă avea, și de surori, cămașa cu flori, poalele, ștorica și catrința. Până și ciorapilor de lână li se acorda o deosebită atenție. Prin găteală, fata arăta ce și cum este și ea și familia ei. Așa se face că, rar, se întâmpla ca două fete să aibă același fel de găteală în port, sau mai cu seamă aceleași modele de cusături pe cămașă sau poale. Moda de a se confecționa costume populare pentru formațiile de dansuri, ca uniformă, duce la profesionalizare, depărtându-se de amatorism, chiar de autentic. Preluarea giocurilor, executarea lor cum le-au preluat, dar modificând în sensul evolutiv moștenirea preluată, iată o altă componentă a acestei funcții. Altă funcție ar fi cea de formare a dorinței de competiție, de întrecere. Fiecare dintre tinerii ieșiți la gioc vor să se remarce, să fie priviți, admirați și apreciați pentru giocul lor. De aceea manifestă o grijă deosebită felului în care se îmbracă, cu ce se îmbracă, cu ce accesorii ies în lume și cum își poartă trupul. Toate acestea făceau ca, pentru mersul la gioc, să se pregătească fiecare actant îndelung și cu multă, multă grijă. Urmează apoi, izvorând din cele două funcții anterioare, o alta, cea de formare și dezvoltare a simțului/gustului estetic. 24

O estetică a pieselor de port, în care orice inovație trebuia să fie pe linia tradiției și cu privire la motivele decorative și la culorilor folosite. Inovațiile în interpretarea giocurilor, de asemenea, trebuie să nu depășească tradiția ci s-o îmbogățească. Strigăturile, ca fiind partea literară cea mai puțin stabilă, nu puteau ieși din sfera vocabularului uzual; nu se acceptau frivolitățile, sau cuvinte care nu se rosteau în public. Totul era de o decență și de un bun gust și simț specifice unui neam cuminte. Oarecare abateri de la limbajul uzual spre cel licențios sau chiar frivol se accepta în petrecerile de familie ale gospodarilor, rar, prea rar în petrecerile la care erau prezenți și câțiva tineri, cum sunt cumătriile, logodnele, croielile, nunțile, colăcimile. Până aici ne-am ocupat de funcțiile giocului din sat cu referire la tinerii ieșiți la gioc. Trebuie să le vedem și pe cele ce se referă la tineretul sătesc în general. La gioc se arătau public relațiile dintre indivizii de sexe diferite, după cum un flăcău o juca mai mult pe o fată într-o zi se spunea că pe aceea o place mai mult, că e îndrăgostit de ea. Dacă giuca cu toate fetele pe rând se spunea că încă își caută dragostea. Dacă o fată nu voia să joace cu el însemna că nu-l place, că are pe altul pe care îl așteaptă s-o joace. Tot aici se puneau în evidență, se dezvăluiau relațiile dintre flăcăi și concurența dintre ei. O funcție cu o mare importanță în existența acestei instituții era cea etică/morală care urmărea sancționarea unor abateri de la cutumele și normele morale sănătoase ale comunității, care constau în purtaul și lăsatul în gioc, scosul din gioc sau și strigăturile satirice. Prin purtatul în gioc se înțelegea că un flăcău chema la gioc o fată, care avea o sau mai multe „bube” și o plasa imediat altuia (flăcăii erau înțeleși între ei), acesta la altul și tot așa până o abandona unul la marginea bătăturii giocului. Era o sancțiune publică de pedepsire dură, în fața colectivității care lua cunoștință de fata care greșise (nu știm exact cu ce). Altă modalitate era lăsatul în gioc înțegând prin aceasta că după ce juca ceva timp cu o fată, flăcăul se oprea din joc și-și 25

părăsea perechea în mijlocul tinerilor care gioacă. Era mare rușine pentru acea fată. Iar prin scosul din joc se înțelege că după câtva timp, destul de puțin după începerea giocului unei perechi, flăcăul o scotea pe fată și o abandona la marginea ariei giocului. Totul se petrecea repede. Aceasta era tot o sancțiune dură. În aceste modalități de sancționare se auzeau și strigături, de obicei strigate de alți flăcăi, nu de cel care giuca cu fata ce urma să primească sancțiunea publică, strigături satirice cu aluzie sau uneori direct la abaterile pentru care se acționa astfel. Nu numai fetele aveau parte de asemenea evenimente în timpul unui gioc, nici flăcăii nu scăpau de „ochiul” ager al colectivității: fuduii, îngâmfații, ușuratecii erau de obicei ținta ironiilor celorlalți flăcăi sau se trezeau cu refuzul fetelor de a veni la chemarea lor la gioc, sancțiune usturătoare când se repeta. De la această funcție se trece urgent la funcția de comunicare/socializare. Fetele și flăcăii vor comenta cele petrecute între ele/ei, gospodinele tinere își vor expune părerea între ele, iar bătrânele și gospodarii prezenți vor aproba/dezaproba cu argumente cele petrecute. Se vor face previziuni cu privire la relațiile dintre tineri, la viitorul unora, la căsnicii ce se pun la cale, sumedenie de subiecte de dezbătut, subiecte de bârfă. Așadar, giocul avea și o funcție de formare și afirmare a opiniei publice, opinie care regla relațiile interumane din colectivitate. Să nu uităm că giocul se făcea în timpul câșlegilor în fiecare duminică și în unele sărbători mai importante, așadar avea o ritmicitate bine definită pentru a fi simțit ca un mod de existență a satului tradițional. La gioc se adunau și mulți din factorii decizionali ai localității: primarul, fruntașii satului, preotul și învățătorii, prilej de a se constitui într-un for de dezbatere a treburilor satului. Și toate acestea într-o atmosferă de bună dispoziție și nu de încordare psihică!!! 26

Hora satului de care se discută cu nostalgie de către etnologi și folcloriști, fenomen pe care noi refuzăm să-l numin așa ci cu numele lui din satul nostru – giocul – era o instituție a satului tradițional cu funcții multiple, care contribuia la armonizarea și reglarea vieții localnicilor indiferent de vârstă. Satul nostru avea mai în toate ocaziile cel puțin două giocuri, dacă nu trei: giocul vălenilor, giocul cornățălenilor sau/și giocul rușănilor numite așa după numele cătunului din care erau și pentru care se organiza giocul. Deci nu giocul satului, cu atât mai puțin hora satului. Această instituție a murit, cum au murit atâtea în satul tradițional, ajuns acum așezare de tip rural cu tendința de transformare în alta de tip urban. Condițiile sunt altele, satul e altul, localnicii nu mai trăiesc tradițional, ci contemporan. Giocul rămâne o amintire pentru vârstnicii de azi, o instituție a satului tradițional subiect de studiu pentru specialiștii domeniului, dar nu poate fi reînviat, decât ca spectacol folcloric și nu ca instituție. „Este greu de găsit alt mijloc mai elocvent care să exprime optimismul, entuziasmul, senzația de forță și libertate mai expresiv decât dansul.” (Golban, ECSO, pag. 99) Așadar jocul nu este numai petrecere, bucurie, ci are o funcționalitate bine stabilită în viața omului. Recunoscut de peste 70 de ani pentru frumuseţea şi armonia sa, consacrat în urma numeroaselor confruntări în spaţiul naţional şi în afara lui, giocul tudorenilor începe să încline fruntea din motive care nu sunt numai ale noastre sau numai ale lui.

Pentru strălucirea lor, pentru vigoarea şi rafinamentul mişcării, pentru simbolistica pe care o cuprind, jocurile noastre au fost preluate şi au constituit, şi mai constituie încă piese de repertoriu ale multor formaţii de jocuri populare profesioniste sau de amatori. În timp, s-au interferat figuri, gesturi, de la un joc la altul, se folosesc aceleaşi strigături la mai multe jocuri. Unele jocuri mixte s-au demixtat sau se practică (interpretează) joacă şi într-un fel şi în altul; 27

unele jocuri de perechi au devenit jocuri de grup. Şi totul într-o continuă evoluţie… Ne aplecăm, doar pentru puţin timp asupra celor două aspecte pe care le cuprinde jocul: jocul ca act folcloric şi jocul ca spectacol de folclor. La nuntă, şezătoare, cumetrie, clacă, la gioc, jocul este act folcloric, acolo fiecare actant (fecior, gospodar, fată sau gospodină) creează, improvizează, participă la crearea actului în sine cu toate funcţiile sale. Acolo fiecare e el ori ea sau sunt ei adică perechea sau grupul. Pe scenă, în spectacolul de jocuri populare, de folclor coregrafic, sunt interpreţi (profesionişti sau amatori), ei nu improvizează, ei interpretează, ei reproduc invariabil aceleaşi mişcări, gesturi, figuri, strigături. Fiecare reluare nu e o variantă, ci un text coregrafic stabil. Ba, în tendința de imitare a ansamblurilor profesioniste, și formațiile de amatori își confecționează costumele care sunt aceleași pentru fiecare membru al echipei de dansuri. Aceste costume sunt ca „uniforma”, nu diferențiază, nu individualizează interpretul, ci îl pierde între ceilalți! Când se va reveni la costumul lucrat de cel ce-l poartă? Nu credem în renașterea acestei îndeletniciri. Aşadar avem două jocuri – unul în numeroase variante (câţi actanţi) la fiecare reluare şi o variantă fixă, un text coregrafic stabil, pentru scenă. Un posibil repertoriu al jocurilor locale Nr. crt. 0 1 2 3 4

Frecvența (când se joacă)

Numele jocului 1 A cailor (vezi Jocul cailor) A ursului (vezi Jocul ursului) A caprei (vezi Jocul caprei) Alunelul

2 La Anul Nou La Anul Nou La Anul Nou Jucat mai ales de copii

28

Interpretare 3 Bărbătesc Bărbătesc Bărbătesc mixt

5 6 7 8 9

Bătaia (vezi Pe bătaie) Baraboiul Barosul şi nicovala (v.Ilăul) Batista Bătuta

Orice ocazii La nunți Orice ocazii La nunți Orice ocazii

10

Bătuta de la Tudora

Orice ocazii

11

Bătrâneasca (vezi Moşnegeasca) Boghii

Orice ocazii

12 13

La petreceri familie La Anul Nou

14

Bulibășesca (vezi Țigăneasca) Cărăşelul

15

Ciobănaşul

Orice ocazii

16 17 18 19 20 21 22 23 24

Chindia Coasa Corăgheasca (vezi Ţărăneasca) Danţul (la nunţi) De doi Hangul Hora Ilăul (vezi Barosul şi nicovala) Jocul căiuţilor (vezi A cailor)

Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Rar Orice ocazii Orice ocazii La Anul Nou

o

1 Jocul ursului (vezi A ursului) Jocul miresei (vezi Danţul) Jocul zestrei (vezi Danţul) Jocul socrilor (vezi Danţul) Mărunţica Moşnegeasca (vezi Bătrâneasca) Pe bătaie (vezi Bătaia)

2 La Anul Nou La nunți La nunți La nunți Orice ocazii Orice ocazii

25 26 27 28 29 30 31

Orice ocazii

Orice ocazii

29

în

Bărbătesc mixt mixt mixt Bărbătesc mixt Bărbătesc mixt Bărbătesc mixt mixt Bărbătesc Bărbătesc mixt Bărbătesc mixt Bărbătesc mixt mixt mixt mixt mixt mixt mixt Bărbătesc 3 Bărbătesc mixt mixt mixt mixt Bărbătesc mixt mixt

32 33 34 35 36 37 38

Pe săltate (vezi Sârba) Polca Polcuţa Raţa Roata Rusasca Sârba (vezi Pe săltate)

Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii Orice ocazii

mixt mixt mixt Bărbătesc mixt Mixt Mixt

39

Ţărăneasca (vezi Corăgheasca)

Orice ocazii

mixt

40

Ţigăneasca (vezi Bulibășeasca)

La Anul Nou

Bărbătesc

Giucătorii din satul acesta s-au constituit în 1929 într-un ansamblu şi s-au făcut cunoscuţi tării întregi de atunci şi au rămas cunoscuţi prin vreme până azi. În ţară sau peste hotarele ei în Polonia, Ucraina, Moldova, Grecia sau fosta Iugoslavie, tudorenii şi-au prezentat creaţiile coregrafice. Măiestria lor de giucători, au făcut ca una din aceste formaţii să poarte numele de formaţie consacrată cu tradiţie. Şi cum să nu fie cu tradiţie, când familii întregi au constituit nucleul echipelor dansatorilor noştri? Giocurile pentru scenă au fost selectate și asamblate , în 1928-1929, sub îndrmarea profesorului Tiberiu Crudu, apoi au contribuit la menţinerea și la îmbunătăţirea suitei inimoșii intelectuali ai comunei – Lucia Aștefănoaiei-Constantinescu și Dumitru Andronic. O menţiune se impune privind contribuţia

30

Echipa de dans bărbătesc din Tudora la Bucureşti în 1929

incontestabilă a rapsodului popular Gheorghe Dascălu și a neîntrecutului dansator care a fost Dumitru Crap. Suitele pentru scenă actuale provin din măiestrita alegere și asamblare scenică a acelor animatori ai vieţii artistice de amatori de-alungul a peste 80 de ani și poartă pecetea autenticităţii și a primit certificatul calităţii în plan zonal, regional și naţional. Suita pentru dansul mixt de scenă cuprinde: Raţa, Bătuta de la Tudora, Cărăşelul, Ciobănaşul, Ţărăneasca. Suita cunoaşte momente de dans mixt, dans demixtat, dans de perechi. Demixtările sunt grupuri de fete şi grupuri de flăcăi.

31

şi formaţia consacrată cu tradiţie - Bătrânii din Tudora - în 1986

Suita a fost asamblată în 1953, fiind opera comună a regretatului maestru coregraf Sever Tita și a dansatorilor noștri, când formaţia de jocuri populare din sat a reprezentat raionul de atunci (Botoşani) la Festivalul Internaţional al Tineretului de la Bucureşti. De atunci ea a fost preluată de generaţiile care s-au succedat fără modificări şi astfel, jocurile în sine, singure, detaşate din suită, au pierdut din interes încât nici nu se mai ştiu juca independent de către cei tineri. Suita jocurilor bărbăteşti a fost realizată prin 1975 prin demixtarea sugerată de autorul acestor rânduri în urma observării atente a comportării jucătorilor la nunţi, la gioc, în sărbători. În februarie 1976 prima formaţie de jocuri bărbăteşti (dans bărbătesc) a ieşit în scenă cu 10 jucători. Suita se 32

compune din: Bătută sau Bătrânească, Cărăşel, Ciobănaşul şi Bătuta de la Tudora. Cei zece giucători care au ieşit atunci în scenă au fost oameni în vârstă, unii dintre ei numărându-se printre cei care în 1929 fuseseră la Bucureşti cu echipa de ţărani ce a prezentat Obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou, unii participanţi la Festivalul de la Bucureşti din 1953 şi la prima confruntare televizată „Dialog pe aceeaşi scenă” între regiunile Suceava şi Maramureş în 1966. Jucătorii au îmbrăţişat această formă de manifestare scenică şi succesul de public a fost nesperat de mare. Formaţia a fost inclusă de marii specialişti (şi-i vom aminti doar pe Tita Sever şi Gheorghe Mureş Rădăşanu) în rândul formaţiilor de dansuri populare consacrate cu tradiţie. Mai trebuie amintit că multe formaţii de amatori sau profesioniste din Judeţul Suceava au în repertoriul lor această suită tudoreană. Nu mică ne-a fost mirarea când, în 1984, la Festivalul „Cântă de răsună lunca” de la Tecuci, Casa de Cultură din Vatra Dornei a prezentat în scenă suita tudoreană mixtă. Găsim menţiuni numeroase despre jocul tudorean, despre formaţii cu mulţi jucători, numai că, de la formaţii cu douăsprezece perechi sau cu douăzeci de jucători bărbaţi, formaţii care erau şi în şcoli, pe generaţii, astăzi cu greu se mai poate înjgheba o formaţie bărbătească adultă. Acompaniamentul era asigurat de fluierul lung, cu şase găuri, fără dop, întâi din lemn, apoi de metal; i-a urmat trişca fără dop tot cu şase găuri. Au venit la rând lăutarii cu instrumentele lor: vioară, cobză, tobă cu toboşică. Au vremuit vremurile şi au pătruns la noi bantaşii, adică suflătorii în alămuri ca: trâmbiţă, bas, secundă, dar şi clarinetul şi toba. Cei interesaţi de organizarea unei petreceri cu muzică tocmeau o formaţie cât mai aleasă. La joc, într-o căruţă sau pe prispa casei, 33

ori pe o podişcă amenajată special stăteau muzicanţii care ascultau de cel care i-a angajat (tocmit). Cam acesta era scenariul unei zile cu joc la Tudora. Muzica venea la casa calfei cam prin jurul orei zece şi cânta pentru rude, calfe, prieteni. După servirea mesei de prânz, cam pe la ora treisprezece se pornea cu cântec şi cu alaiul adunat la locul organizării jocului. Aici, unul sau doi dintre calfe stăteau la poartă şi luau plata. Plăteau jocul, adică intrarea, numai flăcăii, ei plăteau şi pentru fete, iar gospodarii nu plăteau. Jucau tinerii cât jucau, cam până pe la orele 17 – 18 şi lăsau treptat locul gospodarilor care, după un scurt timp se retrăgeau, încheierea revenind tot tinerilor care veneau spre casă cu muzica. Era o mare veselie. Se spunea că s-a spart jocul. În jurul celor care jucau stătea satul: părinţi ai tinerilor, fete care nu intrau la joc, bătrâni. Cu toţii comentau cele întâmplate în săptămâna scursă, jocul tinerilor, nunţile puse la cale, zvonuri şi bârfă, multă bârfă.

Așa arăta hanul din centrul satului în 1968

Se organizau jocuri pe cătune și se chemau: giocul vălenilor, giocul cornăţălenilor și giocul rușănilor. Era o 34

adevărată întrecere între organizatori pentru a avea muzica cea mai bună, locaţia cea mai potrivită și afluenţă de actanţi. La Crăciun, fata scoasă la joc ducea flăcăului care-a scos-o un colac frumos, pe care i-l oferea după joc, care se organiza în han. Giocul de Crăciun era aşteptat cu nerăbdare, pentru că acum fetele, ajunse la vârsta de măritiş, aveau să arate deschis cam „pe cine au pus ochiul” şi cam cine le îndrăgeşte. Era un fel de „a da pe faţă” dragostea ţinută ascuns până la această dată. Pe lângă tot ce făcea fata până la Crăciun pentru alesul inimii ei: cusutul batistei căluţului, asamblarea zgărdiţelor din mărgele, pe care să le pună iubitul pe mascoida calului sau caprei, albirea si apretarea, călcarea si presarea fustelor poalelor – cu care are să se îmbrace iubitul, ea, fata căreia i-a venit vremea de-a se gândi la măritiş, mai avea de făcut un colac – COLACUL DE CRĂCIUN. Dacă ţinem cont că tot ce se petrece în vremea sărbătorilor de Crăciun este un obicei, atunci colacul servea unui ritual, alături de multe altele care alcătuiau obiceiul. Nu voi căuta a aduce în discuţie nicidecum încărcătura de simboluri ale colacului, ci doar să încerc a găsi câtuşi de puţin rostul gestului fetelor mari în aceste situaţii. Cu colac se plătesc colindătorii în zilele Crăciunului şi nu numai, cu colac se plătesc urătorii din zilele Anului Nou, colacul este pus în poala miresei la gătit, colacul se frânge de mireasă deasupra capului, colaci se dau drept plată, mulţumită şi al respectului naşilor – şi de botez şi de cununie -, colaci se pun la obiectele de cult numite podoabe pe ultimul drum, colac sta sub colivă şi colaci se dau de pomană la orice pomenire a celor plecaţi din astă lume. Dar colacul trimis de mireasă la mire în seara dinaintea nunţii este altfel decât colacii luaţi în discuţie până acum, el e bogat împodobit cu flori şi panglici, şi la fel era acest colac de la Crăciun. Împletit de obicei în 8 cu coroniţă şi frumos 35

rumenit, cu câteva elemente de decor vegetal aplicate peste împletitură, acest colac trebuia să fie cu totul şi cu totul deosebit. E în mijloc de iarnă şi flori sunt puţine, aproape că lipsesc. Să ne gândim că în lumea satului de la începutul secolului al XX-lea nu existau sere de flori, nu se găseau nici florării şi nu erau nici florărese, flori erau doar pe geam: muşcatele. Cu ele: albe, roşii sau vişinii şi cu ramuri de saschiu numit la noi berbenoc se împodobeau colacii şi cu panglici de mătase colorate sau albe. Nu se putea să lipsească crenguţele de busuioc! Aşa gătit era pus într-un ştergar cusut special pentru acest moment şi cu el se pleca la gioc. La noi, giocul de Crăciun, ca toate giocurile din iarnă, se ţinea în han sau în hanurile din acea vreme. Era o sală mare cu tavanul din lemn şi cu grinzile numai bune de aşezat pe ele diferite lucruri ca la casa fiecăruia. Ajunsă la han, fata dădea colacul fratelui ei, sau unui cunoscut sau rudă apropiată care să i-l pună pe grindă. Era a doua zi de Crăciun şi giocul începea cam pe la ora 13-14 şi ţinea cam până pe la orele 20. Momentul în care fata oferea colacul flăcăului îndrăgit – şi care o îndrăgea şi el - era ales de fată în înţelegere cu flăcăul, trebuia să fie un moment în care să se poată scoate în evidenţă sentimentele lor şi faptul că relaţia lor de iubire devine publică. Fata, care a giucat mai mult doar cu alesul inimii ei în acea zi, lua colacul cu tot cu ştergar, îl ridica cât mai sus pentru ca să se vadă măiestrita lucrătură a florilor de pe ştergar, dar şi frumuseţea colacului şi găteala lui şi se îndrepta spre flăcău pe care îl invita să primească plata pentru gioc. Flăcăul lua colacul îl săruta şi apoi fata îi ştergea cu un capăt al ştergarului fruntea şi îi oferea şi ştergarul punândui-l după gât, prilej pentru unele perechi mai îndrăzneţe de a fura şi câte un scurt sărut. 36

Colacul primit era dat de flăcău unei rude care era prezentă la gioc, căci trebuie să se ştie că în zilele Crăciunului timpul giocului era împărţit în giocul tinerilor şi giocul gospodarilor, adică al celor căsătoriţi, aşadar erau rude la gioc. Cu ştergarul după gât flăcăul va giuca restul timpului numai cu fata îndrăgită. La spartul giocului, flăcăul avea permisiunea să conducă fata acasă. Colacul de Crăciun: Colac frumos împodobit şi ştergar cusut cu măiestrie oferite ca răsplată pentru că a giucat-o la giocul de Crăciun? Oferit drept legământ al statorniciei în iubire a fetei pentru flăcău? Oferit ca simboluri ale proiectatei lor căsnicii sub semn de belşug şi îndestulare, de armonie şi înţelegere? Colacul acesta era încărcat cu simbolurile pe care nu le mai pot descifra, la fel ca multe alte simboluri ale colacului, pe care-l văd doar ca o roată mare, o horă, în care-s prinse perechi, perechi de îndrăgostiţi, iar frângerea lui şi consumarea în familia flăcăului cred că însemna încuviinţarea dragostei celor doi, sau poate chiar se pun la cale: peţitul, croiala şi nunta… La Crăciun nici astăzi fetele nu plătesc jocul pentru că ele contribuie la împodobirea căiuţilor şi caprei cu fuste, batiste, zgărdiţe, mărgele. Astăzi giocul de Crăciun nu mai e de reeditat, s-a pierdut asemenea multor obiceiuri care dădeau lumii satului tradiţional românesc o cadenţă şi stabileau un cod de conduită nescris, dar respectat de toată suflarea satului. De petrecere sau ritualic jocul tudorean rămâne şi astăzi încântător şi, drept dovadă, vă prezentăm cele mai cunoscute giocuri de pe la noi. Punem în pagină cartografia câtorva jocuri tudorene de scenă, adică de spectacol de folclor coregrafic, cu 37

muzica şi strigăturile lor, doar pe cele mai des jucate de tudoreni la toate ocaziile, precizăm că aceste cartografieri sunt ale dansurilor de scenă, apoi câteva jocuri sunt exemplificate numai prin muzică şi strigături sau numai prin muzică.

Reprezentanţii giocului tudorean la Suceava în 1965 constituiţi într-un ansamblu

N-am considerat necesar şi nici interesant a se descrie jocul în cuvinte, întrucât cartografierea lasă celui interesat posibilitatea descifrării lui. Apoi multe din dansurile de la noi, varianta pentru scenă, se află cartografiate și însoţite de muzică și strigături în câteva culegeri care se găsesc în Bibliografia inserată la sfârșitul volumului de faţă.

38

1 ______ După Aurelian Ciornei, culegerea citată

39

2

40

3

41

4

42

_______ După Aurelian Ciornei, culegerea citată

43

Alte variante de Bătută de la Tudora

După D. Chiriac, culegerea citată

44

După D. Chiriac, culegerea citată

45

După D.Chiriac, culegerea citată

46

După D.Chiriac, culegerea citată

47

Bătuta de la Tudora joc mixt, 2005

Strigăturile la Bătuta de la Tudora Foaie verde trei scaieţi, La Bătută măi băieţi! Frunză verde bob de linte, Şi-o Bătută înainte! Uite-aşa se joacă fata Şi pe stânga şi pe dreapta! Frunză verde de-alior Trei bătute la picior! Ş-am zis verde de trifoi Înc-o dată trei bătăi Şi-nainte, bade hăi! 48

Frunză verde trei scaieţi Luaţi fetele, băieţi! Foaie verde pădureţ Schimbaţi fetele, băieţi! Tu te duci şi alta vine, Mai frumoasă decât tine! Foaie verde de cucută, Fugi de-aici că eşti urâtă. Şi iar verde pădureţ Lăsaţi fetele băieţi! Foaie verde şi-un trifoi, Faceţi unghiul, măi flăcăi! Şi iar verde şi-o urzică, O bătută să ne zică, Foaie verde şi-o lalea, Bătuta din Tudora! Şi iar verde de-o lalea, Pune talpa la podea Să sară zama din ea. Şi iar verde bob de linte, O Bătută şi-nainte, Şi iar verde lin – pelin, O Bătută lin şi fin. Iarăşi verde de-o lalea, Dă cu talpa de podea Să sară zama din ea Până n-o mai rămânea. Şi iar verde pădureţ Luaţi iar fete, băieţi! 49

Ridică mânuţa sus Să văd puiul un’ s-o dus! Ş-am zis verde de-o alună, Daţi fetiţa pe sub mână Pe sub mână înc-o dată Să se facă fusta roată! Hai cu fata la mijloc! Şi pe stânga şi pe dreapta Uite-aşa se joacă fata! Şi iar verde mărgărint Jocul nostru s-a gătit! Hei! 1987, Informator Formaţia de dansuri mixte; Culege Vasile Ungureanu

LA BĂTUTĂ, joc solistic bărbătesc

Nu se poate petrecere fără ca unul sau mai mulţi din bărbaţii prezenţi, buni jucători, să nu înceapă și să nu ducă la capăt – o remarcă e binevenită, acest moment al petrecerii este cu începutul cum crede fiecare actant și se termină tot când acesta consideră că a jucat destul și a arătat tot ce poate el. Uneori se joacă în grup de doi sau mai mulţi jucători fiecare vrând să arate că e mai bun și știe mai multe „figuri” și strigături. Vom reproduce acest joc în interpretarea fără de pereche a rapsodului total care a fost Gheorghe Dascălu. 50

51

STRIGĂTURA pentru jocul solistic LA BĂTUTĂ

Frunzuliţă de cicoare, Muzica puţin mai tare, C-am pornit cu capul sus Fiindc-avem multe de spus; Ţine bine capu drept, Nu-l ţiné ca vita-n chept, Vita-l ţîni cî-i sătulî, Da tu-l ţîi cî eşti fudulî! Altă foaie di mohor, Daţi-i drumu la picior! Frunzî verdi pădureţ, Luaţi feti, măi băieţi! Râdicî mânuţa sus, Sî vezi puiu un’s-o dus! Ş-altî foaie de-o alunî Dă fetiţa pi sub mânî Şî iar verdi di-acaţati (?) Dă fetiţa pi la spati! Iii, ha, i-auzi ia! Sî măritî soacrî-mea, Vai di capu cui o ia, Cî nu ştie mătura! Şî la stânga şî la dreapta Uite-aşa sî jioacî fata, Sama! I-auzi una! I-auzi două! I-auzi trei, mă! 52

I-auzi patru! I-auzi cinci, mă! I-auzi şasă! I-auzi şăpti, la mijloc, Sî răsarî busuioc, Sî răsarî cîte-un fir Sî miroas-a trandafir, Sama! Ş-altî foaie de-un harbuz, O bătaie ş-apoi sus, Altă foaie de zămos, O bătaie ş-apoi jios! Hei, ha, hei, ha! Ş-altî foaie de-alior, măi! Trii bătuti la chicior, Una, măi! Ş-am stat pi loc! Hei, şa! Ş-altî foaie lemn di tei, Chirosteili, flăcăi! Şî iar verdi ş-o lalea, măi! Ia mai las-o la podea! Sama! Las-o la podea sî zacî, Sî răsuni-n Valea Sacî, Sî răsuni la Bihor, C-aşa-i jiocu nopţîlor, Chicioarili nu mă dor! Ş-altî foaie bob di linti, Bate-un pinten şî-nainti, 53

Şî iar verdi ş-o lalea, Ia mai las-o la podea! Ş-altă foaie ş-on gutăi, măi! Cu dreptu doauă bătăi! Şî cu stângu tot aşa, măi! Ca la noi la Tudura, Sama! Ş-altî foaie de-alior, măi! Cinci bătuti la chicior, hei! Pi bătuti, tot aşa, Ca la noi la Tudura! Sama! Aş jiuca, da nu ştiu ghini, Mi-i ruşîni di copili, Mi-i ruşîni.aşa di voi, Ca şî lupului di oi, Sama! Şaltî foaie de-alior, Dă-i bataie la chicior, Şî iar verdi ş-o lalea, Ia mai las-o la podea, Hei! 1965, Informator Gh. Dascălu; În STRIGĂTURI

Bătuta de la Tudora este și un joc solistic bărbătesc. I se mai spune La bătută. Este un prilej pentru jucătorii mai talentați, dar și curajoși în a se prezenta comunității cu modul lor de a juca „altfel” decât toți ceilalți un joc greu, dar foarte frumos. Acum dansatorul improvizează figuri și pași noi, care sunt opera lui, pe care dacă va repeta jocul, nu-i mai ține minte și iar improvizează, chiar și strigătura nu e mereu aceeași, ea e strâns legată de pașii și figurile improvizate. 54

Ordinea versurilor din strigătură se modifică, firesc, după ce improvizează actantul. Jocul solistic la bătută nu a avut succes de scenă la categoria dans popular solistic, dar a avut răsunet în numărul sau programul de scenă al rapsodului popular Gheorghe Dascălu, care, chiar dacă improviza în scenă câte ceva nou, sau schimba ordinea figurilor, era un artist, nu degeaba specialiștii îl numiseră rapsodul total.

BOGHII,

joc mixt de perechi, în grup

Boghii jucat de copii în 1985, la prima ediţie a ZILEI SATULUI, 1985

55

1 56

2 57

3 58

4 59

STRIGĂTURILE la BOGHII Frunză verde trei scaieţi, Hai cu Boghii măi băieţi! Ş-am zis verde de cicoare, Hai cu Boghii la plimbare! Înainte şi-napoi C-aşa-i jocul pe la noi! Înainte pe sub mână Să jucăm o săptămână! Frunză verde bob de linte, Purtaţi Boghii înainte! Ş-am zis verde busuioc, Să-nvârtim Boghii pe loc! Numai lin şi lin şi lin Ca soarele pe senin. Şi luna prin nourele, Ca dorul mândruţei mele! Şi iar verde brebenoc, Să oprim Boghii în loc! 1982, Informator Vasile Şerpe; Culege Vasile Ungureanu

60

61

CĂRĂȘELUL, joc mixt sau bărbătesc de perechi, în grup STRIGĂTURILE la CĂRĂȘEL Şi iar verde pădureţ Foaie verde trei scaieţi Cărăşelul, măi băieţi! Hai săracul cărăşel, Cum se joacă uşurel, Uşurel şi pe săltat, Ca fata la sărutat! Uşurel ca piatra morii Şi ca fata lui Grigori! Hai la dreapta numai una Că la stânga-i totdeauna! Şi la stânga, măi băieţi Că la dreapta nu puteţi! 1987, Informator Formaţia de dansuri bărbăteşti; CulegeVasileUngureanu

Cărășelul cu dansurile bătrânești, Suceava, 1980

62

63

STRIGĂTURILE la CHINDIE Frunză verde pădureţ La Chindie, măi băieţi, Care vreţi, care puteţi, Care nu, mai rămâneţi În pădure la bureţi! Suntem gata de plecare, Muzica puţin mai tare! Ş-am plecat cu capul sus, Fiindc-avem multe de spus! Frunzuliţă grâu mărunt, Lăsaţi brâul la pământ, Foaie verde ş-o lalea, Faceţi pinteni la dreapta! Frunză verde viorea Şi la stânga tot aşa! S-a dus una, s-a dus două, S-a dus trei şi-o dată hei! 1982, Informatori Vasile Şerpe şi Dumitru Crap; Culege Vasile Ungureanu

Vasile Apostol, cântând din trişcă în 1976

64

65

1

66

2 67

3 68

4 69

Raţa în interpretarea formaţiei mixte, iunie 2011

STRIGĂTURILE la RAŢĂ Hai la raţă, măi băieţi, Care vreţi, care puteţi Care nu, nu vă prindeţi Că de mine rămâneţi! Trece Raţa Dunărea, Iacătă-o ia! Cu Răţoiul după ea, Iacătă-o ia! Trece raţa şi-un răţoi Şi cu dreptul, trei bătăi: Un, doi, trei! Şi cu stângul alte trei: Un, doi, trei! 70

Şi cu dreptul pe-amăgeală, Un genunchi şi la podeală, Un genunchi şi-un papuc Şi dă-mi drumul să mă duc! Frunză verde grâu mărunt Lăsaţi brăul la pământ! Una! Frunză verde şi-o lalea, Lăsaţi brâul la stânga! Una! Frunză verde trei scaieţi, Lăsaţi brâu-n două părţi! Una, două! S-a dus una, numai una! Iacă-i una! Şi pe-a doua tot aşa! Una, două! Un, doi, trei! Stai pe loc şi bate trei: Un, doi, trei! Frunză verde trei scaieţi, Asta-i Raţa, măi băieţi, Ş-a mâncat un miez de nucă Şi-i dăm drumul să se ducă! Frunză verde mărgărint, Jocul nostru s-a sfârşit! 1982, Informatori Vasile Şerpe şi Dumitru Crap; Culege Vasile Ungureanu

71

STRIGĂTURILE la B ă t r â n e a s c ă Aşa joacă bătrânii Când înfloresc călinii. Călinii s-au scuturat, Bătrânii s-au săturat De băut şi de mâncat Ş-amu-i timpul de jucat. La pământ cu piciorul Să răsară mohorul, Să răsară câte-un fir, Să miroase-a trandafir! Trandafir de pe cărare Răsădit de-o fată mare! Trandafir din mânăstire Răsădit de-a mea copile!

Dansurile bătrânești pe scena de pe lacul din Dumbrava Sibiului la Festivalul Național al tradițiilor Populare, ediția a III-a, 2003 Interpretând Bătrâneasca

72

Şi iar verde lin – pelin, O lecuţă lin şi fin! Şi iar verde-a macului, Ia mai daţi-o dracului! Pune cizma la podea Să sară zama din ia; Să rămână oasele, Să le roadă babele! Şi iar verde lemn sucit Jocul nostru s-a gătit! 1987, Informator Formaţia de dansuri bărbăteşti; Culege Vasile Ungureanu

Formația de dansuri populare bărbătești Bătrânii de la Tudora interpretând Bătuta de la Tudora, iunie 1986

73

74

OBICEIURILE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ „Tradiţia nu este, poate, decât chiar viaţa însăşi care se reînnoieşte fără ca să se schimbe asemenea mersului stelelor, bătăilor inimii şi valurilor mării.” G. M. Cantacuzino

75

Poate că nicăieri o comunitate nu e mai fiartă, mai interesată de un obicei al locului cum e la noi la Anul Nou, căci aici, în vatra noastră pitită sub poale de pădure, sărbătorile de iarnă au o strălucire aparte. De cum se intră în Postul Crăciunului, pe cătunele mari – Vale, Cornăţel, Ruşi şi Arini – se aleg cei care vor face joc, adică calfele. Ei îşi adună cetele după roluri: căiuţi, capră, urşi, ţigan la urs şi ţigancă, restul alaiului adunându-se de la sine. Zorul pregătirilor se înteţeşte în preajma Crăciunului. Se tocmeşte muzica (e o cinste deosebită să ai la joc fanfară – bantă – şi nu simpli lăutari, fie ei şi orchestră, cum li se spune acum). Cu ani în urmă se considerau săraci cei care împăcau la joc lăutari şi nu bantă. Se adună din sat de către fiecare căluţ ce-i trebuie pentru costumare, iar pentru capră şi mascaţii principali sarcina de a aduna costumul şi recuzita revine calfelor. Pe la jumătatea postului încep repetiţiile. La casa unuia din calfe, pe înserate se adună căiuţii şi capra şi după o trişcă, repetă, încercând să fie originali, măcar printr-o figură nouă, în jocul căiuţilor, printr-o altă aşezare în scenă. Se repetă seară de seară. Participă la aceste repetiţii şi gospodari, foşti calfe şi pricepuţi în ale jocului acestuia. Se caută urătorul. Aici e o adevărată concurenţă ca să-l aibă pe cel mai bun, mai dorit de sat. 76

În seara Ajunului Crăciunului – 24 decembrie - se umblă cu colinda. Textele colindelor sunt religioase şi laice. Ceata colindătorilor pe sexe şi vârste era bine delimitată până prin deceniul al şaselea al secolului nostru. Treptat ceata s-a împuţinat, mergându-se în grupe mici de 2 – 3 colindători (copii), sau chiar de unul singur. Pentru frumuseţea lor să urmărim două dintre aceste colinde: Vină gazdă la fereastră C-am ajuns şi sara astă, De când sara a venit, Colinde n-aţi auzit Şi de asta am venit, Să vă colindăm cinstit! Vai! de ceia ce nu lasă Pe colindători la casă, Că lor le sunt pregătite Chinuri şi dureri cumplite! Raiule, grădină dulce Din tine nu m-aş mai duce, De dulceaţa poamelor, De mireasma florilor, Şi de glasul păsărilor. Şi de amu până-n vecie Mila Domnului vă fie. La anul şi la mulţi ani! 1972; Informatori Ileana Ţârmac şi Mina Ocu; Culege Vasile Ungureanu Pe cărarea şerpuită Cu argint împietruită Vin cântând de sărbători 77

Cete de colindători. Busuioc verde pe masă Dă-ne, gazdă, drumu-n casă! Că umblăm cântând de-aseară La fereşti cu geruială; Şi de-aceea terminăn, „La Mulţi Ani!” noi vă urăm. 1980; Informator Grup folcloric şi publicat în Pavel Delion În prezent, obiceiul pare a cunoaşte o renaştere, poate şi datorită televiziunii, dar şi şcolii şi bisericii. S-a umblat în sat, în Ruşi şi Capul Codrului, cu colinda rusească, iar pe Vale şi Cornăţel cu patruzeci – cincizeci de ani în urmă nu se colinda aproape deloc. Acum se umblă în tot satul. Tot din această seară a Ajunului se porneşte umblatul cu steaua. Trei copii îmbrăcaţi în costum popular, cu ştori tricolore puse în cruciş pe piept şi spate, cu căciulile îmbrăcate în fâşii de hârtie creponată franjurată, pornesc să colinde satul cu o stea sau şi cu stea şi cu luceafăr. Se umblă cu steaua până la Iordan (Sf. Ioan Botezătorul). Textul la Stea este „Steaua sus răsare” – text binecunoscut din orice culegere sau manual. Cu colinda se umblă, până la Anul Nou şi chiar după. Este obiceiul ca în aceste zile să meargă rude la rude, cunoscuţi la cunoscuţi şi colindă, după care intră în casă și se omenesc. La Crăciun se fac jocurile cătunelor în trei locuri din sat. Au fost timpuri când se făcea joc în perimetrul cătunului: în Ruşi la hanul „la Ratuş la drum”; pe Cornăţel, la Radu; pe Vale, la Popovici (Adămoaia) sau în Han, în centrul satului. Treptat s-au tot mutat, şi-au schimbat locurile şi-au venit cu toţii în centrul satului la trei gospodării cu curte mare: la Vasile sau la Nică Şerpeanu; la Gavriluţă şi Vasile 78

Cepoi, unde erau sau fuseseră şi crâşme. S-au mai făcut jocuri şi în parcul comunal şi la Nicu Andone, N. Calimandruc. Jocul începe după-amiaza, după terminarea slujbei (liturghiei) la biserică. De câteva ori se fac repetiţii ale jocului căiuţilor şi caprei, prilej de critică, corectare, îndreptare şi îmbunătăţire a jocului acestora de colectivitatea prezentă la joc. Căci nu e gospodărie din care măcar un membru să nu fie acolo. În ultima seară a Crăciunului repetiţia este mai lungă, e ultima. Se obişnuia chiar ca, în zilele Crăciunului, calfa să fie îmbrăcat în costum de căluţ, iar în ultima zi toţi căiuţii erau cu chipiu. Era aceasta un semn distinct de recunoaştere a rolului asumat în joc, în forma sa specifică a momentului Anului Nou. În săptămâna aceasta de la Crăciun la Ajunul Anului Nou, de la copii la moşnegi, toţi au de lucru. Se fac măştile, se adună piesele de port pentru costumaţie şi recuzita fără de care nu se poate desfăşura obiceiul. Care erau măştile noastre mai importante? Eraui măști pentru moșnegi și babe, căldărari, doctori, negustori. Aceste personaje intrau în gloata mascaților din partea bufă a alaiului caprei. La măști erau folosite: o cojocină tuşinată, nişte bucăţi de stofă, pălării vechi, câlţi sau fuior de cânepă, lână de oaie sau păr de capră, beţişoare de cocean de porumb sau boabe de fasole boambe. Se chibzuia fiecare flăcău să facă ceva ce să nu mai aibă altul, era deci o întrecere în secret, ca şi între fete la cusutul cămăşilor, Şi cu cât era mai schimonosită faţa, cu cât stârnea mai multă repulsie în privitori, cu atât se diferenţia între purtători realizatorul măştii. Fiecare caută să fie unic, să nu fie recunoscut şi, de aceea, ce face nu arată nimănui. Pentru arhaicitatea, autenticitatea şi expresivitatea lor unele măşti de la noi ilustrează tratatul de Istoria teatrului din România, vol. I de sub redacţia acad. George Oprescu, şi alte lucrări. 79

Imaginile din lucrarea citată, pag.75

Confecţionarea unor instrumente din recuzită cerea nu numai timp şi materiale specifice, ci şi îndemânare. Buhaiul şi ciurul se confecţionau cu pielicică subţire, bine dubită şi întinsă ca să aibă rezonanţa dorită la lovirea cu bastonaşul sau la trepidaţiile transmise de păr. Mai ales ciurul şi doboşica se făceau pe veşcă de lemn (acum e de metal) cu piele de câine. Se ajunsese la o expresie aruncată câinilor „te fac ciur” sau „o să te fac doboşică de Anul Nou”. Acum se foloseşte folia de plastic cu sunet aproape metalic. Buhaiul este acţionat printr-o viţă de păr de cal, bine degresată şi mereu umezită cu borş. De aceea urătorii purtau cu ei sticluţa cu borş, pe care o împleau pe la casele cunoştinţelor sau ale lor. Pentru a avea sunet uniform, mâna trebuia să fie curată şi mereu udată cu borş. Era o adevărată măiestrie să se tragă cum trebuie buhaiul. Pentru buhai se sacrifica o cofă sau un budăieş, ori chiar o putinică. Unii flăcăi împodobeau buhaiul cu brad şi cordele colorate. 80

Copii cu buhaiul, decembrie 2011 Clopotul se împodobea şi se mai împodobeşte încă cu un bucheţel din câteva fire de busuioc, câteva firicele de muşcată (dacă au) şi o crenguţă de brad legat de coada din lemn.

Alaiul caprei cu urător, 1984

81

Urător cu clopot gătit, decembrie 2011 Harapnicul se face din cânepă împletită din şase sau opt viţe în patru muchii, apoi în trei şi rotund şi e lung de 2 – 3 metri şi cu şfichi care, pe măsură ce se uzează, se înlocuieşte cu altele, pregătite din timp. Cu toate pregătite, cu toate aranjate la locul lor, trece noaptea aşteptării dinspre Ajunul Anului Nou. Încă de cu noapte, pe 31 decembrie, satul începe să forfotească. Se aude cornul uneori şi câte un bucium dinspre locul unde se îmbracă capra, adică casa calfei care găzduieşte adunarea sau întocmirea alaiului caprei de pe cătun. Încep să se audă zurgălăi, clopote, tălăngi, şuierături, tropote de cal. Apar şi primii mascaţi pe propriile picioare, fie pe cai. Fac câte un circuit pe câte o uliţă, ba până prin centrul satului şi se îndreaptă spre locul adunării. După ce s-au adunat cu toţii, şi-au făcut cortul, au împodobit plugul se înşiră în alai, nu înainte de a mai repeta o dată jocul întreg. 82

S-a adunat şi multă gloată: copii, femei, bărbaţi, tineri şi vârstnici. Se înşiră pe drum şi, în sunetul muzicii, pornesc spre centrul satului, oprindu-se, pentru a juca pe la unii sau alţii, drept ultime repetiţii înaintea marii confruntări din sat. Obiceiul de a veni în centrul satului e foarte vechi. Se adunau la boier, apoi la preot, apoi la primărie şi mai nou pe o estradă ridicată în centrul satului pe toloaca de lângă şcoala „Tiberiu Crudu”, estradă ridicată prin anii şaptezeci. Aici şi doar la câteva gospodării se face jocul întreg. Dar să revenim la alaiul înşirat pe drumurile satului. În frunte este urătorul într-un frumos costum popular cu suman sau cojoc, cu clopot mare şi frumos împodobit. Este urmat de doi buciumaşi (adaus de prin anii şaizeci) şi de plug. Până prin anii nouăzeci, plugul era tras de una sau două perechi de boi. Şi plugul şi jugurile boilor erau frumos împodobite cu brad şi panglici colorate. Nu stăm acum să căutăm adâncile semnificaţii chiar mitice ale acestor pregătiri, dar trebuie să arătăm o mutaţie neavenită, un amestec brutal în obiceiul acesta atât de curat, care se pare că nu poate fi îndepărtată uşor pentru că nici nu are cine s-o facă. Prin anii cincizeci – şaizeci s-a politizat şi obiceiul acesta de către „activiştii culturali” care „săracii” nu aveau nimic în comun cu cultura populară. Au pus lozinci la boi şi pe cortul ţiganilor şi au introdus purtători de steaguri. Cu tot timpul scurs după 1990, organizatorii de azi ai alaiurilor se încăpăţânează să păstreze aceste „făcături”, „lipituri” care strică. Alt aspect este copierea unor mode cu care s-au întâlnit tudorenii pe la diverse întruniri sau concursuri prin ţară, au adus în scenă, nu mai vorbim că şi pe drum pentru fiecare căluţ câte o fată în costum (unele zic popular, noi i-am zice de şatră) care tremură de frig făcând decor şi apoi, la încheiere, se joacă o „Horă a Unirii”, alt adaus de aceiaşi culturişti care nu numai că nu-şi are rostul, dar prin suita dansatorilor devine satiră şi nu e cazul să râdem sau să ne batem joc de Sfânta Horă a Unirii. 83

Poate ne vor auzi ai noştri măcar citind aceste pagini şi vor înţelege ce-i bun şi se cade şi ce trebuie izgonit pentru că nu se cuvine să fim alţii. După plug urmează partea cea mai strălucitoare, centrul atenţiei: căiuţii şi capra.

Alaiul caprei, decembrie 2010, preluare dintr-un film de televiziune Pe două flancuri, câte patru sau cinci pe flanc, având în mijloc capra merg jucându-şi căluţul de la dreapta la stânga şuierând şi în sunete de zurgălăi sau clopoţei. Vine la rând muzica şi, după ea partea grotească a alaiului; ţiganul la urs şi ţiganca sau ţigăncile, ursul sau urşii, capre de stuf, moşi şi babe, căldărari, jidani, alte măşti şi cortul ţiganilor. E un amestec de pur şi impur, de strălucire şi întuneric, de estetică a frumosului şi urâtului care-şi doreşte şi-şi aşteaptă decodificarea. Cu ochiul atent să ne oprim la fiecare dintre aceste personaje. 84

Urătorul este bun de gură, cu o voce puternică să fie auzit de mulţime, şi cunoscător al unui repertoriu de urături cu care poate să reprezinte cătunul. Au fost în sat urători renumiţi: Vasile Apostol, Gheorghe Dascălu, Iordache Vatamanu, Vasile Bunduc, Gheorghe Vatamanu. Într-un text pe care nu l-am apucat a înregistra în întregime se spune despre vechimea obiceiului mersului cu plugul sau cu pluguşorul: „Sara o-nsărat Şi noi cu plugul ne-am luat După cum am apucat Obiceiul din străbuni, Obicei din oameni buni, Obicei de mii de ani, De la daci, de la romani.” Iar către final: „Sfântă-i brazda plugului!” Raţă, câne, gâscă, pui, Toate cresc pe urma lui; Cât e lumea de deşteaptă, De la plug mâncare-aşteaptă, Regele, cât îi de mare, De la plug cere mâncare…” 1980, informator Gheorghe Vatamanu; Culege: Vasile Ungureanu Câteva din piesele cele mai reprezentative din repertoriul de urături din satul nostru sunt în volumul nostru Pe sub poale de pădure, Botoşani 1998. 85

Nu putem să nu spunem, cu amărăciune, mutaţia produsă de textul urăturii. De la texte cu funcţiile de urare, de felicitare şi de festivizare, astăzi s-a ajuns la nişte texte satirice şi umoristice la adresa autorităţilor locale sau chiar centrale; la luarea în râs a unor oameni sau naraţiuni cu întâmplări fără haz din viaţa de zi cu zi. Un reputat cercetător al Pluguşorului, căruia i-a închinat o monografie, Vasile Adăscăliţei afirmă: „Improvizatori recunoscuţi şi, adesea, talentaţi actualizează în permanenţă, în spiritul dorit de cei mulţi, şi localizează urăturile” (Pluguşorul, p. 86) şi tot domnia-sa numeşte unele din aceste urături „texte neagrare”. E vorba de o schimbare a gustului rafinat al sătenilor? De o poluare a acestui gust? Se pierd semnificaţiile şi funcţiile urăturii în contemporaneitate? Cine se încumetă să răspundă întrebărilor de mai sus? Urătorii se înghesuie cu texte fabricate de versificatori de ocazie din partea locului sau de aiurea, texte care mută mesajul obiceiului de la tradiţional în prost gust (nu credem să fie prea dură afirmaţia şi alta nu găsim). Apreciaţi dacă greşim cu exemplele care urmează: Aho, aho! Sara sfântului Vasile Fie-vă, boieri, de bine! Sara încă n-o-nsărat Noi cu plugul ne-am luat Pe la curţile dumneavoastră Cele înalte şi sprâncenate Cu perdele ridicate. Perdelele-s de mătasă Bine v-am găsit acasă! Stânga – dreapta trei bătăi Mai strigaţi odată hăi! Hăi! Hăi! 86

Răzămaţi-vă de perdele Ş-ascultaţi vorbele mele: Astă seară de mult ce-am mâncat C-un ciolănaş m-am înecat, Părinţii s-au supărat Ş-afară pe uşă m-au dat. Ş-am luat-o înspre Apus Să vedeţi unde-am ajuns! Hăt, departe, într-un sat Ş-acolo m-am însurat! Frumoasă mireasă mi-am luat, Nu vă fie cu bănat! Are-un nas cam mărunţel Cât un pui de bostănel, Îşi ţine nasul cu piciorul, Îşi taie mucii cu toporul. Stânga-dreapta, trei bătăi Ia mai îndemnaţi flăcăi! Hăi! Hăi! Dar las pe fimeia mea Şi vă spun de soacră-mea! Soacră-mea îi durdulie, Îi place multă fudulie. Capul nu şi-l cheaptănă, Casa nu şi-o mătură, Dar la ochi cu verde-şi dă, Pe obraz îi muruită Ca poiata văruită Pe la gât poartă mărgele Şi pe degete inele. Dar o las la Dumnezeu, Să vă zic socru-meu, Socru-meu e un dârlău, 87

Toată noaptea-i prin Hârlău Dimineaţa-i la Bacău. La amiază când se scoală Capul lui e plin de boală. Haida roată măi flăcăi Şi strigaţi cu toţii hăi Hăi! Hăi! Şi v-am mai ura, ura, Tare mi-i c-om înnopta Pe la poarta dumneavoastră Departe de casa noastră, Câte hopuri, hopurate La mulţi ani cu sănătate, Câte pene pe cucoşi Atâţia copii burduhoşi Staţi cu plugul, băietani, La anu şi la mulţi ani. 1983, Informator Vasile Ţărmac; Culege Vasile Ungureanu. Sau o alta din care redăm doar un fragment: Anu-aista-n sat la noi Nu prea s-a făcut popşoi, Sfecla s-a făcut destulă! Samahoanca merge strună! Din doi saci de sfeclă rasă, Douăzeci de chile iasă, Dacă pui drojdie mai bine Iasă douăşcinci de chile; Cănd să pun la foc cazanu, Iaca şi miliţianu: 88

- Ce faci, bade, cu cazanu? - Iaca fierb la porc bostanu! Când ridică capacu’ Strănută de-l lua dracu! Cazan, ţeavă, poloboc Toate le-a luat pe loc. Razamaţi-vă-n călcâi Şi strigaţi cu toţii hăi! Hăi! Hăi! Multă vreme n-a durat Altele s-au instalat: Cazan nou şi ţeavă fină, Scoţi rachiu cu tescovină De la trii pahare-n sus Zaci ca trenu’ printre munţi! Iac-aşa faceţi şi voi Şi strigaţi cu toţii hăi! Hăi! Hăi! 1999, Informator Alexandru Livadariu; Culege Vasile Ungureanu Căluţul este un flăcău costumat cu iţari, ciubote şi flanea albă. Peste acestea pune un veston de croială militară, cu epoleţi, ighileţi, centură cu diagonală şi un fleonc (fiong) de mătase roşie la gât, şi pe cap are chipiu. O fustă mare, largă şi lungă, cu fălbărăli acoperă picioarele până aproape de pământ. La brâu, în faţă şi în spate are două veşti (cercuri) de lemn care dau corpului o oarecare lungime – creând impresia unui corp de animal. Din veşca de la spate iese coada, un fuior de cânepă, iar pe cea din faţă este montată mascoida căluţ.

89

Dacă, din curiozitate, am întreba un localnic cum este căluţul: este mascat sau nu ?, răspunsul ar fi invariabil: nu! Şi totuşi căluţul poartă mască. Această mască este jucată şi e calul, numit de etnografi mascoidă. Faţa flăcăului nu e mascată, e în spatele coroanei căluţului şi exprimă bucuria strunirii şi călăririi unui cal frumos, nărăvaş dar dresat. Din lemn cioplit de forma unui cap de cal cu gâtul lung, îmbrăcat în pânză albă, cu coamă de lână albă este înhămat cu căpăstru de piele neagră cu hăţurile trecute pe după gâtul căluţului (călăreţului). La gât are şi o salbă de zurgălăi şi de clopoţei. În jurul capului este podoaba principală şi adevărată a calului, o coroană bogată din canafi (canafuri) de strămătură de diverse culori şi oglinzi. În centrul coroanei este o oglindă mare rotundă, apoi pe un cerc în jurul ei şase oglinzi mai mici, tot rotunde. S-au făcut referiri la cultul soarelui şi prin aceste oglinzi care ar fi planetele (atâtea ar fi fost cunoscute în vremea începuturilor obiceiului cu calul) şi oglinda mare, soarele. În anii nu demult trecuţi, plecarea masivă a tineretului spre alte locuri din ţară unde munceau şi locuiau i-a determinat pe aceştia să ia de acasă calul pentru a-şi decora casa, în care se aglomerau mobilier orăşenesc, piese de bazar şi folclor autentic. Uzura prin folosirea îndelungată, vânzarea unor cai diferiţilor amatori de asemenea suveniruri au determinat scăderea numărului de mascoide cal. Iar folosirea căiuţilor în orice fel de spectacol folcloric ca un oarecare dans, obiceiul în sine a început să-şi piardă codul şi mesajul şi, golit de semnificaţie, când s-au confecţionat cai noi, s-au făcut cu mutaţii profunde: cu coroana mult micşorată în circumferinţă, număr de canafi, iar oglinzile mici au ajuns doar patru, şi acelea pătrate. Mutaţiile acestea aduc mari deservicii semnificaţiilor iniţiale ale calului, ele îndepărtează mascoida cal de funcţia ei în ritualurile obiceiului de Anul Nou. 90

Căluț, decembrie 2011

În jocul calului sunt antrenaţi opt sau zece căluţi. Calul se joacă ţinut cu ambele mâini de gât prin mişcări de la dreapta la stânga şi înapoi şi prin mişcări de sus în jos. În marş, calul este purtat pe o mână, iar în timpul jocului este în faţă acoperind chipul flăcăului care-l joacă. Figurile poartă nume ca: treceri, săritura la potcoavă, galopul, rombul, salutul, ocolirile. Din informațiile culese, am realizat cât de diferit de jocul de azi al căiuților era în vechime, vechime care se duce cam spre primul deceniu al secolului al XX-lea. Până atunci căiuții erau împărțiți în două grupe: căiuții albi și căiuții roșii. Care erau semnificațiile acestor culori, nu e greu de precizat. Etnologii precizează că „Pentru tineret 91

mai precis, pentru fete, calul alb joacă un rol și în viața lor erotică”.( Papahagi, MDF , pag. 114) sau …calul alb devine imaginea frumuseții desăvârșite…Alb, dar de un alb strălucitor, calul este un simbol al măreției….domină figura simbolică a calului alb de ceremonie, pe care călăresc eroii, sfinții (DS, pag. 234, 235)

Evoluează formația de căiuți a Căminului Cultural Tudora în 1984

92

93

94

95

96

În ritmul muzicii, căiuţii strigă: Tot pe loc, pe loc, pe loc, Să răsară busuioc, Să răsară câte-un fir Să miroasă-a trandafir. Hai, la stânga numai una Hai, la dreapta totdeauna Hai, la stânga băieţei, Hai, să răsară tinerei Tinerei fără mustaţă Hai, ce se-nvaţ-a strânge-n braţă.

Formația de căiuți a Căminului Cultural evoluând la Suceava în fața Casei de cultură, 1986

Se mai aud şi alte strigături de la diferite jocuri locale. 97

Muzica după care se joacă calul, este aceeaşi de la începutul şi până la sfârşitul jocului şi este grăitoare pentru funcţia ritualică a jocului cailor. La un moment dat se întrerupe jocul cailor şi intră în atribuţii capra, deci începe, jocul caprei.

Capră și căiuți evoluând, decembrie 2011

Capra este piesa principală a alaiului, ea este cea care dă numele întregului ansamblu – Capra de pe Vale, Capra de pe Cornăţel, Capra din Ruşi. Flăcăul purtător şi jucător al caprei e costumat ca şi căiuţii, dar nu are veşti şi pe cap poartă căciulă peste 98

care se pune o fustă lăsând capul liber şi peste el cade un triunghi de pânză albă, basmaua caprei. Mascoida capră este un triunghi de lemn care se îmbracă cu mărgele, (zgărdiţe, şiraguri - mai ales de hurmuz). În centrul ei este o oglindă mare rotundă (ca la mascoida calului), iar deasupra are o coardă cu canafuri ca cele din coroana calului.

Mascoida capră

Sub oglindă, în centru stă capul de capră cu ochi de oglindă cu corniţele decorate cu mărgele şi cu zurgălău la barbă. Maxilarul superior este fix pe cadrul de lemn, cel inferior este montat într-o articulaţie care-i permite jucătorului ca, folosindu-se de o sforicică, să bată din maxilar în ritmul muzicii. Bătăile lemnelor (maxilarelor) şi sunetul zurgălăului dau o armonie specifică.

99

Jocul caprei este simplu şi constă din deplasarea caprei prin faţa căiuţilor şi plecăciuni / închinăciuni. În timpul jocului caprei, căiuţii strigă: Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Vine capra de la munte, cu steluţe albe-n frunte! Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Ţ-am dat fân şi n-ai mâncat, Ţ-am dat paie-ai lepădat Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!

„Capra este spectacolul popular cel mai răspândit. … Nu știm dacă a fost, în adâncul timpului, un rit sau o joacă scornită de un șugubăț inventiv. Toate simbolurile și semnificațiile s-au topit de-a lungul timpului. Astăzi capra este un spectacol buf, înfățișându-se în nenumărate variante de conținut și expresie.„ (Oprișan, TFS, pag. 241242;

100

101

După jocul caprei, căiuţii reiau jocul şi după câteva figuri încheie partea întâi a spectacolului unei capre. Urmează partea bufă, grotescă. Jocul ursului adună mai multe personaje fixate de tradiţiile noastre: ţiganul la urs, ursul sau urşii, ţiganca / căldărăriţa sau ţigăncile, uneori fiind două cu urşii lor. Ţiganul la urs, numit şi ursar, este în centrul atenţiei fiecărui ansamblu. De aceea se caută să se găsească şi să se tocmească de către fiecare calfă cel mai bun dintre cei care fac acest joc.

Ursari, decembrie 2011

Costumul este simplu: pantalon şi bluză neagră, cu bazoane roşii şi ţărţămuri, adică franjuri, albe, sau mai nou, galbene. Pe cap poartă o căciulă ţuguiată, lungă, de piele prelucrată ca pentru haine cu luciu, pe care o împodobeşte cu fel de fel de broşe, zgărdiţe de 102

mărgele, medalii vechi, insigne, într-un cuvânt obiecte metalice strălucitoare. În vârful căciulii este un canaf mare roşu de lână şi o băşică de porc umflată, cu grăunţe în ea şi vopsită tot roşu. Mijlocul este strâns într-o curea lată cu nasturi / rozete şi pe trunchi sunt în cruciş două curele de acelaşi fel. În picioare opinci de porc, uşoare la jucat, cu canaf roşu în vârful gurguiului şi cu zurgălăi. Are faţa vopsită cu negru şi roşu. Instrumentul pe care-l foloseşte este ciurul cu diametrul până la 70 cm. şi un băţ pentru a bate ciurul. Ţiganul la urs cântă, strigă, şuieră, joacă, se mânie şi se bucură, este de fapt momentul când de la spectacol coregrafic se trece la teatru.

Ţigănci cu urşi în 1984

După intrarea în arenă / scenă, el strigă: 103

„Mă Valerică, mă!” şi reia această strigare de 2 – 3 ori. Apare ţiganca cu ursul şi ţiganul începe: „Vină, Valerică, vină” sau „Stejărel din rădăcină”. Vină, Valerică, vină, Vină, vină-ncetinel Ca oiţa după miel. Ursu meu din Spania L-am adus cu sania, Şi l-am scos din vizunie La Postu Sântă-Măriei; Şi i-am pus veriga-n bot De când era mic de tot, Nu era chip de lăsat Că mânca porcii din sat. Şi ţiganca se sfădea Cu toate nevestele. Şi pe urs mi-l blăstăma „Mâncatea-ar dubala!” Culege Vasile Calimandruc şi publicat în „Mlădiţe tudorene”

Stejărel din rădăcină, Vină, măi Gavrile, vină! Vină la ţigan încoace, Că-ţi dau pâne şi dulceaţă, Şi rachiu de tescovină; Vină, măi Gavrile, vină! Acest urs eu l-am vânat De la Oceanu-ngheţat! Ş-am trecut şi Dunărea 104

Cu doi urşi alăturea. Frunzuliţă de negară, Sunt ţiganu-ntâi din ţară. Măi Gavrile, nu te da, Nu te da, nu te lasa! Nu te da la muietură, Ca iarba la tăietură! Nu te da muietului, Ca iarba tăietului! Măi Gavrile, nu mai sta! Îa-ţi dârjaua ş-om pleca. Şi iar verde ş-o lalea, Ia mai las-o la podea! 1969, Informator Iordache Vatamanu; Culege Vasile Ungureanu În tot acest timp ursul joacă şi ţiganul bate în ritmul cântecului şi al acompaniamentului muzicii, sau strigă sau fluieră şi exclamă: „Mă, Valerică, mă!” Altă variantă a chemării ursului și țăgăncii: Mai întâi și la-nceput, Să vă spun de unde sunt, Sunt ursar din Tudora Cu ăst urs alăturea! La tulpina bradului, 105

A fătat ursoaica pui Şi m-am dus încetișor, Şi-am furat un puișor! Vino ursule la mine, Să-ţi dau miere de albine. Vino la ursar în braţă, Să-ţi dau pâine și dulceaţă Şi rachiu de tescovină, Vină, Valerică, vină! Când l-am adus era mic, Şi-a crescut mare, voinic! L-am adus de mititel, Când era cât un căţel. A crescut mare de tot, Şi i-am pus verigă-n bot! De trei săptămâni trecute, Vin cu ursul de la munte, De trei săptămâni de post, Eu cu ursul n-am mai fost. Şi-am venit cu el în sat, Să-și câștige de mâncat. De mâncat și-o câștiga, Dacă oamenii i-or da L-am adus în faţa voastră, 106

Tot cu muzică frumoasă! 1970, Informator Gheorghe Dascălu Culege Vasile Ungureanu Altă variantă de strigături în timpul jocului ursului: Hai Martine nu mai sta, Pune laba pe dârja, Şi începe a juca! Ursul meu tărcat pe frunte, Joac-a dracului de iute. Ursul meu tărcat pe bot, Umblă după fete mort!. Frunzuliţă de nagară, Sunt ursaru'ntâi din ţară, Şi m-o dus mintea măi frate, Să port ursul pe la sate! Când jucam noi mai vârtos, O căzut haramul jos. Vai de mine, ce-am păţit, Ursul ni s-o bolnăvit! Haide saltă cât mai sus, C- Anul Vechi s-a dus. Saltă-te-n două picioare, Să arăţi cât ești de mare!. Joacă, joacă mărunţel, Ca frunza de pătrunjel! Joacă, joacă mai mașcat, 107

Ca frunza în păr uscat!

Nu te uita că îi frig, C-amu-i vremea de câștig, Şi cu banii câștigaţi, Om ajunge noi bogaţi! Amu vă urăm: La mulţi ani, Sănătate și mulţi bani!

1980, Informator Ion Vatamanu Culege Vasile Ungureanu Unele strigături sunt licenţioase şi reproducerea lor nu e numaidecât cerută aici. Una din ele, ameliorată de însuşi ţiganul la urs, o punem în pagină: Bate toba la Craiova Să s-audă la Moldova C-a murit mama lui Toma N-a murit de moarte bună, C-a murit de dor de… prună! 1980, Informator Gheorghe Dascălu; Culege Vasile Ungureanu Ursul sau urşii, uneori unul mare şi unul mic sunt costumaţi cu cojoace întoarse pe dos, pantaloni numiţi meşini tot din piei întoarse pe dos. Corpul este încătărămat în curele cu rozete sau cu lanţ subţire. În picioare au opinci de porc cu canaf roşu în vârful gurguiului şi cu 108

zurgălăi. Masca este simplă doar că avea o verigă la bărbie, astăzi dispărută. Lanţul de la brâu e lung şi îl poartă de capăt ţiganca. Ursul are hadarag, un par de lemn vopsit, de 2 m lungime, cu diametrul de 5 – 6 cm. Şi cu verigi în ambele capete legate în fier. De hadarag se sprijină în jocul său, pe el imită urcuşul în copac şi altele.

Urși pe cort, decembrie 2011

În joc, ursul se îmbolnăveşte, cade, revine la viaţă, reia jocul spre bucuria tuturor din suită sau spectatori. Acum e prilejul unor strigături, glume şi gesturi deochiate, gustate de public. După revenirea ursului, urmează suita mascaţilor de toate felurile: capre de stuf, moş şi babă, doctor şi felceriţă, jidani şi căldărari, măşti diverse de toate felurile, an de an apar altele, chiar cu tendinţa de a deveni o cronică mascată ca în caricatură a unor realităţi imediate. 109

Flăcăi şi mascaţi în 1968

Să fie aceasta o tendinţă de ancorare în azi a unui obicei străvechi? Iată o întrebare la care greu se poate găsi răspuns. Fiecare mască caută să se impună atenţiei prin ceva. Cu aceştia se încinge bulibăşeasca sau ţigăneasca, joc care încheie evoluţia unui alai al caprei. 110

Capre de stuf, decembrie 2011

Spuneam că s-au adus nişte lipituri contemporane neavenite cu fete şi jocul în horă pe melodia „Hora Unirii”. Cum să-ţi baţi joc de un cântec sfânt pentru neamul nostru punându-l după o asemenea scenă bufă, grotescă? Mai înainte se ieşea din spaţiul rezervat spectacolului / actului folcloric pe aceeaşi melodie pe care s-a intrat, marşul căiuţilor şi era simplu, frumos şi decent. *** Satul adunat în centru admiră fiecare capră, se mărturiseşte deschis cu unii sau cu alţii, comentează, apreciază şi deja îşi face planuri pentru la anul. După ce se termină evoluţia alaiurilor, acestea se răspândesc prin sat pentru a colinda fiecare gospodărie la care vor fi primiţi. 111

*** Alături de capre, de prin anii cincizeci- şaizeci ai secolului trecut, a fost adusă de un grup de tineri din cătunele Arini şi CapuCodrului „Banda lui Jianu” Acest text dramatic pare a fi operă a unui creator trăitor în anii apropiați de noi, probabil prin anii interbelici, Jienii, ca text dramatic popular, este foarte răspândit, așa că varianta adoptată de tudoreni e bine să fie cunoscută.

Reproducem întreaga piesă de teatru folcloric: BANDA LUI JIANU -teatru folcloricPersonajele: Jianu, căpitan de haiduci Dragoş, haiduc Domnişoara, sora Jianului Zamfir, haiduc Gruia, haiduc Codreanu, haiduc Anul Vechi Anul Nou Căpitanul, șeful poterei Vânătorul - un potera Ciobănaşu 112

Twatru folcloric „Banda lui Jianu” organizat de Căminul Cultural, la un concurs în Gura Humorului în 1984

Banda lui Jianu în decembrie 2011

113

Anul Vechi: (către public) - Bună sara, gospodari cinstiţi, Despre mine aşa să ştiţi Că eu sînt Anul Vechi. (Intră Anul Nou) Anul Nou: - Iată-mă, iată-mă, c-am sosit, Nimeni în cale nu mi-a ieşit; Eu sînt Anul Nou dorit Care-n lume am venit Şi în sat, când am intrat, Multă lume-am bucurat. (către Anul Vechi) - Bună ziua, măi bătrâne, Care-ţi este al tău nume? Tu eşti Ştefan sau Mihai Glorios mergând la rai, Ori vre-un mândru-apărător ‘l-acestui cinstit popor? Anul Vechi: - He, hei, tinerică domnişoară, Tu mă-ntrebi eu cine sînt? Eu sînt Anul Vechi trecut , Care mult am suferit Pentru-acest popor cinstit; Şi cu toată oboseala, Când mi-oi pune stinghereala (?), La-ntrebarea ce mi-ai pus-o, 114

Ochii o să-ţi sară, Când ţi-oi da răspunsul, puchiosule! Anul Nou: - Vai, vai! Ce moşneag îndrăzneţ, Dar ce voi? Să mă cercetezi? Numele când îl vei auzi Pe loc te vei pedepsi, Căci eu sînt Anul Nou! (intră Ciobanul) Ciobanul: - Anul Nou, felicitare, Timp frumos, bine-ai venit, Eu îţi dau o salutare Cu glas tare lămurit! Anul Nou: - Mulţumesc, mulţumesc, dragă prietene, Pentru salutarea ce mi-ai dat-o! Iar pe tine, ghiuj bătrân; Te voi face praf şi scrum, Că nimic n-ai folosit Pentru-acest popor cinstit! Anul Vechi: - Uite-ndată voi pleca, Dar stai să-ţi mai spun ceva: Pleci şi tu, curând, ca mine, Plângând lumea după tine; 115

Eu, fiind bătrân de tot, Mă retrag că nu mai pot! (intră Gruia) Gruia: - Frunzuliţă firicel, Vai de bietul haiducel, Amărât ca vai de el, Amărât de viaţă grea, Intră-n cârciumă şi bea. (intră Codreanu) Codreanu: (către Gruia) - Bună ziua, frate Gruia! Gruia: - Mulţumesc, frate Codrene, Noi ne-aflăm slabi în putere, Nu-i nici Dragoş, nici Jian, Ne-aflăm făr’ de căpitan! Codreanu: - Nu-i nimica frate Gruia! La un loc să ne-ntâlnim Despre-a noastră soartă să vorbim! (intră Zamfir) Zamfir: - Măi fraţi haiduci! Foc, potop din nou prin ţară, Năvălit-au turcii iară. Da’ uite-l şi pe căpitan Cum se plimbă înarmat 116

Cu-ai lui vânători Dup-al nostru Iancu Jianu Din arest scăpat! (intră Căpitanul şi Vânătorul) Căpitanul: - Bun sosit la voi, haiduci Şi ai codrilor voinici! Zamfir: - Bun sosit, căpitane!

Banda lui Jianu , decembrie 1965

Căpitanul: - Mă, de când rătăciţi pe-acest pământ, N-aţi întâlnit, n-aţi auzit De-un Jian, de-un oltean Sau de-un hoţ de craiovean, 117

Ce se plimbă prin păduri Cu doisprezece panduri, Cu puşti umpluturi, Găitani la cusături; N-aţi întâlnit, mă? Zamfir: - N-am auzit, n-am auzit, Nicidecum să fi-ntâlnit. Căpitanul: - Mă tilic cu chica lungă Şi la brâu cu iatagan, Când trăsneşte puşca-n luncă, Ţie-ţi pasă de duşman? Zamfir: - Ce ne pasă de-ntâmplare? Fie cin-o fi şi-o vrea! Noi avem căpitan mare Pe Jian la vreme grea! Căpitanul: - Unde-i, mă, Jian păgân? Ca să-l tai, să-l dau la câni! Zamfir: - Iată-l vine pe poteci, Rătăcit de-ai lui haiduci, Lui de poteră nu-i pasă, Căciula pe cap şi-o-ndeasă! Căpitanul: 118

- Las’ să vină că nu-mi pasă C-am o sabie tăioasă; Uite-această săbioară, Prea iubita surioară; Una-n piept când i-oi lovi Pe cea lume s-o trezi! (intră Jianu cu sora sa) Jianu: - Bun sosit la voi, haiduci, Şi ai codrilor voinici! Codreanu: - Bun venit, frate Jiene! Jianu: - Da’ bine, mă! Voi prin codri m-aţi lăsat Şi prin sate v-aţi băgat? De când v-aţi despărţit de mine, N-aţi dat peste liftele păgâne Să vă ia pâinea din mână? Sau fiară barbară, strigoi Să bea sângele din voi? N-aţi întâlnit, mă? Codreanu: - N-am întâlnit, n-am întâlnit, Că, dacă-ntâlneam, Armele-n piept le băgam Şi toţi banii li-i luam, Dar aşa noi banii n-avem Şi noi tot veseli sîntem! 119

Banda lui Jianu în decembrie 2011

Jianu: - Bravo, bravo, măi Codrene, Băiat verde şi-n putere! Zece de-aş avea ca tine Nu mi-ar fi prin sat ruşine; Căci românu-i în putere Şi românu-n veci nu piere! Domnişoara: - Căpitane, la sosirea dumitale, Vom cânta un cântec de mirare (?) Căci ne-aflăm în mare jale. Jianu: - Bine, bine! Vom cânta! Toţi în cor: Sub poale de codru verde Mititel foc mi se vede 120

Mititel şi potolit Tot de voinici ocolit. Nu ştiu-s zece-cincisprezece, Ori peste-o sută întrece! Domnişoara: - Cântecu ce l-aţi cântat La inimă m-a secat; Cântecu ce mi l-aţi zis Mi-o făcut lacrimi de plâns! Jianu: - Fii pe pace, soră dragă! Nici nu beau, nici nu mănânc, Pân’ pe Dragoş nu-l aduc; Nici nu beau, nu chefuiesc, Pân’ pe Dragoş nu-l găsesc! Codreanu: (către Zamfir) - I-auzi cornu cum mai sună! Sună-n deal şi sună-n vale. N-o fi Dragoş, frăţioare? Zamfir: - El e, mă! Că sună lung. (intră Dragoş) Dragoş: - Bun sosit, frate Jiene!

121

Jianu: - Mulţumesc, frate Dragoş! Nu credeam ca-ntra-noastră soartă Să ne mai întâlnim faţă-n faţă! Dragoş: - Da cum Dumnezeu de s-a potrivit De faţă-n faţă ne-a întâlnit? Căpitanul: (către Dragoş) - Iar cu tine, tinerel înarmat, Pe unde ai intrat Şi cu-aceşti voinici te-ai pus la sfat? Hai, răspunde mai curând, Căci acuş te fac pământ Ca pleava te-arunc în vânt! Dragoş: - Dar cum, mă necunoscutule! Nici acum n-ai auzit De-al meu nume? Eu sînt Dragoş cel vestit Care ca tine mii şi sute-am jumulit! Şi anume, de nu crezi, Hai în codri şi-ai să vezi: Unde-s tufele mai mici, Stau pitiţi ai mei voinici; Mă, şi ăştia-s puşcaşi de-ai mei Care toarnă gloanţe-n voi, Şi în codri când v-or prinde Ah! Zilele-or să vi le curme! 122

Căpitanul: - Pentru cuvintele ce mi le-ai dat Chiar acum vei fi legat De-al meu soldat Şi la închisoare băgat!

Actanți din Banda lui Jianu, decembrie 1965

Dragoş: - Mă! De le fac, de nu le fac, Toate pe lume le trag, De le zic, de nu le zic, Tot port nume de voinic, Şi oricât haiduc voi fi Nu mi-e frică c-oi pieri! Căpitanul: (către Vânător) - Ia-l , măi tinerel, şi-l leagă Şi la închisoare-l bagă! 123

Vânătorul: (către Căpitan) - Predă-te, Dragoş! Dragoş: (către Vânător) - Iar cu tine, zurgălău, Ce te-nvârţi în jurul meu, Crezi că-s un mieluţ de sat Să mă dau ţie legat, Sau vreo domnişoară cu năframă Să mă dau legat de teamă? Piei din faţa mea, păgâne! Că dau cu buzduganu-n tine! Una-n piept când ţi-oi lovi Pe cea lume te-i trezi! Vânătorul: (către Căpitan) - Auziţi, dom’ căpitan, Pe-acest Dragoş nu-l putem lega, Că e tare-ngrozitor Şi cutează a face omor! Căpitanul: (către Dragoş) - Dă-te Dragoş, viu legat, Altfel de sabie vei fi tăiat! Dragoş: - Măi, decât să fiu legat, Mai bine de sabie tăiat! 124

Căpitanul: (nervos) - Predă-te, Dragoş! (îl loveşte) (Dragoş cade şi rămâne jos – Domnişoara şi alţi doi haiduci îl îngrijesc) Jianu: (către Căpitan) - Dar bine, măi necunoscutule, Cum de-ai îndrăznit Să loveşti un asemenea voinic Ce stă lungit cu faţa la pământ? Hai, răspunde mai curând, Ca să nu te fac pământ, Ca pleava să te-arunc în vânt! Căpitanul: - Stăi, măi frate, măi Jiene! Nu vorbi aşa răstit, Căci, chiar în această seară, Vei fi vândut de-al tău haiduc! Şi anume, de nu crezi, Uită-te-n jurul tău şi vezi! Jianu: (cercetează pe rând tovarăşii săi, Gruia se deconspiră) - Ah! Măi Gruia! Pui de lele! Vânzător zilelor mele! Tocmai tu mi te-ai aflat Zilele mi le-ai prădat? Iar tu, sabie-săbioară, 125

Ia mai ieşi din teac’ afară, Cum ieşeai şi astă-vară, Şi acuma să te porţi Să tai capu-acestui hoţ! (în mânia sa, Jianu uită că este urmărit de vânător, fiind prins şi legat de acesta) Jianu: (către vânător) - Măi soldat şi brav soldat! Cât să-ţi dau să fiu scăpat Şi din lanţuri dezlegat? Măi, îţi dau o pungă cu poli Să mă scapi de la-nchisori Şi una cu bani mărunţi Să-mi dai drumu’ iar prin munţi. Ce zici, măi, o iei? Vânătorul: (către căpitan) - Să trăiţi, domn’ căpitan! Auziţi ce spune-acest Jian: Că ne dă o pungă cu poli Să-l scăpăm de la-nchisori Şi una cu bani mărunţi Să-i dăm drumul iar prin munţi. Ce spui? S-o iau? Căpitanul: - Ia-o, ia-o, frate leat, Căci Jianu e legat Şi la moarte condamnat! 126

Vânătorul: (către Jianu) - Scoate punga, măi Jiene, Să te scap de lanţuri grele Căci eşti putred de avere! Jianu: - Să trăieşti , măria-ta! Dar eu bani n-am de unde-ţi da, Căci comorile mele cu bani Sînt îngropate la rădăcini de copaci, Să-i găsească cei săraci, Să-şi cumpere boi şi vaci. Dar bagă mâna-ntre pistoale Ş-ai să dai de-o pungă mare Cu aur şi mărgăritare. Ia-o măi, să fiu scăpat Şi din lanţuri dezlegat. (vânătorul îl scotoceşte prin chimir şi-i ia punga) Căpitanul: (către Jianu) - Măi, Jiene, pui de lele, Spune tu măriei-mele În codri, cât ai haiducit, Mulţi români ai omorât? Jianu: - Eu mă jur pe Maica Precista Şi pe tinereţea mea Că în codru cât am haiducit Nici un român n-am omorât. Căci unde vedeam săracu 127

Îmi ascundeam baltagu Şi-i dam bani de cheltuială Şi haine de primeneală. Dar unde vedeam bogatu Ah! Îmi ardea sufletu Până-i retezam gâtu. Căpitanul: - Pentru cuvintele ce mi le-ai dat Nu meriţi să fii iertat, Meriţi să fii împuşcat! Jianu: - Destulă bucurie! (cântă pentru sine) „O, maică, scumpă maică, Fiul tău dorit Vino de-l vezi, maică, Cum stă chinuit! Temniţa-i adâncă, Lanţurile-s grele, Lacătul e mare Şi nu-l pot sfărâma, Dar tot am o taină Şi-un crez de scăpare.” (către Codreanu) - Măi, Codrene, frăţioare, Scapă-mă din lănţişoare, Să mă-nchin la sfântul soare, Să mă-nchin ca un creştin, Să nu mor ca un păgân! (Codreanu îl dezleagă) 128

Jianu: (furios, cere sabia) Sabia, barbari păgâni! Că acum vă dau la câini! Sabia amu mi-o daţi, Că de mine nu scăpaţi! (către haiduci) Măi, voi îl vedeţi pe acest om? El e mare peste domni; Armele să le-ncărcaţi Foc în el acum să daţi! (îi opreşte brusc) Hop! Staţi! Nici un glonte nu stricaţi! Cât e om de priceput I-e destul cât a văzut! (lui Gruia) Iar tu, Gruia, pui de drac, Moartea cum vrei să ţi-o fac? Să te tai cu spada-n spate, Să-ţi dau capul la o parte? Ori de gât să te sugrum, Să te ard în flăcări scrum? Gruia: - Măi, eu vânzarea ce-am făcut-o O plătesc în bani! Jianu: - Măi, pentru vânzare nu-i iertare, Ci e moarte-ngrozitoare! (către Cioban) 129

Iar cu tine, ciobane-ciobănoi, De la munte, de la oi, Cu bâtă şi cu cojoc Şi oi nu văd de loc, Ce cauţi, măi, prin acest loc? Ciobanul: - Hei, hei, frate Jiene, Te caut de multă vreme, Cu tine să mă-ntâlnesc Două vorbe să-ţi vorbesc! Jianu: - Vorbeşte, tinere! Ciobanul: - Eu sînt Niţă, ciobănaş, Ce pasc oile-n Carpaţi Printre fagi şi printre brazi; Şi-un pârâiaş la vale curgea Şi parcă aşa-mi şoptea: „ - Alelei de viaţa ta!” Şi-atunci, m-am gândit ce m-am gândit Să mă las de ciobănit Să las bâta ciobănească Să iau arma haiducească, Să mă duc haiduc voinic, Să n-am teamă de nimic. Primeşte-mă în banda ta Cu chip de-a mă răzbuna Pe liftirea cea păgână Ce-a supt sângele din tine 130

Şi m-a sărăcit pe mine; Ce zici, măi, mă iai? Jianu: - Măi, eu în bandă te-aş lua, Dar mă tem că tu banda mi-i trăda. Ciobanul: - Măi, eu jur pe maica mea Că banda nu ţi-oi trăda Şi anume, de nu crezi, Am şi-un cântec să-ţi probez. Jianu: - Probează-l tinere! (Porneşte Ciobanul şi toţi îl urmează) Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări se pun, De bucium şi cimpoaie Pădurile răsun, Nevestele cu jale Privindu-şi lăcrămând Şi s-auzeau pe vale Şi s-auzeau cântând: Cerul e mare! Ce-mi iese-n cale? Un brav român! Fulger şi trăsnet Pe al lui creştet Şi-un brav român! 131

Mulţi ani, mulţi ani! Pace, sănătate! Dar ce vă rugăm? De v-am greşit ceva, Fiţi buni, iertaţi, Primiţi cu bucurie Tot ce v-am cântat. Jianu: (către asistenţă) - Foaie verde mărgărit, Banda noastră s-a mărit C-un cioban, cel mai vestit, Din munte, de la oi venit. Toţi: „La anul şi la mulţi ani!” 1968, Informator Grup de tineri; Culege Vasile Ungureanu

132

Bafa lui Jianu, copiii din Arini, decembrie 1987

* Mulţi săteni se iau după capre şi umblă o bună bucată din noaptea revelionului cu ea; apoi, dimineaţa, în ziua Sfântului Vasile, se grupează din nou şi merg cu capra prin sat până noaptea când se încheie colindatul. S-a mai încercat prin 1965 – 1970 să se transplanteze de către un grup de tineri o altă piesă de teatru folcloric „Banda lui Gruia” dar numai după o reprezentare s-a renunţat. Credem că e o rezistenţă la intruşi într-un mediu sau o vatră cu valori bine ierarhizate. Să ne întoarcem la seara Ajunului Anului Nou. Copiii o iau devreme cu uratul şi umblă în cete de câte doi până pe la şapte – opt. Dar vechea ceată de urători cu roluri bine delimitate pe fiecare actant nu mai este. 133

De aceea e bine şi chiar necesar să fie amintită structura unei cete de urători: unul sau doi urători care urau cu schimbul (unul la o gospodărie, celălalt la alta). Doi se ocupau de buhai. Ei şi-l confecţionau şi pregăteau jurubiţele de păr, sticla cu borş. Unul cu doboşica pe care şi-o confecţiona şi avea grijă de ea. Ori o purta cu curele la brâu şi o bătea, ori i-o ţinea unul din urători pentru a o bate. Un altul era cu trişca sau cu fluierul şi doi sau mai mulţi cu harapnice. Era frumos, ceremonios, când curtea se umplea de o ceată care îndeplinea un act cu funcţii multiple. Acum, actul s-a golit de sens, se umblă după câştig. Colacul – plată a uratului – a ajuns să fie luat în derâdere şi tare nu-i bine să-şi bată cineva joc de pâine. Urăturile au ajuns să fie o strofă, rar două dintr-un „Pluguşor” de prin manualele şcolare şi, nu rar, după primul Hăi! Hăi! urmează invariabila urare „La anul şi la mulţi ani!” şi se aşteaptă plata, nu pentru grup odată, ci fiecăruia în parte. Să ne fie scuzată duritatea expresiei şi atitudinii, dar considerăm aceasta un mod modern, ascuns de cerşetorie, pentru că mergem să urăm şi să felicităm pe cineva din plăcerea sufletului nostru în acest moment festiv. Şi plăcerea se plătea simbolic cu produse din rodul care fusese urat anul trecut. Pentru frumuseţea lor şi nu numai, Pluguşoare ale copiilor.

Pluguşorul copiilor (1) Mâine anul se-nnoieşte Pluguşorul se porneşte Şi începe a brăzda Pe la case-a ura: Iarna-i grea, omătul mare Semne bune anul are, Semne bune de belşug 134

Pentru brazda de sub plug. Mânaţi măi! Hăi! Hăi! Doamne, binecuvântează Casa care se urează: Anul Nou cu bucurie Întru mulţi ani să vă fie! Mânaţi măi! Hăăi! Hăi! De urat am mai ura Dar ni-e că om însera Pe la casa dumneavoastră Departe de casa noastră, Şi noi suntem mărunţei Ne mănâncă cânii răi. Mânaţi măi! Hăăi! Hăi! La anul când om veni Să vă găsim înfloriţi Ca merii, ca perii În lunile primăverii. La anul şi la mulţi ani! 1973, Informator Grup de copii; Culege Vasile Ungureanu.

135

Pluguşorul copiilor (2) Aho! Aho! Sara lui Sfântu Vasile, Ne-a luat tăşcuţa vântu Şi ne-a dus-o prin copaci Să ne-o umple de colaci! Mânaţi măi! Hăi! Hăi! Mătuşică dumneata În casă nu măi lua? Da de ce nu, măi băiete? Intră-n casă că am fete, Fetele-s de măritat Şi voi băieţi de-nsurat. Mânaţi măi! Hăi! Hăi! Moş Vasile, Moş Vasile, Ce mai faci cu-atâta pâne? Dă-mi şi mie-un colăcel Că şi eu îs mitittel. Mânaţi măi! Hăi! Hăi! La anu’ şi la mulţi ani! 1973, Informator grup de copii; Culege Vasile Ungureanu

136

Către miezul-nopţii se pornesc flăcăii şi apoi cete, cete de gospodari mai tineri. Flăcăii merg la fete sau pe la rude şi prieteni. Unii au recuzită, dar puţini, şi se maschează, obicei adus de aiurea, pentru că la noi, doar căldărarii din alaiul caprei rămâneau prin sat uneori izolaţi şi umblau pe la case singuri cu uratul. Dacă cetele copiilor erau pe sexe, cetele gospodarilor sunt mixte, două-trei familii, sau chiar o singură familie, merge la alta. Se şi colinda la Anul Nou, iar în cătunul Ruşi până prin anii '70 ai secolului trecut se mai auzea colinda rusească. Acum obiceiul a dispărut, dar urători întârziaţi se mai întâlnesc prin sat până la Bobotează. Descolindatul Când, la unele case, nu se primeşte cu uratul, se petrec – dacă gospodarii cu pricina nu au motive să nu fie alături de bucuria generală cum ar fi doliu, un alt necaz – o serie de acte (numite de specialişti forme de descolindat). Câteva dintre acestea: Nu-i lasă să doarmă toată noaptea, din timp în timp vin şi bat în uşi, geamuri, pocnesc din bice, bat tobe, fac larmă, ca să nu le ticnească somnul; Alteori blochează ieşirile din casă cu ce găsesc. La un An Nou au cărat şi-au clădit în uşa omului butuci şi lobde de la grămada cu lemne. Sunt legate uşile cu sârmă. La unele gospodării le scot porţile (mai ales portiţele) şi le cară (la mare distanţă unde le abandonează). Ba s-a întâmplat că i-au scos omului carul din curte şi i l-au dus la o încrucişare de drum, apoi i-au cărat de pe lângă casă stativele, nişte ciubere şi i le-au pus în car. Aşa satul ştie cine sunt cei ce n-au primit cu uratul. * 137

Sămănători, decmbrie 2010, preluare dintr-un film de televiziune

De Sfântul Vasile, odată cu ziua, pornesc sămănătorii, grupuri, grupuri (e de observat şi aici tendinţa de a se detaşa ceata în indivizi separaţi). Copiii mici, şi mai răsăriţi, cu grâu prin buzunare sau în tăşcuţe (ce nelalocul lor sună în sacoşă sau plasa de plastic), rostesc împrăştiind grâu spre cel semănat: Să trăiţi! Să înfloriţi! Ca merii, Ca perii, În mijlocul primăverii Şi ca toamna cea bogată Cu de toate-ndestulată. La anul şi la mulţi ani! Sau foloseşte în locul acestui text, textul Sorcovei: Să trăiţi! Să-nfloriţi 138

Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir Tare ca piatra Iute ca săgeata Tare ca fierul Iute ca oţelul, La anu’ şi la mulţi ani

Grup de sămănătoare în 1980

Cu jocul de la Iordan (Sf. Ioan Botezătorul) se încheie un ciclu de o lună de sărbători de iarnă. Cei tineri gândesc la petrecerile de la Paşti, cei bătrâni şi vârstnici la muncile primăverii şi ce le va oferi noul an, ale cărui metehne au căutat să le afle în diferite moduri şi după anumite semne apucate din moşi-strămoşi în aceste sărbători. 139

Acum, în anii noștri, are loc o acțiune de păstrare a tradiției, pe care unii specialiști etnografi o numesc conservare memorială. „Înțelegem prin conservarea memorială procesul sinuos al instalării informațiilor mistice în memoria pasivă a membrilor colectivității rurale contemporane, cunoscându-se faptul că, datorită mutațiilor profunde petrecute în viața și mentalitatea satului românesc actual, multe din sugestiile culturale moștenite și-au pierdut funcționalitatea practică” (V.T.Crețu – EÎ, pag 148). Şi zilele se scurg, vremea trece şi noi odată cu ea, numai obiceiurile rămân şi trebuie să rămână, să poată să spună, în codul lor, cine am fost, cine suntem, mereu cine suntem…

Preluarea tradiției

140

POSTFAȚĂ Rodul multor ani de migăloasă şi ingrată investigare printre gospodarii şi gospodăriile satului nostru, printre bătrâni, tineri şi copii, atent la vorba, portul, obiceiurile şi datinile noastre, scrierea aceasta – gândită de mult – este o prelucrare a două din capitolele scurtei monografii etnofolclorice a satului natal pe care am lucrat-o pentru cei 600 de ani de atestare documentară a Tudorei sărbătoriți în 29 iunie 2000, și am găsit cu cale a o publica acum la cei șaptezeci de ani pe care ni i-a acordat bunul și milostivul Dumnezeu să-i trăiesc în această vatră folclorică cu care m-am identificat. Mulţi din cei cu care am tăifăsuit sau am stat la taclale pentru a scotoci în aducerile lor aminte ce a fost și cum a fost în vremi cunoscute de ei sau auzite de la înaintașii lor nu mai sunt printre noi, au plecat în lumea umbrelor. Lor o pioasă clipă de reculegere! Pe cei mulţi care se vor regăsi în informaţiile oferite de carte și pe care nu i-am menționat separat, unora uitându-le prin ani contribuția la îmbogățirea informației mai cu seamă a ceea ce este și cum ar trebui să fie în continuare zestrea folclorică a pământului natal, îi asigurăm de toată recunoștința noastră. Cartea pe care o răsfoiţi spre lectură şi încântare există şi datorită ambiţiei (tot tudoreanu-i hambiţos) nu numai a noastră, ci şi a soției și a copiilor noştri, cu toții îndeplinindu-ne o mare, mare datorie 141

față de comunitatea în care am apărut și în mijlocul căreia am viețuit. Cartea este, dacă acceptați aceasta, o încercare de păstrare, de tezaurizare a uluitoarei contribuții a tudorenilor la existența giocului popular și a bogăției obiceiurilor de la sărbătorile de iarnă ale Crăciunului și Anului Nou. Este o arhivă scrisă care se va păstra pentru generațiile care ne vor urma. Satului nostru drag îi urăm s-aibă un viitor mai bun decât prin ce-a trecut până acum, un viitor aşa cum îl merită. Pe oamenii locului, pe tudoreni, îi vrem mai fermi în păstrarea autenticității nealterate și în transmiterea tezaurului de valori materiale și imateriale pe care-l moştenesc şi le dorim să fie sănătoşi şi puternici în lupta cu kitsch-ul să poată să pună în lumină această bogăţie şi s-o folosească spre gloria spirituală dar şi bunăstarea materială a satului. Le dorim să fie mândri de moștenirea lăsată prin veacuri de restriște de înaintașii noștri, dar să se și ridice la înălțimea poruncii date de aceștia: Nu vă uitați datinile și faceți-vă din ele idealul viețuirii voastre! Predați moştenire acest tezaur îmbogăţit urmaşilor urmaşilor urmașilor voştri, chiar şi în mileniul al patrulea, pentru că nu-i mult până atunci pentru un neam blestemat de Dumnezeu ca să se împleticească în veșnicie.

142

BIBLIOGRAFIE 1.*** - Istoria teatrului în România, vol. I sub îngrijirea acad. George Oprescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965 2. Adăscăliţei, Vasile – Istoria unui obicei. Pluguşorul, Ed. Minerva, Iaşi, 1987 3. Alexandru, Tiberiu – Muzica populară românească, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1975 4. Andriescu, Vasile – Folclor coregrafic din judeţul Botoşani, CCES şi CICPMAM, Botoşani, 1980 5. Bârlea, Ovidiu – Metoda de cercetare a folclorului, EPL, Bucureşti, 1969 6. Brumă, Aurel Mihai, (AFS) – Aleea fără statui, editura Performantica, !ași, 2009 7. Butură, Valer – Etnografia poporului român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992 8. Cantacuzino, George Mihail – Izvoare şi popasuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977 9. Cantemir, Dimitrie – Descrierea Moldovei, ediţie îngrijită de D. M. Pippidi, traducere de Gheorghe Guţu, introducere Maria Holban, comentariu istoric Nicolae Stoicescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973 143

10. Ing. Chelărescu, Mihai și prof. Lupu, Constantin - Cinci jocuri populare de pe Valea Siretului din cătunele Turbata, Ruși, Cornățel și Arini, comuna Tudora, județul Botoșani în Țara de Sus, nr. 1-2 din 2008, pag. 29 – 32 și 3-4 din 3013 11. Chiriac, Dumitru – Melodii de joc din judeţul Botoşani, culegere alcătuită şi îngrijită de Constantin Lupu, Botoşani, 1981 12. Ciornei, Aurelian şi Rădăşanu, Mureş Gheorghe – Jocuri populare bucovinene, Suceava, 1981 13. Ciubotariu, Silvia (Strigături) – Strigături din Moldova. Cercetare monografică în Caietele arhivei de folclor IV, Iaşi, 1984 14. Creţu, Vasile Tudor, (EI) – Existenţa ca întemeiere, Ed. Facla, Timişoara, 1988 15. Delion, Pavel – Folclor muzical din judeţul Botoşani, Botoşani, 1979 16.Evseev, Ivan, (DMDMR) – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed. Amarcard, Timişoara, 1998 17. Evseev, Ivan, (DS) – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcard, Timişoara, 1994 18. Ghinoiu, Ion, (OP) – Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997 19. Ghinoiu, Ion – Popasuri etnografice româneşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 20. Ghinoiu, Ion – Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988 21. Golban, Vasile, (ECSO) – Estetica cerenonialului social în obiceiuri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983 22. Lupu, Constantin – Folclor instrumental din judeţul Botoşani, Botoşani, 1998 23. Meițoiu, Ioan – Folclorul și educația estetică a maselor, CSCA, București, 1968

144

24. Niţu, George – Elemente mitologice în creaţia populară românească, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988 25. Pop, Mihai – Obiceiurile tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976 26. Ungureanu, Vasile – Pe sub poale de pădure, Ed. Axa, Botoşani, 1998 27. Ungureanu, Vasile – Tudora, file rupte dintr-o monografie etnofolclorică, Editura Satya, București, 1998 28. Vulcănescu, Romulus – Măştile populare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 29. Vulpescu Romulus - Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985

145

INFORMATORI Alexandru Andone (Heșcu)* Vasile Andronic (Catâru)* Vasile Apostol (Buhnete)* Toader Balan Dumitru Crap Ion Crap Dumitru Dascălu (Biștar)* Gheorghe Dascălu (Ghițan)* Maria Georgescu - născută Apostol Toader Humeniuc rapsodul Gheorghe Iacob Costică Iacob Salomia Iacob Aurel Lesuc Dochiţa Liuţă - născută Vatamanu Gheorghe Macsim (Boghianu)* Vasile Popescu (Bosearică)* Mihai Poteraş (Gagiu) * Anica Sandu - născută Brumă 146

Elena Sofa - născută Daniliuc Dan Străchinariu Marioara Străchinariu - născută Motriuc Vasile Şerpe (Țiganu)* Georgeta Şerpe - născută Handâc Vasile Ţârmac (Tarcatu) Catinca Ungureanu (născută Macsim) Gheorghe Vasiliu Iordache Vatamanu (Păduche)* Ion Vatamanu (Curcan) * În paranteze am pus una din poreclele lor pentru sa nu se confunda cu alte persoane cu același nume și prenume

147

CUPRINS Argument ......................................................................................... 7 Vatra folclorică a Tudorei ................................................................ 9 Giocul ............................................................................................... 21 Obiceiurile sărbătorilor de iarnă ...................................................... 75 Postfață ............................................................................................. 141 Bibliografie ...................................................................................... 143 Informatori ....................................................................................... 146

Ansamblul „Tudoreanca” la parada portului popular la Festivalul de folclor „Carpaţi”, Curtea de Arges, 1978

148

DE ACELAȘI AUTOR:

PE SUB POALE DE PĂDURE, culegere și antologie de folclor din comuna Tudora, Editura AXA, Botoșani, 1998 TUDORA. FILE RUPTE DINTR-O MONOGRAFIE ETNOFOLCLORICĂ, Editura SATYA, București, 1999 AȘA-ZISE POEZII, f.ed.,Tudora, 2000 și 2001 AM AVUT CEVA DE SPUS, f.ed., Tudora, 2004 FULGURAȚII, Editura PIM, Iași, 2008 VERDE, VERDE ȘI IAR VERDE… O PRIVIRE ASUPRA LUMII VEGETALE DIN POEZIA POPULARĂ BOTOȘĂNEANĂ, (în colaborare cu Alice-Mădălina Ungureanu și Eugen Ungureanu), cu o scrisoare de prof, univ, dr. Vlad Artenie), Editura AXA, Botoșani, 2011 SLAVA NEAMULUI ROMÂNESC. Sfinții români, (ciclu de expuneri rostit între anii 2000 și 2005), netipărit

149