- TR ĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC – 1. 2. 3. 4.
Cuprinde opere redactate cu scopul punerii scopul punerii în scenă, este destinată, prin definiţie, interpretării scenice Comunicarea Comunicarea presupune 3 elemente: interlocutor-receptor; interlocutor-receptor; locutor-emiţător; alocutor – – spectator . Operele dramatice au caracter ficţional. Inf ăţ personajelor, o întâmplare, o înl ănţuire de evenimente, provocate de o cauz ă anume anume,, de ăţişează, cu ajutorul personajelor, variate stări conflictuale. conflictuale. a) dramaturgul nu povesteşte faptele, ci le lasă să se desfăşoare în faţa (cititorului) spectatorului; b) atitudinea, ideile şi sentimentele autorului reies indirect, indirect, vor fi deduse de (cititor) spectator în urma (lecturii textului) vizionării spectacolului; c) spaţiul si timpul sunt, oarecum, limitate; d) o acţiune (afabulaţ ie) bine organizată, concentrată; (poate avea o singură acţiune sau două , una principală şi alta secundară); e) autorul se manifestă direct doar prin metatext, iar indirect prin cele expuse în indicaţii; intervenţia sa este deci minoră; f) personajele personajele iau aproape aproape în totalitate locul autorului autorului şi au au rol decisive, fiind forţele dramei: de prim-plan, de plan secund, grupuri; g) Expoziţiunea este în afara text ului artistic propriu-zis. In “O scrisoare pierdută”, pierdută”, lista de personaje conţine conţine informaţii informaţii despre locul desfăşurării acţiunii: “în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, despre situaţia iniţială a personajelor. 5. Presupune un text literar căruia i se adaugă elemente de metatext (didascalii). 6. Are o anumită structură compoziţională : acte, scene, tablouri. “O scrisoare pierduta”, comedie in 4 acte; 7. Arta teatrală are caracter sincre sincretic tic,, îmbinând mai multe : a) tipuri de comunicare : - vizuală, auditivă, paraverbală (vestimentatie, decor, machiaj etc.) nonverbală (timbrul vocii, intona ţie, ritmul vorbirii,mimică, gestică); b) şi mai multe arte :beleristic ă, muzică,designe, coregrafie, picutură, grafică I. Modul de expunere predilect este dialogul dramatic, care presupune o succesiune de replici care se interaconditionează semantic : interoga ţia marchează declanşarea dialogului; dialogului; replicile pot fi scurte, laconice sau ceremonios ample (realizate (r ealizate prin alternarea timpurilor verbale, exclamaţii, pauze în rostire). din dialog derivă şi câteva procede artistice: apostrofa, invocaţia, interogaţia retorică; II. Dialogul alternează cu monologul dramatic. Acesta este de 2 feluri: solilocviu (se ţine în prezenţa sau absenţa unui personaj de care face abstracţie: scena ie: scena a II- a din actul I; monologul lui Pristanda) ; monologul propriu-zis, destinat unui personaj, cu intenţia clar ă de a fi receptat ( o replică mai amplă dintr un dialog: actul I, scena I, Pristanda I, Pristanda îi comunică comunică şefului şefului să său felul în care îşi îşi împlineşte “misia” de poliţ ai) ai) . III. Monologului şi dialogului i se adaugă şi celelalte două moduri cunoscute, descrierea şi naratiunea, moduri pe care le g ăsim în lista de personaje şi în indicaţ iile scenice. 1. descrierea este făcută numai de personaje; (câteva elemente transpar uneori din metatext: vârsta, statura, vestimentaţia, aspectul general al locului) 2. Descrierile se referă la decor, la jocurile actorilor, la înfăţişarea fizică a personajelor: scena I, actul I…Tipatescu” “în haine de odaie” ; IV. Esenţa unei opere dramatice este dată de conflict, care se defineşte prin următoarele tr ăsături: opoziţia între for ţe ostile în planul faptelor, al reac ţiilor, al a titudinilor; titudinilor; prezenţa unui obstacol între for ţele opuse; succesivă ă a scrisorii; numirea unui deputat deputat de la centru ; crearea unei situaţii de criză : pierderea succesiv tensiunea interioar ă sau manifestată face necesar ă rezolvarea conflictelor conflictelor ; tensiunea conflictul este susţinut şi prin tehnica suspansului, care produce unele evenimente neaştepate, duce la r ăsturnari de situa ţie . V. Intr-o oper ă dramatică, limbajul are mai multe funcţii:
1. una referenţială sau denotativă/ cognitivă/ informationala este centrată atât pe emiţător, cât şi pe receptor, transmiţând un mesaj fără implicaţii afective: falsificarea alegerilor Mijloace lingvistice: persoana a treia, ton impersonal. 2.Emotivă sau expresivă este centrată pe emiţător şi transmite un mesaj subiectiv, sentimente, judecăţi . Mijloace lingvistice:persoana I, interjecţii, exclamaţii, adjective sau adverbe care redau judecăţi de valoare, insistenţe 3. expresiv-poetică este centrată pe mesa j, căruia îi adaugă sensuri suplimentare Mijloace lingvistice: figuri de stil, punctuaţie, pauze , 4.conativă sau impresivă este centrată pe receptor şi înseamnă implicare în comunicare * de la lat.CONARE: a întreprinde, a încerca Mijloace lingvistice: persoana a II-a, substantive şi pronume în vocativ, imperative, interogaţii, propoziţii nominale 5. fatică ( de verificare a contactului cu ascultătorul); este centrată pe canalul de comunicare, emiţătorul fiind preocupat de evitarea perturbărilor; specifică dialogurilor şi monologurilor dramatice. Mijloace lingvistice: interjecţii, construcţii incidente, invocaţii, formule de politeţe . 6. metalingvistică este centrată pe cod Mijloace lingvistice: explicaţii suplimentare, conectori, adverbe de probabilitate
. COMEDIA Caragiale, un clasic al literaturii române, un scriitor moralizator, este şi un excepţional creator de oameni şi de viaţă. In acest sens , »OSP » este o comedie realistă , de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire în timpul unei campanii electorale pentru Camera Deputaţilor. In comediile sale, Caragiale r ămâne fidel propriei concep ţii, conform căreia cuvântul este cea mai sincer ă exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se demască prostia, incultura, demagogia. Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu o acţiune veselă, un conflict derizoriu, un deznodământ fericit, cu un puternic sens moralizator, deoarece: “ prin râs se îndreapt ă moravurile”(Moliere). Comedia declanşează reacţii afective variate, “de la zâmbet la râsul î n hohote” . TR ĂSĂTURI: I. Categoria estetică fundamentală este comicul, axat pe contrastul: dintre aparenţă şi esenţă; dintre conţinut şi formă; dintre ceea ce spun, cred sau fac personajele şi normele de comportament cărora li se subordonează. N.B! In “OSP” există mai multe categorii de comic: de situaţie: - generat de pierderea şi g ă sirea succesivă a unei scrisori compromi ţătoare ; de caracter:- Zaharia Trahanache este sotul înşelat de cel mai bun prieten al s ău ; regizoral(de intenţie):- care ţine de capacitatea inventivă a dramaturgului, care s-a detaşat cu obiectivitate de faptele prezentate ; al absurdului - care rezult ă din tratarea stării de anormalitate ca normalitate ; de moravuri: -care este generat de acţiunile întreprinse pentru falsificarea alegerilor în Camera Deputaţilor ; comicul onomastic:- vezi Trahanache, Pristanda, Catavencu ; bonom:- înţelegător faţă de situaţia unor personaje ; de limbaj:- deţine ponderea, iar teatrul lui Caragiale este plin de ecouri memorabile, ce tr ădează incultura, ticurile verbale şi esenţta personajului. Comicul de limbaj este provocat de: pronunţia greşită: “renumera ţie”, “famelie”, “andresant ” etimologie popular ă: “capitalişti”, “scrofuloşi” încălcarea regulilor gramaticale şi ale logicii i. contradicţia în termeni: “ după lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani” ii. asociaţii incompatibile: „ industria română e admirabil ă , e sublimă , putem zice , dar lipse şte cu desăvâr şire” iii. nonsensul: “ din două una da ţ i-mi voie, ori să se revizuiască , primesc! Dar să nu se schimbe nimica…” iv. truismele: “ un popor care nu merge înainte, st ă pe loc” ; expresii tautologice: “intrigi proaste” repetiţia aproape obsedantă a unei specificităţi de limbaj deplasează atenţ ia de la fondul comunic ării, la forma ei. Pentru unele personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun. Ticurile verbale (“ai puţ intică r ăbdare, stimabile”, “curat -murdar”), ideile naïve evidenţiază un fenomen de iner ţie intelectuală.
nepotrivirea rezultată din interferenta stilurilor: în finalul comediei, Dandanache de adresează mulţimii, care-l aclamă, îin stilul lui peltic, familiar, incoerent ; discursul se transform ă îintr-o bolboroseală de întârziat mintal.. “Nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul. Niciodat ă gândirea nu are alt vr ă jmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă”. II. Provoacă râsul prin prezentarea unor tipuri umane sau a unor situaţii surprinzătoare, generatoare de comportament şi limbaj comic. a) Protagonistul comediei este, de regulă , un om mediocru, întruchipând defecte morale menite s ă stârnească râsul. El este contraexemplu uman, b) Personajul comic este tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie umană de oricând şi oriunde. Tipatescu este conducătorul orgolios, înaltul func ţionar, demnitarul; Pristanda este funcţionarul mărunt, “omul slugarnic”; Caţavencu, ambiţiosul demagog; Farfuridi- prostul fudul; Dandanache-prostul ticălos (despre acest personaj, autorul spunea “că este mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Ca ţavencu”).
