Taina Cununiei

UNIVERSITATEA „EFTIMIE MURGU” FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

TEZĂ DE LICENŢĂ

COORDONATOR: PS. Lect. Univ. Lucian Mic

STUDENT:

CARANSEBEŞ -2011-

UNIVERSITATEA „EFTIMIE MURGU” FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

TEZĂ DE LICENŢĂ TAINA CUNUNIEI ŞI IMPORTANŢA EI ÎN VIAŢA LITURGICĂ A BISERICII

COORDONATOR: PS. Lect. Univ. Lucian Mic STUDENT:

CARANSEBEŞ -2011-

2

UNIVERSITATEA „EFTIMIE MURGU” FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

TEZĂ DE LICENŢĂ TAINA CUNUNIEI ŞI IMPORTANŢA EI ÎN VIAŢA LITURGICĂ A BISERICII

COORDONATOR: PS. Lect. Univ. Lucian Mic STUDENT:

CARANSEBEŞ -2011-

2

Cuprins

I. Taina Cununiei în Sfânta Scriptură 1.Taina Cununiei în Sfânta Scriptură…………………………………….. Scriptură……………………………………..pag. 4 1.1 Prefigurare în Vechiul Testament ....................................................... pag. 6 1.2. Realitate în Noul Testament.................................................................pag. 10 2. Taina Cunun Cununiei iei în perio perioada ada patrist patristică…… ică……………… …………………… ………………… ………pag. 14 3. Taina Cunun Cununiei iei în Teolog Teologia ia Contemp Contemporan orană………… ă…………………… ………………... ……...pag. 19

II. II. Sluj Slujba ba Sfin Sfinte teii Tain Tainee a Cunu Cununi niei ei – Semn Semnif ific icaţ aţie ie teol teolog ogic icăă şi existenţială..................................................................................................pag. 24 III. Pregătirea mirilor, mirilor, a părinţilor părinţilor trupeşti şi a părinţilor duhovniceşti duhovniceşti (naşi) pentru primirea Tainei Cununiei …………………………...pag. 39 IV. Pastoraţia mirilor; educarea şi formarea familiei creştine ……..pag. 43 V. Naşterea de prunci, ca dar şi binecuvântare a familiei creştine………………………………………….pag. 47 VI. Practici neortodoxe privind săvârşirea cununiei. 1. Influenţe păgâne şi sincretiste …………………….....................pag. 52 2. Reduceri sau deformări de ritual .................................................pag. 58 3. Practici necanonice şi nelegale …………………………………pag. 60

VII. Problema familiilor mixte din punct de vedere confesional şi inter-religios……………………………………………………..pag. 65

3

Introducere În contextul contemporan modern, foarte multe din problemele esenţiale ale naturii umane devin actuale. Între acestea, la loc de frunte şi insistent dezbătută, este şi problema familiei, o noţiune şi o realitate cu un orizont şi un conţinut vast şi dinamic În optica şi logica creştină, familia este inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria ca şi taină, fiind practic imposobil să le abordăm distinct. La originea vieţii se află ,,familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă căsătoria”.1 Primul act şi de altfel cel mai important în procesul întemeierii unei familii este ,,asocierea a două fiinţe libere pentru a convieţui şi pentru a fi părtaşi la toate”. 2 Căsătoria şi familia se constitue ca aşezăminte şi structuri majore ale existenţei. Familia, instituţie global pusă în slujba vieţii este cel dintâi laborator al elaborării personalităţii umane, loc în care se naşte pentru prima dată ideea de aproapele. Ea stă ca ,,celulă de bază la temelia organismului social .3 Transformarea unui individ în persoană este ,,cea dintâi operă a familiei”. 4 În familie se întruchipează chipul miniatural şi desăvârşit al societăţii. Bărbatul şi femeia exprimă două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a fost creat ,,ca dualitate pentru a exista în relaţie luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt  pentru împlinire şi creaţie”.5 Am ales ca temă de cercetare Taina Sfintei Cununii, în primul rând pentru că anul acesta este anul omagial al Tainei Sfintei Cununii, apoi în nădejdea că Dumnezeu îmi va ajuta să realizez această lucrare sub îndrumarea Prea Sfinţiei Sale Lucian, Episcopul Caransebesului. Rostul acestei lucrări este, printre altele, de a arăta importanţa Tainei Sfintei Cununii, întro lume în care globalizarea îşi spune tot mai accentuat cuvântul. 1

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002, p.114 2 Dr. Nicolae Macoriopolski,  Familia creştină ca biserică familială (trad. De iconom stavrofor Ioan Cristea), în rev. ,, Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967, p.232 3 Pr. Prof Corneliu Sârbu,  Familia în cadrul învăţăturii creştine, în rev ,, Mitropolia Moldovei şi Sucevei ”, nr. 3-4, 1968, p.150 4 Nicolae Mărginean,  Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p.262 5 Pr. Constantin Galeriu, Taia Nunţii, în rev. ,, Studii Teologice ”, nr. 7-8, 1960, p.489

4

Capitolul I Taina Cununiei în Sfânta Scriptură

1. 1 Prefigurare în Vechiul Testament Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni . Astfel, după crearea lui Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut ,,ajutor” potrivit pentru el şi a zis : ,,Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el…, din coasta luată din Adam a făcut Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam” (Facere 2,18; 2,22), plinindu-se prin aceasta un gal fiinţial cu o persoană de un chip cu el. Crearea Evei este esenţialul consubstanţialităţii conjugale. La vederea Evei, Adam a zis: ,,Iată acesta-i os din oasele mele şi carnea din carnea mea, ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său”. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va unii cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”.(Facere 2, 23-24). Dacă Eva înseamnă viaţă, această viaţă este destinată omului prin aceasta conjugală care corespunde structurii ei, este norma ontologică. Prin însăşi fiinţa sa omul este predestinat spre comuniune, ,,nu poate trăi singur, de aceea el avea nevoie de un partener, care să fie pe măsura lui să i se potrivească.” 6 Textele amintirile mai sus cuprind mai multe adevăruri cu privire la căsătorie şi familie: mai întâi constatarea că singurătatea nu este bună: în al doilea rând că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeaşi origine şi alcătuind aceeaşi fiinţă. Dragostea dintre bărbat şi femeie, nu-şi are izvorul numai în unitatea sufletească ci şi în cea trupească. La evrei căsătoria era de mare cinste, celibatul fiind puţin răspândit. Existau totuşi şi în vremea Mântuitorului, oameni ,,care alegeau celibatul din motive religioase, în special esenienii. Şi nazareii practicau abstinenţa, dar numai pentru o perioadă de timp”. 7 În vederea răspândirii neamului omenesc, Dumnezeu a permis poligamia. Astfel ,,familia  patriarhului Avraam cunoaşte o formă de concubinaj trecător, iar familia lui Iacob reprezintă 6 7

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan,  Adevărul şi frumuseţea căsătoriei , Alba Iulia, 1996, p.53 Prof. Dr. Constantin Mihoc , Taina căsătoriei şi familia creştină , Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p.18

5

tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru normal în viaţa poporului evreu”.8 Primul poligam despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură a fost Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela. (Facere 4,17) În timpul lui Moise, poligamia se înrădăcinase atât de mult, încât el nu a pututo îndepărta, iar Legea divină lupta împotriva ei cu pescripţiile sale. Evreii se căsătoreau când erau încă foarte tineri, ,,în general rabinii socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Fetele erau căsătorite chiar la 12-13 ani”.9 Pentru combaterea idolatriei, Legea interzice israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile  păgâne. (Ieşire 34,15-16). În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii despre acest lucru. Astfel Avraam trimite să se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său.(Facere 28), iar  Iacov este trimis să-şi gasească soţie între rudele sale din Mesopotamia.(Facere 28) Legea mozaică interzicea căsătoria între rudele de sânge - a fiului cu mama, a fratelui cu surorile, a nepotului cu mătuşa, nepoata, nora, cumnata, pedepsind cu moartea atât zoofilia (Levitic 20, 15-16) cât şi relaţiile homosexuale. (Levitic 20,1) Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25, 5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului, fiind pe larg expusă în Talmud. 10 La evrei căsătoria nu are un caracter religios, ea constă din două momente: logodna (Eres) şi cununia (Chatuna). Actul logodnei consta într-un contact încheiat între părinţi sau fratelui mai mare a logodnicei şi părintele logodnicului în prezenţa martorilor uneori se întărea prin legământ.11

8

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op.cit ., p.126-127 Daniel Robs, La vie quatideinne en Palestine au tempsde Jasus, Paris, p.69 10 Vechiul Testament cunoaşte trei feluri de căsătorie: între liberi-connubium, era o căsătorie deplină şi se încheia cu binecuvântarea între fiii lui Israel; între sclavi-contubernium- un fel de concubinaj, cauzat  probabil şi de starea socială precară; de levirat – specifică Vechiului Testament (cf. Diac. Gheorghe Papuc, Despre familie în Vechiul Testament, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, nr 11-12, 1960, p.826) 11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. E. Corniţescu, op. Cit ., p.15 9

6

În urma încheierii contractului întărit de jurământ, viitorul soţ plătea preţul de cumpărare (Mocher) de 5 sicli părinţilor logodnicii preţ care putea fi înlocuit în cazuri rare prin muncă –  Iacov a muncit pentru Rahela 7 ani, sau prin acte de eroism – cazul lui David. După ce se încheia perioada logodnei care de obicei dura un an, avea loc căsătoria propriuzisă. În ajunul nunţii, mirele îmbrăcat în haine de sărbătoare cu o cunună pe cap şi înconjurat de un cortegiu de tineri – prietenii mirelui – mergea, şi îşi lua mireasa pe care o ducea în cartea părinţilor săi. Aceştia rosteau o formulă de binecuvântare pentru fericirea şi fecunditatea noii familii. Seara petreceau în veselie dar mireasa rămânea într-o cameră aparte împreună cu prietenele ei. A doua zi mireasa apărea frumos împodobită, purta voalul de nuntă şi împreună cu  prietenele ei fecioare purtau lămpi aprinse. Sărbătoarea dura 7 zile cu mese, jocuri şi muzică.12 Femeia iudaică era bine organizată, fiacare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine  precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu  putea pretinde acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate că Legea lui Moise cuprinde unele  prescripţii care au rolul de a proteja soţia de abuzurile soţului. Întreţinerea materială a soţiei era de datoria soţului care trebuia să-i asigure locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte, după posibilităţi. Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei. Dintre toate abaterile soţiei, cea mai gravă este infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu  pietre. În principiu, prin a VII a poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului. Dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că ea ,,face moştenitori din străini”. În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub contractul bătrânilor  cetăţii. În familia evreilor, copii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin, iar cea fără urmaşi ca o pedeapsă dumnezeiască. Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării devine. 12

 Ibidem, p.115

7

Educaţia profund religioasă a copiilor constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a  părinţilor, mai ales a tatălui: ,,Cuvintele acestea să le sădeşti în fii tăi şi să vorbeşti de ele când te scoli să le legi ca semn la mână şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta”. Familia era pentru evrei celula de bază a societăţii, ,,membrii unei familii se simţeau întradevăr acelaşi ,,os” şi aceeaşi ,,carne” iar a avea acelaşi sânge însemna a avea acelasi suflet”.13 Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare. Căsătoria în Israel ar putea fi abordată din diverse perspective: poate fi considerată în  primul rând realitatea trăită în felul de a fi al omului; în Israel, ea este totuşi mai mult;  poporul ales consideră această realitate şi o trăieşte în perspectiva comuniunii de har cu Dumnezeu; revelaţia Cuvântului (Mesia) aduce o lumină în domeniul vieţii conjugale. 14 Acest punct de vedere, aşa de clar exprimat în Vechiul Testament, este la origine în strânsă legătură cu faptul că iudaismul primar n-avea o noţiune precisă despre viaţa de după moarte. Spera într-o existenţă tenebrosă şi imperfectă, într-un loc numit Şeol (adesea trades  prin infern). Psalmistul cere ajutorul lui Dumnezeu împotriva duşmanilor săi, care vor să-l ucidă, şi spune că Dumnezeu ,,nu îşi mai aminteşte” de morţi şi că sunt ,,lepădaţi de mâna lui Dumnezeu”; cerând ajutorul lui Dumnezeu, Îl întreabă: ,,Oare morţilor vei face minuni? Sau cei morţi Te vor lăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării?” (Ps. 87, 11-12). Totuşi, promisiunea făcută lui Avraam arăta că viaţa putea fi perpetuată prin descendenţi, de unde şi importanţa primordială a procreării. În decursul istoriei poporului ales, se poate constata influenţa negativă a popoarelor   păgăne idolatre, care va conduce şi la o ,,de-sacralizare” a căsătoriei, până la transformarea ei într-o realitate pur terestră, ca-n antichitate păgână. În Canaan, de exemplu, unde Israel se va aşeza, se practica mai ales cultul fecundităţii; şi deşi Dumnezeu îl protejează de acest păcat, totuşi va cădea şi se va uni cu cei care practicau aceste păcate: ,,Căci în vechime am sfărâmat  jugul tău şi am rupt cătuşele tale şi tu ai zis: <>, şi totuşi pe tot dealul înalt şi sub tot pomul umbros ai facut desfrânare” (Ier. 2, 20). 13 14

Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit , p.17 E. Schillebeeckx, O.P.,  Le Mariage. Réalité terrestre et mystère du salut , Cerf, Paris, 1966, p.39

8

2. 2 Realitate în Noul Testament De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea, ,,Moise nu a putut împiedica, nici divorţul nici repudierea, încercând totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial – naşterea de copii”. 15 Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt, purifică, înobilează iubirea conjugală. El îşi inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galilei. ,,săvârşind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin Harul Său, El vrând să arate  prin aceasta că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei”.16 Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea reunirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: n-aţi citit spune Mântuitorul - ,,că cel ce l-a făcut de la început l-a făcut bărbat şi femeie?” (Mt 19, 14) Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele compromisiuni în această privinţă: ,,pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a făcut aşa”. (Mt 19, 8). Familia a fost rânduită de Dumnezeu: ,,pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. (Mt 19, 5) În ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: ,,Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă”. (Matei 19, 6) Ruperea unităţii familiale este  permisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: ,,Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de desfrânare, săvârşeşte adulter”. (Matei 19, 9) 15

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,  Îndrumări misionare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p.587 Pr. Prof.. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică-Ortodoxă , Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978,  p.182 16

9

Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia acestea nu sunt suficiente  pentru a desface ce Dumnezeu a legat: ,,desfrânarea încă este în stare să desfacă această legătură atât de puternică, ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie, iar divorţul uneori nu face decât să oficializeze o situaţie deja creată”.17 Din acest motiv, acest păcat este condamnat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, mai mult decât celălalte păcate, ,,deoarece este un păcat greu pentru că se încalcă în mod voit şi deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o la creaţie”. 18 Mai mult, acest păcat se poate petrece şi în inimă, printr-o privire sau prin intenţia de a  păcătui, punându-se în pericol în acest fel unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei. Mântuitorul extinde înţelesul poruncii a şaptea din Decalog: ,,Aţi auzit că s-a zis celor de mult: să nu săvârşeşti adulter… Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”. (Matei 5, 27-28) Dar, cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soţ şi soţie este determinată, ,,legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia prin faptul că a părăsit-o”. 19 Astfel prin cuvintele: ,,Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter”. (Matei 10, 11-12) ,,Mântuitorul afirma nu numai indisolubilitatea căsătoriei ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi”. 20 Dintre Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult şi face referiri la instituţia familiei la membrii şi la raporturile dintre ei dând o serie de norme şi îndemnuri  pentru reglementarea vieţii sociale în primele comunităţi creştine. Spre deosebire de lumea  păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină, soţii devin egali înaintea lui Dumnezeu”. 21 Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la viaţa în feciorie: ,,Bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (I Corinteni 7, 2-9) Legătura fizică dintre bărbat şi femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: ,,Să nu vă lipiţi unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp… şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă 17

Pr. Lect. Mihai Vizitiu,  Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli , în volumul ,, Familia creştină azi ”, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p.30 18 Paul Evdokimov, Taina iubirii , Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p.79 19 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p.184 20 Sfântul Ioan Gură de Aur  , Omilia despre căsătorie . Comentariu la Epistola către Efeseni, trad. şi note de Marcel Hancheş, în rev ,, Altarul Banatului”, nr.1-3, 2002, p.75 21 Eugenia Safta Romano, Arhetipuri Juridice în Biblie , Ed. Poliron, Iaşi, 1997, p.142

10

ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5) aceasta pentru combaterea concupiscenţei, cât şi pentru realizarea comuniunii totale în iubire, într-ajutoare reciprocă şi naştere de prunci. Numai iubirea reciprocă a soţilor face posibilă înţelegerea locului şi rolului fiecare în unitatea familiei, fiecare are drepturi şi responsabilităţi proprii care se intersectează cu ale celuilat: dreptul la iubire, dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilat, obligaţia soţului de a  purta grija soţiei sale ca de înseşi trupul lui, jertfiindu-se după modelul jertei lui Hristos  pentru Biserică. Prin căsătorie, ,,soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilat, de darurile şi virtuţile celuilalt”.22 De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înşivă păcatele care trebuie să lipsească din viaţa creştină. Desfrâul era unul dintre cele mai răspândie păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori şi în unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru creştină. Astfel e amintit cazul incestuosului din Corint: ,,nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibă  pe femeia tatălui său” (I Corinteni 5, 1). Una din cauzele desfrânării era îmbătarea cu vin întru care este desfrânare, în vechime petrecerile nocturne fiind des întâlmite: ,,să umblăm cuviincios ca ziua, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări…” (Romani 13,13) Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânare întinându-se trupul tainic al lui Hristos, trupul omului fiind considerat templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 16, 9) După Sfântul Apostol Pavel scopurile căsătoriei sunt naşterea de prunci, iubirea şi întrajutorarea soţilor precum şi potolirea poftelor trupeşti: ,,iar dacă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească” (I Corinteni 7, 9). În ceea ce priveşte problema divorţului Sfântul Apostol Pavel este categoric: ,,Femeia să nu se despartă de bărbat… tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11) Cei care s-au despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură: ,,Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul” (I Corinteni 7, 39) După cum aminteam anterior, unul din importanţele scopuri ale căsătoriei este naşterea şi creşterea copiilor, legătura fizică dintre soţi nu este justificată dacă este privită numai ca 22

Oliever Clement, Trupul morţii şi al slavei , trad. de Sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996,  p.75

11

remediu împotriva concupiscenţei, ci se are în vedere şi procrearea, căci ,,actele de unire trupească se înbină prin asumarea unei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat”. După cum aminteam anterior, unul din importantele scopuri ale căsătoriei este naşterea şi creşterea copiilor, legătura fizică dintre soţi nu este justificată dacă este privită numai ca remediu împotriva concupiscenţei, ci se are în vedere şi procrearea, căci ,,actele de unire trupească se îmbină prin asumarea unei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat”.23 Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar Noul Testament ,,este considerată ca fiind mijloc de mântuire”. 24 : femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2 , 15). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii, dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor, întru înţelepciune şi învăţătura poruncilor lui Dumnezeu. Îm procesul educaţiei părinţii, în calilate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact: ,,voi părinţilor nu întârâtaţila mânie pe copii voştri (Efeseni 6, 4). Pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii, trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere mulţumind pentru toate lui Dumnezeu: ,,în  psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 14) Aşadar, din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianţă sau contract  juridic, unirea conjugală a fost înţeleasă întotdeauna ca şi o comunintate existenţială, în care domină dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu întru care soţii se dăruiesc unii altora cu toată fiinţa lor împlinindu-se reciproc. În faţa tuturor forţelor disoluţiei, familia, acest factor  de echilibru şi de neînlocuit, această flacără de iubire şi pace, martoră a demnităţii umene, îşî afirmă forţa transfiguratoare, anangajată plenar şi conştient în faţa lui Dumnezeu.

2. Taina Cununiei în perioada patristică 23

Ieromonarh Serafim Rose, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă , Ed. Sofia, Bucureşti, 1997, p.34 Paul Evdokimov,  Femeia şi mântuirea lumii, trad de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p.48 24

12

Din antichitate, căsătoria a fost considerată sfântă, în lumea greacă şi romană, căsătoria, considerată o instituţie a societăţii, a fost însoţită, de un fel de ,,binecuvântări” (în sensul culturii vremii respective), de imne şi sacrificii. În Vechiul Testament, caracterul sacru al căsătoriei a fost accentuat prin cuvântul creator al lui Dumnezeu. Creştinii primelor secole şi-au trăit căsătoria în duhul învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a Apostolilor; pentru oficierea căsătoriei, ei se conformau procedurilor vremii şi locului în care trăiau, în măsura în care acestea nu contraveneau credinţei creştine. În Dreptul roman, în epoca imperială sensul fundamental al căsătoriei rezida într-un contract încheiat între două părţi libere în alegera lor. Bine cunoscutul principiu al dreptului roman specifică: ,,Nuptiae consensus contrabentium fiunt” (,,Consimţământul este cel care face nunta”); şi ,,Nuptias non concubitus, sed consensus facit” (,,Nunta constă în consimţământ, şi nu în împreuna vieţuire”) 25. Definiţia dată de Modestimus: ,,împreunălocuirea cu o femeie liberă este căsătorie, şi nu un concubinaj, face să se înţeleagă, aşadar, că o sclavă nu putea să-şi dea consimţământul liber şi că, astfel, convieţuirea cu ea nu putea fi niciodată numită ,,căsătorie”; aceasta era legea fundamentală pentru toate ţările civilizate. Totuşi, faptul că, în legea romană, căsătoria era concepută ca un contract între două părţi libere însemna un progres social evidenr, în raport cu toate celelalte civizaţii vechi. Referitor la creştini, Epistola către Diognet ne informează: ,,Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni… locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia… Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii… Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi… Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile” 26. Canonul 54 al Sinodului de la Elvira, ţinut în jurul anului 306, admite ca toţi cei botezaţi să se căsătorească după aceeaşi legislaţie ca şi păgânii. Biserica a considerat ca evidentă ideea că şi creştinii se supun legislaţiei romane; de asemenea, chestiunile legate de căsătorie se rezolvau în faţa tribunalului civil. Totuşi, de la început Biserica a fost preocupată pentru un mod special de împlinire a căsătoriei celor botezaţi, atât din perspectiva familială cât şi din perspectiva dreptului civil; mai precis, a avut să-i protejeze de influenţele păgâne nefaste şi mai ales de  jertfele aduse idolilor. 25

Ulpien († 228), reluat în Digeste de Justinian (35, 1, 15 şi 50, 17, 30), apud Aimée Georges Martimort, L’ Eglise en prière, III ,, Les Sacrements”, Descleé, Belgia, 1984, p.202. 26 ,,Epistola către Diognet”, V, 1-10, în Scrierile Părinţilor Apostolici , trad. rom. Pr. Dr. D. Fecioru, IBM, Bucureşti, 1995, p. 412-413.

13

Sfântul Ignatie al Antiohiei, în Epistola sa către Policarp, declară că toţi creştinii trebuie să se căsătorească având aprobarea episcopului: ,,Dacă cineva poate să rămână în curăţie,în cinstea trupului Domnului, să rămână fără a se lăuda. Dacă se va lăuda, s-a pierdut, iar dacă ştie cineva, aceasta în afară de episcop, s-a stricat. Trebuie ca cei ce se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă”27. După cum se ştie, Sfântul Ignatie şi-a redactat scrisorile în timpul împăratului Traian (98-100), pe parcursul călătoriei care avea să se sfârşească prin moartea sa. Este clar că sfatul sfântului este pe linia principiului că: ,,Nimic, într-o comunitate, nu trebuie făcut fără  binecuvântarea episcopului”; căsătoria trebuia săvârşită şi trăită ,,în Domnul”, şi nu ,,după  poftă”. După Sfântul Ignatie, Tertulian este, în opinia profesorului E. Schillebeeckx, primul care constată că a contracta cineva, dintre creştini, căsătoria, fără ştirea episcopului, era un fapt dezaprobat de comunitate, iar căsătoria era binecuvântată de Însuşi Dumnezeu: ,,Non quidem abnuimus coniunctionem viri et feminae, benedictam a Deo ut seminarium generis humani et replendo orbi et instruendo saeculo excogitatam, atque exinde permissam, unam tamen” (,,Desigur, noi nu respingem unirea dintre bărbat şi femeie: ea a fost binecuvântată de Dumnezeu ca fiind pepiniera neamului omenesc; ea a fost înscrisă în planul Său, pentru a umple universul de-a lungul secolelor şi deci e permisă, însă o singură dată, totuşi”) 28. Nu se poate susţine că sfatul Sfântului Ignatie s-a impus în toată creştinătatea; în secolul al III-lea nu se găseşte nici un document care să ateste o astfel de practică generalizată, ci, dimpotrivă. Se poate susţine că dorinţa Sfântului Ignatie corespundea stării creştinilor mai fervenţi din epoca sa şi că acest principiu a fost aplicat în episcopatul său, în Antiohia. Până la pacea constantiniană, creştinii n-au cunoscut un alt mod de celebrare a căsătoriei decât cel din familie 29. Sfatul Sfântului Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, ca fiecare să-şi aleagă atât starea – de feciorie sau de căsătorie – cât şi soţul sau soţia, presupune libertatea şi responsabilitatea fiecărui creştin. Nu se menţionează în Noul Testament vreo colaborare a celui sau a celei care urmează a se căsători cu vreun bătrân (presbiter – episcope sau preot) în încheierea căsătoriei. Pe de altă parte, însă, epistolele pastorale ne arată că de formarea 27

Sf Ignatie, ,,Către Policarp”, 5, 2; în Scrierile Părinţilor Apostolici , ed. cit., p.227. Tertullien, Ad uxorem (A son épouse), în S.C., 273, introd., text critic, trad.fr. şi note de Charles Munier, Paris, 1980, p. 94-97. 29 Martimort, Aimé Georges,  L’ Eglise en priére, III, Les Sacrements, Descleé, Belgia, 1984. 28

14

familiilor creştine erau responsabili părinţii, care trebuiau să urmărească respectarea  preceptelor creştine, în familiile lor: numai cei care au ştiut a-şi chivernisi bine casa şi numai cei care au făcut din copiii lor buni creştini pot fi aleşi episcopi sau preoţi, sau pot fi consacraţi văduvi. În Siria secolului al III-lea, încă, tatăl era cel însărcinat în mod oficial cu responsabilitatea încheierii căsătoriei30. Într-o societate în care erau minoritari, creştinii n-au crezut că ar trebui să se separeu de legile în vigoare ale cetăţii. Ei s-au mulţumit să evite elementele idolatre (consultarea  prezicătorilor şi jertfele), precum şi practicile licenţioase, legate de banchetul nunţii şi de cortegiu. Biserica este liniştită cu concepţia juridică, care definea căsătoria prin consimţământ. Sfatul Sfântului Ignatie al Antiohiei avea în vedere, întâi de toate, evitarea căsătoriei dintre creştini şi necreştini, apoi binecuvântarea episcopului, mai ales pentru clerici 31, pentru orfani,  pentru cei care îi erau încredinţaţi şi pentru cei a căror căsătorie nu era ratificată prin lege, ca în cazul unui patrician cu o eliberată sau cu o sclavă. Acest demers al Bisericii însă nu implica de la sine un act litrugic. De aceea, până în secolul al IV-lea nu se poate găsi o dovadă privind existenţa unei slujbe sau a binecuvântării liturgice, ori intervenţia episcopului sau a preotului în ritualul nupţial. Căsătoria era considerată de Biserica primară taină care anticipează bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu. Cum se explică, însă, faptul că pentru câteva secole Biserica n-a avut o ceremonie specială sau o slujbă specială pentru a marca taina căsătoriei. Creştinii nu puteau ignora faptul că actul care valida căsătoria, după legea cetăţii, era transfigurat în interiorul lor   prin botezul primit: ei sunt uniţi în Hristos şi, după învăţătura Sfântului Pavel, unirea lor este semnul unei uniri şi mai înalte, cea dintre Hristos şi Biserică. Unul din laitmotivele constante ale Sfântului Pavel este că Dumnezeu nu trăieşte în ,,temple făcute de mâini omeneşti”, şi că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt” Când în căsătorie un bărbat şi o femeie devin ,,un singur trup” şi amândoi sunt membre ale Trupului lui Hristos înseamnă că unirea lor este pecetluită de Sfântul Duh, Care trăieşte în fiecare din cei doi. Şi ceea ce-i face membre ai Trupului lui Hristos este Euharistia. 30

E. Schillebeeckx, O.P., op.cit., p.220, precum şi Didascalia siriană, c.22 (Acheles – Flemining 115, 1519). 31 A.G. Martimort, op. cit., p. 204.

15

Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Liturghia – în raport cu nunta – nu este altceva decât cadrul ce trebuie să însoţească atât ceremoniile civile cât şi familiale care constitue nunta  propriu-zisă şi care trebuie să sublinieze sfinţenia unirii; şi conţine rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru a ,,întării ceremonia” căsătoriei deja întemeiate 32. Situaţia aceasta era generală în întreaga creştinătate, ceea ce ne face să credem că în timpul  primelor trei secole nu existau diferenţe fundamentale între Apus şi Răsărit, în privinţa Tainei Căsătoriei. Biserica Creştină, în timpul persecuţiilor şi-n aceeaşi măsură şi în timpul alianţei cu Imperiul Roman, a acceptat legea romană referitoare la căsătorie. Chiar şi atunci când creştinismul devine religia dominată în Imperiu, vechile definiţii ale căsătoriei în calitatea ei de ,,contract” se păstrează şi-n legislaţia imperiului, dar şi-n Nomocanonul Bisericesc în 14 titluri 33. Aceleaşi principii, împrumutate din legea romană, se găsesc şi-n versiunea slavă a  Nomocanonului, numită Kormtchaia Kniga, care a constituit legea canonică de bază a ţărilor  slave, până la începutul secolului al XIX-lea. Aceeaşi conformitate a terminologiei, privind conceptele romane, o găsim şi în scrierile primilor Părinţi. De exemplu, Atenagora (un scriitor din sec. al II-lea) îi scrie împăratului Marc Aureliu în Apologia sa: ,,Fiecare dintre noi consideră ca a sa femeia cu care s-a căsătorit după legile voastre” 34. Sfântul Ioan Gură de Aur († 404) face referinţe directe la ,,legea civilă” atunci când defineşte căsătoria ca nefiind ,,altceva decât o apropiere sau afinitate”35. Situaţia aceasta din primele trei secole nu demonstrează faptul că Biserica era indiferentă în  privinţa căsătoriei şi nici că nu a avut o atitudine proprie faţă de cultura vremii sau faţă de ideile religioase ale lumii iudaice, ori păgâne în care se dezvolta. Dimpotrivă, niciodată Biserica n-a arătat mai clar aportul şi distincţia credinţei pe care o împărtăşea, referitoare la căsătorie, ca în perioada persecuţiilor, şă care a constat în prezenţa lui Dumnezeu în ,,realitatea terestră” a căsătoriei şi în transfigurarea ei, după modelul unirii spirituale dintre Hristos şi Biserică. La început, această nouă realitate n-a fost exprimată printr-un ritual propriu căsătoriei, însă nici n-a omis să-i dea un statut aparte prin acceptarea celor botezaţi la Sfânta 32

Sf. Grigorie de Nazianz ,,Epistola 231” (P.G. 37, col. 373 ) apud E. Schillebeeckx, O.P., op. cit., p. 224 Kir Ioan Comninul,  Nomocanonul Bisericesc în 14 titluri , trad. rom. Mitropolit Ştefan, Târgovişte, 1652. 34 Atenagoras, Apologia, (cap. 33), apud J. Meyendorff, op. cit. p. 8 35 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere , (II), trad. rom. Pr. dr. D. Fecioru, în PSB, vol. 22, Bucureşti, 1989, Omilia 56. 33

16

Euharistie; pentru că totuşi ceea ce era cel mai important nu era folosirea unei slujbe speciale  pentru încheierea căsătoriei, ci pecetluirea căsătoriei prin Botez şi prin Euharistie. Sfântul Ignatie al Antiohiei face referire la căsătorie unde spune că fiecare căsătorie să se încheie cu acordul episcopului, nu s-a impus în dreptul canonic bisericesc. În decursul primelor  secole creştine, totuşi se dezvoltă unele rânduieli prin care Biserica intervenea în încheierea căsătoriei; fiind legate de obiceiurile epocii, acestea au dispărut mai târziu. De altfel, era obligaţia episcopului şi a presbiterilor de a veghea asupra comunităţii. Sfântul Vasile cel Mare (330-379) ne dă o informaţie foarte utilă: în Scrierile sale Canonice către Amfiloxie de Iconiu, aflăm că logodna şi căsătoria reprezintă două etape separate; el condamnă căsătoriile private (prezidate de preoţi), care minimalizează binecuvântarea, arătând că săvârşirea acestora în Biserică este o cale ce-L face pe Hristos prezent la nuntă ca şi în Cana Galileii36. Până în secolul al IX-lea, Biserica n-a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei, separată de Dumnezeiasca Liturghie 37. În Constantinopol, la căsătoria împăratului Mauricius, cuplul imperial a primit Sfânta Împărtăşanie din mâna patriarhului Ioan, dar, lipsă de informaţii, nu se poate spune dacă în cursul unei Dumnezeieşti Liturghii sau în afara ei. Începând cu secolul al IV-lea, scritorii creştini din Răsărit menţionează celebrarea publică şi cu fast a unei slujbe propriu-zise, Taina Cununiei, săvârşite în cadrul Dumnezeieştii Liturghii. După Sfântul Ioan Gură de Aur, cununile simbolizează victoria asupra patimilor, deoarece căsătoria creştină (taină a veşniciei) nu este un contract ,,după trup”; iar Sfântul Teodor Studitul ne învaţă că slujba Cununiei este însoţită de o rugăciune scurtă, rostită de episcop sau de preot ,,în faţa poporului”, la Liturghia de Duminică: ,,Tu Însuţi Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robii Tăi aceştia. Păzeşte-i pe ei în bună înţelegere, încununează-i în dragoste, uneşte-i într-un singur trup; dă-le roadă pântecelui, dobândire de prunci buni, purtare fără prihană” 38. Cărţile liturgice din aceeaşi perioadă (cum este, de exemplu, faimosul Codex Barberinus) conţin mai multe astfel de rugăciuni, asemânătoare cu aceea dată de Sfântul Teodor Studitul. 36

Sf. Vasile cel Mare, Ep ad Amphilochium, 199, P.G., 32. col. 721-723. Cf. A. Zavialov, ,,Beat (Căsătoria)”, art în  Encyclopedie Theologique Orthodoxe, editată de A.P. Lopouckhin, vol II, Petrograd, 1903, p. 1029-1030, 1034, precum şi J. Meyendorff, p. 31. 38 Scrisoarea 1, 22, P.G. 99, col. 973, apud J. Meyendorff, op.cit., p. 32. Această rugăciune este aproape la fel cu rugăciunea a treia din cadrul Tainei Cununiei ce se oficiază în zilele noastre, după Molitfelnicele actuale ale Bisericii Ortodoxe. 37

17

Or, aparţia unei slujbe a Căsătoriei nu semnifică altceva decât generalizarea slujbei şi că imediat a fost asimilată, devenind obligatorie pentru totţi creştinii care urmau să se căsătorească. Documentul civil, cunoscut sub numele de Epanagoga, care descrie în detaliu relaţiile dintre Biserică şi Imperiul Bizantin – al cărui autor este, cel mai probabil, patriarhul Fotie (857-867, 877-886) – propunerea creştinilor, încă în acea epocă, trei modalităţi de a se căsătorii: ,,Căsătoria e o alianţă între bărbat şi o femeie, o unire pentru întreaga lor viaţă şi se săvârşeşte printr-o binecuvântare sau încununare (cununie), sau prin schimbul consimţământului” (XVI, 1). Din secolul al IV-lea până în seolul al IX-lea, legislaţia imperială tinde să acorde Bisericii un control din ce în ce mai mare asupra căsătoriei (a se vedea, spre exemplu, Novela 64 a lui Justinian), dar, în acelaşi timp, nu întotdeauna se acorda statutul de obligativitate cununiei în Biserică, din punct de vedere juridic.

3. Taina Cununiei în Teologia Contemporană Din punct de vedere teologic, sub influenţa teologiei scolastice, Tainele Bisericii sunt strâns legate de căderea omului în păcat: ,,Prin această «separare» a Tainelor într-o relaţie nouă suigeneris, în definirea scolastică ele apar ca fiind întemeiate numai din cauza căderii omului şi a mântuirii lui de către Hristos. În starea «nevinovăţiei primare» omul nu avea nevoie de taine. Ele au devenit necesare numai pentru că omul a greşit şi are nevoie de medicamente pentru vindecarea rănilor   păcatului”39. În viaţa multor ,,creştini” Tainele şi implicit, Euharistia au devenit acte ce au menirea a le vindeca anumite ,,boli spirituale” sau de a le rezolva anumite probleme. Acest mod de a înţelege şi de a trăi Sfintele Taine este străin experienţei ortodoxe, pierzând caracterul umanitar şi, prin locul pe care-l are Euharistia, caracterul euharistic şi ecclesiologic. Pentru omul modernismului şi postmodernismului, dacă este necredincios (necreştin), Împărăţia lui Dumnezeu este ceva străin, rămânând în afara sferei preocupărilor lui; iar pentru 39

Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., p.38.

18

cel credincios (creştin) este fie ceva abstract, theoretic, fie o utopie; el ,,vrea totul aici şi acum, iar cele care nu-i sunt accesibile sunt considerate utopice” 40. În calitatea ei de taină, căsătoria creştină se loveşte în mod cert de realitatea practică şi empirică a umanităţii văzute. Aşa cum este înfăţişată în Noul Testament, apare ca un ideal greu, dacă nu imposibil de atins. Însă este o diferenţă esenţială între o ,,taină” şi un ,,ideal”, taina nu este o abstarcţie imaginară, ci o experienţă în care omul nu este singur, ci în comuniune cu Dumnezeu; el are o părtăşie reală cu Sfântul Duh, fără a înceta de a fi mereu şi în mod total om. Şi aceasta se realizează tocmai pentru că unirea cu Hristos omul îşi găseşte pe de o parte propria natură, dovedind om adevărat: aşa cum l-a gândit şi l-a creat Dumnezeu, şi îşi regăseşte, pe de altă parte, singura normă a umanităţii sale: divinitatea, împlinindu-şi chemarea41. Taina este o trecere spre adevărata viaţă, este o poartă deschisă nu numai către Împărăţia lui Dumnezeu, dar şi către umanitatea adevărată şi pură. Ca şi celelate Taine, ,,Căsătoria nu este o ,,adăugare” religioasă la viaţa individului, ci un eveniment care eliberează viaţa de necesitatea ei naturală; ea transfigurează existenţa, făcând din aceasta un ipostas de libertate  personală. De aceea Taina Căsătoriei nu trebuie nicidecum considerată ca binecuvântarea solemnă a legăturii amoroase naturale, ca o valorizare religioasă a instituţiei obişnuite a familiei42. Căsătoria, în plenitudinea ei de taină, presupune iubirea adevărată, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea presupune omul ca ,,persoană”, care ,,se defineşte ca o raportare şi ca relaţie şi defineşte o raportare şi o relaţie. Principalul conţinut semantic al cuvântului exclude  posibilitatea de a interpreta persoana ca individualitate în sine, în sfera spaţiului relaţiei 43. Relaţia de iubire dintre două persoane presupune o cunoaştere şi o purtare reciprocă. Iar în lumea obiectivă a căderii – afirmă profesorul şi filosoful Yannaras – ,,erosul rămâne o ultimă  posibilitate de a face din viaţă o relaţie şi o cunoaştere”44. Unirea trupească în cadrul căsătoriei este sfinţită prin Taină şi devine şi ea nu numai cale de ralaţie şi de cunoaştere a soţilor, ci trebuie să contribue la mântuirea soţilor şi a fiilor lor. 40

Georgios I. Mantzaridis , Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr ., trad.rom. Pr. Vasile Răducă, Bucureşti, 2002, p.161. 41 Jean Mezendorff, op cit., p.22. 42 Christos Yannaras,  Libertatea Moralei, trad.rom. Mihai Contuniari, Anastasia, Bucureşti, 2001. 43 Christos Yannaras,  Persoană şi Eros, trad.rom. Zenaida Luca, Anastasia, Bucureşti, 2000, p.21. 44 Idem, Libertatea Moralei , ed.cit., p.165.

19

Adevărul Tainei Căsătoriei este înalt şi o postulează pe aceasta ca poartă a Ierusalimului Ceresc, ridicând căsătoria din sfera ei socială şi utilitară pe culmile îndumnezeirii; dar aceasta este posibilă numai în măsura în care rămâne ecclesială, euharistică şi eshatologică, şi nu se lasă doborâtă de ceea ce numeşte Părintele Profesor Dumitru Popescu coordonatele culturii apusene, cu consecinţe imediate şi-n viaţa credincioşilor: ,,raţiune autonomă”, interesul ei aproape continuu pentru renaşterea unor valori specifice lumii antice şi păgâne şi determinalismul ei cosmologic, care a transportat lumea într-o maşină” 45. ,,Dacă acceptăm adevărul Tainei Căsătoriei, trebuie şă-i acceptăm şi consecinţele, oricât ar fi ele de dureroase din punctul de vedere al concepţiei moraliste şi sociale care predomină azi. Iar  o consecinţă fundamentală a acestui adevăr este că nu e cu putinţă să faci din taina ecclesială a Căsătoriei o condiţie necesară oricărei vieţi conjugale, chiar şi în societăţile care îşi spun creştine (dar care nu mai există). Taina Căsătoriei este o manifestare şi o împlinire a adevărului Bisericii, nu e un mijloc de ,,a satisface nevoile religioase ale poprului nici de a servi finalităţile convenţionale ale utilitarismului social” 46. Referitor la căsătorie, sau mai precis exprimat, la ,,instituţia naturală a familiei”, Evanghelia are sentinţe aspre, greu de înţeles dacă pierdem sensul adevărat al căsătoriei: ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi viaţa sa însaşi, nu poate să fie ,,ucenicul Meu”. Sensul şi scopul acestor cuvinte stau în elaborarea familiei de autosuficienţă şi deschiderea ei, în comuniunea ecclesială şi-n perspectiva euharistică, spre dimensiunea eshatologică a împlinirii şi a desăvârşirii ei în Împărăţia Cerurilor. Neînţelegând sensul creştin al căsătoriei, creştinii de astăzi, cu atât mai mult necreştinii absulutuzează relaţia lor, idolatrizând-o, şi deşi au pretenţia de a se cununa în Biserică, ei rămân în afara Bisericii pentru că înlocuiesc ,,dimensiunea ecclesială” a tainei cu un accentuat ,,caracter privat”. Importanţa nu mai cade pe integrarea mirilor, prin Taina Nunţii, în timpul tainic al lui Hristos Biserica şi-n transformarea lor în mireasă a Mirelui Hristos ci pe caracterul familial. Familia creştină (mica biserică) este ,,trup din Trupul Bisericii; făcând o evaluare pastorală a Tainei Nunţii, profesorul Alexandru Stavropoulos (Universitatea din Atena) spune că nunta  presupune o ,,perihoreză”, adică o împreună existenţă a micii ,,sinaxe” în ,,Sinaxa Biseriicii”: ,,Trup dim trupul ei”, mica biserică (familia) este încorporată Bisericii ca o celulă 45 46

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură , IBM, Bucureşti,1993, p. 47-51. Christos Yannaras,  Libertatea Moralei, ed. cit., p.179

20

vie. Prin Taina Nunţii, familia intră în Taina Bisericii, se dezvoltă şi se înmulţeşte înăuntrul vieţii Bisericii care primeşte această vitalitate de la Sfântul Duh. Familia participă activ la viaţa liturgică şi în general la viaţa Bisericii sub toate aspectele ei (liturgic, mistic, ascetic şi eshatologic)47. Taina Căsătoriei are drept obiectiv de a descoperi şi exprima ,,iubirea cea adevărată”. Acesta este şi motivul pentru care nu urmăreşte instituţionalizarea socială a funcţiei genetice, ci transfigurarea acesteia şi, deşi binecuvintează naşterea de prunci, are multa lagătură cu asceza călugărilor. Prin încununarea mirilor ca martori ai adevătului ei, Biserica adevereşte că identifică ,,ţelul” ultim al căsătoriei cu realizarea supremă a vieţii ei, cu libertatea erosului  personal faţă de supunerea la necesitatea naturală. Această identificare implică exigenţa ecclesială: trecerea dinamică de la relaţia naturală la cea euharistică, la realizarea ascetică a ,,iubirii adevărate”48. Astăzi, dimpotrivă, se instituţionalizează social funcţia genetică a căsătoriei printr-o pseudo-raportare la trupul Bisericii, în locul unei integrări în viaţa acesteia, preferându-se o participare formală la viaţa în Hristos şi o împlinire doar sub aspect ceremonial a slujbei căsătoriei. Referindu-se mai ales criza Occidentului, profesorul Yannaras afirmă: ,,Criza instituţiei căsătoriei în societăţile occidentale are, desigur,o legătură cu împlinirea adevărului acestei taine în viaţa spirituală a Bisericilor creştine. În cadrul aşa-numitei ,,secularizări”, finalităţile convenţionale ale utilitarismului social despoaie adesea Căsătoria ecclesială de conţinutul ei sacramenatal: ele îi transformă în validare formală sau în binecuvântare solemnă a unirii fizice şi sociale a două  persoane heteroconjugale. Taina încetează de a mai fi o harismă de libertate care eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de ralaţie personală şi de participare la universalitatea ecclesială a vieţii, nu mai este o confirmare asecetică a adevărului şi alterităţii persoanei 49. Căsătoria este  pecetluită de jertfa Crucii şi se înalţă prin cruce la Înviere: de aceea ne rugăm în cadrul Cununiei, să se reverse peste miri bucuria Crucii ,,…Şi să vină peste dânşii bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, când a aflat cinstita Cruce.

47

Prof. dr. Alexandru Stavropoulos, ,, Abordare pastorală a Tainei Nunţii”, în Eøημέριος, iunie 2003 şi iulie 2003, p. 7, 9. 48 Christos Yannaras , Libertatea Moralei, ed. cit., p.174. 49 Ibidem, p.178

21

Nunta este ,,chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea, numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi şi trăgători spre El” 50.

Capitolul II Slujba Sfintei Taine a Cununiei – Semnificaţie teologică şi existenţială

Omul e singura făptură care are vocaţia celor două naşteri, naşterea din trup şi naşterea din duh51, iar Taina Cununiei creşte duhovniceşte, după vocaţia împărtăşită de Dumnezeu în Rai. ,,În Hristos şi în Biserică” (Efes 5, 32) înseamnă că aşa ,,cum e unit Hristos cu Biserica, deci duhovniceşte, până la jertfă, aşa trebuie să devină omul în suişul duhovnicesc al nunţii, la această culme să ajungă, la Arhetip, la prototipul unirii lui Hristos cu Biserica 52.

50

Părintele Arsenie Boca,  Ridicarea Căsătoriei la înălţimea de Taină , Făgăraş, 2002, p.25. Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă . Convorbiri realizate de Dorin Popa, Harisma, Bucureşti, 2002, p.323. 52 Ibidem. p.324 51

22

Căsătoria (Taina Nunţii) este anterioară căderii omului în păcat; se poate presupune că şarpele ispititor (diavolul) a avut intenţia de a degrada căsătoria binecuvântată de Dumnezeu în căderea în păcat, ar putea rămâne fără reproş, cu toate că, din, punctul de vedere al omului căzut căzut este este lega legată tă de noţi noţiun unea ea de păca păcatt53. Astăzi Astăzi în genera general,l, slujba slujba Logodn Logodnei ei preced precedee Cununia,ce are loc imediat după aceea, însă se poate oficia şi împreună, şi separat de cununie; logodna şi cununia corespund unui stadiu aparte al căsătoriei. Logodna este nouă formă formă a ,,con ,,contra tractu ctului lui”” căsăto căsătorie riei; i; logod logodnic nicul ul şi logod logodnic nicaa se făgădu făgăduies iescc în fideli fidelitat tatee reciprocă, dar în acelaşi timp, se făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea care corespunde contractului, care pentru dreptul roman reprezenta esenţa şi forma concretă a consimţământului care valida căsătoria, pentru o perioadă binecuvântarea logodnei era suficientă şi avea un rol în sine – din punctul de vedere al legiuitorului legiuitorului civil 54- şi nu era, ca astăzi, doar o pregătire pentru Cununie. După oficierea Logodnei, tinerilor li se cerea să intre în căsătorie, ceea ce n-ar fi posibil, dacă era o simplă pregătire pentru căsătorie; de aceea, în evloghiile constantinopolitane din secolul al XII- lea, tinerii erau întrebaţi dacă doresc să se cunune. Pentru a întări legământul dintre doi tineri (logodnic şi logodnică) şi pentru a-l sfinţii, Biserica lui Dumnezeu este chemată ca martor al acestui contract, căci Dumnezeu Însuşi dă  binecuvântarea Sa, când oamenii Îl binecuvintează: ,,Cel ce binecuvintezi binecuvintezi pe cei ce Te  binecuvintează…” Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, Logodna devine ,,legământ” sfânt încheiat în Hristos care-i arvuneşte pe cei doi Împărăţiei lui Dumnezeu şi vieţii veşnice. 55 Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea întrebuinţarea inelelor în logodnă este un vechi, precreştin, pe care Biserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească 56, şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână. În Vehiul Testament, inelul era semnul puterii, al slavei, sau al adevărului; în Imperiul Roman, inelul făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că ,,inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei; este de fier”57. 53

 L” union d’ Adam et d ‘ Eve comme fondement du Sacrement du Mariage” , în Le Nicolas Ossorguine, ,, L” Mariage, Conférences St.Serge, p.242. 54 Alexis Pentkovsky, art. cit., p.274. 55 Specială , ed a II-a, Bucureşti, 1985, p.458. Pr. prof. dr. Ene Branişte,  Liturgica Specială 56 Ibidem, p.458. 57 Pliniu, Natural Hristor.., Hristor.., 33,12 (ferus anulus isque sine gemma), apud K. Ritzer, op.cit., p.72.

23

După mărturia lui Tertulian, inelul era de aur 58. Căsătoria ,, în Hristos şi în Biserică este Taina transfigurării omului în întreaga sa existenţă; trecutul, prezentul şi viitorul se transformă într-un etern astăzi, pentru că ,,astăzi este numele timpului lui Dumnezeu. Fiecare suflet creştin este logodit cu Hristos în apa botezului: Logodna săvârşită solemn în Biserică este mai mult decât un simplu ,,angajament” sau o ,,afacere privată”, de familie; împreună: cu Cununia este ,,o liturghie liturghie completă” 59. Îndată după săvârşirea Logodnei sau după un oarecare timp (dacă Logodna se săvârşeşte separat de Cununie, la cererea mirilor), mirii stau în naosul bisericii, în faţa unei mese pe care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Cununile; credincioşii, împreună cu strana, cântă Psalmul 127, cu stihul: ,,Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie ,,iar preotul face cădirea. Odinioară, când Cununia se săvârşea separat de Logodnă în mod obligatoriu, mirii intrau solemn în biserică, în timp ce se cânta Psalmul 127, iar preotul (sau episcopul) mergea înaintea lor, cădind. Psalmul 127, intonat la primirea mirilor în biserică, dobândeşte un nou sens : ,,Sionul” (Ps. 127,5) este templul trupului trupului lui Hristos”, ,,Ierusalimul” este cetatea eternă etern ă ,,coborând din Cer, de la Domnul”. Intrarea mirilor în biserică nu doar simbolizează, ci este intrarea căsătoriei în Biserică, ce, la rândul ei, este intrarea lumii în ,,lumea ce va veni”, intrarea poporului lui Dumnezeu – Hristos – în Împărăţia Cerurilor. Slujba Cununiei este expresia realităţii acestei intrări60. Când perechea merge în alai în mijlocul bisericii pentru Cununie, se cântă întreg Psalmul 127, ,,Fericiţi toţi cre se tem de Domnul, care socotită a fi umblare în căile Lui”. În Biserica Vechiului Legământ, psalmul acesta se cânta atunci când preoţii mergeau în sanctuarul Templului, la marile praznice 61. De aceea, slujba Cununiei va începe prin proclamarea solemnă a Împărăţiei lui Dumnezeu: ,,Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şă în vecii vecilor. Amin”.

58

cf. Tertulian, Apologetul, P.L. I col.305-604, trad. rom. Eliodor Constantinescu, 1930, revăzută de David Popescu (1978), în volumul. Apologeţi de limba latină, trad.rom. Prof. N. Chitescu, Eliodor  Constantinescu, Prof. David Popescu, în PSB 3, IMB, Bucureşti, 1981, p.38-112. 59 Constantin Androvikof, Des mystéres sacramenatales, sacramenatales, Cerf, paris, 1998. 60 Alexander Schmemann, For the Life of the World , St. Vladimu’s Seminary Press, New York, 1973, p.89. 61 David şi Mary Ford, Căsătoria cale spre sfintenie. Vieţile Sfinţilor căsătoriţi , trad.rom. Constantin Făgeţean, Sophia, Bucureşti, 2001, p.18.

24

Ca orice lucrare dumnezeiască, săvârşită de Dumnezeu, în sânul poporului Său 62, o ,,Liturghie”, Cununia începe cu Binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deşi suntem deja în Împărăţia Cerurilor totuşi o vom trăi, gusta ,,mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale”- perspectiva eshatologică eshatologică a Tainei. Ecteniile ,,Pentru ca să fie binecuvântatănunta aceasta ca şi aceea din Cana Galilei, Domnului să ne rugăm”. Chiar şi cei vechi codici (Codex Barberinus Graecus 836, Codex Coislinus 213, Codex Sinaitus 957 şi 958), precum şi cei din secolele X-XII, menţionează îniantea rugăciunilor şi a încununăriii mirilor mirilor o ectenie, cunoscută astăzi sub numele de ectenie mare, pe care o rosteşte diaconul şi care se încheie cu ecfonisul bine cunoscut pentru toate ecteniile mari: ,,Că Ţie se cuvine toată…” Desigur această ectenie nu a avut întotdeauna aceeaşi formă, dar în conţinut a exprimat mereu aceleaşi cereri, care urmează după cererile de început ale ecteniei mari; prezente în toate toate slujbele slujbele Bisericii. Bisericii. Caracterul Caracterul ecclesial ecclesial al Cununiei Cununiei îmbrăţişe îmbrăţişează ază şi dă expresie expresie celor  care alcătuiesc trupul Bisericii, mirii: ,,Pentru robii lui Dumnezeu (N), care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”. Cei ce sunt chemaţi să fie ,,un singur trup” se unesc în Hristos, prin taina nunţii, şi nu după patimă, iar  scopul şi facilitateta unirii lor este mântuirea. Numai prin tocmirea (încheierea) căsătoriei după Hristos. Care este mintea desăvârşit stăpână pe patimi, se pot scoate înclinările rele din fire şi să nu fie date moştenire (sporită) din neam în neam şi să chinuiască pe oameni” 63. Chiar şi atunci când nu exista o slujbă specială pentru Cununie, creştinii nu ignorau faptul că actul pe care-l împlineau după regulile cetăţii era transfigurat din interior, prin botezul lor; ei se uneau în Hristos şi după învăţătura Sfântului Apostol Pavel, unirea lor este semnul unei uniri mai înalte, cea dintre Hristos şi Biserică. ,,Pentru ca să le dea lor viaţă cumpătată şi naştere de prunci buni spre folos…, să se veselească ei la vederea fiilor şi fiicelor lor… să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci  buni şi purtare fără de prihană în viaţă…”. Această rugăciune stăruitoare pentru dobândirea  pruncilor, întâlnită pe tot parcursul slujbei Cununiei, ar putea fi invocată pentru a arăta că scopul căsătoriei este naşterea de prunci: ,,Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de 62 63

Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p.190. Părintele Arsenie Boca, op. cit., p.22.

25

oameni reiese că scopul căsătoriei este îndoit: conservarea şi înmulţirea neamului omenesc şi întrajutorarea reciprocă a celor doi soţi64. Cu toate acestea, cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu ar fi putut înmulţi neamul omenesc şi-n afara uniri trupeşti: ,,Dumnezeu ar fi putut înmulţi neamul omenesc şi-n afara unirii trupeşti: ,,Dumnezeu ar fi înmulţit cu atât mai mult pe oameni, fără să fie nevoie de căsătorie, aşa cum a făcut pe cei dintâi oameni, din care provin toţi oamenii” 65.Chiar şi naşterea de prunci are o perspectivă mai îndepărtată şi mai înaltă decât simpla ,,procreare” sau ,,înmulţire a neamului omenesc”, asigurând Bisericii membri, ca ,,martiri ai celui rău” 66, naşterea de prunci fiind o conlucrare a omului cu Dumnezeu 67. Dincolo de unirea trupească dintre bărbat şi femeie, în naşterea pruncilor este puterea creatoare a aceluiaşi Creator, fapt pentru care şi este binecuvântată şi sfinţită această unire: ,,Principiul naşterii oamenilor este împreunarea bărbatului cu femeia: în virtutea unei puteri nevăzute, ,,omul din oase (-le noastre) şi carnea din carnea (noastră)”, devin un om nou, creat de acelaşi meşter. Într-adevăr, unirea trupească dintre bărbat şi femeie are acest scop: naşterea de prunci, dar nu căsătoria însăşi. ,,Pentru ca bărbatul şi femeia să devină ,,un singur  trup”, în sensul pe care Dumnezeu îl doreşte, ei trebuie să dea dovadă unul faţă de altul de aceiaşi credincioşie şi jertfă de sine pe care Hristos le-a arătat şi continuă să le arate faţă de  poporul Său. Rugăciunile premergătoare încununării Partea cea mai importantă din Rânduiala Cununiei o formează cele trei rugăciuni care urmează ecteniei mari, la care se adaugă şi celelalte rugăciuni de pe parcursul slujbelor. Rugăciunile, fie una, fie două, fie trei, se găsesc între toţi codicii şi-n toate ediţiile molitfelnicului tipărit, chiar dacă diferă uneori şi-n formă, şi-n coţinut. Spre exemplu, Codex Barberinus Graecus 336 cuprinde, din cele trei rugăciuni existente în slujba actuală, doar una singură, în timp ce Codex Coislinus 213 conţine două rugăciuni.

64

Sf. Vasile cel Mare,  Despre obârşia omului, 1,19. şi Sf. Grigore de Nyssa,  Despre facerea lumii, p.53-54. Sf. Ioan Gură de Aur,  Despre feciorie . Apologia vieţii monahale.  Despre creşterea copiilor , 14. P.G.48, 544, trad. rom. Pr. D. Fecioru, IBM, Bucureşti, 2001, p.27. 66 Metodiu de Olimp,  ,,Banchetul despre castitate” , I, II, în vol. Sf. Grigorie Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, Scrieri, studiu introd, trad.rom, note şi indice de Pr. prof. dr. C. Corniţescu, în PSB vol 10, IBM, Bucureşti, 1984, p.53. 67 Clement Alexandrinul,  Pedagogul, II, X, 83 1-3, trad.rom. Pr. D. Fecioru, în Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, în PSB vol 4, IBM, Bucureşti, 1982, p.53. 65

26

a) Dumnezeule Cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai  prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat dânşii…. (rugăciunea 1) Căsătoria îşi are principiul în primul act al Creaţiei, prin care bărbatul şi femeia au fost făcuţi tocmai pentru a fi una. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai desăvârşită iubire a e pentru celălalt, în care să reflecte misterul Dumnezeirii 68. Între binecuvântarea edenică şi binecuvântarea nunţii este o legătură tainică, intrinsecă: actul creator, care cuprinde şi binecuvântarea primei perechi, ascunde toată puterea, potenţialitatea Tainei Cununiei, care la rândul ei, împlineşte ceea ce era ascuns. În textul Facerii, Sfântul Apostol Pavel vede o prefig, arăt profetică, sensul ei ascuns fiind acum manifestat. Felul în care este adus omul la existenţă dezvăluie taina unităţii celor doi într-un singur  trup, unitate alterată de păcat, dar refăcută în Fiul lui Dumnezeu întrupat; iar unitatea lor este o oglindire, în zidire, a unimii Treimice. Zidirea din cele şase zile este lucrarea Sfintei Treimi, însă zidirea omului se bucură de o sfătuire aparte a Persoanelor Sfintei Treimi. În trupul lui Adam stă nu numai Eva, ce va fi creată din coasta lui, ci întregul neam omenesc este cuprins în el, arătând prin aceasta unitatea firii omeneşti. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,De ce, când s-a făcut cerul, nu s-a zis ,,Să facem”, arătându-se sfatul, chibzuirea şi împreună-grăirea cu cineva de aceeaşi cinste? Este omul fiinţă măreaţă şi minunată, mai de  preţ înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea...Şi Cine este Acela Căruia îi zice Dumnezeu: ,,Să facem om? Este Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Is. 9, 6) Taina Căsătoriei, săvârşită după rânduiala ortodoxă, deţine şi se bazează chiar pe taina unităţii totale dintre om şi Dumnezeu, unitate cu rădăcini adânci, care ajung până la comuniunea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de cădere, comuniune deplin restabilită prin întruparea lui Hristos, noul Adam. În Taina Nunţii omul îşi descoperă obârşia propriei unităţi sau integralităţi şi a unirii lui cu Dumnezeu şi prin viziunea paulină, căsătoria iese din sfera obişnuitului; devenind Taină care transfigurează; dar acest lucru nu e posibil decât în Hristos şi în Biserică. b) ,,Binecuvintează-i pe dânşii, precum ai binecuvântat pe Avraam şi Sara, pe Isaac şi pe Rebeca, pe Iacob şi pe toţi patriarhii…pe Zaharia şi Elisabeta…”. 68

Teofil al Antiohiei, Ad Autolycum 2, 28 apud Michel Pillipe Laroche, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, trad. rom. Constantin Jinga, Timişoara, 1995, p.40.

27

Prin evocarea familiilor patriarhale, a marilor personalităţi ale Vechiului Legământ, primele două rugăciuni din Taina Nunţii ne conduc de la tema Creaţiei la taina mântuirii. Taina iubirii dumnezeieşti se descoperă nu numai în actul creaţiei - ,,Dumnezeule Cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura…” (rugăciunea I) - şi- n binecuvântarea iubirii dintre oameni, trăită la cel mai înalt grad în familie - ,,Sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate, legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor de trebuninţă vieţii…” (din rugăciunea a II-a) – dar mai ales în întrupare şi-n mântuirea neamului omenesc: ,,Cel ce din rădăcina lui Iesei după trup ai crescut pe pururea Fecioara şi dintr-însa Te-ai întrupat şi Te-ai născut spre mântuirea neamului omenesc”. Căsătoria implică fidelitate şi nu numai în Noul Testament noul Israel este poporul ales, cu care Dumnezeu încheie un legământ presupunând fidelitate reciprocă. Raportul dintre divin şi uman, din această perspectivă, conferă actului întrupării un caracter nupţial, iar Taina Crucii şi a mormântului este taina iubirii, care îşi află în Taina Învierii suprema încununare 69. Evocarea marilor personalităţi înaintea invocării binecuvântării ne arată că naşterea duhovnicească, desăvârşirea, este, în perspectiva Noului Legământ, mai importantă decât naşterea trupească şii cheamă pe miri către o ,,mutaţie de la trup la Duh”, ceea ce face Dumnezeu prin însăşi actul creaţiei: ia ţărână din pământ, îl face pe om – biologic, si apoi suflă în faţa lui suflare de viaţă şi-l face suflet viu – Duh (Fac. 3, 7). c) ,,Epicleza tainei”: Întinde mâna Ta din sfânt locaşul Tău şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N). Cel ce i-a făcut, dintru început i-a făcut bărbat şi femeie, pentru a deveni un singur trup. Actul creator al lui Dumnezeu are o perspectivă eshatologică; de aceea, Cartea Facerii, în lumina numeroaselor texte ale Noului Testament, care amintesc despre Adam şi Eva şi, mai ales, referatul biblic al Creaţiei, nu au doar rolul de a ne face cunoscut începutul existenţei noastre, ci constitue o profeţie ce se face cunoscută prin mijlocirea zidirii primei perechi de oameni. Împlinirea acestei profeţii este consemnată de Sfântul Apestol Pavel prin cuvintele: ,,Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efes. 5, 32) 70. În acest sens, ,,momentul peincipal din Slujba Cununiei, acela în care se săvârşeşte consfinţirea legăturii dintre bărbat şi femeie, este atunci când preotul rosteşte cuvintele din a 69

Pr. prof. Ilie Moldovan, ,, În Hristos şi în Biserică ”. Iubirea, Taina Căsătoriei. Teologia iubirii, I, AlbaIulia, 1996, p.35. 70 Pr. conf. Ilie Moldovan, ,, Taina Nunţii”, în O, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 512.

28

treia rugăciune de binecuvântare a mirilor, unirea bărbatului cu femeia, în Taina Nunţii, nu-i o unire formală sau exterioară, sau o unire conjugală, menită să rămână la nivelul unirii trupeşti, ci este o unire profundă, ontologică, ce-i readuce la integritatea lor primordială: trup şi suflet în armonie, şi nu separate sau antagoniste. Dumnezeu nu a creat şi nu creează trupuri şi suflete separate, ca-n cosmogonia antică păgână, ci creează persoane trup şi suflet. De aceea ,,în antropologia creştinî, distincţia fundamentală nu este cea dintre suflet şi trup, nici cea dintre suflet si duh”, ci între natură (fire) şi perosană; persoana transcende orice întrebare şi este non-conceptualizabilă. Încununarea Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Slujba Căsătoriei în Răsărit comportă încununarea mirilor, care corespunde ceremonialului voalului din ţările latine 71. Acest ritual nu era totuşi necunoscut la Roma, deoarece în anul 866 papa Nicolae I îl menţionează în răspunsul său către bulgari: mirii ies din biserică  purtând pe capetele lor coroane. Era, poate, o rânduială de influenţă bizantină, care n-a fost de lungă durată, de vreme ce nu se mai regăseşte după aceea 72. ,,Puterea de simbolizare a slujbelor, care au în centru o acţiune non-verbală, stă tocmai în acest moment al încoronării sau al punerii voalului. Este însă frapant că încununarea se deosebeşte de velatio, în forma iniţială a acesteia, prin faptul că voalul se punea numai miresei (incipit velatio nuptialis), în timp ce cununile se pun ambilor miri. Încununarea exprinmă de aceea ideea unui rite de passage pentru cei doi, în timp ce punerea voalului indică doar schimbarea statutului social al miresei. Această deosebire se exprimă şi în textul rugăciunilor, care îi au ca subiecţi, în Răsărit, pe cei doi miri, iar la Roma, la origine, numai pe mireasă” 73. Şi în rânduiala ortodoxă există prin tradiţie voalul miresei, care însă nu are un caracter liturgic, ci doar unul tradiţional, care s-a  păstrat numai pe alocuri, în Apus nu se mai păstrează nici o urmă liturgică referitoare la încununarea mirilor. În Biserica Ortodoxă, ,,actul ritual care simbolizează şi pecetluieşte săvârşirea tainei este  punerea cununilor pe capetele mirilor”74. După cum am văzut în capitolele precedente, 71

Théologie historique, 26, vol. cit., p.237. Ibidem, p. 237. 73 Vladimir Khoulap, Coniugalia Festa , ed.cit., p. 105. 74 Pr. prof. dr. Ene Branişte,  Liturgica Specială , ed. cit., p. 459. 72

29

încununarea mirilor nu este un act liturgic de sorginte nupţiale ale grecilor, urma după ieşirea (еkdosis) sau încredinţarea miresei mirelui. Şi, după cum reiese din scrisoarea Sfântului Grigore de Nazianz, în vremea sa, ritul avea un caracter voluntar şi se cuvenea să fie îndeplinit mai degrabă de tatăl miresei (aşa cum era obiceiul în antichitatea greacă), decât de preot. Fără îndoială, alţi episcopi sau preoţi împlineau acest act liturgic, încoporat în rânduiala căsătoriei pe filieră armenească. De fapt, contextul şi simbolismul cununilor din Taina Căsătoriei sunt put biblice. Tertulian, scriitor şi teolog creştin din secolul al II –lea, respinge în mod explicit obiceiul păgân al încununării. Cu toate acestea, atunci când slujba căsătoriei s-a dezvoltat treptat, Biserica a folosit încununarea, pentru a exprima idei conţinute în mod direct în Sfânta Scriptură. Aşa se explică faptul că accentul, în slujba Nunţii, cade pe punerea cununilor, iar rânduiala va intra în limbajul bisericesc, având un nou nume: Taina Cununiei. Cununile a) Coroana (Cununa), semn al victoriei în competiţiile atletice este în Noul Testament semn al victoriei vieţii asupra morţii: ,,Nu ştiţi voi – scrie Sfântul Apostol Pavel – că aceia care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia cunună stricăcioasă, iar noi, nesctricăcioasă”. În acelaşi sens vede şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în cununile de la Căsătorie, un ,,simbol al victoriei” asupra patimii (conjugalităţii) nestăpânite 75, care aduce degradarea şi moartea. Coroana, în Noul Testament, este în mod egal recompensa divină şi veşnică a dreptăţii dumnezeieşti: ,,Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit; credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceaa, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (Tim. 4, 7-8) şi, ,,Când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (I Pt. 5, 4) - ,,…Şi dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşnică…, cununa cea neveştejită a măririi”. În acest sens putem spune că ritualul încununării începe, cu a două parte din a doua rugăciune a Cununiei unde se face pomenirea Sfinţilor 40 de mucenici din Sevasta cărora Dumnezeu le-a trimis cununi din cer. Menţionarea Sfântului Procopie este de asemenea 75

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IX-a la I Timotei , P.G. 62, col. 501-600, trad. rom. în Comentariile sau explicarea Epsitolelor Pastorale: I şi II Timotei, Epistola către Tit şi cea către Filimon a celui între sfinţi  părintele nostru, Ioan Chrisostom, trad. din elină după ed. de Oxania, 1861, de Arhiereul Theodosie A. Ploieşteanu, Bucureşti, 1911.

30

semnificativă. Viaţa sa relatează că Sfântul Procopie îi îndemna pe cei căsătoriţi să obţină  prin mucenicie nunta cerească76. „Aceasta înseamnă răstignire şi suferinţă. O căsătorie care nu-şi răstigneşte în mod constant propriul egoism şi mulţumirea de sine, ca să poate trece dincolo de sine, nu este o căsătorie creştină ... Adevăratul păcat este idolatrizarea familiei în sine, refuzul de a înţelege familia ca îndreptându-se spre Împărăţia lui Dumnezeu... Este identificarea căsătoriei cu fericirea, şi refuzul de a accepta crucea ... Crucea lui Hristos este cea care face să dispară auto-suficienţa naturii. Dar „prin Cruce, bucurie ( şi nu fericirea!) a venit la toată lumea”. Prezenţa Crucii este astfel adevărata bucurie a căsătoriei. Este certitudinea plină de bucurie că votul căsătoriei, în perspectiva Împărăţiei celei veşnice, nu a fost făcut „până când moartea ne va despărţi”, ci până când moartea ne va uni în mod desăvârşit”. a) De aici cel de-al treilea şi ultim înţeles al cununiilor: ele sunt cununiile Împărăţiei, ale Realităţii finale, pentru care orice lucru din „lumea aceasta” a devenit un semn o anticipare sacramentală. De aceea îl rugăm pe Împăratul Cerurilor să primească în Împărăţia Sa cununile celor care au fost readuşi la starea paradisiacă şi încununaţi ca regi ai creaţiei: „Doamne Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai binecuvântato; binecuvintează şi pe robii Tăi aceştia ... Primeşte cununile lor întru Împărăţia Ta; păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor” 77.

Lecturile Biblice Lecturile biblice se compun din două texte, cele mai importante din Noul Testament,  privind revelaţia asupra căsătoriei.  Apostolul  de la cununie este luat din epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni (5.20-

33), în care acesta compară nunta cu legătura sfântă şi indisolubilă dintre Hristos şi Biserică, îndemnându-i pe viitorii soţi să se iubească între ei cu aceeaşi dragoste neţărmurită şi sfântă.  Evanghelia e formată din pericopa în care se istoriceşte minunea săvârşită de Mântuitorul

la nunta din Cana Galileii, la care El a luat parte cu Sfânta Sa Maică (In. 2.1-11). În cultul creştin ortodox, întâi se citeşte un text luat din Faptele Apostolilor sau din Epistole, numit Apostol, şi apoi un text luat din Evanghelie. Lecturile biblice au rolul de a 76

Paul Evdokimov, op.cit., p. 172.

77

 Aghiasmatar , ed. cit., p. 89.

31

transmite învăţătura Bisericii, primită de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin predica Apostolilor. „Citindu-se întâi din Epistolele Apostolilor, apoi din Evanghelie, se arată că  pentru înţelegerea lui Hristos e şi azi, cum a fost şi la început, nevoie de predica Apostolilor. De la ei s-a aflat întâi despre Hristos. Ei ne-au dat înţelegerea adevărată a lui Hristos şi a operei lui mântuitoare. Pe temelia lor stă dreapta credinţă păstrată în Biserica Ortodoxă. Nu mergem întâi la Evanghelie ca să o înţelegem după capul nostru. Învăţătura Apostolilor e înţelegerea adevărată şi completă a învăţăturii lui Hristos, care rămâne neîntrerupt şi  permanent în Biserică”78. Dumnezeiasca Euharistie este locul prin excelenţă al unirii dintre Hristos şi Biserică, iar  Sfântul Apostol Pavel oferă efesenilor imaginea căsătoriei pentru a contempla această unire, care este modelul absolut pentru relaţia dintre bărbat şi femeie. Astfel, Căsătoria, ca Taină, introduce raportul bărbat-femeie în Împărăţia lui Dumnezeu deja descoperită, unde Hristos şi Biserica sunt un singur trup. Istorisirea nunţii din Cana Galileii, la care participă şi Mântuitorul cu ucenicii şi Maica Domnului, constituie cea dea doua lectură biblică din cadrul Tainei Căsătoriei. Viaţa care implică unirea dintre Hristos şi Biserică, pe care soţii trebuie să o mărturisească în propria unire, găseşte un alt simbol foarte puternic în Evanghelia de la nuntă: apa transformată în vin. Prin Sângele Său, Hristos schimbă apa creaţiei în vinul nou al noii creaţii. Această primă minune prefigurează darul vieţii celei noi primit prin Patimi şi prin Înviere. Legătura tainică între minunea de la Cana, Cruce şi Potir se dezvăluie în ritualul paharului comun al mântuirii.

Paharul comun Structura liturgică a Tainei, cu lecturile din Sfânta Scriptură, urmate de ectenia întreită şi de ectenia cererilor, care introduce rugăciunea Tatăl nostru, succedată de paharul comun, ne face să credem că Taina Căsătoriei a fost concepută ca o Liturghie Euharistică; în slujba ortodoxă actuală, acest context euharistic este încă accentuat de cântarea chinonicului, în timp ce mirii gustă din paharul comun: „Paharul mântuirii voi la şi numele Domnului voi chema.”(Ps. 115. 13) 78

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă , Ed. IBMO, ed. a I-a, Bucureşti, 2004, p.314-315.

32

După cum spune şi părintele Cleopa , Slujba Cununiei presupune întâi participarea mirilor la Dumnezeiasca Liturghie şi Împărtăşirea lor 79. Deşi practica actuală păstrează contextul euharistic al căsătoriei, paharul comun totuşi a fost acceptat, din păcate, ca un substitut al Sfântului Potir, fiind interpretat, simplist, ca un „simbol al vieţii comune,”lucru ce arată cel mai bine „desacramentalizarea”căsătoriei, reducerea ei la o „fericire naturală”. Iată că astăzi paharul cu vin, pe care preotul îl binecuvintează şi din care apoi gustă mirii, numit în Molitfelnic paharul comun sau de obşte, închipuie atât bucuria şi veselia nunţii, cât şi soarta comună a viitorilor soţi, pe care o vor împărtăşii împreună, având parte de aceleaşi necazuri şi aceleaşi bucurii. În trecut, acesta era potirul împărtăşirii, primirea Euharistiei, pecetea finală a împlinirii căsătoriei în Hristos. Hristos trebuie să fie esenţa însăşi a vieţii în doi. El este vinul vieţii celei noi a fiilor lui Dumnezeu, şi cuminecarea cu ea vesteşte cum, îmbătrânind în această lume, noi întinerim în viaţa cea neînserată. În capitolul 282 al principalei sale lucrări,  Dialoguri, întitulat: „Cei ce se căsătoresc trebuie să fie curaţi, să primească binecuvântarea în biserică şi să participe la Sfintele Taine”, arhiepiscopul grec ortodox, Sfântul Simeon al Tesalonicului ( † 1420), tratează în detaliu împărtăşirea la căsătorie şi „paharul comun”: „Preotul ia Sfântul Potir cu Dumnezeieştile Taine mai înainte Sfinţite şi spune: «Cele mai înainte Sfinţite, Sfintele, Sfinţilor!». Toţi răspund: «Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos ...», căci El este unica sfinţenie, pacea şi comuniunea celor ce se căsătoresc. În acest timp,preotul împărtăşeşte pe miri, dacă îndeplinesc condiţiile necesare. Ei trebuie să fie pregătiţi pentru a  putea fi încununaţi cu cinste şi pentru a se putea uni în căsătorie în bune condiţii. Căci Sfânta Împărtăşanie desăvârşeşte şi pecetluieşte acest act, ca toate Sfintele Taine. Şi Biserica are dreptate să pregătească Dumnezeieştile daruri pentru curăţirea şi binecuvântarea mirilor. Aşadar, trebuie să fie prezent la acestă căsătorie Cel ce o dată dăruieşte şi Se dăruieşte şi Care, în caelaşi timp, este prezent pentru unirea şi acordul mirilor în pace. Iată de ce mirii trebuie să fie vrednici de împărtăşire şi unirea se face în biserică, în prezenţa lui Dumnezeu, unde El ese prezent în chipul Celor Sfinţite pentru noi şi unde este vizibil în mijlocul nostru. Preotul dă apoi „paharul comun”. Se cântă versetul din psalmi „Paharul mântuirii voi lua” şi 79

 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, ed. îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1996, p. 9.

33

celelalte ale Sfintelor Daruri... Nu se dau Dumnezeieştile Daruri celor ce nu se pot împărtăşii din cauza situaţiei lor, ca cei aflaţi la a doua căsătorie sau alţii. Aceştia primesc doar „paharul comun” în semn de sfinţire parţială, de comuiune şi nitate în binecuvântarea lui Dumnezeu”80. Astăzi mirii se împărtăşesc la Liturghia de dimineaţă, iar la slujba cununiei se dă numai „paharul comun” şi mirii beau astfel din cupa comună a vieţii.

Troparele din timpul dansului liturgic Înconjurarea mesei de către alaiul de nuntă format din slujitori, miri şi naşi, în chip de horă, simbolizează şi exprimă bucuria firească şi sentimentele de jubilare prilejuite de nuntă, sentimente care sau exprimat totdeauna prin cântare şi joc sau dans. Ca şi la botez, această  procesiune în cerc semnifică eterna călătorie care începe acum; căsătoria va fi procesiune mână în mână, o continuare a celei care a început aici, poate nu întotdeauna capabilă de a se raporta la bucurie şi de a se umple de bucurie. Dimensiunea hristologică a Tainei Cununiei reiese nu numai din lecturile biblice, ci şi din textul primului tropar care se intonează în timpul înconjurării mesei şi care atrage atenţia, în mod direct, asupra a ceea ce reprezintă Întruparea Fiului lui Dumnezeu, eveniment central  pentru statutul umanităţii şi, în consecinţă, al întregii creaţii 81. Deoarece nunta se face şi în vederea naşterii de prunci în frica Domnului, Biserica ne duce cu gândul mai întâi la naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o proorocul Isaia (7.14) „Isaie, dănţuieşte; Fecioara avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim”. Al doilea tropar: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.” La fel cum Sfinţii Mucenici şi-au jertfit viaţa în lupta contra păcatelor fiind încununaţi cu coroana sfinţeniei în Împărăţia cerurilor, la fel şi mirii trebuie să lupte cu toate ispitele pentru a-şi păstra, ca şi martirii, coroana cu demnitate.

80

Sfântul Simeon al Tesaloniculi, în P.G. 155, col..512C-513 A apud K. Ritzer, op.cit ., p. 205, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit ., p. 132-133. 81 Pr. dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 212-213.

34

Al treilea şi ultimul tropar, care, din nou, îi evocă ăe Mucenici, de data aceasta împreună cu Apostolii, ne arată, în sfârşit, foarte discret şi totuşi distinct, care este natura cea mai  profundă a noii vieţi, la care ne cheamă să dăm mărturie. Întreita ocolire a mesei este o triplă intensificarea simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi a oraşelor de odinioară, cercul figurează eternitatea exprimându-i puterea de protecţie. Drumul vieţii conjugale nu este un simplu itinerar, ci este  plasat în axa eternităţii. Drumul acesta nu are doar un caracter terestru, el este îndreptat spre eternitate, spre împărăţia cerurilor. Cei doi miri au de îndeplinit în timpul drumului acestei vieţi o misiune apostolică. Ei trebuie să mărturisească credinţa creştină prin viaţa lor, prin slujirea lor, prin comportamentul lor conjugal. Ei trebuie să închine fiecare clipă şi fiecare vorbă a vieţii lor slujirii Domnului. Vrednic de semnalat în acest context este faptul că aceste trei tropare (în ordine inversă) sunt interpretate şi în cadrul Tainei Preoţiei, în timp ce viitorul slujitor, dus de mâini de preoţi sau de diaconi, înconjoară Sfânta Masă, sărutând colţurile acesteia. Taina Cununiei şi Taina Preoţiei ajută pe credincioşi, prin harul pe care îl împărtăşesc acestora, să puna într-o aplicare cuvenită harurile celorlalte Taine, în situaţia concretă familială şi socială în care trăieşte; îi ajută ca în relaţia cu semenii lor, în căsătorie şi în  preoţie şi în multiplele probleme şi relaţii pe care le impun acestea, să se întâlnescă cu Dumnezeu, sau să dezvolte relaţia cu Hristos mai ales printr-un semen cu care se unesc pe viaţă, sau cu credincioşii pentru care sunt răspunzători. Taina Preoţiei şi Taina Cununiei ne arată că mântuirea nu se poate realiza decât în comuniune, că persoana şi comuniunea sunt doi poli inseparabili; fac vădit faptul că Tainele îşi au rodirea lor în răspunderea oamenilor unii faţă de alţii. Această comuniune se realizează doar   prin taina iubirii. Vocaţia preoţiei este vocaţia principală a lui Adam, dar din cauza păcatului s-a luat de la Adam preoţia. Însă în Hristos, starea omului este reaudusă la strălucirea iniţială, mai mult, la desăvârşire, la „măsura deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4.13), lucru ce îl îndeamnă pe omul, căruia i s-a redat vocaţia preoţiei, să-şi transforme viaţa într-o liturghie a Împărăţiei.

Ridicarea cununilor

35

Formulele: „Mărit să fii, mire, ca Avraam...”şi „Iar tu, mireasă, mărită să fi ca Sarra...”, pe care preotul le rosteşte la ridicarea cununilor, sunt formulelel de felicitare rituală a mirilor de către Biserică, prin glasul preotului. Ridicarea cununiilor trebuie pusă în legătură cu rugăciunea de la sfârşit unde se cere ca Dumnezeu să binecuvinteze „intrările şi ieşirile lor”. Textele II Regi 3.25; Fapte 13.24, Luca 13.24 se referă la importanţa care s-a acordat din totdeauna „intrărilor”. Cel ce ştie să intre şi să iasă „cu vrednicie” este stăpân pe propiul destin. Rugăciuinea finală coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru o viaţă lungă cu mulţi urmaşi. Iar otpustul regăseşte esenţialul puterii primite prin Sfânta Taină pomenind de numele Sfinţilor Constantin şi Elena „cei întocmai cu Apostolii” şi plasând demnitatea lor împărătescă sub semnul Crucii biruitoare este o trimitere la Preoţia împărătească a soţilor.

Dar aceşti

Sfinţi sunt cinstiţi mai cu seamă pentru că sunt „întocmai ” Apostolii, pentru pentru răspândirea misionară a credinţei. Ultimele cuvinte ale ritualului îi întoarce pe soţi aşadar pe soţi spre misiunea lor apostolică: mărturisirea credinţei prin viaţa lor, prin preoţia lor conjugală. Obiceiul ca tinerii căsătoriţi să vină a opta zi după cununie la biserică, pentru ali se citi rânduiala pe care credincioşii o numesc dezlegarea cununiilor, este străvechi. El are analogie cu ritualul spălării şi al tunderii noului botezat, din rânduiala botezului, care odinioară, avea loc la opt zile după botez. În vechime, se puneau pe capetele mirilor cununi de ramuri, pe care ei le purtau timp de o săptămână şi cu care veneau după opt zile de la nuntă la biserică, unde preotul le lua de pe capete. Depunerea cununiilor se făcea deci a opta zi după cununie; ulterior a fost încadrată în însăşi slujba cununiei, dar obiceiul ca tinerii să vină la biserică la opt zile după cununie s-a  păstrat până azi, în virtutea tradiţiei păstrând vechea denumire: dezlegarea cununiilor, adică desfacerea cununiţelor de ramuri şi depunerea lor. În practică astăzi tinerii vin de obicei la preot după slujbă. Odinioară însă molitfa li se citea dimineaţa, înainte de slujbă, pentru ca ei să poată intra cu preotul în biserică şi să asiste la slujbă, cum prevede încă Molitfelnicul82.

82

Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit ., p. 318-319.

36

Capitolul III Pregătirea mirilor, a părinţilor trupeşti şi a părinţilor duhovniceşti (naşi) pentru primirea Tainei Cununiei

După cum se ştie, Biserica primară s-a confruntat, în activitatea ei de început, cu împrejurări si condiţii deosebit de grele, fiind frământată de lupte si neajunsuri atât din interior din cauza ereticilor care n-au întârziat să apară, cât şi din exterior din partea iudeilor  si a păgânilor. De aceea, preocupările literar-creştine ale celor dintâi Părinţi şi scriitori  bisericeşti, îndeobşte cunoscuţi sub numele de Părinţi sau Bărbaţi apostolici, s-au concentrat în special asupra învăţăturilor de ordin practic, punându-se accentul pe ţinuta morală a vieţii creştinilor, asupra mesajelor de îmbărbătare în faţa persecuţiilor şi asupra principalelor teme de doctrină cum ar fi: Tainele de iniţiere, Biserica, ierarhia bisericească. Căsătoria, de care

37

depinde, pentru cei legaţi de ea, buna chivernisire a întregii vieţi şi chiar mântuirea proprie şi a celorlalţi membri ai familiei, avea la creştinii din acea vreme o mare importanţă. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul, în drumul său spre martiriu, arzând de dorinţa de a lăsa Biserica în  buna rânduială, scrie episcopului Policarp al Smirnei: "Trebuie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu". De aceea, Sfântul Ignatie îl roagă pe Policarp să transmită soţilor şi soţiilor creştine îndemnul lui şi al Sfantului Apostol Pavel, zicând: "Grăieşte surorilor mele să iubească pe Domnul şi să se mulţumească, trupeşte şi duhovniceşte, cu soţii lor. La fel şi fraţilor mei  porunceşte-le, în numele lui Iisus Hristos, să-şi iubească soţiile, cum iubeşte Domnul Biserica" (Efes. 5, 25). Primitorii sunt doi credincioşi ai Biserici, de sex diferit care dovedesc că au botez valid şi îndeplinesc condiţiile pe care le impune Biserica spre a fi respectate. Persoanele care vor să se căsătorească trebuie să se mărturisească în prealabil şi să primească dezlegare de păcate. Atât la logodnă, cât şi la cununie, mirii sunt asistaţi de naşi sau nuni.rostul naşilor la Cununie este la fel ca şi la Botez: ei sunt părinţii spirituali ai celor care se vor naşte ca familie, în Biserică.  Naşii nu sunt doar simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, nu au doar un rol estetic sau întregitor al decorului, ci ei sunt sau devin din acel moment părinţi sufleteşti sau sppirituali ai finilor. Având în vedere aceste consideraţii mirii trebuie să fie călăuziţi, în alegerea naşilor, de  principii creştineşti sănătoase, duhovniceşti, şi nu deinterese, care pot crea stări conflicttuale, crize sau cel puţin indiferentism. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească naşii la cununie pot fi sintetizate astfel: -

naşii să fie ortodocşi 83;

-

naşii sau nunii să fie mai în vârstă decât mirii , pentru a avea mai multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă;

-

trebuie ca ei să fie căsătoriţi civil şi religios, având o viaţă de creştin model.

83

Cf.  Regulamentului de procedură, artic. 47: “Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taine Cununiei decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi”.

38

Ca şi la Taina Sfântului Botez, tinerii sau mirii, care urmează a se cununa, sunt însoţiţi de naşi sau de nuni. Naşii asistă pe finii lor atât la logodnă, cât şi la cununie şi se implică sau  participă activ la săvârşirea acestor două slujbe îndeplinind împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor, la logodnă, şi  punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie. De asemenea, ei ţin lumânările de o parte şi de alta a mirilor. Aceste lumânări sunt un simbol al luminii sau căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soţi, naşii angajându-se să le fie garanţi sau chezaşi ai seriozităţii şi trăiniciei vieţii de familie pe care cei doi tineri o încep. Aşadar, naşii nu au numai un rol estetic sau întregitor al decorului care însoţeşte slujba cununiei religioase. Ei nu sunt simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, ci ei sunt sau devin din acel moment  părinţii sufleteşti sau spirituali ai finilor. Aşa cum fiecare se naşte din părinţii trupeşti, apoi se renaşte spiritual prin Botez, asistat de părinţii sufleteşti, adică de naşi, la fel şi la cununie, când se naşte şi se formează un nou şi unic trup, care este trupul familiei, avem nevoie de  părinţi spirituali care sunt naşii sau nunii. În primul rând, ei trebuie să fie ortodocşi. Rânduielile canonice mai vechi şi mai noi cer cu insistenţă ca naşii să nu fie de altă confesiune şi aceasta pentru faptul că buna călăuzire a finilor trebuie făcută în spiritul tradiţiei şi credinţei ortodoxe. în Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare si de judecată din Biserica Ortodoxă Română, articolul 47, se  precizează că "clericii sunt obligaţi să nu oficieze slujba cununiei decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi". De aceea, asistenţa mirilor la cununie de către naşi de confesiune catolică sau protestantă nu este îngăduită. Cu atât mai mult, aceştia nu pot fi de altă religie, adică de exemplu de religie musulmană. În al doilea rând, este bine şi recomandabil ca naşii sau nunii să fie mai în vârstă decât mirii,  pentru a avea mai multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă, din care să împărtăşească şi viitorilor soţi. Naşii trebuie să fie şi din punct de vedere al vârstei ca nişte  părinţi ai tinerilor soţi. Obiceiul ca mirii să fie asistaţi de naşi de aceeaşi vârstă sau chiar mai tineri, nu este recomandabil, pentru că prin aceasta se diminuează seriozitatea instituţiei năşiei, devenind o simplă formalitate. De aceea, obiceiul ca naşii de botez să fie şi de cununie, respectat încă în mediul rural, este foarte sănătos. Când naşii sunt mai în vârstă decât finii, şi respectul faţă de ei este mai mare.

39

Cât priveşte persoanele care pot să îndeplinească calitatea de naşi, acestea pot fi şi rude apropiate: fraţi, surori, veri şi cumnaţi. Părinţii nu pot fi naşii propriilor lor copii. De asemenea, ca şi în cazul Botezului, călugării nu pot îndeplini calitatea de naşi, deoarece, trăind departe de lume, nu se pot ocupa de educaţia şi îndrumarea religioasă a finilor. În al treilea rând, naşii trebuie să fie cununaţi şi cu viaţă morală exemplară. Nu este recomandat ca naşii să fie tineri necăsătoriţi, pentru că nu se poate angaja şi garanta seriozitatea noului cuplu, neputând fi un exemplu de urmat. De asemenea, nu este de dorit ca naşii să fie mamă şi fiu sau tată şi fiică, ci cuplu căsătorit. Cât priveşte viaţa morală exemplară a naşilor, aceasta trebuie să fie condiţia esenţială a vieţii lor. Finii trebuie să vadă în tot ceea ce fac naşii un exemplu de urmat. În privinţa aceasta, Sfântul Simeon al Tesalonicului precizează că nunii care asistă la unirea celor doi tineri ţin locul de părinţi şi învăţători. De aceea trebuie să fie ortodocşi şi iubitori de Dumnezeu. Obiceiul practicat în Moldova şi mai ales în Bucovina, ca la cununie să fie mai multe perechi de naşi, nu este recomandat.  Năşia de cununie, ca şi năşia de botez creează rudenia spirituală sau religioasă care este respectată ca atare în Biserica Ortodoxă Română, în Biserica Ortodoxă Sârbă şi o parte din Biserica Bulgară. În Bisericile de limbă greacă şi celelalte de limbă slavă, rudenia spirituală a năşiei de cununie nu este socotită la fel ca şi cea de la Botez. În legătură cu practica năşiei de cununie, aş dori să amintesc un obicei care trebuie reactualizat şi anume datoria de a săruta mâna naşilor atât în momentul săvârşirii Cununiei, cât şi în viaţa civilă. Dacă luăm în serios această instituţie a năşiei şi-i dăm greutatea pe care Biserica i-o dă din totdeauna, şi dacă socotim pe naşi ca pe părinţii spirituali, atunci semnul văzut al respectului faţă de ei este sărutarea mâinii. Dintr-un modernism exagerat şi rău înţeles s-a renunţat la un străvechi şi frumos obicei românesc, care trebuie adus în actualitate84.

84

http://www.parohiamacin4.org/cununie.htm

40

Capitolul IV Pastoraţia mirilor; educarea şi formarea familiei creştine

Omul nu a fost făcut de Dumnezeu să trăiască singuratic, ci împreună cu alţi oameni, în societate. Societatea are, însă, la temelia ei grupuri restrânse, numite-FAMILII, în care intră tata, mama şi copii. Familia este celula societăţii, îndeplinind în organismul social o mare funcţie, tot aşa cum celulele propriu-zise joacă un mare rol în organismul viu.Astfel, familia asigură dăinuirea speciei omeneşti şi este paznicul totdeauna treaz al părinţilor împotrva imoralităţii , fiindcă le dă acestora bucuriile senine ale vieţii, le măreşte simţul răspunderii, le dă imbold sufletesc la

41

muncă şi la viaţă cinstită, pentru a-şi putea creşte copii şi a le lăsa un bun nume.Ispitele trândăviei, iresponsabilităţii, plăcerilor şi viciilor de tot fe lul se împrăştie ca fumul în faţa gândului la datoriile familiale. Întotdeauna trebuie avut în vedere că gândirea Sfântului Ioan asupra căsătoriei şi a familiei e pasibilă influenţelor binefăcătoare ritmului extraordinar pe care-l suportă viaţa lui, în timp ce treptat şi tot mai mult pătrunde preocuparea pastorală. Mediul, după Hrisostom, e determinat pentru scopurile educaţionale, în care şi slugile joacă un rol decisiv 85. Căsătoria şi familia creştină nu se întemeiază numai pe dragostea reciprocă dintre bărbat şi femeie sau pe nevoia de a trăi în comunitate ci şi, sau în primul rând pe comuniunea dintre Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte, comuniune care trebuie să se reflecte în viaţa familiei.Educaţia şi instrucţia creştină în cadrul familiei sunt decisive pentru copii şi tineri. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influienţează şi modelează persoana umană.Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în” individ cu status social”este intai de toate opera familiei. Sunt doua cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei:una este legata de faptul ca actiunea familiei se exercita mai de timpuriu. -a doua se leaga de faptul ca multa vreme familia e calea prin care se canalizeaza oricare alta actiune de socializare, ea fiind identica cu intreaga lume sociala a copilului. Copilul trebuie să aibă lângă el numai slujitori de încredere şi femei în vârstă, nu tinere, ca să nu-i aţâţe senzualitatea lui greşită. De aceea e important să asigurăm copiilor noştri un mediu familial potrivit firesc.Un loc important îl au aici şi relaţiile sociale bune 86, ,,rudele cuminţi”87 şi ,,doicile bune”, ca să pună corect temeliile copiilor din prima vârstă şi să să nu găsească nici un rău în ele de la început”. Forma pe care o ia familia în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur este cea a ,,bisericii mici”88. Rolul dominant al familiei în dezvoltarea echilibrată şi în prevenirea din cauze afective şi educaţionale a devianţei şi delincvenţei trebuie cunoscut mai de timpuriu de către tinerii care vor întemeia familii, pentru ca ei să nu repete erorile celor dinaintea lor. Disciplina, la fel ca şi dragostea, trebuie acordată si administrată cu măsura. Ceea ce nu trebuie însă să se uite 85

O. Pasquato, op. cit., p. 140. Despre slava deşartă…, paragraful 77. Sf. Isidor Pelusiotul, Epistolele 236 şi 437 PG 78, 1476. 87 Sf. Grigorie deNissa, Cuvântarea I, PG 44, 269. 88 La Efeseni, Omilia 20, 6, PG 62, 143 . La II Timotei, 10, 2, PG 62, 549. 86

42

este faptul că, în viaţă, conflictele nu trebuie evitate, ci învinse. Iar părinţii trebuie să-şi înveţe copii acest lucru. A doua relaţie accentuează că din marea taină a căsătoriei creştine se întrezăresc elemente identice ce caracterizează legăturile de nuntă între Hristos si Biserică. Realitatea tainică a relaţiei de nuntă între Hristos şi Biserică este propusă de Sfântul Ioan soţilor creştini ca exemplu ce poate inspira idealul duhovnicesc al familiei. O asemenea realitate tainică se referă nu numai la unirea celor doi într-un singur trup, ci şi la experienţa existenţială între Hristos şi Biserică, ce trebuie să fie înţeleasă în lumina faptului că Eva, care se trage din Adam, este mădular al trupului lui, precum Biserica, ţâşnind din coasta lui Hristos, este  partea lui. În consecinţă, soţii în cadrul relaţiilor lor trebuie să se conformeze cu modelul fondator, Hristos-Biserica, la care participă şi aceştia ca membrii ai Bisericii, Şi aceasta se întâmplă atât în ataşarea de legea unităţii indisolubile pe care o voia Dumnezeu, cât şi a menţinerii rolurilor diferite ale celor doi soţi în sânul familiei, cât şi, în sfârşit, a procreării, consecinţa unităţii cuplului. E important să observăm că idealul conjugal pe care-l propune Sfântul în omiliile lui şi în lucrarea lui scurtă, Cum îi văd pe părinţi să-şi crească copiii, copiază fidel modelul relaţiilor  între Hristos şi Biserică. Dacă ceea ce am prezentat e tipul ideal al familiei, cum trebuie să fie, trebuie întotdeauna să se aibă în vedere mediul spiritual în care se amplasează viziunea creştină a lui Ioan Gură de Aur. În ceea ce priveşte viaţa conjugală, Hrisostom, conformându-se modelului tradiţional al femeii supuse bărbatului, găseşte că forma relaţiei cap-trup din Epistola către Efeseni este exemplară rolului diferit a soţilor. E vorba despre stabilirea rolului supunerii femeii (trupul) şi a rolului conducător al bărbatului (capul). Se subliniază rolul de completare între soţi, unitatea lor, ca rezultat al căsătoriei89. La Sfântul Ioan găsim echivalenţă între iubirea soţului(capul) şi supunerea soţiei (trupul): nu egalitate sau superioritate, ce ar fi contrară naturii, ci respect desăvârşit. ,,Într-adevăr, acolo unde este capul, acolo este şi trupul. Nu există nicio dezbinare între cap şi trup; dacă ar exista o separare, nu ar mai fi niciun trup şi niciun cap”, de aceea, ,,pe această temelie astfel să

89

La Ioan, Omilia 32, 3, PG 59, 340-341.

43

construim… să nu fim separaţi de Hristos, ci să fim întăriţi în El, pentru că dacă stăm separaţi  pierim”90. Din întâietatea bărbatului decurge pacea în casă, a cărei condiţie este să existe numai o singură autoritate, Hrisostom, din acest motiv, tinde să ,,căsătorească” idea supunerii femeii cu intenţia de a apăra demnitatea ei, ce apare şi din faptul autorităţii ei proprii, chiar dacă supusă celei bărbăteşti, în sânul familiei. Trecând de la principiul teoretic la faptă, Sfântul Ioan încredinţează soţului domeniul activităţii publice şi soţiei pe al celei private 91. Ideea egalităţii funcţiilor e complet străină cu gândirea antică, fie că este păgână, fie creştină. Într-o lungă discuţie pasionată înainte de ziua nunţii, soţul îşi împlineşte rolul lui didactic în relaţie cu însoţitoarea lui mai tânără. Cuvântul lui Ioan Gură de Aur atinge intersectiv momentele vieţii conjugale, precum cel al bogăţiei. Căsătoria, care creează din doi oameni unul şi unic, uneşte şi bunurile celor doi. Sfântul Ioan Gură de Aur îi consideră pe părinţi, şi prin aceştia familia, ca factor de importanţă primordială pentru educarea copilului. Şi într-adevăr părinţii sunt pedagogii naturali cei mai buni ai copilului lor, nu numai pentru că l-au născut şi i-au dat dar şi pentru că după naşterea lui continuă să-l iubească sincer şi din interiorul cel mai profund al inimii lor de părinte. Şi Pestalozzi consideră educarea familială ca temelie a civilizaţiei. Spune că sunt de neînlocuit virtuţile ce provin din educaţia pe care o primeşte copilul mic de la sânul mamei lui şi după-aceea în ,,camera familială”, sfântă. Familia creştină este Unic Simbol de curăţire, frumuseţe, comuniune, împlinire şi Iubire de Patrie. Familia este o temă binecunoscută a artei din toate timpurile. Ea defineşte o societate întrun anumit stadiu de civilizaţie, dar marchează profund destinul fiecărui individ. Literatura urmăreşte cu precădere traseul parcurs de om de la familia în care se naşte pâna la familia pe care si-o întemeiază, fixându-si astfel statutul social. Famila reprezintă o reunire a vârstelor  dar si un potenţial conflict între generaţii. Societatea tradiţională impune individului, ca o cale de integrare în comunitate, dar şi de împlinire individuală, întemeierea unei familii. Modelul acesteia este adoptat sau respins în funcţie de propria experienţă de formare dar şi de spiritul epocii. Atâta vreme cât creştinul îşi determină viaţa în funcţie de legi şi valori, el va putea fi un element sănătos al societăţii, un bun cetăţean, un tată de familie respectabil, o persoană cu 90 91

La I Corinteni, Omilia 8, 7. Despre însoţire 4, PG 48, 614-615.

44

demnitate, dar, de fapt, nu activează nici un element specific identităţii sale creştine. Nu  pentru că cele de mai sus ar fi necreştine sau înpotriva creştinismului, dimpotrivă toate acestea de obicei se leagă de natura profundă a omului, care este creştină, sau chiar au fost determinate de influenţele peste veacuri ale învăţăturii si poruncilor credinţei creştine. S-a mai spus că omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), adică pentru a trăi împreună cu semenii săi: ,,Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Cea dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai familia. Pe familie se întemeiază apoi toate celelale forme de viaţă obştească. Dar familia nu este numai sâmburele din care creşte obştea (societatea) omenească, ci ea este şi cel dintâi asezământ de creştere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societăţii. Familia este răsadniţa de virtuţi şi izvor de întărire morală în sănul ei îşi primeşte copilul  primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai bine în familie. Numai părintii au dragoste faţă de copiii lor in măsura cea mai mare si numai ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor 

Capitolul V Naşterea de prunci, ca dar şi binecuvântare a familiei creştine

În Biserica Ortodoxă, căsătoria este o taină. S-ar putea pune întrebarea de ce dintre multe alte „stări” ale vieţii umane, din marea varietate a vocaţiilor omului doar această „stare” a fost aleasă ca şi taină? Se poate pune întrebarea şi care este „adevăratul scop” al acestei taine, oare doar binecuvântarea divină, ajutor duhovnicesc cuplului căsătorit, binecuvântare pentru naştere de prunci? Nu pentru că dacă ar fi aşa căsătoia nu ar fi diferită de orice diferită de orice alt act pentru care avem nevoie de ajutor, povăţuire, aprobare şi binecuvântare 92. Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de oameni reiese că scopul căsătoriei este indoit: conservarea şi înmulţirea neamului omenesc, potivit binecuvântării adresate de către Dumnezeu lui Adam şi Evei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul!”(Facere 92

Alexander Schmemann,  Pentru viaţa lumi/Sacramentele şi Ortodoxia ,trad. din limba enghlezăde pr. prof. dr. Aurel Jivi, Ed. IBMO, Bucureşti, 2001, p. 98.

45

1.28); al doilea scop este întrajutorarea reciprocă a celor doi soţi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem lui ajutor asemenea lui.”(Facere 2.18). La acestea două se adaugă şi un al treilea, după căderea omului în păcat, acela de a pune frâu pornirilor păcătoase, „Din cauza desfrânării,fiecare să-şi aibă bărbatul său şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.”(I Cor. 7.2) În actul iubirii se întâlneşte Taina Căsătoriei cu taina naşterii de prunci, dar aceata după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost aşa dintru început. El are o învăţătură aparte în legătură cu înmulţirea neamului omenesc. El este de părere că viaţa în rai a protopărinţilor  noştrii Adam şi Eva era împodobită cu fecioria 93; căsătoria nu era absolut necesară pentru înmulţirea oamenilor, aşa cum nu a fost necesară pentru aducerea la existenţă a primei  perechi de oameni. „ Spune-mi, te rog, - zice el – Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naştere ale unei alte femei? Nu poţi să-mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi degeaba că va dispărea neamul omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de mii de arhangheli stau înaintea Lui; şi nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei, naşterilor, durerilor naşterii şi zămislirii. Prin urmare Dumnezeu ar fi înmulţit cu atât mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de căsătorie, aşa cum a făcut şi pe cei dintâi oameni, din care se trag pe toţi oamenii”94. Tot după Sfântul Ioan Gură de Aur necesitatea căsătoriei pentru naştere de copii a apărut odată cu căderea în păcat.95 „Căci naşterea de prunci nu o săvârşeşte deloc nunta , ci acel cuvânt al lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1.28). Şi dau mărturie de aceasta toţi câţi s-au împărtăşit de nuntă, dar nu au fost părinţi.Aşa încât aceasta este cea dintâi pricină, adică întreaga înţelepciune...”96. Sf. Clement Alexandrinul spune că „ prin căsătorie, prin facerea de copii şi prin felul de vieţuire ne face mai cumpătaţi”97, iată de ce este necesară căsătoria după căderea în păcat.

93

„Nici după ce i s-a dat omului ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt, nici nu exista căsătoria; Adam şi Eva trăiau fără căsătorie.Trăiau în rai ca în cer şi se desfătau de prietenia lui Dumnezeu” Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie/Apologia vieţii monahale/Despre creşterea copiilor , Trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMO, Bucureşti, 2001, p. 26. 94

 Ibidem, p. 27. Ibidem, p.27. 96 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, omilii la căsătorie , trad. din limba greacă veche Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 14. 97 Clement Alexandrinul, , Stromatele, Stromata a III-a, Capitolul VI 46.1, p. 207. 95

46

Vorbnid despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o dorinţă de unire, de contopire. Această năzuinţă este iubirea, forţă creatoare, care cheamă la viaţă potenţialităţi ascunse în om şi le actualizează. Ea dinamizează toate energiile şi îmbogăţeşte fiinţa şi viaţa omului, potenţând-o, împlinid-o, desăvârşind-o. Caracterul dinamic creator, al iubirii îşi găseşte expresia în iubirea dintre soţi, afară de reciproca dăruire, şi perfecţionare într-un fel deosebit prin copii. Copiii sunt întruparea iubirii. Iubirea este creatoare: ea cheamă la viaţă, ea creaza viaţa, ea îmbogăţeşte viaţa. „Iubirea aceasta e justificată numai unde este vorba de întemeierea unei comuniuni de viaţă permanentă între persoane libere spre perpetuarea neamului omenesc” 98. Din referatul  biblic asupra creaţiei primei perechi de oameni reiese că scopul căsătoriei este conservarea şi înmulţirea neamului omenesc, după cum rezultă şi din binecuvântarea adresată de Dumnezeu  primilor oameni Adam şi Eva: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul!”(Fac. 1,28). Sfântul Clement Alexandrinul spune „eu sunt de părere că trebuie să te căsătoreşti pentru ca să faci copii; iar după ce ai făcut copii, să vrei să-ţi înfrânezi plăcerile trupeşti” 99. Tot el spune că dacă cineva vrea să se căsătorească dar din cauza greutăţilor vieţii nu va voi să aibe copii, acela, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, să rămână necăsătorit100. Taina prezenţei divine se simte şi în caracterul creator al iubirii, ea fiind nu numai contemplaţie statică ci şi participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu. De aceea copiii sunt expresie şi mai concretă a prezenţei divine în familia creştină. Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură ne spune „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor”(Mt.18.20). „Dar care sunt cei doi sau trei care sunt adunaţi în numele lui Hristos şi în mijlocul cărora se află Domnul? Oare nu vorbeşte Domnul prin cei trei de bărbat, femeie şi copil, pentru că prin Dumnezeu este unită femeia cu bărbatul” 101. În orice iubire care se împărtăşeşte din iubirea lui Dumnezeu sălăşluieşte o năzuinţă spre veşnicie. Felul ei de a fi, după asemănarea cu iubirea divină are un caracter creator. În iubire ne ridicăm spre har şi spre îndumnezeire. Orice iubire adevărată aspiră la eternitate, în iubirea conjugală, ea se realizează în timp. Copilul este subiectul acestei iubiri în care zace dorul 98

Pr. Dr. Nicolae Mladin, Studii De Teologie Morală , Sibiu, 1969, p. 354, apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit., p. 47. 99

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. III 24.1, P.S.B. vol. 4, Trad. Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 197. 100  Ibidem, Cap. X 68.2, p. 216. 101  Idem, Capitolul X 68.1, p. 216.

47

după veşnicie. Dacă în iubirea ce îi leagă pe soţi întreolaltă se resfrânge o rază din lumina  paradisului, în făptura de ghiocel a pruncului, în ochii lui senini, în glasul lui cu rezonanţe cristaline este cerul întreg coborât pe pământ. Nenumărate sunt binecuvântările şi avantajele care rezultă din naşterea de copii. Cine împlineşte porunca: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi” se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Sfintei Scripturi care zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, vor veni asupra ta toate binecuvântările acestea şi se vor împlini asupra ta.”(Deuter. 28.2). Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Adevăr lesne de înţeles, urmare firească, deoarece primirea copilului, venirea lui pe lume înseamnă un „ Amin” la planul făcător de viaţă al Tatălui ceresc, un „ Facă-se voia Ta” plin de încredere şi de nădejde în purtarea de grija cea iubitoare a lui Dumnezeu 102. Copilul transformă familia în paradis, este fereastra neprihănirii, prin care lumina pură a cerului pătrunde în casa părinţilor. El este o mărturie vie, concretă despre lumea transcendentă a luminii neprihănirii şi bucuriei veşnice. De aceea copilul apropie pe părinţi de Dumnezeu, îi înalţă în sfere mai pure, intensifică iubirea şi le-o înnobilează. În familie,mai mult ca oriunde, se vede prezenţa lui Dumnezeu. Aducând un copil pe lume, părinţii zidesc o nouă biserică lui Dumnezeu. Lucrarea îi împovărează cu o mare răspundere, dar în acelaşi timp îi înalţă la acea vrednicie la care sunt chemaţi prin Taina Căsătoriei. Copilul este un dar de la Dumnezeu, un talant  încredinţat  părinţilor, talant pe care ei nu pot să îl îngroape în pămînt. În fiecare copil nou botezat se sălăşluieşte Hristos; ei sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui Dumnezeu între oameni. A lor este împărăţia cerurilor. Ei răspândesc un duh de puritate care deşteaptă neprihănirea cea dintâi, căci „suntem atîta de creştini cîtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi”103. Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pămât a cerului. Venirea copilului în lume deschide o nemurire, dar în acelaşi timp angajează şi pe părinţi la veşnicia vieţii lui. Putem zice că fiecare copil este un fel de „mântuitor” pentru casa părinţilor săi. Copilul o mântuieşte mai întâi pe aceea care l-a primit să fie conceput în trupul ei. În graiul obişnuit se spune că orice copil este un dar al mamei. Adevărat, dar nu mai puţin adevăr este faptul că mama este 102 103

. Dr. Ştefan Slevoaca, op.cit ., p. 270., apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit., p. 49. Pr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit ., p.357, apud Pop Hoban Angela Doina, op.cit., p. 49.

48

 binecuvântată prin copil. Copilul este apoi un „izbăvitor” pentru părinţi prin faptul că le asigură un toiag de sprijin pentru vremea de boală, de bătrâneţe neputincioasă. „Iată, fii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Ca nişte săgeţi în mâna viteazului, aşa sunt fii părinţilor aprigi. Fericit este omul care îşi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă” (Psalmul 126.3-5). Din nefericire sunt nenumărate cazuri când soţii nu voiesc să devină părinţi, adică tată şi mamă. Astăzi în lumea civilizată se dă o înverşunată luptă împotriva copiilor care îşi cer  dreptul la viaţă. Putem spune că însăşi familia pepiniera vieţii umane, se face adeseori mormânt pentru cei ce bat la poarta vieţii. Emanciparea femeii merge atât de departe încât se susţine de către unii că soţia are dreptul să se elibereze de fătul conceput în trupul ei. Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte pe părinţii care vor doar să îşi satisfacă poftele trupeşti şi nu doresc să aibă copii „Tâlharii propriilor lor bunuri.” Fericitul Augustin îi numeşte adulterini, spunând că această cruzime destrăbălată ajunge până acolo încât soţii umblă după doctorii  pentru a rămâne sterpi, iar dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul încă fiind în pântece ... dacă amândoi sunt aşa nu sunt soţi ci adulteri. Ei nu s-au legat prin căsătorie ci mai degrabă prin  pângărire104. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui copil este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”(Matei 19.14), mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El Însuşi îl primeşte.(Matei 18.5) Aducerea pe lume a uni copil este o faptă de evlavie, de credinţă. Părinţii, prin naşterea şi  prin educaţia pe care o dau copiilor aduc lui Dumnezeu o jertfă bine-plăcută, se fac purtători de cruce iar crucea este o cale care duce la mântuire. Dumnezeu vrea şi porunceşte naşterea de copii. Biserica o proclamă ca o binecuvântare cerească. Atârnă de voinţa omului să primească darul şi să facă din acest dar o faptă de ascultare o mărturie de credinţă şi iubire. Răsplata este cea mai înaltă fericire pe care şi-o poate dori omul pe pământ.

104

Pr. Dr. Ştefan Slevoaca, op.cit ., p. 277, apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit ., p. 50.

49

Capitolul VI Practici neortodoxe privind săvârşirea cununiei

1. Influenţe păgâne şi sincretiste Majoritatea liturgiştilor sunt de părere că până prin secolul al IX-lea, Biserica nu a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei, separată de Dumnezeiasca Liturghie 105. Ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat plecând de la binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul sărbătoririi familiale, sărbătoare prilejuită de căsătoria membrilor  comunităţii creştine. Aceste binecuvântări aveau loc în cadrul Sfintei Liturghii, bucuria mirilor fiind bucuria întregii comunităţi. Pierderea conştiinţei ecclesiale a fost determinată, în timp de îndepărtarea creştinilor de Sfânta Liturghie şi de înstrăinarea de adevăratul sens al Jertfei Euharistice; înlocuirea ecclesiei (adunării credincioşilor) cu grupul restrâns al familiei „privatizarea” Tainei Nunţii, a condus la ruperea totală a acesteia de Euharistie. 105

Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit ., p. 318-319.

50

„Creştinii” zilelor noastre nici nu cunosc integrarea organică nunţii lor în Trupul Bisericii şi cu atât mai puţin „Banchetul Euharistic” pe care l-au înlocuit cu masa şi petrecerea din afara Bisericii106. „Împlinirea” nunţii de către doi creştini se făcea prin împărtăşirea lor  împreună cu Euharistia107. „Creştinii” din zilele noastre nu-şi dau seama de importanţa Sfintei Euharistii, nu îşi dau seama că mântuirea se realizează în comuniune cu Hristos, cu Biserica  pe care El a întemeiat-o, iar singura modalitate de a intra în deplină comuniune cu Hristos şi cu Biserica este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Aşa cum fiecarae aspect al vieţii a fost cuprins în Euharistie, tot aşa nunta a fost pecetluită prin includerea în acest act central al comunităţii. Aceasta înseamnă că, întrucât căsătoria a avut întotdeauna dimensiuni sociologice şi legale, acestea au fost pur şi simpu acceptate de Biserică. La fel ca şi întreaga viaţă „naturală a omului”, căsătoria trebuie să fie adusă în Biserică şi transformată în taină a Împărăţiei. Vreme de 800 de ani, neexistând o slujbă specială pentru Cununie, juruinţa mirilor avea loc în faţa Sfântului Potir cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. De ce acest lucru? Pentru că doar în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos stă puterea menită ca „pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou” (Efes. 2.15), după cum aflăm de la Sf. Ap. Pavel „Uniţi într-un trup, prin cruce”(Efes. 2.16), mirii sunt şi ei în măsură să vadă că această apropiere o au numai, „prin sângele lui Hristos” (Efes.2.13), unire ce este asemănată de Sf. Ap. Pavel cu cea dintre „Hristos Şi Biserică” (Efes) 108. Cum s-a ajuns la această depărtare de Euharistie, de comuniune? Se poate constata foarte uşor, şi anume observând că trăim într-o lume în care „viaţa este considerată în limitele existenţei individuale, iar adevărul lumii este privit în limitele raţionalului” 109. Primirea de către Biserică a puterii civile de a săvârşii cununia s-a făcut primul pas spre o „desacramentalizare”  progresivă. Un semn evident al acestei desacralizări l-a constituit despărţirea cununiei de Euharistie110. Toate acestea exlpică de ce şi astăzi slujba ortodoxă a nunţii constă din două servicii distincte: logodna şi cununia. Logodna nu este săvârşită înăuntrul bisericii, ci în  pridvor, ea fiind forma creştină a căsătoriei „naturale”. 106

Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p.339. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumi/Sacramentele şi Ortodoxia,trad. Pr. prof. dr. Aurel Jivi, Ed. IBM, Bucureşti, 2001, p. 107. 108 Preot Prof. Ilie Moldovan, op. cit ., vol. II, p. 45. 109 Christos Yannaras,  Liberatea Moralei, trad. de Mihai Cantuniari, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 177. 110 Alexander Schmemann, op.cit ., p.108. 107

51

Separarea Cununiei de Euharistie se datorează nu numai neputinţei ori insuficienţei umane, ci şi a organismelor ecleziale instituţionalizate, mână în mână cu puterea statului, care fac din Taina Bisericii o condiţie formală şi obligatorie pentru recunoaşterea socială şi civilî a căsătoriei. Cu alte cuvinte, este vorba de o ignorare sau respingere „oficială” a adevărului Tainei Căsătoriei111. După cum am spus şi la început separându-se de Euharistie se separă de Hristos şi de Biserică, pentru că adunarea euharistică, trupul Bisericii, nu mai este cea care îi primeşte altoindu-i pe trunchiul vieţii pe cei ce se apropie de sfintele taine. Ceea ce conferă Nunţii caracterul de Taină este integrarea euharistică în Trupul lui Hristos, Biserica; fără această integrare căsătoria este la fel ca tot ceea ce aparţine „acestei lumi” o căsătorie căzută şi alterată. Fără integrarea în viaţa euharistcă, căsătoria nu poate primi demnitatea de taină. Comuniunea euharistică conferă Cununiei norma eternă a iubirii nemuritoare şi o transformă în noua realitate avieţii veşnice. Astfel Sfânta Euharistie fiind dătătoare a celor mai înalte forţe morale, împărtăşeşte şi tăria legăturii dintre cei doi soţi. Comuniunea euharistică temeiul unităţii creştine: „Fiindcă este o pâine un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”(I Cor. 10.17). De aceea ea nu are nevoie de a fi instituţionalizată aşa cum este şi nici de a fi binecuvântată „ceremonios” în starea în care se află, ci are nevoie ca ea să fie restaurată. Această restaurare nu poate fi făcută decât în Hristos , şi aceasta înseamnă în viaţa, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer; în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”, în Biserică, taina tuturor acestora. Este de prisos să subliniem faptul că această restaurare transcende total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale. Prin modalitatea în care este înţeleasă şi îndeplinită nunta din zilele noastre, ea tinde să se asemene mai degrabă cu nunta păgână unde important nu este elementul divin ci elementul uman; acolo Banchetul Euharistic este inlocuit cu cel al dezmăţului unde muzica nepotrivită şi mâncarea peste măsură alături de consumarea alcoolului fără măsură degradează adevăratul sens şi înţeles al Cununiei. În zilele noastre preotul a ajuns să acorde, binecuvântarea, în mod individual, în cursul ceremoniilor succesive care se derulează în aceeaşi zi şi în aceeaşi biserică. Această alterare a adevărului tainelor este atât de radicală şi de profundă încât ne întrebăm în ce sens astfel de 111

Christos Yannaras, op. cit., p. 178-179.

52

ceremonii eliberează pe om din stricăciune şi de moartea individualităţii, şi ce raport mai au ele cu modul de existenţă al Bisericii, cu participarea la comuniunea sfinţilor. Nunta, în esenţă, cu excepţia formalităţilor legale, nu reprezintă altceva decât o îmbinare de tradiţii, obiceiuri şi reguli populare şi bisericeşti, pe care atât mirii cât şi nuntaşii trebuie să le respecte conform apartenenţei religioase şi geografice. În timp, tradiţiile şi obiceiurile au suferit modificări, iar multe cupluri aleg din multitudinea de obiceiuri doar pe acelea care le fac plăcere. Este bine totuşi, să ştiţi în mare care sunt rânduielile tradiţionale româneşti, chiar  dacă decideţi să nu le respectaţi. Vă prezentăm mai jos derularea evenimentelor din ziua nunţii, şi a obiceiurilor care ar trebui respectate, cu menţiunea că acestea pot diferi de la o zonă la alta (în Ardeal şi Maramureş, de exemplu, cuplurile au două perechi de naşi, spre deosebire de restul ţării unde se apelează la o singură pereche de naşi). Desfăşurarea nunţii obiceiuri şi tradiţii de respectat. Totul începe cu cererea în căsătorie, unde mirele (dacă ar  respecta ce spune tradiţia) ar trebui să meargă în peţit la viitorii săi socri, înainte de a-i cere mâna iubitei sale. Dacă are consimţământul acestora, alege cu multă atenţie inelul de logodnă şi apoi o cere în căsătorie pe aleasa inimii. Odată acceptată cererea în căsătorie, tinerii miri trebuie să decidă pe cine vor alege naşi, adică parinţi spirituali. Rolul naşilor cu timpul a început să fie minimalizat, dar conform tradiţiei, naşul (sau `naşul mare` cum i se mai spune) este de fapt personajul central al nunţii, şi nu tinerii miri. Naşul este urmat ca importanţă în nuntă de mireasă, deci în mod paradoxal mireasa este a doua figură din nuntă. Apoi de abia urmează mirele, naşa, domnişoarele şi cavalerii de onoare, părinţii şi ceilalţi nuntaşi. Alegerea naşilor, deci, are o importanţă covârşitoare, atât pentru desfăşurarea nunţii cât şi  pentru viitorul tinerilor miri. Conform tradiţiei şi obiceiurilor, obligaţiile materiale ale naşilor  sunt suportarea cheltuielilor cu voalul miresei, a lumânărilor şi a slujbei religioase. Obligaţiile spirituale, însă, sunt mult mai mari. Aceştia au datoria de a-i călăuzi pe tinerii miri pe drumul lor împreună în viaţă. Tinerii miri, cum spune şi preotul, trebuie să-i respecte întru totul pe naşi, exact aşa cum îşi respectă proprii părinţi. Pentru a nu se pierde din vedere această datorie a mirilor, din ce în ce mai mulţi preoţi le vorbesc mirilor la sfârşitul slujbei despre obligaţia lor de a-i vizita şi a se sfătui cu naşii în momentele dificile pe care le voi avea în viaţă. După ce s-au hotărât pe cine îşi doresc ca naşi, tinerii miri trebuie să le facă acestora o vizită cu ploconul în braţe. Ploconul poate fi primit sau refuzat de către naşi,  primirea acestuia echivalând cu acceptarea propunerii de a-i năşi pe tinerii miri. După

53

 primirea ploconului, naşii trebuie să cinstească onoarea care li s-a făcut şi să desfacă o sticlă din cel mai bun vin (sau şampanie, mai degrabă, în zilele noastre). În ziua nunţii, dacă ar fi să respectaţi tradiţiile româneşti (şi nu cele împrumutate de pe alte meleaguri unde mirele şi restul nuntaşilor îşi aşteaptă mireasa direct în biserică, iar aceasta vine doar însoţită de tatăl său), ar trebui ca alaiul de nuntă să fie pornit de către cavalerii de onoare ai mirelui. Acestia iau cu ei lăutarii şi se duc la mire acasă unde se vor ocupa de bărbieritul mirelui, semn al transformării flăcăului în bărbat. După ce a fost bărbierit, mirele şi părinţii acestuia, împreună cu cavalerii de onoare şi urmaţi de lăutari pornesc cu alaiul spre casa naşilor. Aici, mirele (care este responsabil de cumpărarea buchetelor pentru naşă şi pentru mireasa sa) îi dăruieşte naşei buchetul şi îi prinde naşului papionul la gât. Mai există obiceiul ca mirele să le aducă naşilor câteva cadouri `de îmbrăcat, conform tradiţiei (pe vremuri se făceau cadou cămăşi şi fuste populare brodate manual). Naşul mare îi cinsteşte pe cei din alai cu vin şi bucate alese (pişcoturi şi şampanie), apoi împreună cu naşa iau lumânările de nuntă, si voalul miresei (pe care au datoria să le cumpere) şi pornesc în fruntea alaiului spre casa miresei. Aici are loc gătitul miresei de către naşă şi domnişoarele de onoare, şi prinsul voalului de către nasă. Gătită fiind, mireasa iese din casă şi se întâlneşte cu mirele care îi dăruieşte buchetul de mireasă. În semn de apreciere, mireasa le prinde cocardele naşului, naşei şi mirelui (exact în această ordine). Apoi domnişoarele de onoare continuă cu împărţitul cocardelor către socrii mari şi mici, către rude şi către ceilalţi nuntaşi. Nuntaşii prezenţi în alai încing apoi hora miresei în bătătura casei aceşteia, în timp ce naşa are datoria să rupă turta miresei şi să o împartă celor prezenţi. Tot alaiul, urmat de lăutari, porneşte în cele din urmă către biserică. Mersul în alai, ca şi intrarea în biserică trebuie să respecte urmatoarele reguli: în deschiderea alaiului trebuie să fie o domnişoară de onoare şi un cavaler de onoare care să ducă lumânările celor doi miri. În spatele lor se află naşul şi mireasa, apoi mirele şi naşa. Imediat în urma lor vin socrii mari, apoi cei mici. Atât în coloană, cât şi în biserică, mireasa stă întotdeauna la stânga mirelui sau a naşului, iar toate femeile din alai stau de asemenea în stânga bărbaţilor pe care îi însoţesc. Mare atenţie trebuie avută ca lumânările să nu stea în aceeaşi maşină, dacă drumul până la biserică se face cu maşinile. Până după realizarea cununiei, mireasa stă cu naşul şi cu lumânarea sa, iar mirele cu naşa şi cu cea de-a doua lumânare. La plecarea din biserică, însă, mirii vor fi împreună şi la fel vor fi şi lumânările acestora. În timpul cununiei religioase, preoţii slujesc întâi logodna celor doi miri,

54

întrucât de cele mai multe ori mirii nu fac slujba de logodire înaintea celei de cununie. În timpul acestei slujbe, ei logodesc pe cei doi miri, şi de regulă aşează verighetele pe degetele inelare ale mâinii drepte. De abia după logodnă are loc slujba de cununare a celor doi miri, în timpul căreia preoţii inversează verighetele între miri, şi apoi le aşează pe degetele inelare de la mâna stângă, unde vor rămâne pentru tot restul vieţii. În timpul slujbei de cununie, preoţii îi iau pe miri şi naşi (câteodată şi pe purtătorii lumânărilor) la dansul lui Isaia în jurul mesei, unde mirele şi mireasa încearcă să se calce pe picior reciproc. La sfârşitul slujbei mirii se sărută, sunt felicitaţi de către rude şi nuntaşi, se împart bomboane sau mărturii. La ieşirea din  biserică, nuntaşii fac un pod de flori şi aruncă cu grâu şi orez. Dacă până în momentul ieşirii din biserică, mireasa trebuia păzită pentru a nu zări alte mirese (superstiţia spune că ar aduce ghinion privirea altor mirese), odată cununată şi intrată în rândul femeilor, aceasta poate vedea orice altă mireasă, cununată sau nu. Este rândul altor mirese necununate să-şi ferească  privirea! Apoi, tot alaiul se îndreaptă spre locaţia unde va avea loc petrecerea. Deşi tradiţia spune că la nuntă se petrece 3 zile şi 3 nopţi, poate doar în anumite zone rurale se mai respectă acest obicei. La oraş, petrecerea ţine însă aproape toată noaptea, şi are şi aceasta anumite obiceiuri de respectat. În locul unde va avea loc petrecerea, intrarea se face exact în ordinea ieşirii din biserică, adică: domnişoara şi cavalerul de onoare care poartă lumânările intră primii, cu lumânările aprinse. Urmează mirii, apoi naşii, socrii mari, socrii mici. După ce s-a imortalizat momentul intrării acestora în local (sau casă), tot în această ordine, se aşează cu toţii la intrare pentru a primi cu şampanie (sau alte cocktailuri) pe nuntaşi. Odată intraţi in local, dupa servirea antreurilor, mirii fac deschiderea serii cu valsul miresei. Imediat după aceea, naşii urmaţi de restul nuntaşilor pot dansa şi ei. Unul dintre obiceiurile de nuntă cele mai cunoscute este furatul miresei. Furtul miresei este un moment plin de umor, finalizându-se cu răscumpărarea miresei de către naş sau mire şi cu regăsirea romantică a  proaspeţilor însurăţei. În zilele noastre, nuntaşii au început să improvizeze şi alte furturi (al mirelui, al naşei, al socrilor, etc) pentru a avea ocazia să ceară ca răscumpărare executarea de diverse sarcini umoristice (recitare de poezii, interpretarea unei melodii, rostitul unei declaraţii, etc). După ce au servit peştele, sarmalelele şi fripturile nuntaşii continuă dansul şi  petrecerea până spre dimineaţă, când este tăiat şi servit tortul de nuntă şi când mirii sunt din nou felicitaţi de către toţi nuntaşii. Imediat după servirea tortului, naşa se ocupă de scosul voalului miresei. Scoaterea voalului şi înlocuirea acestuia cu o eşarfă roşie (de regulă pe

55

ritmul cântecului popular `ia-ţi mireasă ziua bună`) semnalează tranformarea tinerei fete în femeie măritată. Mireasa va prinde voalul scos din parul ei în părul altei tinere nemăritate. Apoi femeile toate se prind în horă alături de mireasă, pentru a celebra pe aceasta. Un moment mult aşteptat de către cei necăsătoriţi este aruncarea buchetului de către mireasă şi aruncarea jartelei de către mire. Mireasa aruncă buchetul spre mulţimea de fete nemăritate, iar conform tradiţiei cea care va prinde buchetul va fi următoarea la măritiş. La fel se întâmplă şi în cazul aruncării jartelei de către mire. Multe cupluri moderne şi fără prejudecăţi au transformat aceste momente în scene pline de amuzament pentru toţi cei prezenţi: mirele  poate scoate cu dinţii jarteaua de pe piciorul miresei, iar tânărul neînsurat care a prins  jarteaua poate fi rugat sa o urce în acelaşi fel pe piciorul domnişoarei care a prins buchetul de mireasă. Dacă această cerinţă e insoţită de încurajarea la microfon `cu cât ajunge jarteaua mai sus, cu atât vor fi mirii mai fericiţi!`, imaginaţi-vă ce o să iasă! Pe rând nuntaşii se retrag, dar  nu înainte a le înmâna tinerilor căsătoriţi cadouri de casă nouă. Ajunşi acasă (sau la camera de la hotel), mirele trebuie sa treacă pragul cu soţia lui purtată pe braţe, păşind astfel împreună pentru prima oară în căminul conjugal. Deşi petrecerea pare a se fi încheiat, după o scurtă odihnă, nuntaşii continuă să petreacă la casa mirilor cu ciorba de potroace. După câteva zile proaspeţii căsătoriţi pleacă în luna de miere pentru a celebra primele zile ale căsniciei. Astfel se încheie acest eveniment unic în viaţa oricărui cuplu. În ultimii ani, românii au demonstrat o tendinţă pronunţată de a importa obiceiuri americane sau vesteuropene. Astfel, din ce în ce mai răspândită este tradiţia conform căreia mireasa trebuie sa  poarte asupra ei "something old, something new, something borrowed, something blue", adică "ceva vechi, ceva nou, ceva de împrumut şi ceva albastru". Alt obicei importat este cel conform căruia cavalerii de onoare să fie îmbrăcaţi identic (de multe ori chiar la fel ca mirele), iar domnişoarele de onoare, de asemenea, să poarte rochii identice. Toate aceste tradiţii `importate` de pe alte meleaguri, la fel ca şi toate celelalte obiceiuri legate de desfăşurarea nunţii pot fi sau nu respectate, după dorinţa mirilor. Să nu uităm că mirii dau tonul unei nunţi, iar daca ei doresc ca lucrurile să se desfăşoare într-un anumit fel, conform tradiţiilor sau nu, ar trebui să-şi satisfacă dorinţele. Nunta reprezintă ziua lor de naştere ca familie` şi cel mai important este ca ei să se simtă confortabil şi să se bucure de fiecare secundă a acestui eveniment unic în viaţa lor.

56

2. Reduceri sau deformări de ritual După cum am văzut ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat plecând de la  binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul sărbătoririi familiale, sărbătoare  prilejuită de căsătoria membrilor comunităţii creştine. Aceste binecuvântări aveau loc în cadrul Sfintei Liturghii, bucuria mirilor fiind bucuria întregii comunităţi. Criza instituţiei Căsătoriei din timpul nostru are desigur o legătură cu înstrăinarea adevărului acestei taine în viaţa spirituală a Bisericii. În cadrul aşa numitei „secularizări”, finalităţile convenţionale ale utilitarismului social despoaie adesea Căsătoria eclesială de conţinutul ei sacramental: ele transformă în validare formală sau binecuvântare solemnă a unirii fizice şi sociale a două  persoane heterosexuale. Taina încetează de a mai fi o harismă de libertate care eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de relaţie personală şi de participare la universalitatea eclesială a viaţii, nu mai e o conformare ascetică a adevărului şi alterităţii  persoanei112. Disjuncţia dintre Căsătorie şi adevărul Tainei se exprimă şi prin faptul că mariajul s-a înstrăinat de Euharistie, dar şi datorită unor abateri sau inovaţii în cadrul săvârşirii Slujbei Cununiei. Aşa cum e înţeleasă şi împlinită astăzi, nunta tinde să se asemene mai degrabă nunţilor din  păgânismul antic, deoarece azi se pune accentul pe masa de după Slujba Cununiei, pune accent pe partea materială şi nu pe cea spirituală. Astăzi în unele locuri slujba Cununiei durează între o oră şi o jumătate de oră, pentru că omul care trăieşte, după cum spune şi Max Picard, într-o lume a „fugii” 113, în care nu mai are timp să stea în biserică şi să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu, dar are timp să stea la masa de după slujba religioasă până dimineaţa. Una din abateri ar fi deci reducerea timpului afectat pentru slujba Cununiei. Pentru a fi mai explicit am să enumăr abaterile făcând mici completări:  – în unele locuri nu se săvârşeşte slujba Logodnei, caz în care inelele ce ar trebui puse în timpul Logodnei se pun la citirea Apostolului de la Cununiei; 112 113

Christos Yannaras, op.cit., p. 178. Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 17

57

 – nu se zic toate rugăciunile de la Logodnă şi Cununie, sau în cazul primelor rugăciuni de la Cununie se face o compilaţie dintre cele două:  – după punerea Cununiilor nu se mai cântă de trei ori „Doamne Dumnezeul nostru cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” ci numai o dată de către preot iar cântăreţul răspunde: „Întru mulţi ani”. În alte locuri se cântă doar de două ori, odată de preot şi a doua oară de către cântăreţ.  – Apostolul ce trebuie citit este redus la jumătate şi finalul Apostolului „iar femeia să se teamă de bărbat” este înlocuit cu „femeia să-l cinstească pe bărbat”;  – Ecteniile şi rugăciunile de după Evanghelie nu se zic şi se trece la rugăciunea „Tatăl nostru”;  – În unele locuri nu se mai dă mirilor să guste din „paharul comun”, fapt pentru care nu se zice rugăciunea de binecuvântare a „paharului” şi nu se cântă „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Cu privire la această abatere există o părere că dacă mirii s-au împărtăşit la slujba Sfintei Liturghii din ziua în care se săvârşeşte Cununia atunci, preotul nu le mai dă să guste din „paharul comun”; iar dacă nu s-au împărtăşit atunci preotul le dă să guste din „paharul comun”. În unele cazuri mirii nu ştiu cum se săvârşeşte Taina Cununiei şi nu aduc vin şi  pâine motiv pentru care ei nu primesc paharul comun. Această practică, de înlocuire a Sfintei Împărtăşanii cu paharul comun a fost consemnată pentru prima data în Evhologhiile tipărite atunci în care se lăsa la alegerea  preoţilor slujitori alternativa: sau Sfânta Împărtăşanie sau paharul comun şi pâinea comună. Din secolul al XVI-lea, se renunţă la Euharistie şi se impune pahaurul comun. În unele locuri  pe lângă vin şi pâine se dă mirilor şi miere ca şi simbol al belşugului. 1. O altă abatere este cea a jurământului ce se face în cadrul slujbei cununiei: 2. Prin adaptarea sau mai bine zis transformarea cuvântului de final, care trebuie spus după specificarea din molitfelnic: „dacă preotul nu ţine cuvântare, zice către tineri: Iată, fiilor  duhovniceşti ...”, într-un jurământ; 3. Alţii compun ei un jurământ după bunul lor plac, inspirat fiind de jurământul de la cununia civilă. Aceste abateri de la slujba Sfintei Cununii nu fac decât să-l tulbure pe om, să-l facă să-şi  pună semne de întrebare cu privire la corectitudinea săvârşirii Tainei, pentru că pe unde

58

merge vede că Taina Cununiei se săvârşeşte diferit, în unele locuri se zic mai multe rugăciuni, în altele mai puţine.

3. Practici necanonice şi nelegale Sfânta Scriptură vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie ca fiind o mare Taină ce  primeşte răspuns în înţelegerea unirii dintre Hristos şi Biserică. Unirea dintre bărbat şi femeie în Taina Nunţii este o încununare a fiinţei umane, bărbat şi femeie, o naştere din nou întru comuniune. Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că nunta „ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”114. Alţi teologi ortodocşi susţin cu argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu experienţa Bisericii păstrată în Sfintele Canoane, unicitatea căsătoriei şi vocaţia veşnică a legăturii familiale. Soţul şi soţia se nasc din nou prin Nuntă ca o familie, şi ca orice naştere din nou în Hristos, familia are în ea sămânţa veşniciei. Faptul că această sămânţă cade în pământ nepregătit,  pietros sau steril, nu arată nedesăvârşirea seminţei ci slăbiciunea celor în care aceasta se sădeşte. Dumnezeu nu anulează libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate să aleagă să se  poarte responsabil sau iresponsabil înainte, în timpul şi după primirea unei Taine. Lucrarea Harului respectă libertatea omului şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi atunci când se căieşte şi doreşte să se apropie din nou de Părintele ce aşteaptă în prag fiul risipitor. Părintele J. Meyendorff subliniază faptul că deşi Biserica are o concepţie statornică în ceea ce priveşte unicitatea căsătoriei şi a indisolubilităţii ei, ocăinţa sinceră permite un nou început. Acesta este fundamentul teologic al îngăduinţei celei de a doua nunţi 115, are este marcată de un ritual preponderent penitenţial. Părintele Job Getcha, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris insistă asupra faptului că „nicăieri în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificată noţiunea de divorţ. Canoanele nu fac altceva decât să abordeze problema celei de a doua şi a treia nunţi, care

114 115

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică , vol 3, p.121 J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 264

59

apare atunci când din cauza slăbiciunii omului prima nuntă este zădărnicită şi se aspiră la o a nouă nuntă”116. Canoanele sunt foarte stricte în ceea ce priveşte nesocotirea Tainei Nunţii, Biserica nu  poate să nu constate în unele cazuri încetarea vieţii familiale. Din acest motiv nu poate exista în Biserica Ortodoxă un divorţ bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civilă prin divorţ. Biserica ia act de eşecul unei familii şi în cazul în care există o conştientizare a neputinţelor anterioare şi o determinare pentru o schimbare a vieţii, prin episcop poate acorda dezlegare în urma divorţului şi binecuvântare pentru a doua nuntă. Această dezlegare în urma divorţului este o primire a pocăinţei şi a dorinţei de reintegrare în Biserică. În niciun caz ea nu poate fi considerată un „divorţ bisericesc”. Biserica nu desface legătura ci constată eşecul dând o nouă şansă, prin iconomie. În cazul unor persoane divorţate, nu se săvârşeşte în mod automat cea de-a doua nuntă, este necesară dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distincţii între excepţie şi regulă. Biserica a mers până acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar şi cu cei ce au divorţat a doua oară, dacă după o perioadă de pocăinţă,  persoana în cauză dovedeşte determinare în a reveni la viaţa în Hristos. A doua şi a treia nuntă sunt îngăduite tot prin iconomie şi văduvilor dar şi în cazul văduviei pote fi acceptată cel mult a treia nuntă. Canonul 87 Trulan sintetizează poziţia Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu procedura canonică de acordare a binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă dar nu există nici o urmă a vreunei proceduri de divorţ bisericesc. Episcopul poate refuza acordarea binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă atunci când constată o lipsă de conştientizare a gravităţii divorţului şi o superficialitate în ceea ce priveşte angajamentul în viaţa familială. Acest refuz nu este o pedeapsă ci o exercitare a responsabilităţii episcopului faţă de modul în care lucrarea lui Dumnezeu este primită şi cinstită în viaţa omului. Atunci când doar un mire se află la a doua nuntă, s-a încetăţenit, tot prin iconomie, să se săvârşească slujba primei nunţi, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitenţial destinat ambilor miri, atâta vreme cât unul dintre ei este la prima căsătorie. Atunci când unul dintre miri este la a doua nuntă, iar celălalt este divorţat dar fără să fi primit Taina Nunţii, în  principiu se săvârşeşte slujba celei de a doua nunţi şi doar episcopul, în situaţii excepţionale 116

Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage ? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, ,,Le Supplément’’ n 228, Editura Cerf , Paris, iunie 2004, p. 278.

60

 poate acorda dispensă. n cazul în care soţii divorţaţi civil doresc să se împace, nu se repetă Taina Nunţii, ci prin spovedanie şi eventual împărtăşanie, tot cu binecuvântarea episcopului, cei doi sunt reintegraţi de Biserică în viaţa familială pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 Cartagina vorbeşte despre reconcilierea soţilor despărţiţi, fără a impune alt ritual sacramental decât reintegrarea în Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenită, prin împărtăşanie. Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu in rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvintează şi sfinteşte legătura dintre bărbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc. Conform referatului biblic din cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, şi-a dat seama că "nu este bine să fie omul singur pe pământ" (Facere 2, 18) şi a creat-o pe Eva, pe care văzându-o Adam a zis: "Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, căci din bărbatul ei este luată. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 23-24). Cuvintele acestea ne arată indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unic, nu poate fi împărţit, decât prin tăiere, iar această unitate o creează puterea harului Duhului Sfânt care se dă prin Sfânta Taină a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creaţiei, cât şi la puterea Duhului Sfânt, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19, 4-6), iar  Sfântul Apostol Pavel ridică legătura dintre bărbat şi femeie la înălţimea legăturii dintre Hristos şi Biserică, socotind-o pe drept "taină mare" (Efeseni 5, 23-32). Cea de-a doua intenţie cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procreării sau înmulţirii neamului omenesc, aşa cum arată cuvântul Scripturii: "Şi a făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţişi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Facere 1, 28). În porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau scopul familiei, adică naşterea de prunci. De aceea, familia a fost socotită mereu sanctuar şi leagăn al vieţii.

61

Dacă urmărim istoria vieţii de famile, de-a lungul timpului, ne putem da seama că au existat întotdeauna pericole care să ameninţe această celulă de bază a societăţii, dar acestea erau puţine şi nu se manifestau la scara mare în relaţiile dintre soţi sau în raporturile sociale. Cazurile în care familiile se destrămau erau tot mai rare. Principala cauză de divorţ, îngăduită şi de Biserică, era infidelitatea conjugală sau adulterul, care aducea după sine moartea morală a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de Mântuitorul Însuşi şi a constiutit un motiv canonic de divorţ: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afara de pricina de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 5, 32). Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie s-au înmulţit şi au devenit o realitate în viaţa multor persoane. Acestea au împiedicat pe de o  parte închegarea unor familii adevărate, pe de altă parte au sădit viaţa de familie sau pur şi simplu au distrus-o, încât astăzi aceste cauze şi pericole pentru familie şi pentru viabilitatea ei sunt tot mai numeroase, fiind întâlnite la un număr tot mai mare de persoane. Dacă la început divorţul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea, atât morală: alienatia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dădea pentru păcate foarte grele, adică adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului, religioasă: apostazia, erezia, ţinerea la botez a propriului copil, fizica partială: impotenţa, boala incurabilă şi contagioasă, sau civilă: declararea unui soţ dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre  judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop, motive îngăduite şi de Biserică.

62

Capitolul VII Problema familiilor mixte din punct de vedere confesional şi interreligios

În Constituţiile Sfinţilor Apostoli – lucrare redactată ante quaem şi post quaem între secolele III-V – aminţeşte de schismaticii şi ereziarii vremii care învăţau că ,,…şi căsătoria şi naşterea de copii… sunt lucruri urîcioase, pentru a face pe unii oameni fricoşi să primească învăţătura lor cea rea ca vrednică de crezare…” 117. Pentru noi, ortodocşii, ,,nunta este legiuită  – precizau aceleaşi Constituţii Apostolice – iar naşterea de copii este cinstită şi curată, fiindcă  pentru îmulţirea neamului omenesc s-a făcut în Adam şi Eva deosebirea de sex…Orice împreunare în contra firii, o urîm ca pe ceva nelegiuit şi necuviincios” 118. Căsătoria este privită de ortodocşi atât ca instituţie divină, cât şi ca act juridic. Cele două aspecte, divin şi uman, nu por fi nici ignorate şi nici separate, fiindcă o consideraţie unilaterală a căsătoriei, şi îndeosebi a căsătoriilor mixte, creează dificultăţi ,,atât în viaţa 117

Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. Pr. I. Mihăilescu, Chişinău, 1928, p.153. 118 Ibidem, p. 155, 176-177.

63

familială a soţilor, cât şi în societate”. Şi, aceasta, cu atât mai mult astăzi când comunicarea liberă şi amestecul de populaţie fac inevitabile contractările de căsătorii mixte. Biserica Ortodoxă a fost confruntată cu problema căsătoriilor mixte încă din epoca apostolică, când primii săi membri, recrutaţi dintre iudei şi păgâni, încheiau căsătorii legale din punct de vedere al dreptului roman, cu necreştinii. Totodată, din aceeaşi epocă a trebuit să fie soluţionată şi problema practică, ,,de a şti ce se întâmplă cu legătura conjugală a doi necreştini, dintre care unul s-a convertit la religia creştină” 119. Sfântul Apostol Pavel ne adevereşte că adeseori se întâmpla ca numai unul dintre soţi să devină creştin. La întrebarea Corintenilor dacă o astfel de căsătorie mixtă sub raportul credinţei deosebite a soţilor trebuie anulată sau să rămână în fiinţă, Apostolul neamurilor a dat un răspuns care a rămas cu putere de normă legală fiind reiterat şi în textul canonului 72 trulan. Comform învăţăturii pauline, existenţa legală a acestui fel de căsătorie mixtă se recunoaşte, principal, întrucât căsătoria a fost încheiată înainte ca soţul respectiv să fi primit credinţa creştină ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă nu poate, în conformitate cu spiritul său, să desfacă legăturile familiale şi să exercite silnice împotriva simţămintelor omeneşti şi liberei voinţe în limitele moralei. Prin urmare, privilegiul paulin, care este invocat şi de teologiile confensionale a principalizat aplicarea iconomiei de către Biserica Ortodoxă numai în cazul în care respectiva căsătorie a fost contractată înainte ca unul dintre soţi să fi fost încreştinat. Cât priveşte căsătoria creştinilor cu necreştinii, Sfântul Apostol Pavel s-a pronunţat negativ, interzicând-o cu de desăvârşire. Fireşte, în concepţia Bisericii primare, asemenea căsătorii mixte, dintre un creştin şi un necreştin au fost considerate desfrânări ale nelegiuiţilor, fiind interzise şi condamnate. Canoniştii Bisericii Ortodoxe ne confirmă că ,,despre astfel de căsătorii mixte, anume despre acelea ca o persoană ortodoxă să poată încheia căsătorie cu persoane care nu mărturisesc credinţa

Bisericii

Ortodoxe,

Apostolul

Pavel

nu

vorbeşte”.

Reafirm\nd

aceast[ r\nduial[ apostolică, canonul 72 trulan a stabilit o dispoziţe canonică de principiu în viaţa Bisericii Ortodoxe. 119

Pr. Prof. L. Stan, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor , în ,, Studii Teologice ”, XX (1968), nr. 7-8, p. 488.

64

În contextul învăţăturii pauline, căsătoria contractată de un creştin ortodox, cu o persoană de altă credinţă, ar putea fi tolerată doar prin aplicarea principiului canonic al iconomiei. Această aplicare a iconomiei implică însă anumite consecinţe de natură canonico-pastorală, de care Biserica Ortodoxă prin ierarhii săi trebuie să ţină întotdeauna seama. În răspunsul adresat corintenilor, acelaşi Apostol al neamurilor a precizat că soţul ortodox are obligaţia morală de a-şi educa copii rezulţaţi dintr-o astfel de căsătorie mixtă întru credinţa Bisericii Ortodoxe. Această obligativitate învederează faptul că ,,soţul ortodox trebuie să aibă nu numai libertate deplină în mărturisirea credinţei sale şi el să aibă influenţa morală asupra întregii vieţii familiale”. De altfel, sub influenţa învăţăturii lui Hristos care toate le sfinţeşte devin ,,sfinţi” şi copii rezultaţi din căsătoria mixtă. Deşi în contextul canoanelor ne aflăm noţiunea de ,,căsătorie mixtă”, ea fiind un produs nou al teoriei Dreptului canonic, totuşi despre această realitate fac menţiune numeroase canoane ale Bisericii primare. În baza unor dispoziţii canonice, căsătoria ortodocşilor cu eterodocşii este cu desăvârşire interzisă. Cei care nu respectau această dispoziţie de principiu, se afuriseau, adică se excomunicau din comuitatea sau Biserica respectivă. Căsătoria creştinilor ortodocşi sau eterodocşii a fost însă permisă numai în cazul când partea eterodoxă făgăduia că va trece la Ortodoxie, adică devenea subiect de drept al Bisericii prin Taina Botezului. Părinţii Sinodului trulan au interzis, cu desăvârşire, contractarea unei căsătorii între un creştin ortodox şi un eterodox. În temeiul canonului 72, ,,nu este iertat bărbatului ortodox să se însoţească cu femeie eretică, nici femeia ortodoxă să se căsătorească cu bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi despre cineva că a făcut aşa ceva, căsătoria se consideră nulă şi însoţirea nelegiuită să se dezlege; …iar dacă va călca cineva cele hotărâte de noi, considerau Sfinţii Părinţi ai Sinodului trulan să se afurisească” 120. Prin urmare, potrivit învăţăturii Bisericii noastre, o căsătorie mixtă încheiată între un creştin ortodox şi o persoană de altă credinţă este nulă, fiindcă este o însoţire nelegiuită, care nu transmite nici harul Tainei Cununiei şi nu este nici purtătoare de efecte canonice. În consecinţă, în temeiul hotărârii luate de Părinţii Sinodului trulan, prin canonul 72 cei care încalcă ,,cele hotărâte” sunt excomunicaţi (afurisiţi), adică excluşi din comunitatea  bisericească ortodoxă. După părerea unor canonişti romano-catolici, ,,canonul 72 al 120

Dr. N. Milaş, op. cit ., vol. I, pt. 2, Arad, 1931, p. 446; Cf. Sintagma ateniană , vol.II, p.471.

65

Sinodului trulan care pentru prima dată declară nevalidate căsătoriile între ortodocşi şi eretici, n-a fost aplicată în Răsărit, şi cu atât mai puţin în Apus. Căsătoriile mixte au fost însă considerate valide şi chiar licite, dacă au fost contractate cu anumite condiţii. Prin urmare, religia mixtă a constituit un impediment pentru partea ortodoxă, care trebuia să ceară dispensă din partea autorităţii eclesiastice”. Canonul 31 Laodiceea prevede că o căsătorie mixtă între un creştin ortodox şi o persoană eterodoxă se poate tolera numai în cazul în care persoana de altă credinţă ar făgădui, solemn că va primi şi mărturisi credinţa ortodoxă. În spiritul învăţăturii şi practicii ortodoxe, dacă însă doi eterodocşi au încheiat o căsătorie legală şi unul dintre ei se converteşte apoi la credinţa ortodoxă, iar celălalt rămâne tot eterodox, căsătoria lor să nu se desfacă, dacă soţii se învoiesc să trăiască împreună şi mai departe. Părinţii Sinodului trulan care au confirmat practica bisericească de până atunci au  prevăzut prin canonul 72 că, ,,…dacă însă unii, găsindu-se încă în necredinţă, şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au însoţit prin căsătorie legiuită, şi apoi unul, alegând  binele, a venit la lumina adevărului, iar celălalt se ţine de legătura rătăcirii, nealegând a privi razele dumnezeieşti, dar necredincioasa soţie consmite să trăiască cu soţul cel credincios, sau viceversa, cel necredincios cu cea necredincioasă, să nu se despartă…”. Pentru a-şi ajuta  justifica şi argumenta această atitudine, Părinţii Sinodului trulan au invocat aşa-zisul  privilegiu paulin, potrivit căruia ,,bărbatul necredincios se sfinţeşte prin bărbatul necredincios”. În concluzie, în conformitate cu doctrina şi practica canonică ortodoxă trebuie reţinute următoarele aspecte: 1. Căsătoriile mixte ale creştinilor ortodocşi cu persoane de altă credinţă, în special cu păgânii, iudeii şi ereticii sunt strict oprite de Biserică; 2. Căsătoria mixtă se permite numai sub forma când dintr-o căsătorie, încheiată afară de Biserica Ortodoxă, deci într-o societate de confesiune necreştină sau eretică, unul dintre soţi  primeşte credinţa ortodoxă, iar celălalt rămâne în credinţa anterioară şi când respectivul soţ de altă credinţă doreşte să rămână în căsătorie cu soţul convertit la credinţa ortodoxă; 3. Copiii născuţi din astfel de căsătorii mixte la tot cazul trebuie botezaţi şi educaţi în credinţa creştină ortodoxă; 4. Dacă soţul de altă credinţă nu doreşte să rămână în căsătorie cu soţul, atunci căsătoria se desface, şi soţului ortodox îi este permis să încheie căsătoria nouă cu o persoană ortodoxă;

66

5. Se permite unei persoane ortodoxe să încheie căsătorie cu o persoană eterodoxă, dacă acea persoană eterodoxă promite că va primi credinţa ortodoxă şi îşi îndeplineşte îndată această făgăduinţă”. În bisericile mănăstirilor şi în case particulare, căsătoriile se pot oficia numai în cazuri excepţionale, şi cu aprobarea prealabilă a episcopului eparhiot 121. Într-adevăr, după învăţătura şi practica canonică a Bisericii Ortodoxe, căsătoria a doua şi a treia este îngăduită numai cu anumite epitimii, <>. Sinodul de la Moscova, întrunit în anul 1721, a declarat că o căsătorie mixtă a unui ortodox cu o persoană de altă religie nu este detestabilă şi impură în sine, şi Biserica primară a interzis o asemenea căsătorie pentru a proteja pe credincios de prozelitismul necredinciosului sau de alt crez, dar, dacă există o asigurare reală şi temeinică împotriva acestuia , atunci credinciosul se poate căsători fără ezitare cu necredinciosul sau persoana de altă credinţă. De pe această poziţie, adoptată din motive de iconomie, pentru apărarea împotriva  prozelitismului catolic, Biserica Ortodoxă în general a privit ca nevalidă şi cununia oficiată de protestanţi şi de alte confesiuni apusene, dar a acceptat ca valide Tainele Bisericilor  necalcedoniene, inclusiv pe aceea a Cununiei. Analizând legislaţia romano-catolică, edictată până în anul 1967, privind căsătoriile mixte, canonistul L. Stan conchidea, cu îndreptăţire, că aceasta n-a schimbat în fond nimic din atitudinea şi mentalitatea Curiei papale. Întrucât căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârşeşte de către preotul slujitor, ci de către înseşi persoanele care se căsătoresc, prin  pronunţarea consimţământului lor în faţa martorilor afirma acelaşi canonist este evident că 121

Vezi  Novella a IV-a împăratului Leon Filozoful; Răspunsul 14 canonic al lui Balsamon şi comentariile acestuia la canoanele 31, 59 trulan şi 58 Laodiceea; Cf. Sintagma ateniană , vol. II, p.372, 400; vol. III,  p.224; vol. IV, p. 458.

67

aceşti martori, dacă pot fi şi nişte simpli laici, pot fi cu atât mai vârtos şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe, căci prin îngăduirea oficierii de către aceştia a căsătoriei unui catolic şi a unui necatolic nu se recunoaşte că ei le-ar administra respectivilor Taina Cununiei, ci doar că fac simplul oficiu de martori calificaţi prin profesiunea şi prin garanţia lor morală şi religioasă.

CONCLUZII Viaţa creştinului este o Nuntă continuă în Biserică, nuntă care începe în Botez şi  împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos în Împărăţia Veşnică. Însuşirea de creştin nu presupune doar o cunoaştere teoretică a adevărului Evangheliei, ci o trăire a acestuia: „Nu oricine Îmi zice : Doamne, Doamne!, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri”(Matei 7.21). Astfel calitatea de creştin o dă numai participarea la viaţa Bisericii,prin Sfânta Liturghie, temelia oricărei vieţi religioase. Răspunsul Bisericii Ortodoxe cu privire la criza şi provocările societăţii în care trăim trebuie căutat mergând în profunzime, la mesajul euharistic în perspectiva eshatologică a vieţii în Hristos. În urma studiului întreprins asupra Tainei Cununiei, am ajuns la următoarele concluzii:

68

 –  În Antichitate, căsătoria a fost considerată o instituţie sfântă, pusă sub protecţia

zeilor. Ceea ce dădea greutate şi instituţionaliza familia din punct de vedere social şi  juridic era contractul căsătoriei.  –  În Vechiul Testament am văzut care erau normele după care se conduceau evreii

 în contractarea căsătoriei, ritualul căsătoriei şi viaţa de familie. Am aflat că la evrei căsătoria are şi un înţeles simbolic şi anume căsătoria lui Iahve cu poporul ales Israel.  –  Contextul iudeo-greco-roman în care a apărut şi s-a dezvoltat creştinismul îşi

pune amprenta asupra căsătoriei creştinilor sub două aspecte: juridic – creştinii respectau şi îndeplineau formele legale ale statului referitoare la căsătorie; cutumiar –  anumite obiceiuri s-au impus şi în căsătoria creştinilor. În această situaţie Biserica a vegheat şi s-a luptat pe două fronturi: să elimine elementele păgâne care nu sunt în conformitate cu învăţătura Bisericii (bancheturile, jertfele aduse idolilor), iar pe de altă parte să dea un sens nou şi un conţinut nou anumitor elemente care se puteau păstra fără să contravină Evangheliei (Inelul, cununa, pâinea, paharul comun chiar şi masa festivă).  –  În Noul Testament, Căsătoria devine Taină, Taină a Nunţii în care se împlineşte

vocaţia unirii „într-un singur trup” (Facere 2.24), având ca icoană unirea spirituală dintre Hristos şi Biserică (Efeseni 5.32). de aceea căsătoria se face în Domnul şi nu după trup, aşteptând desăvârşirea ei în Împărăţia lui Dumnezeu. Am văzut apoi că sopul principal al căsătoriei este desăvârşirea care se realizează prin iubirea care se manifestă  în naşterea de copii, întrajutorare şi înfrânare (păzirea de păcatul desfrâului).  –  Viaţa eclesială gravitează euharistic în jurul lui Hristos. De aceea o slujbă

separată a căsătoriei, în sensul modern al cuvântului, Biserica nu a cunoscut decât  începând cu a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Studiul manuscriselor ne pune în faţă următoarele rânduieli privind slujba Cununiei: a) Cununia în cadrul Dumnezeieştii liturghii; b) Cununia cuprinzând împărtăşirea cu Darurile mai înainte Sfinţite; c) Cununia cuprinzând împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos şi paharul comun, impunându-se „obiceiul locului”;

69

d) Cununia în afara Liturghiei, păstrându-se doar paharul comun – aşa cum s-a generalizat în zilele noastre. În ciuda unei reale slăbiri a conştiinţei eclesiale, cauzate de îndepărtarea de Sfântul Potir şi de diminuarea tensiunii trăirii eshatologice, Biserica Ortodoxă nu a pirdut adevăratul sens al Tainei Căsătoriei. Pentru aproximativ nouă secole, creştinătatea nu a cunoscut o rânduială aparte a Tainei Cununiei; era, ca toate Tainele de altfel integrată euharistic. Tipărirea  Eνhologhiilor  confirmă

existenţa, până în secolele al VI-lea şi al VII-lea, două moduri

liturgice de a săvârşi Taina Cununiei în practica Bisericii:  – 

Cei mai credincioşi, care doreau să se ridice la nivelul cerinţelor evanghelice,

erau cununaţi în cadrul Dumnezeieştii Liturghii;  –  Cei care îşi pierduseră conştiinţa euharistică erau cununaţi într-o rânduială

aparte, fără a se ămpărtăşii. Treptat, din nefericire, s-a impus cel de-al doilea mod, primul rămânând undeva  în amintirea Bisericii, conservat de cărţile vechi de cult. În ultimele capitole am tratat câteva probleme care au apărut datorită lumii secularizate în care trăim, o lume decăzută în care adevăratul sens al iubirii şi al familiei este total pervertit.

70

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu,  Arheologia Biblică, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002. 2. Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. III 24.1, P.S.B. vol.

IV,

Trad. Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982. 3. Clement Alexandrinul,  Pedagogul, II, X, 83 1-3, trad.rom. Pr. D. Fecioru, în Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, în PSB vol 4, IBM, Bucureşti, 1982. 4. Constantin Androvikof, Des mystéres sacramenatales, Cerf, Paris, 1998. 5. Părintele Arsenie Boca, Ridicarea Căsătoriei la înălţimea de Taină, Făgăraş, 2002. 6. Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, ed a II-a, Bucureşti, 1985. 7. Oliever Clement, Trupul morţii şi al slavei , trad. de Sora Eugenia, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996. 8. Pr. Ilie Cleopa , ed. îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1996. 9. Kir Ioan Comninul, Nomocanonul Bisericesc în 14 titluri, trad. rom. Mitropolit Ştefan, Târgovişte, 1652.

71

10. Eliodor Constantinescu, în volumul.  Apologeţi de limba latină, în PSB, vol III, IMB, Bucureşti, 1981. 11. Pr. prof. dr. C. Corniţescu, Metodiu de Olimp,  ,,Banchetul despre castitate”, I, II, în vol. Sf. Grigorie Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, în PSB, vol X, IBM, Bucureşti, 1984. 12. Paul Evdokimov,  Femeia şi mântuirea lumii, trad de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995. 11. Eliodor Constantinescu, în volumul.  Apologeţi de limba latină, în PSB, vol III, IMB, Bucureşti, 1981.

13. Paul Evdokimov, Taina iubirii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995. 14. Pr. Dr. D. Fecioru, ,,Epistola către Diognet”, V, 1-10, în Scrierile Părinţilor Apostolici , IBM, Bucureşti, 1995. 15. Pr. Dr. D. Fecioru, Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (II), în PSB, vol. 22, Bucureşti, 1989. 16. Pr. Prof. D. Fecioru, Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie/Apologia vieţii monahale/Despre creşterea copiilor , Ed. IBMO, Bucureşti, 2001.

17. David şi Mary Ford, Căsătoria cale spre sfintenie. Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, trad.rom. Constantin Făgeţean, Sophia, Bucureşti, 2001. 18. Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa, Harisma, Bucureşti, 2002. 19. Pr. Constantin Galeriu, Taia Nunţii, în rev. ,, Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960. 20. Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage ? La  position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, ,,Le Supplément’’ n 228, Editura Cerf , Paris, iunie 2004. 21. Pr. Marcel Hancheş, Sf. Ioan Gură de Aur,Cateheze maritale, omilii la căsătorie , trad. din limba greacă veche, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004. 22. Pr. Marcel Hancheş, Sfântul Ioan Gură de Aur  , Omilia despre căsătorie. Comentariu la Epistola către Efeseni, în rev ,, Altarul Banatului”, nr.1-3, 2002. 23. Constantin Jinga, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului , Timişoara, 1995. 24. Dr. Nicolae Macoriopolski, Familia creştină ca biserică familială (trad. De iconom stavrofor Ioan Cristea), în rev. ,, Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967. 25. Georgios I. Mantzaridis , Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr ., trad.rom. Pr. Vasile Răducă, Bucureşti, 2002.

72

26. Nicolae Mărginean,  Psihologia persoanei, Sibiu, 1944. 27. J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, Scrierile Părinţilor  Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. Pr. I. Mihăilescu, Chişinău, 1928. 28. Prof. Dr. Constantin Mihoc , Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002. 29. Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, Arad, 1931. 30. Pr. Dr. Nicolae Mladin, Studii De Teologie Morală, Sibiu, 1969. 31. Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Alba Iulia, 1996. 32. Pr. prof. Ilie Moldovan, ,, În Hristos şi în Biserică ”. Iubirea, Taina Căsătoriei. Teologia iubirii, I, Alba-Iulia, 1996. 33. Pr. conf. Ilie Moldovan, ,,Taina Nunţii”, în O, XXXI (1979), nr. 3-4. 34. Pr. diac. Gheorghe Papuc, Despre familie în Vechiul Testament, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, nr 11-12, 1960. 35. Arhiereul Theodosie A. Ploieşteanu, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IX-a la I Timotei, P.G. 62, col. 501-600, trad. rom. în Comentariile sau explicarea Epsitolelor 

Pastorale: I şi II Timotei, Epistola către Tit şi cea către Filimon a celui între sfinţi  părintele nostru, Ioan Chrisostom, trad. din elină după ed. de Oxania, 1861, Bucureşti, 1911. 36. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, IBM, Bucureşti, 1993. 37. Pr. Prof Corneliu Sârbu, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în rev ,, Mitropolia  Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968.

38. E. Schillebeeckx, O.P., Le Mariage. Réalité terrestre et mystère du salut, Cerf, Paris, 1966. 39. Alexander Schmemann,  For the Life of the World , St. Vladimu’s Seminary Press,  New York, 1973. 40. Alexander Schmemann,  Pentru viaţa lumi/Sacramentele şi Ortodoxia,trad. din limba enghlezăde pr. prof. dr. Aurel Jivi, Ed. IBMO, Bucureşti, 2001. 41. Pr. Prof. L. Stan, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor , în ,,Studii Teologice”, XX (1968), nr. 7-8.

73

42. Prof. dr. Alexandru Stavropoulos, ,, Abordare pastorală a Tainei Nunţii”, în Eøημέριος, iunie 2003 şi iulie 2003. 43. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. IBMO, ed. a I-a, Bucureşti, 2004. 44. Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998. 45. Eugenia Safta Romano, Arhetipuri Juridice în Biblie, Ed. Poliron, Iaşi, 1997. 46. Ieromonarh Serafim Rose, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă , Ed. Sofia, Bucureşti, 1997. 47. A. Zavialov, ,,Beat (Căsătoria)”, art în  Encyclopedie Theologique Orthodoxe, editată de A.P. Lopouckhin, vol II, Petrograd, 1903. 48. Pr. Lect. Mihai Vizitiu,  Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul ,, Familia creştină azi”, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995. 49. Christos Yannaras,  Libertatea Moralei, trad.rom. Mihai Contuniari,Editura Anastasia, Bucureşti, 2001. 50. Christos Yannaras,  Persoană şi Eros, trad.rom. Zenaida Luca, Anastasia, Bucureşti, 2000.

74