Gogol şi ale sale „Suflete moarte”
Publicat în 1842, Suflete moarte, romanul lui Nikolai Vasilievici Gogol, a impresionat intelectualitatea mijlocului de veac XIX, în special pe cea liberală. Mai târziu, după cum remarcă Nabokov în Cursurile de literatură rusă(Ed. Thalia, Bucureşti, 2006), vor fi impresionaţi – nici mai mult, nici mai puţin – şi „criticii ruşi cu vederi socialiste”. Din păcate, Gogol a terminat doar primul volum al acestui roman subintitulat poem. La cel de-al doilea volum, prozatorul a început să lucreze după 1840 şi l-a terminat, se pare, într-o primă variantă în 1845 – zadarnic efort, din moment ce însuşi autorul, în acelaşi an, şi-a încredinţat manuscrisul flăcărilor. În 1848, în cele din urmă, cea de-a doua variantă este finalizată, urmând să apară în 1851. Nici această a doua versiune nu a avut o soartă diferită de prima, fiind, la rându-i, transformată în scrum. Toate aceste tribulaţii au, însă, şi o posibilă explicaţie. După un debut literar de succes cu povestirile din Serile în cătunul de lângă Dikanka (1831-1832), debut tutelat din umbră de Puşkin, Gogol a mai publicat Arabescuri (1835) şi tragicomedia Revizorul (1836), piesă care a stârnit, la punerea în scenă, numeroase controverse. Gogol nu va face faţă criticilor şi cârtelilor declanşate de Revizorul şi va părăsi Rusia în 1836. Va pribegi până în 1848, când, complet schimbat, dovedind o accentuată înclinaţie spre religiozitate, se întoarce în Rusia. Posibil ca acest elan religios, manifestat prin perioade de grele asceze, să-l fi împiedicat pe prozatorul rus să mai termine cel de-al doilea volum. De altfel, moare în 1852, în urma unei astfel de asceze care a constat într-un post prelungit, post în care sa spovedit şi împărtăşit. Ultimele sale cuvinte par fără sens, însă sunt memorabile tocmai pentru că e vorba de autor – Gogol Suflete moarte: „Scara, repede, daţi-mi scara”. Din acest al doilea volum s-au păstrat în ciornă câteva capitole care au fost publicate în 1855. La noi, romanul lui Gogol Suflete moarte a fost tradus de un colectiv format din Tudor Arghezi, Ionel Ţăranu, Iancu Linde şi Rostilav Donici,
traducere reluată în numeroase ediţii. Editura Polirom propune o nouă traducere, cea a lui Emil Iordache. Suflete moarte de Gogol nu este o proză lejeră şi derutează chiar prin titlu, un titlu sugerat de însuşi Puşkin. Protagonistul romanului-poemă, Pavel Ivanovici Cicikov, pare, la început, o apariţie oarecum incertă: nici frumos, nici urât, nici gras, nici slab, nici tânăr, nici bătrân. Limbajul său este, de asemenea, unul neutru, al disimulării. Cicikov se ferea să dea prea multe amănunte legate de el sau de intenţiile sale, vorbind, atunci când era cazul, numai generalităţi. La fel de neutre, cel puţin sufleteşte, sunt şi personajele care „animă” oraşul N.N., capitală de gubernie, în care îşi face apariţia Cicikov. Probabil de aceea îl şi acceptă pe acesta din urmă fără prea multe reţineri, în ciuda demersului său, acela de a cumpăra suflete moarte. Mai exact, îi cumpăra, pe hârtie, desigur, pe acei ţărani care au murit pe diverse moşii, pentru a-i vinde apoi la Stat – tertip posibil numai pentru simplul motiv că scriptele cu iobagii vii erau foarte rar actualizate. Evident, nu e vorba doar de aceste suflete moarte. Deşi înzestrate cu însuşiri ale viului şi portretizate în amănunţime de autor, personajele cu care intră în contact Cicikov sunt, în fapt, prea puţin conştiente de adevărata lor fiinţă, par înstrăinate de omenesc, par moarte, aşa după cum recunoaşte şi Gogol în prima din cele Patru scrisori către diferite persoane în legătură cu „Suflete moarte”:
Dar parcă totul e mort, parcă în Rusia nu trăiesc oameni, ci nişte «suflete moarte». share:
Simbolistica este evidentă, romanul fiind o critică a unei societăți comode, mulţumite de ea însăşi, care mimează „viaţa”, se mişcă într-un vid existenţial fatal. Iluzia pare a fi miezul universului gogolian, iar tot ce se întâmplă în acest univers pare a ţine de un absurd prezent mai târziu, într-o formă ceva mai sumbră, la Kafka. Autismul personajelor lui Gogol este evident mai ales în scena în care, într-o şedinţă, notabilităţile oraşului N.N. fac tot felul de speculaţii legate de identitatea lui Cicikov. Mai întâi este emisă de către dirigintele poştei ipoteza că acesta ar fi căpitanul Kopeikin, un vestit tâlhar şi criminal, care, însă, spre deosebire de Cicikov, nu avea o mână şi un picior, amănunt care nu l-a impresionat prea tare pe emitentul ipotezei. Apoi, după ce a fost anulată supoziţia dirigintelui poştei, s-a speculat că poate acest negustor de suflete moarte este însuşi Napoleon. Personajul lui Gogol nu este, însă, nici fiorosul căpitan Kopeikin, nici Napoleon. El ar putea fi, de ce nu?, în ultimă instanţă, un diavol în căutare de suflete, speculaţie luată în seamă şi de Nabokov:
Sufletele moarte pe care le cumpără nu sunt numai nume pe o bucată de hârtie. Ele sunt sufletele moarte care umplu lumea lui Gogol cu fâlfâitul lor puternic, sufletul primitiv al lui Manilov sau Korobocikăi, al casnicelor din oraşul N., al nenumăraţilor oameni mărunţi din această carte. Cicikov însuşi este reprezentantul prost plătit al diavolului, un negustor ambulant al lui Hades. share:
Pe de altă parte, Cicikov, personaj picaresc, poate fi un fel de Don Quijote, naiv în escrocheriile sale, prea puţin demon, mai mult un agitator, asemenea năstruşnicilor diavoli ai lui Bulgakov. El este cel care, prin potlogăriile sale, demască, în cele din urmă, iluzia.
