Pierre de Ronsard - As vrea As vrea, furis, din dor ce ma-nfioara Sa cad ca ploaia-n picuri, - sa ramân Ascuns în noapte-ntr-al Cassandrei sân, Când somnu-ncet în ochi i se strecoara. As vrea sa fiu un taur si-n spinare s-o port, de-ar fi sa mearga sa se culce în pajiste, în iarba cea mai mai dulce, razlet, prin mii de flori, prin încântare… Vrând patima sa uit ca mi-i stapâna as vrea Narcis sa fiu si ea fântâna… Sa poti în noaptea-n noaptea- n ea sa te cobori… Si-as vrea ca noaptea-aceasta sa se-ntinda în vesnicii si niciodata zori zori de zi de desteptare sa se-aprinda.
Pierre de Ronsard - Iubire ce domnesti în lumea-aceasta lumea-aceasta larga Iubire ce domnesti în lumea-aceasta larga Pe-alei vezi frumusetea ratacind? E-a mea. Nu vezi? Sunt ochii ei ca licariri licariri de stea, lumini în templu, lampi de straja ca sa arda… Vezi trupul, chipul ei cât poate sa cuprinda ca frumuseti resfrânte-n zâmbete din zori? Si cugetul nu-i vezi, Domn al destinelor, în care Dumnezeu se uita ca-n oglinda? Priveste-i umbletul, cât e e-ngândurat… Si cum te-a-nfrânt când ea cu flori te-a-
mpresurat… Sub pasul ei si iarba creste fericita…
Se-aprinde primavara-ntr-a privirii raza si izvorând lumini din fata îndragita de-i cerul mohorât el tot s e-nsenineaza...
avântu-ţi de-ntâia tinereţe, Când lut şi cer cinstitu -au suava-ţi frumuseţe, Ţi-a fost tăiat de parcă al vieţii fr aged fir.
Pierre de Ronsard - Vreau pentru frumusetea ta sa mor
La groapa ta primeşte -mi a lacrimii ardoare, Şi vasul plin cu lapte, şi -acest belşug de floare, Ca trupul tău să fie şi mort un tandafir.
Vreau pentru frumusetea ta sa mor, vreau pentru ochiul care-adanc ma prinde si pentru zambetul tau drag si plin de dulceata ca sarutul zanelor... Vreau pentru parul tau bogat sa mor, si pentru micii, rotunjorii sani si pentru-asprimea-acestei fragezi mâini ce e, ranind, alean al ranilor... Sa mor vreau pentru chipul tau brun, Doamna, si pentru portul tau zeesc ce-ndeamna sa te ador; dar mai presus de toate sa mor de-o lupta-n dragoste cumplita. Sa-ti dau iubirea-asa cum mi se zbate in brate-o noapte-ntreaga, nesfarsita .. Moartea Mariei
Cum vezi în creangă roza în haina -i veşnic nouă, În tinereţea lumii de Mai, prin alte flori, Şi cerul gelozind -o de viile-i culori, Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă; Corola-i poartă gingaş iubirea triumfală; Îmbălsămând grădina cu -arome dulci şi moi: Dar sub arşiţa dură, sub grindină şi ploi, Tânjeşte-ncet şi moare, petală cu petală,
Tot
astfel
în
William Shakespeare Sonete
–
Sonetul XL (40)
Iubite, ia-mi iubirile, pe toate, eşti mai bogat de le vei dob îndi? Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii. De dragul meu dacă -mi primeşti iubirea şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat şi totuşi te blestem, de -i iai sclipirea fără să ţi-o doreşti cu-adevărat! Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme, te iert cînd sărăcia mea o furi, iubirii-i ierţi fărădelege fărădelegeaa lesne, mai greu fărădelegile le -nduri. O, desfrînat ce schimbi în bine răul nu-mi fi duşman, chiar dacă -mi eşti călăul! (trad. Gheorghe Tomozei) Sonetul XLIX (49) Veni-va vremea cînd cusururi numai ai să-mi găseşti (dar oare va veni?) iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m -ai deprins că judecata -ţi vei rosti.
Acele timpuri cînd străin vei trece abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit
peste iubirile se va petrece, abia mişcîndu-şi focul potolit.
Mă trag din calea clipelor acele, lăuntrica-mi pustietate-o ar, scot împotrivă-mi numai vorbe grele şi-nreptăţesc cuvîntul tău amar. Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere, de vreme ce iubirea n-o pot cere. (trad. Gheorghe Tomozei) Sonet IX (9) Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi tu, cel care-n singurătate plînge? O, de-ai să mori cumva fără urmaşi ca o muiere, lumea te va plînge;
ea văduvită fi -va lăcrimînd n-ai lăsat tipar în umbra zilei şi nu poate, ca văduvă de rînd să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei. Vezi, tot ce-n viaţă irosiri ne par, cu chip schimbat în lume-şi află zborul, ascuns se stinge-al frumuseţii har
Doar astfel, zic, splendoarea de-mprumut N-ar şti să-şi afle drumul stăvilit;
Vei fi din nou al tău, deşi pierdut, Când mândru-ţi fiu în chip te -a moştenit. Cine să-şi lase casa în declin, Când truda lui o poate demn feri De-al iernii anotimp aşa meschin Şi de-ale frigului cărări pustii?
Vai, doar risipă; dragul meu, cum ştii, Ai fost vlăstar; şi tată ai să fii. Francesco Petrarca SONETUL 3 În plină zi sta soarele soarele să piară De mila Creatorului zidirii, Cînd m-au m-au străpuns săgeţile privirii Şi ochii voştri, Doamnă, mă legară. Nu socoteam cu mintea-mi temerara Să ocolesc năprasnele iubirii : Plecai viteaz şi-n şi-n zbuciumarea firii AflăAflă-nceput durerea mea amară...
şi îl destramă chiar tăinuitorul. Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă săgeţile spre sine sa le -ntoarcă.
Găsi Amor un om lipsit de pază . ŞiŞi-n ochi spre inimă deschisă cale – Jghiab cristalin al lacrimii curate,
(trad. Gheorghe Tomozei) Sonet XIII (13) De-ai fi tu însuţi, vai, dar dragul meu
Îţi aparţii doar cât trăieşti aici; Pentru apus fi pregătit mereu, Din mândru-ţi chip un altul să ridici.
N-a fost o cinste-atunci cinste- atunci să mă prăvale, Iar vouă, cu un scut ce scânteiază, Săgeata nici măcar să v-o v -o arate...
SONETUL 1 Voi, care-n sonul rimelor aceste Aflaţi suspinul ce în timp, departe, Hrăni un tînăr rătăcit, ce-n ce -n parte Era un altul decît cel ce este, Şi-n Şi-n stiluri varii lacrimi de poveste, Speranţe vane şi dureri deşarte — Nu-mi Nu-mi daţi iertare, ci o milă-aparte, milă -aparte, De v-a trecut iubirea prin tempeste ! Am fost o lungă vreme, azi văd bine, În gura lumii vorbă şi ocară Încît mîhniri în mine mine se-nfiripă... se- nfiripă... Trecuta rătăcirerătăcire -i azi ruşine, Păreri de rău şi conştiinţă clară, Că lumii place tot to t ce-i vis de-o de-o clipă.
