Simbolismul - European.Românesc Clasa a XI-a D
Barac Alice Roşu Raluca Suciu Bogdan
Tănăsache Ioana
Cuprins: 1.Simbolismul-definiţie 2. Provenienţă 3.Ideologia şi estetica simbolismului 4.Trăsături ale simbolismului 5.Teme şi motive simboliste 6.Reprezentanţii simbolismului european -Simbolismul francez -Simbolismul italian şi spaniol 7.Simbolismul românesc .Reprezentanţi 8. Concluzii 9.Bibliografie
2
Simbolismul-definiţie ◊
◊
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.În concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă, urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Considerat din perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se folosindu-se în toate domeniile culturii,iar în literatură este un mod de constituire constituire a imaginii artistice.
3
Provenienţa ◊
Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme. În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat simbolistă , condusă de poetul Stéphane Mallarmé.Tot atunci, René Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită „filozofic-instrumentalistă”. Alţi poeţi, de orientare antiparnasiană, îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaine; ei şi-au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi de seamă ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue. Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au apărut înainte de 1886.
◊
Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi « Clopotarul») sau sau dramaturgie dramaturgie (Maurice Maeterlink piesele « Pelleas » şi « Melisanda »)
◊
Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie culturală puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din centrul şi sud-estul european unde generează şcoli naţionale:simbolism polonez, maghiar, românesc. 4
Ideologia şi estetica simbolismului ◊
◊
Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă.Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou in domeniul filozofiei,al picturii,al muzicii, al ştiintelor şi al artelor în general.Sunt preţuiti în special Vilon ,Racine,Chateaubriand,Nerval, Lamartine.Simboliştii preiau idei filozofice din Fichte,Hegel, Schelling,Schopenhauer,sunt atraşi de poezia lui Novalis, a lui Poe si Whitman,de arta orientală. Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare.În cuprinsul romantismului,simbolul rămâne însa, ca în literatura premergătoare nu se diferenţiază foarte net de alegorie.În simbolism,raportul dintre simbol si realitate este sugerat.Curentul se diferentiază de alte curente tocmai prin faptul că dă imaginilor poetice functia implicit şi nu explicit simbolică.
5
Trăsături ale simbolismului Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire
numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul „În grădină”,nici Ştefan Petică fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia depărtărilor. Prozodia. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate. Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic.În
6
categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite. În poezie,descoperirea corespondenţelor aparţine lui Baudelaire (Correspondances-Les fleurs du mal).Poezia are ca punct de plecare credinţa că exista o unitate a lumii în temeiul căreia senzaţiile de ordin diferit comunică între ele:”Parfum,culoare,sunet se-ngână şi-şi răspund”.Taina aceasta adâncă nu se ofera ochiului comun,care observă numai exterior lumea,ci aceluia înzestrat cu facultaţi superioare,al artistului.Poetul devine demiurgul care crează lumea din cuvinte menite să sugereze idei fundamentale,principii metafizice(Mallarme).Rimbaud,în poemul „Vocale”,dezvoltă ideea unor corespondente între culoare şi sunet:A-negru, E-alb,I-roşu,U-verde,O-albastru.Este ceea ce se cheamă sinestezie(mijloc prin care sunt puse în relaţie de echivalenţă realităţi receptate de simţiri diferite;transferul elementelor,specific sinesteziei,este metaforic).Pentru Ghil,dimpotrivă,I este albastru, O-roşu.În concluzie,la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea din jur,dar nu în sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de spirit şi natură,ca în poezia populară sau la romantici,ci în sensul că simboliştii văd în sufletul individual chintesenta vieţii cosmice, a palpitului vital existent în întreaga natură. Cultivarea sinesteziilor. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet”). Muzicalitatea: simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei: „muzica înainte de toate” (Verlaine ), „arta versurilor este arta muzicii” (Al. Macedonski ). 7
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă,ritm,creând cele mai savante armonii verbale,pauze,asonanţe si refrenuri. La unii se ajunge la un joc gratuit,de pura virtuozitate,degenerând in formalism,manierism. Trăsăturile simbolismului literar: ◊
◊
◊
◊
raportul dintre simbol (semn,cuvant) şi eul poetic nu este exprimat,ci sugerat, aşadar sugestia este o manieră artistică obligatorie a creaţiei simboliste; tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă,să inteleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme şi motive simboliste: oraşul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanţa erozivă, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc. poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent literar: tristeţea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite; corespondenţa dintre cuvintele-simbol şi elementele din natură este principalul procedeu artistic de construire a poeziilor
◊
8
simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă) ◊ ◊
◊
◊ ◊
◊
preferinţa pentru imagini imprecise, difuze, fără contur ; muzicalitatea creaţiei simboliste se construieşte fie prin prezenţa instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecţii auditive); cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerată prin corespondenţe; olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice; sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor percepţii diferite (sunet,culoare, parfum) şi trezirea simultană a simţurilor; versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiţia cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.
9
Teme si motive simboliste În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în ultimă analiza,o atitudine noncoformistă,de inaderentă la o lume prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la proza de damant,destănuie starea de „spleen”,de solitudine,”nevroze”susţinute de o întreaga recuzita caracteristică simbolismului,care voaleaza suportul imediat al acestor stari,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţa de societate rezulta din felul în care se reflectă in versuriindirect-condiţia poetului si a poeziei.Conflictul cu societatea poate exista în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el se manifesta fatis,efectul artistic fiind ieşirea din simbolism:totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se autoinfatizeaza ca suflete obosite,deprimate.În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru întaia data de Baudelaire. “Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote). Natura:s pre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, gradina, statuiile,orizonturile marine sunt prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să dezvaluie „corespondentele”din natură.Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti,în sensul estompării contururilor sub impresia luminii.Simboliştii cantă amurgurile subordonate starilor afective;tonul unora este însa explicativ. 10
Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile
obsesiei;roşul,violetul, galbenul,expresii ale starilor anxioase.Ploaia si toamna ii strivesc sensibilitatea.
Iubirea :Simboliştii nu încadreaza tematica iubirii în contextul
naturii.Cele doua elemente nu formează,ca la romantici,un tot.Poeţii vor gasi însa corespondente în comunicarea sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul,implicând trăiri intense,manifestate prin reacţii vitaliste,sau maladive. Predilecţia pentru parfumuri şi muzica este de ordin vital.Macedonski,M. Săulescu, St. Petică iubesc viaţa,sunt însetati de ea.Ei cantă energiile cosmice,iar procesul lăncezirii,ca şi cel al anemiei sau al nevrozei devin rareori trăire propriu-zisă,rămânând simplă manieră. Erotica simbolistă,pe lângă motivul nevrozei,implică şi un univers floral.Femeia este hieratică,se mişcă într-o lume dematerializată sau nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive,ca la Şt. Petică,pentru care făptura iubită este „o rază parfumată”. Un univers floral bine cunoscut aduce volumul „În grădină”,a lui D. Anghel;florile amintesc de cei morţi,de statornicia în dragoste. Instrumentele muzicale :simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii grave;clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul este funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia
11
constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.La noi,Şt. Petică evocă mai toate instrumentele muzicale;vioară,mandolină,pian,harfă. I. Minulescu percepe muzica sentimental,iar Bacovia,grav,dezvăluindu-ne stări nevrotice:”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut pe clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul moare”.Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale,pelicula este o pictură parfumată a primăverii;amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Şt. Petică-„Când viorile tăcură”). Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude, soarele anemic strivesc nervii. Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o abandonare voită, în care sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii. Preferinta pentru mediul citadin (anost, noroios,imund) cu cafenele, ospicii,cazarmi ,taverne ,periferii,cocioabe ,parcuri dezolante.Oamenii sunt deseori: nebuni, fitzici,vagabonzi, femei pierdute si morti. Natura citadina devine simbol simbolist prin parcurile desfrunzite , solitare ,autumnale si prin momente crepusculare de penumbra si amurguri dezolante. Se subliniaza ca protest :soarta poetului condamnat si izolat, nostalgia evadarii spre taramuri exotice, obsesia mortii si pustiul sufletului.
12
ReprezentanŢii simbolismului european
-simbolismul francez-
13
Charles Baudelaire (1821-1867) Precursorul poeziei simboliste
Ilustru poet francez,considerat cu volumul de versuri „Florile răului”, întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde „Spleenurile Parisului”, „Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă). Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte de romantism, alegând definitv calea modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul burghez.Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”. 14
Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd. „În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust.Despre Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul boemei…”(Teophile Gautier) „Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii,al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”( Charles Baudelaire) În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”. Corespunderi
„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc. Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare Într-un acord în care mari taine se ascund, Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare, Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.” 15
Stéphane Mallarmé (1842-1898) De la parnasianism la simbolism
Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai exact, o limbă numai şi numai a poeziei. Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.
16
Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul, pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri. În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de incertitudine şi ambiguitate. Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”, „După-amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”. „ Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu Parisul.A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care a scandalizat jurnalele.Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi delicaţii.Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele sale eforturi.”(Paul Verlaine) Lucrare: Briză marină
„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite. Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite Să zboare între ceruri şi spume neperechi! Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi În calea unei inimi care închină mării O, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării, Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul alb Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb. Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari pavoaze, Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!” 17
Paul Ambroise Valéry (1871-1945) Scriitor francez, autor de poeme şi eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză. În scrierile sale teoretice, Valéry porneşte de la ideea unei realităţi autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conştiinţei artistice şi îşi mărturiseşte îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizaţiei, viitorul libertăţii spirituale şi retroacţiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuşi, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influenţa lui Stéphane Mallarmé - predomină măestria formală şi mai puţin sensul inspiraţiei artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect şi simţământ. Valéry dezvoltă teoria semnificaţiei multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greşală care ar contrazice esenţa poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenţii reale şi unice a autorului"
18
Rodiile
Dure rodii-ntredeschise, Boabelor exces cedând, Suverane-s frunţi de gând Ce se sparg de-atâtea vise. Dacă sorii mii şi mii Ce au fost ca să vă pască V-au făcut să vă plesnească Rubiniile chilii Şi-aurul uscat al coajei Sub imboldul dur al vrajei Crapă-n geme roşii roi, Luminoasa-vă făptură Face vis închisă-n noi Tainică arhitectură.
19
Paul Verlaine (1844-1896) Afirmarea noii sensibilităţi poetice
Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.Este autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”. Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care trece Franţa:războaiele franco-germane si Comuna din Paris.Agravarea crizei face imposibilă orice fel de compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză. Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă.Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii simbolismului. 20
„Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)
Lucrare: Spleen
„Aprinşi erau toţi trandafirii Si iedera cu totul neagră. Sunt pradă deznădăjduirii, De cum te mişti, iubire dragă. Prea verde marea, prea gingaş Azurul, mult prea dulce briza”
21
Arthur Rimbaud
(1854-1891)
Revoltă absolută
Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de schimbare a lumii prin poezie.El vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai adânci ale necunoscutului. În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri supranaturale. Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al 22
morţii.Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea exaltări şi halucinaţii. Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat. Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu, meandrele interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică limpede vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”. „Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o împrejurare literară.”( Stéphane Mallarmé) Lucrare : Vocale
„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun? A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare. Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânze Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt. I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”
23
Reprezentanţii simbolismului italian si spaniol
24
Cuvânt înainte Curentului simbolist i-ar corespunde în peisajul literar italian ceea ce istoricii literari şi criticii numesc „decadentism”, termen care nu desemnează un curent literar propriu-zis, ci un proces complex de moderniyare, de „deprovincializare” a literaturii italiene şi de angrenare dificilă şi progresivă a ei în circuitul valorilor novatoare europene. Poezia aceasta e comună exegeţilor italieni, ei întălnindu-se, de asemenea, în convingerea asupra modernizării întârziate a poeziei italiene, cuvântul „tardiv” şi „provincialism” ipostaziinduse în cuvinte temă ale lucrărilor de istorie literară. Este certă, într-adevăr, absenţa unei cristalizări nete a unui curent literar ce să însemne corespondentul mişcărilor simboliste în plan european,explicaţia rezidând parţial în prezenţa acelor puternice tradiţii renascentiste care-i determină în general pe creatori să „repudieze exasperările romantice”, ei acomodându-se dificil la ruptura armoniei, a „echilibrului dintre om si univers”, la dezagregarea marii sinteze de stabilitate şi forţă, într-un dezechilibru grevat de acuitatea neliniştilor omului modern. Dealtfel, raportat la procesul de constituire al simbolismului în celelalte ţări, actul de sincronizare a literaturii italiene cu sensul de dezvoltare a poeziei moderne nu ne apare ca tardiv.
25
Gabriele D'Annunzio
(1863-1938) Nietzsche a lansat conceptul supraomului ,dar el a fost unul dintre cei mai solitari şi introvertiţi scriitori pe care i-a cunoscut omenirea.D’Annunzio, în schimb, a asimilat mitul nietzschean, aplicându-l ostentativ şi scandalos, însă alternându-i profund esenţa.Din profetismul rebel şi sublima indignare a lui Zarathustra, care supunea unei negaţii fără precedent o întreagă societate,el nu menţine decât individualismul exacerbat al revoltei, cât şi dreptul conducătorului de a-şi asuma abuziv destinul unei colectivităţi, contrazicând în ultimă instanţă însaşi natura mitului, prin infuzarea în „idealul ascendent de viaţă ” a elementelor ce ţin de conceptul „decadent” asupra existenţei. Vântul scrie
26
Pe nisipul docil vântul scrie cu penele aripei; şi în graiul său semnele vorbesc pentru ţărmurile albe. Dar, când soarele scade, cu fiecare notă umbra suav se formează, cu fiecare undă, aproape de geană pe gingaşul obraz. Şi pare că în imensa aridă faţă de la ploaie se multiplică surâsul tău.
27
RUBEN DARIO (1867-1916) Un precursor esenţial al modernismului în poezia spaniolă
Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american. „Influenţa sa a fost atât de vastă şi de decisivă, că nu se poate aborda studiul istoric al poeziei noastre noncentiste fără a lua în consideraşie în mod special locul pe care Dario îl ocupă în ea”(Chábas) Iubeşte-ţi ritmul...
Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie, oricare faptă, precum faci cu versul; din universuri strînge-ţi universul, iar pieptul tău izvor de cîntec fie. Cereasca unitate-n tine-nvie diverse lumi înmugurindu-şi mersul, şi numere îşi vor suna neştersul acord cu astrul tău, viu în tărie. Ascultă-n vînt retorica divină 28
a păsării ce zboară, şi nocturna, văpaie-n linii drepte, ce-o să vină; ucide nepăsarea taciturnă; montează-n perlă perla cristalină unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă .
Simbolismul Românesc În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia, care folosesc poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe expresioniste sau existenţialiste. Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar odată cu Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în această 29
revistă, încă din primul ei an de existenţă, 1880, articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel, Macedonski avea să-şi revendice mai târziu, în 1889, printrun articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre mii din români - scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme, întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al cărei energic şi valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla. Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau formulate idei care anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri între poezie şi muzică, dar se releva deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski - îşi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd, “logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”. Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia viitorului", articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin instrumentalism, 30
care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor ”, poezia “și-a creat un limbaj al
ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”.După părerea poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi wagnerismul, “ultimul cuvânt al geniului omenesc". Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski în “Literatorul”, ca "Despre poezie" sau "Despre poemă" (1881), în care poetul pledează pentru concentrare şi sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante. Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura română. În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia românească de până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism - tot ce putea impresiona prin neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima modă parisiană, menite să revoluţioneze lirica. După modelul lui Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe morbide pentru macabru, ca în "Vaporul morţii", de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunânduşi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi sunete ca în "Rimele cântă pe harpă" şi "Guzla". Unele din aceste poezii, de exemplu, “Înmormântarea şi toate sunetele clopotului” sau “Lupta şi toate sunetele ei”, au fost publicate în volumul "Poezii" din 1881, înainte de întemeierea şcolii lui René Ghil la Paris. După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanţă specială aspectului grafic al scrierilor sale: în manuscisul romanului său "Thalassa" a încercat să sugereze sentimentele nu 31
numai printr-o anumită aşezare a cuvintelor în pagină ci şi prin înterbuinţarea unor cerneluri de culoare diferită, textul înfăţişânduse, în felul acesta, policrom, ca într-un amuzant joc de copii.
Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii cenaclului şi colaboratorii aşişderi al “Literatorului”, ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori debutantul Ion Theo, tânărul Tudor Arghezi, care a publicat în suplimentul literar al ziarului “Liga ortodoxă” unele poezii debiteare instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a renegat. Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este el oare şi un poet simbolist? Unii i-au contestat cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel puţin parţial, influentaţi poate de Macedonski însuşi, care s-a proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă pentru o perioadă scurtă. Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este un simbolist. El rămâne în mod fundamental un romantic de formaţie paşoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia lui apar unele simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare dată, să le explice, să le împrăştie înreaga aură enigmatică, să le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa cum procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai puţin adevărat că în poezia macedonskiană apar şi primii germeni notabili de simbolism românesc, primele teme autentic simboliste, care vor fi cultivate în literatura română. Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei şi motive poetice simboliste (suferinţa, nedreptatea, mizeria, entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta femeii în societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica etc.), deşi 32
simbolistica propriu-zisă rămâne aproape întotdeauna la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic, în a cărui operă poetică a lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i
modifica sau altera adevărata substanţă, alături de elemente şi motive naturaliste şi parnasiene. Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului francez.Sincronizarea are mai multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene.O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al sfarşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”) În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme. Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.
33
Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape: I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin
activitatea lui Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua, astfel, latura romantică a poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei sar găsi în misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare. II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este
reprezentată de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă. Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un monopol al
34
sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul
grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”. III.
Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din neologisme cantabile (matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică. IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin
activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul 35
de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.
Reprezentanţii simbolismului românesc
36
Alexandru Macedonski (1854-1920) Macedonski a fost fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacţie a influenţei germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa - Literatorul. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor Arghezi, Gala Galaction. Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influenţat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.
37
A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006).
Rondelul rozelor ce mor
“E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, şi mor şi-n mine -Şi-au fost atât de viaţă pline, Şi azi se sting aşa uşor.
În tot, se simte un fior, O jale e în orişicine. E vremea rozelor ce mor -Mor în grădini, şi mor şi-n mine.”
38
Stefan Petică (1877 – 1904)
Primul poet "simbolist declarat" cum spunea George Călinescu. La 18 ani intră în contact cu cercurile socialiste fiind călăuzit de "idei revoluţionare". După absolvirea liceului, urmează cursurile facultăţii de filosofie din Bucureşti având în acelaşi timp o bogată activitate ziaristică. Pentru St. Petica “ noaptea” reprezinta ceea ce “ ploaia “ va reprezenta pentru Bacovia , simbolul cu cea mai puternica încarcatura afectiva prin care fixeaza atât drama interioara, sufleteasca cât si pe cea ce tine de existenta sociala. XI
“Serbare sgomotoasă Ca-n bâlci, decor banal; O boltă luminoasă Scăldată-n aur pal. Pe culmea azurie Chiar soarele de-aramă 39
Se pare-o jucărie De proastă melodramă.”
Dimitrie Anghel (1872-1914) Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor şi procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei şi imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice. Proza sa vădeşte înzestrare picturală, eleganţă a stilului şi vervă polemică.
40
Curcubeul
“Ce schimbătoare e la munte Lumina, cat ai scapara, Un curcubeu a-ntins o punte Din casa mea pan’ la a ta. Si-un gand, un gand nebun imi vine! - Aşa-s poeţii uneori – Să ma avânt până la tine Pe puntea asta de culori.”
41
Ion Minulescu (1881-1944)
Ion Minulescu a fost unul din poeţii populari, în multe înţelesuri ale cuvântului, din primele patru decenii ale veacului nostru; un trubadur care, evident, nu cutreiera drumurile mari cu viela atârnată de gât, nu se oprea în locuri de adunare a oamenilor şi prin castele, ca înaintaşii lui din alte vremuri şi alte ţări. În mişcarea de înnoire a poeziei româneşti, Ion Minulescu a jucat un rol de frunte. A fost, mai întâi, un poet urban, o specie destul de rară în ambianţa lui literară. A cântat peisajul oraşelor, cu străzile, cu clădirile şi vehiculele lor, cu furnicarul lor omenesc, cu micile şi marile lor tragedii. A fost un poet al mării. Înainte de Minulescu, marea a fost puţin cîntată în poezia românească. Prin Minulescu s-a produs depăşirea cadrului cam îngust, cam provincial al poeziei din vremea lui. Poetul a fost stăpânit de gustul exoticului, al civilizaţiei şi al modernului. Tudor Vianu:
42
Romanţa negativa
“N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit... N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!... N-am fost decât doi călători cu trenul, Ce ne-am urcat în tren fără tichete Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul Semnalului de-alarmă din perete!..”
43
George Bacovia (1881-1957)
Scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.
44
Plumb
Dormeau adânc sicriele de plumb, Si flori de plumb si funerar vestmint -Stam singur în cavou... si era vint... Si scirtiiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig -Stam singur lângă mort... si era frig... Si-i atirnau aripile de plumb....”
45
Concluzii
În diversitatea ei, tematica poeziei simboliste exprimă, în ultima analiză, o atitudine nonconformistă,de inaderenţă la o lume prozoică, mercantilă, filistinizată. Poeţii simbolişti recurg la proza de diamant, destăinuie starea de ,,spleen", de solitudine, "nevroze" susţinute de o întreagă recuzită caracteristică simbolismului, care voalează suportul imediat al acestor stări, izvorâte din neacceptarea lumii date. Atitudinea faţă de societate rezultă din felul în care se reflectă în versuri- indirect- condiţia poetului şi a poeziei. Conflictul cu societatea poete exista în stare latentă, şi atunci poetul este insinuant, sau el se manifestă făţiş, efectul artistic fiind ieşirea din simbolism: totală sau parţială. În majoritatea cazurilor se autoînfăţişează ca suflete obosite, deprimate(D. Iacobescu),pentru că poezia este plătită cu bulgări de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen: "Sunt obosit , Doamne, şi putred ca un veac/Ce, îngrăşat cu aur, cu fard şi cu minciună, Tânjeşte melancolic şi-aşteaptă să apună, /Simţinâd căl stăpâneşte o boală fără leac"(D. Iacobescu).Apare şi ideea de geniu trist, închis ,,în cerc barbar şi fără sentiment"(G. Bacovia).
46
