CAP. II. CONCEPTUL DE STRES IN PSIHOLOGIA CONTEMPORANA
2.1.Reacţiile la stres
Individul uman poate avea diferite reacţii când se confruntă cu un eveniment stresant. Acestea pot fi împărţite în patru mari categorii (Băban, 2001): 1.reacţii fizice (fiziologice): la nivelul sistemului scheleto-muscular: tensiune musculară, crampe, spasme musculare; la nivelul aparatului respirator: dispnee, hiperventilaţii; la nivelul sistemului cardiovascular: tahicardie, aritmii, hipertensiune arterială, palpitaţii, dureri de inimă; la nivelul sistemului gastrointestinal: sialoree, uscăciunea gurii, intensificări ale tranzitului intestinal sau încetinirea acestuia, indigestii, apetit alimentar modificat; la nivelul sistemul sistemului ui neuroendocrin: neuroendocrin: nivel crescut crescut de calciu şi oxid de carbon în sânge şi urină, modificarea modificarea nivelului nivelului de testosteron testosteron,, prolactină, prolactină, insulină, insulină, trigliceri trigliceride,, de,, betaendorfi betaendorfine, ne, dureri de cap, migrene; la nivelul sistemului imunitar: transpiraţii excesive, stare generală de rău, recurenţa unor boli anterioare, viroze frecvente; la nivelul pielii: alergii, iritaţii ale tegumentelor. 2.reacţii cognitive: blocaje ale gândirii, deficit de atenţie, scăderea capacităţii de concentrare, dificultăţi de reactua reactualiz lizare, are, flexib flexibil ilita itate te ideati ideativă vă redusă, redusă, diminu diminuarea area creati creativit vităţi ăţii,i, dificu dificultă ltăţi ţi în luarea luarea deciziilor, deciziilor, gânduri negative negative despre sine, lume şi viitor, viitor, cogniţii cogniţii pesimiste, pesimiste, ideaţie suicidară, suicidară, obsesivă, iraţională. reacţii emoţionale: frustrare, ostilitate, anxietate, depresie, alienare, iritabilitate crescută, pierderea interesului pentru pentru priete prieteni, ni, instab instabil ilita itate te emoţio emoţional nală, ă, teama teama de singură singurătat tate, e, teama teama de îmboln îmbolnăvi ăviri, ri, neîncrederea în viitor. reacţii comportamentale: scăderea performanţei, absenteism profesional, comportamente agresive, evadare, consum excesiv de alcool şi tutun, tulburări de somn, preocupare exagerată pentru anumite activităţi.
Reacţiile la stres pot fi de scurtă durată sau de lungă durată. Reacţiile de lungă durată se transformă în consecinţe. Consecinţele ne apar ca sechele ale expunerii îndelungate la agenţii stresanţi şi pot fi: globale – afectând starea de sănătate şi confortul psihic şi fizic în general; particulare – afectând unul dintre nivelele structurale şi funcţionale ale organismului. Ca o consecinţă globală a stresului, a fost descris sindromul de oboseală cronică sau sindromul de extenuare. Extenuarea, după cum o definesc unii autori, este o combinaţie de stare avansată de oboseală emoţională, depersonalizare şi reducerea sentimentului de realizare personală, ce se produce la indivizii care lucrează cu oamenii într-un post sau altul. 2.2. Relaţia dintre stres şi boală
În prezent, se consideră că 80% din totalitate bolilor epocii contemporane sunt datorate stresului. O listă incompletă de boli despre care se crede că ar fi, în parte, rezultatul expunerii la stres pe termen lung cuprinde: bolile inimii, hipertensiunea, bolile renale şi ateroscleroza. În ultimii ani, s-a ajuns la concluzia că şi durerile de spate, durerile de gât, urticariile şi ulcerul sunt legate de stres. Un renumit studiu efectuat de Brady în 1958 a arătat că o situaţie stresantă ar putea determina apariţia ulcerului la stomac. Numeroase studii interculturale au dovedit că în unele zone ale globului, unde nivelul stresului este mai scăzut , bolile de inimă sunt foarte rare. În schimb, atunci când cei care trăiesc în aceste zone sunt supuşi stresului societăţii moderne, ei devin la fel de susceptibili de a se îmbolnăvi ca oricine altcineva. Alte studii au dovedit faptul că bolile de inimă sunt legate de nivelul colesterolului în sânge, acesta crescând odată cu stresul. Toată lumea a aflat că fumatul, obezitatea, consumul de alcool, dereglările rinichilor, consumul excesiv de sare şi bolile ereditare pot duce la creşterea presiunii sângelui; în prezent se ştie că şi stresul poate fi un factor esenţial în instalarea hipertensiunii. Bolile de piele - eczeme, psoriazis, zona zoster – au fost vindecate cu ajutorul tehnicilor de controlare a stresului, deoarece multe dintre ele sun provocate de trăiri negative. Studiile lui Sapolsky, au evidenţiat faptul că, în interiorul sistemului nervos central, cele mai vulnerabile la stres sunt celulele piramidale ale hipocampului şi celulele gliale. Multă vreme, majoritatea bolilor au fost atribuite unor cauze cum ar fi regimul alimentar, ereditatea, mediul social şi stilul de viaţă. De curând, s-a constatat că stresul este
implicat în numeroase boli, începând cu durerile de cap şi ulcerul şi terminând cu sclerozele multiple şi chiar boli cu sfârşit letal: cancerul şi S.I.D.A. Stresul în sine nu este cauza bolii, dar participă la slăbirea sistemului imunitar. Imunitatea este în esenţă capacitatea organismului de a rezista la particulele şi corpurile străine care pătrund în interiorul său. Deprecierea sistemului imunitar ca urmare a stresului creşte foarte mult posibilitatea îmbolnăvirilor de cancer,precum şi trecerea de la infecţia cu H.I.V. la boala S.I.D.A. 2.3. Tehnici de contracarare a stresului
A)Strategia adaptativă
Dintre factorii ambientali, mediului social îi revine un rol de maximă importanţă deoarece furnizează majoritatea stimulilor potenţiali stresori, capabili să genereze un stres psihic. Este necesară distincţia dintre stresul psihic (ce include răspunsuri mentale, emoţionale şi comportamentale) şi reacţiile psihice adaptative la un factor psihosocial posibil stresor. Se pot considera factori psihici, în rândul agenţilor stresanţi numai atunci când aceştia generează o reacţie caracteristică stresului şi numai în absenţa altor stresori. Din această cauză este dificil de a diferenţia stresul psihic primar, de cel secundar sau de reacţiile psihice caracteristice oricărui tip de stres. Noţiunea de „factori de stres psihosociali”, este un concept complex, dificil de definit, cu o multitudine de aspecte. Factorii de stres psihosociali rezultă din interacţiunea individului cu mediul său socio-profesional, economic şi familial. Modificările caracteristice societăţii actuale au determinat apariţia unui spectru larg de surse de stres psihosocial, care sunt enumerate de OMS: urbanizarea, microelectronica, televiziunea, dezumanizarea instituţiilor sociale (în special cele sanitare), dezrădăcinarea, familia, activitatea profesională, conflictul de rol, etc. Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăieşte, la evenimentele de viaţă cu care este confruntat. El trebuie să înfrunte piedici, să suporte conflicte, să învingă frustrări sau să depăşească situaţiile stresante.
Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de frustrare. Frustrarea se defineşte ca „o reacţie afectivă la o situaţie percepută ca fiind frustrantă”. Deci nu situaţia în sine este frustrantă, ci situaţia astfel percepută. Pentru a bloca efectele distructive ale stresului, individul pune în joc o mulţime de mecanisme de apărare, activate automat sau semiautomat, care au rolul de a proteja persoana împotriva anxietăţii şi consecinţelor emoţionale aversive ale stresului. Procesele adaptative sunt complexe şi implică organismul la toate nivelele sale (molecular, celular, de organ sau sistem, inclusiv cel neuropsihic) interesând însă variat diferitele sisteme şi organe. Dintre mecanismele de apărare descrise de autori, amintim: Raţionalizarea – este mecanismul prin care individul caută să ofere justificări plauzibile, logice pentru comportamentele sale impulsive. Individul încearcă să caute scuze pentru acţiunile sale, încercând să apară într-o lumină favorabilă în faţa altora şi a lui însuşi. Proiecţia – este mecanismul prin care subiectul atribuie altei persoane propriile sale trăsături negative, atribuindu-i acesteia propriile greşeli. Intelectualizarea – constă în disocierea reacţiei intelectuale de cea emoţională la stres şi suprasolicitarea celei dintâi. De exemplu, un bolnav care află că este suspect de cancer, caută să parcurgă toată literatura de specialitate disponibilă în legătură cu boala sa, marginalizând astfel reacţia emoţională la boală. Represia – constă în înlăturarea din conştiinţă a unor impulsuri, idei sau simţăminte inacceptabile, ca de exemplu, ura faţă de unul dintre părinţi. Reacţia inversă – este mecanismul prin care subiectul îşi dezvoltă inconştient o reacţie opusă primului impuls, ale cărui consecinţe ar fi indezirabile. Substituţia - este mecanismul prin care individul substituie unor scopuri inacceptabile din punct de vedere socio-cultural, scopuri acceptabile social, sau înlocuieşte acţiuni fără şanse de succes cu acţiuni pline de şanse. În primul caz se numeşte sublimare, iar în al doilea caz compensare. Având în vedere realitatea conform căreia, orice factor psiho-social poate tulbura adaptarea organismului, se poate considera că sănătatea mintală, cu o funcţionalitate psihică optimală este rezultatul unei adaptări şi adaptabilităţi eficiente şi optimale. Adaptarea trebuie să fie globală, incluzând eficienţa, mulţumirea sau supunerea faţă de factorii stresanţi, într-un comportament socialmente adecvat. Adaptarea psihică (activă,
pasivă) la o serie de factori stresanţi psihici, face parte din adaptarea generală ea fiind o condiţie esenţială a sănătăţii mintale şi a reacţiei normale la acţiunea factorilor psiho-sociali. Elaborarea unei strategii adaptative impune reorganizarea proceselor cognitive, somatice şi comportamentale faţă de factorii stresanţi fizici, psihici şi sociali ai mediului ambiant asupra individului şi adaptabilitatea la condiţiile mereu schimbătoare ale acestuia. Strategia adaptologiei psihice la solicitările factorilor psiho-sociali potenţial stresanţi, implică trecerea prin mai multe etape (Badiu, Papari, 1999) care, schematic, ar consta în: 1. Etapa evaluării semnificaţiei factorilor stresori: constă într-o serie de procese neuropsihice (judecăţi, raţionamente, deducţii, opţiuni) prin care informaţiile sunt asimilate în sfera cognitivă în vederea stabilirii unei strategii adaptative. Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii, ci presupune un proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra a ceea ce se întâmplă şi atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţinute. Procesul de evaluare este determinat de două categorii de factori: situaţionali şi personali. Factorii situaţionali se referă la noutatea, severitatea, ambiguitatea, iminenţa, durata, predictibilitatea stimulilor. Această evaluare este individuală, bazată pe experienţa personală, dar şi în raport cu variatele condiţii mereu schimbătoare ale mediului şi cu interrelaţiile individului cu mediul social. Există o evaluare iniţială primară şi alta secundară sau finală. Prin evaluarea primară situaţia este definită ca având sau nu semnificaţie pentru confortul persoane, iar prin evaluarea secundară se identifică alternativele adaptative pe care subiectul le are la îndemână pentru a face faţă situaţiei. Deşi se susţine caracterul conştient al evaluării, trebuie amintit totuşi că de multe ori tocmai nesesizarea factorului şi al gradului de nocivitate al acestuia, subaprecierea sau supraaprecierea factorului stresant sau a conjuncturii de acţiune, face ca un stimul major sau alteori chiar minor să producă mari modificări neuropsihice sau generale. Identificarea mecanismelor neuropsihice, atenţiei, memoriei, motivaţiei, gândirii, a componentelor afectivemoţionale implicate în această etapă a evaluării semnificaţiei stimulilor poate fi apreciată mai mult axiomatic şi mai puţin demonstrată după reacţiile somatice, vegetative sau psihocerebrale apărute la stimuli.
2.Etapa decizională a semnificaţiei stimulilor în urma prelucrării complexe cerebrale se concretizează în apariţia unor răspunsuri, care pot fi psiho-comportamentale, somatice şi/sau vegetative. Acestea determină fie adaptarea la stimuli potanţial stresanţi, fie depăşirea capacităţii adaptative şi apariţia unor îmbolnăviri, ca urmare a instalării stresului. Este de remarcat faptul că de multe ori strategia adaptativă elaborată, care include un întreg lanţ de procese, este dificilă şi nu întotdeauna urmată de succes. Adaptarea decizională este determinată de mai multe procese cognitive: identificarea şi aprecierea consecinţelor diferitelor variante decizionale, ierarhizarea obiectivă şi subiectivă ale acestora, estimarea rezultatelor şi în final reducerea deciziilor la una sau mai multe variante care să asigure cu posibilitatea cea mai mare un rezultat optim împotriva acţiunii stimulului potenţial stresant. Etapa decizională se poate concretiza în selecţia unor strategii directe (atacul, evitarea, blocarea) sau indirecte (influenţarea componentei emoţionale determinată de factorii stresanţi). 3.Etapa concretizării şi utilizării strategiilor adaptative se concretizează prin răspunsuri psiho-comportamentale, somatice, vegetative ce pot fi apreciate şi evaluate uşor şi care au rolul de a asigura succesul adaptării faţă de acţiunea stimulilor potenţial stresanţi. Această etapă, face posibilă şi inferarea asupra unor procese adaptative ce se produc în etapele anterioare de evaluare sau decizionare şi care, printr-un mecanism de feed-back pozitiv sau negativ, influenţează schimbarea sau păstrarea mecanismelor din primele două etape ale strategiei adaptative. Această etapă a strategiei adaptative se concretizează prin acţiuni conştiente sau inconştiente. Utilizarea unor metode psihoterapeutice (terapii de relaxare, terapie comportamentală, etc.) au rolul de a diminua acţiunea factorilor stresanţi şi de a preveni apariţia stresului. B) Locusul de control
Conceptul de „locus de control” (LOC), introdus de Rotter, îşi are originea în teoria învăţării sociale şi defineşte modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern: controlabile sau necontrolabile. O persoană cu „locus de control intern” are convingerea că puterea şi controlul personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor şi muncii
depuse. În schimb, individul cu „locus de control extern” va avea convingerea că poate influenţa prea puţin evenimentele, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau puterea altora. Autorul consideră că dezvoltarea unei tendinţe interne sau externe a LOC depinde de situaţiile obiective, de tipul cultural şi de societate. Pentru dezvoltarea internalităţii, situaţiile obiective cu un nivel minim de libertate şi opţiuni constituie o condiţie „sine qua non”. Într-un cadru social interpersonal controlat în totalitate de o putere exterioară, persoanele vor avea convingerea să-şi interiorizeze convingerea controlului extern. În acest sens, există o strânsă legătură între LOC şi conceptul de neajutorare învăţată, elaborat de Seligman în 1975. Formarea internalităţii la copii este determinată de atitudinile parentale consecvente, clare şi lipsite de confuzie, ce acordă încredere, autonomie şi întăriri pozitive. Există dezacorduri în ceea ce priveşte stabilitatea caracteristicii descrise de Rotter. De exemplu, Rodin arată că oamenii tind să adopte odată cu înaintarea în vârstă sau prin confruntarea cu anumite experienţe negative de viaţă, o orientare predominant externă. Cercetările experimentale subliniază importanţa includerii LOC în studiul stresului, sugerându-se rolul de factor protector al LOC intern. Se apreciază că persoana cu orientare internă este rezistentă la încercările externe de a fi influenţată şi va interveni în sensul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu. Persoanele caracterizate prin LOC extern prezintă semnificativ mai mult stres, insatisfacţie personală, anxietate şi depresie. C.) Mecanismele de coping
Trecerea în revistă a studiilor vizând copingul ne-au permis evidenţierea mai multor puncte controversate. Unul dintre acestea se referă la conştientizarea sau nu a eforturilor de ajustare. În general, se acceptă că ajustarea este un răspuns conştient la stimulii negativi. În acelaşi timp, ajustarea ca formă adaptativă învăţată implică un efort conştient doar dacă a fost puţin practicată. O strategie de coping des utilizată se automatizează şi este activată cu un control conştient minim sau chiar fără. Prin definirea copingului în termenii ideilor şi a acţiunilor realiste se subliniază faptul că ajustarea reprezintă un repertoriu de comportamente învăţate. Pe de altă parte, includerea de către unii autori a fenomenelor intrapsihice, denumite în
psihanaliză mecanisme defensive în cadrul proceselor de coping, implică acceptarea lipsei efortului conştient şi voluntar. Realizându-se o descriere ierarhică a proceselor adaptative ale Eu-lui, copingul este plasat la nivelul superior de ajustare, urmat de mecanisme defensive cu un grad relativ de adaptabilitate. La polul inferior se situează formele nonadaptative, imature, care duc la o adaptare regresivă, fragmentară. În ciuda unor critici aduse integrării mecanismelor defensive în formele de coping, nu putem ignora unele evidenţe. Există rezultate clare care atestă corelaţii mai degrabă pozitive în situaţii specifice între negare şi sănătate psihică. Mai mult, reprimarea şi negarea pot fi utilizate ca procese conştiente de coping cu o emoţie negativă. De exemplu, procentul de supravieţuire şi recuperare din boală, a fost semnificativ mai mare în cazul bolnavilor de cancer şi cei operaţi pe cord deschis care utilizau negarea bolii după diagnostic şi tratament, faţă de cei care reacţionau cu lipsa speranţei la aceeaşi circumstanţă de viaţă. În schimb, negarea se dovedeşte a fi total contraproductivă în faza de percepere şi interpretare a simptomelor. Evitarea s-a dovedit eficientă pe termen scurt, în timp ce confruntarea s-a dovedit o strategie superioară pe termen lung. În concluzie, efectul adaptativ sau non-adaptativ nu poate fi dat de mecanismul defensiv sau de coping în sine, ci de situaţia dată sau momentul în care se află persoana. Cea mai utilizată clasificare a strategiilor de coping este cea dihotomizată în: coping focalizat spre problemă şi coping focalizat spre emoţie, şi aparţine lui Lazarus şi colaboratorii.
Ajustările focalizate spre probleme sunt acţiuni orientate direct spre
rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante. Mai poartă numele şi de coping instrumental. Ajustarea focalizată spre emoţie, numită şi coping indirect, este orientată spre persoană în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoţional la stresori. În această categorie sunt incluse şi aşa-numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului, sedativelor şi tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare, etc. Din perspectiva psihologiei cognitive este realizată o clasificare biaxială a copingului pe axa evitare-confruntare. Modelul prezintă evidente valenţe euristice prin combinarea tipului de mecanism de coping cu vectorul funcţionării sale, clasificare superpozabilă şi mecanismelor de coping comportamental şi biochimic.
Există controverse şi în ceea ce priveşte efectele copingului. Unii autori identifică copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situaţiei şi răspunsului emoţional. Mai multe studii aduc argumente că strategiile de coping focalizate spre problemă sunt asociate pozitiv cu starea de bine, iar tendinţa de a folosi strategii de coping focalizate spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară. Astăzi se pun sub semnul întrebării evidenţele că ajustarea direcţionată spre problemă este întotdeauna mai adaptativă decât cea emoţională. Există studii care dovedesc că formele de ajustare activă au un impact mai mare asupra sistemului nervos simpatic, care la rândul lor influenţează funcţionarea sistemului cardiovascular. Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate, dar o formă de coping eficientă poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea copingului depinde de: cine foloseşte o anumită strategie, când, sub ce circumstanţe ambientale si psihice şi tipul de ameninţare. Copingul emoţional poate facilita copingul comportamental prin reducerea stresului care altfel ar impieta eforturile de soluţionare a problemei; similar, copingul focalizat spre problemă poate determina evaluări mai puţin ameninţătoare, deci va reduce distresul emoţional. Mai mult chiar, copingul de succes pe termen scurt poate avea „costuri” fiziologice, psihologice şi sociale mari pe termen lung. Deci, a tranşa copingul în forme de succes şi insucces nu este un demers simplu. În opinia noastră, mai relevant este identificarea variabilelor ce pot influenţa adoptarea unui anume tip de coping.
