UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT Facultatea Kinetoterapie
Botnari Tatiana Gr.113K
Qicong
Cuprins
- Noţiuni despre tehnicile qigong şi caracteristicile sale - Sistemul Tian Chun de QiGong - Influenţe externe în qigong - Clasificarea tipurilor de qigong - QiGong, daoyin şi tuna - Calugarul shaolin SHI YAN-MING - Qigongul medical
Noţiuni despre tehnicile qigong şi caracteristicile sale
Qigongul este o tehnică terapeutică străveche. Din anii 1950 qigongul a început să fie aplicat în clinici şi s-au obţinut o serie de succese medicale şi ca urmare a început să se răspândească rapid şi în mediile medicale. Dar termenul de qigong este interpretat de multe persoane în mod diferit. Unii pornesc de la semnificaţia ieroglifelor care definesc qi ca suflu, iar gong ca exerciţii permanente de reglare a respiraţiei şi a poziţiilor corpului. Alţii consideră că semnificaţia termenului de qigong ar fi de “muncă asupra qi-ului“. În antichitate metoda se numea “yang shen fa“ – “arta cultivării vieţii“. În mediile medicale qigongul este numit în multe moduri de exemplu ca “metodă a călirii în timpul odihnei“ sau “metodă psihoterapeutică“. În antichitate combinaţia ieroglifelor qi şi gong era extrem de rar întâlnită, se spune că ea ar apărea doar în cartea taoistului Sui Sun din perioada 265-420 e.n. În schimb termenul de qigong era destul de răspândit la practicanţii de wushu. În cartea modernă Tainele gimnasticilor Shaolin se spune: Qigong în două cuvinte: primul – colectezi (qi), al doilea – cultivi (qi). Dar primul cuvânt se referă la autoreglarea taoistă (gong fu), în timp ce al doilea cuvânt se referă la practica wu shu şi nu are nici o legătură cu qigongul. Doar noţiunea de Yiqigong (munca asupra gândului şi qi-ului) cum era folosită înainte de 1949 se apropie de noţiunea modernă de qigong. În plus în 1934 în China a apărut cartea despre vindecarea tuberculozei cu metodele qigong, dar nu a găsit ecou la publicul larg şi nu este prea cunoscută. În 1960 directorul clinicii Tian-shan de terapie qigong, Wan Tzinbo vizitând clinica din Shanhai i-a găsit pe specialişti discutând cum să numească complexul de metode (adică ce trebuie să se înţeleagă prin imaginea pictografică de qi). S-a convenit să nu se înţeleagă ieroglifa qi în sens restrâns, ci să i se acorde întreaga semnificaţie care apare din practicarea qigongului. Au considerat că qigong-ul reprezintă metoda şi teoria de practicare individuală a corpului şi sufletului. Practicând poziţiile, respiraţia, relaxând corpul şi inima (sufletul), focalizând şi folosind conştientul, efectuând mişcări ritmice etc. se pot regla şi intensifica o serie de procese ce au loc în corpul uman, şi se pot iniţia şi activa forţele latente ale organismului. Influenţa qigongului are o acţiune de însănătoşire şi întărire generală a organismului, stimulează profilaxia bolilor şi longevitatea. În cartea lui Huan Di, “Nei Chin“ sunt pomenite 5 metode de vindecare: acupunctură cu ace de piatră, moxocombustii, “nouă ace“, plantele medicinale şi dao yin yan zao care de fapt reprezintă qigongul antic. Metoda dao yin este descrisă prin 8 cuvinte (ieroglife): expiră, inspiră, elimină, colectează, atârni ca un urs, te întinzi ca o pasăre. În prezent asta se numeşte qigong static şi dinamic. Multe tratate medicale clasice au studiat această tehnică de-a lungul secolelor. Însă metodele folosite în qigong sunt dificil de redat prin cuvinte. În plus în antichitate nu erau multe persoane care cunoşteau profund metoda. Cjou Siuhai scrie că în perioada 1644-1911 literatura despre metodele dao yin era tainică, sensul ascuns, şi chiar dacă reuşeai să citeşti ceva despre aceste metode nu reuşeai să pătrunzi sensul ascuns. Din acest motiv în trecut existau foarte puţini specialişti în qigong. Qigongul este o parte a medicinii tradiţionale chinezeşti, dar unii o văd ca o autoreglare taoistă (gong fu adică ca o artă a cultivării vieţii) şi consideră că originea qigongului stă în cartea lui Lao Tze. Mai târziu qigongul a devenit metoda de autoperfecţionare (siu fa) al sectelor taoiste secrete. Când în timpul dinastiei Han de răsărit (la începutul erei noastre) în China a pătruns budismul, care avea o metodă proprie de cultivare a vieţii, metodele qigong au primit o nouă dezvoltare. Astăzi se consideră că există foarte multe ramuri ale qigongului, în taoism ele se împart în două grupe – nordice şi sudice, după cum s-a divizat şi taoismul.
Sistemul Tian Chun de QiGong
Rădăcinile sistemului Tian Chun de QiGong ne conduc la Arta antică a Elixirului intern. Istoria culturii chineze cunoştea şi un alt termen, cel de Elixir extern. Elixirul extern, sau Elixirul de aur se obţinea prin topirea plumbului şi altor ingrediente. Ele se pregăteau în tipsii alchimice speciale pe un trepied cu trei picioare. Rezultatul acestei topiri se numea Elixirul nemuririi. Taoiştii erau convinşi că prin îngurgitarea elixirului se putea prelungi viaţa sau chiar trăi veşnic. În epoca Tan (sec. VI-IX ) şase imperatori, care doreau să atingă acest ţel, au murit în urma îngurgitării elixirului. Din acea epocă Arta Elixirului extern (Alchimia externă) a decăzut, dar a reuşit să aducă un aport considerabil la farmacologia tradiţională chineză: multe din medicamentele actuale se datorează acestor experimente alchimice. Arta Elixirului intern sau sistemul taoist de purificare şi oţelire, acea mlădiţă minunată a Qigong-ului, are radăcini care se pierd în negura veacurilor. Elixirul intern se pregăteşte în interiorul organismului din ingrediente cum ar fi jing (sămânţă, esenţă), qi şi shen (spirit). Ca trepied alchimic se foloseşte chiar organismul practicantului, iar ca foale pentru suflarea aerului se foloseşte spiritul, iar ca şi curent de aer pentru înteţirea focului serveşte qi-ul, ce se obţine prin respiraţie. Ca şi cuptor, în care are loc topirea, serveşte spiritul shen şi gândul. Procesul topirii elixirului se face în patru etape: 1. Punerea bazei. În primul rând, practicantul trebuie să scape de boli, să-şi regleze funcţiile dezechilibrate şi trebuie să-şi restabilească rezervele de jing, qi şi shen. 2. Topirea jing-ului, qi-ului şi shen-ului. Această etapă se numea Apărarea iniţială. Jing-ul, qi-ul şi shen-ul se amestecau în Micul elixir, care se trimitea să circule prin Micul circuit ceresc. 3. Topirea spiritului din qi. Această etapă se numea Apărarea mijlocie şi esenţa ei consta în eliminarea substanţei yin în cursul topirii, astfel ca Marele elixir ce se obţinea din Micul elixir, să conţină exclusiv yang curat. Circulaţia prin Marele circuit ceresc transforma Marele elixir în Elixirul de aur. 4. Topirea spiritului şi reîntoarcerea la Vid. Această etapă se numea Apărarea superioară. Punerea bazei se realizează atunci când, ca urmare a învăţării corecte a exerciţiilor şi a practicării lor, se acumulează o cantitate suficientă de elixir şi se obţine o traversare completă a meridianelor şi colateralelor. Trecerea elixirului prin Circuitul ceresc şi oţelirea qi-ului pun baza pentru a doua etapă – cea a Apărării iniţiale. Această etapă se termină prin concentrarea pe Xia Dan Tien timp de 36 de zile şi circularea qi-ului pe Micul circuit ceresc. În acest fel se intră în a treia etapă – cea a Apărării mijlocii. Aici cu ajutorul metodei Aducerea Elixirului de qi la origini se stabilizează circularea qi-ului între Xia Dan Tien şi Chung Dan Tien. După 36 de zile cu condiţia unei realizări corecte Elixirul de qi va circula uşor pe această cale sau chiar pe Marele circuit ceresc.Ultima etapă era considerată la taoişti un secret şi nu există nici un document scris în legătură cu ea. Din experienţă personală pot afirma că această etapă constă în trecerea treptată de la concentrarea pe Xia Dan Tien la starea Uitării sinelui şi lucrurilor, adică dispariţiei graniţei dintre interior şi exterior. În această perioadă apar uneori halucinaţii. Când ele sunt complet eliminate, poate apărea capacitatea de introspecţie – posibilitatea de a vedea propriile meridiane, artere, circulaţia qi-ului prin ele etc. La fiecare etapă apar diferite reacţii psihice. În continuare apare Iluminarea spontană – deschiderea inimii şi cunoaşterea naturii intime. QiGong a împrumutat termeni din alchimia internă cum ar fi Circuitul ceresc, elixirul, Mediul de foc (cuptorul), cei trei Dan Tien şi cele trei Apărări. Din astronomia antică a preluat termenul de Cerc (circuit) celest, care reprezintă un cerc complet al zonei vizibile a ceerului şi se împărţea în opt sectoare – casele stelare. Conform alchimiei interne, organismul uman este un microcosmos
imaginat ca un Circuit ceresc, pe care se deplasează după anumite legi elixirele de qi, la fel ca şi corpurile cereşti. Se diferenţiază Micul circuit ceresc care constă în meridianele minunate Jing Mai şi Du Mai şi Marele circuit ceresc format din toate cele opt meridiane minunate. Fenomenul circulaţiei pe Micul circuit ceresc este destul de simplu: spiritul şi gândul conduc qi-ul. Pe Marele circuit ceresc circulaţia este mai complexă. Dacă qi-ul este circulat prea intens, atunci este perturbat principiul relaxării şi stării de linişte, obligatoriu în qigong. De aceea pentru circularea qi-ului pe cele opt meridiane minunate şi cele 12 meridiane principale nu este necesară o concentrare detaliată intensă, ci este suficientă clarificarea procesului în linii mari. De asemenea circulaţia Elixirului de aur pe Marele circuit ceresc este mult mai bună datorită bunei transversabilităţi a tuturor meridianelor şi colateralelor şi datorită faptului că Elixirul de aur este deja format. Aşa că Elixirul circulă spontan, fără vizualizarea sa pe meridiane. Elixirul sau ingredientele terapeutice sunt jing-ul, qi-ul şi shen-ul – spiritul. Ele mai sunt numite cele trei lucruri preţioase sau cele trei feluri superioare de elixir şi reprezintă forţele care pun în mişcare viaţa şi stau la baza materială a organismului, fiind o întruchipare a puterii sale de trăi. Problemele acumulării jing-ului, qi-ului şi atingerea spiritului complet stau ca un fir roşu conducător pe calea transformării elixirului intern, care practic reprezintă procesul oţelirii acestor substanţe. Jing-ul – este substanţa materială de bază, care formează organismul uman şi care stă la baza activităţii tuturor sistemelor funcţionale. Jing-ul se împarte în cel precelest, obţinut de organism de la părinţi şi postcelest care se obţine din hrană şi băutură şi este acumulat în rinichi. Ambele tipuri de jing întreţin activitatea organismului şi influenţează creşterea şi evoluţia sa. Din punct de vedere funcţional se poate diferenţia jing-ul organelor interne şi jing-ul înmulţirii. Ultimul se transmite generaţiilor următoare, formând baza materială a organismelor umane. Jingul organelor interne reprezintă rezultatul prelucrării hranei şi este baza materială a organelor pline şi goale (cavitare). În alchimia internă, jing-ul includea funcţiile vitale şi se diferenţia în originar, precelest, postcelest, simpatic etc. În total se diferenţiau 80 tipuri diferite. Jing-ul era considerat una din componentele elixirului. Se considera că înflorirea qi-ului cu jing stimulează prelungirea vieţii, iar lipsa ei – îmbătrânirea prematură. Qi-ul este una din substanţele de bază care formează universul. Toate lucrurile, procesele şi fenomenele din Univers apar ca urmare a mişcării şi transformării qi-ului. În asigurarea vitalităţii organismului, qi-ul are un rol deosebit de important. În primul rând, qi-ul este forţa naşterii, creşterii, evoluţiei omului şi posibilităţilor sale latente. În al doilea rând, qi-ul asigură echilibrul termic al organismului. În al treilea rând, qi-ul are şi un rol imunologic: qi-ul sănătos împiedică acţiunea factorilor patogeni. În al patrulea rând, qi-ul asigură structurarea organismului – organele au o anumită localizare şi o anumită funcţie, la fel ca şi sângele şi alte lichide. În al cincilea rând, transformarea qi-ul asigură transformarea substanţelor în organism. În al şaselea rând, qi-ul asigură hrănirea organismului. Qi-ul se împarte în iniţial, principal, hrănitor, defensiv etc. Qi-ul iniţial se numeşte şi adevărat. Qi-ul iniţial care există de la naştere aparţine qi-ului precelest şi este cea mai importantă substanţă în practica qigong. Qi-ul principal, hrănitor şi defensiv aparţin qi-ului postcelest şi asigură funcţionarea inimii, sistemului respirator, hrănirea funcţiile imunologice ale organismului. Alchimia internă considera că mama elixirului este qi-ul precelest, iar cel postcelest este cel care hrăneşte şi încălzeşte qi-ul precelest, aceast hrănire fiind o componentă a procesului pregătirii elixirului.
Influenţe externe în qigong Tehnicile şi şcolile de qigong s-au dezvoltat şi datorită influenţelor produse de yoga indiană şi budismul tibetan. În ce priveşte influenţele produse de yoga indiană, asemănările sale cu
qigongul chinez sunt numeroase şi acestea nu sunt doar o simplă coincidenţă. Yoga, cel puţin din datele ce le avem în prezent, este probabil şi mai veche decât qigong-ul, şi este probabil că a influenţat dezvoltarea sa. Se pot vedea statui ale unor yoghini care stau în poziţie de lotus încă în civilizaţia de la Mohenjo-Daro, din sec. XXV-XX î.Cr. Unele tehnici au fost cu siguranţă introduse în China de primii pelerini şi călugări budişti deja în primul secol după Cristos. În sec. VI filozofia Sankhya, baza filozofică Hindu în Yoga, a fost tradusă în chineză. Mulţi chinezi considerau India ca un adevărat centru de cultură. Dar informaţiile călătoreau în ambele direcţii. J. Needham explorează istoria acestui schimb cultural în al cincilea volum al operei sale Science and Civilization in China: „Într-un singur an, în 692 d.Cr., misiunile a cinci state indiene au trimis tributul lor spre capitala chineză”. Treizeci de ani mai târziu, regele statului indian din Kanci „a construit un templu dedicat Chinei şi îl rugă pe imperator să-i trimită o inscripţie prin care să-i dea un nume”. În 644 d.Cr., în timp ce chinezii traduceau textele de yoga în chineză, regele din Kamarupa ordonă ca clasicul filozofiei taoiste „Dao De Jing” (Cartea clasică despre Cale şi Virtute), să fie tradus în sanscrită. Controversa ulterioară referitoare la traducerea unor termeni speciali chinezeşti în termeni cât mai apropiaţi în sanscrită, arată marele interes care exista în India faţă de cultura chineză. Această perioadă a fost deosebit de importantă pentru dezvoltarea şi difuziunea Hatha Yogăi. Se consideră că în acelaşi timp în care yoga era introdusă în China, yoghinii indieni preluau tehnicile taoiste de meditaţie şi de qigong în India. Istoriile antice despre înţelepţii taoişti şi despre yoghinii indieni sunt incredibil de asemănătoare. Adepţii spirituali ale ambelor tradiţii practicau meditaţia în grote din munţi sau în temple aşezate de-a lungul râurilor. În literatura Tamil, din india meridională, între sec. IX-XIII d.Cr., se vorbeşte de 18 alchimişti magi (sittar), dintre care doi veniseră din China. Schimbul dintre Yoga indiană şi Qigongul chinez continuă şi în prezent. Zhang He, un important scriitor chinez de tratate despre qigong, a scris şi un tratat despre Yoga. Unul dintre profesorii săi, Dr. Henry K.S. Wong, a fost primul sponsor a lui Maharishi Mahesh Yogi şi a lui Swami Satchidananda, înainte de prima lor vizită în occident. Dr. Wong predă yoga în Hong Kong de aproape 25 de ani şi a dezvoltat un sistem integrat de Pranayama indiană şi de exerciţii respiratorii de Qigong. Budismul Tibetan, cunoscut în China ca şi „Mi Zong” („Şcoala Esoterică), a pătruns în sec. VIII d.Cr. în China, unde s-a format un centru în jurul capitalei Changan. Această şcoală a dispărut rapid după anul 774. Cu toate acestea s-a păstrat Qigongul tibetan budist (Mizong Qigong). După spusele unui savant, cercetător la Univ. din Harvard, la Centrul de cercetare asupra Asiei orientale, Holmes Welch: „În timpul perioadei republicane (1911 – 1948), lama tibetani aveau o comunitate religioasă în China cât şi în Europa; laicii bogaţi au devenit discipolii lor pentru a primi instrucţiuni cum să-şi dezvolte puterile paranormale.” Welch a asistat la o demonstraţie a Qigong-ului tibetan în Hong Kong, în timpul căreia un bătrân maestru de 80 de ani, a încercat fără succes să folosească qi-ul pentru a împinge persoanele, fără să le atingă. O cunoştinţă a lui Welch, un fost funcţionar la biroul din Shanghai de la New York Times, afirmă că profesorul său, Yeh Wanzhi, discipol al unui lama tibetan, putea să vindece de la distanţă cu mâinile şi că a învăţat o tehnică numită „jin gang pi” („pielea ca un diamant”). Ambele capacităţi expuse sunt binecunoscute în qigongul tradiţional chinez.
Clasificarea tipurilor de qigong
În decursul istoriei chineze au fost numeroase metode de clasificare ale qigongului, în funcţie de şcoli şi autori. Cele mai cunoscute clasificări sunt următoarele: 1. după tradiţie (medical, confucianist, taoist, buddhist şi marţial), 2. după tipul de exerciţii (după respiraţie, după transportul qi-ului, după poziţie şezând sau în picioare), 3. după conţinut (după controlul fizic: postura; după controlul mental: concentraţie, relaxare sau meditaţie; după controlul respirator; automasaj; după mişcarea corporală), 4. după formă (static sau dinamic), 5. după metodă (cu un nume pentru fiecare scop urmărit, de exemplu: relaxare, cultivarea internă, transportul qi-ului, purificare şi cultivare, 6. după tehnică (categoria cea mai amplă: micul şi marele circuit celest, alchimia interioară, 18 luohani). Clasificarea cea mai generală este după formă, unde qigongul se diferenţiază în: – qigong dinamic, care include mişcarea (în care intră şi Taiji Quan) – qigong static, în care corpul este de obicei nemişcat şi qi- ul este controlat prin concentrare, vizualizare şi în special prin respiraţie. Clasificarea cea mai populară este cea după curente şi şcoli (după tradiţie) şi cuprinde: – Qigongul Medical: cuprinde tehnici terapeutice, care sunt grupate şi denummite în funcţie de diferite simptome şi patologii. În realitate se consideră că toate exerciţiile au un caracter terapeutic, dar în qigongul medical se pune accentul în mod deosebit pe acest aspect. În această categorie intră tehnicile de autovindecare, adică exerciţii pe care trebuie să le efectueze un pacient pentru a-şi rezolva o problemă sau pentru a vindeca o anumită boală. Aici întâlnim şi tehnici de terapie cu qi extern, metode antice prin care un practicant ajunge la nivelul de a controla fluxul de qi, şi-l dirijează spre exterior pentru a-l transmite la o altă persoană. – Qigongul confucianist: qigongul este utilizat pentru a îmbunătăţi şi întări caracterul practicantului. Confucius (sec. VI-V î.Cr.) a arătat importanţa comportamentuliu etic şi a relaţiilor interpersonale armonioase. În qigongul confucianist, accentul se pune pe dezvoltarea virtuţilor nobile: integritate şi dreptate (Yi), înţelepciune şi înţelegere (Zhi), benevoleţe şi echitate (Ren), încredere şi sinceritate (Xin). Aceste virtuţi au un efect direct asupra sănătăţii unei persoane: o persoană integră va fi sănătoasă şi viceversa.
QiGong, daoyin şi tuna
Linişteşte-ţi mintea, lasă de-o parte grijile lumeşti şi qi-ul va călători nestânjenit prin canale. Adună-ţi gândurile şi corpul nu va mai fi molipsit de nici o boală… Canonul Împăratului Galben Întinde tendoanele, întăreşte oasele, Lasă sângele să curgă liber Atunci vei fi veşnic tânăr În legătură cu tărâmul zeilor. Canonul Marelui Vid Qigongul, o componentă inestimabilă a medicinii tradiţionale chineze, îşi are originea în timpuri antice. Stimulul iniţial a fost căutarea longevităţii cu scopul ultim de atingere a imortalităţii, care era un concept atât de înrădăcinat în mintea chineză încă din timpuri străvechi. Textele antice ne indică că exerciţiile practicate pentru a ajuta qi-ul (energia vitală corporală umană) să circule liber şi să hrănească organele interne pot fi datate din dinastia Shang (sec. XVI-XI î.Cr.). Practica actuală a început în sec. XIV d.Cr. De atunci eforturile medicilor şi pacienţilor pentru o stare de sănătate mai bună, tehnicile cultivării religioase şi eforturile luptătorilor de arte marţiale pentru metode mai bune de antrenament, toate aceste au contribuit la dezvoltarea şi îmbogăţirea sa de-a lungul secolelor. Aşa s-au dezvoltat şcolile de qigong taoiste, budiste, confucianiste, medicale şi marţiale. Qigongul a fost transmis din generaţie în generaţie. În general qigongul este împărţit în două tipuri principale. Un tip este qigongul static – jinggong, care înseamnă că se practică în picioare, şezând, sau culcat folosind tehnici speciale de respiraţie şi practicantul învaţă să-şi focalizeze mintea. Al doilea tip este cel mobil – donggong, care se practică printr-un set de mişcări şi masaje în timp ce se menţine un echilibru între minte şi emoţii, qi şi putere. Intern, qigongul poate dezvolta spiritul, qi-ul şi mintea. Extern, qigongul conduce la întărirea tendoanelor, oaselor şi pielii. Structura şi stilul qigongului are legături strânse cu observarea introspectivă atât de tipică culturii chineze. De exemplu qigong consideră armonia ca baza sa teoretică, folosirea puterii voinţei ca metoda sa fundamentală, iar o combinaţie de dong (mişcare) şi jing (repaus) ca forma sa de exprimare, iar longevitatea omului ca scopul său. Qigongul are numeroase forme, iar numele şi accentul pus au variat odată cu formele respective. Cu toate acestea, cea mai veche şi mai diversă formă este daoyin, care are o poziţie importantă în arta tradiţională chineză de păstrare a sănătăţii. Dao se referă la faptul că mişcările fizice sunt ghidate de forţa minţii şi ele stimulează curgerea internă a qiului în corp. Yin semnifică că cu ajutorul mişcărilor fizice, qi poate atinge extermităţile corporale (de exemplu degetele, picioarele şi capul). În acest fel curgerea qiului se leagă de zang (organe solide) şi fu (viscere), înainte de a se întoarce în punctul de plecare. Dacă se practică o anumită perioadă de timp, practicantul devine conştient de un flux de căldură (energia vitală) sau qi-ul care se transmite prin corp. Uneori acesta poate fi emis din corp şi atunci este cunoscut cu termenul de qi extern. Metodele fundamentale ale daoyinului sunt: – kai – deschiderea – he – închiderea
– xuan – rotirea – rou – răsucirea – tui – împingerea – an – comprimarea – fen – separarea Sunt multe posturi şi mişcări în exerciţiile daoyin, dar accentul se pune pe atingerea unei stări de armonie între minte şi corp. Aceasta se poate face cu ajutorul mişcărilor, nu neapărat datorită acestora, deoarece când se atinge un anumit nivel în practică, poţi chiar uita ceea ce faci şi atunci se petrece „perceperea naturii adevărate a qigongului şi uitarea mişcărilor fizice”. Această stare de armonie culminează în practica jing gong- ului – exerciţiilor statice. Daoyin diferă de gimnastică şi alte sporturi, deoarece este bazat pe activitatea mentală şi prin asta este posibilă acumularea şi conservarea energiei în timpul practicii. În schimb sporturile moderne necesită demonstrarea puterii şi îndemânării şi prin urmare consumul de energie. Altă formă de exerciţii de qigong sunt Tuna (inspiraţie şi expiraţie), cunoscută şi cu numele de tiaoxi (reglarea respiraţiei) şi shiqi (absorbirea qi-ului). Este o sinteză a diferitelor metode de respiraţie. Antrenamentul de bază mental constă în a elimina aerul stagnant şi stătut şi inhalarea aerului curat şi proaspăt, îmbunătăţind funcţionarea organelor interne pentru a se opune senilităţii şi a prelungi viaţa. Tuna constă din trei domenii principale: – koubi huxi – respirarea prin gură şi nas – fushi huxi – respiraţia abdominală – alte metode de respiraţie combinate cu activitatea mentală – chongqi – umplerea corpului cu qi – dantian huxi – direcţionarea qi-ului spre dantian – zhongqi – direcţionarea qi-ului spre călcâi – quixi – respiraţia ca a broaştei ţestoase Unic pentru China, qigongul a devenit o parte integrală a culturii chineze. Qigongul poate produce o mulţime de efecte benefice, dintre care cel mai obişnuit este cel de a preveni şi vindeca bolile, cel de a întări corpul, evitarea îmbătrânirii premature şi mărirea duratei de viaţă. Qigongul necesită şi dezvoltă relaxarea, calmul, naturaleţea şi evitarea distragerilor de orice fel, permiţând eliminarea stresului şi tensiunilor.
Calugarul shaolin SHI YAN-MING
Cu aproape 1500 de ani în urmă, renumitul călugăr indian Bodhidharma, cunoscut sub numele de DaMo în China, a sosit în această ţară într-un moment când naţiunea era divizată între dinastiile Wei de Nord şi Liu Sung. Deşi budismul exista demult în China la momentul sosirii lui Bodhidharma, acesta a adus cu sine o formă mult mai populară de budism, Mahayana care a ajuns să fie numită budism Chan în China. Acesta a devenit cunoscut în Occident sub forma japoneză numită Zen budism. Pe lângă importanta contribuţie religioasă, Bodhidharma este recunsocut şi pentru fondarea artelor marţiale Shaolin din templul Shaolin aflat pe muntele Song, în provincia Henan dn nordul Chinei. Călugărul Shaolin Shi Yan-Ming a început studiul budismului Chan şi a artelor marţiale Shaolin între zidurile cunoscutului templu Shaolin la vârsta de 5 ani. În 1985 el câştiga Turneul Naţional de Arte Marţiale Xian la categoria 65 kg. Desemenea, Shi Yan-Ming a mai câştigat trei ani la rând (1988 - 1990) Competiţia Discipolilor Shaolin care se desfăşoară anual şi s-a ocupat de pregătirea călugărilor luptători din templul Shaolin. Pe lângă faptul că poartă hainele de culoare galbenă şi roşie specifice unui călugăr Shaolin de rang foarte înalt, Shi Yan-Ming a fost unul dintre membrii unui grup select de călugări luptători Shaolin recunoscuţi în lucrarea "Adevărata Măiestrie Shaolin a Chinei" care a comemorat 1 500 de ani de existenţă a templului Shaolin din provincia Henan. Fiecare membru al acestui grup este denumit "erou Shaolin", termen folosit doar pentru cei mai de seamă călugări luptători din istoria templului. În 1992, Shi Yan-Ming a sosit în SUA ca membru al unui grup de călugări luptători invitaţi să promoveze cunoştinţele autentice despre artele marţiale Shaolin. La fel ca şi Bodhidharma ajuns în China, Shi Yan-Ming a simţit că trebuie să rămână în America la finalul turneului de promovare pentru a răspândi şi aici cultura chineză, artele marţiale Shaolin şi budismul. Întrebat dacă qigong-ul Shaolin a fost primul care a apărut în China, Shi Yan-Ming a răspuns că ideea că Bodhidharma ar fi inventat qigong-ul este o concepţie greşită a celor care practică artele marţiale chineze (mai ales a occidentalilor). Forma de qigong pe care a inventat-o DaMo în timpul celor 9 ani de meditaţie într-o peşteră aflată în spatele templului Shaolin se numeşte Yi Jin Jing (Tehnica transformarii tendoanelor). Deşi DaMo s-a inspirat cu siguranţă din yoga indiană atunci când a inventat Yi Jin Jing, el nu a făcut decât să combine propria sa măiestrie interioară cu teoria chineză qigong care exista deja, ţinând cont bineînţeles de diferenţele fiziologice chineze şi de mediul înconjurător. Călugărul Shi Yan-Ming mai spune că qigong-ul chinezesc a fost inventat acum mai bine de 3 000 de ani, tot de către un lider religios, Lao Zi, fondatorul daoismului. Vorbind despre Yi Jin Jing, Shi Yan-Ming spune că acest set de exerciţii este o parte importantă din qigong dar că există şi alte forme de Shaolin qigong. Yi Jin Jing este un exerciţiu intern care face corpul indestructibil, capabil să suporte lovituri foarte puternice sau chiar lovituri cu obiecte ascuţite (un cuţit, de exemplu). Pe lângă Yi Jin Jing, DaMo a inventat şi Xi Shui Jing (Tehnica Spălării Măduvei) un exerciţiu intern menit să cureţe corpul. Mai târziu, un călugăr Shaolin, numit Fu Yu Chan Shi, a inventat alte două forme de qigong Shaolin: Ba Duan Jin (Brocardul de Aur în Opt Secţiuni), un set de exerciţii menit să transforme corpul omenesc obişnuit într-un corp la fel de flexibil şi de uşor precum bumbacul şi Shi Da Gong Fa (Cele 10 Măiestrii Extraordinare) un exerciţiu intern care întăreşte corpul făcându-l precum fierul. Ceea ce Yi Jin Jing şi celelalte forme de qigong au în comun însă este Qi. Qi se traduce de obicei prin respiraţie, principiu vital sau putere şi deşi toţi aceşti termeni sunt parţial corecţi, niciunul din ei nu transmite esenţa adevărată a cuvântului Qi.
Qigongul medical
Există mai multe direcţii şi şcoli de qigong. Cea mai veche din ele are 7000 de ani, iar qigongul medical ştiinţific are deja o vârstă de câteva decenii. De-a lungul mileniilor practica qigong era considerată o metodă secretă şi aparţinea ramurii de „cunoştiinţe tainice”. Doar unele aspecte ale qigongului, legate de terapie, au fost introduse treptat în arta vindecării occidentale, începând cu sec. XVII. După formarea în 1949 a Republicii populare chineze sistemul qigong a dobândit un statut oficial, în particular în sistemul de stat medical şi terapeutic. S-a început un studiu sistematic a mecanismelor de acţiune a qigongului asupra omului în clinici, institute şi academia de ştiinţă chineză. În prezent învăţarea qigongului este inclusă în programa şcolară a universităţilor, iar la predare sunt invitaţi maeştrii cunoscuţi de qigong, care aparţin celor mai variate direcţii, inclusiv celor care trăiesc în mănăstiri. O atenţie deosebită se acordă metodelor profilactice de terapie şi însănătoşire. Această direcţie a ajuns de mult dincolo de hotarele Chinei şi este larg răspândită în diferite ţări unde predau maeştrii qigong sau specialişti în domeniul medicinii educaţi de maeştrii. Prima dată când qigongul a atras atenţia publicului larg din întreaga lume a avut loc în 1979 cu ocazia conferinţei de qigong din Beijing. Atunci s-a organizat Societatea mondială academică a qigongului medical, iar în 1996 şi 1998 la Beijing au avut loc Conferinţele mondiale a 3-a şi a 4a pe tema qigongului medical. La conferinţe au fost prezentate lucrări legate de cercetările teoretice a proceselor fiziologice a organismului şi a funcţiilor active a omaenilor obişnuiţi (lot de control) şi a practicanţilor de qigong şi de asemenea rezultatele practice obţinute prin metodele qigong asupra unui spectru lart de boli, care de multe ori nu puteau fi tratate prin alte metode. În Europa prima ţară care a introdus o aplicare metodică asupra qigongului medical a fost Suedia acum 20 de ani (anii 1980). În prezent acolo există Universitatea europeană de qigong şi Academia medicală de qigong şi totodată o serie de centre medicale şi de învăţământ. În SUA primele instituţii interesate de qigong au fost Universitatea din California şi Institutul de fiziologie şi psihologie a Universităţii din New-York, în Anglia – Academia de ştiinţe Burbach, iar în Germania – Universitatea de stat. Pentru a ne da sema cât de mare este interesul faţă de qigong în Japonia ca metodă de influenţare a nivelului fiziologic şi intelectual al practicantului se poate deduce din lista de organizaţii care şi-au prezentat lucrările la ultima conferinţă din Beijing asupra unui proiect cincinal aupsra qigongului: Agenţia japoneză de ştiinţe şi tehnologie, Şcoala japoneză medicală, Universitatea din Tokyo, Institutul de cercetări japoneze în qigong, Asociaţia japoneză de qigong. În principal se pune accentul asupra cercetărilor activităţii cerebrale şi măsurarea diferitelor parametrii ai funcţiilor fiziologice la maeştrii şi la practicanţii de qigong comparativ cu oamenii obişnuiţi, în particular cei care-şi utilizează intens intelectul, de exemplu la învăţare (studenţi, profesori). Se crează baze de date, programe speciale pe calculator numite Sisteme de însănătoşire şi Sisteme de dezvoltare a capacităţilor. Pe aceste direcţii lucrează intens şi cercetătorii din Europa de Vest şi SUA: În SUA zeci de centre introduc în practica terapeutică elemente de terapie qigong, pentru copii sunt programe qigong pentru creşterea capacităţilor intelectuale, iar pentru businessmeni există metodici speciale de relaxare. Posibilitatea acţiunii qiului pentru vindecarea multor îmbolnăviri este într-adevăr remarcabilă. Este greu să se găsească vreo grupă de boli în care practica qigong să nu fi adus o îmbunătăţire măsurabilă, atât obiectivă (măsurabilă prin parametrii fiziologici), cât şi subiectivă (măsurabilă prin parametrii psihici).
Bibliografie
http://qilingonggl.ro/articole/calugarul_shaolin.html https://qigongspirit.wordpress.com/category/tipuri-de-qigong/ https://ro.wikipedia.org/wiki/Qigong https://www.qigong.ro/ http://www.energyarts.com/qigong
Profesorul:
Polevaia Angela, doctor în pedagogie, conferenţiar universitar
Chişinău, 2017
