PADUREA CA ECOSISTEM
Ecositemul este definit ca fiind complexul dinamic de comunităţi de plante, anim animal alee şi mi micr croo oorg rgan anis isme me şi medi mediul ul abio abioti ticc care care inte intera racţ cţio ione neaz azăă într într-o -o unit unitat atee funcţională; mai clar, un ecosistem constă în factorii biotici şi abiotici ai unei zone. Pădurea reprezinta terenurile acoperite de vegetaţie forestieră mai mari de 0,25 hectare. Pădurile îndeplinesc o serie de funcţii speciale în procesul de formare, evoluţie şi conservare a solului. Se consideră, în acest sens că - în afară de zona de stepă - în rest, solul este format sub pădure (în aprovizionarea solului cu substanţe organice, plantele contribuie prin resturile care rămân în pământ după recoltare, prin frunzişul des, în cazul pădurilor, care căzând la suprafaţa pământului furnizează litiera, mineralizată treptat de către microorganisme). Circuitul substanţelor minerale se produce cu o mare intensitate, fiind anual încorporate în lemn, scoarţă, frunze, flori, fructe, cantităţi însemnate de macroelemente: azot, calciu, potasiu, fosfor, etc şi microelemente1. Dar, în acelaşi timp, pădurile restituie solului 3-4t/ha materie organică, conţinând 80-85% din substanţele minerale consumate1. În acel acelaş aşii ti timp mp,, pădu păduri rile le apăr apărăă solu solulu lull îm împo potr triv ivaa eroz eroziu iuni niii (pro (prote tejâ jând nd,, în cons consec ecin inţă ţă,, lacu lacuri rile le de acum acumul ular aree şi tere terenu nuri rile le de lunc luncii îm împo potr triv ivaa colm colmat atăr ării ii)) şi reprezintă, cu deosebire în perioadele de secetă, un adevărat regularizator al umidităţii relative a aerului (explicaţia constă în faptul că ploaia cade pe frunzele copacilor şi pe litieră). Această litieră contribuie la înmagazinarea apei din precipitaţii prin absorbţia ei, îi micşorează viteza de scurgere, reduce evaporarea apei din sol, apără stratul superficial de sol împotriva tasării, fapt ce permite refiltrarea şi păstrarea apei asigurând un debit constant al izvoarelor pentru perioade de secetă. Totodată, pădurea oferă hrană (ciuperci şi fructe de pădure) şi reglează compoziţia aerului atmosferic fiind un antipoluant contra poluării fizice, chimice şi biologice. Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare, a protobiontelor. protobiontelor.
În prima perioadă, care a urmat evoluţiei chimice, organismele de tipul bacteriilor nu au format ecosisteme în adevăratul sens al acestui concept. Bacteriile primitive erau anaeorobe, iar sursa existenţei lor era substanţa organică din oceanul primar, sintetizată prin procese abiotice. Bacteriile constituiau un singur nivel trofic a cărui existenţă depindea de substanţa organică din mediu. Iniţial, mediul era numai de origine abiotică, dar, după formarea primelor celule procariote, a bacteriilor anaerobe primitive, aproximativ acum 3.5 miliarde de ani, o parte din substanţa organică a Oceanului planetar trebuie să se fi datorat
acestora. În consecinţă, într-o lungă perioadă,
aproximativ 500 milioane de ani, pe Pământ nu au existat ecosisteme similare celor actuale, deoarece viaţa nu se diversificase. Mai târziu, au apărut bacteriile fotosintetizatoare. Apariţia acestora a însemnat racordarea sistemului global al vieţii la o sursă de energie, lumina solară, practic inepuizabilă. Prin apariţia bacteriilor fotosintetizatoare, lumea vie se scindează în două grupe complementare de organisme: a) vieţuitoare autotrofe, capabile să sintetizeze substanţe organice din substanţe anorganice prin mijlocirea luminii solare; b) vieţuitoare heterotrofe, care utilizează substanţele organice, neputând efectua sinteza lor din substanţe anorganice. După apariţia bacteriilor fotosintetizatoare şi a fotosintezei, majoritatea bacteriilor anaerobe s-au adaptat unei viţei heterotrofe, devenind organismele din care, ulterior, s-a format grupa însemnată a descompunătorilor. Prestaţia acestora în viaţa ecosistemelor actuale, în special la nivelul solului, şi în viaţa ecosferei în ansamblu, este de prim ordin, contribuind esenţial la împlinirea ciclurilor biogeochimice. Scindarea în cele două grupuri de organisme a dus la promovarea genezei relaţiilor mai complexe dintre organisme, la înfiriparea celor mai simple ecosisteme alcătuite din producători primari (bacteriile fotosintetizatoare) şi destructori (bacteriile anaerobe, consumatoare de substanţă organică moartă). Ecosisteme naturale Apariţia prădătorilor, a celulelor consumatoare de alte celule, aproximativ cu 1.5 miliarde de ani în urmă, a deschis posibilitatea formării unor ecosisteme naturale similare celor actuale, cu cele trei nivele trofice fundamentale:
a) nivelul producătorilor primari – reprezentat atunci de alge verzi, albastre etc.; b) nivelul consumatorilor – constituit din protozoare prădătoare; c) nivelul descompunătorilor – reprezentat de bacterii heterotrofe, aerobe şi anaerobe. În cursul acestei evoluţii sunt valorificate cele mai variate resurse, fiind populate diverse biotopuri la care speciile s-au adaptat. Astfel, comunităţile biotice se instalează pe suprafaţa uscatului, în subteran, la diverse adâncimi şi în ape dulci sau sărate, curgătoare sau stagnante. Deşi funcţionarea acestor ecosisteme se realizează pe baza unor principii similare, tratate anterior, între ele există deosebiri semnificative în ceea ce priveşte modul de organizare. Prezenţa substratului solid şi disponibilitatea pentru organismele autotrofe, mediul fluid format de aer, caracterizat de un regim specific al temperaturii şi umidităţii, sunt elemente care diferenţiază categoria ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în această categorie s-au delimitat plecând de la asociaţia de specii vegetale, întrucât aceasta este aparentă şi contribuie la edificarea peisajelor specifice. În acest context, prezenţa speciilor lemnoase este un indicator important de diferenţiere, care împarte categoria în păduri, tufărişuri şi pajişti. Formarea unor asociaţii de arbori (alcătuite din plante lemnoase cu tulpină unică) este condiţionată de disponibilitatea unor resurse, dar şi de anumite condiţii. Primul factor care condiţionează răspândirea pădurii este temperatura, iar apoi resursele de umiditate. Astfel, pădurile se pot forma începând cu zonele unde se înregistrează cel puţin 60 de zile pe an cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10°C. Între aceste limite, repartizarea pădurilor depinde de bilanţul hidric din sol, respectiv de repartizarea cantităţii anuale a precipitaţiilor. De exemplu, în condiţiile climatului temperat-continental din România, răspândirea pădurilor va urmări izohietele anuale de 500 mm. Pădurea Prototipul structural şi funcţional al ecosistemelor naturale îl constituie pădurea, fiindcă nici o altă unitate de lucru din ecosferă (biosferă) nu întruneşte, în aceeaşi măsură, toate elementele alcătuitoare într-o stare de maximă stabilitate, în pofida extremei complexităţi şi diversităţi. În interiorul pădurii pot fi identificate diverse laturi
ale complicatei arhitecturi pe care o înfăţişează un ecosistem natural, fiindcă pădurea este, înainte de toate, o fiinţă colectivă, cea mai grandioasă din câte există, înviorată de viaţă proprie, închegată, la rându-i, din milioane de viţei individuale, cât se poate de diverse, care impresionează copleşitor şi într-un fel unic spiritul omenesc. Ecosistemul de pădure (forestier) manifestă o tendinţă de maximizare a stabilităţii prin optimizarea structurii biocenozei, creşterea complexităţii relaţiilor biocenotice şi a diversităţii genetice a populaţiilor din cadrul fiecărei comunităţi de viaţă, întărirea controlului exercitat de biocenoză asupra biotopului, sporirea eficienţei ecologice a sistemului. Legile generale de organizare şi funcţionare a pădurii sunt: - existenţa etajelor complex alcătuite, în care se asociază plante şi animale care se dezvoltă sub influenţa a numeroşi factori – climatici, edafici, geomorfologici; - rolul preponderent, sub aspect fizionomic şi funcţional, al arborilor în viaţa pădurii; - existenţa ansamblului integrat, unitar al plantelor, animalelor şi condiţiilor de viaţă ale pădurii, în cadrul căruia au loc permanent interferenţe, influenţe reciproce. Etajele de vegetaţie,
care formează adevărate subsisteme de viaţă
intercondiţionate funcţional (straturi ecologice), sunt reprezentate de: arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanţă şi energie, întrucât asigură intrările energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul şi pătura erbacee. La acestea se adaugă litiera şi solul, în care predomină componentele anorganice. Totodată, existenţa unor condiţii ecologice particulare determină formarea a numeroase microcenoze (consorţii). Hotărâtor în viaţa ecosistemului de pădure este ecranul continuu şi compact al frunzişului, constituit de coronamentele arborilor, care reprezintă o suprafaţă activă de reglare a unor factori de biotop – calitatea şi intensitatea luminii, cuantumul căldurii şi precipitaţiilor, viteza şi intensitatea vântului etc. În planul opus, la nivelul solului, întrepătrunderea şi etajarea accentuată a sistemelor de înrădăcinare a vegetaţiei influenţează disponibilitatea substanţelor minerale şi a apei.
Raportul între producţia de biomasă şi consumul acesteia este unitar, deoarece au loc în permanenţă procese de creştere, ca o rezultantă a sintezelor şi consumului metabolic precum şi procese de diminuare a masei vegetale active prin eliminarea naturală. Funcţionalitatea ecosistemului forestier este completată cu participarea directă a zoocenozei, fauna înregistrând informaţia habitatului pe cale trofică şi contribuind, prin influenţa exercitată, la menţinerea echilibrului ecologic. La nivelul României, în categoria pădurilor se deosebesc mai multe grupe de ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt pădurile de molid, fag şi stejar. Pădurea de molid Se situează în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m, coborând până la 700 m în depresiunile intracarpatice din Carpaţii Orientali. Biotop: relief frământat, versanţi cu înclinări şi expoziţii foarte variate; climă rece (tma = 1-4°C) şi umedă (800-1 200 mm/an), substrat divers (şisturi cristaline, roci sedimentare, eruptive, sedimente recente etc.) pe care s-au format soluri podzolite (acide). Biocenoză: producătorii sunt reprezentaţi, în principal, de arbori între care predomină molidul (Picea abies). Stratul de arbori este, de regulă, închis, astfel încât sub coroane pătrunde puţină lumină şi căldură, iar o proporţie importantă a precipitaţiilor este reţinută. Înrădăcinarea superficială expune arboretul la acţiunea vânturilor puternice (de altfel, caracteristice acestui etaj climatic). Subarboretul este slab reprezentat, numai la marginea masivelor, prin soc roşu, caprifoi, coacăz etc. Plantele erbacee sunt, de cele mai multe ori, absente, fiind înlocuite de un strat aproape continuu de muşchi. De la baza trofică pornesc lanţuri trofice care valorifică cetina, scoarţa, seminţele şi fructele, lemnul, consumatorii primari fiind, în general, insecte, păsări (cocoşul de munte), mamifere (pârş, şoareci). Pe al doilea nivel trofic regăsim păsările insectivore (ciocănitori), carnivore (şorecar) sau mamifere (jder, râs, lup etc.). Acestora li se adaugă microorganisme (ciuperci de micoriză), dar şi erbivore mari (cerbi) sau omnivore (mistreţ, urs etc.) şi organismele care compun lanţurile detritivore. Pădurea de fag
Aparţine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în funcţie de topoclimă (văi adânci – 100 m; versanţi însoriţi – 1 650m). Biotop: relief variat, în care predomină versanţii cu diferite înclinări şi expoziţii, climat răcoros (tma = 4.2-9.0°C) şi destul de umed (800-1 000 mm/an). Substratul făgetelor din Carpaţii Meridionali şi Occidentali este format din şisturi cristaline, iar în Orientali din roci sedimentare de fliş (marne, gresii, calcare); soluri brune acide şi brune de pădure. Biocenoză: Producători. Specia dominantă a arboretului este fagul (Fagus silvatica), coroanele constituind, în perioada de vegetaţie, un ecran puţin penetrat de lumină. Înrădăcinarea este profundă, arborii fiind expuşi la doborâturi numai în regiunile cu soluri pseudogleizate. Subarboretul apare prin prezenţa de exemplare izolate de soc roşu, caprifoi, tulichină sau prin puieţii de fag de diferite vârste. La nivelul solului, se remarcă numeroase specii cu înflorire timpurie (înainte de înfrunzit): ciuboţica cucului, ghiocel, vinariţă, laptele cucului etc. Grupa consumatorilor este mai diversificată, depinzând de biomasa produsă de specia dominantă (fructe, scoarţă, jir, lemn), dar şi de celelalte specii vegetale. Primul nivel trofic este format din insecte (omizi defoliatoare, afide, insecte miniere, cari, molii etc.) şi diverse granivore (păsări, mamifere). Consumatorii de ordinul doi sunt insecte parazite, păsări, mamifere. Covorul erbaceu susţine mamifere mari cum sunt mistreţul, cerbul, căpriorul, ursul. Litiera bogată adăposteşte numeroase detritivore nevertebrate (acarieni, oligochete, larve) precum şi descompunătorii (protozoare, bacterii, ciuperci). Spre deosebire de molidiş, pădurea de fag parcurge, în cursul uni an, mai multe aspecte, de la cel preestival, vernal (cu înflorirea speciilor viorele, spânz, crucea voinicului) la cel estival (cu frunziş complet), autumnal (când are loc colorarea şi apoi căderea frunzişului) şi de iarnă (sub zăpadă). Pădurea de stejar Semnifică, în România, pădurile formate din specii aparţinând genului Quercus (păduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au pădurile de gorun (Q. petraea), urmate de cele de stejar (Q. robur) şi apoi cele de cer şi gârniţă (Q. cerris, Q. frainetto),
predominarea speciilor permiţând delimitarea subzonelor menţionate. În aceeaşi ordine cresc exigenţele manifestate faţă de temperatură şi rezistenţa la secetă. Biotop: relief cu fragmentare redusă, altitudini de 300-600 m (cu diferenţieri în funcţie de specie), în care predomină versanţii cu pante medii şi mici, alături de suprafeţe plane, platouri, coame etc.; clima este caldă (tma = 7.5-10.0°C) şi relative uscată (450-850 mm/an), mai ales în a doua jumătate a verii; substratul este format din pietrişuri, nisipuri, argile aluviale, roci sedimentare etc., pe care s-au format soluri brune de pădure tipice, podzolite, acide; brun-roşcate (Oltenia, Banat, Muntenia) sau cenuşii (Dobrogea). Biocenoza: Grupa producătorilor se distinge printr-o mai mare diversitate. Astfel, în etajul arboretului, deşi predomină cvercineele, se găsesc frecvent şi exemplare de carpen, tei, frasin, paltin, jugastru, ulm, precum şi specii de talie mai mică (măr, păr, mojdrean). Arbuştii formează un strat continuu, în care sunt prezente specii precum: gherghinar, corn, lemn câinesc, porumbar, salbă moale etc. Etajul plantelor erbacee este, de asemenea, bine reprezentat, aceste păduri fiind mult mai luminoase. Dintre specii amintim: golomăţ, păiuş, rodul pământului, brebenel, frag, viorea, trifoi roşu, rostopască, ghizdei etc. Şi în rândul consumatorilor se înregistrează o diversitate ridicată, dat fiind şi baza trofică deosebit de variată. Prezenţa insectelor în rândul consumatorilor secundari atestă abundenţa hranei. Se remarcă numeroase lanţuri ale consumatorilor de nectar, polen, flori şi fructe sau seminţe. Dintre păsări putem menţiona: piţigoiul albastru, ciocănitoarea, şoimul, alături de mamifere erbivore (căprior, iepure), omnivore (mistreţ, arici) sau carnivore (lup, vulpe etc.). Necromasa, foarte variată, constituie sursa pentru dezvoltarea unei multitudini de lanţuri trofice ale ciupercilor, animalelor nevertebrate, dominate fiind de speciile de acarieni. Ritmul sezonier implică parcurgerea a numeroase aspecte, în special primăvara, caracterizate prin înflorirea/înfrunzirea succesivă a speciilor vegetale (înflorirea efemeridelor, a cornului). O dată cu înfrunzirea completă se produce şi înflorirea stejarilor şi arţarilor, diseminarea ulmului. Un aspect estival este înflorirea teiului şi a lemnului câinesc, sfârşitul acestuia fiind anunţat de căderea fructelor la numeroase specii
de arbuşti. Urmează apoi colorarea frunzişului, căderea în masă a ghindei, sfârşitul sezonului de vegetaţie aducând desfrunzirea, urmată de aspectul pădurii acoperite de zăpadă. Funcţiile ecologice ale pădurii Ecosistemul de pădure se remarcă nu numai prin gradul ridicat de stabilitate şi organizare complexă care-l transformă într-o carte deschisă în cercetarea funcţionării unui ecosistem, dar şi prin raporturile care s-au stabilit în decursul timpului între aceasta şi activitatea omului. Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi de men inere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie a apelor, terenurilor şi solurilor, a atmosferei şi a biodiversităţii. Sub aspect economic şi ecologic, pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii, multe vitale. Volumul informaţional semnificativ care organizează ecosistemul forestier determină ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la o scară mai mare – regională, prin influenţa pe care o exercită asupra climei, circuitelor apei, oxigenului, carbonului etc. Protecţia apelor Se realizează datorită influenţei exercitate asupra circuitului hidrologic de interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. Interceptarea apei pluviale nu se realizează în totalitate la suprafaţa solului. Astfel, o parte din apă este reţinută de frunziş, de unde se evaporă cu uşurinţă, sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului. Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important de apă, cu atât mai mult cu cât litiera cedează lent apa. Acestea concură la manifestarea efectelor positive pe următoarele direcţii: - Formarea rezervelor de apă Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. Se apreciază că un hectar de pădure poate reţine, la nivelul solului, în primii 50 cm, 1 450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de precipitaţii). Mai mult, stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează ca un adevărat reglator, 1 m2 de muşchi putând reţine 5 litri de apă.
Această influenţă asigură debitul constant al izvoarelor, fiind cunoscut faptul că molidişurile constituie principalul regulator al formării debitelor de apă ale râurilor. -Regularizarea regimului râurilor Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa solului, scăderea vitezei de scurgere, reducerea debitelor maxime ale viiturilor. Din păcate, adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată, de cele mai multe ori, prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice. -Îmbunătăţirea calităţii apei Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat, calciu şi scăderea conţinutului în ioni de amoniu Aceste efecte justifică asocierea pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă, dar şi a siguranţei construcţiilor, terenurilor agricole, căilor de transport etc. care sunt afectate de fenomenele hidrologice extreme (inundaţii, ruperi de baraje, băltiri, torenţialitate ş.a.). Protecţia terenurilor şi a solurilor Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi în regiunile cu soluri nisipoase. De altfel, aici pădurea joacă un rol hotărâtor şi în însuşi procesul de solificare, asigurând stabilitatea mecanică, bioacumularea, reţinerea apei în profilul de sol. Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului, contribuind, în acelaşi timp, la reducerea volumul de sedimente, respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. De exemplu, pentru a îndeplini asemenea funcţii, este necesar ca cel puţin 50% din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare să fie acoperită cu pădure. Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime, evitarea alunecărilor de teren, fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în exces. Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. Defrişarea pădurilor de pe coastele repezi din zonele colinare, pentru înfiinţarea de islazuri comunale a condus la suprafeţe întinse degradate prin eroziune şi procese torenţiale în Vrancea, Subcarpaţii Sudici, Valea Arieşului, Valea Lotrului, Podişul Central Moldovenesc etc.
Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice Reprezintă un alt aspect al rolului jucat de pădure în menţinerea echilibrului ecologic. Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important de biomasă vegetală (arbori, arbuşti, plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Astfel, ea asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu, dar şi din ecosistemele învecinate sau, mai nou, datorat poluării, eliberând, în acelaşi timp, oxigenul necesar la aceeaşi scară. Această funcţie justifică denumirea de „plămân verde”, ecosistemele forestiere, mai cu seamă cele tropicale, fiind unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar. Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile, dioxid de sulf, elemente radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş. Deşi, în acest sens, rolul pădurii este semnificativ, nu trebuie uitat faptul că aceiaşi poluanţi pot distruge pădurea, toleranţa speciilor vegetale fiind limitată. Se semnalează, de asemenea, o diminuare a încărcăturii microbiene, datorată prezenţei fitoncidelor, cu până la 90% faţă de atmosfera urbană. Aerul pădurii este, în schimb, mai bogat în ioni negativi, favorabili sănătăţii. Un hectar de pădure produce anual aproximativ 30 de tone oxigen, din care aceasta consumă circa 13 tone în procesul de respiraţie al arborilor săi. Vegetaţia arborescentă a pădurii pe suprafaţa de un hectar consumă, în procesul de fotosinteză, circa 16 tone de dioxid de carbon. Un curent de aer poluat cu dioxid de sulf în concentraţie de 0.1 mg/m3 poate fi complet depoluat prin traversarea sa lentă peste un hectar de pădure. Prin reducerea, pe cale mecanică, a vitezei vântului, un hectar de pădure poate reţine o cantitate de 60-70 t/an de praf, ceea ce reprezintă de 6-7 ori mai mult faţă de cantitatea reţinută de vegetaţia ierboasă. Prin emanarea fitoncidelor volatile, în cantitate de 5-30 kg/ha, pădurea realizează o epurare microbiană foarte eficientă, evidentă în special în pădurea de conifere. De exemplu, în timp ce pe bulevardele din Paris s-au înregistrat 570 mii bacterii/m3, iar în unele magazine chiar 4-8 milioane bacterii/m3, în pădurea Fontainbleu din apropiere, încărcătura microbiană era de numai 50-55 bacterii/m3.
Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă, ca factor genetic al climei, prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific. Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare, circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare. Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de temperatură, intensitate scăzută a radiaţiei solare, creşterea umezelii relative a aerului, creşterea frecvenţei calmului atmospheric şi viteze mai mici ale vântului, repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii acestora. Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile covorului vegetal, cât şi de factorii staţionari. Astfel, diminuarea temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură); în pădurile mediteraneene, datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”. Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior, ci şi în zonele învecinate, pe o distanţă de 500-1 000 m, ceea ce are o importanţă deosebită pentru comunităţile umane, în special cele urbane, dar şi pentru culturile agricole. În cel din urmă caz, prezenţa perdelelor de protecţie aduce importante sporuri de producţie. În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia forestieră, în special pădurea de răşinoase, diminuează intensitatea sunetului cu până la 10 decibeli. Prin urmare, perdelele forestiere plantate de-a lungul drumurilor au un rol important pentru combaterea poluării sonore. Protecţia fondului genetic Decurge din însăşi existenţa pădurii, ecosistem în stare de climax, în care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă, asigurată de mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. Diversitatea biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure, culminând cu pădurile tropicale. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică, pentru identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de dispariţie, pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din natură. Funcţia de recreare
Ocupă, în rândul funcţiilor pădurii, un loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. În acest context, unii autori (Muja, 1994) consideră acest rol o funcţie socială. Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului pădurea permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană. Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman, pădurea devine un refugiu pentru citadinul modern care, deşi depinde în mare măsură de o serie de facilităţi ale vieţii urbane, rămâne, ca orice fiinţă vie, legat intim de natură. Functia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica sănătatea, de a asigura un nivel superior al stării psihice umane, de a reface forţele, capacitatea de muncă a oamenilor, prin mediul ambiant deosebit de favorabil pe care îl creează. Din acest punct de vedere, ţinând cont de tendinţa de concentrare a populaţiei în centre urbane care caracterizează contemporaneitatea, rolul pădurii devine esenţial nu numai pentru menţinerea echilibrului ecologic, dar şi a celui interior al fiecărei fiinţe umane şi, în final, a întregii societăţi. Funcţiile de protecţie sunt importante în actualul context economico-social în care exploatarea intensivă a condus la manifestarea consecinţelor deosebit de grave ale diminuării suprafeţelor acoperite de pădure. Din perspectivă istorică însă, pădurea apare mai degrabă ca un important furnizor de materii prime şi alimente (material lemnos, fructe, vânat etc.). De asemenea, la acest orizont de timp, protecţia poate fi înţeleasă şi în sensul îngreunării atacurilor cotropitorilor. Situaţia pădurilor în România Situaţia actuală a pădurilor în România, departe de a fi considerată favorabilă, este, totuşi, destul de bună. Astfel, în ceea ce priveşte productivitatea ne situăm pe locul doi, după Elveţia. Suprafaţa forestieră totală de 6.339 milioane hectare, reprezentând 26% din suprafaţa totală a ţării, este, în opinia specialiştilor, insuficientă (cu numai câteva secole în urmă această proporţie era de 60-70%). Cauzele acestei diminuări se regăsesc, pe de o parte, în creşterea populaţiei şi, implicit, a nevoii de hrană, materiale de construcţii etc., iar, pe de altă parte, în antrenarea României în comerţul internaţional pe poziţia de furnizor preferat pentru calitatea produselor (alimentare, forestiere), dar şi pentru preţurile reduse practicate.
Actualitatea ultimelor decenii aduce din nou în atenţie pădurea şi mai ales pericolele care o ameninţă. Astfel, după o perioadă relativ stabilă, instalată după 1948, aplicarea Legii 18/1991, privind fondul funciar, trece în proprietate privată suprafeţele de păduri, chiar şi în zone unde funcţiile de protecţie sunt deosebit de importante (de exemplu, nordul Olteniei). Situaţia economică precară, dorinţa de câştig imediat, cunoaşterea insuficientă şi lipsa de respect faţă de pădure (în parte, efect al depersonalizării forţate de aproape jumătate de veac) au constituit factori care au determinat noii proprietari să prefere atingerea unor obiective imediate în faţa unor perspective puse sub semnul incertitudinii. Toate acestea ne atenţionează că pădurea este „un templu” al vieţii, care asigură existenţa celor mai variate specii şi menţine echilibrul în mediul înconjurător. Este, în acelaşi timp, „o carte deschisă”, din care omul, societatea, trebuie să înveţe respectful pentru viaţă şi cum să acţioneze în spiritul ei în toate activităţile pe care le întreprinde. În condiţiile climatului temperat, care nu impune restricţii termice, covorul vegetal dominat de specii lemnoase nu se mai realizează odată cu diminuarea cantităţii de precipitaţii. Prin urmare, locul pădurii de foioase este preluat de pajişti stepice. Având în vedere faptul că relieful României este deosebit de variat cuprinzând toatele unităţile majore de relief, există posibilitatea manifestării limitative a temperaturii în etajarea altitudinală. Astfel, la altitudini mari, pădurile de conifere sunt înlocuite de tufărişuri subalpine urmate apoi de pajişti alpine întrerupte de formaţiuni stâncoase şi grohotişuri.
