Orfeu ^ 1. Ossip Zadkine: Grand Orphée, Marl 1956Orfeu ) este un erou din mitologia greaca, fiul regelui ope. Dupa Pindar, tata îi era zeul Helios-Apollo, creat de ingeniosul Hermes. Cântares desavârsit, etipul artistului.
(în limba greaca: ssfess = Orfeus trac Oeagrus si al muzei Calli care i-a daruit lira, instrument personajul a devenit cu timpul arh
Cuprins [ascunde] 1 Legenda 2 Originile tracice ale mitului 3 Orfismul 4 Cele mai importante surse scrise ale legendei 5 Orfeu în literatura 6 Orfeu în operele filosofice 7 Orfeu în muzica 8 Orfeu în artele plastice 9 Orfeu în cinematografie 10 Note 11 Bibliografie 11.1 Literatura despre Orfeu si Tracia 11.2 Literatura despre orfismul grec 11.3 Literatura despre Orfeu în arte 12 Legaturi externe [modificare] Legenda ^ 2. Despartirea lui Orfeu de Euridice. Desen dupa relieful 1031 din Villa Alban i, copie romana din sec. I e. n. dupa un relief attic consacrat divinitatilor di n 420 î. Hr.Fiul regelui trac, originar din regiunea munsilor Rodopi, a fost aseme nea lui Tamiras si Heracles instruit de fratele sau Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabila maiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinsa, chiar si stâncile er au clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare ca Orfeu a fost de mare ajutor argonausilor, la a caror expedisie a participat, domolind marea furtunoas a datorita puterii de a stapâni prin arta lui elementele naturii. Conform istoriog rafului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbavirea [1]. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonausi pentru a acoperi ademen irile sirenelor cu propriul sau cânt. Dupa desparsirea de ortacii lui Iason cântares ul s-a îndragostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alaturi de aceasta a fost d e scurta durata. Exista doua versiuni ale morsii nimfei din cauza muscaturii unu i sarpe veninos. Dupa Vergiliu, Euridice era râvnita de Aristaeus, care, urmarindo o data, o facu sa calce în goana ei pe un sarpe. Ovidiu povesteste ca nenorocire a ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plâns e îndelung si, nesuportând pâna la urma desparsirea, coborî în infern sa o caute. El reusi , cântând, sa înmarmureasca întregul Tartar si sa-l înduplece chiar pe zeul Hades sa-i dea iubita înapoi. Consimsamântul de a o însosi pe Euridice pe calea spre lumea pamântenilo r, alaturi de calauzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condisia de a nu se uita nicio clipa la ea. Orfeu nu reusi, framântat de temeri cum era, sa respect e aceasta condisie; când mai avea doar un pas de facut pentru a iesi la lumina zil ei, el îsi întoarse capul si îsi pierdu astfel iubita pentru a doua oara. În pofida ruga minsilor eroului, care a ramas îndelung timp (la Vergiliu sapte luni, la Ovidiu sa pte zile) în preajma râului Styx, înduiosând cu lira lui toate animalele salbatice, Hade s nu a mai eliberat-o pe Euridice. Singur si îndurerat pentru tot restul viesii, Orfeu si-a gasit pâna la urma pe melea gurile natale sfârsitul, fiind sfâsiat în bucasi de menade, preotesele trace ale lui D ionis. Acestea erau mânioase pe el pentru ca nu a participat la cultul lor orgiast ic. Dupa Ovidiu, capul si lira sa au fost aruncate în râul Hebrus si purtate pe mare a Egee pâna pe sarmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce sa fie înghisit de un dragon, împietrit pâna la urma de catre Apollo. Deoarece capul nu încetase sa cânte, i s e înalsa acolo un oracol[2]. Insula deveni în acest fel leaganul poeziei lirice. Lir
a însa fu ridicata de zeii olimpieni în cer, unde formeaza constelasia cu acelasi nu me[3]. [modificare] Originile tracice ale mituluiIzvoarele legendei afirma în mod repetat originea tracica a lui Orfeu. Însasi arta cântului provenea în accepsia vechilor grec i din Tracia. Arrian pomeneste în istoria dedicata patriei sale, Bithynica din sec olul al II-lea î.Hr., o nimfa numita Tracia, cunoscatoare a plantelor tamaduitoare si nascocitoare de melodii. Numele acesteia îl poarta sinuturile tracilor, cunosc ute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Radacina indogerma nica per-/pir/per(k) semnifica stânca, piscul sau "piatra", ceea ce denota cultul tr al unei divinitasi a munsilor, identificata de greci cu frigiana Cybele. Fiul a cesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros si a fost venerat chiar si în epoca Imperiului R oman sub forma de "Heros equitans", a unui razboinic trac calare, reprezentat un eori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munsilor din sud-vest ul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influensa elen a Sabazios. Acest zeu al luminii zamisleste apoi cu Zeisa Mama pe sacerdotul cul tului sau, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu si cu Zamolxis, acesta di n urma fiind numit si Orfeul nordic. [modificare] OrfismulPentru detalii, vezi: Orfism (doctrina de mistere). Mitul este interpretat ca dovada a existensei a unei religii arhaice în Grecia, po ate de origine traca, caracterizata de mistere si de credinsa în nemurirea sufletu lui. K. Meuli (1935) a descoperit în coborârea în Tartarus chiar influensa parasirii t rupului de catre suflet în ritualurile samanice de sorginte scitica. Cercetatorii dateaza raspândirea unei miscari orfice în secolul al V-lea î.Hr. Desi Orfeu este vazu t în mitologia elena clasica, datorita originii sale apolinice, în opozisie cu adeps ii lui Dionysos, mitul sau a influensat misterele dionisiace, în care zeul este de zmembrat, pentru a învia ulterior. Sectansii orfici l-au vazut de fapt pe Orfeu ca preot si inisiator al cultului lui Dionysos Zagreus si nu în postura de cântares. O rfismul a dat nastere multor opere lirice ramase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscuta însa originea mai noua, presupus pitagoreica si egipteana, a scrierilor orfice[4]. Poetul Onomacrit, care a trait în perioada lui Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.), este probabil principalul falsificator al t extelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer si teogoniei l ui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu si lui Musaios. [modificare] Cele mai importante surse scrise ale legendeiMitul lui Orfeu este t ransmis literar de catre ^ : Ibykos într-un fragment poetic, unde este pomenita participarea eroului la expedis ia argonausilor (secolul al VI-lea î.Hr.), transmis în: Priscinian: Grammatici Latin i II, p. 276, ed. Heinrich Kell, sau în fragmentul 306 în PMG[5]. Simonide în fragmentul 62 din operele sale, unde Orfeu se afla probabil pe mare cu argonausii, deoarece cântul sau farmeca si pestii. Fragmentul 567 în PMG[6], ca. 50 0 î.Hr. Pindar în cea de-a patra sa Oda pythica, versurile 176-177, unde sussine originea ap olinica a lui Orfeu (462 î.Hr.). Eschil într-un fragment din piesa de teatru Bassarai (Vulpile), care nu s-a pastrat în regime (prima jumatate a secolului al V-lea î.Hr.). Aici este descrisa pentru prim a oara uciderea lui Orfeu de catre menade si legatura lui cu orfismul tracic, pr in mensionarea munsilor Pnagaion drept sinut originar al acestuia. Euripide în Alcesta, versurile 357-362, unde sunt pomenite puterea cântului lui Orfeu asupra divinitasilor subpamântene si calitasile profetice ale acestuia (a doua jum atate a secolului al V-lea î.Hr.). Orfeu este aici contrastat cu Admetos, care o p ierde pe Alcesta, ceea ce a dus la presupunerea unei versiuni a legendei cu dezn odamânt fericit[7]. Aceasta presupunere ramâne însa neîntemeiata, având în vedere ca puter lui Orfeu asupra lui Hades este pomenita în toate izvoarele asa-zisei versiuni al ternative în contextul altor narasiuni, sub forma unei sintagme. Euripide lauda pu terea lui Orfeu asupra elementelor din nou în Ifigenia în Aulis[8] si în Bacantele,[9] argonaut eroul este pomenit în Hypsipyle[10]. Euripide si/sau epigonii lui sunt dej
a influensasi de rolul pe care-l joaca miticul cântares ca inisiator al orfismului , asa cum reiese si din Rhesus, o piesa atribuita marelui dramaturg, unde Orfeu es te numit împreuna cu discipolul sau Musaios ca sacerdot. În acest rol si nu în cel de cântares el o poate influensa pe Persefona, împiedicând coborârea în infern a sufletului l ui Rhesus[11]. Aristofan se amuza pe seama orfismului în comedia Pasarile (414 î.Hr.), parodiind ge neza lumii dintr-un ou cosmic[12]. Platon îsi manifesta în Banchetul oarecum dispresul pentru Orfeu, care s-a lasat sta pânit de pasiuni[13]. Ca inisiator de mistere, Orfeu este însa pomenit elogios în dial ogul Protagoras[14], unde puterea discursului filosofic asupra mulsimii este com parata cu persuasiunea muzicii. În Timaios Platon deriva numele lui Orfeu din culo area òrphninos, care ar fi fost o combinasie între negru, rosu si alb, culorile mister elor orfice[15]. si în alte opere ale sale, Platon caracterizeaza orfismul în mod po zitiv[16]. În Phaidon, Socrate face totusi apologia inisiatorilor de mistere în gene ral, acestia trebuind sa aiba o sinuta morala impecabila[17]. În Timaios, Platon s e orienteaza probabil dupa genealogiile zeilor din Teogonia orfica[18]. Phanocle: Erotes e kaloi (poezii homoerotice), fragmentul 1: Orfeu se îndragosteste d e Calais si urmarile[19]. Acest fragment, datat în secolul al III-lea î.Hr., pune baz ele interpretarii de mai târziu a lui Orfeu ca homosexual. Poezia este dedicata iu birii eroului pentru un alt argonaut, Calais, fiul lui Boreas. Femeile trace îl uc id în aceasta versiune pe Orfeu deoarece acesta le înstrainase sosii laudând pederastr ia. Capul îi este aruncat în mare si este purtat de valuri pâna pe sarmurile insulei L esbos, unde este înmormântat. Tracele au fost pedepsite de barbasii lor prin stigmat izarea cu tatuaje. Dragostea lui Orfeu pentru Calais este probabil o invensie a lui Phanocle, deoarece motivul nu va mai apare în prelucrarile legendei. Apollonios Rhodios în Argonautica[20]. Orfeu este pomenit în aceasta opera din anul 24 0 î.Hr. ca primul dintre cei 54 argonausi, fiind luat de Iason în expedisie pentru a acoperi ademenirea sirenelor prin cântul sau. Papirusul Berolinensis 44 din Staatsbibliothek Berlin, secolul al II-lea î.Hr.. Or feu este conform acestei scrieri fiul lui Oeagrus si al Calliopei si autorul uno r imnuri de inspirasie apolinica, redactate si îmbunatasite apoi de elevul sau Mus aios [21]. Diodorus Siculus în Istorii[22]. Istoricul sicilian îl compara pe Orfeu cu Dionis, car e la rândul lui a salvat o fiinsa draga lui (Semele) din infern[23]. Publius Vergilius Maro (Vergiliu) în Georgica[24]. În opera sa scrisa între anii 37-39 î r., Vergiliu povesteste episodul morsii Euridicei în cadrul pasajului care trateaz a apicultura, Proteu interpretând pieirea albinelor lui Aristaeus ca pedeapsa a ze ilor pentru urmarirea nimfei. Dupa interpretarea data motivului din Georgice de catre Marcel Detienne în 1971, moartea Euridicei este cauzata aici de dragostea ex cesiva, simbolizata de un apicultor deoarece luna de miere a cuplului fusese nep ermis de lunga. Vergiliu trateaza si coborârea lui Orfeu în infern, punând accentul pe lamentasiile cântaresului, grozaviile împarasiei lui Hades si zadarnicia încercarii d e a o salva pe Euridice. Tonul tragic este preluat de la Orfeu de zeitasile natu rii si de Euridice cea sortita sa ramâna vesnic în lumea umbrelor, pentru a ajunge în final iar în cântul eroului, dupa decapitare. Cercetatorii sunt de acord ca narasiun ea, asa cum se prezinta ea aici, pentru prima oara completa, nu este nascocita d e Vergiliu[25]. Publius Ovidius Naso (Ovidiu) în Metamorfoze[26]. Ovidiu îl considera pe Apollo tatal eroului si foloseste în mare parte cam aceleasi izvoare precum Vergiliu, dar poves teste legenda în Metamorfozele din 43 î.Hr. - 18 d.Hr. mult mai amanunsit. De pilda um bra Euridicei este descrisa schiopatând, din cauza muscaturii de sarpe. Orfeu este caracterizat de hybris fasa de zeii subpamânteni, cântul sau devine demonic. Ovidiu ia pe deasupra în considerare atât izvoarele orfismului cât si elegia lui Phanocle, d eoarece descrie personajul ca dezgustat de femei dupa pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urasc asadar pe cântares datorita dispresului l ui pentru ele. Cântul sau le învinge inisial atacurile, este acoperit de-abia de zgo motele ritualurilor dionisiace, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea ze ului Dionis, cu ajutorul uneltelor unor plugari care fugisera, înspaimântasi de salb aticia menadelor. Sfârsitul legendei este însa la Ovidiu împaciuitor, pentru ca întreved e dupa moartea lui Orfeu o reunire a îndragostisilor. De remarcat este faptul ca n
ici la Ovidiu, ca dealtfel în nici unul din izvoarele antice care consin în întregime legenda, nu este pomenit rolul lui Hermes drept calauzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrarile mai târzii ca de la sine înseles. Cea mai veche mar turie a rolului lui Hermes în legenda o constituie copia reliefului attic din seco lul al V-lea î.Hr. (fig. 2). Mitograful Conon pretinde la începutul secolului I d.Hr. ca moartea lui Orfeu nu s -ar fi datorat bacantelor lui Dionis, ci femeilor trace jignite de indiferensa s a pentru ele. Acestea l-au sfâsiat furioase si i-au aruncat madularele în mare. Zeii pedepsira atunci Tracia cu o molima de ciuma, a carei raspândire nu a putut fi st avilita decât odata cu recuperarea capului lui Orfeu. Acesta fu gasit cântând la guril e râului Meles si încredinsat unui mormânt deasupra caruia se înalsa templul unui cult c are excludea femeile[27]. Pausanias gaseste în Descrierea Eladei cuvinte de lauda pentru Orfeu[28], mai ales în cartea 9, 30,4, unde îl caracterizeaza ca inisiatorul unei confraternitasi care excludea femeile, ucis din furia menadelor îmbatate de vin. Philostrat descrie în Heroicos si în Vita Apollonii de la cumpana dintre secolele al I lea si al III-lea d.Hr. circumstansele ridicarii unui oracol al lui Orfeu pe ins ula Lesbos, care a fost apoi interzis de însusi Apollo, devenit invidios pe popula ritatea eroului[29]. Argonautica Orfica din secolul al IV-lea d.Hr. este dedicata în întregime aventurilor lui Orfeu ca argonaut. Personajul este aici de-a dreptul un taumaturg, care misc a ambarcasiunea Argo doar prin puterea cântului sau, cu ajutorul careia poate stapân i dealtfel atât stâncile cât si sirenele[30]. Studiul izvoarelor releva cunoasterea lui Orfeu întâi în postura de argonaut si cântares , apoi în cea a inisiatorului unui cult [31]. Conform lui Jan Bremmer, chiar si ip ostaza ca homosexual aparsine unei versiuni mai vechi a legendei, care consinea uciderea lui Orfeu, dar nu si episodul cu Euridice[32]. [modificare] Orfeu în literaturaMitul a fost des prelucrat si citat, de pilda de: Quintus Horatius Flaccus (Horasiu): Epistula ad Pisones din Ars poetica, ca. 13 î. Hr[33]. Orfeu este apreciat de Horasiu ca îmblânzitor al naturii feroce prin arta lu i poetica. În acest fel a fost privit poetul apoi de catre majoritatea autorilor p atristici. Autor anonim: Sir Orfeo. Poem în limba engleza (1300)[34]. Dante Alighieri: Divina Comedie (ca. 1307-1321). Orfeu este pomenit în al IV-lea cân t al Infernului[35]. El se afla împreuna cu alsi scriitori si filosofi ai Eladei în ce rcul exterior al Infernului, în limb. Angelo Poliziano: Festa di Orfeo (1470), bazata pe versiunea lui Vergiliu, si Fa bula di Orpheo, piesa de teatru scrisa probabil în 1480, publicata în 1494[36]. Text ul acestei piese, care are loc intr-un mediu pastoral, este astazi greu de recon struit. El este transmis în trei versiuni, corupte probabil de textul Orphei Trago edia, strain operei lui Poliziano. Pedro Calderón de la Barca: El divino Orfeo. piesa de teatru (1663). Aceasta alego rie crestina a mitului se bazeaza pe versiunea lui Vergiliu. Aristaeus este pent ru Calderón Satana, care o seduce cu ajutorul sarpelui pe Euridice. Aceasta este în sensul tipologic Eva si în sensul anagogic sufletul crestinului (cf alegoriei în exe geza crestina). Doar Hristos, simbolizat de Orfeu, poate salva apoi sufletul. Johann Wolfgang von Goethe: Urworte. Orphisch. poezie (1817, publicata în 1820) co mpusa din cinci stanse, purtând conform imnurilor asa-zis orfice (de fapt de prove niensa elenistic-egipteana, pomenite în Saturnalia de Macrobius) titlurile grecesti Daimon, Tyche, Eros si Ananke, carora un Goethe la vârsta senectusii le adauga tit lul Elpis (Speransa). Primele patru stanse au ca teme determinarea destinului um an, hazardul, iubirea si necesitatea[37]. Mihai Eminescu: Memento mori, poezie (1872), strofele 54 si 55[38] În Povestea mag ului calator în stele (poezie postuma) este amintita harfa lui Orfeu[39]. Rainer Maria Rilke: poezia Orfeu. Euridice. Hermes (1904)[40], inspirata de reli eful attic din fig. 2 [1], si ciclul Sonetten an Orpheus (1922)[41]. În poezia din 1904 domina tonul elegiac, prin care este înfasisata o Euridice hieratica, aparsi nând deja în timpul ascensiunii alaturi de Hermes împarasiei lui Thanatos. Puterea art
ei sau a iubirii se dovedesc a fi iluzorii. Ciclul sonetelor are doar ca tema ge nerica arta poetica, reprezentata de Orfeu. Dino Campana: ciclul Cânturi orfice, creat între 1912 si 1913, publicat în 1914. Osip Mandelstam: poezie fara titlu din 1920, inspirata de opera Orfeo ed Euridic e de Gluck. Eul liric se adreseaza aici Euridicei, care traieste în cânturile poesil or într-o vesnica primavara, contrastata cu iarna aspra de la Moscova. Jean Cocteau: Orfeu, piesa de teatru (1926). Piesa poarta subtitlul O tragedie: ca profetul unui oracol, Orfeu interpreteaza poetic bataile de copite ale unui cal (Pegas!) sinut într-o camarusa îngusta. Auditorii sai, în frunte cu Euridice, sunt in sensibili fasa de aceste semnale. Arta poetica este atacata aici din toate parsi le: Euridice vrea sa-l otraveasca pe Pegas pentru a-l avea pe Orfeu în întregime, ba canta Aglaonice este concurenta artistului pe tarâmul poeziei. Pâna la urma Orfeu îsi pierde atât sosia cât si inspirasia poetica. În rolul mesagerului Hermes apare în piesa personajul Heurtebise, care demonstreaza în mod realist poetului ca lumea de apoi nu este accesibila decât ca reprezentare, printr-o oglinda. Cunoscuta condisie pentr u salvarea Euridicei este încalcata dintr-o greseala, ca în cunoscuta opereta de Off enbach: Orfeu se împiedica si îsi zareste astfel sosia. Rivala Aglaonice îl discredite aza apoi pe artist în fasa unui juriu si determina sacrificarea acestuia. Capul po etului se rostogoleste pe scena si ajunge pâna la urma pe un bust. În aceasta pozisi e este interogat de oficialitasi si îl identifica pe Heurtebise cu Jean Cocteau. A semeni creasiei artistice, ajunsa numar de circ, este ridiculizata si moartea, c are este astfel din nou învinsa, chiar daca prin procedeele iconoclaste tipice art istului modern, care nu mai este subiectul inspirasiei divine, ci doar observato rul analitic al dramelor si al miturilor in statu nascendi[42]. Jean Anouilh: piesa de teatru în patru acte Eurydice (1941, reprezentata în 1942). P iesa, care îsi propune sa ia în considerare si perspectiva Euridicei, nu s-a bucurat de succes. Nimfa din legenda este aici o actrisa cu ambisii artistice similare s etei de absolut a lui Orfeu, care este un muzician de strada. Aceasta sete îl carac terizeaza pe amândoi mai degraba în trairile personale. Tema iubirii este sussinuta de dialoguri psihologizante, abundând în acelasi timp de conotasii mitologice. Îndrago stisii devin victimele unei societasi mercantile si intrigante, reprezentate de parinsii lor si de trupa de teatru careia îi aparsine Euridice. Desi Euridice moar e într-un accident, adevarata ei nimicire are loc în sufletul lui Orfeu, atunci când a cesta afla de fosta ei relasie cu directorul ansamblului. Un Hermes luând chipul l ui Monsieur Henri, un martor pâna atunci mut al întâmplarilor, îi cere unui Orfeu îndurera t sa-si astepte iubita timp de o noapte la restaurantul garii unde o cunoscuse. Interdicsia clasica de a o zari pe Euridice este încalcata aici datorita geloziei impulsive a artistului. Rolul principal al femeii este justificat de preocuparea obsesiva cu trecutul acesteia. În ultimele acte dispar aproape în întregime referinse le la condisia artistica, ele fac loc unei analize a legaturilor dintre Eros si moarte. În final, Orfeu gaseste doar prin sinucidere o modalitate de a fi alaturi de Euridice. Ca si în opereta lui Offenbach sau în piesa de teatru a lui Cocteau, ca litasile artistice ale lui Orfeu sunt aici ignorate, punctual chiar contestate[4 3]. Gottfried Benn: Moartea lui Orfeu, poezie (1946). Ingeborg Bachmann: Dunkles zu sagen. poezie (1952, publicata în 1953). Cântul lui Or feu nu marcheaza la Bachmann o biruinsa, nu denota nici macar înfruntarea temerara , ci invoca el însusi moartea. Poetul face, precum Orfeu, sa rasune pe coardele vi esii moartea, are lucruri întunecate de spus. El este cel care intuieste râul întunecat e care deocamdata (dar pentru cât timps) nu este atinsa fiinsa iubita. Muzica nu m ai este fermecatoare, ci atinge o coarda a tacerii si lasa întunericul sa se astea rna. Îndragostisii descopera astfel ca nu-si aparsin unul celuilalt. În ultima strof a este totusi întrezarit un licar de lumina, caci speransa se naste, ca în poezia lu i Goethe, odata cu asumarea unei condisii tranzitorii. Tennessee Williams: Orfeu în infern (Orpheus Descending), piesa de teatru (1957). Piesa, reprezentata prima oara de teatrul Martin Beck din New York, este cea dea cincea prelucrare a dramei extrem de controversate Batalia îngerilor (Battle of Angels), din 1940. Motivele crestine ale versiunii inisiale sunt înlocuite aici de motive mitologice, care sunt interpretate din perspectiva psihanalitica. Orfeul modern al lui Williams este Val Xavier, un chitarist care-si câstiga pâinea prin cl
uburile de jazz din New Orleans. El coboara din proprie inisiativa în infern, renu nsând la o existensa nestatornica, de Don Juan, pentru relasia cu o femeie captiva într-o casnicie nefericita, Lady Torrance. Setea de purificare, de schimbare radi cala a personajului este simbolizata de o haina din piele de sarpe. În infernul pe care si-l alege, un orasel din delta fluviului Mississippi, Orfeu este privit cu suspiciune datorita atitudinii sale neconformiste. Atunci când Lady Torrance se ho taraste în fine sa renunse la dependensa fasa de sosul ei, acesta din urma o împusca si arunca vina asupra lui Val, care este ucis de locuitorii furiosi ai oraselul ui[44]. . Heiner Müller: Orfeu întors cu plugul (Orpheus gepflügt), poem în proza (1958, publicat în 1975). Dramaturgul german îl caracterizeaza pe cântares drept barbatul care n-a putu t astepta, aceasta descriere denotând mai degraba insasietatea sexuala, la care fac e aluzie si Virgiliu, decât iubirea în sine. Moartea Euridicei este si cauzata în acea sta interpretare de relasiile sexuale reluate în timpul lauziei, pierderea ei pent ru a doua oara datorându-se apoi nerabdarii barbatului de a o poseda "înainte sa fi fost noua în carne". Pentru a evita în viitor asemenea inconveniense, Orfeu nascoces te iubirea pentru baiesandri si nu poate fi atins de furia muierilor datorita cântul ui sau. Müller îl parafrazeaza pe Ovidiu[45] atunci când descrie moartea eroului sub p lugurile scapate de sub mâna saranilor, care nu jucasera nici un rol în arta lui. Ab solutizarea iubirii si a nosiunii de l'art pour l'art sunt deci criticate de Müller prin deformari aduse chiar perspectivei mitologice. Iosif Brodski: Orfeu si Artemis, poezie (1964). Ca la Mandelstam, poetul îndura la Brodski vitregiile iernii. Cântaresul mitic a devenit aici "noul Orfeu", care pri veste urmele salbataciunilor în zapada, carora Artemis le-a pierdut urma. Acest Or feu este în serviciul puterii, în funcsia de urmaritor, cenzor si falsificator. Poez ia este scrisa în perioada în care Brodski a fost acuzat de parazitism si a devenit o sinta a calomniilor multor colegi de breasla. Mircea Eliade: În curte la Dionis, nuvela (1977) în care cuplul Adrian si Leana repr ezinta pe Orfeu si Euridice. La Eliade se inverseaza (aparent) rolurile , Leana este cea care, în postura unei cântarese de prin cârciumile bucurestene din perioada i nterbelica, farmeca fiarele cu cântul ei. Aceste fiare sunt atât oamenii în stare nat si cei în condisia lor culturala desacralizata. Poetul Adrian, care-l întruchipeaza p e Orfeu, sufera în schimb de amnezie, ca si cum el ar fi baut din râul infernal Leth e. Cântul Leanei este singura cale de salvare, o salvare prin arta poeziei pe cale mistica, asa cum recunoaste Orfeu, în rolul unei instanse reflexive, a apologetul ui si profetului aici. Poeziei îi sunt atribuite trasaturi religioase si deci rolul de a reprezenta Spiritul, atitudine nu foarte îndepartata de Herder, dar denotând si n eîncrederea în conceptele politice si culturale ale lumii moderne, tipica gândirii lui Spengler sau Nae Ionescu. Inversate sunt ipostazele protagonistilor si în cazul m otivului pierderii, Leana aparând dupa un tratament psihanalitic ca vaduva, o pierde re reala nefiind însa specificata în text. Tematizata este deci si neputinsa stiinsei de a cuprinde incomensurabilul[46]. Salman Rushdie: Pamântul de sub talpile ei (1999), romanul dragostei dintre Vina A psara si Ormus Cama, doi membri ai unui grup de muzica rock. Vina se prabuseste si nu poate fi salvata de cântul lui Ormus. Trebuie amintit si spectacolul Orfeu
sau Cum sa te dezbraci de pene, regizat la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti în 2005 de Nona Ciobanu pe texte de Gellu Naum si muzica de Alexander Balanescu[47 ]. [modificare] Orfeu în operele filosoficePlaton este unul din gânditorii care îsi expri ma antipatia fasa de Orfeu. Aceasta atitudine trebuie înseleasa din perspectiva po zisiei în general critice a filosofului fasa de tagma artistilor, asa cum reiese e a mai ales din Republica. În cuvântarea lui Phaidros despre Eros în Banchetul Orfeu es te acuzat de moliciune si lasitate pentru ca nu s-a sinucis din iubire. Zeii i-a u harazit deci acestuia o pedeapsa binemeritata printr-o imagine înselatoare a Eur idicei si prin moartea violenta[48]. Doar Boethius îl urmeaza pe Platon în verdictul negativ asupra cântaresului, care este pentru teologul roman calauzit doar de pas iuni. Acest verdict este repetat de-abia de unii umanisti, majoritatea parinsilo r bisericii asemuindu-l în schimb pe Orfeu cu Hristos (vezi notele la capitolul de
spre artele plastice). În perioada renasterii Orfeu este redescoperit ca reprezentant al muzicii. Presuir ea artei muzicale ca limbaj inisial al înselepciunii se datoreaza platonicienilor florentini, care înseleg din perspectiva teologiei crestine influensa orfismului a supra lui Platon, dând pe deasupra filosofiei iubirii din Banchetul o noua interpret are, în care Orfeu este artistul arhetipic[49]. Marsilio Ficino este principalul a pologet al personajului, el marturiseste în dedicasia operei sale din 1469, In Con vivium Platonis sive de Amore, ca a aflat cu ajutorul lui Orfeu de puterea nesar murita a lui Amor asupra lumii întregi[50]. Ficino îi rezerva iubirii ca sublimasie a pasiunilor senzuale un rol central în gnoseologie, ea fiind caracteristica sufle tului nemuritor. Acesta se afla pe o treapta intermediara a fiinsei, între trup si divinitate. Ficino s-a identificat chiar cu Orfeu, compunând dupa propriile spuse imnuri orfice si acompaniindu-se la un instrument asemanator cu lira. Unul din precursorii empirismului, Francis Bacon, presuieste la Orfeu dupa model ul patristic capacitatea de a stapâni natura. Trasaturile sacerdotale ale eroului trac se contopesc cu cele ale unui maestru stapân pe arta sa în capitolul Orpheus, or Philosophy din opera sa din 1607, De sapientia veterum. Arta cântului este astfel interpretata ca un act normativ, care este necesar pentru a disciplina conviesui rea în societate si pentru a ordona gândirea. Aceasta interpretare rasionalista se întâl neste atât la Giambattista Vico[51] cât si la Leibniz[52]. Analogia dintre filosofie si muzica intensioneaza s-o confirme si Jean-Jacques R ousseau, atunci când îsi aminteste în Confesiunile sale cum ar fi dorit sa-si gaseasca d oar în muzica fericirea, asemeni unui Orfeu modern[53]. Autorul Contractului social co nsidera însa muzica drept expresia originara a sufletului, legata de afecte si pre liminara logos-ului. Inefabilul si frumusesea artei, percepute numai cu simsamin tele, constituie si pentru Johann Gottfried von Herder o premiza a filosofarii. Filosoful si artistul cu darul poeziei sunt predestinasi, asemeni lui Orfeu, sa conduca nasiunile spre umanitate. Poezia însasi este la Herder o filosofie a viesii[ 54]. Latura demonica, dionisiaca a personajului îl intereseaza pe Georg Friedrich Creuz er, filolog care l-a influensat în mod hotarâtor pe tânarul Nietzsche. În opera sa Dyoni sus sive Commentationes academicae de verum bacchiarum orphiarumque originibus e t causis din 1802, Orfeu nu este vazut doar ca poetul apolinic, civilizator, ci si ca inisiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia în considerare atât aceasta dubla ipostaza cât si aprecierea data muzicii de catre Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocita a voinsei în al sau opus magnum Lumea ca voinsa si reprezent are[55] din 1819) atunci când defineste caracterul dionisiac al relasiei dintre muzic a si filosofie. În Nasterea tragediei din spiritul muzicii din 1872 Nietzsche subsum eaza sub numele lui Orfeu curentele idealiste în filosofie, pe care le combate ca a polinice. Socrate îsi gaseste sfârsitul ca un nou Orfeu datorita forselor dionisiace ca rora li se împotrivise. Aceste forse au dat nastere în perioada de supremasie a plat onismului la diverse culte secrete, printre altele si orfismului[56]. Ca simulac re ale forsei vitale, acestea au putut fi integrate în idealismul metafizic. Nu Or feu, ci Dionis este de aceea la Nietzsche reprezentantul muzicii. Atitudinea dep reciativa fasa de Orfeu si orfism devine evidenta dupa ruptura cu Wagner, care e ste caracterizat în capitolul 87 (Despre vanitatea artistului) din stiinsa vesela (188 2) drept un Orfeu al tuturor mizeriilor secrete (verdictul este repetat în Nietzsche contra Wagner, 1895). Tendinsele ascetice ale orfismului sunt evidensiate deja în c apitolul 5 (Întrecerea lui Homer) din Cinci preambuluri pentru cinci carsi nescrise (1 872). [modificare] Orfeu în muzica ^ 3. Orfeu în mijlocul animalelor, mozaic roman din Museo archeologico regionale d i Palermo, fotografie Giovanni Dall'Orto.Personajul a inspirat pe mulsi muzicien i, de exemplu:
Angelo Poliziano a conceput nu numai versuri cu acest subiect, ci si drama muzic ala Favola di Orfeo din 1480, reprezentata în Mantova cu ocazia nunsii lui Frances co Gonzaga cu Isabella d'Este. Drama se orienteaza dupa versiunea data de Vergil iu legendei si se încheie cu sacrificarea lui Orfeu de catre bacante, datorita fap tului ca devenise pederast[57]. Muzica, compusa probabil de mai mulsi compozitor i mantovani, nu s-a pastrat, dar trebuie mensionata încercarea ansamblului Huelgas d in 1981 de a o reconstrui cu ajutorul unei compilasii[58]. Jacopo Peri: opera L´Euridice dupa favola drammatica în trei acte a lui Ottavio Rinucc ini, reprezentata în 1600 la Florensa, cu ocazia nunsii Mariei de´ Medici cu Henric al IV-lea al Fransei. Aceasta prima opera din istoria muzicii ale carei note s-a u pastrat a fost reprezentata exclusiv pentru mireasa care-si sarbatorea în Floren sa natala singura nunta, fara mire. Reprezentasia a inclus si pasaje compuse de Giulio Caccini, concurentul lui Peri. În drama lui Rinuccini Orfeu reuseste sa-si salveze sosia. Giulio Caccini: opera L´Euridice dupa aceeasi favola drammatica a lui Ottavio Rinucc ini, reprezentata în 1602 la Florensa. Caccini, cântares la curtea Medicilor, concur ase deja cu Peri pentru a fi însarcinat cu organizarea festivitasilor din 1600, da r nu reusise sa-si impuna atunci si propria compozisie cu tema Euridice. Versiunea reprezentata în 1602 este mai complexa din punct de vedere muzical decât cea a riva lului Peri, care folosise mai multe recitative. Claudio Monteverdi a compus, sub mecenatul principilor de Gonzaga ca si Polizian o, prima opera cu numele LOrfeo, cu un libret în cinci acte de Alessandro Striggio, reprezentata în 1607 în Mantova. Tema rugii lui Orfeu în fasa unui Charon indiferent si cea a salvarii Euridicei îi permit compozitorului sa straluceasca cu pasaje muz icale extrem de elaborate, care asimileaza influensa madrigalelor. Ca în madrigale le sale, Monteverdi nu pregeta sa introduca disonanse si modificari bruste de te mpo atunci când exprima muzical mari pasiuni. Remarcabil este si spectrul neobisnu it de larg de instrumente care acompaniaza nelinistea si durerea lui Orfeu, care permite dealtfel chiar executarea unei mici uverturi, precum si a pasajelor ins trumentale între acte. Monteverdi pune prin aceasta inovasie bazele orchestrasiei operei moderne, ceea ce îl determina pe Theodor W. Adorno (1978) sa declare ca toc mai lui Orfeu i se datoreaza arhetipul operei. Opera lui Monteverdi se încheie cu salvarea cântaresului de catre Apollo, conform unei revizii a libretului de catre Striggio, care în prima versiune îl lasase pe erou prada bacantelor. Sfârsitul acesta senin este retractat apoi în numeroasele prelucrari moderne ale operei.[59]. Jean-Philippe Rameau : cantata Orphée (cca. 1721). Georg Philipp Telemann: opera Mirabila statornicie a iubirii sau Orfeu (1726), p relucrata drept Iubirea dornica de razbunare sau Orasia, regina vaduva în Tracia ( 1736). Libretul consine recitative si arii în limbile franceza, italiana si german a, preluate din alte opere. Orasia este o regina traca îndragostita de Orfeu, care se face vinovata de moartea Euridicei. Orfeu încearca zadarnic sa-si salveze iubi ta din infern si este ucis pâna la urma de regina traca. Tragedia Orasiei este aic i subiectul principal, prin sinuciderea acesteia se si încheie opera. Christoph Willibald Gluck încearca sa reformeze genul operei eroice cu Orfeo ed Eu ridice, reprezentata pentru prima oara la Viena, în 1762. Altfel decât Monteverdi în o pera sa lirica, Gluck îsi propune, secundat de libretistul Rainieri de´ Calzabigi, s a simplifice narasiunea si pasajele de canto pentru a obsine mai multa credibili tate din punct de vedere dramatic. Justificarea ariilor, a pasajelor corale si a dansurilor de cursul acsiunii este subordonata de asemenea acestei intensii. Într -o prelucrare mai târzie, reprezentata în 1774 la Paris, compozitorul renunsa parsia l la aceste principii prin adaosuri la partiturile de canto. Zbuciumul dramatic nu este însa aplanat, având în vedere faptul ca, si la Paris, opera începe cu un strigat sfâsietor al lui Orfeu, care tocmai afla de moartea Euridicei. Aceasta va fi în fin al readusa în lumea celor vii de catre Amor. Opera lui Gluck are deci un sfârsit fer icit, morala secolului al XVIII-lea nepermisând sa ramâna virtutea nerecompensata. O pera este reprezentata în prezent de obicei în prelucrarea lui Hector Berlioz din 18 59, cu o orchestrasie adaptata ansamblurilor moderne si cu o partitura de alto a rolului principal[60]. Joseph Haydn: opera L'anima del filosofo ossia Orfeo ed Euridice (1791), concepu ta în cinci acte, dar ramasa fragment si reprezentata pentru prima oara de-abia în 1
951 la Florensa. Cele patru acte care s-au pastrat au o acsiune care, lipsind li bretele, nu mai poate fi reconstruita. Ea se orienteaza în linii mari dupa textul lui Vergiliu, cu adaosul unei introduceri în care Orfeu o salveaza pe Euridice de oamenii salbatici ai padurii si o ia de sosie. În actul patru, bacantele poarta ca pul lui Orfeu spre Insula Bucuriei, dar sunt surprinse pe mare de o furtuna, car e probabil le va nimici[61]. Gioacchino Rossini: cantata Il pianto d´armonia per la morte d´Orfeo (1808). Franz Schubert: Lied des Orpheus, als er in die Hölle ging, lied pe versurile lui Johann Georg Jacobi (1816). Textul numeste iubirea în general ca motiv al coborârii în infern, nu pe Euridice. Liedul, compus de Schubert la vârsta de 19 ani, este cons iderat ca fiind mai degraba nereusit din punct de vedere muzical. Hector Berlioz: La mort d'Orphée. Monologue et bacchanale pour ténor, choeur de femm es et orchestre, compozisie pentru cor (1827). Franz Liszt: poemul simfonic Orfeu (1854). Inspirat de opera lui Gluck, poemul a f ost creat inisial ca preludiul acesteia[62]. Jacques Offenbach: opera burlesca Orfeu în infern (1858), pe libretul lui Hector C rémieux si Ludovic Halévy[63]. Deja intriga se dovedeste a fi la Offenbach o parodie a mitului, care acuza dubla morala a societasii burgheze: cuplul Orfeu/Euridice este cuprins de lehamite reciproca, dar convensiile sociale stau în calea unui di vors. Euridice întâlneste ca într-o înscenare de roman pastoral un ciobanas, de care se lasa foarte benevol sedusa. Acesta este însa stapânul infernului si o rapeste pe nim fa în lumea subpamânteana. Violonistul Orfeu nu simte decât usurare vazându-se eliberat de catusele casniciei, dar este obligat de o Opinie Publica personificata sa-si caute sosia. Astfel ajunge Orfeu întâi în Olimp, unde domneste aceeasi discordie ca în l umea muritorilor. Jupiter, numit în mod ghidus papa Piter sau Jupin, este obligat de J uno sa i-o ceara lui Pluto pe Euridice înapoi. În al doilea act zeii olimpieni vizit eaza de aceea infernul, considerând vizita dealtfel drept o distracsie binevenita. Jupiter o seduce la rândul lui pe Euridice si o ascunde în rândurile bacantelor, care îi atrag pe tosi zeii sa se alature cancan-ului lor dezlansuit. Euridice este însa descoperita si cedata lui Orfeu, care nu arde deloc de nerabdare sa o zareasca. Jupiter este cel care provoaca pâna la urma deznodamântul clasic, printr-un fulger c are îl sperie pe Orfeu si îl obliga, ca în legenda, sa se întoarca spre Euridice. Destin ul acesteia nu mai intereseaza, ea ramâne pur si simplu o bacanta[64]. Richard Wagner: opera bufa Comedie în stil antic. O capitulare (1870), care vrea s a fie un persiflaj la adresa operei lui Offenbach si în acelasi timp al haosului c are domnea dupa parerea compozitorului la Paris înainte de capitularea Fransei în fa sa Germaniei. În viziunea destul de confuza a lui Wagner, Victor Hugo se iveste di n cloaca pariziana si devine martorul unei ceremonii în care alsacienii si lorenii jura cu un fals patetism credinsa Fransei. Întors în infernul de la Paris, poetul a sista la încercarile gratuite, pline de zarva, ale politicienilor de a ridica (la propriu, cu un balon!) spiritul francez în slavi. Jacques Offenbach apare si cere calmul. În pofida originii germane el este acceptat de tosi ca lider, caci este un individ internasional. Parizienii îl urmeaza ca niste sobolani pe acest Orfeu aflat în rolul flautistului vrajitor din Hameln. Finalul consta într-o apoteoza a lui Off enbach, în cadrul careia francezii vor sa civilizeze si spiritul îngust al teutonilo r. Opera deborda nu atât de idei umoristice cât de antisemitismul compozitorului, de invidia lui pentru succesul enorm al colegului de breasla si de temerile fasa d e o hegemonie culturala a Fransei în Europa[65]. Claude Debussy: opera în cinci acte Orphée roi cu un libret de Victor Segalen, ramas a în stadiul de proiect (cca. 1907). Segalen lucreaza pâna în anul 1916 la o prelucrar e a mitului care sa-l caracterizeze pe Orfeu, altfel decât operele precedente, ca tipul artistului neînseles. De aceeasi parere cu Segalen, Debussy intensiona sa co mpuna pentru rolul lui Orfeu doar pasaje de canto. Acesta este caracterizat, con form concepsiei romantice, drept artist traind în turnul lui de fildes, care accep ta la rugaminsile Euridicei sa fie regele tracilor. Neînseles atât de supusii sai cât si de Euridice, Orfeu trebuie sa renunse la arta cântului pentru a-si gasi o feric ire banala în casnicie. Sosia îi va înselege pâna la urma aspirasiile si se va sacrifica pentru arta lui. Orfeu o urmeaza în lumea de apoi, dar se îndoieste ca o va gasi ac olo. Umbra Euridicei se dovedeste într-adevar a fi preoteasa menadelor, pe care ar tistul o învinge cu puterea cântului sau. Reîntors în patrie, Orfeu este ucis de menadel
e setoase de razbunare. Ernst Krenek: opera Orpheus und Euridyke (1923), dupa o piesa de teatru conceput a de Oskar Kokoschka în timpul razboiului, între 1915 si 1917. Piesa este creata în co ntinuarea unor opere lirice prin care pictorul si poetul Kokoschka îsi exprimase i ubirea pentru Alma Mahler, în care perechea de îndragostisi renunsa prin unire la in dividualitate (un motiv cultivat dealtfel si de Art Nouveau sau de literatura de Fin de siècle). Procesul de creasie literara a fost însosit de numeroase schise ale p ictorului, înfasisând un Orfeu deznadajduit pe câmpul de lupta sau, alaturi de Euridic e, în postura de victima a furiilor. Dupa premiera dramei din 1917, Kokoschka dedi ca reprezentasiei teatrale un tablou cu Orfeu si Euridice. si muzica lui Krenek, c onceputa inisial ca prelucrare pentru pian a piesei de teatru, se mulsumeste cu un rol oarecum ilustrativ, punând doar accentul pe natura demoniaca a femeii mai m ult decât piesa. Tânarul compozitor avea pe atunci o relasie cu Anna Mahler, fiica A lmei, si era influensat de misoginismul lui Otto Weininger. În piesa apare pe lânga Orfeu si Euridice perechea Amor si Psyche, un cuplu nefericit care dubleaza pers onajele principale. Acest adaos a fost probabil influensat de teza de doctorat a lui Weininger: Eros und Psyche. Eine biologisch-psychologische Studie. Legatura d intre îndragostisi este pecetluita printr-un inel cu inscripsia Allos Makar, o anagr ama a numelor Oskar si Alma. Acesta este înghisit de sarpele care o musca pe Eurid ice si îi sorteste o existensa alaturi de Hades, dupa ce a fost rapita de catre fu rii. Ca la Offenbach, Euridicei îi sunt conferite trasaturi ale Persefonei. Aceast a are o relasie cu stapânul Infernului si este înjunghiata de Orfeu din cauza aceast a, chiar în timpul salvarii ei. Eroul este condamnat sa subziste în mijlocul unor ru ine, unde îsi gaseste lira si îsi ridica glasul pentru a-si exprima ura pentru Eurid ice. Acest cânt atrage mulsimea, care se lasa prada unui extaz bacanal care culmin eaza prin spânzurarea lui Orfeu. În timp ce perechea Amor/Psyche îsi gaseste fericirea prin vindecarea lui Amor de orbire, Orfeu este sugrumat chiar si în infern de Eur idice. Legatura dintre cei doi se dovedeste a fi ura, nu iubirea. Lira cântaresulu i este în final redata pamântenilor. Carl Orff a prelucrat de mai multe ori (în 1923, 1929 si 1940) opera lui Monteverd i. Darius Milhaud: opera Le malheurs d´Orphée (1924). Kurt Weill: cantata Der neue Orpheus (1925) pe textul lui Yvain Goll. Paul Hindemith a prelucrat si el LOrfeo de Monteverdi (1943/1944). Igor Stravinski: baletul Orfeu (1947)[66]. Jean-Louis Martinet: poemul simfonic în doua parsi Orphée (1945, revizuit în 1965). Georges Auric: muzica filmului Orfeu de Jean Cocteau (1950). Bruno Maderna: versiune a lui Orfeo de Monteverdi (1967). Alexandr Zhurbin: Orfeu si Euridice, opera rock (1975) cu un succes enorm în fosta URSS. Luciano Berio: Orphéo (1969/1970) si Orphéo II (1984), prelucrari ale operei LOrfeo d e Monteverdi, cu multe alte citate si cu un final tragic. Hans Werner Henze: baletul Orpheus pe baza textului lui Edward Bond (1976-1979), reprezentat în 1979 la Stuttgart. Compozisia are si o versiune pentru sala de con cert. La Henze si Bond Orfeu nu se distinge inisial prin calitasi artistice, ci este un om simplu, caruia de-abia Apollo, un potentat în rolul de mecena, îi permite , acordându-i o lira, sa-si dezvaluie aptitudinile muzicale. Dragostea artistului pentru saranca Euridice îl deranjeaza pe acest mecena, care doreste sa asculte doa r elogiile adresate lui. În ciuda puterii uriase a lui Apollo, care îi are în subordin e pe Persefona si Hades, Orfeu reuseste s-o salveze pe Euridice prin cântul sau, d ar numai pentru scurt timp. Temele muritorilor sunt sussinute liric, de instrume nte cu coarde, pe când muzica lui Apollo este interpretata de instrumente metalice , de percusie sau de suflat. Când nimfa cade din nou prada lui Hades, Orfeu îsi pier de minsile si îsi zdrobeste lira, ceea ce provoaca plecarea aristocraticului Apoll o. Eroul însa se emancipeaza ca artist de influensa zeului si interpreteaza pe lir a lui sfarâmata un cântec nou, care trezeste morsii la viasa si pecetluieste în acest fel chiar sfârsitul infernului. În final, Orfeu danseaza alaturi de Euridice si de a lsi muritori. Muzica oamenilor, devenita pentru un timp arta lui Apollo, revine prin distrugere si haos la originile ei. Sfera mitului îl preocupa în continuare pe Henze, care a prezentat în 2004 la Berlin drama muzicala Aristaeus.
Philip Glass: opera Orphée (1993) dupa filmul lui Cocteau din 1949. Dinu Ghezzo (profesor de muzica la NYU, originar din România): In Search of Eurydi ce, improvizasie pentru pian solo, narator si electronic sound (1996). Umbah: Orpheus, piesa Death Metal din albumul Solaris (1997). Japanic: Orpheus Express, piesa rock din albumul Red Book (1999). Above the Garage: Descent of Orpheus, Game-Soundtrack (1999). CreamClub2200: Orpheus, muzica ambient (2000). EtherGun: Engines of Orpheus, muzica trance (2000). Un fragment se poate audia p e D 30 Orpheus digital Manfred Stahnke: Orpheus Kristall (2002), Opera pentru doua medii reprezentata la a 8-a Bienala a Teatrului Muzical de la München cu un concept interactiv, care a p ermis unor muzicieni aflasi departe de locul reprezentarii sa influenseze cursul narativ si muzical al operei prin secvense transmise prin internet (online). Alexander Balanescu: muzica pentru piesa de teatru Orpheus sau Cum sa te dezbrac i de pene (2005). [modificare] Orfeu în artele plastice 4. Moartea lui Orfeu, stamnos attic cu figuri rosii de Hermonax, ca. 470 î.Hr., Mu sée du Louvre, G 416. Fotograf: Jastrow (2006)Una din cele mai vechi reprezentari ale lui Orfeu se întâlneste pe o metopa din tezaurul Sikyonienilor din Delfi, unde a cesta se afla în rândul argonausilor, alaturi de un alt cântares (ca. 550 î.Hr.). Aceast a reprezentare corespunde versiunii celei mai vechi a legendei, legata de mitul argonausilor. De obicei, Orfeu este învesmântat în pictura Greciei antice în portul trac , cu cizme, himation cu motive geometrice si tichie frigiana (inisial o caciula din blana de vulpe, împrumutata chiar din portul bacantelor învesmântate cu piei de an imale). Scenele tipice sunt ulterior cea a cântului si cea a morsii eroului. Moart ea sa violenta este înfasisata de pilda în imaginea din stânga (Fig. 4), dar si pe o a mfora în British Museum, Londra SA 709 sau pe hidria 90156 aflata în Boston Museum of Fine Arts. În pictura greaca, tracele din aceasta scena sunt caracterizate foarte des prin tatuajele de pe brase, care dupa Phanocle sancsioneaza chiar crima lor (vezi capitolul despre Cele mai importante surse scrise ale legendei). Desparsirea de Euridice este reprezentata în arta în toate secvensele posibile (cu p usin înainte de zarirea Euridicei (a), chiar în momentul întoarcerii lui Orfeu (b), im ediat dupa aceasta (c), în timp ce îndragostisii îsi iau ramas bun (d) sau în momentul d esparsirii (e)[67], ceea ce denota interesul deosebit pentru lirismul temei. O f ormulare frumoasa a tipului d se întâlneste într-o copie romana a unui relief attic (v ezi ilustrasia capitolului Legenda, fig. 2 [2]). Gestica duioasa a perechii este o pusa acolo într-o armonie formala desavârsita fermitasii cu care Hermes îsi îndeplineste rolul de calauzitor în lumea umbrelor. O categorie aparte o formeaza scenele reprezentate pe vasele gasite în sudul Itali ei, mai ales în Puglia, datând din secolul al IV-lea î.Hr. Acestea înfasiseaza cu predil ecsie coborârea eroului în imperiul lui Hades, alaturi de alte scene plasate în infern , probabil datorita raspândirii imnurilor orfice si a orfismului în regiune[68]. În antichitatea târzie devin mai frecvente scenele în care cântaresul apare în port frigia n (cu pantaloni si tichie), în brase sinând lira, înconjurat de animalele salbatice si ntuite de vraja melodiilor sale, de exemplu în pictura murala din Casa d'Orfeo, Po mpei. si mozaicurile romane prefera aceasta tema, dupa cum se poate observa în fra gmentele din Rottweil, Germania (online [3] si [4]), din Tarsos (azi Turcia) sau din Palermo (Fig. 3[5]). Postura de stapânitor al naturii este dictata de caracte rul reprezentativ al mozaicurilor din vilele romane[69]. Motivul coborârii în infern este citat în sens moralizator de iconografia crestina, înce pând cu renasterea devine interesanta tematica iubirii si cea a condisiei artistul ui. 5. Iisus ca Orfeu, pictura murala din catacomba sfintilor Petru si MarcellinusÎn p ictura catacombelor, Iisus este înfasisat uneori ca Orfeu, cu lira si înconjurat de
animale (Fig. 5). Motivul principal al acestor împrumuturi din pictura murala roma na este sussinerea monoteismului de catre erou, evidenta pentru Clemens Alexandr inul si Eusebiu[70] în atasamentul pentru Apollo si în refuzul venerarii lui Dionyso s, dar sunt invocate în afara de aceasta puterea sa de a domoli natura (dupa tipul Bunului Pastor)[71], precum si cântul ca simbol al mesajului lui Hristos[72]. Cob orârea în infern este vazuta pe deasupra ca analogie a coborârii Mântuitorului în limb. În pofida acestor izvoare patristice, analogia cu Isus ramâne în arta crestina sporadi ca. Pusine sunt în epoca romanica si reprezentarile lui Orfeu în ipostaza muzicianul ui sau cea a oratorului elocvent, având vioara ca atribut, precum în scena unui capi tel din catedrala din Geneva, sau lira, ca în ilustrasia Armoniei sferelor de pe pri ma pagina a lucrarii istorice Liber pontificalis, Ms. 672 a Bibliotecii Municipale din Reims. În acest manuscris din Reims, Orfeu este vazut ca un barbat înaintat în vârs ta, conform rolului sau de precursor al tuturor muzicienilor. Ca instrument al e locinsei lui Orfeu poate figura uneori si flautul, care fermeca natura bucolica din Eclogele" lui Calpurnius . În reprezentarile gotice se gasesc si interpretari curioase ale mitului, datorate poate tematicii neobisnuite la acea vreme. Jean Miélot însceneaza astfel un fel de Ha ppy End în miniatura unui manuscris din Bruxelles al Epitre dOthéa à Hector de Christi e Pisan, de la jumatatea sec. al XV-lea[73]. Autoarea condamna de fapt coborârea l ui Orfeu în infern, dar ilustratorul îi arata pe Orfeu si Euridice scapând de gura iad ului, reprezentata drept gura dragonului împietrit de Apollo în Metamorfoze[74]. Textu l acestui manuscris se bazeaza dealtfel parsial pe opera lui Ovidiu, asemeni mul t mai raspânditelor comentarii moralizatoare ale sec. XIV, care interpreteaza unele din Metamorfoze într-un sens tipologic, ca prefigurari în cadrul escatologiei crestine . Acest tip de manuscrise permite reprezentarea miturilor "pagâne" într-o masura nec unoscuta pâna atunci. 6. Dürer: Moartea lui Orfeu (1494), Desen 289 x 225 mm, Kunsthalle HamburgÎn perioad a umanismului tema devine o data cu primele edisii ilustrate ale Metamorfozelor lu i Ovidiu[75] de sine statatoare, îsi pierde toate conotasiile impuse de exegeza cr estina. Deja din sec. al XV-lea Orfeu devenise în Italia reprezentantul homosexual itasii, datorita pasajelor din operele lui Ovidiu si Phanocle în care este pomenit a pederastia (vezi sursele scrise ale legendei [6]), dând nastere unui joc de cuvi nte cu denumirile latine de bulgarus, respectiv bougonia[76] si cea italiana de bugge rone (pederast). Aceasta interpretare coexista cu presuirea acordata orfismului s i lui Orfeu ca artist promovând autonomia esteticului de catre neoplatonicienii di n anturajul familiei de Medici, care este evidenta mai ales la Marsillio Ficino si la Angelo Poliziano. Andrea Mantegna reprezinta conform acestor concepsii uci derea lui Orfeu pentru prima oara în cadrul unui ciclu de fresce în grisaille dedica t cântaresului din palatul ducal din Mantova (1464-1474), apoi, probabil mai liber , într-o compozisie care n-a dainuit decât într-o copie a unui gravor italian. Acea al egorie a conflictului dintre sexe si a pierzaniei datorata poftelor carnale i-a servit probabil ca inspirasie lui Albrecht Dürer (Fig. 6)[77]. Istoricul artei Aby Warburg a consacrat în studiul sau despre Dürer si antichitatea italiana[78] termenul de formula a patosului (Pathosformel) pentru pozisia acestui Orfeu, care corespunde pozisiei rezervate în antichitate celor care mor în lupta, ridicându-se pentru ultima oara ca sa-si înfrunte dusmanii (v. ilustrasie comparativa). Pictura flamanda prefera în schimb, începând cu sfârsitul sec. al XVI-lea, reprezentaril e în postura cântaresului, de exemplu în mai multele versiuni ale pictorului R. Savery , sau în scena coborârii în infern, asa ca la Jan Bruegel: Orfeu în infern (1594), în Pa o Pitti, Galleria Palatina, Florensa [7]. Peter Paul Rubens descrie scena în infer n într-un tablou din 1636, azi în Prado, Madrid, foarte amanunsit, aratându-i pe lânga O rfeu si Euridice si pe Pluto cu Proserpina. Aceste reprezentari se refera la des crierea dantesca a iadului si se afla în tradisia iconografica a tondo-ului pictat de Luca Signorelli în domul din Orvieto (1503)[79], care înfasiseaza coborârea în infer n si desparsirea de Euridice. Barocul târziu va continua aceasta tradisie, în fond m
edievala, a reprezentarii mitului sub forma unui citat adus în slujba înscenarilor m oralizatoare, asa ca în programul picturilor lui Giovanni Battista Tiepolo din sal onul palatului venesian Sandi (1724/25), care ilustreaza Puterea elocinsei. 7. Nicolas Poussin: Peisaj cu Orfeu si Euridice din 1648, 124 x 200 cm, Musée du L ouvre 8. Frederic Leighton: Orfeu si Euridice, 1864, Leighton House LondraÎncepând cu cea de-a doua jumatate a sec. XVI, tema iubirii lui Orfeu pentru Euridice devine pen tru scoala din Fontainebleau galanta, dupa cum se observa la Niccolo dell' Abbat e (Orfeu si Euridice, 188 x 237 cm, National Gallery, Londra [8]), unde peisajul j oaca deja rolul important pe care îl va avea în Fransa secolului XVII, mai ales în viz iunea idealizanta a lui Nicolas Poussin (Fig. 7). 9. Camille Corot: Orfeu o salveaza pe Euridice din infern, 1861, 112,3 x 137,1 c m, Museum of Fine Arts, HoustonJean-Baptiste Camille Corot acorda si el, din voc asie si fiind ancorat stilistic în clasicism, peisajului nebulos din Orfeu o salvea za pe Euridice din infern multa atensie (Fig. 9). Atât tema neobisnuita a salvarii prin voinsa artistului cât si gestica simbolica, atmosfera însasi lasa înca sa se simt a fiorul romanticii. Deja compatriotul sau Pierre Lacour reprezentase în 1802 Pierd erea Euridicei printr-o compozisie dominata de contrastele formale si coloristice puternice tipice romantismului francez. Romantic interpreteaza si Gustave Morea u tema, dar într-o versiune simbolica, calma din punct de vedere formal (Fig. 10). Acea Schauer- und Nachtromantik, care era la Lacourt sau Johann Heinrich Füssli con stienta de partea întunecata a realitasii, supraviesuieste în simbolismul francez to cmai prin Orfeu, arhetipul artistului nefericit si neînseles. 10. Gustave Moreau: Tânara traca purtând capul lui Orfeu (1866), 154 x 99.5 cm, Musee d'Orsay, ParisCondisia lui Orfeu ca artist ramâne un subiect si în arta de Fin de siècl e, neducând lipsa de formulari patetice. Stranie este interpretarea data de Lord Fr ederic Leighton temei, potrivit careia Orfeu accepta implacabilitatea destinului sau si se desprinde aproape violent din ultima îmbrasisare a Euridicei (Fig. 8). Tragedia pierderii Euridicei îl preocupa si pe Auguste Rodin. Grupul Orfeu si Eurid ice parasind infernul (versiunea în marmura din 1893 în Metropolitan Museum of Art Ne w York) este inclus ulterior, precum multe alte compozisii ale sculptorului, în Poa rta Infernului. Orfeu este surprins de Rodin în momentul în care regreta ca si-a zari t iubita, acoperindu-si deznadajduit ochii. Dramatismul scenei aminteste de cele doua statui ale clasicistului Antonio Canova, Orfeu (1775-76) si Euridice (1773-75) , care aveau de asemenea ca tema caderea definitiva a nimfei în Tartar (Museo Corr er, Venesia). În ajunul primului razboi mondial, poetul Guillaume Apollinaire încearca sa lanseze O rfismul ca miscare avangardista în pictura, avându-l ca protagonist pe Robert Delauna y. Miscarea s-a înseles ca o continuare a cubismului analitic cu accentul pus pe m uzicalitatea si ritmul culorilor, dar a ramas un episod de scurta durata. Cu mijloacele cubismului analitic îl interpreteaza Ossip Zadkine pe cântares în 1956, adaugând torsiunilor cubiste goluri si sfârtecari în corpul plastic, care denota atât tr agicul personajului cât si convingerea de a nu-i putea da temei decât o formulare pr ovizorie, proteica (Fig. 1 [9]). În accepsia actului de creasie ca proces reluat m ereu de la zero, spulberându-si chiar în momentul realizarii roadele, consta compati bilitatea mitului stravechi cu constiinsa artistului modern. [modificare] Orfeu în cinematografieOrfeu (Orphée), Fransa 1949. Regie: Jean Cocteau. Producsie: Emil Darbon. Scenariu: Jean Cocteau.
Distribusie: Jean Marais (Orfeu), Marie Déa (Euridice), María Casares (prinsesa / mo artea), François Périer (Heurtebise), Juliette Gréco (Aglaonice), Henri Crémieux (editor ul), Roger Blin (poetul), Edouard Dermithe (Cégeste), Maurice Carnege (un judecato r), René Worms (un judecator), Raymond Faure, Pierre Bertin (comisarul), Jacques V arennes (un judecator). Muzica: Georges Auric. Imagine: Nicolas Hayer. Montaj: Jacqueline Sadoul. Durata: 95 min. În versiunea lui Cocteau, Orfeu este un celebru poet parizian care patrunde în lumea de apoi cautând Moartea, de care este fascinat. Filmul se înselege ca o continuare a Sângelui unui poet din 1931 si abunda de aluzii mitologice, metafore si reflexii ironice cu privire la condisia artistului modern. Ca la Offenbach, Orfeu are cu Euridice o relasie plina de tensiuni. El este într-o buna zi martorul unui accident: tânarul poet avangardist Cégeste este calcat de un Rolls Royce. soferul care provocase accidentul, Heurtebise, ia în masina trupul neîn suflesit si îi cere si lui Orfeu sa urce. Astfel, acesta face cunostinsa unei mist erioase prinsese, care-l conduce într-un tarâm straniu, descris de Cocteau prin proi ecsia negativa a filmului, cu procedeul folosit si de Friedrich Wilhelm Murnau în Nosferatu (1921). Ajuns la resedinsa labirintica a Prinsesei, eroul descopera cu m aceasta îl readuce pe Cégeste la viasa, trecând cu el printr-o oglinda. Orfeu încearca zadarnic sa-i urmeze, îsi pierde cunostinsa si îsi revine dupa aceea pe o plaja pus tie, lungit si cu capul într-o baltoaca, aceasta simbolizând în mod ironic oglinda. Du pa un timp îl gaseste pe Heurtebise în Rolls Royce-ul lui si este dus acasa, unde to ata lumea era îngrijorata de lipsa lui. Acolo, el îsi reia pusin morocanos viasa con jugala alaturi de o Euridice candida si anosta, care este gravida. Madame la Mor t este însa îndragostita de poet si îl ademeneste sa treaca prin oglinda pe tarâmul ei, unde se înfiripa într-adevar o romansa între ei. De aceea, Euridice este pâna la urma ra pita si sinuta ostatica de Moartea geloasa. Heurtebise o iubeste însa pe Euridice si-l calauzeste pe Orfeu în lumea de apoi, caracterizata ca un oras în ruine. Acolo, eroul trebuie sa-si revendice sosia în fasa unui tribunal subpamântean, ai carui ju decatori sunt în mod kafkian înfasisasi ca niste birocrasi cu vederi înguste. Condisia lor absurda pentru eliberarea Euridicei este renunsul lui Orfeu de a o mai priv i vreodata. Ea nu poate fi respectata, asa ca Euridice moare pentru a doua oara. si poetul îsi gaseste moartea, împuscat de admiratoarele sale isterice, care sunt în postura de "bacante", dar Prinsesa si Heurtebise se sacrifica în final pentru iubi rea lor. Poetul se întoarce deci cu Euridice în lumea celor vii, învingând moartea[80]. Orfeu negru (Orfeu Negro), Fransa / Italia / Brazilia 1959. Regie: Marcel Camus. Producsie: Sacha Gordine. Scenariu: Jacques Viot si Marcel Camus dupa piesa de teatru Orfeu da Conceicao d e Vinicius de Moraes. Distribusie: Breno Mello (Orfeu), Marpessa Dawn (Euridice), Marcel Camus (Ernest o), Fausto Guerzoni (Fausto), Lourdes de Oliveira (Mira), Léa Garcia (Serafina), A demar Da Silva (Moartea), Alexandro Constantino (Hermes). Muzica: Luis Bonfá, Antonio Carlos Jobim. Imagine: Jean Bourgoin. Montaj: Andrée Feix. Durata: 100 min. Premii: Palme d´or 1959 în Cannes si premiul Oscar al Academiei Americane de film 19 60 pentru cel mai bun film strain. Mitul este stramutat de catre Marcel Camus în actualitatea locuitorilor de origine africana din favellas, pe fundalul carnavalului din Rio de Janeiro. Actorii sun t în majoritate neprofesionisti. Un simplu conductor de tramvai, cântares amator la chitara, este în rolul unui "Orfe u negru" care se îndragosteste, desi este deja logodit cu focoasa Mira, de Euridic e. Aceasta a fugit de la o plantasie de frica unor asasini platisi. În timpul unei
probe pentru procesiunea de carnaval, Euridicei îi sare în fasa un personaj extrem de agil, costumat ca personificarea morsii. Orfeu reuseste de aceasta data sa in tervina, oprindu-l pe mascat sa o urmareasca pe fata. Dupa o noapte petrecuta împr euna, Orfeu si Euridice se straduiesc zadarnic în timpul primei zile de carnaval s a-si ascunda legatura. Aflând de iubirea lor, geloasa Mira se napusteste asupra ri valei, gata sa o înjunghie, dar este oprita de mascatul care reprezinta "Moartea". Acest anonim o goneste pe Euridice pâna la un hangar de tramvaie. Între timp s-a as ternut întunericul, asa încât hangarul apare ca un loc sumbru si ciudat, strabatut ca iadul de reflexe rosietice. Decorul si lumina amintesc aici de filmele expresion iste. Orfeu ajunge si el în hangar. Pentru a avea lumina, el pune în funcsiune gener atorul de curent, provocând astfel moartea iubitei sale, care se agasase de linia suspendata a tramvaiului. "Moartea" îl trânteste pe Orfeu la pamânt si fuge. Acesta se regaseste dupa lesinul sau singur în hangar si începe disperat sa o caute pe Euridi ce, într-o odisee nocturna compusa din patru episoade. Pentru un timp este însosit în cautarea lui de un baiesas. Orfeu îsi începe cercetarile într-un spital, le continua a poi la un oficiu pentru anunsuri de disparisie. Într-o casa unde se celebreaza un ritual de Macumba, i se pare pe urma chiar ca aude o batrâna vorbind cu vocea iubi tei, dar speransele i se spulbera atunci când o gaseste pe aceasta la morga. Cu tr upul ei în brase, Orfeu se întoarce acasa, unde este ucis de furioasa Mira. Niste co pii îi gasesc chitara si cânta pâna la rasaritul soarelui în secvensa finala a filmului[ 81]. Orfeu în infern (The Fugitive Kind), S.U.A. 1959. Regie: Sidney Lumet. Producsie: Martin Jurow, Richard Shepherd, D. A. Pennebaker. Scenariu: Tennessee Williams si Meade Roberts dupa piesa Orpheus Descending de W illiams. Distribusie: Marlon Brando (Valentine 'Snakeskin' Xavier), Anna Magnani (Lady To rrance), Joanne Woodward (Carol Cutrere), Maureen Stapleton (Vee Talbot), Victor Jory (Jabe M. Torrance). Muzica: Kenyon Hopkins. Imagine: Boris Kaufman. Montaj: Carl Lerner. Durata: 121 min. Relasia dintre un muzician si o femeie casatorita esueaza datorita unei societas i intolerante. Filmul este o transpunere relativ fidela a piesei de teatru a lui Williams[82]. Testamentul lui Orfeu (Le testament dOrphée. Ou ne me demandez pas pourquoi, Fransa 1960. Regie: Jean Cocteau. Producsie: Jean Thuillier. Scenariu: Jean Cocteau. Distribusie: Jean Cocteau (poetul), María Casares (prinsesa / moartea), Edouard De rmithe, François Périer, Yul Brynner, Pablo Picasso, Jean-Pierre Lèaud, Nicole Courcel , Claudine Auger, Jean Marais, Charles Aznavour. Muzica: Georges Auric. Imagine: Roland Pontoizeau. Montaj: Jean Cocteau. Durata: 79 min. Filmul este o continuare a lui Orphée prin diverse episoade, independente între ele din punct de vedere narativ. Ultima opera cinematografica a lui Cocteau oscileaz a mereu între patos si ironie, este plina de citate proprii si îsi gaseste punctul c ulminant într-un proces de judecata care include personajele filmelor sale[83]. The way it is or Eurydice in the avenues, S.U.A. 1984. Regie: Eric Mitchell. Producsie: Daniel Sales. Scenariu: Eric Mitchell. Distribusie: Mark Boone Junior, Steve Buscemi, Kai Eric, Vincent Gallo (Victor),
Boris Major, Jessica Stutchbury. Muzica: Vincent Gallo. Imagine: Bobby Bukowski. Montaj: Bob Gould, Sue Graf. Durata: 80 min. Un ansamblu de teatru din New York tocmai repeta piesa Orfeu a lui Cocteau, când u na dintre actrise este ucisa într-un parc. Membrii ansamblului sunt banuisi rând pe rând de crima, dar acsiunea aceasta, tipica filmului polisist si psihologizant, se rveste doar contrastului cu elementele poetice ale cinematografului european, in troduse prin introspecsia personajelor. Realitatea si ficsiunea se întrepatrund ai ci, ca laturile unei benzi a lui Möbius[84]. O iubire fara sfârsit (What dreams may come), S.U.A. 1998. Regie: Vincent Ward. Producsie: Stephen Simon, Barnet Bain. Scenariu: Ronald Bass dupa romanul What Dreams may come de Richard Matheson. Distribusie: Robin Williams (Chris Nielsen), Cuba Gooding Jr. (Albert Lewis), An nabella Sciorra (Annie Collins-Nielsen), Max von Sydow (calauza), Jessica Brooks Grant (Marie Nielsen), Josh Paddock (Ian Nielsen), Rosalind Chao (Leona). Muzica: Michael Kamen. Imagine: Eduardo Serra. Montaj: David Brenner, Maysie Hoy. Durata: 106 min. Filmul lui Ward adopta unele motive din viziunea dantesca asupra paradisului si a iadului si desfasoara pe fundalul ei, uneori fascinant din punct de vedere viz ual, melodrama fara profunzime psihologica a salvarii unei femei din iad de catr e sosul ei iubitor. Atât jocul cu aluziile mitologice cât si muzica pompoasa intensi oneaza sa sussina pretensiile de capodopera ale filmului, produs la vremea lui f oarte costisitor, cu cele mai noi efecte vizuale. Personajul principal este un medic pediatru care îsi pierde într-un accident copiii. Iubindu-si mult sosia, cu care se considera înrudit ca suflet geaman, el se dedic a dupa nenorocire numai ei. Atunci când si el este ucis într-un accident rutier, sos ia lui, pictorisa de profesie, îsi ia viasa. Într-o lume de apoi conforma cu interpr etarea triviala a crestinismului, eroul se regaseste într-un paradis creat de prop ria lui fantezie, bazat pe tablourile cu culori intense ale sosiei. Aceasta este lasata prada deznadejdii într-un iad dantesc, însa este salvata pâna la urma de iubir ea sosului ei. Limitele bunului gust sunt demult depasite atunci când, în scena fina la, perechea reîncarnata se reîntâlneste pe pamânt, ca într-o ilustrata kitsch în postura doi copii fermecasi unul de celalalt[85]. [modificare] Note^ Diodor: Istorii 4, 43,1s. ^ Philostrat în Heroicos si Vita Apollonii, Pausanias 9, 30,5. ^ Pentru un rezumat al legendei Mitru 2007, p. 135-144. ^ Herodot: Istorii, Cartea II, par. 81. ^ Poetae Melici Graeci, ed. D. L. Page, Oxford 1962. ^ Ibidem. ^ Teoria este ultima oara prezentata de Klodt 2004, p. 57 ss. ^ Euripide: Ifigenia în Aulis, versurile 1211-1214. ^ Euripide: Bacantele, versurile 560 ss. ^ Euripide: Hypsipyle t 78. ^ Pseudo-Euripide: Rhesus, versurile 943 ss. ^ Aristofan: Pasarile versurile 693-703. ^ Platon: Banchetul, 179d-e. ^ Platon: Protagoras, 316d. ^ Platon: Timaios, 67c si 68c. ^ Ion 533c, 536b, Cratilos 400b-402b, Republica 620a, 621a-b, Menon 81a-c, Phile bos 66c-d. În Ion tonul este însa ambivalent, deoarece sunt luasi în derâdere poesii ca urmasi ai lui Orfeu si Musaios. ^ Platon: Phaidon, 69c.
^ Platon: Timaios, 40e, cf. Frede 2004, p. 240. ^ Edisia Neil Hopkinson: A Hellenistic Anthology, Cambridge 1988, rândurile 834-86 1. ^ Apollonios Rhodios: Argonautica, cântul I, versurile 25-34, si cântul al IV-lea, v ersurile 905 ss. ^ Edisia Diels/Kranz 1950, 1A 15a. ^ Diodorus Siculus: Istorii, I,23, I,96, III,65, IV,25 43,1 si 48,6-7 (secolul I î.Hr.). ^ Ibidem IV, 25,4. ^ Vergiliu: Georgica IV, versurile 453-527 (vezi edisia online). ^ Lee 1996. ^ Ovidiu: Metamorfoze cartea a X-a, versurile 1-106 (Orfeu si Euridice) si în cart ea a XI-a, versurile 1-66 (moartea lui Orfeu). Vezi edisia online. ^ Conon: Diegestis 45, text transmis de compilatorul Photios din secolul al IX-l ea, accesibil prin edisia: Malcolm Kenneth Brown: The Narratives of Konon. Text, Translation and Commentary of the Diegestis, München 2002. ^ Pausanias: Descrierea Eladei, pasajele 2, 30,2; 5, 26,3; 6, 20,18; 9, 30,4-5; 10, 7,2, scrise între 143 si 176 d.Hr. ^ Phiostrat: Heroicos 5,3, Vita Apollonii 4,14. ^ Argonautica Orfica, versurile 245-275, 704-797, 941-1015, 1268-1290. ^ Graf 1987, passim - Bremmer 1991, passim. ^ Graf 1987, p. 92. ^ Horasiu): Epistula ad Pisones versurile 391-401. Vezi edisia online. ^ Bliss, A.J. (editor): Sir Orfeo, Oxford 1954. ^ Dante: Divina Comedie, versul 140. Vezi edisia online. ^ Kindlers neues Literaturlexikon, editat de Walter Jens, München 1988, vol. 13, p . 511 s. ^ Dieter Paul Fuhrmann: Orphische und hermetische Tradition in Goethes Werk Urwo rte. Orphisch în: Zeitschrift der Germanisten Rumäniens 1-2 (15-16) Januar-Dezember 1999 (online). ^ Vezi poezia la Wikisource. ^ Vezi poezia la Wikisource ^ Poezie din ciclul Neue Gedichte, aparut in 1907. Vezi Rehm 1950. ^ Ciclu editat în 1923. Pentru literatura suplimentara vezi bibliografia în: Kindler s neues Literaturlexikon, editat de Walter Jens, München 1988, vol. 14, p. 150. ^ Walter A. Strauss: Jean Cocteau, The Mask Of Orpheus And Narcissus, in Religio logiques 15 (1997) (online) - Harsan 2005, passim. ^ Harsan 2005, passim. ^ Kindlers neues Literaturlexikon, editat de Walter Jens, München 1988, vol. 17, p . 712 - Harsan 2005, passim. ^ Metamorfozele, cartea a XI-a, versurile 30-43. ^ Simion 1985, p. 179-185 ^ Vezi recenzia în Revista 22 ANUL XIV (792) (10 mai - 16 mai 2005). ^ Platon: Banchetul, 179d-e. ^ Walker 1953, p. 100-120. ^ Suppl.Ficin. I,87 la Kristeller 1937. ^ Scienza Nuova 1725, p. 79. ^ Cf. definisiei din scrisoarea adresata lui Christian Goldbach în 27 aprilie 1712 : Muzica este exercitarea ascunsa a aritmeticii de catre suflet, care nu este con stient ca socoteste. ^ Confesiuni, cartea a V-a. Vezi textul la Wikisursa. ^ Scrisori pentru promovarea umanitasii, 1793-1797, îndeosebi scrisorile 31 si 106 Johann Gottfried von Herder: Werke, ed. Bernhard Suphan, 33 vol., Berlin, 18771913 (reprint Hildesheim 1967), vol. II p. 133, vol. IV, p. 90 ss.; vol. XXII, p . 179 ss. ^ Cartea a 3-a, § 52, vol. I. ^ Nasterea tragediei din spiritul muzicii, § 19. ^ Pyle 1981 ^ Sony Seon 60095 ^ Das Große Buch der Musik´´, ed. de Hanspeter Bennwitz s. a., Freiburg 1962, p. 299 -
A. Csampai, D. Holland 1988 - Das Cambridge Buch der Musik, ed. de Stanley Sadi e si Alison Latham, Frankfurt am Main 1999, p. 167 ss. ^ La Mara (Marie Lipsius): Musikalische Studienköpfe , vol. IV, Classiker Leipzig 1880, p. 211-214 - Reissmann, August: Christoph Willibald von Gluck. Sein Leben und seine Werke, Berlin / Leipzig 1882, p. 105-114, 147-151 - A. Csampai, D. Hol land 1988 - Das Große Buch der Musik, ed. de Hanspeter Bennwitz s. a., Freiburg 19 62, p. 270 s. - Das Cambridge Buch der Musik, ed. de Stanley Sadie si Alison Lat ham, Frankfurt am Main 1999, p. 253 ss. ^ Pohl, Carl Ferdinand / Botstiber, Hugo: Joseph Haydn 3 vol., Leipzig 1927 (vol . III), p. 340-345. ^ La Mara (Marie Lipsius): Musikalische Studienköpfe , vol. I, Romantiker Leipzig 1883, p. 312, 322, 332. ^ vezi libretul original la Wikisource ^ Siegfried Kracauer: Evohé! si Feerien, în: Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit, prima edisie Amsterdam 1937, noua edisie îngrijita de Ingrid Belke: Siegfrie d Kracauer: Schriften, vol. VIII, Frankfurt a. M. 2005, p. 179-191 si p. 318-320 . Solveig Malatrait: Vom Steine-Erweicher zum Straßenmusikanten - Die Höllenfahrt de s Sängers auf der französischen Bühne der Moderne, în: Zenck (îngrijitoare de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri in terdisciplinare sinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vara 2003, Peter L ang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch für Musikwissenschaft, Redacsia Ka i Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 169-191. ^ Richard Wagner: Eine Kapitulation, în: Gesammelte Schriften, ed. Wolfgang Golthe r, vol. IX, Berlin f. d. (cca. 1914), p. 3-41. ^ Das Cambridge Buch der Musik, ed. de Stanley Sadie si Alison Latham, Frankfurt am Main 1999, p. 505. ^ Clasificare iconografica conform: Udo Reinhardt: Orpheus und Eurydike. - Bilde r zum Text, în: Der altsprachliche Unterricht 3 (1997), pp. 80-96 (p. 84). ^ Margot Schmidt: Bemerkungen zu Orpheus in Unterwelts- und Thrakerdarstellungen , în: Borgeaud 1991, p. 31-50. Despre pictura vaselor pugliene vezi lucrarea de re ferinsa: Arthur Dale Trendall, Alexander Cambitoglou: The red-figured vases of A pulia, Oxford vol. 1 1978 vol. 2 1982 (= Oxford monographs on classical archaeol ogy). ^ Jesnick 1997. ^ Izvoarele patristice care subliniaza monoteismul lui Orfeu sunt: Clem. Alex. P rotr. I 3; Euseb. Praep. evang. XIII 12; Ps.-Just. Cohort ad Graecos XIVs; Chiri l Jer. Contra Iulianum I, 25. ^ Puterea asupra salbataciunilor este o tema în: Euseb. Vita Const. XIV; Grig. Naz . Oration in s. lumina. ^ Augustin: De civ. Dei XVIII 37. ^ Folio 73v al MS 9392 din Bibliothèque Royale, Bruxelles. ^ Cartea a XI-a, versurile 57-61. ^ De ex. V. Solis, Frankfurt 1563. ^ Bougonia este în Georgica IV, v. 281-314, descrisa ca geneza albinelor lui Arist aeus din cadavrele de taur. ^ Zu Dürers Zeichnung Der Tod des Orpheus und verwandten Darstellungen, în: Jahrbuch d er Hamburger Kunstsammlungen 23 (1978), p. 7-24. ^ Aby Warburg: Dürer und die italienische Antike, în: Verhandlungen der 48. Versamml ung deutscher Philologen und Schulmänner in Hamburg, Leipzig 1906, p. 55-60, repro : Aby Warburg: Ausgewählte Schriften und Würdigungen, ed. de Dieter Wuttke, Baden-Ba den 1980, p. 125-135 ^ Stanley Meltzoff: Botticelli, Signorelli and Savonarola. Theologia poetica and Painting from Boccaccio to Poliziano, Florensa 1987, p. 282-356. ^ Dieter Krusche: Reclams Filmführer, Stuttgart 1993, p. 418 s.- Descriere în IMDb. ^ Lexikon des internationalen Films, ed. de Horst Peter Koll s. a. Frankfurt a. M. 2002, vol. II, p. 2354 - Descriere în IMDb ^ Vezi capitolul "Orfeu în literatura" si descrierea în IMDb ^ Vezi descrierea în IMDb. ^ Vezi descrierea în IMDb. ^ Vezi descrierea în IMDb, o scurta revista a criticilor pe showbizdata si articol
ul Dreams: Heaven Help Us în Washington Post. [modificare] Bibliografie(în ordine cronologica) [modificare] Literatura despre Orfeu si TraciaAlexandru Mitru: Legendele Olimpul ui, 2 vol., Bucuresti 1972 (72007), vol. 2 Eroii, p. 135-144. Otto Kern (editor): Orphicorum fragmenta, Berlin 1922. 2 Dublin/Zürich 1972. Mircea Eliade: Istoria credinselor si ideilor religioase, vol. 2, Bucuresti 1986 , p. 177 s. Fritz Graf: Orpheus: A Poet among Men, în: Jan Bremmer (îngrijitor de edisie): Inter pretations of Greek Mythology, Londra / Sidney 1987, p. 80-106. Jan Bremmer: Orpheus: From Guru To Gay, în: Philippe Borgeaud (îngrijitor de edisie) : Orphisme et Orphée - en l´honneur de Jean Rudhardt, Geneva 1991 (= Recherches et R encontres. Publications de la Faculté des lettres de Genève 3), p. 12-30. Claudia Maurer Zenck (îngrijitoare de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike b is zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare sinute la Univer sitatea Hamburg, semestrul de vara 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Ham burger Jahrbuch für Musikwissenschaft, Redacsia Kai Stefan Lothwesen, vol. 21). Die Thraker. Das goldene Reich des Orpheus, Ausstellung 23. Juli bis 28. Novembe r 2004, Kunst- und Ausstellungshalle der Bundesrepublik Deutschland. Zabern, Mai nz 2004. ISBN 3-8053-3341-2 [modificare] Literatura despre orfismul grecEduard Meyer: Geschichte des Altertu ms, edisia a 4-a Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1965 (repro dupa edisia 1884-1902), vol. III, p. 678-706. Jacob Burckhardt: Griechische Kulturgeschichte: Achter Abschnitt. Zur Philosophi e, Wissenschaft und Redekunst. Geschichte des Altertums, în: Gesammelte Werke. Ban d 1-10, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1955-1959 (repro dupa edi sia 1898-1902), vol. VII, p. 422. Ernst Maass: Orpheus. Untersuchungen zur griechischen, römischen, altchristlichen Jenseitsdichtung und Religion. Beck, München 1895, Scientia-Verl., Aalen 1974 (Rep r.). ISBN 3-511-00992-8 K. Meuli: Scythica (1935), în: Gesammelte Schriften vol II, Basel/Stuttgart 1975, p. 817-879. Karl Kerényi: Die orphische Kosmogonie und der Ursprung der Orphic. in: Eranos 194 9, p. 62s69. Hermann Diels/Walther Kranz (îngrijitori de edisie): Die Fragmente der Vorsokratik er, vol. I, Berlin 61951, 1A 15a. R. Pettazzoni: Les Mystères Grecs et les religions à mystère de l´antiquité. Recherches ré ntes et problèmes nouveaux, în: Cahiers d´Histoire Mondiale, II, 2 si 3, Paris 1955, p. 303-312, 661-667, bibliografie cu referinsele esensiale. Mircea Eliade: Nasteri mistice, Humanitas: Bucuresti 1995 (traducere din Naissan ces mystiques, Paris 1959), p. 137-151. ISBN 973-28-0609-5 R. Merkelbach: Die orphischen Papyri von Derveni. Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik (ZPE). Habelt, Bonn 1.1967. Orfismo in Magna Grecia, Atti del 14. convegno di studi sulla Magna Grecia (Tara nto 6-10 ottobre 1974), Napoli 1975. Agostino Masaracchia (îngrijitor de edisie): Orfeo e l´Orfismo, Atti del Seminario N azionale (Roma-Perugia 1985-1991), Roma 1993. Marco Antonio Santamaria Alvarez: Orfeo y el orfismo. Actualización bibliográfica (1 992-2003), aparut periodic în: 'Ilu. Revista de Ciencias de las Religiones. Nr. 0 (1995) - Nr. 8 (2003). Dorothea Frede: Die Orphik - Mysterienreligion oder Philosophies, în: Claudia Maur er Zenck (îngrijitoare de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegen wart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare sinute la Universitatea Hamb urg, semestrul de vara 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrb uch für Musikwissenschaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 229-245. [modificare] Literatura despre Orfeu în artePaul Oskar Kristeller: Supplementum Fi cinianum, 2 vol., Florensa 1937 (repro 1973). Marsilio Ficino: Théologie Platonicienne de l'immortalité des ames (=Platonica theol ogica de immortalite animorum), text în fr./lat., ed. & trad.: Raymond Marcel, 2 v ol., Paris 1964.
Johann Gottfried von Herder: Werke, ed. Bernhard Suphan, 33 vol., Berlin, 1877-1 913 (reprint Hildesheim 1967), vol. II p. 133, vol. IV, p. 90 ss.; vol. XXII, p. 179 ss. J. Wirl: Orpheus in der englischen Literatur, Wien 1913. L. Marrone: Il mito di Orfeo nella drammatica italiana, Napoli 1919. P. Cabañas: El mito de Orfeo en la literatura española, Madrid 1948. W. Rehm: Orpheus. Der Dichter und die Toten. Selbstdeutung und Totenkult bei Nov alis Hölderlin Rilke, Düsseldorf 1950. K. Ziegler: Orpheus in Renaissance und Neuzeit, în: Form und Inhalt, Festschrift O tto Schmitt, Stuttgart 1950, p. 239-256. D.P. Walker: Orpheus the Theologian and the Renaissance Platonists, în Journal of the Warburg and Courtauld Institutes 16 (1953), p. 100-120. J.B. Friedmann: Orpheus in the Middle Ages, Cambridge/Mass. 1956. A. Buck: Der Orpheus-Mythos in der italienischen Renaissance, Krefeld 1961 (= Sc hriften und Vorträge des Petrarca-Instituts Köln 15). E. Kushner: Le mythe dOrphée dans la littérature française contemporaine, Quebec 1961. Klaus Heitmann: Typen der Deformierung antiker Mythen im Mittelalter. Am Beispie l der Orpheussage, în: Romanistisches Jahrbuch 14 (1963), p. 45-77. M. Owen Lee: Orpheus and Eurydice. Myth, Legend, Folklore, în C&M26 (1965), p. 402 -412. H.B. Riffaterre: L´orphisme dans la poesie romantique: themes et style surnaturali stes, Paris 1970. Marcel Detienne: Orphée au miel, în: Quaderni Urbinati di Cultura Classica 12 (1971) , p. 7-23. C.M. Kauffmann: Orpheus, the lion and the unicorn, în: Apollo 98 (1973), p. 192-19 6. E. de Lact: Het Orpheus-thema in de Nederlandse letterkunde van deze eeuw în : Her meneus 50 (1978), p. 315-321. Theodor W. Adorno: Bürgerliche Oper, în: Gesammelte Schriften, Frankfurt a. M. 1978, vol. 16, p. 24-39, despre Orfeu p. 30. Zu Dürers Zeichnung Der Tod des Orpheus und verwandten Darstellungen, în: Jahrbuch der Hamburger Kunstsammlungen 23 (1978), p. 7-24. C.M. Pyle: Il tema di Orfeo, la musica e le favole mitologiche del tardo Quattro cento, în: Ecumenismo della cultura II. Atti del XIII convegno internaz. del Centr o di studi umanistici Montepulciano, Palazzo Tarugi 1970, a cura di G. Tarugi, F lorensa 1981, p. 121-139. John Warden (îngrijitor de edisie): Orpheus. The Metamorphoses of a Myth, TorontoBuffalo-Londra 1982. O. Varga: Quo vadis Musicas Cei trei vienezi si nostalgia lui Orfeu. Tripla mono grafie polemica, Bucuresti 1983. R.M. San Juan: The Legend of Orpheus in Italian Art 1400-1530, (Diss.) Londra 19 83. Ella Schwartz: Aspects of Orpheus in Classical Literature and Mythology, (Diss.) Cambridge/Mass. 1984. Eugen Simion: Poezia ca soteriologie. Orfeu si Euridice în spasiul bucurestean, în: Sfidarea retoricii. Jurnal german, Bucuresti 1985, p. 179-185. A. Csampai, D. Holland (îngrijitori de edisie): Claudio Monteverdi, Orfeo. Christo ph Willibald Gluck, Orpheus und Eurydike. Texte, Materialien, Kommentare, Reinbe ck 1988. C. Segal: Orpheus. The Myth of the Poet, Baltimore/Londra 1989. D. M. Kosinski: Orpheus in Nineteenth-Century Symbolism, Ann Arbor: Londra 1989. A. Beague, J, Boulogne, A. Deremetz, F. Foulze: Les visages d´Orphée, Villeneuve d´Asc . 1989. M. Speiser: Orpheusdarstellungen im Kontext poetischer Programme, Innsbruck 1992 . Le mythe d'Orphée, edisie îngrijita de John E. Jackson, numar monografic al revistei Versants. Revue suisse des littératures romanes 24 (1993). H. Semmelrath: Der Orpheus-Mythos in der Kunst der italienischen Renaissance Ein e Studie zur Interpretationsgeschichte und zur Ikonologie, (Diss.) Köln 1994.
Catherine Camboulives, Michéle Lavallée (îngrijitoare de edisie): Les Métamorphoses d´Orph . catalogul expozisiei Tourcoing - Straßburg - Brüssel 1994/1995. Tourcoing 1995. IS BN 90-5349-167-8 M. Owen Lee: Virgil as Orpheus. A Study of the Georgics, New York 1996. R. Falconer: Orpheus dis(re)membered: Milton and the myth of the poet-hero, Shef field 1996. E.-M. Knittel: Orpheus im Horizont moderner Dichtungskonzeptionen, Münster 1996. Ilona Julia Jesnick: The image of Orpheus in Roman mosaic, an exploration of the figure of Orpheus in Graeco-Roman art and culture with special reference to its expression in the medium of mosaic in late antiquity. Bar International series. vol. 671. Diss. 1992. Archaeopress, Londra 1997. ISBN 0-86054-862-7 Orphée et Eurydice: mythes en mutation, edisie îngrijita de Metka Zupancic, numar mo nografic al revistei Religiologiques 15 (1997), online [10] Mythos Orpheus. Texte von Vergil bis Ingeborg Bachmann, edisie îngrijita de W. Sto rch. Leipzig 1997 (Reclam-Bibliothek 1590). Le mythe dOrphée au XIXe et au XXe siècle, prelegeri ale colocviului cu acelasi nume, edisie îngrijita de Pierre Brunel numar monografic al revistei Revue de littérature comparée (RLC), Didier: Paris 4 (1999). Pierre Brunel, Daniele Pistone (îngrijitori de edisie): Musiques d´Orphée, Paris 1999. Bernadette Bricout (îngrijitoare de edisie): Le regard d´Orphée. Les mythes littéraires de l´Occident, Paris 2001. Blick auf Orpheus. 2500 Jahre europäischer Rezeptionsgeschichte eines antiken Myth os. Edisie îngrijita de Christine Mundt-Espín, Francke: Tübingen 2003 (= Mainzer Forsc hungen zu Drama und Theater, vol. 29). ISBN 3-7720-2797-0 Marcel Detienne: The Writing of Orpheus. Greek Myth in Cultural Context. Transla ted by Janet Lloyd. The Johns Hopkins UP, Baltimore 2003. (Lécriture d'Orphée. Gallim ard, Paris 1989.) ISBN 0-8018-6954-4 Philippe Borgeaud (îngrijitor de edisie): Orphisme et Orphée - en l´honneur de Jean Ru dhardt, Geneva 1991 (= Recherches et Rencontres. Publications de la Faculté des le ttres de Genève 3). Maria-Xeni Garezou: capitolul Orpheus în: Lexicon Iconographicum Mythologiae Class icae (LIMC) vol. VII, Zürich / München 1994, partea 1 p. 81-105, partea 2 p. 57-77. Claudia Klodt: Der Orpheus-Mythos in der Antike, în: Claudia Maurer Zenck (îngrijito are de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursuril e unei prelegeri interdisciplinare sinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vara 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch für Musikwissen schaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 37-98. ^ Lexikon der Kunst, editat de E. A. Seemann, Leipzig 2004, vol 5 Mosb-Q, p. 316 s . Monica Harsan: Mitul lui Orfeu în dramaturgia contemporana, diss. Chisinau 2005 (h ttp://www.scribd.com/doc/6709102/Monica-Harsan-Thesis versiune online]). [modificare] Legaturi externeWikimedia Commons consine materiale multimedia lega te de Orfeuen Ancient Scroll May Yield Religious Secrets fr Orfeu în arta fr Orfeu si Euridice fr Articol excelent despre mit si recepsia lui, acumulând multe alte surse din spa siul virtual de Index al recepsiei personajului în operele muzicale de Index curent al operelor muzicale, cinematografice, literare si al studiilor istoriografice cu referiri la Orfeu nl ORPHEUS SITE SCHOLENNETWERK UNIVERSITEIT UTRECHT (index în olandeza al operelor de arta cu subiectul Orfeu, incluzând si creasiile cinematografice) Encyclopaedia Orphica, Work in progress (în sârbo-croata) Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu Categorii: Articole de calitate Mitologie greaca Personaje literare Person aje din Divina Comedie Personaje din opere Iconografie Personaje de film Personaje citate în Divina Comedie (Infernul) Unelte personaleCreare cont / Autentificare Spasii de numeArticol Discusie Varia nteVizualizariLectura Modificare Istoric AcsiuniCautare NavigarePagina principa
la Portaluri tematice Cafenea Articol aleatoriu ParticipareSchimbari recente Pro iectul saptamânii Ajutor Portalul comunitasii Donasii Tiparire/exportareCreare car teDescarca PDFVersiune de tiparitTrusa de unelteCe trimite aici Modificari corel ate Trimite fisier Pagini speciale Navigare în istoric Citeaza acest articol În alte limbissss sssssssss sssss Brezhoneg Bosanski Català Cesky Dansk Deutsch ssssssss English Esperanto Español Eesti sssss Suomi Français Galego sssss Hrvatski Magyar Ba hasa Indonesia Italiano sss sssssss sss Latina Lëtzebuergesch Lietuviu Nederlands sNorsk (bokmål)s Polski Português sssssss Srpskohrvatski / ssssssssssssss Shqip ssss ss / Srpski Svenska Tagalog Türkçe ssssssssss Tisng Vist ss Ultima modificare efectu ata la 22:15, 2 iunie 2011. Acest text este disponibil sub licensa Creative Commons cu atribuire si distribu ire în condisii identice; pot exista si clauze suplimentare. Vedesi detalii la Ter menii de utilizare. Politica de confidensialitate Despre Wikipedia Termeni
