Obiectul dialectologiei

OBIECTUL DIALECTOLOGIEI Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică. Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele g e o g r a f i c e (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa, în 1881). Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi: stabileşte c a r e ş i c â t e sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi d e s c r i e fiecare unitate în parte (evidențiază, prin diferite metode, particularităţile fonetice, fonologice, morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). De asemenea, studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii. Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii (de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor, a graniţelor dialectale etc.), metode de a n a l i z ă specifice dialectologiei (pentru descrierea u n u i g r a i sau a unui g r u p de graiuri sau de dialecte etc.).

8

În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică: dialectologul — după ce stabileşte condiţiile istoricogeografice şi cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată — explică, istoric, evoluția fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a constituit şi cum se dezvoltă limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia. O dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai multe ori, pentru că dialectele şi graiurile sunt, în multe privinţe, mai conservatoare decât limba comună (care este de obicei mai inovatoare) descrierea şi, mai ales, explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea existenţei sunetului [d] în mold. dîc faţă de drom. lit. zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între lat. d din dico şi drom. lit. z din zic). Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră că între diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una reală, care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E. Coșeriu, se constituie d i a c r o n i c şi funcţionează s i n c r o n i c , deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci unul singur1.

A se vedea și E. Coșeriu, Sincronie, diacronie și istorie, București, Editura Enciclopedică, 1997. 1

9

În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale, există dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc. Nu este vorba de mai multe dialectologii, ci de diferite moduri (adesea complementare) de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie. Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în graiul 1 se pronunţă verde, în graiul 2, verge, în graiul 3, verde, cum se pronunţă atunci în graiul 4, 5 etc. ? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3, 4 ...? Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de funcţionare propriu. În afara acestei operaţii, efectuate la nivel i n t r a l i n g v i s t i c ( c a r e nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi propune şi o analiză i n t e r l i n g v i s t i c ă ( î n t r e graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţa atât deosebirile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi a s e m ă n ă r i l e dintre ele, ceea ce este comun ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte. Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare.

10

Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri), a s e m ă n ă r i l e , ceea ce îi conferă continuitate, se construieşte acea schemă structurală abstractă („construct") care a fost denumită diasistem (sistem al mai multor sisteme sau chintesența unui idiom natural sau, în terminologia Matildei Caragiu Marioțeanu: geosistem2. Atenție! Din punct de vedere pur lingvistic, diasistemul este format din variantele teritoriale ale unei singure limbi, acestea posedând suficiente proprietăți structurale comune obiectiv stabilite pentru a se putea vorbi de o singură limbă. Din punct de vedere sociolingvistic, un diasistem este o grupare de limbi aparte, care au fost separate una de alta prin voință politică sau culturală. Limba se realizeazã în plan concret într-o serie de varietãţi la baza cãrora se gãsesc mesajele individuale (idiolectul). Formarea principalelor variante ale limbii este datã de: a) factorul geografic b) factorul socio-cultural Cea dintâi determinã stratificarea unui idiom în graiuri, subdialecte, dialecte din a cãror organizare într-un sistem rezultã structura dialecticã a limbii. Cel de-al doilea factor determinã apariţia stilurilor funcţionale, a variantelor culturale, forme concrete de realizare a limbii literare. Raportate la istoria limbii, între variantele teritoriale şi variantele culturale există un raport de inversã proporţionalitate. În faza veche a limbii literare prodomină variantele teritoriale care dispar în faza ei Matilda Caragiu Marioțeanu, Fono-morfologie aromână, studiu de dialectologie structurală, București, 1968, p. 15-19. 2

11

modernã. Variantele culturale cunosc forme timide în forma veche şi o efervescență în fazele ulterioare. Prima clasificare în acest sens a fost efectuată de Iorgu Iordan, numeroşi specialişti ocupându-se ulterior de problema formãrii principalelor variante ale limbii. Așadar, doi sunt factorii esenţiali în apariţia acestor variante: factorul geografic (care determinã stratificarea unui idiom în: grai, subdialect şi dialect, prin a cãror organizare într-un sistem obţinem structura dialecticã a limbii) şi factorul socio-cultural (care determinã apariţia limbajelor speciale prin care înţelegem atât limbajele cu caracter social urban şi rural cât şi limbajele restrânse la anumite domenii de activitate. Aceste variante lingvistice sunt într-o relaţie ierarhicã şi formeazã, cum spuneam, un diasistem al limbii. Relaţiile care guverneazã ierarhia funcţionalã a limbii sunt cuplurile: o identitate-diferenţã, general-particular. Diasistemul limbii se concretizeazã în stilul literar (care corespunde celui mai înalt nivel de exprimare artisticã) şi stilul neliterar (reversul celui dintâi). Aşadar, diasistemul se manifestã prin mesaje3:

3

A se vedea Olga Balanescu, Limbaje http://ebooks.unibuc.ro/filologie/olga/1.htm

de

specialitate,

12

Ion Coteanu a stabilit, în 1970, urmãtoarea configuraţie a limbii:

În 1973, pornind de la criteriul expresivitãţii, revine asupra acestei scheme reunind stilurile administrativ şi ştiinţific sub numele limbaj non-artistic, pentru a se evidenţia mai clar opoziţia acestuia cu limbajul artistic. Dihotomia artistic/non artistic devine funcţionalã şi pentru limbajul popular:

13

De la criteriul socio-cultural cãruia îi asociazã criteriul funcţionalitãţii limbii, porneşte şi Paula Diaconescu în stabilirea configuraţiei stilistice a limbii române. Criteriul socio-cultural opereazã la primul nivel de stratificare a limbii în: stil popular şi stil cult (literar) dupã care intervine forma comunicãrii care face distincţie între limbajul oral şi cel scris. Modalitatea comunicãrii deosebeşte atât în limbajul oral cât şi în cel scris variante comune şi stilate. La nivelul mesajului distingem texte artistice şi nonartistice iar referindu-se strict la domeniul de activitate în care limbajul respectiv este întrebuinţat distingem: stilul tehnico-ştiinţific, stilul oficial-administrativ etc., cãrora le corespund urmãtoarele funcţii ale limbii: funcţia referenţialã (cognitivã), funcţia conativã, funcţia faticã, funcţia emotivã asociatã cu cea conative.

14

Flora Şuteu propune urmãtoarea clasificare a stilurilor funcţionale:

Alte clasificãri au avut în vedere criteriul frecvenţei aplicat elementelor mesajului, distribuţiei lor şi combinaţiei lor (Lidia Sfârlea) sau criteriul statistic (Sanda Golopenţia, Toma Pavel) urmãrindu-se dupã formula lui P. Guiraud, bogãţia şi concentraţia vocabularului. Astfel, s-au putut trage urmãtoarele concluzii: stilul beletristic se caracterizeazã printr-o foarte mare bogãţie a vocabularului şi o concentraţie informaţionalã medie; stilul administrativ se distinge printr-o bogãţie lexicalã micã, dar printr-o nare concentraţie informaţionalã; stilul ştiinţific este situat la extrema opusã stilului beletristic: vocabular redus şi concentraţie informaţionalã maximã. Conceptul însuşi de diasistem este, în mare parte, rodul încercărilor de a grupa, de a organiza marea varietate dialectală.

15

Ca şi în gramatica transformaţională a limbilor, în dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un „corpus” dat, elaborîndu-se o serie de ipoteze sub formă de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi. Dat fiind că, aşa cum am arătat mai sus, graiurile şi dialectele au, ca şi limbile înrudite, un număr de reguli specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a lor („ordonare") se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a unităţilor lingvistice investigate. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE

ȘI

Dialectologia s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau atenţie în primul rînd limbilor l i t e r a r e , mai ales în forma lor s c r i s ă . Limbile n e s c r i s e şi, mai ales, variantele r e g i o n a l e ale limbilor „naţionale" („comune”, „koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică). Începând cu secolul al XIX-lea însă, şi, mai ales, către sfârșitul acestui veac, lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor. Aceasta schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice ( acestea au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea parcursului evolutiv al limbilor) şi cu dorinţa

16

neogramatieilor de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”. Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist şi romanist, este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista Arhivio glottologico italiano, care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini (Schiţe reto-romane), în nr. I, 1873, Scilizzi francoprovenzali, în nr. III, 1878 şi L’Italia dialettale, în nr. VIII, 1882-1885. Paralel cu Ascoli, în Franţa, trudește pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P. I. Rousselot, iar în Germania Georg Wenker. Trăsătura comună tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor, dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii, să fie a u x i l i a r u l ei. Un prim impuls 1-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală, ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin lucrarea Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d'une famille de Geïlefrouin , Paris, 1891). Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general (pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelor) dar şi pentru evoluţia dialectologiei, pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul că limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea lingvistică este foarte mare, mergând până la realizarea specific i n d i v i d u a l ă a unui sistem lingvistic (idiolectul); această realizare este determinată de diverşi factori sociali, culturali, economici şi geografici.

17

Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în m o n o g r a f i i dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau, exclusiv, unei probleme), cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate, satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai, dialect), este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională, de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în a c e l a ş i t i m p monografia lor dialectală, imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători, cu metode diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.). Totodată, operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu întins presupune o mare cantitate de timp, ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă schimbare, mai ales aspectele ei nenormate). Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (lingvistica geografică), o posibilitate mai adecvată, mai rapida, mai cuprinzătoare, constând în înregistrarea pe h ă r ţ i a unui număr de fapte lingvistice; aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice, morfologice etc.) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat. Începutul 1-a făcut germanul Georg Wenker, care, în 1876, efectuează (pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă extinsă în 1881 la întreaga Germanie. Ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din

18

Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutscliland, 1881). Primul atlas lingvistic finalizat aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880. Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L’Atlas linguistique de la France (ALF apărut între 1902—1910), al cărui autor a fost acelaşi J. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont). În același timp, se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dalcorumanischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909 (WLAD), de către germanul Gustav Weigand, profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893). Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron, care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice. Activitatea a crescut după primul război mondial şi după primul Congres international al lingviştilor, de la Praga, din 1928. Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale, care nu modifică cu nimic metoda geografică, dimpotrivă, cele două metode (structurală şi geografică) converg. O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor o reprezintă metodele transformaţionale. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E.

19

Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationnelle des parlers dacoroumains, CL TA, 1967, IV, p. 253-260). Dialectologia sociologică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea, să descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociografică. Să descrie diferenţierile de ordin social, nu numai geografic. Conceptul de sociolingvistică nu a reuşit să fie definit satisfăcător. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială, indiferent de specificul fiecăreia, demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate „rudele sărace" ale limbii, ele sunt ipostaze locale, realizări regionale, concrete ale limbii comune, ca atare ele constituie obiectul lingvisticii, precum limbile, şi pot fi studiate cu aceleaşi metode.

IMPORTANTA STUDIERII GEOGRAFICE ALE LIMBII

VARIANTELOR

Pentru istoria limbii. Pentru istoria poporului. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală. Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte: Dialectologia este unul dintre principalele a u x i l i a r e ale istoriei limbii. Ca urmare a evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor, inegalitate determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă, acestea prezintă — în comparaţie cu celelalte graiuri şi

20

dialecte ale limbii date şi cu limba comună — atât i n o v a ţ i i cât şi a r h a i s m e . Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al unei limbi. Se ştie că, în acelaşi scop, sunt folosite şi textele scrise (inscripţii, documente vechi), toponimele şi onomastica, fitonimele etc. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure, mai ales în ce priveşte aspectul sonor al limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele arhaice păstrate în graiuri şi dialecte. De exemplu: În fonetică: Lat. vinea a dat drom. vie [ viie]. Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectal: dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vine, pe care o regăsim şi în dialectele suddunărene, putem conchide că trecerea de la vinea la- vie nu s-a făcut dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vină >vine, şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul sl. banja devenit drom. baie. Încă un exemplu: lat. clavem a dat drom. cheie. Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele sud-dunărene (arom. cl'áii) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l, care a devenit palatală şi, în acest fel, a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*rom. com. cl'ae>drom. cheie [keie]. Fazele dialectale vine (ayini) şi cl'ái sunt, deci, verigi care ar lipsi din

21

lanţul evolutiv al fenomenelor respective dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară. În m o rf o l o g i e : Formele de persoana I şi a II-a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latină (cantavimus, cantavistis nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). În schimb, forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest -ră- în dacoromâna actuală la celelalte două persoane? Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră(arom. cântâmu „cântarăm”, cântatu, ,,cântarăţi”, dar cântarî ,,cântară” ca şi în latină, pentru persoana a treia plural). Aceasta dovedeşte că, cel puţin până la separarea dialectelor, româna comună cunoştea formele apropiate de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste forme fără -ră- (cădum „căzurăm”, şedum „şezurăm”). Formele cu -ră- au apărut prin analogie cu persoana a treia plural, din necesitatea de a distinge, pe de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a indicativului prezent; pe de altă parte, elementul -ră- a fost simţit ca o marcă a pluralului şi, în consecinţă, a fost extins la toate persoanele la plural. În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am venitără (noi), în care elementul -ră- este destinat să deosebească persoana I plural de persoana I singular, altfel omonime: (eu) am venit; (noi) am venit. Aşadar, datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală, dându-se totodată şi explicaţia schimbării.

22

În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă, nisip, de origine slavă. Până la venirea slavilor însă, strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”? Fără îndoială că da. Dialectele sud-dunărene şi, ceea ce este şi mai important, graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam ( ban., criş. nea(uă), arom. neauî şi, respectiv, criş. arină, arom. arinî). Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale. Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă, dialectologia nu a încetat, în ciuda tuturor înnoirilor metodologice, de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. Geografia lingvistică a demonstrat că „în foarte multe cazuri, diferitele forme dialectale se succed în spaţiu, pe teren, în ordinea în care s-au succedat în timp, în cursul evoluţiei lingvistice. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche, atestată sau presupusă, şi una actuală”4. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. Nu O dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria 4

E. Petrovici, Sarcinile actuale ale dialectologilor din R.F.R., în „Fonetică şi dialectologie", I, 1958, p. 207—210.

23

poporului nostru. Astfel, de pildă, pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii f o n e t i c e ş i l e x i c a l e de origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni, maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind însă că, în schimb, o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decît sporadic în graiurile de peste munţi, aceasta înseamnă că mişcările de populaţii sau făcut mai ales dinspre Ardeal încoace, şi nu invers. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania, decât aveau ardelenii. Această interpretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului. Un alt exemplu, din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea vocalelor ă, î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână, Th. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii (câmpia Meglen, la nordul golfului Salonic), ci au trăit undeva mai la nord, în munţii Podope, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă, începând cu secolul al XII-lea, această particularitate. Cu alte cuvinte, meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii, de la care au împrumutat această pronunţare. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare, a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui M. Sadoveanu abundă a r h a i s m e l e . În urma

24

unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat însă că, adeseori, criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute). Aşadar, este vorba de r e g i o n a l i s m e ş i n u d e arhaisme. Dealtfel, prozatorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale istorice a fost luat din cronici, din diferite alte documente sau din tradiţia orală, în schimb, limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei5. Alteori, istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi, în consecinţă, atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”, care în realitate sunt forme curente dialectal (de exemplu, verbe ca a vârfui, a vremui au fost atribuite lui G. Coşbuc, când de fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord). În sfârşit, în urma studierii fenomenelor dialectale, cercetătorii pot ajunge la concluzii t e o r e t i c e ş i m e t o d o l o g i c e generale. De exemplu, observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii, a dinamicii ei, ceea ce permite înţelegerea şi, în consecinţă, explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii. Analogia, de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune — (ei) spune, faţă de lit. G. Istrate, Despre însemnătatea cercetărilor dialectale, în Studii și cercetări lingvistice, V (1955), 1-2, p. 110. 5

25

(el) spune (ei)spun face plauzibilă explicaţia cercetătorului pentru alte situaţii asemănătoare, care nu au putut fi observate, fiind foarte vechi, cum ar fi, de exemplu, paradigma indicativului prezent al verbului a fi, care prezintă la persoana I forma sunt (care nu-1 continuă pe lat. sum), explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a III-a plural (unde sunt este etimologic, din lat. sint). Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca, la un moment dat, în istoria lingvisticii, să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”, confirmându-se astfel existenţa lor, dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă, excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege însăşi ideea de „lege fonetică”, cum, exagerat, a susţinut Gilliéron). Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al unei particularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ, ĝ] în graiul moldovenesc, atât timp cât constatăm că, într-un număr relativ ridicat de cazuri, ele devin [ŝ, ż]: [ŝer, ŝinŝ, d̦ îŝi] faţă de lit. [ĉer, ĉinĉi, ziĉe]. Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect, fie într-un cadru mai larg - limbă, grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) a îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia lingvistică.

26

VARIETATEA LINGVISTICĂ Limbă comună, limbă standard, koine, limbă naţională. Limbă literară - limbă vorbită. Limbă scrisă - limbă orală. Orice idiom (graiul unei comunităţi lingvistice, fără referire la alte unităţi corelate, de tipul limbă – dialect grai), indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc, nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare, cu atât unitatea limbii scade. Graiul vorbit întro familie, într-un sat este, în principiu, mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ, iar acesta, la rândul lui, este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Tot aşa, un agricultor nu se exprimă la fel ca un betonist, un muncitor de la Drumuri și Poduri are un grai relativ diferit de al unui marinar, medic, inginer, critic literar sau de teatru etc. În primele cazuri, d i v e r g e n ţ a este determinată g e o g r a f i c : apropierea mai mica sau mai mare de centrul inovator, o poziţie izolată (pe deal, munte etc. – localitășile din Munții Apuseni, de pildă) faţă de una mai accesibilă, permiţând pătrunderea mai rapida a inovaţiei, determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute, așa cum am arătat, sub numele de dialecte și graiuri. În cel de-al doilea caz, d i v e r g e n ţ a este determinată s o c i a l : domeniul de activitate, vârsta, sexul, straturi şi clase sociale legate prin interese comune etc. grupează indivizii din societate; aceste grupuri ajung, cu timpul, să se deosebească unele de altele prin particularităţi de limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane.

27

Dată fiind această mare varietate a limbii, care duce până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte, lingvistica a creat conceptul de idiolect. Prin raport cu ce entitate sunt aceste unităţi v a r i a n t e ? Ale cui variante sunt ele? Orice variantă presupune o i n v a r i a n t ă , o c o n s t a n ţ ă . Acest sistem de elemente constante este limba comună, denumită koine (din limba greacă), limbă standard, limbă naţională (acolo unde vorbitorii constituie o națiune). Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară, aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită, s-ar opune, deci, limbii literare).

VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). Problema graniţelor dialectale. Limba comună prezintă, aşadar, deosebiri de la o regiune la alta, denumite în mod curent dialecte şi graiuri. Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele teritoriale, geografice sau regionale ale limbii comune. Noţiunile limbă, dialect, grai sunt noţiuni corelative. În ierarhia limbă – dialect - grai, limba este termenul supraordonat, independent, definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate, ea are, aşadar, caracter absolut. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii, sunt unităţi subordonate, definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea

28

dialectului presupune raportarea la limbă, definirea graiului presupune raportarea la dialect)6. Ca şi limba, dialectul nu are o existenţă concretă, este o entitate abstractă, un „construct”, nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect, ci în graiul său de acasă, ultima subdiviziune, realizare concret-istorică, realizarea individual-concretă fiind idiolectul. Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect, ca unitate subordonată dialectului, şi subgrai, ca unitate subordonată graiului. Între limbă însă, ca sistem abstract supraordonat, şi idiolect, ca realizare individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot stabili, teoretic, câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist, arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). Cele trei trepte: limbă - dialect - grai sunt însă, în lingvistica tradiţională, cele mai răspândite (cf. şi fr. langue - dialecte - patois, germ. Sprache - Dialekt Mundart). Schema de mai jos pune în evidenţă raportul de subordonare existent între dialect şi limbă, pe de o parte, grai şi dialect, pe de altă parte; totodată, apare, exprimată schematic, problema limitelor dialectale. Date fiind cele arătate mai sus, delimitarea noţiunilor de limbă, dialect, grai nu este uşor de făcut, mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune cu exactitate în ce condiţii un idiom dat este limbă sau dialect, este dialect sau grai. De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe A se vedea și I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, București, 1961, p. 61. 6

29

acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba). În opinia lui Marouzeau7 dialectul ar fi ,,Forme particulière prise par une langue dans un domaine donné. Un dialecte se définit par un ensemble de particularités telles que leur groupement donne l'impression d'un parler distinct des parlers voisins, en dépit de la parenté qui les unit.” M. Pei8 îl definește drept ,,A specific branch or form of a language spoken in a given geographical area, differing sufficiently from the official standard or literary form of the language in one or all of the levels of the language (pronunciation, grammar, vocabulary and idiomatic use of words) to be viewed as a distinct entity yet not sufficiently different from the other dialects of the language to be regarded as a separate language; a dialect often has its own literary form, and the distinction between language and dialect is often difficult to formulate on either literary or political bases : major dialects areas are somewhat arbitrarily established on the basis of the coincidence of bundles of isoglosses, but the term is often loosely applied to speech form of a minor locality”. În La Linguisique. Guide Alphabétique9 ,,Le dialecte est caractérisé par les traits communs de l'ensemble de parlers d'une région linguistique, mais, en fait, personne 7

J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique générale, Paris, 1970, p. 75. 8 M. Pei, Glossary of Linguistic Terminology, 1966, p. 67. 9 La Linguisique. Guide Alphabétique, sous la direction d’André Martinet, Paris, 1969, p. 394.

30

ne le parle: quand on dit: Il parle ,,l'alsacien” ou ,,le dialecte alsacien", cela signifie qu'il utilise un parler d'une localité située en Alsace, appartenant à la famille des parlers alsaciens. La parenté des parlers d'une région donnée est évidente et, en schématisant les faits, on peut dire qu'un dialecte représente encore de nos jours l'ancêtre commun de ces parlers et que le dialecte est l'idiome parlé jadis par une communauté plus réduite”.

L - Limbă D - Dialect G – Grai

Părțile hașurate reprezintă Interferenţe (zone de tranziţie) între două dialecte, interferenţe între trei dialecte, interferenţe între două graiuri sau interferenţe între trei graiuriI. Termenul dialect vine din gr. ‘η διαλεκτος, care însemna inițial „dialog, conversaţie”, iar mai târziu „varietate dialectală”. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul). Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului, deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical, mai puţin de ordin morfologic şi sintactic. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)? Există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică, gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi, invers, idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi. Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana, bielorusa, rusa), iar dialectele limbii germane sau italiene, foarte diferite unele de altele, sunt considerate dialecte.

Schemă reprodusă după Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 29. I

Criteriile de care dispune lingvistica au fost grupate în douăI: criterii lingvistice şi extral i n g v i s t i c e . Primele au în vedere structura limbii, cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării unor idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre dialecte. Criteriile l i n g v i s t i c e sunt: a) criteriul s t r u c t u r a l ; b) criteriul g e n e t i c ; c) criteriul î n ţ e l e g e r i i ( a l inteligibilităţii). Criteriul s t r u c t u r a l constă în compararea, la nivel s i n c r o n i c , a structurilor idiomurilor în discuţie, în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele; cu cât deosebirile sunt mai multe, cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă? Criteriul g e n e t i c vine în sprijinul celui dintâi, adăugind considerente d i a c r o n i c e : nu pot fi dialecte decât idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeaşi limbă, fază anterioară în evoluţia ipostazelor considerate (de ex., dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi, italiana, şi nu unul francez şi altul italian). Strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul î n ţ e l e g e r i i , care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare, permiţând, într-o măsură foarte mare, A se vedea și Boris Cazacu, Studii de dialectologie română, București, 1966, p. 9. I

comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte (altfel spus, se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct). Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că există situaţii care contrazic preceptele stabilite. Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti: drom. istr. arom. megl.

Bate fierul pâna-i cald. Båte fl'eru pira-i cåd. Bati h’erlu pînî-i caldu. Bati ieru pănă-i cald.

Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”, pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi, dar nici chiar de către specialişti. În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”, a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. Să se raporteze, de exemplu, formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice : ital. fr. sp. port.

Batti il ferro finché é caldo. Bats le fer pendant qu'il est chaud. Bate el hierro mientras está caliente. Batta o ferro o tempo que está quente.

Observăm că, atât între dialectele româneşti, cât şi între limbile romanice, există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale lat. battuere, ferrum, esse, calidum (calens, -tis), în diferite realizări concrete neolatine; aceeaşi topică, aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e > -i în poziţie finală neaccentuată sau chiar amuţit în cazul francezei); acelaşi demonstrativ iile care stă la baza articolului romanic; aceeaşi modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul lui esse + adjectiv cu rol de nume predicativ. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este, aici, locul articolului (p o s t p u s în română, a n t e p u s în limbile romanice occidentale). O comparaţie, pe baza aceluiaşi proverb, cu limbi din alte familii poate fi concludentă, din punctul de vedere care ne interesează. Să se raporteze, de aceea, toate formele de mai sus la corespondentele lor din limbile balcanice : gr. Σφυρηλάτε τό σίδεξο (έφ) όσον έ’ιναι ζεττό bulg. Коби желязото докато е горещо sârb. Kuj gvozаe dok je vruce. alb. Rrah hekurin sa ështëi nxehtë. Deosebirile nete dintre formele proverbului în aceste limbi şi formele lui romanice date mai sus sunt evidente pentru oricine, iniţiat sau neiniţiat. De aceea, în asemenea cazuri, acordarea statutului de „limbă” idiomurilor din ultima grupa prezentată, în raport cu celelalte grupe nu pune probleme.

De ce natură trebuie să fie însă deosebirile dintre membrii primei grupe, pentru ca să li se poată acorda statut de „limbă” sau „dialect”? Criteriul genetic-structural şi criteriul înţelegerii nu pot răspunde satisfăcător la această întrebare. Insuficienţa principiilor l i n g v i s t i c e în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale, în condiţii identice, se încearcă a fi suplinită cu principii e x t r a l i n g v i s t i c e (de ordin istoric, politic, social, cultural). Criteriile e x t r a l i n g v i s t i c e sunt: a) t e r i t o r i u 1; b) apartenenţa la acelaşi s t a t ; c) criteriul f u n c ţ i i l o r idiomului respectiv; d) criteriul posibilităţii de c o n t o p i r e) criteriul s u b o r d o n ă r i i . Faptul ca două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi t e r i t o r i u (teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu, faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”, pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii, care, totuşi, nu sunt „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza, franceza, spaniola, olandeza, vorbite în colonii). Tot aşa, a lega existenţa limbii de existenţa s t a t u l u i ( a r fi, deci, „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat, care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori nu

au o organizaţie de tip statal proprie şi că, totuşi, nimeni nu le contestă, pe bună dreptate, calitatea de „limbi” (potrivit acestui criteriu, limba bască, vorbită în sudul Franţei, ar trebui să fie considerată un „dialect” (şi, foarte important, al cui dialect?) pentru că nu este limba unui stat). Foarte strâns legat de precedentul este criteriul f u n c ţ i i l o r pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile c u l t u r a l e ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare, ci şi ca instrument al culturii (în şcoală, în scopuri beletristice şi ştiinţifice, în presă, radio şi televiziune etc.). Şi în acest caz însă, aplicabilitatea criteriului este limitată, pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat, ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale, problema reducându-se, în ultimă instanţă, tot la raportul de dependenţă stat - limbă. Criteriul posibilităţii de c o n t o p i r e este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi care, chiar atunci când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură limbă, dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată, în celelalte situaţii fiind aprioric. Criteriul s u b o r d o n ă r i i dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în care un dialect, unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare:

indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbăI. Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice), în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu, se reunesc într-o limbă comună, se „varsă” în limba comună, sunt subordonate ei. Există şi dialecte „atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri, spune A. MartinetII, există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. Din nefericire însă există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de diferenţiere. Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat, nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă problema nu este de domeniul t e r m i n o l o g i e i , cum am fi înclinaţi să credem, atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii, pe baza structurii ei, luată în ansamblu şi privită ca un sistem, nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate, numărate ca atareIII. Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile ,,tipice”), se pune problema I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, București, 1961, p. 60. II A. Martinet, Elements de linguistique generale, Paris, 1970, p. 157158. III Th. Capidan în Meglenoromânii, I, 1925, p. 66. I

g r a n i ţ e l o r dintre aceste unităţi regionale (a se vedea şi schema de mai sus): unde se termină un dialect (grai) şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este, aşa cum am arătat, foarte mare. Ea este determinată de cauze diverse, care, în ultimă instanţă, se pot reduce la trei: cauze etnologice ( r e l e v a t e de Ascoli), cauze c r o n o l o g i c e , ( a d u s e în discuţie de G. Grober, după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze i s t o r i c o - g e o g r a f i ce (care determină formarea unor centre de prestigiu, de la care iradiază evoluţia). În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. noţiunea de „idiolect”), sa pus, încă de la începutul cercetărilor dialectale, întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. Unii cercetători au răspuns afirmativ, alţii negativ, iar alţii au găsit o soluţie intermediară. Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. de Tourtoulon şi O. Bringuier, care, la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”, au efectuat o anchetă la faţa locului (1873); ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte, cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită, care nu poate fi o limită geografică, dat fiind că liniile de demarcaţie ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialecteleI.

I

Ch. de Tourtoulon et O. Bringuier, Etude sur la limite geographique de la langue d'oc et de la langue d'oil, Paris, 1876.

Acest punct de vedere se opune celui a1 neogramaticilor, care, în conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice, susţineau că dialectul este o unitate închisă, riguros delimitată, având reguli care acţionează întotdeauna la fel, în condiţii identice. Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor filologii francezi, Paul Meyer şi Gaston Paris, iar, ceva mai târziu, însuşi Jules Gillieron. După Meyer, este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. O concepţie asemănătoare găsim la Gaston Paris, strălucit elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă romanişti de mai târziu (şi al lui Gillieron). În celebra sa conferinţă „Les parlers de France”, din 1888, considerată programul dialectologiei franceze, autorul, confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte inexistenţa dialectelor, arată că, în realitate, nu există decât trăsături dialectale, care se pot uneori delimita, dar că acestea nu coincid între ele. După Gaston Paris, studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul m o n o g r a f i i l o r : „ P o u r réaliser cette belle oeuvre, il faudrait que chaque commune d'un côté, chaque son, chaque forme, chaque mot de l'autre, eût sa monographie, purement descriptive, faite de première main, et tracée avec toute la rigueur d'observation qu'exigent les sciences naturelles”I. Concepţia greşită a neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia geografiei lingvistice, de fapt prin apariţia ALF. Autorul lui principal, J. Gilliéron, urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzând însă în exagerarea contrară, că nu există dialecte şi, deci, I

G. Paris, Les parlers de France (1888), în Mélanges lingustiques, publiés par Mario Eoques, Paris, 1908.

nici limite, dialectale (continuând teza predecesorilor săi cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF). Negând legile fonetice, Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie — formulare rămasă celebră în dialectologie —, fiecare cuvânt are propria sa răspîndire pe teren, independentă de ariile altor cuvinte. Iorgu Iordan consideră că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte, care nu pot fi explicate altfel decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte: lat. paricula şi lat. parietem au dat, respectiv, păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate, pentru că pereche şi perete sunt mai noi), forme care circulă în toată Moldova. La un moment dat, în raza Tecuci, se extindea din ce în ce mai mult forma pereche, celălalt cuvânt, părete, cu un fonetism asemănător în prima tranşă, rămânând neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o regulă. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusa pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi" de ciorapi etc.) şi era munteneascăI. Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa e x i s t e n ţ e i unor unităţi dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi, de asemenea, în privinţa posibilităţii d e l i m i t ă r i i lor geografice (teritoriale). Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament, se obţin nişte linii demarcative denumite, încă de la începuturile geografiei lingvistice, Apud Matilda Caragiu Marioțeanu, Fono-morfologie aromână, studiu de dialectologie structurală, București, 1968, p. 34. I

isoglose (din gr. ïaoς „la fel, egal" şi γλωσσα „limbă"). Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic, atunci liniile se numesc isofone, iar dacă fenomenul este morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă, în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copk’il de cok’il este o isofonă). Dacă izoglosa separă un termen de altul (nea - omăt, brâncă – mână etc.) avem a aface cu o isolexă. MarouzeauI dă următoarele definiții: ,,On appelle aires d'isoglosses gr. (isos = égal, glôssa=langue), les régions qui présentent un traitement commun, et lignes d'isoglosses ou par une simplification abusive isoglosscs les limites entre chaque traitement, dont le faisceau représente la limite approximative entre dialectes contigues. Dans les mêmes conditions on emploie quelque fois les termes isophone, isotone, isolexe, isomorphème, isosyntagme, pour désigner les aires séparatives de sons, d'accents, de mots, de formes, de faits syntaxiques”. Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că, deşi acestea nu coincid, totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură linie de isoglosă, ci o fâşie, un fascicol de linii care se întretaie, uneori pe distanţe destul de mari. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie, se vorbeşte un grai de t r a n z i ţ i e .

I

J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique générale, Paris, 1970,p. 129.

Schematic, jocul isogloselor dintre două unităţi teritoriale ar putea fi reprezentat astfel (a se vedea şi schema anterioară) :

D1, D2 I1-6 I1 I2 I3 I4 I5 I6

dialecte isoglose (zona de tranziție dintre D1 și D2) isoglosa lui văd (D1)/ văz (D2) (isomorfă) isoglosa lui ŝer (D1)/ĉer (D2) (isofonă) isoglosa lui žer (D1)/ĝer (D2) (isofonă) isoglosa lui vorbģésc (D1)/vorbésc (D2) (isofonă) isoglosa lui pk’iŝór(D1)/ piĉór (D2) (isofonă) izoglosa lui curék’ (D1)/várză (D2) (isolexă)

Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Cum se stabileşte care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintro limbă, câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci, stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune, poate, probleme speciale; acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi, instabilităţi şi fluctuaţii, determinate de o mare varietate lingvistică, descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut. De obicei, dialectologii - pornind de la general la particular - împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi f o n e t i c e (dar şi lexicale sau, dacă există, m o r f o l o g i c e ) care au caracter relativ regulat, care apar, deci, consecvent pe un teritoriu dat. Astfel, un fenomen cu caracter de „lege” f o n e t i c ă , de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în śinŝ ,,cinci”, fúži „fuge” apare fenomenul numit fricatizare, ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer ,,cer”, fáŝi „face”, dúŝi „duce” etc.; žer „ger”, žumatáti „jumătate”, ažúžnzi „ajunge” etc.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat, de pildă, în graiul moldovenesc, trăsătură care poate constitui - alături de altele - o notă individualizatoare a acestui grai, prin raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte tratamente. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă, individualizatoare a unei unităţi teritoriale, decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă, apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu

este definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul maramureşean şi, deci, îl individualizează (oi fa „voi face”, îmi pla „îmi place”, mai Ioa „măi Ioane” etc. Particularităţile l e x i c a l e , fiind prin natura lor „unicate” şi, deci, nerepetabile, nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu lingvistic dat. Totuşi, atunci când noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte), elementele lexicale pot fi avute în vedere alături de cele fonetice (de pildă, termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadăr omăt, nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir, țintirim, temeteu, morminţ; ş. a.). Particularităţile m o r f o l o g i c e , în măsura în care există, sunt extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel, formarea conjunctivului cu și în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crişean (şi să baji „să se bage”, hai și mergem „hai să mergem”).

VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII Sociolectul. Jargonul. Argoul. Varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori d i v e r g e n ţ i , fie de ordin t e r i t o r i a l ( ş i în acest caz vorbim de variante geografice, care constituie obiectul dialectologiei), fie de ordin s o c i a l (şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii, de care se ocupă sociolingvistica).

Varianta socială imediat subordonată limbii este sociolectul. Sociolectul este graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice (domeniu de activitate, vârstă, sex, straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune, grupări politice, religioase, relaţii de familie etc.), ceea ce duce, în ultimă instanţă, la formarea unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice fiecăreia dintre aceste variante sociale ale limbii. Straturile sociale pot fi diversificate în funcție de preocupări și îndeletniciri (țărani, muncitori de diverse specializări și calificări), membri ai unor confesiuni diferite, sexe diferite, grupe de vârstă, grupe de interes, familii, ginți, neamuri, cercuri, formațiuni politice etc. Tot variante sociale ale limbii comune - care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului, în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţii mai mici - sunt jargonul şi argoul. Jargonul (fr. jargon, germ. Sondersprache, engl, jargon, lingo) este o variantă socială a limbii comune, folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbeşte de jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante, în societăţile cu clase antagonice, îşi încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie internaţională), jargoane ale medicilor, ale sportivilor etc. Argoul (fr. argot, germ. Rotwelsch, engl, slang. cant) este tot o variantă socială a limbii comune, care însă, de cele mai multe ori, este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret, neînţeles de ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte.

De pildă, există argouri ale elevilor, ale studenţilor, dar şi ale răufăcătorilor etc. VORBIREA INDIVIDUALĂ (IDIOLECTUL) Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori istorico- geografici, sociali, culturali etc., lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale proprii de vorbire. Modul special în care limba comună se realizează la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect și reprezintă singura ipostază concretă a limbii, celelalte niveluri (grai – dialect - limbă; sociolect - limbă) fiind abstracte, ierarhizări stabilite de lingviști. TRANSCRIEREA FONETICĂ Raportul dintre sistemul de transcriere fonetică şi scrierea oficială a unei limbi date. Sisteme alfabetice şi nealfabetice. Calităţile unui bun sistem de transcriere. Sistemul de transcriere al Asociaţiei fonetice internaţionale. Sisteme de transcriere româneşti. Trăsături comune. Deosebiri. Sistemul Weigand. Sistemul Densusianu. Sistemul Rosetti. Sistemul ALR (şi NALR). Orice culegere de material dialectal presupune stăpânirea în prealabil a unui sistem de transcriere fonetică (fr. transcription phonetique, germ. Lautschrift, engl. phonetic transcription), adică a unui număr de semne suficient pentru a nota varietatea lingvistică teritorială. În raport cu scrierea oficială, un sistem de transcriere fonetică prezintă următoarele avantaje:

a)

De obicei, scrierile oficiale, chiar atunci când nu sunt tradiţionale, nu sunt f o n e t i c e , c i fonologice ( r e d a u adică fonemele limbii respective, nu sunetele ei, or, sunetele sunt de o varietate infinită, în timp ce fonemele unei limbi sunt în număr limitat). De aici, i n s u f i c i e n ţ a semnelor din scrierile oficiale pentru redarea aspectului sonor al limbii. În această situaţie se află chiar limba română, care şi-a constituit actualul sistem de scriere în deceniul al 6-lea al secolului al XlX-lea: scrierea noastră, deşi declarat f o n e t i c ă , este însă f o n o l o g i c ă ( f i e c a r e grafem notând (cu câteva excepţii) un fonem, şi nu un sunet; litera a este un grafem invariant care reprezintă (grafic) fonemul invariant /a/, realizabil fonetic ca [a], [â], [â] etc. ca în, respectiv, [casă], [ĉápă], [coâdă] etc. Se înţelege că o notare fonetică nu-şi propune să redea t o a t e nuanţele sunetelor dintr-o limbă : dat fiind caracterul infinit al realizării concret-sonore, „redarea exactă, prin scris, a sunetelor este o utopie”I. Varietatea fonetică r e g i o n a l ă este mult mai mare, în raport cu cea existentă în limba comună (altfel spus, întâlnim în graiuri şi dialecte sunete care lipsesc din limba comună şi, în consecinţă, lipsesc şi semnele care să le reprezinte). De aici, din nou o i n s u f i c i e n ţ ă a scrierii oficiale. b)

De pildă, în graiurile dacoromânei apar sunete ca [ḑ] din mold. ḑîc „zic", [ń] din ban. vińe „vie”, [ę] din criş. lumę „lumea” etc., necunoscute limbii comune. I

Al. Rosetti, Introducere în fonetică, București, 1967, p 133.

c)

În cazul limbilor cu scriere veche, ea este de cele mai multe ori t r a d i ţ i o n a l ă ( î n sensul că notează realităţi fonetice depăşite, apărute în faze anterioare din evoluţia limbii respective), în consecinţă, sistemul de scriere contravine principiului fonologic (este vorba, deci, de o scriere etimologică, tradiţională). Este cazul francezei şi al englezei (ca şi al germanei, al rusei etc.), unde un fonem este notat prin două, trei sau patru litere (de ex. : fr. eau [o] „apă”; fr. enfant [ăfă] „copil”, engl. daughter ['doͻ:tͻ] „fiică”; engl. (to) laugh [la : f] „(a) râde”; germ. deutsch [doiĉ] „german”; rus. toᴤo [tavo] „al tău” etc.). Sistemele de transcriere pot fi alfabetice şi nealfabetice. Sistemele alfabetice sunt alcătuite pe baza alfabetelor obişnuite (latin, grecesc, chirilic etc.), la care se adaugă un număr mai mult sau mai puţin ridicat de semne diacritice sau litere din alte sisteme de scriere (de exemplu, litere greceşti într-un sistem de transcriere bazat pe alfabetul latin etc.). Cel mai cunoscut sistem alfabetic este acela propus de Association phonetique internaţionale, 1881 (Paul Passy, Daniel Jones). Sistemele nealfabetice, numite şi descriptive, îşi propun să noteze, analitic, rolul şi forma pe care o au organele vorbirii în timpul emiterii sunetelor. Un astfel de sistem a încercat lingvistul danez Otto Jespersen, sistemul lui însă (ca şi altele asemănătoare, dar bazate pe principii diferite) este extrem de dificil, utilizabil numai în lucrări de foarte strictă specialitate (de exemplu, sunetul b din ba are în „descrierea” lui Jespersen următoarea formulă: α0b δ0 εi, în care literele greceşti indică organele vorbirii ce participă la emiterea sunetului respectiv, cifrele arată

gradul şi forma deschiderii organelor, iar literele latine arată locul de articulaţie. Ne vom ocupa numai de sistemele alfabetice, pentru că numai acestea au fost utilizate în dialectologie, oprindune în special asupra celor româneşti. Calităţile pe care trebuie să le întrunească un bun sistem de transcriere alfabetic sunt : a) Să fie destul de bogat în semne, pentru a permite o notare nuanţată a materiei sonore a graiurilor şi a dialectelor. Vorbim de o notare largă, atunci când urmărim o redare aproximativă a nuanţelor fonetice, şi de o notare îngustă sau strânsă, atunci când urmărim o redare minuţioasă a nuanţelor de pronunţare (fr. notation large şi notation etroite). b) Să fie uşor de însuşit, de mânuit şi de descifrat: sistemele de transcriere complicate, scrupuloase sunt greu de însuşit de cei ce notează (de aici posibilităţi mult mai mari pentru a fi inconsecvenţi), greu de mânuit (ceea ce înseamnă, adeseori, rămânere în urmă faţă de debitul verbal al subiectului anchetat) şi greu de descifrat de cititori. De aceea, cele mai accesibile, din toate punctele de vedere, sunt sistemele bazate pe alfabetul oficial, completat cu semne diacritice, aplicate cu consecvenţă, în condiţii identice. Să fie uşor de tipărit (condiţie relativă, totuşi, depinzând de mijloacele tehnice de care dispune fiecare editor). c)

Nu toate sistemele de transcriere corespund acestor cerinţe.

Dintre sistemele de transcriere neromâneşti cel mai cunoscut (folosit şi în transcrierea limbii engleze - în toate manualele de predare a acestei limbi, chiar şi în ţara noastră) este sistemul Asociaţiei fonetice internaţionale. La baza acestui sistem stă e v i t a r e a semnelor diacritice şi folosirea în exclusivitate a literelor şi a semnelor de punctuaţie din alfabetele existente. Dat fiind că un singur alfabet nu furnizează suficiente semne pentru a nota su n e t e l e dintr-o limbă dată, s-au modificat unele litere (inversându-le, ca de ex. ɘ [= ă]; Λ[a] etc.) ori s-au adăugat semne de punctuaţie, cărora li s-a dat întotdeauna o anumită valoare (de ex. [: ] = vocală lungă), s-au dat două litere pentru o singură realitate fonetică (de ex. [tʃ] = [ĉ]; [dƷ] - [ĝ]) sau, în fine, au fost împrumutate semne din alte alfabete (de ex. literele greceşti θ şi δ pentru a nota fricativele interdentale. Acest sistem de transcriere a fost întrebuinţat de romanistul suedez Alf Lombard în transcrierea limbii române în lucrarea sa La prononciation du roumain, Uppsala, 1936. Acest sistem de notare nu a putut fi aplicat la toate limbile, cum au sperat autorii lui: aproape fiecare şcoală dialectologica şi-a creat sisteme de transcriere adaptate la specificul limbii respective. Sistemele de transcriere româneşti prezintă unele trăsături comune şi unele deosebiri (de la o epocă la alta, de la un autor la altul). T r ă s ă t u r i l e l o r c o m u n e sunt: a)

Toate sunt sisteme alfabetice.

Toate se bazează pe alfabetul latin, la care se adaugă sau nu semne din alte alfabete mai ales din cel grecesc. c) în afară de sistemul de transcriere folosit pentru Atlasul lingvistic român, toate celelalte sisteme întrebuinţează, la nevoie, două litere pentru o singură realitate fonetică. d) Până la sistemul de transcriere al Atlasului lingvistic român, toate celelalte sisteme au dat o notare largă (evident, în grade diferite de la un cercetător la altul). e) Toate sistemele de notare româneşti folosesc, în proporţii diferite, semnele diacritice. Cele mai răspândite semne diacritice sunt: ' deasupra unei vocale notează accentul dinamic: [á, é, ó] ˓ dedesubtul unei vocale arată că vocala este deschisă [ę, ǫ] • dedesubtul unei vocale arată că vocala este închisă: [ẹ, ọ] ˰ dedesubtul unei vocale notează o semivocală: [ḙ, ṷ] ~ deasupra unei vocale notează nazalitatea: [ã, õ, ũ] - deasupra unei vocale notează o vocală lungă: [ā, ē, ū] o deasupra unei vocale arata că vocala este rotunjită (labializată): [å] ' la umărul unei consoane sau deasupra ei notează caracterul palatal al consoanei respective: [1', t', ń, ǵ] o dedesubtul unei consoane notează caracterul silabic al consoanei respective: [ ȴ ṃ, ṛ]. b)

Din nevoia de simplificare, nu am menţionat în explicarea semnelor că este vorba de „litere-vocale” şi „litere-consoane", şi nu de „sunete-vocale" sau „suneteconsoane”' (de exemplu, ar fi trebuit să spunem: ,,(,dedesubtul unei Iitere-vocale, arată că...”. Semnul nazalităţii [~]se numeşte „tildă”.

În ce priveşte d e o s e b i r i l e dintre sistemele de transcriere româneşti, ele se pot constata pentru fiecare autor în parte. Noi ne vom opri numai asupra specificului sistemelor de transcriere folosite de Gustav Weigand, O. Densusianu, Al. Rosetti şi de autorii ALR şi NALR. Sistemul de transcriere al lui Gustav Weigand se distinge mai ales prin felul cum sunt notate sunetele [ă] şi [î]: pentru Weigand, aceste sunete nu sunt decât [o] şi, respectiv, [u] delabializaţi, drept care le notează cu aceleaşi litere, cu semnul delabializării dedesubt, adică [ă] - [ọ], iar [î] = [ụ], în redarea consoanelor, se observă că africatele (sunete cu o articulare complexă) sunt redate de Weigand, ca şi de alţi autori, prin două litere : dz - africata dentală sonoră (ḑ în alte transcrieri) ts – africata dentală surdă (ț în alte transcrieri) dž – africata prepalatală sonoră (ĝ în alte transcrieri) tž – africata prepalatală surdă (ĝ în alte transcrieri) Caracterul palatal a1 consoanelor este notat de Weigand foarte inconsecvent (când cu prima [ ' ] la umărul consoanei, când cu ajutorul semnelor care notează semivocala, adică [ń], [ni] sau [ny]). Iată o probă de text în transcrierea lui Gustav Weigand: o fost odatọ un moš š-o babọ. šụ iei or fost taŕe sọráś. prim-varọ s-or dus ụm pọdure sọ kulęgọ buŕetsu. or veńit a kasọ ku buŕetsu šụ i-or pus sọ fḙarbọ.

Acest sistem de transcriere nu a fost întrebuinţat de alţi dialectologi. Weigand 1-a folosit însă în decursul întregii sale activităţi. Sistemul de transcriere utilizat de şcoala dialectologică de la Bucureşti este mult mai simplu, textele publicate fiind destinate unui cerc mai larg de cititori. Culegerea de texte dialectale Graiul nostru, texte din toate părţile locuite de români (I, 1908; II, 1908, autori: O. Densusianu, I.-A. Candrea şi Th. D. Speranţia, membri ai Societăţii filologice române, fondată în 1905 de O. Densusianu) foloseşte un sistem de transcriere bazat în cea mai mare parte pe semnele din ortografia oficială, la care s-au adăugat patru litere greceşti (δ, θ, γ, y), două combinaţii de litere (dź şi tś) şi câteva semne diacritice. În revista ,,Grai şi suflet” (care a apărut în mai multe numere între 1923-1934), O. Densusianu, a îmbogăţit sistemul de transcriere cu noi semne diacritice şi litere. Deosebirea cea mai importantă dintre cele două transcrieri rezidă, mai ales, în notarea semivocalelor şi a vocalelor finale postconsonantice scurte: dacă în Graiul nostru semnele l şi u notau atât semivocalele cât şi vocalele scurte, în Grai şi suflet ele sunt înlocuite cu semnele i, u (care notează semivocalele i, u] și vocalele scurte finale postconsonantice –i, -u).O literă specifică acestui sistem este ç, care reprezintă oclusiva palatală [ģ]. Text din Graiul nostru (II, p. 88): Oamenii ăştia d-aici sunt veniţi din toată lumea. Sunt adunaț din toate părţili mocanii, că iei să trag pă lingă itili-astea. Sunt veniţi din ţara rumânească după la munte, din găuri, dupîn Făgăraş —strânsură dîn lume.

Text din Grai şi suflet (V – l, 1931, p. 11): Moşi-nú a vinii după Olt din sus, nu ie dă multneamu nostru p-aiči;avea ielşapte fičiori şi pă toţi i-a polecrit lumea, le~a pus câte-un ponos; pă unu Pârvu cemu, pă unu Covrig, pă altu Pârvu Cârnu... Sistemul de transcriere al lui Al. Rosetti (folosit mai întâi in studiul său Cercetări asupra graiului românilor din Albania, CIS IV (1929 — 1930), 1, p. 1—83 şi în continuare în studiile publicate in revista al cărei editor a fost, „Bulletin linguistique”) conţine unele semne specifice, dintre care cele mai importante sunt : y, care notează semivocala [i] w, care notează semivocala [u] Transcrierea lui Al. Rosetti este mai strânsă decât a lui O. Densusianu, în sensul că ea permite să se redea o gamă mai variată de nuanţe fonetice: Vińá primvea'ra, ni skula 'm di to-riye: kă'mă s-kărkă'm: să'mbătă, lu'ni, ne'rkuri? Lwa'm ka'lea ku fume'l'i, moa' şili kn čilime'ni di mă'nă fudzea' ni'nti. Nedzeḙa'm tu prăndz. (Al. Rosetti, op. cit. p. 73) Odată cu elaborarea Atlasului lingvistic român (primul volum a apărut în 1938), sistemul de transcriere folosit de autorii lui a fost din ce în ce mai mult adoptat în studiile de dialectologie. Acelaşi sistem al ALR a fost utilizat la elaborarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR). Sistemul de notare al ALR (şi NALR) se bazează pe alfabetul oficial, la care se adaugă 6 litere din alfabetul grecesc (θ, δ, y, χ, γ, ρ) şi numeroase semne diacritice. Sa evitat notarea unei singure realităţi fonetice cu două litere.

Lista de semne folosite de ALR pentru redarea variantelor vocalice, semivocalice şi consonantice din limba română (reprodusă după ALR II, serie noua) ne ajută să ne facem un tablou asupra sistemului de transcriere fonetică: — este un sistem de transcriere alfabetic — fiecare realitate fonetică notată este descrisă (b, oclusivă bilabială sonoră; r, vibrantă apicală alveolară etc.) — fiecare sunet este exemplificat cu un cuvânt provenit dintr-un grai sau dialect (ć - africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este un ś, în băn. fraće ,,frate” ; δ - fricativă interdentală sonoră, în arom. δală ,,zară” — după descrierea şi exemplificarea fiecărui sunet notat de semnul respectiv, se dă semnul corespondent din transcrierea Asociaţiei fonetice internaţionale (ĉ = tʃ; j = ʒ etc.). — după lista afabetică de semne, figurează inventarul semnelor diacritice folosite şi alte semne de care anchetatorul are nevoie în cursul anchetei dialectale sau în cartografierea materialului dialectal cules.

TRANSCRIEREA FONETICĂ a (a mijlociu) în cap = între a şi a. å (cea mai deschisă vocală din seria posterioară: u, o, ọ, å) în istrorom. cåp = ɒ. ᾁ (a posterior) în băn. cᾁ p. ä (cea mai deschisă vocală din seria anterioară: i, e, ę, ä) în bucov. päle „piele” = æ. ą (a anterior) în munt. stḙą „stea” = a. ă (vocală cu deschidere mijlocie din seria centrală: i, â, a) în păr = ǝ.

ᾷ (vocala cea mai deschisă din seria centrală: î, â, ă, ᾷ) în mold. bărbát = ɒ. â (vocală cir deschidere mai mică din seria centrală) în mold. cásâ = între ǝ şi ɨ. b (oclusiva bilabială sonoră) în bun = b. c (oclusiva velară surdă) în corb, semn întrebuinţat înaintea vocalelor a, ă, â, î, o, ö, u, ü, înaintea consoanelor sau la sfîrşitul cuvintelor = k. ĉ (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este un ŝ) în ĉáră „ceară” = între tɕ şi tʃ. ĉ (africată alveolopalatală, cu nuanţă mai palatală) în trans. ĉur „ciur” = între tɕ şi tʃ, dar mai aproape de tɕ. ć (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este un ŝ) în băn. fráće „frate” = tɕ. č (africată palatoalveolară surdă, al cărei element fricativ este un ș) în maram. čăr „cer” = tʃ. d (oclusiva dentală sonoră) în dar = d. đ (oclusiva dentală sonoră puţin palatalizată) în mold, unđe „unde” = între d şi ḑ ď(oclusiva alveolopalatală sonoră) în mold. d'in „din” = între d, și ɉ. d" (oclusivă palatală sonoră) în trans. d"in ”din” = ɉ ḍ (oclusivă cacuminală sonoră) în trans. cruḍă = ḑ ḑ (africată dentală sonoră) în mold. ḑîc „zic” = dz. đ (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element fricativ este un ź, corespunzând surdei ć) în băn. des „des” = dʑ. δ (fricativă interdentală sonoră) în arom. δálă „zară” = ᵭ. e (vocală anterioară cu deschidere mijlocie, de nuanţă închisă) în vezi = e. ę (e deschis) în trans. vęde = ε. ę˓ (e şi mai deschis) în bucov. vede ‘vede’ = între ε şi æ. ẹ (e mai închis) în mold. vẻde = e (mai închis). ẹ. (e şi mai închis) în mold. vẻdẹ. = între e şi i.

ě (vocală centrală cu nuanţă anterioara, între ă şi e) în ban. fáŝě ‘face’ = între e şi ǝ. ě˓(e deschis între ă şi ę) in trans. aşę ‘aşa’ = între ε şi ɒ. f (fricativă labiodentală surdă) în fin = f g (oclusivă velară sonoră) în gol = g ĝ (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element fricativ este un z) în ger ‘ger’ = între dz şi dƷ ǧ (africată palatoalveolară, al cărei element fricativ este un j, cores- punzând surdei c) în maram. ǧăr 'ger’ = dƷ ģ (oclusivă velară sonoră palatalizată) în ģem ‘ghem’ = g γ (fricativă velară sonoră) în istrorom. γură ‘gură’ = g h (fricativă laringală surdă) în trans.háină ‘haină’ = h. Ŋ (fricativă laringală sonoră) în trans. hoŊot ‘hohot’ = h. ḣ’ (fricativă palatală surdă) în ḣ’ir ‘fir’ = ç. χ (fricativă velară surdă, corespunzând sonorei γ) în χâină ‘haină’ = x i (vocală cu deschidere minimă din seria anterioară) în fir =i i˓ (i deschis) în mold. mári ‘mare’ = i î (vocala cea mai închisă din seria centrală: î, â, ă, ă˓) în când = i. î (vocală centrală închisă cu nuanţă anterioară între i şi î) în trans. râu ‘râu’ = 1 j (fricativă palatoalveolară) în trans. jar ‘jar’ = Ʒ. j' (j muiat) în jug ‘jug’ = între Ʒ şi ʑ k (oclusivă velara surdă identică cu c. Se notează numai înaintea lui e şi i) în băn. kip ‘chip’ = k ǩ (oclusivă velară surdă puţin palatalizată) în ǩip ‘chip’ = între k şi ķ ḱ (oclusivă velară surdă palatalizată corespunzînd sonorei g) în mold ḱiŝor ‘picior’ = ķ l (laterală alveolară) în pălăriie ‘pălărie’ = l lˇ (l puţin palatalizat) în trans. iě˓lˇě ‘ele’ = ļ ľ (laterală palatală) în arom. ḣ’il’u ‘fiu’ = λ ł (laterală velară) în maram. cał ‘cal’ = ł.

m (nazală bilabială) în masă = m ṃ (nazală labiodentală urmată de f, v) în îṃvâţ ‘învăţ’= m n (nazală dentală) în mână = n ň (nazală dentală puţin palatalizată) în mold. pîňi ‘pîine’ =n ń (nazală palatală) în mold. ńel ‘miel’ = n. ṋ (nazală cu ocluziune incompletă, urmată de constrictive şi lichide) în îṋșir ‘înşir’ ṇ (nazală slăbită urmată de consoană) în trans. muṇte ‘munte’ ŋ (nazală velară urmată de c(k), g) în îŋcă = ŋ ṅ (nazală dentală, de durată mai scurtă, vălul palatului necoborând îndeajuns), în pronunţarea lui n intervocalic la moţi: cîṅi ‘cîine’ o (vocală posterioară cu deschidere mijlocie şi cu nuanţă mai închisă) în pot= o ǫ (o deschis) în trans. pǫte ‘poate’ = ↄ ő (vocală anterioară labială cu deschidere mijlocie, cu nuanţă închisă) în ung. cőr ‘cerc’ = θ p (oclusivă bilabială surdă) în par = p r (vibrantă apicală alveolară) în rar = r ṝ (r cu mai multe şi mai puternice vibraţii) în trans. ṝâu ‘râu’ ṝ‒ (r cu şi mai multe vibraţii) în, trans. ṝău ‘rău’ ρ (r uvular) în arom. (la fărşeroţi) guρă ‘gură’ ῥ (r uvular cu mai multe vibraţii) în arom. (la fărşeroţi) v'eῥă ‘vară’ ṙ (r apical cu o singură vibraţie foarte slabă) la moţi, în câṙi ‘câine’ = r ŕ (r muiat) în trans. învăţătoŕ ’învăţător’ = r ř (r bilabial) în interjecţia munt. třp cu care se opresc caii s (fricativă dentală surdă) în soră = s. ś (fricativă alveolopalatală surdă) în băn. fáśé ‘face’ = ϐ

ŝ (fricativă alveolo palatală surdă, aproape identică cu ś, dar cu o articulaţie puţin posterioară) în mold. fáŝi ‘face’ =ϐ ș (fricativă palatoalveolară surdă, corespunzând sonorei j) în mold, sî ‘şi’ = ʃ. ş (ş pronunţat mai puternic, dînd impresia unui ş mai lung) în mold. şî ‘şi’ ṩ (ş cu nuanţă palatală, muiată, corespunzând sonorei j) în aşa ‘aşa’ = între ʃ şi ϐ t (oclusivă dentală surdă) în tátă = t Ť (oclusivă dentală surdă puţin palatalizată) în mold. munte = t ť (oclusivă palatală surdă în mold. fráťe = între ţ şi c t" (oclusivă palatală surdă) în trans. frát"e = c ţ (oclusivă cacuminală surdă, corespunzând sonorei d) în trans. clopoț = t ϑ (fricativă interdentală surdă, corespunzând sonorei ă) în arom. năϑeâmâ 'puţin' = θ ţ (africată dentală surdă) în ţin = ts u (vocala cea mai închisă din seria posterioară) în bun = u ü (vocala cea mai închisă din seria anterioară, labială) în ung. füll ‘ureche’ = y v (fricativă. labiodentală sonoră) în munt. vară = v w (fricativă hilahială sonoră) în ucrain. (la huţuli) woda ‘apă’ = w z (fricativă dentală sonoră) în munt. zac = z. ź (fricativă alveolopalatală muiată, corespondenta sonoră a lui s) în băn. źánă ‘geană’ = ʑ ẑ (fricativă alveolopalatală corespondenta sonoră a lui ŝ) în mold. ẑánâ ‘geană’ = ʑ y (fricativă palatală sonoră, corespunzând surdei h’) în trans. yérme ‘vierme’ = j (fricativ)

SEMNE DIACRITICE ~ (deasupra vocalelor) seminazalizate: õ. ~ (deasupra vocalelor) nazalitate: õ = õ. ~ (sub vocale sau consoane sonore) asurzire i, ŗ = ị, ṛ. . (sub vocale sau consoane sonore) sonoritate redusă: ă. • (sub vocale) închidere: ẹ. .. (sub vocale închidere mai mare: .ẹ ˓ (sub vocale) deschidere: ę. « (sub vocale) deschidere mai mare: o ̬̭ (deasupra consoanelor c şi g): ĉ africată surdă, între ĉ şi č; ĝ africată sonoră, între ĝ şi ǧ. ʼ (înaintea vocalelor) oclusivă glotală: ’e = ’e. ʽ după oclusive, arată o explozie mai puternică, în olt. patʽ „pat”. o (sub consoane) consoană silabică: ņ = ņ. ͡ (sub vocale) arată că vocala constituie elementul consonantic al unui diftong: ṷ (în da ṷ) = ŭ. ͡ (deasupra vocalelor) arată că două vocale formează un diftong cu elemente egale în trans. toate. ' (deasupra unei vocale sau a unui diftong) accent principal: vẻde = „vede”. " (deasupra unei vocale) accent dinamic mai puternic, mai ales în fraze: nű vreau. ‫( ׀‬deasupra unei vocale) accent secundar : sănătate = sănătate. -(deasupra unei vocale, lichide sau fricative) lungime: ō. < (deasupra unei vocale) scurtime: u. + (sub o nazală) arată ca articulaţia nazalei nu e completă, ci analogă constrictivei următoare: îmvăț. e e ă, e, ă, a etc. arată nuanţe vocalice intermediare. z, d, s s, t, z etc. arată nuanţe consonantice intermediare.

etc. (la umărul literei precedente) arată sunete slab perceptibile. ( h , (i , (u etc. arată sunete şi mai slab perceptibile. t h ,t i ,t u arată sunete extrem de slab perceptibile. h, i, u

ALTE SEMNE - se întrebuinţează ca în ortografia oficială: dă-te la driapta, n-a văzut. - înlocuieşte silabele dinaintea accentului cuvântului, reproduse în forma anterioară: târnăcop; - coápe. — sub litere sau sub cuvinte, arată că anchetatorul a auzit bine sunetele sau cuvintele subliniate, deşi acestea par neobişnuite. Cuvintele subliniate în NOTE sunt reproduse în transcriere fonetică. — pusă în locul unui răspuns, arată că în punctul respectiv n-a fost pusă întrebarea. ˘ leagă două sau mai multe cuvinte care formează un singur grup fonetic : sai ˘ i ˘ sus „sai în sus”. ~~ arată că anchetatorul n-a auzit clar sunetele astfel subliniate. ~ înlocuieşte forma precedentă. ... puse în urma sau înaintea unui răspuns arată că el nu este complet. Completarea este, de obicei, dată în NOTE. x pus după un răspuns, trimite la NOTE, de obicei sub II şi, în cazuri rare, sub III. ? pus în locul unui răspuns, arată că informatorul n-a ştiut să răspundă; dacă urmează totuşi un răspuns, acesta a fost dat după ezitare. # pus în locul unui răspuns, arată că informatorul a declarat că nu există termenul întrebat. oo pus în locul sau înaintea unui răspuns, arată că obiectul sau obiceiul la care se referă întrebarea nu există în localitate. , separă variante lexicale.

; separă forme gramaticale diferite ale aceluiaşi cuvânt: singularul de plural, forma articulată de cea nearticulată, persoana I de a II-a etc. ,, ” între aceste ghilimele sunt reproduse explicaţiile sau completările date de informatori, de obicei netranscrise fonetic şi literarizate. , ‘ între aceste ghilimele se dă traducerea literară a răspunsurilor româneşti sau traducerea românească a răspunsurilor din limbile minorităţilor naţionale. ( ) între aceste paranteze sunt reproduse, pe hartă sau în NOTE, explicaţii sau completări, transcrise fonetic, date de informatori. [ ] între aceste paranteze se dau completările sau observaţiile anchetatorilor sau ale redactorilor. Sub titlul hărţii, cifrele puse între aceste paranteze reprezintă numărul întrebării din chestionar. [k] pus înaintea unui răspuns, arata că informatorul s-a corectat. [σ] pus înaintea unui răspuns, arată că termenul a fost sugerat de anchetator. [ε] Arată că informatorul a ezitat înainte de a da răspunsul. [?] pus după un răspuns, arată că anchetatorul se îndoieşte de exactitatea răspunsului înregistrat. [!] Pus după răspuns arată că întrebarea sau răspunsul 1-a făcut pe informator sau pe cei de faţă să râdă. [*] Pus înaintea unui răspuns, arată că răspunsul a fost dat de un informator ocazional, căruia anchetatorul nu i-a notat numele. [**] Arată un al doilea informator ocazional. [I] [II] etc. Arată numărul informatorului din localitatea respectivă.

În NOTE : Sub I se arată cum a fost pusă întrebarea. Sub II sunt date explicaţiile sau completările primite de la informatori în legătură cu răspunsurile de pe hartă, sub III sunt date observaţiile sau completările anchetatorilor sau ale redactorilor.

METODE DE STUDIERE A DIALECTELOR SI GRAIURILOR Metode de culegere a materialului dialectal. Metoda observaţiei directe. Metoda conversaţiei dirijate. Ancheta organizată. Ancheta prin corespondenţă. Ancheta la faţa locului. Modalităţi de prezentare şi interpretare a faptelor dialectale. Glosar. Monografie. Texte dialectale. Studii speciale. Atlase. Datorită transformărilor la care sunt supuse graiurile şi dialectele, lingvistica (în speţă, dialectologia) pune din ce în ce mai mult accentul pe m e t o d e l e care se folosesc pentru culegerea materialului dialectal, pe adecvarea lor la specificul faptului dialectal. De aceea, în cei aproape 100 de ani ai dialectologiei ştiinţifice, metodologia dialectologică s-a îmbunătăţit mereu cu noi procedee, noi unghiuri din care s-a privit faptul dialectal. Metodele privesc atât felul cum se obţine, cum se culege materialul dialectal, cât şi felul cum se prezintă el ulterior (prin procedee ,,grafice” sau „negrafice”); de asemenea, metodele se referă la i n t e r p r e t a r e a fenomenelor dialectale (etapă care se parcurge după culegerea materialului).

Culegerea (recoltarea) particularităţilor dialectale se poate face prin observarea directă sau prin ancheta organizată (la faţa locului sau prin corespondenţă. Poziţia dialectologului faţă de actul comunicării este diferită în raport cu cele două procedee menţionate: în cursul observării directe, poziţia dialectologului nu este diferită de a lingvistului care studiază limba observind-o, aflându-se, deci, în afara procesului de comunicare (pe un plan extracomunicativ). În cazul unei anchete organizate (în care dialectologul pune întrebări şi notează răspunsurile), dialectologul se deosebeşte de lingvist, prin aceea că el se situează pe un plan intracomunicativ, el este în acelaşi timp locutorauditor (vorbitor-ascultător) şi observator. Chiar dacă cele mai valoroase date se obţin prin observarea directă, fără intervenţia lingvistuluidialectolog, totuşi numai o anchetă organizată poate permite înregistrarea unui material bogat şi comparabil (de la o regiune la alta, pe generaţii, pe sexe etc.) Metoda observaţiei directe constă în notarea particularităţilor graiului unuia sau mai multor vorbitori f ă r ă a s e i n t e r v e n i în procesul de comunicare. Procedeul dă rezultate foarte bune, vorbirea notată în acest fel fiind surprinsă în procesul ei firesc, spontan, neartificial (condiţie net diferită de aceea a anchetei cu chestionar). Folosirea acestei metode cere însă condiţii de lucru speciale şi un timp mai îndelungat (dat fiind că, prin natura lui, procedeul exclude orice „organizare”).

O suplinire a acestei lipse se realizează prin metoda conversaţiei dirijate (a convorbirilor tematice), constând în dirijarea discuţiei de către anchetator, în sensul dorit. Se provoacă discuţii pe teme diferite: astfel, pentru a culege, de exemplu, terminologia stupăritului, se cere subiectului să descrie cum se obţine mierea, punându-se, pe parcursul expunerii acestuia, întrebări suplimentare. Un deziderat de bază pentru buna desfăşurare a anchetei folosind metoda conversaţiei dirijate este cunoaşterea de către anchetator a graiului (dialectului) pe care îl cercetează. Dezavantajul pe care îl prezintă metoda este, ca şi în cazul observaţiei directe, caracterul limitat, sub raport cantitativ, al materialului cules şi imposibilitatea de a-1 compara (de la un subiect la altul — în funcţie de generaţie, sex, categorie socială, instrucţie etc. — sau de la o regiune la alta). Limitele celor două metode analizate se înlătură, într-o mare măsură, prin ancheta organizată, care, în funcţie de faptul dacă cercetătorul se deplasează sau nu pe teren, este de două feluri: prin corespondenţă şi la faţa locului. La baza primelor anchete a stat la început rugăciunea „Tatăl nostru” care a fost transpusă în diferite puncte (dintr-una sau mai multe ţări) în idiomul local (fie prin anchetă la faţa locului, fie prin corespondenţă). Ancheta prin corespondenţă s-a practicat mai ales la începuturile dialectologiei, dar se mai foloseşte şi astăzi în unele situaţii. Metoda constă în trimiterea, în diferite puncte de pe un teritoriu dat, a unei liste de întrebări (chestionar) unor corespondenţi. Aceştia, de obicei

învăţători sau preoţi, răspund sau adună răspunsurile la chestionarul trimis în graiul local. Prima anchetă de acest fel este considerată aceea a lui Conrad Gessner, din 1555, în urma căreia a publicat la Zürich, 22 de specimene din aceeași rugăciune. Prima anchetă prin corespondență destinată elaborării unui atlas lingvistic a fost efectuată de Georg Wenker, profesor la un liceu din Düsseldorf, care la 1876 a trimis inspectorilor școlari din Renania 38 de propoziții spre a fi transpuse din limba literară, în graiul local. În 1885, B.P Hasdeu a trimis unei rețele de corespondenți un chestionar menit să furnizeze material pentru monumentala sa lucrare Etymologicum Magnum Romaniae. Aceasta este prima anchetă dialectală prin corespondență din țara noastră și, totodată, prima anchetă dialectală efectuată pe baza unui chestionar. Acesta cuprindea 206 întrebări, primele 50 referindu-se la particularități fonetice (rareori morfologice și sintactice), iar restul la lexic, credințe populare, obiceiuri etc. A doua mare anchetă prin corespondență este aceea inițiată de Sextil Pușcariu, directorul Muzeului Limbii Române, din Cluj. Ancheta a fost prima activitate a Muzeului întemeiat la 1919, cu scopul studierii limbii române. Între 1922 și 1937 au fost elaborate 8 chestionare privind următoarele terminologii: 1. Calul 2. Casa 3. Firul 4. Păstoritul 5. Nume de locuri și numde de persoane 6. Stupărit 7. Intstrumentele muzicale 8. Mâncări și băuturi

Fiecare chestionar conținea indicații, desene ș.a. pentru a ușura munca de colectare a materialului dialectal. Această metodă prezintă dezavantajul că exactitatea răspunsurilor este îndoielnică, întrucât este efectuată de nespecialiști. Ea se recomandă doar în cazurile în care deplasarea pe teren a cercetătorilor nu este posibilă. Ancheta la faţa locului constituie mijlocul cel mai adecvat pentru obţinerea unui material bogat, care să prezinte garanţia autenticităţii şi a rigorii ştiinţifice. Metoda constă în deplasarea anchetatorului pe teren — într-una sau mai multe etape — în condiţii riguros studiate şi determinate în prealabil. La noi, printre primii dealtfel în dialectologia europeană, efectuează o importantă deplasare pe teren Ion Maiorescu (tatăl celebrului critic literar) în 1857, la românii din Istria. Cea dintâi anchetă la faţa locului, cu chestionare (anchetă organizată), destinată elaborării unui atlas lingvistic, a fost aceea a lui Gustav Weigand, pentru WLAD; a urmat apoi ancheta iniţiată de Sextil Puşcariu pentru ALR și anchetele pentru NALR. Cum se efectuează o anchetă, la faţa locului? O anchetă riguros organizată presupune două etape: pregătirea ei şi, apoi, efectuarea propriu-zisă a anchetei. Etapa pregătitoare pune următoarele probleme : — precizarea s c o p u l u i anchetei — cunoaşterea, din toate punctele de vedere, a domeniului (teritoriului) ce urmează a fi investigat

stabilirea reţelei de puncte (localităţi) ce urmează să fie anchetate — elaborarea chestionarului (listei de întrebări), în funcţie de scopul anchetei, de timpul de care dispunem, de numărul anchetatorilor etc. — anchetatorul (anchetatorii). —

Scopul anchetei. O bună rezolvare a problemelor menţionate mai sus ca şi o serie întreagă de aspecte ale anchetei propriu-zise depind de s c o p u l anchetei; trebuie să ştim, aşadar, de la început ce urmărim : — elaborarea unui atlas lingvistic — un studiu cu caracter monografic — studierea unui anumit compartiment al limbii (fonetică, lexic etc.) — raportul dintre graiul respectiv (graiurile) şi limba literară (influenţa nivelatoare exercitată de ea asupra graiurilor, în grade diferite, în funcţie de regiuni, de generaţii etc.) — un glosar regional etc. În funcţie de fiecare din aceste scopuri ale anchetei dialectale, se schimbă forma şi conţinutul chestionarului, se stabilesc criteriile de alegere a localităţilor, numărul anchetatorilor, precum şi numărul şi calităţile subiecţilor (informatorilor). De pildă, pentru elaborarea unui glosar regional se formulează numai întrebări care vizează obţinerea elementelor de vocabular, în timp ce pentru o monografie se formulează, de obicei, întrebări pentru toate compartimentele limbii; pentru un atlas, se fixează o reţea mai rară de puncte decit pentru o monografie sau pentru un studiu consacrat exclusiv unei probleme (palatalizarea labialelor, de exemplu); pentru un atlas se vor folosi mai

mulţi anchetatori decât in alte cazuri; dacă urmărim aspectul arhaic al graiurilor, vom alege mai ales subiecţi mai vârstnici şi localităţi mai izolate, mai puţin expuse influenţelor inovatoare ale centrelor lingvistice etc. Cunoaşterea prealabilă a domeniului lingvistic. Pentru ca toate momentele unei anchete (elaborarea chestionarului, stabilirea reţelei de puncte etc.) să fie realizate cât mai adecvat fenomenelor lingvistice ce urmează a fi culese şi studiate, autorul unei anchete dialectale trebuie să se informeze în prealabil asupra condiţiilor istorice, geografice, economice, culturale etc., ale comunităţii respective. În acest scop, el va trebui să se documenteze în bibliotecă — şi, dacă izvoarele lipsesc, într-o scurtă anchetă de proba — asupra tuturor acestor date. Utilitatea acestui moment în faza pregătitoare a anchetei nu trebuie prea mult demonstrată: nu se poate aplica un chestionar privind terminologia viticolă acolo unde nu se cultivă viţa de vie; este mai puţin interesant să se studieze influenţa limbii literare asupra graiului dintr-o regiune izolată sau dintr-o localitate unde nu a existat niciodată o şcoală etc.; o monografie presupune, între altele, şi o serie de date istorice ș.a.m.d. Reţeaua de puncte. Aşa cum a reieşit din cele spuse anterior, alegerea localităţilor depinde de scopul anchetei, ea nu se face în nici un caz la întâmplare (aşa cum a procedat, de exemplu, Gustav Weigand, atunci când a cules materialul pentru WLAD). D e n s i t a t e a reţelei este diferită de la atlas la monografie sau studiu special; p o z i ţ i a localităţilor, din punct de vedere geografic, interesează, de exemplu, în interpretarea dinamicii isogloselor în zonele de tranziţie,

ca atare, alegerea punctelor, în acest caz, nu poate fi făcută decât după un studiu prealabil. În elaborarea atlaselor, fixarea reţelei de puncte pune probleme speciale. De aceea, metodologia diferă de la cercetător la cercetător: J. Gillieron a avut, de pildă, un punct de vedere „geometric”, alegând localităţile la distanţe aproape egale unele de altele, pentru ALF; elevii lui au adoptat însă un punct de vedere „istoric” (interesaţi în culegerea arhaismelor, pe cale de dispariţie în graiuri şi dialecte); M. Bartoli, creând categoriile de localităţi: a) centre mari, b) centre mijlocii, c) centre mici şi d) centre anormale, a aplicat un criteriu socio-cultural etc. Ancheta propriu-zisă se recomandă (încă de la elaborarea ALF) să fie făcută în z i g - z a g, pentru ca anchetatorul să scape de influenţa graiului cu care s-a obişnuit în cursul anchetei precedente. Chestionarul. În ancheta organizată, rolul chestionarului este esenţial, de calitatea lui şi de felul cum este aplicat în anchetă depinzând valoarea cercetării. Chestionarul este o l i s t ă de probleme la care anchetatorul îşi propune să primească răspuns în cursul anchetei sale. Lista elaborată în prealabil şi, după modul de prezentare a problemelor (şi, în ultimă instanţă, de obţinere a răspunsurilor), poate fi: o listă de c u v i n t e ce urmează a fi „traduse” din limba literară în dialect sau grai (cum au folosit, de pildă, J. Gillieron şi E. Edmont pentru ALF); a)

b) o listă de c u v i n t e , care, introduse în propoziţii şi fraze, sunt „traduse” (cu întregul context) în dialect sau

grai (metodă practicată de dialectologul italian Gino Botiglioni); c) o listă de î n t r e b ă r i ( î n marea majoritate i n d i r e c t e ) , vizează obiectul, acţiunea sau însuşirea ce urmează a fi definite. Acesta este cel mai răspândit tip de chestionar, folosit cu foarte bune rezultate. În dialectologia românească, chestionarele aplicate la marile anchete au fost (şi sunt în continuare) de acest tip: liste de întrebări indirecte. De aceea, ori de câte ori întrebuinţăm cuvântul chestionar în cursul lucrării, ne referim la liste de întrebări indirecte. Chestionarele d i a l e c t a l e nu sunt singurele chestionare lingvistice. Se pot face anchete cu chestionar destinate să stabilească norma de pronunțare la nivelul limbii comune etc.). C o n ţ i n u t u l chestionarului (adică: numărul de întrebări, compartimentele limbii pe care le vizează (fonetică, fonologie, morfologie, sintaxă, lexic) depinde de scopul anchetei, de timpul de care dispune autorul ei, de întinderea pe care îşi propune să o aibă cercetarea etc. Un chestionar universal valabil nu se poate elabora. De obicei, pentru atlasele lingvistice s-a lucrat cu două chestionare: — un chestionar comun (normal sau general) cuprinzând întrebări referitoare la noţiuni cunoscute de toţi vorbitorii de pe un teritoriu dat (indiferent de regiune, de vârstă, de sex, de meserie etc.), cum ar fi, de exemplu, termenii referitori la părţile corpului, la relaţiile de rudenie, la însuşirile şi acţiunile cele mai elementare ale omului etc., care, deşi pot fi diferiţi de la o regiune la alta, reprezintă n o ţ i u n i comune. Chestionarele

generale satisfac, în ultimă insi principiul comparabilităţii materialului oferit de atlasele lingvistice; — unul sau mai multe chestionare speciale, care, în funcţie de specificul fiecărei regiuni (de aceea se mai numesc şi regionale), conţin întrebări referitoare la diferite terminologii (păstorit, pescuit, morărit, extragerea cărbu albinărit etc.). Folosirea exclusivă a chestionarelor speciale — susţinută de unii dialectologi — nu poate fi acceptată, tocmai pentru că materialul oferit de o înregistrare pe baza acestui tip de chestionar nu este comparabil. Pentru AIS, s-a lucrat cu trei chestionare: unul normal, altul mărit: (de tipul chestionarelor speciale) şi un al treilea redus, aplicat numai în marile oraşe. Numărul întrebărilor unui chestionar dialectal variază extrem de mult anchetă la alta. Cu titlu ilustrativ, amintim: chestionarul pentru WLAD cuprindea 114 întrebări, pentru ALR I (chestionarul general) 2160 de întrebări, iar pentru ALR II (chestionarul special) 4800 de întrebări; chestionarul lui Gillieron pentru ALF a avut la începutul anchetei 1400 de întrebări, iar spre sfârşit 1920. F o r m a chestionarului (adică felul cum sunt ordonate întrebările, cum se succed) nu este întâmplătoare: întrebările trebuie să fie grupate pe sfere semantice (idee susţinută de dialectologii Sever Pop, Mgr. Pierre Gardette ş.a.). În felul acesta, chestionarul satisface exigenţa principiului adaptabilității la subiect (succedarea noţiunilor din aceeaşi sferă semantică uşurând în mare măsură procesul gândirii; altfel spus, cuvintele îi vin mult mai uşor în minte vorbitorului). Totodată, calitatea răspunsurilor este mult mai bună.

Practica chestionarelor organizate alfabetic ( o r d i n e a alfabetică având în vedere t e r m e n i i care denumesc noţiunile, şi nu n o ţ i u n i l e înseşi) a fost părăsită, ca necorespunzătoare: cuvinte cu sensuri foarte diferite succedându-se unul după altul, purtau informatorul în domenii tot atât de diferite, ceea ce îngreuna mult desfăşurarea firească a gândirii şi mărea, inutil, gradul de artificialitate a atmosferei din timpul anchetei. Un aspect care ţine atât de conţinutul chestionarului, cât şi de forma sa, este felul cum sunt formulate întrebările: principiul de bază (în cazul chestionarelor de care ne ocupăm, şi pe care le-am definit mai sus) este întrebarea i n d i r e c t ă , care constă în definirea sub formă de întrebare a obiectului, a acţiunii, a însuşirii, fără a menţiona numele literar al acestora. Efectuarea propriu-zisă a anchetei la faţa locului pune în plus următoarele probleme : alegerea şi numărul subiecţilor notarea materialului dialectal (manuală mecanică; impresionistă / normalizantă). — —

/

Subiecţii (informatorii). Atât a l e g e r e a subiecţilor, cât şi stabilirea n u m ă r u l u i lor constituie două momente extrem de importante în desfăşurarea anchetei (calitatea răspunsurilor obţinute fiind determinată de calitatea subiecţilor aleşi). A l e g e r e a informatorilor nu se face la întâmplare, ci potrivit unor reguli, unor principii elementare, stabilite în funcţie de scopul anchetei. Astfel, trebuie să se ţină seama de :

o r i g i n e a subiectului (locul de naştere al părinţilor, al subiectului, al soţiei, dacă e cazul); — l o c a l i t ă ţ i l e unde a locuit mai multă vreme sau a călătorit; în general, pentru aspectul regional al limbii este mai puţin concludent graiul unei persoane care a locuit o parte din viaţa sa la oraş. Este foarte arbitrar felul în care a ales unii subiecţi Gustav Weigand pentru WLAD). În schimb, dacă ne interesează interferenţele dintre graiuri limitrofe, vom alege subiecţi provenind din ambele regiuni, iar dacă urmărim aspectele noi din viaţa graiurilor, vom alege şi subiecţi mai „umblaţi”, alături de alţii care n-au ieşit din raza localităţii anchetate; — v â r s t a subiecţilor depinde, de asemenea, de ceea ce urmărim cu cercetarea noastră: vom alege persoane în vârstă pentru a ilustra individualitatea, caracterul autentic al unei unităţi lingvistice, dar ne vom opri asupra graiului tinerilor, de diferite vârste, din medii variate, pentru a surprinde influenţa limbii literare, diferenţierile pe care această influenţă le produce etc. —

- alte condiţii: dentiţie şi audiţie bună, pronunţie corectă, volubilitate etc. În cazul unor subiecţi care nu corespund, este bine să se renunţe la ei încă de la începutul anchetei. N u m ă r u l subiecţilor depinde de scopul anchetei. Dacă urmărim să elaborăm : — un a t la s (cu chestionar normal), trebuie să decidem asupra tipului de notare pe care îl adoptăm: când notarea este i m p r e s i o n i s t ă se alege de obicei un singur subiect pentru fiecare punct anchetat (aşa s-a procedat, de exemplu, pentru ALR şi NALR; pentru ALF, Edmont a anchetat, cu câteva excepţii, un singur subiect);

când notarea este n o r m a l i z a n t ă , se aleg mai mulţi subiecţi din aceeaşi localitate; — u n a t l a s ( c u chestionare speciale): se aleg mai mulţi subiecţi din fiecare localitate anchetată (câte unul pentru una sau mai multe terminologii, în funcţie de meserie, categorie socială etc.); — o monografie sau arhivă fonogramică se anchetează de obicei 6 - 8 subiecţi (depinde de timp, de mijloacele materiale, de natura temei urmărite). Cei 6 - 8 subiecţi trebuie să reprezinte 3 4 generaţii (copii de 8-11 a n i ; tineri între 18-24 a n i ; adulţi între 3 5 - 4 5 ani; oameni în vârstă de la 60 de ani în sus, care să îndeplinească condiţiile formulate mai sus). De asemenea, fiecare generaţie va reprezenta cele doua sexe (care se comportă adeseori diferit, ca şi generaţiile, faţă de inovaţie, împrumut etc.). Notarea. Din punctul de vedere al m i j l o a c e l o r concrete pe care le utilizăm spre a nota materialul dialectal, distingem între înregistrarea m a n u a 1 ă (singura folosită până nu demult, constând în înregistrarea pe loc, cu mâna, a răspunsurilor primite la chestionar sau a textelor, frânturilor de conversaţie etc.) şi notarea m e c a n i c ă ( u t i l i z a t ă în ultimele decenii, la început pe cilindri de ceară, apoi pe benzi magnetice, ulterior pe HDD și alte medii de stocare). Din punctul de vedere al realității lingvitice care ne interesează, putem adopta principiul impresionist, adică să notăm răspunsurile unui informator așa cum apar ele la prima impresie, fără nicio intervenție sau interpretare sau normalizant, când notăm răspunsurile mai mulor informatori pentru un singur punct anchetat, iar pe hartă se cartografiază media, norma lingvistică din graiul respectiv.

Etapa următoare recoltării materialului p r e z e n t a r e a ş i i n t e r p r e t a r e a lui.

este

O primă distincţie trebuie făcută între modalităţile „grafice” (care se prezintă sub formă tipărită: glosar, monografie, texte, studiu special, atlas lingvistic) şi „negrafice” (care sunt înregistrări pe benzi magnetice sau discuri, conservate ca atare: de pildă, o arhivă fonogramică, un album de discuri însoţind o monografie etc.). Glosarul este, ca şi dicţionarul, o listă de cuvinte ordonate alfabetic; spre deosebire de cel din urmă însă, glosarul nu conţine t o a t e cuvintele dintr-o limbă, dialect, grai, limba unei opere literare etc., ci numai cuvintele şi expresiile care se deosebesc de uzul comun (de obicei cuvinte regionale, arhaice, cu valoare poetică specială, argotice, tehnice etc.). Termenul provine din fr. glossaire (lat. lit. glossarium, după gr. glossa). De asemenea, în glosare nu se dau de obicei citate, ci „se glosează” numai (se explică) termenul respectiv. Uneori, glosarele pot fi etimologice. În fine, glosarul poate fi o lucrare independentă sau poate însoţi o monografie, o culegere de texte etc. Monografia este un studiu complet şi amănunţit, care îşi propune să epuizeze un subiect mai mult sau mai puţin restrîns. Termenul provine din fr. monographie (< gr. monos + graphia). O monografie d i a l e c t a l ă este consacrată descrierii unui dialect sau a unui grai (al unei regiuni, al unei localităţi, al unei familii, al unui individ, considerat ca reprezentant al unităţii lingvistice respective). Structura unei monografii este de obicei, în dialectologia tradiţională, următoarea :

- o i n t r o d u c e r e ( c o n ț i n â n d date geografice, istorice, economice, culturale, antropologice, etnografice etc.) precedă întotdeauna lucrarea; - s t u d i u l limbii (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic), efectuat cu diferite metode (în funcţie de evoluţia metodologiei lingvistice legată de cercetarea limbii în general): „tradiţionale”, structurale, transformaţionale, şi, reluate în alte forme, sociolingvistice; -o c u l e g e r e de texte poate figura (şi figurează de obicei) într-o monografie; - u n g l o s a r poate încheia lucrarea. Textele dialectale pot apărea nu numai ca un capitol dintr-o monografie, ci şi ca lucrare independentă. Materialul adunat în cursul unei anchete dialectale (prin corespondenţă sau la faţa locului) poate constitui obiectul unui s t u d i u s p e c i a l , care urmăreşte o singură problemă — mai mult sau mai puţin întinsă — de dialectologie teoretică sau descriptivă, fonologie, morfologie, sintaxă, lexic). De pildă, modul cum se exercită influenţa limbii literare asupra graiurilor sau despre situaţia labialelor în limba română etc. Una dintre cele mai importante modalităţi de prezentare a materialului dialectal, proprie, iniţial, exclusiv dialectologiei (dintre disciplinele lingvistice) este c a r t o g r a f i e r e a lui, elaborarea de atlase lingvistice. Materialul cuprins în atlasele lingvistice poate fi interpretat ulterior de cercetători (autorii atlaselor sau alţi dialectologi) în studii cu caracter monografic (micromonografia unui punct sau monografia unui regiuni lingvistice determinate ) sau în cercetări mai restrânse (cum ar fi, de pildă, interpretarea u n e i hărţi lexicale, a unor hărţi fonetice etc.).

GEOGRAFIA LINGVISTICĂ Definiţie. Denumiri. Probleme de metodă. Hărţile lingvistice. Atlasele lingvistice. Probleme teoretice: contribuţia geografiei lingvistice la îmbogăţirea teoriei limbii. Principiile lui Gillieron. Principiile lui Bartoli (lingvistica spaţială). Extinderea metodei geografice la alte domenii. Atlasele lingvistice româneşti. Geografia lingvistică este o metodă specifică dialectologiei, constând în c a r t o g r a f i e r e a pe hărţi lingvistice a unui număr mai mult sau mai puţin bogat de fapte lingvistice, obţinute pe baza unei anchete (prin corespondenţă sau, mai ales, la faţa locului) de pe o reţea de puncte fixată în prealabil; totodată, metoda geografica aplicată la studierea varietăţii regionale a limbilor constă în i n t e r p r e t a r e a răspândirii, a repartizării pe teren a formelor lingvistice (fonetice, fonologice, morfologice, sintactice, lexicale). În sens ,,non-tehnic” geografia lingvistică este o parte a geografiei, este o „geografie a limbilor” (actuale, istorice sau preistorice), a formelor concrete în care comunităţile lingvistice realizează entităţile numite limbi; studiul răspândirii pe teren a limbilor (a comunităţilor care vorbesc aceeaşi limbă) poate constitui obiectul geografiei umane şi politice (alături de componentele „naţiune”, „stat”, „cultură” etc., limba fiind cea mai pertinentă trăsătură a unui popor). În sens „tehnic”, geografia lingvistică este o geografie „internă” a limbilor, care nu se ocupă de frontierele dintre limbi ( comunităţi lingvistice), ci de extinderea şi repartizarea spaţială a fenomenelor lingvistice specifice şi

de limitele dintre ele, de dinamica acestor fenomene (felul cum apar inovaţiile, cum se difuzează etc. Un album de hărţi lingvistice este un atlas lingvistic; spre deosebire de atlasele geografice, atlasele lingvistice conţin hărţi ale aceluiaşi teritoriu: harta „de bază” (topografică) rămâne de fiecare dată aceeaşi, ceea ce se schimbă este materialul lingvistic, fiecare hartă fiind harta unui singur fenomen lingvistic. De obicei, pe harta de bază figurează numai datele geografice elementare: graniţele politico-administrative, râurile şi oraşele cele mai importante şi, uneori, formele de relief mai însemnate - pentru o mai bună orientare asupra caracteristicilor materialului anchetat (fapte provenind dintr-o regiune de munte sau de câmpie pot avea explicaţii diferite). Orice hartă lingvistică conţine reţeaua de puncte anchetate, reprezentate de fiecare dată prin acelaşi număr. Alături de denumirea geografie lingvistică, care este cea mai răspândită, s-a folosit de către unii autori şi termenul geografie dialectală (dat fiind că obiectul investigat cu această metodă sunt dialectele). O deosebire terminologică şi de conţinut totodată se face uneori între geografie lingvistică şi geologie lingvistică: geografia lingvistică se ocupă, în concepţia unor cercetători, de descrierea şi reprezentarea geografică, o r i z o n t a l ă a fenomenelor lingvistice, în timp ce geologia lingvistică studiază fenomenul lingvistic şi în profunzime, pe v e r t i c a l ă , încercând să realizeze o stratigrafie lingvistică (observarea pe o hartă lingvistică a straturilor succesive în evoluţia unui fenomen lingvistic). Termenul stratigrafie este luat, ca şi noţiunea, din geologie.

Specific pentru metoda geografică este deci, ca metodă, faptul că materialul lingvistic se c a r t o g r a f i a z ă , se prezintă sub formă de hărţi lingvistice. Adunate la un loc, în colecţii de hărţi, ele constituie atlase lingvistice. Hărţile lingvistice sunt de mai multe feluri: în funcţie de c o n ţ i n u t u l lor, distingem hărţi fonetice, fonologice, morfologice, sintactice şi lexicale; în funcţie de f o r m a lor (dacă se interpretează sau nu materialul cartografiat), există hărţi punctuale (analitice) şi hărţi interpretative (sintetice). a) Hărţile f o n e t i c e înregistrează : — variantele unui sunet în diferitele puncte ale teritoriului anchetat (se întâlnesc fonetismele [t, t ' , ĉ ] ca variante ale fonemului /t/ în frate); — ipostazele actuale şi anterioare ale unui sunet mai vechi (arhaismul şi inovaţia, coexistând pe un teritoriu lingvistic dat); de pildă, în dacoromână, harta nr. 73 din ALR I, vol I, înregistrează atât fonetismul nou [z] în viséz, ziséz etc., cât şi fonetismul arhaic [ḑ] în visăḑ, zisăḑ etc. b) Hărţile f o n o l o g i e e notează sunetele cu valoare distinctivă (fonemele), în cazul în care acest aspect a fost urmărit în ancheta cu chestionar. De exemplu. Harta nr. 420 din ALR I, vol I, poate fi utilizată pentru interpretarea fonologică a consoanelor finale, a opozițiilor realizate prin marca de palatalizare și de rotunjire și prin absența lor. c) Hărţile m o r f o l o g i c e dau răspândirea pe teren a formelor gramaticale (harta fonologică analizată mai sus este, în acelaşi timp, o hartă morfologică; a se vedea şi hărţile din ALR I, vol. I cu distribuţia pe teren a formelor iotacizate şi neiotacizate la verb sau harta mână pentru desinenţele de plural formele mâini şi mânuri.

Hărţile l e x i c a l e indică termeni care denumesc aceeaşi noţiune pe un domeniu lingvistic dat. Uneori se constată doi termeni denumind aceeaşi noţiune, alteori trei sau patru sau mai mulţi; astfel, pentru noţiunea de „ficat” se cunosc doi termeni: ficat şi mai, pentru „zăpadă” trei: zăpadă, omăt, nea, iar pentru „cimitir” patru termeni: cimitir, ţintirim, temeteu, morminț. e) Hărţile s i n t a c t i c e sunt mai rare, sintaxa fiind mai greu de obţinut cu ajutorul chestionarului şi, mai ales, fiind mai greu de cartografiat, date fiind dimensiunile sintagmelor. Totuşi, unele construcţii (prepoziţionale, conjuncţionale etc.) pot figura pe hărţile lingvistice. f) Hărţile punctuale (analitice) menţionează fiecare formă obţinută la punctul respectiv (fonetismul - odată cu cuvântul în care apare; cuvânt u l ; forma gramaticală; construcţia). De obicei, majoritatea hărţilor dintr-un atlas sunt hărţi analitice, punctuale (aşa este, de pildă, ALR ambele serii, toate volumele). g) Hărţile interpretative (sintetice) presupun o elaborare din partea dialectologului, stabilesc (prin suprapunerea tuturor isogloselor aceluiaşi fenomen, trasate pe toate hărţile care conţin fenomenul) ariile de răspândire a fenomenului respectiv. De obicei, hărţile interpretative însoţesc albumul de hărţi punctuale şi sunt mult mai puţine. Prezenţa hărţilor interpretative într-un atlas este facultativă. NALR a adoptat acest principiu de cartografiere. h) Un tip special de hărţi - punctuale şi interpretative totodată - sunt cele ale ALRM (Micul atlas lingvistic român): cu ajutorul unor simboluri colorate diferit pentru fiecare realizare în parte, se oferă o imagine sintetică asupra răspândirii pe teren a fenomenului. d)

Tipuri de atlase lingvistice Deşi începută destul de târziu, elaborarea atlaselor lingvistice a cunoscut o dezvoltare crescândă după Congresul internaţional de lingvistică de la Haga din 1928, unde s-a făcut apel către toate ţările să sprijine elaborarea de atlase lingvistice, care să consemneze faptele dialectale, pe cale de dispariţie, în urma influenţei mereu mai puternice a limbilor literare. Toate limbile romanice au astăzi atlasele lor lingvistice, unele dintre ele beneficiind chiar de mai multe atlase, elaborate succesiv, ale domeniului lingvistic respectiv. Activitatea dialectologică ne îngăduie să vorbim de t i p u r i de atlase lingvistice, diversificarea metodologică fiind dată de nevoia de rafinare şi de adecvare a metodei geografice la obiectul investigat. Am putea grupa atlasele în funcţie de trei criterii (există mai multe clasificări, din diferite unghiuri de vedere): a) din punctul de vedere al î n t i n d e r i i teritoriului investigat; b) din punctul de vedere al o b i e c t u l u i investigat; c) din punctul de vedere al s t r u c t u r i i lingvistice vizate. În principiu, î n t i n d e r e a teritoriului lingvistic abordat este o chestiune de convenţie (care depinde de scopul anchetei. Din acest punct de vedere, atlasele pot fi regionale (ale unor graiuri sau dialecte ale căror limite sunt alese arbitrar sau în funcţie de criterii extralingvistice) sau naţionale (ale limbilor naţionale: atlasul lingvistic al Franţei, al Germaniei, al României, al Italiei etc.). Dacă teritoriul are dimensiuni care depăşesc graniţele unei ţări (cuprinzând mai multe ţări), putem vorbi de un atlas internaţional.

Atlasele „tradiţionale”, aşa cum au fost ele concepute de fondatorul geografiei lingvistice, Jules Gillieron, sânt atlase naţionale (dependente de organizarea naţională) sau generale. Astfel de atlase sunt ALF și WLAD. Practica atlaselor lingvistice a scos în evidenţă necesitatea elaborării de atlase ale unor domenii m a i m i c i , care să coexiste cu cele ale unor domenii m a i m a r i . Ideea a fost dezvoltată de Karl Jaberg în studiul Grossräumige und kleineräumige Sprachatlanten, în ,,Vox Romanica” XIV, 1955, p. 1-61. În romanistică, punctul de plecare îl constituie şcoala franceză de dialectologie, al cărei reprezentant, continuator al lui Gilliéron, Albert Dauzat, îşi propune încă din 1942 să elaboreze un Nouvel Atlas Linguistique de la France par régions (NALF). Se deschide astfel seria atlaselor r e g i o n a l e . Acestea nu trebuie confundate cu atlasele locale, ale unor graiuri considerate ca structuri lingvistice i n d e p e n d e n t e şi cartografiate ca atare. Astfel de atlase s-au elaborat în Franţa pentru numeroase graiuri franceze. Desigur, aceste atlase ale graiurilor au condus la ideea atlaselor regionale. Diferenţa specifică este aceea că atlasele graiurilor nu conduc la o imagine g e n e r a l ă a unei limbi date: cercetând independent fiecare grai în parte, materialul oferit de hărţile lingvistice ale atlaselor locale nu este c o m p a r a b i l . Atlasele regionale, dimpotrivă, oferă o imagine închegată, generală a unui domeniu lingvistic întins (de tip ,,limbă”, al francezei, de pildă). În ultimă instanţă, atlasele regionale sunt tot atlase naţionale, generale; ele sunt însă regionale pentru că atât modul de culegere a materialului, cât şi cartografierea lui se face pe regiuni. Prin ce se deosebesc, în acest caz, atlasele regionale de cele

generale? Divizând teritoriul lingvistic dat în secţiuni (care pot fi regiunile, provinciile istorice sau secţiuni arbitrar delimitate), se realizează o a p r o f u n d a r e a fenomenului dialectal, a bogăţiei lingvistice locale, greu de obţinut prin metoda atlaselor generale. Atlasele regionale nu le substituie pe cele generale, le comp l e t e a z ă . Atlasele regionale au o reţea de puncte mai deasă şi, de obicei, chestionare, mai ample. Fiind vorba de mai multe atlase ale unui domeniu lingvistic întins, se pune problema numărului de anchetatori: principiul anchetatorului unic a trebuit să fie părăsit, deşi coerenţa lucrării poate fi pusă în discuţie în condiţiile repartizării anchetelor mai multor specialişti (încălcarea principiului este însă îndreptăţită, date fiind proporţiile mult sporite ale muncii de culegere şi cartografiere a materialului dialectal). Din punctul de vedere al o b i e c t u l u i investigat, atlasele sunt pur l i n g v i s t i c e sau lingvistice şi e t n o g r a f i c e în acelaşi timp. Atlasele lingvistice înregistrează materialul lingvistic dialectal: particularităţile fonetice, lexicale şi, dacă există sau dacă cercetătorii îşi propun, morfologice. Atlasele etnolingvistiee combină studiul limbii cu studierea vieţii materiale şi spirituale a vorbitorilor. Această inovaţie, introdusă de K. Jaberg şi J. Jud prin AIS, constă în înregistrarea unui număr mare de termeni denumind noţiuni referitoare la viaţa m a t e r i a l ă a locuitorilor. Totodată, împreună cu termenul care denumeşte un obiect, se înregistrează obiectul, lucrul (sub forma unor albume de fotografii: AIS are, de pildă, 4300 de imagini ale obiectelor ale căror nume au fost înregistrate pe hărţi). Atlasele etnolingvistice aplică astfel metoda „cuvinte şi

lucruri” (germ. Wörter und Sachen) propusă de B. Meringer şi W. Meyer-Lübke. Deşi este predominant „lingvistic”, Atlasul lingvistic român (ALR) este în acelaşi timp etnografic (fiecare volum este urmat de un număr de fotografii ale obiectelor mai puţin cunoscute). Din punctul de vedere al s t r u c t u r i i lingvistice vizate, atlasele lingvistice pot fi atlase de discontinuităţi (ale variantelor) sau de continuităţi (ale elementelor comune). Atlasele „clasice” sunt albume de hărţi care pun în evidenţă varietatea dialectală, discontinuul lingvistic; toate atlasele enumerate până aici sunt concepute în acest fel (cele regionale fiind chiar o formă perfecţionată de culegere şi cartografiere a infinitei varietăţi regionale). Ele au drept obiect o unitate p r e s u p u s ă ( l i m b a , dialectul, graiul -depinde de întindere), care este investigată din punctul de vedere al diversităţii manifestate în interiorul ei. Acest mod de a aborda limba cu ajutorul metodei geografice coincide cu concepţiile generale ale lingvisticii în perioadele de început ale geografiei lingvistice: cercetătorii, depăşind cadrul limbilor literare (scrise) şi trecând la studiul limbilor vii şi, implicit, al varietăţii dialectale, se străduiesc să demonstreze că vorbirea omenească nu este unitară, că diferenţierile se constată chiar la nivelul graiului unei familii (ceea ce semnalase Rousselot). În aceste condiţii, este firesc ca atlasele lingvistice să se preocupe de aspectul discontinuu al limbii. Evoluţia concepţiilor şi metodelor lingvistice, îndreptată către descoperirea aspectului c o n t i n u u din limbă (sau, mai exact, către distingerea elementelor discontinue, a

variabilelor, de ceea ce este continuu, invariabil), concretizată într-o serie întreagă de şcoli „structuraliste”, nu a putut să nu atingă şi dialectologia şi, implicit, metoda sa specifică, geografia lingvistică. Punctul de plecare este celebra distincţie „langue / parole” a lui Ferdinand de Saussure (Cours de linguistique générale, Paris, 1916), sau „sistema / norma / habla”, la E. Coșeriu (Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952). Astfel, ia naştere ideea atlaselor c o m u n e , care, de data aceasta, vor pune în evidenţă c o n t i n u u l lingvistic, ceea ce este comun unui grup de unităţi (de obicei format din mai multe limbi, dar, în principiu, ideea poate fi aplicată şi la subdiviziuni de tip grai sau dialect). Rădăcinile acestei idei ar putea îi căutate şi în teoria ,,uniunilor lingvistice” (care pleacă de la N. S. Trubetzkoy şi Roman Jakobson): ca urmare a convieţuirii vreme îndelungată, a unor contacte lingvistice seculare, limbi neînrudite (genetic) pot căpăta trăsături comune, prin influenţe reciproce. Un astfel de atlas comun este atlasul lingvistic mediteranean, Atlante linguîstico mediterraneo (ALM), iniţiat de Gianfranco Folena (Fondazione Giorgio Cini, Venezia). ALM îşi propune să înregistreze şi să cartografiere trăsăturile lingvistice (lexicale) c o m u n e limbilor din bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre: limbile romanice, dialectele berbere, araba, turca, ebraica, greaca, unele limbi slave, albaneza. Dat fiind că „marea” este numitorul comun al acestor teritorii lingvistice, ALM urmăreşte a f i n i t ă ţ i l e lingvistice (lexicale) legate de mare (diversele terminologii marinăreşti, de pescuit etc.), rezultat al contactului milenar al vorbitorilor acestor limbi. ALM este, prin natura obiectului investigat, şi un atlas etnografic, comunitatea lingvistică a popoarelor din

bazinul mediteranean şi al Mării Negre fiind, în primul rând, reflexul unei comunităţi de viaţă materială şi spirituală. Pentru elaborarea ALM au colaborat un număr mare de dialectologi din ţările riverane (la noi, anchetele cu chestionar au fost făcute de Marius Sala şi Andrei Avram); localităţile alese sunt porturi la cele două mări (la noi : Constanţa, Sf. Gheorghe şi Sulina). Din fiecare localitate, s-a anchetat un singur informator. Un alt atlas comun proiectat încă din 1959 este Atlasul lingvistic balcanic, care înregistrează elemente comune limbilor din acest cadru geografic (greacă, albaneza, turcă, sârbă, macedoneană, bulgară şi română). Un atlas comun al limbilor slave a fost proiectat în 1958 (la Congresul al IV-lea al slaviştilor de la Moscova). Ideea atlaselor comune este o inovaţie metodologică la începuturile ei: atlasele amintite nu sunt decât parţial atlase de continuităţi, pentru că ele au în vedere numai lexicul sau — cum este caznl ALM — numai anumite sfere semantice (respectiv terminologia mării). Ideea ar putea fi dusă mai departe, extinsă la structura propriu-zisă a limbilor (fonologie, morfologie şi chiar sintaxă), dar, în acest caz, obiectul de studiu ar trebui să fie unităţi lingvistice î n r u d i t e . De pildă, un atlas comun al dialectelor româneşti (nord- şi suddunărene) ar trebui să urmărească elementele continue la toate nivelurile limbii. Atlasele lingvistice sunt, în primul rând, c o l e c ţ i i de material dialectal, albume conţinând forme lingvistice. Valoarea lor ar fi însă infinit mai mică, dacă s-ar rezuma numai la atât: în fond, bogăţia unei limbi poate fi culeasă, pusă în evidenţă, păstrată ca atare si cu alte mijloace.

Hărţile lingvistice au, în plus, marea calitate de a permite cercetătorului să observe mişcarea, dinamica fenomenelor lingvistice, felul cum se produce schimbarea în limba, lupta dintre vechi şi nou, dintre forma veche şi cea nouă (cuvânt, fonetism, construcţie), locul de apariţie a inovaţiilor, direcţiile şi ariile lor de răspândire etc. De aceea, pe baza datelor oferite de atlasele lingvistice sau putut elabora, pe de o parte, principii t e o r e t i c e care au îmbogăţit teoria limbii cu privire la mecanismul schimbărilor în limbă şi la cauzele lor, iar pe de altă parte, s-au putut formula explicaţii i s t o r i c e unor fapte date, unor fenomene imposibil de explicat până la apariţia metodei geografice. Altfel spus, metoda geografică a îmbogăţit nu numai m e t o d o l o g i a lingvistică, ci şi lingvistica g e n e r a l ă ş i i s t o r i c ă . Principiile lui Gillieron: Marea varietate lingvistică regională nu putea fi satisfăcător explicată prin principiul „legilor fonetice”, aplicat cu consecvenţă de neogramatici, şi prin „analogie”: la tot pasul, hărţile lingvistice semnalau „excepţii” la regulile cunoscute, situaţii care nu se încadrau în tiparele stabilite de lingviştii comparatişti. De aceea, Gillieron a ajuns la celebra formulă „fiecare cuvânt are propria sa istorie”. Analizând răspândirea pe teren a unor fenomene, Gillieron a găsit o serie de explicaţii noi pentru schimbările din limbă. Două sunt constatările lui fundamentale, cunoscute sub numele de „principiile” lui Gillieron: principiul migraţiei cuvintelor şi principiul luptei dintre cuvinte. a) Hărţile lingvistice au aratat că, pornind dintr-un centru inovator, cuvintele m i g r e a z ă ( o d a t ă cu oamenii care le folosesc şi cu obiectele pe care le denumesc). Direcţiile şi modul cum se difuzează, ca şi rapiditatea mai mare sau

mai mică de iradiere, depind de o serie de condiţii, de factori care le favorizează (căi de acces, obstacole naturale, necesitatea obiectului denumit etc.). Rafinând principiul gillieronean, I. A. Candrea stabileşte patru „căi diferite” în care se produce migraţia cuvintelor: — prin iradiaţiune (iradiere): un fenomen porneşte dintrun centru şi se propagă pe o distanţă mai mare sau mai mică spre marginile unui teritoriu dat. Focarul de iradiere poate fi un teritoriu mai mare sau o simplă localitate. Un exemplu oferit de Candrea: pe un teritoriu unde se foloseau cuvintele mo(h)ilă şi goḿilă, în regiunea Oraviţei, pe o rază de 40 km, se introduce un termen nou, mo(c)şandă, denumind aceeaşi ridicătură de pământ care se face ca semn de hotar: termenul este germ. Markscheide „despărţitură de hotar”, în graiul şvabilor mârcşade, folosit de inginerii germani care lucrau la cadastru, în Oraviţa (pe vremea ocupaţiei austro-ungare). Din Oraviţa, cuvântul iradiază în afară. — prin infiltrare: din cauza unor obstacole (munte, pădure mare etc.), migraţia se face foarte greu, de aceea fenomenul se propagă prin filoane (ca metalele printre roci), strecurându-se pe malurile râurilor, fâşii de câmpie etc. (propagarea nu mai are, deci, formă de rază); — prin revărsare (de fapt, teoria valurilor, „Wellentheorie”, formulată de Johann Schmidt): inovaţiile se propagă în formă de valuri, care inundă tot mai mult teren; un fenomen care a migrat la început lent, fie prin iradiere fie prin infiltrare, se „revarsă” brusc pe întinderi foarte mari; — prin suprapunere: pe fondul unui grai local existent, se grefează un grai adus de locuitori din alte regiuni (aspect de insulă lingvistică).

Migraţia cuvintelor, dinamica isogloselor l-au condus pe Gilliéron la concluzia că, excepţiile fiind la tot pasul, nu se mai poate vorbi de legi fonetice (modul exagerat de a pune problema legilor fonetice de către neogramatiei, fiind combătut, dar şi înlocuit cu o altă exagerare). Principiul migraţiei cuvintelor nu contrazice, de fapt, caracterul regulat al unor transformări fonetice: el e x p l i c ă numai cauzele unor inovaţii, deci ale „excepţiilor”. În migraţia lor, unele cuvinte intră în „luptă” cu altele, existente în grai. Lupta aceasta se dă însă între forţe inegale, între cuvinte mai mult sau mai puţin pregătite pentru o luptă, „sănătoase” sau „bolnave”. Studiind patologia cuvintelor (bolile lor, cauzele îmbolnăvirii lor), Gilliéron încearcă să determine terapeutica lingvistică (felul cum limba „tratează” bolile cuvintelor). După Gilliéron, cauzele îmbolnăvirii cuvintelor sunt: omonimia, polisemia (hipertrofia semantică) şi scurtimea (corpul fonetic redus). Omonimia (identitatea de formă dintre două sau mai multe cuvinte cu înţelesuri diferite) poate fi la un moment dat insuportabilă: unul dintre termeni, cel mai slab (mai puţin folosit, denumind o noţiune mai puţin importantă etc.), dispare sau, ceea ce se întâmplă mai rar, ambii termeni dispar, noţiunea respectivă fiind denumită printrun alt cuvânt. Este celebru exemplul dat de Gilliéron: lat. gallus „cocoş” intrat în coliziune omonimică cu cattus „pisică” devenite, amândouă, în franceză gat. Omonimia nu a fost suportată de limbă şi, ca urmare, gat „cocoş” a fost înlocuit cu béguey < vicarius „vicar” (folosit cu sens metaforic).

Pentru română, dăm ca exemple de omonimii insuportabile: păcurar „cioban” ( mouchette (în care -ette a fost simţit ca sufix, fără legătură însă cu sufixul diminutival omonim, -ette, pentru că albina nu este o muscă mică).

Coșeriu spune că metoda geografică, folosită cu discernământ, nu este dogmatică: nu acceptă nici schematismul simplificator, care vede în limbă absolută regularitate şi uniformitate, nici individualismul atomizant, care nu vede decât arbitrarietate, eterogenitate şi varietate. Mai bine zis, nu ia nici o poziţie, arată numai, pe de o parte, jocul dialectic constant dintre inovaţie şi conservare, dintre creaţia individuală şi tradiţie şi, pe de altă parte, jocul, dintre actul individual şi norma socială, dintre eterogenitate şi omogenitate, nu numai cu privire la limba comună, ci şi cu privire la normele, limitate, ale familiei, satului, regiunii etc. Ideea u n i f o r m i t ă ţ i i î n v a r i e t a t e constituie baza însăşi a geografiei lingvistice. Geografia lingvistică propune, prin urmare, o istorie a c u v i n t e l o r ; aceasta nu înseamnă ignorare a istoriei limbilor (studierea „părţii” nu exclude studierea „întregului”, sau, cum spune acelaşi Coseriu, faptul că fiecare individ are propria sa istorie nu ne împiedică să studiem istoria unei naţiuni). Principiile lui Bartoli: O extindere a metodei geografice la spaţii mai mari a dus la lingvistica „spaţială”, al cărei promotor a fost lingvistul italian Matteo Bartoli (principiile lui au fost expuse în lucrarea Introduzione alla neolinguistica. Principi, scopi, metodi, Genova — Firenze, 1925). Luând de la Gillieron partea exterioară, ceea ce am numi, în sens strict, g e o g r a f i e lingvistică: răspândirea faptelor de limbă pe teritorii mai mari sau mai mici şi fixarea punctului de plecare al inovaţiilor, Bartoli introduce o idee nouă (ale cărei rădăcini se regăsesc la Ascoli) asupra studierii etapelor din evoluţia istoriei

limbilor (care să conducă la o serie de principii de cronologie relativă a fenomenelor lingvistice). Urmărind felul cum se repartizează pe hartă diferitele forme lingvistice (fonetisme, cuvinte, construcţii), noi şi vechi, se pot trage concluzii cu privire la perioadele în care au avut loc schimbările survenite. Se poate stabili astfel stratigrafia faptelor de limbă (ca şi în geologie, urmărirea fazelor din istoria pământului; de unde şi numele de geolingvistică dat acestei metode bartoliene). Analizând i n o v a ţ i i l e din punctul de vedere al vechimii lor (pentru a determina faza mai veche), al originii (pentru a stabili punctul de iradiere al fenomenului) şi al cauzelor care le produc, Bartoli stabileşte patru principii areale (de unde şi numele de lingvistică areală) şi un al cincilea principiu istoric, care explică repartizarea geografică a unor arii tipologic identice sau asemănătoare: a) Norma ariei izolate (sau norma ariei mai puțin expuse contactelor): aria mai izolată păstrează o fază anterioară (mai veche): Sardinia Italia centrală kras domani domo casa mannu grande ebba caballa Sardinia este o arie izolată, așadar termenii din sardă sunt mai vechi. În aceeași ordine de idei, ariile sud-dunărene sunt arii izolate în comparație cu cele nord-dunărene. b) Norma ariilor laterale: fazele din ariilelaterale sunt de obicei mai vechi decât fazele ariilor centrale. Unele faze din Iberia și din Dacia sunt mai vechi decât cele din Italia și din Galia:

Iberia hermoso mesa más dia

Gallia beau table plus jour

Italia bello tavola più giorno

Dacia frumos masă mai zi

În dialectul dacoromân, arii laterale sunt, de exemplu, graiul crișean, bănățean, maramureșean (ele păstrezază fonetisme și cuvinte arhaice, dispărute din celelalte graiuri). c) Norma ariei majore: aria mai mare păstrează, de obicei, faze anterioare, mai vechi (Occidentul romanic – Dacia): Iberia cosa mes abrir y

Gallia Italia Dacia chose cosa lucru mois mese lună ouvrir aprire deschide et e și d) Norma ariei posterioare (cucerită mai târziu): fazele vechi se păstrează mai bine în ariile mai recent cucerite. Centrul Imperiului Roman este mai inovator, iar provinciile colonizate mai târziu păstrează stadii mai arhaice: Provincii Italia sp. comer mangiare fr. oncle zio rom. Lingură cucchiaio sp. nieto nipote rom. (a) duce condurre sp. miedo paurra e) Norma fazei dispărute (principiu istoric): dacă un fenomen face două arii distincte, dintre care una

dispare sau este pe cale de dispariție, aria dispărută conținea faza mai veche. Ecoul metodei geografice folosite la studiul limbilor, al varietăţilor regionale, a făcut ca procedeul ei tehnic de bază, c a r t o g r a f i e r e a , s ă s e extindă şi la alte domenii: atlase folclorice (care să înregistreze pe hărţi difuzarea pe teren a diferitelor variante ale producţiilor populare; o astfel de încercare a făcut romanistul spaniol R. Menéndez Pidal, în Sobre geografía folklórica. Ensayo de un método (cu trei hărţi); atlase lingvistice istorice (care să înfăţişeze pe hărţi lingvistice fazele trecute din istoria limbilor, pe baza textelor scrise); atlase ale unor fenomene lingvistice determinate (de pildă, Diego Catalan a publicat un atlas al diminutivelor), atlase etnografice, antropologice etc. Atlasele lingvistice româneşti: România are o tradiţie foarte bogata, recunoscută pe plan internaţional, în domeniul elaborării de atlase lingvistice: româna este printre puţinele limbi din lume care posedă mai multe atlase lingvistice. Bogata tradiţie românească în domeniul elaborării de atlase lingvistice, azi unanim recunoscută pe plan internaţional, s-a concretizat prin întocmirea a două atlase generale (WLAD, ALR) şi a mai multor atlase regionale (NALR). Pe de altă parte, cercetările dialectale realizate în România sunt valorificate într-o serie de monografii, cursuri de dialectologie, volume de texte dialectale şi glosare regionale, în publicaţiile „Fonetică şi dialectologie”, „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice” etc. Un loc aparte la acest capitol îl ocupă Tratatul de dialectologie românească, reprezentând, aşa cum s-a arătat în Prefaţa acestei lucrări,

afirmarea decisivă a actualei generaţii de dialectologi români la progresul general al ştiinţei româneşti din ultimii ani20. Primul atlas lingvistic al limbii române este opera lui Gustav Weigand, profesor de limba română la Rumănisches Seminar, din Leipzig. Începând din 1895, G. Weigand, întemeietorul dialectologiei ştiinţifice româneşti, autor a numeroase studii şi culegeri dialectale cu privire la dialectele româneşti sud-dunărene şi la graiurile dacoromâne, întreprinde anchete pe teritoriul dacoromân pentru elaborarea unui atlas lingvistic (în acelaşi timp în care, romanistul de la Berna, Jules Gilliéron, cerceta, împreună cu colaboratorul său Edmond Edmont, teritoriul lingvistic francez, în acelaşi scop, elaborarea ALF). Anchetele lui Weigand pentru atlasul lingvistic român s-au succedat după cum urmează: Banatul (1895), regiunea Crişurilor şi a Mureşului (1896), regiunea Someşului şi a Tisei (1897), Oltenia (1898), Muntenia (1899), Moldova şi Dobrogea (1900), Bucovina (1901), Bulgaria (1905). Anchetele au fost efectuate, în general, la faţa locului (dar adeseori autorul a fost inconsecvent, informatorii fiind recrutaţi din târgurile periodice din diferite oraşe). S-au cercetat un număr de 752 de localităţi, cu un chestionar de 114 întrebări. Atlasul este publicat în 1909, la Leipzig, cu titlul: Linguistischer Atlas des dakorumanischen Sprachgebietes (abreviat: WLAD). Cuprinde 67 de hărţi, dintre care: 48 de hărţi reprezintă secţiuni din teritoriul dacoromân (fiecare hartă este 1/6 din teritoriu; în ultimă Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu, Craiova, 1984, p. 7. 20

instanţă, deci, atlasul are 8 hărţi complete dacoromâne); 16 hărţi sunt generale, sintetice; o hartă este rezumativă (având drept scop prezentarea tabloului dialectal dacoromân, pe baza particularităţilor cercetate), harta 66 cuprinde itinerarul parcurs de autor în cursul anchetelor, iar ultima (67) este o hartă a naţionalităţilor de pe teritoriul României. Deşi este intitulat Atlasul l i n g v i s t i c al teritoriului dacoromân, WLAD este numai un atlas f o n e t i c ( ş i anume un atlas fonetic foarte sărac, cu un număr foarte redus de fenomene fonetice). WLAD este o lucrare valoroasă, nu numai prin caracterul său de document, ci şi ca lucrare de pionierat: materialul înregistrat reprezintă stadiul în care se afla limba română (graiurile ei) acum mai bine de 110 de ani (luând în considerare data la care au început anchetele). Fenomenele fonetice selectate de Weigand s-au dovedit a fi cele mai importante, individualizatoare pentru graiurile dacoromâne. Importantă este introducerea la WLAD, în care, pe lângă lista de semne întrebuinţate şi informaţii privitoare la ancheta propriu-zisă, se face p r i m a repartizare ştiinţifică a teritoriului lingvistic dacoromân, însoţită de descrierea unităţilor degajate. Fără a atinge nivelul contemporanului său, Gillieron (lucrările lor nu pot f i , comparate nici din punct de vedere cantitativ şi nici, mai ales, calitativ), totuşi Weigand rămâne pionierul geografiei lingvistice româneşti (după unii cercetători, chiar al domeniului lingvistic romanic). Gustav Weigand, profesor de limbi romanice la Universitatea din Leipzig este, cum spuneam, primul care

a realizat, între anii 1887-1910, o cercetare sistematică a tuturor dialectelor româneşti, în urma căreia a publicat numeroase studii şi monografii, devenite cu timpul referinţe obligatorii în domeniu. Parcurgând pe jos, cu căruţa sau cu trenul aproximativ 30.000 de km prin toate provinciile locuite de români şi realizând, în urma acestor călătorii, toate tipurile de lucrări specifice cercetării dialectologice (monografii, glosare, culegeri de texte şi hărţi lingvistice), Gustav Weigand a fost un „dialectolog complet” (Arvinte 1993:30), ale cărui lucrări, prin specificul şi diversitatea materialului lingvistic adunat, au contribuit la dezvoltarea studiilor de romanistică (prin faptul că în aceste lucrări este prezentă, din punct de vedere lingvistic, întreaga Romanie Orientală), precum şi a celor de balcanistică21. Cea mai importantă lucrare a cercetătorului german dedicată limbii române rămâne Linguistischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes (WLAD), atlas editat în nouă fascicule, între 1898 şi 1909, la Leipzig. Ancheta pentru WLAD a fost realizată între anii 1895-1907, pe o reţea de 752 de puncte, situate la acea vreme în cinci state, şi cu un chestionar de 130 cuvinte. Atlasul cuprinde 67 de hărţi. Primele 48 dintre acestea sunt hărţi parţiale ce derivă dintr-o împărţire a teritoriului României în şase mari sectoare (1. Nord-Vest, 2. Sud-Vest, 3. Sud, 4. Nord, 5. Nord- Est, 6. Sud-Est). Fiecare hartă astfel rezultată prezintă, cu ajutorul unor pătrate divizate în câte patru triunghiuri, formele fonetice ale unui număr de patru cuvinte legate între ele printr-un acelaşi fenomen fonetic urmărit, fiecărei forme fiindu-i atribuită câte o culoare, conform indicaţiilor ce se află pe cele patru laturi ale Pentru acest din urmă domeniu, cercetătorul german rămâne unul dintre principalii săi fondatori şi promotori, el înfiinţând, în acest sens, la Leipzig, în 1893, un institut de studii româneşti, în 1906 un institut de studii bulgare iar în 1925 un institut de studii albaneze. 21

hărţii. In cele 48 de hărţi sectoriale este reprezentată, aşadar, repartiţia teritorială a variantelor fonetice ale unui număr de 34 de cuvinte22. Următoarele 16 hărţi urmăresc, sintetizând, variaţia diatopică a câtorva tipuri de fenomene fonetice (fie pe baza unor cuvinte prezentate în hărţile anterioare, fie pe baza altor cuvinte înregistrate în timpul anchetelor) la nivelul întregului areal cercetat. În fine, ultimile trei hărţi prezintă repartiţia dialectală a dacoromânei (h. 65), traseele străbătute de autor în timpul anchetelor (h. 66) şi componenţa etnică a regiunilor cercetate (h. 67). Fiind elaborat în acelaşi timp cu Atlas linguistique de la France (ALF), dar independent de acesta, WLAD poate fi considerat una dintre primele realizări de acest gen din domeniul cartografiei lingvistice europene. Însă această poziţie de pionierat a fost şi cea care i-a atras, după cum am mai arătat, şi unele critici (Mario Roques, I-A. Din cele 8 serii de hărţi corespondente (fiecare serie având câte 6 hărţi, corespunzătoare celor 6 zone în care a fost împărţită harta generală a arealului dacoromânesc), doar cinci urmăresc cu consecvenţă variaţia celor patru termeni incluşi pe fiecare hartă la nivelul întregului teritoriu analizat, celelalte trei renunţând pe parcurs la unii termeni, fie pentru ai include pe alţii (de exemplu, în seria a patra „dinte” şi „secară” îşi dispută ocurenţele în mod disjunctiv pe cele 6 hărţi ale seriei, lucru care se repetă cu „vrabie” şi „cămaşă” în seria a şaptea), fie pentru a renunţa definitiv la ei (cuvântul „cer” apare doar pe prima hartă a seriei a şasea (harta nr. 6), în complementaritate cu „cinci”, pentru ca pe următoarele cinci hărţi ale seriei acest cuvânt să dispară, rămânând doar „cinci” ca termen urmărit). Această inconstanţă în urmărirea variaţiei diatopice a materialului lingvistic, dublată de inconsecvenţa notării formei literare a cuvântului-titlu urmărit („ţân” > „ţin”, „zic” > „zik”, „mercuri” > „miercuri”, „fer” > „fier”) constituie elemente ce măresc disconfortul analitic al cercetătorului ce consultă acest atlas, disconfort generat, în primul rând, de dificultatea de a urmări un fenomen de-a lungul a şase hărţi aflate la distanţă între ele, aşa cum se prezintă fiecare din cele opt serii amintite. 22

Candrea, Sever Pop) ce au vizat, în special, probleme de metodologie a cercetării dialectologice, cum ar fi: faptul că traseul urmat în timpul anchetei a fost unul linear şi nu în zig-zag, neprecizând, în plus, cu claritate nici criteriile după care au fost alese localităţile anchetate; anchetatorul nu a respectat principiile ce ghidează alegerea informatorilor (vârsta acestora variind între 15 şi 80 de ani - limita inferioară coborând chiar până la 9 ani23, diferenţa de vârstă între informatori fiind astfel prea mare pentru a putea reda o imagine relativ unitară a variaţiei diatopice urmărite); unele dintre localităţi incluse în reţeaua atlasului nu au fost vizitate personal de autor, acesta culegându-şi materialul lingvistic cu ocazia organizării unor sărbători populare sau în târguri, unde chestiona simultan informatori din localităţi diferite; în consecinţă, viteza cu care au fost realizate anchetele ca urmare a adoptării unor asemenea „strategeme” de cercetare a constituit unul dintre motivele lui Sever Pop cel care a formulat poate cele mai severe critici la adresa atlasului lui Weigand - de a manifesta o oarecare neîncredere în valabilitatea rezultatelor astfel obţinute ; în fine, o altă critică a lui Sever Pop a fost aceea că au fost urmărite exclusiv fenomene fonetice, aspectele morfologice, sintactice şi lexicale lipsind din cuprinsul atlasului în cauză24. Aşa cum s-a precizat ulterior (Winkelmann 1986: 183), Weigand ar fi putut evita această ultimă critică prin intitularea atlasului său drept un atlas „fonetic” şi nu „lingvistic”, deşi intenţia sa de a Referitor la acest subiect, Sever Pop îşi punea întrebarea: „peut-on serieusement se fonder sur les temoignages d’un enfant de neuf ans pour le langage de toute une localite?” (Pop 1950: 705). 24 Această critică transpare chiar din titlul subcapitolului din lucrarea amintită supra, unde Sever Pop analizează atlasul lui Weigand: l’Atlas «linguistique» daco-roumain, unde ghilimelele au tocmai acest rol de a sublinia dezacordul autorului în legătură cu adecvarea titlului operei prezentate la conţinutul său. 23

reda prin intermediul acestei lucrări „pronunţia populară neinfluenţată de limba literară” fusese exprimată destul de clar încă din perioada cercetărilor de teren. Referitor la această ultimă critică, sunt şi exegeţi ai operei lui Weigand (Arvinte 1993 : 32) care îi contestă pertinenţa, invocând necesitatea unei lecturi de ansamblu a operei profesorului de la Leipzig, numai în aceste condiţii putând fi ulterior formulate judecăţi de valoare cu referire la valabilitatea ştiinţifică a materialului cules. Din această perspectivă, luarea în considerare a cercetărilor publicate de autor în „Anuarul” Institutului Limbii Române („Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache”, apărut, între 1894 si 1921, într-un număr de 20 de volume) este condiţia obligatorie a unei evaluări corecte a relevanţei atlasului pentru domeniul dacoromânesc, studiile dialectale apărute aici aflându-se într-un raport de complementaritate cu datele prezentate în atlas. Dincolo de aceste critici metodologice, valoarea materialului cules de Weigand a fost apreciată, mai întâi, chiar de către criticii săi, pentru ca, ulterior, aceasta să fie confirmată şi de alte studii de specialitate care urmăreau diferite probleme de dialectologie românească. În plus, importanţa WLAD a fost validată şi prin faptul că întreaga sa reţea de puncte a fost preluată în seriile ulterioare ale atlaselor lingvistice româneşti (ALR, NALR), pentru a se putea urmări evoluţia în diacronie a fenomenelor dialectale şi, de aici, a structurii dialectale a limbii române. Şi nu în ultimul rând, amintim faptul că importanţa acestei opere a lui Weigand are şi o dimensiune istorico-politică, dată de faptul că ultima hartă a atlasului, intitulată Volkerkarte des rumănischen Sprachgebietes, „a fost folosită la trasarea frontierelor României după primul război mondial, la tratatul de la Trianon” (Arvinte 1993 : 41), graniţa de vest a României

suprapunându-se în mare parte peste limita de vest a respectivei hărţi din atlasul lui Weigand, limită ce confirma existenţa comunităţilor româneşti în zona respectivă. Ca urmare a valorii documentare confirmate a materialului lingvisitc cules de Weigand în anchetele sale de teren, au fost şi autori care, dorind să faciliteze accesul specialiştilor la acest material, au încercat să amelioreze lucrarea sa, prin prisma metodologiei moderne de cercetare dialectologică. Astfel s-a născut ideea unei noi ediţii a atlasului, „care să vizeze o adaptare a prezentării cartografice a materialului la formele curente de astăzi şi o completare a cuvintelor publicate în atlas cu datele complete din Jahresbericht...” (Winkelmann 1986 : 183, 184)25, idee rămasă însă doar în stadiu de proiect. Al doilea atlas lingvistic român este opera şcolii dialectologice de la Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Titlul său este Atlasul limbii române (ALR), o lucrare ce a adus numeroase inovații de metodă. Opera este concepută în două părți: două anchete efectuate între 1930-1937: ALR I ALRII 1)Anchetator: Sever Pop Emil Petrovici 2)Chestionar: 2160 întrebări 4800 întrebări 3)Rețea de puncte: 301 întrebări 85 localități 25

Autorul face trimitere aici la sugestia lui Johannes Kramer, care, în articolul intitulat Gustav Weigand und sein „Linguistischer Atlas des Dacorumănischen sprachgebietes", publicat în „Balkan- Archiv. Neue Folge”, 5/1980, făcea următoarea constatare:: „Um Weigands Sprachaufnahmen voll nutzbar zu machen, musste versucht werden, seine Materialen, die ja in den «Jahresberichten» vorliegen, nach der Methode der gelaufigen romanischen Sprachatlanten auf Karten zu ubertragen; dann wurde sein Atlas sicherlich eher den ihm gebuhrenden Platz in der Geschichte der romanischen Sprachgeographie einnehmen konnen” (Kramer 1980: 75).

Șt. Pașca și Th. Capidan au întreprins anchete speciale pentru dialectul istroromân, respectiv aromân și meglenoromân. În 1919 a fost creat, pe lângă Universitatea din Cluj, Muzeul Limbii Române, condus de Sextil Puşcariu. Pe lângă alte teme care făceau parte din programul de cercetare al respectivului institut, a fost inclusă şi elaborarea Atlasului lingvistic român (ALR), acest proiect urmând a se derula sub atenta coordonare a însuşi directorului institutului. Ca primă etapă în pregătirea acestei lucrări26, Sextil Puşcariu a iniţiat elaborarea unor chestionare parţiale27, ce trebuiau trimise în teritoriu, răspunsurile astfel obţinute urmând să stea la baza stabilirii reţelei de puncte şi a redactării chestionarului final. Datorită, însă, unor inconveniente practice ce derivau, în mare măsură, din deficienţele metodologice ale anchetelor prin corespondenţă, dar şi a timpului mult prea mare necesar elaborării chestionarului final prin prelucrarea

26

Pentru mai multe detalii privind elaborarea ALR pot fi consultate unele lucrări de sinteză asupra subiectului în cauză, printre care enumerăm: Loşonţi (1982: 45-59), Winkelmann (1986: 184-192); Massobrio (1986: 112-124); Saramandu, Ionică (1994: 233-252); Frăţilă (1999). 27 Primul dintre ele, intitulat Calul, a fost publicat în 1922 şi conţinea 142 de întrebări, la care au fost primite 645 de răspunsuri. Până în 1937 au mai fost publicate încă alte şapte astfel de chestionare tematice, dintr-un număr 20-30 preconizate iniţial de Sextil Puşcariu. Astfel, această acţiune a Muzeului Limbii Române a constituit cea dea doua anchetă majoră pe teren românesc realizată prin corespondenţă, după cea iniţiată de Bogdan Petriceicu Hasdeu în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, cu un chestionar de 206 întrebări ce a fost trimis în 746 de localităţi ale celor trei provincii istorice româneşti (Moldova, Muntenia şi Transilvania).

materialului astfel adunat, s-a renunţat în cele din urmă la această modalitate de culegere a materialului. După această primă fază a lucrărilor, în perioada 19251929 au avut loc numeroase întâlniri preliminare în scopul configurării şi optimizării metodologiei necesare realizării acestei elaborioase lucrări de geografie lingvistică, aici intrând realizarea chestionarului, stabilirea sistemului de transcriere fonetică, precum şi efectuarea anchetelor de probă. Un rol important în definitivarea chestionarelor l-a constituit posibilitatea folosirii experienţei acumulate în timpul redactării celorlalte atlase lingvistice romanice, precum Atlas Linguistique de la France (ALF), Atlante linguistico italiano (ALI), Atlas linguistic de Catalunya (ALCat), dar mai ales cea legată de elaborarea Sprachund Sachatlas Italiens und der Sudschweiz (AIS), unul dintre autorii acestui atlas (Karl Jaberg) participând efectiv la realizarea unora dintre primele anchete ALR. Bazându-se pe aceste experienţe anterioare în domeniu, Sever Pop (elev al lui J. Gillieron şi participant la unele anchete efectuate de L. Gauchat, J. Jud, A. Durrafour, A. Griera, U. Pellis, M.P. Scheuermeier) v-a elabora, în perioada 1927-1929, un prim chestionar de aproximativ 5000 de întrebări, la a cărui alcătuire a ţinut cont şi de „les precieux conseils des maîtres K. Jaberg, J. Jud et Mario Roques” (Pop 1966 : 201). Ulterior, ca urmare a iniţiativei lui Sextil Puşcariu de a face o dublă anchetă în cadrul proiectului ALR, chestionarul iniţial va fi împărţit într-un chestionar normal, având 2160 de întrebări (plus 60 de întrebări introductive), şi un chestionar dezvoltat, de 4800 de întrebări (dintre care aprox. 3000 de întrebări au fost preluate din chestionarul lui Sever Pop, acestea fiind completate ulterior de Emil Petrovici cu un număr

de întrebări privitoare, în special, la terminologia meseriilor - Pop 1966 : 205, 206). Anchetele definitive au fost făcute între anii 1930-1938, în urma celor aprox. 120.000 de km parcurşi în acest scop rezultând un număr de 1.060.400 fişe (Pop 1966 : 207), pe care au fost înregistrate aprox. 2.050.000 de răspunsuri (Frăţilă 1999 : 47). ALR este, de fapt, format din două atlase, ALR I şi ALR II, fiecare având câte un anchetator diferit: Sever Pop şi, respectiv, Emil Petrovici, cu o reţea de puncte complementare: 301 puncte pentru ALR I şi 85 puncte pentru ALR II şi cu câte două chestionare diferite. Proiectat iniţial să apară în 10 volume - şase volume pentru ALR I, dintre care cinci volume cu hărţi (aproximativ 750 de hărţi) şi un volum cu material necartografiat „în transcriere literară” (Puşcariu ALR I/I: 12), şi patru volume pentru ALR II -, autorii-anchetatori nu au reuşit să editeze decât trei volume: ALR I, volumul I : Părţile corpului omenesc şi boalele lui, Cluj, 1938, cu 150 de hărţi; ALR I, volumul al II-lea : Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, SibiuLeipzig, 1942, cu 152 de hărţi; ALR II, volumul I : A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi). B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu-Leipzig, 1940, cu 296 de hărţi. Acest din urmă volum conţine şi un supliment cu 20 de hărţi, intitulat Supliment. Termeni consideraţi obsceni, SibiuLeipzig, 1942. Trebuie să menţionăm faptul că fiecăruia dintre cele trei volume mari îi corespunde câte un volum mic, cu hărţi colorate, intitulate Micul Atlas lingvistic român (ALRM), acest aspect fiind considerat ca „l’innovazione piu utile apportata dai Rumeni” (Tagliavini 1964 : 28). Un alt aspect important pe care

dorim să-l menţionăm aici este faptul că, la sugestia lui Antoine Meillet, în reţeaua ALR au fost introduse, pe lângă localităţile reprezentând cele patru dialecte româneşti (dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân), şi un număr de 15 localităţi cu limbi minoritare de pe teritoriul dacoromânesc28, atlasul devenind astfel „un nepreţuit izvor pentru slavişti, germanişti, ungarologi şi indoeuropenişti” (Puşcariu ALR II/I : IV). La aceste anchete asupra graiurilor minoritare se adaugă şi trei anchete cu scriitori reprezentativi pentru principalele provincii româneşti (ALR I), materialul ALR devenind astfel interesant, pe lângă analiza variaţiei diatopice, şi pentru analiza variaţiei diastratice. Anii celui de-al doilea război mondial au întrerupt publicarea materialului ALR, unul dintre autorii acestuia (Sever Pop) stabilindu-se în această perioadă în Belgia, la Louvain. După 1956, la Institutul de Lingvistică din Cluj s-a reluat, sub denumirea de Atlasul lingvistic român. Serie nouă (ALR II s.n.), publicarea materialului cules de Emil Petrovici, activitate care s-a desfăşurat sub atenta îndrumare a autorului însuşi, până în 1972 apărând şapte volume. Acestora le corespund patru volume cu hărţi colorate, intitulate Micul Atlas lingvistic român. Serie In reţeaua ALR I au fost incluse două puncte ruteneşti şi două puncte cu populaţie de ceangăi, Sever Pop realizând ancheta în graiul minoritar în paralel şi cu acelaşi subiect (pentru aceste puncte, numărul cartografic a fost aşezat pe hartă într-un dreptunghi având toate cele patru laturi), în timp ce pentru reţeaua ALR II au fost reţinute două puncte ungureşti, două puncte ruteneşti, două sârbeşti, două bulgăreşti, două puncte săseşti din Transilvania şi un punct cu populaţie rromă (numărul cartografic al acestor localităţi a fost trecut fie într-un dreptunghi având toate cele patru laturi, atunci când în respectivele localităţi a fost realizată o anchetă şi în limba română, fie într-un dreptunghi fără latura inferioară, dacă anchetatorul a realizat anchetele doar cu un vorbitor minoritar). 28

nouă (ALRM s.n.), editate între 1956 şi 1981. Tot în această perioadă au fost editate de cercetători ai aceluiaşi institut trei lucrări cu statut de instrumente auxiliare indispensabile pentru o bună lectură şi interpretare a materialului ALR: Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român II. Introducere, publicat de I. Mării (coord.), Doina Grecu şi Rodica Orza, Cluj-Napoca, 1988, Chestionarul Atlasului lingvisitc român II, îngrijit de I. Mării (coord.), Doina Grecu Rodica Orza, S. Vlad, ClujNapoca, 1988 şi Chestionarul Atlasului lingvisitc român I, îngrijit de I. Mării (coord.), Doina Grecu, Rodica Orza, S. Vlad, Cluj-Napoca, 1989. În prezent se lucrează la publicarea materialului rămas încă în manuscris din cele două anchete paralele ALR29, această acţiune reprezentând „o sarcină [...] urgentă a dialectologiei româneşti” (Turculeţ 2002 : 45). ALR a introdus, la momentul respectiv, o serie de inovaţii care l-au făcut apreciat de nume consacrate în domeniul lingvisticii romanice. Dintre acestea enumerăm aici doar câteva: publicarea, după cum menţionam supra, în paralel cu volumele de hărţi mari, analitice, a unor volume mici, cu hărţi colorate, sintetice; a)

Într-un articol publicat la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, Stelian Dumistrăcel menţiona faptul că dialectologii de la Institutul de lingvistică din Cluj-Napoca lucrau la „redactarea şi publicarea seriei noi a ALR I”, volumele respectivei serii urmând să aibă formatul NALR. Moldova şi Bucovina, hărţile atlasului fiind împărţite în două jumătăţi aşezate faţă în faţă (Dumistrăcel 1976 (I): 556, n. 26; (II): 59, n. 9). 29

anchetatorii atlasului sunt, în acelaşi timp, şi autorii acestuia30; c) înregistrarea în timpul anchetelor a unor texte cu un pronunţat caracter etnografic31, relevante mai ales pentru studiul sintaxei dialectale; d) anchetarea unor scriitori reprezentativi pentru cele mai importante provincii ale ţării, aspect important în analiza interferenţelor dintre graiuri şi limba literară a epocii; e) utilizarea a două modalităţi grafice de prezentare a datelor culese în anchete, folosindu-se atât cartografierea materialului, sub formă de hărţi lingvistice, cât şi prezentarea sub formă de liste a acestuia, cunoscute sub denumirea de „material necartografiat” (MN); f) „este singurul atlas lingvistic de până acum care a programat şi realizat o documentare interogativă a gesturilor” (Mării 2002 : 110) etc. Cu aceste aspecte inovatoare în domeniul geografiei lingvistice, ALR a beneficiat de o receptare extrem de favorabilă în rândul specialiştilor, printre cei care au apreciat lucrarea în ansamblu ei numărându-se nume precum Karl Jaberg32, Carlo Tagliavini, Lorenzo Massobrio33 sau Iorgu Iordan34. b)

Referitor la această inovaţie, Sextil Puşcariu o considera drept „cea mai fericită inovaţie faţă de atlasele lingvistice existente” (Puşcariu ALR I/I: 13). 31 Din păcate, au fost publicate doar o parte din acestea, în volumul Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul lingvistic român II (ALRT II), Sibiu-Leipzig, 1943. Restul materialului dialectal cules de Sever Pop, precum şi un număr de hărţi deja redactate de acesta pentru continuarea publicării ALR I şi ALRM I au fost distruse într-un incendiu în tipografie, în anul 1946 (Pop 1950 : 710). 32 „Keine offentliche wissenschaftliche Bibliotek, die es mit der Bereitstellung der grundlegenden Forschungsmittel ernst nimmt, und kein romanisches Seminar, dem genugende Kredite zur Verfugung 30

Chestionarul pentru ALR I (denumit chestionarul normal) a fost elaborat de Sever Pop şi ţine seama de chestionarele atlaselor romanice (pentru ca faptele româneşti să poată fi raportate la întreg domeniul romanic - principiul comparatist). Este un chestionar „normal”, deoarece cuprinde întrebări la care orice vorbitor de pe întinsul ţării poate răspunde: întrebările se referă la noţiuni foarte cunoscute. Chestionarul pentru ALR II (denumit chestionarul dezvoltat), cu care a anchetat Emil Petrovici, cuprinde întrebări referitoare la terminologiile s p e c i a l e (din toate domeniile: agricultură, creşterea vitelor, plante etc.). Reţeaua de puncte este mai deasă în cazul ALR I (301 localităţi), mai rară pentru ALR II (85 de localităţi). Raportul dintre numărul întrebărilor şi numărul localităţilor este invers proporţional: o reţea mai deasă presupune o cantitate de muncă mult mai mare, de aceea chestionarul este redus la elemente esenţiale, şi invers, o reţea mai rară permite o aprofundare mai mare, deci un număr mai mare de întrebări. stehen, wird das Werk entbehren wollen, das dem sprachgeographischen Bild von Europa neue Zuge verleiht, unsern Blick weitet und unsere Einsicht vertieft” (Jaberg 1940: 50, 51). 33 „Un maggior perfezionamento nella forma degli atlanti linguistici hanno portato gli studiosi rumeni nell’Atlasul lingvistic român diretto da Sextil Puşcariu” (Tagliavini 1964 : 28), acest atlas aducând dialectologia românească „all’avanguardia nella metodologia e nella tecnica degli atlanti linguistici” (Massobrio 1986 : 224). 34 „Avem în faţa noastră o lucrare cu care se poate mândri ştiinţa românească şi lingvistica de pretutindeni. Să le exprimăm recunoştinţa cea mai curată şi să le dorim, din toată inima, ducerea la bun sfârşit a acestui monument ridicat graiului matern al mulţimilor anonime” (Recenzie la ALR II/II şi ALRM II, în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, vol. VII-VIII (19401941), Iaşi, p. 385).

S-au făcut câteva anchete și pentru dialectele suddunărene şi pentru limbile naţionalităţilor conlocuitoare de pe teritoriul ţării noastre, şi anume : ALR I nr.puncte anchetator aromână 5 S. Pop meglenorom. 2 idem istroromână ruteană 2 idem

ALR II nr. puncte anchetator 1 Capidan 1 1 Şt. Paşca 2 idem (Nandriş)

maghiară 2 sârbă bulgară limba saşilor limba ţiganilor

2 2 2

idem

1

Pentru ca aspectul literar al dacoromânei să fie înregistrat în acelaşi timp, S. Pop a anchetat pentru ALR I limba vorbită de trei scriitori reprezentativi ai literaturii române (provenind din trei provincii diferite ale României): Al. Brătescu-Voineşti (Muntenia), Mihail Sadoveanu (Moldova), Ion Agârbiceanu (Transilvania). Răspunsurile primite la toate aceste anchete speciale figurează pe aceeaşi hartă cu formele dacoromâne (cele din limbile străine, la punctele respective; cele din dialectele aromân şi meglenoromân în dreapta jos, înscrise într-un dreptunghi, cele istroromâne în stânga, jos, iar răspunsurile primite de la scriitori, în dreapta, sus). Această idee este originală în metoda geografică și este o inovaţie a ALR, cu o mare eficienţă: reperul literar, pe de o parte, şi cel sud-dunărean, pe de altă parte, permit o

comparaţie interdialectală atât pe plan sincronic, cât şi diacronic; raporturile reciproce dintre limbile vorbite pe acelaşi teritoriu dacoromân pot fi, de asemenea, multilateral analizate în condiţiile distribuţiei pe a c e e a ş i hartă a faptelor lingvistice. Lingvistica găseşte in ALR un material extrem de preţios pentru investigarea unor aspecte interesante legate de problema limbilor în contact, a bilingvismului, a interferenţelor lingvistice etc. Cu privire la s u b i e c ţ i , pentru ALR I s-a anchetat un singur subiect (răspunsurile cartografiate la unul şi acelaşi punct constituind, deci, un grai i n d i v i d u a l ) , în timp ce pentru ALR II s-au anchetat mai mulţi informatori (câte unul pentru fiecare terminologie-legată de diferite domenii de activitate). Intervenţiile unor subiecţi ocazionali, ca şi reacţia subiecţilor faţă de faptnl lingvistic, au fost notate şi cartografiate pe o coloană din stânga fiecărei hărţi. Sistemul de t r a n s c r i e r e a fost elaborat de autorii ALR şi este aplicat, cu neînsemnate modificări (mai curând adaosuri), şi astăzi. Notarea este i m p r e s i o n i s t ă , adică reflectă întocmai impresia acustică a anchetatorului, fără nici o retuşare sau interpretare din partea acestuia. O altă inovaţie a acestui atlas este publicarea Micului atlas lingvistic român, cu hărţi sintetice, colorate (localităţile încercuite cu aceeaşi culoare prezintă aceeaşi particularitate); această modalitate de prezentare a materialului cartografiat oferă o imagine exactă şi gata elaborată a repartizării pe hartă a fenomenelor lexicale, fonetice, morfologice de pe tot teritoriul. Fiecare volum mare din ALR este însoţit de un volum mic ALRM .

Pentru a suplini absenţa problemelor de sintaxă din Chestionar, ALR II este însoţit de un volum de Texte dialectale, într-o transcriere fonetică riguroasă. ALB I (partea întâi, autor Sever Pop) 1) Volumul I: Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S. Puşcariu, Partea I, vol. I: Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop, Cluj, 1938 (cu o prefaţă de S. Puşcariu), 150 de harţi (ALR 1, vol. I) b) Micul atlas lingvistic român, sub aceeaşi conducere, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie, 208 hărţi (ALRM I, vol. I) a)

2)

Volumul II:

Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S. Puşcariu, Partea I, vol. II: Familia, Naşterea, Botezul, Copilăria, Nunta, Moartea, de Sever Pop, Sibiu — Leipzig, 1942, 152 de hărţi (ALR I, vol. II) b) Micul atlas lingvistic român, sub conducerea lui S. Puşcariu, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie, 216 hărţi (ALRM I, vol. II) a)

ALR II (partea a doua, autor Emil Petrovici) 1) Volumul I: a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S. Puşcariu, Partea a Il-a, vol. I: A. Corpul omenesc, boalele şi termeni înrudiţi. B. Familia, Naşterea, Copilăria, Nunta, Moartea, Viaţa religioasă, Sărbători. C. Casa, Acareturile, Curtea, Focul, Mobilierul, Vase, Scule, de Emil Petrovici, Sibiu — Leipzig, 1940, 296 debărţi (ALR II, vol. I)

Micul atlas lingvistic român, sub aceeaşi conducere, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie, 416 hărţi (ALRM II, vol. I) c) Texte dialectale culese de Emil Petrovici, Suplement la Atlasul lingvistic român II, Sibiu - Leipzig, 1943, XIV + 370 p. (ALRT II). b)

Publicarea ALR II a continuat, după o pauză de 16 ani, sub conducerea lui Emil Petrovici şi sub redacţia lui loan Pătruţ. Au apărut în total 7 volume mari şi 3 volume mici, colorate; hărţile sunt în total 2248, dintre care 1570 sunt hărţi l e x i c a l e , iar restul m orf o l o g i c e (pentru prima oară hărţile morfologice sunt grupate separat). Atlasul lingvistic român (partea a doua) — serie nouă începe să apară în anul 1956, după, cum urmează: 1)

Volumul I (1956), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Agricultură, B. Morărit, C. Grădinărit, D. Pomăril, E. Viticultură. F. Cinepa (ALR Il2, vol. I) 2)

Volumul II (1956), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Creşterea vitelor, B. Carul, căruţa, sania, C. Păsări de curte, D. Păstorit, E. Lina, torsul, ţesutul, F. Meserii, G. Pădurărit (ALR II2, vol. II) 3)

Volumul III (1961), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Plante, B. Câinele, pisica, C. Animate sălbatice, D. Păsări sălbatice, E. Vină- toare, F. Târitoare, amfibii, G. Pescuit, H. Insecte, I. Timpul, J. Configuraţia terenului, K. Ape, umiditate, navigaţie, L. Comunicaţii, M. Naţiuni, categorii sociale, administraţie (ALR II2, vol. III)

4)

Volumul IV (1965), cuprinzând (hărţi lexicale):

A. Şcoala, B. Armata, C. Conflicte, justiţie, D. Bani, comerţ, E. Măsuri, greutăţi, F. Bucătărie, mâncăruri, G. Tutun, H. îmbrăcăminte, încălţăminte., farduri, podoabe, lucru de mină, I. Culori, J. Spălat, călcat, igienă (ALR II2, vol. IV) 5)

Volumul V (1966), cuprinzând (hărţi lexicale) :

A. Fire, caracter, sentimente, B. Petreceri, C. Muzică, D. Jocuri de copii, E. Salutul, F. Varia, G. Nume de persoană, H. Superstiţii (ALR II2, vol. V) Volumul morfologice) : 6)

VI

(1969)

cuprinzând

(hărţi

A. Substantiv, B. Articol, C. Adjectiv, D. Pronume, E. Numeral, F. Adverb, G. Prepoziţie, H. Conjuncţie (ALR XI, vol. VI) 7)

Volumul VII (1972), (hărţi morfologice) :

Verbul (ALR II2, vol. VII) Micul atlas lingvistic român (partea a doua) — serie nouă a apărut în trei volume după cum urmează: 1) Volumul I (1956), cuprinzând materialul din primele două volume mari (ALRM II2, vol. I) 2) Volumul II (1967), cuprinzând materialul din volumele III şi, parţial, IV ale atlasului mare (ALRM II2, vol. II) 3) Volumul III (1967), cuprinzând restul materialului din volumul IV şi întreg conţinutul volumului V din atlasul mare(ALRM II2, vol. III)

La conferinţa pe ţară a dialectologilor români, ţinută la Bucureşti între 16 şi 18 aprilie 1958, specialiștii au luat hotărârea de a elabora un n o u atlas lingvistic, de data aceasta pe r e g i u n i . Această nouă lucrare de geografie lingvistică românească, pe lângă că era cerută de evoluţia metodologiei cercetării dialectale, corespundea unei nevoi m a t e r i a l e : la un interval de aproape 40 de ani de la culegerea materialului pentru ALR (şi peste 70 de ani de la anchetele pentru WLAD), graiurile dacoromâne suferiseră schimbări importante (ca urmare a modificărilor survenite în viaţa socială, politică, economică, culturală a vorbitorilor lor, după al doilea război mondial): o puternică influenţă a limbii literare, în condiţiile unei culturalizări crescânde, pe toate căile (şcoală, radio, televiziune, presă, activitate culturală la sate etc.); numeroase împrumuturi din alte limbi (în contact sau pe cale oficială, denumind realităţi noi) etc. Un atlas lingvistic pe r e g i u n i (aşa cum am arătat la ,,tipuri de atlase”) are o capacitate mult mai mare de a p r o f u n d a r e a fenomenului dialectal: reţeaua de puncte a ALR era, totuşi, destul de rară (aproape 400 de localităţi anchetate pentru un domeniu lingvistic atât de întins cum este ţara noastră); în plus, dat fiind că pentru atlasele regionale anchetează mai mulţi anchetatori, ancheta propriu-zisă durează mai puţin, se poate obţine o imagine generală c o n c o m i t e n t ă a tuturor graiurilor dacoromâne. Era nevoie de un atlas care să constituie nu o negare a celorlalte, ci o completare şi o aprofundare a lor. Noul atlas lingvistic român pe reghmi (abreviat: NALR) a fost conceput în 8 părţi: 7 consacrate domeniului lingvistic

dacoromân (după provinciile istorice: Oltenia, Muntenia + Dobrogea, Moldova + Blucovina, Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat) şi un atlas consacrat dialectelor româneşti sud-dunărene (istroromân, aromân şi meglenoromân). Cele 7 atlase regionale dacoromâne au început să fie elaborate de colective de cercetători de la Institutele de lingvistică ale Academiei din Cluj şi Iaşi şi de la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale din Bucureşti. a) Anchetele pentru NALR se desfăşoară pe baza unui c h e s t i o n a r elaborat de un colectiv de cercetători (sub conducerea lui Emil Petrovici şi a lui Boris Cazacu; autori: Teofil Teaha, Ion Ionică, Yaleriu Busu, Petru Keiescu, Grigore Busu, Ionel Stan). Fiind vorba de un atlas regional (= mai multe atlase regionale), cu o reţea de puncte mult mai deasă decât a ALR, chestionarul NALR este mai redus decât acela al ALR. Chestionarul NALR se compune din trei părţi: Chestionarul i n t r o d u c t i v : 57 de întrebări referitoare la localitatea anchetată şi la informator ; II. C h e s t i o n a r u l g e n e r a l : 2000 de întrebări grupate pe sfere semantice, în următoarele capitole : 1. Corpul omenesc (părţile corpului, boli, însuşiri fizice şi morale) 2. Familia (rude, naştere, căsătorie, moarte) 3. Casa (părţile casei, mobilier, obiecte casnice) 4. Curtea (mijloace de transport, animale domestice, păsări de curte) 5. Agricultura; legumicultura 6. Pomicultura ; viticultura ; apicultura 7. Cânepa (şi prelucrarea ei) 8. Pădurea (flora şi fauna) ; vânătoare; pescuit 9. Hrană; îmbrăcăminte şi încălţăminte I.

10. 11. 12. 13. 14.

Timpul; fenomene atmosferice Terenul; relieful Şcoala; armata; administraţia Meserii; comerţ Diverse

C h e s t i o n a r e l e s p e c i a l e : 543 de întrebări, referitoare la terminologia specială a diverselor domenii de activitate, grupate pe sfere semantice în următoarele capitole: 1. Agricultură, 2. Viticultură, 3. Apicultură, 4. Morărit, 5. Oierit, 6. Cânepa (şi prelucrarea ei), 7. Meserii (rotărie, dogărie, dulgherie, lemnărie, zidărie, fierărie, pielărie, olărie) În redactarea chestionarului s-a ţinut seamă de chestionarele anterioare (ALR, alte atlase romanice, chestionarul Atlasului lingvistic moldovenesc —, 1960), de problemele ridicate de elaborarea Atlasului lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav, de Radu Flora. Chestionarele speciale (care nu sunt independente, ca în cazul chestionarului ALR şi al altor chestionare romanice) sunt aplicate după caz, în funcţie de specificul fiecărei regiuni. În ce priveşte conţinutul chestionarului NALR, întrebările vizează obţinerea faptelor dialectale din toate nivelurile limbii, în primul rând din lexic, dar şi numeroase întrebări de fonetică şi morfologie (foarte pnţine de sintaxă). Pentru ca răspunsurile să poată fi obţinute mai uşor la întrebările vizând fonetica şi gramatica, ele nu sunt grupate separat, ci sânt repartizate în sfera semantică la care se încadrează cuvântul respectiv (substantivul — cu pluralul său, verbul — cu paradigmele sale etc.).

R e ţ e a u a de puncte pentru NALR este mult mai deasă (de exemplu, pentru NALR — Oltenia s-au anchetat 98 de puncte, în raport cn 28 câte s-au anchetat pentru ALR). c) Unitatea lucrării, în condiţiile anchetei efectuate de mai mulţi anchetatori, este asigurată de o colaborare foarte strânsă între echipe. 1) Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia (sub conducerea lui Boris Oazacu), de Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu: a) Volumul I, Bucureşti, 1967; cuprinde 147 de hărţi lingvistice (analitice), material lingvistic necartografiat şi 40 de hărţi interpretative (sintetice), (NALR - Oltenia, I) b) Volumul II, Bucureşti, 1970; 238 de hărţi lingvistice (analitice), material lingvistic necartografiat şi 54 de hărţi interpretative (sintetice). Conţinutul hărţilor: Familia, Casa, Hrană; Îmbrăcăminte. Timpul; Fenomene atmosferice. Terenul; Relieful, Şcoala; Armata; Administraţia; (NALR - Oltenia, II) Tot sub redacţia lui Boris Cazacu, s-au publicat şi un volum de texte dialectale şi un glosar: c) Texte dialectale. Oltenia, de Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Șuteu si Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967 (TDO) d) Glosar dialectal. Oltenia, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, N. Saramandu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967 (GDO) e) Texte dialectale. Muntenia I, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1973 f) Graiul din zona ,,Porţile de Fier” I, Texte. Sintaxă, de Cornelia Cohuţ, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1973 b)

2) Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan: Volumul I, Bucureşti 1969; cuprinde 243 de hărţi, cu următorul conţinut: A. Corpul omenesc (părţile corpului, boli, însuşiri fizice şi morale), B. Familia (rude, naştere, căsătorie moarte); (ALRR — Maramureş, I) b) Volumul II, Bucureşti, 1971; cuprinde 294 hărţi, cu următorul conţinut: C. Casa (părţile casei, mobilier, obiecte casnice), D. Curtea (mijloace de transport, animale domestice, păsări de curte), E. Agricultura şi legumicultura, F. Pomicultura, G. Cânepa (prelucrarea ei), H. Hrana (ALRR—-Maramureş, II) a)

A treia generaţie a atlaselor lingvistice româneşti este, așadar, reprezentată de Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni (NALR), proiect ce a avut ca model Le Nouvel Atlas Linguistique de la France, par regions (NALF), elaborat sub coordonarea lui Albert Dauzat. Ideea acestui atlas a fost lansată de Emil Petrovici în anul 1957, iar un an mai târziu, în cadrul unei conferinţe la Bucureşti a dialectologilor români, avea să fie dezbătut şi aprobat proiectul propriu-zis. Anchetele de probă şi definitivarea chestionarului au fost realizate în perioada 1960-1963, în timp ce anchetele definitive s-au efectuat în perioada 1963-197435 (Loşonţi 1982: 58), de către colectivele de dialectologi din centrele academice de la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. NALR a fost proiectat în 8 atlase regionale, dintre care 7 pentru dialectul dacoromân (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, Moldova şi Bucovina, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat) şi unul pentru dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi Pentru NALR. Crişana, anchetele au fost efectuate în perioada 19701980, aşa cum reiese din Prefaţa la primul volum al seriei, semnată de Ionel Stan (p. IX). 35

istroromân)36. Chestionarul NALR, elaborat în comun de lingvişti din centrele academice Bucureşti şi Cluj, a fost împărţit astfel: I. Chestionarul introductiv (57 de întrebări), cu ajutorul căruia s-a urmărit obţinerea unor date referitoare la localitatea anchetată şi la informator; II. Chestionarul general (2000 de întrebări), structurat pe următoarele sfere semantice: 1. Corpul omenesc; 2. Familia; 3. Casa; 4. Curtea; 5. Agricultura; legumicultura; 6. Pomicultura; viticultura; apicultura; 7. Cânepa; 8. Pădurea; vânătoare; pescuit; 9. Hrană; îmbrăcăminte şi încălţăminte; 10. Timpul; fenomene atmosferice; 11. Terenul; relieful; 12. Şcoala; armata; administraţia; 13. Meserii; comerţ; 14. Diverse şi III. Chestionarele speciale (543 de întrebări) centrate pe documentarea terminologiei speciale a unor domenii de activitate diverse, precum: 1. Agricultură; 2. Viticultură; 3. Apicultură; 4.Morărit; 5. Oierit; 6. Cânepa; 7. Meserii. În ceea ce priveşte procedeele de interogare folosite în timpul anchetelor, majoritatea răspunsurilor au fost obţinute cu ajutorul întrebărilor indirecte, la care sau adăugat şi modalităţi de interogare ce apelau la folosirea gesturilor, a desenelor, a imitaţiilor sau a indicării obiectelor. De asemenea, pentru precizarea sensului unor cuvinte sau a existenţei unor termeni arhaici în graiurile anchetate s-au folosit şi întrebări directe37. Propunerea iniţială a lui Emil Petrovici prevedea un număr de 5 atlase regionale, câte unul pentru zonele Munteniei, Moldovei, Ardealului, Banatului şi Olteniei, la care urma să se adauge un al şaselea atlas, dedicat graiurilor româneşti din stângă Prutului, a cărui realizare avea să revină dialectologilor de la Chişinău, cu care se începuseră deja colaborarea în acest sens (Petrovici 1958: 208-209). 37 O prezentare succintă a acestor procedee se află în Prefaţa la vol. I din NALR. Oltenia, semnată de Boris Cazacu, în timp ce o analiză detaliată a complexei problematici ridicată de ancheta dialectală (cu 36

Dacă numărul celor 2543 de întrebări din chestionarul NALR este mult mai mic decât al celor cuprinse în chestionarul ALR (aproximativ 7000 de întrebări38), reţeaua de puncte este, în schimb, mult mai deasă (aproximativ 1000 puncte), acest aspect contribuind în mod esenţial la realizarea principalului scop al NALR, şi anume acela al configurării unei imagini cât mai exacte a structurii dialectale a limbii române. Tot în scopul facilitării unei redări cât mai pertinente a structurii şi dinamicii dialectale a limbii române s-a urmărit ca numeroase întrebări din chestionarul NALR să aibă corespondent în cel al ALR, în timp ce toate punctele din reţeau ALR au fost incluse în cea a NALR, aceasta din urmă cuprinzând şi numeroase puncte din reţeaua WLAD. Aceste aspecte de continuitate au un dublu efect: în primul rând, ele contribuie la consolidarea tradiţiei cartografiei lingvistice româneşti, iar în al doilea rând, ele devin esenţiale în orice analiză comparativ- diacronică a unor fenomene lingvistice dialectale de natură fonetică, morfosintactică, lexicală sau semantică. Din seria NALR/ ALRR au apărut următoarele volume: NALR. Oltenia - 5 volume (1967, 1970, 1974, 1980, 1984); ALRR. Maramureş - 4 volume (1969, 1971, 1973, 1997); NALR. Banat - 4 volume (1980, 1997, 1998, 2005); NALR. Moldova şi Bucovina - 3 volume (1987, 1997, 2007); ALRR. Transilvania - 4 volume (1992, 1997, 2002, 2006); ALRR. Muntenia şi Dobrogea - 5 volume (1996 - două volume, 2001, 2004, 2007); NALR. relevarea factorilor de ordin psiho- şi sociolingvistic implicaţi în desfăşurarea acesteia) o găsim în Dumistrăcel et alii (1997). 38 Referindu-se la acest aspect, Ion Mării afirmă că ALR a avut „nu numai cel mai mare [...], ci şi cel mai complex, dificil, ambiţios şi chiar inovator chestionar gândit şi aplicat până-n prezent în realizarea unui atlas lingvistic” (Mării 2002: 109).

Crişana - 2 volume (1996, 2003)39. Având la bază o metodologie similară, cele şapte atlase regionale au, fiecare în parte, şi elemente care le individualizează. In cele ce urmează vom încerca, din această perspectivă a elemetelor comune şi a celor specifice, o scurtă prezentare a structurii volumelor apărute până în acest moment. Ca regulă generală, volumele din seria NALR au o parte introductivă, un capitol dedicat hărţilor analitice, unde sunt prezentate, sub formă cartografiată, răspunsurile obţinute cu ajutorul Chestionarului, un capitol unde materialul lingvistic obţinut este prezentat sub forma unor liste de material necartografiat (material având ca principală caracteristică faptul că este mai puţin diversificat sub raport lexical şi/ sau fonetic), şi, în sfârşit, un capitol dedicat hărţilor interpretative, sintetice, obţinute pe baza materialului cuprins în hărţile analitice precedente. În ceea ce priveşte partea introductivă a seriei NALR, aceasta conţine, de regulă, o prefaţă, o listă a localităţilor anchetate (unde sunt trecute şi corespondenţele dintre reţeaua NALR şi cele din ALR I/ II şi WLAD), un indice După cum se poate observa, cele şapte atlase regionale diferă în ceea ce priveşte titlul adoptat, opţiunea redactorilor oscilând între: a) Noul atlas lingvistic român, pe regiuni, b) Noul Atlas lingvistic român şi c) Atlasul lingvistic român, pe regiuni, această a treia variantă fiind adoptată pentru prima dată de colectivul ALRR. Maramureş, care a considerat ca superfluu determinantul iniţial Noul... (Dumistrăcel, Sala 1992 : 220). În plus, primul volum din NALR. Moldova şi Bucovina apare cu titlul de Noul Atlas lingvistic al României, precizarea „pe regiuni” fiind cenzurată de reprezentanţii regimului politic anterior anului 1989 (ibidem). În fine, mai menţionăm faptul că primele două volume din seria Banat apar cu titlul Noul atlas lingvistic român, pe regiuni, în timp ce următoarele două volume au fost editate cu titlul Atlasul lingvistic român, pe regiuni. 39

alfabetic al cuvintelor-titlu, o prezentare a sistemului transcrierii fonetice şi a abrevierilor folosite, precum şi o listă cu atlasele lingvistice româneşti şi romanice incluse în procesul documentării. Ca elemente disjunctive ale acestei prime părţi, două sunt aspectele pe care dorim să le evidenţiem: a) mai întâi, faptul că ALRR. Maramureş introduce, pe lângă indicele alfabetic al cuvintelor-titlu, şi un indice al formelor şi termenilor cuprinşi în hărţi, inovaţie care, exceptând ALRR. Muntenia şi Dobrogea, a fost preluată apoi de toate celelalte atlase regionale, acest aspect fiind considerat drept „eine begrussenswerte Neuerung” [o inovaţie care merită salutată], ca urmare a faptului că „durch dieses Verfahren wird die Benutzung des Atlasses erheblich erleichtert” [prin acest procedeu este facilitată în mod considerabil utilizarea atlasului] (Wikelmann 1986: 198); b) dacă NALR. Oltenia, ALRR. Maramureş şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea au inclus datele despre localităţi şi informatori în cadrul volumelor mari de hărţi40, colectivele celorlalte patru atlase regioanale au editat respectivele date sub forma unor volume separate, ca anexe la primul volum de hărţi al fiecărei serii. Această modalitate de prezentare a datelor despre localităţi şi informatori transformă volumele în cauză în instrumente de lucru mult mai eficiente, facilitând, prin formatul adoptat, accesul la informaţiile necesare unei abordări complexe şi interdisciplinare (socio- şi psiholingvistică, onomastică etc.) a materialului lingvistic cules în timpul anchetelor. ALRR. Maramureş şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea au trecut aceste date în partea introductivă a primelor volume, în timp ce NALR. Oltenia le prezintă de-abia în ultimul volum, ca urmare a timpului insuficient pe care redactorii l-au avut la dispoziţie pentru finalizarea primului volum ce trebuia să apară până la începerea lucrărilor celui de-al X-lea Congres internaţional al lingviştilor (care a avut loc la Bucureşti în anul 1967), respectivul volum urmând să fie prezentat în deschiderea acestui congres. 40

Partea cea mai consistentă a volumelor celor şapte atlase regionale o reprezintă hărţile lingvistice propriu-zise, unde apare materialul cules în timpul anchetelor, cu minime intervenţii din partea anchetatorilor-autori (acest principiu redacţional datorându-se adoptării stilului de transcriere fonetică impresionistă). Materialul lingvistic cartografiat este însoţit, de obicei, de informaţii suplimentare grupate sub trei tipuri de note: Nota I, sub care au fost trecute numărul şi textul propriu-zis al întrebării din Chestionar, precum şi corespondenţele cu atlasele lingvistice româneşti şi romanice41; Nota II, sub care au fost date explicaţii sau completări ale răspunsurilor de pe hartă; Nota III, sub care apar observaţii şi explicaţii ale anchetatorilor, cu caracter sistematic în raport cu materialul lingvistic prezentat. În alcătuirea hărţilor lingvistice s-a adoptat metoda clasică în cartografia lingvistică, şi anume aceea a redării cât mai exacte a răspunsurilor obţinute în timpul anchetelor cu ajutorul sistemului de transcriere fonetică preluat din Atlasul lingvistic român, căruia i-au fost aduse unele completări. Transcrierea fonetică a răspunsurilor sa făcut punct cu punct, singura inovaţie în acest sens aparţinând NALR. Oltenia, care, în volumul al V-lea, dedicat morfologiei verbului, introduce „ariile zonale”, ce îmbină principiul transcrierii fonetice cu reprezentarea de tip izoglosă, specifică hărţilor interpretative: dacă într-o zonă compactă a reţelei de puncte cartografice răspunsurile obţinute sunt identice, cartografierea acestora se realizează sub forma unor arii delimitate de o izoglosă în interiorul căreia este trecut, în transcriere Dacă în NALR. Oltenia, NALR. Moldova şi Bucovina şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea aceste corespondenţe au fost trecute sub Nota I, celelalte patru atlase regionale au rezervat acestor corespondenţe câte un capitol separat în partea introductivă a volumelor. 41

fonetică, tipul răspunsului respectiv. Menţionăm că această modalitate de reprezentare grafică a fost preluată încă de la primul volum şi de ALRR. Muntenia şi Dobrogea. Partea dedicată Materialului necartografiat (MN), urmează, de regulă, hărţilor lingvistice analitice. Motivul pentru care s-a renunţat la reprezentarea cartografică a acestui material lingvistic este relativa sa uniformitate din punct de vedere lexical şi/ sau fonetic, interesul pentru distribuţia sa spaţială fiind astfel destul de redus. Structurarea răspunsurilor s-a făcut după sistemul ALR, şi anume în ordinea crescătoare a punctelor cartografice, dublată de gruparea răspunsurilor identice din punct de vedere formal (al transcrierii fonetice) sub aceeaşi „intrare”. Cel care introduce o inovaţie în această clasificare este NALR. Moldova şi Bucovina, autorii săi grupând răspunsurile „pe tipuri lexicale, după frecvenţa fonetismului în cadrul fiecărui tip şi în ordinea crescândă a punctelor” (Prefaţă la vol. I, p. VII), avantajul acestei perspective redacţionale fiind dat de gradul mai mare de sistematizare a materialului lingvistic prezentat, material care astfel grupat prezintă deja o primă analiză de tip lexical. Şi de data aceasta maniera în care autorii seriei NALR/ ALRR au înţeles să publice MN-urile a fost diferită de la un atlas la altul. Astfel, NALR. Oltenia, urmat apoi de NALR. Moldova şi Bucovina şi de ALRR. Transilvania au publicat materialul necartografiat în forma „clasică” aceea a unui capitol compact de liste de forme plasat imediat după hărţile analitice ale fiecărui volum, în timp ce ALRR. Maramureş a publicat MN-urile de-abia în ultimul volum (al IV-lea), alături de hărţile aferente chestionarelor speciale şi de paradigmele verbale

înregistrate în timpul anchetelor, iar ALRR. Muntenia şi Dobrogea le-a publicat sub o formă sui generis, şi anume în „spaţiile albe” rămase pe părţile laterale ale hărţilor, din dorinţa unei „economii de spaţiu tipografic” (Prefaţă la vol. I, p. VIII)42; în sfârşit, o ultimă modalitate de prezentare a acestui material aparţine ALRR. Banat şi NALR. Crişana, care şi-au propus să-l publice în volume aparte, în cazul celui de-al doilea atlas menţionat materialul respectiv urmând să fie însoţit de „texte dialectale şi glosare etimologice” (Prefaţă la vol. I, p. VIII). Cu toate aceste diferenţe parţiale privind modalităţile de redactare/ prezentare a materialului lingvistic cules în timpul anchetelor, cele şapte atlase regionale oferă o viziune globală asemănătoare şi comparabilă asupra zonele anchetate, unitatea lor fiind dată, în primul rând, de folosirea aceluiaşi chestionar şi a aceleiaşi metodologii de cercetare. Chiar dacă, de exemplu, răspunsurile la o întrebare pot fi prezentate într-un atlas sub formă cartografică şi în altul sub formă de MN, acest aspect nu afectează cu nimic procesul documentării ştiinţifice al cercetătorilor ce apelează la consultarea atlaselor, aceştia reuşind, graţie existenţei documentării corespondenţelor inclusiv între atlasele seriei NALR/ ALRR, să-şi realizeze propriile hărţi lingvistice sau MN-uri, în funcţie de interesul fiecăruia („areologie” lingvistică vs. studii de lexicologie, semantică etc.). Această interconexiune între cele şapte atlase regionale le conferă acestora calitatea de instrument de cercetare extrem de important în analizele de dialectologie, istoria limbii, lexicologie, semantică sau Autorii acestei serii renunţă, începând cu volumul al IV-lea, la această modalitate de prezentare a MN-urilor, adoptând soluţia „clasică”, motivul specificat de data aceasta fiind acela de „a câştiga timp în cartografierea unei hărţi” (Prefaţă la vol. al V-lea, p. III). 42

sociolingvistică dedicate limbii române, prin posibilitatea de a oferi o viziune de ansamblu, la nivelul întregului areal dacoromânesc, asupra fenomenelor lingvistice urmărite. Pentru Bucovina de Nord şi Basarabia, WLAD include 71 de localităţi, ALR, partea I - 47, ALR, partea a II-a 8. Materialele dialectale colectate de Emil Petrovici pe baza Chestionarului ALR II în satele din Basarabia şi Bucovina de Nord n-au fost publicate în ALR II, serie nouă, vol. I-V (1957-1972). Încă de la înfiinţarea în 1956 a sectorului de dialectologie în cadrul Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe, principalul obiectiv ştiinţific pentru dialectologii de la Chişinău a fost elaborarea Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM). Eforturile de ani de zile depuse de către cercetătorii graiurilor româneşti la colectarea şi cartografierea unui autentic material dialectal s-au soldat cu publicarea a două volume ale ALM (ambele a câte două părţi), cu un număr total de 1035 de hărţi43. Atlasul lingvistic moldovenesc rămâne până în prezent principala lucrare de geografie lingvistică elaborată de colectivul de dialectologi de la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Volumele editate s-au bucurat de o înaltă apreciere din partea specialiştilor, chiar dacă aproximativ 43

Atlasul lingvistic moldovenesc întocmit sub conducerea lui Rubin Udler. Vol. 1, partea I, Fonetica, de Rubin Udler. Partea a Il-a, Fonetica, de Rubin Udler, Morfologia, de Vasile Melnic, Chişinău, 1968. Vol. II, partea I, Lexicul, de Victor Comamiţchi, Chişinău, 1972. Partea a Il-a, Lexicul, de Vasile Melnic şi Vasile Pavel, Chişinău, 1973.

jumătate din materialul acumulat pentru ALM a rămas necartografiat. De asemenea a fost publicată o serie de monografii, în care sunt abordate probleme de fonetică, lexicologie, morfologie, morfosintaxă, sintaxă şi antroponimie, câteva volume de texte dialectale, un dicţionar dialectal, două manuale de dialectologie şi mai multe studii şi articole. Cele mai multe cercetări întreprinse de către dialectologii basarabeni şi bucovineni în ultimele decenii se completează reciproc şi tratează fenomenele de limbă cu referire la întregul cadru geografic cuprins în Atlasul lingvistic moldovenesc. Există, însă, multe motive care îi fac pe cercetătorii graiurilor populare să alcătuiască atlase lexicale de mare extindere sau să sporească cu mult numărul de hărţi lexicale într-un atlas sau altul. Un motiv ar fi următorul: hărţile lexicale, cel puţin sub aspectul manifestării pe teren a trăsăturilor comune şi divergente, probează cu certitudine că doar o parte nu prea mare de arii lexicale elementare se suprapun şi coincid, formând o serie de arii complexe, delimitate prin mănunchiuri de izolexe. Nici nu poate fi altfel, dacă ne gândim la adevărul afirmat de un mare lingvist, că fiecare cuvânt îşi are destinul său. Deosebirile lexicale sunt cele mai numeroase şi mai variate. Liniile ce delimitează fenomenele fonetice44 izofonele -, dimpotrivă, manifestă o regularitate cu mult mai evidentă în comparaţie cu izolexele. De aceea o interpretare exhaustivă a datelor lexicale în perspectiva geografiei lingvistice trebuie să se sprijine pe un număr considerabil de hărţi lingvistice privitoare la cele mai diverse domenii de activitate umană, fenomene etc. 44

Vezi Vasile Pavel, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia; nordul Bucovinei. Transnistria, vol. 1. Fierăria meşteşugărească. Tămplăria. Chişinău, 1993.

Necesitatea unei asemenea oglindiri ample cartografice se află în strânsă corelaţie cu un şir de factori gnoseologici şi ontologici. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria (abreviat: ALRR. Bas. Bucov. Transn.) reprezintă o continuare directă a Atlasului lingvistic moldovenesc (Chişinău, 1968-1973), reluând, sub un titlu revăzut şi după un interval de aproape două decenii, publicarea în mai multe volume a unui preţios material lexical, care urmează să fie valorificat pentru prima dată în hărţi de atlas. Apariţia primului volum al ALRR. Bas. Bucov. Transn. este planificată pentru anul 1993. Articolul de faţă are la bază unele idei expuse în introducerea noastră la ALRR. Bas. Bucov. Transn. 1. Modificarea titlului a fost făcută din mai multe motive, pe care le dezvăluie Vasile Pavel45. Din cuprinsul rezumativ al vechii intitulări a ALM ar trebui să înţelegem că adjectivul moldovenesc se referă la noţiunea de subdialect moldovean, adică la un cadru lingvisticogeografic în exclusivitate moldovenesc. În realitate, atlasul reprezintă nu unul, ci două tipuri mai importante de individualităţi dialectale româneşti - moldovean şi maramureşean. Lucrarea înfăţişează cu absolută preponderenţă particularităţile dialectale moldoveneşti, relevante, propriu-zis, pentru partea de est a Moldovei istorice şi pentru graiurile moldoveneşti vorbite în medii alogene, cum sunt cele din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei U.R.S.S. Reţeaua atlasului în cauză include câteva puncte din extrema de nord a Maramureşului (pct. 1-4, reg. Transcarpatică a Ucrainei). 45http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/1996-1997_17.pdf

în principiu, nu importă extensiunea geografică a acestui grup de graiuri, ci trăsăturile deosebitoare destul de pronunţate ale lor, graiuri ce ţin de subdialectul maramureşean ca sistem lingvistic clar individualizat în cadrul dacoromânei. Maramureşul n-a putut fi numai „un receptacol depersonalizat” pentru particularităţile „vecinilor” de grai, ci şi-a adus din plin contribuţia la îmbogăţirea şi nuanţarea limbii române46. Or, tocmai o atare „depersonalizare” a avut loc relativ la numele adevărat al materialului lingvistic, colectat de dialectologi din localităţile Apşa de Jos, Slatina, Biserica Albă şi Apşa de Mijloc (respectiv denumirile oficiale de azi: Dibrova, Solotvina, Belaia Ţerkovi, Sredne Vodeanoe), din vecinătatea Tisei şi a Sighetului, material depozitat în ALM. La confruntarea titlurilor: Atlasul lingvistic romăn/Atlasul lingvistic moldovenesc, pe cititor (în special pe cititorul de azi din Republica Moldova) îl poate uşor deruta opoziţia creată între cuvintele român/moldovenesc. În uzul terminologic sau, altfel spus, în cadrul microsistemului „denumiri de atlase” lipsesc titluri, să zicem, de tipul atlas lingvistic bănăţean sau atlas lingvistic maramureşean, cu care sintagma atlas moldovenesc s-ar fi aflat în raporturi fireşti de unităţi lexicale omogene. Acesta este un alt motiv pentru a elimina termenul moldovenesc din titlul vechi, determinativ care uşor poate fi identificat cu glotonimul „limba moldovenească”, denominaţie folosită multă vreme în R.A.S.S. Moldovenească şi în R.S.S.M. unională sub presiunea ideologiei de odinioară, cu scopul de a opune limba băştinaşilor din acest ţinut limbii române. S-au făcut numeroase încercări de a exploata Magdalena Vulpe, Subdialectul maramureşean, în Tratat de dialectologie românească p. 349. 46

datele oferite de vorbirea dialectală în scopul de a-i atribui acesteia statutul unei limbi deosebite. Or, separarea mijlocului de comunicare din Republica Moldova într-o unitate aparte de limbă, deosebită de cea română, bazată pe particularităţile dialectale ale vorbirii moldoveneşti, este cel puţin inconsistentă47. Titlul Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria poate fi calificat drept mai potrivit şi din consideraţii de ordin tradiţional, în sensul respectării sistemului de denominaţie al celorlalte atlase lingvistice regionale româneşti. Prin aceasta, punem în evidenţă faptul că ALRR Bas. Bucov. Transn. (respectiv ALM) face parte din seria acestor atlase regionale. Încă în etapa incipientă a elaborării ALM, iniţiatorii lui au afirmat că au conceput lucrarea respectivă ca pe un atlas regional faţă de Atlasul lingvistic român - atlas general (zonal)48. Multe întrebări cuprinse în chestionarul ALM sunt preluate din Chestionarul ALR. Problemele pe care şi le-a asumat ALM în foarte multe privinţe sunt sugerate de analiza hărţilor ALR. Atlasul şi celelalte lucrări dialectologice elaborate în republică se integrează totalmente în cercetările de dialectologie şi geografie lingvistică românească. 47

Silviu Berejan, De ce glotonimul moldovenesc nu poate concura cu glotonimul român cu aplicare la limba literară, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1990, nr. 6, p. 32-35. 48 R. G. Piotrovskij, Nekotorye teoretiâeskije voprosy Moldavskogo lingvistiâeskogo atlasa, în Omagiu lui Iorgu Iordan la 70 de ani, Bucureşti, 1958, p. 677; V. A. Lisicki, Problemy vocalizma v Muldavskom lingvisticeskom atlase, ibidem, p. 520. A se vedea R. Udler, Atlasul lingvistic moldovenesc, în Atlasul lingvistic moldovenesc: Articole introductive. Anexe, I, Chişinău, 1968, p. 11.

Sarcinile generale ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. sunt aceleaşi ca şi ale ALM: a completa şi a aprofunda cunoştinţele noastre despre graiurile limbii române de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice pe baza anchetelor efectuate după o programă unică (=după chestionarul ALM), a preciza izoglosele şi ariile anumitor fenomene de limbă prin explorarea unei reţele mai dese de puncte faţă de WLAD şi ALR etc. Asemenea obiective ţin de concepţia atlaselor regionale. Titlul precizat al atlasului indică rezumativ trei regiuni de bază: Basarabia (provincie istorică dintre Prut şi Nistru, de la Marea Neagră şi până la Hotin), Bucovina de Nord (parte a provinciei istorice Bucovina) şi Transnistria. Lucrarea însă mai include un şir de localităţi din regiunea Transcarpatică (pct. 1-4), ţinutul Herţa (pct. 14,18,20) din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei U.R.S.S. Reţeaua este de 240 de puncte, inclusiv 163 - în Ucraina (regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatică, Nikolaev, Kirovograd, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), 16 - în Federaţia Rusă (ţinuturile Krasnodar şi Primorie, regiunea Omsk), 1 - în R.A. Abhazia, 2 - în Kazahstan şi 1 - în Kârgâzstan. Câteva localităţi reprezintă graiurile ucrainean (pct. 49), rusesc (pct. 52), ţigănesc (pct. 124), găgăuz (pct. 181) şi bulgar (pct. 204). Ancheta a fost efectuată nemijlocit pe teren între anii 1957 şi 1965, în timpul expediţiilor dialectologice de sezon. În esenţă harta de bază (topografică) a rămas intactă. ALRR. Bas. Bucov. Transn. este un atlas lexical. Sarcinile specifice ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. ca atlas lexical constau în căutarea şi aplicarea unor

procedee tehnice adecvate de cartografiere, care, pe de o parte, fac să sporească informaţia oferită despre lexicul popular, în special despre sursele de îmbogăţire şi procedeele de creare a cuvintelor şi denumirilor în general, iar, pc de altă parte, vor înlesni, la citirea hărţilor, informarea imediată asupra varietăţii şi repartiţiei în spaţiu a unităţilor de denominaţie. Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. capătă în acest fel o orientare onomasiologică. Reliefarea tipurilor de denumiri, a varietăţilor acestora prin aplicarea unor anumite tehnici de cartografiere a lexemelor (a se vedea în continuare) oferă informaţii preţioase pentru teoria denominaţiei. Alte reconsiderări şi sarcini de principiu ale ALRR. Ban. Bucov. Transn. ţin de adoptarea transcrierii fonetice, bazată pe alfabetul latin şi comună deci cu sistemul de transcriere fonetică al ALR şi NALR. Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. reflectă răspunsurile înregistrate cu referire la tâmplărie, fierărie, prelucrarea cânepei, ţesut, îmbrăcăminte, încălţăminte, pomicultură, viticultură, apicultură, păstorit, fenomene ale naturii şi la un şir de alte domenii. Secţia de dialectologie planifică editarea a şase-şapte volume, fiecare dintre ele cuprinzând aproximativ câte o sută de hărţi, urmate de un şir de planşe cu material necartografiat. Volumul I al ALRR. Bas. Bucov. Transn. include 102 hărţi lexicale şi o serie de planşe cu material necartografiat referitor la fierărie şi tâmplărie.

Materialul pentru sfera semantică „Meserii” din ALRR. Bas. Bucov. Transn., vol. I a fost adunat de Vitalie Sorbală, Vasile Pavel, Nicolae Bileţchi şi Rubin Udler. Colectivul de dialectologie de la Institutul de Lingvistică din Chişinău a acceptat ideea pregătirii hărţilor pentru ALRR. Bas. Bucov. Transn. pe bază de simboluri. Se ştie că în geografia lingvistică există două direcţii metodice mai răspândite de prezentare a datelor dialectale sub formă de hărţi lingvistice: metoda (sau procedeul) înscrierii cuvintelor (1) şi cea a folosirii semnelor convenţionale, inclusiv a izogloselor, a haşurii etc. (2). Introducerea simbolurilor implică un anumit nivel de abstractizare în cartografie şi impune o prelucrare şi o analiză prealabilă meticuloasă a faptelor menite cartografierii. Ele urmează să fie examinate în funcţie de sarcinile şi scopurile pe care le urmăreşte fiecare atlas în parte. Este lesne de înţeles că hărţile alcătuite cu ajutorul simbolurilor au avantajul de a evidenţia cu mai multă claritate ariile de răspândire a fenomenelor. Lectura rapidă şi informarea imediată asupra repartiţiei acestora, precum şi formatul, de obicei, mic al hărţilor fac ca atlasul să fie comod la consultare. Cele spuse aici se raportează şi la ALRR. Bas. Bucov. Transn. Ca şi în cazul procedeelor de înregistrare a răspunsurilor pe teren, mijloacele tehnice modeme şi metodele inovatoare de cartografiere a datelor dialectale, diferite de la o etapă la alta, de la o şcoală la alta, nu tind să le nege pe cele tradiţionale ca necorespunzătoare sau depăşite, ci, mai degrabă, le completează. ALRR. Bas. Bucov. Transn. îi corespunde o sistematizare proprie a cartogramelor. Semnele convenţionale (conturul cerculeţului, cerculeţul înnegrit pe jumătate, conturul

cerculeţului intersectat la jumătatea lui cu o linie etc.) pentru ALRR. Bas. Bucov. Transn. se aleg în dependenţă de anumite tipuri de denumiri. Sub raportul structurii sale, vocabularul graiurilor descrise constă din trei tipuri mai însemnate de unităţi denominative: cuvinte primare, cuvinte derivate şi îmbinări de cuvinte. În linii mari, prima categorie coincide cu fondul de unităţi lexicale moştenite şi de cuvinte împrumutate din alte limbi. De aceea toate cuvintele din atare straturi etimologice, indiferent de felul de percepere a structurii lor în prezent de către vorbitori (de fapt, de către cercetător), convenţional formează pentru cartografiere un grup aparte de unităţi lexicale. Asemenea răspunsuri primite de la informatori sunt redate pe hărţi cu ajutorul unor semne ca O A ■ ♦ - I etc. Pentru tipul respectiv de denumiri prin conturul cerculeţului pe hartă e reprodus, de obicei, cuvântul (dialectal sau literar) care indică cea mai largă arie geografică. Toate celelalte simboluri, folosite succesiv în ordinea arătată mai sus, sunt înnegrite în întregime. în acest fel se obţine un contrast vădit între cuvântul cu cea mai mare arie de răspândire şi celelalte zone de repartiţie a elementelor lexicale din primul tip de denumiri. Conturul cerculeţului sau semnele complet înnegrite servesc deopotrivă şi pentru reflectarea pe hartă a unităţilor de denominaţie de provenienţă neclară şi a unor creaţii pe teren propriu cu forma (motivarea) atenuată (de exemplu: cordenci „zăvor la sulul din urmă de la stative”, coditură „canură”, tâmplar „iconostas”). Pentru reproducerea derivatelor, formate pe teren propriu

şi cu forma internă sesizabilă (de exemplu; următor, locar, însemnat, zgărâiac „punctator de făcut semne pe fier, chemăr”), se recomandă a fi folosite simbolurile (triunghiul, pătrăţelul etc.) semiînnegrite ale inventarului de figuri geometrice, notat deja mai sus. De pildă: © A H ❖ etc. Îmbinările de cuvinte (şi denumirile perifrastice în general) sunt cartografiate prin mijlocirea următoarelor variante ale simbolurilor: © (D 0 S) sau A A A etc. De exemplu: O cleşti, © cleşti di rufi; A clapâs; A clapâs di sibotăriii, A clapâs di cizmăriji. La cartografiere, derivatul însoţit de determinative se propune a fi plasat la categoria îmbinărilor de cuvinte. În ALRR. Bas. Bucov. Transn. îşi vor găsi reflectare toate tipurile de îmbinări de cuvinte, înregistrate în graiurile cercetate. Cuvintele cu accentuări specifice (stoler - stoler „tâmplar”), variantele morfologice (kemî, kem „chemăr”), unele fonetisme izolate (zubilî, zubrilî „daltă de tăiat fier”) sunt redate prin conturul aceloraşi semne, dar cu elemente de haşură: © <3D S (SB etc. În legendă unităţile lexicale sunt date în transcriere fonetică. Comentariul hărţii lexicale cuprinde următoarele elemente mai importante: procedeul chestionării şi formularea întrebării; corelaţia cu hărţile similare din alte atlase ale limbilor romanice şi slave; denumirile realiei respective, redate în transcriere fonetică.

Răspunsurile vor fi însoţite de explicaţiile informatorilor şi de unele comentarii ale anchetatorilor sau alcătuitorului hărţii. Aceste observaţii privesc întrebuinţarea cuvântului de către bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, specialişti sau nespecialişti, sensul şi aprecierea stilistică sau afectivă a cuvântului, informaţii cu caracter etnografic, semnul de referinţă la desen etc. Spre deosebire de ALM, ALRR. Bas. Bucov. Transn. aplică sistemul de transcriere fonetică al ALR şi NALR. Este o necesitate determinată de logica lucrurilor şi de echitatea ştiinţifică. Grafia msă, pusă la baza transcrierii fonetice a ALM, făcea să fie îngreuiată cu mult raportarea la celelalte atlase lingvistice romanice naţionale (generale) şi regionale - a materialului cuprins în această lucrare fundamentală. Revenirea, în Republica Moldova, la grafia latină, recunoaşterea unităţii limbii române de pe ambele părţi ale Prutului şi de pretutindeni au implicat posibilitatea folosirii în mod legitim a unui sistem unic de transcriere fonetică în ALRR. Bas. Bucov. Transn. şi ALR. în felul acesta, rezultatele cercetărilor ştiinţifice, cuprinse în ALRR. Bas. Bucov. Transn., vor putea intra mai uşor în circuitul de valori spirituale ale lumii romanice şi internaţionale. Dialectologii au demonstrat nu o singură dată că „continuitatea şi discontinuitatea” s-au aflat într-o vie şi permanentă conlucrare în vederea realizării fizionomiei limbii române. Divergenţele în vocabular sunt de cele mai multe ori nişte consecinţe ale influenţelor străine. Graiurile moldoveneşti de la răsărit de Pmt împrumută nespus de mult din vorbirea rusă şi ucraineană, împrumuturile afectează chiar şi procesul de formare a cuvintelor noi prin mijloace proprii. Are loc un proces intens de substituire a cuvintelor tradiţionale cu elemente

lexicale împrumutate. La consultarea ALRR. Bas. Bucov. Transn. cititorii vor putea observa cu uşurinţă asemenea procese. Atlasul elaborat la Chişinău, împreună cu celelalte atlase româneşti, demonstrează, în ansamblu, unitatea limbii române, expresie a unităţii şi viabilităţii românismului pe întreg arealul romanic nord-dunărean49. În baza unui anumit număr comun de întrebări cu ALR şi NALR, ALRR. Bas. Bucov. Transn. oferă cercetărilor un preţios material comparabil pentru descrierea dacoromânei vorbite. În privința Atlasului Lingvistic al Moldovei și Bucovinei (ALMB), Vasile Arvinte50 îl consideră un alt mare succes al metodei geografiei lingvistice: Crearea metodei geografice de studiere a graiurilor populare de către J. Gillieron, acum mai bine de şase decenii, a avut urmări profunde asupra întregii activităţi lingvistice din secolul respectiv. Datorită acestei metode, scrie I. Iordan51, „lingvistica a trecut printr-o adevărată revoluţie, care a modificat profund concepţia noastră despre limbă". Nu-i mai puţin adevărat că în aceeaşi perioadă ştiinţa limbii s-a îmbogăţit cu noi metode şi concepţii, care stau la baza direcţiilor de cercetare ale lingvisticii actuale. Cu toate Maria Marin şi Ion Ionică, Atlasul lingvistic român, document al unităţii limbii române, în „Anuarul Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice”, Seria A, nr. 5, Bucureşti, 1983, p. 34-51; Valeriu Rusu, Unitatea de grai, expresie a unităţii naţionale a tuturor românilor, ibidem, p. 92-101. 49

50

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistical-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf 51 I. Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente, Metode; Bucureşti, 1962, p. 149, nota.

acestea, studiul graiurilor populare, în care are loc adevărata viaţă a limbii şi unde trebuie căutate, în ultimă analiză, principalele cauze ale schimbărilor în sistemul lingvistic, nu şi-a pierdut nici un moment din importanţa sa. Dimpotrivă, după o perioadă în care s-a admis că numai „limba”, în sens saussurian, trebuie să-l preocupe pe lingvist, şi anume din perspectivă statică, sincronică, în ultimele decenii s-a subliniat tot mai insistent însemnătatea studierii „vorbirii”, precum şi a succesiunii în timp a „stărilor” de limbă, aspecte între oare există o strânsă interdependenţă. S-a realizat, în acelaşi timp, şi o perfecţionare a modului de studiere a graiurilor populare, metodele s-au diversificat şi îmbogăţit, prin punerea lor de acord cu rezultatele pozitive ale lingvisticii din ultimul timp. Dialectologia structurală, preconizată încă de reprezentanţii cercului lingvistic de la Praga (Trubetzkoy), a cunoscut, astfel, progrese însemnate, care ne ajută să pătrundem şi mai adânc în mecanismul limbajului uman. Aplicarea metodei geografice de studiere a limbii a pus la dispoziţie fapte şi rezultate care s-au dovedit a fi de cea mai mare însemnătate pentru teoria generală a limbajului. Referindu-se la poziţia acestei metode în cadrul concepţiilor dominante ale lingvisticii contemporane, cea tradiţională şi cea structuralistă, E. Coşeriu, scoate în relief rolul ei în apropierea acestor puncte de vedere, în folosul cunoaşterii mai profunde a fenomenului studiat de lingvist. Metoda geografică, scrie Coşeriu, folosită cu discernământ nu afirmă nici o poziţie dogmatică: nici schematismul simplificator, care vede în limbaj regularitatea absolută şi uniformitatea, nici individualismul atomizant, care vede numai arbitrarul, eterogenitatea şi varietatea. Graţie metodei geografice, continuă acelaşi autor, se poate surprinde mai bine jocul dialectic constant dintre inovaţie şi conservare, dintre

creaţia individuală şi tradiţie, paralel cu jocul dintre actul individual şi norma socială, dintre eterogenitate şi omogenitate. La baza geografiei lingvistice stă ideea „uniformităţii in varietate". Metoda geografică s-a dovedit a fi deosebit de utilă în clarificarea multor alte aspecte, cum ar fi raportul dintre limbile de cultură şi graiurile populare, problema bazei dialectale a limbilor literare, datarea şi localizarea textelor vechi, stabilirea etimologiei unor cuvinte, dezvoltarea studiilor de onomasiologie etc. Valoarea ştiinţifică a acestei metode, după multe decenii de punere a ei în practică, este probată şi de amploarea neobişnuită pe care o cunosc în momentul de faţă, în întreaga lume, preocupările lingviştilor de a alcătui atlase lingvistice pentru cele mai diverse limbi şi dialecte. Cînd au pornit la realizarea Atlasului lingvistic român, S. Puşcariu şi colaboratorii săi au avut în vedere şi faptul că atlasul avea rolul de a aduce lumini noi în clarificarea uneia din problemele fundamentale ale culturii româneşti: formarea limbii şi a poporului român. La prima vedere sar părea că hărţile lingvistice nu pot da informaţii decât despre stadiul actual al unei limbi. Într-adevăr, J. Gillieron considera esenţială studierea diferiţilor factori care guvernează funcţionarea „vorbirii”, a cauzelor care provoacă schimbările (omonimia, etimologia populară, polisemia), a ariilor dialectale ale diferitelor fenomene lingvistice, a situaţiei speciale a fiecărui cuvânt. S-a observat, însă, că alături de această perspectivă orizontală, sincronică, descriptivă sau strict geografică, materialul lingvistic cartografiat oferă posibilităţi nebănuite în reconstruirea unor stări de limbă mai vechi, prin degajarea diverselor straturi lingvistice suprapuse, „sedimentate” în decursul timpului. Se poate merge,

astfel, pe verticală, „până la limba de bază”52, încercându-se să se identifice şi cauzele care au determinat configuraţia lingvistică actuală pe un anumit teritoriu. În felul acesta, cercetarea lingvistică este mult aprofundată. Acestui mod de a proceda i s-a dat, după cum am mai spus, numele de „geologie lingvistică” sau de „studiul stratigrafic” al limbajului. Pentru limba română, din cauza absenţei ştirilor istorice timp de mai multe secole şi din cauza apariţiei târzii a textelor scrise, metoda „geologiei lingvistice” capătă o importanţă mult mai mare decât în cazul celolalte limbi romanice. Alături de Puşcariu, faptul a fost scos în relief şi de o serie de lingvişti străini după apariţia primelor volume din ALR. Analizând numeroase hărţi ale ALR, cercetătorii au ajuns la concluzii fundamentale cu privire la continuitatea populaţiei romanizate la nord de Dunăre, la configuraţia dialectală în epoca de formare a limbii şi poporului român, la raporturile lingvistice ale limbii române cu alte limbi în această perioadă atât de puţin cunoscută din istoria limbii noastre. Chiar lucrarea amintită a lui G. Weigand, de proporţii mult mai restrânse faţă de ALR, a constituit un instrument de lucru deosebit de util în chestiunea de care ne ocupăm. Se ştie că o mare parte din materialul lingvistic, mai ales de natură fonetică, pe care se sprijină argumentările lui A. Philippide din Originea Românilor, provine din WLAD. Este neîndoios, aşadar, că noile atlase regionale româneşti, datorită densităţii mult mai mari a reţelei ele puncte anchetate, se vor dovedi şi mai utile în elucidarea acestei importante chestiuni.

52

I. Iordan, op. cit., p. 160.

Una din problemele insuficient studiate ale dialectologiei româneşti, în care geografia liinjgvisitidă este chemată să spună un cuvânt hotărâtor, este aceea a amestecului de graiuri, ca urmare a dislocărilor de populaţie. Spre deosebire de alte teritorii romanice, cu o viaţă orăşenească mai dezvoltată şi cu aşezări rurale vechi şi mult mai statornice, pe teritoriul dacoromân, mai cu seamă în zonele extracarpatice de deal şi de câmpie, au avut loc, în mai multe rânduri, şi până, aproape de zilele noastre numeroase deplasări dintr-o regiune într-alta, „roiri” de sate. Faptul a avut repercusiuni însemnate şi pe plan lingvistic, determinând apariţia unor zone resrânse cu grai eterogen în cadrul unor mape lingvistice întinse şi relativ unitare. „Peisajul lingvistic” (Sprachlandschaft) al acestor regiuni, în ciuda unor nivelări survenite între timp, se dovedeşte a fi, la o analiză mai profundă, mult mai variat, cu condiţia ca reţeaua de puncte cercetate să fie cât mai deasă. Este meritul lui G. Ivănescu, în lucrarea Problemele capitale ale vechii române literare, şi în alte studii, de a fi pus la contribuţie datele ALR în elucidarea originii unor graiuri locale dacoromâneşti. Problema fusese întrevăzută şi de E. Gamillscheg, Die Mundart von Şeibăneşti-Tituleşti. Ea rămâne una dintre sarcinile fundamentale ale dialectologiei româneşti, prezentând interes nu numai pentru lingvişti, ci şi pentru etnografi, folclorişti, istorici şi demografi. Pentru a sublinia încă o dată importanţa ei, vom aminti aici faptul că anchetele întreprinse până în prezent pentru Atlasul lingvistic al Moldovei şi Bucovinei (ALMB), despre care vom vorbi mai departe, au dus la descoperirea în centrul Moldovei, pe valea superioară a Bârladului şi pe cea a Vasluieţului, a unor graiuri cu trăsături ardeleneşti de nord, eventual bucovinene. Fonetisme ca lapce, frace (cu dentalele africatizate), apoi palatalizarea labialelor în faza caracteristică graiurilor ardeleneşti de nord, în genere, un

inventar al fonemelor diferit de cel al graiului moldovenesc nu lasă nici o urmă de îndoială că ne aflăm în faţa unor insule lingvistice a căror vechime nu poate fi prea mare. În acest sens vorbesc şi diferenţele de port, obiceiuri, tradiţii, creaţii folclorice. Procesul de nivelare lingvistică, este în curs de desfăşurare, clar mersul său este încă foarte lent. Este aproape sigur că aceste aşezări au fost întemeiate cu oameni veniţi din Bucovina, sau din nord-estul Transilvaniei, la sfirşitul secolului al XVlII-lea şi începutul celui următor. Un alt exemplu îl constituie graiurile de tip muntenesc din Ţinutul Vrancei şi de pe Valea Trotuşului (Soveja, Caşin şi alte puncte). Şi aici, cu toate că transplantarea a avut loc în urmă cu mai bine de trei sute de ani, din vremea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu, structura fonologică, morfologică şi multe particularităţi s-au păstrat cu deosebită îndărătnicie, întrun amestec de graiuri care merită toată atenţia dialectologilor. Multe sate din regiunea muntoasă şi subcarpatică a Moldovei s-au întemeiat cu oameni veniţi de peste munţi sau au sporit numeric prin asemenea adausuri. Pe de altă parte, numeroşi locuitori ai unor sate din zona deluroasă şi de câmpie a aceleiaşi provincii se află aici pentru că părinţii sau bunicii lor, originari de sub munte, au primit sau au cumpărat pământ în aceste regiuni agricole cu o populaţie mai rară. Un proces similar a avut loc în tot cursul evului mediu; el este, însă, cu siguranţă, anterior întemeierii statului feudal moldovenesc şi se încadrează în problema mult mai vastă, cu implicaţii lingvistice şi istorice deosebit de importante, a originii şi difuziunii pe arii atât de întinse a graiului moldovenesc. Dialectologia poate contribui substanţial la elucidarea unor asemenea probleme, sau a altora adiacente, cum este aceea a absorbirii unor enclave lingvistice şi etnice

eterogene, proces în urma căruia toponimia, antroponimia şi chiar graiul moldovenesc în ansamblul lui au căpătat unele dintre principalele lor trăsături caracteristice. Fenomenul bilingvismului poate fi surprins şi până astăzi în multe localităţi din Moldova. În ciuda opiniei unora că probleme de felul celor discutate până acum ar fi extralingvistice, considerăm că ele nu pot fi ocolite de cei care se ocupă de istoria limbii române şi a dialectelor ei, fie numai şi pentru motivul că în această, formă ele se pun numai la noi. Noile atlase regionale româneşti vor constitui, cu siguranţă, una dintre cele mai de seamă surse ale studiilor viitoare, referitoare la cele mai variate şi importante probleme pe care le ridică cercetarea, sub toate aspectele, a limbii naţionale. Metoda de lucru a anchetatorilor Atlasului lingvistic al Moldovei şi Bucovinei nu diferă de cea folosită în alcătuirea celorlalte atlase regionale româneşti. În ultimă analiză, ea o continuă, cu unele îmbunătăţiri, pe cea preconizată de S. Puşcariu şi aplicată de E. Petrovici şi S. Pop în atlasele lor, pe linia unei tradiţii care îi conferă geografiei lingvistice româneşti nota ei de originalitate în cadrul lucrărilor similare dedicate altor teritorii romanice. Întrucât întreaga problematică legată de alcătuirea Noului Atlas lingvistic român, pe regiuni a fost abordată şi discutată în numeroase studii, referate, sau recenzii asupra volumelor deja apărute, prezentăm pe scurt situaţia actuală a lucrărilor pentru alcătuirea Atlasului lingvistic al Moldovei şi Bucovinei53.

53

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistical-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf

În stadiul de pregătire au fost efectuate mai multe anchete de probă, care au avut drept obiectiv însuşirea şi stăpânirea la perfecţie de către anchetatori a transcrierii fonetice, o dată; cu familiarizarea acestora cu diferitele variante ale graiurilor populare din această parte a ţării şi deprinderea modalităţilor celor mai adecvate de a conduce o asemenea anchetă, între anii 1966-1968 au avut loc 19 anchete de probă în tot atâtea localităţi din judeţele Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Neamţ şi Galaţi, la care au luat parte toţi cei cinci anchetatori ai ALMB. Este vorba de Vasile Arvinte, de Stelian Dumistrăcel, Ion Nuţă şi Ion Florea şi Adrian Turculeţ. Pentru asigurarea omogenităţii în ce priveşte metoda de lucru, unii membri ai sectorului de dialectologie au participat şi la câteva anchete efectuate de dialectologii din Cluj şi Bucureşti pentru atlasele Transilvaniei şi al Olteniei. Către sfârşitul perioadei de pregătire, s-a trecut la efectuarea de anchete definitive de către fiecare cercetător în parte, asistat însă de toţi ceilalţi membri ai colectivului. Reţeaua ALMB cuprinde un număr de 210 puncte, faţă de cele numai 10 puncte pentru acelaşi teritoriu din ALR II (Peitrovici) şi 47 de puncte din ALR I (S. Pop). Prin urmare, la cele 57 de puncte ale vechiului atlas, se adaugă acum un număr de 153 de puncte noi, ceea ce prezintă un avantaj cu totul remarcabil pentru studiile viitoare asupra acestor graiuri. În mai multe cazuri, au fost incluse şi localităţi anchetate de Gustav Weigand. Punctele din reţeaua ALMB sunt numerotate între 461-670, inclusiv. Teritoriul Moldovei şi Bucovinei a fost împărţit în cinci zone, fiecare anchetator avându-şi zona sa de cercetare, întocmai ca în cazul Atlasului lingvistic al Olteniei.

Pornind de la nord spre sud, repartiţia zonelor pe colaboratori este următoarea: Bucovina a fost anchetată de Adrian Turculeţ; Nordul Moldovei, între Siret şi Valea Prutului, pînă la sud de Iaşi, aşadar întreaga Câmpie a Moldovei, a intrat în obligaţia lui Ion Nuţă; bazinul Bistriţei şi al Trotuşuiui, la care se adaugă câteva localităţi de Ia răsărit de Siret, alcătuiesc zona lui Ion Florea; regiunea cunoscută sub numele de Podişul Central Moldovenesc, cu bazinul superior şi mijlociu al Bârladului, până la Prut, iar la sud până aproape de limitele judeţului Galaţi, constituie zona care i-a revenit lui Vasile Arvinte, iar partea de sud a Moldovei, din Munţii Vrancei până la Valea Prutului, iar la sud, până la Milcov şi Siret, a intrat în atribuţia lui Stelian Dumistrăcel. În realizarea acestei împărţiri au fost avute în vedere, în primul rând, criterii de natură lingvistică. Acestea au fost luate în consideraţie şi în ce priveşte densitatea reţelei de puncte anchetate, care este mai mare în zona de nordvest, adică în Bucovina, pentru considerentul că graiurile de aici prezintă, după cum se ştie, o varietate remarcabilă, precum şi în regiunea din sudul Moldovei, unde problema interferenţei dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc impunea de la sine o astfel de procedare. S-a ţinut, totodată, seama şi de marile unităţi geografice care se conturează pe teritoriul studiat: Câmpia Moldovei (cu Depresiunea Jijiei), Podişul Central Moldovenesc cu bazinul Bârladului, bazinul Bistriţei şi cel al Trotoşului, deşi nu întotdeauna putem vorbi de o concordanţă între acestea şi unităţile de grai.

Fiecare anchetator este în acelaşi timp şi autor54. În afară de efectuarea anchetelor pe teren, fiecare trebuie să lucreze la cartografierea materialului adunat din zona respectivă. Ca şi la celelalte atlase regionale, ancheta pe bază de chestionar este însoţită şi de adunarea, din toate punctele studiate, de texte dialectale pe bandă de magnetofon. Acestea sunt selectate şi transcrise fonetic, în vederea publicării unor volume de texte, care să faciliteze studierea problemelor de sintaxă a graiurilor populare. Pe lângă volumul de texte, ALMB este însoţit şi de un glosar dialectal, întocmai ca şi celelalte atlase regionale româneşti, cuprinzând fie termeni neînregistraţi în lucrările existente de lexicografie, fie cuvinte cu sensuri noi faţă de cele cunoscute, cu forme care merită a fi consemnate, sau pur şi simplu cuvinte despre a căror arie de răspândire nu se ştia că include şi Moldova sau Bucovina. Sub latura etnografică, avută parţial în vedere de autorii chestionarului, fiecare anchetator a realizat fotografii sau schiţe ale unor obiecte sau unelte caracteristice satului sau zonei în care s-a desfăşurat ancheta. Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), atlas ce a fost elaborat de către dialectologii de la Chişinău în conformitate cu metodologia ALR se înscrie, astfel, în seria NALR/ ALRR55. Reţeaua de puncte cuprinde un număr de 240 de localităţi (dintre care doar un număr de 163 se găsesc în Republica Moldova), aici fiind incluse şi 54

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistical-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf 55

Vezi nota 18.

un număr important de puncte din reţelele atlaselor lui Weigand, Pop şi Petrovici. S-a ţinut cont de tradiţia cartografică românească inclusiv la elaborarea Chestionarului, acesta cuprinzând 2548 de întrebări, repartizate pe compartimentele fonetic (1-717), lexical (7182348) şi gramatică şi formarea cuvintelor (23492548). ALM a fost editat în perioada 1968-1973, în două volume mari, fiecare cu câte două părţi: vol. I/1, 1968 (fonetică), vol I/2, 1968 (fonetică şi morfologie), vol. II/1, 1972 (lexic), vol II/2, 1973 (lexic). Ca parte a aceluiaşi proiect major, în perioada 1969-1987 au fost editate un număr de 6 volume de texte dialectale (I/11969, I/2-1971, II/11971, II/2-1981, III/1-1981, III/2-1987), precum şi un dicţionar dialectal în 5 volume. Importanţa deosebită a acestui atlas pentru geografia lingvistică românească este dată, între altele, de faptul că în reţeaua sa au fost incluse şi localităţi în care se află graiuri insulare româneşti în ţări precum Ucraina, Federaţia Rusă, Kazahstan, Kârgâstan sau Republica Autonomă Abhază. In plus, la fel ca atlasele româneşti din seriile ALR şi NALR/ ALRR, au fost anchetate şi localităţi cu graiuri alogene, numărul cartografic corespunzător respectivelor puncte fiind subliniat pe hărţile atlasului (tehnică oarecum similară celei folosite în ALR, cf. nota 10). După 1990, materialul ALM (cules în perioada 19571965) a continuat să fie publicat ca parte integrantă a arealului lingvistic românesc, înscriindu-se şi prin noul titlu - Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.Bucov.Transn.) - în seria atlaselor lingvistice româneşti regionale56. S-a renunţat cu această ocazie la „Credem că titlul Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria poate fi calificat mai potrivit şi din 56

alfabetul chirilic folosit în cadrul seriei anterioare la redarea transcrierii fonetice de tip impresionist, adoptându-se sistemul ALR. Din această nouă serie au apărut până acum patru volume (1993, 1998, 2002, 2003). Florin Teodor Olariu și Veronica Olariu57, prezintă întrun studiu elaborat, evoluția cartografiei românești pe o perioadă de un secol. Interesul viu şi constant pe care specialiştii (atât români, cât şi străini) l-au arătat, începând mai ales cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, variaţiei diatopice a limbii române a contribuit la o dinamică susţinută a cercetărilor dialectologice din această arie laterală a Romaniei. Această efervescenţă ştiinţifică manifestată de-a lungul a mai bine de un secol de cercetări, anchete şi observaţii asupra diferenţierii dialectale a limbii române a făcut ca inventarul formelor în care au fost concretizate rezultatele aferente respectivelor analize să acopere, practic, întreaga panoplie a metodelor de prezentare a materialului lingvistic adunat, de la studii de specialitate şi monografii dialectale, până la glosare, culegeri de texte şi atlase lingvistice. Cât priveşte această ultimă metodă de prezentare şi interpretare a faptelor dialectale cartografierea lingvistică, trebuie să precizăm că nu mai puţin de trei serii de atlase au fost elaborate în ultima sută de ani, distanţa ce desparte culegerea materialului pentru consideraţii de ordin tradiţional, în sensul respectării sistemului de denominaţie a celorlalte atlase lingvistice româneşti regionale. Prin aceasta punem în evidenţă faptul că ALRR. Bas.Bucov.Transn. (resp. ALM) face parte din seria acestor atlase regionale” (Vasile Pavel, Preliminarii la ALRR. Bas.Bucov.Transn., vol. I, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1993, p. 6). 57

http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

primul atlas de cea pentru ultimul fiind de aproximativ 70 de ani. Această activitate susţinută face ca limba română, așa cum am mai spus, să fie una dintre puţinele limbi (dacă nu chiar singura!)58 care să beneficieze de o triplă reprezentare cartografică cvasi-generală sub aspectul răspândirii sale teritoriale, puternica tradiţie astfel constituită reprezentând un cert avantaj atât pentru configurarea şi urmărirea evoluţiei structurii dialectale a respectivei limbi, cât şi pentru cercetările cu caracter comparativ (diacronic şi sincronic) realizate la nivel romanic. Pe lângă cele trei atlase româneşti (două generale şi unul regional), limba română mai dispune şi de alte lucrări de cartografie lingvistică, elaborate în România sau în afara graniţelor ţării şi aflate în diferite faze ale redactării. In majoritatea lor atlase regionale în raport cu domeniul (daco)românesc, acestea au fost, ca dată de apariţie, fie anterioare seriei NALR/ ALRR, fie concomitente, fie, în sfârşit, au succedat respectivei serii. Toate aceste volume nu fac altceva decât să îmbogăţească domeniul cartografiei lingvitice româneşti, constituindu-se într-o importantă bază de date ce răspunde necesităţilor ştiinţifice referitoare la analiza atât în diacronie a faptelor de limbă, cât şi sub aspect sincronic59. Există un atlas regional (dialectal) al graiului bănăţean, elaborat de I. A. Candrea. Autorul a reprodus o serie de hărţi în studiul său: Constatări în domeniul dialectologiei, publicat în „Grai şi s u f l e t ” I (1924), fasc. 2, p. 169—200. Ancheta pentru Atlasul lingvistic al Banatului a fost făcută cu o listă de 700 de cuvinte-tip în 20 de localităţi şi ar fi trebuit să apară cu 130 de hărţi. 58 59

http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

Anchetele pentru acest atlas au fost efectuate, după cum însuşi autorul mărturiseşte, pe parcursul unei perioade de 20 de ani (1904-1924), pe o reţea destul de deasă, de 250 de puncte (spre comparaţie, pentru Banat reţeaua NALR cuprinde 100 de puncte, WLAD a inclus 60 de localităţi iar reţeaua ALR are doar 23 de puncte) şi cu un chestionar de 700 de întrebări. Particularitatea care caracterizează acest atlas este dată de faptul că din cele 130 de hărţi redactate în întregime de autor (dintr-un total de aproximativ 220 de hărţi aflate în diferite stadii de elaborare - Dumistrăcel, Sala 1992: 215), doar 1360 (11 după Matilda Caragiu Marioțeanu61) au fost publicate într-un studiu apărut în anul 1924, restul rămânând până astăzi în stadiul de manuscris62, formă sub care poate fi consultat în arhiva Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” din Bucureşti. Tot în manuscris se păstrează o altă lucrare dedicată Banatului, de data aceasta tratând graiurile româneşti aflate în Banatul sârbesc. Este vorba despre Atlasul lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav (ALBI), de Radu Flora, profesor de limba şi literatura română la universităţile din Belgrad şi Novi Sad. Ancheta pentru acest atlas a fost realizată timp de un deceniu (1950— 1960), cu un chestionar de aproximativ 1.500 de întrebări. Din cele 36 de localităţi anchetate, doar 25 au fost cartografiate (cele în care numărul vorbitorilor 60

http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 82. 61

Datorită acestui aspect, coroborat cu faptul că respectiva lucrare este, în ciuda acestui „statut” precar din punct de vedere editorial, o operă destul de des citată în lucrările de specialitate, Valeriu Rusu afirmă că, „în mod paradoxal, această operă [...] rămâne, chiar până în zilele noastre, un mit” (Rusu 1984: 257). 62

români era mai mare de 1000), răspunsurile primite în celelalte 11 puncte de anchetă intrând la partea de Variante doar în cazul în care erau diferite de răspunsurile înregistrate pentru aceeaşi noţiune în cele 25 de localităţi de bază. Modalitatea de redactare a hărţilor, aşa cum se poate observa din hărţile prezentate într-un prim articol publicat de autor în anul 1958, combină tehnica „ariilor zonale” folosită mai târziu de NALR. Oltenia şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea (vezi supra) cu utilizarea simbolurilor, specifică hărţilor interpretative din seria NALR/ ALRR, sistemul transcrierii fonetice fiind rezervat exclusiv elementelor „explicative” adiacente hărţilor propriu- zise (cuvântul-titlu, legenda etc.). Deşi autorul lansează informaţia că un prim volum, intitulat Omul, viaţa lui familiară [sic!], casa şi acareturile, bucătăria şi primele necesităţi şi cuprinzând 350 de hărţi se afla la acea vreme sub tipar, lucrarea nu a mai apărut, materialul cules pentru acest atlas fiind folosit, în schimb, la elaborarea monografiei Rumunski banatski govori u svetlu lingvisticke geografije/ Les parlers roumains du Banat Yougoslave a la lumiere de la geografie linguistique, Belgrad, 1969, în care apar şi 42 hărţi lingvistice63. A fost publicată însă o altă lucrare a lui Radu Flora: Micul atlas lingvistic al graiurilor istroromâne (MALGI), publicat în 2003, după ce manuscrisul fusese terminat în anul 1983 şi predat Academiei Române, în anul 1987, pentru a fi publicat (MALGI, Notă asupra ediţiei, p. VII). Anchetele pregătitoare pentru acest atlas au fost efectuate în anii 1954 şi 1961, iar ancheta 63

Pentru mai multe detalii legate de ALBI, se pot consulta Flora (1958) şi Flora (1983).

definitivă a fost realizată, cu un chestionar de 274 de întrebări, în anul 1981, ea fiind completată în 1982, cu o anchetă prin corespondenţă. Reţeaua MALGI cuprinde 6 puncte, dintre care două au fost incluse şi în reţeaua ALR. Atlasul este redactat pe o structură similară celei folosite la redactarea seriei NALR/ ALRR, îngrijitorul ediţiei (Bogdan Marinescu) elaborând o parte introductivă unde găsim capitole precum Date despre anchete, Transcrierea fonetică, Lista localităţilor anchetate, Hărţi introductive, precum şi doi Indici - unul al cuvintelor-titlu şi altul al cuvintelor înregistrate. Această similaritate se regăseşte şi la capitolul notelor ce însoţesc majoritatea hărţilor, note ce reprezintă, la fel ca în cadrul seriei NALR/ ALRR, fie completări aduse de informator pe parcursul celor trei anchete (numerotate I, II, III), fie informaţii şi comentarii de tip metalingvistic cu care informatorul şi/sau autorul au detaliat răspunsurile obţinute în timpul anchetei. În plus, cu ajutorul haşurilor şi al delimitării celor şase puncte pe „arii zonale” (localitatea Zejane/Jeiăni fiind cea care, de obicei, constituie o arie separată sub aspect lingvistic în raport cu celelalte cinci puncte ale reţelei anchetate), s-a încercat chiar şi realizarea unei schematizări de tip „hartă interpretativă”, după o clasificare stabilită în prealabil în sectorul Hărţilor introductive (cf. Harta V, intitulată Legenda hărţilor). Atlasul se încheie cu un consistent capitol de Ilustraţii, unde sunt incluse instantanee fotografice din toate cele şase puncte anchetate, reprezentând fie fotografii cu informatorii înregistraţi, fie imagini de tip document etnografic, reprezentând case ţărăneşti, costume tradiţionale, instrumentar agricol sau imagini panoramice ale locurilor vizitate. Concluzia la care a ajuns autorul în urma anchetelor de teren efectuate succesiv pe o perioadă de aproximativ trei

decenii este aceea că dialectul istroromân cunoaşte un grad ridicat de instabilitate, fiind reperate fluctuaţii de limbă la informatori chiar în timpul aceleiaşi anchete. Pe fondul unei prezenţe din ce în ce mai accentuate a limbii sârbocroate în toate sferele vieţii sociale, autorul preconiza la ora respectivă (1982) că în viitorul apropiat istroromâna se va mai vorbi doar în două aglomeraţii de vorbitori: Zejane/ Jeiăni şi Susnjevica/ Susnieviţa. Un alt atlas dedicat dialectelor româneşti sud-dunărene este Micul Atlas al dialectului aromân din Albania şi din Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, publicat de Petre Neiescu în anul 1997. Materialul pentru acest atlas a fost cules în cinci călătorii de studii, efectuate între anii 1959 şi 1967, cu ajutorul unui chestionar de aproximativ 1800 de întrebări, întocmit pe baza chestionarelor ALR I şi ALR II. Reţeaua este formată din 6 localităţi din Albania şi 5 din Macedonia, autorul precizând că „în alegerea punctelor am căutat să cuprindem un teritoriu cât mai vast şi să reprezentăm în atlas cât mai multe graiuri” (Introducere, p. 15)64. Pe lângă ancheta cu chestionarul, autorul a înregistrat în deplasările sale şi numeroase texte dialectale, pentru care au fost aleşi reprezentaţi ai tuturor generaţiilor de vorbitori localnici. Ancheta s-a desfăşurat în dialectul aromân iar pentru situaţiile „când subiectul nu înţelegea întrebarea, termenii urmăriţi (sau definiţiile lor) au fost traduşi în limbă albaneză, cerându-se corespondentul aromânesc” (ibidem). Materialul lingvistic astfel înregistrat a fost cartografiat pe 212 hărţi În legătură cu numărul de localităţi anchetate, menţionăm că pe hărţi apar 7 puncte în Albania, însă în localitatea Pleasa de Sus (cu numărul cartografic 6) chestionarul a fost pus doar până la întrebarea corespunzătoare termenului «mânză» („pouliche”), cartografiat pe harta cu numărul 48. apud http://www.philologicajassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf 64

de tip onomasiologic65, această secţiune fiind urmată de un consistent capitol de note, unde întâlnim, ca tipologie, fie completări şi/ sau comentarii ale informatorilor, fie analize şi detalieri de tip fonetic, morfologic sau lexical făcute de autorul-anchetator în plan metalingvistic. Partea de final a atlasului este rezervată, la fel ca şi în cazul Micului atlas lingvistic al graiurilor istroromâne, secţiunii de Planşe, unde întâlnim fotografii ce surprind instantanee din viaţa de zi cu zi a informatorilor (elemente de port popular, unelte agricole, case şi colibe specifice locurilor - acestea din urmă fiindu-ne prezentate şi în forma lor „gregară”, ca ansamblu de construcţii întrun spaţiu bine delimitat, cunoscut sub denumirea de hoară, ocupaţii şi meşteşuguri etc.). Toate aceste elemente vizuale de interes etnografic, coroborate cu prezentarea detaliată, în Introducere, a situaţiei aromânilor din Albania şi din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei sub aspect socio-economic şi cultural, fac din prezentul atlas un document important pentru studiile de specialitate dedicate acestei minorităţi etnoculturale din Balcani. Dialectul aromân reprezintă fără îndoială la ora actuală unul dintre cele mai bine documentate dialecte româneşti sub raport geolingvistic, ultimul atlas dedicat acestei varietăţi dialectale fiind cel al lui Nicolae Saramandu, intitulat Atlasul lingvistic al aromânei (ALAR). Reţeaua de puncte cuprinde un număr de 40 de localităţi din patru ţări (17 în Grecia, 9 în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, 6 în Albania şi 8 în Bulgaria), fiind incluse toate grupurile mari de aromâni: grămosteni, fărşeroţi, muzăcheari, moscopoleni, pindeni, precum şi grupurile Doar ultima hartă, intitulată „Răspândirea formelor «varză»/«verzu»”, introduce o notă analitică în cadrul secţiunii de hărţi, prin delimitarea celor două arii printr-o izofonă. 65

mai mici, răspândite în aria respectivă66. Anchetele au fost realizate cu ajutorul Chestionarului NALR, materialul astfel adunat urmând a fi cartografiat pe un număr de aproximativ 2000 de hărţi. În plus, în paralel cu înregistrarea materialului cu ajutorul Chestionarului au fost efectuate şi înregistrări de texte dialectale, care, publicate în volume separate, vor completa ancheta ALAR. Avem, aşadar, şi de această dată o metodologie similară celei folosite în proiectul NALR, ceea ce va facilita studiile comparative (la nivel sincronic sau diacronic) de dialectologie românească. Aceluiaşi spaţiu sud-dunărean îi este dedicat în ultimii ani un alt proiect de geografie lingvistică, cu focalizare de data aceasta pe graiurile româneşti din Serbia orientală şi din valea Timocului, aflate într-un teritoriu delimitat la nord de Dunăre, la sud de munţii Rtanj, la est de Timoc şi la vest de râul Morava. Proiectul are titlul Atlasul lingvistic român. Graiurile dintre Morava, Dunăre şi Timoc (ALR - MDT) şi este elaborat, începând cu anul 200467, de un colectiv de trei dialectologi din cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, având la bază metodologia ALR/ NALR. Reţeaua de puncte cuprinde 64 de localităţi iar chestionarul folosit numără 1111 întrebări, selectate dintre cele 2543 de întrebări ale Chestionarului NALR (Neiescu ș.a. 2006: 262). Maniera de chestionare este Într-un articol anterior (Saramandu, Ionică 1994: 251), informaţia cu referire la reţeaua de puncte preciza existenţa unui număr de 50 de localităţi anchetate, pe lângă cele patru ţări balcanice fiind menţionată şi România (care, putem presupune, ulterior nu a mai fost reţinută ca zonă de interes pentru autor). 67 Iniţiativa acestui proiect datează din anul 1998, ea aparţinând Societăţii Române de Dialectologie din Cluj-Napoca, în colaborare cu Forumul pentru Cultura Românilor din Serbia, cu sediul în Bor (http://www.mae.ro/poze_editare/2007.12.05_Newsletter_DRRP.pdf). 66

similară celei folosite anterior de ALRR. Maramureş, în sensul că autorii au împărţit chestionarul în trei părţi aproximativ egale, fiecare dintre ei desfăşurându-şi ancheta cu câte un informator diferit şi participând astfel la înregistrarea de material lingvistic în toate localităţile reţelei68. Ancheta a fost finalizată în anul 2009 iar materialul lingvistic înregistrat urmează să fie publicat în 4 sau 5 volume (aprox. 250 de hărţi fiecare) de hărţi analitice şi sintetice. Importanţa acestei întreprinderi ştiinţifice este dată de faptul că ea reprezintă prima cercetare de asemenea dimensiuni, cu relevanţă atât pentru domeniul lingvistic (dialectologie, lexicografie etc.), cât şi pentru cel al etnologiei, istoriei sau al demografiei populaţiei româneşti din regiunea respectivă. Atlasul romaniştilor germani Johannes Kramer şi Wolfgang Dahmen, intitulat Aromunischer Sprachatlas (ALiA), are drept scop principal să ofere o imagine pe cât posibil completă a graiurilor aromâneşti vorbite astăzi în Peninsula Balcanică, urmând ca, pe baza materialului cules pe teren, să devină posibilă stabilirea structurii dialectale actuale a dialectului aromân (Kramer, Saramandu 1978: 11). În acest sens, reţeaua de puncte trebuia să includă, după estimările iniţiale, aproximativ 50 de colonii aromâneşti din Grecia, Iugoslavia pe atunci, Albania, Bulgaria şi România (Kramer, Saramandu 1978: 11, 12)69, însă, din cauza dificultăţilor întâlnite pe teren şi 68

Adoptarea acestei metode de lucru vine oarecum în prelungirea tradiţiei cartografiei lingvistice din arealul transilvan, în sensul că cei trei autori ai ALRR. Maramureş au devenit, ulterior, coordonatori ai celor trei atlase regionale din arealul respectiv: NALR. Banat (Petru Neiescu), NALR. Crişana (Ionel Stan) şi ALRR. Transilvania (Grigore Rusu), cei trei autori ai ALR-MDT fiind, în acelaşi timp, şi autori ai NALR. Banat, realizat sub coordonarea lui Petru Neiescu. 69 De exemplu, în Macedonia se preconiza un număr de 6-8 localităţi pentru a fi anchetate, în Bulgaria 3-4 localităţi (aici intrând şi

a lipsei informaţiilor preliminare, ancheta a fost regândită pe parcurs, fiind reţinute, în cele din urmă, 96 de localităţi doar din Grecia (93 de puncte) şi din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (3 puncte). Numerotarea punctelor de anchetă pare, la o primă lectură, destul de dificil de urmărit, acest aspect datorându-se faptului că numerele au fost atribuite în funcţie de data efectuării anchetei, aşadar într-o ordine cronologică şi nu una topografică. Anchetele, susţinute financiar de Deutsche Forschungsgemeinschaft, au fost realizate în perioadele estivale dintre anii 1976 şi 1983 cu o variantă redusă a Primului Chestionar al Atlasului limbilor Europei (ALE) (au fost reţinute 434 din cele 546 de întrebări). Din cele trei volume proiectate iniţial, au apărut până la ora actuală două: primul, sub redacţia lui Johannes Kramer, în 1985, la Hamburg, având 200 de hărţi, al doilea fiind editat de Reiner Schlosser la Wurzburg, în 1994, şi cuprinzând, de asemenea, 200 de hărţi70. Materialul lingvistic a fost cartografiat folosinduse o variantă mult simplificată a transcrierii fonetice din sistemul ALR/ NALR, fiecare hartă cuprinzând, practic, două părţi, aşezate faţă în faţă, cea de-a doua parte detaliind la o scară mărită reţeaua de puncte mult mai deasă din regiunea munţilor Pind. anchetele ce urmau să fie realizate cu aromânii emigraţi în Dobrogea între cele două războaie mondiale), iar în Albania trebuiau anchetate cel puţin 10 localităţi. Această regândire a parametrilor iniţiali ai anchetei s-a datorat şi faptului că, proiectat iniţial ca o colaborare germano-română, proiectul a continuat ulterior doar sub coordonare germană (cf. Wolfgang Dahmen, Johannes Kramer, Aromunischer Sprachatlas/ Atlasul lingvistic aromân (ALiA), Einleitung, p. 6, Saramandu, Ionică 1994: 251) 70 În finalul Introducerii la primul volum se preciza faptul că următoarele două volume aveau să fie îngrijite din punct de vedere editorial de Wolfgang Dahmen, situaţie ce nu a putut fi pusă în practică din diferite motive, „de natură subiectivă şi obiectivă” (Introducere la ALiA, vol. al II-lea).

Fiind primul atlas lingvistic dedicat exclusiv graiurilor aromâneşti din Peninsula Balcanică, experienţa ALiR a putut fi folosită ulterior la elaborarea altor asemenea opere de geografie lingvistică, cea dintâi lucrare de acelaşi tip fiind elaborată chiar de o colaboratoare a acestui prim proiect, şi anume cercetătoarea Beate Wild. Alăturându-se echipei ALiA în vara anului 197971, Beate Wild, elevă a lui Johannes Kramer, a devenit un colaborator de bază al echipei de cercetători germani, calitate în care va apărea, de altfel, şi pe foaia de titlu a celor două volume din atlasul respectiv. Ancheta la meglenoromânii din Iugoslavia de sud şi din nordul Greciei a fost realizată în vara anilor 1981 şi 1982, autoarea făcând înregistrări în opt localităţi, una în Iugoslavia şi şapte în Grecia72. Chestionarul folosit a avut la bază, ca şi în cazul ALiA, acelaşi Prim Chestionar al Atlasului limbilor Europei, de unde autoarea a reţinut de data aceasta doar 433 de întrebări. Atlasul rezultat în urma acestei anchete numără 413 hărţi lexicale, unde s-a folosit sistemul de transcriere fonetică din ALiA, şi 47 de hărţi interpretative, pentru a căror redactare s-au folosit simboluri, toate aceste hărţi fiind completate cu câte un comentariu final de tip lexical-etimologic. In plus, atlasul mai conţine şi o planşă cu material lingvistic necartografiat, un indice de cuvinte şi o parte finală cu 14 fotografii. Hărţile au cuvântul-titlu în germană, iar acolo unde e cazul se dau şi corespondenţele cu hărţile din Cf. darea se seamă (Reisebericht) asupra cercetărilor de teren efectuate, raport întocmit de însăşi autoarea în discuţie în „Balkan Archiv. Neue Folge”, Band 5 (1980), p. 203-263. 72 Dintre cele şapte localităţi din Grecia, una (MsyaXa AipâSia/ Livădz) este locuită de aromâni, ea fiind inclusă, de altfel, în reţeau ALiA, sub numărul cartografic 19; aşa se explică faptul că, în final, reţeaua de puncte care apare în atlasul lui Wild cuprinde doar şapte localităţi. 71

ALR I/ II sau ALR. Prin metodologia folosită şi prin rezultatele la care a ajuns, acest volum va reprezenta în domeniul cercetării dialectelor româneşti sud-dunărene o operă de mare valoare de factură complementară în raport cu Atlasul lingvistic aromân (Winkelmann 1986: 205)73. Pentru a rămâne în acelaşi areal al dialectului meglenoromân, amintim că cel mai recent atlas lingvistic dedicat dialectelor sud-dunărene, publicat în anul 2008 şi intitulat Atlasul lingvistic al dialectului meglenoromân (ALDM), aparţine lui Petar Atanasov, cercetător de origine meglenoromână care, după ce a beneficiat de o bursă de studiu din partea Statului român în anul universitar 1968/ 1969, a devenit în 1970 primul lector de limba română al Universităţii „Sf. Chiril şi Metodie” din Skopie, Republica Macedonia. Autorul, originar din localitatea Uma (Huma), a realizat această lucrare „cu scopul de a salva cât se mai poate din graiul matern al celor mai vârstnici informatori”, constatând cu această ocazie că, în general, „copiii nu mai vorbesc «vlăşeşte»” (ALDM, Introducere, p. VII). Interesul constant al autorului74 pentru graiul natal s-a concretizat mai întâi într-o teză de masterat, intitulată Infinitivul meglenoromân în lumina limbilor romanice şi balcanice, Belgrad, 1975, iar apoi într-o teză de doctorat cu titlul Le megleno-roumain d’aujourd’hui, Hamburg, 199075. De o cu totul altă părere este însă cercetătorul Petar Atanasov, care, în Introducerea la al său Atlas lingvistic al dialectului meglenoromân (ALDM), precizează că, „din păcate, acest atlas este departe de a da realitatea exactă a graiurilor meglenoromâne” (p. VII). 73

74

http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

Varianta românească a acestei ultime cărţi a apărut la Editura Academiei Române în anul 2002, având titlul Meglenoromâna astăzi. 75

Reţeaua de puncte a atlasului cuprinde, practic, aceleaşi localităţi anchetate anterior şi de Beate Wild, în număr de şapte: Uma (Huma), Liumniţa, Cupa, Oşini, Birislăv, Lundzini şi Ţărnareca, prima dintre ele fiind singura situată în sudul Republicii Macedonia. Dacă anchetele efectuate în partea iugoslavă a teritoriului anchetat (Uma şi Ghevghelia) au avut un caracter cvasi-permanent de-a lungul timpului, incursiunile autorului în partea grecească au fost mult mai dificile, în primul rând datorită condiţiilor politice nefavorabile unor astfel de cercetări de teren, primele contacte cu meglenoromânii de aici datând din 1976, la doi ani după prăbuşirea regimului lui Papadopulos, în condiţii destul de dificile. Din aceste motive, majoritatea anchetelor în această regiune au fost realizate după anul 1996, în ritm de una sau două deplasări pe an în fiecare localitate. Anchetele au fost realizate cu ajutorul Chestionarului NALR, informatorii fiind toţi peste 60 de ani. Atlasul cuprinde un număr de 594 de hărţi lexicale (printre care au fost incluse şi numeroase paradigme verbale, extrem de valoroase din punct de vedere al formării unor timpuri, cum ar fi, de exemplu, viitorul, condiţionalul prezent sau condiţionalul trecut, specifice, de altfel, acestui dialect), pentru a căror realizare s-a folosit transcriera fonetică din sistemul ALR/ NALR76. Cuvântul-titlu are trecut corespondentul în franceză, în partea dreaptă sus, în timp ce în partea stângă este dată, pe fiecare hartă, lista cu cele şapte localităţi anchetate. Lipseşte, din păcate, documentarea corespondenţelor cu În comparaţie cu sistemul fonetic folosit de celelalte două atlase lingvistice sud-dunărene menţionate anterior, sistemul din ALDM este mai analitic, redând, de exemplu, caracterul semivocalic sau deschiderea vocalelor. 76

celelalte atlase româneşti, precum şi un capitol dedicat notelor complementare sau explicative, care, în mod normal, nu aveau cum să nu apară în timpul desfăşurării anchetelor. Partea introductivă a atlasului este completată de Lista localităţilor anchetate şi a informatorilor, unde putem afla, în stilul atlaselor din seria NALR/ ALRR, informaţii bogate de tip socio-economic, etnografic, cultural în sens larg despre localităţile anchetate, precum şi informaţii toponimice sau antroponimice specifice zonelor avute în vedere. În aceeaşi parte de început găsim şi o listă cu titlul hărţilor, precum şi un indice al cuvintelor şi formelor cuprinse în hărţi, numărând 28 de pagini, format 8/61 x 84. În sfârşit, partea de final a atlasului cuprinde un capitol de Ilustraţii, unde sunt incluse imagini recente sau de epocă reprezentând aspecte etnografice sau imagini panoramice din locurile vizitate de autor. Acestă lucrare de geografie lingvistică dobândeşte, în condiţiile actuale extrem de vitrege în ceea ce priveşte posibilitatea perpetuării graiurilor anchetate, o importantă valoare documentară, justificând pe deplin crezul autorului, cu valoare de postulat în condiţiile date: „În concluzie, putem spune că singura cale de a salva de la uitare acest idiom este cercetarea lui” (ALDM, Introducere, p. IX). Cercetare care, din fericire, va fi completată, pe baza materialului lingvistic cules în anchetele ALDM, cu un dicţionar, aşa cum însuşi autorul precizează în finalul Introducerii sale. În 1998 a apărut la Pula (Croaţia) un atlas dedicat graiurilor istriote: Istriotski lingvisticki atlas/ Atlante Linguistico Istrioto, având ca autori pe Goran Filipi şi Barbara Bursic-Giudici. Acelaşi Goran Filipi publică, tot

la Pula, în 2002, un masiv volum (aprox. 800 pagini) de material dialectal redactat sub formă necartografiată, intitulat Istrorumunjski lingvisticii atlas/ Atlasul Lingvistic Istroromân/ Atlante Linguistico Istriorumeno. Acest volum este rezultatul unui proiect internaţional de cercetare dezvoltat împreună cu Universitatea din Trieste, în cadrul căruia au fost cercetate, în perioada 1995-2001, un număr de 11 localităţi cu grai istroromân şi două localităţi cu graiuri croate aflate în imediata lor apropiere77, cu ajutorul unui chestionar trilingv (croată, română şi italiană) de 1898 de întrebări, grupate pe 14 sfere semantice. Volumul cuprinde două Prefeţe, semnate de August Kovacec şi Petru Neiescu78, un Cuvânt înainte, unde avem date detaliile tehnice referitoare la realizarea anchetelor şi la redactarea volumului, o Hartă cu localităţile anchetate, pe care se pot observa cele două grupuri de graiuri istroromâne: graiul nordic şi graiurile sudice, şi Câteva date asupra istroromânei actuale, unde apar câteva consideraţii de ordin istoric şi lingvistic asupra dialectului anchetat. Constatând că în 1994 doar vreo 400 de persoane mai vorbeau dialectul istroromân, autorul încheie observaţiile sale cu următoarea constatare: Idiomul istroromân se dezvoltă de la începuturile sale în afara oricărui cadru instituţional. Din această cauză [...] acest idiom se schimbă în măsură apreciabilă la fiecare 20 de ani. Acest interval va deveni Cele două localităţi cu graiuri croate au fost alese, după cum declară însuşi autorul, pentru a se putea urmări direcţia împrumuturilor realizate între cele două idiomuri. 78 In prefaţa semnată de Petru Neiescu aflăm despre o iniţiativă ştiinţifică extrem de binevenită, dată fiind situaţia actuală a dialectelor sud-dunărene, şi anume faptul că materialul lingvistic istroromân cules de către autorul prefeţei de-a lungul timpului va fi utilizat la redactarea unui Dicţionar al dialectului istroromân, „în care vor figura toate cuvintele istroromâne atestate până în prezent’ (p. 11). 77

din ce în ce mai scurt, până la dispariţia totală a acestui idiom, atât de preţios pentru filologia romană şi slavă. Cauza dispariţiei sale nu va fi coruperea şi compromiterea sistemului său lingvistic până la punctul de-a nu mai putea fi folosit ci, dispariţia istroromânei se va produce odată cu dispariţia fizică a puţinilor [vorbitori] rămaşi astăzi, deja aflaţi la vârste înaintate (Introducere, p. 49). Această constatare deloc optimistă cu privire la viitorul dialectului istroromân conferă lucrării o importantă valoare ştiinţifică şi documentară, fiind una dintre cele mai importante contribuţii de geografie lingvistică dedicate dialectului în cauză. În 2004 a apărut Indicele lucrării (318 p.), ca lucrare complementară ce grupează materialul lingvistic urmărit cu ajutorul Chestionarului pe trei categorii: Indicele formelor culese, Indicele noţiunilor din Chestionar şi Indicele de denumiri ştiinţifice. Încheiem această radiografie a cartografiei lingvistice româneşti cu prezentarea unui proiect intitulat ALRR. Sinteză şi realizat, începând cu anul 1998, în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, sub coordonarea lui Nicolae Saramandu. Justificarea redactării în paralel cu materialul NALR a acestui nou atlas lingvistic cu caracter sintetic a constat în nevoia de a avea o imagine globală asupra dacoromânei actuale, compusă din imaginile parţiale pe care le oferă cele şapte atlase lingvistice regionale realizate pe provincii istorice (Saramandu 1990: 57)79. Materialul lingvistic prezent în cale şapte atlase regionale româneşti a fost completat ulterior şi cu materialul din ALM, reţeaua de puncte ajungând astfel la 1203 localităţi iar ALRR. Sinteză devenind, la nivel 79

Pentru a putea pune în pagină această iniţiativă editorială s-a recurs la utilizarea simbolurilor în redactarea hărţilor (metoda Wenker), această modalitate fiind singura în măsură să permită cartografierea unei reţele de peste 1200 de puncte - o reţea de trei ori mai mare decât cea a ALR. Hărţile sintetice astfel realizate cuprind doar primele răspunsuri înregistrate la documentarea unei noţiuni, celelalte răspunsuri complementare fiind reţinute în Listele de referinţă ce însoţesc secţiunea de hărţi80. Primul volum (dintr-un total de şase volume preconizate) a apărut în anul 2005 şi numără 135 de hărţi ce cuprind răspunsurile la 116 întrebări din Chestionarul NALR81. Deşi materialul lingvistic oferit de cele opt atlase regionale nu a fost publicat într-o manieră unitară (multe dintre acestea rezervând, de exemplu, paradigmei verbale din Chestionar ultimul volum al fiecărei serii, volum care, datorită acestei perspective editoriale, nu a văzut încă lumina tiparului pentru cinci din cele şapte volume ale seriei NALR), publicarea ALRR. Sinteză a fost romanic, „primul şi, până în acest moment, singurul atlas care valorifică la nivel naţional materialul dialectal din atlasele lingvistice regionale, având totodată cea mai deasă reţea de localităţi” (Nicolae Saramandu, Prefaţă la ALRR. Sinteză, p. VI). 80 Această modalitate de prezentare a răspunsurilor înregistrate în timpul anchetelor, deşi justificată în mare măsură de anvergura proiectului, face dificilă analiza „în termeni reali” a dimensiunii diatopice a fenomenelor sau termenilor urmăriţi, imaginea prezentată fiind doar una parţială, chiar dacă gradul său de reprezentativitate este unul destul de ridicat; din această cauză, pentru analiza în profunzime a variaţiei diatopice este absolut necesară consultarea Listelor de referinţă, unde putem urmări (şi aici cu o oarecare inconsecvenţă: nu întotdeauna ordinea răspunsurilor din atlasele regionale este păstrată şi în atlasul sinteză) întregul „joc” al anchetei dialectale. 81 Această diferenţă între numărul întrebărilor cartografiate şi numărul hărţilor rezultate apare ca urmare a faptului că pentru aceeaşi noţiune au fost urmărite, pe hărţi diferite, mai multe fenomene lingvistice.

posibilă ca urmare a unei colaborări susţinute cu celelalte centre academice din ţară, care au pus la dispoziţia redactorilor materialul inedit din arhivele atlaselor regionale. Insă, datorită modalităţii sintetice (prin simboluri) de a prezenta acest material, ALRR. Sinteză nu face superfluă publicarea în continuare a materielului NALR în format „clasic” (transcriere fonetică impresionistă), finalizarea seriei NALR rămânând în continuare un obiectiv major al dialectologiei româneşti. Odată cu publicarea primului volum din ALRR. Sinteză, româna este, între limbile romanice, singura care, în mai puţin de un secol, dispune de trei atlase lingvistice consacrate graiurilor dacoromâne în ansamblu (Nicolae Saramandu, Prefaţă la ALRR. Sinteză, p. V), această importantă colecţie de material dialectal facilitând în mod substanţial analizele aplicate spaţiului lingvistic românesc atât în diacronie, cât şi în sincronie, atât pe plan intern, cât şi comparativ, la nivel romanic. Această bogată tradiţie a devenit în ultima perioadă un puternic imbold în direcţia modernizării metodei cartografice, prin elaborarea unor aplicaţii software în vederea redactării asistată de calculator a atlaselor lingvistice româneşti regionale şi, în final, a realizării atlaselor lingvistice româneşti în format electronic. Cercetările în direcţia informatizării atlaselor lingvistice reprezintă un nou stadiu în dezvoltarea metodei geografiei lingvistice europene, tehnologia informaţiei fiind folosită din ce în mai frecvent în procesul editării acestor lucrări de cartografie lingvistică82. În spaţiul românesc, cercetări susţinute în această direcţie au început în anul 2000, în cadrul Filialei Iaşi a Academiei O prezentare detaliată a cercetărilor în această nouă direcţie se află în Mouton 1994. 82

Române, printr-o colaborare interdisciplinară între cercetători de la Institutul de Informatică Teoretică şi de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Scopul acestui proiect a constat în realizarea unui sistem informatizat cu ajutorul căruia să se poată edita atlasele lingvistice româneşti regionale, precum şi textele dialectale aferente respectivelor atlase. Cercetările s-au desfăşurat în cadrul a două programe ale Academiei Române, intitulate Cercetări în domeniul foneticii şi fonologiei limbii române, cu aplicaţii la atlasele lingvistice româneşti regionale (2000-2002) şi, respectiv, Proiectarea şi implementarea unui sistem integrat de aplicaţii software pentru realizarea „Noului Atlas lingvistic român, pe regiuni” şi editarea textelor dialectale (2003-2004). Ca un aspect caracteristic al proiectul care se derulează la Iaşi este faptul că sistemul integrat a fost astfel conceput încât, odată finalizat, să poată să realizeze toate operaţiile necesare editării automatizate a unui atlas, nemaifiind necesar apelul la alte aplicaţii software, ca auxiliare ale programului de bază. În plus, complexitatea realizării acestui proiect vine şi din dorinţa respectării formatului consacrat al atlaselor lingvistice româneşti, care, pe lângă hărţile mari, analitice, conţin şi hărţi mici, interpretative, precum şi planşe cu material necartografiat. Luarea în considerarea a tuturor acestor elemente structurale ce au stat la baza tradiţiei cartografiei lingvistice româneşti şi încercarea de a găsi soluţii optime pentru transpunerea lor în format electronic a presupus o intensă muncă de colaborarea între lingviştii şi informaticienii de la cele două institute menţionate mai sus, soluţiile informatice concepute în cadrul proiectului fiind în permanenţă testate şi îmbunătăţite, în conformitate exigenţelor specialiştilor dialectologi.

Sistemul software ce modelează atlasul lingvistic electronic conţine module care realizează gestionarea următoarelor grupe de informaţii: simboluri pentru editarea transcrierilor fonetice; dicţionarele atlasului lingvistic (cuvinte de bază, puncte de anchetă, transcrieri fonetice); informaţii grafice pentru descrierea hărţilor; hărţile atlasului lingvistic, care pot fi consultate şi/ sau tipărite. Din punct de vedere funcţional, atlasul lingvistic electronic este structurat pe două componente principale: a) proceduri pentru pregătirea datelor primare (introducerea materialului lingvistic, realizarea hărţilor interpretative, realizarea planşelor cu material necartografiat etc.); b) interfaţa multimedia. De cea mai mare importanţă s-a dovedit a fi organizarea familiei de fonturi pentru transcrierea fonetică. In acest sens, s-a optat pentru continuitate, adică pentru acele litere, însoţite de semne grafice speciale (sedile, linii orizontale sau verticale, semicercuri, cercuri, puncte, unghiuri ascuţite, tilde ş.a.), cu care, în atlasele lingvistice româneşti (ALR şi NALR) se marchează sunetele vorbirii, aşa cum se realizează ele în graiurile populare. Odată rezolvată problema fonturilor, a fost nevoie de o structurare a informaţiilor lingvistice şi grafice necesare redactării atlasului lingvistic. Soluţia a fost găsită prin configurarea unor Dicţionare în care să se realizeze colectarea informaţiilor primare privind titlul hărţilor (cuvinte de bază), punctele de anchetă, speech (colecţie audio), transcrierea fonetică şi notele asociate transcrierii

fonetice83. Fiecare dintre aceste dicţionare are o funcţie bine definită, după cum urmează : Dicţionar „Cuvinte de bază”: conţine fondul de cuvinte (titlul hărţilor) care pot fi găsite în atlasul lingvistic electronic, întrebările care au fost puse la anchetă, note, observaţii şi, eventual, imagini ce pot fi folosite în întrebările indirecte; Dicţionar „Puncte de anchetă”: conţine informaţii (cod, nume, observaţii) despre punctele de anchetă prezente în cadrul atlasului lingvistic; Colecţia audio: include înregistrările în format WAV a răspunsurilor date în timpul anchetei, pentru fiecare cuvânt din dicţionar. Această colecţie se poate constitui doar dacă ancheta dialectală a fost concepută ab initio a se desfăşura „în faţa microfonului”, înregistrările astfel realizate putând fi ulterior prelucrate pentru a intra în baza de date a atlasului electronic. Dicţionar „Transcrieri fonetice”: reprezintă elementul principal al modulului şi conţine transcrierea fonetică a răspunsului la întrebarea pusă în anchetă pentru fiecare cuvânt din Dicţionarul „Cuvinte de bază” în fiecare punct de anchetă, iar acolo unde este posibil şi înregistrarea audio corespunzătoare din Colecţia Audio. După o perioadă de testări şi îmbunătăţiri a variantelor succesive ale aplicaţiei software, în anul 2005 a fost finalizat programul de editare asistată de calculator a atlasului lingvisitc84 iar în 2007 a apărut volumul al IIIlea din NALR. Moldova şi Bucovina editat în întregime cu ajutorul calculatorului - o premieră la nivel naţional, Rezultatele cercetărilor de până acum au făcut obiectul mai multor comunicări şi articole realizate de membrii echipei, dintre care enumerăm: Florea et alii 2002, Olariu et alii 2003, Apopei et alii 2003, Bejinariu et alii 2006, Olariu et alii 2008. 84 Aplicaţia informatică a fost distinsă în anul 2006 cu Premiul „Octav Mayer” al Academiei Române, Filiala Iaşi. 83

primită în mod pozitiv de specialiştii din domeniu. In ceea ce priveşte perspectivele acestui proiect ştiinţific, ele sunt legate de intenţia de a dezvolta aplicaţia în direcţia realizării variantei interactive, prin intermediul căreia să se poată facilita accesul online la baza de date a NALR. Moldova şi Bucovina. Dată fiind actualitatea acestui tip de cercetare la nivel european, precum şi avantajele evidente pe care le poate aduce lingvisticii româneşti considerată în ansamblul său, credem că extinderea în viitor a acestei aplicaţii la nivel naţional şi, drept urmare a acestui fapt, punerea în circuitul ştiinţific prin intermediul Internetului a întregului material lingvistic cules în cadrul proiectului NALR poate reprezenta o miză majoră pentru dialectologia românească la ora actuală. O iniţiativă similară de informatizare a atlantografiei lingvistice româneşti îl are ca autor pe Dorin Uriţescu, dialectolog român stabilit în Canada, care, împreună cu doi specialişti informaticieni - Sheila Embleton şi Eric Wheeler, au realizat cercetări în ultima perioadă în direcţia digitalizării Noului Atlas lingvistic român. Crişana, atlas din care, până la ora actuală, au fost publicate primele două volume în format clasic. Bazându-se pe studii recente în domeniul dialectometriei (Hans Goebl) şi al lingvisticii cantitative85, specialiştii menţionaţi şi-au propus ca, folosind tehnici statistice de genul scalării multidimensionale86 (al cărei principal avantaj din punct de vedere analitic este, aşa cum arăta lingvistul J.K. Chambers, acela de a ignora distanţele geografice şi de a reprezenta doar distanţele statistice ale fenomenelor urmărite), să realizeze o aplicaţie Proiectul de faţă, intitulat Romanian Online Dialect Atlas (RODA), se bazează pe experienţa pe care cei doi informaticieni au acumulat-o odată cu informatizarea Atlasului dialectal al Finlandei. 86 Embleton 2007şi http://www.yorku.ca/vpaweb/romanian/index.htm. 85

informatică aptă să ofere lingviştilor posibilitatea unor analize complexe ale variaţiei diatopice prin utilizarea unui volum mare de material lingvistic în format digitalizat. Sub aspect tehnic, la fel ca şi în cazul proiectului de la Iaşi, o importanţă majoră în dezvoltarea aplicaţiei a avuto realizarea sistemului de transcriere fonetică, sistem care, în tradiţia dialectologiei româneşti, presupune utilizarea unui număr relativ important de caractere suplimentare în raport cu sistemul grafic de bază. Acest aspect a fost rezolvat prin fixarea caracterelor sub formă de imagini într-un editor sub formă de tastatură virtuală, cu ajutorul căruia materialul lingvistic este digitalizat (Embleton 2007: 90)87: a b c d e f y h i j k 1 mn o P r S t u V z y V [ ]w oc c ' ti i ? ti p m© fi r s tFa z XQW M AJ f g1 „ n _ o • c e ti 1 j ti 1 ff z Q[k][Bl_ a ♦ 9 6 r s tP cP ?ş ■ 0 ăâ c d g \ & pş£ (T)M mi O cPfi i "i ©w ⣠dg § X n pşi / CD i <± ă gY V q r ş ■â > ( 0 ) / [î] [U ... 1 dg n f © 3 1 2 3 ( [!] LRJ ? \„ â 5ă r S 6 f [•] [T] # < ş o F 7 8 9 ţ [«,] [v] § oo - 1 t- • • ♦ t- V D c V —-i + A c 87

Apud http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf

O altă similitudine cu proiectul dezvoltat la Iaşi este posibilitatea redării în cadrul aplicaţiei a unor înregistrări audio de material dialectal ce pot avea ca durată până la 10-15 minute. O componentă majoră a programului informatic este aplicaţia cu ajutorul căreia se realizează hărţile interpretative, aceasta fiind poate cea mai importantă contribuţie a autorilor în cadrul proiectului respectiv. Folosindu-se tehnica scalării multidimensionale, utilizatorii pot realiza, cu ajutorul unui inventar predefinit de simboluri, diferite hărţi intepretative de tip dialectometric. Pornind de la acest aspect, una dintre facilităţile importante oferite de acest program informatic88 constă în faptul că, odată introdus în baza de date, materialul lingvistic va putea susţine cu uşurinţă elaborarea unor hărţi interpretative independente şi conforme intereselor ştiinţifice ale fiecărui utilizator, această operaţiune fiind destul de dificil de realizat (sub raport temporal şi ca volum de muncă) în formatul clasic al atlaselor lingvistice: As we continue our work, we hope to make the Romanian data available interactively, so that users can define the groups they want to see, and then see them in either a geographic or a linguistic map. Further, it should be possible to access individual items of data from the map directly. In this way, we hope that users of our online atlas will be able to define what they want to see of the data. There is still considerable work left before the interactive interface to the data is ready [Proiectul nostru continuă şi sperăm să facem interactive datele atlasului, aşa încât utilizatorii să aibă posibilitatea de a-şi defini grupurile pe care doresc să le vadă şi apoi să poată să le vizualizeze atât sub formă de hartă geografică, cât şi sub Aplicaţia poate fi deja descărcată şi testată la adresa web http://www.yorku.ca/vpaweb/ romanian/ data/atlas.htm. 88

formă de hartă lingvistică. In plus, s-ar putea facilita accesul la datele individuale direct de pe hartă. In acest caz, sperăm ca utilizatorii atlasului nostru online să poată să-şi definească singuri ceea ce vor să vadă din baza de date disponibilă. Rămâne însă un efort considerabil de făcut până când interfaţa interactivă a bazei de date va fi finalizată] (Embleton et alii 2007 : 96). La ora actuală, se lucrează la digitalizarea primelor două volume publicate din NALR. Crişana, precum şi la introducerea în baza de date a materialului pentru următoarele două volume. Ultimul proiect (în ordine cronologică) de informatizare a atlaselor lingvistice româneşti aparţine din nou specialiştilor dialectologi şi informaticieni din centrul academic ieşean, această iniţiativă venind ca o continuare firească a experienţei în domeniu acumulată de aceştia de-a lungul ultimilor ani. Proiectul poartă titlul Atlasul lingvistic audiovizual al Bucovinei (ALAB), prima fază de dezvoltare a acestuia fiind preconizată pentru anii 2010-2013, prin intermediul unui grant oferit de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior (CNCSIS). Având drept exemple două atlase lingvistice care au obţinut rezultate remarcabile în acest sens - Sprachatlas des Dolomitenladinischen und angrenzender Dialekte (ALD) şi Atlas linguistique audiovisuel du Valais romand - ALAVAL, membrii echipei ALAB vor încerca să integreze rezultatele propriilor cercetări în domeniul informatizării atlaselor lingvistice româneşti într-o strategie de cercetare mai amplă, care, utilizând cele mai recente soluţii în prelucrarea sincretică a imaginii video şi a sunetului, să ducă la realizarea unui atlas lingvistic de

tip multimedia - o premieră în cartografia lingvistică românească. Din punct de vedere metodologic, strategia de cercetare avută în vedere va fi tributară în cea mai mare parte experienţei româneşti în acest domeniu, o experienţă care, acumulată de-a lungul unui secol de cercetări în domeniu, constituie un punct de plecare obligatoriu şi, în acelaşi timp, extrem de consistent pentru orice nouă întreprindere de acest gen. Stabilirea reţelei de localităţi, realizarea unui chestionar - instrument de lucru, efectuarea unor anchete de probă sau găsirea unor informatori adecvaţi îndeplinirii obiectivelor propuse reprezintă tot atâtea elemente comune cu metodologia folosită în cadrul proiectelor naţionale ALR/ NALR(ALRR). În plus, ca urmare a intenţiei de a asigura o continuitate a proiectului în raport cu atlasele lingvistice româneşti anterioare (aceasta fiind, de altfel, una dintre caracteristicile generale ale cartografiei lingvistice româneşti), se va avea în vedere ca reţeaua de puncte ALAB să includă reţeaua NALR, iar chestionarul să cuprindă, de asemenea, un număr suficient de mare de termeni şi noţiuni documentate în cadrul proiectelor anterioare89. În ceea ce priveşte partea informatică a proiectului ALAB, realizarea sistemului presupune, într-o primă fază, structurarea informaţiilor în baze de date. În cadrul acestui proiect, sistemul de gestiune a bazelor de date propus, care va permite construirea, interogarea şi 89

Varianta chestionarului folosit în anchete va cuprinde aproximativ 1000 de întrebări, grupate pe o serie de teme relative la viaţa cotidiană, stabilirea acestora făcându-se după o analiză atentă a materialului lingvistic cuprins în volumele publicate din seria NALR/ ALRR.

întreţinerea acestora, va fi sistemul relaţional MySQL. Fiind unul dintre cele mai populare sisteme relaţionale „open-source”, acest sistem poate fi achiziţionat direct de pe Internet şi permite administratorului crearea rapidă a unei baze de date, precum şi o gestionare facilă a acesteia. Realizarea unei interfeţe Web care să permită accesul utilizatorilor la informaţiile stocate în baza de date va avea două componente: a) o interfaţă web securizată, care va fi accesibilă doar membrilor echipei proiectului ; accesul la aceasta va fi restricţionat şi se va face pe bază de nume utilizator şi parolă, interfaţa urmând să asigure uneltele necesare managementului de date, cum ar fi: adăugarea de înregistrări în baza de date, modificarea (update-ul) şi căutarea anumitor informaţii etc.; b) cea de a doua interfaţă va permite vizualizarea informaţiilor stocate în baza de date de către toţi utilizatorii interesaţi, prin accesarea site-ului Web, şi va conţine unelte de căutare care vor facilita găsirea rapidă a unor informaţii utile. Ca limbaj de programare necesar realizării interfeţei Web, va fi folosit PHP: Hypertext Preprocessor, acesta fiind unul dintre cele mai importante limbaje de programare Web „open-source” şi „serverside”, existând versiuni disponibile pentru majoritatea Web-serverelor şi pentru toate sistemele de operare. Pe lângă documentarea unor noţiuni cu ajutorul Chestionarului, este preconizat a se realiza şi o bază de date cu înregistrări audio-video ale unor evenimente lingvistice în situaţii cât mai diverse de comunicare. înregistrarea acestor texte în format audio-video, care să fie ataşate atlasului lingvistic, reprezintă un pas important în direcţia realizării unui deziderat al geolingvisticii actuale - acela al atlaselor de texte, obiectiv pus în atenţia specialiştilor de unul dintre cei mai avizaţi dialectologi contemporani, Michel Contini, pentru care aceste atlase

ar reprezenta o depăşire a atlaselor de cuvinte („atlanti dei testi come superamento degli atlanti di parole”). In plus, realizarea acestui nou tip de atlas lingvistic ar răspunde unui alt deziderat al geografiei lingvistice, aflat în mijlocul dezbaterilor teoretice din ultima perioadă pe marginea metodologiei anchetei dialectale, şi anume, acela al trecerii de la ancheta de tip prelevare de material la ancheta dialectală de tip formă de comunicare (altfel spus, trecerea de la metoda cuvinte şi lucruri la metoda cuvinte şi contexte comunicative), mult mai adecvată unei redări cât mai ingenue a specificului idiomatic al unei comunităţi sau zone etnografice. Aşa cum se poate observa din datele prezentate până acum, experienţa dialectologilor români în domeniul cartografiei lingvistice este una bogată90, ea având toate şansele de a se dezvolta în continuare, prin includerea tehnologiei informaţiei în cercetările de profil. Rezumând această experienţă ce se întinde pe parcursul unui secol de realizări în domeniu, putem constata că limba română dispune la ora actuală de o varietate de atlase lingvistice, care prezintă materialul lingvistic la nivel grafic folosind atât sistemul transcrierii fonetice interpretative, cât şi cel al simbolurilor, apoi există atlase care au fost publicate atât în forma clasică (a volumelor imprimate), cât şi sub formă digitală, şi, în sfârşit, atlase care urmăresc atât componenta lingvistică a materialului înregistrat/ documentat (majoritatea dintre ele), cât şi, în perspectivă, atlase care urmăresc componenta paralingvistică/ „Das rumanische Sprachgebiet ist areallinguistisch gut erforscht. Neben Sprachatlanten, die das gesamte dakorumanische Gebiet erfassen, verfugen alle historischen Regionen Rumaniens mittlerweile uber einen Regionalatlas” [Teritoriul românesc este bine cercetat sub aspect geolingvistic. Pe lângă atlasele lingvistice care cuprind întreg teritoriul dacoromânesc, toate regiunile istorice româneşti dispun de câte un atlas regional] (Winkelmann, Lausberg 2001: 1010). 90

suprasegmentală - i.e. atlase prozodice91. Toate aceste realizări nu fac decât să confirme vitalitatea geografiei lingvistice ca metodă de analiză a variaţiei lingvistice la nivel diatopic, recentele „upgradări” de factură informatică fiind o confirmare a faptului că respectiva metodă, departe de a-şi fi consumat ultimele valenţe euristice, continuă să trezească interes în rândul specialiştilor. Reluăm, în acest context, cuvintele lui Roland Bauer şi Hans Goebl, de la Universitatea din Salzburg privind impactul informaticii asupra geolingvisticii: [...] la geographie linguistique en general, et, avec elle, l’atlantographie en particulier, ont fait peau neuve sous l’impacte de l’informatique. Le grand defi auquel les geolinguistes doivent faire face au tournant du XXe au XXIe siecles est de reconcilier les acquis methodiques et methodologiques de la geographie linguistique classique avec ceux de l’informatique et des nouveaux medias et de faire profiter la geolinguistique de l’ouverture interdisciplinaire vers d’autres sciences humaines, elles aussi en train de s’ouvrir a l’informatique, a l’analyse des donnees et a l’application de la pensee quantitative [... geografia lingvistică în general, şi, odată cu ea, atlantografia în particular, se reînnoiesc în urma contactului cu informatica. Marea provocare căreia geolingviştii trebuie să-i facă faţă la începutul secolului al XXI-lea este de a corela achiziţiile metodice şi metodologice ale geografiei lingvistice 91

Este vorba de proiectul intitulat Atlasul Multimedia Prozodic Român (AMPRom), dezvoltat în ultimii ani la Iaşi, şi care este o extindere a proiectului european Atlas Multimedia Prosodique de l ’Espace Roman (AMPER), iniţiat şi coordonat de Centrul de Dialectologie al Universităţii „Stendhal” din Grenoble, sub conducerea lui Michel Contini şi a lui Antonio Romano (Universitatea din Torino).

clasice cu cele ale informaticii şi ale noilor tehnologii media şi de a face ca geolingvistica să poată profita de pe urma deschiderii interdisciplinare spre alte ştiinţe umaniste, ele însele pe cale de a se deschide către informatică, analiza datelor şi, în general, a aplicaţiilor gândirii cantitative] (Bauer, Goebl 2000 : 170-171). Practic în aceiaşi termeni se exprima şi Fernand Carton de la Universitatea din Nancy 2, care, în prezentarea numărului intitulat Geolinguistique en Europe a revistei „Verbum” (2/2000), concluziona: En Europe, notre discipline se porte bien : elle se developpera encore dans la mesure ou elle favorisera l’interdisciplinarite, tout en conservant le sens du terrain, en gardant le contact avec les faits qui sont, on le sait, fort tetus. C’est notre souhait pour le nouveau millenaire [În Europa, disciplina noastră se prezintă bine: ea se va dezvolta în măsura în care va favoriza interdisciplinaritatea, conservând, în acelaşi timp, sensul terenului şi păstrând contactul cu faptele, care reprezintă, după cum se ştie, piatra de încercare. Aceasta este dorinţa noastră pentru noul mileniu]. În ceea ce ne priveşte, subscriem acestor consideraţii de perspectivă, considerând că interdisciplinaritatea (în numele căreia ar putea fi luată în considerare, de asemenea, şi variaţia sociolingvistică în realizarea şi interpretarea atlaselor lingvistice) constituie astăzi mai mult ca niciodată adevărata provocare la adresa geolingvisticii, de gestiunea acesteia depinzând în mare măsură dezvoltarea viitoare a acestei metode de analiză deja seculară.