Vol. 1 ……………………………..
2
Vol. 2 …………………………….. 233
MIHAIL ŞOLOHOV Pămînt desţelenit Vol. I 19 6 1 B I B L I O T E C A PENTRU T O Ţ I E D I T U R A PENTRU LITERATURĂ Traducere de M. Sevastos
1
Москва 1957 Mihail Alexandrovici Şolohov este unul din cei mai proeminenţi reprezentanţi ai literaturii timpului nostru. Creaţia şolohoviană, caracterizată prin semnificaţii sociale şi filozofice de o surprinzătoare profunzime ca şi prin forma ce atinge culmile perfecţiunii artistice, a depăşit aria literaturii sovietice, intrînd în patrimoniul culturii universale contemporane. Scriitorul-cetaţean, comunistul Mihail Şolohov, folosind cel mai concludent argument — imensa forţă a operei sale — demonstrează în mod strălucit în faţa întregii omeniri marea vitalitate, inepuizabilele resurse şi superioritatea metodei de creaţie a realismului socialist. Partinitatea comunistă constituie trăsătura dominantă a creaţiei şolohoviene, trăsătură ce decurge în mod firesc din însăşi logica interioară a evenimentelor şi destinelor umane înfăţişate. Totodată Mihail Şolohov este un cunoscător inegalabil al vieţii cu marile ei drame şi bucurii, al conflictelor sociale şi personale, al sufletului omenesc şi, fără îndoială, al peisajului rus pe care-1 înfăţişează cu o plasticitate sculpturală. Artistul Şolohov nu descrie viaţa : ea pulsează, ni se deschide în mod nemijlocit, noi o vedem, o trăim şi ne identificăm cu ea. Aceasta este una din particularităţile măiestriei lui Şolohov care frapează, uimeşte şi cucereşte pe cititor. Personalitatea omului şi artistului Şolohov s-a format în anii Puterii sovietice, biografia lui confundîndu-se cu a milioanelor de luptători activi pentru triumful orînduirii socialiste. Totodată Şolohov alături de A. Serafimovici, V, Maiakovski, D. Furmanov, A. Fadeev, F. Gladkov, K. Treniov, B. Lavreniov etc. se situează printre pionierii literaturii sovietice. Mihail Şolohov s-a născut în anul 1905, în staniţa Vioşenskaia, din regiunea Donului, unde trăieşte şi în prezent. După ce urmează gimnaziul pînă la vîrsta de 13 ani, el participă la evenimentele războiului civil, înrolîndu-se în detaşamentele roşii ce luptau împotriva bandelor contrarevoluţionare din regiunea Donului. Din anul 1922 îl găsim la Moscova unde lucrează ca muncitor, schimbînd mai multe profesii. În anul 1926 se reîntoarce în ţinutul natal, dedicîndu-se în exclusivitate creaţiei literare şi activităţii obşteşti. În anii următori scriitorul ia parte în mod nemijlocit la opera de colectivizare a agriculturii. În perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei Şolohov participă la luptele de la Smolensk, Rostov pe Don şi Stalingrad, şi parcurge apoi împreună cu Armata Sovietică victorioasă drumul pînă la Berlin. Mihail Şolohov este un cunoscut activist pe tărîm obştesc, un eminent luptător pentru pace şi prietenie între popoare. Scriitorul a fost ales deputat al Sovietului Suprem în toate legislaturile şi a reprezentat Uniunea Sovietică la numeroase întîlniri şi congrese internaţionale. Pentru marile sale merite literare a fost distins cu Premiul de Stat I. V. Stalin (1941) şi V. I. Lenin (1960). Prin întreaga sa viaţă de militant entuziast şi neobosit pentru cauza socialismului Mihail Şolohov este adînc ancorat în realitatea sovietică pe care o cunoaşte în mod profund şi multilateral. Experienţa de viaţă şi impresiile acumulate de el în calitate nu de simplu spectator, ci de participant activ la marile evenimente ale istoriei Uniunii Sovietice i-au furnizat un material generos pe care l-a fructificat cu măiestrie în opera sa. Artistul Mihail Şolohov manifestă o vădită predilecţie pentru situaţiile complexe, pline de contradicţii, de un accentuat dramatism. El ne înfăţişează
2
acele momente ale istoriei în care pasiunile ating tensiunea maximă, eînd atît clasele sociale angajate în luptă, cît şi indivizii izolaţi îşi valorifică întregul lor potenţial moral dezvăluindu-şi în modul cel mai pregnant calităţile şi defectele. Asemenea momente importante în istoria poporului sovietic au fost Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, colectivizarea agriculturii şi Marele Război pentru Apărarea Patriei. Mihail Şolohov înfăţişează aceste evenimente grandioase în operele sale, bine cunoscute publicului romînesc : volumul de nuvele Povestiri de pe Don (1925), romanul de largă respiraţie epică Donul liniştit (1926—1940), romanul Pămînt desţelenii (1932—1960), nuvelele Şcoala urii (1943) şi Soarta unui om (1956), şi romanul aflat în lucru: Ei au luptat pentru patrie, din care în ţara noastră de curînd s-au editat într-un volum separat capitolele terminate. Tematica operei lui circumscrie o mare perioadă istorică în care s-au produs transformări sociale fundamentale, de o importanţă covîrşitoare pentru umanitate : apariţia şi triumful orînduirii socialiste în Uniunea Sovietică. Privită sub acest raport opera şolohoviană — în pofida marei ei diversităţi tematice şi a aspectelor de viaţă înfăţişate — are un caractei unitar : ea reprezintă o amplă frescă a formării şi evoluţiei conştiinţei omului sovietic, a călirii caracterului comunist în focul marilor bătălii de clasă. Romanele lui marchează etapele principale ale acestui proces. Donul liniştit ne înfăţişează într-o manieră inegalabilă marea confruntare istorică dintre nou şi vechi, revoluţie şi contrarevoluţie în regiunea cazacilor de la Don, confruntare dramatică şi necruţătoare, încheiată în mod logic la sfîrşitu! războiului civil prin victoria categorică a revoluţiei. Donul liniştit este romanul căzăcimii mijlocaşe care, în majoritatea ei fiind prizoniera prejudecăţilor seculare, inoculate şi cultivate cu grijă de ţarism, devine temporar forţa de şoc a contrarevoluţiei pentru ca, într-un tîrziu, înţelegînd marea sa eroare, să pornească pe drumul deschis de revoluţia socialistă, despărţindu-se pentru totdeauna de trecutul său. Astfel drama acelei părţi a căzăcimii care s-a aflat vremelnic în antagonism cu poporul Rusiei revoluţionare, îşi găseşte unica rezolvare posibilă : cu conştiinţa purificată de racilele trecutului, ea trece — în urma evenimentelor sîngeroase — în lagărul revoluţiei. Eroul central al epopeii şolohoviene este poporul, condus de comunişti, în conştiinţa căruia înmuguresc ideile socialismului. În înţelegerea profundelor semnificaţii sociale şi filozofice ale romanului, o importanţă covîrşitoare o deţine figura tragică a cazacului Grigori Melehov. Complexă şi contradictorie, dotată cu incontestabile calităţi morale, figura lui Grigori Melehov este unică în literatura universală atît prin perfecţiunea realizării artistice, cît şi prin mesajul de un vibrant umanism pe care îl transmite. Dubla natură socială a cazacului mijlocaş Grigori Melehov — este în acelaşi timp şi muncitor şi proprietar — generează în conştiinţa lui contradicţii care, datorită particularităţilor temperamentale şi de educaţie, sînt amplificate la proporţii ce le fac ireductibile. De aici decurg căutările lui chinuitoare, instabilitatea şi inconsecvenţa lui politică, repetatele treceri dintr-un lagăr politic în celălalt, încercarea absurdă de a găsi o „a treia cale" în afară de socialism şi capitalism, fapte care duc la secătuirea resurselor lui morale şi se soldează în mod inevitabil cu o zguduitoare tragedie personală. Împreună cu poporul, sau împotriva lui ; altă cale nu există. Numai apărarea consecventă a intereselor maselor populare, situarea fermă pe poziţiile avansate ale revoluţiei creează condiţiile necesare dezvoltării personalităţii umane. Cei care
3
ignoră acest adevăr elementar sînt condamnaţi în mod implacabil la pieire morală. Acesta este mesajul vibrant transmis de Mihail Şolohov prin epopeea sa Romanul Fâmînt desţelenit (voi. 1 a apărut în anul 1932, voi. 11 — în 1960) reia prezentarea evenimentelor din mediul că- zăcesc petrecute la aproape un deceniu după cele înfăţişate în romanul Donul liniştit. Referindu-se la alte condiţii istorice, Mihail Şolohov revine la vechea sa temă : formarea caracterului omului sovietic în procesul luptei pentru socialism. Războiul civil s-a terminat de mult. Foştii combatanţi reîntorşi la căminele lor s-au integrat în activitatea paşnică, bandele contrarevoluţionare au fost stîrpite. Construirea socialismului a intrat într-o nouă etapă : colectivizarea totală a agriculturii, atragerea pe făgaşul socialismului a ţăranilor individuali. Sub îndrumarea încercatului lor conducător — partidul comunist — oamenii sovietici au declanşat ofensiva generală împotriva ultimelor rămăşiţe capitaliste. Aceasta a fost perioada cînd în conştiinţa milioanelor de ţărani s-au produs transformări radicale, a avut loc un salt calitativ, o adevărată revoluţie. Abordarea unor noi aspecte de viaţă dintr-o nouă etapă istorică a dus implicit la înfăţişarea unor noi tipuri umane, de noi conflicte — sociale, psihologice şi de moravuri — diferite de cele prezentate în romanul anterior. Spre deosebire de romanul Donul liniştit în care scriitorul a consemnat schimbările survenite în conştiinţa oamenilor în condiţiile cuceririi puterii politice de către proletariat, Pămînt desţelenit este romanul reeducării micului proprietar, al formării conştiinţei lui socialiste. în Pămînt desţelenit scriitorul ne arată procesul sinuos şi complex, adeseori dureros şi plin de contradicţii, al eliberării conştiinţei ţăranului de simţul de proprietate şi, în consecinţă, trecerea lui definitivă în lumea socialismului. Conflictul principal al romanului are un pronunţat caracter social, identificînclu-se cu conflictul fundamental al epocii. Acesta este conflictul dintre socialism şi capitalism, revoluţie şi contrarevoluţie şi, în ultimă instanţă, dintre umanism şi antiumanism, conflict care aduce în scenă forţele antagoniste, pe de o parte, ale poporului ce construieşte noua orînduire sub conducerea partidului şi, pe de altă parte, ale chiaburirnii sprijinite de rămăşiţele albgardiste. Acest conflict se conturează distinct şi viguros chiar din primul capitol al romanului. în staniţa Gremeacii-Log, protejat de întunericul nopţii, soseşte esaulul Polovţev care ia legătura cu fostul său subaltern, chiaburul Ostrovnov, pentru a organiza o acţiune contrarevoluţionară şi a înăbuşi în faşâ procesul colectivizării. în ziua următoare soseşte şi comunistul Semion Davîdov, unul din cei 25 000 de muncitori pe care partidul i-a trimis la sate pentru sprijinirea şi îndrumarea ţăranilor în opera de transformare socialistă a agriculturii. Davîdov şi Polovţev sînt antipozi. Confruntarea acestor două tipuri are o excepţională valoare generalizatoare. Ele reprezintă două ideologii, două lumi, două atitudini diametral opuse faţă de popor şi viitorul său. In jurul lor gravitează celelalte personaje înfăţişate în roman, grupate în două tabere distincte, între care se duce o necruţătoare luptă de clasă. În jurul lui Davîdov şi al comuniştilor Nagulnov şi Razmiotnov se grupează marea masă a căzăcimii sărace şi mijlocaşe, hotărîtă să organizeze colhozul : Maidannikov, Uşakov, Şalîi etc. ; în jurul lui Polovţev şi a ajutorului său, porucicul Liatievski — chiaburii, elementele contrarevoluţionare : Ostrovnov, Tit Borodin, Lapşin, Frol Damaskov, Atamanciukov etc.
4
Mihail Şolohov aduce în arena politică aceste două forţe adverse într-un moment decisiv pentru existenţa lor, cînd se hotărăşte cine pe cine va învinge, în momentul cînd ele sînt obligate să arunce în luptă toate resursele de care dispun. Aceasta nu este numai o confruntare politică, ci, totodată, şi o confruntare de ordin ideologic şi moral. De aceea ea constituie verificarea majoră, fără drept de apel, a viabilităţii şi valorii idealurilor pe care aceste forte le reprezintă. în această mare confruntare istoria şi-a pronunţat verdictul fără rezerve în favoarea socialismului. Milioanele de mici proprietari i-au urmat pe comunişti, au ales drumul fericirii şi bunei stări, despărţindu-se pentru totdeauna de mica proprietate. Confruntarea s-a soldat cu victoria categorică şi definitivă a orînduirii socialiste, cu înfrîngerea completă a contrarevoluţiei. Au triumfat în mod firesc idealurile nobile şi progresiste, luminoase şi profund umaniste ale revoluţiei socialiste. Adversarii acestor idealuri, lipsiţi de ţeluri care să reprezinte o cît de infimă valoare morală şi socială, .s-au dovedit izolaţi de popor şi au fost zdrobiţi. „Patrioţi fără patrie, comandanţi fără armată, cartofori fără para chioară în buzunar" ei au suferit un răsunător faliment politic şi moral fiind alungaţi din arena istoriei. Dînd caracterelor şi evenimentelor înfăţişate în roman o admirabilă motivare socială şi psihologică, Mihail Şolohov ridică această concluzie dictată de mersul istoriei la rangul de adevăr imuabil. În centrul romanului său Mihail Şolohov îi plasează pe comunişti, lupta lor plină de abnegaţie pentru construirea socialismului la sate. Momentul istoric grandios reclamă caractere eroice. Dar grandoarea momentului istoric nu-1 copleşeşte pe artist. De aceea el nu face nici un fel de concesii romantismului convenţional, nu abdică de la viziunea strict realistă afcît a evenimentelor cît şi a caracterelor înfăţişate. Comuniştii — eroii lui Mihail Şolohov — sînt prezentaţi cu veracitate, la dimensiunile pământenilor, a oamenilor înzestraţi cu calităţi şi defecte omeneşti. Sfera de manifestare a eroismului lor nu este ineditul, ci cotidianul, viaţa şi activitatea de toate zilele, cu succesele şi inerentele înfrîngeri temporare. Comuniştii înfăţişaţi de Şolohov sînt oameni, dar oameni animaţi de nobilele idealuri ale socialismului şi de aceea plăsmuiţi dintr-un material deosebit. Ei au caractere diferite, diferită este şi dotarea lor cu calităţi şi defecte. Dar trăsătura definitorie a profilului lor moral o constituie subordonarea intereselor personale celor generale, devotamentul nemărginit faţă de idealurile luminoase ale Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Ei sînt mai întîi de toate luptători consecvenţi pentru fericirea poporului. în aceasta rezidă eroismul, frumuseţea morală, sensul profund umanist al întregii lor activităţi. Aceasta îi uneşte în marea armată a partidului comunist. O deosebită semnificaţie o capătă în romanul lui Şolohov problema raporturilor dintre comunişti şi mase. în persoana lui Davîdov şi Nagulnov scriitorul creează două tipuri de comunişti care — într-o anumită perioadă — înţeleg în mod diferit sarcinile muncii politice. Nagulnov, comunist devotat partidului, dar cu o insuficientă pregătire politico-ideologică, nu sezisează noul conţinut al epocii. El perpetuează de aceea metodele utilizate în condiţiile războiului civil, neînţelegînd Ia început că ele sînt perimate şi, în noile condiţii, aduc prejudicii grave cauzei partidului. Nagulnov în activitatea sa substituie munca de convingere prin constrîngere. în locul cu- vîntului convingător care să
5
acţioneze asupra conştiinţei cazacilor el preferă să folosească ameninţarea cu naganul. Stîngismului lui Nagulnov, scriitorul i-1 opune pe Davîdov, care, fără îndoială, este cea mai luminoasă figură a romanului şi totodată una din cele mai realizate figuri de comunişti din literatura sovietică. Davîdov întruchipează trăsăturile tipice ale eroului pozitiv al epocii : fermitate ideologică, înţelepciune politică, tact în munca cu masele, grijă nemărginită faţă de om şi, în acelaşi timp, intransigenţă necruţătoare faţă de duşmanii poporului. în activitatea sa Davîdov pleacă de la convingerea că forţa partidului izvorăşte din legătura indestructibilă cu masele. Comuniştii pot conduce masele numai în măsura în care le explică politica partidului, convingîndu-le de justeţea ei. Davîdov este de aceea nu numai conducătorul, dar şi îndrumătorul şi educatorul cazacilor săraci şi mijlocaşi din Gremeacii-Log. Aceasta este sfera principală în care se manifestă personalitatea încercatului comunist. în activitatea sa de educator o impresie ce lasă o amprentă adîncă în conştiinţa oamenilor o produce exigenţa pe care Davîdov o manifestă faţă de sine. Exemplul personal oferit de Davîdov în nenumărate împrejurări este impresionant şi contaminant. Conduita adoptată de Davîdov la şedinţa ce a urmat imediat după „răscoala femeilor" este în această privinţă edificatoare. înţelepciunea, larga viziune politică, profundul umanism de care a dat dovadă Davîdov, i-a cucerit chiar şi pe acei cazaci care mai continuau să manifeste faţă de el rezerve sau scepticism. Această imagine a comunistului Davîdov este întregită de scena în care el este înfăţişat în cîmp, la arat, însufleţindu-i pe colhoznici în întrecerea socialistă. Imaginea muncitorului industrial, care păşeşte în urma plugului, pentru a le demonstra colhoznicilor că se poate munci mai mult şi mai bine, primeşte aici o mare semnificaţie simbolică. Prin activitatea sa neobosită Davîdov desţeleneşte nu numai pămîntul ; în acelaşi timp desţeleneşte şi conştiinţa oamenilor, o fertilizează, treziii- du-i la un nou mod de viaţă, socialist. Sub influenţa binefăcătoare a lui Davîdov şi a celorlalţi comunişti, în conştiinţa cazacilor săraci şi mijlocaşi înfăţişaţi în roman se afirmă noul, încolţesc mugurii noii conştiinţe socialiste, se formează profilul lor moral, caracteristic pentru omul sovietic. Arătînd în mod veridic, profund şi multilateral importanţa covîrşitoare a comuniştilor în viaţa şi evoluţia spirituală a colhoznicilor, Mihail Şolohov relevă în acelaşi timp şi aspectul celălalt : rolul jucat de mase în procesul de creştere şi de maturizare politică a însăşi comuniştilor. în romanul său Mihail Şolohov îl înfăţişează pe Davîdov şi pe ceilalţi comunişti nu numai în ipostaze de învăţători, ci totodată şi de ucenici. în- văţînd masele, ei în acelaşi timp învaţă de la ele, îşi îmbogăţesc experienţa politică, se formează ca autentici conducători de tip nou. în această privinţă nu poate fi omis rolul jucat de I. Şalîi şi alţii în formarea lui Davîdov. Dragostea şi încrederea de care se bucură Davîdov din partea maselor sînt în acelaşi timp exigente şi critice. Ea constituie acel factor care îl susţine şi-1 ajută să înfrîngă lipsurile ivite în procesul său de creştere. Davîdov a învăţat să cunoască mai bine adevărata faţă a duşmanului de clasă, să fie mereu vigilent, să cunoască şi să preţuiască mai mult oamenii şi totodată a învăţat să-şi vadă mai bine propriile greşeli săvîrşite în munca politică şi să înţeleagă rătăcirile vremelnice din viaţa sa personală. Înfăţişînd perioada colectivizării Mihail Şolohov surprinde în romanul său aspectele esenţiale ale luptei duse de comunişti şi mase pentru victoria socialismului.
6
Adversar declarat al soluţiilor simpliste şi artificiale, standardizate, elaborate după scheme gata confecţionate, Şolohov profesează un realism riguros, fidel pînă la amănunt adevărului vieţii. El ne zugrăveşte realitatea în toată complexitatea ei, cu toate contradicţiile care îi sînt proprii, evitînd prezentarea liniară şi schematică a evenimentelor şi personajelor. în romanul Pămînt desţelenit perioadele de tensiune alternează cu momente de acalmie sau relaxare, victoriile cu insuccese parţiale, episoadele dramatice cu cele de un comic inegalabil. Cititorul asistă la socializarea „totală", inclusiv a pasărilor de curte, pentru ca după aceea să fie martorul răzvrătirii femeilor care-1 bat cumplit pe Davîdov. El asistă la succesele obţinute de colhoz şi la sabotajele puse la cale de Polovţev şi Ostrovnov, la asasinarea bestială a soţilor Hoprov şi la peripeţiile pline de haz ale lui moş Şciukar, la consolidarea colhozului de la moartea tragică a comuniştilor Davîdov şi Nagulnov. în acest roman, considerat pe bună dreptate o capodoperă a literaturii sovietice, scriitorul ne înfăţişează multiplele faţete ale vieţii din perioada luptei pentru colectivizarea agriculturii în regiunea Donului. Această trăsătură caracteristică realismului şolohovian se evidenţiază pregnant în zugrăvirea personajelor romanului, profund tipice pentru mediul şi perioada înfăţişată. Personajele, înzestrate cu o personalitate puternic conturată, primesc, în creaţia lui Şolohov, o temeinică motivare socială. Nici un personaj, chiar episodic fiind, nu rămîne în afara conflictelor sociale descrise în roman. Personajele acţionează şi evoluează conform logicii lor interioare, determinate de clasa, educaţia, experienţa de viaţă şi temperamentul lor. De aici decurge o particularitate specific şolohoviană a procedeelor de construcţie a personajelor ; autorul explică activitatea prezentă, înfăţişată în roman, prin trecutul personajului, prin acel bagaj de experienţă şi convingere pe care el le-a acumulat pînă în momentul intrării sale în scenă. De aceea scriitorul acordă un ioc important antecedentelor personajului, face ample incursiuni în trecutul lui şi ne comunică faptele semnificative care au concurat la formarea caracterului şi concepţiei lui despre lume. Faptele petrecute cu ani în urma celor înfăţişate în roman explică ura feroce a lui Polovţev, Liatievski şi Oskovnov faţă de Puterea sovietică. Ele explică şi motivul pentru care acesta din urmă a reuşit un timp îndelungat să-şi desfăşoare activitatea duşmănoasă de subminare a colhozului fără să fie demascat. Comportarea lui Tit Borodin din perioada războiului civil este concludentă pentru a înţelege de ce el — care a fost combatant în Armata Roşie — în perioada colectivizării devine duşman al socialismului. Biografia lui Şciukar consemnează, cu acurateţea unui letopiseţ, faptele importante referitoare la persoana lui chiar înainte ca el să apară pe lume. Deşi îşi face apariţia în paginile romanului la o vîrstă venerabilă, cititorul cunoaşte totul despre viaţa lui : de ce se numeşte Şciukar, cîţi cai a avut şi unde i-a cumpărat, de ce boli suferă, cum şi unde s-a îmbolnăvit, de ce este atît de „curajos" ; cititorul află că el este un mare ghinionist începînd chiar de la vîrsta de două săptămîni cînd toate au început să meargă pe dos faţa de spusele prezicătoarei care i-a vestit un viitor strălucit etc. Acelaşi procedeu este folosit de autor şi în legătură cu ceilalţi eroi : Davîdov, Nagulnov, Razmiotnov, Maidannikov, Arjanov etc. Motivarea activităţii prezente desfăşurate de personaje prin trecutul lor se îmbină la Şolohov cu înfăţişarea evoluţiei caracterului lor sub influenţa evenimentelor descrise în roman. Nici un personaj nu este prezentat static.
7
Conflictele sociale şi de ordin personal zugrăvite în roman determină evoluţia personajelor. Ele se călesc din punct de vedere moral şi politic sau se dezumanizează, în funcţie de atitudinea pe care o adoptă faţă de popor şi socialism. Astfel asistăm la procesul dezumanizării treptate dar inevitabile a duşmanilor revoluţiei şi în acelaşi timp, sîntem martorii procesului de călire a caracterului comunist, de formare a trăsăturilor morale superioare, caracteristice omului sovietic, la luptătorii pentru cauza socialismului. Evoluţia diametral opusă a personajelor, determinată de atitudinea lor faţă de socialism, capătă în romanul lui Şolohov o profundă semnificaţie : cu cît ideile pentru care luptă oamenii sînt mai mărunte şi mai josnice, cu atît şi caracterul lor devine mai mărunt şi josnic, ei fiind supuşi procesului necruţător de dezumanizare. Şi invers — cu cît aceste idei sînt mai generoase, cu atît şi caracterul lor devine mai generos, mai luminos. Astfel romanul lui Şolohov conţine un înflăcărat mesaj în favoarea luptei pentru libertatea şi viitorul fericit al omenirii, pentru socialism. Pentru publicul romînesc, romanul Pămînt desţelenit mai are o semnificaţie cu totul deosebită. Sensurile lui adînci, cu implicaţii ample de ordin moral şi politic, răspund în mod direct la numeroase probleme ridicate de procesul transfor mării socialiste a agriculturii în patria noastră. De aceea, pe lîngă satisfacţia provocată de lectura operelor de mare valoare, romanul lui Şolohov oferă şi o lectură de stringentă actualitate pentru noi. Cel de al treilea roman al lui Mihaii Şolohov, Ei au luptat pentru patrie, ne introduce în atmosfera evenimentelor eroice din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. înfăţişîndu-i pe ostaşii sovietici, scriitorul ne dezvăluie trăsături ale profilului moral al omului sovietic, deosebite nu numai de reprezentanţii ţărilor capitaliste dar chiar şi de omul sovietic din perioada anterioară. Aceştia sînt reprezentanţii unei mari puteri industriale, ai muncii mecanizate, dotaţi cu un larg orizont cultural şi intelectual. Mecanizatorul Zviaghinţev chiar şi pe front nu a renunţat sa studieze cărţile tehnice necesare în profesia sa, iar minerul Lopahin afirmă fără înconjur că este intelectual : altfel n-ar fi putut extrage 3 norme de cărbune într-un schimb. Totodată, prin cultură ei se deosebesc în mică măsură de intelectualul Strelţov. În conştiinţa lor se manifestă din plin trăsăturile unităţii politico-morale ale poporului sovietic, trăsături formate în anii desăvîrşirii construcţiei socialiste. Opera creată pînă în prezent îl situează pe Mihail Şolohov în rîndul clasicilor literaturii sovietice, fiind în acelaşi timp un demn continuator şi rival al marilor clasici ruşi din secolul al XlX-lea. Prin creaţia sa el exercită o influenţă covîrşitoare atît asupra dezvoltării literaturii sovietice contemporane, cît şi asupra tinerelor literaturi realist-socialiste din ţările de democraţie populară, inclusiv şi din patria noastră. RADU BILAN
8
Capitolul I Ce frumos miroase livezile de vişini, la sfîrşitul lui ianuarie, sub suflul celui dintîi dezgheţ ! În vremea prînzului, cînd încălzeşte soarele, se împrăştie undeva, în cîte un loc ferit, izul cojii de vişin abia simţit, plin de tristeţe, îmbibat de umezeala searbădă a zăpezii topite, în răsufletul străvechi şi puternic al pămîntului care se zăreşte de sub omăt, de sub frunze moarte. Îmbinarea uşoară a feluritelor miresme stăruie deasupra livezilor, pînă-n amurgul siniliu, pînă cînd cornul verzui al lunii pătrunde printre crengile desfrunzite, pînă cînd iepurii zburdalnici îşi lasă pe zăpadă urmele lor pufoase. După aceea, vîntul va aduce de pe tăpşanurile stepei miroznele uşoare ale pelinului pălit de geruri... adierile şi zvonurile zilei se vor potoli, iar dinspre răsărit, ca o lupoaică sură, noaptea se va furişa tăcută peste peliniţe şi buruieni ; se va strecura peste mohorul cenuşiu al miriştilor, peste brazdele unduioase ale arăturilor de toamnă, lăsînd pe cîmp, ca nişte urme, petele umbrelor din amurg. Într-o seară de ianuarie, în 1930, un călăreţ intră în cătunul Gremeacii-Log, pe o ulicioară mărginaşă care dădea în stepă. Îşi opri lîngă pîrîu calul ostenit, cu părul de pe stinghii încreţit de promoroacă, şi descăleca. Luna ştirba se înălţa peste pîlcurile de plopi de pe lîngă case, deasupra grădinilor negre, care se întindeau de o parte şi de alta a hudiţei înguste, întunecoase şi liniştite... Undeva, peste pîrîu, un cîine urla a jale, o luminiţă gălbuie licărea. Călăreţul trase cu lăcomie pe nări aerul geros, îşi scoase fără grabă mănuşile, aprinse o ţigară, strînse chinga şi îşi vîrî degetele sub pocladă. Simţind spinarea calului udă de sudoarea fierbinte, el îşi săltă sprinten în şa trupu-i mare şi-şi îndemnă calul prin vadul pîrîiaşuîui puţin adînc, care nu îngheţa nici în toiul iernii. Ţăcănind surd cu potcoavele pe prundişul neted de la fund, calul întinse gîtul, din mers, vrînd să bea ; dar călăreţul îl zori şi calul sări pe malul lin, icnind din fundul rărunchilor. Drumeţul, auzind glasuri şi scîrţîitul tălpicelor unei sănii, se opri din nou. Calul ciuli urechile şi întoarse capul. Pieptarul lui bătut în ţinte şi oblîncul înalt al şăii căzaceşti, ferecată în argint, intrînd în bătaia lunii, sclipiră deodată ca o fulgerare albă în întunericul ulicioarei. Călăreţul lăsă frîul pe oblînc şi îşi trase repede gluga căzăcească, făcută din păr de cămilă, care pînă atunci îi atîrnase pe spate. îşi acoperi faţa şi porni în trap întins. Cum trecu de sanie, îşi lăsă iarăşi calul la pas, dar nu-şi scoase gluga. Intrînd în cătun, el întrebă pe o femeie întîlnită în cale : — Ei, mătuşă, spune-mi unde stă Iakov Ostrovnov ? — Adică Iakov Lukici, vrei să zici ? — Da, el. — Uite, casa aceea de după plop, acoperită cu ţiglă. O vezi ? — O văd. Să trăieşti !
9
Descălecă în faţa casei mari, acoperită cu ţiglă ; intră cu calul pe portiţă şi chemă, bătînd încet în fereastră cu coada biciuştii : — Gospodarule ! Iakov Lukici, ieşi oleacă afară. Cu capul gol, cu haina pe umeri, gospodarul ieşi în cerdac ; cercetă iscoditor pe străin şi cobori treptele. — Cine o mai fi picat la vremea asta ? întrebă el, zîmbind pe sub mustaţa-i sură. — Nu mă mai cunoşti, Lukici ? Aş vrea să mîn la tine. Unde să-mi duc calul la adăpost ? — Nu, dragă tovarăşe, nu te cunosc. N-ăi fi fiind de la comitetul executiv al raionului? Sau de la secţia agricolă ? Parcă te-aş şti... Chitesc că ţi-am mai auzit undeva glasul.., Călătorul zîmbi, încreţindu-şi buzele fără mustaţă, şi îşi desfăcu gluga : — Iţi mai aduci aminte de Polovţev ? lakov Lukici se uită deodată împrejur cu spaimă, păli şi spuse în şoaptă : — Să trăiţi... De unde veniţi, domnule esaul 1 ? Rînduim numaidecît căluţul... în grajd. Tii, cîţi ani au trecut !... (Esaul — grad ofiţeresc în trupele căzăceşti din armata ţaristă, corespunzător gradului de căpitan - n. a.) — Ehei, mai încetişor! Multă vreme s-a scurs... Ai vreo pătură ? Nu-i nici un străin în casă ? Oaspetele trecu gazdei dîrlogii. Calul se supuse silnic mişcărilor mîinii străine, îşi înălţă sus de tot capul, îşi încordă grumazul; obosit, abia tîrîndu-şi picioarele de dinapoi, se îndreptă spre grajd. Lovi tare cu copita în podeaua de lemn şi sforăi, simţind miros stătut de cal străin. Omul necunoscut îi puse mîna pe bot. Degetele acestuia, deprinse cu caii, îi sloboziră cu grijă fierul searbăd al zăbalei dintre gingiile roase ; calul, mulţumit, îşi vîrî botul în fîn. — I-am slobozit chingile. Să mai stea cu şaua pe el pînă s-o mai răcori puţin... pe urmă am să i-o scot, zise gazda, aruncînd cu grijă pe cal o pătură ţinută la frig. Apoi, cercetînd pe pipăite cum era înşăuat calul, îşi dădu seama îndată, după cît era de întinsă chinga de deasupra şi după cît de mult era slăbită cureaua de la scări, că musafirul venea de departe şi că făcuse în ziua aceea cale lungă. — Dar grăunţe se mai găsesc pe la tine, Iakov Lukici ? — O ţîră. Am să-1 adăp, am să-i dau şi grăuncioare. Acum poftiţi în casă, nici nu mai ştiu cum să vă spun... Ca pe vremuri, m-am dezvăţat, şi îmi vine peste mînă... zîmbi el în întuneric, încurcat, deşi ştia că oaspetele nu-i vede zîmbetul. — Spune-mi pe nume, l-ai uitat ? zise musafirul ieşind cel dintîi din grajd. — Cum se poate ? Doar am făcut împreună tot războiul cu nemţii şi-am mai luptat şi-n istlalt... De multe ori mă gîndeam la dumneavoastră, Alexandr Anisimovici. De cînd ne-am despărţit la Novorosiisk (La Novorosiisk — unităţi zdrobite din armata lui Denikin s-au salvat cu fuga, în primăvara anului 1920, navigînd din Novorosiisk în străinătate şi în Crimeea, la generalul Vranghel - n.r. ruse) parcă aţi intrat în pămînt. îmi spuneam că poate aţi trecut cu cazacii peste mare, în Turcia. Intrară în bucătărie unde era foarte cald. Drumeţul îşi scoase gluga, apoi cuşma albă, de miel, descoperindu-şi ţeasta mare, colţuroasă, acoperită cu fire rare de păr bălan. Aruncă asupra încăperii o privire fugară de sub fruntea-i de lup, teşită, cu un început de chelie. După aceea, se uită printre gene, zîmbitor, cu
10
nişte ochi mici, albaştri-spălăciţi, care-i sticleau viu în fundul capului şi se înclină înaintea femeilor de pe laviţă — gospodina şi nora ei. — Bună vremea, suratelor ! — Mulţumim dumitale, răspunse stăpînit gospodina, uitîndu-se cercetător şi cu luare-aminte la soţ, ca şi cum ar fi întrebat: „Oare ce fel de om ne-ai adus şi cum trebuie să ne purtăm cu dînsul ?" — Puneţi de cină ! porunci scurt gazda, poftind musafirul în odaie, la masă. Înghiţind lacom borşul cu carne de porc, acesta vorbi faţă de femei numai despre vreme şi despre tovarăşii de oaste. Falca-i de jos, uriaşă, cioplită parcă din piatră, se mişca greoi. Mesteca încet, trudit, ca un taur istovit în culcuş. După cină se ridică în picioare şi se închină la icoanele împodobite cu flori de hîrtie, prăfuite ; scuturîndu-şi firimiturile de pîine de pe bluza veche, strîmtă în umeri, spuse : — Mulţumesc pentru ospitalitate, Iakov Lukici. Acum să stăm puţin de vorbă. Nora şi gospodina strînseră repede masa ; supunîndu-se unui semn din sprîncene al gazdei, trecură în bucătărie. Capitolul II Secretarul comitetului raional de partid, un bărbat miop, cu mişcări molatice, după ce-1 privi pe Davîdov pieziş, se aşeză la birou. Se uită printre gene, încreţindu-şi pungile de sub ochi, şi începu să-i citească documentele. Afară, vîntul şuiera în sîrmele de telegraf. Pe spinarea unui cal legat de căpăstru la gardul grădiniţei, o coţofană se plimba costiş, chiar pe greabăn, ciugulind ceva. Uneori vîntul, înfoindu-i coada, o ridica în aer ; dar pasărea se aşeza iarăşi pe spinarea mîrţoagei nepăsătoare, istovită de bătrîneţe. Cu un aer biruitor, pasărea îşi juca într-o parte şi în alta ochii prădalnici, în timp ce pe deasupra staniţei pluteau, jos de tot, smocuri sfîşiate de nori. Din cînd în cînd, razele soarelui străbăteau pieziş prin nori ; atunci se ivea un colţ de cer albastru, ca de vară. în astfel de clipe, daca-ţi aruncai ochii pe fereastră, vedeai cum cotul Donului, pădurea de pe malul celălalt şi culmile îndepărtate, cu pitica moară de vînt din zare căpătau o tulburătoare gingăşie de desen. — Va să zică, ai zăbovit la Rostov din pricina bolii ? Ei, ce să-i faci... Ceilalţi opt oameni din cei douăzeci şi cinci de mii (Cei douăzeci şi cinci de mii — muncitori fruntaşi din Moscova, Leningrad şi din alte oraşe, în număr de 25.000, trimişi în colhozuri şi la S.M.T.-uri pe baza hotărîrii luate de plenara Comitetului Central al P.C. (b) al U.R.S.S. din noiembrie 1929, pentru a întări munca politică - n.r. ruse) au sosit acum trei zile. S-a ţinut un miting. Le-au ieşit înainte delegaţii colhozurilor. Secretarul tăcu o clipă, dus pe gînduri, molfăind din buze. La noi, situaţia acum este foarte încîlcită. Procentul de colectivizare pe raion este de 14,8. Sînt mai ales întovărăşiri pentru cultivarea pămîntului în comun. Chiaburii şi ţărănimea ceva mai înstărită au încă rămăşiţe de datorii la colectările de cereale. Avem nevoie de oameni. Mare nevoie ! Colhozurile au înaintat cereri pentru patruzeci şi trei de muncitori, dar văd că aţi fost trimişi numai nouă. De sub pleoapele-i umflate, secretarul se uită curios ; privi lung şi iscoditor, drept în luminile ochilor lui Davîdov, vrînd parcă să-şi dea seama cît cîntăreşte omul acesta. — Va să zică, dragă tovarăşe, eşti lăcătuş. Foarte bine ! De mult lucrezi la uzinele Putilov ? Ia o ţigară.
11
— De la demobilizare, de nouă ani, răspunse Davîdov, întinzînd mîna după ţigară. Prinzînd cu privirea o urmă albastră de tatuaj pe mîna lui Davîdov, secretarul zîmbi, în colţul gurii, cu buzele lăsate în jos. — Podoabă şi mîndrie (Marinarii revoluţionari fuseseră porecliţi în 1917 ,,Podoaba şi mmdria Revoluţiei - n.r.) Ai fost la marină ? — Da. — Aha, de aceea ai ancoră... — Eram tînăr, ştii, pui cu caş la gură... atunci mi-am făcut-o... şi Davîdov îşi trase cu ciudă mîneca în jos, gîndind : „Eh, ai ochi buni acolo unde nu trebuie. Dar colectările de cereale cît pe ce să-ţi scape de sub nas !" Secretarul tăcu. De pe faţa-i puhavă şi bolnăvicioasă îi pieri deodată zîmbetul convenţional, de gazdă. — Ai să pleci, tovarăşe, chiar azi, ca împuternicit al comitetului raional, ca să înfăptuieşti colectivizarea totală. Ai citit ultimele instrucţiuni ale comitetului de ţinut ? Le cunoşti ? Aşa, pleci la sovietul sătesc din Gremeacii-Log. Ai să te odihneşti mai tîrziu ; acum nu-i vreme... Dă-ţi silinţa pentru colectivizarea sută la sută. Acolo este un artel pitic ; noi însă trebuie să înfiinţăm colhozuri gigantice. Cum organizăm o echipă volantă de agitatori, v-o trimitem. Deocamdată pleacă şi, îngrădind pe chiaburi cu băgare de seamă, înfiinţează un colhoz. Toate gospodăriile săracilor şi ale mijlocaşilor trebuie să intre în colhoz. După aceea, îngrijiţi-vă şi de un fond colectiv de seminţe trebuincioase pentru întreaga suprafaţă a colhozului. Lucrează cu luare-aminte ! Să nu te atingi de mijlocaşi! In Gremeacii-Log se află o celulă de partid formată din trei comunişti. Secretarul celulei şi preşedintele sovietului sătesc sînt băieţi de ispravă, au fost pe vremuri partizani roşii... Şi, molfăind iarăşi în gol cu buzele, secretarul adăugă : ...cu toate urmările care decurg din aceasta. Ai înţeles ? N-au nivelul politic cine ştie ce ridicat... pot da greş. Dacă se ivesc greutăţi, vino la raion. Uf ! Păcat că n-avem încă legătură telefonică. Şi încă ceva : secretarul celulei, decorat cu „Steagul Roşu", e un om cam aspru, numai ghimpi, şi toţi ascuţiţi. Bătu toba cu degetele pe încuietoarea servietei şi, văzînd că Davîdov se ridicase, adăugă cu vioiciune : — Aşteaptă, încă ceva : trimite-mi zilnic situaţiile cu un călăreţ special. Pune băieţii la treabă ! Acum du-te la responsabilul organizatoric şi, pe urmă, la drum ! Am să-ţi fac rost de cai de la comitetul executiv raional. Aşa, dă-i înainte cu colectivizarea sută în sută. După procent îţi vom preţui şi munca. Vom face un colhoz gigantic din optsprezece sate. Ce zici ? Colhozul Krasnîi Putiloveţ! şi secretarul zîmbi mulţumit de comparaţie. — Dar parcă mi-ai spus să fiu cu băgare de seamă în privinţa chiaburilor, întrebă Davîdov. în ce fel s-o iau ? — Uite cum — şi secretarul zîmbi cu un aer ocrotitor — sînt unii chiaburi care-şi îndeplinesc îndatoririle la colectările de cereale, dar sînt şi alţii care nu şi le îndeplinesc din încăpăţînare. Cu aceştia din urmă e simplu : le aplici articolul 107 Drept răspuns la sabotajul chiaburim!!, care se eschiva cu rea- voinţă de la predarea către stat a surplusului de cereale şi care se deda la o speculă fără frîu. Puterea sovietică a aplicat chiaburilor articolul 107 din codul penaî, care pedepseşte pe duşmanii statului sovietic - n.r. ruse) şi basta ! În ce priveşte pe cei dintîi, lucrul este mai complicat. Dumneata, de pildă, ce-ai face ? Davîdov se gîndi puţin...
12
— Le-aş aplica... o noua cotă. — Halal! Nu, tovarăşe, asta nu merge. Aşa poţi zdruncina încrederea în măsurile noastre. Ce-au să spună atunci mijlocaşii ? Uite ce au să spună : „Va să zică, aşa-i Puterea sovietică ? Uite cum îl mai suceşte pe ţăran I" Lenin ne învaţă să ţinem socoteală cu străşnicie de starea de spirit a ţărănimii, şi dumneata spui : „O nouă cotă". Nu, frate, astea-s copilării. — Copilării ? Davîdov se îmbujora la faţă. După părerea dumitale... pesemne Stalin a greşit ? — Ce-are a face aici Stalin ? — I-am citit cuvîntarea rostită la conferinţa marxiştilor celora, cum le zice... Acei cu chestia pămîntului, care... cum dracu-i cheamă ? Agricoli, mi se pare ! — Teoreticieni în probleme agrare ? — Întocmai ! — Ei, şi ce-i cu dînşii ? — Cere Pravda (Fravda din 29 decembrie 1929 a publicat cuvîntarea lui I. V. Stalin „în jurul problemelor politicii agrare a U.R.S.S.", rostită la 27 decembrie 1929 la conferinţa teoreticienilor marxişti în problemele agrare - n.r. ruse) cu cuvîntarea asta. După ce şeful cancelariei aduse Pravda, Davîdov căută textul cu ochi lacomi. În aşteptare, secretarul, zîmbind, îl privea drept în faţă. — Ce spune tovarăşul Stalin ? Uite. Cum vine asta ?... „Deschiaburirea nu trebuia admisă atîta vreme cît ne aflam pe punctul de vedere al îngrădirii..." Şi mai departe... uite : „Dar acum ? Acum lucrurile stau altfel. Acum avem posibilitatea să pornim o ofensivă hotărîtă împotriva chiaburimii, să sfărîmăm împotrivirea ei, s-o lichidăm ca clasă"... Ca clasă, ai priceput ? Atunci de ce să nu mai aplici o cotă ? De ce să nu-i strivim de tot ? Zîmbetul se şterse de pe faţa secretarului, care deveni grav. — Acolo se spune mai departe că deschiaburirea se face de către masa săracă şi mijlocaşă care intră în colhoz. Nu-i aşa ? Citeşte. — Alta ! — Alta ? izbucni secretarul întărîtat şi glasul începu să-i tremure. Dumneata ce propui ? Măsuri administrative împotriva tuturor chiaburilor, fără nici o deosebire. Şi asta într-un raion unde colectivizarea a ajuns numai la 14 la sută, unde mijlocaşul de-abia se pregăteşte să intre în colhoz. Lucrînd aşa, îţi poţi rupe gîtul într-o clipită. Uite, ne vin numai oameni care nu cunosc situaţia locală. Stăpînindu-se, secretarul urmă cu glas mai domol : Cu astfel de vederi, poţi să dai cu oiştea în gard la fiecare pas... — Rămîne de văzut. — Fii sigur că-i aşa cum spun eu ! Dacă o asemenea măsură ar fi fost necesară şi potrivită, comitetul de ţinut ne-ar fi dat un ordin scurt : „Distrugeţi-i pe chiabur i..." Atuncea, poftim ! Cît ai zice „peşte" ! Ai la îndemînă miliţia şi întreg aparatul... Deocamdată însă, pe chiaburul care doseşte grîu îl pedepsim numai în parte, economiceşte, prin judecătoria populară, pe temeiul articolului 107. — Adică dumneata crezi că argaţii, săracii şi mijlocaşii sînt împotriva deschiaburirii bogătanilor ? Ţin ei cu chiaburii ? Crezi că mai trebuie să-i ridicăm noi împotriva chiaburilor ? Secretarul ţăcăni tare din încuietoarea servietei şi răspunse cu răceală : — Poţi răstălmăci după capul dumitale orice cuvint al conducătorului ; dar pentru raion răspunde biroul comitetului raional, răspund eu personal. Acolo
13
unde te trimitem, sileşte-te să urmezi linia noastră, nu una născocită de dumneata. Iar pe mine, te rog să mă ierţi : n-am timp să mai stau de vorbă. Mă aşteaptă şi alte treburi, încheie el şi se sculă. In obrajii lui Davîdov iarăşi năvăli sîngele, dar răspunse stăpînindu-se : — Eu voi urma linia partidului. Iar dumitale, tovarăşe, îţi spun pe şleau, muncitoreşte : linia dumitale e greşită, politiceşte greşită. Hotărît! — Eu răspund pentru linia mea... Iar vorba asta „muncitoreşte" sună a învechit, ca... Zbîrnîi telefonul. Secretarul puse mîna pe receptor. In cameră începu să se adune lume. Davîdov plecă la responsabilul organizatoric. „Şchioapătă de picioruşul drept... (Şchioapătă de picioruşul drept... — figură de stil ; aşa se spunea despre adepţii oportuniştilor de dreapta - n.r. ruse) Hotărît! îşi zise el, ieşind de la comitetul raional. Am să recitesc întreaga cuvîntare ţinută de tovarăşul Stalin în faţa teoreticienilor în probleme agrare. Să fi greşit eu ? Nu, măi frate, să am iertare ! Din pricina îngăduinţei tale, chiaburul şi-a luat nasul la purtare. Şi mai spuneau cei de la comitetul de district că ar fi un «băiat de ispravă». Uite, chiaburii au rămăşiţe la colectările de cereale. Una e să-i îngrădeşti şi alta să-i smulgi din rădăcină, ca pe nişte sabotori ce sînt. De ce nu ridici masele ?" se adresă Davîdov secretarului, urmînd discuţia în gînd. Ca totdeauna, argumentele cele mai convingătoare îi veniră în minte mai tîrziu. Acolo, la comitetul raional, tulburat şi aprins, ridicase cea dintîi întîmpinare care-i venise în minte. Ar fi trebuit să aibă mai mult sînge rece. Mergea plescăind prin băltoacele amorţite de ger, se împiedica în grunjurii de balegă, îngheţaţi, din piaţa tîrgului. — Păcat că am isprăvit prea repede ! Altfel te-aş fi strîns cu uşa, rosti cu glas tare Davîdov; dar îndată tăcu înciudat, văzînd o femeie care trecea pe lîngă el, cu zîmbetul pe buze. Intrînd în „Casa cazacului şi a ţăranului", Davîdov îşi luă geamantănaşul şi surîse, amintindu-şi că, pe lîngă două schimburi, ciorapi şi un costum, bagajul lui de căpetenie erau : şurubelniţe, cleşte, raşpe, o daltă crucişă, un compas de grosime, o cheie suedeză şi alte scule simple, pe care şi le adusese din Leningrad. „Nici vorbă să le pot întrebuinţa ! Îmi ziceam : voi avea prilejul, cine ştie, să lecuiesc vreun tractoraş ; dar pe aici — nici urmă de tractor. Ca împuternicit al comitetului, am să mă împart peste tot. O să le dăruiesc vreunui fierar colhoznic, lua-le-ar dracu de scule!" hotărî el, aruncîndu-şi geamantanul în sanie. Caii bine hrăniţi trăgeau uşor sania. Era o sanie de Crimeea, cu spătar vopsit în culori pestriţe, ţipătoare. De îndată ce ieşi din staniţă, pe Davîdov îl luă cu frig. Degeaba îşi vîra şapca în gulerul de miel, ros, al paltonului şi îşi înfunda şapca în cap. Vîntul şi gerul umed îi pătrundeau pe la guler şi pe la mîneci, făcîndu-1 să dîrdîie de frig. Ii îngheţaseră mai cu seamă picioarele, încălţate în nişte ghete ponosite „Skorohod" (Ghete făcute în fabrica de încălţăminte „Skorohod" din Leningrad - n.r. ruse). De la staniţă pînă la Gremeacii-Log erau douăzeci şi opt de kilometri de drum, pe o spinare de deal neumblată. Şleahul roşiatic din pricina bălegarului dezgheţat trecea pe culmea dealului. De jur împrejur, cît vedeai cu ochii, se întindeau zăpezi pustii. Pe de lături se plecau trist, acoperite de omăt, măciuliile peliniţei şi ale ciulinilor. Numai de pe coasta rîpelor, pămîntul privea lumea cu ochi mari, lutoşi. Acolo, zăpada — spulberată de vînt — dezgolise pămîntul. Dar surpăturile rîpelor şi ale viroagelor erau umplute pînă sus de clădăria troienelor.
14
Ţinîndu-se cu mîna de spătarul săniei, Davîdov alergă o bună bucată de vreme ca să-şi încălzească picioarele ; apoi sări în sanie, se cuibări şi aţipi. Şuierau şinele tălpicelor, colţii potcoavelor se împlîntau în zăpadă cu un cronţănit sec, orcicul din dreapta zdrăngănea. Uneori Davîdov vedea, printre genele încărcate de promoroacă, cum zbucneau în soare — ca nişte fulgerări violete — aripile ciorilor care se înălţau năvalnic din drum ; apoi o aţipire dulce îi închidea iarăşi ochii. Îl trezi frigul care-i strîngea inima ca într-o menghină. Deschise ochii şi, printre lacrimile în care străluceau toate culorile curcubeului, văzu soarele rece, măreaţa întindere a stepei mute, cerul plumburiu pe chenarul zării; şi, nu departe, pe căciula albă a unei măgure, zări o vulpe galben-roşcată cu sclipiri de foc. Vîna şoareci de cîmp. Se ridica în două labe ; făcea un salt ca şarpele, cădea pe picioarele de dinainte şi începea să scurme, învăluindu-se într-o strălucitoare pulbere de argint. Iar coada, unduindu-i molatic, plutea parcă, şi se aşternea pe zăpadă ca o limbă de flacără roşie. Ajunseră la Gremeacii-Log pe înserate. În curtea largă a sovietului sătesc era o sanie de doi cai, goală. Lîngă cerdac, fumînd, stăteau grămadă vreo şapte cazaci. Caii, cu părul înăsprit de sudoarea îngheţată, se opriră în faţa cerdacului. — Bună ziua, cetăţeni ! Unde-i grajdul ? — Bine-ai venit sănătos ! răspunse pentru toţi un cazac în vîrstă, ducîndu-şi mîna la marginea căciulii de blană de iepure. Grajdul, uite-1 colo, tovarăşe. Cel acoperit cu stuf. — Ia-o într-acolo ! porunci Davîdov vizitiului şi sări din sanie, scund şi îndesat cum era. Porni în urma ei, frecîndu-şi obrajii cu mănuşa. Cazacii se îndreptară şi ei spre grajd, nedumeriţi de ce noul-sosit — după cît se părea, un slujbaş care pronunţa pe „g" aspru, ruseşte (În regiunea Donului, ca în toată Ucraina, locuitorii pronunţă sunetul „g" ca ,.h" - n.r.) — se duce după sanie şi nu intră de-a dreptul în cancelaria sovietului sătesc. Pe uşile grajdului ieşea, în rotogoale calde, abur de bălegar. Vizitiul opri caii. Davîdov începu, cu mîna sigură, să desfacă orcicul din nodurile şleaurilor. Cazacii, îmbulziţi în jurul săniei, se uitară unul la altul. Un unchiaş, îmbrăcat într-o şubă albă, femeiască, îşi miji ochii cu viclenie, desprinzîndu-şi ţurţurii din mustăţi : — Bagă de seamă, tovarăşe, că zvîrle ! Davîdov, care tocmai slobozise pofilul de sub coada calului, se întoarse spre unchiaş, zîmbi cu buzele-i învineţite, arătîndu-şi gura ştirbă de un dinte din faţă. — Am slujit la mitraliere, tătucule, şi am umblat cu cai mai ceva decît ăştia ! — Dar dintele de care eşti ştirb... nu ţi l-o fi scos vreo iapă nărăvaşă ? întrebă un cazac negru ca un corb, cu o barbă creaţă, care-i ajunsese pînă la nări. Cazacii începură să rîdă fără răutate. Scoţînd îndemînatic gura hamului, Davîdov răspunse cu o glumă : — Nu, dintele l-am pierdut mai demult, la un chef. Da-i mai bine aşa : nu s-or teme femeile c-am să muşc. Nu-i aşa, moşule ? Cazacii primiră bine gluma, iar unchiaşul clătină din cap cu o prefăcută mîhnire. Davîdov întinse cazacilor ţigări şi îşi aprinse şi el una ; pe urmă se îndreptă spre sovietul sătesc. — Du-te, du-te, acolo-i preşedintele. Acolo-i şi secretarul nostru de partid, zise unchiaşul, care se ţinea scai de Davîdov.
15
Cazacii mergeau alături, trăgînd lung din ţigară. Le plăcuse foarte mult că noul-sosit nu era ca ceilalţi sefi care veneau de la raion. N-a sărit din sanie şi n-a trecut printre oameni cu geanta subsuoară, ţîşnind drept în sovietul sătesc, ci el singur s-a apucat să deshame şi să ajute pe vizitiu, dînd dovadă că e îndemînatic şi se pricepe să umble cu caii. Dar, în acelaşi timp, erau şi uimiţi. Bărbosul cel oacheş nu se putu stăpîni : — Cum nu ţi-i scîrbă, tovarăşe, să umbli cu caii ? Parcă asta-i treabă de slujbaş ? Vizitiul ce hram poartă ? — Straşnic ni-i de-a mirare, recunoscu deschis unchiaşul. Davîdov n-apucă să răspundă. — D-apoi e fierar! izbucni dezamăgit un căzăcel cu mustaţa bălană, arătînd mîinile lui Davîdov, care avea palmele plumburii din pricina muncii la metale, iar unghiile pline de crestături vechi. — Lăcătuş, îl îndreptă Davîdov. Dar voi, ce căutaţi la soviet ? — Din enteres, răspunse pentru toţi unchiaşul, oprindu-se pe cea dintîi treaptă de la intrare. Am vrea să ştim cu ce treburi ai venit pe la noi ? Poate tot cu colectările de grîne... — Am venit pentru colhoz. Unchiaşul şuieră prelung, a pagubă, dîndu-se cel dintîi în lături din faţa intrării. * In încăperea joasă duhnea un miros acru de cenuşă şi de cojoace dezgheţate la căldură. Lîngă masă, cu faţa spre Davîdov, sta un om înalt, cu umerii drepţi, ridicînd fitilul lămpii. Pe cămaşa kaki îi strălucea decoraţia „Steagul Roşu". Davîdov înţelese că acesta-i secretarul celulei de partid din Gremeacii-Log. — Eu sînt împuternicitul comitetului raional. Dumneata eşti secretarul celulei, tovarăşe ? — Da, sînt secretarul celulei, Nagulnov. Ia loc, tovarăşe. Preşedintele sovietului vine numaidecît. După ce bătu cu pumnul în perete, Nagulnov se apropie de Davîdov. Avea pieptul lat şi picioarele strîmbe ca ale cavaleriştilor. Deasupra ochilor gălbui, cu luminile neobişnuit de mari — parcă de smoală — i se îmbinau sprîncenele negre, stufoase. Ar fi avut acea frumuseţe de bărbat care, fără să-ţi sară în ochi, ţi se întipăreşte totuşi în minte — dacă nu l-ar fi stricat croiala hulpavă a nărilor clobanţului de uliu, nu mare, dar coroiat, şi tulburea împăienjenire a ochilor. Din camera de alături veni un cazac scurt şi îndesat, cu căciulă sură de capră, dată pe ceafă, cu surtuc făcut din postav de manta şi cu pantaloni căzăceşti cu lampas, vîrîţi în ciorapi de lînă albă. — Dumnealui e preşedintele sovietului, Andrei Razmiotnov. Zîmbind, preşedintele îşi mîngîie cu palma mustaţa bălaie, creaţă, şi întinse grav mîna lui Davîdov. — Dar dumneata cine eşti ? împuternicitul comitetului raional ? Aha! Actele dumitale... Le-ai văzut, Makar ? Ai venit, pesemne, în chestia colhozului ? zise el, şi îl cercetă pe Davîdov cu o naivă lipsă de sfială, clipind des din ochii limpezi ca cerul de vară. Pe faţa-i oacheşă, de mult nerasă, cu o cicatrice albastră care-i brăzda pieziş fruntea, se vădi un aer de nerăbdătoare aşteptare. Davîdov se aşeză la masă, vorbi despre sarcinile puse de partid în vederea colectivizării complete, şi propuse să se ţină chiar a doua zi o adunare a sărăcimii şi a activului.
16
Arătîndu-i cum stau lucrurile, Nagulnov începu 'să vorbească despre întovărăşirea din Gremeacii-Log. Razmiotnov îl ascultă, tot atît de încordat, şi pe dînsul, strecurînd ici-colo o vorbă, fără să-şi ia palma de pe obrazul smead, îmbujorat. — Aici, la noi, avem o aşa-zisă întovărăşire pentru cultivarea în comun a pămîntului. Apoi, ce să vă spun, tovarăşe muncitor, asta-i o adevărată bătaie de joc, nu colectivizare, şi-i pagubă curată pentru Puterea sovietică, zise Nagulnov, vădit tulburat. în întovărăşirea asta au intrat optsprezece gospodării — tot sărăcie lucie. Şi ce-a ieşit de aici ? Numai o batjocoră. Au pus totul împreună ; dar cele optsprezece gospodării n-au decît patru cai şi o pereche de boi, iar guri sînt o sută şapte. Cum s-o scoată la capăt ? Li se dau într-adevăr împrumuturi pe termen lung, pentru maşini şi vite de muncă. Iau ei împrumuturile, dar înapoi n-au să le poată da nici după termenul cel lung. Şi iată de ce : dacă ar avea un tractor, ar fi altă treabă. Tractor însă nu li s-a dat, şi cu boi nu te procopseşti degrabă. Trebuie să adaug ca ei fac o politică vătămătoare, şi eu de mult i-aş fi pus pe fugă, fiindcă s-au oploşit pe lîngă Puterea sovietică, parcă-s viţelul cel închircit: de supt, sug, dar de crescut, nu cresc. Parte dintre dînşii spun : „Ehei, de dat tot au să ne dea. Iar de luat de la noi, pentru datorii — n-au ce lua." De aceea, disciplina s-a dus dracului, iar întovărăşirea asta n-are multe zile. Straşnic gînd să-i strîngem pe toţi în colhoz I Are să fie o minune, nu altceva ! Dar cazacii — s-o ştii de la mine — sînt oameni îndărătnici. Va trebui să-i frîngem... — Face parte vreunul dintre voi din întovărăşirea asta ? întrebă Davîdov cercetîndu-i pe rînd. — Nu, răspunse Nagulnov. În 1920 am făcut parte dintr-o comună agricolă care în urmă s-a desfăcut, fiindcă fiecare trăgea spuza pe turta lui. Eu m-am lăsat de orice proprietate. Am mare pică pe ea ; de aceea mi-am dat boii şi inventarul comunei vecine, Nr. 6 (care e în fiinţă şi azi), iar eu cu nevasta am rămas fără nimic. Razmiotnov nu putea da o astfel de pildă : e văduv şi n-are decît o mamă bătrînă. Dacă ar fi intrat în întovărăşire, n-ar fi scăpat de gura lumii, cum nu scapi de spini cînd treci prin mărăcini. Oamenii ar fi spus : „Ne-a pus în cîrcă baba, ca-n povestea cu ţiganul, iar el nici nu iese la muncă pe cîrnp". Aici îi treabă cu socoteală. Cît priveşte cel de-al treilea membru al celulei, care acuma-i plecat, îi ciung. I-a rupt mîna treierătoarea. N-are omul obraz să intre în artel ; sînt destule guri acolo şi fără dînsul. — Da, întovărăşirea noastră merge prost de tot, încuviinţă Razmiotnov. Preşedintele ei, unul Arkaşka Losev, e tare prost gospodar. Au şi găsit pe cine să aleagă 1 Cu alegerea asta, trebuie să recunoaştem, am nimerit-o anapoda. Nu se cădea să-i încredinţăm locul acesta. — De ce ? întrebă Davîdov, în timp ce cerceta lista gospodăriilor de chiaburi, cu avutul fiecăruia. — Fiindcă-i om cu beteşug, zise Razmiotnov, zîmbind. Ar fi trebuit, după feleşagul lui, să se facă negustor. Asta îi e şi boala : tot schimbă şi vinde. A dus întovărăşirea la. sapă de lemn ! A cumpărat odată un taur de prăsilă ; apoi s-a răzgîndit şi 1-a schimbat pe o motocicletă. Şi-a bolmojit membrii din comitet ; cu noi nu s-a sfătuit. Intr-o zi, ce să vezi ? Aduce de la gară o motocicletă. Am rămas ca trăsniţi ; ne-am apucat cu mîinile de cap. Care va să zică, a adus-o ; dar nimeni nu ştia să umble cu ea. Chelului tichie de mărgăritar îi lipseşte !... Îţi vine să rîzi, dar să şi plîngi de ciudă. A dus-o în staniţă. Oameni pricepuţi o cercetară şi-şi dădură părerea : „Ne-ar ieşi mai ieftin s-o vopsim şi pe urmă s-o dăm de rîpă". îi
17
lipseau nişte piese care pot fi făcute numai în uzine. Le-ar fi trebuit preşedinte unul ca Iakov Lukici Ostrovnov. Acela-i om cu scaun la cap ! A adus de la Krasnodar grîu nou, de soi, care creşte pe uscăciune ; ştie să ţie zăpada pe arătură pînă se topeşte. Are totdeauna roada cea mai bună. A crescut vite de rasă. Cam mîrîie cînd îl strîngem în chingi cu dările, e drept, dar îi gospodar bun, are şi diplomă de onoare.. — Ca gînsacul sălbatic printre gîştele de casă, aşa se ţine deoparte şi tot bate laturile, zise Nagulnov, clătinînd din cap cu îndoială. — Da de unde ! E de-ai noştri, rosti cu convingere Razmiotnov. Pămînt desţelenit, vol. 1
Capitolul III În noaptea cînd esaulul Polovţev, comandantul sotniei în care slujise Iakov Lukici Ostrovnov, sosi în casa acestuia, amîndoi statură multă vreme de vorbă. Iakov Lukici era socotit în sat om cu cap, şiret, care ştia să se păzească ca un vulpoi. Totuşi, nu se putu ţine deoparte de lupta înverşunată ce izbucnise prin sate, fiind prins şi el de viitoarea întîmplărilor. Din ziua aceea, viaţa lui Iakov Lukici începu să alunece pe un povîrniş primejdios. În seara aceea, după cină, Ostrovnov îşi scoase punga cu tutun, se aşeză pe o ladă, îşi strînse picioarele încălţate numai în ciorapi groşi de lînă şi prinse să vorbească, vărsîndu-şi tot amarul care-i mocnea în inimă de ani de zile. — Ce să mai vorbim, Alexandr Ânisimovici ? Viaţa nu ne încîntă de loc, nu ne aduce nici o bucurie. De-abia începuseră cazacii noştri să prindă seu, să se chivernisească oleacă. Prin 1926 şi 1927 dările erau, să zicem, potrivite. Acum însă, toate s-au întors iar pe dos. Prin staniţa dumneavoastră se aude ceva despre colectivizare ? — S-aude, răspunse scurt oaspetele, trecîndu-şi limba pe foiţa de ţigară şi uitîndu-se cu băgare de seamă la gazdă, pe sub sprîncene. — Va să zică, peste tot îi foc şi pară cu pacostea asta. Uite, de-o pildă, să-ţi spun cum stau lucrurile cu mine : În 1920 după retragere m-am întors acasă. Mi-au rămas la Marea Neagră doua perechi de cai şi tot avutul. Am găsit pereţii goi. De-atunci am muncit zi şi noapte. Mai întîi m-au obijduit tovarăşii cu predările obligatorii ; mi-au luat tot griul, pînă la cel din urmă bob. Apoi, am şi pierdut socoteala obijduielilor. Ba, socoteala aş putea s-o fac ; ei te asupresc şi-ţi dau şi ţidulă la mînă, ca să nu uiţi. Iakov Lukici se sculă, vîrî mîna după oglindă şi zîmbi pe sub mustaţa-i tuşinată, scoţînd un sul de hîrtii : Uite-le, astea-s chitanţele pentru ceea ce am predat în 1921 : am dat şi grîne, şi carne, şi unt, şi piele, şi lînă, şi păsări, chiar vite întregi am dus la centrul de colectare. Acestea sînt procesele-verbale pentru impozitul unic sătesc, pentru autoimpunere, ţidula pentru asigurare... Am plătit şi pentru fumul din horn, şi pentru vita din bătătură... In curînd o să am un sac de hîrtii. Într-un cuvînt, Alexandr Ânisimovici, am dus-o cum am dus-o ; m-am hrănit şi eu pe pămîntul ista şi i-am hrănit şi pe alţii pe lîngă mine. Nu o dată mi-au luat ei şapte piei de pe mine, dar pielea îmi creştea la loc. La început, mi-am făcut rost ds o pereche de juncani, care s-au ridicat. Pe unul l-am dat statului pentru carne. Am vîndut maşina de cusut a nevestei şi am cumpărat alt juncan. După cîtăva vreme, prin 1925, mi-au ridicat încă o pereche de boi şi două vaci. Nu mi-au luat dreptul de vot; pe urma m-au trecut printre mijlocaşii înstăriţi.
18
— Dar cai ai ? Vru să afle oaspetele. — Aşteptaţi un pic, ajung şi la cai. Am cumpărat de la o vecină un tretin de sînge curat, dintr-o iapa de Don (una mai rămăsese în tot satul). Mi-am crescut o iepuşoară, ce să spun : o mîndreţe ! Mică de statură, nu-i bună de cavalerie, îi lipsesc doi centimetri (în timpul ţarismului, cazacii trebuiau sa-şi facă slujba militară eu calul lor propriu, înalt de cel puţin 1,44 m - n.r. ruse), da iute cum nu-i alta ! La expoziţia agricolă a districtului am luat cu ea premiu şi diplomă, ca pentru o iapă de rasă. Am început să ascult cu luare-aminte poveţele agronomilor şi m-am pus să-mi îngrijesc pămîntul ca pe o muiere bolnavă. Am cel mai frumos porumb din sat. Recolta mea e mai bună decît a celorlalţi. M-am deprins să tratez sămînţa şi să ţin zăpada pe ogor. Semăn grîu de primăvară numai în arătura de toamnă. Ies cel dintîi la arat. Într-un cuvînt, am ajuns gospodar de frunte. Am şi diplomă de la direcţia agricolă a districtului. Poftim, uitaţi-vă ! Oaspetele aruncă o privire fugară după degetul lui Iakov Lukici, la foaia cu pecete de ceară roşie încadrată în ramă de lemn, atîrnată lîngă icoane, alături de portretul lui Voroşilov. — Da, mi-au dat şi diplomă, iar agronomul a şi dus la Rostov un snop din grîul meu, de soiul garnooka, să-l arate stăpînirii, urmă cu mîndrie Iakov Lukici. La început, cîţiva ani, am semănat cîte cinci deseatine. Pe urmă, cînd am prins seu la rărunchi, mi-am încordat toate puterile. Am semănat douăsprezece, douăzeci şi chiar douăzeci şi opt de deseatine, uite-aşa. Munceam eu, cu feciorul şi nevastă-mea. Numai de două ori am tocmit un om la lucru, cînd erau muncile în toi. Ce spunea pe atunci Puterea sovietică ? Seamănă cît mai mult! Şi eu semănăm. Dar acum, Alexandr Anisimovici, binefăcătorul meu, credeţi-mă ce vă spun — mă tem. Mă tem că cele douăzeci şi opt de deseatine au să-mi iasă pe nas ; au să mă scoată chiabur. Preşedintele sovietului nostru, fost partizan roşu, tovarăşul Razmiotnov, adică Andriuşka, cum îi spunem noi, dînsul m-a băgat în păcatul ista, arză-l mama focului ! „Iakov Lukici, îmi zicea el, seamănă «maximul», cît poţi mai mult, ajută Puterea sovietică : are mare nevoie de grîu." Aveam eu îndoieli şi pe atunci, dar acum parcă mă tem că „maximul" ista are să-mi pună juvăţul de gît. Sa mă bată dumnezeu dacă n-are să iasă aşa ! — La voi se înscriu oamenii în colhoz ? întrebă, oaspetele, stînd lîngă laiţă, cu mîinile la spate, lat în urneri, căpaţînos, îndesat ca un sac plin de grăunţe. — In colhoz ? Pînă acum nu ne prea strîngeau cu uşa ca să intrăm. Da mîine are să fie o adunare a sărăcimii. Astăzi, pe înserate, au umblat din casă în casă şi ne-au dat de ştire. Ai noştri ne bat capul încâ de la crăciun : „Intră şi intră !" Da oamenii nu vor în ruptul capului. Nu s-a înscris nimeni. Cine-şi pune capul teafăr sub evanghelie ? Pesemne au să umble şi mîine cu „peţitul". Se spune că aseară a sosit un muncitor de la raion ca să ne mîie pe toţi la colhoz. S-a dus cu traiul nostru. Strîngător am fost, mi-am făcut bătături în palme, ba m-am ales şi cu gheb în spate ! Iar acum pune totul în aceeaşi oală : şi vita, şi griul, şi pasărea, şi casa care va să zică ? Vorba ceea : dă-ţi, bade, nevasta şi tu du-te la... asta-i. Spuneţi şi dumneavoastră, Alexandr Anisimovici : eu adică să aduc în colhoz doi boi (o pereche am apucat s-o vînd), o iapă cu mînz, tot inventarul, grînele, iar altul... o traistă cu păduchi. Punem amîndoi totul laolaltă şi împărţim cîştigul pe din două. Se poate să nu-ţi ieşi din sărite după toate astea ? El, poate, a stat toată viaţa pe cuptor — visînd, ca vrabia, mălai — pe cînd eu... ce să-mi mai bat gura ! Mi-a ajuns pînă aici ! Şi Iakov Lukici îşi duse la gît latul mîinii aspre. Da să nu mai
19
vorbim de asta. Dumneavoastră cum o mai duceţi ? Aveţi slujbă la vreo instituţie sau v-aţi apucat de vreun meşteşug ? Musafirul se apropie de el, se aşeză pe un scăunel şi începu să-şi răsucească altă ţigară. Se uita atent în fundul pungii cu tutun, pe cînd Iakov Lukici îi cerceta cu privirea gulerul strimt al vechii bluze, încheiată la gît, din care se revărsa un grumaz brun şi vînjos, cu vine umflate de amîndouă părţile, sub mărul lui Adam. — Ai slujit în sotnia mea, Lukici... îţi mai aduci aminte cînd eram, mi se pare, la Ekaterinodar (Astăzi Krasnodar - n.r. ruse)? Pe vremea retragerii, stăteam de vorbă cu cazacii despre Puterea sovietică. Ţii minte ? De pe atunci, le spuneam : „Măi băieţi, amarnic vă mai înşelaţi ! Au să vă strîngâ în chingi comuniştii şi au să vă pună cu botul pe labe. Are să vă vină mintea la cap, dar o să fie prea tîrziu." Tăcu o bucată de vreme ; luminile ochilor albaştri i se făcură mici de tot, cît gămălia de bold ; urmă eu un zîmbet uşor : N-am avut eu dreptate ? Din Novorosiisk, n-am plecat cu ai mei. N-am izbutit. Am fost trădaţi şi părăsiţi de voluntari şi de aliaţi (Armata de voluntari — armată contra revoluţionara albgardistă în anii intervenţiei străine şi ai războiului civil. Aliaţii — ţările Antantei : Anglia, Statele Unite, Franţa şi alte state - n.r. ruse). Am intrat în Armata Roşie şi am comandat un escadron, care a fost trimis pe frontul polonez... Aveau o comisie pentru verificarea foştilor ofiţeri... Comisia aceasta m-a dat afară din slujbă, m-a arestat şi m-a trimis înaintea tribunalului revoluţionar. Tovarăşii m-ar fi dat gata, nici vorbă, sau m-ar fi trimis într-un lagăr de concentrare. Şi ia ghici de ce ? Un porc de cîine, din aceeaşi staniţă cu mine, m-a pîrît că am luat parte la execuţia lui Podtiolkov (Podtiolkov Feodor Grigorievici, a fost preşedinte al Comitetului militar - revoluţionar şi al Consiliului comisarilor poporului din Republica Sovietică a Donului - n.r. ruse). Pe drum spre tribunal am fugit... Am umblat fugar multă vreme. M-am ascuns sub alt nume, iar în 1923, m-am întors în staniţă la mine. Am păstrat bine documentul din care se vedea că am fost comandant de escadron. Apoi, am şi dat peste nişte băieţi de treabă. într-un cuvînt, am scăpat cu viaţă. La început, mă purtau pe la district, la Donceka (Donceka — comisia extraordinară din ţinutul Donului pentru combaterea contrarevoluţiei, sabotajului şi a speculei - n.r. ruse). Am putut să mă strecor şi m-am făcut învăţător. Am fost învăţător pînă în ultima vreme, iar acum... Acum s-au schimbat lucrurile. Uite, mă duc cu treburi la Ust-Hopiorskaia şi am trecut pe la tine, ca la un vechi camarad de oaste. — Aţi fost învăţător ? Buun... Sînteţi, va să zică, om învăţat, tobă de carte. Spuneţi-mi, ce ne mai aşteaptă ? Unde o să ajungem cu colhozurile ? — La comunism, frăţioare. La comunism sadea. Am citit şi pe Karl Marx şi faimosul Manifest al Partidului Comunist. Ştii care are să fie sfîrşitul istoriei cu colhozul ? La început, colhoz, apoi comună — adică desfiinţarea eu desăvîrşire a proprietăţii. N-au să-ţi ia numai boii, ci şi copiii, ca să-i crească statul. Toate vor fi comune : copiii, nevestele, ceştile, lingurile... Tu o să ai poftă să mănînci tăiţei cu măruntaie de gîscă ; dar ei au să te hrănească cu cvas. Ai să ajungi iobag, lipit pămîntului — Dar dacă n-am să vreau ? — Parcă au să te întrebe ! — Adică, cum vine asta ? — Uite aşa. — Bună treaba ! — Cred şi eu ! Acum, te întreb eu pe tine : mai este chip de trăit aşa ?
20
— Nu-i chip. — Dacă-i aşa, atunci trebuie să facem ceva, trebuie să luptăm. — Ce spui, Alexandr Ânisimovici ! Am încercat noi, am luptat... Nu se poate face nimic. Nici nu-mi trece prin gînd aşa ceva! — Încearcă. Musafirul veni lîngă gazdă, aproape de tot ; aruncă o privire către uşa bine închisă dinspre bucătărie, se îngălbeni deodată şi începu să vorbească cu glas scăzut : Ţi-o spun de-a dreptul : mă bizui pe tine. Cazacii din staniţa noastră se pregătesc de răscoală. Să nu-ţi închipui că lucrăm fără socoteală. Avem legături cu Moscova, cu generali care slujesc acum în Armata Roşie, cu ingineri care lucrează în fabrici şi uzine, şi chiar mai departe : cu străinătatea. Da, da! Dacă ne vom organiza laolaltă şi vom porni chiar acum, atunci la primăvară, cu ajutorul puterilor străine, tot ţinutul Donului va fi curăţat. Semănăturile de primăvară ai să le faci cu sămînţa ta şi numai pentru tine... Aşteaptă, ai să vorbeşti pe urmă. Prin părţile noastre sînt mulţi care ţin cu noi. Trebuie numai să-i unim şi să-i adunăm. Pentru asta, mă şi duc la Ust-Hopiorskaia. Nu te alături şi tu de noi ? În organizaţia noastră avem peste trei sute de cazaci, foşti soldaţi. Avem grupe de luptă la Dubrovskoe, Voiskovoi, Tubianslcoi, Malîi Olhovaţki şi în alte cătune. Trebuie să înjghebam o astfel de grupă şi la voi, în Gremeacii... Ei, ce zici ? — Oamenii cîrtesc împotriva colhozului şi a colectărilor de grîne... — Stai ! Nu-i vorbă de oameni, ci de tine. Eu pe tine te întreb ce zici. — Parcă astfel de lucruri se pot hotărî bătînd din palme ?... Doar îţi pui capul pe butuc. — Mai gîndeşte-te... La un ordin, pornim deodată, din toate satele. Ocupăm staniţa voastră raională, iar pe miliţieni şi pe comunişti îi luăm unul cîte unul, ca din oală, de pe la casele lor. După aceea, focul se va întinde şi fără vînt. — Dar cu ce ? — O să se găsească ! Parcă tu n-ai nimic ? — Mai ştii ?... Se tăvălea pe undeva o rugină de armă... model austriac, mi se pare... — Noi, numai să începem, că peste o săptămînă vapoarele străine au să ne aducă tunuri şi arme. O să avem şi avioane. Ei, ce zici ? — Lăsaţi-mă să mă gîndesc, domnule esaul ! Nu mă siliţi aşa, deodată... Cu faţa încă palidă, oaspetele se sprijini de laiţă şi urmă, cu glas surd : — Nu la colhoz chemăm noi oamenii şi nici nu silim pe nimeni. Eşti slobod să faci ce pofteşti... numai să-ţi ţii gura, Lukici, c-apoi uite : şase-s pentru tine şi numai al şaptelea... şi musafirul învîrti uşor cu degetul butoiaşul revolverului, care ţăcăni în buzunar. — În privinţa asta, să n-aveţi nici o grijă. Da treaba asta-i cu primejdie. N-o ascund : mi se încrîncenă carnea să apuc pe calea asta. Da nici viaţa aşa nu-i de îndurat. Tăcu o clipă, apoi urmă : De n-ar fi fost prigoniţi bogătaşii, eu, cu strădania mea, poate aş fi ajuns fruntea satului. Dacă viaţa ar fi fost slobodă, cine ştie ? Poate aş fi fost în stare să ţin şi un automobil. Zise gazda cu amărăciune, după un răstimp de tăcere. Dar cînd mă gîndesc să purced singur la asta... Au să-mi sucească gîtul, la iuţeală ! — De ce singur ? Îl întrerupse cu ciudă oaspetele. — De, zic şi eu într-o doară ; dar fiindcă a venit vorba, spuneţi-mi : ce au să facă ceilalţi ? Oamenii, adică norodul, oare o să pornească ? — Norodu-i ca o turmă de oi. Trebuie numai să-l conduci. Ei, te-ai hotărît ?
21
— V-am spus doar, Alexandr Anisimîci... — Vreau să ştiu hotărît: da, ori ba ? — Văd că n-am încotro, am să mă hotărăsc. Dar daţi-mi un răgaz de chibzuială. Mîine dimineaţă, am să vă spun cuvîntul cel din urmă. — În afară de asta, trebuie să-i atragi pe cazacii cei mai de nădejde. Caută-i pe aceia care au vreo pică împotriva Puterii sovietice, zise Polovţev de data asta cu ton poruncilor. — Cu traiul de acum, toţi au cîte o pică. — Dar feciorul tău în ce ape se scaldă ? — Unde-i mîna, acolo-i şi degetul. încotro mă duc eu, merge şi el. — Îi băiat de nădejde ? — Bun cazac, răspunse gazda cu mîndrie potolită. În casa mare (Casa mare — camera mare, folosita numai în ocazii deosebite n.r.) aşternură pentru musafir, pe jos, lîngă cuptor, o pătură cenuşie marcată şi o şubă. El îşi scoase cizmele, dar nu se dezbrăcă : adormi, cum îşi atinse faţa de perna rece cu miros de puf... ...Înainte de revărsatul zorilor, Iakov Lukici îşi trezi mama, o bătrînă de optzeci de ani, care dormea în odăiţa de alături. îi povesti pe scurt de ce anume venise fostul său comandant. Lăsînd să-i atîrne de pe cuptor picioarele pline de varice, cu încheieturile schilodite de reumatism, bătrîna îl asculta cu palma făcută pîlnie la urechea-i gălbuie. — Mă blagosloveşti, mamă ? Zise Iakov Lukici, îngenunchind în faţa ei. — Porneşte, fătul meu, porneşte asupra lor, afurisiţii ! Domnul să te blagoslovească ! Închid bisericile... N-au chip popii să trăiască de răul lor. Porneşte ! Cînd se lumină de ziuă, Iakov Lukici îşi trezi oaspetele. — M-am hotărît ! Aştept porunca. — Citeşte şi iscăleşte ! Polovţev scoase o hîrtie din buzunarul de la piept şi i-o întinse. „Cu dumnezeu înainte ! Eu, cazac din Marea Oaste a Donului, mă înscriu în liga Eliberarea Donului nostru băştinaş, şi mă leg ca, la ordinul şefilor mei, să lupt pînă la cea din urmă picătură de sînge, din toate puterile şi cu toate mijloacele, împotriva comuniştilor-bolşevici, duşmanii blestemaţi ai credinţei creştineşti şi asupritorii poporului rus. Mă leg să-mi ascult fără crîcnire şefii şi comandanţii. Mă leg să-mi aduc toată averea pe altarul patriei pravoslavnice. Drept care iscălesc." Capitolul IV Treizeci şi doi de oameni, sărăcimea şi activul din Gremeacii-Log, ascultau ţinîndu-şi răsuflarea. Davîdov nu era meşter la cuvîntări. Dar toţi îl ascultară, la început, cum nu l-ar fi ascultat nici pe povestitorul cel mai iscusit. — Eu, tovarăşi, sînt de felul meu muncitor la uzina „Krasnîi Putiloveţ". Partidul comunist şi clasa muncitoare m-au trimis aici ca să vă ajut la organizarea colhozului şi la nimicirea chiaburului care suge sîngele nostru, al tuturora. Am să fiu scurt. Trebuie să vă uniţi în colhoz şi să puneţi laolaltă pămîntul, vitele şi toate uneltele. De ce numaidecît colhoz ? Fiindcă nu mai putem s-o ducem aşa mai departe ! Avem greutăţi cu pîinea, fiindcă chiaburul lasă să putrezească în pămînt grîul, pe care nu-1 poţi lua de la dînsul decît cu de-a sila.
22
Voi însă aţi fi bucuroşi să daţi, dar nici voi n-aveţi cît vă trebuie. Uniunea Sovietelor nu se poate îndestula numai cu grînele căpătate de la ţăranii săraci şi mijlocaşi. Trebuie să semănăm mai mult. Dar cum poţi semăna mai mult, avînd un plug de lemn sau unul cu un singur brăzdar ? Nu ne poate scoate din nevoi decît tractorul. Hotărît! Nu ştiu cît poate ara la Don un plug într-o toamnă... — Dacă te ţii de coarnele plugului, de cum se crapă de ziuă pînă amurgeşte, poţi răsturna, pînă-n iarnă, douăsprezece deseatine. — Ho-ho ! Douăsprezece ? Da dacă pămîntu-i tare ? — Ce mai vorbe de clacă ! răsună un glas ascuţit de femeie. La plug, trebuie să înjugi trei, ba chiar şi patru perechi de boi buni. De unde să-i iei ? Se mai găseşte cîte o pereche de mortăciuni de juncani şi încă nu la toţi... încolo, cei mai mulţi au boi de cei cu uger. Cu bogătanii, e altă socoteală : lor le merg toate din plin... — Da nu-i vorba de asta! Ia-ţi mai bine poala fustei între dinţi şi mai taci din gură! se amestecă un glas răguşit de bas. — Firoscos mai eşti ! Învaţ-o pe nevastă-ta, nu pe mine ! — Da cu tractorul cît se ară ? Davîdov aşteptă sa se facă linişte, apoi răspunse : — Cu un tractor, să zicem cu unul de-al nostru de la uzinele „Putilov", condus de tractorişti buni şi încercaţi, poţi ara într-o zi şi într-o noapte, cu două schimburi, tot douăsprezece deseatine. Adunarea scoase exclamaţii de mirare. Unul, mai uluit, făcu : — Tii ! -— Aşa mai înţeleg şi eu. Ehei, să ari cu un armăsar ca asta... răbufni cu sete un glas şuierător. Davîdov îşi trecu palma peste buzele uscate de tulburare, apoi urmă : — Iată, noi, la uzină, facem tractoare pentru voi. Săracul sau mijlocaşul nu-şi poate cumpăra tractor. Nu-I ţine cureaua. De aceea, ca să-1 cumpere, trebuie să se unească împreună argaţii, săracii şi mijlocaşii. Tractorul e o maşină, cum ştiţi cu toţii, care lucrează în pagubă, dacă o mîi pe o fîşie de pămînt. Tractorului îi trebuie lărgime. Iar de la artelurile mici, tragi tot atîta folos cît lapte mulgi de la ţap. — Ba încă şi mai puţin ! bubui un glas gros, în rîndurile din fund. — Atunci, ce-i de făcut ? urmă Davîdov, fără să ia în seamă întreruperea. Partidul a prevăzut colectivizarea completă, ca să vă remorcheze cu tractorul şi să vă scoată din nevoi. Ce a spus tovarăşul Lenin înainte de a muri ? Numai colhozul îl scapă de sărăcie pe ţăranul muncitor. Altfel, s-a dus pe copcă... Căpcăunul de chiabur îi suge tot sîngele pînă-l seacă. Şi voi trebuie să porniţi fără şovăire pe drumul arătat. În alianţă cu muncitorii, colhoznicii au să le vină de hac la toţi chiaburii şi vrăjmaşii. Vă vorbesc pe şleau. Şi acum, sa trec la întovărăşirea voastră. E prea mică, fără putere... De aceea, treburile îi merg foarte prost. Prin asta, daţi numai apă la moara altuia... într-un cuvînt, ce mai tura- vura, de aici nu iese decît pagubă. Întovărăşirea asta trebuie să fie prefăcută în colhoz şi să ajungă sîmburele în jurul căruia se vor strînge mijlocaşii... — Stai puţin, să spun şi eu o vorbuîiţă ! zise ridicîndu-se Diomka Uşakov, cel saşiu şi ciupit de vărsat, care fusese cîtăva vreme membru al întovărăşirii. — Cere întîi cuvîntul şi pe urmă glăsuieşte ! îl dăscăli aspru Nagulnov, care stătea la masă, alături de Davîdov şi de Andrei Razmiotnov.
23
— Vorbesc eu şi fără să cer cuvîntul ! răspunse Diomka şi îşi încrucişă atît de tare ochii, încît parcă se uita în acelaşi timp şi la prezidiu şi la cei din adunare. Da oare de ce, să avem iertare, am lucrat în pagubă şi am ajuns o povară pentru Puterea sovietică ? De ce, mă rog, am trăit din mila cooperativei de credit ? Din pricina drăguţului de preşedinte al întovărăşirii ! Din pricina lui Arkaşka Menok. — Spui minciuni ca un „element" ! („Element" — prescurtare de la „element duşmănos" - n.r.) răsună în rîndurile din fund un glas piţigăiat de cocoşel. Şi Arkaşka, dînd din coate, îşi făcu loc spre masa prezidiului. — Am s-o dovedesc ! Diomka păli, ochii i se apropiară de rădăcina nasului. Fără să ia în seamă că R.azmiotnov bătea în masă cu pumnul ciolănos, el se întoarse spre Arkaşka : Nu scapi tu cu una, cu două ! N-am sărăcit fiindcă eram prea puţini în colhoz, ci din pricina schimburilor tale ! Iar pentru „element", am să mă răfuiesc cu tine, după toată asprimea legii ! N-ai schimbat buhaiul pe o motocicletă fără să întrebi pe nimeni ? Da, ori ba ? Cui i-a trăsnit prin cap să schimbe găinile ouătoare cu... — Iar tai piroane ! se apără din mers Arkaşka. — Nu te ţineai de noi să dăm pe o trăsurică trei berbeci bătuţi şi o viţică ? Negustor de piei de cloşcă ! Asta eşti ! zise, triumfător, Diomka. — Potoliţi-vă ! Ce vă încăieraţi ca nişte cocoşi ? încercă Nagulnov să-i înduplece. Muşchii feţei începură să-i joace sub pielea care i se înroşise. — Cer cuvîntul, în ordinea înscrierii ! se rugă Arkaşka, ajuns în sfîrşit lîngă masă. Îşi strînse în pumn bărbuţa bălaie şi era gata să înceapă, cînd Davîdov îl dădu în lături. — Să isprăvesc eu... acum, te rog, lasă-mă să vorbesc... Aşa că, după cum vă spuneam, tovarăşi, numai colhozul poate să ne... — N-avem nevoie de agitaţie ! Noi intrăm în colhoz, cu măruntaie cu tot, îl întrerupse partizanul Pavel Liubişkin, care şedea lîngă uşă. — Sîntem pentru colhoz ! — Laolaltă prinzi mai multă putere ! — Numai să se lucreze cu cap ! Liubişkin acoperi strigătele tuturor. Se ridică de pe scaun, îşi scoase căciula mohorîtă : înalt, lat în spate, astupă toată uşa. — Ciudat om mai eşti! Ce faci agitaţie pentru Puterea sovietică ? Noi doar am pus-o aici în picioare pe vremea războiului civil şi am sprijinit-o cu umerii, ca să nu se clatine. Ştim ce-i acela colhoz şi sîntem gata să intrăm în el. Daţi-ne maşini! zise el, întinzîndu-şi palma aspră. Tractorul e bun lucru, nici vorbă: da voi, muncitorii, aţi făcut prea puţine. De aceea vă cam ocărîm ! N-ai de ce să te apuci, aici e buclucul. Dacă lucrezi cu boii, cu o mînă ţii cornul plugului, iar cu cealaltă îţi ştergi lacrimile. Pentru asta n-ai nevoie de colhoz. înainte de înfiinţarea colhozurilor, mă gîndeam să trimit lui Kalinin o scrisoare, rugîndu-l să ajute plugarii, pentru a porni spre o viaţă nouă. Căci în anii de la început era ca şi pe vremea vechiului regim : plăteşte-ţi dările la stat, iar încolo — trăieşte cum ştii. Ce rost mai are Partidul Comunist Rus ? Ei, de învins am învins noi ; dar după aceea ce urmează ? Iarăşi ca-n vremea veche ? Umblă după plug, dacă ai ce înjuga. Da dacă n-ai ? Nu-ţi rămîne decît să întinzi mîna la uşa bisericii, sau să te pui la pîndă sub pod, cu o măciucă. S-a dat voie bogătanilor să ia în arendă pămînt şi să năimească argaţi... Aşa spunea oare revoluţia ? Aţi legat-o la ochi ! Dacă întrebi : „Pentru asta am luptat?" atunci slujbaşii, care nici n-au mirosit praful de puşcă,
24
îşi bat joc de vorbele acestea, iar îndărătul lor se hlizesc tot felul de ticăloşi albi ! Nu, frate, tu lasă-te de cuvîntări ! Am auzit noi mulţe vorbe frumoase. Tu dă-ne maşina pe datorie sau pe grine, dar nu un bucker sau un plug din acelea uşoare, ci o maşină bună ! (Bucker — plug pentru arătură superficială - n.r.)Dă-ne tractorul despre care ne-ai vorbit. Adică de ce am căpătat eu asta ? încheie el şi păşi spre masă, drept peste genunchii celor ce şedeau pe bănci. Lîngă masă, îşi ridică poala cămăşii, ţinînd-o pe piept cu bărbia. Pe pîntecele-i smead şi pe şold, se vedeau nişte cicatrice groaznice, care-i zbîrciseră pielea. De ce am căpătat darul ista de la cadeți ? (cadeți ― membri ai partidului constituţional democrat, reacţionar, în Rusia ţaristă - n.r.) — Neruşinatule ! încaltea, de ce nu ţi-ai dat nădragii jos ? ţipă piţigăiat, mînioasă foc, văduva Anisia, care şedea lîngă Diomka Uşakov. — Ai fi vrut ? zise Diomka, şi îşi încrucişă dispreţuitor ochii asupra ei. — Tacă-ţi gura, mătuşă Anisia ! Nu mi-i ruşine să-mi arăt rănile faţă de un muncitor. Să vadă şi el! Că, dacă am să duc şi mîine acelaşi trai ca acum, apoi tot un drac, n-o să am cu ce acoperi toată comedia asta l Şi aşa nu mi-a rămas din nădragi decît numele. Ferească sfîntul să trec ziua pe lîngă vreo fată, că trage o spaimă de moarte ! În spate, porniră şoapte şi izbucniră hohote de rîs. Liubişkin îşi roti privirea aspră împrejur şi iarăşi se auzi pîlpîitul potolit al lămpii. — Pesemne m-am bătut cu cadeţii (Aici în sensul de gardişti albi - n.r. ruse) ca bogătanii să trăiască iarăşi mai bine decît mine. Ei să măhînce plăcinte, iar eu pîine cu ceapă ? Aşa să fie, tovarăşe muncitor ? Nu-mi mai face cu ochiul, Makar ! Vorbesc numai o dată pe an ; mie mi-i îngăduit să vorbesc aşa! — Zi-i înainte, îi spuse Davîdov făcîndu-i semn cu capul. — Îi zic mai departe. Am semănat anul acesta trei deseatine de grîu. Am trei copilaşi, o soră schiloadă şi nevasta bolnavă. Am predat eu grîu cît se cuvenea după plan ?... Spune, Razmiotnov ! — Ai predat, dar nu mai fă atîta gălăgie. — Ba am să fac. Da chiaburul Frol Rvanîi... mama lui... — Ei, ei! şi Nagulnov bătu cu pumnul în masă. — Frol Rvanîi a predat cît scrie în plan ? Nu-i aşa că n-a predat ? -— Apoi, tocmai pentru asta l-a şi amendat judecata şi i s-au luat grînele, se băgă în vorbă Razmiotnov, cu ochii strălucitori, ascultîndu-l cu o vădită plăcere. „Acum aş vrea să te văd aici, melcule !" îşi aminti Davîdov de secretarul comitetului raional. — Ei, şi anul ista tot Frol Ignatici are să fie ! Iar la primăvară are să vie să mă năimească din nou — şi Liubişkin îşi trînti căciula neagră la picioarele lui Davîdov. Ce-mi tot vorbeşti de colhoz ? ! Tăiaţi mai întîi vinele chiaburului, pe urmă mergem cu toţii ! Daţi-ne maşinile iui, boii lui, puterea lui, atunci da, zic şi eu, avem să fim deopotrivă ! Deocamdată, aud numai vorbe şi iar vorbe. „Să-l nimicim pe chiabur !" iar el creşte din an în an, ca brusturele, şi are să ne întunece şi soarele. — Dă-ne averea lui Frol. Că ne-o schimbă Arkaşka Menok pe vreun iroplan, se amestecă Diomka. — Hă, hă, hă. — Asta a nimerit-o bine ! — Vă iau martori pentru ocară ! — Ptiu l Nu ne lăsaţi să ascultăm. Sst !
25
— Ce naiba nu vă astîmpăraţi odată, diavolilor ? — Ia mai tăceţi din gură !... Davîdov izbuti cu greu să potolească zgomotul stîrnit. — Tocmai asta-i politica partidului nostru! Atunci, de ce să baţi apa în piuă ? Pe chiaburi trebuie să-i nimicim ca clasă, iar averea lor s-o dăm colhozului. Hotărît ! Degeaba ţi-ai trîntit căciula sub masă, tovarăşe partizan. Capul tău o să mai aibă nevoie de dînsa. Pămîntul n-are să mai fie arendat, nici oamenii năimiţi ca argaţi. Pînă acum am fost nevoiţi să-i răbdăm pe chiaburi. Ne dădeau mai multe grîne decît colhozurile. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Tovarăşul Stalin a făcut bine socoteala cînd a spus : să-i înlăturăm pe chiaburi! Averea lor s-o dăm colhozurilor... Te plîngeai că n-ai maşini... S-au dat colhozurilor cinci sute de milioane de ruble, ca să mai prindă putere. Ce zici de asta ? Ai auzit de aşa ceva ? Atunci, de ce atîta vorbă de claca ? Mai întîi trebuie să înjghebezi colhozul şi numai după aceea să te îngrijeşti de maşini. Pe cînd tu vrei să cumperi hamurile, şi după aceea, pe măsura lor, să-ţi alegi calul. De ce rîzi ? Aşa-i, cum îţi spun eu. — Întinde-o, Liubişkin, cu dosul înainte ! — Hă, hă... — Apoi noi vrem să intrăm cu dragă inimă în colhoz ! — Vorba ceea cu hamurile... a adus-o bine... — Chiar şi în ia-seară ! — Înscrie-ne chiar acum ! — Duceţi-ne, să-i zdrobim odată pe chiaburi. — Cine se înscrie în colhoz să ridice mîna, propuse Nagulnov. La numărătoarea mîinilor ieşiră treizeci şi trei. Cineva, din zăpăceală, ridicase amîndouă mîinile. Din pricina căldurii, Davîdov îşi scoase paltonul şi haina, îşi desfăcu gulerul cămăşii ; aşteptă, zîmbind, să se potolească larma. — Sînteţi oameni cu mintea luminată... hotărît! Dar credeţi că, o dată intraţi în colhoz, treaba-i gata ? Nu, nu-i destul ! Voi, sărăcimea, sînteţi sprijinul Puterii sovietice. Voi, lăstari plini de sevă, pe lîngă că intraţi voi înşivă în colhoz, trebuie să trageţi în urma voastră şi inima şovăitoare a mijlocaşului ! — Da cum să-l tragi, dacă nu vrea ? Ce, îi bou, să-l legi cu frînghia de coarne şi să-l duci după tine ? zise Arkaşka Menok. — Fă-l să înţeleagă ! Ce fel de luptător eşti pentru dreptatea noastră, dacă nu-l poţi convinge pe altul ? Mîine se ţine adunarea. Votează tu „pentru", dar convinge-l şi pe vecinul mijlocaş să facă la fel. Acum să trecem la dezbaterea chestiei chiaburilor. Rămîne să hotărîm dacă-i izgonim din ţinutul Caucazului de nord ; iar dacă nu, ce să facem cu dînşii ? — Să-i trimitem de aici! — Să-i tăiem din rădăcină ! — Nu, mai bine să-i smulgem cu rădăcină cu tot, decît să-i tăiem din rădăcină, îl îndreptă Davîdov, şi spuse lui Razmiotnov: Citeşte lista chiaburilor. Vom trece chiar acum la aprobarea deschiaburirii lor. Andrei scoase dintr-o geantă o foaie de hîrtie şi o înmînă lui Davîdov. — Frol Damaskov. I se cuvine pedeapsa asta proletară ? Toate mîinile se ridicară deodată în sus. însă la numărătoare, Davîdov văzu că unul se abţinuse. — Nu eşti de părere ? îl întrebă Davîdov, ridicîndu-şi sprinceana presărată cu picături de sudoare.
26
— Mă abţin, răspunse scurt un cazac domol, cu figura ştearsă, care nu votase. — De ce ? îl cercetă Davîdov. — Fiindcă-i vecinul meu şi mi-a făcut mult bine. Iată de ce nu pot ridica mîna împotriva lui. — Părăseşte numaidecît adunarea ! porunci Nagulnov, cu glas tremurător, ridicîndu-se parcă în scări. — Nu, nu merge aşa, tovarăşe Nagulnov, îl întrerupse aspru Davîdov. Nu pleca, cetăţene ! Lămureşte-ţi purtarea ! După tine, Damaskov e chiabur, ori nu ? — Nu mă pricep în treburile astea. Eu nu ştiu carte. Daţi-mi voie, vă rog, să părăsesc adunarea. — Ba nu. Arată-ne ce milostenii ai primit de la dînsul. — Totdeauna m-a ajutat, îmi dădea boii, îmi împrumuta seminţe... şi cîte şi mai cîte... Da eu nu vînd stăpînirea. Eu sînt pentru stăpînire... — Te-a rugat să te pui pentru dînsul ? Te-a mituit cu bani sau cu grîne ? Mărturiseşte, nu te teme ! intră în vorbă Razmiotnov. Spune odată, ce ţi-a făgăduit ? adăugă şi zîmbi stînjenit fiindu-i ruşine pentru omul acesta, şi din pricina întrebărilor lui, fără ocol. — Da poate nu mi-a făgăduit nimic. Tu de unde ştii ? — Minţi, Timofei ! Eşti un vîndut şi, va să zică, slugoi la chiabur ! strigă cineva din sală. — Spuneţi-mi cum vreţi, n-am ce vă face... Davîdov îl întrebă, ca şi cum i-ar fi pus cuţitul la gît : — Eşti pentru Puterea sovietică, ori pentru chiaburi ? Cetăţene, nu fă de ruşine clasa săracilor. Spune adunării curat : cu cine ţii ? — Ce să ne mai batem capul cu dînsul ! îl întrerupse mînios Liubişkin. Cu o sticlă de votcă, îl cumperi cu zdrenţe cu tot. Măi, Timofei, mi-i şi silă să mă uit la tine ! Timofei Borşciov, cel ce nu votase, răspunse în sfîrşit, cu prefăcută umilinţă : — Sînt pentru stăpînire, ce vă legaţi de mine ? Numai neştiinţa m-a încurcat... La cea de a doua votare, el ridică mina, dar fără chef. Davîdov îşi notă, pe scurt, în carnet : „Timofei Borşciov e îmbrobodit de duşmanul de clasă ! Trebuie prelucrat !" Adunarea trecu pe listă, într-un glas, încă patru gospodării chiabureşti. Dar cînd Davîdov citi „Tit Borodin" şi adăugă: „Cine-i pentru ?" adunarea, încurcată, tăcu. Nagulnov, stînjenit, schimbă o privire cu Razmiotnov. Liubişkin se puse să-şi şteargă cu căciula sudoarea de pe frunte. — De ce tăceţi ? Ce-i ? şi Davîdov, nedumerit, se uită la oamenii care şedeau rînduri-rinduri ; dar, neîntîlnind nici o privire, îşi îndreptă ochii spre Nagulnov. — Uite despre ce-i vorba, începu acesta cu un ton nehotărît, Borodin ista sau Titok, cum îi zicem noi, a intrat voluntar în Gărzile Roşii, în 1918, împreună cu noi. Era de neam sărac şi s-a bătut straşnic. A fost rănit şi a primit un ceas de argint, drept cinstire pentru purtarea lui din timpul Revoluţiei. Şi să vezi, tovarăşe muncitor, cum ne-a rănit el inima ! Cînd s-a întors acasă, s-a apucat de gospodărie, cum îşi înfige dulăul colţii într-un stîrv... A început să se îmbogăţească, cu toate că noi îl povăţuiam... Muncea zi şi noapte, părul îi crescuse vîîvoi, umbla vara şi iarna numai în nişte nădragi de pînză de in. S-a procopsit cu trei perechi de boi şi c-o vătămătură, ridicînd greutăţi prea mari. Şi
27
tot nu-i ajungea ! A prins a năimi cîte doi-trei argaţi. Şi-a înjghebat o moară de vînt, şi-a cumpărat o locomobilă cu aburi, de cinci cai putere, şi-a întocmit şi o presă de ulei... s-a pus pe negustorie de vite. Nici el nu prea mînca, dar argaţii umblau mai mult flămînzi, cu toate că munceau cîte douăzeci de ceasuri pe zi ; încă şi noaptea se sculau de vreo cinci ori, să dea fîn la cai, să rînească sub vite. L-am chemat de multe ori la celulă şi la soviet. Am căutat să-i ruşinăm, dojenindu-1. Ii spuneam : „Leapădă-te, Tit, de toate astea!. Nu te pune în calea scumpei noastre Puteri sovietice ! Doar pentru dînsa ai suferit şi tu pe fronturi, împotriva albilor..." Nagulnov oftă şi îşi dădu mîinile în lături : Da ce poţi să faci, dacă intrase necuratul într-însul ? Îl mistuie lăcomia de a stăpîni, îi chemam din nou, îi aminteam luptele şi suferinţele comune, cercam să-l înduplecăm, îl ameninţam că-l facem una cu pămmtul dacă ni se pune în drum, dacă ajunge burjui şi nu vrea să aştepte revoluţia mondială. — Mai pe scurt! îl rugă nerăbdător Davîdov. Glasul lui Nagulnov tremură şi scăzu. — Despre asta nu se poate vorbi mai pe scurt. E o durere care ne sîngerează inima... El, adică Titok, ne răspunde : „Eu ascult de porunca Puterii sovietice : sporesc însămînţările. Iar cît priveşte argaţii, legea îmi dă dreptul să-i ţin : nevastă-mea e bolnavă. Nu eram nimic, şi azi sînt totul, lumea-i a mea, de aceea am şi luptat. Da şi Puterea sovietică, zice, nu se sprijină pe d-alde voi. Eu, cu braţele mele, îi dau de rumegat, pe cînd voi, numai vă fîţîiţi cu geanta subsuoară. Vă cunosc eu, pînă-n măduva oaselor !" Cînd îi vorbim de război şi de greutăţile purtate împreună, îi tremură, cîteodată, o lacrimă în gene ; da el n-o lasă să curgă în voie, îşi întoarce capul în altă parte, îşi zăvorăşte inima cu şapte lăcăţi şi ne spune: „Ce-a fost, a fost!" I-am ridicat dreptul de vot. El a început să stăruie în dreapta şi în stînga. A trimis jalbe la ţinut şi la Moscova. După cîte mă pricep, posturile de vază din instituţiile centrale sînt date pe mîna unor revoluţionari încercaţi, care ştiu una şi bună : o dată ce ai trădat, eşti vrăjmaş şi nu ţi se cuvine nici o cruţare! — Totuşi, fii mai scurt... — Isprăvesc îndată. N-a fost repus în drepturi şi a rămas tot aşa. Argaţilor, într-adevăr, le-a dat drumul... — Nu înţeleg : pentru ce-mi spui toate astea ? zise Davîdov, uitîndu-se ţintă în ochii lui Nagulnov. Acesta îşi plecă genele scurte, arse de soare, şi răspunse : — Iată de ce a tăcut adunarea. Am vrut numai să arăt cine ne-a fost Tit Borodin, chiaburul de astăzi, în trecutul scump tuturora. Davîdov, cu buzele strînse, se întunecă la faţă : — Ce-mi vii cu povestiri jalnice ? A fost partizan ? Cinste lui pentru asta ! A ajuns chiabur ? Ni-i duşman ! Trebuie să-1 strivim. Mai încape vorbă ? — N-am luat cuvîntul de milă. Nu tăbărî degeaba asupra mea, tovarăşe ! — Cine este pentru deschiaburirea lui Borodin ? întrebă Davîdov, şi-şi roti ochii asupra adunării. Şovăitoare, mîinile se ridicară, totuşi, una cîte una... După adunare, Nagulnov îl pofti pe Davîdov să doarmă la dînsul. — Mîine o să-ţi găsim casă, zise el şi ieşi, bîjbîind prin tinda întunecoasă a sovietului. Mergeau alături. Zăpada scîrţîia... Desfăcîndu-şi larg scurta blănită, Nagulnov începu să vorbească cu glas coborî t :
28
— M-am bucurat, dragă tovarăşe muncitor, cînd am auzit că tot pămîntul plugarilor trebuie pus laolaltă în colhoz. De mic copil, urăsc proprietatea. Tot răul vine de la ea, cum au scris, cu drept cuvînt, învăţaţii tovarăşi Marx şi Engels. Chiar sub Puterea sovietică, oamenii, ca nişte porci la troacă, se bat şi se îmbrîncesc din pricina aceleiaşi molime afurisite ! Da ce era înainte, sub vechiul regim ? Ţi-i groază să te şi gîndeşti ! Tata era cazac înstărit, avea patru perechi de boi şi cinci cai. Aveam semănături întinse : şaizeci, şaptezeci şi chiar o sută de deseatine. Eram o casă cu mulţi copii şi toţi munceam. Ne descurcam singuri. Gîndeşte-te şi dumneata : aveam trei fraţi însuraţi. Şi iată că mi-a rămas întipărită în minte o întîmplare, care m-a făcut duşman al proprietăţii. Într-o zi, porcul vecinului a intrat la noi în grădina de zarzavat şi a stricat cîteva cuiburi de cartofi. Mama 1-a văzut, a luat dintr-un ceaun o cană de apă clocotită şi mira spus : „Makarka, alungă-l, că eu am să mă aţin la portiţă". Aveam pe atunci vreo doisprezece ani. Bineînţeles, l-am fugărit pe nenorocitul acela de porc. Mama l-a opărit cu apă clocotită. Părul parcă a început să-i fumege. Porcul a crăpat. Vecinul a prins pică pe noi. Peste o săptămînă ne-au ars pe cîmp douăzeci şi trei de clăi de grîu. Tata a înţeles cine a făcut isprava asta, nu 1-a răbdat inima şi l-a dat în judecată. S-a iscat o duşmănie între dînşii că nu se mai puteau vedea în ochi unul pe altul ! Numai un păhăruţ, două să fi băut, şi bătaia era gata ! S-au judecat ei aşa vreo cinci anişori, pînă au ajuns şi la moarte de om... în cîşlegi, feciorul vecinului a fost găsit ucis pe arie. Avea pieptul străpuns cu furca, în cîteva locuri. Am înţeles eu, după unele semne, că treaba asta o făcuseră fraţii mei. S-au pornit cercetări : ucigaşul însă n-a fost descoperit. S-a încheiat un proces-verbal precum că flăcăul a fost omorît la beţie. Atunci am plecat de acasă şi m-am tocmit argat. Apoi m-a prins războiul. Stăteam uneori culcat la pămînt... Neamţul bătea în noi cu obuze de cele grele : fum negru, amestecat cu pămînt, se ridica pînă-n nori. Şedeam şi-mi ziceam : „Pentru cine, pentru avutul cui îndur eu spaima morţii ?" Da, singur, de frica obuzelor, îmi venea să mă prefac în cui şi să mă înfig în pămînt, pînă la floare. Of, mămulico, ce grozăvie era ! Mi-au venit la nas şi gaze, am fost otrăvit. Şi acum mi-i greu să sui dealul, nu mă mai ţine răsuflarea, sîngele mi se urcă la cap, nici nu mă pot urni din loc. Pe front, m-au luminat nişte oameni cu scaun la cap şi m-am întors bolşevic. In timpul războiului civil, cîte năpîrci n-am tăiat, fără cruţare ! La Kastornaia am suferit o contuzie. De atunci, am rămas cu „ducă-se pe pustii". Iar acum, semnul acesta — Nagulnov îşi puse pe decoraţie palma uriaşă, în timp ce, în glas, îi tremurau note noi, pătrunse de o ciudată duioşie — semnul acesta îmi încălzeşte azi inima. Eu, dragă tovarăşe, mă simt acuma ca pe vremea războiului civil : parcă-s pe poziţie... Să ne facem luntre şi punte, să-i atragem pe toţi în colhoz. Să ne apropiem din ce în ce mai mult de revoluţia mondială. — Îl cunoşti bine pe Tit Borodin ? îl întrebă Davîdov, păşind gînditor. — Cum nu ! Am fost prieteni, dar ne-am despărţit, tocmai fiindcă el ţine din cale afară la avere. în 1920, am fost împreună la potolirea unei răscoale a chiaburilor, într-o plasă din ţinutul Doneţului. Două escadroane şi o unitate cu misiune specială pentru lupta cu contrarevoluţia au pornit la atac. Dincolo de sat, au rămas mulţi răsculaţi, căzuţi sub sabie. Noaptea, iată că vine Titok acasă, ducînd cîteva boccele. Cînd le-a scuturat, s-au risipit pe jos opt picioare retezate. „Ai înnebunit!... i-a spus un tovarăş. Cară-te de-ndată cu astea de-aici !" Iar Tit i-a răspuns : „N-au să se mai răscoale ticăloşii ! Iar mie au să-mi prindă bine pentru mai multe perechi de cizme. Am să-mi încalţ toată casa." A pus picioarele pe
29
cuptor să se dezgheţe ; apoi a început să le descalţe. Descosea turetcile cu sabia, ca să le scoată mai uşor. A dus apoi picioarele goale şi le-a vîrît într-o şiră de paie. „Le-am înmormîntat !" a spus el. Dacă am fi aflat atunci de istoria asta, l-am fi împuşcat pe loc, ca pe-o năpîrcă. Da, tovarăşii nu l-au pîrît. Mai pe urmă, l-am descusut eu, dacă-i adevărat. „Aşa a fost, zice, nu puteam să le scot, că se înţepeniseră de ger ; atunci le-am retezat cu sabia. Sînt ciubotar şi parcă mă durea inima să las să putrezească în pămînt bunătate de cizme. "Acuma însă, zice, şi pe mine mă apucă groaza. Noaptea, mă trezesc cîteodată şi o rog pe femeia mea să-mi facă loc la perete, că mi-i frică la marginea patului..." Ei, am ajuns şi-acasă. Nagulnov intră în ogradă. Clampa uşii zdrăngăni. Capitolul V Andrei Razmiotnov a plecat la oaste în 1913, petrecut de toţi ai lui. După rînduiala de pe vremea aceea, trebuia să facă armata cu calul său. N-avea însă cu ce să cumpere, nu numai calul, dar nici echipamentul trebuitor unui cazac. Moştenise de la răposatul său tată numai o sabie, cu teacă roasa, fără luciu, rămasă de la bunicul. Cît o trăi, Andrei n-o să uite amărăciunea umilinţei îndurate ! La adunarea staniţei, bătrînii hotărîră să-l trimită la oaste pe socoteala obştei : i-au cumpărat un căluţ ieftin, roib, o şa, două mantale, două perechi de pantaloni, cizme... Bătrînii i-au spus lui Andrei : „Te trimitem, Andriuşka, pe socoteala obştei. Vezi, nu uita bunătatea noastră, să nu ne faci staniţa de ruşine, slujeşte ţarul, aşa cum se cuvine..." La întreceri, feciorii cazacilor bogaţi se făleau cu caii lor de preţ, care se trăgeau din herghelia Korolkov sau cu armăsarii de rasă de la Provalie, cu şeile scumpe, cu căpestrele bătute în argint, cu straiele lor nou-nouţe... Staniţa luă în primire lotul lui Andrei şi îl dădu în arendă tot timpul cît el se bătu pe fronturi, apărînd bogăţia şi viaţa îndestulată a altora. Pe frontul german, Andrei dobîndi de trei ori crucea „sfîntului Gheorghe". Trimitea regulat nevestei şi mamei prima de decorat. Din asta trăia bătrina lui mamă, împreună cu nora. Cam tîrziu putu el să-i îndulcească bătrîneţele amărîte de lacrimi. Spre sfîrşitul războiului, nevastă-sa se tocmi, de cu toamnă, la treierat, strinse cîţiva bănuţi şi plecă pe front, să-şi vadă bărbatul. Regimentul 11 de cazaci de pe Don, din care făcea parte Andrei, era în refacere. Femeia stătu acolo zile numărate. Petrecu în braţele bărbatului cîteva nopţi, care se mistuiră repede, ca fulgerările din zare, în timpul verii. Dar, parcă multă vreme se cere pentru păcatul unei păsărele, pentru fericirea unei femei însetate de dor ? Se întoarse de acolo cu ochii luminoşi şi, după sorocul cuvenit, fără un ţipăt sau o lacrimă, născu de-a dreptul pe o arătură, pe neaşteptate, un băieţaş care semăna leit cu Andrei. In 1918, Razmiotnov veni la Gremeaeii-Log pentru scurtă vreme. Stătu în sat puţin timp. Drese proptelele înfurcite şi căpriorii putrezi de la şură, ară două deseatine de pămînt şi, după aceea, într-o bună zi, începu să-şi alinte feciorul, jucîndu-se cu dînsul de dimineaţa pînă seara. Îl aşeza călare pe ceafa-i groasă care mirosea a sudoare de soldat, şi alerga prin casă rîzînd. Văzînd cum i se adună lacrimi în colţul ochilor limpezi, care aveau de obicei o căutătură răutăcioasă, femeia păli : „Andriuşa, nu cumva te duci ?" „Mîine ; pregăteşte-mi de-ale gurii !"
30
A doua zi, Razmiotnov, Makar Nagulnov, Liubişkin, din regimentul căzăcesc de gardă, Tit Borodin şi încă opt cazaci întorşi de pe front se adunară dis-de-dimineaţă în faţa casei lui Andrei. Caii înşeuaţi, de toate culorile, îi duseră dincolo de moara de vînt. Şi multă vreme se învolbură pe şleah colbul uşor al primăverii, ridicat de copitele cailor cu potcoave de vară. În ziua aceea, stoluri de gîşte sălbatice şi de cocori cu aripi negre zburau de la miazăzi spre miazănoapte, fără un ţipăt, fără glas, trecînd repede pe deasupra satului Gremeacii-Log şi a apelor revărsate, peste stepă, pe toată întinderea albastră, în înălţimile largi şi pustii. La Kamenskaia (Fostă staniţâ, acum oraşul Kamensk-Şahtinski - n.r.ruse) Andrei se despărţi de tovarăşi îndreptîndu-se cu una din unităţile lui Voroşilov spre Morozovskaia2—Ţariţîn (Morozovskaia ― fostă staniţă, acum oraşul Morozovşk - n.r.ruse). Makar Nagulnov, Liubişkin şi ceilalţi ajunseră la Voronej. Peste trei luni, la Krivaia Muzga, Andrei, uşor rănit de schija unei grenade, se întîlni din întîmplare, la ambulanţa sanitară, cu un om din părţile lui. Află că, după sfărîmarea detaşamentului lui Podtiolkov la Gremeacii-Log, nişte cazaci albi din acelaşi sat cu el, vrînd să se răzbune împotrivă-i fiindcă trecuse de partea roşiilor, îşi bătuseră joc în chip sălbatic de nevastă-sa. Aflase de asta tot satul; iar Evdokia, neputînd suferi ruşinea asta mare, îşi făcuse seama. ...O zi geroasa. Sfîrşitul lui decembrie. În Gremeacii- Log, casele, şurile, gardurile de nuiele, copacii stăteau sub podoaba albă a promoroacei. După deal departe, bătălia era în toi. Tunurile generalului Guselşcikov bubuiau surd. Spre seară, Andrei, pe un cal în spume, intră la galop în sat. Ţinea minte totul. N-avea decît să-şi închidă ochii şi să se lase purtat de fuga năvalnică a amintirilor, spre trecut. Portiţa şcîrţîi. În ogradă, cu răsuflarea tăiată, îşi duse de căpăstru calul, care se clătina de oboseală. Mama îi ieşi fuga înainte, din tindă, cu capul gol. Ah, cum i-au străpuns auzul bocetele bătrînei după moartă ! —- Dragul ma-a-mei ! I s-au închis pe veci o-chi-şo-rii senini !... Parcă intrase într-o ogradă străină. Şi-a legat calul de pannaclîcul pridvorului şi a dat buzna în casă. Cu ochi ca de mort, duşi în fundul capului, a cercetat odaia pustie, leagănul gol. — Dar copilul unde-i ? Mama şi-a ascuns faţa în şorţ. A clătinat numai din capul sur, cu părul rar. I-a smuls cu greu răspunsul : . — Nu ţi-am putut scăpa îngeraşul ! O săptămînă după Duniuşka... de scarlatină. — Nu ţipa... Ah, de-aş putea vărsa măcar o lacrimă ! Cine şi-a bătut joc de Evdokia ? — Anikei Deviatkin a tîrît-o pe arie... Pe mine, m-au bătut cu biciul... A chemat pe flăcăi. A lovit-o cu teaca peste mînuţele ei albe. S-a întors toată neagră... Numai ochii îi rămăseseră în cap... — E-n sat ? — Nu. A plecat. -— Este cineva de-ai lui acasă ? -— Nevastă-sa şi bătrînul. Andriuşa, să nu-i pedepseşti ! Nu răspund ei pentru păcatul altuia... — Tu !... Tu vrei să mă înveţi ?! Andrei se întunecă la faţă. Simţi cum i se taie răsuflarea. Îşi sfîşie cheotorile mantalei, gulerul tunicii şi al cămăşii. îşi lipi de ceaunul cu apă pieptul gol,
31
costeliv, şi bău, muşcînd cu dinţii marginea de schijă. Pe urmă, se sculă şi întrebă, fără să-şi ridice ochii : — Măicuţă ! A lăsat pentru mine vreun cuvînt înainte de a-şi da sufletul ? Mama se îndreptă spre ungherul din faţa ei şi scoase, de după icoane, o bucată de hîrtie îngălbenită. Cuvintele lăsate cu limbă de moarte răsunară, rostite parcă de glasul ei : „Andriuşenka, dragul meu ! M-au spurcat, blestemaţii, şi-au bătut joc de mine şi de dragostea ce-ţi port. N-am să te mai privesc şi n-am să mai văd lumina zilei. Nu mă lasă sufletul să trăiesc cu o boală urîtă. Andriuşenka, floricica mea dragă ! Noapte după noapte nu mai dorm şi-mi ud perna cu lacrimi. Dragostea noastră mi-o amintesc şi n-am s-o uit nici pe ceea lume. Mă doare inima numai după copil şi după tine... că viaţa împreună şi dragostea ne-au fost aşa de scurte! Cînd ţi-i aduce altă femeie în casă, o rog, în numele lui dumnezeu, să aibă milă de băieţaşul nostru. Să-ţi fie şi ţie milă de orfanul meu ! Spune mamei să-i dea surioarei fustele şi şalurile mele şi bluzele. Ea-i fată de măritat : au să-i trebuiască..." Andrei ajunse în goană la casa lui Deviatkin. Descălecă, trase sabia din teacă şi se aruncă în pridvor. Văzîndu-l, tatăl lui Anikei Deviatkin, un bătrîn înalt, cu părul alb, îşi făcu cruce şi îngenunche înaintea icoanelor. — Andrei Stepanîci ! atît apucă să spună şi-şi plecă fruntea la picioarele lui Andrei. Nu rosti nici un cuvînt mai mult, nici nu-şi mai ridică din pămînt chelia trandafirie. — Ai să-mi răspunzi pentru fiul tău !... Andrei apucă cu stînga barba albă a bătrînului, izbi uşa cu piciorul şi, ca o furtună, îl tîrî în pridvor. Bătrîna căzu în nesimţire lîngă cuptor. Nora lor, nevasta lui Anikei, îşi strînse copiii grămadă (erau de toţi şase) şi, bocindu-se, se repezi în pridvor. Alb, ca un ciolan lins de vînturi, Andrei cu un umăr scos înainte îşi ridică sabia deasupra gîtului lui Deviatkin, cînd, deodată, o droaie de copii mucoşi — şi mai mari şi mai mici, cu plînsete, ţipete şi urlete — începură să-i furnice printre picioare. — Taie-i pe toţi ! Toţi sînt ţînci din sămînţa lui Anikei. Taie-mă şi pe mine ! ţipă Evdokia, nevasta lui Anikei, şi se năpusti asupra lui Andrei, desfăcîndu-şi cămaşa roză ; sînii uscaţi şi zbîrciţi i se bălăbăneau. Iar la picioarele lui Andrei, viermuiau plozii, care de care mai mărunt... Se dădu înapoi, se uită sălbatic împrejur şi îşi vîrî sabia în teacă. Se îndreptă spre cal, poticnindu-se la fiecare pas, pe loc drept. Bătrînul se ţinu de dînsul pînă la portiţă, plîngînd de bucurie şi de spaima prin care trecuse. Căută să-i cadă înainte şi să-i sărute scara şeii; dar Andrei, cu o strîmbătură de scîrbă, îşi trase piciorul şi spuse cu glas răguşit : — Ai avut noroc de copilaşi !... Acasă, se puse pe băut basamac, trei zile şi trei nopţi în şir. Plîngea beat. A doua noapte, dădu foc şurii în care se spînzurase de o grindă Evdokia. A patra zi, buhăit şi groaznic la faţă, îşi luă liniştit rămas bun de la maică-sa ; strîngîndu-i capul la piept, ea îi văzu, pentru întîia oară, fire albe în moţul lui bălai. Peste doi ani, Andrei se întoarse în Gremeacii-Log de pe fronul polonez. Mai petrecu un an prin ţinuturile Donului de Sus, cu un detaşament de colectare. Pe urmă, se apucă de gospodărie. Mama îl sfătuia adesea să se însoare; el nu-i răspundea niciodată. Într-un rînd, ea stărui îndeosebi să capete un răspuns :
32
— Însoară-te, Andriuşa ! Nu mă mai ţin puterile să umblu cu ceaunul. Orice fată te-ar lua cu drag. Ei, la care să trimitem peţitori ? — Nu mă însor, mămucă... nu mai stărui ! — O ţii una şi bună ! Uite, te-a bătut bruma pe la tîmple. Cît ai să te mai gîndeşti ? Pînă ai să fii alb de tot ? De maică-ta nici nu-ţi pasă ! Şi eu, care mă gîndeam să-mi legăn nepoţeii... Am şi adunat părul de la două capre să împletesc copilaşilor ciorăpiori... Să-i spăl, să-i scald ; asta mi-i treaba ! Mi-i greu să mai mulg vaca ; nu mă mai ascultă degetele. Şi izbucni în plîns. Ce căpcăun am născut ! Se încăpăţînează ca un catîr : doar pufneşte. De ce taci, necuratule ? Andrei îşi luă căciula şi, tăcut, ieşi din casă. Dar bătrîna nu se lăsa cu una, cu două. Începură vorbe cu vecinele, şoapte, sfaturi... Andrei, posomorit, dădea acelaşi răspuns : — După Evdokia nu mai aduc pe nimeni în casă. Necazul ei de mamă o făcu să se întoarcă împotriva nurorii moarte. — L-a vrăjit, şerpoaica ! spunea ea bătrînelor cu care se întîlnea pe vreo ulicioară lăturalnică, sau cu care şedea pe înserate la taclale prin vecini. Ea s-a spînzurat, iar lui îi ia viaţa. Nu vrea altă nevastă. Da mie parcă mi-i uşor ? Ehei, soro ! Mă uit la nepoţii altora şi mă îneacă lacrimile. Alte bătrîne au bucurie şi mîngîiere. Numai eu stau singură ca ţîncul pămîntului în vizuină... În acelaşi an, Andrei se încurcă cu Marina, văduva vagmistrului Mihail Poiarkov, căzut lîngă Novocerkask. Marina împlinise în toamna aceea patruzeci de ani. Totuşi, în trupul ei plin şi vînjos, ca şi pe faţa smeadă, mai păstra frumuseţea care nu bate la ochi, ca frumuseţea stepei. Intr-o zi de octombrie, Andrei tocmai îi acoperea casa cu rogoz. înainte de a amurgi, ea îl chemă înăuntru. întinse repede masa, îi puse înainte o strachină cu ciorbă, îi aruncă pe genunchi un ştergar alb, înflorat, şi se aşeză în faţa lui, sprijinindu-şi în palmă obrazul colţuros. Andrei îi privea tăcut, pe furiş, capul mîndru, cu un coc mare, negru şi lucios. Avea un păr des, aspru la înfăţişare, ca o coamă de cal, dar care i se cîrlionţa, pe lîngă urechile mititele, neastîmpărat şi pufos, ca la copii. Marina îl privea drept în faţă, mijindu-şi uşor ochii negri, puţin oblici, prelungi ca migdala. — Să-ţi mai torn ? îl întrebă ea. — De ce nu, se învoi Andrei şi-şi şterse cu palma mustaţa bălaie. Era gata să înceapă iarăşi a mînca. Marina i se aşeză din nou în faţă, ţintuindu-l cu o privire ascuţită, parcă în aşteptare. Fără să vrea, Andrei îi zări pe grumazul rotund o vinişoară albăstrie bătînd năvalnic. Cuprins deodată de tulburare, îşi puse lingura deoparte. — Ce-i cu tine ? îl întrebă ea şi sprîncenele i se ridicară, nedumerite, ca două aripi negre. — M-am săturat. Îţi mulţumesc. Vin mîine dimineaţă să isprăvesc. Marina ocoli masa. Un zîmbet îi descoperi încet şiragul dinţilor deşi. Lipindu-şi de el sînii mari şi moi, îl întrebă, în şoaptă : — Dar, poate, rămîi sa dormi Ia mine ? — Şi asta se poate, nu găsi altceva de spus Andrei, adînc tulburat. Iar Marina, ca răzbunare pentru acest răspuns neghiob, îşi înclină în semn de închinăciune boiul plin şi zise : Îți foarte mulțumesc binefăcătorule. Ţi s-a făcut milă de o biată văduvă... Şi eu, păcătoasa, care mă temeam, zicîndu-mi că poate n-ai să mă vrei...
33
Suflă repede în opaiţ. Aşternu patul prin întuneric, trase zăvorul dinspre tindă şi spuse dispreţuitor, chiar cu un pic de ciudă : — Nu prea ai sînge de cazac. Te-a făcut vreun tinichigiu din Tambov. — Cum aşa ? se înciudă Andrei şi parcă nu mai voia să-şi scoată cizma din picior. — Iac-aşa, la fel ca şi mulţi alţii. După ochi ai părea semeţ, dar te fîstîceşti în faţa unei muieri. Şi încă ai căpătat cruci la război ! Cu spelcele între dinţi, desfăcîndu-şi cozile, ea îşi urmă, nedesluşit, vorba : Iţi aduci aminte de Mişa al meu ? Era mai mic la stat decît mine. Tu-mi eşti deopotrivă, el însă părea ceva mai scund. Apoi, Mişa îmi era drag pentru curajul lui. La circiuma, nu se lăsa mai prejos faţă de cel mai tare. Chiar dacă-i umplea nasul de sînge, tot nu se da bătut. Poate de asta s-a şi prăpădit. Ştia el de ce-l iubeam... isprăvi ea cu mîndrie. Andrei îşi aminti de povestirile cazacilor din sat, care slujiseră într-un regiment cu bărbatul Marinei şi care fuseseră martorii morţii lui. Fiind în recunoaştere, el şi-a dus plutonul la atac împotriva unei patrule de ostaşi roşii, de două ori mai numeroasă, care i-au pus pe fugă cu o puşcă-mitralieră, au ucis patru cazaci, iar pe Mihail Poiarkov au izbutit să-l despartă de ai săi, căutînd să-l prindă. Trăgînd din goană şi foarte de aproape, el a ucis trei ostaşi roşii, care îl urmăreau. Ca cel mai bun soldat la exerciţiile de călărie, din regiment, Poiarkov a început să facă, cotit, tot felul de figuri, căutînd să scape de gloanţe. Şi ar fi scăpat ; dar calul a dat într-o groapă şi, căzînd, i-a rupt piciorul. Atunci a venit sfîrşitul aprigului vagmistru... . Andrei zîmbi, amintindu-şi povestirea despre moartea lui Poiarkov. Marina se culcă; respirînd des, se lipi toată de el. După jumătate de ceas, îi şopti urmînd vorba începută : — L-am iubit pe Mişka, fiindcă era îndrăzneţ, dar pe tine... uite, pe tine te iubesc aşa, fără nici o pricină... şi îşi apăsă pe pieptul lui Andrei urechea micuţă, care-i ardea. Lui i se păru că ochii ei nedomoliţi ardeau în semiîntuneric, ca focul din ochii calului nărăvaş, nedat încă la brazdă. Abia înainte de a se crăpa de ziuă, ea îl întrebă : — Vii mîine să isprăveşti acoperişul ? — Cum să nu viu ?! se miră Andrei. — Ba să nu vii... — Adică de ce ? —- Nu te prea pricepi la acoperişuri. Moş Şciukar e mai îndemînatic, izbucni ea în rîs. Te-am chemat într-adins !... Cum puteam să te momesc altfel ? Uite ce pagubă mi-ai făcut! Trebuie să refacă acoperişul de la capăt. Peste două zile, moş Şciukar făcea din nou acoperişul, ocărind faţă de gazdă lucrul netrebnic al lui Andrei. De atunci, Andrei începu să vină la Marina în fiecare noapte. Dulce îi părea dragostea femeii cu zece ani mai mare decît dînsul : dulce, ca un măr pădureţ, bătut de cea dintîi brumă. În sat, se află repede despre legătura lor şi oamenii o judecau fiecare în fel şi chip. Mama lui Andrei plînse şi se jelui vecinilor : „Ce ruşine ! s-a înhăitat cu o babă !" Apoi se împăca cu gîndul şi se potoli. Niurka, fata vecinului, cu care Andrei glumea şi se hîrjonea uneori, se feri multă vreme de dînsul. Se întîlniră însă o dată faţă în faţă, pe cînd culegeau vreascuri în pădure, pe locurile unde zăpada era spulberată de vînt. Ea păli.
34
— Te-a îmbrobodit baba ? îi spuse Niurka, cu un zîmbet pe buzele-i înfiorate de tremur, fără să încerce măcar a-şi ascunde lacrimile ce-i străluceau în gene. — Ba m-a şi orbit! încercă Andrei să scape cu o glumă. — Una mai tînără n-ai fi nimerit ? zise Niurka, îndepărtîndu-se. — D-apoi eu cum sînt ? Ia te uită ! adăugă Andrei şi îşi scoase căciula, arătînd cu mănuşa spre capul lui brăzdat de fire albe. — Şi eu, proasta, care mă îndrăgostisem de tine, aşa sur cum eşti. Atunci, rămîi sănătos ! încheie ea şi plecă jignită, ţinînd capul sus. Makar Nagulnov i se adresă scurt : — Nu eşti de laudă, Andriuha ! Are să facă din tine un vagmistru, şi un mic proprietar. Ei, lasă, lasă, nu vezi că glumesc ? — Ia-o cu cununie, îi spuse odată, îmbunată, maică-sa. Să-mi fie noră. — Nu face, răspunse în doi peri Andrei... Marina parcă lepădase din spate douăzeci de ani. Îl întîmpina noaptea, luminînd în întuneric cu ochii ei cam piezişi, plini de o lucire stăpînită. îl îmbrăţişa cu o putere bărbătească şi, pînă în faptul zorilor, obrajii săi oacheşi, puţin colţuroşi, rămîneau rumeni ca vişina. Parcă se întorsese vremea cînd era fată ! îi broda punguliţe pentru tutun, făcute din felurite bucăţi de mătase colorată. îi urmărea, supusă, orice mişcare, căutînd să-i placă în toate. Apoi se deşteptară într-însa, cu o putere elementară, gelozia şi spaima să nu-l piardă. Începu să se ducă pe la adunări, numai ca să-l urmărească dacă nu se ţine cumva de muierile tinere. Dacă nu-i fug ochii după vreuna... La început, Andrei privi ca o povară această dădăcire neaşteptată. O înjura : apoi se deprinse şi se simţi chiar măgulit, în mîndria lui de bărbat. Biruită, Marina îi dădu toată îmbrăcămintea rămasă de la răposat. Şi iată că Andrei, care pînă atunci umbla în zdrenţe, începu să se fudulească, fără ruşine, prin sat, ca moştenitor al răposatului, în pantalonii şi în bluzele de postav ale vagmistrului, care se vedeau bine că sînt scurte, strîmte la mînecă şi la guler. Îşi ajuta drăguţa la gospodărie. Îi aducea de la vînat cîte un iepure sau cîte un ciorchinar de potîrnichi. Dar Marina nu trecea niciodată măsura, îi făcea parte dreaptă şi mamei lui, cu toate că avea împotrivă-i un simţămînt de duşmănie ascunsă. Ea se descurca de altfel destul de bine şi singură şi se putea lipsi cu uşurinţă de ajutor bărbătesc în gospodărie. Adesea, Razmiotnov o urmărea cu tainică plăcere cum ridica în furcă un snop de grîu de trei puduri, legat cu funie de volbură trandafirie, sau cum, urcată pe secerătoare, zvîrlea cu repeziciune, de sub aripile ţăcănitoare, palele de orz, cu bob maşcat. Era voinică şi îndemînatică, ca un bărbat. Chiar şi calul îl înhăma bărbăteşte, sprijinindu-se cu talpa în lemnul cercului şi strîngînd cureaua dintr-o dată. Cu anii, dragostea lui pentru Marina ajunse deprindere, înrădăcinîndu-i-se în inimă. Îşi mai aducea aminte, din cînd în cînd, de nevasta lui dintîi; dar amintirile nu-i mai pricinuiau aceeaşi durere sfîşietoare. Numai cîteodată, cînd se întîlnea cu băiatul cel mare al lui Anikei Deviatkin (acesta fugise în Franţa), pălea : atît de mare era asemănarea dintre tată şi fiu. Pe urmă, luat iarăşi de treburi, de lupta pentru o bucată de pîine şi de grijile zilnice, simţea cum mînia i se topeşte; iar durerea-i surdă, dar chinuitoare încă, i se potolea... ca şi săgetătura care, cîteodată, îl mai încerca la cicatricea de pe frunte, amintire lăsată cîndva de sabia unui ofiţer maghiar.
35
De la adunarea sărăcimii, Andrei se duse de-a dreptul la Marina. Aşteptîndu-l, ea torcea. În odăiţa joasă, bine încălzită, vîrtelniţa sfîrîia adormitor. Un ieduţ, creţ şi poznaş, alerga cu copitele-i micuţe prin încăperea dată pe jos cu lut, încercînd să sară în pat. Razmiotnov se încruntă mînios. — Mai opreşte-ţi popul! Marina îşi ridică de pe tălpica vîrtelniţei piciorul încălţat într-un papuc cu vîrful ascuţit şi, îndreptîndu-şi spinarea lată, ca o crupă de cal, se întinse mulţumită. — Ce-a fost la adunare ? — Mîine începem să-i scărmănăm pe chiaburi. — Zău? — Sărăcimea a intrat azi în colhoz, pînă la unul, răspunse Andrei ; se întinse pe pat, fără să-şi scoată haina şi luă în braţe ieduţul — un şumuiag călduţ de lînă. Mîine, să dai şi tu cerere ! — Ce cerere ? se miră Marina. — De intrare în colhoz. Ea se îmbufna şi împinse vîrtelniţa spre cuptor, izbind-o eu piciorul. — Da ce ! te-ai prostit ? Ce să caut eu acolo ? — Hai, Marina, sa nu ne certăm pentru asta. Trebuie să intri în colhoz. Altfel, oamenii au să spună despre mine : „Pe alţii îi ademeneşte în colhoz, dar pe Marina lui o ţine deoparte". Are să-mi crape obrazul de ruşine. — Nu intru ! Fie ce-o fi, nu intru ! Marina trecu pe lîngă pat ; el îi simţi mirosul de sudoare şi de trup încălzit. — Atunci, bagă de seamă, o să tăiem poala şi o să ne căutăm fiecare de drum. — Mă ameninţi ? — Nu te ameninţ, dar nu-i chip altfel. — N-ai decît! Auzi, să le duc văcuţa ? Dar eu cu ce-am să rămîn ? Păi, chiar tu ai să vii şi ai să-mi ceri să-ţi dau de mîncare. — Laptele are să fie obştesc. — Poate şi femeile au să fie obşteşti ? Cu asta mă sperii ? — Ţi-aş trage o mamă de bătaie, dar n-am chef. Îmbrânci jos ieduţul, întinse mîna spre căciulă şi-şi strînse fularul pufos în jurul gîtului, ca un ştreang. „Pe fiecare drac trebuie să-l rogi şi să-l îndupleci ! Pînă şi Marişka se burzuluieşte. Ce are să mai fie mîine la adunarea obştei. Mîncăm şi bătaie, dacă îi zorim prea mult", îşi spunea el, necăjit, îndreptîndu-se spre casa lui. Multă vreme nu fu chip să adoarmă. Se zvîrcoli în aşternut. Auzi cum se sculă maică-sa de două ori, ca să vadă de aluat. în şură, un cocoş cînta, de rupea pămîntui. Andrei se gîndea cu îngrijorare la ziua de mîine. Îl prinse teama, ca nu cumva Davîdov, om rece la suflet şi aspru (cum i se părea), să-i îndepărteze de colhoz pe mijlocaşi, printr-o faptă nechibzuită. Dar îşi aminti de statura lui zdravănă, turnată parcă dintr-o bucată, şi de faţa-i concentrată, strînsă ghem, cu zbîrcituri aspre în colţul gurii, cu ochi deştepţi şi puţin batjocoritori ... îşi aminti că, la adunare, Davîdov se plecase spre dînsul, pe la spatele lui Nagulnov şi, adiind din gura-i ştirbă o răsuflare oţarîtă şi curată, ca de copil, îi spusese, pe cînd vorbea Liubişkin : „Partizanul e bun băiat. Dar voi l-aţi lăsat în părăsire, nu l-aţi educat. Hotărît ! Trebuie prelucrat." Amintindu-şi, Andrei îşi zise cu bucurie : „Nu, ăsta n-o să ne
36
dea de ruşine. Mai degrabă, va trebui să-l ţinem în frîu pe Makar, să nu ne facă una boacănă, iute cum e. Dacă lui Makar îi cade hamul sub coadă, s-a dus dracului căruţa. Da, s-a dus dracului... Ce s-a dus dracului ? Căruţa... Dar ce caută aici căruţa ? Makar... Titok... Mîine..." Furişîndu-se, somnul îi stinse cunoştinţa. Adormi. Surîsul îi alunecă încet de pe buze, ca o picătură de rouă de pe marginea unei frunze. Capitolul VI Sosind pe la şapte dimineaţa la sovietul sătesc, Davîdov găsi acolo vreo paisprezece săraci din Gremeacii-Log. — Vă aşteptăm de mult, de dimineaţă, zîmbi Liubişkin, luînd mîna lui Davîdov în laba-i zdravănă. — Ardeam de nerăbdare... îl lămuri moş Şciukar, unchiaşul cel îmbrăcat în şubă femeiască, albă, care şuguise cu dînsul, în ograda sovietului sătesc, în ziua sosirii lui. Se socotea de atunci prieten cu Davîdov, şi-i vorbea, spre deosebire de ceilalţi, cu o familiaritate amicală. Chiar spusese, cu un pic mai înainte : „Cum hotărăsc eu cu Davîdov, aşa rămîne. Alaltăieri, am stat mult la taclale împreună. Am vorbit şi sirios, am şi glumit... dar, mai intâi, am pus la cale planturile : cum să înfiinţăm colhozul. Vesel om, ca şi mine..." Davîdov îl recunoscu după şuba albă şi îl jigni, fără să-şi dea seama : — Dumneata eşti, moşule ? Vezi, alaltăieri, cînd ai aflat la ce-am venit, parcă erai amărît. Azi te-ai şi făcut colhoznic. Bravo ! — Eram grăbit... n-aveam cînd... de aceea am şi plecat... mormăi moş Şciukar, îndepărtîndu-se şoldiş de Davîdov. Se hotărî ca oamenii, împărţiţi în două grupuri, să înceapă a scoate din casă pe bogătani. Un grup trebuia să pornească în susul satului, altul — în partea de jos. Dar Nagulnov, căruia Davîdov îi propuse să conducă întîiul grup, nu voi, cu nici un chip. Privirile oamenilor se îndreptară spre dînsul. El îşi pierdu cumpătul si îl trase pe Davîdov deoparte. — Ce-nseamnă fasoleala asta ? îl întrebă rece Davîdov. — Mai bine m-aş duce cu celălalt grup în partea de jos. — Care-i deosebirea ? Nagulnov îşi muşcă buzele; răspunse, întorcîndu-şi capul : — Despre asta... Ei, la urma urmei, tot ai să afli : nevastă-mea... Luşka... trăieşte cu Timofei, băiatul lui Frol Damaskov, chiaburul. Nu vreau ! Au să umble vorbe. Mă duc în partea de jos. Să meargă Razmiotnov cu grupul cel dintîi. — Ei, măi frate, dacă ar fi să ne temem de palavrele lumii... Dar nu ţin numaidecît... Hai cu mine în grupul al doilea. Deodată, Davîdov îşi aduse aminte că chiar în aceeaşi zi, cînd nevasta lui Nagulnov le adusese prînzişorul, îi văzuse deasupra sprîncenei o urmă veche de vînătaie. Încruntîndu-se şi sucindu-şi gîtul, de parcă i-ar fi intrat după guler o hoaspă de fîn, îl întrebă : — Tu i-ai făcut vînătaia ? O baţi? — Nu. N-am bătut-o eu. — Atunci, cine ? — El. — Care „el" ?
37
— Care el ! Timoşka... feciorul lui Frol... Davîdov tăcu cîteva clipe, nedumerit, apoi spuse cu ciudă : — Ducă-se dracului ! Nu pricep nimic ! Haidem. Despre asta om vorbi mai pe urmă. Şi aşa, Nagulnov, Davîdov, Liubişkin, moş Şciukar şi încă trei cazaci ieşiră de la sovietul sătesc. — Cu cine începem ? întrebă Davîdov, fără să se uite ia Nagulnov. După schimbul de vorbe avut, amîndoi nu se mai simţeau în apele lor, fiecare în felul său. — Cu Titok. Mergeau pe uliţă tăcuţi. Din ferestre femeile se uitau la ei lung, iscoditor. La început, se luă după dînşii o droaie de copii, dar Liubişkin scoase dintr-un gard de nuiele o vargă ; băieţii, ghicindu-i rostul, se lăsară păgubaşi. Aproape de casa lui Titok, Nagulnov spuse, ca pentru sine : — În casa asta să fie sediul colhozului. E încăpătoare. Iar din şuri să facem grajduri. Casa era într-adevăr mare. Titok o cumpărase din satul vecin, Tubiansk, în 1922, anul de foamete, pe-o vacă stearpă şi pe jumătate sac de făina. Foştii ei stăpîni muriseră pînă la unul. Nu mai era cine să-l dea pe urmă în judecată pentru acest tîrg necinstit. El strămută casa desfăcută la Gremeacii-Log, o înveli din nou, îşi dură o şură şi un grajd de bîrne, statornicindu-se pe veci... Pe cornişa vopsită galben-închis se vedea încă din uliţă inscripţia cu litere slavone, făcută cu măiestrie de un zugrav : „T. K. Beroâin, anul de la Christos 1923". Davîdov cercetă casa plin de curiozitate. Cel dintîi intră pe portiţă Nagulnov. Cînd clănţăni încuietoarea, ţîşni de sub hambar un dulău mare, sur ca lupul, în lanţ. Se repezi fără să latre, se ridică în două labe cu pîntecele-i pufos, alb-luciu ; se înăbuşea, horcăia din pricina zgărzii care-l strîngea de gît şi mîrîia surd. Se zvîrlea înainte, se răsturna pe spate, cercă de cîteva ori să rupă lanţul ; dar, neizbutind, porni în goană spre grajd ; şi, deasupra cîinelui, răsuna melodios inelul lanţului care luneca pe sîrma întinsă. — Cînd te înşfacă o dihanie ca asta, nu mai scapi, mormăi moş Şciukar privindu-l chiorîş, cu teamă şi ţinîndu-se, pentru orice întîmplare, cît mai aproape de gard. Intrară buluc în casă. Nevasta lui Titok, o femeie înalta şi slaba, adăpa într-o albie un viţel. Aruncă asupra oaspeţilor neaşteptaţi o privire bănuitoare. La salutul lor, ea mormăi ceva care semăna a fi : „dracu v-a adus". — E acasă Tit ? o întrebă Nagulnov. — Nu-i. — Atunci unde-i ? — Nu ştiu, i-o întoarse scurt gazda. — Ştii de ce-am venit, Perfilievna ? Noi... începu tainic moş Şciukar ; dar Nagulnov îl fulgeră cu ochii atît de aspru, încît unchiaşul îşi înghiţi scuipatul într-un icnet, tuşi şi se aşeză pe laiţă, strîngîndu-şi însă ţanţoş poalele şubei albe, de blană netăbăcită. — Caii vi-s acasă ? o întrebă Nagulnov, ca şi cînd nici n-ar fi băgat de seamă primirea neprietenoasă. — Acasă. — Dar boii ?
38
— Nu-s. Da ce treabă aveţi ? — Cu tine nu putem... dădu să înceapă iarăşi moş Şciukar. Dar de data asta Liubişkin, păşind de-a-ndaratelea spre uşă, îl trase de poalele şubei. Moşul, tîrît năvalnic în tindă, nici n-apucă să-şi isprăvească vorba. — Unde-s boii, zici ? — S-a dus cu dînşii Tit. — Unde ? — Ţi-am spus doar că nu ştiu. Nagulnov făcu un semn cu ochiul către Davîdov şi ieşi în curte. Îl ameninţă din mers cu pumnul pe Şciukar, sfătuindu-l : — Tacă-ţi fleanca cînd nu te întreabă nimeni! Apoi se întoarse spre Davîdov. Prost de tot ! Trebuie să vedem ce-i cu boii. Să nu le fi făcut vînt! — Atunci să ne lipsim de boi... — Ce spui ! izbucni înspăimîntat Nagulnov. Are cei mai buni boi din sat. Nu le ajungi cu mîna la vîrful coarnelor. Se poate una ca asta ? Trebuie să punem mîna şi pe Titok şi pe boii lui. Şi vorbind ceva în şoaptă cu Liubişkin, amîndoi porniră spre ocolul vitelor, iar de acolo după şură, apoi — pe arie. Peste vreo cinci minute, Liubişkin, înarmat cu o jordie, sili dulăul să bată în retragere gonit sub hambar, iar Nagulnov scoase din grajd un cal inalt, sur, îi puse un căpăstru în cap, îl înhăţă de coamă şi se aruncă pe el. — Ce te-a apucat, Makar ? Fără să ceri voie, faci pe stăpînul în bătătură străină ? începu să ţipe gazda, ieşind fuga din pridvor, cu mîinile în şold. Are să vină el, bărbatu-meu... îi spun eu şi-o să-ţi arate el ţie. — Nu zbiera ! Aş sta şi eu de vorbă cu dînsul dac-ar fi acasă. Tovarăşe Davîdov, vino puţin încoace ! Nedumerit de purtarea lui Nagulnov, Davîdov se apropie de dînsul. — De pe arie duc pînă la drum urme de boi proaspete. Se vede că Tit a mirosit ceva şi a pornit cu boii să-i vîndă. Sania doar e în şură. Muierea spune minciuni! Voi plecaţi şi isprăviţi deocamdată cu Kocetov. Pînă atunci, eu trag o fugă călare la Tubianskoi. Numai într-acolo putea să pornească. Rupe-mi o nuia de mînat calul. Nagulnov ieşi la drum de-a dreptul peste arie. În urma lui se ridică un nor alb, aşternîndu-se încet pe gardurile de nuiele, pe lujerii buruienilor, ca o pulbere de argint cristalină, strălucitoare, ce te orbea. Urmele boilor, şi alături de ele copitele unui cal mergeau pînă la drum, unde se pierdeau. Nagulnov galopă înspre Tubianskoi vreo sută de stînjeni. În drum, pe alocuri, unde se ridicaseră troiene, văzu aceleaşi urme, uşor acoperite de zăpada spulberată de vînt. îşi încetini mersul, încredinţat că-i pe drumul cel bun. Călări aşa vreo verstă şi jumătate, cînd, deodată, la un alt troian, urmele nu se mai zăriră. întoarse calul în loc, sări jos şi cercetă cu băgare de seamă dacă urmele nu fuseseră cumva acoperite de ninsoare. Zăpada însă era neatinsă, feciorelnică. Tocmai la poalele troianului se zăreau, ca nişte cruciuliţe, urme de coţofană. După ce trase o înjurătură, Nagulnov porni înapoi, la pas, uitîndu-se într-o parte şi-n alta a drumului. Dădu repede peste urme. Boii cotiseră din drum, nu departe de îmaş. Mergînd în trap repede, pierduse urmele. Acum îşi dădu seama că Titok se îndreptase de-a dreptul peste deal, spre cătunul Voiskovoi. „Îi duce, pesemne, la vreun cunoscut", îşi zise el luîndu-se după urme stăpînind avîntul calului. De partea cealaltă a dealului, lîngă „Rîpa morţilor", dădu peste o balegă pe zăpadă. Se opri. Balega era
39
proaspătă, de-abia amorţise, prinzînd pe deasupra o pojghiţă subţire de gheaţă. Nagulnov îşi pipăi în buzunarul scurtei blănite mînerul rece al revolverului. Coborî rîpa la pas. După o jumătate de verstă zări, nu departe, după un pîlc de stejari desfrunziţi, un călăreţ şi o pereche de boi legaţi cu o frînghie de coarne. Călăreţul mîna boii cu funia, ţinîndu-se gheboşat în şa. Pe după umeri i se ridica fum albastru de tutun, care se topea dus de vînt înspre Nagulnov. — Înapoi ! Titok îşi opri iapa care începu să necheze ; se uită îndărăt, scuipă ţigara şi trecu înaintea boilor, spunînd cu glas scăzut : — Ce-o mai fi şi asta ? Aho-aho... staţi! Nagulnov se apropie. Titok îl întîmpină, privindu-l lung, — Încotro ? — Mă duceam să vînd boii, Makar. Nu mă ascund. Titok îşi suflă nasul. Îşi şterse grijuliu cu mănuşa mustăţile roşcate, pe oală, ca de mongol. Se înfruntau fără să descalece. Caii se miroseau, sforăind. Pe chipul îmbujorat, ars de vînt, al lui Nagulnov, se citea întărîtarea. Titok se arăta liniştit, tăcut. — Întoarce boii şi mînă-i acasă! porunci Nagulnov trecînd alături. Titok şovăi o clipă... Frămînta hăţurile şi, cu ochii închişi pe jumătate, îşi înclina somnoros capul. Într-un zăbun sur, ţesut de casă, cu glugă peste cuşma ruptă cu apărătoare la urechi, parcă era un uliu aţipit. „Dacă are ceva sub zăbun, acum are să descheie copca", îşi spunea Nagulnov, privindu-l ţintă cum sta nemişcat. în sfîrşit, Titok parcă se trezi deodată şi îşi îndemnă boii cu funia ; porniră înapoi pe urmele lor. — O să mi-i luaţi ? Mă deschiaburiţi ? întrebă "Titok după o lungă tăcere, fulgerând pe Nagulnov cu albul vînăt al ochilor, pe sub gluga trasă pe sprîncene. — Bine ai ajuns ! Te impușc ca pe o năpîrcă de prizonier ! răcni Nagulnov ne mai putîndu-se stapîni. Titok se zgribuli. Nu mai scoase nici un cuvînt pînă pe deal ; apoi îl întrebă: — Ce-aveţi să faceţi cu mine ? — Te trimitem de aici. Dar parcă-ţi iese ceva de sub zăbun. Ce ai acolo ? — E o armă retezată, răspunse Titok şi se uită chiorîş la Nagulnov, desfăcîndu-şi poalele zăbunului. Din buzunarul surtucului i se ivi, ca un ciolan îngălbenit, patul mînjit al unei arme retezate, cioplit neîndemînatic. — Dă-o încoace ! Şi Nagulnov întinse mîna ; Titok i-o înlătură liniştit. — Nu, n-o dau ! zîmbi, dezgolindu-şi de sub mustăţile pleoştite dinţii negri, afumaţi de tutun. Arunca spre Nagulnov priviri ascuţite, ca de dihor, pline de oarecare veselie : N-o dau ! îmi luaţi averea... mai vreţi şi tot ce mi-a mai rămas : arma retezată ? Chiaburul trebuie să aibă armă retezată, aşa scrie la gazetă. Neapărat — armă retezată... Poate am să-mi cîştig cu dînsa pîinea cea de toate zilele. Ce zici ? N-am nevoie de corespondenţi săteşti... (În anii colectivizării, chiaburii omorau pe acei consăteni care, în calitate de corespondenţi locali scriau în ziare despre stările de lucruri din satele lor - n.r ) Rîdea clătinînd din cap, fără să-şi ia mîinile de pe oblînc. Nagulnov nu mai stărui să-i ia arma retezată. „Las' că te pun eu cu botul pe labe cînd om ajunge în sat !" îşi zise el.
40
— Tu, Makar, te gîndeşti : oare de ce-o fi plecat el la drum, cu arma retezată ? urmă Titok. M-a împins păcatul... O am dracu ştie de cînd : am adus-o din războiul civil. Se tăvălea şi ea pe undeva, ruginise. Am curăţat-o şi am uns-o frumos... îmi ziceam : poate are să-mi prindă bine împotriva unei fiare sau a vreunui făcător de rele. Ieri am aflat că aveţi de gînd să vă puneţi pe capul chiaburilor. Numai nu mi-a dat prin minte că porniţi chiar azi... Altfel, m-aş fi pornit cu boii la drum de cu noapte... — De la cine ai aflat ? — Ehei, pe toate ai vrea să le ştii. E plină lumea de, zvonuri. Da-a-a. Şi m-am sfătuit as'noapte cu nevastă-mea să dăm boii pe mîna unor oameni de încredere. Arma am luat-o cu mine, voiam s-o îngrop în stepa, să nu care cumva să mi se găsească în ogradă. Dar îmi părea rău după ea... cînd colo, hop şi tu. Cum te-am văzut, pe loc am simţit cum mă furnică ceva în genunchi ! rosti el cu vioiciune, jucîndu-şi ochii batjocoritori şi împungînd calul lui Nagulnov cu pieptul iepei. — Lasă şaga, Titok, pentru mai tîrziu. Acum poarta-te cumsecade. — Ha-ha ! Da mie tocmai acum mi-i a şugui. Am dobîndit prin luptă o viaţă îndestulată, am apărat puterea cea dreaptă, şi ea îmi pune unghia în gît... glasul i se curmă deodată. Din clipa aceea Titok îşi urmă drumul în tăcere ; îşi strunea iapa într-adins, căutînd să-1 lase pe Makar înaintea lui cel puţin cu o jumătate lungime de cal. Acesta însă, din băgare de seamă, îşi strunea şi el calul. Boii se îndepărtaseră mult. — Mişcă-te, mişcă-te! îi spuse Nagulnov privindu-1 cu încordare, strîngîndu-şi revolverul în buzunar. Îl ştia el pe Titok. Îl ştia ca nimeni altul. Nu rămîne în urmă ! Dacă ai de gînd să tragi, tot n-ai să poţi, n-ai să ai timp ! — Fricos te-ai mai făcut! zîmbi Titok.. Îşi lovi calul cu funia şi trecu înainte. Capitolul VII Andrei Razmiotnov ajunse cu grupa lui la Frol Damaskov cînd acesta îşi lua prînzul cu toţi ai casei. În jurul mesei stăteau : Frol, un bătrînel mărunt şi uscăţiv, cu o bărbuţă ascuţită şi cu nara stîngă sfîşiată ; îşi sluţise faţa încă din copilărie, căzînd dintr-un măr. De aici şi porecla de Rvanîi. (Rvanîi — în ruseşte „sfîşiatul" - n. r.); nevastă-sa, o bătrînă zdravănă şi arătoasă ; feciorul lor, Timofei, un flăcău de douăzeci şi doi de ani şi o fată de măritat. Înalt şi frumos, semănînd cu maică-sa, Timofei se sculă de la masă, îşi şterse cu o cîrpă buzele rumene, cu pufuşor tineresc în locul mustăţii, şi se uită pe sub gene cu ochii îndrăzneţi, bulbucaţi. Era un băiat dezgheţat, cel mai bun cîntăreţ cu armonica din sat, după care se scurgeau ochii tuturor fetelor. Arătă cu mîna spre scaune : — Poftiţi, şedeţi, dragi trimişi ai stăpînirii! — N-avem timp de stat, zise Andrei, scoţînd dintr-o geantă o foaie de hîrtie. Adunarea sărăcimii a hotărît, cetăţene Frol Damaskov, să te scoatem din casă, să-ţi luăm toată averea, cu vite cu tot. Aşa încît, sfîrşeşte-o, ia-ţi prînzul şi părăseşte casa. Noi începem chiar acum cu trecerea averii în inventar... Frol aruncă lingura şi se sculă în picioare. — Adică de ce ?
41
— Te desfiinţăm, ca pe unul care faci parte din clasa chiaburilor, îl lămuri Diomka Uşakov. Scîrţîind din pîslarii buni, cu talpă de piele, Frol intră în casa cea mare şi aduse de acolo o hîrtie. — Uite ţidula : ai iscălit-o chiar tu, Razmiotnov. — Ce ţidulă ? — Că am dat toate grînele datorate. — Grînele n-au nici o legătură cu asta. — Atunci de ce mă goniţi din casă şi-mi luaţi averea ? — Ţi-am spus doar ! Aşa a hotărît sărăcimea. — Aşa lege nu se află ! răcni furios Timofei. — V-aţi pus pe prăpăd ! Tătuţă, plec la comitetul executiv raional. Unde-i şaua ? — Umblă pe jos dacă vrei să te duci la comitetul executiv raional. Cal nu-ţi dau ! Aşezîndu-se la colţul mesei, Andrei scoase un creion şi nişte foi de hîrtie... Nasul sfîşiat al lui Frol se învineţi, capul începu să-i tremure. Aşa cum stătea, se prăbuşi dintr-o dată la pămînt, mişcîndu-şi cu greu limba, înnegrită şi umflată. — Mama... Mama voastră! Prădaţi-ne! Tăiaţi-ne în bucăţi ! — Scoală-te, tătuţă, pentru dumnezeu ! se porni pe plîns fata, apucîndu-l de subsuori. Frol îşi veni în fire. Se ridică de jos, se întinse pe o laiţă şi ascultă cu gîndul aiurea cum Diomka Uşakov, împreună cu lungul şi ruşinosul Mihail Ignationok, dictau lui Razmiotnov : — Un pat de fier cu bile albe, o saltea, trei perne, două paturi de lemn. — O poliţă cu vase de bucătărie. Să le trecem pe fiecare ? Dă-le încolo, scrie-le cu hurta ! — Douăsprezece scaune, o laviţă cu spetează. O armonică cu trei rînduri de clape. — Armonica n-o dau, se repezi Timofei smulgînd-o din mîna lui Diomka. Să nu te bagi, zbanghiule, că-ţi strivesc nasul! — Cînd te-oi atinge eu, o să-ţi meargă fulgii ! — Dă-ncoace cheile de la cufere, gospodino. — Nu le da, mămucă ! Lasă-i să le spargă, dacă au astfel de drepturi ! — Avem dreptul să le spargem ? întrebă înviorîndu-se Demid Molciun 1, care nu vorbea decît la mare nevoie(Molciun — în ruseşte „tăcutul" - n.r.). De obicei, el lucra muţeşte şi fuma tăcut cu cazacii strînşi pe hudiţă, în zilele de sărbătoare. Şedea tăcut la adunări. Răspundea îndeobşte foarte rar la întrebările acelora cu care vorbea. Zîmbea cu un aer jalnic şi vinovat. Pentru dînsul, lumea largă era plină de zgomote de prisos. Acele zgomote umpleau cu vîrf şi îndesat toată viaţa, nu se potoleau nici noaptea, îl împiedicau să asculte liniştea, tulburau tăcerea înţeleaptă, întinsă peste pădure şi stepă, o dată cu începutul toamnei. Lui Demid nu-i plăcea larma oamenilor. Trăia tocmai la capătul cătunului. Era muncitor bun şi cel mai voinic din partea locului. Soarta însă îl năpăstuia şi-l obijduia ca o mamă vitrega... Slujise cinci ani ca argat la Frol Damaskov, apoi se însurase şi se aşezase la gospodăria lui. Nu apucase bine să se înfiripeze, că focul i-a ars casa. Peste un an, alt pojar nu i-a lăsat în curte decît bîrne pîrlite, care miroseau a fum. Puţin după aceea îl lepădă şi nevasta, spunîndu-i : „Doi ani am trăit cu tine şi n-am auzit din gura ta două vorbe. Mi-i
42
destul. Te las să stai singur. De-aş fi trăit în pădure cu un lup, tot mi-ar fi fost măi vesel. Cu tine poţi să-ţi pierzi şi minţile. începusem să vorbesc singură..." Şi doar femeia se deprinsese cu el. Drept e că, la început, se ţinea de capul lui, plîngînd : „Mai schimbă o vorbă cu mine, Demiduşka ! Spune-mi măcar un cuvinţel !" Demid ii răspundea numai cu un surîs liniştit, copilăresc, scărpinîndu-şi pieptul păros. Cînd nu mai putea răbda cicăleala nevestei, îi spunea cu glas gros parcă pornit din măruntaie : „Eşti curat gaiţă !" Şi se ducea de acasă. Nu se ştie de ce, gura lumii îl socotea om mîndru şi şiret, unul dintre aceia căruia nu-i sufli în borş. Poate fiindcă s-a ferit toată viaţa de zurbagii şi de zarva lumii. Tocmai din pricina asta îşi ridicase Andrei capul, auzind deasupra lui tunetul surd al glasului lui Demid. — Dreptul? întrebă din nou Andrei, uitîndu-se la Molciun ca şi cum l-ar fi văzut pentru întîia oară. Avem dreptul ! Cu paşi greoi de urs murdărind podeaua cu ghetele-i ponosite şi ude, Demid porni spre casa cea mare. Zîmbind, el îl dădu uşor în lături, ca pe o creangă, pe Timofei care stătea în uşă. Trecu pe lîngă poliţa cu vase de bucătărie, care începură să zdrăngănească jalnic, sub greutatea paşilor săi, şi se îndreptă spre ladă. Se chinci şi răsuci cu degetele lacătul greu. Peste cîteva clipe, lacătul rupt zăcea pe ladă ; iar Arkaşka Menok, uitîndu-se la Demid foarte uimit, izbucni încîntat de puterea lui : — Uite cu cine mi-aş schimba puterile! Andrei nu dovedea cu inventarierea. Din casa cea mare, din tindă, Diomka Uşakov, Arkaşka şi mătuşa Vasilisa — singura femeie din grupa lui Andrei — strigau pe toate glasurile, unul după altul : — O şuba femeiască de Don. — Un cojoc. — Trei perechi de cizme cu galoşi. — Patru bucăţi de postav ! — Andrei Razmiotnov ! Aicea, băiete, e atîta marfă, că n-ajunge o căruţă s-o cari! Şi stambă, şi satin negru, şi cîte şi mai cîte... Îndreptîndu-se spre casa cea mare, Andrei auzi din tindă bocetul fetei, ţipetele mamei şi glasul lui Ignationok, Care căuta să le domolească. Andrei deschise larg uşa : — Ce s-a întîmplat ? Fata gazdei, cîrnă, umflată de plîns, urla cît o ţinea gura, rezemîndu-se de uşă. Lîngă ea se învîrtea, cotcodăcind, maică-sa ; Ignationok, roşu ca racul, zîmbea stingherit, trăgînd fata de poale. — Ce te fîţîi pe aicea... ?! Andrei, neînţelegînd despre ce-i vorba, se înecă de mînie şi-i dădu lui Ignationok un ghiont zdravăn. Acesta căzu pe spate, cu picioarele în sus, nişte picioare lungi, încălţate în pîslari rupţi. — Tot ce facem aici are însemnătate politică! Am pornit atacul împotriva vrăjmaşului şi tu te hîrjoneşti cu fetele prin unghere ! Am să te trimit în judecată pentru... — Stai, aşteaptă ! zise Ignationok, sărind speriat în picioare. Să mă hîrjonesc cu dînsa ? Uită-te mai bine cum şi-a îmbrăcat nouă fuste ! Eu vreau s-o împiedic şi tu mă îmbrînceşti...
43
De-abia atunci, Andrei băgă de seamă că, folosindu-se de vînzoleala din gospodărie, fata scosese din casa cea mare o boccea cu îmbrăcăminte şi izbutise într-adevăr să-şi pună un vraf de rochii de lînă. Grămădită într-un colţ, ea îşi trăgea în jos poalele fustelor. Părea ciudat de neîndemânatică şi de scundă, din pricina atîtor rochii care-i încurcau mişcările. Andrei simţi dezgust şi milă pentru ochii ei umezi, roşii ca ai iepurilor de casă. Trînti uşa şi spuse lui Ignationok : — N-o mai dezbrăca ! Ducă-se pe pustii cu ce-a apucat să pună pe dînsa. Bocceaua însă ia-i-o ! Inventarierea averii aflate în casă se apropia de sfîrşit. — Cheile de la hambar ! ceru Razmiotnov. Frol, negru ca un butuc ars, făcu un semn cu mîna : — N-am nici o cheie. — Sfarmă lacătele ! porunci Andrei lui Demid. Indreptîndu-se spre hambar, acesta luă resteul de la un jug. Lacătul de două kilograme fu sfărîmat anevoie; cu toporul. — Bagă de seamă să nu tai uşorul ! Acum hambarul e al nostru. Umblă gospodăreşte. Uşurel ! Uşurel ! îl îndemna Diomka, pe cînd Molciun lovea icnind. începu măsurătoarea griului. — Ce-ar fi să-l dăm prin ciur chiar acum ? Uite, într-o despărţitură a hambarului este un ciur, propuse Ignationok, beat de bucurie. Ceilalţi izbucniră în rîs ; glumiră încă multă vreme pe socoteala lui, în timp ce turnau în baniţe boabele maşcate de grîu. — S-ar putea da de aici şi statului vreo două sute de puduri, zise Diomka Uşakov, înotînd pînă la genunchi în grîul pe care-l zvîrlea cu lopata, spre gura despărţiturii hambarului ; îl lua în palmă şi-l lăsa să i se scurgă printre degete... — Greu trebuie să mai tragă bobul la cîntar ! — Ce mai vorbă ! Aur curat, nu grîu ! Dar se vede că a stat îngropat în pămînt : e puţin încins. Arkaşka Menok şi încă un flăcău din grupă trebăluiau prin curte. Arkaşka îşi mîngîia bărbuţa roşcată şi arăta balega de vacă în care se vedeau grăunţe nemistuite de porumb. — Cum să nu facă treabă boii lor ? Aici ei mănîncă grăunţe curate, pe cînd la tovărăşia noastră chiar şi fînul nu se dă decît cu ţîrîita. De la hambar veneau glasuri vesele, hohote de rîs, colb cu mireasmă de grîu şi uneori cîte-o vorbă deochiată... Andrei intră iarăşi în casă. Gospodina şi fiică-sa adunau ceaune şi vase într-un sac. Cu mîinile încrucişate pe piept, ca un mort, Frol zăcea pe-o laiţă, numai în ciorapi. Timofei, astâmpărat acum, îi aruncă lui Andrei o privire plină de ură şi se întoarse cu faţa spre fereastră. În casa cea mare, Andrei îl văzu pe Molciun stînd chircit; purta pîslarii cei noi ai lui Frol, cu talpă de piele... Fără să vadă că intrase Andrei, scotea înainte miere dintr-o garniţă mare, cu o lingură de masă, şi mînca cu ochii pe jumătate închişi de plăcere, plescăind din limbă ; pe barbă i se prelingeau picături galbene, lipicioase... Capitolul VIII Nagulnov şi Titok se întoarseră în sat pe la amiază. În lipsa lor, Davîdov inventariase averea a două gospodării de chiaburi şi-i dăduse afară pe stăpîni ; se
44
întoarse apoi în curtea lui Titok unde, împreună cu Liubişkin, măsură şi cîntări grîul din hambar. Moş Şciukar puse oilor ogrinji în iesle ; cînd îl văzu venind pe Titok ieşi repede din ocolul oilor. Titok umbla prin ogradă cu zabunul descheiat, cu capul gol. Vru să se îndrepte spre arie, însă Nagulnov îl strigă din urmă : — Întoarce-te îndată, ori te închid în hambar !... Era mînios, tulburat, muşchii obrajilor i se zbăteau mai tare decît de obicei... Nu băgase de seamă unde şi cum izbutise Titok să-şi arunce arma. Cînd se apropiară de arie, Nagulnov îl întrebă : — Nu-mi dai arma ? Altfel ţi-o luăm cu de-a sila, — Lasă gluma ! zise Titok zîmbind. Pesemne ţi s-a năzărit... Arma n-o mai avea sub zăbun. Să se întoarcă înapoi s-o caute era o prostie ; tot n-ar fi găsit-o în zăpada mare, în buruieni. înciudat pe sine însuşi, Nagulnov povesti totul lui Davîdov. Acesta, care îl urmărise tot timpul cu luare-aminte pe chiabur, se apropie de dînsul : —- Cetăţene, dă arma ! Aşa o să fii mai liniştit. — N-am avut nici o armă! Nagulnov are pică pe mine, răspunse Titok şi zîmbi, jucîndu-şi ochii de dihor. — Atunci trebuie să te arestăm şi să te trimitem Ia raion. — Pe mine ? — Da, pe tine. Ce credeai ? Că vom ţine seama de trecutul tău ? Ascunzi grîul, pregăteşti... — Pe mine ? întrebă înc-o dată Titok, aplecîndu-se înainte, gata parcă să facă o săritură. Răsuflarea-i era ca un șuierat. Veselia-i prefăcută, stăpînirea de sine, sîngele rece, totul îl părăsi într-o clipă. Cuvintele lui Davîdov dezlănţuiră furia sălbatică, îngrămădită în sufletul Iui, dar stăpînită pînă atunci. Făcu cîţiva paşi spre Davîdov, care se dădu îndărăt. Se poticni de-un jug în mijlocul ogrăzii, se plecă şi smulse iute resteul de fier. Nagulnov şi Liubişkin se repeziră spre Davîdov. Moş Şciukar o luă la fugă ca să iasă din curte, dar parcă era un făcut : se împiedică de poalele prea lungi ale şubei, căzu şi începu să zbiere sălbatic : — A-ju-tor ! Săriţi, oameni buni ! Moarte de om ! Davîdov îl apucă de mîna stîngă pe Titok, care izbuti să-i dea o lovitură în cap cu dreapta. Davîdov se clătină, totuşi rămase în picioare. Sîngele din rana adîncă îi curgea şiroaie în ochi, orbindu-1. Davîdov, împleticindu-se, lăsă mîna lui Titok. Îşi acoperi ochii cu palma. O altă lovitură îl prăbuşi în zăpadă. În aceeaşi clipă, Liubişkin îl cuprinse pe Titok de mijloc : nu-1 putu ţine, cu toată puterea lui. Smulgîndu-i-se din mîini, Titok porni în goană spre arie, dar la poartă îl ajunse Nagulnov şi-l lovi cu tocul revolverului în ceafa lată, cu păr des. Nevasta lui Titok mări şi mai mult învălmăşeala. Văzînd că Liubişkin şi Nagulnov se luaseră după omul ei, ea se năpusti spre hambar şi dădu drumul dulăului din lanţ. Zuruind din zgarda-i de fier, acesta făcu o raita prin ogradă şi se aruncă asupra Iui moş Şciukar, fiind atras de ţipetele lui de spaimă, ca şi de şuba-i întinsă pe zăpadă. Moş Şciukar sări de jos ca ars şi se apără din răsputeri de dulău, cu picioarele, încercînd să smulgă un par din gardul de nuiele. Clătinîndu-se sub scuturăturile puternice ale cîinelui, moşul tăbîrci cîţiva paşi, în spinare, dihania care-şi înfipsese colţii în gulerul lui. După încercări deznădăjduite, izbuti să scoată un par din pămînt. Dulăul se feri în lături scheunînd, după ce apucă în clipa din urmă să sfîşie şuba în două.
45
— Dă-mi livorverul, Makar !... urlă fornăit moş Şciukar, care prinsese curaj ; dar ochii parcă-i erau ieşiţi din cap. Dă-mi-l cît nu mi-a trecut furia ! Am să-i fac fe-fe-lul şi cîinelui şi stăpînei lui !... În vremea asta, oamenii îl ajutară pe Davîdov să intre în casă şi îi tunseră părul din jurul rănii unde izvora, încă, un sînge negru cu băşici. în ogradă, Liubişkin înhăma telegarii lui Titok la o sanie de doi cai, în vreme ce înlăuntru, la o masă, Nagulnov scria repede : „Tovarăşului Zaharcenko, împuternicitul raional al G.P.U.-ului. Trimit la dispoziţia dumneavoastră pe chiaburul Borodin Tit Konstantinovici, fiind un ticălos element contrarevoluţionar. La inventarierea averii sale, acest chiabur a atacat pe tovarăşul Davîdov, trimis la noi ca unul dintre cei douăzeci şi cinci de mii de muncitori, fiind în exerciţiul funcţiunii, şi a izbutit să-l lovească de două ori în cap cu un resteu de fier. În afară de aceasta, declar că am văzut la Borodin o armă retezată, model rusesc, pe care nu i-am putut-o lua din pricina împrejurărilor, aflîndu-ne pe un deal şi temîndu-mă de vărsare de sînge. Arma a aruncat-o pe furiş în zăpadă. Cînd o vom găsi, vă vom trimite-o ca dovadă la dosar. Secretar al celulei P.C. (b) al U.R.S.S. din Gremeacii-Log şi decorat cu ordinul «Steagul Roşu». M. Nagulnov" Titok, urcat în sanie, rugă să i se dea apă şi să fie chemat Nagulnov. — Ce vrei ? îl întrebă Nagulnov din pridvor. — Ţine minte, Makar! răcni Titok bălăbănindu-şi mîinile legate, ca un om beat. Ţine minte : au să ni se mai încrucişeze în viaţă drumurile ! Acum m-ai călcat tu în picioare, odată şi odata am să te calc eu. Oricum, tot eu am să te omor! Pune cruce prieteniei noastre. — Ia-o din loc, contrarevoluţionarule ! Nagulnov făcu cu mîna a lehamite. Caii porniră, ieşind la galop din ogradă.
Capitolul IX Pe sub seară, Andrei Razmiotnov dădu drumul grupei de ţărani săraci care-l ajutaseră, şi trimise cea din urmă căruţă cu bunuri confiscate de la gospodăria lui Gaev, pe care-l deschiaburise, la casa lui Titok, unde erau cărate toate lucrurile chiaburilor ; iar după aceea, se duse la sovietul sătesc. Dimineaţa se înţelesese cu Davîdov să se întîlnească acolo, cu un ceas înainte de adunarea generală care trebuia să înceapă la căderea serii. Încă din tindă, Andrei văzu lumină în camera din colţ a sovietului. Intră, deschizînd larg uşa. La zgomotul uşii, Davîdov, care stătea aplecat asupra carnetului de note, îşi înălţă capul legat cu o fîşie de pînză albă şi zîmbi : — Uite-l şi pe Razmiotnov. Şezi jos. Socotim cît grîu s-a descoperit la chiaburi. Ei, cum a mers la tine ? — A mers... Dar de ce eşti legat la cap ? Nagulnov, meşterind dintr-o gazetă un abajur de lampă, spuse cam în silă : — Asta-i isprava lui Titok. Cu un resteu. Pe Titok l-am trimis lui Zaharcenko la G.P.U.
46
— Aşteaptă o clipă... îţi povestim îndată, zise Davîdov, împingînd pe masă abacul. Pune o sută cincisprezece. Este ? O sută opt... — Stai ! Stai! mormăi îngrijorat Nagulnov, mişcînd cu băgare de seamă bilele. Andrei îi privi cîtva timp, apoi rosţi cu voce înăbuşită. Buzele începuseră să-i tremure : — De-acum nu mai lucrez. — Cum nu mai lucrezi ? Unde ? Şi Nagulnov dădu abacul la o parte. — Nu mă mai duc la deschiaburiri. Ce-ai holbat aşa ochii ? Nu cumva te-ap că damblaua ? — Ce ? Te-ai îmbătat ? îl întrebă neliniştit Davîdov, privindu-i cu luare-aminte faţa pe care se citea o îndîrjită hotărîre. Ce-i cu tine ? Ce vrei să spui cu „nu mai lucrez" ? Cînd îi auzi glasul liniştit, de tenor, Andrei îşi ieşi din fire şi începu să strige, bîlbîindu-se, turbat la culme : — Nu-s deprins ! Eu... eu... nu-s deprins să mă războiesc cu copiii... Pe front, e altceva ! Acolo dai în oricine, cu sabia, cu ce-ţi cade la mînă... Eu nu mă mai duc ! Şi glasul lui Andrei urca tot mai sus, mai sus, gata- gata să se frîngă, ca sunetul unei coarde întinse. Dar scoase numai un oftat răguşit, şi urmă pe neaşteptate, în şoaptă : — Treabă-i asta ? Ce-s eu ? Călău ? Sau crezi că am inimă de piatră ? M-a înmuiat războiul ! Prinse iarăşi să ţipe : Gaev are unsprezece copii. Ce de-a urlete, cînd am venit noi! Nu s-auzea nici în cer, nici în pămînt. Mi s-a făcut părul măciucă. Cînd am apucat să-i dăm afară din casă, am închis ochii, mi-am astupat urechile am fugit din ogradă. Femeile boceau ca după mort; pe noră au stropit-o cu apă... copiii.... — Plîngi! Asta uşurează, îl sfătui Nagulnov, fără să-şi ia de la el ochii aprinşi, strîngîndu-şi puternic cu palma muşchiul feţei care i se zbătea, pînă-i amorţi obrazul. — Da, am să plîng ! Eu... poate... şi pe băiatul meu... Andrei se întrerupse, rînji şi se întoarse scurt, cu spatele spre masă. Se făcu tăcere. Davîdov se ridică încet de pe scaun. Tot atît de încet i se întindea pe obrazul nepansat o vîneţeală uşoară. Urechea îi păli. Se apropie de Andrei, îl apucă de umeri şi îl întoarse uşor. Vorbea înăbuşindu-se, cu privirea ţintă în ochii lui Andrei : — Ţi-i milă de ei... Ţi se rupe inima după dînşii... Dar ei au avut milă de noi ? Plîngeau duşmanii la lacrimile copiilor noştri ? Plîngeau pe orfanii celor ucişi ? Ai ? Pe tata l-au dat afară din fabrică, după o grevă... l-au surghiunit în Siberia... Mama a rămas cu patru copii... Eu, cel mai mare, eram pe atunci de nouă ani... N-aveam ce mînca, şi mama... uită-te la mine 1 Mama bătea uliţile... ca noi să nu crăpăm de foame. Îşi aducea „musafirii" în cămăruţa noastră; locuiam la subsol... Ne rămăsese un singur pat... Noi ne culcam pe jos... după o perdea... Şi eu aveam nouă ani... Veneau la dînsa bărbaţi beţi... Eu astupam cu mîna gura surioarelor mele, ca să nu urle... Cine ne ştergea lacrimile ? Mă auzi ?... Dimineaţa luam rubla aceea blestemată... Davîdov îşi întinse spre faţa lui Andrei palma bătătorită, scrîşnînd chinuit din dinţi. Luam rubla cîştigată de mama şi mă duceam la
47
pîine... Trînti deodată în masă cu pumnul lui negru, izbindu-l ca un baros : Cum mai poate să-ţi fie milă ? Se făcu din nou tăcere. Nagulnov îşi înfipse ghearele în marginea mesei : o ţinea cum îşi ţine uliul prada. Andrei tăcea. Răsuflînd greu, cu sughiţuri, Davîdov se plimbă cîteva clipe prin cameră, apoi îl cuprinse pe Andrei pe după umeri şi se aşeză cu dînsuî pe o laiţă, spunîndu-i cu glas dogit : — Măi, deşteptule ! Ai venit aici şi te-ai şi pus pe urlat : „N-am să mai lucrez... copiii... milă..." îţi mai aduci aminte ce-ai spus ? Ia să stăm puţin de vorba. Ţi-i milă de familiile de chiaburi pe care le scoatem din case ? Nu, zău ! Tocmai de aceea îi şi gonim, ca să nu ne pună beţe-n roate cînd noi făurim o viaţă nouă, fără astfel de... ca să nu mai fie ceea ce a fost... Tu eşti în Gremeacii-Log Puterea sovietică, iar eu trebuie să mai fac pe agitatorul cu tine ? Zîmbi greu, în silă. Noi le facem vînt de-aici chiaburilor, îi trimitem la Solovki. Ei şi ? N-or sâ crape ! Or munci, i-om hrăni. Iar cînd vom fi făurit viaţa cea nouă, copiii aceştia nu vor mai fi copii de chiaburi. Clasa muncitoare îi va reeduca. Scoase un pachet de ţigări, dar degetele îi tremurau. Multă vreme nu putu să apuce ţigara. Nagulnov era galben ca un mort. Andrei îl privea lung ; deodată, spre mirarea lui Davîdov, acesta se ridică repede ; în aceeaşi clipă, ca aruncat de o trambulină, sări în picioare şi Nagulnov. — Năpîrcă ! şopti el cu un şuierat, strîngîndu-şi pumnii. Aşa slujeşti revoluţia ? I-ni-mă mi-loa-să ? Dar eu... pune la un loc o mie de moşnegi, copilaşi şi muieri... Spune-mi că trebuie să-i fac praf... Pentru revoluţie... Eu îi culc la pămînt pe toţi cu mitraliera ! răcni sălbatic Nagulnov, în luminile ochilor săi, foarte mari, lărgite încă de tulburare, fulgera o furie năprasnică. Începu să facă spume la gură. — Nu răcni aşa ! Şezi jos ! rosti îngrijorat Davîdov. Andrei se repezi spre Nagulnov, răsturnînd un scaun. Rezemat de perete, Nagulnov îşi dădu capul pe spate şi, rostogolindu-şi ochii, strigă ascuţit şi prelung : — Pe toţi îi tai... şi Nagulnov se prăbuşi pe o coastă ; în timp ce cu mîna stîngă cerca s-apuce o teacă pe care o căuta în gol, cu dreapta trăgea convulsiv prăseaua unei săbii nevăzute... Andrei de-abia izbuti să-l prindă-n braţe. Simţi cum se încordaseră toţi muşchii lui Makar, îngreuiat dintr-o dată, şi cum i se întinseră picioarele, ca un arc de oţel. — La apucat... Ţine-i picioarele ! strigă Andrei lui Davîdov. * Cînd ajunseră la şcoală, sala era ticsită de lumea venită la adunare. Nu încăpuseră înăuntru toţi. Cazaci, femei şi fete stăteau îngrămădiţi în coridor şi în pridvor. Pe uşile larg deschise ieşeau aburi amestecaţi cu fum de tutun. Nagulnov, palid, cu sînge închegat pe buzele strivite, trecu cel dintîi pe coridor. Coji de seminţe plesneau sub paşii lui apăsaţi. Cazacii îl cercetau în tăcere, făcîndu-i loc să treacă. La vederea lui Davîdov, se porniră şopote. — Aista-i Davîdov ? întrebă tare o fată cu broboada înflorată, arătînd spre dînsul cu băsmăluţa plină de seminţe de floarea-soarelui. — Cel cu palton... nu-i cine ştie ce răsărit...
48
— Mărunţel, dar vînjos... uite ce ceafă are, ca buhaii cei buni ! Ni l-au trimis de sămînţă, începu să rîdă o femeie, privindu-l printre gene, cu ochi cenuşii, rotunzi... — Da, lat în spate, n-am ce zice. Aista, fetelor, cînd v-o strînge în braţe... rosti fără sfială Natalia, nevasta unui soldat, jucîndu-şi sprîncenele făcute. — Nu cumva i-au şi crăpat capul ? Uite că-i legat... — Poate că-l dor măselele... — Nu ; asta-i isprava lui Titok... — Fetelor ! Porumbiţelor ! Ce holbaţi aşa ochii la omul ista străin ? Dar eu sînt mai prejos ? zise un cazac mai copt, cu obrazul vînăt de atîta rîs. Hohotind, cuprinse în braţele-i lungi un cîrd de fete şi le îndesă în perete. Izbucniră ţipete. Pe spinarea cazacului răsunară îndesat, ca pe o tobă, pumnii fetelor. Davîdov asudă pînă ajunse la uşa sălii de clasă. Mulţimea duhnea a ulei din sămînţă de floarea-soarelui, a ceapă, a mahorcă. Fetele şi femeile tinere răspîndeau un miros dulceag de pomadă şi de găteli ţinute în cufere. În şcoală parcă plutea un zumzet surd de albine. Chiar şi oamenii mişunau într-o volbură neagră şi clocotitoare, ca un stup de albine care roieşte. — Îndrăcite fete mai aveţi, rosti stingherit Davîdov cînd se urcă pe scena înjghebată din scînduri subţiri, unde se aflau rînduite alături două pupitre şcolăreşti. Davîdov şi Nagulnov se aşezară. Razmiotnov deschise adunarea ; prezidiul adunării fu ales fără nici o greutate. — Tovarăşul Davîdov, împuternicitul comitetului raional de partid, are cuvîntul, zise Razmiotnov. O să vorbească despre colhoz. Tăcu. Vuietul de glasuri se potoli treptat ca apele care se retrag.. Davîdov se sculă în picioare şi îşi potrivi pansamentul la cap. Vorbi cam o jumătate de oră ; spre sfîrşit, cu o voce răguşită. Oamenii tăceau, duhoarea sporea din ce în ce. La lumina slabă a celor două lămpi, Davîdov vedea numai luciul feţelor asudate ale celor din întîile rînduri; încolo, totul se cufunda în semiîntuneric. Nu-l întrerupse nimeni. Dar cînd isprăvi şi întinse mîna spre paharul cu apă, porni o ploaie de întrebări : — Totul trebuie pus în comun ? — Si casele ? — Colhozul e vremelnic sau pe veci ? — Ce are să fie cu gospodarii individuali ? — O să li se ia pămîntul ? Şi o să înfulecăm împreună ? Davîdov răspunse pe larg şi aşezat. Cînd era vorba de lucruri încurcate de agricultură, îi veneau în ajutor Nagulnov şi Andrei. Se dădu citire statutului model. Cu toate acestea, întrebările ne se mai isprăveau. În sfîrşit, un cazac cu căciulă de vulpe şi cu o scurtă neagră, blănită, descheiată de sus pînă jos, se ridică din mijlocul sălii şi ceru cuvîntul. Lampa atîrnată arunca o lumină piezişă asupra căciulii de vulpe şi smocurile roşii de păr parcă luau foc, fumegînd. — Eu sînt un plugar mijlocaş şi vă spun, cetăţeni, că... bineînţeles... colhozul e, nici vorbă, un lucru bun, dar trebuie să chibzuim bine. Nu se poate face aşa, cu una, cu două... baţi din palme — şi gata : pune-te masă, strînge-te masă ! Tovarăşul împuternicit al partidului spunea adică : Strîngeţi-vă numai la un loc toate puterile şi încă veţi fi în cîştig ! Aşa spunea, cică, şi tovarăşul Lenin. Tovarăşul împuternicit se pricepe prea puţin la munca cîmpului. N-a mers, cred,
49
după plug în viaţa Iui, că doar e un muncitor... îmi închipui că nici nu ştie din care parte trebuie să te apropii de bou. De aceea a şi greşit puţintel. După capul meu, uite cum s-ar cădea să fie rînduiţi oamenii în colhoz : cei harnici şi care au vite, într-un colhoz ; sărăcimea în altul, cei înstăriţi, de asemenea ; iar leneşii să fie goniţi aiurea ca să înveţe acolo cum trebuie să muncească. Nu-i destul să strîngi oamenii la un loc, cu asta n-ai făcut nici o scofală... tocmai ca-n povestea cu lebăda care bate din aripi, căutînd să zboare, în timp ce racul o apucă de tîrtiţă şi o trage îndărăt, iar ştiuca chiteşte cum să sară în apă... Adunarea rîse stăpînit. In fund se auzi un ţipăt de fată. Un glas supărat strigă : — Măi, voi de colo, care sînteţi mai slabi de înger ! Afară de-aici ! Omul cu căciula de vulpe îşi şterse fruntea şi gura cu batista şi grăi mai departe : — Oamenii trebuiesc adunaţi aşa cum îşi potriveşte boii gospodarul cel bun. Se ştie doar că el şi-i împerechează după putere şi înălţime. Dar să vezi ce-are să iasă dacă înjugi boi nepotriviţi. Cel tare trage vîrtos, cel slab stă pe loc ; atunci şi celălalt este nevoit să se oprească. Ce fel de treabă-i asta ? Tovarăşul spunea : Tot satul, afară de chiaburi, într-un colhoz... Ştii unde ajungi ? Vorba ceea : Măi Ipate, vin' de ne desparte L. Liubişkin se sculă, îşi mişcă oţărît mustăţile negre zburlite şi, întorcîndu-se spre cel ce vorbea, îi răspunse : — Ce bine şi dulce vorbeşti tu uneori, măi Kuzma ! De-ai fi muiere, nu m-aş mai sătura ascultîndu-te ! (Rîsul trecu prin mulţime ca un murmur.) Vrei să convingi adunarea ca pe Palaga ta. Sala izbucni în hohote de rîs. Din lampă săltă un vîrf ascuţit de flacără, ca o limbă de şarpe. Toată adunarea înţelese că Liubişkin bate şaua, vorba asta ascunzind pesemne ceva necuviincios şi hazliu. Chiar şi în ochii lui Nagulnov licări un surîs. Davîdov tocmai voia să întrebe care-i pricina rîsului, cînd Liubişkin acoperi cu glasul lui vuietul mulţimii: — Glasul e-al tău, dar cîntecu-i străin ! Ţie ţi-ar prii să alegi aşa oamenii. Asta ai învăţat-o pesemne de pe cînd eraţi în tovărăşie cu Frol Rvanîi la maşină ! Anul trecut vi s-a luat motorul, acum l-am scărmănat pe Frol al tău de i-au mers fulgii! V-aţi adunat în jurul motorului lui Frol ca într-un fel de colhoz, dar acela era colhoz de chiaburi. Ai uitat cum ne jupuiaţi la treierat ? Nu luai una din opt ? N-ăi fi vrînd cumva să te alături şi acum de bogătani ? Se făcu o gălăgie aşa de mare, că Razmiotnov izbuti cu mare greutate s-o potolească. Multă vreme izbucniră strigătele, ca primăvara ropotele grindinii. — Cu artelul vostru, aţi pus bănişori la chimir ! — Nici cu tractorul nu poţi strivi păduchii iştia ! — Ţi-au cîştigat inima chiaburii ! — Lingăule ! — Cap de dovleac ! După aceea ceru la rînd cuvîntul Nikolai Liuşnea, un mijlocaş sărăntoc. — Fără multă vorbă ! îi spuse Nagulnov. Socoteala-i limpede şi aşa. — Adică, cum vine asta ? Da poate că vreau să spun ceva împotrivă! Sau n-am voie să vorbesc împotriva părerii tale ? Eu zic aşa în colhoz se intră de bunăvoie... Vrei — intri... nu vrei — stai deoparte. Aşa că noi vrem să stăm deoparte. — Care „noi" ? îl întrebă Davîdov.
50
— Plugarii, adică. — Vorbeşte pentru tine, tătucă ! Fiecare are limba lui şi poate să vorbească. — Pot să vorbesc şi pentru mine. Adică pentru mine şi vorbesc. Eu vreau să stau deoparte... să văd ce trai are să fie în colhoz. O fi bine — vin şi eu ; o fi rău — de ce să mă bag ? Numai peştele prost se vîră-n vîrşă... — Aşa-i ! — Să mai aşteptăm cu intratul ! — Lasă să încerce alţii traiul cel nou ! — Intră, măi, numaidecît ! Ce să mai încerci ? — Are cuvîntul Ahvatkin. Dă-i drumul ! — Eu, dragi cetăţeni, o să vă spun ceva despre mine : am stat împreună cu fratele meu drept, cu Petro. Şi n-a mers ! Ba se încăierau muierile de nu le despărţeai nici cu apă — aşa se păruiau... ba noi, eu şi Petro, nu ne înţelegeam ! Şi voi vreţi să strîngeţi tot satul la un loc ! Are să fie un talmeş-balmeş ! Cînd om porni în stepă la arat, o să iasă numaidecît bătaie : că Ivana a gonit prea tare boii mei, sau eu n-am văzut de caii lui... Miliţia n-o să se poată clinti din sat. Toată lumea are să umble cu mutra plină de sînge. Unul are să lucreze mai mult, altul mai puţin... Munca noastră-i felurită, nu stai ca la strung în uzină. Acolo, ţi-ai făcut opt ceasuri — îţi iei bastonaşul şi-ţi vezi de drum... — Ai fost vreodată într-o uzină ? — N-am fost, tovarăşe Davîdov, dar ştiu. — Habar n-ai de muncitori! Dacă n-ai fost într-o uzină şi n-ai văzut cu ochii, atunci de ce trăncăneşti ? Vorba asta despre muncitori cu bastonaşul în mînă e stîrnită de chiaburi. — Bine, fie şi fără bastonaş. Care va să zică ţi-ai făcut orele, poţi să pleci. Pe cînd la noi, cu noaptea-n cap te scoli şi te duci la arat. Pînă se întunericeşte te trec zeci de sudori... pe tălpi îţi sîngerează băşici cît oul de găină ; iar noaptea — du-te cu boii la păscut... nici n-ai cînd închide ochii ; că de nu se satură boul, nu trage la plug. Eu am să mă trudesc pentru colhoz, iar altul — cum ar fi Kolîba al nostru — are să doarmă pe brazdă. Puterea sovietică spune că în sărăcime nu-s trântori, că asta-i o născocire a chiaburilor ; dar nu-i adevărat. Kolîba toată viaţa a zăcut pe cuptor. Tot satul ştie că într-o iarnă, căutînd odată scăpare pe cuptor, adormise cu picioarele întinse spre uşă. Dimineaţa s-a trezit cu promoroacă pe picioare şi cu o coastă arsă de cărămida cuptorului. Aşa-i de leneş omul ista — că nu se poate scula de pe cuptor ca să se ducă afară pentru nevoile lui. Cum să lucrezi cu unul ca ista ? Nu mă înscriu în colhoz ! — Are cuvîntul Kondrat Maidannikov. Te ascultăm. Un cazac de statură potrivită, care purta o zeghe sură, îşi făcu loc din fundul sălii, spre scenă. Moţul ieşit de soare al budionovkăi (Budionovka — nume dat unei capele asemănătoare celor purtate de ostaşii lui Budionnîi - n.r.) se legăna printre cuşme miţoase şi căciuli cu urechi, şaluri şi basmale femeieşti în fel de fel de culori. Ajuns la scenă, el se aşeza cu spatele spre prezidiu şi începu, fără graba, să scotocească prin buzunarele şalvarilor. — Îţi citeşti cuvîntarea ? îl întrebă zîmbind Diomka Uşakov. — Scoate-ţi căciula ! — Dă-i drumul pe de rost ! — Aista şi-a scris pe hîrtie toată viaţa. — Ha, ha ! Şti-u-tor de ca-a-rte !
51
Maidannikov scoase din buzunar un carnet slinos şi se apucă să răsfoiască paginile mîzgălite de o mînă neîndemînatică. — Nu vă grăbiţi cu rîsul, să nu plîngeţi la urmă ! începu mînios Maidannikov. Da, scriu cu ce mă hrănesc. Acuşi am să vă citesc fi vouă. Am- ascultat fel de fel de cuvîntări, dar nici una acătării. Prea puţin vă gîndîti la viaţă... Davîdov îl urmărea cu luare-aminte. Cei din faţă zîmbiră. Un murmur trecu valuri-valuri prin toată şcoala. — Am o gospodărie de mijlocaş, rosti Maidannikov cu glas sigur, stăpîn pe sine. Anul trecut am semănat cinci deseatine. După cum ştiţi, am o pereche de boi, un cal, o vacă, nevastă şi trei copii. Mîini de lucru — uite-le : o pereche. Am cules nouăzeci de puduri de grîu, optsprezece de secară şi douăzeci şi trei de ovăz. Eu am nevoie de şaizeci de puduri pentru hrana casei şi de zece puduri pentru păsări. Ovăzul e al calului. Ce pot să vînd eu statului ? Să zicem, mai vînd cîte o pasăre, îmi duc bobocii de raţă la tîrg şi mai scot cîte ceva ! Se posomori şi ridică glasul : Pot eu cu banii aiştia să mă încalţ, să mă îmbrac, să cumpăr gaz, chibrituri, săpun ? Ca să-ţi potcoveşti calul la tuspatru picioarele, n-ai nevoie de parale ? De ce tăceţi ? Mai pot eu trăi aşa ? Mai merge cînd ai o recoltă bună sau chiar slăbuţă. Da dacă te pocneşte o secetă ? Ce te faci ? Călugăr ? Atunci cu ce drept mă sfătuiţi să nu intru în colhoz şi mă trageţi la o parte ? Ar putea sa-mi fie acolo mai rău ? Minciună ! Aceeaşi poveste-i cu toţi mijlocaşii! Atunci de ce vă împotriviţi şi bateţi capul şi altora? Vă spun eu îndată de ce. — Trage-le, Kondrat ! răcni cu însufleţire Liubişkin. — Las că le-o trag eu să mă pomenească ! Sînteţi împotriva colhozului, fiindcă nu vedeţi lumina zilei din pricina văcuţei şi a gospodăriei voastre cît o cuşcă de graur. Vorba ceea ; „Măcar că-i mucoasă, da-i a mea !" Partidul Comunist al U.R.S.S. vă împinge la o viaţă nouă ; voi — ca viţelul cel orb ; îl duci la vacă sub uger, el zvîrle din picioare şi dă din cap. Şi dacă viţelul nu suge, n-are mult de trăit! Asta-i tot; eu chiar acum mă pun să fac declaraţie de intrare în colhoz şi-i îndemn şi pe alţii. Iar cine nu vrea, să nu-l împiedice şi pe altul. — Socoteala-i limpede, cetăţeni ! zise Razmiotnov ridicîndu-se. Lămpile ni se sting şi-i tîrziu. Să ridice mîna cine-i pentru colhoz. Ridică mîna numai capul gospodăriei. Din două sute şaptesprezece capi de familie, ridicară mîna numai şaizeci şi şapte. — Cine-i împotrivă ? Nu se ridică nici o mînă. — Nu vreţi să intraţi în colhoz ? îi întrebă Davîdov. Va să zică a avut dreptate tovarăşul Maidannikov ? — Nu voim ! se auzi un glas fornăit de femeie. — Maidannikov al tău nu-i pentru noi literă de evanghelie. — Aşa am apucat din moşi-strămoşi... — Nu ne sili! Cînd se potoliră vociferările, o voce întîrziată, plină de ură, răsună în rândurile din fund, în întunericul luminat numai de licăririle ţigărilor : — Nu ne mîna cu de-a sila ! Titok ţi-a luat o dată sînge ; asta ţi se mai poate întîmpla... Davîdov simţi ca o plesnitură de bici. Într-o linişte de mormînt, el rămase cîteva clipe tăcut, alb ca varul, cu gura ştirbă întredeschisă ; apoi răcni, răguşit:
52
— Glas de vrăjmaş ! Puţin sînge zici că mi-au luat ? Am să mai trăiesc , eu pînă o să vă facem una cu pămîntul pe toţi cei ca tine ! Dar dacă va trebui, îmi voi da tot sîngele pentru partid... pentru partidul nostru, pentru cauza muncitorilor ! Auzi tu, năpîrcă de chiabur ! Tot sîngele, pînă la cea din urmă picătură ! —- Cine-a strigat ? întrebă Nagulnov, ridicîndu-se. Razmiotnov sări de pe scenă. O bancă din fund pîrîi. Un grup de vreo douăzeci de oameni ieşiră cu zgomot în coridor. Se sculau pe rînd şi cei din mijlocul sălii. Un geam se sparse zăngănind ; cineva lovise un ochi ai ferestrei. Prin spărtură pătrunse aer proaspăt într-o volbură de aburi albi.v — Nu cumva o fi strigat Timoşka lui Frol Rvanîi ?... — Afară din sat cu dînşii ! — Nu, asta-i Akimka. Au venit şi cazaci din Tubianskoi. — Daţi-i afară ! Arză-i-ar focul de zurbagii! Adunarea se sfîrşi tîrziu, după miezul nopţii. Oamenii vorbiră şi pentru colhoz, şi împotriva colhozului — pînă ce răguşiră, pînă ce li se întunecă înaintea ochilor. Ici-colo, şi chiar lîngă scenă, potrivnicii se luau în beţe ; apucîndu-se de piept, ei căutau să-şi dovedească unul altuia dreptatea. Cumătrul şi vecinul lui Kondrat Maidannikov îi sfîşie acestuia cămaşa pînă la buric. Cît pe ce să se încaiere. Diomka Uşakov era gata să vină în ajutorul lui Kondrat, sărind peste bănci, peste capetele celor ce şedeau ; dar Davîdov îi despărţi pe cumetri. Şi Diomka, cel dinţii, începu să-1 înţepe pe Maidannikov : — Ei, Kondrat, trudeşte-ţi mintea şi spune cîte ceasuri trebuie să ari pentru o cămaşă sfîşiată ? — Socoteşte mai bine tu : la muierea ta, cîţi... — Oho! Pentru astfel de glume vă dau afară din adunare. Demid Molciun dormea liniştit culcat sub o laiţă în rîndurile din fund, ca sălbăticiunile, cu capul în curentul care trăgea pe sub uşă. îşi acoperise numai capul cu poalele zeghei, ca să nu-l supere zgomotul. Femeile în vîrstă, venite şi la adunare cu ciorapi de împletit, moţăiau ca găinile pe stinghii, scăpînd pe jos ghemele şi andrelele. Mulţi plecaseră. Iar cînd Arkaşka Menok, care luase de nenumărate ori cuvîntul, vru să mai spună ceva în apărarea colhozului, nu-i mai ieşi din gît decît un fel de sîsîit de gînsac mînios. Arkaşka îşi pipăi mărul lui Adam şi dădu amărît din mînă. Totuşi nu se putu stăpîni şi, aşezîndu-se la loc, îi arătă lui Nikolai Ahvatkin, înverşunatul duşman al colhozului, ce are să i se întîmpie după colectivizarea totală : cu unghia îngălbenită de tutun a degetului celui mare apăsă pe cealaltă unghie — şi trosc ! Nikolai se mărgini să scuipe, suduind în şoaptă.
Capitolul X Kondrat Maidannikov se întorcea acasă de la adunare. Deasupra lui, sus, ardea „Găinuşa", ca un rug nestins. Era atîta linişte că s-auzea de departe cum crapă de ger pămîntul, cum şuşuie cîte o creangă îngheţată. Acasă, se duse drept la staul şi puse boilor în iesle un braţ mic de fîn. Dar, aducîndu-şi aminte că mîine îi va duce la grajdul comun, le dădu fîn cît putu cuprinde cu braţele, vorbind cu glas tare : — Iaca, a venit şi vremea despărţirii... Mişcă-te, pleşuvule ! Patru ani am muncit împreună — cazacul pentru bou şi boul pentru cazac... Şi nici o
53
procopseală. Voi, niciodată sătui, eu — veşnic amărît ! De aceea vă şi schimb pentru o viaţă laolaltă. Hei, ce-ai ciulit urechile ? Parc-ai înţelege cu adevărat. Împinse cu piciorul boul din brazdă, îi feri la o parte cu mîna botul bălos care rumega ; şi, întîlnindu-i ochiul liliachiu, îşi aminti, deodată, cum îl aşteptase acum cinci ani ! Vaca cea bătrînă primise atît de tainic buhaiul, încît nici văcarul, nici Kondrat nu băgasera de seamă. Toamna, multă vreme nu avea nici un semn că-i a făta. Privind-o, Kondrat îşi spunea amărît : „A rămas stearpă, afurisita !" Ea dădu semn abia Ia sfîrşitul lui noiembrie, cu o lună îainte de a făta, ca toate vacile bătrîne. De cîte ori nu se trezea Kondrat în nopţile reci, ca ghiontit de cineva : îşi trăgea pîslarii, şi alerga numai în izmene în staulul cald să vadă dacă n-a fătat! Era un ger năprasnic şi viţelul putea să-ngheţe pînă să-l isprăvească ea de lins... În nopţile din urmă, Kondrat aproape că nu mai dormea. Odată, nevastă-sa, Anna, intră în casă bucuroasă, ca într-o zi mare. — Bătrînei i s-au umflat vinele. Se vede că la noapte are să fete. Kondrat se culcă de cu seară îmbrăcat, fără să stingă felinarul. Se duse la vacă de şapte ori ! De-abia a opta oară, cînd încă nu se crăpase de ziuă, înainte chiar de a deschide uşa staulului, Maidannikov auzi un geamăt adinc şi greu. Un viţeluş mărunţel, cu nările albe, gata lins, cu părul zburlit, care tremura de-ţi făcea milă, căuta cu buzele îngheţate ugerul. Kondrat luă viţelul în braţe, îl înfăşură în poalele zeghei şi îl încălzi cu răsuflarea-i caldă, ducîndu-l într-un suflet în casă. — Bouţ ! strigă bucuros Maidannikov. Anna îşi făcu cruce. — Slavă ţie, doamne ! Ne-a văzut nevoia cel-de-sus ! Căci Kondrat, cu un singur căluţ, era înglodat peste cap în nevoi. Bouţul a crescut mare, a muncit pentru Kondrat cu spor vara şi pe gerurile iernii, întipărindu-şi de nenumărate ori copitele despicate pe drumuri şi pe arături, la plug sau la haraba. Acum, privindu-l, Kondrat simţi deodată un nod în gît şi o usturime la ochi. Plînse şi ieşi din staul uşurat parcă de lacrimile vărsate. Nu dormi pîn' la ziuă, fumînd tot timpul. ...Ce va mai fi şi cu colhozul ? Oare au să simtă toţi şi au să înţeleagă, cum a înţeles el, că aceasta-i singura cale, de neînlăturat ? Că oricît de rău ţi-ar părea sa dai pe mîna obştei o vită crescută la un loc cu copiii în casa cu lut pe jos — totuşi, trebuie s-o duci. Şi ticăloasa asta de jale pentru bunul tău trebuie s-o înăbuşi, să nu-i dai drumul spre inimă... Aşa gîndea Kondrat, stînd culcat lîngă nevastă-sa, care sforăia. Se uita în adîncurile negre ale nopţii cu ochii orbiţi de întuneric. Şi-i mai treceau prin minte fel de fel de gînduri: „Dar unde o să ducem mieii, iezii ? Lor doar le trebuie casă caldă şi o îngrijire acătării. Cum ai să-i deosebeşti, dacă drăcuşorii ăştia seamănă toţi unul cu altul ? Au să-i încurce şi mamele şi oamenii. Dar vacile ? Cum o să le cărăm nutreţul ? Cîte avem să pierdem ! Şi ce ne facem dacă se împrăştie oamenii peste o săptamînâ, speriaţi de greutăţi ? Atunci — la mină, părăsind Gremeacii pentru totdeauna ! N-o să mai am la ce să trăiesc aici." Înainte de a se lumina de ziuă, îl fură somnul şi chiar şi-n somn simţea un fel de greutate şi apăsare. Nu-i venea uşor să se deprindă cu gîndul colhozului ! Cu lacrimi şi cu sînge îşi rupea buricul care-1 lega de proprietate, de boi şi de lotul de pămînt din bătrîni... Dimineaţa, îmbucă ceva şi scrise îndelung cererea, încruntîndu-şi chinuit fruntea brăzdată de o dungă arsă de soare. Iată ce ieşi :
54
„Tovarăşului Makar Nagulnov la celula Partidului Comunist din Gremeacii-Log Cerere Eu, Kondrat Hristoforev Maidannikov, mijlocaş, vă rog să mă primiţi în colhoz împreună cu nevasta şi copiii, cu averea şi cu toate vitele. Vă rog să mă lăsaţi să intru în viaţa nouă, întrucît sînt cu totul pentru ea. K. Maidannikov" — Ai intrat ? îl întrebă nevasta. — Am intrat. — Duci şi vitele ? — Chiar acum le duc... Dar ce te-ai pus pe urlat, proasta dracului ? Nu mi-am bătut destul gura cu tine ? Te-am înduplecat şi-acum o ţii iar una şi bună ? N-ai vrut şi tu ? — Numai de vacă îmi pare rău, Kondraşa... Sînt pentru colhoz, dar tare mă doare inima... zise ea, zîmbind şi ştergîndu-şi ochii cu şorţul. Luîndu-se după maică-sa, izbucni în lacrimi şi Hriştişka, fetiţa lor cea mai mică, de patru ani. Kondrat scoase din ocol vaca şi boii. Puse căpăstrul în capul calului şi mînă vitele la rîu. Le adăpă, pe urmă boii porniră singuri spre casă; dar Kondrat, cu inima clocotind de necaz, le tăie drumul, punîndu-li-se cu calul de-a curmezişul şi-şi îndreptă toate vitele spre sovietul sătesc. Femeile priveau stăruitor pe fereastră, cazacii se uitau prin gardurile de nuiele, fără să iasă în uliţă. Kondrat nu se simţi în apele lui ! Dar cînd cîrmi pe după colţ, văzu lîngă soviet o grămadă mare de boi, cai, oi, ca la iarmaroc. Liubişkin ieşi de pe hudiţa vecină, trăgînd o vacă legată de coarne, după care se ţinea grăbit un viţel, cu o frînghie bălăbănindu-i-se la gît. — Hai să le legăm de coadă şi să le mînăm împreună, încercă să şuguiască Liubişkin. Era posomorit, dus pe gînduri... Nu-i fusese de loc uşor să-şi scoată vaca din ogradă. Dovadă — proaspăta zgîrietură de pe obraz. — Cine te-a pocit ? — N-am să te mint: muierea ! Muierea dracului s-a repezit după vacă. Apucîndu-şi cu gura vîrful mustăţii, Liubişkin rosti nemulţumit, printre dinţi : A pornit la atac ca un tanc. Aşa vărsare de sînge a fost lîngă ocol, că mi-i ruşine să dau ochii cu vecinii. S-a repezit cu o tigaie. Nu-ţi vine a crede ? „Aha, zic, vrei să baţi un partizan roşu? Am înfipt noi colţii şi-n generali !" şi — jap, un dupac ! Cine s-o fi uitat, ştiu că a avut straşnică panoramă... De la sovietul sătesc, oamenii porniră la gospodăria lui Titok. De dimineaţă, încă doisprezece mijlocaşi, răzgîndindu-se peste noapte, făcură cereri şi-şi aduseră vitele. În curtea lui Titok, Nagulnov şi doi tîmplari dădeau la rindea nişte scînduri pentru iesle — cele dintîi iesle obşteşti din Gremeacii-Log,
Capitolul XI Kondrat izbea mereu cu un tîrnăcop în pămîntul îngheţat, făcînd gropi pentru stîlpii staulului. Alături de el lucra de zor Pavel Liubişkin. De sub căciula lui neagră, care-i atîrna pe sprîncene, ameninţătoare ca un nor de furtună, sudoarea
55
îi curgea şiroaie ; faţa i se îmbujorase. Cu gura întredeschisă, repezea lomul cu atîta putere şi înverşunare, încît bulgării şi lostopanele de glod îngheţat zburau în toate părţile, lovind în pereţi ca grindina. înjghebară repede ieslele şi vîrîră în staul douăzeci şi opt de perechi de boi preţăluiţi de o comisie. Nagulnov, numai într-o cămaşă kaki, lipită de sudoare pe spate, intră şi el în staul. — Ai dat şi tu cu bărdiţa de cîteva ori şi poţi să-ţi storci cămaşa ! zise Liubişkin, clătinînd din cap. Slab lucrător mai eşti, Makar ! Uită-te la mine ! Hî ! Hî ! Bun îi lomul lui Titok... Hî ! Pune-ţi mai repede scurta, că răceşti şi dai ortul popii ! Nagulnov îşi aruncă scurta pe umeri. Petele de roşaţă de pe obraz i se trecură încet-încet. — Asta-i din pricina gazelor. Cînd lucrez sau urc un deal, îndată încep să gîfîi, şi-mi bate inima... Cu stîlpul ista mîntuiţi ? Foarte bine ! Uite ce gospodărie avem ! Şi Nagulnov îşi purtă ochii aprinşi, strălucitori, de-a lungul şirului de boi, legaţi în faţa ieslelor noi care miroseau încă a scîndură proaspăt tăiată. În timp ce oamenii duceau vacile la ocol, sosi Razmiotnov cu Diomka Uşakov. Razmiotnov îl chemă pe Nagulnov mai la o parte şi-l apucă de mînă. — Makar, prietene, nu mai fi supărat pentru ce a fost ieri... îmi erau împuiate urechile de ţipătul copiilor, mi-am adus aminte de băieţelul meu şi mi s-a muiat inima... — Ar trebui să te muiem pe tine. Du-te la dracu, bocitoare ce eşti! — Aşa-i ! Te văd după ochi că nu mai ai ciudă pe mine. — Ajunge, vorbă-lungă ! Da-ncotro ? Trebuie să cărăm fîn. Unde-i Davîdov ? — La soviet. Cercetează împreună cu Menok cererile de intrare în colhoz. Eu mă duc... Mi-a mai rămas o gospodărie de chiabur neatinsă — a lui Semion Lapşinov... — Şi cînd te-ntorci iar te-apucă ? zîmbi Nagulnov. — Lasă asta ! Pe cine să iau cu mine ? Mare tămbălău ! E un vălmăşag, ca la luptă ! Unii vin cu vitele, alţii cară fîn. Cîţiva au adus şi sămînţă. I-am trimis înapoi. De sămînţă vedem noi mai pe urmă. Pe cine să-1 iau ca ajutor ? — Ia-l pe Kondrat Maidannikov! Kondrat! Vino-ncoace ! Du-te cu preşedintele şi deschiaburiţi-l pe Lapşinov. Nu ţi-i frică ? Vezi că se găsesc unii care nu vor să se ducă: sînt firi de astea ruşinoase, cum îi, de pildă, Timofei Borşciov... Să lingă nu li-i ruşine... Da cînd îi vorba să ia înapoi lucrul prădat, nu mai pot de ruşine... , —- De ce să nu mă duc ? Mă duc bucuros ! Se alătură de dînşii şi Diomka Uşakov ; porniră tustrei pe uliţi. Razmiotnov îl întrebă pe Kondrat, privindu-l lung : De ce eşti aşa bosumflat ? Ar trebui să te bucuri. Uite cum s-a însufleţit satul, mişună ca un furnicar. — Mai încet cu bucuria, are să fie greu, răspunse rece Kondrat. — Ce are să fie greu? — Şi semănatul, şi îngrijitul vitelor. N-ai văzut ? Trei lucrează, zece stau chinciţi pe sub gard şi fumează ţigări... — Or lucra ei cu toţii ! Aşa-i la început. Cînd n-o să aibă ce îmbuca, au să fumeze mai puţin. La o cotitură zăcea o sanie răsturnată pe-o coastă. Alături, grămezi de fîn împrăştiat şi ţepuşele săniei, rupte. Boii dejugaţi mestecau fîn care, pe albul
56
zăpezii, părea şi mai verde. Un flăcău, fiul lui Semion Kujenkov, care intrase în colhoz, strîngea alene fînul cu o furcă în trei colţi. — Ce umbli aşa, ca o mortăciune ? La vîrsta ta eram ca un spiriduş ! Aşa se lucrează ? Ia dă furca încoace ! Diomka Uşakov smulse furca din mîna flăcăului care zîmbea şi, opintindu-se, ridică dintr-o dată o căpiţă de fîn. —- Cum de ai răsturnat-o ? îl întrebă Kondrat, uitîndu-se lung la sanie. — S-a hîrtoiat la un hop, nu ştii cum ? — Dă fuga după topor la Doneţkov. Ridicară sania; dreseră şi puseră la loc ţepuşele. Diomka o încărcă cumsecade, greblînd scuturătura de pe jos. — Măi, Kujenkov, măi ! Eşti bun de bătut cu funia împletită în patru şi să nu zici nici pîs ! Ian te uită cît fîn au călcat boii în picioare ! Să le fi aruncat lîngă gard un braţ de fîn şi să-i fi pus să mănînce ! Cine lasă boii de capul lor ? Flăcăul rîse şi îmboldi boii. — Acum fînul nu mai e al nostru — e al colhozului. — Ce spui de acest pui de lele ? Diomka se uită chiorîş la Kondrat şi la Razmiotnov şi trase o înjurătură pipărată. Pe cînd se făcea inventarul la Lapşinov, în curte se adunară vreo treizeci de oameni, mai cu seamă femei din vecini ; cazaci erau puţini. Cînd i se spuse lui Lapşinov, un bătrîn înalt, cu barbă ascuţită, să părăsească, fără vorbă multă, casa, un murmur trecu prin mulţimea adunată. Lumea vorbea cu glas scăzut: — Mda ! Ia uite ! A strîns omul, a tot strîns ; si acum, poftim : ia-ţi lumea-n cap. — Proastă treabă... — De bună seamă că-l doare! Nu ? — Pe fiecare îl seacă la inimă necazul său. — Hotărît că nu-i place... Da sub vechiul rigim, să ia averea lui Trifonov pentru datorii, asta i-a plăcut ? — Cum îţi aşterni, aşa dormi. — Bine-i face, ţapului bărbos ! Acum îi ţîţîie noada... — E păcat, cumetrelor, să vă bucuraţi de năpasta altuia. Să nu cadă şi pe capul vostru... — Ba pe dracu ! Că moşia noastră-i cît palma. Nu prea ai la ce te lăcomi ! — Vara trecută mi-a dat secerătoarea pe două zile şi, cu vorbă dulce, m-a jupuit de zece ruble. Asta-i omenie ? Lapşinov fusese socotit totdeauna ca un om bucşit de bănet. Încă înainte de război, se ştia că avea o stare bunicică, deoarece bătrînul nu se sfia să dea bani cu camătă mare şi să cumpere pe ascuns lucruri de haram. Într-o vreme stăruiau zvonuri că adăpostea în grajd cai de furat. Din cînd în cînd treceau pe la dînsul, mai mult noaptea, ţigani geambaşi. Se zicea ca prin mîinile vînoase ale lui Lapşinov se perindau caii furaţi înainte de a lua drumul cel mare al Ţariţînului, Taganrogului, Uriupinskului. Tot satul ştia că, înainte de revoluţie, Lapşinov se ducea de trei ori pe an la staniţă să-şi schimbe în galbeni ecaterinovcele (Ecaterinovka — bilet de bancă din timpul ţarismului, cu chipul Ecatcrinei a Il-a, în valoare de o sută de ruble - n.r.ruse.). În 1912 s-a făcut chiar o încercare de a-l uşura la pungă. Însă Lapşinov, bătrîn puternic şi vînjoş cum era, se apără cu o măciucă zdravănă de tîlharii care-l încolţiseră, şi scăpă în goana cailor. Dar nici el
57
însuşi nu se dădea în lături, cînd îi cădea ceva la îndemînă. Îl prinseseră oamenii pe cîmp cu snopi străini : asta i se întîmplase în tinereţe. La bătrîneţe se înrăi şi mai mult : lua tot ce-i cădea la mînă. Era nemaipomenit de zgîrcit. Uneori punea în biserică o lumînărică de o copeică la icoana sfîntului Nicolae din Mirlikia, o lăsa să ardă puţin, se ducea şi o stingea, îşi făcea cruce şi o punea în buzunar. O singură luminare putea să-i ajungă un an întreg. Cînd îl mustra cineva că-i prea cărpănos şi fără luare-aminte faţă de dumnezeu, el răspundea : „Dumnezeu e mai deştept decît voi, proştilor ! Nu-ţi cere să-i aduci luminări, ci să-i dai cinstea cuvenită. N-are de ce să mă pună la cheltuială. El doar a dat afară cu biciul pe cei ce făceau negoţ în biserică." Lapşinov primi liniştit ştirea deschiaburirii. N-avea de ce se teme, căci ascunsese din timp, sau pusese în mîini sigure, tot ce avea mai de preţ. Dădu chiar ajutor ia inventarierea averii. Bătînd mînios din picior, bătrînul se răstea la baba lui care se bocea într-una, iar peste cîteva clipe îi spunea cu smerenie în glas ; — Nu ţipa, nevastă ! Dumnezeu are să ţină seamă de durerile noastre. El, milostivul, toate le vede... — N-o fi văzînd şi unde ţi-a pierit cojocul cel nou de oaie ? îl întrebă serios Demenţi, pe acelaşi ton. — Care cojoc ? — Acela cu care ai fost la biserică duminica trecută. — N-am avut nici un cojoc nou. — Ba ai avut, iar acum l-ai pus bine undeva! — Ce vorbeşti, Demenţi ? Martor mi-e unul dumnezeu. N-am avut. — Are să te pedepsească dumnezeu, moşule ! O să-ţi dea la mir. — Ba are să-mi ajute cel-de-sus ! Degeaba crezi că... zise Lapşinov şi se închină. — Iţi încarci sufletul cu păcate ! şi Diomka făcu cu ochiul spre mulţime, stîrnind zîmbetul femeilor şi al cazacilor. — Nu-s vinovat înaintea domnului, pe cinstea mea ! — Ai pitit cojocul. Ai să răspunzi de dînsul la judecata de apoi ! — Pentru cojocul meu ? izbucni Lapşinov, nemaiputîndu-se stăpîni. — Pentru că l-ai pitit ! — Crezi că dumnezeu are mintea ta, flecarule ? Nu se amestecă el în astfel de treburi !... N-am nici un cojoc ! Nu ţi-i ruşine să-ţi baţi joc de un moşneag ? Nu te ruşinezi în faţa lui dumnezeu şi a oamenilor ? — Dar ţie nu ţi-a fost ruşine ca pentru două baniţe de mei de sămînţă să-mi iei trei baniţe ? îl întrebă Kondrat. Glasul lui potolit şi cam răguşit aproape nu se auzea în zarva din jur. Lapşinov însă se întoarse spre dînsul cu o vioiciune tinerească : — Tatăl tău, Kondrat, era o faţă cinstită... măcar pentru numele lui nu mai păcătui. În sfînta scriptură stă scris : „Nu lovi pe cel căzut". Aşa faci tu? Cînd ţi-am luat trei baniţe pentru două ? L-ai uitat pe dumnezeu care toate le vede ! — Ar fi vrut el, coate-goale, să-i dăm de pomană meişorul ! Începu să răcnească mînioasă femeia lui Lapşinov. — Nu ridica glasul, nevastă ! Dumnezeu a răbdat şi ne-a poruncit şi nouă să răbdăm. El, mucenicul, a purtat cununa de spini şi a plîns cu lacrimi de sînge... Lapşinov şterse cu mîneca un strop de lacrimă tulbure. Femeile se potoliră şi tăcură, suspinînd. Cînd isprăvi de scris, Razmiotnov rosti aspru :
58
— Ei, moş Lapşinov, cară-te de aici. Lacrima ta nu moaie inima nimănui, că pe mulţi i-ai obijduit ; dar acum noi singuri te pedepsim, şi fără dumnezeu. Hai, plecaţi ! Lapşinov îl luă de mînă pe băiatul său, care era cam nătîng şi bîlbîit, îi puse căciula în cap şi ieşi din casă. Mulţimea se năpusti după dînsul. În curte, bătrînul se puse în genunchi, avînd însă grijă să-şi aştearnă pe zăpadă poalele scurtei blănite. Duse degetele împreunate la fruntea-i încruntată şi se închină pînă la pâmînt, în tuspatru părţile. — Hai, pleacă, pleacă ! îi porunci Razmiotnov. Mulţimea murmura surd. Ici-colo izbucniră strigăte: — Lasă-l măcar să-şi ia rămas bun de la casa părintească ! — Nu fă pe nebunul, Andrei ! Omul e cu un picior în groapă, şi tu... — După viaţa lui, i-ar şedea mai bine să intre cu amîndouă ! strigă Kondrat. Dar îl întrerupse bătrînul Gladilin, unul dintre epitropii bisericii : — Umbli să te pui bine cu stăpînirea ? De-alde voi sînteţi buni de bătut! — Cînd ţi-oi arde una, vulpoi bătrîn, nu mai nimereşti acasă ! Lapşinov se pleca, îşi făcea cruce şi vorbea cu glas tare, ca să-1 audă toţi, mişcînd inima femeilor, înclinată spre milă. — Rămîneţi cu bine, fraţi creştini ! Rămîneţi sănătoşi, dragii mei! Să vă dea dumnezeu sănătate... să vă bucuraţi de bunul meu. Am trăit aici şi m-am trudit cinstit... — Ai cumpărat lucru de haram ! îi suflă din pridvor Diomka. — ...în sudoarea frunţii mi-am cîştigat pîinea cea de toate zilele... — Ai ruinat oamenii, ai luat camătă, ba ai şi furat! Căieşte-te ! Ar trebuii să te înşfac de ceafă, porc de cîine ce eşti, şi să dau cu tine de pămînt ! — ...cea de toate zilele, zic: iar acum la bătrîneţe... Femeile începură să se smiorcăie, să-şi ducă la ochi cîte un capăt de broboadă. Razmiotnov tocmai voia să-l ridice pe Lapşinov din genunchi şi să-l dea afară din ogradă... Apucase chiar să strige : „Să nu-mi faci agitaţie aici, că te..." cînd, deodată, în pridvor, unde stătea Diomka rezemat de parmaclîc, izbucniră o larmă şi o vînzoleală neaşteptată... Femeia lui Lapşinov ţîşni din cuhnie, ducînd într-o mînă un coş cu ouă de gîscă de sub cloşcă, iar în alta — o gîscă tăcută, orbită de zăpadă şi de soare. Diomka îi luă cu uşurinţă coşul ; cît priveşte gîsca, bătrîna se încleştase de ea cu amîndouă mîinile. — Nu pune mîna, spurcatule, nu pune mîna ! — Gîsca e acum a colhozului !... urla Diomka, apucînd gîtul întins al gîştei. Femeia o ţinea de picioare. Amîndoi trăgeau, fiecare spre sine, tîrîndu-se unul pe altul de-a lungul pridvorului, — Dă-o, şpanchiule ! — Nici gînd ! — Dă-i drumul, cînd îţi spun ! — E-a colhozului !... strigă Diomka, înăbuşindu-se. La primăvară... ne dă boboci... V-aţi îndopat destul pînă acum. Despletită, cu spume la gură, bătrîna trăgea la dînsa, proptindu-se cu piciorul în prag. La început, gîsca dădu un ţipăt cumplit; apoi tăcu (se vede că Diomka îi tăiase răsuflarea), dar urma să bată din aripi cu mare iuţeală, Puf şi pene albe, ca fulgii de zăpadă, zburau în pridvor, Diomka era gata-gata să biruie, smulgînd gîsca, mai mult moartă din mîinile uscate ale babei, cînd, deodată, gîtul pirpiriu al
59
gîştei se rupse. Baba cu poalele peste cap — buf ! se prăbuşi pe scara de la intrare, rostogolindu-se cu zgomot, din treaptă în treaptă. Iar Diomka, surprins, icni numai şi, cu capul de gîscă în mînă, căzu peste coşul din spate, spărgînd ouăle clocite. O izbucnire nemaipomenită de rîs cu hohote scutură ţurţurii de la ştreaşină. Lapşinov se sculă din genunchi, îşi puse căciula în cap şi, trăgîndu-şi de mîna băiatul bălos şi nepăsător la toate cele, îl scoase în fugă din curte. Baba se ridică de jos, neagră la faţă de mînie şi de durere. Îşi scutură fusta, dar cînd să întindă mina spre gîsca fără qap ce se zbătea în prag, un ogar galben care se învîrtea pe lîngă pridvor, văzînd cum ţîşnea sângele în şiroaie din gîtul gîştei, făcu o săritură, îşi zbîrli părul de pe spinare, înşfăca gîsca de sub nasul babei şi o zbughi cu ea prin curte, în şuierăturile şi-n hăituiala copiilor. Diomka aruncă după femeie cu capul gîştei, care privea încă lumea cu ochi portocalii, încremeniţi pe vecie într-o mirare ; apoi intră în casă. Şi încă multă vreme, pe deasupra ogrăzii şi a hudiţei stăruiau izbucniri de rîs pe diferite tonuri, stârnind şi speriind vrăbiile de pe vreascuri.
Capitolul XII Viaţa la Gremeacii-Log se burzuluise, că un cal nărăvaş ridicat în două picioare, înaintea unui obstacol greu de trecut. Ziua cazacii se strîngeau în ulicioare şi-n case, se ciorovăiau şi vorbeau despre colhoz, făcînd fel de fel de presupuneri. Patru zile de-a rîndul, în fiecare seară, erau convocate adunări care ţineau pînă la cîntători, În zilele acelea, Nagulnov slăbi aşa de tare — de parcă zăcuse multă vreme de o boală grea. Davîdov însă, ca şi înainte, îşi păstra o înfăţişare liniştită : i se săpară numai şi mai mult cutele adînci de deasupra colţului buzelor — semn al dîrzeniei. Ştiu să insufle încredere în sine chiar şi lui Razmiotnov, care de obicei se înflăcăra uşor, dar tot atît de uşor se lăsa cuprins de o panică neîntemeiată. Andrei umbla prin cătun şi, cercetînd grajdurile comune, avea în ochii săi, cam răutăcioşi, un surîs plin de siguranţă. Spunea adesea lui Arkaşka Menok, care era capul colhozului pînă la alegerea consiliului de conducere : — O să le răsucim noi coarnele ! Toţi au să intre în colhoz ! Davîdov trimise la raion o ştafetă călare, făcînd cunoscut că deocamdată au fost atraşi în colhoz numai treizeci şi doi la sută, dar că intrarea celorlalţi merge repede. Chiaburii, scoşi din case se stabiliră pe la neamuri şi prieteni. După ce-l trimise pe Timofei de-a dreptul la procurorul districtului, Frol Rvanîi se aşeză să locuiască la prietenul său Borşciov — acela care, la adunarea sărăcimii, se abţinuse de la vot. În căsuţa strimtă a lui Borşciov se aduna tot activul chiaburesc. De obicei, în timpul zilei, ca să se ferească de priviri iscoditoare şi de urechi curioase, se strângeau la Borşciov cîte unul, cîte doi, strecurîndu-se prin fundul ogrăzilor şi peste arii, de teamă să nu bată la ochi şi să nu atragă luarea-aminte a sovietului. Veneau acolo Gaev Davîd şi învechitul în rele Lapşinov care, după deschiaburire, începu să umble după pomeni ca un maniac religios. Din cînd în cînd se ivea şi Iakov Lukici Ostrovnov, ca să miroasă cum stau lucrurile. Veneau la „cartierul general" şi cîţiva mijlocaşi, duşmani hotărîţi ai colhozului, ca Nikolai
60
Liuşnea şi alţii. În afară de Borşciov. mai dădeau pe acolo doi săraci : cazacul Atamanciukov Vasili, un om înalt, fără sprâncene, veşnic tăcut, gol ca oul, totdeauna tuns proaspăt şi bine ras ; celălalt, Hoprov Nikita, un artilerist dintr-o baterie de gardă, tovarăş de militărie cu Podtiolkov. În timpul războiului civil se ferise să intre în slujba armatei albe ; totuşi nimerise în 1919 în detaşamentul de reprimare al colonelului Aştîmov, calmuc de felul lui. Asta înrâuri toată viaţa lui Hoprov sub Puterea sovietică. Trei oameni din sat — Iakov Ostrovnov cu fiul său şi bătrânul Lapşinov — îl văzuseră la Kuşciovka, pe vremea retragerii albilor din 1920, în detaşamentul de pedepsire al lui Aştîmov, cu galon alb de podhorunji de-a lungul epoletului (Podhorunji — grad inferior în trupele căzăceşti ţariste - n.r.). L-au văzut cum, împreună cu alţi trei cazaci calmuci, mîna nişte muncitori arestaţi de la depoul căii ferate, ca să fie interogaţi de Aştîmov... Aceştia l-au văzut... Dar cît sînge rău nu şi-a făcut Hoprov după ce s-a întors de la Novorosiisk la Gremeacii-Log, aflînd că Lapşinov şi cei doi Ostrovnovi sînt în viaţă ! Prin cîtă groază n-a trecut zdravănul artilerist de gardă în vremea aprigei represiuni împotriva contrarevoluţiei ! El, care ţinea la potcovit orice cal, apucîndu-l de copita de dindărăt, tremura ca o tîrzie frunză de stejar arsă de cel dintîi îngheţ, cînd îl întîlnea pe Lapşinov, care zîmbea cu ochii vicleni. De dînsul se temea mai mult decît de oricine. Cînd îl întîlnea, gîfîia, abia mişcîndu-şi buzele : — Moşule, ai milă de-un suflet de cazac... nu mă spune! Lapşinov îl liniştea cu o prefăcută indignare : — Ce-ţi mai trece prin minte, Nikita ? Ferit-a sfîntul! Da eu n-am crucea atîrnată de un găetan la gît ? Şi mîntuitoruî cum ne-a învăţat ? „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Nici să nu-ţi treacă prin gînd : nu spun nimic ! Taie-mă — nu scot o vtorbă. Aşa mi-i felul... Numai să-mi ţii partea, dacă se întîmplă ceva... La vreo adunare, poate se ridică careva împotriva mea sau îmi cade pe cap vreo năpastă de la autorităţi... Tu apără-mă, dacă o fi ceva... O mînă spală pe alta. Iar cel ce ridică sabia, de sabie va pieri. Nu-i aşa? Voiam să te mai rog ceva : dă-mi o mînă de ajutor la arat. Dumnezeu mi-a hărăzit un băiat slab la minte : nu mi-i de nici un folos ; să tocmesc un om, vine scump... An după an, Hoprov îl tot „ajuta" pe Lapşinov ; îi ara fără plată, îi boronea arătura, treiera grîul lui Lapşinov, lucra ca puitor la batoza acestuia. Cînd ajungea acasă şi se aşeza la masă, Nikita îşi înfunda în palmele-i grele ca plumbul faţa iată cu mustăţi roşcovane, zicîndu-şi : „Cît are să mai ţină asta ? Am să-l omor !" Iakov Lukici Osţrovnov nu-l sîcîia cu rugăminţi şi nici nu-l ameninţa. Ştia că dacă i-ar cere ceva, şi nu numai o garafă de votcă, dar chiar un lucru mult mai de seamă, Hoprov n-ar avea curajul să nu-i dea. Cît despre votcă, Iakov Lukici bea la dînsul desişor, spunîndu-i neapărat de fiecare dată : „Mulţumesc pentru cinste". „Sta-ţi-ar în gît!" se gîndea Hoprov, strîngîndu şi cu ură sub masă pumnii de cîte o jumătate de pud. Polovţev locuia încă la Iakov Lukici în cămăruţa unde înainte stătuse bătrîna Ostrovnovna. Ea se mutase pe cuptor, iar Polovţev fuma aproape fără întrerupere în odăiţa ei, stînd culcat pe laiţa scurtă, proptindu-şi picioarele goale şi vînoase în cărămida fierbinte. Noaptea umbla adesea prin casa adormită (nici o uşă nu scîrţîia, căci ţîţînele erau unse grijuliu cu grăsime de gîscă). Uneori, punîndu-şi scurta blănită şi stingîndu-şi ţigara, se ducea să-şi vadă de cal în standoala pentru pleavă, unde era ascuns. Calul stătut îl întîmpina cu un nechezat tremurat şi înăbuşit : parcă ar fi ştiut că nu-i vremea să-şi arate simţămintele cu
61
glas tare. Stăpînul îl netezea cu palmele, îi pipăia încheieturile picioarelor cu degetele lui ca de fier, înţepenite. Odată, într-o noapte din cale-afară de întunecoasă, Polovţev scoase calul din standoală şi plecă în stepă, călărind pe deşelate. Se întoarse înainte de revărsatul zorilor. Calul tot o apă, leoarcă de sudoare, răsufla repede, scuturat din cînd în cînd de un tremur puternic. Dimineaţa, Polovţev spuse lui Iakov Lukici: — Am fost la mine în staniţă. Acolo mă caută. Cazacii sînt gata şi aşteaptă numai ordinul. Urmînd îndrumările lui Polovţev, Iakov Lukici lua cuvîntul la cea de a doua adunare întrunită la Gremeacii-Log, în privinţa colhozului, făcînd apel la cazaci să intre în colhoz. Davîdov se bucură nespus de cuvîntarea-i aşezată, cu temei, precum şi de faptul că după cuvintele unui om cu greutate din sat ca Iakov Lukici, care declarase că intră în colhoz, treizeci şi unu de ţărani dădură deodată declaraţii de înscriere. Iakov Lukici vorbise frumos pentru colhoz. A doua zi, însă, trecînd din casă în casă, făcu cinste din banii lui Polovţev mijlocaşilor, oameni de nădejde, porniţi împotriva colhozului şi, după ce bău şi el oleacă, le vorbi cu totul altfel : — Ciudat om mai eşti şi tu, măi frate! Eu sînt mai nevoit decît tine să intru în colhoz, iar să vorbesc împotrivă nu pot. Eu am trăit bine şi s-ar putea să mă treacă drept chiabur. Dar tu ce nevoie ai să te bagi ? Jug îţi trebuie ? În colhoz, măi frate, ce-au să te mai ţină din scurt, că n-ai să vezi înaintea ochilor ! Şi, încet-încet, începea să repete lecţia învăţată pe de rost despre răscoala care se aştepta şi despre comunizarea nevestelor ; iar dacă acel cu care vorbea era gata să-l asculte şi, în răutatea lui, să săvîrşească orice faptă, Lukici căuta să-l înduplece şi să-l prindă în mreje, pomenea de răfuiala care va veni atunci cînd se vor întoarce „ai noştri" de peste hotare, pînă ce-şi ajungea în sfîrşit scopul : pleca asigurîndu-se de consimţământul lui pentru intrarea în „uniune". Totul mergea bine şi fără neînţelegeri. Iakov Lukici recrutase aproape treizeci de cazaci, juruindu-i cu străşnicie să nu sufle nici un cuvînt despre intrarea în „uniune", sau despre vorba avută cu dînsul. Într-o zi, însă, Ostrovnov se îndreptă spre cartierul general al chiaburilor, ca să ducă la capăt lucrul început. (Lukici şi Polovţev aveau o neclintită nădejde în deschiaburiţi şi în cei grupaţi în jurul lor ; de aceea recrutarea lor, socotită drept uşor de înfăptuit, fusese lăsată la urmă). Dar tocmai cu acest prilej Iakov Lukici dădu greş... Încotoşmănat într-o zeghe, Ostrovnov veni pe sub seară la Borşciov. În sobiţa dintr-o odaie nelocuită ardea focul. Erau toţi în păr. Timofei Borşciov, gazda, şedea în genunchi şi vîra pe gura sobiţei vreascuri rupte mărunt. Frol Rvanîi, Lapşinov, Gaev, Nikolai Liuşnea, Vasili Atamanciukov şi artileristul Hoprov se aşezaseră pe laiţe şi pe nişte dovleci grămădiţi într-un colţ, zugrăviţi parcă cu dungi portocalii şi negre, ca panglica crucii „Sf. Gheorghe". În picioare, cu spatele la fereastră, stătea Timofei, fiul lui Frol Rvanîi, care se întorsese chiar în ziua aceea de la reşedinţa districtului. Povestea cît de aspru îl primise procurorul şi cum, în loc să-i cerceteze jalba, voia să-l aresteze şi să-l trimită la urma lui. Cînd intră Iakov Lukici, Timofei tăcu ; dar tatăl său îl îndemnă : — E omul nostru, Timoşa ; nu-ţi fie frică. Timofei îşi isprăvi povestirea ; spuse scăpărînd din ochi : — Mi-a ajuns cuţitul la os ; dac-ar fi o bandă, aş încăleca şi m-aş duce să mă răfuiesc cu comuniştii!
62
— Grea ni-i viaţa, grea... îi ţinu isonul Iakov Lukici. Şi măcar dacă s-ar opri lucrurile aici, ar fi cum ar fi... — Da la ce rău încă şi mai mare ne-am mai putea aştepta ? zise cu ciudă Frol Rvanîi. Tu n-ai păţit nimic, de aceea ţi-i bine, pe cînd eu am început să duc grija zilei de mîine. În timpul ţarului, am trăit amîndoi cam totuna. Acum, tu ai început să prinzi seu, în vreme ce mie mi s-au luat şi cei din urmă pîslari pe care-i mai aveam. — Nu de asta vorbeam : mă tem să nu iasă cumva... — Ce să iasă ? — Păi, război... -— Dă, doamne! Milostiveşte-te, preasfinte Egor, biruitorule ! De-ar veni odată! Spune doar apostolul, în evanghelie... — Ne-am scula cu parii, ca acei din staniţa Vioşenskaia în o mie nouă sute nouăsprezece... — I-aş jupui de vii... ehei... hm-m ! Atamaneiukov, care fusese rănit la gît lînga staţia Filonovskaia, rosti cu glas de fluier ciobănesc, subţirel şi nedesluşit : — Oamenii sînt întărîtaţi. I-ar sfîşia cu dinţii. Iakov Lukici dădu a înţelege cu băgare de seamă că, prin staniţele vecine, n-ar fi linişte şi că în unele locuri oamenii ar fi început, cică, să-i înveţe minte pe comunişti, căzaceşte, ca-n vremea veche, cînd învăţătura se dădea foarte simplu : atamanii care nu erau pe placul cazacilor, fiindcă trecuseră de partea Moscovei, erau vîrîţi în saci şi bîldîbîc în apă ! Vorbea încet, măsurat, cîntărindu-şi fiecare cuvînt. Strecură în treacăt că-i nelinişte pretutindeni în ţinutul Caucazului de miazănoapte, că în staniţele de jos femeile şi fuseseră comunizate ; că comuniştii, cei dintîi, se culcau pe faţă cu nevestele altora, şi că, la primăvară, se aşteaptă o debarcare. Despre asta i-ar fi spus un ofiţer cunoscut, care slujise în acelaşi regiment cu dînsul şi care trecuse acum o săptămînă prin Gremeacii-Log. Iakov Lukici tăinuia un singur lucru : că ofiţerul acela se ascunde şi acum la dînsul. Nikita Hoprov, care tăcuse pînă atunci, îl întreba : — Uite, ce să ne spui, Iakov Lukici : să zicem că ne răsculăm şi că-i omorîm pe comuniştii noştri. Da ce ne facem după aceea ? Cu miliţia o scoatem noi la capăt. Da cînd or începe să vină de la gară trupe împotriva noastră ? Cum ne descurcăm ? Cine ne-o duce împotriva lor ? Ofiţeri n-avem ; iar noi, oameni fără carte, ne călăuzim după stele... La război, unităţile nu merg la întîmplare ; drumul şi-l găsesc pe plan, la statele-majore se fac hărţi... Mîini avem noi, da cap de unde să luăm ? — Se va găsi şi cap ! îl asigură cu foc Iakov Lukici. Ofiţerii vor ieşi ei la iveală. Ei sînt mai învăţaţi decît comandanţii roşii. Din iuncherii de altădată au ieşit şefi, cu multă învătătură. Da roşii ce fel de comandanţi au ? Ia-l chiar pe Makar Nagulnov al nostru. Să taie capete, asta ştie. Da să comande el o sotnie ? Cît îi hăul ! Poate el să citească o hartă ? — Şi de unde au să iasă ofiţeri ? — Au să-i nască muierile! izbucni necăjit Iakov Lukici. Ce te-ai agăţat de mine ca scaiul de coada oii ? „De unde, de unde !" Da de unde vrei să ştiu eu ? —: Au să vină din străinătate. Au să vină, de bună seamă ! le dădea nădejde Frol Pivanîi şi, simţind parcă pe limbă bucuria unei răsturnări şi dulceaţa sîngeroasă a răzbunării, îşi umflă cu plăcere singura-i nară întreagă, trăgînd cu un fîsîit aerul îmbîcsit de fum.
63
Hoprov se ridică, împinse cu piciorul dovleacul pe care şezuse şi, netezindu-şi mustăţile stufoase şi roşcate, rosti apăsat : — Aşa o fi, nu zic ba ! Numai că acuma cazacii s-au învăţat minte. Au mîncat o bătaie soră cu moartea pentru răzmeriţele lor. N-au să mai meargă. Kubanul n-are să ne sprijine. Zîmbind pe sub mustaţa-i căruntă, Iakov Lukici susţinu : — Au să se ridice toţi ca un singur om ! Are să se aprindă şi Kubanul... Ştiţi doar cum îi la bătaie: acum eşti dedesubt, cu umerii lipiţi - de pămînt, acum stai tu călare pe vrăjmaş. — Nu, fraţilor, spuneţi ce-ţi spune, eu nu mă apuc de treaba asta! urmă Hoprov, înfiorat de hotărîrea-i năvalnică. Eu nu mă ridic împotriva stăpînirii şi nici nu-i sfătuiesc pe alţii. Tu, Iakov Lukici, degeaba împingi oamenii la astfel de lucruri... Ofiţerul care a mas la tine e om străin, neştiutor. El doar tulbură apa şi apoi bate laturile ; iar de plătit, tot noi plătim. În războiul civil, ofiţerii ne-au împins împotriva Puterii sovietice, au trîntit galoane pe epoleţii cazacilor, au scos dintr-înşii la iuţeală ofiţeri proaspeţi, în timp ce ei înşişi au dat dosul pe la comandamente ca să se plimbe cu domnişoare subţiri în pulpe... Îţi mai aduci aminte, cînd a fost vorba de răfuială, cine a plătit oalele sparte pentru toţi ? În Novorosiisk, roşii tăiau în port capetele calmucilor, iar ofiţerii şi alte mărimi pluteau în timpul acela cu vapoarele spre ţări calde. Toată armata Donului se grămădise ca o turmă de oi la Novorosiisk. Da generalii unde erau ?... Ehei ! Şi fiindcă veni vorba, aş vrea să te întreb : ofiţerul acela, care a mas la tine, nu cumva se ascunde şi acum în casa ta ? De vreo două ori am băgat de seamă că duci apă cu căldarea în standoală... Chiar mă întrebam : de ce o fi ducînd Lukici apă acolo ? Pe cine dracu o fi adăpînd ? Pe urmă am auzit un cal nechezînd. Hoprov se desfăta, văzînd cum faţa lui Lukici se făcea cenuşie, ca şi mustăţile lui. Toţi se zăpăciră şi se speriară. O bucurie sălbatică umplea pieptul lui Hoprov, cînd îşi arunca vorbele unele după altele, ascultîndu-şi glasul, parcă de departe, cum ai asculta un glas străin. — Nu-i la mine nici un ofiţer, răspunse cu glas surd Iakov Lukici. Mi-a nechezat iapa, n-am dus nici o apă, în standoală car cîteodată zoi... Am acolo un porc... — Cunosc eu glasul iepuşoarei tale, nu mă prosteşti tu pe mine ! Da la urma urmei, ce treabă am eu ? Nu mă bag, nu m-amestec. Voi n-aveţi decît să faceţi ce vreţi... Hoprov îşi puse căciula, aruncă o privire în juru-i şi se îndreptă spre uşă. Lapşinov îi aţinu calea. Barba albă îi tremura. Se îndoi din şale printr-o mişcare oarecum ciudată şi, desfăcîndu-şi larg mîinile, întrebă : — Te duci să ne vinzi, iudo ? Te-au cumpărat ? Dar dacă om spune şi noi că ai fost cu calmucii în detaşamentul de pedepsire... — Nu te pripi, moşule ! rosti Hoprov, cu o furie stăpînită, ridicîndu-şi pumnul de fier pînă-n dreptul bărbiei lui Lapşinov. Mai întîi, am să mă denunţ eu însumi. Am să spun : am fost în detaşamentul de pedepsire, am fost podhorunji. Judeeaţi-mă... da-a-ar şi voi ăştia de aicea, băgaţi de seamă ! Iar tu, ghiujule... Şi tu... Aici Hoprov se înăbuşi; din pieptul lat îi ieşeau şuiere ca din nişte foaie de potcovar. Tu... tu mi-ai supt sîngele. Măcar o dată să mă bucur de ce-ai să păţeşti ! Fără să-şi facă vînt mîinii, Hoprov dădu lui Lapşinov o scurtă lovitură de pumn drept în faţă şi ieşi trîntind uşa. Nici nu se uită la bătrînul căzut în prag, Timofei
64
Borşciov aduse o căldare goală. Lapşinov se aşeză în genunchi,, cu capul plecat deasupra căldării. Din nări îi ţîşnea sînge negru, ca dintr-o vînă tăiată. În tăcerea apăsătoare nu s-auzeau decît plînsul cu sughiţuri: şi scrîşnetul dinţilor lui Lapşinov, ca şi şiroaiele de sînge care-i curgeau de pe barbă, picurînd cu un zgomot surd pe peretele căldării. — Ne-am dus dracului, zise deschiaburitul Gaev, cel cu familie numeroasă. Îndată sări în picioare Nikolai Liuşnea care, fără să-şi ia rămas bun sau să-şi pună căciula în cap, zbucni pe uşă afară. După dînsul, ieşi cu pas măsurat Atamanciukov, spunînd la plecare subţire şi răguşit : — Să ne împrăştiem ; altfel o păţim. Iakov Lukici rămase cîteva clipe tăcut. Inima parcă i se umflase şi i se oprise în gît. Răsufla greu. Sîngele îi zvîcnea năvalnic la tîmple. Fruntea i se acoperi de o năduşeală rece. Se ridică după ce plecaseră cei mai mulţi. îl ocoli cu dezgust pe Lapşinov, care stătea aplecat asupra căldării, şi spuse încet lui Timofei Rvanîi : — Hai cu mine, Timofei ! Acesta îşi puse în tăcere haina şi căciula. Ieşiră din casă. Prin sat se stingeau ultimele lumini. — Încotro ? îl întrebă Timofei. — La mine. — De ce ? — Ai să afli, iuţeşte pasul. Iakov Lukici trecu anume pe lîngă sovietul sătesc. Luminile erau stinse. Ferestrele se vedeau negre, ea nişte guri căscate. Intrară în curtea lui Iakov Lukici. Acesta se opri lîngă pridvor. Atinse mîneca hainei lui Timofei. — Aşteaptă oleacă aici. Te chem îndată. — Bine. Iakov Lukici bătu în uşă. Nora trase zăvorul. — Mata eşti, tată ? — Eu. Închise bine uşa şi, fără să intre în odaia lui, ciocăni în uşa cămăruţei. Un glas gros, cam răguşit, întrebă : — Care-i acolo ? — Eu sînt, Alexandr Anisimovici. Se poate ? — Intră. La măsuţa din faţa ferestrei astupată cu un şal negru, Polovţev scria ceva. Acoperi cele scrise cu mîna-i mare şi vînoasă ; îşi întoarse capul cu fruntea lată : — Ei, ia spune ! Cum merg treburile ? — Rău !... S-a întîmplat o nenorocire ! — Ce-i ? Spune mai repede !... Polovţev sări în picioare, vîrî în buzunar foaia scrisă şi îşi încheie grăbit gulerul bluzei. Sîngele-i veni în faţă, se îmbujoră. Se aplecă puţin înainte, încordat ca o fiară, gata-gata să se arunce asupra prăzii. Iakov Lukici îi povesti dezlînat cele petrecute. Polovţev îl ascultă fără să scoată un cuvînt. Din orbitele lor adînci, ochii mici, albaştri, îl ţinteau pătrunzător pe Iakov Lukici. Îndreptîndu-se încet din şale, Polovţev îşi strîn- gea şi-şi desfăcea pumnii. În sfîrşit, el îşi strîmbă cumplit buzele rase şi făcu cîţiva paşi spre Iakov Lukici : — Ti-că-lo-su-le ! Spune, hodorog bătrîn, vrei să mă nenoroceşti ? Vrei să duci de rîpă cauza ? Ai şi dus-o pe jumătate, cu dobitocia ta. Ce ţi-am poruncit eu
65
? Ce ţi-am po-run-cit ? Trebuia mai întîi să-i miroşi pe fiecare în parte, unul cîte unul, să vezi în ce ape se scaldă, iar tu dai de-a dreptul ca boul în rîpă... Şoapta-i groasă, surdă, clocotitoare, îl făcu pe Iakov Lukici să pălească, îngrozindu-l, zăpăcindu-l încă şi mai mult. Acum ce-i de făcut ? Hoprov v-a şi denunţat ? Ei ? Încă nu ? Dar vorbeşte odată, ciotul dracului ! Nu ? Încotro a pornit ? L-ai urmărit ? — Nu l-am urmărit... Alexandr Anisimovici... binefăcătorule, sîntem pierduţi ! Iakov Lukici se apucă de cap. Pe faţa lui smeada, o lacrimă se rostogoli gîdilîndu-i pielea şi căzu pe mustaţa-i căruntă. Polovţev scrîşni din dinţi : — Zît ! Trebuie să facem ceva, nu să... Băiatul tău e-acasă ? — Nu ştiu... dar am adus cu mine un om. — Pe cine ? — Pe fiul lui Frol Rvanîi. — Aha ! De ce l-ai adus ? Privirile li se încrucişară. Se înţeleseră fără cuvinte. Cel dintîi îşi plecă ochii Iakov Lukici. Cînd îl întrebă Polovţev : „E om de încredere ?", el dădu numai din cap, în tăcere. Ofiţerul îşi smulse furios scurta din cui, scoase de sub perne revolverul de curînd curăţat şi îi învîrti butoiaşul : la deschizături fulgerară — într-un mănunchi rotund, sclipitor — capetele de nichel ale gloanţelor îndesate în butoiaş. încheindu-şi scurta, Polovţev comandă, răspicat, ca-n luptă : — Ia toporul. Du-mă pe drumul cel mai scurt. Cîte minute avem de mers ? — Nu-i departe, a noua casă... — Are familie ? — Numai nevastă. — Vecinii sînt pe aproape ? — Într-o parte-i aria ; în cealaltă, grădina. — Dar sovietul sătesc ? — E departe. — Hai ! În timp ce Iakov Lukici se ducea după topor în şură, Polovţev îl strînse de cot cu mîna stingă pe Timofei şi-i spuse încet : — Să-mi asculţi ordinele fără crîcnire ! Cînd ajungem acolo, flăcăule, spune-i cu glas schimbat că eşti străjeiul sovietului sătesc şi i-ai adus o hîrtie. Trebuie să deschidă el însuşi uşa. — Bagă de seamă, tovarăşe... nu ştiu cum te cheamă... Hoprov e voinic ca un taur. Dacă nu umbli cu luare- aminte, te poate da gata numai cu un pumn, aşa că... începu să vorbească, dezgheţat Timofei. — Gura ! îl întrerupse Polovţev şi întinse mîna spre Iakov Lukici. Dă-l încoace. Arată-ne drumul. Vîrî în cingătoare, sub scurtă, coada de frasin a toporului, caldă şi umedă din mîna lui Iakov Lukici, şi-şi ridică gulerul. Tustrei mergeau tăcuţi pe hudiţă. Pe lîngă statura mare şi vînjoasă a lui Polovţev, Timofei părea un băieţandru. Mergea alături de esaulul care călca cu pas legănat şi căuta tot timpul, stăruitor, să-i vadă faţa. Dar îl împiedicau întunericul şi gulerul ridicat... Săriră gardul spre arie. — Călcaţi după mine ; ca să rămînă o singură urmă ! porunci în şoaptă Polovţev.
66
Păşeau pe zăpada neatinsă, ca lupii, unul după altul. Cînd ajunse la portiţă, Iakov Lukici, apăsîndu-şi mîna pe şoldul stîng, murmură amărît : — Doamne... Polovţev arătă uşa. — Bate!... mai mult îl ghici decît îl auzi Timofei, după felul cum i se mişcară buzele. Zăngăni uşor clanţa ; auzi îndată cum degetele omului străin cu căciula albă, care stătea ia dreapta uşii, descheiau mînios cheotorile scurtei aproape rupîndu-le. Timofei bătu încă o dată. Iakov Lukici se uită cu groază la un căţel care ieşi tîrîndu-se de sub o grapă lăsată în ogradă. Dar căţelul, îngheţat, hămăi o dată aproape fără glas, scheună un timp şi se îndreptă spre beciul acoperit cu stuf. Hoprov ajunse acasă cu capul greu de gînduri. Pe drum se mai linişti puţin. Nevasta îi dădu să mănînce. Mîncă fără poftă şi spuse trist : — Mărie, aş mînca un pepene murat. — Ca să-ţi treacă mahmureala ? zise ea, zîmbind. — Nu, azi n-am băut. Mîine, Maşutka, am să mă destăinuiesc autorităţilor că am făcut parte din detaşamentul de pedepsire. Aşa nu pot s-o mai duc. — Ce-ţi mai trece prin cap ! Nu eşti în toate minţile ? Nu mai înţeleg nimic. Nikita zîmbi răsucindu-şi mustaţa roşcată, stufoasă ; cînd era gata de culcare, rosti serios : — Pregăteşte-mi pesmeţi sau coace-mi azimă pentru drum. Mă duc să mă bage la popreală. Pe urmă, Hoprov rămase multă vreme pe gînduri, cu ochii deschişi, fără să asculte sfaturile nevestei : „Ma dau pe mine în gît, dar îl spun şi pe Ostrovnov, se gîndea el. Lasă să-i bage şi pe dînşii la răcoare, ticăloşii i Dar eu ce pot păţi ? Doar n-au să mă împuşte. Stau vreo trei ani, tai ceva lemne în Ural şi ies de acolo curat. Atunci nimeni n-are să se mai lege de trecutul meu şi nici n-am să mai slugăresc pe alţii pentru păcatele mele. O să spun deschis cum am nimerit la Aştîmov. Am să spun aşa : fugeam de front... cine, mă rog, are chef să-şi vîre singur capul teafăr sub sabie ? N-au decît să mă judece, pedeapsa-i mai uşoară după atîta trecere de vreme. Am să le spun totul ! Oameni n-am împuşcat cu mîna mea, iar cît priveşte bătaia cu cnutul... am bătut şi cazaci dezertori, şi pe unii pentru bolşevism... Pe vremea aceea, eram prost ca ciubota : nu ştiam ce-i pe lume..." Adormi. In curînd, o bătaie la uşă îl trezi din somn. Nu se ridică : „Cui naiba i s-a năzărit să vină pe vremea asta ?" Bătaia se auzi din nou. Cu un oftat de ciudă, Nikita se ridică încet şi vru să aprindă lampa. Trezindu-se, Maria îi şopti : -— Iar e vreo şedinţă. Nu face lumină. Nu-ţi dau pace nici ziua, nici noaptea... Parcă a dat strechea într-înşii, afurisiţii ! Nikita ieşi desculţ în tindă. — Care-i acolo ? — Eu sînt, bădie Nikita, de la soviet. Un glas copilăresc necunoscut... Nikita simţi un fel de nelinişte, o umbră de spaimă ; întrebă : — Care eşti măi, şi ce vrei ? — Eu sînt, Kujenkov Nikolai. Ţi-am adus o hîrtie de la preşedinte ; te cheamă să vii îndată la soviet. — Vîr-o pe sub uşă.
67
...Afară urmă o clipă de tăcere... O privire fioroasă, poruncitoare, fulgeră de sub căciula albă de miel. Timofei, zăpăcit o clipă, găsi repede ce să spună : — Trebuie să iscăleşti. Deschide. Înăuntru se aud paşii nerăbdători ai lui Hoprov şi lepăitul tălpilor goale prin tinda dată cu lut pe jos. Zăvorul ţăcăneşte. în întunericul din pervazul uşii răsare statura albă a lui Hoprov. în aceeaşi clipă, Polovţev îşi propteşte piciorul stîng în prag şi, făcîndu-şi vînt, îl loveşte cu muchia toporului drept între ochi. Ca boul ameţit de o lovitură de ciocan înainte de tăiere — aşa se prăbuşeşte Nikita în genunchi, apoi se răstoarnă moale, pe spate. — Intră ! Trage zăvorul ! porunceşte în şoaptă Polovţev. Caută bîjbîind clanţa, fără să lase din mînă toporul. Deschide larg uşa odăii. Într-un ungher, pe pat, se aude foşnetul aşternutului şi un glas speriat de femeie : — Ai răsturnat ceva ? Cine-i acolo, Nikituşka ? Polovţev lasă toporul şi se năpusteşte spre pat cu mîinile întinse. — Vai, oameni buni!... Cine-i... Ajut... Timofei dă buzna-n casă, lovindu-se cumplit de prag. Aude în ungher horcăituri şi vînzoleală. Polovţev tăbărîse asupra femeii, înăbuşindu-i faţa cu o pernă. Ii răsuceşte şi îi leagă mîinile cu un ştergar. Ii simte căldura trupului voinic, care se zbate încercînd să scape, şi bătaia năvalnică a inimii ca a unei păsări prinse. Deodată, şi numai pentru o clipă, izbucneşte într-însul o dorinţă ascuţită ca o arsură ; dar, mugind, îşi vîră repede mîna sub pernă şi desface gura femeii ca la cal. Femeia nu mai ţipă înăbuşit şi prelung ; el îi înfundă gura pînă-n gît, cu o fustă mototolită. Polovţev lasă pe Timofei lîngă femeia legată şi trece în tindă, gîfîind ca un cal bolnav de răpciugă. — Un chibrit! Iakov Lukici aprinde un chibrit. La pîlpîirea lui slabă, Polovţev se apleacă asupra lui Hoprov, care stă răsturnat la pămînt. Artileristul zace cu picioarele ghemuite stîngaci, cu obrazul lipit de lutul de pe jos. Mai răsuflă... Pieptu-i lat şi musculos se ridică din cînd în cînd. Chibritul se stinge. Polovţev îi caută pipăind locul loviturii. — Lăsaţi-mă să plec... sînt slab de fire : nu pot vedea sînge, şopteşte Iakov Lukici. Parcă-l scutură frigurile şi simte cum i se moaie picioarele. Dar Polovţev, fără să-i răspundă, îi ordonă : — Adu toporul. E acolo... lîngă pat. Şi apă. Apa îl trezeşte pe Hoprov din leşin. Polovţev, cu genunchiul pe pieptul lui, îl întreabă în şoaptă, cu răsuflarea şuierătoare : — Ne-ai denunţat, trădătorule ! Ei, un chibrit ! Chibritul luminează iarăşi cîteva clipe faţa lui Hoprov cu un ochi pe jumătate deschis. Mîna lui Iakov Lukici tremură şi, o dată cu ea, tremură şi luminiţa. Luciri galbene joacă în tindă pe mănunchiurile de stuf care atîrna din tavan. Chibritul arzînd pînă la capăt frige unghiile lui Iakov Lukici, dar el nu simte durerea. Polovţev pune de două ori întrebarea : apoi începe să răsucească degetele lui Hoprov. Gemînd, acesta se întoarce deodată pe pîntece şi încet, cu mare greutate, se ridică în patru labe şi se scoală. Încordîndu-se cu un icnet, Polovţev încearcă să-1 răstoarne din nou pe spate; dar puterea de urs a artîleristului îl ajută să se ridice în picioare. Hoprov îl apuca pe Iakov Lukici cu
68
mîna stîngă de curea, iar cu dreapta cuprinde gîtul lui Polovţev. Acesta îşi vîrî capul între umeri, ferindu-şi gîtlejul spre care se întind degetele reci ale lui Hoprov, şi strigă -.: — Lumină ! Lua-te-ar dracu ! Fă lumină, n-auzi ? Bîjbîind cu mîinile în întuneric, Polovţev nu poate nimeri coada toporului. Găsindu-l, se smulge din braţele lui Hoprov, într-o cumplită încordare, îi dă o dată cu ascuţişul şi apoi înc-o dată. Hoprov cade şi, în cădere, se loveşte cu capul de laiţă. Din izbitură căldarea se răstoarnă de pe laiţă cu un bubuit asurzitor: parc-ar fi tras cu puşca. Scrîşnind din dinţi, Polovţev dă celui căzut ultimele lovituri. Apoi îl împinge cu de-a sila pe Iakov Lukici în odaie, închide după dînsul uşa şi-i spune în şoaptă : — Cîrpă ce eşti ! Ţine muierea de cap. Trebuie să aflăm dacă a apucat să ne denunţe, ori nu. Tu, flăcău le, lasă-i-te pe picioare ! Polovţev se prăvăleşte cu pieptul peste femeia legată. O întreabă, rostind răspicat fiecare cuvînt : — Aseară, după ce ţi-a venit bărbatul acasă, s-a mai dus undeva : la soviet, sau în altă parte ? În semiîntunericul din odaie, vede ochii femeii, înnebuniţi de groază, umflaţi de lacrimile neplînse, şi faţa-i vînătă, înăbuşită. Se îngreţoşează. Ar vrea sa iasă cît mai repede la aer... Crud şi cu dezgust, Polovţev o apasă cu degetele după urechi. Ea se zvârcoleşte în dureri îngrozitoare şi, pentru scurt timp, leşină. Venindu-şi în fire, femeia aruncă cu limba căluşul cald şi ud de scuipat; dar nu ţipă, ci se roagă încet, în şoaptă, frîntă, înecîndu-se : — Oameni buni !... Oameni buni, fie-vă milă ! Spun totul! Îl ghiceşte pe Iakov Lukici. Sînt doar cumetri : au botezat împreună, acum şapte ani, pe nepotul ei de soră; anevoie, ca o bîlbîită, îşi mişcă buzele zdrobite, sfîşiate. Se roagă : — Cumetre... dragă !.... Ce ai cu mine ? Speriat, Polovţev îi acoperă gura cu palma lată. Cu o ultimă licărire de nădejde, încearcă să-i trezească mila, sărutîndu-i palma cu buzele-i însîngerate. Numai să trăiască ! E cuprinsă de groază ! —- A fost bărbatul tău undeva, ori nu ? Femeia clătină din cap, negînd. Iakov Lukici îl apucă pe Polovţev de mînă : — Domn..! domn... Xan Anisimîci ! Nu vă atingeţi de dînsa. O s-o băgăm în sperieţi. N-are să spună. N-are să sufle o vorbă cît va trăi. Polovţev îl îmbrînceşte în lături. Pentru întîia oară în aceste clipe grele îşi şterge faţa cu dosul mîinii, zicîndu-şi : „Ne-ar denunţa chiar mîine ! Dar e femeie, cazacă... şi eu, ofiţer: mi-i ruşine... Dracul s-o ia! Am să-i acopăr ochii ca să nu vadă..." Înfăşurîndu-i capul cu poala cămăşii de pînză groasă, Polovţev îşi opreşte o clipă ochii pe trupul frumos al femeii acesteia de treizeci de ani, care nu avusese copii. Zace pe o coastă, cu un picior îndoit, ca o mare pasăre albă împuşcată... în semiîntunericul din odaie, Polovţev vede adîncitura dintre sîni şi pîntecele arămiu, acoperindu-se deodată de sudoare lucie. „A înţeles de ce i-am acoperit faţa. Dracul s-o ia !" îşi zice Polovţev şi, icnind, izbeşte cu ascuţişul toporului în capul femeii acoperit cu cămaşa... Iakov Lukici simte deodată cum un tremur prelung cuprinde trupul cumetrei sale. În nări îl loveşte un miros respingător de sînge proaspăt. Clătinîndu-se,
69
de-abia poate ajunge la sobă : o greaţă cumplită îl zguduie, în- torcîndu-i măruntaiele pe dos... În pridvor Polovţev, clătinîndu-se ca un om beat, îşi lipi buzele de parmaclîc şi începu să soarbă fulgii de zăpadă proaspeţi, pufoşi, căzuţi de curînd. Ieşiră tustrei pe portiţă. Timofei rămase în urmă, făcu un ocol măre şi se îndreptă spre cîntecul melodios al unei armonice cu două rînduri de clape, care se auzea dinspre şcoală. Acolo, lîngă şcoală, tineretul juca. Timofei îşi făcu drum pînă în mijlocul cercului şi rugă pe cîntăreţ să-i dea puţin armonica. — Timoşa, cîntă-ne „Ţigăneasca" cu înflorituri, îl rugă o fată. Timofei voi să ia armonica din mîna stăpînului ei, dar o scăpă. Rîse încet, întinse iarăşi mîinile şi scăpă din nou armonica, neizbutind să-şi petreacă cureaua pe după umărul stîng. Degetele nu-l ascultau. Le mişcă rîzînd şi dădu îndărăt armonica. — E afumat rău ! — Ia uitaţi-vă, fetelor, nu cumva o fi beat ? — Frumos îi mai şade ! Fetele se feriră. Nemulţumit, stăpînul armonicii suflă zăpada dintre cutele burdufului şi începu să cînte şovăielnic „Ţigăneasca". Uliana Ahvatkina, fata cea mai zdravănă, porni la joc, arcuindu-şi mîinile şi scîrţîind pe zăpadă cu tocurile joase ale ghetelor. „Trebuie de stat pînă-n ziuă, se gîndi Timofei, ca despre cineva străin : atunci n-o să se poată afla nimic dacă se fac cercetări." Se ridică, se prefăcu beat, se îndreptă pe doua cărări către o fată care şedea pe pragul şcolii şi îşi puse capul pe genunchii ei... De cum intră în casă, Iakov Lukici, verde ca o foaie de varză, se răsturnă pe pat şi nu-şi mai ridică capul de pe pernă. Auzi cum Polovţev îşi săpunea mîinile deasupra albiei, plescăind, fornăind, şi cum intră apoi în cămăruţă. Pe la miezul nopţii, Polovţev îsi trezi gazda : — Chiseliţă ai ? Dă-mi să mănînc puţin. Iakov Lukici se uita la dînsul de sub pernă, cu un singur ochi. După ce bău zeama, Polovţev luă o pară răsfiartă şi o mîncă cu clefăituri ; apoi ieşi pufăind din ţigară, în timp ce-şi mîngîia pieptul gol şi puhav. În cămăruţă, ofiţerul îşi lipi picioarele goale de cuptorul încă fierbinte. Îi plăcea să-şi încălzească noaptea picioarele, care îl sîcîiau din pricina reumatismului. Răcise în 1916, trecînd Bugul iarna, înot, pe vremea cînd slujea cu credinţă şi cu dreptate pe măria-sa împăratul : de atunci trăgea la căldură şi la încălţăminte caldă de pîslă.
Capitolul XIII Într-o săptămînă de şedere la Gremeacii-Log, un şir de probleme grele se ridicaseră în faţa lui Davîdov... Noaptea, după ce venea de la sovietul sătesc sau de la sediul colhozului instalat în casa încăpătoare a lui Titok, Davîdov se plimba multă vreme prin odaie, fumînd. Citea apoi ziarele Pravda şi Molot 1 aduse de factor (Molot — ziar care apărea la Rostov pe Don - n.r. ruse), iar gîndurile îl duceau iarăşi la oamenii din Gremeacii-Log, la colhoz, la întîmplările din timpul zilei. Ca un lup împresurat, căuta să se elibereze din cercul gîndurilor legate de colhoz, aducîndu-şi aminte de atelier, de prieteni şi de munca lui. Se întrista puţin gîndindu-se că multe lucruri se vor fi schimbat acolo în lipsa lui, că nu mai
70
putea sta, nopţi întregi, deasupra schiţelor motorului de tractor, încercînd să găsească o nouă soluţie pentru modificarea cutiei de viteze, că la strungul lui capricios şi atît de pretenţios lucrează acum altcineva; că tovarăşii l-au şi uitat, poate, după ce au rostit atîtea cuvinte calde la plecarea muncitorilor din detaşamentul celor „douăzeci şi cinci de mii". Şi, dintr-o dată, îi venea în minte iarăşi Gremeacii-Log, ca şi cum cineva i-ar fi întors cu o mînă sigură în creier o manivelă, îndreptîndu-i gîndurile pe altă cale. Cînd plecase la ţară, nu era de loc un orăşean naiv ; totuşi desfăşurarea luptei de clasă, iţele ei încurcate şi formele-i deseori ascunse, nezărite, nu i se păruseră pe atunci atît de încîlcite cum le găsi chiar din primele zile de la sosirea sa în Gremeacii. Nu putea înţelege încăpăţînata împotrivire a unor mijlocaşi de a intra în colhoz, cu toate marile foloase ale gospodăriei colective. Nu putea găsi cheia pentru cunoaşterea multor oameni şi a relaţiilor dintre ei. Titok, ieri partizan, astăzi chiabur şi vrăjmaş, Timofei Borşciov, om sărac, ia pe faţă apărarea unui chiabur. Ostrovnov, un gospodar luminat, intrase conştient în colhoz şi, totuşi, Nagulnov îl privea cu neîncredere şi cu duşmănie. Gîndul i se opri la toţi oamenii din Gremeacii-Log... Nu-i înţelegea în multe privinţe, împiedicat parcă de un val nesimţit şi nevăzut. Satul era pentru dînsul ca un motor complicat, de un model nou ; Davîdov încerca să-l cunoască atent, cu încordare, să-i studieze mecanismul, să-i pipăie fiecare piesă şi să prindă orice meteahnă în bătaia de fiecare zi, puternică şi fără odihnă, a acestei maşini ingenioase... Misterioasa asasinare a ţăranului sărac Hoprov şi a nevestei sale îl făcu să ghicească că în maşina asta lucrează un arc tainic. Simţea nelămurit că este o legătură cauzală între moartea lui Hoprov şi colectivizare — acest curent nou care bătea năvalnic în zidul putred al gospodăriei fărîmiţate. În dimineaţa cînd se găsiră cadavrele lui Hoprov şi al nevestei lui, el stătu mult timp de vorbă cu Razmiotnov şi cu Nagulnov. Aceştia se pierdeau, şi ei, în bănuieli şi-n presupuneri. Hoprov era om sărac. Fusese în trecut cu albii : nu se-amesteca în viaţa obştească şi se rezema cu un umăr, cine ştie din ce pricină, de chiaburul Lapşinov. Presupunerea cuiva că omorul avusese drept scop prădăciunea era de necrezut, deoarece nu i se luase nimic din gospodărie şi, de altfel, nici n-aveai ce lua. Razmiotnov era de altă părere : — L-o fi obijduit pe careva din partea părţii femeieşti ! S-o fi ţinut cu nevasta vreunuia. De aici poate i s-a şi tras moartea. Nagulnov tăcea. Nu-i plăcea să vorbească în bobote. Dar cînd Davîdov făcu presupunerea că vreun chiabur fusese părtaş la omor şi propuse scoaterea lor neîntîrziată din sat, Nagulnov îl susţinu cu hotărîre. — Pe Hoprov 1-a curăţat cineva din tabăra chiaburilor, nu mai încape vorbă. Să trimitem viperele astea în ţinuturile îngheţate ! Razmiotnov ridică din umeri, rîzînd : — Nici vorbă că trebuie să-i trimitem de aici. Împiedică lumea să intre în colhoz. Numai că nu din pricina lor a păţit-o Hoprov. El n-avea nici o legătură cu dînşii. E drept că Hoprov se rezema pe Lapşinov, că muncea mereu la el ; dar crezi că făcea asta de sătul ce era ? Nevoia te duce unde nu ţi-i voia. Iată de ce s-a oploşit pe lîngă Lapşinov. Nu aruncaţi totul în spatele chiaburilor. Nu vă ţineţi de bazaconii, măi fraţilor ! Orice aţi zice, la mijloc e o muiere ! De la reşedinţa raionului veniră un judecător de instrucţie şi un medic. Se făcu autopsia cadavrelor. Fură interogaţi vecinii lui Hoprov şi ai lui Lapşinov. Dar judecătorul de instrucţie nu putu da de firul care l-ar fi dus la descoperirea
71
făptaşilor şi a mobilului crimei. A doua zi, la 4 februarie, adunarea generală a colhoznicilor luă în unanimitate hotărîrea să evacueze familiile de chiaburi dincolo de hotarele ţinutului Caucazul de Nord. Adunarea confirmă conducerea colhozului aleasă de delegaţi. Fură aleşi Iakov Lukici Ostrovnov (candidatura lui fusese susţinută cu căldură de Davîdov şi de Razmiotnov, cu toate întîmpinările lui Nagulnov), Pavel Liubişkin, Diomka Uşakov şi Arkaşka Menok, ieşit cu greutate ; în sfîrşit, ca al cincilea membru, Davîdov fu ales de toţi fără nici o împotrivire. La acest rezultat contribuise adresa primită în ajun, în care se spunea că comitetul raional de partid — de acord cu uniunea agricolă raională — propune candidatura tovarăşului Davîdov pentru locul de preşedinte al Consiliului de conducere a colhozului, ca împuternicit al organizaţiei raionale de partid şi ca unul dintre cei „douăzeci şi cinci de mii". La adunarea generală se încinse o îndelungată discuţie asupra denumirii ce urma să se dea colhozului. La sfîrşit Razmiotnov ţinu o cuvîntare : — Sînt împotriva numelui de „Cazacul roşu". Numele ăsta şi-a trăit traiul. Cu cazacii îşi speriau muncitorii copiii, pe vremuri: „Vine cazacul !" Eu propun, iubiţi tovarăşi şi acum colhoznici, să cinstim calea scumpă spre socialism, dînd colhozului nostru numele tovarăşului Stalin. Andrei era mişcat de-a binelea. Cicatricea de pe frunte i se îmbujorase. Pentru o clipă, ochii aprigi i se acoperiră de un văl de lacrimi: dar îşi reveni şi glasul îi deveni mai hotărît. — Să urăm, fraţilor, tovarăşului nostru losif Vissarionovici viaţă lungă, ca să ne conducă ! Propun să-i dăm numele lui. Afară de asta, am să vă povestesc o întîmplare : cînd apăram Ţariţînul, l-am văzut şi l-am auzit cu ochii şi cu urechile mele pe tovarăşul Stalin, în prima linie de foc, împreună cu Voroşilov, el era atunci în Consiliul militar revoluţionar. Purta haină civilă. La inspecţie şi pe linia de foc ne spunea să fim dîrji... — Te-ai abătut de la chestie, Razmiotnov, îl întrerupse Davîdov. — M-am abătut ? Atunci să mă iertaţi. Dar ţin din tot sufletul la numele acesta. — Toate astea le cunoaştem... Şi eu sînt de părere să dăm colhozului numele tovarăşului Stalin. Dar atunci ne luăm o răspundere mare, zise Davîdov. Nu putem face de rîs numele acesta ! Va trebui să lucrăm cu atîta sîrguinţă, încît să-i întrecem pe toţi cei din jurul nostru. — Sîntem cu totul de această părere, se băgă în vorbă moş Şciukar. — Bineînţeles ! adăugă zîmbind Razmiotnov. Ca preşedinte al sovietului, iubiţi tovarăşi, vă spun cu toată autoritatea : nume mai potrivit decît cel al tovarăşului Stalin nu putem găsi. Uite, mie, de pildă, mi s-a întîmplat să văd, în o mie nouă sute nouăsprezece, cum infanteria noastră roşie a luat cu asalt, lîngă satul Topolki, iezătura de pe rîul Ţulim, aproape de moara de apă... — Iar ai început cu amintirile, zise Davîdov. Condu te rog dezbaterile şi treci la votare ! — Vă cer iertare. La vot, cetăţeni ! Ce să-i faci ? Cînd îţi aduci aminte de război, începe să te rîcîie la inimă ; îţi tot vine să povesteşti... încheie zîmbind Razmiotnov, parcă ruşinat; şi se aşeză jos. Adunarea hotărî în unanimitate să dea colhozului numele tovarăşului Stalin. Davîdov stătea tot la Naguinov. Dormea pe un cufăr, despărţit de patul conjugal printr-o perdea de stambă, nu tocmai înaltă. In prima odaie locuia gazda, o văduvă fără copii. Davîdov îşi dădea seama că îl stinghereşte pe Makar ;
72
dar în agitaţia şi cu grijile de la început, n-avusese timp să-şi caute locuinţă. Luşka, soţia lui Nagulnov, se purta cu dînsul tot atît de îndatoritoare ca şi la început. Totuşi, de cînd Makar îi destăinuise întîmplător că nevastă-sa trăieşte cu Timofei Rvanîi, Davîdov avea faţă de ea o răceală rău ascunsă, simţindu-se stînjenit de şederea-i vremelnică la dînşii. Dimineaţa, fără să intre în vorbă cu Luşka, Davîdov se uita la ea pe furiş. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Pistrui mărunţi şi deşi îi acopereau obrajii prelungi. Faţa-i stropită aducea cu oul de coţofană. Avea însă o frumuseţe atrăgătoare în ochii ei negri ca păcura, în statura-i năltuţă şi zveltă... Sprâncenele arcuite, mîngîioase, îi stăteau veşnic puţin ridicate ca-n aşteptarea unei bucurii. Buzele-i roşii, care aveau totdeauna pe la colţuri un zîmbet gata să înflorească, nu acopereau niciodată cu totul potcoava bombată şi deasă a dinţilor. Ea îşi legăna în mers umerii uşor lăsaţi în jos, ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă s-o cuprindă cineva pe la spate şi să-i îmbrăţişeze umerii înguşti şi feciorelnici. Se îmbrăca la fel cu toate femeile cazace din Gremeacii-Log. Era, poate, mai curăţică. Într-o zi, dis-de-dimineaţă, pe cînd îşi punea ghetele, Davîdov auzi după perdea glasul lui Makar: 4 — În buzunarul scurtei am nişte calţavete. L-ai rugat tu pe Semion să ţi le aducă ? A venit ieri de la staniţă şi mi-a spus să ţi le dau. — Adevărat, Makaruşka ? Glasul Luşkăi, caldă încă după somn, avu o tresărire de bucurie... Sări din pat numai în cămaşă şi, repezindu-se spre scurta de blană a soţului, atîrnată în cui, scoase din buzunar nişte jartiere, dar nu de acelea rotunde care gîtuie piciorul, ci un port-jartier orăşenesc, brodat, albastru- deschis. Davîdov o văzu în oglindă. Stînd în picioare, ea îşi încerca jartierele pe piciorul subţire, frumos modelat, în timp ce îşi întindea gîtul firav ca de băiat. Îi văzu în oglindă lucirile zîmbetului din ochii ei aprinşi, ca şi roşeaţa uşoară de pe obrajii stropiţi cu pistrui. Admirîndu-şi ciorapul negru întins pe picior, ea se întoarse cu faţa spre Davîdov. În deschizătura cămăşii îi tresăriră sinii tari şi arămii. Zărindu-l pe Davîdov peste perdea, ea îşi strînse încetişor cu mîna stingă gura cămăşii. Fără să se întoarcă, îl privi printre gene, zîmbind prelung. Ochii ei spuneau parcă, nestingheriţi : „Uite cît îs de frumoasă !" Îmbujorat la faţă, Davîdov se trînti pe cufărul care scîrţîi. Cu degetele desfăcute, el îşi îndepărtă de pe frunte şuviţele de păr negru, lucios. „Drăcia ştie ! Poate să mai creadă c-o şi pîndesc. De ce m-oi fi trezit tocmai acum ! Are să-şi închipuie că-mi place... !" — Cel puţin faţă de un om străin nu-ţi arăta goliciunea, mormăi nemulţumit Makar, auzind fornăitul stingherit al lui Davîdov. — Nu se vede. — Ba se vede. Davîdov tuşi după paravan. — Şi chiar dacă se vede, uită-se sănătos ! zise ea cu nepăsare, trăgîndu-şi fusta peste cap. Pe lume nu-s oameni străini, Makaruşka ! Azi e străin, iar mîine, dacă vreau, e al meu. Şi, rîzînd, ea se aruncă pe pat : Tu-mi eşti cuminte, cuminţel, ca un viţeluş. După ce luară ceva în gură, abia ieşiră pe poartă, că Davîdov îi trînti lui Nagulnov, fără ocol : — Bună poamă de muiere mai ai ! — Asta nu te priveşte... răspunse încet Nagulnov, fără să se uite la dînsul.
73
— Pe tine însă te priveşte ! Am să mă mut chiar astăzi. Mi-i scîrbă să mă uit la voi. Un om întreg ca tine, şi să te porţi aşa de moale cu ea. Singur mi-ai spus ca trăieşte cu Rvanii. — Şi ce să-i fac ? S-o bat ? — Nu s-o baţi, dar mai struneşte-o ! Ţi-o spun pe şleau. Uite, eu sînt comunist, dar cînd îi vorba de asta, nu rabd. Aş da-o dracului ! Iar pe tine te face de rîs în ochii masei şi tu taci. Unde îi sticlesc ochii toată noaptea ? Ne întoarcem de la adunare şi ea încă nu-i acasă. Nu mă amestec în treburile tale... — Eşti însurat ? — Nu. Dar văzîndu-ţi familia, nu mă mai însor cîte zile oi avea. — Te uiţi la femei, ca la proprietatea ta. — Să te ia dracul ! Anarhist sucit ce eşti I Proprietate, proprietate ! Dar familia există ? Iar tu... îngădui desfrîul... te laşi îmbrobodit! Am s-o spun în celulă !... Ţăranul trebuie să ia pildă de la tine. Frumoasa pildă îi dai ! — Bine, am s-o omor ! — Hodoronc-tronc ! — Ascultă-mă... nu te amesteca în treaba asta... îl rugă Makar, oprindu-se în mijlocul drumului. Am să mă descurc eu şi singur. Acum, nu-mi arde de aşa ceva. Dacă ar fi de ieri, de alaltăieri, mai înţeleg... Dar aşa m-am deprins... mai aştept puţin, apoi... Nu pot s-o rup din inimă... Altfel, de mult aş fi... Dar tu unde te duci ? La soviet ? schimbă vorba Nagulnov. — Nu, vreau să mă duc la Ostrovnov. Mi-a venit; aşa, să stau de vorbă cu dînsul, în gospodăria lui. E un ţăran deştept. Vreau să-l pun administrator. Ce zici ? Ne trebuie un om gospodar, care să preţuiască pînă şi copeica colhozului. Ostrovnov pare a fi un astfel de om. Nagulnov făcu un semn de nemulţumire. — Iar o iei de la capăt ! V-aţi agăţat amîndoi de Ostrovnov, tu şi Andrei! Are nevoie colhozul de dînsul, cum îi trebuie chelului tichie de mărgăritar... Eu sînt împotrivă. Am să stărui să fie dat afară din colhoz ! Doi ani a plătit impozitul agricol majorat, scîrnăvia de bogătan ! Înainte de război a fost chiabur. Şi acum să-l ridicăm ? ■, — E bun gospodar ! Dar ce ? Crezi că eu îi apăr pe chiaburi ? — Dacă nu i-am fi tăiat din timp aripioarele, de mult ar fi zburat în tabăra chiaburilor. Se despărţiră, fără să se înţeleagă, foarte nemulţumiţi unul de altul.
Capitolul XIV Februarie... Gerurile strîng şi zbîrcesc pămîntul. Soarele, în călirea-i îngheţată, răsare alb. Acolo unde vînturile au spulberat zăpada, se aude, noaptea, cum trosneşte răsunător pămîntul. Gorganele din stepă, ca nişte pepeni răscopţi, sînt scrijelate de crăpături şerpuitoare. Afară din sat, lîngă arătura de toamnă, troienele de zăpadă strălucesc aşa de orbitor, că-ţi iau ochii. De-a lungul rîului, plopii par turnaţi din argint. Dimineaţa, fumurile care ies din coşurile caselor se înalţă departe, ca o pădure de trunchiuri portocalii. Pe ger, mireasma paielor de grîu de pe arii e mai puternică, amintindu-ţi de azuriul august, de răsuflarea fierbinte a vînturilor uscate, de cerul verii...
74
Prin ocoalele reci, boii şi vacile umblă slobode pînă dimineaţa. În zori nu mai găseşti prin iesle nici un firicel de ogrinji. Mieii şi iezii născuţi iarna nu sînt lăsaţi în ocoale. Femeile somnoroase îi duc noaptea la mamele lor ; apoi îi poartă din nou, în poală, la căldura înăbuşitoare a caselor. Un miros proaspăt şi gingaş de aer geros, amesţecat cu aroma ierburilor din fîn şi cu mirozna de lapte dulce, vine de la iezi şi de la blana lor creaţă... Sub pojghiţa de gheaţă, zăpada în fire tari şi maşcate parcă-i sare zgrunţuroasă. La miezul nopţii e atîta linişte, atît de singuratic e cerul îngheţat, cu risipa lui de stele sclipitoare, încît lumea îţi pare pustiită de viaţă. Prin stepa albastră, un lup trece pe zăpada neatinsă. Şi perniţele labelor fiarei nu lasă nici o urmă pe omătul împietrit, iar acolo unde ghearele smulg cîte un bulgăraş, pe pojghiţa de gheaţă rămîne o zgîrietură scînteietoare ca o urmă de mărgăritar. Noaptea, cînd vreo iapă plină porneşte să necheze încet, simţind cum laptele năvăleşte în ugeru-i negru, de atlaz, nechezatul i s-aude la o depărtare de cîteva verste. Februarie... Liniştea albastră înainte de revărsatul zorilor... Calea laptelui, pustie, păleşte... La ferestrele întunecate ale caselor pîlpîie, ici-colo, roşcate luciri de flăcări : răsfrîngerile focurilor din vetre. Ca sub lovituri de tîrnăcop trosneşte gheaţa pe rîu. Februarie... * Înainte de a se crăpa de ziuă, Iakov Lukici îi trezi pe ai casei : pe fecioru-său şi pe femei. Făcură foc în cuptor. Feciorul său, Semion, ascuţea cuţitele cu o cute. Esaulul Polovţev îşi înfăşură cu grijă obielele pe ciorapii de lînă, îşi trase pîslarii şi se duse împreună cu Semion în ocolul oilor. Iakov Lukici avea şaptesprezece oi şi doua capre. Semion ştia care oaie-i a făta, care are miel... Le prinse şi, pe pipăite, alese bătălii, berbecii şi cîrlanele ; le împinse, rînd pe rînd, în grajdul cald. Trăgîndu-şi pe frunte căciula albă, Polovţev înşfacă un batal de arcul coarnelor răsucite, reci şi zgrunţuroase, îl trînti la pămînt, se culcă cu pieptul pe el, îi dădu capul pe spate şi-i tăie gîtul cu cuţitul, slobozind un şuvoi de sînge negru. Iakov Lukici îşi are socotelile Iui de gospodar. Nu vrea ca un ostaş din Armata Roşie sau un muncitor să se hrănească undeva, la vreo cantină de fabrică, din carnea oilor sale. Ei sînt sovietici. Iar Puterea sovietică l-a obijduit pe Iakov Lukici, nedîndu-i putinţa să-şi poarte gospodăria mai din larg şi să trăiască în huzur, mai sătul decît cei sătui. Puterea sovietică şi Iakov Lukici erau unul faţă de altul duşmani de moarte. Toată viaţa, Iakov Lukici a tras la bogăţie cum trage un copil spre flacăra luminării. Încă înainte de revoluţie, el începuse să prindă seu şi multe-i treceau prin minte : ba să-şi dea băiatul Ia învăţătură, la şcoala de ofiţeri din Novocerkask, ba să-şi ia o presă de ulei (chiar pusese la o parte ceva părăluţe) şi să ţină pe lîngă dînsul vreo trei argaţi. (Inima îi tresălta de bucurie numai la gîndul vieţii ca-n poveşti, ce-l aştepta.) Se gîndea chiar ca, înfiripîndu-şi o negustorie, să cumpere moara cu aburi, aproape părăsită, a lui Jorov, moşier scăpătat, fost căpetenie în oastea căzăcească. Se vedea în vis nu în şalvari de „piele de drac", ci în haină de lustrină, cu lanţ de aur pe pîntece, nu cu palmele pline de bătături, ci cu mîini albe şi moi, care să-şi lepede unghiile negre de murdărie, cum îşi leapădă şarpele pielea cînd năpîrleşte. Băiatul i-ar fi ajuns colonel şi ar fi luat de nevastă o domnişoară cu
75
carte, iar Iakov Lukici n-ar fi mers să-i întîmpine la gară cu brişcă, ci cu automobil propriu, ca moşierul Novopavlov... Ei, dar ce nu visa Iakov Lukici, eu ochii deschişi, în vremurile acelea de neuitat, cînd viaţa strălucea şi foşnea în mîinile lui ca o hîrtie de o sută de ruble, plină de culorile curcubeului. Revoluţia adiase asupra-i suflul de gheaţă al unor zguduiri nemaipomenite, pămîntul i se cutremura sub picioare. Dar el nu-şi pierduse cumpătul. Cu limpezimea de minte şi cu viclenia din firea lui, văzuse de departe vremurile de restrişte care se apropiau şi, în scurt timp, fără să-l simtă vecinii şi consătenii, îşi desfăcuse toată agoniseala... Vînduse locomo- bila cu aburi cumpărată în 1916, îngropase într-o ulcică treizeci de galbeni a zece ruble şi o geantă de piele plină cu argint. Vînduse vitele de prisos, restrînse suprafața semănăturilor. Se pregătise din timp. Revoluţia, războiul, frontul trecuseră pe deasupra lui, cum trece viforul stepei peste iarbă : de îndoit o îndoaie... dar ca s-o rupă sau s-o strivească, asta nu se întîmplă. Vijelia frînge şi smulge din rădăcină numai plopul şi stejarul. Buruiana însă se înclină pînă la pămînt, se aşterne vîntului şi iarăşi se ridică. Numai că Iakov Lukici nu s-a mai putut ridica ! Iată de ce e împotriva Puterii sovietice, iată de ce traiul îi e searbăd ca viaţa unui buhai jugănit : nu-l mai îmbie nici agonisirea, nici bucuria ei îmbătătoare... De aceea, Polovţev îi e mai aproape decît nevasta, mai scump decît propriul său fiu. Ori alături de dînsul, ca să readucă viaţa care îi strălucea odinioară foşnind ca o hîrtie de o sută de ruble, în toate culorile curcubeului, ori să dea dracului şi viaţa de azi ! Din pricina asta, iată-l pe el, membru în consiliul de conducere al colhozului din Gremeacii-Log, tăindu-şi paisprezece oi. „Mai bine să arunc buturile de oaie dulăului celui negru care linge lacom sîngele aburind al oilor, la picioarele esaulului Polovţev, decît să le mîn în turma colhozului, unde să se îngraşe şi să se prăsească ca să se bucure Puterea sovietică, se gîndeşte Iakov Lukici. Bine spunea învăţatul esaul Polovţev : «Trebuie tăiate vitele ! Trebuie să smulgem terenul de sub picioarele bolşevicilor ! Lasă boii să crape de foame. Vom face noi rost de boi cînd om pune mîna pe putere. Au să ne trimită din America şi din Suedia. Vom înăbuşi bolşevismul prin foamete şi ruină, prin răscoală ! Cît priveşte iapa, să nu-ţi pară rău, Iakov Lukici. E bine că toţi caii au trecut în proprietatea obştească. Asta ni-i la îndemînă şi ne convine... Cînd ne-om răscula şi-om pune mîna pe sate, ne va fi mai uşor să-i scoatem din grajdurile comune şi să-i înşeuăm, decît să alergăm după dînşii, căutîndu-i din ogradă în ogradă.» Gură de aur! Capul esaulului Polovţev e tot atît de ispravă cum i-s şi mîinile..." Iakov Lukici rămase cîtăva vreme în şură, uitîndu-se cum trebăluiesc Polovţev şi Semion, jupuind trupurile oilor atîrnate de o grindă. Felinarul „Liliacul" le lumina viu pieliţa albă. Jupuitul mergea uşor. Iakov Lukici privi un leş, se uită la capul negru al oii care zăcea lîngă covată şi, deodată, se cutremură ca lovit sub genunchi. Păli. În ochiul galben al oii, cu lumina mărită şi încă nestinsă, se vedea groaza morţii. Iakov Lukici îşi aduse aminte de nevasta lui Hoprov, de şoapta ei bîlbîită, înfiorătoare : „Cumetre ! Dragă ! Ce ai cu mine ?" Se uită cu dezgust la leşul roz-liliachiu al oii... Ca şi atunci, mirosul tare de sînge făcu să-i vină rău. Se clătină şi ieşi repede din şură. .. — Nu mai pot suferi carnea... Doamne Nici mirosul să nu-l mai simt.
76
— Cine naiba te-a adus ? Ne descurcăm noi şi fără tine. Prea eşti slab de înger! zise Polovţev zîmbind, şi începu să-şi răsucească o ţigară cu degetele-i pline de sînge. Abia putură isprăvi lucrul pînă la prînzişor. Atîrnară în hambar leşurile jupuite. Femeile topiră grăsimea de la coada oilor. Polovţev se zăvorî în cămăruţă (ziua nu ieşea niciodată de acolo). I se aduse ciorbă cu carne de oaie şi jumări de la topitură. De-abia scoase nora strachina goală de la dînsul, cînd se auzi scîrţîind portiţa dinspre uliţă. — Tătucă ! A venit Davîdov la noi ! strigă Semion. care, cel dintîi, îl văzuse intrînd în curte. Iakov Lukici se făcu mai alb decît făina picluită. În tindă Davîdov îşi scutură de zăpadă ghetele cu măturică, tuşi tare şi înaintă cu paşi siguri şi apăsaţi. „S-a sfîrşit cu mine ! îşi zise Iakov Lukici. Uite-l cum umblă, porcul de cîine ! Parc-ar fi stăpîn pe tot pământul ! Merge ca la el acasă ! Of, sînt pierdut! Vine pesemne să ne aresteze pentru Nikita... a aflat, vrăjmaşul!" După o bătaie în uşă, se auzi o voce puternică de tenor : — Pot să intru ? — Intră, vru să spună cu voce tare Iakov Lukici ; dar parcă îi secase glasul : nu-i ieşi din gură decît o şoaptă. Davîdov aşteptă o clipă, apoi deschise uşa. Iakov Lukici nu se sculă de la masă. Ba chiar îşi ridică picioarele sleite, care-i tremurau, ca să nu se audă cum îi ciocăneau mărunţel călcîiele pe podea. — Bună ziua, gospodarule! — Bună ziua, tovarăşe, răspunseră într-un glas Iakov Lukici şi nevasta-sa. — E un pui de ger... — Da, straşnic ger ! — Oare n-o să îngheţe secara ? Ce zici ? — Intră, tovarăşe, ia loc, îl pofti Iakov Lukici. „De ce s-o fi speriat, caraghiosul ?" se miră Davîdov, vazînd cum pălise gazda şi cum de-abia i se mişcau buzele, tremurînd. — Ei, ce zici de secară ? — Nu cred să îngheţe... că-i acoperită de omăt... Poate s-o atingă numai ici-colo, unde l-a spulberat vîntul... „Începe cu grînele şi, apoi, va spune dintr-o dată : «Urmează-mă !» Poate l-a denunţat cineva pe Polovţev ? Are să facă percheziţie", se gîndea Iakov Lukici. îşi veni în fire cu încetul, sîngele îi năvăli deodată în faţă, sudoarea îi ţîşni, prelingîndu-i-se pe frunte, pe mustăţile cărunte, pe bărbia ascuţită. — Bine-ai venit, poftim în casa cea mare. — Am venit să stăm de vorbă... Care ţi-i numele întreg ? — Iakov, fiul lui Lukin. — Iakov Lukici ? Uite ce-i, Iakov Lukici : la adunare ai vorbit foarte bine şi cu miez, despre colhoz. Ai dreptate, bineînţeles, că colhozului îi trebuie o maşină mai bună. Dar în ce priveşte organizarea muncii, eşti greşit, asta-i lucru hotărît ! Avem de gînd să te punem administrator. Aud că eşti un gospodar cu învăţătură... — Da poftim, dragă tovarăşe ! Gaşa, pune samovarul. Sau poate ai vrea. să guşti o ciorbă ? Sau să tai un pepene murat ? Poftim, dragul nostru oaspete ! Ne chemi la o viaţă nouă... Şi Iakov Lukici nu mai putea de bucurie. Parcă i se luase o piatră de pe inimă. Am gospodărit cu ştiinţă, bine-ai spus. Am vrut să-i dezbăr de obiceiurile bătrînesti pe întunecaţii noştri ţărani... Arătură-i asta ? Numai
77
rîcîie pămîntul ! Am o diplomă de onoare de la direcţia agricolă a districtului. Semion, adă diploma din rama de pe perete. Dar lasă, ne ducem noi acolo. Iakov Lukici îşi petrecu oaspetele în casa cea mare, făcînd lui Semion un semn nevăzut. Acesta înţelese şi ieşi în sală să închidă cămăruţa unde se aciuase Polovţev. Se uită înăuntru şi se sperie : cămăruţa era goală. Semion trecu atunci în sală. Numai cu ciorapii de lînă în picioare, Polovţev sta lîngă uşa odăii celei mari. Făcu semn lui Semion să iasă şi îşi lipi de uşă urechea-i zgîrcioasă, ciulită ca a unei fiare de pradă. „N-are frică de nimic, diavolul ăsta !" îşi zise Semion, ieşind din sală. În timpul iernii sala cea mare, friguroasă din casa lui Ostrovnov era nelocuită. Într-un ungher, se punea din an în an, pe podeaua vopsită sămînţă de cînepă. Lîngă uşă era un butoiaş cu mere murate. Polovţev se aşeză pe marginea butoiaşului. Auzea fiecare euvînt al convorbirii. O lumină trandafirie ca de asfinţit se strecura prin ferestrele acoperite de promoroacă. Îi îngheţaseră picioarele ; iar el şedea fără să se mişte, ascultînd, cu inima strînsă de ură, glasul răguşit de tenor al duşmanului, de care-l despărţea numai uşa. „A răguşit eîinele cu mitingurile lui ! Ce te-aş mai... Ah, dacă s-ar putea chiar acum ! Şi Polovţev îşi strînse la piept pumnii umflaţi de năvala sîngelui. Unghiile i se înfipseră în palmă. Dincolo de uşă se auzea : — Iată ce vreau să-ţi spun, scumpe conducător al colhozului, nu mai merge să purtăm gospodăria aşa cum am apucat din bătrîni. Dacă am lua de-o pildă secara, de ce îngheaţă ea şi nu dă decît cel mult douăzeci de puduri la deseatină, iar unii nu-şi scot nici sămînţă ? Pe cînd la mine, nici nu poţi răzbate printre spice. Uneori mergeam călare pe iepuşoara mea şi legam spicele deasupra oblîncului, un spic pe care nu-1 puteai cuprinde cu palma. Asta din pricină că ţineam zăpada pe cîmp şi adăpam pămîntul. Sînt oameni care taie floarea-soarelui de la rădăcină. Se lăeomesc la ea, că-i bună de foc. N-au cînd — mama lor ! — să-şi facă tizic vara, fiindcă lenea-i cocoană mare, le astupă ochii şi-i opreşte să vadă că tulpinele de floarea-soarelui, dacă le tai numai pălăria, ţin zăpada pe loc şi nu lasă vîntul să se plimbe în voie printre ele şi să care zăpada în rîpe. Primăvara, un astfel de pămînt e mai bun decît cea mai adîncă arătură de toamnă. Iar dacă nu ţii zăpada, ea se topeşte degeaba, apa untoasă se scurge, neavînd folos de la dînsa nici omul, nici pămîntul. — Asta aşa-i. — Puterea noastră sovietică, tovarăşe Davîdov, nu mi-a dat degeaba diplomă de onoare. Eu ştiu rostul lucrurilor. E drept că şi agronomii greşesc cîteodată, dar este şi mult adevăr în învăţătura lor. Uite, de pildă, eu sînt abonat la o revistă de agronomie : acolo, un om foarte învăţat, dintre aceia care-i dăscălesc pe studenţi, a scris că secara cică nu îngheaţă, ci piere, fiindcă pămîntul dezgolit, neîmbrăcat de zăpadă, crapă, şi o dată cu dînsul se rup şi rădăcinile firului. — Foarte interesant ! N-am auzit de aşa ceva. — Aşa şi este. Eu sînt de aceeaşi părere. Ca să-mi dau mai bine seama, am cercetat singur. Sap şi mă uit: vinişoarele mărunte şi subţiri ca un fir de păr, ieşite din rădăcină, prin care bobul încolţit îşi trage din pămînt sîngele negru şi se hrăneşte, erau plesnite, rupte. Ne-avînd cum să se hrănească, bobul piere. Taie-i omului vinele, şi s-a sfîrşit cu dînsul ! Aşa-i şi cu bobul. — Da, Iakov Lukici, vorbeşti cu tîlc. Trebuie să oprim zăpada. Dă-mi şi mie revistele de agronomie să le citesc.
78
„N-au să-ţi fie de folos. N-o să ai cînd. Puţin timp ţi-a mai rămas de trăit !" se gîndi Polovţev, zîmbind. — Dar pe arătura de toamnă cum se ţine zăpada ? Cu garduri. Am şi născocit un fel de gard din vreascuri... — Şi asta aşa-i. Dar ia spune-mi : ce-i de făcut, ca să fie mai cald în grajdurile noastre ? Să fie şi ieftin şi bun. — Grajdurile ? Le facem noi şi pe ele. Punem femeile să lipească cu lut pereţii de nuiele : ăsta-i un chip. Dar putem de asemenea turna balegă uscată între doi pereţi de nuiele... — Da-a-a... Dar cum se dă sămînţa cu saramură ? Polovţev vru să se aşeze mai bine pe butoiaş, dar capacul lunecă şi căzu jos, cu zgomot. Esaulul scrîşni din dinţi cînd îl auzi pe Davîdov întrebînd : — Ce-a căzut acolo ? — S-o fi răsturnat ceva... Iarna nu locuieşte acolo nimeni. Se trec multe lemne... Dar hai să-ţi arăt o cînepă de soi... adusă din altă parte. Iarna o ţin acolo în sală. Poftim. Polovţev ajunse dintr-o săritură la odăiţa lui. Uşa, unsă din vreme cu grăsime de gîscă, nu scîrţîi, lăsîndu-i să treacă fără zgomot... Davîdov ieşi de la Iakov Lukici cu un vraf de reviste subsuoară, mulţumit de vizită şi mai convins ca oricînd de folosul ce-l poate aduce Ostrovnov colhozului. „Cu astfel de oameni, poţi răsturna satul într-un an ! Deştept ţăran, citit — un om şi jumătate. Şi ce bine cunoaşte gospodăria şi pămîntul ! Iată ce înseamnă calificarea ! Nu înţeleg de ce Makar se uită chiorîş la dînsul. Omul ăsta are să aducă colhozului mult bine — hotărît !" îşi spunea el, îndreptîndu-se spre sovietul sătesc.
Capitolul XV Iakov Lukici făcuse ruptoarea. După aceea în fiecare noapte oamenii porniră să taie vite în Gremeacii. Cum se întuneca, se auzea, ici-colo, behăitul scurt şi înăbuşit al unei oi, un porc sfredelea tăcerea nopţii c-un guiţat înainte de moarte... cîte un viţel mugea. Tăiau şi cei care intraseră în colhoz şi cei cu gospodării individuale. Tăiau boi, oi, porci, chiar şi vaci ; tăiau şi vite de pră- silă... În două nopţi se înjumătăţise numărul vitelor cornute din Gremeacii. Cîinii tîrau prin sat maţe şi resturi de măruntaie. Pivniţele şi hambarele erau pline de carne. În două zile, prăvălia cooperativei vîndu cam două sute de puduri de sare, care zăcuseră în depozit peste un an şi jumătate. „Taie-le, că nu mai sînt ale noastre !" „Tăieţi-le, că tot are să ia carnea la colectare !" ,,Taie-le, ca ai să te ştergi pe bot de carne în colhoz !" începu să umble un zvon viclean. Oamenii tăiau. Se ghiftuiau de carne. Toţi, de la mic la mare, se îmbolnăviseră de stomac. La prînz, mesele se îndoiau sub povara cărnii fierte şi fripte. În vremea mesei, toţi aveau buzele unse. Fiecare rîgîia ca la praznic. Ameţiţi de atîta mîncare, toţi umblau cu ochii holbaţi. Printre cei dinţii, moş Şciukar jertfi o mînzata. El şi baba încercară s-o atîrne de grindă, ca să le vină mai uşor de jupuit. Se căzniră mult şi bine, dar în zadar (viţica era grea de atîta 'grăsime). Incercînd să ridice viţica de pulpă, pe bătrînă o apucă chiar durerea de şale. O săptămînă încheiată veni la dînsa o babă doftoroaie să-i pună pe şale un ceaunaş înfierbîntat. A doua zi de dimineaţă, moş Şciukar trebui să gătească singur de mîncare şi, fie de supărare, că i se betejise
79
baba, fie de prea mare lăcomie, mîncă la prînz atîta piept de juncă, încît după aceea nu ieşi din curte cîte va zile în şir, şi de dimineaţă pînă seara se mistuia într-una, cu tot frigul, în răsărita din dosul şurii. Cine trecea în vremea aceea pe lîngă cocioaba aproape năruită a lui moş Şciukar, îi vedea căciula iţindu-se, neclintită, dintre tulpinele de floarea-soarelui din grădina de zarzavat ; apoi se ivea şi moş Şciukar dintr-o dată, şchiopătînd către casă, fără să-şi arunce ochii pe uliţă. Cu mers chinuit, abia tîrîndu-şi picioarele, moşul ajungea pînă la uşă ; dar, deodată, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva ce nu suferea întârziere, se întorcea pe loc şi pornea din nou spre răsărită în trap mărunţel. Şi iarăşi căciula moşului se ivea nemişcată şi vajnică deasupra tulpinelor de floarea-soarelui. Iar gerul pişcă, în vreme ce vîntul mătura zăpada din grădină, îngrămădind în jurul moşului troiene cu vîrful ţuguiat... A doua zi spre seară, de îndată ce află că aproape toţi îşi taie vitele, Razmiotnov dădu fuga la Davîdov : — Stai în casă ? — Citesc. – Davîdov îndoi pagina unei cărţulii gălbui şi zîmbi, pe gînduri – Aşa carte, zic şi eu, măi frate ! Asta te prinde de-ţi ia răsuflarea ! începu el să rîdă, arătîndu-şi gura ştirbă şi ridicîndu-şi mîinile scurte şi vînjoase. — Tu citeşti romane sau vreo carte de cîntece, şi în sat... — Măi, prostule ! Romane ? Carte de cîntece, spui ? În hohote de rîs, Davîdov îl aşeză pe Andrei pe un scăunel în faţa lui şi-i puse în mînă cărţulia. E raportul tovarăşului Andreev la şedinţa activului de partid din Rostov. Face cît zece romane. Hotărît! M-am apucat să citesc şi am uitat de mîncare. De bună seamă că s-a răcit. Pe faţa cam smeadă i se citea necazul şi părerea de rău. Se sculă în picioare şi, cu mîinile în buzunar, se îndreptă spre bucătărie. — Ai să mă asculţi odată ? îl întrebă înciudat Razmiotnov. — Cum să nu ! Cum să nu te-ascult. Vin îndată. Davîdov aduse din bucătărie o strachină de lut cu ciorbă rece şi se aşeză. Muşcă deodată o bucată zdravănă din pîine şi începu s-o mestece. Muşchii feţei îi jucau sub pielea rumenă de pe umerii obrazului. îşi opri în tăcere asupra lui Razmiotnov ochii cenuşii obosiţi, pe jumătate închişi. Pe faţa ciorbei se sleise grăsimea de vacă ca nişte steluţe strălucitoare, portocalii, şi un ardei roş ca focul sclipea plutind pe deasupra. — Ciorbă de carne ? îl întrebă răutăcios Andrei, arătînd strachina cu degetu-i îngălbenit de tutun. Aproape înecîndu-se, Davîdov zîmbi silit şi dădu afirmativ din cap, plin de mulţumire. — Carnea de unde-i ? — Nu ştiu. Dar ce-i ? — Ce să fie ? Au tăiat jumătate din vitele satului. — Cine? Şi Davîdov în vîrti între degete o bucată de pîine, pe care o dădu apoi la o parte. — Diavolii! Cicatricea de pe fruntea lui Razmiotnov se făcu stacojie. Halal preşedinte de colhoz. ! Vrei să faci un colhoz gigant ! Chiar colhoznicii tăi taie vitele ! Iată cine. Tot aşa şi gospodarii individuali. Au turbat! Taie pe capete. Şi, se spune, taie chiar boi. — Prost obicei ai: răcneşti ca la miting.., zise înciudat Davîdov, apucîndu-se iarăşi de ciorbă. Vorbeşte liniştit, ca lumea. Cine taie şi de ce ?
80
— Stiu eu de ce ? — Veşnic ţipi şi urli... Cînd te-auzim, dacă am închide ochii, ne-am crede în 1917. — Lasă c-o să ţipi şi tu ! Razmiotnov spuse ceea ce ştia despre tăierea vitelor care începuse în sat. La urmă. Davîdov mîncă aproape fără să mestece. Tonul glumeţ parcă i-l luase cineva cu mîna. La coada ochiului i se adunară zbîrcituri adînci. Faţa parcă îi îmbătrînise. — Du-te îndată şi convoacă adunarea generală. Cheamă-l pe Nagulnov... sau, mai bine, lasă, trec eu pe la dînsul. — De ce s-o convocăm ? — Cum de ce ? Să oprim tăierea vitelor ! Să izgonim pe vinovaţi din colhoz şi să-i dăm în judecată. E un lucru de mare însemnătate. Hotărît! Iar ne pun chiaburii beţe în roate ! Na, aprinde-ţi o ţigară, şi la drum... Ba nu, stai! Fiindcă veni vorba, am uitat să mă fălesc cu ce-am primit. Pe faţa lui Davîdov trecu un zîmbet fericit, aprinzîndu-i ochii. Nu-şi putu ascunde bucuria, oricît ar fi căutat să-şi strîngă, aspru, buzele. — Am primit azi un pachet din Leningrad... Mi l-au trimis băieţii... Aplecîndu-se, Davîdov scoase de sub pat o lădiţă şi, îmbujorat de bucurie, îi ridică capacul. În lădiţă erau puse în neorînduiaiă pachete de ţigări, o cutie cu dulciuri, cărţi, o tabacheră de lemn, sculptată,, şi alte lucruri, în pacheţele şi-n legături. — Tovarăşii şi-au adus aminte de mine... Uite ce mi-au trimis... Astea-s, măi frate, ţigări de ale noastre, din Leningrad. Iată şi ciocolată. Ce-mi trebuie mie ? Am s-o dau la nişte copii... Dar darurile n-au în sine atîta însemnătate. Totu-i că mi le-au trimis. Nu-i aşa ? Asta-i mai de seamă : şi-au adus aminte şi mi-au trimis... Am primit şi-o scrisoare... Glasul îi era neobişnuit de cald. Pentru întîia oară. Andrei îl vedea pe tovarăşul Davîdov atît de fericit şi de mişcat. Tulburarea lui trecu nu ştiu cum şi la Razmiotnov. Vrînd să-i spună ceva plăcut, el mormăi : — Foarte bine. Eşti un băiat de ispravă : de aceea, pesemne, ţi-au şi trimis. Aici, uite, sînt lucruri care fac parale bune. — Nu-i vorba de asta. Inţelege-mă... Eu, fir-ar al dracului, sînt om fără de neamuri, n-am nici nevastă... n-am pe nimeni.. Hotărît! Şi, deodată, uite ! Un pachet... Hotărît, e ceva care te mişcă. Ia priveşte cîte iscălituri sînt pe scrisoare. Ii întinse cu o mînă pachetul de ţigări, iar cu cealaltă ţinea scrisoarea acoperită de numeroase semnături. Îi tremurau mîinile. Aprinzînd o ţigară din Leningrad, Razmiotnov îl întrebă : — Ei, eşti mulţumit de noua locuinţă ? Gazda-i de treabă ? Ce-ai făcut cu spălatul ? Ai putea da mamei să-ţi spele. Sau înţelege-te cu gazda... Cămaşa de pe tine nici cu sabia n-o străpungi şi miroase a sudoare ca un cal aprins. Davîdov se împurpură uşor, apoi roşi la faţă de-a binelea. — Da, aşa-i... Cît am stat la Nagulnov, nu-mi era la îndemînă... De cusut, mă coseam singur. Iar de spălat — tot eu... Apoi, de la sosire n-am făcut încă baie. Hotărît! Flanela tot aşa... Nu-i săpun la prăvălie. M-am rugat de gazdă. Ea-mi spune : „Dă-mi săpun". Am să scriu băieţilor să-mi trimită săpun de rufe. Locuinţa-i bunişoară. Nu-s copii, pot să citesc în linişte... şi îndeobşte... — Adu rufele la mama. Are să ţi le spele. Să nu-ţi fie oarecum. Bătrîna-i femeie cumsecade.
81
— Ma descurc eu, n-avea grijă. Mulţumesc. Trebuie să facem o baie pentru colhoz, asta da. Avem s-o facem, hotărît! Acum du-te şi adună oamenii. Cum îşi isprăvi ţigara, Razmiotnov plecă. Davîdov se apucă, fără nici un rost, să aşeze din nou pacheţelele în lădiţă. Oftă, îşi îndreptă gulerul lărgit al flanelei galbene-cenuşii; după ce-şi netezi părul negru, pieptănat peste cap, începu să se îmbrace. În drum, Davîdov se abătu pe la Nagulnov. Acesta îl întîmpină, încruntîndu-şi sprîncenele stufoase şi privind în lături. — S-au pus pe tăiat vitele... Nu se îndură să se despartă de avutul lor. Mare tulburare a pus stăpînire pe sufletul micului burjui... nici nu găsesc cuvinte, mormăi el, dînd mîna lui Davîdov. Apoi se întoarse către nevastă-sa, spunîndu-i aspru : Lukeria, lasă-ne singuri. Stai puţin cu gazda. Faţă de tine nu pot să vorbesc. Luşka, posomorită, trecu în bucătărie. După ce Timofei Rvanîi plecase o dată cu familiile chiaburilor, Luşka nu-şi mai afla locul. Sub ochii umflaţi, i se adânceau cearcăne albăstrii ca apa lacului. Chiar nasul i se ascuţise, ca la morţi. Pesemne îi căzuse greu la inimă despărţirea de iubitul ei. La plecarea chiaburilor care se duceau în ţinuturile reci, de miazănoapte, toată ziua fără ruşine dăduse tîrcoale ogrăzii lui Borşciov, aşteptîndu-l pe Timofei. Iar spre seară, cînd căruţele încărcate cu familiile şi cu boarfele chiaburilor se puseră în mişcare, Luşka, apucată de năbădăi, scoase un ţipăt groaznic şi căzu jos, zbătîndu-se în zăpadă. Timofei dădu să se repeadă spre ea, de lîngă căruţă, dar Frol Rvanîi îl opri cu un strigăt năprasnic. Timofei porni după căruţă şi, muşcîndu-şi buzele care i se albiseră de o ură înverşunată, îşi întorcea adesea capul spre Gremeacii-Log. Vorbele lui pline de duioşie au amuţit pentru totdeauna, ca frunzele de plop... Luşka n-avea să le mai audă, pesemne, niciodată. Cum să nu se usuce, muieruşca, de dor şi de sfîrşală ? Cum să nu se prăpădească ? Cine are să-i mai spună, privind-o cu dragoste drept în lumina ochilor : „Ce bine îţi şade, Luşa, în fusta asta verde ! Eşti mai ceva decît o ofiţereasă din vremea veche !" Cine o să-i mai şoptească vorbele cîntecului : „Frumuseţeo, plec departe... Chipul tău îmi place foarte." Numai Timofei, prin linguşiri şi printr-o îndrăzneală neruşinată, pornită din inimă, izbutise să-i răscolească sufleţelul. Din ziua aceea, ea se înstrăinase cu totul de bărbatul său. Makar îi vorbise liniştit, cumpănit şi neobişnuit de mult. — Poţi să rămîi cu mine încă cîteva zilişoare, cîte mai vrei să stai aici. Pe urmă, strînge-ţi toate catrafusele, elasticurile şi borcănaşele de pomadă, şi vezi-ţi de drum, încotro ţi-o spune inima. Te-am iubit ; de aceea am şi răbdat atîta ruşine. Acum însă funia a ajuns la par. Te-ai încurcat cu feciorul unui chiabur — am tăcut. Dar dacă te apuci să boceşti în faţa oamenilor de ispravă din colhoz, apoi asta le pune capac la toate. Cu tine, fetiţo, nu numai că n-am să mai apuc revoluţia mondială, dar am să intru în groapă de-a binelea. În viaţa mea eşti o povară de prisos, pe care o port în spate. M-am hotărît să lepăd povara asta. Ai înţeles ? — Am înţeles, răspunse Luşka şi tăcu. În aceeaşi seară, Davîdov şi Makar avură o convorbire între patru ochi. — Te-a făcut muierea de rîs. Cum ai să te mai uiţi în ochii mulţimii de colhoznici, Nagulnov ? — Iar începi... — Buştean nesimţitor ! Cîrpă !
82
Gîtul lui Davîdov se înroşi. I se umflară vinele de la tîmple. — Cum să mai vorbesc cu tine ? Nagulnov se plimba prin odaie liniştit, pocnindu-şi degetele şi zîmbind şiret : Cum nu nimeresc un cuvînt, te şi agăţi de mine : „Anarhistule ! Deviatorule !" Tu ştii cum mă uit eu la femeie şi pentru ce i-am răbdat batjocura ? Ţi-am mai spus, pare-mi-se, că nu-mi arde mie de ea. Te-ai gîndit vreodată la coada oii ? — Nu-u-u... Davîdov îşi tărăgănă vorbele, uluit de neaşteptata întorsătură pe care o luase micul discurs al lui Makar. — Ba eu m-am gîndit : ce-i trebuie oii coada pe care i-a dat-o firea ? Parcă n-ar avea nici un rost. Calul sau dulăul gonesc muştele cu coada. Dar oaia are atîrnate de coadă vreo patru ocale de grăsime. De scuturat şi-o scutură ea, dar nu poate alunga muştele. Coada asta îi ţine vara de cald... Se prind scaieţii de ea ! — Ce are a face scripca cu iepurele ? Davîdov începu să clocotească în tăcere. Nagulnov însă urmă netulburat : — După socoteala mea, coada i-a fost dată ca să-şi acopere ruşinea. Nu-i la îndemînă. Dar ce te-ai face în locul oii ? Tot aşa şi cu mine : am nevoie de muiere, adică de nevastă, ca oaia de coadă. Gîndul meu e numai la revoluţia mondială. Pe dînsa, draga de ea, o aştept. Pe cînd muierea — ptiu! şi atîta tot... Muierea merge aşa, printre altele. Fără dînsa, iarăşi nu se poate. Dacă-i rea de muscă, ducă-se dracului. I-am şi spus-o : „Învîrteşte-te şi tu, dacă simţi nevoie ; bagă însă de seamă să nu-mi aduci vreun plod, sau vreo boală, că-ţi sucesc gitul !" Iar tu, tovarăşe Davîdov, nu pricepi nimic din toate astea. Eşti ca un metru de oţel care se strînge în bucăţi. Şi la revoluţie te uiţi altfel... Ce te legi de capul meu pentru păcatele muierii ? Dar că s-a încurcat scîrba cu chiaburul şi a bocit după dînsul, duşmanul de clasă, pentru asta am să-i fac vînt din casă. S-o bat, n-am inimă. Încep o viaţă nouă şi nu vreau să-mi pîngăresc mîinile. Pe cînd tu, cred că i-ai fi tras o mamă de bătaie, nu-i aşa ? Atunci, care-i deosebirea dintre tine, comunist şi — să zicem — un om din alte vremuri, un slujbaş oarecare ? Ăştia şi-au bătut totdeauna nevestele. Aice-i aici ! Nu, măi frate, nu-mi mai pomeni de Luşka. Mă răfuiesc eu singur cu dînsa... tu nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. Muierea-i lucru foarte serios ! Multe atîrnă de ea. Nagulnov zîmbi visător, apoi urmă cu înflăcărare : Cînd o să ştergem toate hotarele, eu cel dintîi am să strig : „Duceţi-vă şi însuraţi-vă cu femei de alt sînge !" Toţi au să se amestece. Şi-n lumea noastră largă n-are să mai fie aşa ruşine : că unul are trup alb, altul galben şi al treilea negru. Iar albii arată cu degetul pe cei de altă culoare şi-i socotesc mai prejos decît ei. Toţi au să fie oacheşi, plăcuţi şi cu toţi la fel. Mă gîndesc şi la asta cîteodată, noaptea... — Parcă trăieşti în vis, Makar, zise nemulţumit Davîdov. Multe lucruri nu pricep la tine. Cît priveşte deosebirea de rasă, ai dreptate ; dar în celelalte... în chestia vieţii de toate zilele sînt de altă părere. Dar, la urma urmei, treaba ta. Un lucru numai : eu la tine nu mai stau. Hotărît ! Davîdov îşi scoase de sub masă geamantanul, în care răsunară sculele rămase fără întrebuinţare, şi ieşi din casă. Nagulnov îl petrecu pînă la noua locuinţă, la colhoznicul Filimonov, care n-avea copii. Tot drumul, pînă la casa lui Filimonov, amîndoi vorbiră despre semănături, fără să mai pomenească de familie şi de viaţa de toate zilele. De atunci se făcu încă şi mai simţită răceala în legăturile dintre dînşii...
83
Şi de data asta Nagulnov îl întîmpină pe Davîdov, privind chiorîş în jos ; dar cum ieşi Luşka, începu să vorbească cu mai multă însufleţire : — S-au pus pe tăiat vitele, ticăloşii! Sînt gata să crape cît şapte, numai să nu dea colhozului dobitoacele. Uite care-i propunerea mea : Adunarea să ceară chiar astăzi ca cei ce-au tăiat vitele cu rea-credinţă să fie împuşcaţi. — Ce-e-e ? — Să fie împuşcaţi, am zis ! Unde trebuie să stăruim pentru împuşcare ? Tribunalul popular n-ar putea ? Ce zici ? Dacă am da gata vreo doi dintre aceia care au tăiat vaci cu plod, cred că celorlalţi le-ar veni mintea la cap. Trebuie să lucrăm cu toată străşnicia. Davîdov îşi aruncă şapca pe-un cufăr. Făcu cîţiva paşi prin odaie. Glasul lui trăda nemulţumire şi zbuciumul gândurilor : . — Iarăşi sari peste cal... mare belea avem cu tine, Makar ! Gîndeşte-te .şi tu : poţi să împuşti un om pentru că a tăiat o vacă ? Dar nici n-avem astfel de legi; Hotărît ! Există o decizie a Comitetului Executiv Central, şi a Consiliului Comisarilor Poporului. Acolo se spune pe şleau : poţi să-i dai doi ani de închisoare şi să-i iei pămîntul, iar pe cei de rea-credinţă să-i scoţi din ţinut, pe cînd tu de colo : să stăruim pentru împuşcare. Zău aşa, eşti nu ştiu cum !... — Nu ştiu cum ! Nu-s nici într-un fel. Tu tot măsori şi planifici. Dar cu ce se vor face însămînţările ? Cu ce ? Dacă cei ce n-au intrat în colhoz îşi vor tăia toate vitele ? Makar se apropie de Davîdov şi-şi puse palmele pe umerii lui largi. Era cam cu un cap mai înalt decît acesta. Privindu-l de sus, începu : —- Sioma, mă băiatule ! De ce ţi-i mintea aşa de leneşă ? Şi urmă, aproape strigînd : Nu înţelegi că ne ducem de rîpă, dacă n-o scoatem la capăt cu semănatul ? Cum nu pricepi atîta lucru ? Trebuie numaidecît să împuşcăm două, trei năpîrci pentru vitele tăiate ! Trebuie să-i împuşcăm pe chiaburi ! Asta-i trebuşoara lor ! Să stăruim pe lîngă autorităţile mai mari ! — Nătărău mai eşti! — lată-mă şi nătărău... Descurajat, Nagulnov îşi lăsă capul în jos, dar şi-l ridică îndată, ca un cal care simte pintenul. Izbucni apoi cu un glas de tunet : — Au să taie totul. Au venit nişte vremuri de parcă sîntem în prima linie, ca-n războiul civil. Duşmanul ne împresoară din toate părţile, şi tu ce faci ? Cu de-alde tine se duce pe copcă revoluţia mondială !... Are să se prăpădească, din pricina voastră, oameni strîmţi la minte ! De jur împrejur, burjuii chinuiesc norodul muncitor, îi nimicesc pe chinezii roşii şi omoară tot felul de negri, iar tu te porţi blînd cu duşmanii. Ruşine! Mare ruşine! îmi seacă sîngele la inimă, cînd mă gîndesc că burjuii îşi bat joc peste hotare de fraţii noştri. De asta nici nu pot citi gazetele !... Ele îmi întorc maţele pe dos ! Şi tu ! Te gîndeşti tu la fraţii tăi buni, pe care duşmanii îi aruncă în temniţă să putrezească ? N-ai milă de dînşii !... Davîdov începu să răsufle cu putere pe nări şi îşi zburli părul negru, unsuros, cu degetele desfăcute : — Du-te dracului! Cum aşa : nu mi-i milă ? Hotărît! Dar, te rog, nu urla ! Ai căpiat şi vrei să căpieze şi alţii ? La război, crezi că pentru ochii Luşkăi m-am răfuit cu contrarevoluţia ? Ce propui tu ? Vino-ţi în fire ! Nici nu poate fi vorba de împuşcare. Mai bine ai duce munca de masă, lămurind politica noastră, că de împuşcat nu-i greu ! Aşa eşti tu totdeauna ! La cea mai mică greutate îţi pierzi măsura. Hotărît! Dar pînă acum ce-ai păzit ? — Ce-ai păzit şi tu!
84
— Tocmai aici e buba : am scăpat din vedere treaba asta ! Acum trebuie să îndreptăm lucrurile, nu să vorbim de împuşcare ! Ajunge cu istericalele ! Pune-te pe lucru ! Parcă ai fi o domnişoară ! Mai rău decît o domnişoară cu unghiile vopsite ! — Eu mi le-am vopsit cu sînge ! — Asta ai s-o găseşti la toţi cei ce s-au luptat fără mănuşi. Hotărît! — Semioane, cum poţi să-mi spui „domnişoară" ? — Am scăpat şi eu o vorbă. — Retrage-ţi-o, îi ceru încet Nagulnov. Davîdov îl cercetă în tăcere şi izbucni în rîs. — O retrag. Linişteşte-te şi haidem la adunare. Trebuie să facem o puternică agitaţie împotriva tăierii ! — Ieri am umblat toată ziua prin gospodăriile oamenilor. I-am povăţuit să nu mai taie. — Bun mijloc. Să mai mergem o dată, dar cu toţii. — Iar de-ale tale... Chiar ieri, ieşind dintr-o curte, mă gîndeam : „Pe ăsta parcă l-am convins !" N-apuc bine să ies, cînd aud un purcel guiţînd sub cuţit. „Guiţ-ţ... guiţ-ţ-ţ !" Vorbisem cu năpîrca de proprietar un ceas întreg despre comunism şi despre revoluţia mondială. Şi cum vorbisem ! Mă treceau lacrimile de înduioşare ! Nu, nu trebuie să-i înduplecăm cu vorba, ci să le dăm la mir, spunîndu-le mereu : „Nu asculta de chiabur, spurcăciune vătămătoare! Nu învăţa de la dînsul să tremuri după proprietate ! Nu tăia vitele, ticălosule !" El crede că taie vita, adevăru-i că vîră cuţitul în spatele revoluţiei mondiale ! — Pe unul trebuie să-l baţi, pe altul să-l dăscăleşti, zise Davîdov, încăpăţînîndu-se. Amîndoi ieşiră în curte. Afară se învolbura o viforniţă umedă. Fulgi lipicioşi acopereau omătul vechi, se topeau pe acoperişuri. Ajunseră la şcoală, prin întunericul de cărbune. La adunare veni numai jumătate din sătenii din Gremeacii. Razmiotnov citi hotărîrea Comitetului Executiv Central şi a Consiliului Comisarilor Poporului, privitoare la „Măsurile pentru combaterea tăierii prădalnice a vitelor". Apoi ţinu o cuvîntare Davîdov, care la sfîrşit vorbi de-a dreptul : — Cetăţeni, avem douăzeci şi şase de declaraţii de intrare în colhoz. Mîine la şedinţă le vom lua în cercetare. Iar pe cei ce s-au lăsat prinşi în undiţa chiaburilor şi au tăiat vite înainte de a intra în colhoz, nu-i primim. Ho- tărît — Dar dacă chiar cei intraţi în colhoz taie vite tinere, ce se va întîmpla ? întrebă Liubişkin. —- Ii vom da afară ! În adunare izbucniră exclamaţii şi murmure surde. — Atunci desfă colhozul ! Nu se află casă în sat unde să nu se fi tăiat vite! strigă Borşciov. Nagulnov se năpusti asupra lui, ameninţîndu-l cu pumnii : — Zît! codiţă de chiabur ! Nu te băga în treburile colhozului! Ne descurcăm noi şi fără tine ! N-ai tăiat şi tu un tăuraş de trei ani ? — Sînt stăpîn pe vitele mele ! — Stai, că te trimit eu mîine la răcoare, să faci acolo pe stăpînul ! — Prea aspru ! Aţi pornit-o cu prea multă străşnicie ! urlă un glas răguşit.
85
Cu toate că era puţină lume, adunarea a fost furtunoasă. Sătenii se împrăştiară tăcuţi. Numai după ce ieşiră din şcoală, răspîndindu-se grupuri-grupuri, se porni printre dînşii un schimb de păreri. — Dracu m-a împins să tai două oi! se jelui către Liubişkin colhoznicul Semion Kujenkov. Aveţi să-mi scoateţi acuma carnea pe nas... — Şi eu am feştelit-o, măi flăcăule ! Am tăiat o capră... zise Liubişkin, oftînd din greu. Acuma cum am să dau ochii cu adunarea ? Of, mare pacoste şi cu muierea asta ! M-a băgat în păcat. „Taie şi taie !" îi venise poftă de carne. Curat dracu cu fustă ! Cum ajung acasă, îi trag o scărmăneală ! — Da, da, se şi cuvine să-i dai o învăţătură, îl sfătui bătrînul Akim Beshlebnov, cuscru cu Liubişkin. Ţie, cuscre, nu ţi-i tocmai la îndemînă : că doar eşti membru al colhozului. — Apoi aici îi tot buclucul, oftă Liubişkin, poticnindu-se pe întuneric în grunjurii drumului şi scuturîndu-şi fulgii de zăpadă prinşi pe mustăţi. — Dar, moş Akim, ai tăiat şi dumneata, dacă nu mă înşel, boul cel tărcat ? îl întrebă tuşind Diomka Uşakov, vecinul lui Beshlebnov. — L-am tăiat, drăguţă. Cum să nu-l tai! îşi rupsese un picior, şi-l rupsese, afurisitul de tărcat ! L-a împins necuratul spre beci, s-a prăbuşit înăuntru şi şi-a rupt piciorul. — Am şi văzut în zori de ziuă cum dumneata şi cu nora îl mînaţi cu nuiaua spre pivniţă... — Vai de mine, Demenţi, îţi dai seama ce spui ? izbucni speriat moş Akim şi chiar se opri în mijlocul uliţei, clipind des din ochi, în întunericul de nepătruns al nopţii. — Haide, haide, moşule, căută să-l liniştească Diomka. Ei, ce te-ai împiedicat aşa ca un plug într-o cioată ? Ţi-ai mînat boul în beci... — S-a dus singur, Demenţi ! Nu-ţi fă păcat cu mine. Mare păcat ! — Şiret eşti, moşule, dar nu mai şiret decît boul. Boul ajunge cu limba sub coadă, pe cînd dumneata, vezi că nu poţi să ajungi... Nu-i aşa? Ce ţi-ai zis? „îmi schilodesc boul, şi ies cu faţa curată." Peste sat bîntuia un vînt jilav. Deasupra rîului, în livezi, vîntul şuiera în plopi şi în sălcii. Un văl negru acoperea satul, de-ţi dădeai cu degetele în ochi. Pe uliţi, răsunară încă multă vreme glasuri înăbuşite de umezeala văzduhului. Ninsoarea cădea mereu-mereu. Iarna îşi scutura cojoacele pentru cea din urmă oară. Capitolul XVI Davîdov plecă de la adunare împreună cu Razmiotnov. Zăpada se lăsa umedă şi deasă. În întuneric clipoceau ici-colo luminiţe... Lătratul cîinilor, întrerupt din cînd în cînd de răbufnirile vîntului, răsuna jalnic şi fără odihna în tot satul. Amintindu-şi vorbele lui Iakov Lukici despre reţinerea zăpezii pe cîmp, Davîdov oftă : „Nu, în anul ăsta nu ne arde de aşa ceva. Totuşi, cît omăt se poate aşterne pe ogoare pe o astfel de viforniţă ! Ţi se rupe inima. Hotărît." — Hai să trecem pe la grajd, să vedem ce fac caii colhozului, propuse Razmiotnov. — Haidem ! Cotiră pe o hudiţă. În curînd licări o luminiţă : un felinar spînzurat lîngă şura de fîn a lui Lapşinov, prefăcută în grajd. Intrară în curte. Alături de uşa grajdului, sub un şopron, stăteau vreo opt cazaci.
86
— Care-i de rînd ? întrebă Razmiotnov. Un om, stingîndu-şi ţigara cu cizma, răspunse,.: — Kondrat Maidannikov. — Dar de ce s-a strîns atîta lume ? Ce faceţi aici ? întrebă Davîdov. — Nimic, tovarăşe Davîdov... Stăm şi fumăm laolaltă... — Am cărat de cu seară fîn de la arie. — Ne-am pus să mai fumăm cîte o ţigară şi ne-am luat cu vorba. Aşteptăm să se potolească viforniţa. În grajdul despărţit prin stănoage, caii ronţăiau măsurat. în dreptul fiecărui stănog stăteau spînzurate, în cuie de lemn, hamurile, şleaurile sau postoroancele. Trecătoarea era curat măturată şi presărată uşor cu nisip galben de rîu. — Maidannikov! strigă Andrei. — Hăp ! răspunse un glas din fundul grajdului. Maidannikov ducea în furcă un braţ de paie de secară. Trecu după al patrulea stănog de la uşă, sculă cu piciorul un cal negru culcat la pămînt şi împrăştie pe jos paiele. — Întoarce-te, la naiba ! strigă el cu ciudă, ameninţînd cu coada furcii calul care moţăia. Speriat, calul începu să tropăie, podeaua de lemn durui ; şi, răzgîndindu-se parcă de a se mai culca, sforăi întinse botul spre iesle. Apropiindu-se de Davîdov, Kondrat — îmbîcsit de izul grajdului — întinse o palmă rece şi scorţoasă. — Ei, cum merge treaba, tovarăşe Maidannikov ? — Bine, tovarăşe preşedinte al colhozului. — Ce mă iei aşa oficial : „tovarăşe preşedinte al colhozului"... zîmbi Davîdov. — Sînt în îndeplinirea datoriei. — De ce s-a grămădit atîta lume lîngă grajd ? — Întreabă-i dumneata. În glasul lui Kondrat fierbeau parcă ciuda şi necazul. Cum aşternem cailor pe noapte, parcă-i aduce încornoratul pe toţi aici. Nu pot oamenii să se lepede de năravurile gospodarului individual. Ăştia sînt cu toţii foştii stăpîni ai cailor. Numai ce-i vezi venind îngrijoraţi: „Ai dat fîn murgului meu ?" „Dar şargului i-ai aşternut ?" „Iapa mea-i aici, vie, nevătămată ?" Dar unde ar putea să-i fie iapa ? Ce ? Am băgat-o în gură la mine ? Toţi se vîră şi se roagă : „Să-ţi ajut la aşternut cailor !" Fiecare caută să arunce calului său mai mult fîn... Mare pacoste! Trebuie să se ia o hotărîre ca să nu se mai fîţîie pe aici oamenii fără treabă. — Auzi ? Andrei făcu lui Davîdov cu ochiul şi, abătut, clătină din cap. — Alungă-i pe toţi de aici ! porunci aspru Davîdov. Afară de omul care este de rînd şi de ajutoarele lui, să nu intre nimeni. Cît fîn dai ? Îl cîntăreşti ? — Nu, nu-l cîntăresc. Îl măsor din ochi : cîte jumătate de pud de cap. — Aşterni la toţi ? — Mai încape vorbă ? Kondrat îşi scutură mînios budionovka. Pe gîtu-i ars de soare şi pe gulerul zăbunului ponosit, se pusese pleavă măruntă... — Administratorul colhozului nostru, Ostrovnov Iakov Lukici, a fost aci pe sub seară şi mi-a spus : „Aşterne cailor ogrinji". Apoi treabă-i asta ? E socotit doar, dracul ăsta, ca cel mai bun gospodar. Să îndruge el asemenea neghiobii! — De ce ?
87
— Curat neghiobii, Davîdov. Ogrinjii sînt nutreţ în întregime. Pelinul din ogrinji e mic, îi bun şi el de mîncare, ca şi buruienile ; oile şi caprele îl rod pînă la cel din urmă fir... le place chiar mai mult ca orice. Şi el porunceşte să-1 aştern pe jos la cai ! M-am împotrivit, dar el mi-a închis gura : „Nu-i treaba ta să mă înveţi pe mine. — Nu aşterne ogrinjii. Bine faci ! Avem să-i tragem mîine o săpuneală ! făgădui Davîdov. — Şi încă ceva : au început grămada de nutreţ de lîngă fîntînă. Cu ce rost? — Mi-a spus Iakov Lukici că fînul acela e mai prost. Vrea să-1 dea vitelor pe cel prost în timp de iarnă, iar pe cel bun să-l lase pentru arat. — Dacă-i aşa, e bine, se învoi Kondrat. Dar despre ogrinji, să-i spui. — Am să-i spun. Na, fumează o ţigară din Leningrad... Davîdov tuşi. Mi le-au trimis tovarăşii de la uzină... Caii sînt sănătoşi ? — Mulţumesc. Dă-mi să aprind... Caii sînt bine cu toţii. Noaptea trecută a căzut un buiestraş, care a fost al lui Lapşinov, că n-au prins de veste la vreme. Incolo, toate-s în rînduială. Numai un diavol de cal nu vrea să se culce de loc. Se spune că stă toată noaptea în picioare. Mîine îi potcovim din nou pe toţi la picioarele de dinainte. A fost lunecuş. Caielele s-au ros pe gheaţă pînă la rădăcină. Ei, rămîneţi sănătoşi ! Încă n-am aşternut la toţi caii. Razmiotnov îl petrecu pe Davîdov pînă acasă. Făcură o bucată de drum, tot vorbind. Dar cînd să cotească spre locuinţa lui Davîdov, Razmiotnov se opri în dreptul curţii lui Lukaşka Cebakov, ţăran cu gospodărie individuală ; şi atingând umărul lui Davîdov, îi şopti : — Ia te uită! Lîngă portiţă, la trei paşi de dînşii, se vedea statura neagră a unui om, care se afla de cealaltă parte a porţii. Deodată, Razmiotnov se repezi înainte, îl apucă cu mîna stingă, iar cu dreapta strînse minerul revolverului:. — Tu eşti, Luka ? — Nu-i fi cumva Andrei Stepanovici ? — Ce ai în mîna dreaptă ? Dă-ncoace, repede. — Dar ce-i cu dumneata ? Tovarăşe Razmiotnov ! — Nu înţelegi ce-ţi spun ? Dă, ori te trăsnesc ! Îndreptîndu-se spre locul de unde veneau glasurile, Davîdov îşi miji ochii, ca miopii. — Ce vrei să iei de la dînsul ? — Dă-ncoace, Luka, ori trag ! — Na, ia-l.... parc-ai fi turbat! — Uite cu ce stătea la portiţă ! De ăştia-mi eşti ? Ai putea să-mi spui de ce stai noaptea cu cuţitul ? Pe cine pîndeai ? Nu pe Davîdov ? De ce stăteai mei cu cuţitul finlandez ? Răspunde odată ! Eşti contrarevoluţionar ? Voiai s-ajungi ucigaş ? Numai ochii ageri de vînător ai lui Andrei putuseră zări, în mîna omului de lîngă portiţă, lama albă a unui cuţit. De aceea se şi repezise să-1 dezarmeze. Şi chiar îl dezarmă. Dar cînd, gîfîind încă, începu să-l descoase, săteanul uluit deschise portiţa şi spuse cu glas schimbat: — Dacă o întorci aşa, nu mai pot ascunde lucrurile. Andrei Stepanîci, mă poţi bănui, ferească dumnezeu, de cine ştie ce... Hai cu mine. — Unde ? — La cocina.
88
— De ce ? — Ai să vezi şi ai să pricepi de ce mă uitam pe uliţă cu cuţitul în mînă... — Hai să vedem, propuse Davîdov, intrînd cel dinţii în ograda lui Lukaşka. încotro ? — Veniţi după mine. În cocină, unde zăcea o stivă răsturnată de tizic, ardea pe un scăunel un felinar. Alături şedea cinchită nevasta lui Lukaşka, o muiere frumoasă, plină la faţă şi cu sprîncene subţiri. Văzînd oameni străini, ea se ridică speriată în picioare ca să ferească de privirea lor două găleţi cu apă şi un lighean de lîngă perete. În dos, într-un ungher, tropăia pe loc un porc sătul, pe un strat curat de paie, se vede de curînd aşternut. Îşi vîrîse botul într-o albie uriaşă şi clefăia în nişte zoi. — Aice-i tot buclucul... îngăimă Lukaşka, arătînd încurcat porcul. Hotărîsem să-l tăiem pe-ascuns... Femeia îl hrănea, iar eu tocmai mă pregăteam să-l răstorn şi să-l tai, cînd aud glasuri pe uliţă. „Hai să mă duc să văd, mai ştii... ceasul rău, poate aude careva." Aşa cum eram, cu mînecile suflecate, cu şorţul pe mine şi cu cuţitul în mînă, astfel am ieşit la poartă şi tocmai în clipa aceea aţi trecut. Iar voi ce-aţi bănuit ? Ce ! Cînd vrei să tai un om, ieşi cu şorţul şl cu mînecile suflecate ? Şi scoţîndu-şi şorţul, Lukaşka zîmbi stînjenit şi strigă la nevastă-sa cu o ciudă abia stăpînită : Ce stai ca o proastă ? Dă drumul porcului! — Nu-l mai tăia, îi spuse oarecum încurcat Razmiotnov, chiar acum s-a ţinut o adunare. Nu-i voie să se taie vitele. — Dar nici nu-l mai tai. Mi-a pierit cheful... Davîdov ieşi din cocină şi pînă acasă îl tot luă pe Andrei peste picior. — Ai împiedicat un atentat îa viaţa preşedintelui colhozului. Ai dezarmat un contrarevoluţionar! Viteazul Anika nu altceva ! Ha-ha-ha !... (Viteazul Anika se spune despre cel ce se laudă cu puterea Iui, fiind de fapt un om slab, laş. Numele Anika este luat dintr-o povestire bizantină despre eroul Dighenis, supranumit Anikitos — neînvinsul - n.r.ruse) — În schimb am scăpat viaţa porcului, glumi Razmiotnov.
Capitolul XVII A doua zi, la şedinţa închisă a celulei de partid din Gremeacii-Log, se hotărî în unanimitate socializarea tuturor vitelor : atît cele mari, cît şi cele mărunte, care aparţineau membrilor colhozului din Gremeacii-Log. Afară de vite, ei trebuiau să treacă în proprietate obştească şi păsările. La început, Davîdov se ridicase cu tărie împotriva socializării vitelor mărunte şi a păsărilor. Nagulnov însă declară hotărît că, dacă la adunarea colhoznicilor nu se va lua hotărîrea de socializare a tuturor vietăţilor, atunci campania însămînţărilor de primăvară va da greş, deoarece toate vitele vor fi tăiate şi tot aşa şi păsările. Razmiotnov îl susţinu, iar Davîdov, şovăind, se învoi şi el. Pe lîngă aceasta, se mai hotărî, menţionîndu-se în procesul-verbal al adunării, desfăşurarea unei energice campanii de agitaţie pentru încetarea tăierii criminale a vitelor: toţi membrii de partid îşi luară sarcina să pornească chiar în ziua aceea pe la casele oamenilor. În ce priveşte trimiterea în judecată a celor dovediţi că
89
şi-au tăiat vitele, s-a hotărît ca deocamdată să nu se ia nici o măsură de acest fel, ci să se aştepte rezultatul campaniei de agitaţie. — În felul acesta, vitele şi păsările vor fi mai în siguranţă. Altfel nu s-ar mai fi auzit prin sat la primăvară nici un muget de bou şi nici un cîntat de cocoş, rosti bucuros Nagulnov, punînd procesul-verbal în geantă. Adunarea colhoznicilor luă cu voie bună hotărîrea privitoare la socializarea tuturor vitelor, întru cît vitele de muncă şi cele de lapte fuseseră socializate mai înainte şi noua hotărîre nu privea decît vitele tinere, oile şi porcii. În ce priveşte păsările, se aprinseră lungi discuţii. Se împotriveau mai ales femeile. în cele din urmă rezistenţa lor a fost înfrîntă, datorită în mare parte lui Nagulnov. Apăsîndu-şi decoraţia cu palmele late, el le vorbi cu convingere : — Femeiuştilor, dragele mele! Nu vă agăţaţi de găini şi de gîşte. Unde-a mers mia, meargă şi suta! Lăsaţi-le să trăiască şi ele în colhoz. La primăvară, vom comanda o clocitoare care, în locul cloştilor, are să ne dea sute de pui. Această clocitoare este o maşină care scoate o minune de pui. Rogu-vă, nu vă încăpăţînaţi ! Găinile rămîn ale voastre : vor sta numai împreună într-o curte. De altfel, dragele mele cumetre, nici n-ar trebui să dăinuiască proprietatea asupra găinilor ! Şi ce folos aveţi de la ele ? Acum tot nu se ouă. Iar primăvara, ce bătaie de cap ! Ba una, adică o găină, sare în grădină şi-ţi ciuguleşte răsadul, ba alta, blestemata, îşi leapădă oul pe sub vreun hambar, ba dihorul îi suceşte gîtul... Cîte nu se pot întîmpla cu ele ! În fiecare zi trebuie să vă vîrîţi în coteţ şi să căutaţi găinile de ouă : care are ou şi care nu. Numai necazuri peste necazuri. În schimb, cum au s-o ducă ele în colhoz ? De minune ! Au să aibă priveghere cumsecade : punem vreun moşneag văduv, de pildă pe moş Akim Beshlebnov, să se ţină de ele, să le caute de ou toată ziua şi să se caţere pe la cuibare. E o treabă uşoară, o faci cu voie bună, numai potrivită pentru un moşneag. Vatămătură nu poţi căpăta din treaba asta. Drăguţele mele, haideţi şi voi, înduplecaţi-vă ! Mai rîzînd, mai oftînd, mai trăncănind între ele, femeile „se înduplecară". Îndată după adunare, Nagulnov şi Davîdov porniră pe la curţile oamenilor. De Ia primul rînd de case, îşi dădură seama că în fiecare gospodărie se tăiaseră vite... Către vremea prînzului trecură şi pe la moş Şciukar. — Asta-i un activist. Spunea singur că vita trebuie păstrată. Unul ca dînsul n-are să-şi taie vitele, îi încredinţă Nagulnov pe Davîdov, intrînd în bătătura lui Şciukar. „Activistul" zăcea pe spate în pat, cu genunchii îndoiţi, cu cămaşa răsucită pînă la bărbuţa-i încîîcită. Pe pîntecele lui slab şi vestejit stătea o oală de lut de vreo şase litri, cu fundul în sus şi cu marginiie-i ascuţite adine împlîntate în piele. De amîndouă părţile se vedeau două ventuze înfipte ca nişte lipitori. Moş Şciukar nici nu-şi aruncă ochii la oaspeţi. Mîinile, încrucişate pe piept ca la morţi, îi tremurau. Ochii înnebuniţi de durere îi ieşeau din orbite. Şi-i dădea încetişor peste cap. Nevasta lui Şciukar, o femeie voinică, stătea lîngă cuptor, iar în jurul patului se foia harnica babă doftoroaie, Mamîciha, neagră ca un şoarece, vestită în tot ţinutul ca meşteră la pus pahare şi ulcele, la îndreptat scrîntituri, la luat sînge, la descîntece şi la lepădarea plozilor cu o andrea de împletit. Ea îl „doftoricea" în clipa aceea pe preanefericitul moş Şciukar. Davîdov intră şi făcu ochii mari. — Bună ziua, moşule ! Ce ai pe pîntece ? — Su-u-u-făr de pîn-pîn-te-ce! îngăimă cu greutate moşul, opintindu-se. Şi îndată începu să se vaiete cu glas piţigăiat, scheunînd ca un căţel : I-a oala ! Ia-o,
90
zgripţuroaico ! Valeu, îmi rupe pîntecele... Văleu, oameni buni, scăpaţi-mă de ea ! — Mai rabdă un pic ! Mai rabdă ! Acum te uşurează ! căută să-1 înduplece în şoaptă baba Mamîciha, care încerca în zadar să smulgă gura oalei, împlîntată în piele. Dar, deodată, moş Şciukar urlă ca o fiară sălbatică, izbi doftoroaia cu piciorul şi se încleşta de oală cu amindouă mîinile. Atunci Davîdov se grăbi să-i vină în ajutor, înşfacă de pe prichici un făcăleţ, dădu bătrînica la o parte şi izbi cu făcăleţul în fundul oalei, care se sparse. Aerul năvăli şuierînd printre cioburi, iar moş Şciukar icni din fundul măruntaielor. Uşurat, el prinse să răsufle des şi-şi scoase paharele fără greutate. Davîdov îi privi pîntecele care ieşea dintre cioburi cu un uriaş buric învineţit, şi se prăbuşi pe o laiţă, înecîndu-se în hohote de rîs. Pe obraz îi curgeau lacrimi, căciula zăcea jos, iar laţele de păr negru îi căzuseră pe ochi... Moş Şciukar se dovedi a fi om plin de vlagă. Baba Mamîciha nu apucă bine să-şi bocească oala spartă, că el — lăsîndu-şi cămaşa în jos — se şi ridică în picioare. — Vai de capul meu amărît! jelea cu glas tare baba. Diavolul ăsta mi-a spart ulcica ! Nici nu face să lecuieşti oameni de-alde dumneata. — Du-te de aici, babo ! Lipseşte din faţa mea ! Moş Şciukar îi arătă uşa cu mîna : Cît pe ce era să dau ortul popii din pricina ta ! Oala asta ar fi trebuit să ţi-o sparg ţie în cap. Hai, cară-te, că altfel intru în păcat ! La aşa treburi, cu mine nu-i de glumit. — Din ce ţi s-a tras boala ? îl întrebă Nagulnov, de îndată ce uşa se închise în urma Mamîcihăi. — Ah, feţii mei, binefăcătorii mei, credeţi-mă ! Mai-mai să-mi dau duhul. Două zile n-am ieşit din ogradă. Stăteam tot timpul cu nădragii în mînă... Aşa pîntecăraie mă apucase, că nu era chip să mă ţin. Parcă eram spart : curgea din mine ea dintr-un boboc de gîsca prăpădit... — Te-ai îndopat cu carne ? — Cu carne... — Ai tăiat viţica ? — S-a dus !... Nu mi-a fost d-a bună... Makar gemu mînios, îl privi pe moşneag cu ură şi îi spuse printre dinţi : — Diavol bătrîn ce eşti ! Trebuia să-ţi pună pe pîntece nu o ulcică, ci un ceaun de trei vedre, să te fi supt întreg, cu măruntaie cu tot ! Iaca, te-om da afară din colhoz. Să vezi atunci ce pîntecăraie are să te apuce ! De ce ai tăiat viţica ? — Mi-a luat dracu minţile, Makaruşka... S-a ţinut baba de capul meu. Şi ştii : dacă-ţi cîntă cuculeţul de noapte, nu mai ai încotro... Iertaţi-mă !... Tovarăşe Davîdov ! Am fost prieteni. Nu mă daţi afara din colhoz. Destul am pătimit pentru fapta mea. — Ce poţi face cu unul ca ăsta ? zise Nagulnov, făcînd cu mîna a lehamite. Haidem, Davîdov! Iar tu, ghiujule, ia unsoare de puşcă, amestec-o cu sare şi bea-o îţi trece boala de parcă ţi-ar lua-o cu mîna. Moş Şciukar se simţi jignit. Buzele îi tremurau : — Mă iei la vale ? — Ba vorbesc cum trebuie. În armata cea veche, aşa ne doftoriceam pîntecele.
91
— Da ce ? Sînt de fier ? Să întrebuinţez eu ceea ce slujeşte la curăţat o puşcă neînsufleţită ? Nici nu mă gîndesc. Mai bine îmi dau sufletul în floarea-soarelui, da unsoare nu înghit ! A doua zi, moş Şciukar, care n-apucase să-şi dea sufletul, porni şchiopătînd prin sat. Povestea celor ce-i întâlnea în cale : cum avusese oaspeţi pe Davîdov şi Nagulnov, cum aceştia se sfătuiseră cu dînsul despre dresul uneltelor de semănat şi despre alte treburi ale colhozului. La sfîrşitul povestirii, el făcea o pauză lungă şi, pe cînd îşi răsucea o ţigară, rostea oftînd: — Numai oleacă m-am îmbolnăvit, şi ei au şi venit să mă vadă. Nu le merg treburile fără mine. Mă îndemnau să iau tot felul de leacuri. „îngrijeşte-te, moşule, îmi ziceau, că dacă, doamne fereşte, mori, ne prăpădim fără dumneata I" Şi adevărat că s-ar prăpădi, martor mi-i unul Isus Christos ! Cum se încurcă lucrurile mă şi cheamă la cihilă! Chibzuiesc eu şi le dau poveţe. Vorbesc rar, dar cu tîlc. Cuvîntul meu merge drept la ţintă ! Şi moşul îşi ridica ochii spălăciţi şi bucuroşi, căutînd să vadă ce-şi zic oamenii care-i ascultau povestea.
Capitolul XVIII Cătunul Gremeacii-Log, care se mai potolise în vremea din urmă, începu să se frămmte din nou... Oamenii nu mai tăiau vite. Două zile de-a rîndul, ţăranii traseră sau mînară la ocolurile comune oi şi capre de toate culorile. Păsările le aduceau în saci. Răsuna satul de mugetul vitelor, ca şi de cotcodăcitul şi de larma păsărilor. Colhozul număra acum o sută şaizeci de gospodării. Se făcură trei brigăzi. Conducerea colhozului însărcină pe Iakov Lukici să împartă sărăcimii — care avea nevoie de straie şi de încălţări — scurteicile, cizmele şi celelalte lucruri de purtat ale chiaburilor. Se întocmi mai întîi o listă. Se văzu că nu era cu putinţă sa fie îndestulate toate nevoile. În ograda lui Titok, unde Iakov Lukici împărţea îmbrăcămintea confiscată de la chiaburi, răsuna pînă noaptea un neîntrerupt zvon de glasuri. Chiar acolo, lîngă hambar, oamenii se descălţau pe zăpadă, îşi încercau încălţămintea trainică a chiaburilor, îmbrăcau scurteicile, hainele, bluzele, cojoacele... Fericiţii cărora comisia le încuviinţase haine sau încălţăminte în socoteala cîştiguriîor viitoare, se dezbrăcau chiar pe podeţul hambarelor şi, hlizindu-se mulţumiţi, cu luciri în ochi, cu feţele smeade, luminate de zîmbete fugare, jucăuşe, îşi strîngeau în grabă boarfele vechi de dimie, peticite şi răs- peticite şi se îmbrăcau cu straiele noi prin care nu li se mai vedea pielea. Dar înainte ca oamenii să aleagă vreun lucru — cîte discuţii, sfaturi, îndoieli, înjurături... Davîdov hotărî ca Liubişkin să primească o haină, nădragi şi cizme. Încruntat, Iakov Lukici scoase dintr-o ladă un vraf de straie şi le aruncă la picioarele lui Liubişkin : — Alege ce-ţi pofteşte inima. Mustăţile cazacului tresăriră; mîinile începură să-i tremure... încerca şi tot încerca haina. Îl treceau zeci de sudori ! Muşca postavul cu dinţii, îl privea în zare : nu-i cumva mîncat de cari sau de molii ? Îl boţi vreo zece minute în degetele-i negre. Strînşi împrejurul lui, ceilalţi strigau răsuflînd fierbinte : — Ia-o pe asta, au să ţi-o poarte şi copiii. — De ce ? Eşti chior ? Nu vezi că-i întoarsă ?
92
— Minţi ! — N-ai decît s-o iei tu ! — Ia-o, mă Pavlo ! — N-o lua, încearcă alta ! Faţa lui Liubişkin era stacojie, ca o cărămidă arsă. îşi mesteca în dinţi mustaţa neagră, se uita împrejur ca o fiară hăituită, şi întindea mîna spre altă haină. Alese una. O haină pe cinste ! Îşi vîrî braţele lungi în mînecile care-i ajungeau pînă la coate. Cusăturile îi pîrîiau la umeri. Zîmbind sfios şi tulburat, se apucă să caute iarăşi în vraf. Îi fugeau ochii în toate părţile : parcă era un copil la iarmaroc, într-o puzderie de jucării. Pe buze îi tremura un zîmbet atît de senin şi de copilăresc, încît îţi venea' să-1 mîngîi pe creştet, pe cazacul ăsta lung de un stînjen. Într-o jumătate de zi, nu izbuti să-şi aleagă o haină. Îmbrăcă pantalonii, încălţă cizmele şi, înghiţindu-şi un suspin, se adresă lui Iakov Lukici, care stătea posomorit : — Vin mîine să-mi aleg haina. Ieşi în curte în pantaloni noi cu lampas, în cizme cu scîrţ. Parcă întinerise cu zece ani. Trecu într-adins pe uliţa cea mare, deşi nu-i era în drum. Se oprea des pe hudiţe, ba să-şi aprindă o ţigară, ba să stea de vorbă cu cineva. Făcu vreo trei ceasuri pîn-acasă, tot fălindu-se. Către seară prin tot satul umbla zvonul : ,,L-au împopoţonat pe Liubişkin, ca pentru slujba ostăşească. Toată ziua şi-a ales straiele... S-a dus acasă înţolit cu straie noi din cap pînă-n picioare. Avea nădragi ca de sărbătoare. Păşea ca un cocor... nici nu-şi simţea picioarele sub dînsul..." Femeiuşcă lui Diomka Uşakov nu se putea dezlipi de un cufăr. O dădură deoparte cu sila. Îşi trase o fustă de lînă cu creţuri care fusese a nevestei lui Titok. Îşi puse ghete noi în picioare, îşi acoperi umerii cu un şal înflorat. De-abia atunci îşi dădură cu toţii seama că nevasta lui Diomka nu-i de loc urîta şi ca-i o muieruşcă bine făcută. Şi cum să nu încremenească, sărmana, la vederea avuţiilor colhozului, cînd în toată viaţa-i amărîtă, nu mîncase o bucăţică bună şi nu purtase o bluză nouă Cum să nu-i pălească buzele ofilite de nevoi fără număr şi de nemîncare, cînd Iakov Lukici răsturnă din sipet un vraf de podoabe femeieşti ! Năştea în fiecare an cîte un copil, îşi învelea sugacii în pelinci putrede şi în flenduri de cojoc cu blana roasă. De atîta amar şi de atîtea veşnice lipsuri ea îşi pierduse frumuseţea, sănătatea şi frăgezimea de altădată. Umbla toată vara într-o fustişoară cu ţesătura rărită ca sita. Iar iarna, cînd îşi spăla singura cămaşă pe care o avea, şedea goală pe cuptor, înconjurată de copii, fiindcă alte schimburi nu se pomeneau la dînsa. — Oameni buni, oameni buni !... Mai staţi puţin. N-aş lua, poate, fusta asta... Aş vrea s-o schimb. Poate-mi daţi ceva şi pentru copii... Lui Mişatka, Duniaşkăi... şoptea ea ca ieşită din minţi, încleştîndu-se cu mîinile de capacul sipetului şi fără să-şi ia ochii aprinşi de la vraful de haine în fel de fel de culori. Davîdov, care întîmplător era de faţă la scena asta, avu o strîngere de inimă... Făcîndu-şi loc spre sipet, o întrebă : — Cîţi copii ai, cetăţeancă ? — Şapte suflete... răspunse în şoaptă femeia lui Diomka, neîndrăznind să ridice ochii, într-o dulce aşteptare. — Ai şi ceva lucruri de copii ? îl întrebă încet Davîdov pe Iakov Lukici. — Am. — Dă femeii acesteia tot ce are să-ţi ceară pentru copii. — N-o îndopăm prea mult ? — Ce înseamnă asta ? Hai ?...
93
Şi Davîdov îşi rînji cu mînie gura ştirbă. Iakov Lukici se aplecă iute asupra sipetului. De obicei vorbăreţ şi rău de gură, Diomka Uşakov stătea la spatele nevestei sale, abia ţinîndu-şi răsuflarea, şi îşi lingea în tăcere buzele uscate. Dar la ultimele cuvinte ale lui Davîdov, el aruncă o privire spre dînsul... Din ochii încrucişaţi ai lui Diomka, lacrimile ţîşniră dintr-o dată, că sucul dintr-un fruct prea copt. O luă din loc şi se repezi spre ieşire, făcîndu-şi drum prin mulţime cu mîna stîngă, iar cu dreapta acoperindu-şi ochii. Sări de pe podeţ, ieşi din curte ruşinat, ascunzîndu-şi de oameni lacrimile care i se prelingeau pe obraji de sub scutul palmei lui negre şi se ajungeau una pe alta, limpezi şi scînteietoare, ca picăturile de rouă. Spre seară veni la împărţeală şi moş Şciukar. Dădu buzna la sediul colhozului şi se îndreptă spre Davîdov, abia răsuflînd. — Bine te-am găsit, tovarăşe Davîdov. Mă bucur că eşti sănătos. — Bună ziua. — Dă-mi şi mie o hîrtie. — Ce hîrtie ? — Ca să capăt straie. — Adică de ce să-ţi dăm ţie straie ? intră în vorbă, rîdicîndu-şi sprîncenele stufoase, Nagulnov, care se găsea şi el la Davîdov. Poate pentru că ai tăiat viţica ? — Makaruşka, nu ştii zicala : „Cine-şi aduce aminte de ce a fost să-i sară ochii din cap !" Cum aşa, de ce ? Dar cine a pătimit cînd l-am deschiaburit pe Titok ? Eu şi cu tovarăşul Davîdov. Măcar că lui i-au spart capul, dar asta-i un fleac... pe cînd mie dulăul mi-a făcut ferfeniţă şuba. Nu m-am ales din toată blana decît cu nişte obiele. Eu care am pătimit pentru Puterea sovietică, mie, adică, nu-mi trebuie ? Mai bine îmi sfărîma Titok capul în cioburi, da nu mi se atingea de blană. Şuba era a babei. .Nu-i aşa ? Ea poate că-mi face zile-fripte pentru şubă ! Şi eu ce să mă fac? Aha ! Acum ce zici ? — Dacă n-ai fi fugit, îţi era şuba întreagă. — Cum, dacă n-aş fi fugit ? Dar tu, Makaruşka, n-ai văzut ce făcea şi dregea baba-cloanţa lui Titok ? Asmuţea dulăul la mine, strigînd : „Şo, pe el ! Inşfacă-1, Serko ! Ăsta-i cel mai al dracului dintre toţi. Să spună şi tovarăşul Davîdov dacă n-a fost aşa. — Măcar că eşti bătrîn, dar minţi de îngheaţă apele ! — Spune şi dumneata, tovarăşe Davîdov. — Nu-mi prea aduc aminte... — Îţi jur pe Isus Christos că muierea urla cumplit! M-a prins, fireşte, frica şi am dat să ies din curte. N-ar fi fost nimic, dacă era vorba de un cîine ca toţi cîinii, dar dulăul acela era mai straşnic ca un tigru ! — Nimeni n-a asmuţit cîinele asupra ta. E curată născocire. — Makaruşka, de unde o să ţii tu minte ? Viteazule ! Erai şi tu aşa de speriat, că făceai feţe-feţe ! De unde să-ţi mai aduci aminte ? Eu, păcătosul de mine, mă gîndeam chiar atunci : „Uite, acuşi are s-o tulească Makar!" Cu toate că dulăul mă tîra prin ogradă, eu îmi amintesc totul de-a fir-a-păr. Dacă n-ar fi fost dulăul, Titok n-ar fi scăpat viu din mîinile mele, zău aşa..! Cu mine nu-i de şagă ! Nagulnov se încruntă, parcă îl apucase durerea de măsele ; spuse lui Davîdov : — Dă-i mai repede hîrtia, numai să se care odată !
94
Dar moş Şciitkar avea de astă dată mîncărime de limbă mai mult decît oricînd. — Eu, Makaruşka, cînd eram tîaăr... de se întâmpla să-l iau în pumni pe vreunul... — Uf, nu mai trăncăni ! Mi-ai împuiat urechile ! Ce-ar fi să-ţi dau un bon pentru o oală de o vadră ? Altfel cu ce ai să te lecuieşti de pîntece ?... Adînc jignit, moş Şciukar luă ţidula în tăcere şi ieşi fără să spună ziua-bună. Primind însă din mîinile lui Iakov Lukici un cojoc larg, îi veni iarăşi inima la loc. Se uita printre gene. Îi sticleau ochişorii de bucurie. Apuca poalele cojocului cu două degete, cum iei sare din solniţă, şi le sălta în sus, ca o femeie care-şi ridică fusta cînd se pregăteşte să treacă o băltoacă, plescăia din limbă, fălindu-se în faţa cazacilor : — Uite ce mai mîndreţe de cojoc ! L-am cîştigat cu sudoarea frunţii ! Cine nu ştie ? Cînd ne-am dus să-i deschiaburim pe Titok, el s-a năpustit eu un resteu la tovarăşul Davîdov. Mi-am zis în gînd: „S-a dus pe copcă prietenul meu I" Deodată am sărit în ajutorul lui şi m-am luptat ca un leu. Asta i-a şi fost scăparea. Să nu fi fost eu, praf s-ar fi ales de dînsul! — Dar spuneau oamenii că ai -rupt-o la fugă cînd s-a repezit dulăul, că ai căzut, şi el a început să-ţi rupă urechile ca la porci ! zise cineva dintre ascultători. — Minciuni ! Ce oameni ! Mint de sting ! Ce-i un dulău ? Un dobitoc prost şi scîrnav. Nu pricepe nimic. Şi moş Şciukar întoarse cu iscusinţă vorba la altceva.
Capitolul XIX Noapte... Hăt departe, dincolo de povîrnişurile colnicelor din stepă, pierdute în întuneric, dincolo de rîpi şi de matca rîurilor, dincolo de ţinutul pădurilor spre miazănoapte de Gremeacii-Log, se află capitala Uniunii Sovietice. Asupra ei — o revărsare de lumini electrice. Scînteierile lor azurii, tremurătoare, stăruie ca răsfrîngerîle unui uriaş pojar mut, peste casele cu multe etaje, umbrind lumina de prisos a lunii şi a stelelor în miez de noapte. Despărţită de Gremeacii-Log prin o mie şi cinci sute de kilometri, măreaţa şi draga Moscovă trăieşte şi noaptea : locomotivele fluieră prelung, ca o chemare, claxoanele automobilelor răsună ca acordurile unei armonici uriaşe, tramvaiele huruie. Iar dincolo de mausoleul lui Lenin, dincolo de zidul Kremlinului, în steriţa vîntului rece, pe cerul luminat, flutură marama steagului roşu. În lumina electrică, albă, incandescentă; împroşcată de jos, flamura parcă arde fîlfîind, şerpuind, revărsîndu-se ca nişte şuviţe de sînge purpuriu. Ca o volbură se roteşte vîntul din tării, întorcînd în altă parte steagul rămas o clipă în nemişcare, cu pînza grea lăsată în jos, şi iată-l cum se-nalţă din nou, aruncîndu-şi capătul, cînd spre apus, cînd spre răsărit, arzînd ca flacăra roşie a răscoalei, chemînd la luptă... Cu doi ani mai înainte, Kondrat Maidannikov, aflîndu-se la Moscova, la un congres al sovietelor din întreaga Rusie, se plimba noaptea prin Piaţa Roşie. Privind mausoleul şi steagul roşu care strălucea triumfător pe cer, el îşi smulse dintr-o dată budionovka din cap. Rămase multă vreme în nemişcare cu capul gol, cu zăbunul din postav ţesut în casă larg descheiat... Dar în Gremeacii-Log, o tăcere adîncă încremeneşte toată noaptea. Scapără dîmburile pustii din împrejurimi, presărate cu zăpadă proaspătă, ca puful de lebădă. Rîpile, văiugile şi pîrloagele par ca nişte pete de umbra sinilie. Carul mare
95
aproape atinge zarea cu oiştea. Plopul piramidal crescut lîngă sovietul sătesc se înalţă ca o făclie neagră în adîncul cerului întunecat, apăsător. S-aude şuviţa de apă a izvorului. îndreptîndu-se cu murmur vrăjit spre rîu. În apa-i curgătoare vezi cum cad stelele care au isprăvit de luminat lumea. Ascultă, prietene, tăcerea părelnică a nopţii şi vei auzi cum îşi roade iepurele hrana, zgîriind crenguţa cu dinţii îngălbeniţi de seva copacilor. În lumina lunii, luceşte slab, pe trunchiul vişinului, picătura de chihlimbar a cleiului îngheţat. Rupe-l şi uită-te la dînsul : cocoloşul de clei, în chip de prună neatinsă, e acoperit de o gingaşă brumă fumurie. Din cînd în cînd, se desprinde de pe crengi cîte o pojghiţă de gheaţă : dar noaptea acoperă cu tăcere clinchetul acesta de cleştar. Nemişcaţi ca morţi stau lăstarii crengilor de vişin, pe care se înşiruie mărgeluţe cenuşii, crestate ; copiii le spun „lacrimi de cuc..." Tăcere... Numai în revărsatul zorilor, cînd dinspre miazănoapte, pe sub nori, vine vîntul de la Moscova, spulberând zăpada cu aripi îngheţate, numai atunci prind să răsune în Gremeacii-Log glasurile de dimineaţă ale vieţii, în livezi şuşuiesc crengile dezgolite ale plopilor şi încep să piuie, chemîndu-se, potîrnichile care iernează lîngă sat şi care, noaptea, ciugulesc pe arii. Ele se mută ziua în tufele de pe povîrnişurile nisipoase ale rîpelor, lăsînd pe zăpadă, lîngă hambare, o spuză de urme înstelate ca nişte cruciuliţe presărate printre paiele scurmate. Viţeii mugesc, cerând să fie lăsaţi la mamele lor. Cocoşii strînşi în curtea colhozului cînta cu mai mult foc. Peste sat se întinde un fum înecăcios de tizic. Dar atîta vreme cît noaptea pluteşte deasupra caselor, de bună seamă că în tot satul Gremeacii-Log numai Kondrat Maidannikov nu doarme. Gura îi e amară de atîta fumat din tutunul sădit în jurul casei. îşi simte capul ca de plumb. îi vine greaţă... E miezul nopţii şi Kondrat parcă vede răsfrângerile strălucitoare ale luminilor de deasupra Moscovei, vede fluturarea mînioasă, cumplită, a flamurii purpurii desfăşurate deasupra Kremlinului, peste lumea fără margini, unde, dincolo de graniţele Uniunii Sovietice, curg atîtea lacrimi din ochii unor oameni muncitori ca şi Kondrat. Îi vin în minte cuvintele răposatei lui mame, care-i spusese odată ca să-i potolească lacrimile de copil : — Nu ţipa, Kondrat mămuţă, nu-1 supăra pe dumnezeu. Destul plîng în fiecare zi oamenii sărman, din lumea asta largă, jelindu-se lui dumnezeu pentru nevoile lor, împotriva bogătaşilor, care au strîns toate avuţiile. Dar dumnezeu a dat poruncă săracilor să rabde. De aceea el se supără că săracii şi flămînzii nu se măi opresc din plîns. Atunci le adună lacrimile şi le preface în ceaţă, pe care o aruncă pe mările cele albastre, învăluieşte cerul şi-l ascunde de ochii lumii. Iar corăbiile încep să rătăcească pe mări, pierzîndu-şi calea pe ape ; se ciocnesc de stînci şi se cufundă. Altădată, dumnezeu face din lacrimi rouă. Şi într-o noapte, cade o rouă sărată pe ogoarele cu roadă şi pe tot pămîntul, de la noi şi de pe alte meleaguri, şi ard de amarul lacrimilor boabele de grîu. Atunci se porneşte foamete mare şi molimă în lume... De aceea sărmanii n-au voie să plîngă. Plînsul le aduce numai belele pe cap... Ai priceput, puişorul mamei ? Şi ea încheia cu asprime : Roagă-te lui dumnezeu, Kondratka ! Rugăciunea ta va ajunge mai repede la cer. — Noi smtem săraci, mămucă ? Tătuţa-i sărac ? întreba micul Kondrat pe evlavioasa-i mamă. — Da, săraci.
96
Kondrat cădea în genunchi în faţa întunecatei icoane zugrăvite după tipicul credinţei celei vechii se ruga şi-şi ştergea ochii bine de tot, ca dumnezeu, în mînia lui, să nu-i zărească nici o lacrimă, cît de mică. Maidannikov şade culcat, depănînd în minte trecutul, ca şi cum ar cerceta, pe rînd, ochiurile unei plase. După tată, era cazac de Don, iar acum — iată-l colhoznic. Multe gînduri l-au muncit în nenumăratele nopţi, lungi ca şleahuriîe stepei. Cînd îşi făcea slujba ostăşească, tatăl său, împreună cu sotnia lui, bătuse cu cnutul şi tăiase cu sabia pe ţesătorii grevişti din Ivanovo-Voznesensk, apărînd interesele fabricanţilor. Taică-său murise. Kondrat crescu şi, în 1920, s-a luptat cu polonezii albi şi cu vrangheliştii, apărînd Puterea sovietică — puterea lui, puterea aceloraşi ţesători din Ivanovo-Voznesensk — împotriva năvalei fabricanţilor şi a năimiţilor lor. De mult nu mai credea Kondrat în dumnezeu; dar avea încredere în Partidul Comunist, care conduce pe oamenii' muncii din toată lumea către libertate, spre un viitor luminos. îşi mînase toate vitele în ocolul colhozului ; îşi dăduse păsările pînă la cel din urmă pui. Socotea şi el ca n-are dreptul să mănînce pîine şi să calce iarba decît cel ce munceşte. Se făcuse una, pe vecie, cu Puterea' sovietică. Totuşi, Kondrat nu putea dormi nopţi de-a rîndul..; Şi nu dormea fiindcă îi rămăsese în inimă, ca o viperă, părerea de rău după bunul lui, după vita lui cu care muncise şi de care se lepădase singur, de bunăvoie... I se cuibărise în suflet, dîndu-i un: fior rece, părerea de rău, tristeţea. Altădată Kondrat trebăluia cît era ziulica de mare ; de dimineaţă dădea nutreţ boilor, vacii, oilor şi calului, apoi îi adăpa... la amiază căra iarăşi de pe arie fîn şi paie, temîndu-se să nu piardă nici un firicel... Seara trebuia să rînească din nou sub vite. Chiar şi noaptea se ducea de cîteva ori în staul să vadă de vite şi să pună în iesle fînul călcat în picioare. Treburile gospodăreşti îi bucurau inima. Acum, curtea-i pustie, fără viaţă. N-are la ce să iasă în bătătură. Ieslele stau goale, porţile împletite ale grajdului — larg căscate... Cît îi de lungă noaptea, nu se aude nici un cîntat de cocoş. Nici n-ai cum afla timpul în vremea nopţii. Nu-i trece urîtul decît în clipa cînd îi vine rîndul la grajdul colhozului. Ziua, caută să plece mai devreme de acasă, să nu mai vadă ograda înspăimîntător de pustie, să nu mai dea de ochii mîhniţi ai nevestei. Iat-o cum doarme lîngă dînsul, răsuflînd măsurat. Pe cuptor se foieşte Hristişka şi plescăie dulce din buze, mormăind prin somn : „Copăcel, tătuţă !... Copăcel, copăcel !" O fi avînd de bună seamă visurile sale luminoase, copilăreşti... Viaţa îi e uşoară. Lin răsuflă ea pe lume ! O bucură pînă şi o cutie goală de chibrituri. O ia şi-şi meştereşte dintr-nsa o sanie pentru păpuşica de cîrpă. Se joacă cu sania asta pînă seara, iar ziua de mîine îi surîde cu altă jucărie. Kondrat e însă muncit de gînduri. Se zvîrcoleşte prins de ele ca peştele în plasă... „Cînd ai să mă laşi în pace, afurisită părere de rău ? Cînd ai să crapi, diavol răufăcător ? De unde o veni asta ? Trec pe lîngă stănoagele cailor... toţi mi-s străini. Nici unul nu mă mişcă. Dar cum ajung la calul meu şi mă uit la spinarea lui cu cureaua neagră, ca şi la semnul de la urechea stingă — prinde să mă sece la inimă ; în clipa aceea parcă mi-i mai drag ca muierea. Şi-mi vine să-i dau fîn mai de soi, din iarbă mai bună şi mai măruntă. De asemenea şi ceilalţi; fiecare stă lipcă lîngă calul lui, iar de ceilalţi nici nu-i pasa. Şi doar nu-s acuma cai străini; toţi sînt ai noştri. Ieri era de rînd Kujenkov : nu s-a dus să adape singur caii. A trimis un băietan. Acesta a încălecat şi a mînat la galop toată herghelia Ia rîu. Nici nu s-a uitat care cal a băut şi care nu... şi hai, înapoi, tot la galop. La grajd !
97
Nimănui nu-i pot spune nimic, că îndată îţi arată colţii : «Ce, tu eşti mai firoscos ca alţii ?!» Asta-i din pricină că eu mi-am agonisit gospodăria cu atîta trudă. Celui îmbuibat de toate nu-i pare aşa de rău... Să nu uit a spune mîine lui Davîdov cum a adăpat caii Kujenkov. Cu astfel de îngrijire, căluţii noştri, la primăvară, nici n-au să poată clinti boroana din loc. Trebuie să văd mîine cum sînt îngrijite găinile; trăncăneau muierile, că vro şapte au şi pierit în înghesuială. Uf, tare-i greu ! Şi de ce să se pună păsările la un loc ? Să fi lăsat măcar cîte un cocoş de gospodărie, în loc de ceas... Cooperativa din sat n-are marfă, iar Hristişa e desculţă. I-ar trebui neapărat nişte ghetuţe. Să-i cer lui Davîdov — mi-i ruşine... Nu, să ierneze acum pe cuptor, iar la vară n-are să mai aibă nevoie." Şi Kondrat se gîndeşte la greutăţile pe care le întîmpină ţara în înfăptuirea planului cincinal, şi-şi încleştează pumnii sub cergă, îndreptînd în gînd cuvinte duşmănoase către acei muncitori din Apus care nu-i urmează pe comunişti : „Ne-aţi vîndut pentru o simbrie bună dată de stăpînii voştri ! Ne-aţi schimbat, fraţilor, pentru o viaţă îndestulată... Oare de ce n-aveţi pînă acum orînduire sovietică ? De ce aţi întîrziat atît ? Dacă v-aţi fi apucat din timp, aţi fi făcut pînă azi revoluţia... Vă tot mocoşiţi, dar n-o luaţi din loc... sînteţi dezbinaţi şi vă mişcaţi ca vai de lume... Oare voi nu vedeţi de peste graniţă cît de greu ne ridicăm noi gospodăria ? Cîte nevoi îndurăm ? Umblăm aproape goi şi desculţi. Scrîşnim din dinţi şi-i dăm zor la muncă. O să vă ruşinaţi, fraţilor, venind la de-a gata ! De s-ar face un stîlp înalt-înalt... să se vadă din toate părţile... m-aş urca în vîrful lui şi v-aş spune o vorbă să rămînă de pomină !... Kondrat aţipeşte. Ţigara i se dezlipeşte de pe buze şi-i face o gaură mare şi neagră în singura lui cămaşă. Arsura îl trezeşte. Sare în picioare. Injurînd în şoaptă, caută pe bîjbîite în întuneric acul, ca să coasă gaura cămăşii. Altfel, are s-o vadă Anna a doua zi şi, pentru gaura asta, îl va probozi două ceasuri încheiate... Nu găseşte acul. Adoarme din nou. Deşteptîndu-se în zori, Kondrat iese în ogradă. Deodată aude ceva nemaipomenit : cocoşii strînşi la colhoz, unde dormeau toţi într-o singură şură, se pornesc în acelaşi timp să trîmbiţeze în cor, pe toate glasurile. Deschizîndu-şi cu mirare ochii umflaţi de somn, Kondrat ascultă cîtăva vreme corul neîntrerupt. Iar cînd amuţeşte grăbit cel din urmă „cucuriguuu" întîrziat, el surîde somnoros : „Măi, dar ţipă dracii iştia ! O adevărată fanfară. Cine locuieşte lîngă sălaşul lor nu mai are nici somn, nici linişte. Altădată îi auzeai cîntînd ba într-un capăt, ba în altul al satului. Nu era nici o orînduială... Măi, ce viaţă ! Şi Maidannikov se întoarce şi-şi isprăveşte somnul. Dimineaţa, după ce îmbucă ceva, Kondrat se îndrepta spre curtea păsărilor. Moş Akim Beshîebnov îi iese înainte mînios : — Ce umbli de frunza frăsinelului, cu noaptea-n cap ? — Am venit să văd ce mai faceţi : tu şi găinile. Cum o mai duci, moşule ? — Am dus-o cum am dus-o, da acum vai de capul meu. — De ce ? — Slujba pe lîngă găini mă dă gata. — Cum asta ? — Fă-te o dată toată ziulica pe aici. Ai să vezi şi tu ! Afurisiţii de cocoşi se bat de dimineaţă pînă seara. Cad din picioare, fugărindu-i. D-apoi găinile : s-ar zice că-s parte femeiască ; da şi ele se înhaţă de moţ una pe alta şi se alungă prin curte ! Aşa slujbă, mai bine lipsă ! Mă şi duc la Davîdov să-mi dea drumul ! Am să-1 rog să mă trimită la albine
98
— Or să se deprindă, moşule. — Pînă s-or deprinde păsările, dă moşul ortul popii. Da parcă asta-i treabă de bărbat ? Şi la urma urmei, oricum ar fi, da-s cazac, am fost la răzbelul cu turcii. Acum, poftim, mare cinste ; m-au pus comandant general peste găini. Numai de două zile îmi fac slujba şi nu-i chip să trec drumul de răul copiilor. Cînd mă duc acasă, diavolii îmi ies înainte ţipînd : „Moş Akim, spaima găinilor I Moş Akim, spaima găinilor !" Am fost cinstit de toţi... Şi tocmai la bătrîneţe să mor cu porecla de „spaima găinilor" ? Nici în ruptul capului ! — Lasă, moş Akim ! Te potriveşti la nişte copii ? — Dacă ar fi numai copiii, n-ar fi nimic. Dar şi unele muieri le ţin isonul. Mă duc ieri acasă, la prînz. Lîngă fîntînă, Nastionka Doneţkova scotea apă. Mă-ntrebă : „O scoţi la capăt cu găinile, moşule ? „O scot", zic eu. „Da mai ouă careva ?" „Se ouă, zic, măicuţă, dar nu prea." Ea de colo, iapa dracului, unde începe să necheze : „Vezi, zice, să lepede pînă la arat un coş întreg de ouă... că de unde nu, te punem pe tine să calci găinile." Îs prea bătrîn ca să înghit astfel de glume. Slujba asta e prea înjositoare ! Bătrînul mai voia să spună ceva, dar lîngă gard doi cocoşi se izbiră piept în piept. Din creasta unuia ţîşni un şiroi de sînge. Un smoc de pene zbură din guşa celuilalt. Moş Akim tropăi mărunt spre ei, înarmîndu-se pe drum cu o nuia. La sediul colhozului, deşi era dis-de-dimineaţă, se adunase mult norod. În ogradă, lîngă pridvor, o sanie cu doi cai îi aştepta pe Davîdov, care se pregătea să plece la raion. Buiestraşul lui Lapşinov, înşeuat, scurma zăpada cu copita ; iar alături tropăia Liubişkin strîngîndu-i chinga. Se pregătea să plece Ia Tubianskoi, unde urma să vorbească cu conducerea colhozului de acolo în privinţa unui trior. Kondrat intră în prima cameră; la masă socotitorul, de curînd venit din staniţă, cerceta registrele. În faţa lui, Iakov Lukici, tras la faţă şi posomorit în timpul din urmă, scria ceva. În aceeaşi încăpere se îngrămădeau şi colhoznicii numiţi de brigadier pentru căratul fînului. Şeful brigăzii a treia, Agafon Dubţov — un om ciupit de vărsat — şi Arkaşka Menok stăteau de vorbă într-un colţ cu Ippolit Şalîi, singurul fierar din sat. În odaia de alături, răsuna glasul tăios şi vesel al lui Razmiotnov. Sosise tocmai atunci şi, grăbit, îi povestea rîzînd lui Davîdov: — Vin la mine dis-de-dimineaţă patru bătrîne, în cap cu mătuşa Uliana, mama lui Mişka Ignationok. O ştii ? Nu ? O bătrînă care trage vreo şapte puduri, are şi un neg pe nas. Vin la mine. Mătuşa Uliana, foc şi pară, clocoteşte de mînie de-i joacă şi negul de pe nas. Şi unde îşi dă drumul : „Păcătosule, aşa şi pe dincolo !" Era lume la soviet şi ea mă suduia. Eu, bineînţeles, îi zic cu asprime : „Ţine-ţi gura şi nu mai trăncăni că te trimit pe sus la staniţă pentru ocară adusă stăpânirii. Dar ce-ai păţit, o întreb, că te-ai mîniat aşa ?" Iar ea de colo : „De ce v-aţi pus pe capul bătrânelor ? Cum vă puteţi bate joc de bătrîneţea noastră ?" Cu mare greutate am putut afla despre ce-i vorba : cică au auzit că pe toate bătrîneie care au trecut de şaizeci de ani şi nu mai sînt în stare sâ muncească, conducerea colhozului are să le pună la primăvară să... Razmiotnov îşi umflă obrajii, ţinîndu-şi râsul. În sfîrşit isprăvi: — Cică, din lipsă de maşini cu aburi care să clocească ouăle, vor fi puse bătrîneie la trebuşoara asta. De aceea turbaseră. Mătuşa Uliana ţipa de parcă o tăia cineva. „Cum aşa ? Sa mă pună pe ouă ? Nu se află pe lume asemenea ouă pe care să mă aşez eu ! Am să va bat măr pe toţi cu vătraiul şi apoi mă duc să mă înec !" Abia le-am potolit. „Nu te du să te îneci, mătuşă Uliana, îi zic, că nu-i destulă apă în râu să te cuprindă. Astea-s minciuni, poveşti de-ale chiaburilor." Uite cum
99
stau lucrurile, tovarăşe Davîdov ! Vrăjmaşii împrăştie minciuni, ca să ne pună beţe în roate. Am început să le descos : de unde a pornit zvonul ? Am aflat : alaltăieri a venit în sat o călugăriţă din Voiskovoi... a mas la Timofei Borşciov. Ea le-a povestit că de aceea adică s-au strîns găinile, ca să le trimită în oraş, pentru zeamă cu tăiţei, iar pentru bătrîne cică se pregătesc nişte scăunele, anume potrivite şi aşternute cu paie, pe care au să fie puse să clocească ouăle. Şi care s-or burzului, pe acelea au să le lege burduf de scaun. — Şi acum unde-i călugăriţa ? întrebă iute Nagulnov care ascultase şi el povestirea. — Şi-a luat tălpăşiţa. Doar nu-i proastă. Îndrugă minciunile, şi pe-aci ţi-i drumul. — Ar trebui să le arestăm şi să le trimitem la urmă, pe aceste coţofene cu poale negre. Păcat că nu mi-a căzut în labă ! I-aş fi legat fustele peste cap şi i-aş fi ars cîteva bice... Ce fel de preşedinte al sovietului eşti, dacă oricine vrea poate să mîie la tine în sat ? Bună rînduială ! — Dar cine naiba poate să-i păzească pe toţi ? Într-o şubă, pusă peste palton, Davîdov şedea la o masă şi cerceta pentru ultima dată planul muncilor agricole de primăvară, întărit de adunarea colhozului. Zise, fără să-şi ridice capul din hîrtii : — Clevetirea împotriva noastră este o veche armă a duşmanului. El, trîntorul, vrea să ne defaime toată rînduiala. Uneori, chiar noi le dăm apă la moară, ca-n istoria cu păsările... — Adică, cum vine asta ? întrebă Nagulnov umflîndu-şi nările. — Aşa, fiindcă ne-am apucat de socializarea păsărilor. — Nu-i adevărat ! — Ba-i adevărat. Hotărît ! N-ar fi trebuit să ne ţinem de fleacuri. Uite, nici n-am strîns încă tot ce trebuie pentru însămînţare, iar noi ne-am pus pe capul păsărilor. Curat prostie ! Îmi vine să-mi muşc mîinile de ciudă... La raion, au să-mi tragă o săpuneală pentru fondul de însămînţare! Hotărît. E un lucru foarte neplăcut... — Dar spune-mi, de ce nu trebuia să socializăm păsările ? Nu s-a învoit adunarea ? — Nu-i vorba de adunare ! zise Davîdov şi se încruntă. Cum nu pricepi că pasărea-i un fleac ! Iar noi trebuie să îndeplinim ceea ce-i mai de seamă : să întărim colhozul, să atragem în el pe toţi oamenii, sută în sută şi, în sfîrşit, să facem semănăturile. De aceea, Makar, uite ce propun eu, cu toată seriozitatea : Am greşit politiceşte în chestiunea afurisitelor de păsări. Hotărît ! Am greşit. Astă-noapte am citit cîte ceva despre organizarea colhozurilor şi am descoperit unde ni-i greşeala ; avem aici un colhoz, adică un artel, iar noi: am cîrmit-o spre comuna. Aşa-i că am dreptate? Apoi tocmai asta-i o deviere de stînga. Hotărît ! Gîndeşte-te mai bine. În locul tău (doar tu ai făcut-o şi ne-ai împins şi pe noi), eu — cu curaj bolşevic — mi-aş recunoaşte greşeala şi aş da dispoziţie ca oamenii să vină să-şi ia înapoi găinile şi celelalte păsări. Ei, ce zici ? Iar dacă n-o faci tu, am s-o fac eu, pe răspunderea mea, de îndată ce mă întorc. Am plecat! Rămîneţi cu bine ! Îşi îndesă şapca, îşi ridică gulerul înalt al cojocului rămas de la chiaburi, care duhnea a naftalină, şi adăugă, arătîndu-şi geanta : — Doar mai umblă pe-aici tot felul de călugăriţe şi se vor apuca să trăncănească, să asmuţă împotrivă-ne femeile şi bătrînele. Colhozul e o mlădiţă
100
tînără. Avem nespusă nevoie de dînsul. Toţi ar trebui să fie alături de noi! Şi babele şi femeile tinere. Femeia are şi ea rostul ei în colhoz. Hotărît! Şi Davîdov ieşi, călcînd cu paşi mari şi grei. — Haidem, Makar, să zburătuim găinile pe la casele lor. Davîdov a spus vorbe cu tîlc. Aşteptînd răspunsul, Razmiotnov se uită lung la Nagulnov, care şedea pe marginea ferestrei, cu scurta descheiată, învîrtindu-şi căciula în mîini şi mişcîndu-şi tăcut buzele. Trecură aşa vreo trei minute. Makar îşi ridică deodată capul, iar Razmiotnov îi întîlni privirea sinceră. — Să mergem. Am dat greş. E adevărat! Davîdov, diavolul ăsta ştirb, are dreptate... zîmbi Nagulnov, oarecum încurcat. Davîdov se urcă în sanie. Lîngă dînsul stătea Kondrat Maidannikov. Vorbeau cu însufleţire. Kondrat dădea din mîini, povestind ceva cu foc. Vizitiul frămînta nerăbdător hăţurile, scoţînd biciul cu ciucuri de sub capră. Davîdov asculta, muşcîndu-şi buzele. Cînd cobora treptele cerdacului, Razmiotnov îl auzi pe Davîdov spunând : — Nu-ţi mînca sufletul. Linişteşte-te. Avem conducerea în mîini. Toate le vom face. Hotărît! Avem sa introducem un sistem de amenzi. Vom pune pe brigadieri să supravegheze totul pe proprie răspundere. Ei, rămîi cu bine ! Biciul şerpui şi pocni deasupra spinării cailor. Sania lăsă pe zăpadă urmele curbe şi albastre ale tălpilor; apoi se mistui pe poartă. Sute de găini erau împrăştiate prin curtea păsărilor, ca un prundiş pestriţ. Moş Akim umbla prin ogradă, cu nuiaua în mînă. Un vîntişor i se juca prin barba căruntă şi-i usca boabele de sudoare de pe frunte. „Spaima găinilor" umbla cu pîslari în picioare, împrăştiind păsările. Pe umăr purta un sac, pe jumătate plin cu grăunţe stricate. Le presăra ca o dîră subţire de la hambar spre şura. Găinile îi foiau la picioare. Neîncetat răsuna gălăgia lor grijulie şi grăbită : „Cot-co-dac... cot-co-dac ! Pe aria împrejmuită cu gard se vedeau cîrduri albe de gîşte, ca nişte grămezi de pietre de var. Răsuna un gîgîit zgomotos, asurzitor, sîsîituri, bătăi din aripi, ca în timpul revărsărilor de ape, - cînd se întorc primăvara păsările călătoare. O mulţime deasă de oameni se îngrămădise lîngă şură. Nu se vedeau decît spinări şi dosuri. Toate capetele stăteau aplecate, toţi ochii erau pironiţi undeva jos, înlauntrul cercului. Razmiotnov se apropie şi se uită peste spinări, încercînd şă vadă ce se petrece la mijloc. Răsuflînd eu un şuîet pe nări, oamenii vorbeau încet între dînşii. — Roşcatu-i mai tare ! — Pe dracu ! Uite că i-a şi căzut creasta într-o parte. — Aha ! Bine l-a atins ! — Uite cum a căscat ciocul... e vlăguit... Deodată se auzi glasul lui moş Şciukar : — Nu-l zădărî ! Nu-l zădărî ! începe el singur ! Nu-l zădărî că acuşi îţi dau una la lingurică !... Doi cocoşi se învîrteau, cu aripile desfăcute, în mijlocul cercului : unul era roş-aprins, altul negru ca pana corbului. Crestele le erau sfîşiate şi negre din pricina sîngelui închegat. Sub picioare se aflau împrăştiate pene negre şi roşii. Luptătorii erau obosiţi. Se despărţiră, se prefăcură că ciugulesc şi scurmă zăpada moale, urmărindu-se unul pe altul cu ochi ageri. Nepăsarea prefăcută nu ţinu mult. Cocoşul negru se desprinse brusc de pămînt şi zbură în sus ca o cioară care fuge de foc. Cocoşul roşcat ţopăi şi el. Se izbiră în aer o dată şi încă o dată...
101
Moş Şciukar era numai ochi. Nici nu mai ştia pe ce lume e. O picătură îi tremura în vîrful nasului; dar el nici n-o băga în seamă. Toată luarea-aminte îi era îndreptată spre cocoşul cel roşu. Acesta trebuia să învingă. Moş Şciukar pusese rămăşag cu Demid Molciun. Din cumplita-i încordar-e îl scoase pe moş Şciukar o mînă străină, care îl trase cu mînie de gulerul blănii, scoţîndu-l afară din cerc. El se întoarse cu faţa schimonosită de nespusă mînie gata să se repeadă la luptă cu avînt de cocoş, împotriva celui ce-l obidise. Dar expresia feţei i se schimbă într-o clipă : deveni bucuroasă şi zîmbitoare. Era mîna lui Nagulnov, care, încruntat, îi împrăştie pe privitori, alungă cocoşii, apoi zise posomorit : — Umblaţi lela, zădărîţi cocoşii... Duceţi-vă la treburile voastre, trîntorilor ! Duceţi-vă şi căraţi fîn la grajd, dacă n-aveţi ce face. Căraţi bălegar la grădinile de zarzavat. Doi oameni să meargă din casă în casă dînd de veste femeilor să vină a-şi lua înapoi găinile. — Se desface colhozul găinilor ? Întrebă unul dintre amatorii luptelor de cocoşi, un om cu gospodărie individuală, poreclit „Bannik" care purta o căciulă de vulpe (Bannik — în ruseşte „băieşul” - n.r.). Pesemne conştiinţa lor încă nu-i destul de coaptă pentru colhoz. Dar ia spune-mi, sub socialism o să mai fie lupte de cocoşi ori ba ? Nagulnov îl măsură cu o privire aspră. Se făcu alb la faţă. — N-ai decît să glumeşti, dar să ştii cum ! Pentru socialism s-a prăpădit floarea omenirii şi tu îl iei la vale? Lipseşte dinaintea mea, contrarevoluţionarule ! Altfel, cînd ţi-oi da una, ai să te trezeşti pe ceea lume. Marş de-aici, spurcăciune, pînă n-ai răposat ! Ca şi eu ştiu şugui ! Nagulnov se îndepărtă de cazacii care se potoliseră, îsi aruncă ochii pentru cea din urmă oară asupra curţii pline de păsări şi, încet, adus de spate, se îndrentă spre portiţă înăbuşindu-şi un oftat adînc.
Capitolul XX La comitetul raional de partid, fumul de tutun se urca albastru spre tavan, maşina de scris ţăcănea într-una, soba olandeză dogorea. La ora două trebuia să aibă loc şedinţa biroului. Secretarul comitetului raional, ras, asudat, cu gulerul bluzei de stofă desfăcut din pricina căldurii, era grozav de grăbit. După ce arătă lui Davîdov un scaun îi spuse, scărpinîndu-şi gîtul descoperit, alb şi puhav : — N-am timp de pierdut, s-o ştii. Ei, cum merg treburile la voi ? Care-i procentul colectivizării ? Cît mai ai pînă sa ajungi suta ? Vorbeşte cît mai scurt. — Mai am puţin. Dar nu-i vorba aici de procent. Spune-mi mai bine cum să facem cu gospodăria colhozului. Am adus planul muncilor agricole de primăvară. Nu vrei şă-1 vezi ? — Nu, nu ! răspunse speriat secretarul, şi cu o mină bolnăvicioasă îşi miji ochii cu pungi ; apoi îşi şterse sudoarea de pe frunte cu batista. Du-l la uniunea raională agricolă şi arată-l lui Lupetov. Să-l cerceteze şi să-l aprobe. Eu n-am cînd. A venit un tovarăş de la comitetul de district şi îndată începe şedinţa biroului. Dar poţi să-mi spui de ce dracu mi i-ai trimis aici pe chiaburi ? Mare belea am cu ţine... Doar ţi-am spus răspicat şi te-am prevenit : „Nu te grăbi cu asta, pînă nu primim instrucţiuni speciale". Şi, în loc să te fi pus pe urmele lor şi să te fi apucat a-i deschiaburi înainte de întemeierea colhozului, mai bine ai fi dus
102
la capăt colectivizarea totală. Pe urmă ce-i cu fondul seminţelor ? N-ai primit instrucţiunile comitetului raional ca să-l înfiinţezi neîntîrziat ? De ce n-aţi făcut nimic în îndeplinirea acestei instrucţiuni ? Am să fiu silit să pun chiar astăzi în faţa biroului cazul tău şi al lui Nagulnov. Trebuie să insist ca acest lucru să fie notat în dosarele voastre personale. Acesta-i un adevărat scandal ! Bagă de seamă, Davîdov ! Neîndeplinirea celei mai însemnate instrucţiuni a comitetului raional poate să-ţi atragă urmări organizatorice foarte neplăcute. Cîtă sămînţă ai adunat după ultima situaţie? Stai să controlez... Secretarul scoase din sertar un tabel liniat şi, mijindu-şi ochii, îl cercetă cu privirea. Faţa i se împurpura dintr-o data : Ei, desigur ! N-ai adăugat nici un pud. Dar de ce taci ? — Dacă nu mă laşi să vorbesc... E adevărat că încă nu ne-am ocupat de fondul seminţelor. Astăzi mă întorc şi începem. Pînă acum,, am ţinut zilnic adunări, am organizat colhozul, consiliul de conducere, brigăzile. Am avut o mulţime de treburi. Nu se poate să le faci cum vrei tu, bătînd din palme, colhozul să fie gata, şi chiaburii alungaţi şi fondul seminţelor strîns... Toate avem să le facem. Iar tu nu te grăbi să scrii la dosar, mai ai vreme. — Cum să nu mă grăbesc, dacă districtul şi ţinutul mă zoresc de n-am timp nici măcar să răsuflu ! Fondul seminţelor trebuia strîns pînă la 1 februarie şi tu... — Şi eu am să-l strîng pînă la cincisprezece ! Hotărît ! Doar nu semănăm în februarie ! Astăzi am trimis un membru al conducerii la Tubianskoi după un trior. Preşedintele colhozului de acolo, unul Gnedih, face pe nebunul. Întrebîndu-l în scris cînd are să ne elibereze triorul, el a pus rezoluţia : „în vremea care va să vină"... Om cu mult duh, după cum vezi ! Hotărît ! — Tu nu-mi vorbi de Gnedih. Vorbeşte-mi mai bine de colhozul tău. — Am organizat o campanie împotriva tăierii vitelor. Acum nu se mai taie. Zilele acestea luasem hotărîrea să socializăm păsările şi vitele mărunte, ca să nu le mai taie oamenii, şi îndeobşte... Dar astăzi am spus lui Nagulnov să dea păsările îndărăt. — De ce ? — Cred că-i o greşeală socializarea vitelor mărunte şi a păsărilor. În colhoz încă nu-i nevoie de aşa ceva. — Adunarea colhozului a luat o hotărâre în acest sens ? — Da, a luat. — Atunci ? — N-avem coteţe. Şi apoi a scăzut şi rîvna colhoznicilor. Hotărît ! N-are nici un rost sa-i tulburăm cu fleacuri... Socializarea păsărilor nu-i obligatorie; doar nu facem comună, ci colhoz. — Frumoasă teorie ! Dar are vreun rost să le daţi înapoi ? Fără îndoială, nu se cuvenea să vă apucaţi de loc de păsări. Dar dacă aţi făcut-o, nu trebuia să le înapoiaţi. Nu ştiu ce-i la voi, dar băteţi apa în piuă... Lucraţi în doi peri... Trebuie să vă încordaţi cu hotărîre toate puterile. Nici tu fond de seminţe, nici tu colectivizare totală, nici tu inventar reparat... — Astăzi ne-am înţeles cu fierarul. — Apoi vezi, n-am spus eu că vă mişcaţi moale de tot ? Trebuie să trimit numaidecît o coloană de agitatori ca să vă înveţe cum să lucraţi. — Trimite-o. E foarte bine. Hotărît ! — Unde nu era nici un zor, tocmai acolo v-aţi grăbit să faceţi isprăvi. Iei o ţigară ? Secretarul îi întinse tabachera. Deodată mi-au căzut pe cap, tam-nesam, căruţele cu chiaburi. Zaharcenko de la G.P.U. îmi dă un telefon : „Ce să fac cu
103
dînşii ? De la district n-am primit nici o instrucţiune. Am nevoie de vagoane. Cu ce să-i trimit ? Unde să-i trimit ?" Uite ce bucluc aţi făcut ! Nici n-am stat de vorbă, nici nu ne-am înţeles... — Dar ce era să fac cu dînşii ? Davîdov se supără. Iar cînd se supăra, începea să vorbească mai repede şi cam peltic, fiindcă limba îi nimerea în locul ştirb şi-i făcea graiul sîsîit, nelămurit... Vorbea şi de astă dată peltic, ridicîndu-şi aprins glasul puţin aspru de tenor. — Nu cumva trebuia să-i luăm noi în cîrcă ? Doar ei l-au ucis pe ţăranul sărac Hoprov şi pe nevasta lui... — Instrucţia n-a dovedit asta, îl întrerupse secretarul. Puteau fi aici şi alte pricini. — Nu s-a aflat nimic, fiindcă a fost slab judecătorul de instrucţie. Alte pricini ? Fleacuri ! La mijloc e mîna chiaburilor. Hotărît ! Ne puneau tot timpul beţe în roate la organizarea colhozului, făceau agitaţie împotriva noastră. De aceea i-am trimis unde şi-a înţărcat dracu copiii. Nu pricep de ce-mi pomeneşti tot timpul de asta. Parcă ai fi nemulţumit... — Presupunere prostească ! Măsoară-ţi cuvintele! Mă ridic împotriva iniţiativelor personale în asemenea cazuri, cînd planul şi munca planificată sînt înlocuite cu metode de partizan. Şi tu, cel dintîi, te-ai găsit mai mintos şi ai izgonit pe chiaburii din satul tău, punîndu-ne în mare încurcătură cu alungarea lor. Şi apoi ce înseamnă regionalismul ăsta învechit ? De ce i-ai trimis cu căruţele tale numai pînă la raion ? De ce nu pînă la staţie, la district ? — Aveam nevoie de căruţe. — N-am spus eu ? Regionalism învechit ! Ei, destul ! Iată sarcinile pentru zilele următoare: să adunaţi în întregime fondul de seminţe, să reparaţi inventarul pentru semănat, să ridicaţi colectivizarea sută la sută. Colhozul tău rămîne de sine stătător. Ca teritoriu, el se află departe de celelalte localităţi şi din păcate nu va intra în formaţiunea „Gigantul". Cei de la district, dracu să-i ia, încurcă mereu lucrurile : ba fă-le „Giganţi", ba desfă-le în colhozuri mai mici ! îmi plesneşte capul. Secretarul se apucă cu mîinile de cap ; după o tăcere de cîteva clipe, urmă pe alt ton : — Du-te şi ia aprobarea planului de la uniunea agricolă raională. Apoi mănîncă la cantină. Dacă nu prinzi masa, treci pe la mine pe acasă. Nevastă-mea o să-ţi dea de mîncare. Stai să scriu un bilet. Aşternu repede cîteva rînduri pe o bucăţică de hîrtie, o vîrî în mîna lui Davîdov şi, cufundîndu-şi capul între hîrtii, îi întinse palma rece, asudată. — Pleacă îndată. Umblă sănătos. Şi să ştii că am să ridic cazul vostru în faţa biroului. Ba nu, n-am s-o fac. Dar puneţi-vă pe muncă. Altfel, vă aşteaptă măsuri organizatorice ! Ieşind, Davîdov desfăcu bileţelul. Cu creionul albastru era scris lăbărţat: „Liza ! Te invit categoric, ca fără întârziere şi fără obiecţiuni să pui un prinz la dispoziţia aducătorului prezentei. G. Korcijinski" „Nu ; mai bine fără masă, decît să mă prezint cu un astfel de "mandat", hotărî plictisit Davîdov, deşi era flămînd. După ce citi bileţelul, se îndreptă spre uniunea agricolă raională.
104
Capitolul XXI Planul arăturilor de primăvară în Gremeacii-Log prevedea, în anul acesta, o suprafaţă de 472 hectare, dintre care 110 — ţelină. Se făcuseră arături de toamna încă sub regimul gospodăriei individuale, pe 643 hectare, şi se semănaseră 210 hectare cu secară. întreaga suprafaţă de pămînt urma să fie semănată cu următoarele cereale şi oleaginoase : grîu — 667 hectare, secară — 210, orz 108, ovăz — 50, mei — 65, porumb — 167, floarea- soărelui — 45, cînepă — 13. în total 1325 hectare, plus 91 hectare nisipişuri pentru bostănărie, care se întindeau la miazăzi de Gremeacii-Log, pînă în rîpa lui Ujaci. La consfătuirea lărgită de producţie, care avusese loc la 12 februarie şi întrunise un număr de peste patruzeci de oameni din activul colhozului, trebuiau hotărîte : înfiinţarea fondului de însămînţări, statornicirea normelor de lucru la muncile agricole, dregerea inventarului şi fixarea unei rezerve de nutreţ, de care nu se putea atinge nimeni, pentru timpul muncilor agricole de primăvară. Sfătuit de Iakov Lukici, Davîdov propuse să se semene în cifră rotundă cîte şapte puduri de grîu la hectar, în total 4669 puduri. Atunci se stîrni o gălăgie asurzitoare. Urlau cu toţii fără să se asculte unul pe celălalt. Geamurile casei lui Titok dîrdîiau, zăngănind de atîta zgomot. — Prea mult! — Să nu vă vie rău de atîta grîu ! — De cînd ne-a făcut mama, n-am semănat atîta în nisipişuri ! — O să rîdă de noi şi curcile ! — Cinci puduri e prea de-ajuns ! — Hai să zicem cinci şi jumătate ! — Pămînt gras, care să ceară şapte la deseatină, n-avem nici o şchioapă ! Doar să arăm imaşul. De ce nu s-a gîndit stăpînirea la asta ? — Sau pămînturile cele de lîngă magherniţa lui Paniuşkin. — Ho ! Să arăm locurile cele mai bune de iarbă ? Ai vorbit de te-ai prăpădit ! — Vorbiţi mai bine de grîne. Cîte chile trebuiesc la hectar ? — Nu ne bate capul cu chila ! Măsoară cu baniţa sau cu pudul. — Cetăţeni ! Linişte, cetăţeni !... Ptiu ! Au turbat afurisiţii ! Daţi-mi şi mie euvîntul ! ţipa din răsputeri Liubişkin, şeful brigăzii a doua. — Ia-le pe toate : ţi le dăm ! — Mă, ce oameni! Dare-ar boala-n ei! Curat ca vitele... Ignat ! Dar tu ce ragi ca un buhai ? Te-ai şi învineţit de năduf... — Ba uită-te la tine cum îţi curg bale din gură, ca la cîinii turbaţi ! — Daţi-i euvîntul lui Liubişkin ! — Nu mai pot răbda ! Mi-aţi împuiat urechile ! Adunarea se prefăcu într-un iad. În sfîrşit, cînd cei cu gîtlejul mai zdravăn răguşiră puţin, Davîdov izbucni cu glas cumplit, lucru neobişnuit la dînsul : — Ci-i-ine naiba ţine o adunare în felul ăsta ? De ce zbieraţi ? Fiecare să vorbească pe rînd ! Ceilalţi să tacă ! Hotărît ! Aici nu merge cu anasîna ! Fiţi oameni cu scaun la cap ! Apoi urmă cu voce mai scăzută : Trebuie să învăţaţi de la clasa muncitoare cum se cuvine să ţineţi o adunare organizată. Uite, adunările noastre, care se ţin, de pildă, în atelier sau la club, se fac cu rînduială. Aşa-i ! Unul vorbeşte şi ceilalţi ascultă, pe cînd voi ţipaţi toţi deodată de nici dracu nu mai înţelege nimic !
105
— Care o crîcni cînd vorbeşte altcineva, îi dau una cu zăvorul ăsta în cap, să mă pomenească, zău ! Îi dau de-l lungesc la pămînt cu copitele în sus ! strigă Liubişkin, în picioare, ameninţînd cu un zăvor mare de stejar. — Apoi, aşa ai să ne schilodeşti pe toţi pînă la sfîrşitul adunării ! Îşi dădu cu părerea Diomka Uşakov. Oamenii se puseră pe rîs, mai fumară cîte o ţigară şi apoi urmară să vorbească aşezat asupra normei de însămînţare. Se văzu atunci că n-aveau rost nici urletele, nici ciorovăiala... Cel dintîi luă cuvîntul Iakov Lukici, dezlegînd dintr-o dată toate nepotrivirile de păreri. — Degeaba aţi răguşit ţipînd ! De ce-a propus tovarăşul Davîdov cîte şapte puduri ? Foarte uşor de înţeles ! Aşa ne-am sfătuit noi cu toţii. Nu stropim sămînţa cu saramură ? N-o dăm la trior ? Ba da! Rămăşiţe o să avem ? O să avem ! Şi încă foarte multe, fiindcă sînt unii gospodari puţin grijulii, la care boabele bune de sămînţă şi cele proaste sînt tot una. Se ţin la un loc cu cele de mîncare. Se seamănă fără multă grijă. Şi chiar dacă au să fie rămăşiţe, doar n-au să se prăpădească. O să le mănînce păsările şi vitele. Se hotărî să se semene cîte şapte puduri. Mai greu a fost de fixat norma de arătură pentru fiecare plug. Oamenii schimbară atîtea păreri care se băteau cap în cap, încît Davîdov rămase încurcat de tot. — Cum poţi să spui de mai înainte, cît trebuie să faci cu plugul, dacă nu ştii ce primăvară are să fie ? strigă Agafon Dubţov, un lungan ciupit de vărsat, şeful brigăzii a treia, tăbărind asupra lui Davîdov. De unde ştii cum are să se topească zăpada şi cum o să iasă pămîntul de dedesubt, umed sau uscat ? Tu vezi şi prin pămînt ? — Şi tu ce propui, Dubţov ? îl întrebă Davîdov. — Propun să nu stricăm hîrtia degeaba şi să nu scriem acum nimic. Cînd o veni vremea semănatului, atunci vedem ce-i de făcut. — Ce fel de brigadier eşti tu dacă, fără să-ţi dai seama, te ridici împotriva planului ? După tine, nu-i nevoie de plan ? — Nu se poate şti dinainte cum şi ce fel are să fie, adeveri pe neaşteptate Iakov Lukici spusele lui Dubţov. Cum putem rîndui o normă ? Dacă tu pui la plug, sa zicem, trei perechi de boi buni, bătrîni, iar eu am juncani de trei ani, cruzi încă, am să pot ara cît ari tu ? Cît lumea ! Atunci intră în vorbă Kondrat Maidannikov : — Mare mirare să auzi aşa ceva din gura lui Ostrovnov, administratorul nostru ! Cum să lucrăm fără să ştie fiecare cît are de făcut ? Aşa cum o da dumnezeu ? Eu să nu-mi iau mîna de pe coarnele plugului şi tu să te tolăneşti la soare, iar la împărţeală să fim tot una ? Să-ţi fie de bine, Iakov Lukici ! — Mulţumesc, Kondrat Hristoforîci ! Dar ia spune, cum ai să potriveşti puterea boilor şi felul pămîntului ? Tu ai pămînt afînat, eu — un pămînt ca piatra; lanul tău e în vale, al meu — pe coastă. Spune-mi şi mie, dacă eşti chiar aşa de mintos. — Rînduim o normă pentru pămîntul tare şi alta pentru cel afînat. Boii îi putem potrivi la jug. Se poate ţine seama de toate cele, nu-mi spune mie ! — Vrea să vorbească Uşakov. — Să poftească ! — Eu, fraţilor, uite ce spun : vitele, cu o lună înainte de arat, ar trebui să le punem pe hrană zdravănă : fîn bun, porumb, orz, aşa cum se făcea totdeauna.
106
Dar trebuie să ştim : cum stăm cu nutreţul ? Colectările de cereale ne-au mîncat orice prisos de grăunţe... — Despre vite, mai pe urmă. Acum nu-i vorbă de asta. Hotărît! Trebuie să hotărîm norma de arătură pe zi. Cîte hectare pentru pămînt tare, cîte de plug, cîte de semănătoare. — Şi semănatorile sînt de mai multe feluri! Semănătoarea cu unsprezece rînduri nu face cît cea cu şaptesprezece. — Hotărît ! Fă-ţi propunerea. Dar dumneata, cetăţene, de ce taci tot timpul ? Eşti în activ, dar încă nu ţi-am auzit glasul. Demid Molciun aruncă o privire mirată spre Davîdov şi răspunse cu glas gros, izvorît parcă din pîntece : — Sînt pentru. — La ce eşti pentru ? — Ca să se are, adică... şi să se semene. — Şi mai departe ? — Atît. — Cum atît ? — Hm ! — Ne-ai lămurit buştean ! Davîdov zîmbi, mai adăugă ceva, dar cuvintele nu i se mai auziră în hohotele de rîs ale tuturora. În locul lui Molciun, dădu lămuriri moş Şciukar. — Tovarăşe Davîdov, la noi în sat îi zicem Molciun. Toată viaţa a tăcut. Vorbeşte numai la mare nevoie. De aceea l-a şi lepădat nevasta. Nu-i prost cazacul, dar cam nătîng sau, ca să spun mai pe ocolite, are sticleţi la cap, ori, ca să zic aşa, e cam lovit cu leuca. Îl ştiu de mic copil, un mucos, nu dădeai pe dînsul nici o ceapă degerată, n-avea nici nădragi pe el şi, de altfel, nu era înzestrat cu nici un dar. Şi acum, uitaţi-vă la dînsul : a crescut ca din apă, şi tace. În timpul vechiului rigim, popa din Tubianskoi l-a gonit din pricina asta, chiar de la împărtăşanie. La spovedanie, popa i-a pus patrafirul negru în cap şi l-a întrebat (asta se petrecea în postul mare, parcă în săptămîna a şaptea) : „Furi, fiule ?" El tace. „De destrăbălări de ţii ?" Iarăşi tăcere. „Tutun duhneşti ? Preacurveşti cu muierile ?" Nici un cuvînt. Să fi îndrugat nătăfleaţa măcar atît : „Sînt un păcătos, părinte !" şi l-ar fi izbăvit de păcate... În fund se auziră rîsete şi glasuri : — Da tacă-ţi odată fleoanca ! — ...Acuşi. Isprăvesc numaidecît ! El însă numai fornăie pe nas şi holbează ochii ca viţelul la poarta nouă. Popa îşi iese din sărite, se sperie, îi tremură patrafirul. Totuşi, îl mai întreabă : „Poate ai rîvnit la femeia altuia, sau la asinul aproapelui, sau la altă vită de-a lui ?" Şi alte cele, cum se cuvine după evanghelie... Demid — nici cîrc. De altfel nici n-avea ce să spună. Chiar dacă ar fi rîvnit la femeia altuia, tot n-ar fi ieşit nimic... — Isprăveşte odată, moşule! Povestea ta n-are nici o legătură cu treaba noastră, îl dojeni aspru Davîdov. — Are să aibă îndată. Ajung şi acolo. Încă o clipă ! Mi-ai tăiat vorba... Al dracului bostan ! Am uitat despre ce era vorba Doamne-ajută... A! Mi-am adus aminte ! Moş Şciukar se plesni cu palma peste chelie, iar vorbele-i ţîşniră, snopuri-snopuri, ca rafalele de mitralieră. Apoi aşa, în ce priveşte femeia altuia, Demid nu face două parale. Dacă a rîvnit la vreun asin sau la altă vită sfîntă ?
107
Poate o fi rîvnit, că n-avea cal. Dar pe la noi asini nu-s : nici nu i-a văzut măcar Demid, de cînd mă-sa l-a făcut. Vă întreb, scumpi cetăţeni, de unde să fie pe-aici asini ? N-au fost de cînd lumea! Un tigru sau un asin, ca şi cămila... — Nu mai taci odată ? îl întrebă Nagulnov. Acuşi te dau afară. — Tu, Makaruşka, ai vorbit la şcoală în ziua de 1 Mai despre revoluţia mondială, de la prînz pînă la asfinţitul soarelui. Să mori de urît, n-am ce spune : iară şi iară despre acelaşi lucru. M-am ghemuit molcom pe laiţă, am tras un pui de somn, da de întrerupt, nu te-am întrerupt. Şi tu mă întrerupi... — Lăsaţi să-şi isprăvească moşul vorba. Avem cînd, zise Razmiotnov, căruia straşnic îi plăceau glumele şi povestirile vesele. — Poate de aceea şi tăcea. Nimeni nu ştie. Popa se cruceşte, îşi vîră capul la Demid sub patrafir şi-1 întreabă : „Nu cumva eşti mut ?" Atunci Demid îi răspunde : „Nu. Da m-am săturat să te tot ascult." Popa se mînie foc, care nu se mai află, face feţe-feţe şi începe să-i şoptească, ca să n-audă babele din apropiere : „Atunci de ce taci ca un buştean ?" Şi unde nu mi ţi-l pocneşte cu un sfeşnicuţ drept la mir... Glasul gros al lui Demid acoperi hohotul de rîs : — Spui minciuni. Nu m-a lovit. — Zău ? Nu te-a lovit ? se miră cumplit moş Şciukar. Da tot una-i : a vrut de bună seamă să te trăsnească... Atunci popa l-a alungat de la împărtăşanie. Ei bine, cetăţeni, Demid tace şi noi vom vorbi. Una cu alta n-are a face. Cu toate că vorba cu tîlc, ca a mea, e de argint, dar tăcerea-i de aur. — Mai bine ţi-ai schimba tot argintul pe aur! Oamenii ar trăi mai liniştiţi... îl sfătui Nagulnov. Rîsetele cînd izbucneau ca un foc de vreascuri, cînd se potoleau. Povestirea lui moş Şciukar descreţise frunţile. Dar surîsul de pe faţa lui Davîdov pieri. El întrebă : — Ce voiai să spui despre norma de lucru ? Treci la chestie ! — Eu-u ? Moş Şciukar îşi şterse cu mîneca fruntea asudată şi începu să clipească des. Eu n-am vrut să spun nimic... Am ţinut numai să vă lămuresc în privinţa Iui Demid... Norma n-are ce căuta aici... — Îţi ridic dreptul de a mai lua cuvîntul la această consfătuire ! Trebuie să vorbim la chestie. De flecărit, putem flecări şi mai tîrziu. Hotărît! — O deseatină de plug pe zi, propuse colhoznicul Batalşcikov Ivan, unul dintre împuterniciţii agricoli. Dar Dubţov strigă indignat : — Ce ? Eşti trăsnit ? Basme să spui muierii tale, nu nouă ! Nu poţi ara o deseatină pe zi ! Te faci leoarcă de sudoare şi tot nu dovedeşti. — Am arat atîta, mai înainte. Poate ceva mai puţin... — Da, da, apoi asta e, că mai puţin ! — O jumătate de deseatină de plug. Asta pentru pămîntul tare. După multă vorbă se hotărî următoarea normă zilnică de arătură : la pămînt tare, 0,60 hectare de plug ; la cel afînat, 0,75. Pentru semănat, se hotărî de semănătoare : 3,25 hectare, cea cu unsprezece rînduri ; 4, cea cu treisprezece ; 4,75, cea cu şaptesprezece. În Gremeacii-Log erau 184 perechi de boi şi 73 cai. Planul semănăturilor de primăvară nu era, aşadar, prea încărcat. Asta spuse şi Iakov Lukici :
108
— Isprăvim semănatul degrabă, dacă punem silinţă. Vin cîte patru hectare şi jumătate de perechea de boi pentru toată primăvara. Asta nu-i greu, măi fraţilor... N-aveţi ce spune... La Tubianskoi vin cîte opt hectare de perechea de boi, le aduse la cunoştinţă Liubişkin. , — Dacă vor să ajungă leoarcă de sudoare, treaba lor ! Noi anul trecut am muncit la arăturile de toamnă pînă au dat gerurile ; iar ei, de la pocroave, au şi început să-şi împartă vreascurile din pădure sau să facă alte lucruri uşoare ("Procoavele" sau "Sărbătoarea părului" în prima zi de octombrie – nota corectorului). Se luă hotărîrea ca fondul de sămînţă să fie vărsat în trei zile. Fierarul Ippolit Şâlîi dădu o veste puţin îmbucurătoare. Fiind cam fudul de ureche, el vorbea tare şi-şi învîrtea tot timpul căciula plină de funingine între degetele-i negre, stîlcite de muncă.. Se sfia să vorbească în faţa unei adunări atît de numeroase. — De dres se poate drege orice. Din partea mea n-o s-aveţi nici o piedică. Cît priveşte însă fierul, apoi oricît ar fi de greu, trebuie să-l găsim cît mai curînd. N-am nici o bucăţică de fier pentru cormana sau pentru brăzdarul unui plug. N-am cu ce lucra. Chiar mîine mă apuc de semănători. Daţi-mi un om ca ajutor, şi cărbuni. Şi încă aş vrea să ştiu ce plată o să primesc de la colhoz. Davîdov îi explică cu de-amănuntul cum va fi plătit şi-l pofti pe Iakov Lukici să plece chiar a doua zi la raion după fier şi cărbuni. În ce priveşte fixarea unei rezerve de nutreţ, de care să nu se atingă nimeni, se ajunse repede la o înţelegere între toţi. Apoi ceru euvîntul Iakov Lukici. — Trebuie să ne înţelegem lămurit, fraţilor, ce semănăm, cum şi unde semănăm. Trebuie să alegem ca şef de culturi un om priceput, cu carte. Înainte de a se fi înjghebat colhozul, am avut cinci împuterniciţi agricoli ; dar ce au făcut ei — nu se vede. Trebuie să alegem un şef de culturi dintre cazacii bătrîni, care să cunoască toate pămînturile, şi cele de aproape şi cele de departe. Ne va fi de mare folos, pînă se va face o nouă împărţire a pămîntului în tarlale. Eu spun aşa : aproape tot satul a intrat în colhoz. Cu încetul, oamenii intră rînd pe rînd. N-au mai rămas decît vreo cincizeci de gospodari individuali. Dar şi aceştia au să se trezească mîine colhoznici... Semănăturile trebuie să le facem după ştiinţă, aşa cum ne învaţă ea. Asta o spun pentru ca din două sute de deseatine lăsate pentru culturi prăşitoare, să lucrăm jumătate după sistemul ogorului hersonian. În primăvara asta, o să desţelenim o sută zece deseatine şi hai şă le lucrăm după acest sistem. — Nici n-am auzit de aşa ceva ! — Ce-i aceea herson ? — Lămureşte-ne cu fapte, îl rugă Davîdov, mîndrindu-se în sine de cunoştinţele administratorului cu multă experienţă. — Ăsta-i un fel de ogor care se mai cheamă „american" sau „cu culise". E ceva foarte curios, făcut cu chibzuială ! De pildă, semeni anul ăsta porumb sau floarea-soarelui, care se prăşesc. Le semeni în rînduri rare, de două ori mai rare decît de obicei, încît recolta, faţă de semănăturile obişnuite de astăzi, nu atinge decît cincizeci la sută. Rupi ştiuleţii porumbului sau pălăriile răsăritei şi cocenii îi laşi pe loc. In aceeaşi toamnă semeni printre rîndurile de porumb grîu de toamnă. — Da cum ai să semeni ? Semănătoarea n-are să rupă cocenii ? întrebă sorbindu-l din ochi Kondrat Maidannikov, care asculta cu gura căscată.
109
— Cum să-i rupă ? Rîndurile sînt rare, de aceea cocenii nu vor fi atinşi; tuburile semănătoarei trec printre rînduri. Zăpada care cade se opreşte între coceni. Se topeşte cu încetul şi dă mai multă umezeală. Iar primăvara, cînd se ridică grîul, înlături cocenii smulgîndu-i cu mina. Totuşi născocit cu mult meşteşug. Eu încă n-am încercat să semăn aşa; dar anul ăsta eram hotărît să încerc. E socoteală sigură, fără greş ! — Aşa înţeleg şi eu ! Sînt pentru ! Şi Davîdov îl atinse cu piciorul pe sub masă pe Nagulnov şi-i şopti: Vezi ? Şi tu erai împotriva lui... — Sînt şi acum... — Asta-i încăpăţînare. Hotărît ! Eşti încăpăţînat ca un catîr... Adunarea primi propunerea lui Iakov Lukici. După aceea se dezbătură şi se hotărîră o mulţime de lucruri mărunte. Apoi oamenii se împrăştiară. Davîdov şi Nagulnov nu apucară să ajungă la sovietul sătesc, cînd, din curtea sovietului, le ieşi întru întîmpinare, cu paşi repezi, un flăcău de statură potrivită, cu o scurtă de piele descheiată, peste costumul de sportiv. Ţinîndu-şi cu mîna şapca în pătrăţele, el se apropia repede, înfrîngînd împotrivirea deselor răbufniri de vînt. — Trebuie să fie cineva de la raion, zise Nagulnov încordîndu-şi privirea. Flăcău] se apropie, ducîndu-şi milităreşte mîna la cozorocul şepcii : — Nu sînteţi din sovietul sătesc ? — Dar pe cine căutaţi ? — Pe secretarul celulei de aici sau pe preşedintele sovietului. — Eu sînt secretarul celulei, iar tovarăşul este preşedintele colhozului. — Foarte bine ! Eu, tovarăşi, fac parte din coloana de agitatori. Am sosit chiar acum şi vă aşteptam la soviet. Flăcăul cîrn şi smead, aruncînd o privire fugară asupra lui Davîdov, îi spuse cu un zîmbet întrebător ! — Nu eşti Davîdov, tovarăşe ? — Ba da. — Am bănuit. Acum vreo două săptămîni ne-am întîlnit la comitetul de district. Lucrez în capitala districtului la fabrica de ulei, la presă. De-abia atunci Davîdov înţelese de ce simţise, la apropierea flăcăului, un miros dulce şi pătrunzător de ulei de floarea-soarelui ; haina-i de piele era îmbibată de acest miros plăcut şi stăruitor.
Capitolul XXII În pridvorul sovietului sătesc stătea un bărbat scund, cu spatele întors spre Davîdov. Purta o căciulă de Kuban, neagră, joasă, cu un galon alb pus în cruce pe fund. şi o scurtă neagră, argăsită, cu falduri... Avea umerii foarte largi. Spatele-i neobişnuit de lat acoperea toată uşa cu uşor cu tot. Cu picioare crăcănate, vînjoase şi scurte, scund şi voinic, el semăna cu un ulm de stepă. Cizmele-i cu tureatcă largă, încreţită, cu tocurile hîite într-o parte, prinseseră parcă rădăcini în podeaua pridvorului îndoită sub greutatea trupului său de urs. — Acesta-i comandantul coloanei noastre de agitatori, tovarăşul Kondratko, zise flăcăul care mergea alături de Davîdov. Văzînd pe buzele acestuia un zîmbet, el şopti : între noi îi zicem în glumă „Batko Kvadratko" E din Lugansk, de la fabrica de locomotive. Strungar. După vîrstă, ar putea să ne fie tată ; dar, de altfel, e un flăcău şi jumătate !
110
Auzind vorba, Kondratko îşi întoarse în aceeaşi clipă faţa îmbujorată spre Davîdov şi, sub mustăţile-i roşcate, pe oală, dinţii albi îi sticliră într-un zîmbet: — Astea-s autorităţile sovietice ? Bine v-am găsit, măi fraţilor ! — Bună ziua, tovarăşe ! Eu sînt preşedintele colhozului, iar el este secretarul celulei de partid. — Bine, să intrăm în casă, că băietanii mei s-au cam săturat aşteptînd. Cum eu sînt capul acestei coloane de agitatori, tot eu am să şi încep vorba cu voi. Mă cheamă Kondratko. Iar dacă băietanii vă vor spune că îmi zic Kvadratko, apoi vă rog să nu Ie daţi crezare, că-s aşa de nebunatici şi aiuriţi că nici n-am cuvinte... rosti el cu voce tunătoare de bas, strecurîndu-se pe uşă cu un umăr înainte. Osip Kondratko (Tătuca Kvadratko" — de la cuvîntul „cvadrat" — patrat - n.r.) lucrase în sudul Rusiei peste douăzeci de ani. La început în Taganrog, apoi în Rostov-pe-Don, în Mariupol şi, în sfîrşit, în Lugansk, de unde a şi pornit cu Gărzile Roşii să sprijine, cu umerii săi largi, tînăra Putere sovietica. În anii trăiţi printre ruşi, şi-a pierdut puritatea graiului ucrainean vorbit din moşi-strămoşi. Dar după chip, ca şi după mustăţile lăsate în jos, ca ale lui Taras Şevcenko, puteai să-i mai recunoşti obîrşia ucraineană. împreună cu minerii Doneţului, el a pornit în 1918 cu Voroşilov spre Ţariţîn, prin satele căzăceşti în care se întindea pălălaia răscoalelor contrarevoluţionare... Iar mai tîrziu, dacă se întîmpla să vină vorba despre anii de mult trecuţi ai războiului civil, al cărui ecou trăieşte veşnic în inima şi-n amintirea celor ce au luat parte la dînsul, Kondratko obişnuia să spună cu o liniştită mîndrie : „Klementi (Este vorba de K. E. Voroşilov - n.r.) al nostru din Lugansk... Mai e vorbă, pe vremuri eram foarte buni cunoscuţi ! Desigur că o să ne mai întîlnim ! M-ar recunoaşte dintr-o dată ! Lîngă Ţariţîn, cînd ne băteam cu albii, de cîte ori nu mi-a spus el în şagă : «Cum merge treaba, Kondratko ? Mai trăieşti, lup bătrîn ?» «Mai trăiesc, zic, Klementi Ohrimîci, acum n-am timp să mor... vezi cum ne batem cu contrarevoluţionarii ? Cu ce furie !» Dacă ne-am mai întîlni, el şi acum s-ar purta cu mine prietenos !" încheia cu convingere Kondratko. După război, Osip nimeri iarăşi la Lugansk. Sluji un timp la Ceka 2, la secţia transporturi; apoi trecu la munca de partid şi pe urmă iarăşi la fabrică(Ceka — Comisia Extraordinară — organ al Puterii sovietice pentru pedepsirea spionilor, complotiştilor, teroriştilor, bandiţilor, speculanţilor. A fost creat imediat după Revoluţia din Octombrie în scopul apărării intereselor revoluţiei împotriva atentatelor burghezilor contrarevoluţionari şi ale agenţilor lor. în 1922 a fost reorganizat în G.P.O. — Direcţia Politică de Stat — n.r.). De acolo, în cadrul unei mobilizări de partid, a fost trimis cu munca la ţară ca să dea ajutor la colectivizarea satelor. În ultimii ani Kondratko se îngrăşase sau, cum s-ar zice, crescuse în lăţime... Acum, tovarăşii lui de arme nu l-ar mai fi cunoscut pe acel Osip Kondratko, care în 1918 tăiase în lupta de lîngă Ţariţîn patru cazaci albi şi pe Malîmaga, sotnicul din Kuban, care „pentru vitejie" primise chiar din mîna lui Vranghel o sabie de argint încrustată cu aur. Osip se îngrăşă, începu să îmbătrînească ; vine albastre şi violete îi brăzdau faţa... Precum trupul obosit al calului, după o goană mare, se acoperă de o spumă albă, tot aşa vremea îl încărunţise şi pe el. Ba şi-n mustăţile pe oală, chiar şi acolo se strecurase vicleana cărunteţe. Dar voinţa şi tăria nu-l părăsiră. Cît priveşte corpolenţa-i în continuă şi nemăsurată creştere, asta n-avea nici o importanţă. „Taras Bulba era mai gras decît mine ; totuşi, cum se mai bătea el cu leşii ! Apoi vezi ? Dacă s-ar mai întîmpla să mă bat iarăşi, aţi vedea că mai pot să fac dintr-un ofiţer alb — doi. Cît priveşte
111
cei cincizeci de ani ai mei, ce-i cu asta ? Trebuie să ştii că tata a trăit sub regimul ţarist o sută de ani; iar eu, sub scumpa noastră putere sovietică, am să trăiesc o sută cincizeci !" obişnuia el să zică, dacă cineva îi pomenea de vîrstă şi de continua-i îngrăşare. Kondratko intră cel dintîi în camera sovietului sătesc. — Vă rog, mai încet, flăcăi ! Acesta-i preşedintele colhozului, iar celălalt secretarul celulei. Să auzim mai întîi cum stau treburile pe aici, şi atunci vom şti ce avem de făcut. Ia şedeţi! Vreo cincisprezece oameni din coloana de agitatori luară loc, vorbind mai departe între dînşii. Doi ieşiră în curte, ducîndu-se pesemne la cai. Privind cercetător spre noii sosiţi, Davîdov recunoscu trei activişti de la raion : agronomul, învăţătorul de la şcoala medie şi doctorul. Ceilalţi erau trimişi de district. O parte dintr-înşii, după cîte se vedea, veneau de la fabrică. Pînă să se aşeze cu toţii, mişcînd scaunele şi tuşind, Kondratko îi şopti lui Davîdov : — Porunceşte să se dea cailor oleacă de fîn şi să nu se ducă nicăieri căruţaşii. Adăugă după aceea cu şiretenie, făcîndu-şi ochii mici : Poate ne pricopsim şi cu o mînă de ovăz ? — N-avem ovăz. A rămas numai de sămînţă, răspunse Davîdov şi simţi deodată prin tot trupul nişte fiori reci, o mare stinghereală şi o nemulţumire faţă de sine însuşi. Avea ovăz de nutreţ peste o sută de puduri; dar nu dădu nimic, fiindcă îl păstra ca lumina ochilor pentru muncile agricole de primăvară. Iar Iakov Lukici, aproape cu lacrimile în ochi, dădea pentru cai (şi numai acelora care slujeau conducerea colhozului) cîte un căuş din preţioasele boabe şi numai cînd era de făcut un drum lung şi greu. „Iat-o, mentalitatea de mic-proprietar ! Începe să pună stăpînire şi pe mine... se gîndi Davîdov. Asta n-am cunoscut-o mai înainte. Hotărît ! Măi, să fie al dracului !... Poate ar trebui, totuşi, să le dau ovăz ? Nu... ar ieşi nu ştiu cum." — Poate că ai orz ? — N-am nici orz. Orz chiar n-avea. Dar Davîdov se îmbujora la faţă sub privirea sfredelitoare şi mucalită a lui Kondratko. — Nu, vorbesc serios, n-am orz. — Straşnic gospodar ar fi ieşiţi din tine... Poate chiar un chiabur... rosti cu glasu-i, gros Kondratko, zîmbind pe sub mustaţă. Văzînd însă că Davîdov îşi încruntă sprîncenele, el îl îmbrăţişa şi-l săltă puţin de la pămînt : Ei, ei,.. Glumesc şi eu. Dacă nu-i, nu-i !... Cruţă nutreţul, ca să ai cu ce hrăni vitele... Acum, fraţilor, să vorbim de-ale noastre ! Păstraţi o linişte de mormînt ! Se adresă lui Davîdov şi Nagulnov : Am venit la voi să vă dăm o mînă de ajutor, cum cred că aţi auzit. Aşa că spuneţi-ne cum merg treburile pe aici? După ce Davîdov vorbi amănunţit despre mersul colectivizării şi despre strîngerea fondului de sămînţă, Kondratko luă următoarea hotărîre : — N-avem ce face cu toţii aici. Gîfîind, îşi scoase din buzunar un carnet şi o hartă pe scară mare. Îşi purtă pe dînsa degetu-i gros, spunînd : Noi ne ducem la Tubianskoi. Cum văd, satul acela nu-i depărtişor. Iar la voi lăsăm o brigadă de trei flăcăi, ca să vă sprijine în muncă, în ce priveşte strîngerea grabnică a fondului de sămînţă, v-aş sfătui aşa : faceţi mai întîi o adunare şi spuneţi plugarilor cum stau lucrurile şi numai după aceea începeţi acţiunea de masă, vorbi el amănunţit şi fără grabă.
112
Davîdov îi ascultă cu plăcere cuvîntarea, deşi cîteodată nu pricepea unele expresii, nu prea limpezi pentru el, din pricina limbii ucrainene, pe care o înţelegea numai pe jumătate. Simţea însă în fundul inimii că Kondratko făcea îndeobşte un plan bun pentru campania de strîngere a fondului de sămînţă. Iar Kondratko trasă, tot fără grabă, linia de urmat faţă de gospodăriile individuale şi de partea mai înstărită a satului, dacă cumva le-ar trece prin minte să se încăpăţîneze şi să se împotrivească, într-un fel sau în altul, la măsurile ce privesc strîngerea fondului de sămînţă. Arătă mijloacele cele mai bune, după experienţa coloanei de agitatori în alte sate. Vorbea tot timpul domol, fără nici un gînd de a conduce sau de a da lecţii, sfătuindu-se în timpul vorbirii, cînd cu Davîdov, cînd cu Razmiotnov, cînd cu Nagulnov. „Treaba asta s-o faceţi aşa. Cum credeţi voi, gremeacenilor ? Şi eu tot aşa credeam !" Davîdov privea cu un zîmbet faţa îmbujorată, plina de vinişoare a strungarului Kondratko, şi strălucirea şireată a ochilor lui înfundaţi în orbite. Îşi spunea : „Deştept mai eşti, drac împieliţat ! Nu vrea să ne frîneze iniţiativa. Ne dă, chipurile, sfaturi. Dar ia încearcă să cîrteşti împotriva planurilor sale bine chibzuite ! Îndată te-ar suci pe nesimţite, ca să rămînă pe a lui. Hotărît ! Am mai văzut eu oameni de soiul ăsta, pe legea mea !" Încă o mică întîmplare îi mări simpatia faţă de tovarăşul Kondratko. Înainte de plecare, el chemă deoparte pe brigadierul care, împreună cu trei tovarăşi, urma să rămînă în Gremeacii-Log. Între dînşii avu loc o scurtă convorbire : — De ce ţi-ai încins revolverul peste haină ? Scoate-l îndată ! — Dar, tovarăşe Kondratko, chiaburimea... lupta de clasă... — Ce tot îndrugi ? Chiaburime... Ei, şi ce-i dacă e chiaburime ? Ai venit să faci agitaţie ; iar dacă te-ai speriat de chiaburi, n-ai decît să păstrezi revolverul; dar să nu îndrăzneşti a-l purta pe deasupra. Mare deşteptăciune ! Parcă-i un copil. Se făleşte cu arma şi o agaţă pe deasupra... Ascunde-o îndată în buzunar, ca oamenii chiaburilor să nu spună despre tine: „Uitaţi-vă, oameni buni, au venit să facă agitaţie cu revolverele !" Şi încheie printre dinţi : Mare bleot ! Urcîndu-se în sanie, Kondratko îl chemă pe Davîdov şi-i spuse, învîrtindu-i un nasture de la palton : — Băietanii au să lucreze ca nişte zmei ! Lucraţi şi voi cumsecade... ca totul să fie făcut cît mai repede. Eu am să fiu la Tubianskoi. Dacă se întîmplă ceva, daţi-mi de ştire. Cum ajungem acolo, poate chiar astăzi, va trebui să dăm o reprezentaţie. Dacă ai vedea ce bine joc eu rolul de chiabur ! Am o figură, că pot face pe chiaburul chiar fără să mă deghizez... Ian te uită unde a ajuns moş Kondratko la bătrîneţe ! Şi nu te mai gîndi la ovăz. Nu am pică pe tine. Zîmbind, îşi răsturnă spinarea lată pe speteaza săniei. — Ce căpăţînă, ce umeri şi ce picioare ! Hohotea Razmiotnov. Ca un tractor ! înhamă-l singur la boroană şi ţi-o trage. N-ai nevoie de trei perechi de boi. Mă şi mir din ce-s făcuţi oamenii ăştia zdraveni. Ce zici, Makar ? — Ce să zic ? Ai ajuns un fel de moş Şciukar : un flecar ! răspunse mînios Makar, făcînd un gest de lehamite cu mîna.
Capitolul XXIII În timp ce stătea la Iakov Lukici, esaulul Polovţev se pregătea de zor pentru răscoala din primăvară. Nopţile şi le petrecea pînă la cîntători în cămăruţa lui,
113
scriind, desenînd hărţi cu creionul chimic sau citind. Cînd intra cîteodată la dînsul, Iakov Lukici vedea cum Polovţev citea aplecat cu fruntea-i lată deasupra mesei, mişcîndu-şi fără glas buzele cărnoase. Alteori, Iakov Lukici îl găsea adîncit în gînduri grele. Atunci Polovţev şedea de obicei sprijinit în coate, cu degetele vîrîte în pletele-i rare şi spălăcite, netunse de multă vreme. Fălcile puternice, încleştate, i se mişcau mestecînd parcă ceva tare, zgîrcios. Îşi ţinea ochii pe jumătate închişi. Capul şi-l ridica numai după ce era chemat de cîteva ori. În luminile încremenite, înfiorătoare, ale ochilor săi mici ardea mînia. „Ce vrei ?" Îl întreba eu voce groasă, ca un lătrat. În clipele acelea, Iakov Lukici simţea faţă de dînsul o şi mai mare frica şi un respect involuntar. Una dintre îndatoririle sale era să raporteze zilnic lui Polovţev ce se petrece prin sat şi la colhoz. Îşi făcea raportul conştiincios. Dar fiecare zi aducea lui Polovţev noi necazuri, crestîndu-i în obraji zbîrcituri piezişe, din ce în ce mai adinci... După îndepărtarea chiaburilor din Gremeacii-Log, Polovţev nu dormi toată noaptea. Paşii lui grei, dar moi, răsunară înăbuşit pînă în zori. Apropiindu-se în vîrful degetelor de uşa cămăruţei, Iakov Lukici îl auzi mormăind cu scrîşnete : — Ne smulg pămîntul de sub picioare ! Ne lasă fără sprijin... Trebuiesc căsăpiţi ! Căsăpiţi ! Căsăpiţi fără cruţare ! Amuţea, apoi iarăşi pornea, călcînd molcom cu picioarele-i încălţate-n pîslari. Se auzea cum îşi freca trupul cu degetele, scărpinîndu-şi din deprindere pieptul. Mugea iarăşi surd : — Să-i căsăpim, să-i căsăpim !... Pe urmă adăuga mai încet, cu un clocot înăbuşit în gît : Doamne, eşti milostiv, drept şi atoatevăzător ! Ajută-ne !... Oare cînd va suna ceasul ? Doamne, pedepseşte-i mai repede ! Tulburat, Iakov Lukici veni în zori la uşa cămăruţei şi îşi lipi iarăşi urechea de gaura cheii : Polovţev şoptea o rugăciune. Gemînd, el se lăsă în genunchi, şi bătu mătănii. Apoi stinse lampa, se culcă... şi încă o dată şopti lămurit înainte de a adormi : „Trebuiesc căsăpiţi cu toţii... pînă la unul !" Şi gemu. Peste cîteva zile, Iakov Lukici, auzind într-o noapte bătăi în oblonul ferestrei, ieşi în tindă. — Care-i acolo ? — Deschide, gospodarule. — Da cine-i ? — Am venit la Alexandr Anisimovici... şopti cineva afară. — La cine ? Nu cunosc. — Spune-i că m-a trimis Ciornîi cu un plic. După o clipă de şovăială, Iakov Lukici deschise uşa : „Fie ce-o fi !” În casă intră un om scund, încotoşmănat într-o glugă. Polovţev îl primi în odaie şi închise bine uşa. Vreme de un ceas şi jumătate se auzi din cămăruţă o convorbire surdă, grăbită. Între timp, fiul lui Iakov Lukici aduse fîn pentru calul ştafetei, îi slăbi chinga şelei şi-i scoase zăbala. După aceea, ştafetele călări începură să sosească aproape zilnic, dar nu la miezul nopţii, ci mai către zori, cam pe la trei, patru. Veneau pesemne din locuri mai îndepărtate decît cel dintîi curier. Ostrovnov ducea atunci o viaţă stranie, dedublată. Dimineaţa se ducea la sediul colhozului : stătea de vorbă cu Davîdov, Nagulnov, cu dulgherii şi cu brigadierii. Grija pentru durarea staulelor, tratarea seminţelor cu fungicide şi repararea inventarului nu-i dădeau nici o clipă de răgaz pentru gînduri
114
lăturalnice. Fără să se fi aşteptat nici chiar el, harnicul Iakov Lukici se trezi într-un furnicar de muncă şi de veşnice preocupări, atît de dragi inimii lui — cu deosebirea de căpetenie că acum alerga prin sat, pe drumuri, cu treburi, nu pentru îmbogăţirea-i personală, ci lucrînd pentru colhoz. Dar era bucuros şi de aceasta — numai să se rupă de gîndurile-i negre şi să nu se mai frămînte. Îl răpea munca : voia să facă ceva. În cap îi răsăreau fel de fel de planuri. Se apucă cu rîvnă să facă staule mai călduroase, să ridice un grajd zdravăn, să mute hambarele socializate şi să dureze o nouă standoală pentru colhoz. Dar seara, de îndată ce se potolea forfoteala zilei de lucru şi venea vremea de dus acasă, numai la gîndul că acolo în cămăruţă stă Polovţev, posomorit şi cumplit în singurătatea lui, ca un vultur mîncător de leşuri pe creasta unui gorgan funerar, Iakov Lukici simţea un gol la lingurică, mişcările-i erau mai moleşite... şi o nespusă oboseală îi frîngea trupul... Se întorcea acasă şi, înainte de cină, intra la Polovţev. — Vorbeşte ! Îi ordona acesta, răsucindu-şi o ţigară, gata să-l asculte cu nesaţ. Şi Iakov Lukici îi povestea despre treburile colhozului din ziua aceea. De obicei, Polovţev îl asculta în tăcere. Numai o singură dată, cînd Iakov Lukici îi povesti cum săracii îşi împărţiseră straiele şi încălţămintea chiaburilor, el izbucni. Răcni cu o furie turbată, cu un clocot de mînie în gîtlej : — La primăvară o să le sucim beregata la toţi cei ce au luat cîte ceva. Pe toţi... pe toate lepădăturile astea trece-le pe-o listă. Auzi ? — Am lista, Alexandr Anisimîci. — O ai la tine ? — La mine. — Dă-o încoace ! Luă lista şi scoase minuţios o copie, însemnînd în întregime numele şi pronumele, precum şi lucrurile luate, în dreptul celor ce primiseră straie sau încălţăminte, puse cîte o cruciuliţă. După ce stătea de vorbă cu Polovţev, Iakov Lukici se ducea la cină şi, înainte de culcare, trecea iarăşi pe la dînsul şi primea instrucţiuni pentru a doua zi. Urmîndu-i instrucţiunile, Iakov Lukici porunci şefului brigăzii a doua să dea patru căruţe cu oameni la cărat nisip de la rîu, pentru staulul boilor. Aduseră nisipul. Iakov Lukici dădu dispoziţie să se cureţe pe jos în staul şi să se presare cu nisip. Cînd lucrul erâ pe sfîrşite, Davîdov intră în curtea brigăzii a doua. — Ce faceţi cu nisipul ? îl întrebă pe Demid Molciun, îngrijitorul boilor brigăzii. — Îl presărăm. — De ce ? Tăcere. — Te întreb : de ce ? — Nu ştiu. — Cine a rînduit să se presare nisip aici ? — Administratorul. — Şi ce-a spus ? — Cică pentru curăţenie... Născoceşte... porcul-de-cîine ! — Ba e foarte bine. Hotărît ! Într-adevăr, are să fie curat, că la voi aici e numai bălegar şi putoare. S-ar putea îmbolnăvi boii. Au şi ei nevoie de curăţenie, aşa spun veterinarii. Hotărît ! Degeaba te îmbufnezi... E o plăcere să te uiţi prin staul : nisip, curăţenie. Ei, ce zici ?
115
Dar Davîdov nu izbuti să lege vorba cu Molciun. închizîndu-se în tăcerea lui, acesta se îndreptă spre pătulul de pleavă, iar Davîdov, aprobînd în gînd iniţiativa administratorului, se duse la masă. Pe sub seară veni într-un suflet la dînsul Liubişkin şi, înciudat, îl întrebă : — Vâ să zică de azi înainte, în loc de aşternut, punem nisip la boi ? — Da, nisip; — Dar Ostrovnov ăsta a căpiat ? Ai ? Unde aţi mai văzut una ca asta ? Şi dumneata, tovarăşe Davîdov ? Cum poţi încuviinţa o neghiobie aşa de mare ? — Nu-ţi ieşi din fire, Liubişkin ! E vorba de igienă. Bine a făcut Ostrovnov. Dacă-i curat, nu-s atîtea primejdii : nu prind molimile. — Dar ce fel de igienă-i asta ? Pe ce are să se culce boul ? Nu vezi ce geruri s-au lăsat ? Paiele ţin de cald ; dar ia culcă-te pe nisip ! — Lasă, te rog, nu te mai pune împotrivă. Trebuie să ne lepădăm de vechile obiceiuri în îngrijirea vitelori Să aşezăm totul pe un temei ştiinţific. — D-apoi ce fel de temei mai este şi ăsta ? Uf !... Liubişkin se plesni cu căciula-i neagră peste tureatcă şi cu o mutră mai roşie decît călinele, ieşi repede din camera lui Davîdov. A doua zi dimineaţă, douăzeci şi trei de boi nu s-au mai putut scula de jos. Nisipul îngheţat în timpul nopţii n-a lăsat să treacă udul boilor. S-au culcat în udeală şi, din pricina gerului, s-au prins cu pielea de pămînt. Unii s-au ridicat lăsînd bucăţi de piele pe nisipul bocnă. Patru din ei şi-au rupt cozile îngheţate, ceilalţi au răcit şi s-au îmbolnăvit. În îndeplinirea dispoziţiilor lui Polovţev, Iakov Lukici, întrecînd măsura, era cît pe ce să-şi piardă locul de administrator. „Fă să le îngheţe boii în felul acesta ! Ei sînt proşti. Au să creadă că-ai făcut asta pentru curăţenie. Dar de cai să ai grijă : trebuie să fie în orice clipă gata de drum !" îi spusese în ajun Polovţev. Iar Iakov Lukici îndeplinise întocmai ordinul. Dimineaţa, Davîdov îl chemă la dînsul şi, punînd zăvorul la uşă, îl întrebă fără să-şi ridice ochii : — Ce boroboaţă mi-ai făcut ?... — Am greşit, dragă tovarăşe Davîdov ! Doamne, dumnezeule, îmi vine să-mi smulg părul din cap... — Ce-ai făcut, năpîrcă ? Davîdov păli şi îşi aruncă brusc asupra lui Iakov Lukici ochii înlăcrămaţi de furie : Te-ai apucat de sabotaj ? Nu ştiai că nu se aşterne nisip între stănoage ? Nu ştiai că boii pot să îngheţe ? — Voiam ca boii... Martor mi-e unul dumnezeu ! N-am ştiut 1 — Taci din gură !... N-are să-mi intre în cap că tu, bun gospodar, n-ai ştiut aşa ceva ! Iakov Lukici izbucni în plîns. Suflîndu-şi nasul, mormăia unul şi acelaşi lucru: — Voiam să se păstreze curăţenie... Ca să nu fie gunoi... N-am ştiut. Nu-mi închipuiam că are să iasă aşa... — Pleacă... dă totul în primire lui Uşakov. O să te trimitem în judecată. — Tovarăşe Davîdov !... — Ieşi afară !... Ţi-am spus o dată ! După plecarea lui Iakov Lukici, Davîdov se gîndi mai liniştit la cele întîmplate. I se părea ceva fără noimă să-l bănuiască pe Iakov Lukici de un act de sabotaj. Ostrovnov doar nu fusese chiabur. Dacă vreunul îi zicea cîteodată chiabur, aceasta se datora unei porniri personale. Într-o zi, curînd după numirea lui Ostrovnov ca administrator, Liubişkin aruncă o dată o vorbă în treacăt:
116
„Ostrovnov a fost şi el chiabur !" Atunci Davîdov cercetă şi află că Iakov Lukici, cu mulţi ani în urmă, se număra printre cei înstăriţi. După aceea însă, cîţiva ani de secetă l-au ruinat şi l-au prefăcut în mijlocaş. După multă chibzuială, Davîdov ajunse la încheierea că Iakov Lukici nu-i vinovat de nenorocita întîmplare cu boii... că presărase staulul cu nisip din dorinţa de curăţenie — îndemnat, poate, şi de veşnica-i înclinare spre înnoiri. „Dacă ar fi fost un sabotor, n-ar fi lucrat cu atîta rîvnă şi, în afară de asta, a suferit doar şi perechea lui de boi din pricina nisipului, gîndi Davîdov. Nu. Ostrovnov e un colhoznic devotat : întîmplarea cu nisipul nu-i decît o regretabilă greşeală. Hotărît !" Îşi aminti cu cîtă grijă şi cu cîtă pricepere rînduise Iakov Lukici încălzirea staulelor, cum păzea fînul, cum odată, cînd se îmbolnăviseră trei cai ai colhozului, stătuse în grajd de cu seară pînă a doua zi dimineaţă, făcîndu-le clisme cu mîna lui şi dîndu-le ulei de cînepă, ca să le treacă crampele. După aceea, el propusese cel dintîi scoaterea lui Kujenkov din colhoz, grăjdarul primei brigăzi, care se făcuse vinovat de îmbolnăvirea cailor, deoarece acesta, după cum s-a aflat în urmă, hrănise caii timp de o săptămînă numai cu paie de secară. După cîte văzuse Davîdov, Iakov Lukici se îngrijea de cai ca nimeni altul. Amintindu-şi de toate acestea, se ruşină şi se simţi vinovat faţă de administrator din pricina nedreptei lui izbucniri de mînie. Se simţea stingherit că răcnise atît de grosolan la un colhoznic de treabă, membru în conducere, cinstit de toţi consătenii săi, bănuindu-l pe dînsul, care nu se făcuse vinovat decît de o nebăgare de seamă, că ar fi săvîrşit un act de sabotaj. „Ce prostie !" Davîdov îşi zburli părul, gemu tulburat şi ieşi din cameră. Iakov Lukici vorbea cu socotitorul, ţinînd în mînă o legătură de chei. Buzele-i tremurau de obidă... — Uite ce, Ostrovnov. Nu mai da slujba în primire. Vezi-ţi mai departe de treabă. Hotărît ! Dar dacă se mai întîmplă ceva... într-un cuvînt dacă mai... Cheamă felcerul veterinar de la raion şi spune brigadierilor să nu pună la muncă boii degeraţi. Cea dintîi încercare a lui Iakov Lukici de a face rău colhozului se isprăvi cu bine pentru dînsul. Polovţev îl scuti vremelnic de alte însărcinări, deoarece era prins cu altceva : venise la dînsul, noaptea, ca de obicei, un om nou. Acesta dădu drumul căruţei şi intră în casă. Îndată Polovţev îl luă în cămăruţă, poruncind să nu mai intre nimeni la dînsul. Vorbiră pînă noaptea tîrziu ; iar a doua zi dimineaţă, Polovţev, înveselit, îl chemă la el pe Iakov Lukici: — Uite, dragul meu Iakov Lukici, dumnealui este membru al uniunii noastre... ca să zic aşa, tovarăş de luptă : Liatievski Vaţlav Avgustovici, sublocotenent sau, cum zic cazacii, „horunji". Primeşte-l cu toată dragostea şi cu inimă bună. Iar aceasta-i gazda mea, cazac de viţă veche, acum administrator al colhozului... S-ar putea spune : slujbaş sovietic... Sublocotenentul se săltă puţin de pe pat, întinzînd lui Iakov Lukici o mînă albă şi lată. Părea un om de vreo treizeci de ani, măsliniu şi uscăţiv la faţă. Păru-i negru şi creţ, pieptănat în sus, îi cădea pînă la gulerul înalt al bluzei negre de satin. O mustaţă cam rară şi creaţă îi acoperea buzele drepte, vesele. Ochiul său stîng era pe veci închis, pesemne în urma unei răniri. Sub ochi pielea i se strînsese în zbîrcituri moarte, încremenită, uscată, fără de viaţă, ca o frunză de toamnă. Dar ochiul închis nu stînjenea, ci dimpotrivă întărea şi mai mult înfăţişarea veselă şi rîzătoare a sublocotenentului de odinioară. Te aşteptai din clipă în clipă ca ochiul căprui să clipească răutăcios, pielea să se destindă, alunecînd încreţită spre tîmple, iar acest băiat de viaţă să izbucnească într-un rîs
117
tineresc, molipsitor. îşi potrivise într-adins îmbrăcămintea, ca să pară neîngrijită. Ea nu împiedica mişcările iuţi ale stăpînului ei şi nici nu-i ascundea ţinuta elegantă. În ziua aceea, Polovţev fu neobişnuit de vesel şi chiar prietenos cu Iakov Lukici. Isprăvi repede convorbirea purtată de mîntuială; apoi, întorcîndu-se cu faţa spre Ostrovnov, zise : — Sublocotenentul Liatievski rămîne la dumneata vreo două săptămîni. Iar eu, cum s-o întuneca, plec la drum. Fă rost lui Vaclav Avgustovici de tot ce-i trebuie. Ordinele lui sînt ordinele mele. Ai înţeles ? Aşa, dragul meu Iakov Lukici ! Apoi dădu cuvintelor lui o deosebită tărie printr-un ton anumit, punîndu-şi mîna vînoasă pe genunchiul lui Ostrovnov : începem în curînd ! Nu măi avem mult de răbdat. Asta s-o spui şi cazacilor noştri, ca să-i mai îmbărbătezi. Iar acum, poţi pleca. Noi mai avem ceva de vorbit. Se întîmplase un lucru neobişnuit, care îl silea pe Polovţev să plece pentru două săptămîni din Gremeacii-Log. Iakov Lukici ardea de nerăbdare să afle despre ce-i vorba. De aceea el se strecură în sală, de unde Polovţev îi ascultase cîndva convorbirea cu Davîdov. îşi lipi urechea de subţirelul zid despărţitor. Din cămăruţă ajungea prin perete, pînă la dînsul, o convorbire abia auzită : Liatievski: Fără îndoială că trebuie să vă puneţi în legătură cu Bîkadorov... Cînd vă veţi întîlni, excelenţa-sa vă va comunica, bineînţeles, că planurile... situaţia e favorabilă... Minunat lucru! în districtul Salski... trenuri blindate... în caz de frifrîngere... Polovţev : Ssst ! Liatievski: Cred că nu ne-aude nimeni! Polovţev: N-are a face... trebuie să păstrăm conspirativitatea în toate... Liatievski (vorbind mai încet, încît Iakov Lukici, fără sa vrea, pierdu şirul vorbelor) : Înfrîngere... desigur... Afganistan... Trecem cu ajutorul lor... Polovţev : Dar mijloacele... G.P.U.... (iar pe urmă un murmur neînţeles : „bu-bu-bu..."). Liatievski: Varianta se prezintă astfel : a trece graniţa... Ia Minsk... Trecînd de... Vă asigur ca paza graniţei... Secţia statului-major...bineînţeles, va lua... Colonelul, al cărui nume îl cunosc... locul de întîlnire convenit... Astăzi un mare ajutor ! O astfel de protecţie... Doar nu-i vorba de subvenţii... Polovţev: Dar părerea împuternicitului special ? Liatievski: Sînt convins că generalul va repeta... mult! Mi-a ordonat verbal să... foarte încordată... folosind... să nu pierdem momentul... Glasurile urmară în şoaptă. Fără să fi înţeles ceva din convorbirea des întreruptă, Iakov Lukici oftă şi porni spre sediul colhozului. Apropiindu-se de fosta casă a lui Titok şi aruncînd din obişnuinţă o privire la scîndura albă de deasupra porţii cu inscripţia : „Consiliul de conducere al colhozului «Stalin» din Gremeacii-Log", avu din nou impresia aceea de dedublare. Dar, amintindu-şi apoi de sublocotenentul Liatievski şi de vorbele pline de siguranţă ale lui Polovţev : „începem în curînd", îşi zise cu o bucurie răutăcioasă, înverşunat parcă împotriva lui însuşi : „De-ar veni mai repede ! Altfel, între dînşii şi colhoz, o să-mi frîng gîtul, ca boul pe lunecuş !" Noaptea, Polovţev înşeuă calul, îşi vîrî actele în coburi, îşi puse ceva merinde şi îşi luă rămas bun. Iakov Lukici auzi cum calul stătut al lui Polovţev trecu pe lîngă ferestre, într-un mers voios şi săltat, în ţăcănitul sec al copitelor.
118
Noul musafir era un om căruia nu-i plăcea să stea locului, şi care se purta fără sfială, ca un militar. Zile întregi se plimba prin casă, vesel şi zîmbitor, şuguind cu femeile şi supărînd-o pe bătrînă, care nu suferea de loc fumul de tutun. Umbla fără să se teamă că l-ar putea zări vreun străin venit la Iakov Lukici, care îl preveni : — Ar trebui să fiţi cu mai multă băgare de seamă... Doamne fereşte de ceasul cel rău. Mă tem să nu intre careva pe neaşteptate. Ar putea să vă vadă, înălţimeavoastră. — Dar ce ? Mi-i pus în frunte că-s „înălţimea-voastră" ? — Nu. V-ar putea însă întreba : cine sînteţi şi de unde veniţi ? — Trebuie să ştiţi, cinstită gazdă, că buzunarele mi-s pline de acte false. Iar dacă se încurcă lucrurile şi nu sînt crezut, atunci înfăţişez această împuternicire ... Cu asta poţi să treci oriunde ! Zîmbind vesel ca de obicei şi privind provocator cu ochiul său încremenit, ascuns după punga de piele zbîrcită, scoase din sîn un mauser negru, cu o strălucire mată. Veselia semeţului sublocotenent nu era pe placul lui Iakov Lukici, mai ales după ce — întorcîndu-se într-o seară de la colhoz — auzi o dată în tindă glasuri înăbuşite, un rîs stăpînit, vînzoleală... Aprinzînd un chibrit, Ostrovnov văzu într-un ungher, după lada de tărîţe, ochiul lui Liatievski, strălucind singuratic, iar alături pe nora lui, roşie ca racul, care, ruşinată, îşi trăgea fusta în jos şi îşi îndrepta broboada căzută pe ceafă... Fără să spună un cuvînt, Iakov Lukici porni, chipurile, spre bucătărie. Dar Liatievski îl ajunse din urmă în prag şi, bătîndu-l pe umăr, îi şopti : — Tătucă, să nu sufli un cuvînt... Nu-i mai fă degeaba inimă rea feciorului tău. Ştii cum sîntem noi, militarii. Repeziciune şi năvală ! Cine n-a păcătuit în tinereţe, hm, hm... Fumezi o ţigară ? Poftim ! Nu cumva şi tu... cu nora ? Şmecherule ! Iakov Lukici era aşa de zăpăcit, că luă ţigara şi nu intră în bucătărie decît după ce o aprinse de la chibritul lui Liatievski. Acesta dădu gazdei să aprindă şi îi spuse dăscălindu-l : — Cînd îţi face cineva un serviciu, de pildă îţi dă un chibrit, trebuie să mulţumeşti. Necioplitule ! Şi eşti încă şi administrator! Altă dată nu te-aş fi luat nici ca ordonanţă. „Bun chiriaş mi-a pus dracu-n cîrcă !" îşi zise Iakov Lukici. ; Obrăznicia lui Liatievski îi umplu inima de amărăciune. Semion, fiul său, nu era acasă. Plecase la reşedinţa raională, după un felcer veterinar. Dar Iakov Lukici se hotărî să nu-i spună nimic. Îşi chemă nora în hambar şi acolo o învăţă minte pe tăcute, trăgîndu-i o bătaie cu chinga de la şa. Cum lovise muieruşca nu pe faţă, ci pe spinare şi ceva mai jos, nu rămaseră vîrci care să se vadă. Nici Semion nu băgă de seamă nimic. Se întoarse din staniţă noaptea şi, cînd nevasta îi dădu de mîncare, ea se aşeză pe marginea laviţei. Atunci Semion o întrebă cu nevinovăţie : — Ce te-ai aşezat aşa, parcă ai fi oaspete ? — Mi-a ieşit un buboi..; zise nevestica lui Semion şi, îmbujorîndu-se la faţă, se ridică în picioare; — Ar trebui să amesteci nişte ceapă cu pîine şi să-ţi pui cataplasma asta pe buboi... trage îndată, o sfătui compătimitor Iakov Lukici, care în vremea asta răsucea lîngă cuptor nişte fire unse cu catran. Nora îl străfulgeră cu ochii şi răspunse smerită :
119
— Mulţumesc, tătucă, trece şi aşa... Din cînd în cînd Liatievski primea scrisori. Le citea cuprinsul şi le ardea îndată în sobă. În cele din urmă, se puse pe băut noaptea. Nu se mai hîrjonea cu nora lui Iakov Lukici. Stătea posomorit şi, din ce în ce mai des, se ruga de Iakov Lukici şi de Semion să-i aducă cîte o „jumătate" — vîrîndu-le în mînă bancnote noi, foşnitoare... Cînd se îmbăta, avea chef de discuţii politice. Aluneca în aceste discuţii spre largi generalizări şi aprecieri obiective, după dînsul, asupra realităţilor. într-o zi, el zgudui adînc sufletul lui Iakov Lukici. îl chemă la dînsul în cămăruţă, îl cinsti cu votcă şi, făcîndu-i fără ruşine cu ochiul, îl întrebă : Ruinezi colhozul ? — Nu, de ce ? se miră, prefăcut, Iakov Lukici. — Atunci, în ce chip lucrezi ? — Adică cum ? — Ce treabă faci ? Doar eşti diversionist... Ei, ce faci acolo ? Otrăveşti caii cu stricnină ? Strici uneltele de lucru ? Şi mai ce ? — Am ordin să nu mă ating de cai, ba, dimpotrivă... mărturisi Iakov Lukici. În timpul din urmă, Ostrovnov aproape se lăsase de băutură. De aceea un pahar de votcă îl doborî, momindu-l să-şi dea inima pe faţă. Ar fi vrut să se jeluiască, să spună cum i se sfîşie sufletul, clădind şi dărîmînd în acelaşi timp gospodăria obştească a' satului. Dar Liatievski nu-l lăsă să vorbească. Dînd de duşcă votca, fără să-i mai toarne şi lui Iakov Lukici, îl întrebă : — Dar tu, neghiobule, la ce dracu te-ai mai încurcat cu noi ? Te întreb : cine naiba te-a împins ? Polovţev şi cu mine n-avem încotro... mergem la moarte... Da, la moarte !... Sau învingem, cu toate că, la drept vorbind, Hamlet, avem foarte puţini sorţi de izbîndă... Unul Ia sută, nu mai mult! Dar aşa sîntem noi... N-avem ce pierde, decît lanţurile, cum spun comuniştii. Dar tu ? Tu, după mine, eşti o jertfă nevinovată... Ţie ţi-e deschisă calea să trăieşti, şi să tot trăieşti, dobitocule... Ce-i drept, nu-mi prea vine să cred că nişte Hamleţi ca tine ar putea construi socialismul... Totuşi, aţi fi tulburat cel puţin apele în băltoaca mondială. Aşa, are să vină răscoala... şi o să te plesnească de ai să vezi stele verzi, diavol sur ce eşti... sau ai să cazi prizonier şi ca, element inconştient, ai să fii trimis în gubernia Arhanghelsk. Acolo ai să tai la brazi pînă la a doua venire a comunismului... Măi, ciubotă, măi! Eu înţeleg de ce trebuie să mă revolt: doar sînt nobil! Tatăl meu avea vreo cinci mii de deseatine de pămînt arabil şi aproape opt sute de pădure. Mie şi altora ca mine ni se sfîşie inima să plecăm din ţara noastlă cine ştie unde, printre străini, ca să ne cîştigăm pîinea cea de toate zilele, cum se spune, în sudoarea frunţii. Da tu ? Cine eşti tu ? Cultivator şi rozător de pîine ! Gîndac de balegă ! Puţin v-au tocat pe voi, pui de lele, căzăceilor, în războiul civil! — Nu mai e de trăit ! Ripostă Iakov Lukici. Ne-au sugrumat cu birurile, ni se iau vitele... nu mai e chip să ai o gospodărie individuală. Altminteri, bineînţeles, ce nevoie avem noi de boieri cu toată liota lor ? N-aş fi făcut un astfel de păcat pentru nimic în lume. — Ian te uită... biruri! Parcă în alte ţări plugarii nu plătesc biruri ? Ba plătesc încă şi mai mult! — Nu se poate. — Te asigur. — Dar dumneavoastră de unde ştiţi cum o duc acolo oamenii şi cît plătesc ? — Am locuit în străinătate şi ştiu. — Aţi venit prin urmare de peste graniţă ? — Ce-ţi pasă ?
120
— Ca să ştiu. — Dacă ştii prea multe, îmbătrîneşti degrabă. Du-te şi mai adu-mi băuturică. Iakov Lukici trimise pe Semion după votcă, iar el, căutînd singurătatea, trecu spre arie şi rămase pe gînduri vreo două ceasuri sub o şiră de paie : „Afurisit zbîrciog ! Mi-a împuiat urechile cu cîte mi-a spus — de mi-a făcut capul calendar. Sau poate mă încearcă să vadă ce am să spun şi dacă n-am să merg cumva împotriva lor — ca mai pe urmă să mă dea pe mîna lui Alexandr Anisimîci, cînd va sosi... iar acesta să mă ciopîrţească, ca pe Hoprov. Sau, poate, aşa crede într-adevăr ? Căci la beţie ce-i în guşă, şi-n căpuşă... Cine ştie dacă nu era mai bine să nu mă fi înhăitat cu Polovţev ? Aş fi răbdat pe tăcute în colhoz, un anişor, doi... Poate chiar stăpînirea ar fi desfăcut peste vreun an şi colhozurile, văzîndu-se ce prost merge treaba... Şi atunci iarăşi aş fi ajuns om... Of, doamne, dumnezeule ! Acum pe unde să scot cămaşa ? N-o să scap teafăr. Mă tem că acuma totuna-i : ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap..." Năvălind peste gard, vîntul hălăduia pe arie ca la el acasă. Greblă spre gireadă paiele împrăştiate lîngă portiţă şi le îndesă în cotloanele făcute de cîini drept culcuş ; pieptănă muchiile zburlite ale şirii, unde paiele erau înfoiate, şi mătură zăpada uscată de pe creasta girezii. Vîntul rece bătea tare, cu putere. Multă vreme încercă Iakov Lukici să afle din ce parte bate vîntul, dar nu putu. Părea că vîntul bate în jurul şirii, suflînd pe rînd din , tuspatru părţile. Stîrniţi de vînt, şoarecii începură să foiască în paie. Fugeau chiţcăind pe cărăruşele lor tainice, uneori foarte aproape de spatele lui Ostrovnov, care se rezemase de gireadă ca de un perete. Iakov Lukici stătea ca aţipit, ascultînd vîntul, foşnetul paielor, chiţcăitul şoarecilor şi scîrţîitul cumpenei de la fîntînă. Zgomotele nopţii îi păreau o muzică tristă, ciudată, venită de departe. Cu ochii înlăcrimaţi şi pe jumătate închişi, el privea cerul înstelat şi respira adînc mireasma paielor şi a vîntului de stepă. Lumea înconjurătoare îi părea minunată şi simplă... Pe la miezul nopţii sosi o ştafetă trimisă de Polovţev, din satul Voiskovoi. Liatievski citi răvaşul şi însemnarea „F. urgent" de pe plic. Apoi îl trezi pe Iakov Lukici, care dormea în bucătărie. — Ia şi citeşte ! Iakov Lukici îşi frecă ochii şi luă răvaşul adresat lui Liatievski. Pe o foaie mică de carnet era scris, citeţ, cu creionul chimic, pe alocuri cu literele şi semnele vechi. „Domnule sublocotenent, Am fost informaţi din izvor sigur că Comitetul Central al bolşevicilor adună cereale, chipurile, pentru semănăturile colhozurilor. In realitate, cerealele vor fi vîndute în străinătate, iar plugarii, printre care şi colhoznicii, vor fi condamnaţi la o foamete cumplită. Presimţindu-şi sfîrşitul apropiat şi inevitabil, Puterea sovietică vinde ultimele grîne, ruinînd cu totul Rusia. Vă ordon ca numaidecît să desfăşuraţi printre locuitorii din Gremeacii-Log — unde dumneavoastră reprezentaţi acum uniunea noastră — o energică agitaţie împotriva strîngerii cerealelor pentru aşa-zisul fond de însămînţare. Aduceţi la cunoştinţă lui I. L. cuprinsul scrisorii şi puneţi-l să pornească neîntîrziat o acţiune de lămurire. Este absolut necesar să fie împiedicată, cu orice preţ, strîngerea acestui fond." A doua zi dimineaţă, Iakov Lukici — înainte de a se duce la colhoz — trecu pe la Bannik şi pe la ceilalţi complici recrutaţi de dînsul pentru „Uniunea eliberării Donului".
121
Capitolul XXIV Brigada alcătuită din trei oameni, lăsată în Gremeacii- Log de Kondratko, şeful coloanei de agitatori, porni la strîngerea fondului de însămînţare. Brigada îşi alese ca sediu o casă de chiabur, rămasă goală. Din zorii zilei, tînarul agronom Vetiutnev lucra ca să pună la punct, cu ajutorul lui Iakov Lukici, planul însămînţărilor de primăvară. Dădea informaţii agricole cazacilor care veneau la dînsul, iar în restul timpului supraveghea fără răgaz selecţionarea şi tratarea cu fungicide a seminţei care intra în hambare. Din cînd în cînd se ducea — cum spunea el însuşi — să facă „veterinărie", adică să îngrijească vreo vacă sau vreo oaie bolnavă. Primea de obicei pentru „vizită" onorariul „în natură" : prînzea la stăpînul vitei bolnave, iar uneori aducea chiar tovarăşilor cîte un urcior de lapte sau un ceaun de cartofi fierţi. Ceilalţi doi — Porfiri Lubno, mecanic la moara districtuală de stat, şi comsomolistul Ivan Naidionov de la fabrica de ulei — chemau pe locuitorii din Gremeacii-Log la sediul brigăzii, cercetînd după lista magazionerului cîtă sămînţă a adus fiecare cetăţean chemat şi făceau muncă de agitaţie după puterile şi după priceperea lor. Chiar de la început, se văzu că strîngerea fondului de însămînţări întîmpină mari greutăţi şi întîrzieri. Toate măsurile luate de brigadă şi de celula locală, cu scopul de a se grăbi strîngerea seminţelor, se ciocneau de înverşunata împotrivire a celor mai mulţi colhoznici şi gospodari individuali. Prin sat umblau fel de fel de zvonuri : că grînele se strîng ca să fie trimise în străinătate... că nu se vor face înşămînţări în anul acesta, şi că, din ceas în ceas, se aşteaptă izbucnirea războiului... Nagulnov convoca zilnic adunări, lămurea lumea cu ajutorul brigăzii, dezminţea zvonurile neîntemeiate, ameninţînd cu pedepsele cele mai aspre pe cei ce vor fi aflaţi că fac „propagandă antisovietică" ; dar grînele soseau tot cu ţîrîita. Cazacii îşi făcură obiceiul să plece de acasă dis-de-dimineaţă, ba la pădure după un car de lemne, ba după buruieni... sau se duceau la cîte un vecin şi, împreună, aşteptau într-un loc ferit să treacă ziua plină de nelinişte — ca să nu se înfăţişeze cînd vor fi chemaţi la sovietul sătesc sau la sediul brigăzii. Femeile nu se mai duceau de loc la adunări. Iar cînd le venea pe acasă cîte un vătăşel de la sovietul sătesc, ele se descotoroseau cu un răspuns scurt: „Nu mi-i omul acasă şi eu nu ştiu nimic". Parcă o mînă uriaşă ţinea strîns grînele... La sediul brigăzii, aveau loc cam astfel de convorbiri ; — Ai dat cota de sămînţă ? — Nu. — De ce ? — N-am nici un bob. — Adică cum n-ai ? — Aşa, foarte lămurit... La început am vrut să las de sămînţă... dar mai pe urmă am dat statului prisosul. Şi, cum n-aveam ce mînca, am intrat în sămînţă. — Bine, bine, dar n-aveai de gînd să semeni ? — Ba aveam, dar dacă nu-i de unde... Mulţi spuneau că ar fi dat statului şi sămînţă. Davîdov la sediul colhozului, iar Vaniuşka Naidionov la sediul brigăzii răscoleau listele şi chitanţele centrului de colectare, verificau şi dădeau în vileag pe cei ce se încăpăţînau să facă declaraţii
122
false. Se văzu în curînd că rămăseseră şi grîne de sămînţă. Pentru asta trebuiau cîteodată să facă socoteala cît se treierase în 1929, cît se dăduse statului, aflînd astfel ce mai rămăsese. Dar chiar dacă se descoperea că-i mai rămăseseră grîne de sămînţă, omul încăpăţînat tot nu se da bătut. — Mi-a mai rămas oleacă de grîu, nu zic ba. Dar, ştiţi doar, tovarăşi, cum merge treaba-n gospodărie. Sîntem deprinşi să mîncăm pîine fără s-o punem la cîntar, o întrebuinţăm fără s-o drămăluim. Mi s-a lăsat cîte un pud pe lună de gură. Iar eu mănînc, de pildă, trei, patru funturi pe zi. Se trece multă pîine, fiindcă-i puţină udătură. De aceea am şi cheltuit atîta. N-am grîu... puteţi să căutaţi. La şedinţa celulei, Nagulnov propuse să se facă percheziţii la sătenii cei mai înstăriţi, care nu vărsaseră cota de sămînţă ; dar Davîdov, Lubno, Naidionov şi Razmiotnov se împotriviră cu hotărîre. De altfel şi instrucţiunile comitetului raional de partid privitoare la strîngerea fondului de sămînţă opreau cu cea mai mare străşnicie facerea percheziţiilor. După trei zile de muncă depusă de membrii brigăzii şi de conducerea colhozului, se strînseră în sectorul colhoznic numai 480 de puduri, iar în sectorul individual — cu totul 35 de puduri. Activul colhoznic adusese în întregime partea cuvenită. Kondrat Maidannikov, Liubişkin, Dubţov, Demid Molciun, moş Şciukar, Arkaşka Menok, fierarul Şalîi, Andrei Razmiotnov şi alţii aduseseră sămînţă chiar în prima zi. A doua zi dimineaţa, două sănii — una cu Semion al lui Iakov Lukici şi alta cu Iakov Lukici însuşi — se apropiau la pas de hambarul obştesc. Lukici se duse îndată la sediul colhozului, iar Semion începu să descarce din sanie sacii cu sămînţă. Diomka Uşakov primea şi cîntărea sacii. Semion predă patru saci, iar cînd dezlegă gura celui de-al cincilea, Uşakov se repezi asupră-i ca un uliu. — Sămînţă de asta se pregătea tată-tău să semene ? Zise el, vîrînd sub nasul lui Semion o mînă de boabe. — Dar ce are sămînţă ? izbucni Semion. Unde eşti şpanchiu, ăi fi luat pesemne grîul drept porumb. — Nu, nu l-am luat drept porumb. Oi fi eu şpanchiu, dar văd mai bine ca tine, şmecherule ! Tu şi cu tată-tău sînteţi amîndoi nişte pişicheri, las' că vă ştiu eu ! Ce-i asta ? Grîu de sămînţă ? Nu mai strîmba din nas! Ce mi-ai turnat în grîul curat, lepădătura dracului ? Diomka duse palma spre faţa lui Semion. Iar în palmă avea o mînă de grîu murdar, amestecat cu ţărînă şi cu neghină. — Acuşi strig oamenii... — Nu fă gălăgie ! zise speriat Semion. Se vede că am apucat din greşeală alt sac. Mă duc îndată acasă şi-l schimb... Ciudat om, zău ! Ce hodorogeşti ca un butoi gol ? Ţi-am spus o dată : ţi-l schimb... s-a făcut o greşeală... Diomka nu primi şase din cei paisprezece saci aduşi. Cînd Semion îl rugă să-l ajute la aburcat în spate un sac de sămînţă brăcuită, Diomka se întoarse cu faţa spre cîntar, prefăcîndu-se că n-aude. — Va să zică nu vrei să m-ajuţi ? Îl întrebă Semion cu un tremur în glas. — Nu ţi-i ruşine ? Acasă l-ai putut ridica... era uşor... iar aici, dintr-o dată, s-a îngreunat ? Ridică-1 singur, jivină ! Vînăt la faţă de atîta sforţare, Semion apucă sacul de amîndouă capetele şi-l duse la sanie... În cele două zile următoare, nu se mai aduse aproape nimic. La şedinţa celulei se hotărî să se meargă din casă în casă. Davîdov plecase în ajun la staţia de
123
selecţionare din raionul vecin, cu gîndul să capete — în afară de plan — sămînţă trebuincioasă ca să însămînţeze măcar cîteva hectare cu grîu de primăvară, care ţine la secetă şi rezistă bine vreme îndelungată fără ploaie şi care a dat anul trecut o recoltă bogată pe cîmpul experimental al staţiunii. Iakov Lukici şi brigadierul Agafon Dubţov vorbiră mult despre noul soi de grîu, ieşit la staţiunea de selecţionare din încrucişarea grîului „californian" importat, cu cel local, zis „bob alb". Iar Davîdov, care în ultimul timp şedea nopţi întregi aplecat asupra revistelor agrotehnice, se hotărî să plece la staţiune după grîu de cel nou. Se înapoie de la drum la 4 martie. Cu o zi înainte de întoarcerea lui, se petrecu următoarea întîmplare : Makar Nagulnov, care fusese pus la brigada a doua, trecu de dimineaţă, împreună cu Liubişkin, pe la vreo treizeci de gospodării. Iar seara, după ce Razmiotnov şi secretarul plecară de la sovietul sătesc, el se puse să cheme acolo pe gospodarii pe la care n-avusese cînd trece în timpul zilei. Dădu drumul la patru oameni, neajungînd cu dînşii la nici un capăt. „N-avem grîu de sămînţă. Să dea statul." La început, Nagulnov căută să-i înduplece cu vorbă bună ; apoi începu să bată cu pumnul în masă : — Cum puteţi spune că n-aveţi grîu ? Tu, de pildă, Konstantin Gavrilovici, n-ai treierat trei sute de puduri astă-toamnă ? — Dar la stat tu ai dat grîu în locul meu ? — Cît ai dat ? — Să fie o sută treizeci. — Unde-i grîul rămas ? — Nu ştii unde-i ? L-am mîncat! — Ia nu-mi mai bate capul ! Ai fi crăpat dacă înfulecai atîta pîine. Sînteţi o casă cu şase guri, aţi mîncat voi atîta pîine ? Adă grîul fără vorbă. Altfel te dăm afară din colhoz cît ai bate din palme. — Dă-mă afară, fă ce vrei, dar grîu — n-am. Martor mi-i unul dumnezeu ! Să-mi dea stăpînirea. Îl întorc cu dobîndă. — Te-ai deprins să sugi Puterea sovietică. Dar banii pe care i-ai luat pe credit, ca să-ţi cumperi o semănătoare şi o cositoare, i-ai dat înapoi cooperativei de credit ? Apoi vezi ? Te-ai înfruptat din bănişori, iar acum te întinzi la grîu. — Şi semănătoarea, şi cositoarea sînt acum ale colhozului. N-am apucat să mă folosesc de ele. N-ai de ce să mi le pui în cîrcă ! — Adu grîul, că altfel o păţeşti! Umbli numai cu şoalda. Ar trebui să ai obraz. — Aş da cu dragă inimă dacă aş avea... Oricît se zbătu Nagulnov, oricît încercă să-i înduplece, oricit îi ameninţă, totuşi pînă la urmă trebui să lase pe îndărătnici să plece. Ei ieşiră în tindă, unde schimbară cîteva vorbe : apoi treptele scării începură să scîrţîie. Puţin după aceea intră Grigori Bannik, gospodar individual. Ştia, fără îndoială, cum se isprăvise convorbirea cu colhoznicii care ieşiseră chiar atunci de la sovietul sătesc. În colţul gurii lui flutura un surîs încrezut, semeţ... Cu mîini tremurătoare, Nagulnov îndreptă pe masă lista, pe urmă rosti cu glas înăbuşit : — Şezi, Grigori Matveici. — Mulţumesc pentru poftire. Bannik se aşeză, crăcănîndu-şi larg picioarele. — Cum se face, Grigori Matveici, că n-aduci sămînţă ? — Dar de ce s-o aduc ?
124
— Aşa a hotărît adunarea generală : să aducă toţi griul de sămînţă — şi colhoznicii, şi gospodarii individuali. Dumneata ai, nu-i aşa ? — Am... cum să n-am ? Nagulnov cercetă lista. În dreptul numelui lui Bannik, la rubrica : „Suprafaţa proiectată a semănăturilor de primăvară pe anul 1930", era trecută cifra 6. — Voiai să semeni şase hectare de grîu în anul ăsta ? — Întocmai. — Va să zică ai patruzeci şi două puduri de sămînţă ? — Pînă la un bob... grîuşor vînturat şi curăţat, ca aurul. — Atunci eşti un adevărat erou ! Îl lăudă Nagulnov, scoţînd un oftat de uşurare. Adu-l mîine la hambarul obştesc. Poţi să-l laşi în sacii tăi. De la gospodarii individuali primim griul chiar în sacii lor, dacă nu vor să se amestece sămînţă. Îl aduci, şi îl predai la cîntar magazionerului, care pune pe saci peceţi cu ceară roşie şi-ţi dă dovada. Iar la primăvară îţi primeşti griul întreg-întreguţ. Mulţi se plîng că nu l-au putut ţine, că l-au mîncat. Dar în hambar are să se păstreze mult mai bine. — Ştii ce, tovarăşe Nagulnov ? Las-o încurcată ! zise Bannik, surîzînd cu un aer dezgheţat şi netezindu-şi mustăţile bălane. Astea-s vorbe de clacă. Grîu de la mine n-o să capeţi! — Şi adică de ce, mă rog ? — Fiindcă la mine-i în mîini mai bune. Iar dacă vi-i dau vouă, la primăvară n-am să mai capăt nici sacii goi. Am prins şi noi minte. Nu ne mai duci cu una, cu două. Nagulnov îşi încruntă sprîncenele stufoase. Pe faţa lui se ivi o paloare uşoară. — Cum poţi să te îndoieşti de Puterea sovietică ? Va să zică n-ai încredere într-însa ? — Sigur că n-am încredere ! Cîte minciuni am auzit de la de-alde voi! — Adică... cine spunea minciuni ? Şi cu ce te minţea ? Nagulnov păli şi mai tare, ridicîndu-se încet de la locul lui. Bannik însă, ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă nimic, surîdea tot atît de liniştit, arătîndu-şi dinţii rari şi puternici. Numai glasul îi tremura de jignire şi de cumplită mînie, cînd rosti : — Strîngeţi grîuşorul nostru ca apoi să-l încărcaţi pe corăbii pentru ţări străine ? Să cumpăraţi antanabile pentru ca oamenii de partid să-şi plimbe muierile tunse ? Ştim noi pe ce aruncaţi voi grîuşorul nostru ! Am ajuns şi noi la egalitate ! — Te-ai zărghit, nătărăule ! Ce tot trăncăneşti ? — Cum să nu-ţi ieşi din minţi dacă eşti strîns de gît ? Am dat la colectare o sută şaisprezece puduri ! Iar acuma v-aţi pus ochii şi pe ce mi-a mai rămas, pe sămînţă, ca să-mi moară copiii de foame... — Zît ! Minţi, năpîrcă ! Nagulnov trînti cu pumnul în masă. Abacul căzu jos. Călimara se răsturnă. O şuviţă groasă de cerneală violetă alunecă, strălucind pe hîrtii, şi se vărsă pe poala scurtei de blană argăsită a lui Bannik. El scutură cerneala cu palma şi se sculă în picioare. Îşi miji ochii şi, cu spumă albă la colţul buzelor, rosti răguşit, de-abia stăpînindu-şi turbarea : — Tu la mine să nu te răsteşti ! Luşkăi, neveste-ti, să-i baţi cu pumnul în masă. Eu nu ţi-s nevastă. Nu mai sîntem în 1920. M-ai înţeles ? Iar grîu nu vă dau... Du-te la dracu !
125
O clipă, Nagulnov se întinse spre dînsul peste masă ; dar îndată, clătinîndu-se, se îndreptă din spate. — Cine... te-a învăţat asta ? Cum îndrăzneşti, contrarevoluţionarul ! Ţi-ai bătut joc de socialism, tîrîtură ! Iar acum... îşi pierdu şirul cuvintelor. Gîfîia. Urmă însă, stăpînindu-se cu greu şi ştergîndu-şi cu dosul palmei sudoarea lipicioasă de pe faţă : Scrie chiar acum o declaraţie, că mîine aduci grîul — şi după aceea te trimit eu unde se cuvine. Acolo are să se afle de la cine ai auzit vorbele astea. — De arestat, poţi să mă arestezi ; dar declaraţie nu scriu şi nici grîu nu dau. — Scrie, cînd îţi spun ! — Mai aşteaptă... — Ţi-o spun cu binişorul... Bannik se îndreptă spre ieşire; dar mînia clocotea pesemne atît de tare într-însul, încît nu se mai putu stăpîni şi, cu mîna pe clanţa uşii, îi aruncă în faţă: — Cum ajung acasă, dau grîul la porci ! Mai bine să-l crape ei, decît nişte trîntori ca voi ! — La porci ? Sămînţă ?! Din două sărituri, Nagulnov ajunse la uşă. Smulse revolverul din buzunar şi-l lovi pe Bannik cu mînerul în tîmplă. Acesta se clătină pe picioare, se rezemă de perete şi, ştergînd varul cu spatele, lunecă şi se prăbuşi la pămînt. Sînge negru se prelinse din rana de la tîmplă, încleindu-i părul. Nemaifiind stăpîn pe sine, Nagulnov lovi de cîteva ori cu piciorul în cel căzut. Apoi se trase înapoi. Bannik căscă de două ori ca peştele pe uscat; apoi, ţinîndu-se de perete, începu să se ridice. Cum se propti în picioare, sîngele îi năpădi din rană, îmbelşugat. Şi-l şterse în tăcere cu mîneca. De pe spatele scurtei se scutura praf alb de var. Nagulnov bău de-a dreptul din garafă o apă caldă, dezgustătoare. Dinţii îi clănţăneau, zăngănind pe marginea sticlei. Aruncînd o privire chiorîşă spre Bannik, care se ridicase de jos, se apropie de el, îl prinse de cot ca într-un cleşte şi, împingîndu-l spre masă, îi vîrî un creion în mînă : — Scrie ! — De scris, scriu ; dar are să afle asta şi procurorul... Cu revolverul la tîmplă am să scriu ce vrei... Dar, sub Puterea sovietică, nu-i voie să se bată. Nici partidul n-are să te laude pentru aşa ceva, mormăi răguşit Bannik, aşezîndu-se sfîrşit de puteri pe un scăunel. Nagulnov se opri în faţa lui. Ridică cocoşul revolverului. — Aha, contrarevoluţionarul ! Ţi-ai adus aminte şi de Puterea sovietică, şi de partid ? N-are să te pedepsească judecătoria populară, ci eu şi chiar aici pe loc. Dacă nu dai declaraţie, te împuşc ca pe o năpîrcă primejdioasă şi pe urmă mă duc pentru tine în temniţă chiar pe zece ani ! Nu te las eu să-ţi baţi joc de Puterea sovietică ! Scrie : „Declaraţie". Ai scris ? Mai departe : „Subsemnatul, fost activist în gărzile albe şi în banda lui Mamontov, care am luptat cu arma în mînă împotriva Armatei Roşii, îmi retrag cuvintele"... Ai scris ? „...foarte jignitoare pentru P.C. (b) al U.R.S.S."... P.C. cu literă mare... ai scris ? „...şi pentru Puterea sovietică ; îmi cer iertare şi mă îndatorez ca de acum înainte, deşi pe ascuns sînt contra..." — Nu scriu ! De ce mă sileşti ? — Ba ai să scrii ! Dar tu ce credeai ? Că am să-ţi trec cu vederea cuvintele, eu care am fost rănit şi schingiuit de albi ? Ţi-ai bătut joc în faţa mea de Puterea sovietică şi vrei să tac ? Scrie, ori te ia mama dracului!...
126
Bannik se aplecă asupra mesei, iar creionul din mîna lui începu din nou să alunece încet pe foaia de hîrtie. Fără să-şi ia degetul de pe trăgaci, Nagulnov dicta silabisind : — „...deşi pe ascuns sînt contrarevoluţionar, dar — nici cu vorba, nici cu scrisul, nici cu fapta — nu voi dăuna întru nimic Puterii sovietice, scumpă tuturor oamenilor muncii, dobîndită cu mult sînge de poporul muncitor. Nu voi ocărî şi nu voi jigni Puterea sovietică, ci voi aştepta cu răbdare revoluţia mondială, care nouă, duşmanilor ei din lumea întreagă, are să ne taie de tot aripile. Mă mai îndatorez să nu mă pun în calea Puterii sovietice, să nu sabotez însămînţările, iar mîine, 3 martie 1930, să aduc la hambarul obştesc..." În cameră intră, în clipa aceea, un străjer cu trei colhoznici. — Aşteptaţi oleacă, în tindă ! strigă Nagulnov şi, întorcîndu-se cu faţa spre Bannik, urmă : „...patruzeci şi două puduri — grîu de sămînţă. Drept care semnez." Iscăleşte. Bannik îşi recăpătă obişnuita-i roşeaţă din obraji, semnă şi se sculă în picioare. — Ai să răspunzi pentru asta, Makar Nagulnov !... — Fiecare dintre noi răspunde pentru fapta lui. Dar, dacă n-aduci mîine griul, te omor ! Nagulnov pături declaraţia, o puse în buzunarul de la piept al bluzei kaki şi, aruncînd revolverul pe masă, îl petrecu pe Bannik pînă la uşă. Rămase la sovietul sătesc pînă la miezul nopţii. Porunci străjerului să nu plece şi, cu ajutorul lui, băgă şi închise într-o cameră goală încă trei colhoznici care nu voiseră să predea sămînţă. Trecuse de miezul nopţii cînd, frînt de oboseală şi de zguduirile sufleteşti încercate, el adormi la masa sovietului sătesc, culcîndu-şi capul zburlit pe palmele-i lungi. Pînă în zori, Makar visă o mulţime uriaşă de oameni în straie de sărbătoare, care mergeau fără oprire, revărsîndu-se peste stepă ca apele primăverii. În locul gol dintre oameni înainta cavaleria. Cai în fel de fel de culori călcau cu copitele pămîntul moale al stepei; dar, dintr-o pricină neştiută de dînsul, tropotul copitelor era sonor şi apăsat, ca şi cum escadroanele ar fi mers pe foi de tablă, aşternute pe jos. Goarnele argintii ale unei fanfare răsunară deodată, foarte aproape de Makar, cîntînd „Internaţionala". Makar simţi, ca de obicei cînd era treaz, că inima i se strînge de tulburare, iar un nod i se puse în gît... In coada escadronului în trecere, el zări pe răposatul său prieten Mitka Lobaci, trecut prin sabie de vranghelişti în 1920, în lupta de lîngă Kahovka, dar nu se miră, ci dimpotrivă se bucură şi, făcîndu-şi ioc prin mulţime, se repezi spre escadronul în mers. „Mitea ! Mitea ! Stai !" îl strigă el, fără să-şi audă glasul. Mitka se întoarse în şa, se uită la Makar cu răceală, ca la un străin, ca la un necunoscut, şi porni mai departe, la trap. În aceeaşi clipă, Makar zări, galopînd spre dînsul, pe Tiulim, fostul lui agent de legătură, care fusese ucis de un glonte polonez lîngă Brodî, tot în 1920. Tiulim mergea în galop, zîmbind, cu dîrlogii calului lui Makar în mîna dreaptă. Iar calul — acelaşi : pintenogul cu botul uscăţiv — alerga alături, purtîndu-şi trufaş capul înălţat în sus, arcuindu-şi frumos gîtul... Makar luase drept muzică scîrţîitul obloanelor, zgîlţîite toată noaptea de vîntul primăverii, iar duruitul acoperişului de tablă — drept tropotul mărunt al cailor... Razmiotnov, care sosi la sovietul sătesc la şase ceasuri dimineaţa, îl găsi pe Nagulnov încă dormind. Pe obrazul palid al lui Makar, luminat de răsfrîngerea liliachie a dimineţii de martie, încremenise un surîs silit, ca într-o aşteptare.
127
Sprîncenele stufoase i se mişcau într-o chinuită încordare... Razmiotnov îl zgîlţîi ocărîndu-l : — Ai făcut pozna şi acum tragi la aghioase. Visezi lucruri vesele şi rînjeşti ! De ce l-ai bătut pe Bannik ? A adus în zori sămînţă, a predat-o şi a plecat îndată la raion. Liubişkin a venit în fugă la mine să-mi spună că Bannik s-a dus să se plîngă miliţiei împotriva ta. Ai dat de belea ! Ce are să zică Davîdov cînd o veni ? Uf, Makar ! Nagulnov îşi frecă cu palmele faţa umflată de somnul chinuit şi zîmbi dus pe gînduri : — Mă, Andriuşka ! Dacă ai şti ce vis am avut! Tare frumos vis ! — Lasă dracului visele! Spune-mi ce-i cu Bannik ? — Nici nu vreau să stric vorba pe o năpîrcă veninoasă ca el! Zici c-a adus grîul ? Va să zică, bătaia a fost bună la ceva... Patruzeci şi două de puduri de sămînţă, asta nu-i cît e negru sub unghie. Dacă din fiecare contrarevoluţionar aş putea scoate cu o lovitură de revolver cîte patruzeci de puduri de sămînţă, m-aş ţine numai de asta toată viaţa, umblînd după dînşii şi dîndu-le la mir ! Să spună bogdaproste că a scăpat numai cu atît pentru vorbele lui. Să fie mulţumit că nu i-am smuls picioarele din rădăcină ! Şi, scăpărînd din ochi, încheie a mînie : Ticălosul ăsta a luptat sub comanda generalului Mamontov. Ni s-a împotrivit, pînă i-am îmbăiat în Marea Neagră, şi mai umblă şi acum să ni se pună de-a curmezişul drumului, căutînd să vîre beţe-n roate revoluţiei mondiale ! Ştii ce vorbe a spus despre Puterea sovietică şi despre Partid ? Mi s-a făcut părul măciucă cînd am auzit asemenea ocară. — Orice ar fi spus, nu trebuia să-l baţi ! Mai bine l-ai fi arestat ! — Nu, nu trebuia arestat, ci omorît! Nagulnov îşi dădu braţele în lături ca un om copleşit de părere de rău : Şi de ce nu l-am dat gata ? Nu pot pricepe ! Numai de atîta îmi pare rău. — Dacă te-aş face dobitoc, te-ai supăra. Dar e atîta neghiobie în tine, că nici nu-i poţi da de fund. Se întoarce el, Davîdov. Are să te probozească pentru isprava ta ! — Cînd va veni Semion, o să-mi dea dreptate. El n-are inima uscată ca tine. Rîzînd, Razmiotnov ciocăni cu degetul îndoit întîi în masă, şi apoi în fruntea lui Nagulnov. — Sună la fel, îl încredinţă el. Makar îi dădu supărat mîna în lături, îşi îmbrăcă scurta şi, cu mîna pe clanţă, mîrîi fără să se întoarcă : — Ei, mintosule ! Dă drumul micilor burjui din odaia cea goală, cu îndatorirea să aducă chiar azi grînele. Altfel, mă duc să mă spăl şi, cum mă întorc, îi închid la loc. Razmiotnov îşi holbă ochii de mirare... Se repezi în camera cea goală, unde se păstrau arhivele sovietului sătesc şi spicele care fuseseră la expoziţia agricolă raională de anul trecut. Deschise uşa şi descoperi acolo trei colhoznici: pe Krasnokutov, Antip Graci şi pe mărunţelul Apollon Peskovatski, Tustrei dormiseră bine pe nişte colecţii de gazete vechi, pe care şi le aşternuseră pe podea. Cînd intră Razmiotnov, ei se ridicară în picioare. — Bineînţeles, cetăţeni, trebuie... dădu să înceapă Razmiotnov. Dar unul dintre arestaţi, bătrînul cazac Krasnokutov, îl întrerupse cu vioiciune : — Ce mai tura-vura, Andrei Stepanîci, nici vorbă că sîntem vinovaţi... Dă-ne drumul şi aducem numaidecît sămînţă... ne-am sfătuit olecuţă în nopticica asta
128
şi am hotărît să aducem griul... Ce să ne mai ascundem după deget ? Am vrut să dosim grîul... Razmiotnov, care tocmai voia să-şi ceară iertare pentru fapta necugetată a lui Nagulnov, îşi dădu seama de noua împrejurare şi întoarse pe loc vorba : — De mult trebuia să fi făcut asta ! Sînteţi doar colhoznici ! E ruşine să ascundeţi sămînţă ! — Te rugăm, dă-ne drumul. Şi să nu mai pomenim de asta... zise încurcat Antip Graci, zîmbind în barba-i neagră ca smoala. Razmiotnov deschise larg uşa şi se dădu într-o parte, spre masă. În clipa aceea, trebuie să recunoaştem, îi fulgeră şi lui prin minte : „Nu cumva are dreptate Makar ? Dacă am strînge mai tărişor şurubul, poate ar aduce cu toţii grîul într-o singură zi !" Capitolul XXV Davîdov se întoarse vesel şi mulţumit de izbînda din drumul făcut la staţiunea de selecţionare, aducînd cu sine douăsprezece puduri de sămînţă aleasă. Pe cînd îi dădea la masă, gazda îi povesti cum, în lipsa lui, Nagulnov îl bătuse pe Grigori Bannik şi pusese la popreală o noapte întreagă trei colhoznici în clădirea sovietului sătesc. Vestea se răspîndise, după cum se vede, prin tot satul Gremeacii- Log. Davîdov prînzi repede şi, neliniştit, porni spre conducerea colhozului. Acolo i se adeveri ştirea dată de gazdă, întregindu-i-se încă cu amănunte. Purtarea lui Nagulnov era judecată în chip deosebit : unii îi dădeau dreptate, alţii îl socoteau vinovat; iar o seamă de oameni păstrau o tăcere stăpînită. Liubişkin, de pildă, se dădu, hotărît, de partea lui Nagulnov, pe cînd Iakov Lukici îşi făcu buzele pungă, şi i se vedea pe faţă atîta obidă, de parcă el însuşi ar fi fost acela care gustase din metoda de convingere a lui Makar. În curînd sosi la sediu şi Nagulnov. Avea o figură mai aspră decît de obicei. Dădu rece ziua bună lui Davîdov, privindu-l însă, în aşteptare, cu o nelinişte ascunsă. Cînd rămaseră singuri, Davîdov. nemaiputîndu-se stăpîni, îl întrebă tăios : — Ce înseamnă isprăvile astea ? — Dacă ai auzit, ce mai întrebi ?... — Cu asemenea metode vrei să faci agitaţie pentru strînsul seminţei ? — Nu trebuia să-mi spună mie astfel de murdării ! N-am jurat să rabd batjocura unui vrăjmaş, unui ticălos din gărzile albe ! — Dar nu te-ai gîndit cum are să se răsfrîngă asta asupra celorlalţi ? Cum va fi privită fapta ta politiceşte ? — Atunci n-am avut cînd mă gîndi. — Asta nu-i răspuns. Hotărît ! Trebuia să-l arestezi pentru jignirea adusă autorităţii, nu să-l baţi ! E o faptă ruşinoasă pentru un comunist ! Hotărît ! Chiar astăzi vom dezbate cazul tău în celulă. Purtarea ta ne-a făcut mare rău. Trebuie s-o vestejim ! Voi vorbi despre ea şi-n adunarea colhozului, fără să mai aştept aprobarea comitetului raional, ţi-o spun hotărît ! Fiindcă, dacă am tăcea, colhoznicii ar putea crede că sîntem de aceeaşi părere cu tine şi că răbdăm astfel de lucruri. Nu, frăţioare ! O să ne lepădăm de tine şi o să-ţi vestejim fapta. Eşti comunist, dar te-ai purtat ca un jandarm. Ce ruşine ! Naiba să te ia cu istoria asta cu tot !
129
Dar Nagulnov se încăpăţînă ca un catîr. La toate stăruinţele lui Davîdov, care încerca să-l convingă că fapta lui e de neiertat pentru un comunist şi că, pe deasupra, e dăunătoare politiceşte, el răspundea : — Bine am făcut că l-am bătut! Şi nici măcar nu l-am bătut... l-am pocnit numai o dată, cînd trebuia să-i fi tras o mamă de bătaie ! Lasă-mă în pace ! E tîrziu să mai faci alt om din mine. Sînt partizan şi ştiu cum trebuie să-mi apăr partidul de atacurile ticăloşilor de tot felul ! — Dar eu parcă spun că Bannik e omul nostru ? Lua-l-ar dracu să-l ia ! Îţi spun numai că nu trebuia să-l baţi. Puteai să-ţi aperi de ocară partidul în alt chip. Hotărît ! Du-te acuma, răcoreşte-te puţin şi gîndeşte-te bine, iar deseară ai să vii la celulă şi ai să-mi spui că am avut dreptate. Hotărît ! Seara, înaintea şedinţei de celulă, cum îl văzu pe Nagulnov intrînd întunecat, Davîdov îl şi întrebă : — Te-ai gîndit ? — M-am gîndit. — Ei, şi ? — Prea puţin l-am atins... mama lui ! Trebuia să-l omor ! Brigada coloanei de agitaţie se dădu în întregime de partea lui Davîdov şi votă, pentru Nagulnov, pedeapsa mustrării aspre. Andrei Razmiotnov se abţinuse de la vot şi tăcuse tot timpul. Dar, cu cîteva clipe înainte de plecare, cînd Nagulnov mormăi încăpăţînat : „Rămîn la ale mele... eu am dreptate !", Razmiotnov sări în picioare şi ieşi repede din cameră, scuipînd şi înjurînd cumplit. Aprinzînd o ţigară în tinda întunecoasă şi privind la lumina chibritului faţa pămîntie a lui Nagulnov, Davîdov îi spuse împăciuitor : — Degeaba te-ai supărat pe noi, Makar... Hotărît ! — Nu m-am supărat. — Tu lucrezi după vechile metode de partizan. Dar acuma sînt timpuri noi ! Nu-i vremea atacurilor prin surprindere, ci a războiului de poziţie... Toţi am zăcut de boala partizanatului în muncă, mai cu seamă noi, marinarii... bineînţeles că şi eu... Deşi ţi-s nervii zdruncinaţi, dragă Makar, dar trebuie... să-ţi pui frîu. Ce zici ? Uită-te numai la schimbul nostru de mîine : vezi ce minuni face Vaniuşka Naidionov, comsomolistul din brigada de agitaţie ! Partea lui de sat a adus cea mai multă sămînţă, aproape tot ce-avea de dat. Nu-i tocmai arătos la chip, pistruiat, mic de statură, dar lucrează mai bine decît voi toţi... Dracu ştie cum face ! Umblă din curte în curte, stînd la taifas. Cică ar povesti ţăranilor fel de fel de basme... Şi oamenii aduc grîul fără ca cineva să le dea la fălci şi să-i pună la „răcoare". Hotărît ! În glasul lui se simţea parcă o duioşie, un zîmbet, atunci cînd Davîdov începu să vorbească despre Naidionov. Iar Nagulnov vedea cum i se îngrămădeşte în suflet un fel de pizmă faţă de comsomolistul care ştia să se descurce aşa de bine. — Mîine, du-te din curiozitate cu dînsul din curte în curte, ca să-ţi dai seama şi tu prin ce mijloace izbuteşte, urmă Davîdov. Zău că aici nu-i nimic înjositor pentru tine. Avem, frăţioare, ce învăţa cîteodată şi de la cei tineri. Hotărît ! Ei cresc, nu ştiu cum, fără să semene cu noi şi fac mai bine faţă împrejurărilor... Nagulnov tăcu ; dar a doua zi dimineaţă, de cum se sculă, îl căută pe Vaniuşka Naidionov şi în treacăt îi spuse : — Astăzi sînt slobod. Aş merge cu tine să-ţi ajut. Brigada ta, a treia, cît grîu mai are de adus ? — Mai nimic, tovarăşe Nagulnov ! Haidem, în doi are sa ne fie mai vesel.
130
Porniră. Naidionov umbla cu un mers legănat de raţă, dar cu o iuţeală cu care Nagulnov nu era deprins. Haina de piele, care mirosea tare a ulei de floarea-soarelui, îi era descheiată. Naidionov îşi purta şapca cu pătrăţele trasă pe sprîneene. Nagulnov măsură cercetător, cu coada ochiului, faţa ştearsă şi stropită de pistrui copilăreşti a comsomolistului, pe care, cu o duioşie străină firii lui, Davîdov îl numise în ajun „Vaniuşka". Faţa asta avea ceva foarte îmbietor, prietenos : poate ochii mari, cenuşii, cu picăţele... sau bărbia ieşită înainte, încăpăţînată, care încă nu-şi pierduse rotunzimile adolescenţei... Intrară în casa lui Akim Beshlebnov, fost „Spaima găinilor", tocmai cînd întreaga-i familie lua prînzişorul. Bătrînul şedea la masă în colţul din faţă, iar alături de dînsul, fiul său, tot Akim, un bărbat de vreo patruzeci de ani, poreclit „cel tînăr". La dreapta lui, nevasta şi bătrîna-i soacră, o vădană. La celălalt capăt se aflau cele două fiice mai mart, iar pe de lături zumzăiau, ca muştele, copiii. — Bună ziua gospodarilor ! rosti Naidionov scoţîndu-şi şapca unsuroasă şi netezindu-şi părul ciufulit. — Bună ziua, dacă nu şuguiţi, zise cu un surîs abia ghicit Akim „cel tînăr", un om simplu şi vesel. Nagulnov ar fi răspuns la salutul acesta glumeţ, încruntîndu-şi sprîncenele stufoase şi ar fi spus cu toată asprimea : „N-avem cînd şugui. De ce n-ai adus pînă acum grîul ?" Dar Vaniuşka Naidionov, făcîndu-se că nu bagă de seamă atitudinea reţinută şi rece a gospodarilor, zise zîmbind : — Poftă bună ! Akim nu apucă să deschidă gura, pentru ca — fără să-i poftească la masă — să dea drumul unui scurt „mulţumesc" sau să scape cu gluma cam grosolană : „Poftim la masă dacă v-aţi adus de-acasă" — cînd Naidionov urmă grăbit : — Nu vă îngrijiţi de mine ! Nu-i nevoie ! De altfel aş putea să şi gust ceva... că, drept să spun, n-am pus încă nimic în gură. Tovarăşul Nagulnov e de-aici, din sat: n-a plecat el de acasă, fără îndoială, cu inima goală. Noi însă mîncăm o dată la două zile, pe apucate... ca „păsările cerului". — Adică nici nu semănaţi, nici nu seceraţi, dar sînteţi sătui ! rîse Akim. — Sătui... nesătui, dar veşnic veseli. Şi cu aceste cuvinte, Naidionov, spre mirarea lui Nagulnov, îşi aruncă din spate, cît ai clipi, haina de piele şi se aşeză la masă. Văzînd îndrăzneala musafirului, moş Akim îşi drese glasul, Akim „cel tînăr" izbucni în rîs. — Care va să zică, milităreşte ! Ai noroc, flăcăule, că mi-ai luat-o înainte. Tocmai mă pregăteam să-ţi răspund la „poftă-bună", cu „Poftim la masă dacă ţi-ai adus de-acasă". Fetelor, aduceţi-i o lingură. Una dintre fete sări şi, chicotind: în pestelcă, se duse după lingură, pe care i-o întinse lui Naidionov cuviincios, cu o plecăciune, cum se şi cade faţă de partea bărbătească. Mesenii se însufleţiră şi se înveseliră. Akim „cel tînăr" pofti şi pe Nagulnov, Dar acesta nu primi şi se aşeză pe un cufăr. Nevasta lui Akim, o femeie cu sprâncenele bălane, întinse zîmbind oaspetelui o bucată de pîine. Fata care-i adusese lingura dădu fuga în casa cea mare, de unde se întoarse cu un ştergar curat pe care-1 întinse pe genunchii lui Naidionov. Akim „cel tînăr" cercetă cu vădită bunăvoinţă faţa pistruiată a flăcăului îndrăzneţ, mai dezgheţat decît cei de la ţară, şi-i spuse:
131
— Vezi, tovarăşe, ai căzut fetei mele cu tronc la inimă. De cînd e ea, n-a dat lui taică-său un ştergar curat, iar dumitale... nici n-ai apucat să te cuibăreşti la masă... şi ţi l-a şi adus. De trimiţi în peţit, ţi-o dau cu amîndouă mîinile ! Fata roşi din pricina glumei tatălui şi fugi de la masă, acoperindu-şi faţa cu palma. Iar Naidionov, ca să sporească veselia, şugui mai departe : — Nu se mărită ea cu un pistruiat ca mine. Eu nu pot merge în peţit decît pe întuneric. Numai atunci sînt frumos şi pot să plac fetelor. Aduseră la masă chiseliţă. Nu mai vorbea nimeni. Nu se auzea decît clefăitul gurilor şi zgomotul lingurilor de lemn care rădeau fundul străchinilor smălţuite. Tăcerea nu era întreruptă decît atunci cînd vreun băieţaş începea să dea ocoluri în strachină cu lingura, în căutarea vreunei pere răsfierte. În clipa aceea, moş Akim îşi lingea lingura şi cu ea îl pocnea zdravăn, în numele tatălui, pe băiatul cu pricina, dăscălindu-l: — Să nu cotrobăieşti în strachină ! — S-a făcut linişte ca-n biserică, începu gazda. — Nu-i întotdeauna linişte nici în biserică, zise Vaniuşka, după ce se sătură bine cu caşă şi cu chiseliţă. Să vedeţi ce s-a întîmplat o dată la noi, în ajunul paştilor, să mori de râs. Gazda îşi întrerupse strînsul mesei. Akim „cel tînăr" răsuci o ţigară şi se aşeză pe laviţă, pregătindu-se să asculte. Chiar moş Akim, după ce rîgîi, şi-şi făcu cruce, începu să tragă cu urechea la cuvintele lui Naidionov. Nagulnov, dînd semne vădite de nerăbdare, îşi zise : „Cînd naiba are să înceapă vorba de grîu ? Pesemne aici treburile stau prost de tot ! N-o scoţi uşor la capăt cu cei doi Akimi, oamenii cei mai îndrăciţi din Gremeacii. Şi nici n-ai cum să-i bagi în sperieţi, cînd Akim «cel tînăr» a slujit în Armata Roşie ; de altfel e cazac de-al nostru din cap pînă-n picioare. N-aduce grîul însă din zgîrcenie şi din prea multă tragere de inimă pentru bunul său. Nu ţi-ar da degeaba nici o cană de apă, zău !" În vremea asta, Vaniuşka Naidionov, folosindu-se de un moment prielnic, urmă : — De loc sînt din raionul Taţinski. Odată, în ajunul paştilor, ştiţi ce s-a întîmplat la noi în biserică ? Se strînseseră acolo, la denie, oameni cuvioşi. Se înăbuşeau de înghesuială. Popa şi dascălul, bineînţeles, cîntau şi citeau. Băietanii se jucau dincolo de gardul bisericii. Aveam în sat o juncă nărăvaşă : nu era chip să pui mîna pe dînsa, că se şi repezea cu coarnele, gata să te împungă. Junca păştea liniştită lîngă gard ; dar băietanii o zădărîră. Atunci, unde mi se aruncă ea după unul şi mai-mai să-l ajungă ! Atunci băietanul — ţuşti în curtea bisericii; junca — după dînsul. Băietanul — în pridvor ; junca — pe urma lui. În pridvor — lume, sumedenie. Junca, din goană, îl izbeşte pe băietan mai jos de spate şi-l azvîrle la picioarele unei babe. Baba se prăvale pe spate şi începe să ţipe : „Ajutor, oameni buni ! M-a schilodit !”; Unchiaşul babei îi arde una băiatului cu cîrja la spate : „Arză-te-ar focul, lepădătura dracului !" iar junca, de colo, face : „Mu-u-u !" şi se năpusteşte cu coarnele la unchiaş. S-a iscat atunci o straşnică învălmăşeală ! Cei de lîngă altar nu pricepeau ce s-a întîmplat. Auzeau zgomot în pridvor. Poporenii se opriră din închinat. Se sculară în picioare. Se vînzoleau, întrebîndu-se unul pe altul : „Cine face gură ?" „Ce-i acolo ?" Însufleţindu-se, Vaniuşka îngînă cu atîta vioiciune şoaptele consătenilor speriaţi, încît Akim „cel tînăr" nu se mai putu ţine şi izbucni în hohote de rîs : — Mare poznă a mai făcut junca ! Descoperindu-şi dinţii albi într-un surîs, Vaniuşka urmă :
132
— Un flăcău zise în şagă : „A năvălit pesemne un cîine turbat... s-o ştergem". Lîngă dînsul stătea o femeie îngreunată care, de spaimă, prinse să ţipe în biserică cît o ţinea gura : „Văleu, mămulică ! Are să ne muşte pe toţi !" Cei din spate, împingîndu-i pe cei din faţă, răsturnară sfeşnicele... Mirosea a seu... Se făcu întuneric. Cineva urlă : „Foc!" Iar după dînsul, cu toţii : „Cîne turbat!" „Fo-o-oc !" „Ce-i acolo, mă?" „Sfîrşitul lumii!" „Ce-e-e ? Sfîrşitul lumii ? Hai, nevastă, acasă !" Oamenii se îmbulziră în uşile de pe lături şi aşa se înghesuiau, că nici unul nu putea ieşi din biserică. Lădiţa cu luminări se răsturnă. Gologanii se împrăştiară pe podea. Epitropul căzu jos strigînd : „Hoţii !" Muierile, ca oile, dădură buzna în altar. Diaconul le pocni cu cădelniţa în numele tatălui : „Ptiu, nebunelor !... încotro ? Nu ştiţi, pricăjitelor, că femeile nu pot intra în altar ?" Iar starostele satului, un grăsun cu lanţ pe burtă, se înghesuia spre uşă, dînd la o parte lumea şi strigînd : „Loc ! Loc, blestemaţilor ! Nu vedeţi că mi-s starostele satului ?" Dar unde să-i facă loc careva, dacă era „sfîrşitul lumii !" Întrerupt de hohote, Vaniuşka încheie : — Era în sat la noi un hoţ de cai, unul Arhip Ciohov. Fura cai în fiecare săptămînă ; dar, cum făcea, cum dregea, nimeni nu-1 putea zăpsi. Tocmai se nimerise în biserică, pentru iertarea păcatelor. Cînd începură urletele : „Sfîrşitul lumii !" „Ne prăpădim, fraţilor !" Arhip se repezi la fereastră, o sparse, vrînd s-o zbughească afară ; dar la fereastră — gratii. Lumea de-abia îşi trăgea sufletul la uşi, dar Arhip alerga prin biserică, se oprea în loc şi plesnea din palme, văicărindu-se : „Valeu, am căzut în capcană ! Am căzut ! Nu-i nici o scăpare !" Fetele, Akim „cel tînăr" şi nevasta lui rîdeau cu lacrimi. Chiar şi moş Akim rînjea fără glas, cu gingiile văduvite de dinţi. Numai bunicuţa, care auzise povestirea numai pe jumătate şi nu înţelesese nimic din pricina surzeniei, începu să plîngă cine ştie de ce... şi ştergîndu-şi ochii înroşiţi şi umflaţi de plîns clempănea din gura-i ştirbă : — Care va şă jică a păţit-o, şărmănelul ! Maică preacurată şi şe i-au făcut ? — Cui, bunicuţo ? — Omului lui dumnejeu, care umbla prin lume. — Care om, bunicuţo ? — Deşpre care ai vorbit, puiule... cel care venişe şă şe închine lui dumnejeu. — Cine să se închine ? — Nu jtiu, drăguţă, nu jtiu... că-ş cam tare de ureche... cam tare, îngeraşule... N-am prea aujit bine... Vorba cu bunicuţa stîrni o nouă izbucnire de rîs. Akim „cel tînăr" întrebă de vreo cinci ori, ştergîndu-şi lacrimile de rîs : — Adică, cum zicea hoţul ? „Am căzut în capcană !" Halal, flăcăule, vesele minunăţii ne-ai mai povestit! izbucni el cu nevinovăţie, bătîndu-! pe Vaniuşka pe umăr... Naidionov însă trecu repede şi pe nesimţite la un ton serios. Oftă : — Asta-i, bineînţeles, o întîmplare hazlie. Dar chiar acuşica am auzit nişte lucruri care-ţi taie pofta de rîs... Citeam azi în gazetă ceva şi mi se rupea inima de durere... — Ţi se rupea ? îl întrebă Akim, aşteptîndu-se la altă năzdrăvănie. — Da. Mi se rupea inima, fiindcă în ţările capitaliste omul este terfelit şi chinuit cu o sălbăticie fără seamăn. Iată, de pildă, ce-am citit: în Romînia doi tineri comunişti deschideau ţăranilor ochii, spunîndu-le că pămîntul trebuie luat de la moşieri şi împărţit la oameni. Plugarii trăiesc foarte prost în Romînia.,.
133
— Prost cum nu se mai află, aşa-i... am văzut cu ochii mei în 1917, cînd eram cu regimentul pe frontul romînesc, adeveri Akim. — Şi aşa făceau ei agitaţie pentru răsturnarea capitalismului şi pentru întemeierea regimului sovietic în Romînia. Dar i-au prins hapsînii de jandarmi... pe unul l-au omorît în bătăi, iar pe celălalt s-au pus să-l schingiuiască. I-au scos ochii, i-au smuls tot părul din cap. Au înroşit pe urmă în foc un cui subţire şi s-au apucat să i-1 vîre sub unghii... — Blestemaţii ! Izbucni nevasta lui Akim, plesnind din palme. Sub unghii ? — Sub unghii. Şi-l întreabă ei : „Spune cine mai este în celula voastră şi leapădă-te de tineretul comunist". „Nu spun, vampirilor, şi nici nu mă lepăd !" răspunde cu tărie tînărul comunist. Atunci jandarmii încep să-i taie urechile cu baioneta : i-au retezat nasul. „Spui ?" „Nu, zice, mai bine mor de mîna voastră tîlhărească, dar nu spun. Trăiască comunismul !" Atunci l-au spînzurat cu mîinile legate de tavan şi au aprins focul dedesubt... — Fir-ar ai dracului de căpcăuni ! Ce fărdelege! izbucni mînios Akim „cel tînăr". — ...Ei îl ard de viu în foc, iar el plînge numai cu lacrimi de sînge, dar nu-şi dă în vileag tovarăşii, ţinînd-o una şi bună:' „Trăiască revoluţia proletară şi comunismul !" — Bravo lui că nu şi-a spus tovarăşii ! Aşa se şi cuvine ! Mai degrabă să mori cu cinste decît să-ţi vinzi prietenii. Doar în sfînta scriptură se spune : „Să-ţi dai şi viaţa pentru aproapele tău..." Şi moş Akim bătu cu pumnul în masă, zorindu-l pe povestitor : Zi-i mai departe ! — ...L-au schingiuit ei fel şi chip ; dar el tăcea ca mormîntul... şi aşa toată ziulica, de dimineaţă pînă seara. Cînd leşina, jandarmii turnau apă peste dînsul; şi iarăşi, de la început... Cînd au văzut şi au văzut că n-o scot la capăt cu el, s-au dus şi au arestat-o pe maică-sa, ducînd-o la Siguranţă. „Uite, au zis ei, ce o să facem cu băiatul tău ! Zi-i să se supună... că, de nu, îl omorîm ; iar trupul i-l aruncăm la cîini. Atunci maică-sa a căzut leşinată ; cînd şi-a venit în fire, s-a repezit la feciorul ei drag, îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-i mîinile însîngerate... Palid la faţă, Vaniuşka tăcu, rotindu-şi ochii măriţi asupra ascultătorilor. Fetele îl urmăreau cu ochii înlăcrimaţi. Nevasta lui Akim îşi sufla nasul în şorţ, şoptind printre suspine : „Cît o fi suferit maică-sa... cînd l-a văzut aşa pe feciorul ei... Do-o-oamne !" Akim „cel tînăr" tuşi şi, scoţînd punguliţa de tutun, se apucă să-şi răsucească grăbit o ţigară. Numai Nagulnov, care şedea pe un cufăr, părea liniştit; dar şi lui, în timpul unei pauze, i se zbătea un obraz, iar gura i se strîmbase într-o parte... — „...Băiatul mămuţei ! De dragul meu, de dragul mamei tale, supune-te nelegiuiţilor", îi spuse mama ; dar el, auzindu-i glasul, îi răspunse : „Nu, dragă mamă, nu-mi dau tovarăşii pe mîna lor ; mor pentru ideea mea. Tu mai bine sărută-mă înainte de moarte, ca să-mi fie sfîrşitul mai uşor..." Cu glas tremurător, Vaniuşka isprăvi povestirea despre moartea tînărului comunist romîn, pe care-l schingiuiseră călăii de jandarmi. Se făcu o clipă de tăcere. Apoi gazda plînsă îl întrebă : — Cîţi ani avea mucenicul ? — Şaptesprezece, răspunse fără o clipă de gîndire Vaniuşka şi îşi îndesă apoi repede în cap şapca-i cadrilată. Da, aşa a murit eroul clasei muncitoare, scumpul nostru tovarăş, tînărul comunist romîn. A murit pentru ca toţi oamenii muncii să trăiască mai bine. Datoria noastră este să-i ajutăm să doboare capitalismul şi să
134
întemeieze puterea muncitorilor şi a ţăranilor. Dar pentru asta trebuie să facem colhozuri şi să întărim gospodăria colhoznică. La noi însă mai sînt unii plugari care, nefiind destul de luminaţi, dau ajutor jandarmilor acestora şi împiedică întărirea colhozurilor, nevrînd să predea grîul de sămînţă... Ei, oameni buni, vă mulţumesc pentru ospătare. Acum să trecem la treaba pentru care am venit : trebuie să duceţi îndată grîul de sămînţă. Gospodăria dumneavoastră are de dat taman şaptezeci şi şapte de puduri. Ei, gospodarule, apucă-te de cărat ! — Dă... ştiu eu... aproape că n-a mai rămas nimic din grîul cela... începu nehotărît Akim „cel tînăr", zăpăcit de atacul acesta atît de neaşteptat. Dar nevastă-sa îl fulgeră cu ochii plini de ciudă şi îl întrerupse tăios : — Ei, lasă, nu mai umbla cu... Du-te, umple sacii şi cară-i unde trebuie. — N-am şaptezeci de puduri... Şi nici nu-i curăţat... se împotrivi fără convingere Akim. — Du-l, Akimuşka. Vezi doar că trebuie să-l predai. Nu te mai împotrivi şi tu, luă moş Akim parte nurorii. — Nu sîntem fuduli, vă ajutăm să-l curăţaţi. Vaniuşka se arătă gata să-i vină în ajutor. Ciur aveţi ? — Avem... Da nu-i tocmai bun... — Mare lucru ! Lasă, că-l dregem noi. Mai repede, mai repede, omule. Că şi aşa am cam întîrziat cu vorba pe la voi... Peste o jumătate de ceas, Akim „cel tînăr" aducea două care cu boi de la curtea colhozului. Iar Vaniuşka, cu faţa plină de broboane de sudoare, mici ca pistruii, căra din pătul pe podeţul hambarului sacii cu grîu curat, tot bob tare şi maşcat, bătînd în roşu ca aurul galbenilor. — De ce aţi pus grîul în pătulul de pleavă ? Aveţi un hambar încăpător. De ce nu ţineţi grîul ca nişte gospodari ? Întrebă el pe o fată a lui Akim, făcîndu-i şiret cu ochiul. — Asta a născocit-o tătuca... răspunse ea, ruşinată. După ce Beshlebnov îşi duse cele şaptezeci şi şapte de puduri la hambarul obştesc, Vaniuşka şi Nagulnov, luîndu-şi rămas bun de la gazde, se îndreptară spre gospodăria vecină. Privind faţa ostenită a lui Vaniuşka, Nagulnov îl întrebă cu o bucuroasă tulburare în suflet : — Povestea cu tînărul comunist e o scornitură a ta ? — Nu, răspunse acesta cu gîndul aiurea, am citit-o mai demult într-o revistă a „Ajutorului roşu". — Spuneai că ai citit-o azi... — Parcă nu-i totuna ? Totu-i că întîmplarea s-a petrecut... asta-i trist, tovarăşe Nagulnov. — Da şi tu... n-ai mai înflorit-o de la tine ca povestirea să Ie meargă la inimă ? Îl iscodi Nagulnov. — Asta n-are nici o însemnătate ! căută Vaniuşka, necăjit, să scape de întrebări şi, după ce-şi încheie haina de piele, urmă zgribulindu-se de frig : Totu-i ca oamenii să prindă ură împotriva călăilor şi împotriva regimului capitalist şi caldă înţelegere faţă de luptătorii noştri. Totu-i că şi-au adus sămînţă. De altfel nici n-am adăugat cine ştie ce... Dar chisăliţa gazdei straşnic de dulce a fost ! Păcat că n-ai vrut să mănînci, tovarăşe Nagulnov.
135
Capitolul XXVI La 10 martie, se lăsă de cu seară ceaţă peste Gremeacii-Log. Apa din omătul topit, ţîrîi de pe streşini pînă-n zori. Un vînt cald şi jilav bătea vajnic dinspre miazăzi, de pe tăpşanurile stepei. Cea dintîi noapte, venită întru întîmpinarea primăverii, se întinse deasupra satului, învăluită în mătăsurile întunecate ale negurilor plutitoare şi ale tăcerii, mîngîiată de vîntul primavăratic. Dimineaţa tîrziu se ridică ceaţa trandafirie, descoperind cerul şi soarele, în timp ce vîntul năvălea de la miazăzi ca un şuvoi puternic. Istovită de apa care curgea şiroaie, cu vuiet şi cu freamăt, zăpada zgrunţuroasă prinse să scadă, dezgolind acoperişuri cenuşii-roşcate. Pe drum, ieşeau la iveală ochiuri negre de pămînt. Pe la amiază, apele de pe dealuri, limpezi ca lacrima, începură să clocotească mînioase prin văi şi prin rîpe, pornind în puhoaie nenumărate spre locurile joase, spre pădurici şi livezi, spălînd rădăcinile amare ale crîngului de vişini, înecînd stuful de pe malurile rîurilor. Peste trei zile, colnicele bătute de vînturi din toate părţile erau pleşuve. Lutul umed strălucea pe coastele de pe care se luaseră zăpezile pînă la pămînt. Apele dealurilor erau tulburi şi duceau, pe valurile lor încreţite şi clocotitoare, căciuli galbene de spumă bătută, rădăcini de grîne spălate de ape, buruieni uscate de pe arături şi tufe de lungurică smulse de şuvoaie. În Gremeacii-Log, rîul se revărsase. Sloiuri de gheaţă albăstrii, subţiate de soare, pluteau venind dinspre izvoare. La cotituri, sloiurile ieşeau din albie, învîrtindu-se şi frecîndu-se ca nişte peşti uriaşi pe vremea boiştei. Uneori, torentul arunca gheţurile pe malurile povîrnite, alteori sloiurile, tîrîte de cîte un şuvoi care se vărsa în rîu, erau purtate spre grădini, plutind printre copaci, urcîndu-se cu scrîşnet pe trunchiuri, doborînd puieţii din grădini, julind coaja merilor, culcînd lăstari deşi de vişini. Dincolo de sat, ca o îmbiere, se vedea neagra arătură de toamnă, ieşită de sub zăpezi. Fumegau la soare brazdele de cernoziom gras, răsturnate de plug. În miezul zilei stăruia deasupra stepei o linişte măreaţă, blîndă. Peste arături strălucea soarele ; pluteau aburi de un alb-lăptos ; răsunau ciripitul tulburător al ciocîrliei timpurii şi chemarea îmbietoare a unui cîrd de cocori rînduiţi în triunghi, spintecînd cu vîrful lui siniliul cerului fără nori. Peste gorgane tremura şi luneca mirajul înfiripat de căldură. Acul ascuţit al firicelului de iarba verde, înlăturînd stebla moartă de anul trecut, năzuie spre soare. Secara de toamnă, uscată de vînt, se ridică parcă în vîrful picioarelor, întinzîndu-şi frunzuliţele întru întîmpinarea razelor strălucitoare. Era încă puţină viaţă în stepă. Nu se treziseră încă din somnul iernii hîrciogii şi ţistarii. Fiarele stăteau ascunse în păduri şi-n rîpe. Numai din cînd în cînd săgeta prin buruienile din anul trecut cîte un şoricel de cîmp sau se lăsau din zbor pe arătură potîrnichile, risipite în perechi de nuntă. În Gremeacii-Log tot fondul de însămînţare se strînse pînă la 15 martie. Gospodarii individuali îşi puseră sămînţă într-un hambar aparte, a cărui cheie se păstra la conducerea colhozului. Iar colhoznicii umplură cu vîrf şase hambare obşteşti. Se lucra la curăţatul grîului, cu ajutorul triorului, ziua şi noaptea, la lumina a trei felinare. În fierăria lui Ippolit Şalîi, răsufla pînă în amurg gîtlejul larg al foalelor de piele, de sub ciocan ţîşneau boabe aurii de foc, iar nicovala răsuna melodios. Şalîi se puse pe lucru şi pînă la 15 martie isprăvi tot ce avea de dres : grape, buckere, prăşitoare, semănători şi pluguri... Iar a doua zi seara, Davîdov — faţă de un mare număr de colhoznici adunaţi la şcoală — îi dădu drept premiu sculele sale aduse din Leningrad, ţinînd următoarea cuvîntare :
136
— Noi, conducerea colhozului, înmînăm sculele de faţă scumpului nostru fierar, tovarăşului Ippolit Sidorovici Şalîi, pentru lucrul lui de adevărat udarnic, care trebuie să slujească drept pildă tuturor celorlalţi colhoznici. În cinstea solemnităţii pentru premierea fierarului udarnic, Davîdov se bărbierise cu îngrijire şi îşi îmbrăcase flanela proaspăt spălată. Luă de pe masă sculele înşirate pe o pînză roşie, în vreme ce Andrei Razmiotnov îl împinse înspre scenă pe Ippolit, care se făcuse roşu ca racul. — Tovarăşul Şaîîi a isprăvit astăzi reparaţiile, sută-n sută. Asta-i lucru hotărît, cetăţeni ! A adus în bună stare în totul cincizeci şi patru de brăzdare, a pus în rînduială douăsprezece semănători de toate felurile, paisprezece buckere şi aşa mai departe. Hotărît ! Primeşte, dragă tovarăşe, ca răsplată, darul nostru frăţesc şi ai grijă, ca şi de acum înainte, munca să-ţi fie tot atît de spornică ! Inventarul colhozului nostru să fie întotdeauna ceasornic ! Hotărît ! Iar voi, ceilalţi cetăţeni, trebuie să lucraţi în acelaşi fel pe cîmp. Numai atunci vom arăta că colhozul nostru merită să-şi poarte numele. Altfel ne vom face de rîs şi de ocară în faţa întregii Uniuni Sovietice. Hotărît ! Spunînd aceste cuvinte, Davîdov înfăşură sculele într-o bucată de satin roşu de trei metri şi le dădu lui Şalîi. Oamenii din Gremeacii nu se deprinseseră încă să-şi arate încuviinţarea bătînd din palme ; dar cînd Şalîi luă legătura roşie cu mîini tremurătoare, în şcoală izbucniră glasuri : — I se cuvine ! A lucrat pe cinste ! — Din hîrb a făcut lucru bun ! — A primit şi scule, şi satin de rochie pentru muiere ! — Ippolit, eşti bun de aldămaş, buhai negru ! — Să-l dăm huţa ! — Lasă-l în pace, căpăţînosule ! Destul s-a dat el huţa la nicovală. Strigătele se topiră într-un vuiet continuu. Dar moş Şciukar izbuti să răzbească gălăgia, cu vocea-i piţigăiată, aproape femeiască. — Ce stai cu limba-n gură ? Vorbeşte ! Răspunde ! Parcă te-ai fi născut dintr-un buştean şi o buturugă. Oamenii îl susţinură pe Şciukar : unii în serios, iar alţii în glumă, începură să strige : — Să ţină o cuvîntare Demid Molciun în locul lui ! — Ippolit! Vorbeşte mai degrabă; altfel, te prăvăleşti la pămînt. — Uitaţi-vă la dînsul : într-adevăr, îi tremură genunchii ! — Şi-a înghiţit limba de bucurie ! — Asta vine ceva mai greu ca bătutul cu ciocanul ! Andrei Razmiotnov, căruia-i plăceau solemnităţile şi care de data aceasta conducea ceremonia premierii, potoli însă gălăgia, liniştind adunarea tulburată : — Dar ogoiţi-vă oleacă ! Ce, iar v-aţi pus pe urlat ? Vă miroase a primăvară ? Bateţi din palme ca nişte oameni cumsecade, nu urlaţi de pomană ! Ţineţi-vă limba-n gură şi lăsaţi omul să vorbească. Se întoarse spre Ippolit, şi ghiontindu-l pe ascuns cu pumnul în coastă, îi şopti : Umflă-ţi pieptul şi dă drumul glasului. Te rog, Sidorovici, vorbeşte mai pe larg, ca un om învăţat. Tu eşti azi eroul sărbătorii noastre şi trebuie să ţii o cuvîntare, în lege, cît mai lungă. Ippolit Şalîi, care niciodată nu fusese răsfăţat de oameni, nu ţinuse în viaţa lui cuvântări „lungi". Obişnuit să primească de la săteni drept aldămaş pentru munca lui numai cîte un păhăruţ de votcă, îşi pierdu cu totul obişnuitu-i cumpăt, văzînd darul făcut de conducere şi cadrul: sărbătoresc în care îi fusese înmînat. îi
137
tremurau mîinile, strîngînd la piept legăturica roşie. Îi bîţîiau şi picioarele, care-i stăteau în fierărie veşnic crăcănate, proptite cu putere şi cu siguranţă... Fără să lase legătura din mînă, el îşi şterse cu mîneca o lacrimă de pe faţa spălată şi frecată pînă la roşu cu prilejul neobişnuitului eveniment ; apoi rosti cu glas răguşit : — Sculele ne sînt, bineînţeles, de trebuinţă... Sîntem foarte recunoscător... şi conducerii, pentru asta, cum îi zice... îi mulţumim şi-i foarte mulţumim ! Şi eu, o dată ce mi-s fierar pînă în măduva oaselor şi pot... totdeauna, ca şi acum, ca colhoznic, cu toată inima... Iar satinul are să-i prindă bine, de bună seamă, muierii mele... Privirile-i zăpăcite lunecau prin sala de clasă, ticsită de lume ; îşi căuta nevasta cu nădejdea ascunsă că ea îl va scoate din încurcătură ; dar nezărind-o oftă şi îşi încheie scurta cuvîntare. Pentru scule şi satin... pentru munca noastră mulţumescu-ţi dumitale, tovarăşe Davîdov, şi colhozului ! Văzînd că Şalîi, mişcat, se apropie de sfîrşitul cuvîntării, Razmiotnov făcu semne deznădăjduite către fierarul leoarcă de sudoare, care nici nu se gîndea să le ia în seamă, ci cu o plecăciune coborî de pe scenă, ducînd în braţe legătura, ca pe un copil adormit. Nagulnov îşi smulse repede căciula din cap şi făcu un semn cu mîna. Orchestra, alcătuită din două balalaici şi o scripcă, începu să cînte Internaţionala. Brigadierii Dubţov, Liubişkin şi Diomka Uşakov se duceau zilnic călare în stepă ca să vadă dacă pămîntul nu-i bun de arat şi de semănat. Primăvara năvălea în stepă, adusă de răsuflarea uscată a vînturilor. Veniră zile frumoase. Brigada întîi se şi pregătea să are pămînturile nisipoase care căzuseră în lotul ei. Brigada coloanei de agitatori fu chemată în satul Voiskovoi. Dar, după rugămintea lui Nagulnov, Kondratko îl lăsă pe Vaniuşka Naidionov, pe timpul semănăturilor, în Gremeacii-Log. A doua zi după premierea lui Şalîi, Nagulnov se despărţi de Luşka. Ea se mută la o mătuşă de vară a ei, care locuia la marginea satului, şi vreo două zile nu se arătă printre oameni. Pe urmă, întîlnindu-l din întîmplare pe Davîdov, lîngă sediul colhozului, Luşka îl opri din drum : — Tovarăşe Davîdov, dă-mi un sfat: ce să mă fac eu acum ? — Auzi vorbă ! Ce să facă ! Uite, avem de gînd să înfiinţăm o creşă. Vino acolo la lucru. — Nu, mulţumesc ! N-am avut copiii mei şi acum să dădăcesc copiii altora? Bun sfat, n-am ce zice ! — Atunci du-te şi lucrează la o brigadă. — Eu nu-s femeie muncitoare, lucrul cîmpului îmi dă ameţeli... — Dar gingaşă mai eşti ! Atunci n-ai decît să umbli haihui. Pîine însă n-ai să primeşti. La noi aşa e : „Cine nu munceşte, nu mănîncă!" Luşka oftă şi, scurmînd nisipul umed cu vîrful ascuţit al pantofului, îşi puse capul în pămînt : — Prietenul meu Timoşka Rvanji mi-a trimis o scrisoare din oraşul Kotlas, din ţinutul de miazănoapte... îmi făgăduieşte că are să vină peste puţină vreme. — Ba pe dracu ! zise Davîdov zîmbind. Iar dacă vine, îl trimitem încă şi mai departe. — Va să zică, n-are să fie iertat ? — Nu ! Nu-l aştepta şi nu mai trîndăvi. Trebuie să munceşti, hotărît ! Îi răspunse tăios Davîdov, vrînd să-şi caute de drum.
138
Dar Luşka, uşor tulburată, îl opri. Îl întrebă tărăgănat, punînd în glas o uşoară bătaie de joc şi o umbră de aţîţare: — N-ai putea să-mi găseşti vreun mire dintre cei fără căutare ? Davîdov se încruntă şi mîrîi : — Nu mă ţin eu de aşa ceva ; rămîi cu bine ! — Mai îngăduie oleacă. Aş vrea să-ţi mai pun o întrebare. — Zi-i ! — Dar dumneata n-ai vrea să mă iei de nevastă ? În glasul Luşkăi erau de astă dată şi provocare făţişă, şi luare în rîs. Acum veni rîndul lui Davîdov să se tulbure. Roşi pînă în vîrful urechilor şi începu să-şi muşte buzele în tăcere. — Uită-te la mine, tovarăşe Davîdov, urma cu prefăcută smerenie Luşka. Sînt femeie frumoasă, numai bună de iubit... Uite ce ochi am, ce sprîncene, ce picior, colea... hm... şi toate celelalte... îşi ridică uşor cu vîrful degetelor poalele fustei verzi, de lînă şi, cu o mînă înfiptă în şold, se roti în faţa lui Davîdov, care se fîstîcise. Sau poate-s urîtă ?! Atunci spune-o... Dîndu-şi şapca pe ceafă cu un gest de deznădejde, el răspunse : — Eşti o mîndreţe de femeie, n-am ce spune. Şi piciorul ţi-i frumos, dar numai uite ce... calci cam strîmb... Hotărît ! — Aşa mi-i pe plac ! Va să zică, să-mi mut gîndul de la dumneata ? — Poţi să ţi-l muţi. — Să nu-ţi închipui cumva că mă usuc de dorui dumitale, sau că vreau să mă procopsesc. Mi s-a făcut numai milă. Mi-am zis : „Uite un bărbat tînăr, neînsurat, burlac, care nu se ţine de femei..." — Naiba să ştie ce vorbeşti... Umblă sănătoasă ! N-am vreme să stau la taclale cu tine. Apoi adăugă în şagă : După ce-om isprăvi cu semănatul, atunci poftim, pune mîna pe fostul marinar... dar numai să ceri voie lui Makar. Hotărît ! Izbucnind în rîs, Luşka strigă în urma lui : — Makar se apără de mine cu revoluţia mondială, iar dumneata cu semănatul. S-o lăsăm baltă ! Astfel de bărbaţi, mai bine pagubă ! Mie îmi trebuie dragoste focoasă, pe cînd voi... vi-s balamalele ruginite de atîta muncă. Iar c-o mîrţoagă la drum ţi-i şi lehamite ! Davîdov se îndreptă spre sediul colhozului, zîmbind fîstîcit. O clipă îi trecu prin minte : „Trebuie pusă muieruşca la lucru... altfel, are să apuce pe căi greşite. Zi de lucru, şi uite cum s-a împopoţonat... şi ce vorbe i-au ieşit din gură..." Dar, îndată după aceea, se scutură de gîndurile lui : „Ducă-se dracului ! Doar nu-i copil mic. Ar trebui să priceapă. Ce sînt eu ? Cucoană filantroapă ? I-am propus să lucreze. Nu vrea — atîta pagubă !" Pe Nagulnov îl întrebă scurt : — Te-ai despărţit ? — Mă rog, fără întrebări, mormăi Makar, cercetîndu-şi tu mare luare-aminte unghiile degetelor lungi. — Te-am întrebat numai aşa... — Şi eu îţi răspund tot aşa... — Să te ia dracu ! Nu mai e chip să întreb ceva. Hotărît ! — Brigada întîi ar fi trebuit să iasă la lucru, şi ea umblă tot cu amînări... — S-ar cuveni s-o îndrepţi pe Lukeria pe calea cea dreaptă. Altfel, are s-o ia razna !
139
— Da ce-s eu ? Popă ? Lasă-mă în pace ! Eu îţi vorbesc de brigada întîi că trebuie să iasă mîine la lucru.., — Întîia are să iasă mîine la lucru... Tu crezi că-i aşa de uşor : te desparţi şi te culci pe o ureche ? De ce n-ai educat-o în spirit comunist ? Zău, mare belea cu tine ! Hotărît ! — Mîine mă duc eu însumi la cîmp cu brigada întîi... Da ce te ţii de mine ca scaiul de oaie ? „S-o educ, s-o educ !" Dar cum dracu să-i dau educaţie, dacă nici eu nu-s de loc învăţat ? Ei, m-am despărţit. Ce mai vrei ? Te ţii lipcă de mine, Semioane, ca pecinginea !... Mai este acum şi istoria cu Bannik. Eu am grijile mele şi tu îmi tot dai cu fosta mea nevastă... Davîdov tocmai se pregătea să răspundă, cînd în curtea sediului colhozului răsună claxonul unui automobil. Legănîndu-se şi greblînd parcă cu bara printr-o băltoacă strînsă din zăpada care se topise, intră în curte micul „Ford" al comitetului executiv raional. Samohin, preşedintele comisiei raionale de control, deschise uşa şi coborî din maşină. — A venit pentru pricina mea... Nagulnov se încruntă şi aruncă lui Davîdov o privire mînioasă. Vezi să nu crîcneşti nimic despre muierea mea în faţa lui, că numai asta îmi mai lipseşte !... Nu ştii cine-i Samohin ? „De ce te-ai despărţit şi în ce împrejurări ?" Parcă-l taie cineva cu cuţitul, cînd aude că se desparte un comunist. Parcă-i popă, nu membru al Inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti. Nu pot să-l sufăr pe diavolul ăsta căpăţînos ! Uf, îmi stă în gît Bannik ! Mai bine îl omoram... Samohin intră în cameră cu o geantă din pînză de cort subsuoară şi, fără să dea ziua bună, zise pe jumătate în glumă : — Ei, Nagulnov, ai făcut-o de oaie. Din pricina ta trebuie să bat eu drumuri desfundate. Cine-i tovarăşul ? Davîdov, mi se pare, nu-i aşa ? Ei, bună ziua. Strînse mîna lui Nagulnov şi a lui Davîdov, apoi se aşeză la masă. Dumneata, tovarăşe Davîdov, lasă-ne singuri pentru o jumătate de ceas. Am de vorbit cu sucitul ăsta (şi-l arătă pe Nagulnov). — Ei, hai ! Zi ce ai de spus ! Davîdov se ridică. îl auzi însă cu uimire pe Nagulnov, care-l rugase cu o clipă înainte să nu scoată nici o vorbă despre despărţenie, cum i-o trînti de-a dreptul lui Samohin, pesemne zicîndu-şi : „Să răstorn toată putina cu huşte, că totuna..." — Am bătut un contrarevoluţionar... asta-i drept: dar încă... nu-i tot, Samohin... — Şi mai ce-i ? — Azi mi-am alungat nevasta ! — Ce spui ? izbucni prelung şi speriat Samohin, un om uscăţiv, cu fruntea mare ; şi, gîfîind cumplit, începu să scociorască în geantă, căutînd în tăcere ceva printre hîrtiile care foşneau...
Capitolul XXVII Noaptea, Iakov Lukici simţi prin somn paşi şi vînzoleală lîngă portiţă, dar nu se putea trezi de loc. Cînd se smulse din somn, cu o încordare, el auzi aievea cum scîrţîi scîndura gardului sub greutatea unui trup şi cum ţăcăni, parcă, ceva de fier.
140
Apropiindu-se grăbit de fereastră, Ostrovnov se lipi de geam şi privi afară. Desluşi în întunericul adînc de dinainte de revărsatul zorilor cum sărise peste gard o făptură mătăhăloasă şi grea (auzise zgomotul înfundat al săriturii). După căciula care se zărea albă în noapte, Iakov Lukici îl recunoscu pe Polovţev. îşi aruncă surtucul pe umeri, îşi luă pîslarii de pe cuptor şi ieşi în curte. Polovţev aduse calul pe portiţă şi trase zăvorul. Iakov Lukici îi luă frîul din mînă. Calul, ud pînă la greabăn, sforăia din fundul măruntaielor şi se clătina pe picioare. Fără să răspundă la salut, Polovţev întrebă cu o şoaptă răguşită : — Ăsta... Liatievski... e aici ? — Doarme. Mare belea cu dînsul ! În vremea asta, tot timpul a băut votcă. — Să-l ia dracu ! Ticălosul... Mă tem că s-a aprins calul. Glasul lui Polovţev era neobişnuit de potolit. Iakov Lukici desluşi într-însul ceva frînt, o mare nelinişte şi oboseală... Ajuns în cămăruţa lui, Polovţev îşi scoase cizmele. Luase din coburi o pereche de pantaloni albaştri, căzăceşti, cu lampas. Îi îmbrăcă ; iar pe cei uzi pînă la brîul înalt şi tighelit îi întinse la uscat pe prispa sobei... Iakov Lukici stătea lîngă uşorul uşii, urmărind mişcările încete ale şefului său. Acesta se aşeză pe prispa sobei, îşi cuprinse cu mîinile genunchii şi, încălzindu-şî tălpile goale, rămase cîteva clipe în nemişcare, aţipit. Se vedea bine că pica de somn ; dar, deschizîndu-şi cu o sforţare ochii, se uită lung la Liatievski, care îşi dormea buştean somnul de om beat, şi întrebă : — Bea de mult ? — De cînd a venit. Bea de stinge ! Mi-era tare nu ştiu cum faţă de lume... în fiecare zi trebuia să-i aducem votcă... Lumea ar fi putut bănui ceva. — Ticălosul ! rosti printre dinţi Polovţev, cu adînc dispreţ, fără să-şi descleşteze fălcile. Aţipi din nou, şezînd în capul oaselor şi legănîndu-şi capul mare, care da în cărunteţe. Dar după cîteva minute de somn adînc, copleşitor, esaulul tresări, îşi coborî picioarele de pe prispa sobei şi deschise ochii. — N-am dormit de trei zile şi trei nopţi... Apele s-au revărsat. Peste rîul vostru din Gremeacii am trecut înot. — Ar trebui să vă culcaţi, Alexandr Anisimîci. — Mă culc îndată. Dă-mi puţin tutun. Al meu s-a udat. După ce trase cu lăcomie vreo două fumuri de ţigară, Polovţev se învioră. Vălul somnului i se ridică de pe ochi. Glasul îi reveni. — Ei, cum merg treburile pe aici ? Iakov Lukici îi povesti totul pe scurt; apoi îl întrebă la rîndul lui : — Dar dumneavoastră ce-aţi făcut ? Mai e mult pînă o să începeţi ? — Peste cîteva zile ori... de loc. La noapte plec cu tine la Voiskovoi. De acolo trebuie să pornim răscoala. E mai aproape de staniţă. Acolo se află acum coloana de agitatori. Cu dînsa începem. Am nevoie de tine la drumul ăsta. Cazacii de-acolo te cunosc. Cuvîntul tău are să-i însufleţească. Polovţev tăcu. Mîngîie îndelung şi gingaş cu palma-i mare spinarea unui motan negru, care i se urcase pe genunchi. Apoi şopti cu o duioşie caldă în glas, străină de firea lui : Pisoi, pisicuţ, motănel, mo-tă-naş ! Cine-i negru ca corbul ?... Îmi plac pisicile, Lukici ! Calul şi pisica sînt animalele cele mai curate... Aveam acasă o pisică siberiană, mare, pufoasă... Dormea totdeauna cu mine... Avea o culoare... Polovţev privi gînditor printre gene, zîmbi şi începu să-şi muşte degetele... — sură-fumurie, cu pete albe ! Minuntă pisică ! Dar ţie, Lukici, nu-ţi plac pisicile ? Uite, cîinii nu-mi plac. Nu pot să sufăr
141
cîinii ! Cînd eram copil — să fi avut vreo opt ani — ştii ce mi s-a întîmplat ? Aveam un căţeluş mititel... într-o zi, jucîndu-mă cu dînsul, pesemne l-am lovit. M-a şi înhăţat de deget, muşcîndu-mă pînă la sînge. M-a apucat furia. Am pus mîna pe o nuia, şi am început să-l croiesc. El fuge, eu pe urma lui... şi-i trag, şi-i trag... pot spune, chiar cu desfătare ! El se ascunde sub hambar, eu după dînsul... el fuge sub pridvor ; eu îl scot şi de acolo şi-l bat, şi-l bat... L-am bătut atîta, pînă l-a trecut udul... nu mai scheuna, ci numai scîncea răguşit şi suspina... Atunci l-am luat în braţe... Tulburat, Polovţev zîmbi în colţul gurii cu un aer de vinovăţie. L-am luat în braţe şi am început să plîng în hohote de mila lui. Parcă mi s-a strîns inima şi m-au apucat spasmele... Mama a venit în fugă. Eu zăceam la pămînt alături de căţel, lîngă şopronul trăsurilor, şi dădeam din picioare... De atunci nu mai pot suferi cîinii. În schimb, pisicile îmi plac grozav... şi copiii, cei mici. Am pentru dînşii o iubire aproape bolnăvicioasă. Nu pot să văd lacrimi de copil.... Mi se frînge inima. Dar ţie, moşule, îţi plac pisicile ori nu ? Uimit peste măsură de arătarea unor atît de simple simţiri omeneşti şi de vorbele neobişnuite ale şefului său, cogeamite ofiţer în vîrstă, vestit încă din timpul luptelor cu germanii prin cruzimea lui faţă de cazaci, Iakov Lukici făcu semn din cap că nu. Polovţev tăcu. îşi înăspri căutătura. întrebă rece, oficial : — Poşta n-a fost de mult ? — Rîurile şi-au ieşit din matcă. Drumurile-s desfundate. De o săptămînă şi jumătate n-a mai venit poşta. — În sat n-aţi auzit nimica despre articolul lui Stalin ? — Care articol ? — A apărut în ziare un articol al lui despre colhozuri. — Nu, n-am auzit. Se vede că gazetele astea n-au ajuns la noi. Dar ce scrie în articolul acela, Alexandr Anisimîci ? Fleacuri... Nu te interesează. Ei, du-te la culcare. Calul să nu-l adăpi decît peste vreo trei ceasuri. Mîine seară să aduci doi cai de ai colhozului şi, cum se întunecă, plecăm la Voiskovoi. Tu ai să mergi fără şa, nu-i departe. Dimineaţa, Polovţev stătu mult de vorbă cu Liatievski, care se trezise între timp din beţie. După convorbire, Liatievski intră în bucătărie. Faţa îi era palidă. Fierbea. — Poate vreţi un păhăruţ, ca să vă treacă mahmureala ? Îl întrebă prevenitor Iakov Lukici. Dar Liatievski, privindu-l peste umăr, îi răspunse răspicat : — Acum nu-mi mai trebuie nimic. Intră pe urmă în cămăruţă şi se trînti pe pat, cu faţa-n jos. Noaptea, era de rînd la grajdul colhozului Ivan Batalşcikov, unul dintre cei recrutaţi de Iakov Lukici pentru „Uniunea eliberării Donului". Dar Ostrovnov nu-i spuse nici lui unde pleacă şi nici pentru ce. „Mergem cu treburile noastre, nu departe de aici", răspunse el în doi peri la întrebarea lui Batalşcilcov. Acesta, fără nici o clipă de şovăire, dezlegă doi cai dintre cei mai buni. Iakov Lukici îi aduse prin dosul ariilor şi-i legă la dînsul în livadă, apoi se duse să-l cheme pe Polovţev. Cînd se apropie de uşa cămăruţei, el îl auzi pe Liatievski strigînd : „Dar asta înseamnă înfrîngerea noastră, nu înţelegi ?" Drept răspuns Polovţev mîrîi ceva cu vocea lui groasă. Iakov Lukici, copleşit de presimţirea unei nenorociri, bătu în uşă.
142
Polovţev aduse şaua. Ieşiră în curte. Încălecară. Porniră la trap. Trecură rîul prin vad, dincolo de sat. Polovţev tăcu tot drumul, nu dădu voie să se fumeze şi hotărî să meargă nu pe şleau, ci pe de lături, la vreo sută de paşi de drum. La Voiskovoi erau aşteptaţi în casa unui cazac, un cunoscut al lui Iakov Lukici, se aflau vreo douăzeci de săteni, mai mult bătrîni. Polovţev dădu mîna cu toţi, apoi se trase deoparte cu un cazac, lîngă fereastră, şi vorbi cu dînsul în şoaptă timp de vreo cinci minute. Ceilalţi se uitau tăcuţi, cînd la Polovţev, cînd la Iakov Lukici. Acesta, aşezîndu-se aproape de prag, se simţea stingherit şi ca rătăcit printre cazacii străini, puţin cunoscuţi... Ferestrele erau bine astupate pe dinăuntru cu pînză de saci. Trăseseră obloanele. În ogradă sta de pază ginerele gazdei. Cu toate acestea, Polovţev începu să vorbească cu glas scăzut : — Domnilor cazaci, se apropie ceasul. Robia voastră-i pe sfîrşite. Trebuie să trecem la fapte. Organizaţia noastră de luptă e gata. Pornim poimîine noapte. O jumătate de sotnie de călăreţi are să vină la voi în sat. La cea dintîi împuşcătură, trebuie să vă repeziţi şi să-i daţi gata, pe la gazdele lor, pe aceştia... cum le mai zice : membrii coloanei de agitatori. Să nu scape nici unul cu viaţă ! Comandant al grupei voastre îl numesc pe podhorunji Marin ! Vă sfătuiesc ca, înainte de atac, să vă coaseţi la căciuli panglici albe, ca să nu-i luaţi pe ai voştri, în întuneric, drept străini. Fiecare trebuie să-şi aibă calul gata şi armamentul la îndemînă : sabia, arma sau chiar puşca de vînătoare şi merinde pe trei zile. După ce veţi isprăvi cu coloana de agitatori şi cu comuniştii localnici, grupa voastră se va vărsa în jumătatea de sotnie care vă va veni în ajutor. Comanda trece la căpetenia acesteia. La ordinul lui, porniţi încotro vă va duce el. Polovţev oftă adînc, îşi scoase din cingătoarea bluzei degetele mîinii stîngi, îşi şterse cu dosul mîinii sudoarea de pe frunte şi urmă cu voce mai tare : Cu mine a venit din Gremeacii-Log cazacul Iakov Lukici Ostrovnov, dintr-un regiment cu mine, cunoscut domniilor-voastre. El vă va adeveri că cea mai mare parte dintre locuitorii din Gremeacii-Log vor merge cu noi spre marele ţel al eliberării Donului de sub jugul comuniştilor. Vorbeşte, Ostrovnov ! Privirea grea a lui Polovţev îl ridică pe Iakov Lukici de pe scăunaş. Ostrovnov se sculă iute în picioare, simţind o greutate în tot trupul. Fierbinţeala îi uscase gîtlejul; dar el nu apucă să vorbească, pentru că i-o luă înainte unul dintre cei din faţă, după înfăţişare cel mai bătrîn cazac, membru în comitetul parohial, fost pînă la război epitrop al şcolii parohiale din Voiskovoi. Se ridicase în acelaşi timp cu Iakov Lukici şi, fără a-l lăsa să scoată un cuvînt, întrebă : — Dar, dumneavoastră, domnule esaul, aţi auzit de asta... înainte de sosirea dumneavoastră, am ţinut aici un sfat între noi... A sosit o gazetă foarte intirisantă... — Ce-e-e ? Ce tot spui, moşule ? îl întrebă Polovţev cu voce răguşită. — Spun că a venit din Moscova o gazetă, care are tipărită o scrisoare a preşedintelui întregului partid... — A secretarului partidului ! Îl îndreptă cineva din grupul acelora care se îngrămădiseră lîngă sobă. — ...Adică-i scrisă de secretarul partidului, tovarăşul Stalin (Articolul lui 1. V. Stalin ”Ameţeală de pe urma succeselor” a fost publicat în Pravda din 2 martie 1930, potrivit hotărîrii Comitetului Central al P.C. (b) al U.R.S.S. - n.r.ruse). Uite, chiar asta-i gazeta din două a lunii, rosti fără grabă moşul cu vocea-i bătrînească de tenor, scoţînd din buzunarul dinăuntru al hainei o gazetă îngrijit păturita în
143
patru. Am citit-o cu glas tare între noi, un pic înainte de sosirea dumneavoastră, şi... am ajuns la încheierea că gazeta asta ne desparte de dumneavoastră ! Altă cale în viaţă ni se arată nouă, plugarilor... Ieri am auzit noi de gazeta asta, iar azi-dimineaţă am încălecat şi, cu toate bătrîneţele mele, m-am repezit pînă la staniţă. Am trecut înot pe la rîpa lui Levşov... mi-au dat lacrimile... dar am trecut-o. L-am rugat de toţi dumnezeii pe un cunoscut al meu din staniţă şi am cumpărat de la el gazeta. Am dat bani buni pe ea. M-a costat cincisprezece ruble ! După aceea m-am uitat eu bine, pe gazetă scria preţul : cinci copeici... N-are a face... Banii are să mi-i strîngă obştea, cîte zece copeici de gospodărie. Aşa s-a hotărît. Dar gazeta face banii ăştia... ba, poate, chiar şi mai mult. — Ce tot îndrugi, moşule ? Ce baţi cîmpii ? Ţi-ai pierdut minţile, la bătrîneţe ? Cine te-a împuternicit să vorbeşti în numele tuturor celor de faţă ? îl întrebă Polovţev, cu un tremur de mînie în glas. Atunci intră în vorbă un căzăcel mic Ia stat, de vreo patruzeci de ani, cu mustăţi scurte, aurii şi cu nasul turtit. Se desprinse din mulţimea de lîngă perete şi începu să vorbească pe un ton provocător, cu răutate : — Tovarăşe fost ofiţer, nu ţipa la bătrînii noştri. Destul aţi răcnit la dînşii în vremea veche. Aţi făcut-o destul pe boierii, ajunge ! Azi trebuie să vorbeşti fără grosolănii ! Sub Puterea sovietică ne-am dezvăţat să ni se mai vorbească astfel. Aţi înţeles ? Bătrînul nostru a spus drept că am ţinut sfat între noi şi am hotărît cu toţii, datorită acestui articol din Pravda, să nu ne răsculăm. Ni s-au despărţit drumurile. Cîrmuirea satului nostru a făcut prostii ; a silit pe cîte unul să intre în colhoz fără voia lui... a prigonit mai mulţi mijlocaşi, băgîndu-i în aceeaşi oală cu chiaburii. Cîrmuirea noastră sătească n-a înţeles că, cu de-a sila, n-o poţi scoate la capăt cu întreg norodul. Preşedintele sovietului nostru ne strînsese aşa de tare în chingi, că la adunări nimeni n-avea voie să sufle un cuvînt împotriva lui. Ne strîngea într-atîta, că nici nu mai puteam răsufla. Un bun gospodar însă, cînd îi drumul greu, nisipos, sloboade chinga calului, căutînd să-1 uşureze... Mai înainte credeam, bineînţeles, că de sus venea porunca să scoată untul din noi. Aşa chibzuiam noi între noi, că propaganda asta porneşte de la Comitetul Central al comuniştilor, că adică... pînă nu-i foc, fum nu iese. De aceea ne-am hotărît să ne răsculăm şi am intrat in „uniunea" voastră. Aţi înţeles ? Acum însă iese la iveală că Stalin îi face cu ou şi cu oţet pe comuniştii looalnici, care au băgat lumea cu sila în colhoz şi au închis bisericile fără să întrebe pe nimeni. Îi scoate din slujbe. Aşa ca plugarul poate răsufla mai uşor... I s-a slăbit chinga : dacă vrei, intri în colhoz ; dacă nu, caută-ţi de gospodăria ta individuală ! De aceea noi am hotărît să ne despărţim fără sfadă de dumneavoastră... Daţi-ne declaraţiile pe care le-am semnat din prostie şi duceţi-vă unde vă vor arăta ochii. Noi n-o să vă facem rău, că sîntern şi noi cu musca pe căciulă... Polovţev se trase spre fereastră şi se rezemă cu spatele de pervaz. Păli atît de tare, încît toţi băgară de seamă. Dar glasul i se ridică puternic, cu sunet aspru de oţel călit, atunci cînd, cuprinzîndu-i pe toţi într-o privire, întrebă. — Ce-i asta, cazaci ? Trădare ? — Luaţi-o cum vreţi, îi răspunse alt bătrîn. Numiţi-o cum doriţi. Dar noi n-avem acum acelaşi drum cu dumneavoastră. Dacă cel mai mare ne ia el însuşi apărarea, de ce să batem laturile ? De pildă, mie mi-au ridicat dreptul de vot, ba au vrut să mă şi gonească din sat; dar eu am un fecior în Armata Roşie, aşa că acum au să-mi întoarcă dreptul de vot. Noi nu sîntem împotriva Puterii sovietice, ci împotriva neorînduielilor din sat de la noi, pe cînd dumneavoastră aţi vrut să ne
144
ridicaţi împotriva întregii Puteri sovietice.. Nu, asta nu-i de noi ! Daţi-ne îndărăt declaraţiile, cît vă rugăm cu binişorul. Mai luă cuvîntul încă un cazac in vîrstă care, netezindu-şi încet cu mîna stingă bărbuţa creaţă, adăugă : — Am dat greş, tovarăşe Polovţev,.. Martor ni-i unul dumnezeu, că am dat greş ! Ne-am legat de dumneavoastră fără nici un rost. Dar vorba ceea : încercarea moarte n-are. Acum n-o să mai umblăm pe drumuri întortocheate... Rîndul trecut vă ascultam cum ne făgăduiaţi marea cu sarea, şi ne minunam : cîte şi mai cîte nu ne făgăduiaţi ! Ne spuneaţi că, dacă ne răsculăm, aliaţii au să ne trimită numaidecît arme şi toate cele trebuitoare oştirii. Iar noi, cică n-am fi avut altă treabă decît să-i împuşcăm pe comunişti. Pe urmă ne-am gîndit că uite ce-o să se întîmple : arme ne-or aduce ei... bunătatea asta se găseşte berechet ! dar ce te faci dacă, o dată cu armele, au să coboare şi ei înşişi pe pămîntul nostru ? Şi după ce s-or băga aici, greu te mai descotoroseşti de ei ! Să nu fim nevoiţi să-i gonim şi pe dînşii cu sabia de pe pămîntul rusesc ! Comuniştii sînt oameni de neamul nostru, cum să zic, din sîngele nostru, pe cînd ceilalţi vorbesc păsăreşte, toţi umblă fudui. Nu ţi-ar da degeaba nici o cană de apă : iar dacă nimereşti în mîna lor, să nu te aştepţi la omenie. În 1920, am fost şi eu prin străinătate, am mîncat pîinea franţuzului la Gallipoli, de unde credeam că n-am să mă mai întorc ! Amară de tot îi pîinea lor ! Multe naţii am cunoscut şi, pot să spun, că nu-i pe lume neam mai drag şi mai bun la inimă ca poporul rusesc. Am lucrat în port la Constantinopol şi la Atena : am văzut engleji şi franţuji. Umblă ofiţerul, năpîrca sclivisită, şi strîmbă din nas, ca de... vezi că eu îs neras, murdar ca tina, put a sudoare ; iar lui, numai cît se uită la mine, şi i se întorc maţele pe dos. Marinarii lor, cîte odată, îi zăreau pe ai noştri prin cîrciumi şi, de la nimic, săreau la box. Dar cazacii noştri de la Don şi din Kuban s-au deprins oleacă cu meleagurile străine şi au început să-i cotonogească ! Cazacul zîmbi. Dinţii îi sclipiră în barbă, cu luciri albăstrii, de oţel. Dacă se întîmpla ca unul de-ai noştri să tragă un ghiont rusesc vreunui englez, îl şi vedeai pe acesta, buf ! lungit la pămînt, ţinîndu-se de cap şi de-abia răsuflînd. Ei sînt prea gingaşi pentru pumnul rusesc ; măcar că mănîncă zdravăn, da-s pirpirii. Pe aliaţii ăştia i-am cunoscut bine şi ştim cîte parale fac ! Nu ! Să ne lase în pace ! Cu stăpînirea noastră ne împăcăm noi aicea şi singuri. O să ne spălăm rufele între noi... Daţi-ne mai bine declaraţiile îndărăt ! „Te pomeneşti c-o zbugheşte pe fereastră şi rămîn ca peştele pe uscat. Rău am intrat la apă ! Of, maică, măiculiţă, în ce ceas rău m-ai născut! A trebuit să mă încurc cu afurisitul ăsta ! M-a mînat duhul cel necurat!" se gîndea Iakov Lukici, frămîntîndu-se pe bancă, fără să-şi ia ochii de la Polovţev. Acesta stătea liniştit la fereastră. Iar acuma, pe faţa lui nu mai stăruia paloarea, ci întunecata vineţeaîă a mîniei şi a hotărîrii. Două vine groase i se umflară de-a curmezişul frunţii. Mîinile îi rămăseseră încleştate de pervazul ferestrei. — Bine, domnilor cazaci, cum vă e voia ! Nu vreţi să mergeţi cu noi ? Nu vă rugăm, nu ne ploconim cu fruntea la pămînt. Declaraţiile nu vi le pot da, fiindcă nu-s la mine, ci la ştab. Degeaba însă vă temeţi. N-am să mă duc la G.P.U. ca să vă spun... — Asta e cam aşa ! încuviinţă un bătrîn. — ...Dar nu de G.P.U. trebuie să vă temeţi. Polovţev, care vorbise pînă atunci încet, măsurat, strigă deodată în gura mare : De noi trebuie să vă temeţi ! O să vă împuşcam ca pe nişte trădători !... Ia, în lături din drum ! Fereşte ! La perete !...
145
Scoase fulgerător revolverul şi, ţinîndu-l în mîna-i întinsă, se îndreptă spre uşă. Cazacii se dădură în lături, zăpăciţi, iar Iakov Lukici, luîndu-i-o înainte, deschise cu umărul uşa şi ţîşni în tindă, ca o piatră aruncată din praştie. Îşi dezlegară caii prin întuneric. Ieşiră din curte la trap. Din casă venea zarvă de glasuri neliniştite. Dar nimeni nu ieşi după dînşii. Nici un cazac nu încercă să-i oprească. După ce amîndoi se întoarseră la Gremeacii-Log şi Iakov Lukici duse în grajdul colhozului caii asudaţi de goană, Polovţev îl chemă la dînsul în cămăruţă. Nu-şi scosese nici scurta, nici căciula. Cum intră în casă, esaulul porunci lui Liatievski să se pregătească de plecare. Citi scrisoarea adusă de o ştafetă înainte de sosirea lor. O arse în sobă şi începu să-şi strîngă lucrurile în coburi. Intrînd în cămăruţă, Iakov Lukici îl găsi şezînd la masă. Scăpărînd din singurul său ochi, Liatievski îşi ştergea mauserul : monta, cu mişcări iuţi şi precise, piesele unse cu ulei de armă. La scîrţîitul uşii, Polovţev îşi luă palma de pe frunte şi se întoarse cu faţa spre Iakov Lukici, care pentru întîia dată văzu cum din ochii înroşiţi şi adînc înfundaţi în orbite ai esaulului curgeau lacrimi. Rădăcina groasa a nasului său strălucea, udă de lacrimi... — Plîng, fiindcă n-a izbutit... cauza noastră... de data asta... zise tare Polovţev şi, luîndu-şi din cap, cu un gest larg căciula albă de miel, îşi şterse cu dînsa ochii. S-au împuţinat pe Don cazacii adevăraţi şi s-au înmulţit ticăloşii, trădătorii şi nelegiuiţii... Acum plecăm, Lukici, dar o să ne întoarcem ! Am primit veşti... Cazacii din Tubianskoi şi din staniţa mea nu vor nici ei să se răscoale, i-a ademenit Stalin eu articolul lui. Din gîtlejul lui Polovţev ieşi un clocot, un gîlgîit. Sub umerii obrajilor îi jucau muşchii. Degetele mari, vînjoase, i se încovoiară ea ghearele strîngîndu-se atît de tare în pumn, încît i se umflară îndoiturile mîinii. Cu un oftat adînc, ca un horcăit, el îşi desfăcu încet degetele, zîmbind numai într-un colţ al gurii. — Ce oameni ! Ticăloşi ! Proşti, bătuţi de dumnezeu... în sfîrşit, fie ! Odată şi odată au să înţeleagă şi ei, şi au să se căiască. Dar o să fie prea tîrziu. Noi plecăm, Iakov Lukici. Să-ţi răsplătească dumnezeu pentru găzduire, pentru toate cele... Acum, ascultă-mi porunca : să nu ieşi din colhoz ; caută să le faci cît mai mult rău. Iar celor din „uniunea" noastră, spune-le cuvîntul meu hotărît: deocamdată ne retragem, dar nu sîntem zdrobiţi. Ne vom mai întoarce, şi atunci are să fie vai şi amar de cei ce ne vor părăsi trădîndu-ne şi pe noi, şi cauza noastră... Marea cauză a salvării patriei şi a Donului... Răsplata are să le fie ; moartea de sabie căzăcească. Aşa să le spui ! — Am să le spun, şopti Iakov Lukici. Cuvintele şi lacrimile lui Polovţev îl mişcară ; dar în fundul sufletului era foarte mulţumit că scapă de aceşti oaspeţi primejdioşi, că totul se isprăvise cu bine, că de acum înainte nu-şi va mai pune în primejdie avutul şi pielea. — Am să le spun, repetă el şi îndrăzni să-l întrebe: Şi încotro plecaţi, Alexandr Anisimîci ? — Ce te priveşte ? Îl întrebă bănuitor Polovţev. — Aşa, poate-i nevoie de dumneavoastră, sau poate vine să vă caute cineva. Esaulul clătină din cap ; apoi se sculă în picioare. — Nu, asta nu pot să-ţi spun. Dar peste vreo trei săptămîni, aşteaptă-mă ! Rămîi cu bine ! Şi-i întinse o mînă rece.
146
Polovţev îşi înşăuă singur calul. Netezi frumos pătura. Strînse chinga. Liatievski îşi luă în curte rămas bun de la Iakov Lukici. Îi strecură în mînă două bancnote. — Plecaţi pe jos ? Îl întrebă Iakov Lukici. — Numai pînă ce ies din curtea dumitale. În uliţa mă aşteaptă automobilul meu, glumi sublocotenentul, care nu-şi pierduse firea. În timp ce Polovţev încăleca, el apucă cureaua scărilor : Mai, prinţule, porneşte spre lagărul vrăjmaş. Urmînd pe jos, eu însumi n-am să rămîn codaş. Iakov Lukici îşi petrecu musafirii pînă la portiţă. Închise poarta şi puse zăvorul cu un sentiment de adîncă uşurare. Îşi făcu cruce şi, scoţînd îngrijorat din buzunar hîrtiile primite de la Liatievski, le cercetă mult timp în lumina zgîrcită a zorilor, ca să vadă cît fac şi să afle, după pipăit şi după foşnet, dacă nu-s false.
Capitolul XXVIII În dimineaţa zilei de 20 martie, poştaşul aduse în Gremeacii-Log ziarul cu articolul lui Stalin ”Ameţeală de pe urma succeselor”, număr întîrziat din pricina revărsărilor. Cele trei exemplare din ziarul Molot făcură într-o singură zi ocolul satului, preschimbîndu-se spre seară în nişte petice de hîrtie, slinoase, umede şi ferfeniţite. De cînd îi satul Gremeacii-Log, o gazetă n-a strîns în jurul ei atîţia ascultători ca în ziua aceea. Adunaţi grupuri-grupuri, oamenii o citeau în case, pe hudiţe, în dosul ogrăzilor, pe podeţele hambarelor... Unul citea cu voce tare, iar ceilalţi ascultau, temîndu-se să rostească un cuvînt, toţi păstrînd cea mai mare tăcere. Articolul stîrni pretutindeni mari discuţii. Fiecare îl tîlcuia în felul lui ; dar, de cele mai multe ori, fiecare îl tîlcuia după cum îi convenea. Aproape în toate părţile, cînd se ivea Nagulnov sau Davîdov, oamenii — cine ştie de ce — treceau repede gazeta din mînă în mînă, ca o pasăre albă care, zburînd din om în om, făcea ocolul mulţimii şi se mistuia în buzunarul cît toate zilele al unui ascultător. — Au să se desfacă colhozurile pe la cusături, ca o haină putredă ! Îşi dădu triumfător părerea, cel dintîi, Bannik. — Gunoiul s-o duce cu apa, dar ceea ce-i mai greu o să rămînă... îl înfruntă Diomka Uşakov. — Numai să nu iasă pe dos, rîse cu răutate Bannik şi se grăbi să plece în altă parte ca să şoptească oamenilor de nădejde : „Ieşi din colhoz cît nu-i prea tîrziu !" — Uite cum s-a crăcănat mijlocaşul ! Stă cu un picior în colhoz şi pe celălalt 1-a ridicat în vînt, îl scutură şi chiteşte cum să păşească din colhoz în gospodăria lui, zise Pavio Liubişkin către Menok, arătînd spre colhoznicii mijlocaşi, care vorbeau atît de însufleţiţi. Femeile care nu înţelegeau cine ştie ce din toate acestea, făceau, după obiceiul muieresc, fel de fel de presupuneri. Prin sat porniră zvonuri : — Se desfac colhozurile ! — A venit poruncă de la Moscova să se dea înapoi vacile ! — Chiaburii au să fie duşi înapoi şi înscrişi în colhozuri ! — Are să se dea îndărăt dreptul de vot cui i s-a luat ! — Se deschide biserica din Tubianskoi ; iar grîul de sămînţă, strîns acolo, o să fie împărţit colhoznicilor ca hrană ! Se apropiau evenimente mari. Toţi le presimţeau. Seara, la şedinţa celulei de partid, Davîdov spuse nervos :
147
— Articolul tovarăşului Stalin a căzut cît se poate de bine ! Pe Makar, de pildă, articolul îl priveşte de-a dreptul. Capul lui e ameţit de izbînzi şi în acelaşi timp a cam început să se învîrtească şi capul nostru... Faceţi propuneri tovarăşi, ce avem de îndreptat ? Păsările le-am dat înapoi. Ne-a venit la vreme mintea la cap. Dar ce-i de făcut cu oile, cu vacile ? Vă întreb : ce să facem cu ele ? Dacă nu procedăm politic, atunci... Hotărît ! Asta are să fie... ca un fel de semnal : „Scape cine poate !" „Fugi din colhoz !" Oamenii au să fugă, luîndu-şi toate vitele : iar noi o să rămînem cu buzele umflate. Asta are să fie ! Nagulnov, care venise la şedinţă cel din urmă, se ridică şi, privindu-l ţintă pe Davîdov cu ochii înlăcrimaţi şi injectaţi, începu să vorbească ; Davîdov îl simţi cum duhnea a votcă. — Spui că articolul mă priveşte pe mine ? Nu numai că mă priveşte. Dar mi-a străpuns inima ! Dintr-o parte în alta ! N-am avut ameţeli atunci cînd am înfiinţat colhozul, ci acum, după acest articol... — Ba te-ai ameţit după o sticlă de votcă, zise încet Vaniuşka Naidionov. Razmiotnov zîmbi, clipind din ochi în semn de încuviinţare. Davîdov îşi lăsă capul deasupra mesei, iar Makar îşi umflă nările palide, în timp ce în ochii împăienjeniţi îi scăpăra o mînie turbată. — Tu, băieţele, eşti prea tînăr ca să mă înveţi şi să mă dăscăleşti pe mine ! Încă aveai caş la gură, cînd eu mă băteam pentru Puterea sovietică şi eram membru de partid... Ca să ştii ! Dar că azi am băut, asta-i hotărît, cum zice Davîdov al nostru. Şi nu o sticlă, ci două ! — Ai şi găsit cu ce să te făleşti ! Tocmai de aceea îndrugi la prostii... zise posomorit Razmiotnov. Makar se uită chiorîş spre el şi începu să vorbească pe un ton mai scăzut. Nu mai dădea din mînă fără nici un rost şi şi-o strînse tare la piept, rămînînd aşa pînă la sfîrşitul cuvîntării sale dezlînate, dar plină de foc : — Nu îndrug nici o prostie ; greşeşti, Andriuşka ! Dar am băut, fiindcă articolul lui Stalin m-a străbătut ca un glonţ dintr-o parte într-alta şi în mine a început să clocotească sîngele. Glasul lui Makar tresări. Urmă încă şi mai încet : Aici eu sînt secretarul celulei. Nu-i aşa ? Eu am stăruit pe lîngă norod, pe lîngă voi, să duceţi găinile şi gîştele la colhoz ? Nu ? Şi cum am făcut agitaţie pen tru colhoz ? Uite cum unora dintre ticăloşii noştri, măcar că se numără printre mijlocaşi, le spuneam de-a dreptul : „Nu vrei să intri în colhoz ? Va să zică eşti împotriva Puterii sovietice ? În 1919 te-ai bătut cu noi, ai fost împotriva noastră şi acum iarăşi te împotriveşti ? Atunci n-ai de aşteptat cruţare nici de la mine. Am să-ţi trag, ticălosule, o chelfăneală de au sa- ţi meargă fulgii !" Am spus asta ? Am spus, ba am şi bătut cu revolverul în masă. Nu tăgăduiesc ! Adevărat, nu vorbeam cu toţi aşa, ci numai cu cei ce ne purtau în inima lor mai multă duşmănie. Să nu credeţi că-s beat; vă rog, lăsaţi prostiile ! Articolul ăsta pe mine m-a făcut praf : din pricina lui am băut eu astăzi, pentru întîia dată după jumătate de an. Ce-i cu articolul acesta ? E un articol pe care I-a scris tovarăşul nostru Stalin şi care, pe mine, Makar Nagulnov, m-a dat gata şi buf ! M-a doborît grămadă la pămînt, m-a prăbuşit cu faţa în noroi... Cum aşa ? Tovarăşi ! Recunosc că am apucat-o prea spre stînga cu găinile şi cu celelalte orătănii... Dar, fraţilor, fraţilor, de ce am apucat-o eu razna ? Şi de ce mi-l puneţi în cîrcă pe Troţki ? De ce mă puneţi la rînd cu dînsul, de parcă am fi tras la ham împreună ? Tu, Davîdov, veşnic îmi scoteai ochii că-s troţkist de stînga. Eu însă n-am atîta învăţătură ca Troţki, şi am
148
venit în partid altfel decît el... M-am legat de partid nu din viclenie cărturărească, ci cu toată inima şi cu sîngele meu vărsat pentru partid. — Vorbeşte la chestie, Makar ! Cînd timpul ni-i aşa de scump, tu baţi apa în piuă. N-avem vreme. Fă propuneri : cum să ne îndreptăm greşelile făcute de noi toţi împreună ; o ţii una şi bună, ca şi Troţki: „Eu în partid... eu şi partidul..." , — Lasă-mă să vorbesc! răcni Makar, izbucnind şi strîngîndu-şi la piept încă şi mai tare mîna dreaptă. Cît despre Troţki, n-am nici în clin, nici în mînecă cu el ! îmi crapă obrazul de ruşine că mă puneţi într-o oală cu dînsul. Eu, nu-s trădător şi vă spun dinainte pe şleau : cine are să-mi zică troţkist, îl pocnesc peste bot ! Îl omor în bătaie ! Dacă am apucat-o la stînga cu găinile, n-am făcut asta din pricina lui Troţki, ci fiindcă m-am zorit întru întîmpinarea revoluţiei mondiale ! De aceea voiam să facem totul mai repede şi să-i strîngem în chingi pe proprietari, pe burjuii ăştia mici. Încă un pas înainte spre dărîmarea capitalismului mondial ! Ei, de ce tăceţi ? Vorba-i, ce sînt eu acum după articolul tovarăşului Stalin ? Fiindcă iată ce stă scris în mijlocul acestui articol ! Makar scoase Pravda din buzunarul scurtei, o desfăcu şi începu să citească rar : „Cine are nevoie de aceste denaturări, de această decretare birocratică a mişcării colhoznice, de aceste ameninţări nedemne la adresa ţărănimii ? Nimeni, în afară de duşmanii noştri ! Unde pot duce aceste denaturări ? La întărirea duşmanilor noştri şi la compromiterea ideii mişcării colhoznice. Nu este oare limpede că autorii acestor denaturări, care îşi închipuie că sînt «de stînga», dau de fapt apă la moară oportunismului de dreapta ?" De aici reiese că eu sînt mai întîi şi mai întîi autor şi birocrat care taie şi spînzură, că am înstrăinat pe colhoznici şi că am adus apă la moara oportuniştilor de dreapta, punîndu-le-o în mişcare. Şi toate acestea din pricina unor oi şi găini, lua-le-ar dracu să le ia !... Şi fiindcă am băgat spaima în cîţiva foşti albi, care au intrat cu chiu, cu vai în colhoz. Asta nu-i drept ! Am muncit, ne-am străduit ca să facem colhozul şi, cînd colo, articolul sună retragerea. Eu am dus la luptă un escadron şi împotriva polonezilor, şi împotriva lui Vranghel. Ştiu că, o dată ce ai pornit la atac, nu te mai întorci înapoi de la jumătatea drumului ! — Dar vezi că tu ai luat-o înaintea escadronului cu o sută de stînjeni mari şi laţi... zise posomorit Razmiotnov, care în ultimul timp îl susţinea cu tărie pe Davîdov. Te rog, Makar, isprăveşte odată ! Rămîi la chestie ! Eşti ostaş de rînd, aşa că trebuie să ţii pasul! Altfel, te muştruluim noi ! — Nu-mi tăia vorba, Andrei ! Eu mă supun oricărui ordin al partidului. Dar acum vreau să vorbesc, nu fiindcă aş avea de gînd să mă împotrivesc partidului meu drag, ci fiindcă îi doresc binele ! Tovarăşul Stalin a spus că trebuia să lucrăm, ţinînd seama de împrejurările locale, aşa e ? Atunci de ce spui tu, Davîdov, că articolul mă priveşte anume pe mine ? Doar nu-i scris acolo negru pe alb că Makar Nagulnov e autor şi birocrat ! Poate cuvintele acestea nu mă privesc de loc ; dar dacă tovarăşul Stalin ar veni cumva în Gremeacii-Log, eu i-aş spune : „Scumpul nostru Iosif Vissarionovici ! Va să zică tu nu eşti de părere să-i ţinem din scurt pe mijlocaşii noştri ? Ţi-e milă de ei şi ai vrea să-i înduplecăm cu blîndeţe ? Dar dacă acest mijlocaş a fost pe vremuri cazac alb şi dacă ţine cu dinţii la avutul său, atunci în ce loc trebuie să-l ling ca el să intre în colhoz şi să se apropie cu răbdare de revoluţia mondială ? Dar acest mijlocaş, chiar intrat în colhoz, nu se poate lepăda de simţul de proprietate şi nu se gîndeşte decît cum ar face să-şi hrănească mai bine vitele lui ; uite cine-i mijlocaşul ! Iar dacă tovarăşul Stalin, văzînd ce fel sînt oamenii ăştia, ar fi ţinut-o totuşi pe a lui, că eu am făptuit
149
devieri şi i-am înstrăinat pe colhoznici, atunci i-aş spune verde : „Dracu să-şi mai bată capul cu dînşii, tovarăşe Stalin ; eu nu mai pot lucra din pricina sănătăţii mele zdruncinate pe fronturi. Pe mine lăsaţi-mă să mă duc la graniţa chinezească. Acolo am să fiu mai de folos partidului. Iar la Gremeacii-Log n-au decît să facă colectivizarea alde Andriuşka Razmiotnov. El are şira spinării cam moale. Poate să se închine pînă la pămînt în faţa foştilor albi. Ştie să verse şi o lacrimă... Da, el poate şi asta s-o facă !" — Nu te lega de mine, că şi eu pot să mă leg... — Ei, ajunge ! Destul pentru azi ! Davîdov se sculă în picioare, se apropie de Makar şi, cu o neobişnuită răceală în glas, îl întrebă : Scrisoarea lui Stalin, tovarăşe Nagulnov, asta-i linia Comitetului Central. Tu spune-ne limpede: eşti împotriva cuprinsului scrisorii ? — Nu.. — Iar greşelile ţi le recunoşti ? Eu, de pildă, mi le recunosc. Cu faptele nu te poţi pune şi nu te poţi întinde mai mult decît ţi-i plapuma. Recunosc că am sărit peste cal socializînd vitele mărunte şi viţeii, dar îmi voi îndrepta greşelile. Prea ne-am luat cu procentul de colectivizare, cu toate că în chestia asta este vinovat şi comitetul raional, şi am lucrat prea puţin la întărirea de fapt a colhozului. Recunoşti asta, tovarăşe Nagulnov ? — Recunosc. — Atunci ce mai vrei ? — Articolul este greşit. Davîdov netezi o clipă cu palmele muşamaua murdară de pe masă. Potrivi fără nici un rost fitilul care ardea bine, încercînd pesemne să-şi ascundă tulburarea, zadarnic însă... — Cap de bostan, afurisitule !... În altă parte, te-ar fi dat afară din partid pentru astfel de vorbe. Hotărît ! Ţi-ai ieşit din minţi ? Ce-i cu tine ? Sau încetezi îndată asta... cum îi zice... opoziţia ta... sau te... hotărît ! Ţi-am răbdat destul poliloghia. Iar dacă vorbeşti serios, atunci, mă rog ! O să anunţăm oficial comitetul raional de partid despre declaraţia ta împotriva liniei partidului. — N-ai decît ! Am să anunţ singur comitetul. Răspund eu deodată şi pentru Bannik, şi, pentru tot... Davîdov se mai potoli puţin auzind glasul deznădăjduit al lui Makar ; dar, ridicînd din umeri, zise cu o mînie încă nedomolită : — Ştii ce, Makar ? Du-te de te culcă. Pe urmă, vom vorbi mai temeinic cu tine. Că acum parcă sîntem în basmul cu cocoşul roşu : „Am mers împreună ?" „Am mers." „Am găsit un cojoc ?" „Am găsit." „Atunci, după cum ne-am înţeles, hai să împărţim cojocul." „Care cojoc ?" „Dar n-am mers împreună ?" „Am mers..." Şi aşa mai departe, fără sfîrşit !... Pe de o parte, spui că-ţi recunoşti greşelile, iar după aceea declari ca articolul este greşit. Atunci ce greşeli recunoşti, dacă autorul articolului — după tine — n-are dreptate ? Te-ai încurcat. Hotărît ! Şi apoi, de cînd oare au început la noi secretarii de celulă să vină băuţi la şedinţe ? Ce înseamnă asta, Nagulnov ? Asta-i o vină faţă de partid ! Tu eşti vechi membru de partid ! Partizan decorat cu „Steagul Roşu", şi deodată vii în halul ăsta ! Uită-te la Naidionov, comsomolistul ! Ce are să zică el despre felul tău de a fi ? Şi încă ceva : dacă are să ajungă la urechile comisiei raionale de control că te-ai pus pe băut şi încă în clipe ca acestea, de mare răspundere, şi nu numai că ameninţi cu arma în mînă pe mijlocaşi, dar că ai o atitudine nebolşevică faţă de devierile tale, ba chiar te ridici împotriva liniei partidului, atunci să ştii, Nagulnov, că are să fie
150
rău de capul tău. Nu numai că n-ai să mai fii secretar al celulei, dar ai să zbori şi din partid. S-o ştii ! Ţi-o spun hotărît. Davîdov îşi zburli părul şi tăcu, simţind că l-a atins pe Makar unde-l doare ; apoi urmă : Degeaba umbli să stîrneşti discuţii în juruli articolului. N-ai să cîrmeşti partidul după capul tău. Partidul a pus cu botul pe labe pe alţii mai breji decît tine, silindu-i să se supună. Cum de nu-ţi intră asta în minte ? — Da nu-ţi mai bate capul cu dînsul ! A flecărit un ceas bătut pe muchie fără să spună ceva ca lumea. Să se ducă la culcare. Şterge-o, Makar ! Să-ţi fie ruşine obrazului ! Uită-te în oglindă şi ai să te sperii : mutra ţi-i umflată, ochii ca de cîine turbat... De ce ai venit aici în halul ăsta ? Hai, du-te ! Razmiotnov sări în picioare şi îl zgîlţîi mînios de umăr. Cu o mişcare moale, fără vlagă, Makar îi luă mîna de pe umăr, gheboşindu-se mai mult... În tăcerea apăsătoare, Davîdov bătea toba eu degetele pe masă. Vaniuşka Naidionov, care-l privise tot timpul pe Makar cu un zîmbet nedumerit, interveni : — Să isprăvim odată, tovarăşe Davîdov ! — Atunci uite cum stau lucrurile, tovarăşi, se învioră Davîdov. Eu propun următoarele : să înapoiem colhoznicilor vitele mărunte şi vacile. Dar care a dat două vaci, să-l lămurim a lăsa una în cireada obştească. Chiar mîine dimineaţă să eonvocăm o adunare şî să începem munca de lămurire. Toate silinţele noastre trebuiesc îndreptate acum spre lămurirea colhoznicilor ! Mă tem că oamenii vor începe să părăsească colhozul ; iar noi, azi, mîine, trebuie să ieşim la cîmp. Uite, aici arată-ţi puterea, Makar ! Înduplecă lumea — da fără revolvere — să nu iasă din colhoz... Ăsta ar fi, hotărît, un lucru de ispravă ! Ei, trecem la vot ? Votaţi propunerea ? Cine-i pentru ? Te abţii, Makar? Bine, scriem : „cu o abţinere..." Razmiotnov propuse să se înceapă chiar a doua zi lupta împotriva ţîstarilor. Pentru stîrpirea acestora, se hotărî mobilizarea unui număr de colhoznici, dintre cei ce nu vor fi prinşi la munca cîmpului. Li se rînduiră cîteva perechi de boi la căratul apei, şi urma să fie rugat directorul şcolii, învăţătorul Şpîn, să iasă cu elevii la cîmp pentru a da ajutor la înecarea rozătoarelor. Davîdov şovăia tot timpul în sinea lui. Să-l strîngă cu uşa pe Makar ? Să pună oare chestia tragerii lui la răspundere pe linie de partid pentru ieşirea împotriva articolului tovarăşului Stalin şi pentru că se lasă greu a lichida urmările greşelilor „stîngiste”, săvîrşite la înfiinţarea colhozului ? Dar, spre sfîrşitul şedinţei, uitîndu-se la faţa lui albă ca de mort, asudată, cu vine umflate la tîmple, Davîdov îşi zise : „Nu, nu-i nevoie ! Are să priceapă singur. Să-şi dea singur seama, fără a-l strînge cu uşa. încurcă el lucrurile, ce-i drept, dar e cu trup şi suflet alături de noi. Şi apoi, boala asta a lui... accesele... Nu ! Să lăsăm lucrurile fără urmări !" Pînă la sfîrşitul şedinţei, Makar rămase tăcut, fără să-şi dea de loc pe faţă tulburarea. Uitîndu-se din cînd în cînd la dînsul, Davîdov băgă numai o dată de seamă cum un tremur puternic, ca un val întărîtat, îi scutură mîinile căzute fără vlagă pe genunchi... — Ia-l pe Nagulnov să mîie la tine. Vezi să nu bea, spuse Davîdov în şoaptă lui Razmiotnov, care făcu din cap un semn de încuviinţare. Davîdov se întoarse acasă singur. Lîngă gospodăria lui Lukaşka Cebakov mai mulţi cazaci şedeau pe un gard de nuiele dărîmat; se auzea vorbă însufleţită. Davîdov mergea pe partea cealaltă a uliţei. Ajungînd în dreptul lor, el prinse cu urechea, prin întuneric, cum un necunoscut spunea cu voce groasă, pe un ton hotărît batjocoritor : — ...oricît le-ai da, oricît le-ai plăti, tot nu le ajunge !
151
Iar altul adăugă : — Puterii sovietice i-au crescut acum două aripi: dreapta şi stînga. Cînd o să-şi ia zborul ca să se ducă unde şi-a înţărcat dracul copiii ? Se porni un rîs pe felurite glasuri, dar care, deodată, se opri scurt : — Sst !... Davîdov ! se auzi o şoaptă îngrijorată. Iar vocea adîncă de mai înainte, de data asta fără nici o urmă de glumă şi cu o seriozitate prefăcută, urmă tărăgănat : — Da-a-a... Dacă n-ar ploua, am isprăvi repede cu semănatul... Pămîntul se zvîntă văzînd cu ochii. Ce ziceţi, fraţilor ? Mergem la culcare ? Ei ? Noapte bună ! Se auzeau numai paşi şi oameni tuşind.
Capitolul XXIX A doua zi, douăzeci şi trei de oameni dădură declaraţii de ieşire din colhoz. Ieşiră mai ales mijlocaşii, care intraseră printre cei din urmă. Stăteau tăcuţi la adunări, se certau veşnic cu ajutorii şefilor de brigadă şi ieşeau fără chef la lucru. Despre dînşii, Nagulnov spunea : „Parcă ăştia-s colhoznici ? Ei nu-s nici cal, nici măgar !" Părăsiră colhozul cei ce erau la urma urmei o adevărată povară în brigăzi. Ei se făcuseră colhoznici fie de teamă să nu se pună rău cu cîrmuirea, fie tîrîţi de puternica pornire a tuturora, de năzuinţa spre colhoz, născută încă din ianuarie. Primindu-le declaraţiile, Davîdov încercă a-i convinge să-şi schimbe hotărîrea, sfătuindu-i să se mai gîndească, să mai aştepte ; dar ei o ţineau morţiş, şi Davîdov, în cele din urmă, dădu resemnat din mînă. — Cetăţeni, puteţi pleca ; să ţineţi însă minte : cînd o să ne rugaţi să vă primim în colhoz, atunci o să stăm noi pe gînduri. — Cred că n-avem să vă rugăm să ne primiţi înapoi. Tragem nădejdea să trăim iarăşi fără colhoz... Uite ce, Davîdov, am dus-o şi mai înainte fără colhoz ; n-am crăpat de foame. Am fost stăpîni pe avutul nostru, nu ne dăscăleau alţii cum să arăm şi să semănăm... Aşa că dăm cu gîndul să trăim şi de acum înainte fără colhoz... şi n-are să ne fie urît ! răspunse în numele tuturor colhoznicul de ieri, Batalşcikov Ivan, zîmbind pe sub mustaţa-i castanie, răsucită în sus. — Socot că şi noi avem să ne descurcăm singuri, fără voi. Fiţi pe pace, n-o să plîngem, n-o să ne facem inimă rea, hotărît ! Dacă dai baba jos din căruţă, iepei i-i mai uşor, îi tăie vorba Davîdov. — E mai frumos cînd te desparţi cu binişorul. Ne luăm catrafusele şi, fără supărare, ne vedem fiecare de drum. Ne daţi voie să ne luăm vitele din brigăzi ? — Nu. Pricina asta trebuie s-o dezbatem în consiliul de conducere a colhozului. Aşteptaţi pînă mîine. — N-avem cînd aştepta. Dumneavoastră, cei din colhoz, poate aveţi de gînd să începeţi semănatul după rusalii, dar noi trebuie să ieşim la cîmp. Pînă mîine, aşteptăm. Dar, dacă ne ţineţi vitele şi mîine, le luăm singuri ! În glasul lui Batalşcikov era o ameninţare făţişă. Lui Davîdov îi năvăli în obraji o uşoară roşeaţă, de mînie, cînd îi răspunse : — Aş vrea să văd şi eu cum ai putea lua ceva din grajdul colhozului fără voia conducerii. Mai întîi, n-o să te lăsăm să iei nimic, şi al doilea, chiar dacă vei lua ceva, ai să răspunzi în faţa judecăţii... — Pentru vita mea ?
152
— Deocamdată e a colhozului. Davîdov se despărţi fără cea mai mică părere de rău de aceşti foşti colhoznici. Dar declaraţia de ieşire din colhoz a lui Demid Molciun îl ului, întristîndu-l. Demid sosi pe înserate, beat criţă şi tăcut ca de obicei. Fără să dea bună ziua, el întinse un petic de gazetă pe care, de-a curmezişul textului tipărit, fuseseră mîzgălite cuvintele : „Sloboziţi-mă din colhoz". Invîrtind în mîini declaraţia scurtă a lui Molciun, Davîdov — nedumerit şi plin de nemulţumire — îl întrebă : — Ce-i cu tine ? — Plec, cuvîntă Molciun. — Unde ? De ce ? — Adică, ies din colhoz. — Dar de ce ieşi ? Unde te duci ? Demid tăcu. Făcu numai un gest larg cu mîna. — Vrei să-ţi iei tălpăşiţa în tuspatru părţile lumii ? Îi traduse gestul Razmiotnov. — Ihî! — Totuşi, de ce ieşi din colhoz ? Îl cercetă Davîdov, uimit de cererea acestui sărac şi tăcut activist. — Ies oamenii... M-am luat şi eu după dînşii... — Dar, dacă oamenii s-ar da cu capul în fîntînă, te-ai da şi tu ? Îl întrebă Razmiotnov cu un zîmbet uşor. — Ba asta nu cred, frate ! Molciun izbucni într-un rîs cu hohote. Rîsul semăna leit cu hodorogitul unui butoi gol. — Fie, pleacă, oftă Davîdov. Poţi să-ţi iei şi vaca. Ţi-o dăm fără vorbă, ca unui om sărac. Hotărît ! I-o dăm, Razmiotnov ? — Trebuie să i-o înapoiem, încuviinţă Razmiotnov. Dar Demid se porni din nou pe un rîs prelung, în cascade ; apoi zise, duruind: — Ce vacă... n-am ce face cu dînsa. O dăruiesc colhozului. Eu am de gînd, ştiţi, să mă însor. Ce ziceţi ? Vi-i de mirare, nu ? Şi ieşi fără să-şi ia rămas bun. Davîdov se uită pe fereastră. Molciun stătea nemişcat lîngă cerdac. Asfinţitul roşu al soarelui îi lumina din plin spinarea de urs şi ceafa-i arămie, vînjoasă, acoperită pînă sub guler cu păr auriu, foarte creţ. Ograda colhozului era plină de apa dezgheţului. O băltoacă cît toate zilele se întindea de la cerdac pînă la hambar. O cărăruie bătătorită prin zăpada moale şi prin noroi pornea de la intrare şi trecea de-a lungul gardului de nuiele. Spre a se feri de băltoacă, oamenii mergeau de obicei chiar pe lîngă gard, ţinîndu-se cu mîinile de pari. Demid stătea cufundat în gînduri, cu ochii în gol. Apoi se clătină şi deodată, cu o nepăsare de om beat, dădu de-a dreptuî prin apă şi se îndreptă spre hambar, legănîndu-se încet, cu paşi şovăielnici. . Davîdov îl urmări cu luare-aminte. Văzu cum Molciun luă un tîrnăcop de pe prispă şi se îndreptă spre poartă. — Nu cumva i s-a năzărit diavolului ăstuia să ne facă harcea-parcea ? zise, izbucnind în rîs, Razmiotnov, care se apropie de fereastră. El îi arăta totdeauna lui Molciun prietenie, preţuindu-i puterea trupească. Molciun întredeschise poarta şi lovi atît de tare cu lomul în troianul îngheţat. încît dintr-o dată se desprinse din el un bloc de gheaţă de vreo trei puduri.
153
Bulgării de gheaţă loviră ca o grindină în poartă. In curînd, apa din curte începu să se scurgă liniştit prin spărtura făcută de lom. — Ăsta are să se întoarcă în colhoz ! zise Razmiotnov şi, apucîndu-l de umeri pe Davîdov, i-l arătă pe Molciun. A băgat de seamă o neorînduială, a îndreptat-o şi a pornit mai departe. Va să zică, sufletul i-a rămas în gospodăria noastră. Am dreptate ori nu ? După sosirea gazetelor cu articolul lui Stalin, comitetul raional trimise celulei din Gremeacii-Log instrucţiuni lungi, în care se vorbea nelămurit şi încîlcit despre felul cum trebuiesc lichidate urmările exagerărilor. Din toate cele, se vedea că la raion domnea o completă dezorientare. Nici unul dintre conducătorii de la raion nu se arăta pe la colhozuri. Iar la întrebările venite din diferite locuri : ce să facă cu bunurile celor ce ies din colhoz, nu răspunseră nici comitetul raional de partid, nici uniunea agricolă raională. Numai după ce se primi rezoluţia Comitetului Central Despre lupta împotriva denaturării liniei partidului în mişcarea de colectivizare, comitetul raional prinse să se mişte. În Gremeacii-Log căzu o ploaie de instrucţiuni cu privire la grabnica înaintare a listelor de deschiaburiţi, despre înapoierea către colhoznici a vitelor mărunte şi a păsărilor socializate, despre revizuirea listelor celor decăzuţi din drepturile electorale. O dată cu acestea, se primi o comunicare oficială prin care Nagulnov era chemat la şedinţa reunită a comitetului raional de partid şi a comisiei raionale de control, pe ziua de 28 martie, ora 10 dimineaţa.
Capitolul XX În Gremeacii-Log ieşiră din colhoz, într-o săptămînă, vreo sută de gospodari. Cei mai mulţi se retraseră din brigada a doua unde rămaseră în totul douăzeci şi nouă de gospodării. Şi, chiar din acestea, cîţiva oameni stăteau „gata de fugă", cum spunea brigadierul Liubişkin. Întîmplări mari zguduiau satul. Fiecare zi îi aducea lui Davîdov noi neplăceri. La repetata lui întrebare : dacă trebuie să înapoieze, de îndată sau numai după semănat, vitele de muncă şi inventarul agricol celor ce părăseau colhozul — uniunea agricolă raională şi comitetul raional de partid răspunseră printr-un ordin drastic cum că cei din Gremeacii-Log trebuie să preîntîmpine din răsputeri şi prin orice chip destrămarea colhozului şi să caute a opri în colhoz cît mai mulţi oameni, toate socotelile cu cei ce-l părăseau urmînd să fie amînate pînă la toamnă, cînd se vor înapoia şi bunurile aduse în colhoz. Puţin după aceea sosi în Gremeacii-Log Beglîh, şeful secţiei agricole a raionului şi membru în comitetul raional de partid. Se informă în grabă asupra situaţiei (trebuia să inspecteze în ziua aceea încă vreo cîteva soviete săteşti) şi declară : — Celor ce pleacă să nu le daţi acum, pentru nimic în lume, vitele şi inventarul. Amînaţi-i pînă la toamnă. După aceea, vom vedea. — Ne sar oamenii în gît ! Încercă Davîdov să ridice întâmpinări. Fire hotărîtă şi dintr-o bucată, Beglîh se mulţumi numai să zîmbească. — Sari şi tu în gîtul lor. De fapt, ar trebui, bineînţeles, să le înapoiem. Dar este hotărîrea comitetului de district : să înapoiem vitele şi inventarul numai în cazuri excepţionale, ţinînd seama de criteriul de clasă. — Adică cum ?
154
— Trebuie să pricepi asta şi fără „adică cum" ! Ţăranului sărac să-i dai chiar acum, mijlocaşului să-i făgăduieşti că-i înapoiezi la toamnă ! Ai înţeles ? — Dar n-are să se întîmple, Beglîh, ca şi cu colectivizarea sută-n sută ? Comitetul raional doar ne-a spus : „Zoriţi pînă la sută-n sută cu orice preţ şi cît mai repede !" Şi a ieşit ameţeala... Dacă nu dai mijlocaşului vitele, înseamnă de fapt că-l strîngi în chingi. Nu-i aşa ? Cu ce o să are, să semene ? — Nu de asta trebuie să te doară capul. Nu te îngriji de gospodăriile individuale. Gîndeşte-te numai la colhozul tău : cu ce ai să lucrezi tu, dacă-ţi dai vita ? Şi apoi, asta nu-i hotărîrea noastră, ci a comitetului de district; iar noi, ca ostaşi ai revoluţiei, sîntem datori să ne supunem fără crîcnire. Altfel, cum crezi că ai să îndeplineşti planul, dacă cincizeci la sută din vite trec la gospodăriile individuale ? Deci, nici nu încape vorbă ! Ţine vitele cu dinţii. Dacă nu îndeplineşti planul de însămînţări, are să fie vai şi amar de capul tău ! Suindu-se în trăsură, el îi spuse în treacăt; — În totul, treaba merge cam gre-e-u-u ! Pentru exagerări, măi frate, va trebui să plătim oalele sparte ; va trebui să şi jertfim pe cineva... Aşa-i rînduiala, n-ai ce-i face ! Cei de la raion sînt straşnic de îndîrjiţi împotriva lui Nagulnov. Ce năzdrăvănii a făcut el pe aici ? A bătut un mijlocaş, a arestat, a ameninţat cu revolverul. Mi-a spus Samohin. Are un dosar întreg împotriva lui. Da-a-a, Nagulnov s-a dovedit a fi un „stîngist" şi jumătate. Ştii care-i acuma cuvîntul de ordine ? Pedepsele să meargă pînă la darea afară din partid. Ei, rămîi sănătos ! Păzeşte vitele, vitele ! Beglîh plecă la Voiskovoi. Vîntul încă nu apucă să usuce urmele trăsurii, cînd Agafon Dubţov, şeful brigăzii a treia, veni într-un suflet, tulburat la culme. — Tovarăşe Davîdov ! Ăia care au ieşit din colhoz mi-au luat boii şi caii ! Mi i-au luat cu de-a sila. — Cum asta, ţi i-au luat ? Răcni Davîdov înroşindu-se ca focul. — Uite-aşa, i-au luat. L-au închis pe bouar în fînar, iar boii i-au dezlegat şi i-au mînat în stepă. Optsprezece perechi de boi şi şapte cai ! Ce-i de făcut ? — Dar tu ? Ce-ai păzit, gură-cască ce eşti ? Unde erai ? De ce le-ai îngăduit ? Unde te-ai găvozdit ?... Spune ! Pe faţa ciupită de vărsat a lui Agafon se iviră pete albe. Ridică şi el glasul : — Nu-s dator să dorm în grajd sau în staul! Nu te răsti la mine ! Iar dacă eşti aşa de voinicos, du-te de adă singur boii ! Numai vezi să nu-ţi dea cineva cu parul în cap. Puseră mîna pe boi de-abia spre seară, în stepă, unde stăpînii îi duseseră la păşune, sub pază întărită. Liubişkin, Agafon Dubţov, împreună cu şase colhoznici din brigada a treia încălecară şi porniră la galop, în stepă... Cînd văzu boii păscînd pe o coastă, de cealaltă parte a unei rîpe, Liubişkin îşi despărţi în două micul detaşament ; — Agafon, ia-i pe ai tăi şi la trap întins du-te dincolo de rîpă, să le cazi în flancul drept, iar eu am să-i învăluiesc din stînga. Liubişkin îşi netezi mustăţile negre ca pana corbului, apoi comandă : Mînă ! După mine, trap ! Arrrş ! Treaba nu se isprăvi fără bătaie : Zahar Liubişkin, vărul lui Liubişkin, care păzea boii împreună cu alţi trei foşti colhoznici, izbuti să-l apuce de picior pe Mişka Ignationok, care venise la galop după boi, îl trase de pe cai şi, cît ai clipi, îl tăvăli la pămînt, acoperindu-l de vînătăi şi făcîndu-i cămaşa ferfeniţă. Şi în vreme ce Pavei Liubişkin, care sosise la galop, îşi croia vărul cu un harapnic gros şi lung,
155
fără să descalece, ceilalţi colhoznici îi răzbiră pe bouari, le luară boii şi-i minară la trap spre sat. Davîdov rîndui să se închidă peste noapte, cu lacăte, staulele şi grajdurile şi puse străji dintre colhoznici. Dar, cu toate măsurile luate pentru paza vitelor, foştii colhoznici izbutiră, în timp de două zile, să scoată şapte perechi de boi şi trei cai. Goniră vitele în stepă, în vîlcele depărtate ; şi, ca să nu bată la ochi lipsa celor vîrstnici, trimiseră băietani de pază. De dimineaţă pînă seara, norodul se îngrămădea la conducerea colhozului şi la sovietul sătesc. Se iscă o nouă primejdie : foştii colhoznici ameninţau să pună mîna pe pămînturile obşteşti. — Ori ne daţi îndată loturi, ori ne arăm ogoarele vechi, stăruiau pe lîngă Davîdov foştii colhoznici. — O să croim loturi pentru voi, nu vă neliniştiţi, cetăţeni ! Mîine începem împărţeala. Duceţi-vă la Ostrovnov. El are să se ţină de treaba asta. Va vorbesc foarte serios, căuta să-i liniştească Davîdov. — Unde ne daţi pămînt ? Şi ce fel de pămînt ? — Unde are să fie slobod. — Poate are să fie slobod tocmai în capul loturilor săteşti. Atunci cum facem? — Tovarăşe Davîdov, nu ne prosti ! Pămînturile de pe aproape au trecut toate în colhoz. înseamnă că ne rămîn pămînturile cele mai îndepărtate. Vitele nu ni le daţi. Va trebui, poate, să tragem singuri la jug ori să arăm cu vacile. Şi tot nouă să ne daţi pămînt cine ştie unde ? Ehei, dreaptă stăpînire, n-avem ce zice ! Davîdov se apucă să convingă oamenii cu binişorul, să le arate că nu-i chip de dat pămînt după voia fiecăruia, deoarece nu se poate fărîmiţa trupul pămîntului colhoznic, tăindu-l în fîşii şi stricînd împărţeala în tarlale, pusă la cale mai înainte. După ce făceau puţină gălăgie, foştii colhoznici plecau. Dar, peste cîteva minute, năvălea altă mulţime, care începea din prag : — Daţi-ne pămînt ! Ce înseamnă asta ? Cu ce drept ţineţi pămîntul nostru ? Asta înseamnă că nu ne lăsaţi să semănăm ! Dar tovarăşul Stalin ce-a scris despre noi ? Îi putem şi noi scrie : nu numai că nu ni se dau înapoi vitele, dar nici pămîntul nu-l putem căpăta şi am fost despuiaţi de toate drepturile noastre asupra averii ! N-are să vă laude pentru trebuşoara asta. . — Iakov Lukici, chiar de mîine dimineaţă măsoară-le pămîntul dincolo de Iazul racilor. — Ţelina aceea ? se puseră pe urlat foştii colhoznici. — Ba-i pîrloagă ! Aceea-i ţelină ? A fost arată, dar demult, acum vreo cincisprezece ani, îi lamuri Iakov Lukici. Şi deodată izbucniră strigăte clocotitoare şi furtunoase : — Nu vrem pămînt tare ! — Cu ce avem să-l arăm ? — Daţi-ne pămînt afînat ! — Daţi-ne vitele, atunci lucrăm şi pămînt tare ! — Trimitem o delegaţie pînă la Moscova, la Stalin ! — De ce nu ne lăsaţi să trăim ? Femeile erau aprige. Cazacii, de-a valma, le susţineau cu tragere de inimă. Greu de tot li se putea potoli zarva. În cele din urmă, Davîdov îşi pierdea răbdarea şi izbucnea ;
156
— Nu cumva vreţi să vă dau vouă pămîntul cel mai bun ? Asta niciodată. Hotărît ! În ochii Puterii sovietice precumpănesc colhozurile, nu cei ce se ridică împotriva colhozului. Pe alocuri, gospodarii individuali începură să are pămînturile pe care le stăpîniseră odinioară şi care pe urmă intraseră în trupul pămîntului colhoznic. Liubişkin îi goni de pe pămînturile colhozului, iar Iakov Lukici, luînd un stînjen făcut dintr-o prăjină, porni în stepă şi în două zile, măsură loturile individuale dincolo de Iazul racilor. La 25 martie, brigada lui Diomka Uşakov ieşi la arat pămînturile nisipoase. Davîdov împărţi oamenii pentru lucru, punînd la îndemîna brigăzilor de cîmp pe colhoznicii cei mai vrednici. Bătrînii, în mare număr, intrară cu tragere de inimă în brigăzi ca să muncească la pluguri, la semănătoare şi la boroane. Hotărîră să nu mai semene cu mîna. Chiar şi Akim Beshlebnov, bătrînul hodorogit, care fusese „spaima găinilor", se arăta gata să lucreze pe lîngă semănătoare. Pe Şciukar, Davîdov îl puse grăjdar pe lîngă conducerea colhozului. Totul era pregătit. Dar semănăturile au fost întîrziate de nişte ploi cu cofa care timp de două zile şi două nopţii udară din belşug colnicele de lîngă Gremeacii-Log şi arătura de toamnă acoperită în ceasurile dimineţii cu o pîclă alburie. Ieşirile din colhoz încetară. Rămaseră, numai oameni vrednici, de nădejde. Marina Poiarkova, drăguţa lui Razmiotnov, părăsi colhozul cea din urmă. Traiul lor împreună scîrţîia. Marina luă calea bisericii, ajunse evlavioasă, ţinu tot postul mare, iar săptămîna a treia se duse zilnic să se închine la biserica din Tubianskoi, se spovedi şi se împărtăşi. Tăcută şi smerită, ea se supunea cînd o certa Andrei. Nu-i răspundea la ocări, tăcea aproape tot timpul, nevrînd să „pîngărească* sfînta împărtăşanie". Într-o noapte, întorcîndu-se acasă tîrziu, Andrei văzu o candelă aprinsă în cămăruţă. Fără să stea mult pe gînauri, el intră, luă candela, turnă untdelemnul în palmă şi-şi unse cu grijă cizmele scorojite, iar candela o strivi cu tocul. — De cîte ori nu li s-a spus proştilor că asta nu-i decît opiu şi întunecare a minţii ! Dar ei nu se lasă ! Se tot roagă la nişte scînduri, ard untdelemn şi strică ceara pe luminări. Eh, ehei, te mănîneă spinarea, Marina ! Nu degeaba te-ai bisericit... Într-adevăr, se văzu în curînd că nu era degeaba. La 26 martie, Marina dădu cerere de ieşire din colhoz, arătînd că a face parte din colhoz înseamnă „să te ridici împotriva lui dumnezeu". — Dar să te culci cu Andriuşka în acelaşi pat, asta nu-i „împotriva lui dumnezeu", sau e un păcat dulce ? O întrebă Liubişkin zîmbind. Marina tăcu de data asta, fără să bănuiască pesemne că peste cîteva clipe are să i se ducă dracului smerenia, „pîngărind" cu gura ei „sfînta împărtăşanie". Alb ca varul şi întărîtat, Andrei sosi într-un suflet de Ia sovietul sătesc. Ştergîndu-şi cu mîneca sudoarea de pe fruntea-i brăzdată de cicatrice, el o rugă de faţă cu Davîdov şi cu Iakov Lukici: — Marişa, drăguţa mea ! Nu mă nenoroci, nu mă face de ruşine ! De ce pleci din colhoz ? Nu te-am purtat ca pe palme, diavoliţo, nu te-am iubit? Ţi-am dat vaca înapoi... Ce-ţi mai trebuie ? Cum aş putea după asta să-mi împart dragostea cu tine, dacă tu tragi spre viaţa individuală ? ! Ţi s-au dat înapoi păsările, găinile, cocoşul cel cu gîtul gol... şi gînsacul olandez, după care ai vărsat atîtea lacrimi amare, toate hălăduiesc iarăşi în curtea ta... Ia-ţi cererea înapoi !
157
— Nu şi nu ! ţipă Marina, strîngîndu-şi cu mînie ochii migdalaţi. Nu vreau şi pace ! Degeaba mă rogi ! Nu vreau să fiu în colhoz i Nu vreau să iau parte la păcatul vostru ! Daţi-mi îndărăt căruţa, plugul şi boroana. — Marina, vino-ţi în fire ! Altfel să ştii că te lepăd ! — N-ai decît, diavol bălan ! Hîrbar, dulău afurisit! Ai început să clipeşti, ne-cu-ra-tu-le ! Ce-ţi boldeşti ochii turbaţi ? Dar ieri cine-mi stătea de vorbă pe uliţă cu Malaşka Ignationok ? Nu tu ? Vrăşmaşule, m-m-mama ta ! N-ai decît să mă lepezi. Pot să trăiesc şi fără tine. De mult ţi-ai pus în gînd să mă laşi. Văd eu. — Marişa, cireşica mea, de unde ai scos-o şi pe asta ? Care Malaşka ? De cînd sînt, n-am stat de vorbă cu dînsa ! Şi ce legătură are asta cu colhozul ? Andrei se apucă cu mîinile de cap. Tăcu, isprăvindu-şi pesemne toate argumentele... — Da nu te mai ploconi înaintea ticăloasei ! Izbucni Liubişkin, fierbînd. N-o mai ruga atîta. Ţine-ţi capul sus ! Eşti doar partizan roşu. De ce o rogi ? De ce-i cauţi în coarne ? Mai bine arde-o peste bot ! Ia-i piuitul şi se domoleşte ea îndată! Pe faţa Marinei se iviră pete dese, roşii-vişinii. Sări în sus ca împunsă cu acul. Se năpusti cu pieptu-i voinic asupra lui Liubişkin şi, legănîndu-şi umerii largi, începu să-şi suflece mînecile, ca un bărbat gata de trîntă. — Da tu ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala ? Pui de năpîrcă ! Lepădătură ţigănească, baragladină tuciurie şi scîrboasă ! Vezi să nu-ţi schimonosesc mutra mai degrabă eu ţie ! Mă doare în călcîi că eşti brigadier ! Am mai văzut de-alde ăştia şi i-am dat peste cap ! — Ţi-aş da eu ţie. Aş scoate toţi dracii din tine... mîrîi posomorit Liubişkin, trăgîndu-se într-un colţ, pregătit pentru orice împrejurare neplăcută. Liubişkin îşi aducea foarte bine aminte cum, odată, la moara din Tubianskoi, Marina se luase la trîntă cu un cazac de dincolo de Don, voinic la înfăţişare. Şi, spre marea desfătare a celor de faţă, Marina îl trînti la pămînt şi pe deasupra îl dădu gata făcîndu-l turtă cu un cuvînt de duh : „N-ai ce căuta, nene, deasupra muierii, zise ea după ce-şi recăpătă răsuflarea. Cît eşti de voinic şi cum ştii să apuci, nu ţi se cade decît să şezi dedesubt şi să te smîrcăieşti !" Apoi Marina porni spre cîntar, îndreptîndu-şi din mers părul şi broboada căzută pe spate în timpul trîntei. Liubişkin îşi amintea cum îi ardeau obrajii cazacului doborît de Marina cînd se sculă în picioare, plin de bălegar şi de făina împrăştiată pe jos. De aceea, Liubişkin îşi duse înainte cotul mîinii stîngi, spunînd : — Nu te repezi, zău, că te stropşesc ! Piei din faţa mea ! — Dar asta n-ai mirosit-o ! O clipă, Marina îşi ridică în sus poala fustei şi o flutură pe la nasul lui Liubişkin. Prin faţa lui fulgerară rotunjimea mată a genunchilor ei trandafirii şi trupu-i voinic şi îndesat, auriu, cum îi caimacul. Ajunsese în culmea mîniei, care clocotea din plin în inima ei. Chiar şi Liubişkin, care văzuse multe şi mărunte pe lume, rămase orbit de trupul Marinei — aşa era de vînjos şi de alb. Dădu îndărăt, mormăind uluit : — Au apucat-o toate năbădăile! Ptiu, talpa-iadului ! Curat armăsar, nu muiere ! Du-te încolo, fir-ai de trei ori afurisită !... Liubişkin se strecură costiş prin faţa Marinei care, scoasă din fire, ţipa cît o ţinea gura, şi ieşi în tindă, scuipînd şi înjurînd. Cu capul căzut pe masă, cu ochii pe jumătate închişi, Davîdov se tăvălea de rîs. Razmiotnov ieşi în fugă după Liubişkin, trîntind uşa cu un trosnet asurzitor.
158
Numai Iakov Lukici căuta s-o potolească pe fosta nevastă de vagmistru, care-şi ieşise din minţi : — De ce urli ? Muiere neruşinată ! Unde-ai mai văzut să-şi dea cineva poalele peste cap ? Să-ţi fi fost ruşine măcar de mine, om bătrîn ! — Zît ! răcni la dînsul Marina, îndreptîndu-se spre uşă. Ştiu ce poamă de bătrîn eşti. Vara trecută, de rusalii, cînd căram finul, ce mi-ai propus ? Nu-ţi mai aduci aminte ? Mai bine nu te băga ca musca în dosul calului... Şi ea trecu prin ogradă ca o furtună. Iakov Lukici o petrecu cu ochii, tuşind încurcat şi clătinînd din cap cu mustrare... Iar peste o jumătate de ceas, lui Iakov Lukici i-a fost dat să vadă cum Marina, înhămată între ulubele căruţei sale, scotea ca o jucărie boroana şi plugul din curtea brigăzii întîi. Întors de la cîmp din pricina ploii, Diomka Uşakov se ţinea după dînsa la oarecare depărtare şi, fără să îndrăznească pesemne a se apropia la o distanţă mai mică şi mai primejdioasă, o ruga într-una : — Marina ! Hei, cetăţeancă Poiarkova ! N-auzi ? Marina Terentievna ! Nu pot să-ţi dau bunurile care mi-s încredinţate cu listă în regulă ! — Las’ că poţi foarte bine ! — Înţelege-mă. cap sec ce eşti, că ăsta-i inventar socializat ! Adu-l, te rog, înapoi ! Nu te prosti. Eşti om ori ce dracu ? Cum îl iei cu hapca ? Au să te dea în judecată pentru ticăloşia asta ! Fără hîrtie de la Davîdov, nu pot să-ţi dau nimic. — Las’ că poţi foarte bine ! răspundea scurt Marina. Ochii încrucişaţi ai lui Diomka o priveau pierduţi. Îşi apropiase rugător mîinile de piept. Iar Marina, asudată leoarcă şi cu obrajii îmbujoraţi, trăgea, neînduplecată, căruţa, iar boroana zdrăngănea jalnic, răsturnată pe loitră... „Trebuia să-i fi luat căruţa ca să se-nveţe minte să nu mai trăncănească. Dar cum să i-o iei ? Numai să te pui în cîrd cu dînsa, c-apoi ţi-ai aprins paie-n cap !" îşi zise Iakov Lukici, cotind cu băgare de seamă într-o ulicioară. A doua zi, Razmiotnov îşi luă de la Marina lucrurile, puşca, cartuşiera, actele. Duse totul acasă. Despărţirea de ea îl chinuia sălbatic. Se zbuciuma şi fugea de singurătate. De aceea se duse la Nagulnov, ca să mai stea de vorbă şi „să-şi alunge urîtul". În Gremeacii-Log se lăsa noaptea. Craiul nou, spălat parcă de ploi, se odihnea în pace, ca o crestătură de lumină, pe marginea de apus a cerului. Tăcerea nopţii de martie, tulburată numai de şopotul tot mai slab al pîraielor de primăvară, umplea tot satul. Andrei îşi scotea picioarele cu un fel de clefăit din noroiul amorţit în preajma nopţii. Mergea încet, dus pe gînduri. În văzduhul jilav se simţeau miresmele tulburătoare ale primăverii. Răsufletul pămîntului era amărui şi sălciu, ariile te întîmpinau cu un iz de putregai, în livezi stăruia o aromă de vin aspru, iar iarba, de-abia încolţită de-a lungul gardurilor de nuiele, avea un miros tare, îmbătător, proaspăt... Andrei trăgea lacom în piept miresmele felurite ale nopţii. Vedea cum — la picioarele lui, în băltoace — stelele răsfrânte de apă se sfărâmă şi se risipesc în scîntei. Se gîndea la Marina şi simţea cum îi năvălesc în ochi lacrimi amare de dor şi de obidă.
Capitolul XXXI
159
Moş Şciukar primi cu mare bucurie numirea ca vizitiu permanent pe lîngă conducerea colhozului. Încredinţîndu-i doi armăsari luaţi de la chiaburi şi lăsaţi acum pentru drumurile conducerii, Iakov Lukici îi spuse : — Păzeşte-i ca lumina ochilor ! Vezi să fie rotunjori... Să nu-i mîni prea tare, ca să nu-i aprinzi. Uite, armăsarul ăsta sur al lui Titok e de soi, dar şi roibul de colo are sînge curat de Don. La noi nu se fac cine ştie ce drumuri. În curând îl dăm la iepe. Bagă de seamă, tu răspunzi de dînşii. — Ian te uită ! răspunse moş Şciukar. Da ce ? Nu ştiu eu să umblu cu caii ? Am văzut destui cai în viaţa mea. N-ai atîta păr pe cap cîţi mi-au trecut prin mîini! De fapt, în toată viaţa lui Şciukar, „îi trecuseră prin mîini", mari şi laţi, numai doi căluţi. Iar dintr-aceştia, pe unul l-a schimbat moşul pe o vacă, iar cu al doilea s-a petrecut următoarea întîmplare : Acum douăzeci de ani, întorcîndu-se din cătunul Voiskovoi şi fiind tare băut, Şciukar cumpără pe drum o iapă, cu treizeci de carboave, de la nişte ţigani nomazi. Iepuşoara, cercetată la cumpărare, se arăta plinuţă, de culoarea şoarecelui, clăpăugă şi cu albeaţă pe ochi, dar foarte vioaie. Moş Şciukar se tîrgui cu ţiganul pînă la amiază. Bătură palma de vreo patruzeci de ori. Se despărţeau şi apoi iarăşi se apropiau unul de altul. — Îi aur, nu iapă ! Cînd aleargă, închizi ochii şi nici nu mai vezi pămîntul de sub tine... te duce ca pasărea, ca gîndul ! Îl încredinţa ţiganul, jurîndu-se, împroşcînd cu stropi de scuipat şi apucîndu-l de poala hainei pe moşul moleşit de oboseală. — Aproape nu i-au mai rămas măsele în gură... e chioară... copitele i-s crăpate, are burta căzută... Ce fel de aur e ăsta ? Lacrimi amare, nu aur ! Căuta moş Şciukar să deprecieze calul, dorind straşnic ca ţiganul să-i lase cea din urmă rublă, din pricina căreia nu căzuseră la înţelegere din preţ. — Dar ce nevoie ai de dinţii ei ? Cu atîta mai puţin nutreţ o să mănînce. Iepuşoara-i tînără, să mă trăsnească dumnezeu ! Copil, nu iapă ! Şi-a pierdut dinţii de la o boală. Şi ce-ţi pasă de albeaţă ? La urma urmei nici nu-i albeaţă, ci o scoicuşoară. Cît priveşte copitele, au să-i crească, au să se cureţe... Iapa-i şoricie, nu-i cine ştie ce frumoasă, dar ştiu că n-o iei ca să te culci cu dînsa : o iei ca să ari ! Nu-i aşa ? Uită-te numai bine la ea şi ai să vezi de ce-i burtoasă : de puterea ce-o are. Cînd aleargă, zarvă face ; iar cînd cade, stă şi zace... Ei, tătucă ! Ai vrea pesemne cu treizeci de carboave să cumperi un trăpaş. Unul viu n-ai să cumperi, iar dacă plesneşte — îi capeţi carnea şi fără bani... Noroc că ţiganul se dovedi om bun la inimă. Se mai tîrgui cît se mai tîrgui şi, în sfîrşit, lăsă cea din urmă rublă. Frîul trecu în mîna lui moş Şciukar. Ţiganul, prefăcut, scînci chiar puţintel, ştergîndu-şi fruntea arămie cu mîneca hainei lungi, de un albastru-viu. De îndată ce căpăstrul trecu în mîna lui moş Şciukar, iapa îşi pierdu vioiciunea pe care o avusese cu puţin înainte. Porni după dînsul, supunîndu-se în silă sforţărilor lui deznădăjduite, tîrîndu-şi anevoie picioarele cu copitele despicate. Abia atunci ţiganul începu să rîdă, dezgolindu-şi dinţii deşi şi albi ca zăpada şi strigînd în urma lui : — Ehei ! Tătucă ! Cazac de pe Don ! Ai să-mi pomeneşti inima cea bună! Căluţul ăsta m-a slujit patruzeci de ani şi are să te slujească şi pe tine încă pe atît. Numai să nu-i dai de mîncare decît o dată pe săptămînă, altfel turbează... Tata a venit călare pe dînsa din Romînia. O căpătase de la franţujii care fugeau de la Moscova. Cal de preţ !
160
Ţiganul mai strigă ceva în urma lui moş Şciukar, care tîra după dînsul cumpărătura. În şatră şi printre picioarele ţiganului urlau dancii, zgomotoşi şi negri ca ciorile. Iar ţigăncile se tăvăleau şi rîdeau cu hohote. Moş Şciukar îşi căuta de drum fără să bage de seamă toate acestea şi se gîndea cu blîndeţe : „Văd şi eu ce jigodie am cumpărat. Dacă aş fi avut bani, nu m-aş fi procopsit cu gloaba asta. Şi ţiganu-i om glumeţ şi vesel ca şi mine... Care va să zică, am şi eu un căluţ. Duminicile am să mă pot duce cu baba la staniţă la tîrg." N-apucă însă sa ajungă la Tubianskoi, cînd se petrecu cu calul o minune... Intorcînd capul din întîmplare, nu-i venea să-şi creadă ochilor : în urma lui nu mergea iepuşoara burtoasă şi sătulă pe care o cumpărase, ci o mîrţoagă jigărită, cu pîntecele supt şi cu gropi adînci la deşerturi. într-o jumătate de ceas ajunsese ca o umbră. Făcîndu-şi cruce şi şoptind : „Apără-mă, prea-sfîntă născătoare !" Şciukar scăpă frîul din mînă şi se opri, simţind că parcă cineva îi luase ameţeala cu mîna. Numai după ce făcu ocolul iepei, înţelese de ce slăbise atît de repede : de sub coada plină de ud — ridicată fără pic de ruşine în sus şi într-o parte — ţîşnea şuierînd şi fîsîind un duh spurcat şi stropi subţiri de balegă. „Bună treabă!" oftă Şciukar, apucîndu-se cu mîinile de cap. Apoi, cu puteri înzecite, încleştîndu-şi mîinile de frîu, o trase după dînsul. Erupţia vulcanică a pîntecuîui iepei nu se opri pînă la Tubianskoi, lăsînd în tot lungul drumului urme ruşinoase. Şciukar poate ar fi ajuns cu bine pînă la Gremeacii- Log, dacă ar fi dus calul de frîu. Dar cînd ajunse în dreptul celei dintîi curţi din satul Tubianskoi, în care locuia cumătrul lui şi unde erau mulţi cazaci cunoscuţi, moşul hotărî să încalece iapa cumpărată şi să meargă fie şi la pas, dar călare... nu trăgînd-o de dîrlogi. Se treziră într-însul o mîndrie nemaipomenită şi obişnuita lui lăudăroşenie, ca şi dorinţa de a arăta că şi el, Şciukar, a rupt-o cu sărăcia şi merge călare pe un cal, dacă nu cine ştie ce mîndreţe, dar în schimb calul lui propriu. „Ptruu, afurisito ! Îţi vine să zburzi !" răcni el cumplit, zărind cu coada ochiului un cazac cunoscut, care tocmai atunci ieşea din casa în dreptul căreia se oprise. Cu aceste cuvinte, el smuci frîul şi-şi luă o ţinută vajnică. Iapa lui pesemne fusese jucăuşă şi obişnuise să zvîrle numai în îndepărtata-i copilărie. Acum însă nici prin gînd nu-i trecea să zburde. Se opri, plecîndu-şi abătută capul în pămînt şi lăsîndu-se puţin pe picioarele de dindărăt. „Prin faţa cumătrului trebuie să trec călare. Să mă vadă şi el !" îşi zise Şciukar şi, săltîndu-se, se aruncă cu pînteeele pe spinarea colţuroasă a calului. Atunci s-a petrecut întîmplarea despre care, pe urmă, au vorbit multă vreme cazacii din Tubianskoi; tocmai în locul acela a păţit Şciukar o ruşine nemaipomenită, purtată din gură în gură pînă în zilele noastre şi care va trece fără îndoială şi acelora care vor veni după noi... De-abia se săltară de la pămînt picioarele lui Şciukar şi moşul rămase spînzurat cu burta pe spinarea iepei, încercînd să încalece — cînd aceasta începu să se clatine pe picioare. Ceva prinse a-i hîrîi în pîntece şi, cît era de lungă, se prăbuşi în mijlocul drumului, cu coada bîrzoi. Cu mîinile întinse, Şciukar zbură peste drum şi căzu lat pe troscotul prăfuit de pe margine. Sări ca ars în picioare şi, cum înţelese că-l dăduse de ruşine faţă de cazac, căută să dreagă lucrurile, strigînd în gura mare : „Te-ai apucat să zvîrli, diavoliţă !" Şi izbi iapa cu picioarele. Calul se sculă şi, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, îşi întinse botul spre troscotul ofilit de pe marginea drumului. Cazacul care urmărise păţania lui Şciukar era om vesel şi mare mucalit. Sări peste gardul de nuiele şi s-apropie. — Sănătate, Şciukar! Nu cumva ţi-ai cumpărat un cal ?...
161
— Am cumpărat, dar se vede că am dat greş oleacă... dihania-i nărăvaşă... m-am cam păcălit : te sui călare şi ea, buf ! la pămînt. Pesemne n-a fost învăţată încă la călărie... Îi neumblată. Cazacul privi iapa printre gene, îi dădu cîteva tîrcoale, o căută în treacăt la dinţi şi-i spuse foarte serios : — Mda... fără îndoială, îi neînvăţată. Iapa, după cum se vede, e de soi bun. După dinţi are cincizeci de ani... nici un anişor mai puţin... şi de aceea, fiindcă -i de neam bun, n-o poate stăpîni nimeni. Văzînd că ia parte la durerea lui, Şciukar îl întrebă : — Da ia spune-mi, Ignati Porfirici, oare de ce o fi slăbit aşa de repede ? Eu o duc de frîu şi ea se topeşte văzînd cu ochii. Ţîşneşte dintr-însa un duh spurcat şi stropeşte cu baligă, parcă-i spartă. A lăsat urme de-a lungul drumului! — Da de unde ai cumpărat-o ? Nu cumva de la ţigani ? — De la dînşii. Poposiseră cu şatra tocmai dincolo de cătunul vostru. — Aşa ? Apoi să ştii că tocmai de aceea ţi-a slăbit calul, îl lămuri cazacul, care se pricepea şi la cai şi la ţigani, fiindcă, înainte de a ţi-o vinde, au umflat-o. Cînd un cal nu mai prinde carne de bătrîneţe, ţiganii, înainte de a-l vinde, îi bagă dinapoi o trestie găurită şi toată şatra suflă pe rînd pînă cînd i se ridică coastele, căpătînd o înfăţişare rotundă şi burduhănoasă. Pe urmă, după ce l-au umflat ca pe o băşică de bou, trag iute trestia şi, în locul ei? vîră un dop de cîrpe sau un ciocălău, ca să nu ţîşnească duhul înapoi. Iacă aşa, ai cumpărat şi tu acum o iapă umflată. Dopul, pesemne, a sărit pe drum şi ea a început să slăbească... Întoarce-te şi caută dopul, că într-o clipă o umflăm la loc... — Umfla-i-ar Scaraoschi ! Izbucni deznădăjduit Şciukar şi se repezi spre şatra ţigănească. Dar, ajuns în capul dealului, el nu mai văzu nimic lîngă pîrîu : nici şatră, nici căruţe cu coviltir. Acolo unde fusese aşezarea ţigănească, se ridica fumuşorul siniliu al unui foc nestins, iar în depărtare, pe drumul de vară, se destrăma în vînt un nor de praf sur. Ţiganii intraseră ca-n pămînt. Şciukar începu să plîngă şi se întoarse îndărăt. Binevoitorul Ignat Porfirievici ieşi iarăşi din casă. „Eu o proptesc dedesubt, ca să nu cadă din nou, de voinică ce-i... iar tu încalecă", îi propuse el. Ud de sudoare, de ruşine şi de amărăciune, Şciukar îi primi ajutorul şi cu chiu cu vai încălecă. Dar nu-i fusese încă dat să scape de necazuri. Acum, iapa nu mai căzu; îşi dădu însă la iveală un mers nemaipomenit. Pornea ca la galop, aruncînd înainte picioarele din faţă, iar pe cele dinapoi le zvîrlea mai sus de spinare. Astfel îl duse pînă la cea dintîi ulicioară. În timpul acestui mers deşănţat, îi sari căciula din cap şi, de vreo patru ori, simţi cum ceva icni şi parcă se rupse în măruntaiele lui din pricina cumplitelor zguduiri. „Doamne ! Nu-i chip de călărit aşa !" Îşi zise Şciukar, descălecînd din mers. Se întoarse după căciulă. Dar cînd văzu o mulţime de oameni venind grăbiţi pe ulicioară spre dînsul, el cîrmi îndărăt şi scoase din sat mîrţoaga, în care se trezise o vioiciune atît de neaşteptată. O droaie de copii se ţinură după el pînă la moara de vînt; apoi rămaseră în urmă... Şciukar nu mai îndrăzni să încalece calul care, după vorba ţiganului, „zbura ca gîndul". Ocoli pe departe satul pe coama dealului şi, urîndu-i-se să mai tragă iapa de frîu, se hotărî s-o mîie din spate. Atunci văzu că iapa cumpărată de dînsul cu atîta trudă era oarbă. Mergea dînd de-a dreptul prin şanţuri şi prin gropi fără să le sară. Cădea şi, apoi, proptindu-se în picioarele de dinainte care-i tremurau, se ridica. Ofta din greu şi pornea iarăşi. Dar nici mersul nu-i era obişnuit; tot timpul făcea ocoluri... Zguduit de noua-i
162
descoperire, Şciukar o lăsă cu totul în voia ei. Atunci văzu că după ce făcea un cerc, începea altul, fără oprire, descriind o spirală nevăzută. Atunci Şciukar înţelese, chiar fără ajutor străin, că iapa cumpărată de dînsul îşi petrecuse toată viaţa-i lungă şi trudită la o roată de irigaţie, orbind şi îmbătrînind acolo. Şciukar o păscu pe deal pînă în amurg, fiindu-i ruşine să se arate cu dînsa, ziua, în sat. De-abia noaptea o aduse acasă. Cum îl întîmpină nevasta, o femeie zdravănă şi iute la mînie, ce păţi sfrijitul de Şciukar pentru nefericita lui cumpărătură... totul rămase „învăluit în negura necunoscutului", cum spunea cizmarul Lokateev, care se împrietenise cu Şciukar în vremea aceea. Se mai ştie că iapa se îmbolnăvi în curînd de rîie, năpîrli şi, cu această înfăţişare prea puţin arătoasă, răposă în bătătură, la un miez de noapte. Iar pielea o bău Şciukar cu prietenul său, Lokateev. Asigurîndu-l pe Iakov Lukici că-i trecuseră mulţi cai prin mîini, moş Şciukar ştia foarte bine că acesta nu-l putea crede, deoarece toată viaţa i se petrecuse sub ochii lui. Dar aşa era Şciukar de feleşagul lui. Nu răbda să nu se laude şi să nu mintă oleacă. O putere nestăpînită îl silea să vorbească unele lucruri, de care el singur, peste cîteva clipe, s-ar fi lepădat bucuros... Într-un cuvînt, moş Şciukar ajunse vizitiu şi totodată grăjdar. Şi, trebuie să recunoaştem, el îşi îndeplinea cumsecade îndatoririle nu prea încurcate. Un singur lucru nu-i plăcea lui Nagulnov, care era deprins să meargă repede : desele-i opriri. Nu apuca bine moş Şciukar să iasă din curte, că şi trăgea de hăţuri : „Ptruuu, drăguţilor !" „Ce te-ai oprit ?" îl întreba Nagulnov. „Pentru nevoile cailor", răspundea moş Şciukar şi fluiera a îndemn pînă cînd Nagulnov smulgea biciuşca de sub capră şi-i ardea una armăsarului pe spate. „Nu mai sîntem pe vremea ţarilor, cînd vizitiul şedea pe capră, iar călătorul se legăna la spate, pe o pernă moale. Acuma-s vizitiu, da în trăsură şed alături de tovarăşul Davîdov. Uneori îmi vine chef să fumez ; atunci îl rog : «Ia ţine puţin hăţurile, ca să-mi fac o ţigară.» «Cu plăcere», răspunde. Ia hăţurile şi mînă cîte un ceas. Iar eu stau mîndru şi cuprind cu ochii toată firea”, se lăuda moş Şciukar faţă de cazaci. De la o vreme începu să umble mai ţanţoş. Nu mai era atît de guraliv. Cu tot frigul primăverii, el se hotărî să se culce în grajd, mai aproape de armăsari. Dar după o săptămînă, baba îl aduse pe sus, acasă, după ce-i trase o mamă de bătaie şi-l făcu cu ou şi cu oţet în faţa lumii, sub cuvînt că veneau la dînsul în grajd muieruşti tinere ! Nişte flăcăi glumiseră cu baba, născocind pe seama moşului această ticăloasă clevetire. Şciukar nu se apără şi se întoarse acasă. Se ducea însă de vreo două ori pe noapte să vadă de armăsari, însoţit de nevasta lui cea zuliară. Se deprinse să înhame caii aşa de repede, că-i întrecea în iuţeală şi pe pojarnicii din Gremeacii-Log. Cînd ducea la înhămat armăsarii stătuţi, care nechezau, moş Şciukar îi potolea, strigînd veşnic, cu glas tare, aceleaşi : „Hoho-o-o ! Te-ai pus pe nechezat, satană !... Nici ăsta nu-i iapă, ci tot un pui de lele, ca şi tine !" Isprăvind cu înhămatul, după ce se aşeza pe capră, spunea mulţumit de sine : „Ei, iaca facem drumul ăsta şi mai cîştig un beţişor (A cîştiga o zi de muncă. Unii colhoznici numeau „beţişor" cifra unu cu care se nota în registre ziua de muncă - n. r. ruse). Viaţa asta, măi fraţilor, straşnic a-nceput să-mi placă !" La 27 martie, Davîdov se hotărî să se ducă la tarlaua brigăzii întîi şi să cerceteze singur dacă într-adevăr brigada, împotriva instrucţiunilor date, grăpează în lungul brazdei. Asta i-o spusese fierarul Ippolit Şalîi, care fusese la cîmp ca să dreagă o semănătoare, şi văzuse că boroanele nu merg de-a
163
curmezişul brazdelor, ci de-a lungul lor. Îndată ce se întoarse în sat, el se înfăţişă la conducerea colhozului. Strînse mîna lui Davîdov şi-i spuse cu asprime : — Brigada întîi merge cu grapele în lungul brazdelor. Boronitul ăsta nu face două parale. Ieşi şi dumneata la cîmp şi porunceşte-le să facă lucrul cumsecade. I-am vorbit lui Uşakov ; dar el, diavolul spanchiu, mi-a spus : „Treaba ta-i să baţi pe nicovală şi să sufli din foaie. Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, că ţi-l retezăm cu plugul!" Iar eu, de colo, i-am răspuns: „înainte de a mă duce să suflu din foaie, ce te-aş mai umfla pe tine, spanchiule !" Mai-mai să ne luăm la bătaie. Davîdov îl chemă pe moş Şciukar : — Înhamă ! Şi Davîdov sări nerăbdător în ajutorul bătrînului, ca să înhame mai repede. Plecară. Ziua posomorită şi vîntişorul jilav dinspre miazăzi-asfinţit erau a ploaie. Brigada întîi lucra în tarlaua cea mai îndepărtată, cu pămînt nisipos, aflat la vreo zece kilometri de sat, dincolo de culmea dealului, lîngă Iazul dracului. Brigada ara, pregătind pămîntul pentru semănatul păioaselor. Arătura trebuia să fie grăpată numaidecît, cu cea mai mare luare-aminte, ca pămîntul bine netezit să păstreze umezeala după ploaie, nelăsînd apa să se scurgă la vale, de-a lungul brazdelor. — Dă-i zor, dă-i zor, moşule ! îl rugă Davîdov, aruncînd o privire la clădăria norilor. — Îi dau eu zor şi aşa. Uite, Surul a început să se facă alb de spumă. Pe deal, nu departe de drumul de ţară, mergeau şcolarii, răspîndiţi în lanţ, conduşi de bătrînul lor dascăl, Şpîn. După dînşii veneau patru căruţe care aduceau butoaie cu apă. — Au pornit ţîncii după ţîstari, zise moş Şciukar, arătîndu-i cu biciuşca. Davîdov se uită la copii cu un surîs stăpînit. Cînd trăsurica ajunse în dreptul lor, îi spuse lui Şciukar: „Opreşte !" şi, rotindu-şi privirea, ochi un băieţel de vreo şapte ani, desculţ, cu păr bălai : — Vino încoace ! — Da de ce să vin ? îl întrebă semeţ copilul, dîndu-şi pe ceafă chipiul lui taică-său cu o panglică roşie de jur împrejur, care mai păstra urma ieşită de soare a cocardei de deasupra cozorocului. — Cîţi ţîstari ai ucis ? — Paisprezece. — Al cui eşti, băieţaşule ? — Eu sînt Fedot Demidîci Uşakov. — Suie-te aici, Fedot Demidîci. Hai la plimbare ! Suie şi tu zise Davîdov şi arătă cu degetul spre o fetiţă îmbrobodită. După ce copiii se urcară, porunci : Mînă ! Şi se întoarse apoi spre băiat : în ce clasă eşti ? — În clasa întîi. — În clasa întîi ? Atunci trebuie să-ţi ştergi mucii. Hotărît ! — Degeaba, sînt răcit. — Cum degeaba ? Ia dă nasul încoace, zise Davîdov şi, după ce isprăvi treaba, îşi şterse binişor degetele de pantaloni, oftînd. Treci o dată pe la noi, la conducerea colhozului. Am să-ţi dau o bomboană de ciocolată. Ai mîncat vreodată ciocolată ? — Nu-u-u... — Atunci vino la colhoz, la mine... Am să-ţi dau bomboane. — Da eu n-am nevoie de bomboanele tale !
164
— Zău ? Şi de ce, Fedot Demidîci ? — Mi se schimbă dinţii. Cei de jos au şi căzut. Uite ! Copilul îşi deschise gura trandafirie. Într-adevăr, doi dinţi de jos îi lipseau. — Care va să zică, Fedot Demidîci, înseamnă că eşti... ştirb ? — Ba tu eşti ştirb ! — Hm ! Ia uite... Ai şi băgat de seamă. — La mine au să crească. Dar la tine ba ! Sîc, sîc... — Ba nu, frăţioare ! Cresc şi la mine. Hotărît ! — Minţi ! La cei mari nu mai cresc dinţii. Da eu pot muşca şi cu cei de sus, zău ! — Vorbă să fie ! — Adă degetul încoace, dacă nu crezi ! Zîmbind, Davîdov îi întinse degetul arătător; dar, scoţînd un ţipăt uşor, îl trase repede înapoi. Pe prima încheietură se vedeau urmele vinete ale muşcăturii. — Acum, Fedotka, hai să-ţi muşc şi eu degetul, îi propuse Davîdov. Dar Fedotka, după o clipă de şovăire, sări deodată din mersul trăsurii, ca un mare greier cenuşiu. Jucînd într-un singur picior, copilul striga : — Ai vrea să muşti. Dar nu mai poţi... Davîdov izbucni în rîs, dădu jos fetiţa şi, mult timp, îşi întoarse mereu privirile după panglica de la chipiul lui Fedot, care stăruia ca o pată roşie pe drum. Davîdov zîmbea, simţind o căldură neobişnuită în inimă şi o umezeală în ochi. „Frumoasă viaţă le zidim. Hotărît !”. Azi, Fedotka aleargă cu chipiul căzăcesc al tatălui său. Dar peste douăzeci de ani are să răstoarne brazda pe pămîntul ăsta de aici cu plugul electric... Fără îndoială, el nu va mai trebui să facă ceea ce am fost nevoit să fac eu după moartea mamei : să spăl surorilor rufele, să le cîrpesc, să pregătesc masa, să dau fuga la fabrică... Fericiţi vor fi cei de vîrsta lui Fedotka. Hotărît !" gîndi Davîdov, rotindu-şi ochii peste stepa fără margini, îmbrăcată într-un veşmînt verde, gingaş. Ascultă cîteva clipe fluierăturile melodioase ale ciocîrliei. Privi în depărtare cum călca un ţăran, gheboşat pe coarnele plugului, şi cum, alături de boi, păşea pe brazdă pogoniciul, poticnindu-se. Davîdov oftă din fundul sufletului. „Maşina are să facă munca grea în locul omului... Cei de mîine vor uita, de bună seamă, pînă şi mirosul sudorii. De-aş trăi şi eu pînă atunci, fir-ar al naibii ! Măcar să văd cu ochii mei ! Dar aşa ai să crăpi, şi nici un Fedotka n-are să-şi aducă aminte de tine. Şi ai să crăpi, frate Davîdov, nici vorbă ! În loc de urmaşi, nu va rămîne după tine decît colhozul din Gremeacii. Colhozul se va preface în comună şi — cine ştie ? — poate va căpăta chiar numele lui Siornka Davîdov, lăcătuşul de la «Putilov»." Întorsătura glumeaţă a gîndurilor îl făcu să zîmbească. Îl întrebă pe Şciukar : — Mai avem mult ? — O fugă de cal, pînă crapă. — Cît pămînt, tătucule, se iroseşte la voi fără de nici un folos, ţi-i groază să te şi gîndeşti ! După două cincinale, o să ridicăm fabrici aici. Totul e al nostru, totul se află în mîinile noastre. Hotărît ! Mai opinteşte-te şi trăieşte încă zece ani ; în loc de hăţuri, ai să ţii în mînă volanul maşinii. Ce-ai să mai goneşti atunci — ca vîntul, zău aşa ! Moş Şciukar oftă : — Îi oleacă cam tîrzior ! Dacă m-aş fi făcut muncitor acum patruzeci de ani, aş fi fost poate alt om... În viaţa ţărănească n-am avut noroc. De mic copil, toate mi-au mers de-a-ndoaselea, şi aşa pînă-n vremea din urmă. Parcă m-a purtat
165
vuitul toată viaţa : cînd mă ducea într-o parte, cînd mă dădea cu capul de cîte ceva, cînd mă zvîrlea la mama dracului... — Cum aşa ? se interesă Davîdov. — Am să-ţi povestesc îndată totul, de-a fir-a-păr. Să lăsăm caii în voie, şi-ţi spun toată jelania mea. Cu toate că eşti un om posac, nu se poate să nu mă înţelegi şi să nu-ţi fie milă... Prin cîte întîmplări sirioase n-am trecut eu. Întîi şi-ntîi, cînd m-am născut, moaşa i-a spus de îndată răposatei mele mame : „Feciorul tău, cînd are să se facă mare, o să ajungă general. După toate semnele trage a general : şi fruntea îngustă, şi căpşorul ca tărtăcuţa, şi burticică plinuţă, şi glăsciorul grosuţ. Bucură-te, Matriona !" N-au trecut două săptămîni şi vorbele babei au ieşit pe dos... M-am născut de sfînta Evdokia. În ziua aceea, găina n-avea de unde bea apă, iar vrăbiile, după spusa maică-mi, cădeau din zbor, îngheţate de ger, la mama dracului. M-au dus să mă boteze la Tubianskoi. Dar gîndeşte-te şi dumneata : treabă-i asta, să bagi pruncul în cristelniţă pe aşa ger ? Au pus apa la încălzit. Popa şi dascălul erau turlăciţi ca nişte porci. Unul a turnat în cristelniţă apa clocotită, iar celălalt n-a încercat-o şi cîntînd „Se botează robul lui dumnezeu" m-au cufundat în uncrop cu cap cu tot... Într-o clipă mi s-a luat pielea de pe mine ! M-au adus acasă plin tot de băşici. Din asta mi s-a tras bineînţeles şi vătămătura : de durere, ţipam prea tare, opintindu-mă peste puterile mele. De atunci, toate mi-au mers pe dos, ca un beteag ce-am fost. Şi asta numai fiindcă am venit pe lume în casa unor plugari. Pînă la nouă ani, ba nişte cîini m-au hărtănit rău de tot, ba un gîscan m-a ciupit de a scos sufletul din mine, ba o dată m-a lovit un mînz cu piciorul de dinapoi aşa de tare, că am rămas ca mort. Iar după nouă ani mi-a fost dat să trec prin întîmplări încă şi mai sirioase. Mergeam pe al zecelea an, cînd am fost prins în cîrlig... — În ce cîrlig ? Întrebă Davîdov, care-i ascultase cu destulă luare-aminte povestirea. — Într-un cîrlig ca toate cîrligele de prins peşte. Era pe vremea aceea în Gremeacii un moşneag surd şi hodorogit, pe care-1 chema Kupîr. Prindea iarna potîrnichi cu capcanele şi cu plasele, iar vara îşi făcea veacul la rîu, undind peşte. Rîul nostru era pe atunci mai adînc şi chiar mica moară a lui Lapşinov se sprijinea c-un picior într-însul. La iezătură mişunau crapi şi ştiuci cît toate zilele. Acolo se aşeza de obicei moşul cu undiţele, lîngă un tufiş de răchită. Arunca deodată cîte şapte undiţe, care cu momeală de rime, care cu aluat, care cu peştişori vii pentru ştiucă. Şi aşa, noi, băieţii, ne înnădisem să-i şterpelim cîrligele, tăind aţa cu dinţii. Moşul — surd ca piatra. Puteai să i te uzi în urechi, habar n-avea... Ne strîngeam la rîu, ne dezbrăcăm după tufişul moşului, iar unul dintre noi se scufunda în apă binişor, ca să nu facă valuri. Ieşea înot drept sub undiţe, apuca struna cea mai apropiată : ţac — o tăia cu dinţii şi înota îndărăt, pînă sub -tufiş. Moşul trăgea undiţa şi-1 apucau toate năbădăile. Bombănea : „Iar a muşcat-o, afurisita ! Of, maică născătoare ! Credea că ştiuca făcea trebuşoara asta şi, bineînţeles, se mînia că pierdea cîrligele. Vezi că moşul le lua de la prăvălie. Noi n-aveam cu ce le cumpăra. Iată de ce ne şi îndeletniceam cu asta. Într-un rînd, îmi făcusem astfel rost de un cîrlig, dar voiam să mai pun mîna pe unul. Cînd am văzut că moşul pune nada, m-am cufundat în apă. Abia am apucat struna încetişor şi am dus-o la gură, cînd moşul, zvîc ! Smuceşte deodată undiţa în sus. Struna îmi alunecă din mînă, cîrligul mi se prinde în buza de sus. Dau să ţip — îmi năvăleşte apa în gură. Moşul trage de undiţă şi caută să mă scoată
166
afară. Din pricina marii dureri, bat bineînţeles din picioare, mă dau după undiţă şi simt cum moşul vîră minciogul sub mine... Văzînd asta, am ieşit, fireşte, din apă şi m-am pus să urlu cumplit de tot. Moşul încremeneşte, vrea să-şi facă semnul crucii, dar nu poate. De spaimă, faţa i se înnegreşte mai rău decît ceaunul. Dar cum naiba să nu te sperii ? Undeşti o ştiucă şi scoţi din apă un băieţaş. Stă el ce stă aşa şi, tivai ! Pe-aici ţi-i drumul... Îi zburau şi cipicii din picioare ! Eu m-am întors acasă cu cîrligul în buză. Tata mi 1-a tăiat şi apoi mi-a tras o bătaie soră cu moartea. Dar ce folos ? Mă întreb şi azi. Buza mi-a crescut la ioc, dar de atunci mi se trage prosteasca poreclă de Şciukar (Şciukar — de la cuvîntul rusesc „şciuca" — ştiucă - n.r.) şi Şciukar am rămas... În anul următor, primăvara, ies cu bobocii la păscut lîngă moara de vînt. Moara se învîrte, bobocii pasc pe aproape, iar pe deasupra lor se roteşte un uliu. Bobocii galbeni, ademenitori. Uliul chitea să înşface un boboc. Dar eu, fireşte, îi păzesc. Strig la uliu şi bat din palme : „Hali-hali, na-na-na !" Între timp, vin şi tovarăşii mei, băieţii, şi începem să ne dăm huţa pe aripile morii : ne apucam fiecare de cîte o aripă, ne ridicam în sus de vreun metru şi jumătate, apoi desfăceam mîinile şi cădeam la pămînt, culcîndu-ne — ca să nu ne agaţe cealaltă aripă... Dar băieţii, draci goi... Să vezi ce joc au născocit : cine se va ridica mai sus va fi „ţar", iar ceilalţi îl vor duce în cîrcă de la moară pînă la arie. Fiecare voia să fie „ţar". „Am să mă înalţ mai sus decît toţi", mi-am zis şi eu. Uitasem de boboci. Tocmai mă ridica o aripă, cînd, ce să văd : deasupra bobocilor — uliul... mai-mai să înşface pe unul. M-am speriat, ce să spun ! Ştiam ce bătaie mă aşteaptă pentru boboc... „Băieţi ! apuc să strig, uliul ! Alungaţi uliul !" Dar uit în clipa aceea că sînt pe aripa morii... Cînd mi-am dat seama, eram hăt, sus. Să sar jos, îmi era frică... Da să zbor şi mai sus — încă şi mai şi... Ce să mă fac ? Cînd chiteam ce-i de făcut, aripa a ajuns în cruce, iar eu — cu picioarele în sus. Cum a început aripa să se aplece spre pămînt, m-am şi prăvălit. Nu ştiu cîtă vreme am zburat pînă la pămînt. Mie mi s-a părut că tare mult... Am căzut şi, fireşte, m-am lovit. Înfierbîntat, am sărit în picioare. Cînd mă uit — îmi ieşiseră afară osişoarele pumnului. Şi mă. durea, mamă-mamă... Nu mă mai gîndeam la nimic, uliul îmi şterpelise un boboc, dar nici nu-mi păsa. Baba doftoroaie mi-a pus osişoarele la loc, dar ce folos ? Peste un an mi le-am răsucit din nou, iar pe deasupra am fost tăiat de o secerătoare. Într-o zi, după sîn-Petru, am pornit cu fratele meu cel mai mare la secerat secara. Eu mînam caii, fratele lucra lă secerătoare. Şi aşa, mînam caii, iar tăunii roiau pe deasupra lor. Ardea un soare alb şi era o zăpuşeală, că mă moleşisem de tot; picam de somn pe scăunaş. Deodată, crăpînd ochii din întîmplare, văd pe brazdă, lîngă mine, un dropioi cît toate zilele, lungit pleaşcă. Opresc caii. Fratele-mi spune : „Îl iau în furcă"; Dar eu, de colo : „Stai, frate-miu, că săr pe dînsul şi-l prind de viu". „Sai !" zice. Şi am sărit. L-am apucat în braţe de-a curmezişul. El dă să scape; îşi desface aripile. Mă loveşte cu ele peste cap, fuge şi mă trage după dînsul. De spaimă (se vede treaba că se speriase grozav !), mă împroşca din cap pînă-n picioare cu găinaţ subţire şi mă tîra după el, cum trage un cal nărăvaş boroana. Nu ştiu ce i-o fi venit să se întoarcă înapoi. Se repede între picioarele cailor şi pe urmă cîrmeşte într-o parte. Caii erau sperioşi ; au sărit peste mine şi au liiat-o la goană, sforăind. M-am trezit sub secerătoare... Deodată, fratele meu a apăsat mînerul în jos şi a ridicat cuţitele. M-am simţit împins sub podişca maşinii şi tras sub secerătoare, care a început să umble brambura... Un cal s-a ales cu piciorul tăiat la chişiţă şi cu vinele retezate, iar eu am ieşit sluţit, de nu m-ar fi recunoscut nimeni. Fratele a oprit cu greu caii, I-a
167
deshămat pe cel sănătos, m-a aşezat de-a curmezişul pe spinarea lui şi la galop spre sat ! Eram leşinat, plin de găinaţ de dropie şi de ţărînă... iar spurcatul de dropioi, fireşte, a zburat. Ştiu că am zăcut mult şi bine... Peste jumătate de an, pe cînd mă întorceam de la nişte vecini, îmi taie drumul buhaiul satului. Dau să-l ocolesc, dar el îşi învîrteşte coada ca un balaur cumplit şi se repede cu coarnele la mine. N-aveam nici un chef, vezi bine, să-mi dau sufletul în coarnele lui. M-am pus pe fugă ; dar buhaiul mă ajunge, îmi împlîntă cornul sub coasta de jos şi mă zvîrle peste un gard de nuiele. Coasta aceea s-a dus la mama dracului. De-aş fi avut o sută de coaste, treacă-meargă, dar aşa mi-a părut rău să pierd una tam-nesam... De aceea nici n-am fost luat la oştire. Cîte n-am mai păţit eu de la fel de fel de dihănii. Am şi pierdut socoteala. Parcă aş fi om însemnat de Aghiuţă. Orice cîine ar scăpa din lanţ, fir-ar afurisit să fie... şi ori în ce parte s-ar repezi, dă buzna peste mine sau îi ies eu în cale, nepoftit. Şi mă înhaţă, mă muşcă de picior... Asta mi-i bafta. Şi nişte dihori m-au fugărit din valea Ujacina pînă în drum. S-au năpustit asupra mea pînă şi nişte porci sălbatici în stepă. Din pricina unui buhai, am mîncat o dată o mamă de bătaie şi mi-am prăpădit şi o pereche de cizme. Mergeam odată, noaptea, prin sat şi, în dreptul casei lui Doneţkov, îmi iese iarăşi înainte un buhai. „Mu-u-u !" şi dădea avan din coadă ! Eu, ca omul păţit, n-aveam chef să mai am de-a face cu de-alde el. O iau mai aproape de casă, buhaiul — după mine... O zbughesc la fugă, el mai-mai îmi sforăie în ceafă. Fereastra casei, care dădea în uliţă, era deschisă. Am intrat pe fereastră în zbor, ca un liliac. Mă uit împrejur : nu era nimeni în cămăruţă. Ce-mi zic ? Să nu mai supăr oamenii. Am să ies tot pe fereastră. Buhaiul mai boncălui puţin, scurmă cu cornul în prispă şi îşi văzu de drum. Tocmai cînd mă pregăteam să sar în uliţă pe fereastră, cineva haţ ! Mă apucă de mînă şi ”poc !” cu ceva tare în cap. Era gospodarul, moş Doneţkov, care auzise zgomot şi mă prinsese. „Ce cauţi aici, flăcăule ?" „Am fugit, zău, de răul buhaiului !" „Lasă, zice, vă ştiu eu cine-mi sînteţi, buhailor ! N-ai venit cumva la noră-mea, la Oliutka ?" Şi a început să mă pocnească... întîi mai în glumă, pe urmă tot mai tare şi mai tare. Bătrînul era în putere, se învîrtea şi el pe lîngă noră-sa... De aceea, va să .zică, mi-a scos o măsea de necaz. Apoi a adăugat : „Ai să mai vii la Oliutka ?" „Nu, zic, n-am să mai vin. Legaţi-s-ar limba-n gură ! Spînzură-ţi-o pe Oliutka de-un şnur la gît în loc de cruce !" „Hai, scoate-ţi cizmele, zice, c-o iau de la capăt !" Şi aşa mi-am scos cizmele şi le-am dat pe veresie. Mare bucurie să te desparţi de singurele tale cizme ! Vreo cinci ani mi-a fost ciudă pe Oliutka. Dar ce folos ? Şi cîte şi mai cîte nu mi s-au întîmplat... Uite şi atunci, de pildă, cînd eu şi cu dumneata l-am deschiaburit pe Titok. Te întreb : de ce dulăul lui şi-a găsit să-mi facă tocmai mie cojocul ferfeniţă ? Îi era mai la îndemînă să năvălească asupra lui Makar sau a lui Liubişkin. Dar necuratul l-a purtat prin toată ograda şi l-a aruncat drept peste mine. Dar bine că nu m-a apucat de gît : mi-ar fi sfîşiat beregata — şi trece-l pe Şciukar în pomelnicul popii. Nu-u-u ! Cunoaştem noi lighioanele astea ! A ieşit aşa, bineînţeles, fiindcă n-aveam livorver. Dar bine că n-am avut livorver, că altfel, doamne fereşte, cine ştie ce se putea întîmpla ! Numai moarte de om ! Eu îs crîncen cînd mă apucă năbădăile. În clipa aceea, aş fi putut da gata dulăul, şi pe muierea chiaburului, ba şi lui Titok i-aş fi slobozit în fleoancă toate gloanţele ! M-aş fi ales c-un omor, şi apoi şezi, Şciukar, la popreală... Da nu îmi arde mie acum de puşcărie. Am eu enteresele mele. Da... Uite ce general am ajuns. Dacă ar
168
mai trăi moaşa aceea, aş mînca-o de vie !... Nu flecări ce nu trebuie. Nu zăpăci minţile oamenilor ! Ei, iată şi tabăra brigăzii. Am ajuns!
Capitolul XXXII Încă din tindă, în timp ce-şi ştergea cu o măturică de tufă lemnoasă, udă, noroiul grunţuros şi lipicios de pe cizme, Razmiotnov zări o dîră piezişă de lumină ieşind de sub uşa odăii lui Nagulnov. „Makar nu doarme. De ce n-o fi putînd dormi ?" Îşi zise Andrei, deschizînd uşa fără zgomot. O lampă de cinci lumini, acoperită cu un abajur de hîrtie de ziar pîrlită, lumina slab masa din colţ şi o carte deschisă. Capul zburlit al lui Makar stătea aplecat cu luare-aminte asupra cărţii. Îşi sprijinea obrazul în mîna dreaptă, iar degetele mîinii stîngi i se încleştară înverşunat în moţ. — Bună seara, Makar. De ce ţi-a fugit somnul ? Nagulnov ridică capul. Se uită la el nemulţumit. — La ce-ai venit ? — Să mai stăm de vorbă. Te stingheresc ? — Mă stinghereşti, nu mă stinghereşti... stai jos. N-am să te dau afară. — Ce citeşti ? — Mi-am găsit de lucru. Makar acoperi cartea cu palma, uitîndu-se întrebător la Razmiotnov. — Am plecat de la Marişka. Cu totul... oftă Andrei, lăsîndu-se greu pe un scăunel. — Trebuia s-o faci mai demult. — De ce ? — Îţi era o piedică în cale, pe cînd viaţa din zilele noastre îţi cere să lepezi tot ce-i de prisos. Pentru noi, comuniştii, nu este timpul acum să ne lăsăm ademeniţi de fel de fel de treburi lăturalnice. — Păi ce fel de treabă lăturalnică-i asta, dacă a fost dragoste între noi ? — Ce mai dragoste-i şi asta ? Piatră de gît, nu dragoste. Tu ţii adunare, şi ea nu-şi ia ochii de la tine... Stă şi fierbe, de zuliară ce-i ! Asta nu-i dragoste, frăţioare, ci curată belea. — După tine, comuniştii n-au voie, adică, nici să se apropie de femei ? — Fără îndoială. Dar ce crezi ? Pe acei care s-au prostit în vremea veche şi s-au însurat, i-aş lăsa să-şi ducă viaţa pînă la sfîrşit cu nevestele ! Dar pe cei tineri i-aş opri prin decret să se însoare. Ce revoluţionar are să iasă din el, dacă se ţine de poala nevestei ? Muierea-i pentru noi ca mierea pentru o muscă lacomă. O dată ce te lipeşti de ea, nu mai scapi. Asta am încercat-o chiar pe pielea mea. Ştiu eu foarte bine ! Uneori te aşezi seara la citit, ca să-ţi mai luminezi capul. Iar nevasta se duce la culcare. Citeşti oleacă şi te culci şi tu ! Ea se întoarce cu spatele. Te simţi înciudat de purtarea asta. începi să te cerţi cu ea ori fumezi tăcut, clocotind în tine, dar somnul s-a dus dracului. Nu dormi destul. A doua zi dimineaţa ai capul tehui şi faci vreo greşeală politică. Ştim noi prea bine ! Iar cine are şi copii, acela-i un om pierdut cu totul pentru partid. Se învaţă degrabă sa-şi dădăcească copiii, se deprinde cu mirosul lor de lapte — şi gata ! Nu mai e nici o scofală de capul lui! Nu-i bun nici la luptă şi nici la muncă nu face două parale. În vremea ţarului îi muştruluiam pe cazacii boboci şi am avut prilejul să văd : flăcăii erau veseli, prindeau totul uşor, pe cînd cei ce lăsau acasă o nevastă tînără şi
169
veneau la regiment, aceia se tîmpeau repede de dor şi ajungeau, la urma urmei, curat buşteni. Nu puteai să le bagi nimic în cap. Le vorbeai de regulamentul slujbei, şi ei stăteau cu ochii boldiţi, ca bumbii de la tunică. Ţi se părea că ticălosul se uită la tine şi, cînd colo, lumina ochilor îi era întoarsă înăuntru... iar el, păcătosul, nu-şi vedea decît nevestica. Treabă-i asta ? Nu, dragă tovarăşe, pînă acum ai putut trăi cum ţi-a fost voia. Acum însă eşti membru de partid, să te laşi de toate prostiile. După revoluţia mondială, din partea mea, poţi să şi crăpi lîngă muiere, puţin îmi pasă... acum însă trebuie să năzuieşti din tot sufletul la revoluţia asta. Makar se sculă în picioare, se-ntinse, îşi îndreptă pîrîind umerii lărgi, bine croiţi, şi-l bătu pe umăr cu palma, cu un surîs abia desluşit : — Ai venit la mine, desigur, ca să te jeluieşti, ca să împart cu tine amărăciunea pe din două. „Da ai fi vrut să-ţi spun : „Jalnică ţi-i soarta... greu are să-ţi fie, Andrei, fără femeie... Cum ai să trăieşti de-acuma, sărmanul de tine ? Cum ai să te descurci ?" Nu-i aşa ? Nu, Andriuha... Te poţi aştepta la orice de la mine, numai la asta nu ! Ba chiar mă bucur, că te-ai despărţit de văduva vagmistrului. Uite eu, de pildă, m-am despărţit de Luşka şi mă simt foarte bine. Nimeni nu mă stinghereşte. Eu sînt acum ca o baionetă ascuţită, îndreptată cu vîrful împotriva chiaburului şi a altor duşmani ai comunismului. Şi uite, pot chiar să învăţ, să mă luminez. — Ce înveţi ? Ce fel de ştiinţă ? îl întrebă veninos şi rece Razmiotnov. Se simţea atins pînă, în fundul sufletului de cuvintele lui Makar, care nu numai că nu-l compătimea în amarul său, dar se şi bucura pe faţă, îndrugînd verzi şi uscate, după părerea lui Andrei, despre căsnicie. La un moment dat, ascultînd cuvîntarea serioasă, plină de convingere a lui Makar, Andrei îşi zise nu fără oarecare îngrijorare : „Bine că n-a dat dumnezeu coarne vacii nărăvaşe ! (Proverb rusesc - n.r.). Altfel, să fi avut Makar putere, cîte buclucuri n-ar fi făcut ? Cu apucăturile lui, ar fi răsturnat lumea cu susul în jos. Te pomeneşti că i-ar fi trăsnit prin cap să jugănească toată seminţia bărbătească, aşa ca să n-aibă gîndul decît Ia socialism." — Ce învăţ ? Repetă întrebarea Makar şi închise cărţulia : Limba englezească. — Ce-e-e ? — Limba englezească. Iar cărţulia asta-i o călăuză pentru cei ce învaţă singuri. Nagulnov se uită lung la Andrei, pîndind cu teamă să nu prindă pe faţa lui vreo umbră de batjocură. Dar Andrei era atît de buimăcit, încît, în afară de uimire, Nagulnov nu citi nimic altceva în ochii lui răutăcioşi, larg deschişi. — Şi ce... poţi citi sau vorbi în graiul ăsta... ai lor ? Nagulnov răspunse cu un sentiment de ascunsă mîndrie : — Nu, încă nu pot vorbi... asta nu se învaţă aşa, deodată... dar, într-un cuvînt, încep să înţeleg slova tipărită. Doar învăţ de patru luni. — E greu ? întrebă Razmiotnov, înghiţind în sec şi uitîndu-se fără voie, cu respect, cînd la dînsul, cînd la carte. Văzînd marele interes arătat de Razmiotnov pentru învăţătura lui, Makar nu se mai sfii şi începu să vorbească cu plăcere : — Straşnic de greu ! În lunile astea n-am învăţat decît opt cuvinte. Limba în sine aduce niţel cu a noastră. Are multe cuvinte luate de la noi. Le-au atîrnat numai alte codiţe, în felul lor. De pildă, noi spunem „proletariat" — şi ei spun tot
170
aşa, numai că sfîrşitul este altfel. De asemenea, cuvintele „revoluţie" şi „comunism". Ei le rostesc sfîrşitul cu un şuierat : parcă s-ar înciuda pe cuvintele acestea. Dar parcă te poţi "ascunde de ele ? Aceste vorbe au prins rădăcini în toată lumea. Vrînd-nevrînd, trebuie să le grăieşti. — Aşa-a-a ! Va să zică, asta înveţi. Dar, Makar, la ce-ţi foloseşte limba lor ? Îl întrebă, în sfîrşit, Razmiotnov. Cu un zîmbet de îngăduinţă, Nagulnov îi răspunse : — Întrebi lucruri anapoda, Andriuha ! Sînt uimit de nepriceperea ta... Eu îs comunist, nu-i aşa ? N-are să fie şi în Anglia Putere sovietică ? Dai din cap : adică are să fie. Dar noi avem mulţi comunişti ruşi care să vorbească englezeşte ? Apoi asta-i... că-s puţini. Burghezii englezi au pus mîna pe India, aproape pe jumătate din lume. Asupresc fel de fel de oameni cu pielea neagră şi galbenă. Ce soi de rînduială-i asta ? Te întreb ! Are să vină şi acolo Puterea sovietică. Dar mulţi comunişti englezi n-au să cunoască la mutră duşmanul de clasă ; şi, din nedeprindere, n-au să ştie cum trebuie să se poarte cu dînsul. Atunci mă cer şi eu să plec acolo şi, cum am să le ştiu limba, intru de-a dreptul în miezul lucrurilor chiar de la sosire : „La voi e revoliuşien ? Comunistişien ? Puneţi laba, măi băieţi, pe capitalişti şi pe generali ! În1917, noi, în Rusia, din prostie, le-am lăsat slobode pe aceste năpîrci, care pe urmă au început să ne taie vinele. Striviţi-i, ca să nu se facă greşeala aiasta, şi să iasă totul olrait !" (AII right — foarte bine, perfect (lb. engleză) - n.r.). Umfîîndu-şi nările, Makar făcu cu ochiul lui Razmiotnov : Uite de ce le învăţ eu limba. Ai priceput ? Noapte după noapte n-am să dorm... mă lipsesc de sănătate, dar... Şi, scrîşnind din dinţii lui mărunţi şi deşi, încheie : Limba asta am s-o învăţ ! Cu contrarevoluţia mondială am să vorbesc englezeşte fără ceremonie ! Să tremure scorpiile la gîndul că o să aibă de-a face cu mine ! La Makar Nagulnov n-au să găsească ei milă, hm, cu dînsul n-are să le meargă ! El nu ştie ce-i mila. „Ai supt sîngele clasei muncitoare engleze, sîngele indienilor şi al altor neamuri asuprite ? Ai exploatat munca străină ? Atunci treci la zid, şarpe sîngeros!" Scurt ! Cuvintele astea am să le învăţ mai întîi şi-ntîi, ca să le spun fără să mă poticnesc. Amîndoi mai stătură la taclale vreo jumătate de ceas. Apoi, Andrei plecă, iar Nagulnov se cufundă în cititul manualului autodidact. Mişcîndu-şi încet buzele, asudînd şi încruntîndu-şi cu încordare sprîncenele stufoase, el buchisi pînă la ceasurile două şi jumătate. Se trezi a doua zi dis-de-dimineaţă, bău două pahare de lapte şi plecă la grajdul colhozului. — Dă-mi un cal mai iute, ceru Nagulnov omului de rînd la grajd. Acesta aduse un cal şarg, lat în erupă, scund, dar vînjos, vestit prin vioiciune şi prin putere; apoi îl întrebă grijuliu : — Faceţi drum lung ? — Pînă la raion. Spune lui Davîdov că mă întorc pînă-n noapte. — Vă duceţi călare ? — Ihî. Adă şaua. Makar înşeuă calul, îi scoase frîul, îi puse în cap un căpăstru împodobit, care fusese odinioară al lui Titok şi, cu o mişcare obişnuită, îşi aburcă piciorul în scara cu zimţi. Căluţul porni în trap săltat, dar în poartă se poticni, dădu cu genunchii de pămînt, cît pe ce să cadă ; dar, cumpănindu-se, sări vioi în picioare. — Semn rău, tovarăşe Nagulnov, întoarce-te ! Îi strigă, ferindu-se, moş Şciukar, care se apropia de poartă.
171
Fără să-i răspundă, Makar porni mai departe, la trap, prin cătun, pînă dădu în uliţa cea mare. Lîngă sovietul sătesc, vreo douăzeci de femei, foarte tulburate, vorbeau tare, toate deodată. — Daţi-vă la o parte, gaiţelor, că vă calc în picioare ! strigă Makar în glumă. Femeile tăcură şi se feriră din drum. Dar cînd Nagulnov trecu de ele, un glas ciudat, ca un şuierat plin de răutate, îl ajunse din urmă : — Vezi să nu te calce careva pe tine, blestematule ! Ehei, n-o să scapi tu... * Şedinţa biroului comitetului raional începu ia ora unsprezece. La ordinea de zi era raportul lui Beglîh, şeful secţiei agricole raionale, cu privire la mersul însămînţărilor în primele cinci zile. În afară de membrii biroului, erau de faţă Samohin, preşedintele comisiei de control a raionului, şi procurorul raional. — La „diverse" e cazul tău. Vezi, nu pleca, îl înştimţă pe Nagulnov responsabilul secţiei organizatorice, Homutov. Raportul de o jumătate de ceas al lui Beglîh fu ascultat într-o linişte grea, încordată. În unele locuri din raion încă nu începuse semănatul, cu toate că pămîntul era pregătit. La unele soviete săteşti nu fusese strîns în întregime fondul de seminţe. În Voiskovoi, foştii colhoznici luaseră îndărăt cu de la sine putere aproape toate grînele de sămînţă. Iar conducerea colhozului din Olhovatski împărţise ea singură seminţele celor ieşiţi din colhoz. Raportorul arătă amănunţit din ce pricini nu era mulţumitor mersul însămînţărilor, iar la sfîrşit încheie astfel: — Tovarăşi, fără îndoială că rămînerea noastră în urmă cît priveşte însămînţările, adică nici măcar rămînere în urmă, ci statul pe loc, în acelaşi punct mort, se datoreşte faptului că, în mai multe soviete săteşti, colhozurile s-au născut sub apăsarea activiştilor localnici, care alergau după un procent umflat de colectivizare şi, ici-colo, cum ştiţi prea bine, sileau pe oameni să inţre în colhoz ameninţîndu-i cu revolverul. Aceste colhozuri şubrede se prăbuşesc acum ca un perete de vălătuci spălat de ape. Tocmai în aceste colhozuri se întîmplă astăzi neorînduieli, cînd colhoznicii nu ies la cîmp sau, chiar dacă ies, lucrează de mîntuială. Secretarul comitetului raional bătu cu creionul în dopul de sticlă al carafei, avertizîndu-l: — Aţi depăşit timpul cuvenit ! — Isprăvesc numaidecît, tovarăşi! Daţi-mi voie să mă opresc asupra concluziilor. Cum v-am arătat mai înainte, după datele secţiei agricole raionale, am semănat, în primele cinci zile, trei sute optzeci şi trei de hectare. Socotesc că trebuie să mobilizăm fără întîrziere tot activul din centrul nostru raional şi să-l trimitem în grabă pe la colhozuri. După părerea mea, trebuie să îndemnăm prin toate mijloacele pe oameni să iasă din colhoz şi să punem conducerile colhozurilor şi pe secretarii de celulă să întreprindă zilnic printre plugari o muncă de lămurire, lucrul de căpetenie fiind deplina desluşire a colhoznicilor. Se va arăta tuturor ce înlesniri dă statul colhoznicilor, ceea ce nu s-a lămurit de loc în atîtea părţi. Foarte mulţi nu ştiu nici pînă astăzi cîte credite s-au deschis colhozurilor şi încă atîtea lucruri. În afară de acestea, propun : să luăm cît mai grabnic în cercetare cazurile celor ce au săvîrşit exagerările din pricina cărora n-am putut să facem însămînţările şi care, pe temeiul hotărîrii din 15 martie a Comitetului Central, trebuiesc înlăturaţi de la lucru. Prorpun să-i luăm în cercetare cît mai neîntîrziat şi să-i tragem la răspundere, cu asprime, pe linie de partid. Asta-i tot ce am avut de spus.
172
— la cineva cuvîntul asupra raportului lui Beglîh ? întrebă secretarul comitetului raional, rotindu-şi pchii asupra celor de faţă, dar ferindu-se într-adins de privirile lui Nagulnov. — Ce să mai vorbim ? Situaţia-i limpede, zise oftînd unul dintre membrii biroului, şeful miliţiei raionale, un om voinic, îndesat, cu numeroase cicatrici pe capul său ras, lucios, cu ţinută militărească, şi care asuda tot timpul. — Luăm ca bază pentru hotărîrea noastră concluziile lui Beglîh ? întrebă secretarul. — Bineînţeles. — Să trecem acum la cazul lui Nagulnov. Pentru întîia oară de cînd începuse şedinţa, secretarul îşi aruncă ochii spre Makar. Îşi opri cîteva clipe asupra lui o privire absentă, rătăcită : Ştiţi cu toţii că el, în calitate de secretar al celulei de partid din Gremeacii-Log, a săvîrşit un şir de abateri grave de la linia partidului... în pofida indicaţiilor date de comitetul raional, el a urmat o linie stîngistă în timpul colectivizării şi al strîngerii fondului de seminţe. A lovit cu revolverul pe un mijlocaş, gospodar individual. A pus la popreală pe nişte colhoznici... însuşi tovarăşul Samohin s-a dus la Gremeacii-Log, a cercetat pricina aceasta şi a descoperit, în sarcina lui Nagulnov, strigătoare încălcări ale legalităţii revoluţionare, o primejdioasă abatere de la linia partidului. Dau cuvîntul tovarăşului Samohin. Adu la cunoştinţa biroului, tovarăşe Samohin, ce-ai stabilit cu privire la activitatea criminală a lui Nagulnov. Secretarul îşi lăsă pleoapele umflate şi se sprijini greoi în coate. Chiar în clipa în care sosise la comitetul raional, Nagulnov îşi dăduse seama că lucrurile, în ceea ce-l priveau, stăteau prost şi că n-avea de aşteptat nici o cruţare. Secretarul comitetului raional îi dăduse ziua buna cu o neobişnuită răceală şi, ferindu-se pesemne de a intra în vorbă, se îndreptase îndată, cu o întrebare oarecare, către preşedintele comitetului executiv raional. — Cum rămîne cu mine, Korcijinski ? Îl întrebase Makar nu fără oarecare sfială. — Biroul are să hotărască, răspunsese el fără chef. Dar şi ceilalţi fugeau de privirile întrebătoare ale lui Nagulnov. Se fereau. Pesemne chestia lui fusese hotărîtă dinainte între ei. Numai Balabin, şeful miliţiei, îi zîmbise înţelegător, strîngîndu-i mîna cu putere. — Nu te teme, Nagulnov ! Într-adevăr eşti vinovat de unele încălcări. Te-ai încurcat puţintel şi ai făcut boroboaţe. Dar nu-i o taină pentru nimeni că, politiceşte, nu avem cine ştie ce pregătire. Alţii mai mintoşi decît tine şi tot au scrîntit-o ! Îşi sucea în dreapta şi în stînga capul rotund, puternic şi neted ca un bolovan de rîu. Îşi ştergea de sudoare ceafa scurtă, roşie, şi plescăia cu compătimire din buzele-i groase. Îmbărbătat, Makar se uită la faţa îmbujorată a lui Balabin şi îi zîmbi cu recunoştinţă, simţind că omul acesta citeşte într-însul ca într-o carte, îl înţelege şi se uită la el cu simpatie. „Au să-mi trîntească o mustrare aspră şi o să mă desărcineze din funcţia de secretar", se gîndi Makar, aruncînd o privire neliniştită spre Samohin. Acest om mărunt, cu fruntea lată, care nu suferea divorţurile, îl neliniştea mai mult decît toţi ceilalţi. Iar cînd Samohin scoase din geantă o mapă groasă, Nagulnov simţi ca o alarmă, ca o înţepătură ascuţită şi dureroasă. Inima începu să-i bată cu zgomot puternic, sîngele îi năvăli în cap, tîmplele îi ardeau şi o uşoară greaţă îl făcea să simtă ca un nod în gît. Aşa îi venea totdeauna înainte de
173
acces. „Numai de : nu m-ar apuca acum !" se gîndi cu groază Makar în adîncul lui, ascultînd cuvîntarea tărăgănată a lui Samohin. — Din însărcinarea comitetului raional şi a comisiei raionale de control, am cercetat această pricină. Ascultînd pe Nagulnov însuşi, ca şi pe colhoznicii şi pe gospodarii individuali din Gremeacii-Log care au avut de suferit de pe urma faptelor lui, precum şi pe temeiul arătării martorilor, am stabilit următoarele : tovarăşul Nagulnov m-a îndreptăţit, fără îndoială ”încrederea partidului” căruia i-a pricinuit, prin faptele sale, mult rău. Astfel, pe vremea colectivizării, în luna februarie, Nagulnov umbla din casă în casă şi, ameninţînd cu revolverul; silea pe oameni să intre în colhoz. În felul acesta a tîrît el în colhoz, ca să zicem aşa, şapte mijlocaşi. Nici chiar Nagulnov nu neagă lucrul acesta... — Sînt nişte albi înrăiţi ! rosti cu voce răguşită Nagulnov, sculîndu-se de pe scaun. — Nu ţi-am dat cuvîntul. Linişte ! îl întrerupse aspru secretarul. — ...Apoi, în timpul strîngerii fondului de însămînţare el a lovit cu revolverul, pînă la pierderea cunoştinţei, pe un mijlocaş individual. Şi asta a făcut-o în văzul colhoznicilor şi al vătăşeilor care erau de faţă. L-a lovit, fiindcă acesta nu voise să aducă numaidecît grînele de sămînţă... — Ce ruşine ! rosti cu voce tare procurorul. Nagulnov îşi frecă gîtul cu palma, păli la faţă, dar nu scoase nici un cuvînt. — La aceeaşi noapte, tovarăşi, Nagulnov, purtîndu-se ca un poliţai oarecare, a închis trei colhoznici într-o cameră neîncălzită şi i-a ţinut pînă dimineaţa, ameninţîndu-i cu revolverul, pentru că se împotriviseră să aducă neîntârziat sămînţă. — Pe dînşii nu i-am ameninţat... — Am redat declaraţiile lor, tovarăşe Nagulnov, şi te rog să nu mă întrerupi ! În urma stăruinţei lui, a fost deschiaburit şi izgonit mijlocaşul Gaev, care nu intra de loc în rîndul celor ce trebuiau să fie deschiaburiţi, deoarece, după starea lui materială, oricum, nu putea fi socotit chiabur. A fost totuşi deschiaburit după stăruinţa lui Nagulnov, fiindcă în 1928 a avut un argat. Dar ce fel de argat ? A tocmit, tovarăşi, pentru o lună, în vremea secerişului, o fată chiar de acolo, din Gremeacii-Log. Gaev a tocmit-o numai fiindcă fiul său fusese luat în Armata Roşie, în toamna lui 1927 ; iar Gaev, care are mulţi copii, nu dovedea singur. Legislaţia sovietică nu oprea pe atunci acest fel de folosire a mîinii de lucru. Gaev a angajat argata printr-un contract încheiat cu comitetul salariaţilor agricoli şi şi-a îndeplinit îndatoririle contractuale. Am verificat acest lucru. În afară de aceasta, Nagulnov duce o viaţa sexuală destrăbălată. Aceasta, desigur, nu-i fără însemnătate pentru caracterizarea unui membru de partid; Nagulnov s-a despărţit de nevasta lui... de altfel nici nu s-a despărţit, ci a gonit-o din casă ca pe un cîine, şi aceasta numai din pricină că s-ar fi uitat, cică, la un flăcăn oarecare din Gremeacii-Log care îi dădea tîrcoale. Într-un cuvînt : s-a folosit de bîrfeli şi a alungat-o ca să aibă mîinile libere. Nu ştiu cu ce femei are legături acum ; dar toate datele îl arată, tovarăşi, ca trăind în desfrîu. Altfel, de ce şi-ar fi izgonit nevasta din casă ? Gazda lui Nagulnov mi-a spus că vine zilnic foarte tîrziu acasă. Ea nu ştie pe unde se duce, dar noi, tovarăşi, ştim unde poate umbla ! Nu sîntem copii mici şi ştim unde umblă un bărbat care şi-a gonit nevasta şi, ca să nu-i fie urît, schimbă femeie după femeie... Ştim noi ! Iată, tovarăşi, înşirarea în rezumat a faptelor eroice (Samohin surîse ironic la acest punct al rechizitoriului său) pe
174
care le-a săvîrşit într-un scurt răstimp Nagulnov, secretarul de pomină al celulei. La ce au adus acestea ? Şi care-i obîrşia lor ? Trebuie s-o spunem pe faţă : aici nu-i vorba de „o ameţeală de pe urma succeselor", cum a spus tovarăşul Stalin, conducătorul nostru. Aici este o deviere stîngistă, un atac împotriva liniei generale a partidului. Nagulnov, de pildă, nu s-a mărginit să deschiaburească mijlocaşi şi să-i aducă pe oameni cu revolverul în colhoz, dar a făcut să treacă în adunarea colhoznicilor hotărîrea de a se socializa păsările domestice ca şi vitele mărunte şi cele de lapte. Tot el a încercat, după arătările unor colhoznici, să statornicească în colhoz o disciplină neînchipuit de aspră. — Comitetul raional nu dăduse nici o instrucţiune cu privire la păsări şi la vitele mici, zise încet Nagulnov. Stătea în picioare, drept, ţinînd mîna stîngă încleştată la piept. — Ba să mă ierţi! izbucni secretarul. Comitetul raional v-a dat instrucţiuni. Nu da vina pe alţii. Avem statutul artelului şi tu nu eşti copil de ţîţă ca să nu te poţi descurca. — ...în colhozul din Gremeacii-Log critica e gîtuită, urmă Samohin. Nagulnov a introdus teroarea. Nu lasă pe nimeni să vorbească. În loc să ducă o muncă de lămurire, el urlă la plugari, bate din picior, îi ameninţă cu arma. De aceea, la colhozul din Gremeacii-Log toate merg alandala. Oamenii ies pe capete din colhoz, semănatul de-abia a început şi, fără îndoială, n-au să-i poată face faţă. Comisia de control a raionului, chemată să cureţe partidul de tot felul de elemente descompuse, de oportunişti de toate nuanţele, care ne împiedică în măreaţa noastră operă de construcţie, va trage desigur concluziile cuvenite cu privire la Nagulnov. — Ai isprăvit ? îl întrebă secretarul. • — Da. — Dau cuvîntul lui Nagulnov. Să ne spună cum a ajuns la viaţa asta. Vorbeşte, Nagulnov. Mînia cumplită care îl cuprinsese ca o flacără pe Makar spre sfîrşitul cuvîntării lui Samohin se mistui deodată fără urmă, lăsînd loc nesiguranţei şi spaimei. „Ce-au de gînd să facă cu mine ? Cum se poate una ca asta ? Vor să mă prăpădească ?" se gîndi uluit Nagulnov, apropiindu-se de masă. Nu-i mai rămăsese nimic din întîmpinările înverşunate, pregătite în timpul cuvîntării lui Samohin, Capul îi era gol. Nu-i venea nici o vorbă potrivită în minte. Se petrecea ceva neobişnuit cu el... — Din timpul revoluţiei sînt în partid, tovarăşi. Am fost în Armata Roşie..; — Ştim toate astea. Vino la chestie, îl întrerupse nerăbdător secretarul. — M-am bătut cu albii pe toate fronturile... Şi în Armata I de cavalerie... am fost decorat... — N-o lua razna, te rog ! — N-o iau razna de loc. — Nu umbla cu fofîrlica, Nagulnov! Meritele dumitale din trecut n-au ce căuta aici, îl întrerupse preşedintele comitetului executiv raional. — Dar lăsaţi-l pe tovarăş să vorbească ! De ce-i închideţi gura ? Strigă mînios Balabin, în timp ce creştetul lucios al capului rotund şi chel i se acoperi dintr-o dată de o culoare vînătă, ca la damblagii. — Să vină la fapte !
175
Nagulnov stătea tot aşa, fără să-şi ia mîna stîngâ de la piept, iar dreapta ducîndu-şi-o încet spre gîtul uscat, dureros de înţepenit. Pălind, el urmă cu greutate : — Lăsaţi-mă să vorbesc. Doar nu sînt vrăjmaş. De ce vă purtaţi aşa cu mine ? Am suferit o contuzie lîngă Kastornaia... un obuz de calibru mare dintr-un tren blindat... Şi Nagulnov tăcu... Buzele-i înnegrite trăgeau aerul cu un plescăit. Balabin turnă în grabă apă din carafă în pahar şi i-l întinse fără să se uite la dînsul. Korcijinski aruncă o privire spre Nagulnov, dar îşi întoarse repede ochii în altă parte. Mîna lui Makar, care strîngea paharul, tremura nestăpînit. În tăcere se auzi limpede clănţănitul mărunt al dinţilor lui pe marginea paharului. — Nu te tulbura, vorbeşte ! Îi spuse Balabin înciudat. Korcijinski se încruntă. În inima lui se strecură, fără să vrea, un sentiment de milă. Dar se stăpîni. Credea cu tărie că Nagulnov este o pacoste pentru partid şi că trebuie nu numai îndepărtat din funcţie, ci şi exclus din partid. Toţi îi împărtăşeau părerea, afară de Balabin. Makar dădu de duşcă paharul de apă. Răsuflă adînc, apoi începu : — Recunosc cele spuse de tovarăşul Samohin. Într-adevăr, am făcut toate astea. Dar nu fiindcă voiam să mă ridic împotriva partidului. În privinţa asta, Samohin minte. Minte de îngheaţă apele şi cînd îi vorba de desfrîul meu. Născociri ! Mă feresc de femei. Nu de ele îmi arde mie acum... — De aceea ţi-ai şi izgonit nevasta ? Îl întrebă răutăcios Homutov, responsabilul secţiei organizatorice. -— Da, de aceea, răspunse Makar serios. Dar toate acestea le-am făcut... pentru că am vrut binele revoluţiei. Poate că am greşit... Nu ştiu... Voi sînteţi mai învăţaţi decît mine. Aţi urmat cursuri. Vedeţi mai bine lucrurile. Nu vreau să-mi micşorez vina. Judecaţi-mă cum vreţi. Un singur lucru vă rog să înţelegeţi... Şi el îşi pierdu din nou răsuflarea, se întrerupse la jumătatea cuvîntului şi tăcu o clipă. Înţelegeţi, fraţilor, că ceea ce am făcut, am făcut fără vreun gînd rău împotriva partidului. Iar pe Bannik l-am lovit tocmai că şi-a bătut joc de partid şi voia să dea la porci grîul de sămînţă... — Nu mai spune! Îl întrerupse batjocoritor Samohin. — Spun ceea ce a fost. Şi acum încă îmi pare rău că nu l-am ucis. Altceva nu mai am de adăugat. Korcijinski se îndreptă din şale ; fotoliul gemu sub dînsul: Voia să isprăvească cît mai repede această chestiune grea şi neplăcută. Începu să vorbească grăbit : — După cum vedeţi, tovarăşi, totu-i limpede ca lumina zilei. Nagulnov a mărturisit singur. Deşi caută în chestiile mici să scape şi să se justifice, dar justificările lui nu-s convingătoare. Fiecare om tras la răspundere încearcă să înlăture o parte din vină sau să treacă răspunderea asupra altora... Eu socotesc că Nagulnov, ca unul care a călcat cu rea-credinţă linia partidului în mişcarea colhoznică, şi care, fiind membru de partid, are o viaţă particulară destrăbălată, urmează să fie exclus din rîndurile partidului. Nu vom ţine seama de fostele merite ale lui Nagulnov : asta-i o etapă depăşită. Trebuie să-l pedepsim ca să fie, de învăţătură altora. Vom lovi fără cruţare pe toţi acei care încearcă să întineze partidul şi să-l tragă la stînga sau la dreapta. Nu ne este îngăduit să ne oprim la jumătăţi de măsură cu privire la Nagulnov sau la alţii de teapa lui. Destul l-am
176
dădăcit pînă acum ! Încă de anul trecut, cînd se organizaseră tovărăşiile agricole, el trăgea spre stînga. L-am prevenit încă de atunci. Dacă n-a ascultat, cu atît mai rău pentru dînsul ! Să trecem la vot ! Cine este pentru excluderea Iuti Nagulnov din partid ? Votează, bineînţeles, numai membrii biroului. Aşadar, patru voturi pentru. Eşti împotrivă, tovarăşe Balabin ? Balabin bătu cu palma în masă. Reţele de vinişoare încîlcite i se umflăseră la tîmple. — Nu numai că sînt împotrivă, dar mă opun categoric ! Hotărîrea aceasta e profund nedreaptă. — Poţi să fâci opinie separată, rosti cu răceală Korcijinski.; — Nu! Lasă-mă; să vorbesc. — E prea tîrziu. Hotărîrea de excludere a lui Nagulnov s-a luat cu majoritate de voturi. — Asta-i o atitudine birocratică faţă de om. S-avem iertare ! Eu nu las lucrurile aşa. Am să apelez la comitetul de district ! Să daţi afară pe un vechi membru de partid decorat cu „Steagul roşu"... V-aţi pierdut minţile, tovarăşi ? Ce, nu sînt şi alte sancţiuni ? — Degeaba mai discutăm. Doar am votat ! — Pentru aşa vot aţi merita palme !... Glasul lui Balabin răsună ascuţit. Gîtul încordat i se umflă atît de tare, încît ţi se părea că, dacă l-ai atinge chiar uşurel, ar ţîşni sîngele de sub deget. — Cît priveşte palmele, fii mai cu băgare de seamă, mormăi cu răutate Homutov, responsabilul secţiei organizatorice. Te putem chema şi pe tine la ordine. Aici nu eşti la miliţie, ci la comitetul raional de partid. — Ştiu asta şi fără să mi-o spui tu. Dar de ce nu mă lăsaţi să vorbesc ? — Fiindcă-i de prisos ! izbucni Korcijinski şi, ca şi Balabin, se înroşi şi îşi încleştă mîinile de speteaza fotoliului. Eu sînt aici în calitate de secretar al comitetului raional. Iţi iau cuvîntul. Iar dacă ai gust de vorbă, poftim afară, în cerdac. — Nu te înfierbînta, Balabin ! De ce te-ai aprins ? Mă rog, înaintează-ţi opinia comitetului de district. Dar aşa, cum vine asta ? Noi am votat, iar tu ai început să-ţi arăţi pumnii după încăierare, căuta preşedintele comitetului executiv să-l potolească pe şeful miliţiei. Şi, apucîndu-l pe Balabin de mîneca bluzei de uniformă, îl trăise într-un colţ şi-i spuse ceva cu voce scăzută. În timpul acesta, înciudat de ciocnirea cu Balabin, Korcijinski îşi ridică asupra lui Makar ochii mici, care-i scăpărau de mînie pe sub pleoapele-i umflate ; şi, fără să-şi mai ascundă duşmănia, îi spuse : — Am isprăvit, Nagulnov! Prin hotărîrea biroului eşti exclus din rîndurile noastre. Partidul n-are nevoie de astfel de oameni. Depune aici carnetul de membru ! Zise el, bătînd în masă cu palma mîinii acoperită de păr roşcat. Nagulnov se făcu galben ca un mort. Îl zguduia un tremur puternic. Aproape nici nu i se auzea vocea cînd răspunse : — Carnetul de membru nu-l dau. — O să te silim să-l dai. — Du-te la comitetul districtului, Nagulnov! strigă Balabin din colţul camerei şi, întrerupînd la mijlocul cuvîntului convorbirea cu preşedintele comitetului executiv, ieşi din casă, trîntind uşa cu zgomot.
177
— Carnetul de membru nu ţi-l dau ! repetă Makar. Glasul îi era acum iarăşi puternic. Paloarea albăstrie i se ştergea încet de pe frunte şi de pe faţa cu pomeţii ieşiţi. Partidul o să mai aibă nevoie de mine... Dar nici eu nu pot trăi fără partid ! N-am să mă supun ţie !... Uite carnetul aici, în buzunarul de la piept... încearcă să-l iei. Îţi rup beregata ! — Începe tragedia ! Zise procurorul, ridicînd din umeri. Te rog, fără istericale... Neluînd în seamă spusele procurorului, Makar, cu ochii la Korcijinski, vorbea încet şi parcă cumpănind în căutarea cuvintelor : — Ce să fac fără partid ? Şi de ce ? Nu, carnetul de partid nu-l dau! Mi-am pus într-însul toată viaţa... toată viaţa... Deodată, el începu să se frămînte fără rost, cu gesturi jalnice de bătrîn. Bîjbîihd cu mîinile pe masă şi împleticindu-se la vorbă mormăi grăbit şi nedesluşit: Mai bine porunceşte băieţilor... să mă pună la zid... Nu-mi mai rămîne altceva de făcut... Nu mai am ce face cu viaţa. Excludeţi-mă şi din ea... Va să zică, aşa-i : Cît lătra, Serko era de folos... A îmbătrînit — afară cu el din bătătură... Faţa îi încremenise ca o mască de ipsos. Numai buzele îi tremurau şi se mişcau. Dar la ultimele cuvinte, pentru întîia dată în viaţa lui de om în toată firea, şiroaie de lacrimi îi izbucniră din ochii ficşi. Curgeau, udîndu-i din belşug faţa, întîrziind în perii aspri a bărbii lui de mult nerase şi desenînd picăţele negre pe piepţii cămăşii. — Destul ! Asta nu-ţi ajută la nimic, tovarăşe ! Şi secretarul se încruntă ca-ntr-o durere. — Tu nu-mi eşti tovarăş ! Răcni Nagulnov. Eşti o sălbăticiune ! Toţi sînteţi nişte năpîrci veninoase ! Sînteţi tari acuma ! Aţi învăţat să vorbiţi frumos ! Tu, Homutov, ce te rînjeşti ? Rîzi de lacrimile mele! Tu!... În 1921, cînd Fomin cutreiera prin părţile astea cu banda lui, îţi aduci aminte c-ai venit la comitetul districtual ? Mai ţii minte, porc de cîine ce eşti! Ai venit şi ai dat carnetul de membru, spunînd că vrei să te ţii numai de plugărie... Îţi era frică de Fomin ! De aceea te-ai lepădat de carnetul de membru... Pe urmă, iarăşi te-ai strecurat în partid, ca un melc vîscos printre pietre !... Şi acum votezi contra mea ? Durerea mea de moarte te face să rîzi ? — De ajuns, Nagulnov, nu ţipa, te rog. Avem şi alte treburi, zise împăciuitor oacheşul şi frumosul Homutov fără să se tulbure, păstrînd acelaşi surîs pe sub mustăţile-i negre. — Cu voi am isprăvit. Dar am să-mi găsesc dreptatea ! Am să merg pînă la Comitetul Central! — Da, da ! Du-te ! Acolo au să-ţi rezolve chestia cît ai clipi din ochi! De mult te aşteaptă... zîmbi Homutov. Makar porni încet spre uşă. Se lovi cu tîmplă de uşor. Gemu. Cea din urmă izbucnire de mînie îl sleise cu totul de puteri. Fără nici un gînd, fără nici o simţire, el ajunse la poartă. Dezlegă căluţul de la gard şi, neştiind ce face, porni cu el de dîrlogi. La ieşirea din staniţă, Nagulnov voi să încalece, însă nu putu ; de patru ori ridică piciorul spre scară dar, clătinîndu-se ca beat, scăpă mîna de pe oblînc. Pe prispa unei căsuţe de la marginea staniţei şedea un bătrîn vioi la înfăţişare, urmărindu-l cu luare-aminte, pe sub cozorocul scorojit al chipiului său căzăcesc, cum încerca să încalece. Apoi zîmbi a încurajare : — Mîndru şoim ! Soarele-i hăt sus pe cer şi el nu-şi mai poate ridica piciorul. Cu ce prilej te-ai îmbătat aşa devreme ? N-o fi fiind sărbătoare azi ?
178
— Sărbătoare-i, moş Fedot ! Îi strigă un vecin, uitîndu-se de după gardul de nuiele. Azi e sfîntul Semion cel chefliu. Trebuie să treci pe la toate crîşmele. — Aha, îmi închipuiam eu, zîmbi bătrînuL Cine-i mai voinic ca vinişorul ? Uite cum îl dă jos din şa ! Ţin-te bine căzăcelule ! Makar scrîşni din dinţi şi, abia atingînd scara cu vîrful cizmei, zbură în şa uşor ca o pasăre. Capitolul XXXIII În ziua aceea, sosiră de dimineaţă în Gremeaeii-Log douăzeci şi trei de căruţe colhoznice din satul Iarski. Bannik le întîlni lîngă moara de vînt. Cu, căpăstrul pe umăr, el se ducea în stepă să-şi caute iapa. Cînd cea dintîi căruţă ajunse în dreptul lui, Bannik intră în vorbă : — Bună ziua, cetăţeni cazaci ! — Mulţumim, răspunse un zdrahon de cazac cu barba neagră, care mîna o pereche de cai cu cozile scurt tăiate. — De unde-s căruţele ? — De la Iarski. — Caii voştri de ce n-au coadă ? De ce v-aţi bătut joc de dînşii ? — Ptrruuu ! Stai ! Drăcoaică afurisită ! Cu coada retezată, şi tot îşi face de cap... De ce n-au coadă, întrebi ? Le-am tăiat-o pentru stat. Muierile de la oraş au să alunge muştele cu cozi de cai... Nu se găseşte la dumneata oleacă de tutun, om bun ? Fă-ne o cinste, că-i ducem dorul. ...Ăis ! Cazacul sări din căruţă. Căruţele din urmă se opriră şi ele. Acum îi părea rău lui Bannik că intrase în vorbă. Scoase punguţa de tutun cu inima îndoită, căci văzu cum încă cinci oameni veneau dinspre căruţe, rupînd din mers bucăţi de gazetă pentru ţigări. — Mi-l fumaţi tot... zise tuşind zgîrcitul Bannik. — Acuma-i colhoz, nu ştii ? Totul trebuie să meargă laolaltă, zise aspru bărbosul, apucînd, ca din punga lui, o mînă bună de tutun cultivat şi prelucrat acasă. Cazacii îşi aprinseră ţigările. Bannik îşi vîrî repede punguţa în buzunarul şalvarilor şi zîmbi, uitîndu-se cu milă şi cu dezgust la cozile cailor retezate atît de mult, încît nu le rămăseseră decît cioturile. Muştele de primăvară, însetate de sînge, necăjeau caii, aşezîndu-li-se pe coastele asudate şi pe greabănul ros de ham. După vechea lor obişnuinţă, caii dădeau din coadă, încercînd să gonească muştele ; dar, lipsite de păr, cioturile scurte nu le erau de nici un folos. — Încotro arată cu coada ? Întrebă Bannik cu răutate. — Tot într-acolo, spre colhoz. Dar la voi nu s-au tăiat cozile ? — Ba da, dar numai de o şchioapă. — Aşa a hotărît preşedintele sovietului nostru. A luat şi premiu ; iar cînd vor ieşi musculiţele, au să se prăpădească caii. Ei, hai să pornim. Mulţumim pentru tutun. Am fumat şi ni s-o mai muiat inima... Tot drumul am turbat fără un fum de ţigară. — Dar încotro vă duceţi ? — La Gremeacii. — Adică la noi. Şi cu ce treburi ? — După sămînţă. g. ..
179
— Adică... cum vine asta? — A venit poruncă de la raion să luăm de la voi fondul de însămînţare ; patru sute treizeci de puduri. Hi, boală ! — Ştiam eu ! Răcni Bannik şi, bălăbănind căpăstrul, se întoarse fuga în cătun. Căruţele din Iarski nici n-apucaseră să ajungă la conducerea colhozului, cînd jumătate din cătun şi aflase că sătenii din Iarski sosiseră să ridice griul de sămînţă. Bannik nu-şi cruţa picioarele, alergînd într-un suflet din bătătură în bătătură. Cele dinţii se strînseră în ulicioare femeile. Trăncăneau şi făceau zarvă ca nişte cîrduri de potîrnichi speriate. — Ni se ia griul, suratelor ! — N-o să avem ce semăna ! — Vai de capul nostru ! — Spuneau doar unii să nu ducem griul la hambarul obştesc... — Dacă ne-ar fi ascultat cazacii pe noi ! — Hai să spunem cazacilor să nu dea griul ! — Dar şi fără ei n-o să-l dăm ! Să mergem, cumetre, la hambare ! Să punem mîna pe pari şi să nu-i lăsăm să s-atingă de lăcăţi ! Mai tîrziu se iviră şi cazacii. Printre dînşii porniră aceleaşi vorbe. Trecînd din hudiţă în hudiţă şi din uliţă în uliţă, oamenii se îmbulziră şi o luară spre hambare. În vremea asta, Davîdov citea nota preşedintelui comitetului de conducere a Uniunii agricole raionale, notă adusă de oamenii din Iarski: „Tovarăşe Davîdov, scria Lupetov, ai de dat statului o rămăşiţă de 73 chintale de grîu, rămas nepredat la colectări. Binevoieşte a da acest grîu toate cele 73 chintale — colhozului din Iarski, care duce lipsă de sămînţă. Această măsură s-a luat de acord cu agenţia «Soiuzhleb» (Soiuzhleb — denumirea de atunci a organizaţiei comerciale de stat însărcinate cu colectarea cerealelor - n.r.). După ce citi nota, Davîdov dădu dispoziţii să se elibereze grîul. Iarskienii porniră din curtea colhozului spre hambare. Dar, în dreptul hambarelor, uliţa era ticsită de o mulţime de oameni. Vreo două sute de femei şi de cazaci înconjurară căruţele. — Încotro ? — După grîul nostru ? Dracu v-a adus ? — Înapoi ! — Nu-l dăm ! Diomka Uşakov dădu fuga după Davîdov. Acesta veni într-un suflet la hambare. — Ce-i cu voi, cetăţeni ? De ce v-aţi adunat aici ? — De ce dai grîul nostru celor din Iarski ? Pentru dînşii l-am strîns ? — Cine ţi-a dat dreptul ăsta, Davîdov ? — Dar noi ce-o să sămânţăm ? Davîdov se urcă pe podeţul hambarului celui mai apropiat şi, liniştit, dădu lămuriri : predarea se face după dispoziţia Uniunii agricole raionale, şi nu din grîul de sămînţă, ci din datoria către stat rămasă de la colectare. — N-aveţi nici o grijă, cetăţeni. Nimeni nu se atinge de grîul nostru. În loc să umblaţi lela ronţăind seminţe, mai bine v-aţi duce la cîmp. Să ştiţi că brigadierii ţin socoteala de cei ce nu ies la cîmp ! Cine nu va ieşi are să fie amendat.
180
O parte dintre cazaci îşi văzură de drum. Mulţi dintre ei, liniştiţi de spusele lui Davîdov, plecară la cîmp. Magazionerul începu să elibereze iarskienilor grîu din hambare, iar Davîdov se întoarse la sediul colhozului. Dar peste o jumătate de ceas, o schimbare bruscă se petrecu în starea de spirit a femeilor rămase de pază lîngă hambare. Aici îşi vîrîse coada şi Iakov Lukici, care strecură la urechea cîtorva cazaci : — Davîdov spune minciuni ! Se ia grîul de sămînţă ! Colhozul are ce semăna... Dar ceea ce s-a strîns de la gospodarii individuali, se dă colhozului din Iarski. Femeile porniră iarăşi să se frămînte. Bannik, Demid Molciun, moş Doneţkov şi încă vreo treizeci de cazaci, după ce se sfătuiră, se apropiară de cîntare : — Nu dăm grîul ! Declară Doneţkov în numele tuturor. — Nu te întreabă nimeni, se oţărî Diomka Uşakov. Se iscă un schimb viu de cuvinte între dînşii. Oamenii din Iarski săriră în ajutorul lui Diomka. Zdrahonul cu barba neagră, pe care Bannik îl cinstise cu tutun la intrarea în sat, se urcă în picioare într-o căruţă, cît era de lung, sudui cumplit vreo cinci minute şi apoi începu să răcnească : — De ce vă puneţi împotriva stăpînirii ? De ce ne obijduiţi ? Am făcut cale de patruzeci de verste, într-o vreme cînd ne scapără ochii de treburi, iar voi vreţi să ţineţi aici, fără drept, grîul statului ? Pui de lele ce sînteţi, ar trebui să putreziţi la Solovki ! Ţineţi - grîul vostru ca dulăii — vorba ceea : v-aţi înfundat în fîn ; nici voi nu crăpaţi, dar nici altora nu daţi. De ce nu vă duceţi la cîmp ? Ce-i ? Zi de sărbătoare ? — Da ce te priveşte pe tine ? Te mănîncă spinarea ? Acuşi ţi-o scărpinăm !... Într-o clipă ! Urlau Beshlebnov şi Akim „cel tînăr", suflecîndu-şi mînecile şi făcîndu-şi loc spre căruţă. Cazacul cel bărbos din Iarski sări jos. Nu-şi suflecă mînecile cămăşii cafenii, ieşită de soare, dar îl întîmpină pe Akim „cel tînăr" cu o lovitură atît de cumplită şi dată cu atîta meşteşug în falcă, încît Akim zbură vreo doi stînjeni, dînd cu spatele peste oameni şi bălăbănindu-şi mîinile, ca moara de vînt aripile. Se încinse o păruială cum nu se văzuse de mult în Gremeacii-Log. Cei din Iarski fură bătuţi măr. Stîlciţi şi plini de sînge, ei lepădară sacii cu grîu, săriră în căruţe şi, dînd bice cailor, străbătură mulţimea de femei care ţipau pe toate glasurile. Din ceasul acela porni în Gremeacii-Log un val de tulburări. Lumea voia să smulgă lui Diomka cheile hambarului ; dar Uşakov, bănuind ce-l aşteaptă, o şterse din mulţime în timpul bătăii şi se duse fuga la sediul colhozului. — Unde să ascund cheile, tovarăşe Davîdov ? Ai noştri îi bat pe cei din Iarski şi se pare că acuşi ne vine şi nouă rîndul ! — Dă-mi cheile mie, zise liniştit Davîdov. Luă cheile, le puse în buzunar şi se îndreptă spre hambare. În timpul acesta, femeile izbutiră să-l scoată pe Andrei Razmiotnov din sovietul sătesc, ţipînd în gura mare : — Fă un miting! — Măi, femeilor ! Leliţelor ! Mămuţelor! Puiculiţele mele ! Acum nu-i vremea mitingurilor ! Trebuie să semănăm, nu să ne ţinem de mitinguri ! Ce v-a pălit nevoia de miting ? Miting — asta-i vorbă soldăţească. Înainte de a o rosti, trebuia să fi stat trei ani în tranşee ! Să fi fost la război, să fi ţinut în subzistenţă păduchii;
181
şi pe urmă să vorbeşti despre miting, încercă Razmiotnov să vîre mintea în capul femeilor. Dar ele nici nu-l ascultau. Încleştîndu-se de pantalonii posomorîtului Andrei, de mînecile şi de poala bluzei lui, îl aduseră la şcoală urlînd din răsputeri : — Nu ne trebuie tranşee ! — Nu ne trebuie război ! — Începe mitingul ! Altfel îl începem noi ! — Spui minciuni că nu poţi... mama ta ! Eşti doar preşedintele sovietului. Poţi foarte bine ! Andrei dădea în lături femeile, îşi astupa urechile şi, silindu-se să le întreacă ţipetele, urlă : — Tăceţi din gură, blestematelor ! Daţi-vă oleacă lâ o parte! Pentru ce vă trebuie miting ? — Pentru grîu ! Vrem să vorbim cu voi pentru grîu ! În cele din urmă, Razmiotnov se văzu silit să spună: — Declar adunarea deschisă. — Daţi-mi cuvîntul, ceru văduva Ekaterina Guleaşceaia. — Dar vorbeşte odată, lua-te-ar dracu !... — Nu mă drăcui, tovarăşe preşedinte ! Că acuşi te spurc eu... Cu voia cui v-aţi îngăduit să ne risipiţi grîul ? Cine a poruncit să se dea grîul celor din Iarski şi pentru ce ? Şi Guleaşceaia, cu mîinile în şold, se înclină înainte, în aşteptarea răspunsului. Andrei făcu cu mîna către dînsa, ca şi cum ar fi încercat să se apere de o muscă supărătoare. — Tovarăşul Davîdov v-a dat lămuriri cu greutatea cuvîntului său. Am deschis adunarea nu pentru astfel de prostii, ci fiindcă, iubiţi cetăţeni (şi Andrei oftă adînc), trebuie să începem din răsputeri lupta împotriva ţîstarilor. Matievna lui Andrei nu prinse însă. — Care ţîstari ? — Nu ne arde de ţîstari ! — Daţi-ne grînele ! — Gureşule, usca-ţi-s-ar limba-n gură ! Ce tot îi dai cu ţîstarii ? Dar despre grîne cine are să vorbească ? — N-avem ce vorbi despre grîne ! — A-a-a ! N-ai ce vorbi ? Daţi-ne grînele înapoi ! Femeile, în frunte cu Guleaşceaia, se îndreptară spre scenă. Andrei stătea lîngă cuşca de tablă a suflerului. Se uita cu un zîmbet răutăcios la femei, dar simţea în adîncul sufletului o oarecare nelinişte : prea erau aspre chipurile cazacilor care se îmbulzeau în fund, după broboadele femeieşti, albe ca un cîmp de romaniţe. — Umbli încălţat în cizme şi iarna, şi vara, iar noi n-avem piele nici de-o pereche de papuci. — Ai ajuns comisar ! — Mult îi de cînd purtai nădragii bărbatului Marinei ? — S-a îngrăşat ca un porc ! — Descălţaţi-l, măi femei ! Izbucniră strigăte ca nişte pîrîituri de armă, în neorânduială. Cîteva zeci de femei se îmbulziră chiar lîngă scenă. Zadarnic încerca Andrei să facă linişte : nici nu i se auzea glasul.
182
— Scoateţi-i cizmele ! Hai odată, femeilor 1 Într-o clipă, o mulţime de mîini se întinseră spre scenă. îl apucară pe Andrei de piciorul stîng. El se încleşta de cuşca suflerului, pălind de ciudă ; dar femeile îi şi traseră o cizmă din picior şi o aruncară spre fund. Numeroase mîini prinseră cizma şi o zvîrliră mai departe. Porniră hohote de rîs răutăcioase, care nu făgăduiau nimic bun. De departe, din fund, glasuri bărbăteşti răsunau a încuviinţare: — Descălţaţi-l ! — Să mai umble şi fără nădragi largi ! — Trageţi-i şi cealaltă cizmă ! — Daţi-i înainte, femeilor ! Jos cu el, vier afurisit ! Îi smulseră şi cealaltă cizmă. Andrei îşi scutură obielele şi răcni : — Nu cumva vă trebuie şi obielele ? Luaţi-le ! Poate aveţi nevoie să vă ştergeţi la nas ! Cîţiva flăcăi se îndreptară cu paşi grăbiţi spre scenă. Unul dintr-înşii îşi făcu loc printre femei şi se urcă pe scenă : era Efim Trubaciov, un vlăjgan buzat, fiul unui hatman, un lungan înalt de un stînjen, rămas gospodar individual. — Navem nevoie de obielele tale, zise el, zîmbind şi gîfîind din greu, dar nădragii o să ţi-i scoatem, tovarăşe preşedinte. — De nădragi avem mare nevoie ! Sărăcimea umblă fără nădragi. Straiele chiaburilor n-au ajuns la toţi, lămuri dezgheţat un altul mai tînăr şi mai mic de satură, dar mai îndrăzneţ şi mai înfipt. Flăcăul acesta, poreclit Dîmok (Dîmok — în ruseşte fumuşor, diminutiv de la ,,dîm" — fum -n.r.), avea un păr nemaivăzut de creţ, bălan-fumuriu, ca un caracul, în care se părea că pieptenele nu intrase niciodată, atît de neastîmpărat îi ţîşneau cîrlionţii de sub ponosita lui şapcă căzăcească. Tatăl lui Dîmok fusese ucis în războiul cu nemţii. Mama îi murise de tifos exantematic. Micul Dîmok fusese crescut de o mătuşă, care se îngrijise de dînsul. De mic copil, el fura din grădinile de zarzavat străine castraveţi şi ridichi, din livezi — vişine şi mere, şi căra , cu sacii pepeni verzi din bostănării. Iar cînd ajunse flăcău, îi merse buhul, încît nici o mamă din Gremeacii- Log, care avea fată mare în casă, nu se uita fără teamă la Dîmok, la statura lui, nu tocmai înaltă, dar bine clădită, ca de şoim. Care cum îl vedea scuipa numaidecît într-o parte şi se pornea un glas şuierat : — Uite-l pe satana, cel cu ochi spelbi ! Cum umblă dulăul în călduri, aşa umblă şi el prin sat... Apoi, întorcîndu-se spre fiică-sa : Ei, ce te boldeşti ? Ce-mi stai spînzurată-n fereastră ? Numai să vii cu vreun plod în poală, că te gîtui cu mîinile mele. Du-te, diavoliţo, şi adă tizic ca să aţîţăm focul şi apoi, aleargă după vacă ! Călcînd cu paşi moi, de fiară, în încălţări rupte şi fluierînd încetişor printre dinţi, Dîmok se plimba; pe lîngă pîrleazuri şi de-a lungul gardurilor, privind pe sub genele-i răsfrînte spre ferestre, prin ogrăzi... Şi cum se iţea undeva o broboadă de fată, neîndemînaticul şi leneşul Dîmok, într-o clipită, parcă era altul; îşi întorcea repede capul cu o mişcare scurtă şi sigură, de şoim, şi îşi îndrepta deodată statura. Dar privirile ochilor spălăciţi nu-i erau de loc prădalnice, ci pline de dezmierdări, şi de o adîncă duioşie. Pînă şi ochii săi parcă îşi schimbau atunci culoarea, făcîndu-se albaştri, fără fund, ca cerul de iulie. „Fektiuşka ! Luminiţa mea albastră ! Azi, cum o amurgi, am să vin în dosul curţii. Unde dormi la noapte ?" „Vai, lasă-mă în pace cu prostiile tale !" Îi răspundea din fugă fata, cu asprime, ca una la care nu poţi ajunge.
183
Surîzînd înţelegător, Dîmok se uita în urma ei, apoi îşi căuta de drum. La apusul soarelui cînta lîngă hambarul obştesc din armonica izgonitului Timofei Rvanîi, prietenul său. Iar de îndată ce se lăsau umbre sinilii peste grădini şi peste livezi, cum se potoleau vuietul lumii şi mugetul vitelor, Dîmok se îndrepta fără grabă pe ulicioară spre casa Fektei. Şi peste vîrfurile plopilor care-şi şopteau ceva trist, deasupra satului amuţit trecea luna, tot atît de singuratică şi de rotundă la faţă ca şi Dîmok. Dar nu numai fetele erau bucuria vieţii lui Dîmok. Îi plăcea şi votca, şi mai mult încă încăierările... Unde era vreo bătaie, hop şi Dîmok ! La început, el se uita numai la încăierare cu capul plecat, încleştîndu-şî aprig pumnii la spate. Apoi, genunchii începeau să-i tremure. Tremurul ajungea de nestăpînit şi, nemaifiind în stare să-şi înfrîngă patima copleşitoare, intra şi el în luptă. Pînă la douăzeci de ani, Dîmok izbuti să-şi piardă şase dinţi. A fost bătut de cîteva ori atît de crunt, încît i-a dat sîngele pe gură. Mînca bătaie şi din pricina hîrjonelilor cu fetele şi pentru amestecul în certurile altora, încheiate cu ajutorul pumnilor. Mai tuşea Dîmok, mai scuipa sînge, mai zăcea cîte o lună pe cuptor la mătuşa lui, care se tînguia într-una. Apoi apărea din nou la jocuri, iar ochii albăstrii îi scăpărau încă şi mai nesăţios. Şi încă mai harnice îi alergau degetele pe clapele armonicii. Numai că, după boală, glasul i se făcea mai surd şi mai răguşit, întocmai ca oftatul foalelor roase ale vechii armonici. Dar nu-i puteai smulge cu una, cu două sufletul din trup. Era plin de viaţă, ca pisica. L-au dat afara din Comsomol. L-au judecat pentru bătăi şi punere de foc. Nu o dată l-a arestat Razmiotnov pentru tărăboi şi l-a ţinut peste noapte în şura sovietului sătesc. De mult avea Dîmok straşnică pică pe el. De aceea, acum, socotind că a sosit clipa cea mai potrivită ca să-i plătească toate cele, se urcă pe scenă să se răfuiască cu dînsul. Se apropia din ce în ce mai mult de Andrei. Ii tremurau genunchii, parcă juca pe loc. — Dă-ne nădragii... mîrîi Dîmok, răsuflînd adînc. Hai, scoate-i !... Scena se umplu de femei. Mulţimea îl împresură iarăşi pe Razmiotnov cu nenumărate mîini, strîngîndu-l ca într-un cerc de fier. Îi simţea răsuflările fierbinţi pe faţă şi în ceafă. — Eu sînt preşedintele sovietului ! răcni Razmiotnov. Cine îşi bate joc de mine, îşi bate joc de Puterea sovietică ! În lături! Nu vă dau voie să luaţi grînele. Declar adunarea închisă ! — Le luăm noi singuri ! — Ho-ho ! A închis-o ! — O deschidem noi ! — Hai la Davîdov, să-l scuturăm şi pe dînsul ! — Haidem spre conducerea colhozului !.. Pe Razmiotnov trebuie să-l ţinem la popreală ! — Păliţi-l, băieţi ! — Nu-i mai căutaţi în coarne ! — E împotriva lui Stalin ! — La răcoare ! O femeie trase faţa de satin roşu de pe masa prezidiului şi o aruncă pe la spate peste capul lui Razmiotnov. Pe cînd Andrei încerca sa se descotorosească de faţa de masă care mirosea a cerneală şi a praf, Dîmok îi dădu o lovitură scurtă la lingurică.
184
Eliberîndu-şi capul, înăbuşindu-se de mînie oarbă şi de durere, Andrei îşi smulse revolverul din buzunar. Femeile se dădură la o parte, ţipînd. Dar Dîmok, Efim Trubaciov şi încă vreo doi cazaci care se urcaseră pe scenă îl prinseră de mîini, dezarmîndu-l — A vrut să tragă în norod ! Mama lui ! Urlă bucuros Trubaciov, ridicînd. deasupra capului revolverul lui Razmiotnov cu butoiaşul gol, fără nici un glonte... Davîdov, fără să vrea, îşi încetini pasul, auzind urletul neîntrerupt şi ameninţător care venea de la hambare. „A-a-a-a-a" ţîşnea în înaltul cerului, pe deasupra glasurilor adînci, ţipătul piţigăiat al femeilor. Ţipătul acesta se desprindea limpede din zarva glasurilor, aşa cum se desprinde toamna din hărmălaia vînătorii, în pădurea atinsă de suflul celui dintîi îngheţ, ţăhnitul pătimaş şi înecat al copoaicei care schelălăie furioasă, alergînd împreună cu toată haita pe urma proaspătă a sălbăticiunii. „Ar trebui să" trimit după brigada a doua, altfel au să care toate grînele", îşi zise Davîdov. Hotărî să se întoarcă la conducerea colhozului, ca să ascundă undeva cheile de la hambarele cu sămîriţă. Diomka Uşakov stătea buimăcit în poartă. — Eu mă ascund, tovarăşe Davîdov. Au să mă schingiuiască, ca să le dau cheile. — Treaba ta ! Unde-i Naidionov ? — La brigada a doua. — Dar din brigada a doua, nu-i nimeni aici ? — Ba da. Kondrat Maidannikov. — Unde-i ? Ce caută aici ? — A venit după sămînţă. Iată-l că vine. Maidannikov se apropie grăbit. Încă de departe, vînturînd biciul, strigă : — Obştea l-a închis pe Andrei Razmiotnov! L-au băgat în beci şi acum se îndreaptă spre hambare. Ascunde-te, tovarăşe Davîdov, să nu iasă cumva lucru cu păcat... Parcă a intrat necuratul într-înşii ! — Nu mă ascund. Ce, ai înnebunit ? Na cheile şi dă fuga la brigadă. Spune lui Liubişkin să ia cincisprezece oameni, să încalece pe cai şi să vină la galop aici. Vezi că la noi... începe o fierbere primejdioasă. Nu vreau să alarmez raionul. O s-o scoatem singuri la capăt. Tu cum ai venit ? — Cu căruţa. — Deshamă un cal, încalecă şi zboară ! — În doi timpi şi trei mişcări ! Maidannikov îşi vîrî cheile în buzunar şi porni în goană pe ulicioară. Davîdov se îndreptă încet spre hambare. Aşteptîndu-l să se apropie, mulţimea se mai potoli puţin. „Vine vrăjmaşul !" ţipă o femeie isteric, arătîndu-l. El însă nu se grăbea. Se opri în văzul tuturor ca să-şi aprindă ţigara, întorcîndu-se chiar cu spatele către vînt, ca să nu se stingă chibritul. — Haide, hai ! O să mai ai cînd fuma ! — O să te saturi de fumat pe ceea lume ! — Ai adus cheile ori nu le-ai adus ? — A-du-us-s ! Se simte cu musca pe căciulă ! Cu mîinile în buzunare, pufăind din ţigară, Davîdov se apropie de rîndurile din faţă. Înfăţişarea lui liniştită, sigură de sine, mişcă mulţimea în două chipuri deosebite : unii simţiră în siguranţa asta conştiinţa puterii şi a superiorităţii, care
185
erau de partea lui Davîdov. Pe alţii însă liniştea lui aparentă îi scoase din sărite. Strigătele răpăiau ca grindina pe un acoperiş ide tablă : — Dă cheile ! — Desfă colhozul ! — Ia-ţi tălpăşiţa de-aici ! Cine naiba te-a poftit la noi ? — Dă-ne sămînţă ! — De ce nu ne laşi să semănăm ? Un vîntişor slab se juca cu capetele broboadelor femeieşti, foşnea în pămătuful stufului de pe acoperişurile hambarelor, aducînd din stepă un iz sălciu de ţărînă uscată şi mireasma de must nefiert a ierburilor tinere. Mirozna de faguri a mugurilor plini de sevă de pe crengile plopilor era atît de dulceagă, încît Davîdov, cînd începu să vorbească, simţea că i se lipesc parcă buzele ; iar cînd atingea cu limba cerul gurii, simţea chiar gust de miere. — Ce-i asta, cetăţeni ? Nu vă mai supuneţi hotărârilor Puterii sovietice ? De ce n-aţi dat grîu colhozului din Iarski ? Nu vă gîndiţi că va trebui să răspundeţi în faţa judecăţii pentru zădărnicirea campaniei de însămînţări ? Aveţi să daţi seama ! Hotărît ! Puterea sovietică n-are să vă ierte asta ! — Puterea ta sovietică stă deocamdată aici, la porpreală. Stă la beci ca un mieluşel ! Răspunse, gîndindu-se la arestarea lui Razmiotnov, Miron Dobrodeev, un căzăcel şchiop şi mărunţel, care nu intrase în colhoz. Ici-colo izbucniră râsete, iar Bannik ieşi în faţă, strigînd cu mînie : — Nu aşa porunceşte Puterea sovietică, cum aţi născocit voi aici ! La asemenea Putere sovietică, cum ţi s-a năzărit ţie şi lui Makarka Nagulnov, noi nu ne supunem ! Unde aţi mai văzut ca plugarii să nu fie lăsaţi să semene ? Ştii ce-i asta ? Asta este o abatere de la linia partidului. — Te-am împiedicat pe tine să semeni ? < — Vrei să spui că nu ? — Ai adus sămînţă în hambarul obştesc ? — Ei, am adus-o. — Ai primit-o înapoi ? — Am primit-o. Ei şi ? — Cine dar te împiedică să semeni ? Ce tot te fîţîi pe lîngă hambare ? Bannik rămase puţin încurcat de întorsătura neaşteptată a convorbirii. Încercă totuşi să iasă cu obraz curat : — Nu pentru mine mă doare inima, ci pentru oamenii care au ieşit din colhoz. Nu le daţi înapoi nici grînele, nici avutul lor. Asta-i ! Dar şi mie, adică, ce pămînt mi-aţi dat ? Şi de ce aşa departe ? — Hai, pleacă de-aici ! Nu se putu stăpîni Davîdov. Vorbim noi cu tine mai pe urmă. Hotărît ! Iar în treburile colhozului să nu-ţi mai vîri nasul, că ţi-l retezăm pe loc. Te-ai pus să aţîţi lumea ? Pleacă de-aici, cînd îţi spun. Mormăind ameninţări, Bannik se retrase; dar în locul lui ieşiră buluc, în faţă, femeile. Stîrniră o gălăgie într-un glas, nelăsîndu-l pe Davîdov să rostească un singur cuvînt. El căuta să cîştige timp, pentru ca Liubişkin să poată sosi împreună cu brigada lui. Dar femeile îl înconjurară ţipînd asurzitor, susţinute de tăcerea aprobatoare a cazacilor. Uitîndu-se în dreapta şi-n stînga, Davîdov o zări pe Marina Poiarkova. Stătea mai la o parte, încrucişîndu-şi pe piept braţele puternice, goale pînă la cot. Vorbea însufleţit cu femeile, încruntîndu-şi sprîncenele negre, bătînd în albăstrui, îmbinate la rădăcina nasului. Davîdov întîlni privirea ei duşmănoasă şi, în aceeaşi
186
clipă, dădu cu ochii, lîngă dînsa, de Iakov Lukici care, tulburat, vorbea în şoaptă cu Demid Molciun, zîmbind cu aerul unui om care aşteaptă ceva. — Dă cheile ! Dă-le cu binişorul, n-auzi ? O femeie îl apucă pe Davîdov de umeri şi-i vîrî mîna în buzunarul pantalonilor. Davîdov o îmbrînci cu putere ; femeia dădu îndărăt şi, căzînd pe spate, izbucni în bocete prefăcute : — Văleu, m-a omorît, m-a omorît! Nu mă lăsaţi, oameni buni ! — Ce-i asta ? Spuse cineva, cu un glas tremurat de tenor, din ultimele rînduri ale mulţimii. Va să zică sare la bătaie ? Trageţi-i una să-l umple borşul !... Davîdov făcu vreo doi paşi, ca să ridice de jos femeia care căzuse. Dar în clipa aceea, şapca îi zbură din cap. Primi cîteva lovituri peste faţă şi în spinare. Se simţi apucat de mîini. Scuturîndu-şi umerii, el zvîrli în lături femeile care tăbărîseră asupra lui; dar ele, ţipînd, îl înhăţară din nou, îi sfîşiară gulerul bluzei şi, în cîteva clipe, îl căutară şi-i întoarseră buzunarele pe dos. — N-are cheile la dînsul. — Unde-s cheile ? — Dă che-i-le ! Altfel, rupem lacătele ! O bătrînă voinică, mama lui Mişka Ignationok, se apropie de dînsul gîfîind şi, înjurîndu-l de mamă, îl scuipă în obraz : — Na, satană, ne-cre-din-cio-su-le ! Davîdov păli, îşi adună toate puterile, încercînd să-şi elibereze mîinile. Dar nu putu : vreun cazac se grăbise pesemne să vină în ajutorul femeilor. Nişte degete puternice şi scorţoase îl apucară pe la spate de coate, strîngîndu-l ca într-un cleşte. Atunci Davîdov încetă să se mai zbată. înţelese că lucrurile ajunseseră prea departe şi că nimeni dintre cei de faţă n-o să-i sară în apărare. De aceea se hotărî să se poarte altfel. — Cheile de la hambar nu-s la mine cetăţeni. Cheile se păstrează... Davîdov îşi înghiţi vorba. Voia să spună că cheile nu se păstrează la dînsul. Dar într-o clipă îşi dădu seama că, dacă se dă el la o parte, mulţimea are să se arunce pe urmele lui Diomka Uşakov, o să-l găsească fără îndoială şi atunci are să fie vai şi amar de capul lui : au să-1 omoare. „Spun mai bine că le am acasă, iar acolo le caut şi arăt că le-am pierdut. În vremea asta va sosi şi Liubişkin. Iar pe mine nu cred că vor îndrăzni să mă omoare. Dar, la urma urmei, dracu să-i ia !" Tăcu, ştergîndu-şi cu umărul sîngele de pe faţa zgîriată, apoi zise : — Cheile sînt la mine acasă. Dar nu vi le dau. Iar cît priveşte ruperea lacătelor: aveţi să răspundeţi după toată asprimea legii. S-o ştiţi. Hotărît ! — Hai acasă la tine ! Luăm noi singure cheile ! stărui mama lui Ignationok. Îi tremurau de tulburare obrajii puhavi şi negul mare de pe nas, iar sudoarea îi curgea într-una pe faţa-i zbîrcită. Îl îmbrînci cea dintîi pe Davîdov, care porni mulţumit, dar cu paşi înceţi, spre casa lui. — Da ştii bine că-s acolo cheile ? Nu cumva ai uitat ? Îl iscodi bănuitoare Avdotia, nevasta lui Bannik. — Acolo-s, acolo-s, mătuşă o încredinţa Davîdov şi îşi plecă capul, ascunzînd un zîmbet. Patru femei îl ţineau de mîini. A cincea venea în urma lui cu un par zdravăn. În partea dreaptă, bătrîna lui Ignationok, bîţîind toată, călca cu paşi mari, bărbăteşti ; iar pe stînga, desfăcîndu-se grupuri-grupuri, mergeau femei. Cazacii rămăseseră lîngă hambare, în aşteptarea cheilor. — Slobozeşte-mi mîna, mătuşă. Doar n-am să fug, se rugă Davîdov.
187
— Naiba ştie ! Te pomeneşti c-o iei la sănătoasa ! — Da de unde ! — Mergi şi aşa. În chipul ăsta sîntem mai liniştite. Ajunseră la locuinţa lui Davîdov. Doborînd gardul şi portiţa de nuiele, ele dădură buzna în ogradă. — Du-te şi adă cheile. Dacă nu le aduci, îi chemăm aici pe cazaci şi ei au să-ţi sucească gîtul într-o clipă. — Vai, mătuşilor, repede aţi mai uitat de Puterea sovietică. Dar ea n-are să vă ierte lucrul acesta ! — Răspundem o dată pentru toate cele. Ce ni-i sa crăpăm de foame la toamnă, fiindcă n-am semănat, ori să răspundem acuma ? Totuna-i ! Hai, mişcă, nu mai sta ! Davîdov intră în odaia lui şi, ştiindu-se supravegheat, se prefăcu că umblă stăruitor după chei. Scotoci peste tot, în geamantan şi pe masă scutură toate hîrtiile, se băgă sub patul de campanie şi sub masa cu picioare strîmbe. — Nu-s cheile, dădu el de veste, ieşind în pridvor. — Atunci unde-s ? — De bună seamă la Nagulnov, — Dar el îi plecat ! — Ei şi ? El a plecat, dar cheile le-o fi lăsat acasă. De bună seamă că le-a şi lăsat. Astăzi trebuia să dăm grîne de sămînţă pentru brigada a doua. Alaiul îl petrecu la locuinţa lui Nagulnov. Pe drum, femeile tăbărîră asupra lui. Întîi numai îl ghionteau uşor şi-l înjurau, dar mai pe urmă (înverşunate din pricină că el rîdea şi şuguia tot timpul) începură să-l bată de-a binelea. — Cetăţence ! Drăguţele mele! Numai cu băţul să nu; daţi ! Le ruga el pişcîndu-le pe cele mai aproape de dînsul, în timp ce-şi ferea capul şi se silea din răsputeri să zîmbească. Femeile îi cărăbăneau pumni fără cruţare pe spatele lat şi încovoiat, care răsuna sub lovituri. Din cînd în cînd mîrîia doar, îşi scutura umerii şi, cu toată durerea, cerca încă să glumească : — Bunicuţo ! Eşti cu un picior în groapă, şi încă îţi mai arde de bătaie ? Lasă-mă să te pocnesc măcar o dată. Mă laşi ? — Proclet fără simţire ! Inimă de piatră ! izbucni aproape cu lacrimi în ochi tinerica Nastionka Doneţkova, care ciocănea cu rîvnă în spinarea lui Davîdov cu pumnişorii ei micuţi, dar tari. Mi-am stîlcit mîinile bătîndu-l, şi lui nici nu-i pasă! — Să nu dai cu băţul ! Mormăi o singură dată Davîdov cu asprime printre dinţii încleştaţi de mînie şi smulse din mîna unei femei o jordie uscată de salcie, pe care o rupse cu trosnet de genunchi. Îi stîlciră urechea pînă la sînge, îi striviră buzele şi nasul. El însă tot mai zîmbea cu buzele-i umflate, arătîndu-şi gura ştirbă. Împingea la o parte, fără grabă şi fără sforţare, pe femeile care năvăleau mai sălbatic asupra lui. Mai mult decît celelalte, se ţinea de capul lui bătrîna lui Ignationok, căreia negul de pe nas îi tremura de mînie. Îl lovea dureros, căutînd să-l nimerească între ochi sau în tîmplă. Îl pocnea, nu ca celelalte, ci cu dosul pumnului, cu osişoarele degetelor strînse. Zadarnic se întorcea Davîdov din mers cu spatele spre dînsa. Ea, gîfîind, le dădea pe celelalte femei în lături, ieşea înaintea lui şi striga cu glas răguşit: — Lasă-mă să-i dau una peste bot ! Peste bot !
188
„Aşteaptă, broască rîioasă, îşi zicea Davîdov cu o furie rece, ferindu-se de lovituri ; numai să se ivească Liubişkin, şi-ţi ard una, să te duci învîrtindu-te ca ciocîrlia !" Dar Liubişkin cu călăreţii lui tot nu se zăreau. Ajunseră la locuinţa lui Nagulnov. De data asta, femeile intrară în cameră împreună cu Davîdov. Cotrobăiră pretutindeni, împrăştiară hîrtiile, cărţile, albiturile... Căutară cheile şi la gazdă. Nu găsiră bineînţeles nimic. Îl îmbrînciră pe Davîdov în pridvor : — Unde-s cheile ? Te omorîm ! — La Ostrovnov, răspunse Davîdov, aducîndu-şi aminte de administrator care, în mijlocul mulţimii de la hambare, zîmbea cu o bucurie răutăcioasă. — Minciuni ! L-am iscodit mai înainte! Spunea că cheile trebuie să fie la tine !... — Cetăţence ! Zise Davîdov, atingîndu-şi cu degetele nasul stîlcit, şi zîmbi domol. Cetăţencelor ! Degeaba m-aţi bătut. Cheile sînt la colhoz, în sertarul meu. Aşa-i ! Chiar acum mi-am adus aminte. — Îţi rîzi de noi ! Țipă Ekaterina Guleaşceaia, care tocmai atunci sosise de la hambare. — Duceţi-mă acolo. Cum pot să-mi rîd de voi ?! Numai, vă rog, fără bătaie ! Davîdov coborî din pridvor. Îi era straşnic de sete. Îl cuprinse o mînie neputincioasă. Mai fusese bătut, şi nu numai o dată. Dar pentru întîia dată îl băteau nişte femei. Şi asta nu-i era tocmai la îndemînă. „Numai de nu m-aş prăbuşi la pămînt. Atunci ele se vor sălbătici cu totul şi te pomeneşti că mă vor snopi în bătăi pînă mi-oi da sufletul. Prostească moarte ar mai fi şi ăsta ! Hotărît !" îşi zise el, aruncîndu-şi ochii plini, de nădejde spre deal. Dar pe şleau nu se zărea volbura prafului stîrnit de copitele cailor. Nu se zăreau nici călăreţi venind ca o ceată risipită. Pe deal nu era picior de om. Pustiul se întindea pînă la gorganul îndepărtat din zare... Pustii erau şi uliţele. Oamenii se strînseseră cu toţii lîngă hambare, de unde venea mare zarvă de glasuri. Pînă să ajungă la colhoz, femeile îl bătură pe Davîdov atît de crunt, că de-abia se ţinea pe picioare. Nu mai glumea. Din ce în ce mai des se poticnea chiar pe loc drept. Se apuca tot mai des de cap şi, pălind, se ruga cu voce surdă : — Destul ! Vreţi să mă omorîţi ?!... Nu-mi mai daţi în cap... N-am cheile ! Am să vă duc aşa pînă la noapte, dar de chei nici vorbă... Nu vi le dau ! — A-a-a, pînă la noapte ! Scrîşneau mînioase femeile, prinzîndu-se iarăşi de dînsul ca nişte lipitori ; era acum sleit de puteri, şi femeile îl, zgîriau, îl băteau, îl muşcau. Chiar lîngă conducerea colhozului, Davîdov se aşeză în drum. Bluza de pînză îi era plină de sînge. Pantalonii orăşeneşti, prea scurţi (cu manşetele i ferfeniţă din pricina vechimii), erau rupţi în genunchi. Prin deschizătura largă a gulerului desfăcut, se vedea pieptul arămiu, tatuat. Răsufla greu şi horcăia. Avea o înfăţişare jalnică. — Mişcă... Mama ta !... Strigă bătrîna lui Ignationok, bătînd din picior. — Totu-i pentru voi, ticăloaselor ! Rosti Davîdov cu un glas neaşteptat de răsunător, rotindu-şi împrejur ochii plini de o lumină ciudată. Pentru voi ne străduim ! Şi chiar voi mă ucideţi ? Ah ! Nu vă dau cheile. Auziţi ? Hotărît ! Nu vi le dau. — Daţi-l dracului... strigă o fată care venea în fugă. Cazacii au rupt lăcăţile şi acum împart grînele!
189
Femeile îl lăsară pe Davîdov lîngă poarta colhozului şi se duseră în goană la hambare. El se ridică cu mare greutate. Intră în curte. Scoase în pridvor un ciubăr cu apă stătută şi bău mult, mult; apoi începu să-şi toarne apă pe cap. Îşi spălă gemînd sîngele de pe faţă şi de pe gît. Se şterse cu o pătură întinsă pe parmaclîc şi se aşeză pe prag. În curte nu era ţipenie de om. Undeva, cotcodăcea o găină speriată. Pe acoperişul cuştii de grauri ciripea, cu capul dat pe spate, o ciocîrlie negricioasă. Dinspre stepă se auzea chiţcăitul ţîstarilor. Un strat de nouraşi liliachii, ca nişte trepte acopereau soarele ; dar în văzduh plutea o zăpuşeală atît de moleşitoare, încît chiar vrăbiile, care se scăldau în grămezile de cenuşă din ograda, şedeau nemişcate, cu gîturile întinse, bătînd rar din evantaiele micuţe ale aripioarelor desfăcute. Auzind un tropăit surd şi moale de copite, Davîdov ridică capul. Pe poartă năvăli în plin galop un căluţ şarg, înşeuat, cu crupa lată. Se întoarse scurt, scurmă pămîntul cu picioarele de dinapoi, şi, sforăind, făcu înconjurul ogrăzii. De pe crupă, pale pufoase de spumă albă i se scurgeau pe pămîntul fierbinte. Se opri la uşa grajdului şi mirosi pragul. Căpăstrul împodobit, bătut în argint, îi era rupt. Capetele dîrlogilor i se bălăbăneau. Şeaua îi lunecase pe grumaz, curelele rupte ale chingii îi atîrnau pînă-n pămînt şi se loveau din cînd în cînd de scoicile negre, bătînd în liliachiu, ale copitelor. Răsufla din greu, umflîndu-şi nările trandafirii. Smocuri cafenii de scaieţi uscaţi i se prinseseră de moţul auriu şi de coama încîlcită. Davîdov privi calul cu uimire. În vremea asta, uşa fînăriei scîrţîi lung şi dintr-însa se ivi capul lui moş Şciukar. Puţin după aceea, ieşi însuşi moşul, deschizînd uşa cu cea mai mare băgare de seamă şi aruncîndu-şi ochii cu frică în toate părţile. Pleava de fîn îi acoperea, într-un strat gros, cămaşa udă de sudoare. In bărbuţa-i încîlcită, i se încurcaseră spice de pir pline de seminţe, frunze şi fire de iarbă uscată, ca şi pulbere galbenă de sulfină. Faţa lui moş Şciukar era vînătă, avînd întipărită o spaima de moarte. De la tîmple îi curgeau pe barbă şi pe obraji şiroaie de sudoare... — Tovarăşe Davîdov ! Rosti el cu o şoaptă rugătoare, apropiindu-se în vîrful picioarelor de pridvor. Ascunde-te, pentru numele lui dumnezeu ! Dacă au tăbărît pe noi, înseamnă că acuşi-acuşi ajung şi la moarte de om. Ian te uită cum te-au pocit, de nu-ţi mai recunoşti faţa ! Eu m-am pitit în fîn... E o zăpuşeală acolo ! Nu-i chip de răbdat, m-au trecut toate sudorile; în schimb stai cu inima liniştită, zău aşa ! Hai să aşteptăm la loc ferit pînă ce-a trece şi asta. Să ne ascundem împreună. Ce zici ? Singur, parcă ţi se face părul măciucă... Ei, spune şi dumneata, adică de ce să murim ? Zău că nu ştiu ! Ascultă cum bîzîie femeile, ca nişte bărzăuni, sta-le-ar în gît să le stea ! Vezi că lui Nagulnov, pesemne, i-au şi făcut felul. Doar calul care a venit în fugă, îi calul lui... A plecat azi la staniţă călare pe şargul ăsta. Azi-dimineaţă s-a poticnit în poartă calul sub dînsul şi chiar atunci i-am spus: „întoarce-te, Makar, că-i semn tare rău !" Dar parcă el ascultă vreodată pe un om cu scaun la cap ? De cînd lumea ! Nu face decît după căpăţîna lui ! Şi uite : l-au omorît. Iar dacă s-ar fi întors, s-ar fi putut ascunde foarte bine. — Atunci poate că-i acasă ? Zise şovăitor Davîdov. — A-ca-să ? Atunci de ce-a venit calul singur, în fugă ? De ce sforăie, adulmecînd parcă a mortăciune ! Semnele astea mi-s prea bine cunoscute !
190
Lucru-i limpede ca lumina zilei : s-a întors de la raion... a văzut că oamenii pradă grîul din hambare, ei, s-a pus împotrivă nu l-a răbdat inima lui aprinsă, ei, şi, pesemne, l-au ucis. Davîdov tăcea. De la hambare se auzea cum vuiau într-una glasurile mulţimii, cum scîrţîiau carele şi cum huruiau roţile căruţelor. „Cară grînele... îşi zise Davîdov. Dar ce s-o fi întîmplat oare cu Makar? Să fie adevărat că l-au ucis? Mă duc să văd !" Şi se sculă în picioare. Crezînd că Davîdov s-a hotărît să se ascundă împreună cu dînsul, moş Şciukar se apucă să se foiască încoace şi încolo : — Haidem, că aici ne paşte urgia ! Dacă îl aduce Aghiuţă pe careva şi ne vede împreună, ne cîntă cucul pe creangă uscată la amîndoi. Într-o clipită ne şi dau gata ! În fînar însă-i o minunăţie ! E o miroznă de uşoară şi veselă. Aş sta şi o lună în fîn, numai de mi s-ar aduce de crăpelniţă. Atîta doar, că m-a scos ţapul de acolo. Îmi venea să-l ucid, vrăjmaşul ! Cînd am auzit că femeile pradă colhozul şi că te-au luat în răspăr pentru grîne, mi-am zis : „Ei, te duci pe copcă, Şciukar, şi te duci de florile mărului !" Doar toate femeile ştiu, pînă la una, că numai eu şi cu dumneata, tovarăşe Davîdov, stăm în frunte din cea dintîi zi a revoluţiei, că noi am întemeiat colhozul din Gremeacii şi l-am deschiaburit pe Titok. Va să zică, pe cine trebuiau să-l ucidă, mai întîi şi întîi ? Socoteala-i limpede : pe mine şi pe dumneata. „Stăm prost, îmi ziceam, trebuie să mă ascund, altfel au să-l omoare pe Davîdov şi are să-mi vină şi mie rîndul. Şi atunci cine o să dea mărturii, la cercetare, despre moartea tovarăşului Davîdov ?" Cît ai clipi din ochi, mă afund în fîn, mă îngrop cu cap cu tot şi stau. Îmi era frică să răsuflu mai tare. Deodată aud că umblă cineva pe fîn, deasupra mea... umblă şi, fireşte, strănută din pricina prafului. „Mamă, măiculiţă ! Îmi zic. Mă caută, fără îndoială, pe mine... de bună seamă că a venit cineva după sufletul meu." Şi acela umblă şi tot umblă prin fîn şi uite-l că mă calcă pe pîntece... Eu tac chitic ! De spaimă, simţeam cum mi se desface sufletul de trup, dar zac ca legat de duhurile rele, fiindcă, de, tot n-aveam încotro să fug ! Cînd colo, mă calcă chiar pe faţă. Atunci fac cu mîna „haţ !” şi prind o copită flocoasă. Părul mi se făcuse măciucă în vîrful capului. Pînă şi pielea începuse să mi se desprindă de pe trup. Nici nu mai suflam de groază ! Ştii ce m-am gîndit cînd am dat peste copita flocoasă ? „Necuratul !" mi-am zis. În fînărie — întuneric beznă, şi, cum se ştie, tuturor spurcăciunilor le place la întunecime. „Va să zică, chitesc eu, o să mă calce în picioare şi o să mă gîdile pînă mi-o ieşi sufletul... Mai bine mă lăsam pe mîna muierilor." Mda-a-a ! Am tras o spaimă pe cinste ! Să fi fost un altul în locul meu, vreun flăcău fricos, ar fi plesnit inima într-însul, ba şi măruntaiele... Asta te apucă totdeauna dintr-o spaimă neaşteptată. Eu însă am simţit numai nişte fiori reci, dar nu m-am mişcat. Cînd colo, mă trăsneşte o straşnică duhoare de ţap... Deodată mi-am adus aminte că ţapul deschiaburitului Titok îşi face veacul în fînar. Uitasem de el, afurisitul ! Crăp un ochi — aşa şi era : ţapul lui Titok hălăduia in fîn, căuta salvie, ronţăia un fir de pelin... Ei, cînd dau cu ochii de dînsul, mă scol în picioare şi încep să-l chelfănesc. Şi l-am purtat prin toată şura, trăgîndu-l de barbă şi de ce s-a nimerit. „Nu te vîrî în fîn, satană bărboasă, cînd e răscoală în sat ! Nu ţopăi fără rost, dimon puturos. !" Aşa de tare m-am supărat, că eram cît pe ce să-l omor pe loc, pentru că, chiar dacă-i dihanie necuvîntătoare, el trebuie totuşi să priceapă cum şi ce fel, cînd poate să se preumble fără rost prin fîn şi cînd trebuie să stea tupilat şi să tacă... Dar încotro, tovarăşe Davîdov ? Fără să răspundă, Davîdov trecu pe lîngă fînar şi se îndreptă spre poartă.
191
— Încotro ? Şopti speriat Şciukar. Uitîndu-se pe portiţa crăpată, el văzu cum Davîdov, ca împins din spate de un vînt năvalnic, se îndrepta cu pas nesigur, dar grăbit, către hambarele obşteşti.
Capitolul XXXIV Alături de drum e un gorgan funerar. Pe culmea lui netezită de vînturi foşnesc trist steble uscate de pelin şi de sulfină de anul trecut. Posomoriţi, ciulinii îşi pleacă la pămînt vîrfurile roşcate, iar pe povîrnişuri, din creştetul lor şi pînă la poale, se aştern mănunchiuri de pănuşiţă galbenă şi pufoasă. Triste şi veştede, ieşite de soare şi de vreme rea, buruienile îşi întind tulpinile aţoase deasupra străvechiului pămînt zbicit de vînturi. Chiar şi primăvara, în mijlocul biruitoarei înfloriri a ierburilor, buruienile uscate, mohorîte şi ofilite, au o înfăţişare bătrânească... şi numai tîrziu, toamna, strălucesc într-o mîndră revărsare de promoroacă albă, şi numai toamna, gorganul, încremenit în măreţia lui, stă parcă de pază în stepă, îmbrăcat tot în platoşă cu solzi de argint. Vara, în amurg, i se lasă uneori pe creştet, din înaltul norilor, cîte o pajură de stepă. Cu foşnet de aripi, cade pe gorgan, face cîţiva paşi neîndemînatici, se opreşte să-şi ciugulească, cu pliscul coroiat, evantaiul cafeniu al aripii întinse şi vîrful cozii vrîstat cu pene ruginii. Apoi încremeneşte somnoroasă cu capul dat pe spate, pironindu-şi, în cerul pururi albastru, ochiul de chihlimbar, tivit cu chenar negru. Încremenită ca o stîncă pustie de piatră galben-roşcată, pajura se odihneşte înaintea vînătorii de seară. Apoi, desprinzîndu-se uşor de pe pămînt, îşi ia din nou zborul. Şi, pînă la apusul soarelui, umbra sură a aripilor sale împărăteşti brăzdează mereu stepa în lung şi în lat. Încotro au s-o ducă asprele vînturi de toamnă ? La poalele albăstrii ale Caucazului ? În stepa Mugană ? Poate în Persia sau în Afganistan ? Iarna, cînd gorganul funerar se îmbracă în mantia de hermină a zăpezii, în revărsatul azuriu al zorilor, se iveşte zilnic pe creştetul movilei un vulpoi bătrân, cu grumazul cărunt. Timp îndelungat, el rămîne pe loc, încremenit, sculptat parcă din marmură galben-purpurie de Carrara. Stă, lăsîndu-şi coada stufoasă şi roşcată pe zăpada liliachie, şi îşi întinde împotriva vîntului botul ascuţit, cu vîrful negru-fumuriu. În clipa aceea trăieşte numai botu-i de agată, umed, în măreaţa lume a miresmelor îmbinate, adulmecînd lacom, cu nările larg deschise, tremurătoare, şi izul sălciu al zăpezii împrăştiat pretutindeni, şi amăreala stăruitoare a pelinului sfîrogit de ger, şi aburul plăcut al balegii de cal, cu aromă de fîn, de pe şleaul din apropiere, şi mirosul de-abia simţit, nespus de ademenitor, al puilor de potîrniche poposiţi departe, între buruieni, pe un răzor... În urma potîrnichii rămîn atîtea mirosuri strîns împletite, încît vulpoiul, ca să-şi sature nasul, trebuie să se coboare de pe gorgan şi să plutească parcă vreo cincizeci de stînjeni cu picioarele înfundate în zăpada care scapără ca steluţele, tîrîndu-şi pîntecele supt, plin de ţurţuri, peste vîrfurile buruienilor. De-abia atunci, în nările-i negre, răsfrînte, năvăleşte şuvoiul tare al miresmelor care parcă-i ard nasul: acreala stifoasă a proaspătului găinaţ de pasăre şi mirosul îndoit al penelor ; cele ude de zăpadă, care au atins iarba, sînt îmbibate în amăreala pelinului luată din ierburi şi de izul iute al peliniţei. Acesta-i mirosul de deasupra al penelor. Iar de la rădăcina albăstrie a penei, împlîntată pe jumătate în carne, se împrăştie un miros cald şi sărat de sînge.
192
...Vînturile uscate macină ţărîna gorganului, cărată de mîna omului şi îndesată de vreme, soarele amiezii îl dogoreşte, ploile torenţiale îl spală, iar gerurile bobotezei îl fac să crape. Dar gorganul, tot atît de neclintit, domneşte şi astăzi asupra stepei, ca acum o mie de ani, cînd peste rămăşiţele pămînteşti ale unui mîrzac polovţian ucis şi înmormîntat acolo cu mare cinste ostăşească, s-a înălţat gorganul, clădit de mîinile arămii, încărcate de brăţări, ale soţiilor, de mîinile oştenilor, ale neamurilor, ale robilor... Stă gorganul pe o spinare de deal, la opt verste de Gremeacii-Log. Din bătrîni, cazacii îl numesc „Măgura morţii". Legenda spune că la poalele lui a murit cîndva un cazac rănit, poate tocmai acela despre care spune vechiul cîntec : ”...Scăpără în grabă foc cu tăişul spadei sale ; Apoi focul şi-a aprins din tulpine de pelin. A pus apă de izvor pe cărbuni la încălzit Şi cu apă şi-a spălat, singur, rănile de moarte: «Vai, rănile mele, răni, sîngele mi-aţi supt din faţă ! Gheara morţii, neagră, grea, mi-a frînt inima semeaţă...»" Nagulnov străbătu la galop cele douăzeci de verste de la staniţă spre casă. Îşi opri şargul de-abia lîngă „Măgura morţii". Descălecă şi şterse cu palma spuma de pe gîtul calului. Era o căldură neobişnuită pentru începutul primăverii. Soarele dogorea pămîntul ca-n mai. Apa morţilor tremura fumurie deasupra zării unduioase. Dinspre iazul îndepărtat din stepă, vîntul aducea gîgîitul gîştelor, măcăitul felurit al raţelor, ţipătul plîngător al nagîţilor. Makar scoase zăbala calului, îi legă capătul frîului de piciorul de dinainte şi slăbi chinga. Calul se întinse lacom spre iarba tînără, smulgînd din mers tulpinile uscate de pir de anul trecut. Un stol de raţe trecu peste gorgan cu un puternic şi mărunt şuiet de aripi. Se lăsară pe iaz. Makar le urmări zborul cu gîndul în gol. Văzu cum cădeau raţele pe iaz ca nişte pietre. Apa despicată de ele prinse a fierbe lîngă o mică insulă acoperită de stuf. De lîngă iezătura se ridică îndată un stol de gîrliţe speriate. În stepa moartă nu se vedea ţipenie de om. Makar stătu culcat mult timp la poalele gorganului. La început, auzea cum sforăia calul în apropiere şi cum păşea, zornăindu-şi zăbalele. Apoi, calul coborî în vale, unde iarba era mai bogata. În jur se întinse o tăcere adîncă, ca într-o zi de toamnă tîrzie, în stepa părăsită de oameni, după sfîrşitul muncilor la cîmp. „Ajung acasă, îmi iau rămas bun de la Andrei şi de Ia Davîdov, îmi pun mantaua cu care m-am întors de pe frontul polonez şi mă împuşc. Nimic nu mă mai leagă de viaţă ! Revoluţia n-are să sufere din pricina asta. Destui oameni se luptă pentru ea ! Unul mai mult sau mai puţin... se gindea el, fără să-i pese, culcat pe pîntece, cu ochii pironiţi de aproape la tulpiniţele încîlcîte ale năgarei — de parcă ar fi fost vorba de altcineva. Davîdov are să spună la mormîntul meu : «Cu toate ca Nagulnov a fost exclus din partid, el s-a dovedit a fi un bun comunist. Gestul sinuciderii nu-l aprobăm ! Hotărît ! Dar cauza pentru care s-a luptat el cu contrarevoluţia mondială avem s-o ducem la capăt !»” Cu o nemaipomenită limpezime, Makar şi-l închipui pe Bannik umblînd de colo pînă colo prin mulţime, bucuros, cu un zîmbet pe buze, netezindu-şi mustăţile bălane şi aruncînd cîte un cuvînt : „A mai crăpat unul, slavă domnului ! Unui cîine îi trebuie o moarte câinească !”
193
— Ba nu, pui de şerpoaică ! N-am să mă împuşc! Te pun eu cu botul pe labe pe tine şi pe alţii de soiul tău, rosti Makar cu glas tare, scrîşnind din dinţi şi sărind ca ars drept în picioare. Gîndul la Bannik îl făcu să-şi schimbe hotărîrea. Căutîndu-şi cu ochii calul, îşi mai spuse : „Ba pe dracu! Mai întîi vă dau eu gata pe toţi şi... numai după aceea mă duc şi eu ! N-am să vă dau prilej să vă bucuraţi de moartea mea ! Korcijinski ? Dar parcă el are ultimul cuvînt ? Cum isprăvim semănatul, mă duc la district. Au să mă primească înapoi în partid ! Altfel mă duc la ţinut, la Moscova, dacă e nevoie, iar de nu — pot să mă bat cu năpîrcile şi în afară de partid !" Îşi roti dintr-o dată ochii luminaţi asupra lumii întinse împrejurul său. I se păru că starea lui nu-i chiar atît de deznădăjduită şi de ireparabilă pe cît îi păruse cu cîteva ceasuri mai înainte... Coborî grăbit în valea unde intrase calul. Speriată de paşii lui, o lupoaică cu pui se sculă dintre buruieni. O clipă, fiara se opri. Îşi plecă fruntea lată, cercetînd cu privirea omul care se ivise în faţă. Apoi îşi culcă urechile pe spate, îşi strînse coada între picioare şi porni cu pas mărunt spre o padină. Gurguiele negre şi lăbărţate i se bălăbăneau moale sub pîntecele supt. Makar nu apucă să se apropie de cal, cînd acesta începu să dea nărăvaş din cap. Frîul legat de picior se rupse. — Ptrru! Vasiok ! Ptrru ! Stai ! Încercă Makar să-l înduplece cu glas scăzut, căutînd să se apropie pe la spate de căluţul care prinsese a zburda şi să-l apuce de coamă sau de scară. Dînd din cap, şargul iuţi pasul, aruncînd priviri piezişe spre călăreţ. Makar începu să alerge. Dar calul nu-l lăsă să se apropie. Zvîrlind, tăie drumul cel mare şi o luă spre cătun într-un galop năvalnic. Makar trase o înjurătură şi porni după cal. Merse vreo trei verste pe cîmp, către arăturile de toamnă care se zăreau lîngă sat. Din pîrloage se ridicau spurcaci şi perechi de potîrnichi. Mai departe, pe povîrnişul văii, păşea un dropioi, păzind dropia culcată. Cuprins de neînvinsa năzuinţă a împreunării, dropioiul îşi desfăşura în evantai penele scurte ale cozii roşcate, căptuşite cu fulgi albi-ruginii, îşi desfăcea aripile, zgîriind cu ele pămîntul uscat, lăsînd pe jos pene cu puf trandafiriu la rădăcină... În stepă se săvîrşea marea taină a zămislirii : ierburile creşteau năvalnic, păsările şi fiarele se împerecheau. Numai ogoarele părăsite de om îşi desfăşurau în tăcere, sub cerul primăverii, întinderile nesemănate, pe care fumegau aburi alburii. Încrîncenat de mînie, Makar călca pe bulgării uscaţi ai arăturii de toamnă. Se pleca cu o mişcare grăbită, lua puţină ţărînă şi o freca în palme. Praful de cernoziom, amestecat cu gingaşe fire de iarbă moartă, era uscat şi fierbinte. Arăturile se stricau ! Trebuia să se trimită neîntîrziat boroanele de trei, patru ori pe ogoarele uscate, pline de rădăcini încîlcite, ca să sfărîme cu colţii de fier pămîntul stătut. Şi numai după aceea trebuiau minate semănătorile pe brazdele afinate, pentru ca boabele de aur ale griului să intre mai adînc în pămînt... „Am întîrziat ! Prăpădim pămîntul ! îşi zise Makar, cu inima strînsă, privind de jur împrejur arăturile negre, nelucrate, groaznice în goliciunea lor. O zi, două — şi s-a dus dracului arătura. Toate în fire, afară de noi, oamenii, toate sînt curate în treburile astea. Şi vietăţile, şi copacul, şi pămîntul ştiu vremea cînd trebuie să-şi lepede sămînţă, pe cînd oamenii... noi sîntem mai prejos şi mai parşivi decît jivina cea mai scîrnavă ! Uite, oamenii nu ies la semănat, fiindcă li s-a urcat la cap
194
simţul proprietăţii... Blestemaţii ! Cum ajung, îi gonesc pe toţi la cîmp ! Pe toţi, pînă la unul !" Îşi iuţea mersul, trecînd chiar din cînd în cînd la pas alergător. De sub căciulă îi curgea sudoarea. În spate, bluza îi era neagră, leoarcă. Buzele i se uscaseră. Pe obraji îi apăreau tot mai vii pete de roşeaţă bolnăvicioasă... Capitolul XXXV Nagulnov intră în sat cînd împărţeala grîului de sămînţă era în toi. Liubişkin cu brigada lui se găsea încă pe cîmp. Lîngă hambare era o înghesuială cumplită. Sacii cu grîu erau aruncaţi cu grabă pe cîntar. Căruţele se perindau una după alta. Cazacii şi femeile cărau grîul în saci, în şorţuri. Boabele împrăştiate pe jos acopereau cu un strat gros pămîntul şi treptele hambarelor... Nagulnov înţelese dintr-o aruncătură de ochi cum stăteau lucrurile. Împingînd pe săteni în lături, el îşi făcu drum spre cîntar. Fostul colhoznic Batalşcikov Ivan, ajutat de sfrijitul Apollon Peskovatskov, cîntărea şi elibera oamenilor grînele. Nici Davîdov, nici Razmiotnov şi nici un brigadier nu se aflau lîngă hambare. Numai o clipă se zări din mulţime chipul zăpăcit al administratorului Iakov Lukici ; dar şi acesta se mistui undeva, după căruţele strînse grămadă una lîngă alta. — Cine v-a dat voie să împărţiţi grînele ? Răcni Makar, îmbrîncindu-l pe Batalşcikov şi urcîndu-se pe cîntar. Mulţimea tăcea. — Cine te-a împuternicit să cîntăreşti grînele ? Îl întrebă Makar pe Batalşcikov fără să coboare glasul. — Obştea... — Unde-i Davîdov ? — Nu m-am dus să-l caut ! — Unde-s oamenii din conducerea colhozului ? Conducerea a dat voie ?... Demid Molciun, care stătea lîngă cîntar, zîmbi şi-şi şterse sudoarea cu mîneca. Tunetul glasului său gros răsună plin de siguranţă şi de simplitate : — Noi singuri ne-am dat voie fără conducerea colhozului. Singuri luăm grîul! — Singuri ? Va să zică aşa... Din două sărituri, Nagulnov ajunse pe podeţ. Îl doborî cu un pumn pe flăcăul din pragul hambarului. Trînti cu zgomot uşa şi se sprijini cu spinarea într-însa : Împrăştiaţi-vă ! Nu vă dau grîne ! Care se apropie de hambar îl declar duşman al Puterii sovietice ! — Oho ! rosti în bătaie de joc Dîmok, care ajuta un vecin să încarce grîul în căruţă. Ivirea lui Nagulnov a fost un lucru cu totul neaşteptat pentru cei mai mulţi. Înainte de plecarea lui la centrul de reşedinţă al raionului, umblau prin Gremeacii-Log zvonuri stăruitoare, ba că Nagulnov are să fie judecat pentru lovirea lui Bannik, ba că va fi scos din funcţie şi că, fără îndoială, va fi băgat la închisoare... Încă de dimineaţă, Bannik, auzind de plecarea lui Makar, dăduse ca lucru sigur : , — Nagulnov nu se mai întoarce! Chiar procurorul mi-a spus că au să-l pedepsească cu toată asprimea ! Lasă să-l vadă şi el pe dracu ! Au să-l zvîrle şi din partid. Şi atunci o să afle ce înseamnă să baţi pe un plugar. Nu mai sînt acum vechile rînduieli !
195
Tocmai de aceea ivirea lui Makar lîngă cîntar fusese întîmpinată cu o tăcută zăpăceală şi nedumerire. Dar după ce Nagulnov se repezise de la cîntar pe podeţul hambarului şi se înfipse, astupînd cu trupul lui uşa, se lămuri îndată starea de spirit a celor mai mulţi. După izbucnirea lui Dîmok, porniră strigătele : — Puterea-i acum în mîna noastră ! — Puterea norodului ! — Huiduiţi-l, băieţi ! — Du-te de unde ai venit ! — Co-man-dant !... Cel dinţii se îndreptă spre hambar Dîmok, legănîndu-şi voiniceşte umerii şi aruncînd zîmbitor, din cînd în cînd, cîte o privire îndărăt. După dînsul se puseră în mişcare, nehotărîţi, încă vreo cîţiva cazaci. Unul dintr-înşii ridică o piatră din mers... Nagulnov scoase revolverul fără grabă din buzunarul pantalonilor şi-i ridică cocoşul. Dîmok se opri, codindu-se nehotărît. Se opriră şi ceilalţi. Acel care se înarmase cu o piatră grea începu s-o poarte dintr-o mînă în alta; apoi o zvîrli în lături. Toţi ştiau că Nagulnov, dacă a ridicat cocoşul, n-are să stea mult pe gînduri, ca la nevoie să-i dea drumul, ceea ce Makar adeveri numaidecît : — Numai după ce am să omor şapte năpîrci, aveţi să intraţi în hambar. Ei, care-i cea dintîî ? Apropie-te ! Doritori nu se prea găseau. Pentru cîteva clipe, toţi rămaseră încurcaţi. Dîmok stătea pe gînduri, nehotărîndu-se să se apropie de hambar. Lăsînd ţeava revolverului în jos, Nagulnov strigă : — Împrăştiaţi-vă ! Împrăştiaţi-vă îndată ! Altfel încep să trag !... Nu apucă să isprăvească fraza, cînd un piron de fier se şi izbi cu putere de uşă, deasupra capului său. îl aruncase Efim Trubaciov, prietenul lui Dîmok, ţintind în capul lui Makar ; dar văzînd că dăduse greş, el se cinchi iute în dosul unui car. Nagulnov lua repede hotărîri, ca la luptă : ferindu-se de o piatră aruncată din mulţime, el trase un foc în sus şi în aceeaşi clipă sări de pe podeţ. Mulţimea dădu înapoi ; răsturnîndu-se unii peste alţii, oamenii din faţă o rupseră la fugă. Oiştile căruţelor şi ale carelor începură să pîrîie. O femeie răsturnată în goană de cazaci prinse să ţipe deznădăjduit. — Nu fugiţi ! Nu i-au mai rămas decît şase gloanţe ! Se auzi glasul lui Bannik, care se ivise nu se ştie de unde, căutînd să însufleţească şi să oprească pe cei ce fugeau. Makar se întoarse iarăşi la hambar, dar nu se mai sui pe podeţ, ci se opri lîngă perete, ca să aibă sub ochi şi celelalte hambare. — Nu vă apropiaţi ! strigă el către Dîmok, Trubaciov şi către ceilalţi, care încercau să se apropie iarăşi de cîntar : Nu vă apropiaţi, băieţi ! Vă împuşc ! Din mulţimea îngrămădită la vreo sută de paşi de hambare, ieşiră Batalşcikov Ivan, Atamanciukov şi încă trei foşti colhoznici. Ei hotărîră să întrebuinţeze viclenia. Făcură vreo treizeci de paşi. Batalşcikov îl preveni, ridicînd mîna : — Tovarăşe Nagulnov, aşteaptă, lasă revolverul în pace ! — Ce vreţi ? Împrăştiaţi-vă, v-am spus o dată !... — Ne împrăştiem îndată, dar tu te aprinzi degeaba... noi luăm grînele cu învoire... — Cu învoirea cui ? — A venit cineva de la district... din partea comitetului executiv de district... sau aşa ceva. El ne-a dat învoire.
196
— Şi unde-i acum ? Davîdov unde-i ? Razmiotnov ? — Ţin şedinţă la conducerea colhozului. — Minţi, ticălosule ! Pleacă de la cîntar, n-auzi ? Haide ! Nagulnov îşi rezemă pe cotul îndoit al braţului stîng ţeava albă a revolverului care, din pricina vechimii, îşi pierduse brunajul. Batalşcikov urmă fără frică : — — Dacă n-ai încredere în noi, du-te şi vezi. De nu, ţi-i aducem noi aici. Lasă ameninţările cu arma, tovarăşe Nagulnov. Altfel are să fie rău, împotriva cui te ridici ? Împotriva norodului ? Împotriva satului întreg ? — Nu te apropia ! Nici un pas mai departe ! Tu nu-mi eşti tovarăş. Eşti un contrarevoluţionar, dacă prăzi grînele statului !... N-am să vă las să călcaţi în picioare Puterea sovietică. Batalşcikov vru să mai spună ceva, dar în aceeaşi clipă, de după colţul hambarului, se ivi Davîdov. Bătut într-un hal îngrozitor, tot numai vînătăi, zgîrieturi şi umflături, venea cu pas nesigur, poticnindu-se. Nagulnov îl zări şi se repezi la Batalşcikov cu un strigăt răguşit.: — A-a-a, năpîrcă ! Vreţi să ne înşelaţi ! Să ne bateţi ? Batalşcikov şi Atamanciukov o luară la fugă. Nagulnov trase două focuri după dînşii, dar nu-i nimeri. Mai deoparte, Dîmok rupea un par dintr-un gard. Ceilalţi, fără să se dea un pas înapoi, mîrîiau surd. — Nu vă las... să călcaţi... în picioare... Puterea sovietică, mugi Makar printre dinţii încleştaţi, năpustindu-se asupra mulţimii. — Pe dînsul ! — Eh, dacă am avea o armă, cît de proastă ! Gemu Iakov Lukici în rîndurile din urmă, plesnind din palme şi blestemînd pe Polovţev, care îşi luase tălpăşiţa la o vreme atît de nepotrivită. — Cazaci ! Ia potoliţi-l pe viteazul ăsta !... Răsună, pătimaş şi plin de mînie, glasul Marinei Poiarkova. Aceasta ba îi îndemna pe cazaci să iasă înaintea lui Makar, care venea în fugă, ba îl întreba cu ură pe Demid Molciun, zgîlţîindu-l : Ce fel de cazac eşti tu ?... Ţi-i frică ? Deodată mulţimea se sparse, risipindu-se în lături. Oamenii fugeau care încotro dinaintea lui Makar... — Miliţia ! ! ! strigă cu groază sălbatică Nastionka Doneţkova. De pe colnic, risipindu-se ca o lavă, vreo treizeci de călăreţi coborau la galop, spre cătun. De sub copitele cailor zbucneau rotocoale de colb primăvăratic, ca un fum uşor, străveziu... Peste cinci minute, nu mai rămăseseră în bătătura pustie de lîngă hambare decît Davîdov şi Makar. Tropotul de copite al cailor se apropia din ce în ce. Călăreţii se iviră pe imaş. În frunte galopa Liubişkin Pavlo, călare pe buiestraşul lui Lapşinov. La dreapta lui venea Agafon Dubţov, cel ciupit de vărsat, înarmat cu o măciucă şi cumplit în hotărîrea lui. Iar la urmă în neorînduială, pe cai de diferite culori, veneau la galop colhoznicii brigăzii a doua şi a treia... Pe înserate sosi de la raion un miliţian, chemat de Davîdov. Ivan Batalşcikov, Apollon Peskovatskov, Efim Trubaciov şi încă cîţiva „activişti" dintre foştii colhoznici au fost arestaţi pe cîmp, iar bătrîna lui Ignationok a fost ridicata de la dînsa de acasă. Toţi au fost trimişi la raion, împreună cu martorii. Dîmok se înfăţişă singur la sovietul sătesc. — Ai sosit, porumbelule ? Îl întrebă triumfător Razmiotnov. Uitîndu-se în bătaie de joc la dînsul, Dîmok îi răspunse :
197
— Am venit. La ce să mă joc de-a baba-oarba dacă am tras peste douăzeci şi unu... — Adică cum vine asta ? se posomori Razmiotnov. — Ei, cînd tragi peste douăzeci şi unu la jocul de cărţi ! Nu ţi-au ieşit douăzeci şi unu de ochi — înseamnă că ai tras peste... Unde trebuie să mă duc ? — Ai să te duci la raion. — Unde-i miliţianul ? — Vine îndată, n-ai să-i duci prea mult dorul ! Tribunalul popular are să te înveţe minte, pentru că ai bătut pe un preşedinte de soviet ! N-o să-ţi rămînă dator! — Asta-i lucru ştiut ! Încuviinţă lesne Dîmok şi, căscînd, urmă : Mi-i somn, Razmiotnov. Du-mă în şură şi închide-mă; pînă vine miliţianul, să dorm puţin. Dar te rog să mă închizi.... altfel o şterg prin somn. A doua zi, conducerea colhozului porni să strîngă grînele prădate. Makar umbla din casă în casă la gospodarii care luaseră grîne în ajun. Fără să le dea bună ziua şi uitîndu-se în altă parte, el îi întreba stăpînit : — Ai luat grîne ? — Am luat... — Le aduci înapoi ! — Păi, trebuie să le aduc... — Adă-le ! Şi, fără să-şi ia rămas bun, ieşea din casă. Mulţi foşti colhoznici luaseră mai multe grîne decît aduseseră la strîngerea fondului de însămînţare, împărţeala se făcuse după declaraţia fiecăruia. „Cît grîu ai adus ?" întreba nerăbdător Batalşcikov. „Cîte şapte puduri pentru trei deseatine." „Adă sacii la cîntar !” De fapt însă primitorul adusese la strîngerea fondului de sămînţă cu şapte pînă la paisprezece puduri mai puţin. În afară de asta, femeile căraseră vreo sută de puduri necîntărite, în şorţuri şi desagi. Pînă-n seară se adună tot grîul, afară de cîteva puduri. Nu se ajunseră numai douăzeci de puduri de orz şi cîţiva saci de porumb. În aceeaşi seară, gospodarii individuali primiră în întregime sămînţă care le aparţinea. Adunarea sătească se ţinu în Gremeacii-Log, după ce se întunecă. Davîdov luă cuvîntul în faţa oamenilor adunaţi la şcoală în număr neobişnuit de mare : — Ce înseamnă, cetăţeni, faptele de ieri ale foştilor colhoznici şi ale unei părţi din gospodarii individuali ? Înseamnă că aceştia s-au dat cu chiaburii ! Hotărît ! S-au dat de partea duşmanilor noştri. Şi ăsta-i un fapt ruşinos pentru voi, cetăţeni, care aţi cărat tâlhăreşte grînele din hambare, călcînd în picioare grăunţele nepreţuite, şi le-aţi prădat cu pestelcile. Din rîndurile voastre, cetăţeni, au pornit îndemnuri nechibzuite ca femeile să mă bată... şi, într-adevăr, ele m-au bătut cu ce le-a căzut în mînă; iar o cetăţeancă a izbucnit chiar în plîns, fiindcă nu dădeam nici un semn de slăbiciune. Despre dumneata vorbesc, cetăţeancă ! Şi Davîdov o arătă pe Nastionka Doneţkova, care stătea la perete şi-şi acoperise repede faţa cu broboada, de cum începuse să vorbească Davîdov. Tu mă ciocăneai cu pumnii în spinare şi plîngeai de necaz, spunînd : „Eu îl bat, îl bat, iar el, procletul, parcă-i de piatră !" . Faţa îmbrobodită a Nastionkăi ardea de ruşine ca focul. Toată adunarea se uita la dînsa; iar ea, cu ochii în pămînt, stingherită şi tulburată, ridica numai din umeri, ştergînd varul de pe perete.
198
— Te zvîrcoleşti, năpîrcă, ca şarpele sub ţăpoi! zise Diomka Uşakov, nemairăbdîndu-l inima. — Ai măturat tot peretele cu spinarea ! Susţinu Agafon Dubţov, cel stricat de vărsat. — Nu te mai foi, holbato ! Te-ai priceput să baţi, apoi învaţă să şi priveşti adunarea în ochi ! mugi Liubişkin. Davîdov urmă să vorbească neînduplecat, dar pe buzele zdrobite îi lunecă un zîmbet cînd spuse : — ...Ar fi vrut să-i cad în genunchi, să-i cer cruţare şi să-i dau cheile de la hambar ! Dar noi, bolşevicii, nu sîntem făcuţi dintr-un astfel de aluat, cetăţeni, încît oricine să facă din noi ce vrea ! În războiul civil m-au bătut iuncherii, dar nici ei n-au scos un cuvînt de la mine ! Bolşevicii n-au stat în genunchi înaintea nimănui şi nici n-au să stea vreodată. Hotărît ! — Adevărat ! Izbucni răguşit, din toată inima, Makar Nagulnov, cu glasul tremurînd de tulburare. — ...Ne-am deprins, cetăţeni, ca noi înşine să-i punem în genunchi pe duşmanii proletariatului. Şi avem să-i punem ! — Şi avem să-i punem în toată lumea ! Se vîrî iarăşi în vorbă Nagulnov. — ...Vom face-o în toată lumea. Ieri însă voi aţi trecut de partea acestui duşman şi i-aţi dat ajutor. Cum să vă socotesc fapta, cetăţeni, cînd aţi rupt lacătele hambarelor, pe mine m-aţi bătut, iar pe Razmiotnov mai întîi l-aţi legat şi l-aţi băgat în beci, iar apoi l-aţi dus la sovietul sătesc, vrînd pe drum să-i atîrnaţi o cruce de gît... E o adevărată acţiune contrarevoluţionară ! Mama colhoznicului nostru Mihail Ignationok, care se află acum arestată, striga în gura mare, cînd îl duceau pe Rozmiotnov: „Uite-l pe anticrist! Ucigă-l toaca!" Voia, cu ajutorul altor femei, să-i lege la gît o cruciuliţă spînzurată de un şnur. Dar tovarăşul nostru Razmiotnov — cum se şi cuvine unui comunist — nu s-a putut supune unei astfel de bătăi de joc ! Andrei a vorbit pe şleau faţă de femei şi de pacostele de babe, îndobitocite de popime, spunîndu-le : „Cetăţence ! Eu nu sînt pravoslavnic, ci comunist! în lături cu crucea !" Dar ele nu s-au potolit cu una, cu două. Nu l-au lăsat în pace decît cînd Razmiotnov a rupt cu dinţii şnurul şi a început să dea din mîini şi din picioare. Ce-i asta, cetăţeni ? Asta-i adevărată contrarevoluţie ! Tribunalul popular are să pedepsească cu asprime pe cei ce au săvîrşit această batjocură, ca de pildă pe mama lui Mihail Ignationok. — Eu nu răspund pentru mama. Ea are drept de vot. N-are decît să răspundă singură ! Striga din primele rînduri, Mihail Ignationok. — Dar eu nici nu vorbesc despre tine. Vorbesc despre cei ce urlau împotriva închiderii bisericilor. Nu le-a plăcut cînd s-au închis bisericile. Dar să atîrni cu de-a sila o cruce de gîtul unui comunist, asta nu-i nimic ? Bine şi-au mai dat în vileag făţărnicia ! Aţîţătorii acestor răzvrătiri şi făptaşii mai colţoşi au fost arestaţi. Ceilalţi, care s-au lăsat prinşi în undiţa chiaburilor, trebuie să-şi vină în fire şi să-şi dea seama că au fost nişte rătăciţi. Asta v-o spun pe faţă. Pe masa biroului cineva a aruncat un bilet în care întreabă : „E adevărat că toţi cei ce au luat grîne vor fi arestaţi şi surghiuniţi, iar averea lor confiscată ?" Nu, cetăţeni, asta nu-i adevărat! Bolşevicii nu se răzbuna : ei pedepsesc fără cruţare numai pe duşmani. Pe voi, cu toate că aţi ieşit din colhoz şi v-aţi lăsat ademeniţi de vorbele chiaburilor, cu toate că aţi prădat grîul şi ne-aţi bătut, noi nu vă socotim vrăjmaşi. Voi sînteţi mijlocaşi, şovăitori, rătăciţi vremelnic, şi noi nu vom lua
199
măsuri administrative împotriva voastră, ci vă vom deschide ochii asupra adevăratei stări de lucruri. Un murmur stăpînit de voci făcu înconjurul sălii. Davîdov urmă : — Şi tu, cetăţeancă, să n-ai nici o frică, poţi să-ţi descoperi faţa ! Nimeni n-are să se atingă de tine, deşi mi-ai cărăbănit pumni din belşug. Dar dacă mîine ieşim la semănat şi tu ai să lucrezi prost, atunci am să-ţi dau eu o mamă de bătaie, s-o ţii minte ! Am să-ţi trag nu pe spinare, ci mai jos, ca să nu te poţi aşeza, nici culca, lua-te-ar naiba să te ia ! Rîsul sfios spori. Pînă să ajungă în rîndurile din fund se prefăcu într-un tunet de hohote, care aduse tuturor uşurare. — ...A dat ieri strechea în voi, cetăţeni, dar destul ! Arătura se strică, vremea trece, trebuie să vă apucaţi de lucru, nu să vă ţineţi de prostii. Hotărît ! După ce-om semăna, atunci o să ne putem lua şi la trîntă, şi la bătaie... Vă vorbesc răspicat : cine este pentru Puterea sovietică — acela iese mîine la cîmp. Cine-i împotrivă — n-are decît să ronţăie seminţe de floarea- soarelui. Dar cine nu merge mîine la semănat, aceluia, noi, adică colhozul, îi luăm pămîntul şi-l semănăm singuri ! Davîdov se retrase de la marginea scenei, se aşeză la masa prezidiului ; dar cînd întinse mîna spre carafa cu apă, un glas adînc mişcat şi vesel, din fundul sălii, răsună cu căldură, în semiîntunericul străbătut de lumina portocalie a lămpii : — Să trăieşti, Davîdov ! Halal să-ţi fie ! Că nu ne porţi pică.... şi nu ţii minte răul... Oamenii se frămîntă... nici nu îndrăznesc să-şi ridice ochii... Li-e ruşine... Nici femeilor nu li-i îndemînă... Doar o să trăim împreună. Hai, Davîdov, să zicem aşa : cine şi-o mai aduce aminte de trecut să-i sară ochii din cap. Aud ? * A doua zi dimineaţă, cincizeci de foşti colhoznici înaintară cereri de reprimire în colhoz. Gospodarii individuali şi cele trei brigăzi ale colhozului din Gremeacii-Log porniră din zori în stepă. Liubişkin propuse să se lase o strajă lîngă hambare. Dar Davîdov zîmbi : — Cred că nu mai e nevoie... În patru zile, colhozul semăna aproape jumătate din arăturile de toamnă. La două aprilie, brigada a treia începu arăturile de primăvară. În tot acest timp, Davîdov trecu numai o singură dată pe la conducerea colhozului. Scoase la cîmp pe toţi cîţi erau în stare să muncească. Îl dezlegă vremelnic chiar pe moş Şciukar de îndatoririle de vizitiu şi-l trimise la brigada a doua. Davîdov pleca în revărsatul zorilor spre tarlalele brigăzilor şi nu se întorcea în sat decît după miezul nopţii, cînd cocoşii dădeau glas prin bătăturile oamenilor.
Capitolul XXXVI În ograda năpădită de ierburi de la conducerea colhozului era linişte, ca pe imaşul de lîngă sat. Ţiglele ruginii de pe acoperişul hambarelor aveau o lucire caldă şi ştearsă în soarele amiezii. Dar la umbra şurilor, pe iarba bătătorită, mai atîrnau boabe de rouă, parcă turnate, grele, liliachiu-fumurii... În mijlocul ogrăzii stătea o oaie tunsă, grozav de urîtă în slăbiciunea ei. Alături, în genunchi, un ied alb, ca şi maică-sa, împungea harnic în ugerul caprei.
200
Liubişkin intră în curte călare pe o iepuşoară cu mînz ; trecînd pe lîngă un şopron, el şfichiui înciudat cu biciuşca ieduţul, care se uita la dînsul de pe acoperiş, cu ochi verzi de spiriduş. Liubişkin mîrîi : — Te caţeri într-una pe sus, michiduţă! Cîş de-acolo ! Liubişkin era posomorit şi mînios. Venise în grabă din stepă şi, fără să treacă pe acasă, se îndreptă spre conducerea colhozului. După iapa lui puţin arătoasă, alerga, cu coada înfoiată în vînt, un mînz cu picioare subţiri şi cu chişiţele îngroşate, în zornăitul surd al zurgălăului de la gît. Iapa era atît de mică faţă de înălţimea lui Liubişkin, încît scările slobode i se bălăbăneau mai jos de genunchi. Călăreţul, gheboşat, parcă-şi ducea ca-n poveşti mîrţoaga între picioarele-i uriaşe. Diomka Uşakov, care se uita la Liubişkin din pridvor se înveseli : — Parc-ai fi Isus Christos intrînd în Ierusalim călare pe măgar... Semănaţi leit, ca două picături de apă ! — Ba tu eşti măgar ! Se oţărî Liubişkin apropiindu-se de pridvor. — Strînge-ţi picioarele : nu vezi că ari pămîntul cu ele ? Fără să-l învrednicească cu vreun răspuns, Liubişkin descălecă, legă frîul de parmaclîc şi întrebă aspru : — Davîdov e aici ? — Aici. Şade şi tînjeşte. Nu mai poate de dorul tău. De trei zile încheiate nu pune nimic în gură, nici nu bea. O ţine într-una : „Unde-i neuitatul meu Pavlo Liubişkin ? Viaţa fără dînsul n-are nici un rost! Nici lumina zilei nu mă mai bucură !" — Mai dă-i cu gura ! Mai dă-i ! Acuşi îţi smulg limba din gură ! Diomka trase cu coada ochiului la biciul lui Liubişkin şi amuţi pe loc. Liubişkin intră în casă. Davîdov, Razmiotnov şi reprezentantele femeilor tocmai isprăviseră vorba despre înfiinţarea unei creşe. Liubişkin aşteptă pînă ieşiră femeile. Apoi se apropie de masă. Bluza lui de stambă, deschisă şi plină de praf la spate, mirosea o năduşeală, soare şi colb. — Am venit de la brigadă... — De ce-ai venit ? întrebă Davîdov, ridicîndu-şi sprîncenele. — Treaba nu merge de loc ! Mi-au rămas buni de muncă numai douăzeci şi opt de oameni. Dar nici aceştia nu vor să muncească. Trag chiulul toată ziulica, ca nişte trîntori. Nici nu ştiu ce să mă fac cu dînşii. Lucrează acum la mine numai douăsprezece pluguri. Cu mare greutate am strîns plugarii. Numai Kondrat Maidannikov munceşte cît un bou. Cît despre Akim Beshlebnov, Kujenkov Samoha sau scîrba aceea răguşită de Atamanciukov şi ceilalţi sînt nişte prăpădiţi, nu plugari ! Parcă de cînd sînt n-au pus mîna pe coarnele plugului ! Ară de mîntuială. Trag o brazdă, se pun pe fumat şi nu-i poţi urni din loc nici cu boii. — Cît araţi pe zi ? — Eu şi Maidannikov arăm cîte trei sferturi de deseatină, pe cînd ăştia... cîte o jumătate de deseatină de om. Dacă arăm tot aşa n-o să isprăvim de semănat porumbul nici la pocroave. Tăcut, Davîdov ciocănea cu capătul creionului în masă ; apoi îi strecură o întrebare : — Ai putea să-mi spui de ce-ai venit ? Ca să-ţi ştergem lacrimile ? Şi deodată ochii îi scînteiară furioşi. Liubişkin se burzului :
201
— N-am venit cu lacrimi în ochi ! Mie să-mi dai oameni şi adaugă-mi încă cîteva pluguri, că de glumit, pot glumi eu şi fără tine ! — Că ştii să glumeşti, aşa-i, hotărît ! Dar ca să meargă bine treaba, n-ai destulă vîrtute ! Halal brigadier ! Nu ştii ce să faci eu chiulangii ! Hotărît ! Păi sigur că n-ai să le poţi face nimic, dacă ai slăbit disciplina şi rabzi la tine-n brigadă orice! — Întăreşte tu disciplina ceea ! Îşi ridică glasul Liubişkin, asudat de necaz. Capul răutăţilor e Atamanciukov. Asta zăpăceşte mintea oamenilor, îndemnîndu-i să iasă din colhoz : dar ia încearcă tu să dai putoarea afară, că ar lua şi pe alţii după dînsul. Şi apoi, la o adică, Semion Davîdov, zău aşa, vrei să-ţi baţi joc de mine? Numai cotonogi şi slăbănogi mi-ai pus în cîrcă şi încă mai ai de gînd să ceri treabă de la mine ? Ce să mă fac, de pildă, cu moş Şciukar ? Nu-i bun, flecarul dracului, decît să-l pui ca o momîie în bostănării, drept sperietoare de ciori. Iar voi mi l-aţi băgat pe gît în brigadă. Mi l-aţi atîrnat ca pe o tinichea de coada cîinelui !... La ce să-l pun ? La coarnele plugului — nu poate... să mîie boii ca pogonici — nici atîta ! Cu glasul lui de vrabie boii nici nu-l socotesc om şi nu se tem de dînsul ! Se agaţă de funia boilor, crăcănatul dracului şi, pînă să tragă o brazdă, cade de zece ori ! Ba îşi leagă şireturile de la ghete, ba se trînteşte pe spate, dîndu-şi picioarele peste cap, ca să-şi vîre vătămătura înapoi !... Iar femeile îşi leapădă boii şi curioase dau fuga să vadă ce-i cu moş Şciukar. Curată panoramă, nu muncă ! Din pricina vătămăturii l-am pus de ieri bucătar, dar nici acolo nu-i bun nici de zeama oului ! Nu face decît stricăciuni. I-am dat slănină ca s-o pună în păsat, dar el a crăpat-o singur. Iar în păsat a turnat prea multă sare şi a ieşit o fiertură cu spumă... Ei, spune-mi şi tu ce să mă fac cu dînsul ? Lui Liubişkin începură să-i tremure de mînie buzele sub mustaţa-i neagră. Îşi ridică biciul, descoperind subsuoară un rotogol spălăcit şi dospit de sudoare pe cămaşa-i murdară şi spuse deznădăjduit : — Sloboziţi-mă din slujba de brigadier. Nu mai am răbdare să mă necăjesc cu oameni ca aiştia care mă împiedică şi pe mine să muncesc ! — Nu mai fă pe orfanul. Hotărît ! Ştim noi cînd trebuie să te scoatem. Deocamdată du-te la cîmp şi pînă deseară să fie arate douăsprezece hectare. Iar dacă n-ai să le ari, să nu fie cu supărare ! Peste două ceasuri viu la tine ca să văd ce faceţi. Şterge-o ! Liubişkin trînti uşa cu putere după dînsul şi coborî în fugă din pridvor. Legată de parmaclîc, iapa stătea cu capul în pămînt. În ochii ei liliachii, stropiţi cu picăţele de aur, strălucea soarele. Liubişkin îndreptă pătura de pe tarniţa şeii încălzită de soare şi încăleca fără grabă. Diomka Uşakov, mijindu-şi ochii, îl întrebă veninos : — A arat mult brigada voastră, tovarăşe Liubişkin ? — Nu-i treaba ta. — Într-adevăr nu-i treaba mea... dar uite că am să te iau la remorcă cu plugul meu, şi atunci are să fie treaba mea !... Întorcîndu-se în şa, Liubişkin îşi strînse pumnul uriaş arămiu, de i se albiră degetele, şi-i făgădui : — Arată-te numai ! Eu, încrucişatul dracului, am să-ţi îndrept ochii pe loc ! Ţi-i întorc la ceafă şi te învăţ eu să mergi cu dosul înainte ! Diomka scuipă cu dispreţ. — Mare doftor mai eşti ! Tămăduieşte-ţi mai întîi plugarii, ca să are mai cu spor...
202
Ca şi cum ar fi pornit la atac, Liubişkin ţîşni la galop pe poartă şi pieri în stepă. încă nu se stinse clinchetul întretăiat al zurgălăului care se bălăbănea la gîtul mînzului, cînd Davîdov ieşi în pridvor şi-i spuse repede lui Diomka : — Mă duc pentru cîteva zile la brigada a doua. Te las să-mi ţii aici locul. Ai grijă de organizarea creşei, dă o mînă de ajutor femeilor. Să nu eliberezi ovăz brigăzii a treia. M-auzi ? Dacă nu merge ceva, repede-te călare pînă la mine. Ai priceput ? Înhamă calul şi spune lui Razmiotnov să vină după mine. Îl aştept acasă. — Ce-ar fi să trec cu oamenii mei pe ţelină, ca să-l ajut pe Liubişkin ? propuse Diomka ; dar Davîdov drăcui numai, strigînd : — Mofturi. Trebuie s-o scoată singur la capăt ! Uite, mă duc chiar acum la dînşii să-i zgîlţîi cum trebuie. Atunci n-au să mai are cîte o jumătate de deseatină. Hotărît !... Înhamă ! Razmiotnov trase la locuinţa lui Davîdov cu o trăsurică la care era înhămat unul din armăsarii lăsaţi pentru nevoile conducerii. Davîdov îl aştepta în poartă cu o legăturică subsuoară. — Urcă-te ! Dar ce ? Ţi-ai luat merinde ? zîmbi Razmiotnov. — Schimburi. — Ce fel de schimburi ? De ce ? — Un rînd de schimburi. — Şi ce ai nevoie de ele ? — Dar porneşte odată. Ce te ţii de capul meu ? Mă duc la brigadă... Ei, şi am hotărît să rămîn acolo pînă se isprăveşte aratul. — Ian ascultă, nu cumva te-ai scrîntit la cap ? Ce-ai să faci acolo pînă la sfîrşitul aratului ? — Am să ar. — Laşi conducerea şi te duci la arat ? Na-ţi-o bună ! — Mînă ! Mînă ! Se încruntă Davîdov. — Da nu te înfuria ! Razmiotnov pesemne începuse să fiarbă. Lămureşte-mă ca lumea: crezi că fără tine n-au să se poată descurca ei singuri ? Tu trebuie să conduci, nu să mergi în urma plugului. Eşti doar preşedintele colhozului... Lui Davîdov îi scăpărară ochii de mînie. — Asta-mi place ! Îmi dai lecţii ! Eu mai întîi sînt comunist şi numai după aceea... Hotărît ! Numai după aceea sînt preşedinte de colhoz ! Mi se prăpădeşte arătura şi eu să stau aici ?... Hai, dă-i drumul, dă-i drumul ! N-auzi ? — La urma urmei, ce-mi pasă mie ? Hii ! Ai adormit, gloabă ? Razmiotnov arse una armăsarului cu biciul. Din pricina smuciturii neaşteptate, Davîdov se prăvăli pe spate, lovindu-se dureros cu cotul de coşul trăsuricii. Roţile huruiră surd pe drumul de ţară care ducea spre stepă. Ieşind din sat, Razmiotnov lăsă calul la pas şi-şi şterse cu mîneca fruntea brăzdată de cicatrice. — Davîdov, faci o prostie ! Tu pune-le treaba pe roate şi întoarce-te acasă. Nu-i cine ştie ce scofală să ari, măi frate ! Adevăratul comandant nu trebuie să se bage în linia de foc, ci să comande cu înţelepciune ! S-o ştii ! — Slăbeşte-mă, te rog, cu pildele ! Eu trebuie să-i învăţ să lucreze şi am să-i învăţ. Hotărît ! Tocmai asta înseamnă conducere ! Brigada întîi şi a treia au isprăvit semănatul păioaselor. Dar aici am un gol. Pesemne Liubişkin nu poate dovedi singur. Iar tu îndrugi într-una : „Adevăratul comandant" şi aşa mai departe... Şi ce-mi arunci praf în ochi ? Crezi că eu n-am văzut comandanţi buni
203
? Acela-i bun comandant care la ananghie ştie să-şi conducă oamenii, dînd pildă ! Şi eu trebuie să conduc aici în acelaşi fel ! — Mai bine le-ai trimite două pluguri de la brigada întîi. — Dar oameni ? De unde să iau oameni ? Mînă mai repede, te rog ! Merseră în tăcere pînă pe culme. Un nor vînăt de ploaie cu grindină, învolburat în vînt atîrna drept deasupra capului, peste stepă, astupînd soarele. Avea pe margini rotocoale albe tivite cu străluciri de zăpadă, însă creştetul îi rămînea ameninţător într-o apăsătoare încremenire. Printr-o spărtură a norului, de după marginile colorate portocaliu, cădeau pieziş, în chip de evantai uriaş, razele soarelui. Ca nişte suliţe ascuţite razele se revărsau în şuvoaie din înaltul cerului. Cînd se apropiau de pămînt, pogorînd pe culmile stepei cafenii, desfăşurate departe în zare, ele o colorau şi-i dădeau o frăgezime fantastică, strălucitoare... Sub umbra fumurie a norului, stepa supusă aştepta în tăcere ploaia. Vîntul răsucea pe şleau, în vîrtej, un stîlp cenuşiu de praf. Aducea răsuflări jilave cu iz de ploaie. Iar peste cîteva clipe începură să cadă cu zgîrcenie picături rare. Stropii mari şi reci se împlîntau în colbul de pe drum, prefăcîndu-se în mărunţi bulgăraşi de tină. Ţistarii chițcăiau neliniştiţi, cîntecul prepeliţei răsuna mai limpede, chemarea pătimaşă a spuroaciului tăcu... Vîntul dădu năvală pe jos, peste mirişti de mei, zburlind ierburile care foşneau. Stepa se umplu de fîşîitul uscat al buruienilor din vara trecută. Aplecat într-o parte, căutînd să prindă cu aripile întinse şuvoiul văzduhului, un corb plutea spre răsărit, sus, sub talpa norului. Un fulger scăpără orbitor de alb. Scoţînd un croncănit gutural de bariton, corbul se aruncă deodată năvalnic spre pămînt. O clipă, luminată în întregime de o rază de soare, pasărea străluci ca o faclă de smoală aprinsă. Se auzea cum îi trece vîntul printre penele aripilor, şuierînd ca vijelia. Dar, ajungînd la vreo cincizeci de stînjeni de pămînt, corbul se îndreptă scurt, începu să bată din aripi şi, în aceeaşi clipă, tunetul, cu un trosnet sec, pîrîi asurzitor. Pe spinarea dealului se ivi tabăra brigăzii a doua, şi Razmiotnov zări pe coastă un om, care venea în întîmpinarea lor. Tăia de-a dreptul peste cîmp, sărind peste şanţuri şi pornind din cînd în cînd, într-un pas alergător, mărunt, bătrîneşte. Razmiotnov îndreptă armăsarul spre dînsul şi recunoscu încă de departe pe moş Şciukar. După cum se vedea, moşului i se întîmplase ceva rău. Se apropie de trăsurică. Pe capul gol, părul îi era lipit de ploaie. În sprîncene şi-n bărbuţa udă i se încîlciseră boabe de mei fiert. Era alb ca varul, speriat. Lui Davîdov îi încolţi în minte o presimţire rea. .„S-a întîmplat ceva la brigadă... o fi vreo neorînduială..." — Ce s-a întîmplat ? îl întrebă. — De-abia am scăpat de la moarte, oftă moş Şciukar. Erau să mă omoare... — Cine ? — Liubişkin şi ceilalţi. — De ce ? — Din răsfăţ... S-au luat de la caşa de păsat... Eu am limba straşnic de ascuţită şi n-am putut răbda. Ei... atunci Liubişkin a pus mîna pe un cuţit şi — după mine... Dacă n-aş fi fost iute de picior aş sta acum înfipt într-un cuţit. Aşa mi-aş fi dat duhul !... — Du-te în sat... Descurcăm noi lucrurile mai pe urmă, porunci Davîdov cu un oftat de uşurare. Iată ce se petrecuse în tabăra brigăzii cu o jumătate de ceas mai înainte : moş Şciukar, care pusese în ajun prea multa sare în caşa de păsat, se hotărî să îmbuneze brigada. Se duse de cu seară în sat, unde rămase peste noapte ; iar
204
dimineaţa, îşi luă de acasă un sac şi, în drum spre brigadă, se abătu pe la aria lui Krasnokutov, care locuia tocmai la marginea cătunului. Sări pîrleazul şi se piti hoţeşte lîngă o grămadă de pleavă. Planul îi era tare iscusit : să pîndească o găină, s-o prindă cu băgare de seamă şi să-i taie gîtul, ca să gătească caşă cu carne de pasăre — spre a căpăta astfel din partea brigăzii cinste şi respect. Stătu culcat, ţinîndu-şi răsuflarea vreo jumătate de ceas, dar găinile, parcă în ciudă, scurmau undeva lîngă gardul de nuiele şi nici prin cap nu le trecea să se apropie de mormanul de pleavă. Atunci moş Şciukar se puse să le cheme încetişor : „Pui, pui, pui !... Poftiţi încoace, puicuţele mele ! Pui, pui, pui", le tot îndemna el în şoaptă, pitindu-se ca o fiară după grămada de pleavă. Bătrînul Krasnokutov, care se găsea din întîmplare nu departe de arie, auzi un glăsuşor care chema ademenitor găinile, şi se pitulă după gardul de nuiele... Găinile se apropiară cu încredere de grămada de pleavă şi, în aceeaşi clipă, Krasnokutov văzu cum o mînă, care ieşea din dosul movilei, înhăţă de picior o găină tărcată. Şciukar răsuci gîtul găinii cu iuţeala unui dihor încercat şi tocmai se pregătea s-o vîre în sac, cînd auzi un glas care-l întrebă încet : „Te-ai apucat de furat găini ?" şi-l văzu pe Krasnokutov ridicîndu-se de după gard. Moş Şciukar se fîstîci atît de tare, încît — scăpînd sacul din mîini — îşi scoase căciula şi se închină aşa, hodoronc-tronc : „Multă sănătate, Afanasi Petrovici !" „Mulţumim, răspunse Krasnokutov. Văd că-ţi faci de lucru pe la găini !" „Chiar aşa ! Trec pe-aici, şi ce să văd ? O găină tărcată. Are nişte pene minunate, în fel de fel de culori, că nu m-am mai putut stăpîni. Hai s-o prind, îmi zic : să văd mai de aproape ce pasăre măiastră-i ? Am trăit o viaţă de om, dar o ciudăţenie ca asta încă nu mi-a fost dat să văd." Şiretenia îi era cu totul nelalocul ei. Krasnokutov îi tăie scurt vorba : „Nu minţi, mîrţoagă bătrînă ! Nu se cercetează găinile în sac. Mărturiseşte mai bine : de ce ai vrut s-o furi ?" Şi Şciukar, recunoscîndu-şi vina, spuse că voia să ospăteze pe plugarii din brigada lui cu găină pe păsat. Spre mirarea lui, Krasnokutov nu crîcni nici o vorbă împotrivă, ci se mărgini numai să-l sfătuiască : „Pentru plugari, se poate. Asta nu-i păcat ! O dată ce-ai stricat o găină, vîr-o în sac. Şi mai otînjeşte cu cîrja una, dar nu pe asta, ci pe cealaltă... aceea moţată, care nu se ouă... Dintr-o găină n-ai să faci zeamă cu tăiţei pentru toată brigada. Prinde iute încă una şi ia-ţi repede tălpăşiţa, că, dacă, ferească dumnezeu; dă pe aci baba mea... n-are să ne fie la îndemînă nici unuia din noi !" Mulţumit peste măsură de întorsătura lucrurilor, Şciukar prinse încă o găină şi sări în grabă pîrleazul. În două ceasuri ajunse la tabără, iar cînd sosi Liubişkin din sat, în ceaunul de trei vedre apa fierbea în clocote, boabele de mei răsfiert dădeau afară, iar carnea de găină, tăiată bucăţi-bucăţi, îşi lăsa grăsimea în mîncare. Caşa de păsat ieşi minunată. Singurul lucru de care se temea moş Şciukar era ca mîncarea să n-aibă iz de apă stătută, deoarece luase apă din heleşteul puţin adînc din apropiere care, neavînd scurgere, se acoperise de o mătreaţă foarte măruntă. Dar temerile nu i se adeveriră. Toată lumea înfulecă şi lăudă păsatul, iar brigadierul Liubişkin îi zise chiar : — De cînd sînt, n-am mîncat nişte bucate aşa de bune. Îţi aduc mulţumiri, moşule, din partea întregii brigăzi. Ceaunul se deşertă în grabă. Cei mai harnici începură să scoată păsat mai gros şi bucăţile de carne de la fund. în clipa aceea se petrecu însă un lucru care pase capăt pentru totdeauna carierei de bucătar a lui Şciukar... Liubişkin tocmai scosese o bucăţică de carne şi era cît pe te s-o ducă la gură, cînd deodată, se dădu îndărăt, pălind :
205
— Ce-i asta ? Îl întrebă el pe Şciukar cu un ton prevestitor de furtună, ridicînd în vîrful degetelor o bucăţică de carne răsfiartă, de culoare albă. — Pesemne-i o aripioară, răspunse liniştit moş Şciukar. Faţa lui Liubişkin, în cumplita-i mînie, se acoperea treptat de o roşeaţă vînătă. — Ar-ri-pioa-ră ?... Ia uită-te încoace, bu-că-ta-rule ! răcni el. — Ah, măiculiţă ! izbucni o femeie. Are gheare i... — Ai chiorît, blestemato ! se stropşi moş Şciukar la femeie. De unde să aibă aripa gheare ? Caută-le mai bine sub fustă la tine ! Moşul îşi trînti lingura pe ţolişorul întins pe jos şi se apropie să vadă ce-i. În mîna tremurătoare a lui Liubişkin se bălăbănea un osişor fraged, avînd la capăt nişte pieliţe şi gheare mărunte... — Fraţilor ! izbucni înspăimîntat Akim Beshlebnov. Să ştiţi că am mîncat o broască Auzind aceste cuvinte, toată lumea începu să se frămînte : una dintre femeile care se îngreţoşau mai uşor sări cu un geamăt în picioare şi, astupîndu-şi gura cu palmele, se mistui în dosul barăcii de cîmp. Zărind ochii holbaţi de straşnică uimire ai lui moş Şciukar, Kondrat Maidannikov se răsturnă pe spate şi, zguduit de rîs, de-abia putu să strige : „Vai, muierilor, v-aţi înfruptat !" Cazacii care se îngreţoşau mai anevoie îi ţineau isonul. „Nu mai păpaţi voi împărtăşanie !" strigă Kujenkov, cu o groază prefăcută. Dar Akim Beshlebnov, înfuriat din pricina rîsului celorlalţi, răcni cumplit: „Ce-i de rîs aici ? Trebuie să-l zvîntăm în bătaie !" — Cum a putut nimeri broasca-n ceaun ? Îl luă la cercetare Liubişkin. — Păi a scos apă din heleşteu. Va să zică, n-a băgat de seamă. — Mama ta... Hodorog bătrîn !... Ce ne-ai dat să mîncăm ?... Țipă Aniska, nora lui Doneţkov, şi se puse pe bocit: Sînt îngreunată şi ce mă fac dacă lepăd din pricina ta, păcătosule ?... Cu aceste cuvinte Aniska zvîrli păsatul din strachină drept în faţa lui Şciukar. Se iscă un tămbălău mare. Toate femeile se aruncară cu mîinile la un loc spre barba lui Şciukar fără să ţină în seamă faptul că moşul, zăpăcit şi speriat, o ţinea într-una ţipînd : — Potoliţi-vă oleacă ! Asta nu-i broască ! Isuse Christoase, zău că nu-i broască ! — Atunci ce-i ? Nu se lăsă Aniska Doneţkova, cumplită în mînia ei. — Vi se pare numai ! Vi s-a năzărit o vedenie ! Încercă Şciukar s-o scoată la capăt printr-o şiretenie. Dar moşul nu vru pentru nimic în lume să înghită osişorul „vedeniei", după cum îi propusese Liubişkin. Poate lucrurile s-ar fi isprăvit aici, dacă Şciukar, pe care femeile îl scoseseră din fire în cele din urmă, n-ar fi strigat: — Bîrfitoarelor ! Drăcoaice cu fuste ! De sărit la bătaie vă pricepeţi, dar nu sînteţi în stare să înţelegeţi că asta nu-i o broască oarecare, ci o strudie. — Ce-e-e ? Se minunară femeile. — O strudie, aşa cum vă spun ! Broasca-i o spurcăciune, pe cînd strudia e ceva de soi. Un cumătru al meu, care sub vechiul rigim a fost ordonanţă tocmai la generalul Filimonov, mi-a povestit că generalul le mînca cu sutele pe inima goală. Le mînca crude ! N-apuca strudia să iasă din găoace, că el o şi chema cu furculiţa. O străpungea dintr-o parte pînă-n cealaltă, şi gata cu dînsa ! Ea ţipa jalnic, dar el — gogîlţ ! — Îi şi dădea drumul pe gît. De unde ştiţi voi că mortăciunea asta nu-i
206
şi ea din neamul strudiilor ? Generalii se înnebuneau după ele. Iar eu poate v-am pus-o într-adins în mîncare, să-i iasă zeama din ea, proştilor, pentru gust... Aici Liubişkin nu se mai putu stăpîni. Puse mîna pe un polonic de aramă, sări în picioare şi începu să răcnească cît îl ţinea gura : — Generalii ? Să-i iasă zeama... ? Eu sînt partizan roşu şi tu îmi dai de mîncare broaşte... ca unui general oarecare ?... Şi cum lui Şciukar i se păru că Liubişkin avea în mînă un cuţit, o luă la sănătoasa fără să se mai uite înapoi... Davîdov află toate acestea după ce ajunse în tabăra brigăzii. Deocamdată însă, după ce plecă moş Şciukar, îl rugă pe Razmiotnov să dea bici cailor şi în curînd ajunse în tabără. Ploaia mai răpăia încă în stepă. De la Gremeacii-Log pînă la iazul din depărtare, pe o jumătate a bolţii cereşti, se întindea ca un arc bogăţia de culori a curcubeului. În tabără nu era nici ţipenie de om. Luîndu-şi rămas bun de la Razmiotnov, Davîdov se îndreptă spre tarlaua cea mai apropiată dintre cele arate. Alături, pe fîneaţă, păşteau desjugaţi nişte boi ; iar Akim Beshlebnov, plugarul, fiindu-i lene să se ducă la tabără, se culcase pe brazdă şi, acoperit cu zăbunul peste cap, aţipise în murmurul peltic al picăturilor de ploaie. Davîdov îl trezi : — De ce nu ari ? Akim se ridică alene şi căscă, zîmbind. — Pe ploaie nu se poate ara, tovarăşe Davîdov. N-ai ştiut asta ? Boul nu-i tractor. Cum i se udă cît de cît blana pe grumaz, jugul îi roade gîtul pînă la sînge şi atunci s-a isprăvit cu lucrul. Aşa-i, aşa-i ! Încheie el, băgînd de seamă că Davîdov îl privea cu neîncredere, şi îi dădu un sfat : Mai bine te-ai duce şi ai despărţi pe voinicii năzdrăvani de acolo. De azi-dimineaţă Kondrat Maidannikov se ţine de capul lui Atamanciukov... Uite, chiar acuma s-au încăierat tocmai pe tarlaua aceea. Kondrat îi spune să desjuge boii, iar Atamanciukov de colo : ,,Să nu te atingi de boii mei, că-ţi sparg capul"... Ia te uită, mi se pare că se iau chiar acum de piept. Davîdov îşi arunca ochii spre capătul tarlalei a doua de după colnic, văzu într-adevăr ceva care semăna a bătaie. Maidannikov avea în mînă un resteu de fier, pe care îl mînuia ca pe o sabie. Iar Atamanciukov, cel înalt de statură, cu o mînă îl dădea în lături de lîngă jug, iar pe cealaltă, făcută pumn, o ţinea la spate. Glasurile nu li se auzeau. Îndreptîndu-se grăbit într-acolo, Davîdov strigă de departe : — Ce v-a apucat ? — Cum se poate una ca asta, tovarăşe Davîdov ? Burează, si el ară. Aşa poate să strice grumazul boilor ; îi spun cu frumuşelul : „Desjugă cît ţine ploaia". Dar el mă înjură : „Nu-i treaba ta !" Dar treaba cui îi... mama ta ! A cui treabă-i, diavol răguşit ! Răcni Maidannikov, adresîndu-se de data asta lui Atamanciukov şi ameninţîndu-1 cu resteul. Apucaseră pesemne să se încaiere : Maidannikov avea sub ochi o vînătaie cît o prună, iar piepţii cămăşii lui Atamanciukov erau sfîşiaţi ; din buza umflată, îi picura sînge. — Nu te las eu să păgubeşti colhozul ! Răcnea Maidannikov, încurajat de sosirea lui Davîdov. Auzi ce spune: „Nu-s boii mei, ci ai colhozului !" Va să zică dacă-s ai colhozului, poţi să iei pielea de pe dînşii ? În lături de lîngă boi, vrăjmaşule !
207
— N-ai să-mi porunceşti tu ! Şi nici să mă baţi n-ai dreptul ! Ia vezi... Acuşi scot oticul şi te stropşesc ! Eu trebuie să îndeplinesc norma şi tu îmi pui beţe în roate ! Strigă cu glas hîrîit Atamanciukov, alb ca varul, căutîndu-şi cu mîna stîngă gulerul cămăşii ca să şi-o încheie. — Pe ploaie se poate ara ? Îl întrebă Davîdov, luînd din mers resteul din mîna lui Kondrat şi aruncîndu-i-l la picioare. Ochii lui Atamanciukov scăpărară de mînie. Sucindu-şi în dreapta şi în stînga gîtul subţire, sîsîi cu răutate : — În gospodăria ta nu se poate, dar la colhoz trebuie... — Ce înseamnă „trebuie" ? — Aşa ! Planul trebuie îndeplinit. Plouă, nu plouă, dar de arat trebuie să ari. Iar de nu ari, Liubişkin îţi roade o zi încheiată, cum roade rugina fierul... — Lasă vorbele astea... Dar ieri, cînd era senin, ai arat o normă întreagă ? — Am arat cît am putut ! Maidannikov pufni : — Ai arat un sfert de deseatină ! Şi uite ce boi are ! Nu le ajungi cu mîna la coarne ! Şi cum ai arat ? Hai, Davîdov, să vezi. îl apucă pe Davîdov de mîneca udă a paltonului şi-l duse de-a lungul brazdei. Glasul i se îneca de ciudă. Mormăia : Am hotărît să nu arăm mai puţin de trei verşoace şi jumătate adîncime. Iar aicea cît îi ? Măsoară ! Davîdov se aplecă şi îşi vîrî degetul în brazda moale şi lipicioasă. Din fundul ei şi pînă la scoarţa zgrunţuroasă nu erau mai mult de unul jumătate, două verşoace. — Asta-i arătură ? Înseamnă că scarpini pămîntul, nu-l ari. Încă de azi-dimineaţă era să-l bat pentru silinţa asta. Cutreieră toate ogoarele — aceeaşi adîncime-i pretutindeni. — Ia poftim încoace ! Ţie îţi vorbesc. Hotărît ! strigă Davîdov către Atamanciukov, care începuse să desjuge boii cam în silă. Acesta se apropie alene. — Ce-i asta ? De ce ari aşa ? Îl întrebă încet Davîdov rînjind cu gura ştirbă. — Dar ce aţi vrea, la adică ? Să ar de opt verşoace ? Atamanciukov se încruntă mînios şi, scoţîndu-şi şapca de pe capul tuns chilug, se închină adînc. Vă foarte mulţumesc. Încercaţi şi voi să araţi mai adînc. Sînteţi buni numai de vorbă, dar la treabă — ioc ! — Tare am mai dori, ticălosule, să fii dat afară din colhoz, răcni Davîdov, îmbujorat la faţă. Şi avem să te dăm afară ! — Mă rog, n-aveţi decît ! Plec şi singur ! Nu-s osîndit să-mi dau toată vlaga aicea... şi să-mi sleiesc puterile, dracu ştie pentru ce ! Şi plecă, fluierînd, spre tabără. Seara, cînd toată brigada se strînse la tabără, Davîdov luă euvîntul : — Întreb toată brigada : ce să facem cu acel fals colhoznic care înşală colhozul şi Puterea sovietică, şi care, în loc să are adinc de trei verşoace şi jumătate, ară numai de un verşoc şi jumătate ?! Ce-i de făcut cu acela care, cu bună-ştiinţă, vrea să betejească vitele lucrînd pe ploaie, iar pe timp frumos nu îndeplineşte decît jumătate din normă ? — Să-l dăm afară ! zise Liubişkin. Femeile îl susţinură cu deosebită înverşunare. — Avem printre noi un astfel de colhoznic care face numai stricăciuni. Iată-l ! Şi Davîdov îl arătă pe Atamanciukov, care şedea pe oiştea unei harabale :
208
Brigada este toată strînsă aici. Pun la vot. Cine-i pentru izgonirea din colhoz a sabotorului şi trîntorului Atamanciukov ? Din douăzeci şi şapte de colhoznici, douăzeci şi trei votară „pentru". Davîdov numără voturile, apoi spuse rece lui Atamanciukov : — Pleacă ! De astăzi nu mai eşti colhoznic ! Hotărît ! Peste un an, o să vedem. Dacă te îndrepţi, te primim îndărăt. Şi acum, tovarăşi, ascultaţi-mi puţinele cuvinte despre un lucru de mare însemnătate. Aproape toţi lucraţi prost, chiar foarte prost. Nimeni afară de Maidannikov nu-şi îndeplineşte norma. Ăsta-i un fapt ruşinos, tovarăşi din brigada a doua ! Aşa, poate să ne meargă buhul. Cu o astfel de muncă o să ne trezim pe lista neagră şi acolo o să încremenim ! În colhozul „Stalin" să se petreacă o ruşine ca asta ? Trebuie să stîrpim răul din rădăcină ! — Norma-i prea mare. E peste puterile noastre. Nu trag boii ! zise Akim Beshlebnov. — Peste puteri ? Pentru boi ? Fleacuri ! Dar de ce pentru boii lui Maidannikov nu-i peste puteri ? Eu rămîn în brigada voastră, iau boii lui Atamanciukov şi vă arăt, pildă vie, că pot să ar într-o zi un hectar, ba chiar un hectar şi un sfert... — Ehei, Davîdov, şmecher mai eşti! Nu eşti prost ! Rîse Kujenkov, frămîntîndu-şi în mînă bărbuţa scurtă şi căruntă... Cu boii lui Atamanciukov poţi răsuci şi coarnele lui Scaraoschi ! Cu dînşii, şi eu ar un hectar... — Dar cu boii tăi nu poţi ? — Pentru nimic în lume ! — Atunci hai să facem schimb : tu să ari cu boii lui Atamanciukov, iar eu cu ai tăi. Ne-am înţeles ? —- Să încercăm, răspunse serios şi cu băgare de seamă Kujenkov după o clipă de gîndire. ...Davîdov îşi petrecu noaptea neliniştit. Dormi în baraca de cîmp, trezindu-se des, fie din pricină că vîntul zdrăngănea o tablă din acoperişul barăcii, fie din pricina frigului de la miezul nopţii, strecurat sub paltonul care nu i se uscase încă după ploaie... fie datorită puricilor bucşiţi din belşug în şuba de oaie întinsă sub dînsul... În zori, îl trezi Kondrat Maidannikov, care sculase toata brigada. Davîdov ieşi repede din baracă. În partea dinspre asfinţit a cerului păleau stelele. Iar craiul nou se desprindea ca o încrustaţie de aur pe platoşa albăstrie a cerului. Davîdov se spălă, scoţînd apă din iaz. Stînd lîngă dînsul şi muşcîndu-şi cu ciudă vîrful mustăţii gălbui, Kondrat îi spuse : — O deseatină şi ceva pe zi — cam mult!... Ai cam sărit ieri peste cal, tovarăşe Davîdov. Numai să nu dăm cinstea pe ruşine... — Totul e-n mîinile noastre. Toate sînt ale noastre. Ce om ciudat eşti ! De ce te temi ? îl încurajă Davîdov, dar în sinea lui se gîndea : „Mor pe arătură, dar am s-o fac ! Voi ara noaptea la lumina felinarului ! Voi ara un hectar şi un sfert, altfel nu-i chip ! N-am să dau de ruşine clasa muncitoare !..." În timp ce Davîdov îşi şterse faţa cu poalele bluzei de pînză, Kondrat îşi înjugă întîi boii lui, apoi pe ai lui Davîdov. Strigă după aceea : — Haidem ! Roţile plugurilor începură să scîrţîie. Kondrat îi lămuri lui Davîdov rînduielile simple, statornicite în timp de zeci şi zeci de ani, după care se ară cu boii : — Noi socotim că cel mai bun plug este plugul lui Sak. Să luăm plugul din Aksaiskei, plug bun, n-am ce zice... dar este departe de ăstălalt ! N-are acelaşi
209
meşteşug. Noi am hotărît să arăm aşa : Dăm fiecăruia cîte o parcelă, şi dă-i drumul ! Beshlebnov, Atamanciukov şi Kujenkov, la care se alăturase şi Liubişkin, porniră la arat unul în urma celuilalt : „Dacă-i colhoz, ziceau, înseamnă că trebuie să meargă plug după plug". Zis si făcut ! Numai că ce văd : lucrurile nu merg acătării... Dacă se opreşte plugul din faţă, se opresc şi celelalte. Dacă cel dintîi ară alene, trebuie şi celelalte pluguri — vrînd-nevrînd — să meargă la fel. Atunci m-am ridicat împotrivă : „Sau lăsaţi-mă pe mine în frunte, zic, sau daţi fiecăruia parcela lui". Atunci a înţeles şi Liubişkin că, în felul ăsta, aratul n-are nici un spor. Nu se vede ce face fiecare. Am împărţit tarlaua în parcele. Am luat un loc mai departe, şi i-am întrecut pe toţi diavolii ăştia. Fiecare parcelă are o deseatină: o sută şaizeci de stînjeni în lungime şi cincisprezece în curmeziş. — De ce nu se ară ogorul şi de-a curmezişul ? întrebă Davîdov uitîndu-se la partea arată a parcelei. — Uite de ce: isprăveşti brazda în lung şi la capăt întorci boii. Aşa-i ? Dacă întorci boii din scurt, jugul îi bate la grumaz şi îi dă gata. Nu mai ai cu ce ara ! De aceea ţii brazda în lung, la capăt întorci plugul şi-l laşi să meargă cincisprezece stînjeni în gol. Tractorul poate să se întoarcă în loc. Roţile din faţă se întorc atît de scurt, încît una intră chiar sub el — şi apoi îl pui să răstoarne brazda vecină înapoi. Dar cum poţi să întorci înapoi trei-patru perechi de boi ? Ar trebui, ca la oştire, să facă stînga-mprejur pe călcîiul stîng, ca să poată ara înapoi fără să lase petice nelucrate ! Din pricina asta nu se pot face parcele mari la aratul cu boii. Cu cît e brazda mai lungă, pentru tractor e mai bine, pe cînd cu boii, după ce am arat o sută şaizeci de stînjeni în lungime, plugul merge de-a curmezişul ogorului cu cuţitele ridicate. Uite, să-ţi arăt... Şi, oprindu-se, Kondrat desenă pe pămînt cu lopăţica de curăţat fiarele plugului o parcelă în formă de dreptunghi : Să zicem că aici sînt patru deseatine. În lungime sînt o sută şaizeci de stînjeni : iar în lăţime — şaizeci. Să zicem că ar o brazdă în lung, uite : arînd o deseatină, trebuie să mîn plugul cu cuţitele ridicate — cincisprezece stînjeni: iar la patru deseatine — şaizeci. Nu ieşi la socoteală. Ai înţeles ? E pierdere de vreme. — Am înţeles ! Ai dovedit-o cum nu se poate mai bine. — Ai mai arat vreodată? — Nu, frate, n-am avut prilejul. Plugul îl cunosc puţin, dar nu ştiu cum să-l pun în mişcare. Arată-mi, o să învăţ repede. — Iţi rînduiesc eu plugul pentru lucru, trag cu dumneata vreo două brazde şi pe urmă te descurci singur. Kondrat îi aşeză plugul, mută cîrligul la înălţimea cuvenită, potrivi adîncimea de trei verşoace şi jumătate ; şi, trecînd pe nesimţite de la „dumneata" la „tu", îi dădu din mers lămuriri : — Începem să arăm. Tu ai să vezi, dacă li-i greu boilor, atunci învîrţi o dată şi jumătate sculişoara asta. Noi îi zicem butoiaş. Îl vezi ? Are un lanţ care trece peste dînsul, în vreme ce lanţul de la brazdă merge singur. Cînd învîrteşti butoiaşul, brăzdarul se apleacă puţin, merge pieziş şi n-apucă în lăţime opt verşoace, ci numai şase, şi boilor li-i mai uşor. Ei, să pornim ! Hăis, pleşuvule I Hăis ! Nu-ţi cruţa burta, tovarăşe Davîdov ! Pogoniciul lui Davîdov, un flăcăiaş, pocni din harapnic. Boii din cap o luară bine din loc. Davîdov puse mîna tulburat pe coarnele plugului. Porni după plug, privind cum, tăiată de cuţit, brazda grasă şi lucie de pămînt negru se desface de sub brăzdar şi, alunecînd pe luciul cormanei, se răstoarnă pe o coastă, ca un peşte somnoros.
210
Cînd ajunse cu brazda la capătul parcelei, pe toloacă, Maidannikov veni în fugă spre dînsul : — Apleacă plugul spre stînga, pentru ca cuţitele să treacă pe deasupra. Iar ca să nu fii nevoit să cureţi crormana, faci aşa, uite ! Şi Maidannikov apăsă pe cornul din dreapta şi aşeză astfel plugul ca brazda de pămînt să treacă pieziş şi apăsat pe cormană, curăţind plugul de noroi, de parcă l-ar fi lins. Uite cum trebuie să faci ! Kondrat răsturnă plugul, zîmbind : Şi asta-i tehnică. Dacă nu ţii plugul aşa, apoi în timp ce boii merg spre capătul brazdei, tu trebuie să cureţi cu sticul noroiul de pe cormană. Acum însă plugul e ca spălat şi ai timp pe drum să-ţi răsuceşti chiar o ţigară pentru mulţumirea sufletului. Poftim ! Şi Kondrat întinse lui Davîdov punga de tutun, răsucită ca un sul. îşi făcu şi el o ţigară, apoi arătă cu capul spre boii săi : — Uite cum lucrează muierea mea ! Plugu-i bine potrivit... rar sare afară din brazdă. Ar putea ara şi singură... — Nevasta ţi-i pogonici ? Îl întrebă Davîdov. — Da, nevasta ! Cu dînsa mi-i mai îndemînă. Poţi s-o miruieşti cîteodată cu cîte un cuvînt mai tare. Nu se supără. Şi chiar dacă se supără, supărarea ţine numai pînă în amurg... Noaptea ne împacă: oricum, nu sîntem străini... Kondrat zîmbi, apoi porni peste arătură cu paşi mari şi legănaţi. Pînă la prînzişor, Davîdov ară aproape un sfert de deseatină. Mîncă în silă caşa aşteptînd să se sature boii : apoi îi făcu un semn cu ochiul lui Maidannikov : — Începem ? — Eu sînt gata. Aniutka, mînă boii ! Şi iarăşi, brazdă după brazdă, ţelina tare, împietrită de veacuri, se răsturnă, despicată de cuţit şi de brăzdar. Ierburile moarte îşi întindeau spre cer rădăcinile răsturnate, răsucite de mîna morţii, Stratul de pămînt înţelenit, plin de rădăcini, se ascundea fărîmiţat de plug sub brazdele negre. Pămîntul de lîngă cormană se clătina, se răsturna, plutind parcă. Izul sălciu al pămîntului negru era dulceag şi înviorător. Soarele era încă sus, cînd blana boului înaintaş, care începuse să năpîrlească, prinse a se întuneca ici- colo, udă de sudoare... Către seară, Davîdov simţi cum îl dor picioarele, roase de ghete. Şalele îi erau frînte. Îşi măsură parcela poticnindu-se ; iar pe buzele-i arse, înnegrite de praf, trecu un zîmbet : arase într-o zi o deseatină. —- Ei, cît ai dovedit ? Îl întrebă răutăcios Kujenkov, cu un zîmbet abia zărit, cînd Davîdov, tîrîndu-şi picioarele, se apropie de tabără. — Dar tu cît crezi ? — Ai venit de hac la vreo jumătate de deseatină ? — Nu, lua-te-ar naiba, o deseatină şi o brazdă ! Kujenkov, care îşi ungea cu grăsime de hîrciog piciorul tăiat în colţii boroanei, porni gemînd să măsoare parcela lui Davîdov. Peste jumătate de ceas, cînd se întunecase de-a binelea, se întoarse şi se aşeză mai la o parte de foc. — Şi de ce taci, Kujenkov ? Îl întrebă Davîdov. — Mă cam doare piciorul... N-am ce spune : de arat, ai arat... Mare lucru ! răspunse el în silă şi se culcă lîngă foc, trăgîndu-şi zăbunul peste cap. — Ţi-a astupat botul ? De acum n-ai să mai latri ? Rîse cu hohote Kondrat. Dar Kujenkov tăcea, ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Davîdov se culcă lîngă baracă : Închise ochii. De la foc venea miros de cenuşă. Ii ardeau tălpile de atîta umblet. Îşi simţea picioarele ca de plumb. Oricum şi le-ar
211
fi aşezat, tot nu-i venea bine. Mereu ar fi vrut să le schimbe locul... Aproape îndată după ce se culcă, pămîntul negru porni să-i alunece valuri-valuri, pe dinaintea ochilor. Brăzdarul alb luneca mut, iar alături pămîntul negru clocotea ca smoala, schimbîndu-şi mereu forma şi şerpuind în tăcere... Simţind greaţă şi o uşoară ameţeală, Davîdov deschise ochii şi-l strigă pe Kondrat. — Nu poţi dormi ? Îl întrebă acesta. — Nu, mi se învîrte capul şi tot văd înaintea ochilor cum iese pămîntul de sub plug... — Totdeauna-i aşa, zise Kondrat cu un zîmbet înţelegător. Te uiţi toată ziua la picioare. De aceea ţi se învîrte capul. Iar duhul pămîntului e aşa de îndrăcit şi de curat, că te poţi chiar îmbăta. Mîine, nu te mai uita atîta la picioare Davîdov, ci caută mai mult pe de lături... Noaptea, Davîdov nu simţi nici pişcăturile puricilor, nu auzi nici nechezatul cailor, nici gîgîitul stolului întîrziat de gîşte sălbatice, care poposiseră peste noapte pe culmea dîmbului. Dormi tun. Înainte de a miji zorile, cînd se trezi, îl văzu pe Kondrat cu zăbunul pe el, apropiindu-se de baracă. — Unde-ai fost ? Îl întrebă Davîdov, pe jumătate adormit, ridicînd capul. — Am păzit boii mei şi ai tăi... S-au hrănit bine. I-am mînat într-o vîlcea unde se află o iarbă straşnică... Glasul cam răguşit al lui Kondrat parcă se îndepărtă cu mare iuţeală, pînă se stinse... Davîdov nu auzi sfîrşitul frazei. Somnul îi răsturnă iarăşi capul pe şuba udă de rouă, şi-l acoperi cu negura uitării.' În ziua aceea, Davîdov ară pînă seara o deseatină şi două brazde... Liubişkin, o deseatină în cap; Kujenkov, o deseatină fără ceva şi — lucru neaşteptat pentru dînşii — în fruntea tuturor ieşi Antip Graci, care pînă atunci făcuse parte din grupa codaşilor, numită în şagă de Davîdov „echipa slăbănogilor". Muncea cu boii istoviţi ai lui Titok. La vremea prînzului, nu pomeni cît arase. După masă, nevastă-sa, care lucra cu el ca pogonici, hrăni boii din poală dîndu-le şase funturi de turte, cît li se cuvenea. Iar Antip strînse de pe prelată chiar fărîmiturile de pîine rămase de la prînz, şi le aruncă nevestei în poală : adaos la hrana boilor. Liubişkin băgă de seamă şi zîmbi : — Departe chiteşti, Antip ! — Şi de ce nu ? Neamul nostru n-a fost niciodată codaş la lucru, răspunse sfidîndu-l Graci (Graci — în ruseşte „cioară de cîmp" - n.r.), a cărui faţă se înnegrise încă şi mai mult, pîrlită de soarele primăverii. Munci vîrtos şi pînă seara ară o deseatină şi un sfert. De-abia cînd se întunecă, îşi aduse şi Kondrat Maidannikov boii în tabără. La întrebarea lui Davîdov : „Cît ai făcut ?" El răspunse răguşit : „O deseatină jumătate, fără o brazdă. Dă-mi tutun pentru o ţigară... de la amiază n-am fumat..." şi-l privi pe Davîdov cu ochii obosiţi, dar biruitori. După cină, Davîdov scoase cîteva încheieri : — Tovarăşi din brigada a doua, întrecerea socialistă s-a desfăşurat la noi cum nu se poate mai bine ! Mersul lucrului merită toată lauda. Pentru arat, conducerea colhozului aduce brigăzii mulţumiri bolşevice ! Vom ieşi din impas, scumpi tovarăşi. Hotărît ! Şi cum să nu facem faţă, dacă am dovedit cu fapta că norma poate fi împlinită ? Acum trebuie să stăruim asupra grăpatului. Să grăpăm neapărat de trei ori ! Aduc mulţumiri mai cu seamă lui Maidannikov, care-i un adevărat udarnic.
212
Femeile spălară vasele. Plugarii se duseră la culcare. Boii fură mînaţi la păscut. Kondrat aţipise cînd nevasta i se strecură sub zăbun şi, dîndu-i un ghiont în coastă, îl întrebă : — Kondriţaşa, Davîdov te-a preamărit... cică eşti de laudă... Dar ce-i aceea udarnic ? Kondrat auzise de multe ori acest cuvînt, dar nu-l putea lămuri. „Trebuie să-l întreb pe Davîdov !" Îşi zise el, puţin necăjit. Dar nu se putea să nu-şi lămurească nevasta... Şi-ar fi pierdut toată fala ; de aceea o lămuri cum putu : — Udarnic ? Uf, cap de muiere ! Udarnic adică ? Hm! Asta-i... Cum să-ţi spun mai pe înţeles? Uite, de pildă, arma are un cuişor care loveşte în capsa cartuşului şi care se cheamă tot udarnic. La armă asta-i scula cea mai de seamă... fără ea nu poţi trage cartuşul... Aşa-i şi la colhoz : udarnic este omul cel mai de seamă. Ai priceput ? Hai, culcă-te acum şi nu te mai băga în mine !
Capitolul XXXVII Pînă în ziua de 15 mai,, semănatul păioaselor se stîrşi în tot raionul. Colhozul „Stalin" din Gremeacii-Log îndeplini pînă la această dată întregul plan de însămînţări. În ziua de 10, la amiază, brigada a treia isprăvi semănatul celor din urmă opt hectare cu prăşitoare — porumb şi floarea-soarelui. Davîdov repezi îndată o ştafetă călare la raion cu un raport către comitetul raional de partid despre sfîrşitul însămînţărilor. Grîul răsărit timpuriu îţi bucura ochii. Dar pe tarlaua brigăzii a doua, erau aproape o sută de hectare cu grîu de Kuban semănat de-abia în cele dintâi zile ale Iui mai. Davîdov se temea că grîul de Kuban, semănat cu întârziere, nu va răsări bine. Această temere i-o împărtăşeau şi Liubişkin, şi Iakov Lukici, care spuse eu toată convingerea : — N-o să răsară ! Pentru nimic în lume n-o să răsară ! Vreţi să semănaţi toată vara şi încă să răsară ? Scrie în cărţi că cică în Eghipet se seamănă şi se culeg roade de două ori pe an. Dar Gremeacii-Log, tovarăşe Davîdov, nu-i Eghipetul. Aici trebuie să păzeşti cu străşnicie vremea semănatului ! — Ce-i cu oportunismul ăsta ? Zise supărat Davîdov. La noi trebuie să răsară ! Şi dacă va trebui, vom lua roade de două ori. Pămîntul e al nostru, noi sîntem stăpînii lui : vom stoarce dintr-însul ce vom vrea. Hotărît ! — Vorbeşti copilării ! — O să vedem. Prin vorbele dumitale, cetăţene Ostrovnov, dovedeşti o deviere spre dreapta, iar pentru partid devierea aceasta este păgubitoare şi nedorită : ea a fost destul de înfierată... Asta să n-o uiţi ! — Nu de devieri vorbesc, ci de pămînt ! Nu mă pricep în devierile voastre. Deşi se bizuia pe puterea de încolţire a grîului de Kuban, totuşi Davîdov nu-şi putea risipi îndoielile. De aceea înşeua în fiecare zi armăsarul conducerii şi se ducea să privească arăturile arse de soare, care-l înspăimîntau prin culoarea lor neagră, moartă. Pămîntul se usca repede. Bobul încolţit, neavînd destulă hrană, nu putea răsări. Acul ascuţit al firului gingaş şi plăpînd zăcea ofilit sub bulgării înfoiaţi de pămînt cald, care mirosea a soare. El năzuia spre lumină, dar nu putea străpunge scoarţa aspră a pămîntului lipsit de umezeală. Davîdov descăleca pe arătură. Se lăsa în genunchi, scormonea cu mîna pămîntul şi cerceta în palmă bobuşorul de
213
grîu, din care ieşea o tulpiniţă subţirică. încerca un amar simţămînt de milă faţă de milioanele de boabe îngropate în pămînt, care năzuiau cu atîta trudă spre soare, dar care erau aproape osîndite la moarte. Îl înnebunea gîndul că nu le putea veni în ajutor. Era nevoie de ploaie. Atunci grîul de Kuban s-ar fi aşternut ca un covor de pluş peste arături. Dar nu ploua... şi arăturile se acopereau de buruieni tari, care răsar oricum şi-s pline de viaţă. Într-o seară, o delegaţie de bătrîni veni la Davîdov acasă. — Am venit la dumneata cu o preaplecată rugăminte, începu moş Akim, „spaima găinilor", dînd bună ziua şi căutînd zadarnic o icoană, ca să-şi poată face cruce cu ochii la dînsa. — Ce rugăminte ?... Icoană nu-i, moşule. N-o mai căuta degeaba. — Nu-i ? Bine, fie şi aşa... nu face nimic... Uite care-i rugămintea bătrînilor... — Care-i ? — Grîul brigăzii a doua, după cum se vede, n-o să răsară. — Încă nu se vede nimic, moşule. — Nu se vede, dar pare să fie aşa. — Mai departe. — Ne trebuie ploaie. — Da, trebuie. — Dă-ne voie să chemăm un popă să facă o moliftă. — De ce s-o facem ? Şi Davîdov începu să se îmbujoreze la faţă. — Se ştie de ce : ca dumnezeu să dea o ploiţă. — Cît despre aşa ceva, moşule... Du-te acasă şi să nu mai vorbim de asta. — Cum aşa, să nu mai vorbim ? Grîul nu-i al nostru ? — E al colhozului. — Bine ! Dar noi ce sîntem ? Noi sîntem colhoznici! — Iar eu sînt preşedintele colhozului. — Înţelegem asta, tovarăşe. Dumneata nu crezi în dumnezeu. Şi de aceea nici nu te rugăm să ieşi cu prapurii. Dar nouă dă-ne voie : noi sîntem credincioşi. — Nu vă dau voie. V-a trimis adunarea colhozului ? — Nu. Noi bătrînii am hotărît aşa. — Păi nu vedeţi ? Voi sînteţi numai o mînă de oameni. Adunarea colhozului tot nu v-ar fi dat voie. Gospodăriei trebuie să-i purtăm de grijă, moşule, cu ştiinţa, nu cu popii. Davîdov vorbi multă vreme şi cu băgare de seamă, căutînd să nu jignească sentimentele religioase ale bătrânilor. Moşnegii tăceau. Spre sfîrşit sosi Makar Nagulnov. Auzise că bătrânii — o delegaţie de credincioşi — se duseseră la Davîdov să-i ceară învoire pentru o moliftă şi venise în grabă. — Va să zică nu se poate ? Se ridică oftînd moş Akim, „spaima găinilor". — Nu se poate şi n-are nici un rost. O să plouă şi fără asta. Bătrânii ieşiră. Nagulnov păşi după dînşii în tindă. Închise bine uşa de la odaia lui Davîdov şi apoi le spuse în şoaptă : — Ascultaţi, edecurilor ! Vă ştiu eu pe voi, diavoli îndărătnici ; vreţi s-o duceţi numai aşa cum aţi apucat ! Aţi vrea să ţineţi toate hramurile, ba şi să cutreieraţi cu icoanele prin stepă, călcînd lanurile în picioare... Dacă aduceţi cu de la voi putere vreun popă şi o porniţi pe cîmp, să ştiţi că vă calc din urmă cu pojarnicii şi vă murez aşa de bine cu tulumba, de vă fac mai uzi decît apa. Aţi priceput ? Iar popa mai bine nici să se arate. Că-l tund pe armăsarul ăsta păros,
214
faţă de oameni, cu foarfecele de oi. Îl tund, şi-l fac de râs în ochii lumii ; apoi îi dau drumul. V-a intrat în cap ? Makar se întoarse apoi la Davîdov şi se aşeză pe o ladă cu un aer posomorât şi nemulţumit. — Ce-ai şoptit cu bătrânii ? Îl întrebă bănuitor Davîdov. — Am vorbit despre vreme, răspunse Makar fără a clipi. — Şi ? — Au hotărît fără şovăială să nu mai facă molifte. — Ce mai ziceau ? Şi Davîdov se întoarse ascunzînd un zîmbet. — Ce să zică ? Spuneau : ne dăm seama că religia e opiu... Dar ce te legi de mine, Semion ? Eşti o adevărată pecingine : te lipeşti de om şi nu mai e chip de scăpare ! Ce-am vorbit, ce n-am vorbit... Am vorbit — şi gata ! Faci cu dînşii democraţie, cauţi să-i îndupleci, îi rogi... Dar cu moşnegăriile astea nu se vorbeşte aşa. Î-i băgat într-înşii duhul cel rău. Sînt învechiţi în întuneric. Va să zică-i păcat să strici vorba pe dînşii. Trebuie să-i iei din scurt : un-doi, şi gata socoteala ! Izbucnind în rîs, Davîdov făcu cu mîna un gest deznădăjduit. Hotărît lucru : Makar nu mai putea fi îndreptat! Nagulnov rămase în afară de partid numai două săptămîni. Între timp se schimbă conducerea comitetului raional de partid, Korcijinski şi Homutov fiind îndepărtaţi. Noul secretar al comitetului raional, primind de la comisia de control a districtului apelul lui Nagulnov, trimise la Gremeacii-Log un membru al biroului ca să cerceteze cazul încă o dată. După aceea, biroul hotărî să anuleze decizia sa anterioară de excludere a lui Nagulnov din partid. Anulară decizia pe motivul că asprimea pedepsei nu era proporţională cu gravitatea faptelor. În afară de aceasta, o serie de învinuiri ridicate mai înainte împotriva lui Nagulnov („descompunere morală”, „desfrîu”) nu mai rămaseră în picioare în urma celei de-a doua cercetări. Makar căpătă o mustrare. Cu asta, cazul luă sfîrşit. Davîdov, care îndeplinise vremelnic funcţiunea de secretar al celulei, predînd lui Makar dosarele, îl întrebă : — Te-ai învăţat minte ? Ai să mai săvîrşeşti devieri ? — Învăţat, cum să nu ! Numai că nu ştiu care dintre noi a deviat ? Eu, sau comitetul raional ? — Şi tu, şi comitetul. Fiecare cîte puţin. — Ba eu cred că şi comitetul de district săvîrşeşte devieri. — De pildă, care devieri ? — Uite care : de ce nu s-a hotărît să înapoiem foştilor colhoznici vitele ? Nu-i asta o colectivizare silită ? Sigur că este ! Au ieşit oamenii din colhoz, dar nu li se dau înapoi nici vitele, nici uneltele. Lucru-i limpede ca lumina zilei : n-au cum trăi, n-au ce face şi intră din nou în colhoz. Schelălăie, dar intră. — Vitele şi inventarul au intrat doar în fondul indivizibil al colhozului ! — Cui naiba îi trebuie asemenea fond, dacă oamenii se întorc fără voie în colhoz ? Ar trebui să-l aruncăm îndărăt : „Na, îndopaţi-vă şi înecaţi-vă cu uneltele voastre ! Eu nu i-aş lăsa nici să treacă pe lîngă colhoz, pe cînd tu ai primit vreo sută din ăştia care şi-au întors cojocul pe dos. Crezi că ai să scoţi dintr-înşii colhoznici conştienţi? Ba pe dracu ! El, vrăjmaşul, are să-şi ducă viaţa în colhoz, dar pînă la cea din urmă suflare o să tragă cu coada ochiului la traiul lui individual, de altădată... Ştiu eu cîte parale fac ! Faptul că nu li s-au dat vitele şi
215
uneltele agricole este o deviere de stînga ; dar reprimirea lor în colhoz este o deviere de dreapta. Măi frate, am ajuns şi eu om cu nivel politic ridicat ! Nu mă mai duci cu una, cu două ! — Unde ţi-i nivelul politic ridicat dacă nu înţelegi atîta lucru : că nu putem încheia socotelile acum, înainte de sfîrşitul anului agricol, cu cei ieşiţi din colhoz !... — Ba nu. Asta o pricep. — Uf, Makar, Makar ! Tu nu poţi trăi fără scrinteli. Amîndoi se ciorovăiră încă multă vreme ajungînd în cele din urmă la ceartă, şi Davîdov plecă. În două săptămîni se petrecură multe schimbări în Gremeacii-Log : spre marea mirare a întregului sat, Marina Foiarkova îl luă de bărbat pe Demid Molciun, care se mută în casa ei. Se înhăma singur noaptea la căruţă şi-şi strămută avutul său sărăcăcios. Iar la căsuţa lui bătu în scînduri uşa şi ferestrele. „Şi-a găsit Marina pereche. Amîndoi pot trage mai dihai decît un tractor”, vorbeau oamenii din Gremeacii-Log. Lovit în inimă de măritişul vechii lui ibovnice, Andrei Razmiotnov se ţinu tare la început. Totuşi nu se putu stăpîni mult şi, ferindu-se de Davîdov, se puse pe băut. Davîdov însă băgă de seamă şi îl povăţui : — Lasă-te de asta, Andrei ! Nu-i bine ! — Am să mă las. Un lucru mă mîhneşte numai peste măsură. Sioma, cu cine m-a schimbat ? Cu cine m-a schimbat ? — Asta-i treaba ei. — Dar e o obidă pentru mine. — Poţi să suferi obida fără să bei. Acuma nu-i vremea de băut. În curînd începe plivitul. Iar Marina, ca într-adins, ieşea din ce în ce mai des în calea lui Andrei, părînd, după înfăţişare, mulţumită, fericită. Demid Molciun trebăluia în mica-i gospodărie, ca un bou bun de muncă. Rîndui în cîteva zile toate acareturile din curte. Săpă într-o singură zi o pivniţă adîncă de un stînjen şi jumătate. Ducea în spinare grinzi şi stîlpi de cîte zece puduri... Marina îl spăla, îl cosea, îi cîrpea albiturile, ne mai isprăvind să laude, faţă de vecini, puterea de muncă a lui Demid. — Ce să vă spun, cumetrelor, bine îmi mai prinde la gospodărie ! E tare ca un urs. De orice se apucă, lucrul îi zbîrnîie în mînă. Cît despre meteahna că tace — nu mă plîng... Cu atît ne-om sfădi mai puţin... Iar Andrei, pînă la care ajungeau zvonurile despre fericirea Marinei cu noul ei bărbat, îşi şoptea cu amărăciune : — Ah, Marişa ! Nu puteam şi eu să-ţi dreg şura sau să-ţi sap pivniţa ? Mi-ai nenorocit tinereţele ! În Gremeacii-Log se întoarse din deportare deschiaburitul Gaev. Comisia electorală a ţinutului îl repuse în toate drepturile cetăţeneşti. De îndată ce Gaev, cel cu mulţi copii, sosi în cătun, Davîdov îl chemă la conducerea colhozului. — Cum ai de gînd să-ţi duci viaţa, cetăţene Gaev ? La gospodăria ta individuală, sau intri în colhoz ? — Cum s-o nimeri, răspunse Gaev, care mai purta pică pentru deschiaburirea ilegală. — Aş vrea totuşi să ştiu. — După cum se vede, n-am să pot ocoli colhozul.
216
— Atunci fă cerere. — Dar cu averea mea cum rămîne ? — Vitele tale sînt în colhoz, inventarul agricol de asemenea. Straiele însă ţi-au fost împărţite. Cu asta are să fie mai greu. O parte ţi-om da înapoi ; iar pentru rest ai să primeşti bani. — Dar grîul mi l-aţi luat pînă la cel din urmă bob... — Ăsta-i lucrul cel mai uşor. Du-te la administrator. El are să vorbească cu magazionerul care-ţi va da deocamdată zece puduri de făină. Makar prinse să fiarbă auzind că Davîdov are de gînd să-1 primească pe Gaev în colhoz : — Au început să adune pentru colhoz oameni de pe drum. Davîdov ar face mai bine să dea un anunţ în Molot că primeşte în colhoz pe toţi deportaţii care şi-au ispăşit pedeapsa, se plînse Nagulnov lui Andrei Razmiotnov. După însămînţări, celula din Gremeacii-Log îşi îndoi numărul membrilor. Au fost primiţi drept candidaţi în partid : Pavlo Liubişkin, care fusese argat la Titok timp de trei ani, Nestor Loşcilin, colhoznic în brigada a treia, şi Diomka Uşakov. În ziua cînd se ţinu şedinţa celulei, la care au fost primiţi în partid Liubişkin şi ceilalţi, Nagulnov propuse lui Kondrat Maidannikov : — Intră, Kondrat, în partid. Pentru tine mă pun chezaş cu dragă inimă. Ai slujit în escadron sub comanda mea. Aşa cum ai fost atunci cavalerist viteaz, eşti şi astăzi un colhoznic de mîna întîia. Hai, răspunde-mi, te rog : de ce te ţii departe de partid ? Lucrurile merg într-acolo : din ceas în ceas se apropie revoluţia mondială. Poate va trebui să slujim din nou în acelaşi escadron, ca să apărăm Puterea sovietică. Iar tu, după atîta trecere de vreme, stai ca şi înainte, în afara de partid. Nu faci bine ! Intră în partid ! Kondrat oftă şi-i spuse ceea ce avea pe inimă : — Nu, tovarăşe Nagulnov, cugetul nu mă lasă să intru acum în partid... Sînt gata să mă lupt din nou pentru Puterea sovietică şi am să lucrez cinstit în colhoz, dar în partid nu mă pot înscrie... — Şi adică, de ce ? întrebă posomorit Makar. — Nu pot din pricină că, uite, sînt în colhoz, dar tînjesc încă după bunul meu... Buzele-i tresăriră şi el începu să vorbească repede, în şoaptă : Tînjesc după boii mei, mă doare inima după dînşii. Nu-s îngrijiţi cum trebuie... La grăpat, Akim Beshlebnov a lăsat hamul să roadă gîtul calului meu. Am văzut asta şi apoi o zi încheiată n-am putut duce nimic la gură... Cum să pui pe un căluţ un ham cît toate zilele ? De asta nu pot. Care va să zică, dacă nu m-am lepădat de simţul de proprietate, nu mă lasă cugetul să intru în partid. Eu aşa înţeleg lucrurile. Makar stătu puţin pe gînduri, apoi îi răspunse : — Adevărat grăieşti. Mai aşteaptă oleacă, nu intra. Avem să ducem o luptă fără cruţare împotriva tuturor neorînduielilor din gospodăria colhozului. Vom lua măsuri ca toate hamurile să fie potrivite. Dar dacă, şi cînd dormi, îţi vezi în vis foştii tăi boi, apoi desigur că nu poţi intra în partid. În partid nu poţi să intri cînd tînjeşti după proprietate. În partid trebuie să intri cînd eşti curat pînă în fundul sufletului, cînd eşti însufleţit de un singur gînd : să ajungi la revoluţia mondială. Tata ducea un trai îmbelşugat. Mă învăţa cu gospodăria de mic copil. Dar eu nu mă simţeam atras de gospodărie : ea nu însemna nimic în viaţa mea. De la un trai sătul şi de Ia patru perechi de boi am plecat la o viaţă de nevoi, la o viaţă de argat... Aşa că tu nu intra pînă nu te cureţi de această rîie — proprietatea.
217
Vestea că Liubişkin, Uşakov şi Loşcilin intră în partid se răspîndi ca fulgerul prin Gremeacii-Log. Un cazac îi spuse în glumă lui moş Şciukar : — De ce nu intri şi tu în partid ? Doar faci parte din activul colhozului. Înaintează şi tu o cerere ! Au să-ţi dea slujbă. Îţi cumperi o geantă de piele, o iei la subsuoară şi umbli cu dînsa prin sat. Şciukar se gîndi cît se gîndi, iar seara, cum se întunecă, se duse acasă la Nagulnov. — Bună seara, Makaruşka. — Bună seara ! Ce te aduce pe la mine ? — Văd că oamenii intră în partid. — Ei, şi? — Ce mă iei aşa ? — Vorbeşte odată, omule ! — Iacă vorbesc : poate că vreau să intru şi eu în partid. Doar n-am să mă învîrt toată viaţa pe lîngă harmăsari. Nu m-am cununat cu dînşii. — Drept vorbind, ce vrei ? — Ţi-am spus-o verde : vreau să intru în partid. De aceea am şi venit să aflu ce slujbă capăt — şi altele... Arată-mi numai de-o pildă : ce să scriu, şi cum să scriu ? — Adică cum ?... Îţi închipui că oamenii intră în partid pentru slujbe ? — La noi toţi cei din partid au slujbe. Makar se stăpîni şi schimbă vorba. — De paşte, a fost popa pe la tine ? — Bineînţeles. — Şi i-ai dat de pomană ? — Cum de nu ? Cîteva ouă şi, fireşte, o bucăţică de slănină de vreo jumătate de funt. — Prin urmare crezi încă în dumnezeu ? — Fără îndoială, nu cine ştie ce, dar dacă se întîmplă să mă îmbolnăvesc, sau am vreo belea... ori, de pildă, cade trăsnetul, atunci, fireşte, mă închin şi-mi aduc aminte de dumnezeu. Makar voise să se poarte cuviincios cu moş Şciukar. Voia să-l lămurească de-a fir-a-păr de ce nu poate fi primit în partid : dar stîrnind cheful de vorbă al lui Şciukar, nu avusese timp să se înarmeze cu răbdarea cuvenită şi de aceea izbucni dintr-o dată : — Du-te dracului, hodorog bătrîn ! Dai ouă popilor, faci de bobotează cruci de gheaţă, nu visezi decît slujbe şi nici nu te pricepi cum se pregăteşte nutreţul pentru cai. Mare nevoie are partidul de tine, moară stricată ce eşti ! Îţi baţi joc de mine ? Crezi că se primesc în partid toate căzăturile ? Ştii numai să pălăvrăgeşti şi să tai piroane. Lipseşte de aici ! Nu mă scoate din sărite, că-s bolnav de nervi. Starea sănătăţii mele nu-mi îngăduie să vorbesc liniştit cu tine. Pleacă ! N-auzi ce-ţi spun ? „Am căzut într-un ceas rău. Trebuia să fi venit după masă", gîndi cu părere de rău moş Şciukar şi trînti în grabă portiţa. Cea din urmă noutate care a tulburat satul, şi mai cu seamă pe fetele din Gremeacii-Log, a fost moartea lui Dîmok. Efim Trubaciov şi Batalşcikov, condamnaţi de tribunalul popular, au scris că, în drum spre gară, lui Dîmok i s-a făcut dor de libertate şi de Gremeacii-Log, şi a încercat să fugă.
218
Miliţianul, care escorta grupul de condamnaţi, a strigat de trei ori după Dîmok : „Stai !” Dar acesta, tupilîndu-se, alerga mai departe pe arătură, spre pădure. Mai avea vreo cincisprezece stînjeni pînă la tufişuri, cînd miliţianul se lăsă într-un genunchi, duse arma la umăr şi, la a treia împuşcătură, îl răni mortal. În afară de mătuşa lui, nu era nimeni care să-l plîngă pa flăcăul cel fără de neamuri, iar fetele pe care Dîmok le învăţase arta nemeşteşugită a dragostei, chiar dacă l-au plîns, nu l-au plîns multă vreme. Timpul îngroapă totul... Iar lacrimile de fată sînt ca roua în revărsatul zorilor...
Capitolul XXXVIII Pentru întîia oară, în 1930, n-a fost în Gremeacii-Log un „timp mort" (Timp mort — intervalul de timp între semănatul de primăvară şi cositul ierbii - n.r.). În vremurile de altădată, cînd oamenii o duceau cum apucaseră din moşi-strămoşi, nu degeaba erau poreclite aceste două luni „timpul mort". După ce isprăveau semănatul, gospodarii se pregăteau pe îndelete de coasă. Boii şi caii păşteau pe izlaz, adunîndu-şi puteri noi... Iar cazacii făceau cozi de greblă, dregeau harabalele, reparau secerătoarele... Rar se întîmpla ca cineva să-şi are în mai pîrloagele. Tăcerea se lăsa ca o povară asupra cătunelor. Dacă treceai la amiază pe uliţa pustie, nu întîlneai ţipenie de om. Cazacii fie că erau plecaţi, fie că se odihneau în casă sau în bordeie, fie că lucrau ceva, alene, cu toporul. Iar femeile somnoroase, aşezate undeva la răcoare, se căutau în cap. In cătune era pustiu şi amor ţeală. Dar chiar în cel dintîi an de viaţă colhoznică, se tulbură liniştea „timpului mort" în Gremeacii-Log. Cum se ridicară puţin păioasele, începu îndată plivitul. — Vom plivi de trei ori, ca să nu rămînă nici o buruiana în lanurile colhozului ! spuse la o adunare Davîdov. Iakov Lukici Ostrovnov triumfa. Lui — om vioi şi nedeprins să stea locului — grozav îi plăcea forfoteala gospodărească, cînd tot cătunul nu-şi găsea ăstîmpăr, toată lumea fiind prinsă de treburi şi de o frămîntare plină de griji : „Tare sus se avîntă Puterea sovietică ! S-o vedem cum s-o lăsa pe pămînt ! Şi să pliveşti păioasele, şi să ari pîrloagele, şi să te îngrijeşti de creşterea vitelor, şi să dregi la timp uneltele... Dar o să lucreze oare norodul ? Ai să poţi pune femeile la plivitul grînelor ? Asta doar nu s-a mai pomenit ! În tot ţinutul Oastei Donului nu se plivea mai înainte grîul. Şi păcat că nu se plivea ! Roada ar fi fost mai bogată. Chiar şi eu, dobitoc bătrîn, trebuia să fi plivit. Tot stăteau femeile degeaba toată vara, trîndăvind !" îşi zicea Ostrovnov, părîndu-i rău că nu-şi plivise grîul pe vremea cînd avea gospodărie individuală. Vorbind cu Davîdov, îi spunea : — O să avem grîu berechet, tovarăşe Davîdov ! Altădată arunca omul sămînţă în pămînt şi aştepta ce o să iasă. De ieşit, ieşea grîul, dar alături de el pir şi susai, şi odos, şi laptele-cîinelui, şi tot felul de buruieni blestemate. începeai să treieri, griul parcă era bun : dar după treierat îţi ieşeau la cîntar patruzeci de puduri de deseatină, ba încă şi mai puţin. După ce oamenii din Gremeacii-Log căraseră grîul de sămînţă din hambarele colhozului, Davîdov vru să-l scoată pe Ostrovnov din slujba de administrator. O bănuială cumplită încolţise în mintea lui Davîdov... îşi amintea că nu numai o umbră de fîstîceaîă, dar şi un zîmbet de aşteptare, plin de răutate, lunecase pe
219
faţa bătrânului care se învîrtea pe lîngă hambare... Cel puţin aşa i se păruse atunci lui Davîdov. A doua zi Davîdov îl chemase la dînsul în cameră, poftindu-i pe ceilalţi să iasă. Convorbirea urmă cu glas scăzut : — Ce făceai ieri lîngă hambare ? — Căutam să înduplec oamenii, tovarăşe Davîdov ! Căutam să înduplec duşmanii, ca să-şi vină în fire şi să nu ia samavolnic grînele colhozului, răspunse fără şovăire Iakov Lukici. — Dar femeilor... De ce-ai spus femeilor că cheile de la hambare trebuie să fie la mine ? — Vai de mine ! Ferească dumnezeu ! Cui am spus eu una ca asta ? N-am spus nimănui nici pis... — Chiar femeile mi-au spus-o cînd mă duceau pe drum... — Minciuni ! Pot să jur. Vorbe rele... Au ciudă pe mine... Davîdov şovăi In hotărîrea lui. Iar curînd după asta, Iakov Lukici desfăşură o activitate atît de clocotitoare la pregătirile pentru plivit şi la strîngerea celor necesare hranei obşteşti şi uimi conducerea cu atîtea proiecte gospodăreşti, încît Davîdov fu din nou subjugat de energicul său administrator. Iakov Lukici propuse conducerii să facă iazuri noi în sectoarele brigăzilor de cîmp. Însemnă chiar văile unde s-ar păstra mai lesne apele primăverii. După socoteala lui noile iazuri trebuiau astfel aşezate, ca vitele brigăzilor să nu facă la adăpat mai mult de jumătate de kilometru. Davîdov, ca şi ceilalţi membri ai conducerii au fost nevoiţi să recunoască cît de preţios era proiectul lui Ostrovnov, deoarece vechile iazuri nu fuseseră de loc făcute în vederea unei gospodării colhoznice. Iazurile erau împrăştiate în stepă, fără nici o socoteală. Primăvara, vitele trebuiau să facă de la tabăra brigăzii pînă la locul de adăpat doi şi jumătate pînă la trei kilometri. Pierderea de vreme era foarte mare. Boii osteniţi pierdeau cu dusul la adăpat şi cu întorsul în tabără aproape doua ceasuri. În acest timp, puteai ara sau grăpa mai mult de un hectar. Conducerea încuviinţă construirea noilor iazuri, iar Iakov Lukici, folosindu-se de întreruperea muncilor agricole, începu, cu ştirea lui Davîdov, să pregătească lemnele pentru iezături. Ba ceva mai mult : Iakov Lukici făcu propunerea să se construiască o făbricuţă de cărămidă şi-l convinse cu uşurinţă chiar pe Arkaşka Menok, care nu credea în rentabilitatea unei astfel de întreprinderi, că-i mult mai convenabil să ai cărămida ta proprie pentru a zidi grajduri şi staule, decît s-o cari de la raion, drum de 28 km şi să mai plăteşti pe deasupra cîte patru ruble şi cincizeci de copeici suta de cărămizi. Tot Iakov Lukici înduplecă pe colhoznicii din brigada a treia să iezească Valea Rea, care în fiecare an mînca din bogatele pămînturi de lîngă cătun, unde mergea minunat meiul şi creşteau nişte pepeni verzi neîntrecuţi în mărime şi-n dulceaţă. Sub conducerea lui, oamenii zăgăzuiseră valea cu stîlpi între care bătură vreascuri şi bălegar şi îndesară pietre, iar pe taluz sădiră puieţi de tei şi de sălcii — ca rădăcinile lor să se împletească şi să întărească pămîntul afînat. O suprafaţă de pămînt bunicică nu mai era ameninţată să fie mîncată de ape. Aceste împrejurări, luate la un loc, făcură ca situaţia lui Iakov Lukici în colhoz, zdruncinată în timpul din urmă, să se întărească din nou. Davîdov hotărî cu tărie să nu se lipsească pentru nimic în lume de administratorul colhozului şi să-i sprijine în tot felul spiritul de iniţiativă care era într-adevăr nesecat. Chiar şi Nagulnov era mai blajin faţă de Iakov Lukici.
220
— Cu toate că nu-i de-al nostru, dar e bun gospodar. Pînă cînd ne vom pregăti un om de-al nostru tot atît de priceput, îl vom ţine pe Ostrovnov ca administrator. Partidul nostru e tare înţelept ! Are milioane de minţi : de aceea-i aşa de ager. Se găseşte cîte o năpîrcă de inginer contrarevoluţionar în inima lui. Pentru ceea ce are el în cuget, de mult trebuia pus la zid, dar uite că nu-l punem. Dimpotrivă, îi dăm de lucru şi-i spunem : „Eşti om învăţat ! Na bani, crapă cît o intra în tine, cumpără muierii tale ciorapi de mătase să se bucure : dar pune-ţi creierul în mişcare şi fă construcţii inginereşti spre binele revoluţiei mondiale !" Şi el face. Deşi trage cu coada ochiului la viaţa dinainte, dar face. Dacă l-ai împuşca, ce-ai căpăta de la dînsul ? Ar rămînea o pereche de pantaloni purtaţi şi, poate, un ceas cu breloc. Dar aşa, el lucrează şi-ţi aduce folos de mii şi mii de ruble. Tot aşa şi cu Ostrovnov al nostru. Lasă-l să zăgăzuiască văile şi să sape iazurile. Asta-i în folosul Puterii sovietice şi pentru grăbirea revoluţiei mondiale! spusese o dată Makar, la o şedinţă de celulă. Viaţa lui Iakov Lukici îşi căpăta din nou un fel de cumpăneală. El îşi dădea seama că toate acele forţe, care stăteau în spatele lui Polovţev şi diriguiau pregătirea răscoalei, dăduseră de data asta greş. Era adînc convins că răscoala nu va mai izbucni, deoarece scăpaseră momentul şi fiindcă chiar şi în sufletul cazacilor celor mai porniţi împotriva Puterii sovietice, se făcuse o cotitură. „Pesemne, Polovţev şi Liatievski au şters-o peste graniţă", se gîndea Iakov Lukici. Părerea lui de rău că nu se putuse descotorosi de Puterea sovietică era însoţită de o bucurie liniştitoare, de un fel de mulţumire : acum nimic nu mai ameninţa traiul îndestulat al lui Iakov Lukici. Astăzi, cînd se uita la miliţianul de sector care venea în Gremeacii- Log, Ostrovnov nu mai simţea un nod de groază în gît. Înainte însă, numai cînd zărea mantaua neagră a miliţianului, îl şi apucau toate bîţîielile. — Cînd se isprăveşte oare cu stăpînirea asta păgînească ? Vin degrabă ai noştri ? Îl întrebă o dată între patru ochi bătrîna-i mamă. Indignat peste măsură de această întrebare nelalocul ei, Iakov Lukici răspunse supărat, cu amărăciune : Nu ţi-i totuna, mămuţă? — Apoi tocmai asta-i, că nu mi-i totuna. Au închis bisericile... — Eşti tare bătrînă, mamă, roagă-te lui dumnezeu... Nu te mai băga în treburile lumeşti... Prea te ţii scai, mămuţă ! — Dar ofiţerii unde s-au mistuit ? Zăpăcitul cel chior, care fuma într-una, încotro a apucat ? Dar nici tu nu eşti mai breaz ! Ba mi-ai cerut blagoslovenie, ba slujeşti iarăşi stăpînirea asta ! Se ţinu lipcă bătrîna, care nu se putea dumiri de ce Iaşka, fiul său, nu vrea „să răstoarne stăpînirea". — Oh, mămuţă, mă faci să-mi îngheţe sîngele în vine ! Să nu mai vorbeşti prostii de astea ! La ce bun să-ţi mai aduci aminte de asta ? Poţi să mai faci o boroboaţă şi faţă de lume ! Vrei să-mi pierd capul, mămuţă ? Chiar dumneata spuneai : „Tot ce face domnul, e spre binele omului". Stai, dară, liniştită şi trăieşte-ţi zilişoarele. Ai două găuri la nas, răsuflă în pace prin ele şi taci din gură. Pîinea de la gură nu ţi s-a luat... Atunci ce-ţi mai trebuie, doamne iartă-mă ? După astfel de convorbiri, Iakov Lukici se repezea afară din cămăruţă, ca opărit cu apă clocotită, neputîndu-se linişti multă vreme. Iar lui Semion şi femeilor le poruncea cu mare străşnicie : — Să nu scăpaţi baba din ochi. Are să mă nenorocească ! Cum calcă un străin pragul casei, închideţi-o îndată în cămăruţă.
221
De atunci, bătrîna era ţinută ziua şi noaptea închisă în casă, sub lacăt. Duminicile însă o lăsau slobodă. Ea se ducea la femeile de vîrsta ei — nişte babe tot aşa de dărîmate şi li se jeluia. — Vai, suratelor ! Ai mei — Iakov şi femeia iui — mă ţin închisă cu lacătul... Nu mă mai hrănesc decît cu pesmeţi. Mănînc pesmetele şi-l ud cu lacrimi. Pe cînd înainte, cînd şedeau ofiţerii la noi — comandantul lui Iaşka şi prietenul lui — îmi făceau şi mie, cînd era post, ciorbă de varză şi-mi dădeau chiseliţă... Dar acuma-s aşa de mînioşi pe mine, aşa de mînioşi... Şi nora şi fiu meu... of-of-of !... Aşa zile am ajuns, dragele mele ! Mi-i fiu drept şi s-a cîinit aşa ! Şi de ce, singură nu ştiu... Ba a venit să-i dau blagoslovenie ca să doboare stăpînirea asta păgînească, ba acuma nu mă lasă să crîcnesc nici un Cuvînt împotrivă... mă ocărăşte şi mă ceartă. ...Totuşi, viaţa liniştită a lui Lakov Lukici, întunecată numai de convorbirile cu maică-sa, luă repede şi pe neaşteptate sfîrşit...
Capitolul XXXIX Încă pe timpul semănatului, Luşka, nevasta despărţită a lui Nagulnov, femeie veselă şi uşuratică, începu să lucreze la cîmp. Dată la brigada a treia, ea se mută bucuroasă în baraca brigăzii. În timpul zilei muncea ca pogonici la plugul lui Afanasi Krasnokutov. Iar noaptea, lîngă baraca roşie unde locuia Luşka, cînta pînă-n zori balalaica, oftau sunete de bas şi răsunau gingaş notele de jos ale armonicii. Flăcăii şi fetele jucau şi cîntau, iar Luşka era în fruntea acestor petreceri zgomotoase. Pentru dînsa lumea fusese totdeauna luminoasă şi simplă. Nici o zbîrcitură de îngrijorare sau de nelinişte nu i se vedea pe faţa fără gînduri. Trecea prin viaţă uşor, sigură de sine. Păşea, ridicîndu-şi sprîncenele mîngîioase, ca într-o aşteptare. Parcă nădăjduia din clipă în clipă s-o întîmpine o bucurie. La Makar nu se mai gîndise chiar de-a doua zi după despărţire. Timofei Rvanîi se afla undeva, departe, iar Luşka nu era femeia care să tînjească după prietenii plecaţi. Agafon Dubţov încercă s-o cuminţească cu vorba, dar suferi o amară înfrîngere. — De lucrat, lucrez cum trebuie, iar de jucat şi de făcut dragoste, nimeni nu mă poate opri. Tu, moş Agafon, nu te înciuda, acoperă-te mai bine cu zăbunul şi dormi sănătos. Dacă însă ţi-i ciudă şi vrei să iei parte la jocurile noastre, n-ai decît sa vii. Îi primim şi pe cei ciupiţi de vărsat. Cică cei stricaţi de vărsat sînt tare iuţi la dragoste, îşi bătea joc de dînsul Luşka, rîzînd cu hohote. De aceea Agafon, la cel dintîi prilej cînd se duse în sat, ceru ajutorul lui Davîdov : — Anapoda rînduieli mai faci, tovarăşe Davîdov ! Îi spuse el fierbînd. Lui Liubişkin i l-ai băgat pe gît în brigadă pe moş Şciukar, iar mie — pe Luşka Nagulnova... De ce ni-i trimiţi pe cap ? Fă-ţi timp şi vino într-o noapte să vezi ce se petrece în tabără. Luşka i-a înnebunit pe toţi flăcăii. Zîmbeşte tuturor. Iar ei joacă toată noaptea de se cutremură pămîntul. Ţi-i mai mare mila de călcîiele lor, aşa de tare ţopăiesc, fără să-şi cruţe picioarele. Nici nu-ţi închipui ce arie bună mi-au făcut ei lîngă baracă ! Găinuşa se stinge pe cer, iar în tabără la noi e gălăgie ca la iarmaroc... Turbă pînă-n zori, iar ziua ce treabă poţi aştepta de la dînşii ? Merg şi
222
dorm de-a-n-picioarele. Uite ce, tovarăşe Davîdov : sau scoate-o din brigadă pe Luşka, sau povăţuieşte-o să se poarte ca o femeie la casa ei. — Dar ce sînt eu ? izbucni furios Davîdov. Ce-s ? îndrumătorul ei ? Duceţi-vă la dracu ! Veniţi la mine cu toate porcăriile. Vreţi să-i dau eu lecţii de bună purtare ? Dacă lucrează prost, dă-o afară din brigadă. Hotărît ! Ce deprindere-i asta : cum se întîmplă ceva, hai la conducere ! „Tovarăşe Davîdov, s-a rupt plugul !" „Tovarăşe Davîdov, s-a îmbolnăvit iapa !" Sau cu treaba asta : o femeie e rea de muscă şi, după tine, eu trebuie s-o învăţ cum să se poarte ? Daţi-o dracului ! Ai de dres un plug ? Du-te la fierar ! Li s-a întîmplat ceva cailor ? Du-te la veterinar ! Cînd vă veţi deprinde să aveţi şi voi iniţiativă ? Cîtă vreme trebuie să vă mai dădăcesc ? Hai, şterge-o ! Agafon plecă grozav de nemulţumit de Davîdov, iar acesta, după plecarea lui, fumă două ţigări una după alta, trînti uşa şi trase zăvorul. Povestirea lui Dubţov îl tulburase. Se înciudase şi ţipase nu fiindcă brigadierii nu-şi cunoşteau îndatoririle şi îi scoteau sufletul, adresîndu-i-se pentru dezlegarea tuturor fleacurilor gospodăreşti, ci din pricină că Luşka, după spusele lui Dubţov, „zîmbea tuturor". După convorbirea aceea glumeaţă cu Luşka, cînd se întîlniseră lîngă conducerea colhozului şi cînd ea, ascunzînd un surîs batjocoritor în ochii ei cu genele pe jumătate lăsate, îl rugase să-i găsească un „mire dintre cei ce n-au căutare" iar pe urmă îl îmbiase s-o ia de nevastă, Davîdov, fără să-şi dea seama, îşi schimbă purtarea faţă de dînsa. În timpul din urmă el se surprindea din ce în ce mai des cu gîndul dus la femeiuşcă asta aşa de uşuratică şi de nimic. Dacă înainte se purta faţă de ea cu oleacă de milă dispreţuitoare sau chiar cu nepăsare, acum avea cu totul alt sentiment... Iar faptul că Dubţov venise la dînsul cu o plîngere fără noimă împotriva ei îi sluji de pretext pentru dezlănţuirea mîniei. Din ce în ce mai des, Davîdov se trezea noaptea aşa, din senin. Fuma o ţigară, se încrunta chinuit, ascultînd fluieratul melodios şi trilurile privighetorilor care se îngînau. Închidea apoi furios ferestruica, trîntind-o, se acoperea peste cap cu plăpumioara de barchet şi sta trîntit pînă-n zori, cu ochii deschişi, lipindu-şi de pernă pieptul vînjos, tatuat... În primăvara timpurie şi năvalnică a anului 1930, se cuibăriseră atîtea privighetori prin grădini şi prin livezi, încît umpleau nu numai pustiul adînc al nopţii cu sunetul tremurat al glasului lor puternic, dar nici în timpul zilei nu-şi găseau astîmpăr. Scurta noapte de primăvară nu era îndestulătoare pentru avînturile de dragoste ale privighetorilor. „Se drăgostesc în două schimburi, blestematele", îşi şoptea Davîdov cînd mijea de ziuă. Luşka Nagulnova stătu la brigadă pînă la sfîrşitul însămînţărilor. Şi de îndată ce brigada, isprăvind cu semănatul culturilor de prăşitoare, se întoarse în sat, ea veni la Davîdov în seara aceleiaşi zile. După cină, el sta culcat în cămăruţa lui, citind Pravda. În tindă cineva zgrepţănă uşurel la uşă, ca un şoarece. Apoi se auzi un glas încet, de femeie : — Pot să intru ? — Poftim ! Davîdov sări din pat şi-şi îmbrăcă haina. Luşka intră şi închise încetişor uşa. Şăluţul negru îi îmbătrînea faţa bătută de vînt şi arsă de soare. Pe obrajii pîrliţi pistruii deşi şi mărunţi se vedeau mai bine. Dar sub întunecata streaşină a şăluţului ochii rîdeau şi scînteiau mai vii. — Am venit să te văd...
223
— Intră, ia loc. Mirat şi bucuros de sosirea ei, Davîdov îi întinse un scăunel şi, încheindu-şi haina, se aşeză pe pat. El tăcea, aşteptînd. Se simţea neliniştit şi stingherit. Iar Luşka, sigură pe mişcările ei, se apropie de masa şi se aşeză potrivindu-şi fusta (să nu se boţească), cu un gest îndemînatic, de-abia schiţat. — Ce mai faci, tovarăşe preşedinte al colhozului ? — Ce să fac, bine ! — Nu ţi-i urît ? — N-am cînd şi nici de ce. — Dar de mine nu ţi-i dor ? Davîdov, care nu se zăpăcea niciodată, se îmbujora la faţă şi se încruntă. Cu o prefăcută smerenie Luşka îşi plecă genele. În colţul buzelor îi tremura însă un surîs nestăpînit. — Ce-ţi mai trăsneşte şi ţie prin cap ! Răspunse şovăitor Davîdov. — Va să zică, nu ţi-a fost dor ? — Da de unde... Hotărît ! Ai vreo treabă cu mine ? — Am... Ce noutăţi mai scriu gazetele ? Ce se aude cu revoluţia mondială ? Luşka se sprijini cu coatele de masă, iar chipul ei căpătă o înfăţişare serioasă, potrivită întrebărilor. Indrăcitul zîmbet de mai înainte se ştersese, nemailăsîndu-i nici o urmă pe buze. — Gazetele scriu multe şi mărunte... Cu ce treabă ai venit la mine ? O întrebă Davîdov, ţinîndu-se tare. Gazda trăgea cu urechea, fără îndoială, la convorbirea lor. Davîdov şedea ca pe jeratic. Se găsea într-o situaţie fără noimă, straşnic de încurcată ! Gazda va împrăştia mîine prin tot satul ştirea că fosta nevastă a lui Makar vine noaptea la chiriaşul ei, şi atunci s-a dus dracului faima nepătată a lui Davîdov ! Femeile, ahtiate de zavistii, vor trăncăni pe la răscruci şi lîngă fîntîni. Iar colhoznicii, întîlnindu-l, îi vor zîmbi cu înţeles. Razmiotnov îl va lua la vale pe tovarăşul căzut în mrejele Luşkăi. Vestea are să ajungă pînă la raion şi la uniunea agricolă raională. Şi — cine ştie ? — poate au să-i pună în circă şi istoria asta. Vor spune: „De aceea n-a isprăvit însămînţările decît la zece, fiindcă vin femei la dînsul. Se ţine pesemne mai mult de trebuşoarele dragostei decît de însămînţări !" Doar nu degeaba a spus secretarul comitetului de district, înainte de a trimite în diferite raioane pe muncitorii din grupul „celor douăzeci şi cinci de mii" : „În sate, trebuie să ţineţi la cel mai ridicat nivel autoritatea clasei muncitoare — avangarda, revoluţiei. Trebuie să vă purtaţi, tovarăşi, cu cea mai mare luare-aminte. Nu vorbesc, tovarăşi, numai de chestiile mari, dar chiar şi în lucrurile mărunte ale vieţii de toate zilele: trebuie să fiţi prevăzători. La ţară aşa-i : bei de-o copeică, dar îţi merge buhul că ai băut de o sută şi te pătezi politiceşte”... Îl trecură sudorile, gîndindu-se într-o clipă la urmările vizitei Luşkăi şi ale convorbirii libere cu dînsa. Putea să se facă de rîs. Iar Luşka şedea mai departe, fără să bage de loc în seamă încercările chinuitoare prin care trecea. Uşor răguşit de tulburare, el o întrebă încă o dată, cu asprime : — Ce treaba ai ? Spune-mi şi vezi-ţi de drum ! N-am timp să mă ţin de fleacuri. Hotărît ! — Iţi mai aminteşti ce mi-ai spus o dată ? Lui Makar nu i-am cerut voie. Dar ştiu şi aşa ; are să fie împotrivă... Davîdov sări în picioare, dînd din mîini.
224
— N-am cînd ! Pe urmă ! Mai tîrziu ! În clipa aceea era gata să-i astupe cu mîna gura rîzătoare, numai s-o facă să tacă. Luşka înţelese şi îşi ridică dispreţuitor sprînceneîe. — Halal bărbat! Şi încă eşti... Dar, fie... Dă-mi o gazetă... una mai atrăgătoare. Afară de asta n-am nici o treabă cu dumneata. Iartă-mă că te-am supărat... Luşka plecă. Davîdov oftă uşurat. Dar peste cîteva clipe şedea în faţa mesei, cu mîinile încleştate în păr : „Ah ! Cît sînt de dobitoc ! Auzi ! Mare lucru dacă s-ar vorbi de asta ! Ce ? N-are voie să vină la mine o femeie ? Ce-s, călugăr ? Sau ce sînt ? Şi la urma urmei: cine şi ce treabă are ? Ea-mi place... prin urmare pot să petrec cu dînsa... Numai să nu sufere lucrul... încolo — nu-i treaba nimănui. Dar de-acum n-are să mai vină. Hotărît ! M-am purtat cu ea prea grosolan. A şi băgat de seamă că eram cam speriat... Dracu s-o ia de treabă ! Prost au mai ieşit lucrurile !" Dar temerile nu-i erau întemeiate : Luşka nu făcea parte dintre oamenii care renunţă lesne la planurile făcute. Iar ea îşi pusese în gînd să-l cucerească pe Davîdov. Într-adevăr, doar nu era să-şi lege viaţa de vreun flăcău oarecare din Gremeacii-Log. Şi de ce ar face-o ? Ca pînă la bătrîneţe să se usuce după cuptor şi să-şi prăpădească zilele în stepă lîngă boi şi arătură ? Pe cînd Davîdov era un flăcău cumsecade, spătos şi plăcut. Nu semăna de loc cu Makar, care se înăsprise în treburi şi în aşteptarea revoluţiei mondiale. Nu semăna nici cu Timofei... Avea numai un mic cusur : era ştirb şi încă în locul cel mai uşor de văzut : drept în faţă. Dar Luşka se împăcase cu acest neajuns al înfăţişării alesului ei. În viaţa-i scurtă, dar plina de experienţă, îşi dăduse seama că în preţuirea unui bărbat — nu dinţii sînt lucrul cel mai de seamă. A doua zi în amurg, Luşka veni din nou, gătită de astă dată încă şi mai aţîţător. Venea, chipurile, pentru gazete. — Ţi-am adus gazeta... Pot să iau încă una? Dar cărţi n-ai ? Aş vrea ceva atrăgător... despre dragoste. — Gazete ia. Cărţi însă n-am. La mine nu-i casă de lectură. Nemaiaşteptînd să fie poftită, Luşka se aşeză şi legă o convorbire serioasă despre semănăturile brigăzii a treia şi despre neorînduielile văzute de dînsa la ferma de lapte înfiinţată în Gremeacii-Log. Căuta, cu o naivă lipsă de viclenie, să găsească o potrivire cu felul lui de a fi şi să se apropie de acel cerc de interese, în mijlocul căruia, după părerea ei, trebuia să-şi ducă viaţa Davîdov. La început Davîdov o ascultă cu neîncredere. Dar apoi, atras de convorbire, el îi povesti despre planurile de organizare a fermei de lapte. Îi pomeni totodată şi despre ultimele noutăţi tehnice din străinătate, în ceea ce priveşte prelucrarea produselor laptelui. Îi spuse, în sfîrşit, nu fără amărăciune : — Dar avem nevoie de o groază de bani. Trebuie să cumpărăm cîteva viţele din vacile care dau mult lapte. Trebuie să punem mîna pe un taur de rasă... Toate acestea trebuie să le facem cît mai repede, pentru că o fermă de lapte bine organizată va da un venit straşnic. Hotărît lucru că, ajutat de veniturile fermei de lapte, colhozul şi-ar îndrepta bugetul. Dar ce avem noi acum acolo ? Un separator vechi, care nu face două parale şi care n-ajunge pentru toată producţia de lapte din primăvară. Şi atîta tot. N-avem nici un bidon, şi laptele se pune ca-n vremea veche, în ulcioare de lut. Treabă-i asta ? Spuneai că laptele se strică la ei. Dar de ce se strică ? Desigur, fiindcă-i turnat în oale murdare !
225
— Nu se usucă bine oalele la foc. De aceea se strică laptele, — Asta spuneam şi eu. Nu se păstrează bine vasele. Apucă-te de treaba asta. Fă acolo rînduială. Ce trebuie de făcut — fă ! Conducerea are să te ajute întotdeauna. Altfel, ştii ce are să se întîmple ? Laptele o să se prăpădească mereu, dacă nimeni nu are grijă de vase, dacă femeile vor mulge ca şi acum, cum am văzut nu de mult ; se aşază de-a dreptul la burta vacii fără să spele ugerul ; şi nici mîinile femeii nu-s de fapt spălate. N-am avut timp să mă apuc de treaba asta. Dar am să mă apuc eu. Iar tu, în loc să te ţii de sulimanuri şi de găteli, mai bine te-ai îngriji de gospodărie la fermă. Ce zici ? Te numim conducătoarea fermei de lapte ? Te trimitem la cursuri. Ai să înveţi să conduci ferma după cărţi. Ai să fii calificată într-o meserie. — N-am nevoie ! N-au decît să gospodărească şi fără mine ! Oftă Luşka. Are cine să facă rînduială acolo. Nu vreau să fiu conducătoare, nici să plec la învăţătură. Prea multă bătaie de cap. Mie îmi place munca uşoară, viaţa largă. Dar aşa... Munca-i numai pe placul nerozilor. — Iar începi să vorbeşti prostii ! Zise cu ciudă Davîdov ; dar nu mai încercă s-o convingă. Curînd după aceea, Luşka se pregăti de plecare. Davîdov o petrecu. Păşeau alături pe ulicioara întunecată, multă vreme fără să-şi spună un cu vînt. Deodată, ea, prinzînd uimitor de repede toate preocupările lui Davîdov, îl întrebă : — Ai fost azi să vezi griul de Kuban ? — Am fost. — Ei, cum arată ? — Prost. Dacă nu plouă nici săptămîna asta... tare ma tem că n-o să răsară. Şi îţi dai seama că toate lucrurile astea — naiba să le ia — se leagă unul de altul ? Moşnegii care au fost la mine ca să le învoiesc moliftele au să înceapă a rînji. Hotărît ! „Aha ! vor zice, nu ne-ai lăsat să facem rugăciuni. De aceea n-a dat dumnezeu ploaie !" Dar ce legătură are asta cu dumnezeul lor, dacă barometrul a înţepenit la „variabil" ? Moşnegii însă au să se agaţe şi mai mult de credinţa lor prostească, adevărată belea ! Hotărît ! În parte sîntem şi noi vinovaţi... Trebuia să dăm naibii bostănăria şi o parte din culturile de prăşitoare, şi să fi pus griul mai repede. Aici am dat greş ! Cu „melionopus" s-a întâmplat acelaşi lucru. Am arătat buşteanului aceluia de Liubişkin că, după toate datele agronomice, soiul acesta de grîu, în condiţiile de la noi, este cel mai potrivit... Davîdov se învioră din nou şi, dînd peste calul lui de bătaie, ar fi vorbit multă vreme cu foc, dar Luşka îl întrerupse cu o vădită nerăbdare : — Nu mai vorbi tot de grîu şi iar de grîu ! Hai mai bine să ne aşezăm, să stăm puţin jos, zise ea, arătînd marginea şanţului, în lumina azurie a lunii. Se apropiâră de margine, Luşka îşi strînse poalele fustei, spunîndu-i grijuliu : — Vrei să aşterni haina ? Mă tem să nu-mi murdăresc fusta. E cea de sărbătoare... După ce se aşezară alături amîndoi, pe haina aşternută pe jos, Luşka îşi apropie faţa ciudat de frumoasă şi gravă acum, de faţa zîmbitoare a lui Davîdov, şi-i zise : — Am vorbit destul despre grîu şi despre colhoz. Nu de asta trebuie să vorbim acum... Simţi cît de frumos miroase frunza cea nouă a plopilor ? Astfel se risipiră şovăielile lui Davîdov, care o dorea pe Luşka, dar care se temea ca legătura cu dînsa să nu-i scadă prestigiul.
226
...Privighetorile cîntau de zor, fără răgaz. Davîdov se sculă în picioare şi — stîrnită — ţărîna uscată se risipi cu foşnet în şanţ. Ascultînd risipa trilurilor de privighetoare, Davîdov îşi zise cu ciudă : „Ce pasăre blestemată şi răufăcătoare ! Poate să-l ducă pe omul cel mai aşezat pînă la şanţul ăsta. Hotărît !" Luşka rămase încă culcată pe spate, cu braţele desfăcute, închizîndu-şi obosită ochii. Trecură cîteva clipe de tăcere... Deodată ea se ridică în capul oaselor cu o vioiciune neaşteptată şi, cuprinzîndu-şi cu mîinile genunchii, se porni pe un rîs înăbuşit, care o zgudui toată. Rîse aşa de parcă ar fi gîdilat-o cineva. — De ce rîzi ? o întrebă Davîdov, nedumerit şi oarecum jignit. Dar Luşka îşi curmă rîsul tot atît de brusc, apoi îşi întinse picioarele şi, mîngîindu-şi cu palmele şoldurile şi pîntecele, zise pe gînduri, cu o voce uşor răguşită, fericită : — Mi-i aşa de uşor acum !... — Nu-ţi vine să şi zbori ? Zise înciudat Davîdov. — Nu-u-u ! Degeaba... degeaba te superi. Ciudat om mai eşti ! Ce vrei, să plîng ? Şezi jos ! De ce-ai sărit în picioare ? Davîdov se supuse fără chef. „Cum trebuie să mă port acum cu dînsa ? Ar trebui să dăm o formă oficială legăturii noastre. Hotărît ! Altfel nu şade bine faţă de Makar şi îndeobşte... Chelului tichie de mărgăritar îi trebuia”, se gîndi el, privind cu coada ochiului faţa Luşkăi, verzuie în lumina lunii. Fără să atingă cu mîinile pămîntul, Luşka se înălţă puţin din şale şi îl întrebă zîmbitoare, privindu-1 printre gene : — Sînt drăguţă ? Da ? — Cum să-ţi spun... răspunse în doi peri Davîdov cuprinzîndu-i umerii înguşti.
Capitolul XL A doua zi, după ploaia cu găleata căzută asupra cătunului Gremeacii-Log, Iakov Lukici se duse călare la Dumbrava Roşie. Avea să însemne cu mîna lui stejarii care urmau să fie tăiaţi, deoarece a doua zi aproape întreaga brigadă a treia trebuia să se ducă la pădure ca să taie lemnele pentru iezături. Ostrovnov plecase de dimineaţă. Calul mergea alene, dînd din coada-i împletită gospodăreşte. Picioarele de dinainte, despotcovite, îi fugeau pe noroiul gras şi lunecos. Dar Iakov Lukici nici nu încerca să ridice biciul asupra calului. N-avea de ce să se grăbească. Cu frîul lăsat pe oblînc, el îşi fuma fără grabă ţigara, rotindu-şi ochii asupra stepei care se întindea împrejurul cătunului Gremeacii-Log, stepa unde cunoştea din copilărie fiecare dîmb, fiecare vîlcea, şi chiar fiecare vizuină de hîrciog... toate atît de aproape de inima lui. Admiră arăturile afînate, îmbibate de umezeală şi grînele spălate şi culcate la pămînt de ploaia mare din ajun. „Prorocise el ploaia, ştirbul dracului, se gîndi Ostrovnov copleşit de ciudă şi de amărăciune. Frumos are să răsară grîul de Kuban ! Iţi vine să crezi că dumnezeu ar fi de partea acestei Puteri afurisite ! Mai înainte era tot secetă şi recolte slabe, dar de la 1921 — curat belşug de grîne ! Toată firea parcă s-a dat de partea Puterii sovietice. Atunci cum vrei ca ea să cadă ? Nu, dacă «aliaţii» nu ne dau o mînă de ajutor, ca să ne descotorosim de comunişti, singuri n-o să facem nici o scofală. Nici un Polovţev nu va rezista, oricît ar fi el de căpăţînos : Puterea frînge cerbicia. Atunci cum să te împotriveşti ? Unde mai pui
227
că şi oamenii s-au stricat, afurisiţii... Merge unul contra altuia, şi te pîrăsc în fel şi chip. Fiecare... mama lui... nu se gîndeşte decît la el; iar încolo — fie ce-o fi ! Ticăloase vremuri ! Unde o să ajungem peste un an-doi, numai dracu ştie ! Eu însă m-am născut, pesemne, într-un ceas cu noroc. Altfel n-aş fi isprăvit cu bine povestea cu Polovţev. O păţeam rău de tot ! Slavă domnului că totul a ieşit bine. Să mai aşteptăm ! Să vedem ce are să mai fie de acum înainte. De data asta n-am izbutit să scăpăm de Puterea sovietică. Dar poate va veni vremea pentru o treaba mai cu temei !" Mărgele de rouă tremurau pe firele de iarbă înviorate de soare, pe colţii vîrtoşi ai holdelor. Vîntul bătea dinspre asfinţit, scuturînd roua. Bobiţele se desprindeau de pe fire şi, sclipind în culorile curcubeului, cădeau pe pămîntul mîngîios, atît de dorit, care mirosea a ploaie. Făgaşele din drum erau pline de apa încă nesuptă de pămînt. Deasupra satului, ceaţa dimineţii şi începuse să se ridice, plutind în nouraşi trandafirii peste plopi, în timp ce pe albastrul curat al cerului, parcă spălat cu grijă de ploaie, craiul nou de argint, surprins de zori, era pe cale să pălească. Subţire ca un filigran, craiul nou făgăduia ploi îmbelşugate. Iakov Lukici îl privi şi în mintea lui se întări şi mai mult convingerea că va fi roadă bună. Ajunse în dumbravă pe la amiază, împiedică calul şi-l lăsă să pască. Iar el, scoţînd din cingătoare barda de dulgher, porni să facă ţencuşe în coaja stejarilor de pe parcelă pe care şeful ocolului silvic o repartizase colhozului din Gremeacii-Log. După ce însemnă vreo şase stejari de Ia marginea pădurii, el trecu la alt copac. Era un stejar măreţ, ea un catarg de corabie, drept şi zvelt, cum rar se întîmplă. Se înălţa mîndru deasupra fagilor bătrîni şi a ulmilor scunzi dimprejur, care-şi întindeau ramurile în lături. Drept în vîrful lui, în frunzişul des, verde şi lucios, se vedea, negru şi mohorît, un cuib de corb. După grosimea trunchiului, stejarul trebuia să fi fost de o seamă cu Iakov Lukici care, scuipînd în palmă, privea eu părere de rău şi cu tristeţe copacul osîndit la moarte. Făcînd ţencuşa, el însemnă cu creionul chimic, pe trunchiul dezgolit de coajă, literele „C.G.", adică colhozul din Gremeacii. Dădu la o parte cu piciorul surcica udă din care se scurgea seva copacului şi se aşeză să fumeze o ţigară. „Cîţi ani ai trăit, frăţioare ? N-aveai pe nimeni stăpîn. Dar iată că ţi-a venit vremea să mori... Au să te doboare, au să te dezbrace de podoabă, au să-ţi taie frumuseţea, crengile şi lăstarii, eu topoarele. Ai să fii dus la iaz. Oamenii au să te îngroape ca stîlp în zăgaz... îşi zise Iakov Lukici, uitîndu-se de jos în sus lă vîrful stejarului desfăşurat ca un cort. Şi ai să mucezeşti în iazul colhozului, pînă ce o să putrezeşti de-a binelea. Apoi apele mari te vor căra, într-o primăvară, undeva, în fundul rîpii. Iată care-ţi va fi sfîrşitul. Din pricina acestor gînduri, Iakov Lukici se simţi deodată cuprins de o neînţeleasă tristeţe şi nelinişte. Nu era în apele lui. „Să te iert şi să nu te tai ? Doar n-o să vîrîm toate cele în gura colhozului !” Luîndu-şi o greutate de pe inimă, hotărî : „Trăieşte ! Creşte ! Desfăşurăţi podoaba frumuseţii tale ! Ce necazuri ai tu în viaţă ? Nici biruri, nici autoimpuneri, nici nu trebuie să intri în colhoz... Trăieşte aşa cum ţi-a poruncit dumnezeu !" Sărind grijuliu în picioare, Iakov Lukici luă o mînă de tină şi unse bine, bine ţencuşa : apoi se îndepărtă de acolo mulţumit şi liniştit... După ce însemnă pe toţi cei şaizeci şi şapte de stejari, cu inima tulburată, încăleca şi porni pe marginea pădurii.
228
— Iakov Lukici, aşteaptă oleacă ! — îl strigă cineva, tocmai la plecare. Din dosul unui tufiş de păducei se ivi un om cu căciula neagră de miel şi cu un surtuc gros, descheiat, făcut din postav de manta. Faţa-i era pămîntie, bătută de vînturi... Pielea, de slabă ce-i era, stătea întinsă pe umerii obrajilor. Ochii îi căzuseră în fundul capului. Iar deasupra buzelor uscate şi palide se vedea o mustăcioară neagră, mică, trasă parcă cu cărbunele. — Nu mă mai cunoşti ? Omul îşi scoase căciula din cap. Ieşi în poiană, aruncînd priviri îngrijorate împrejur. Numai atunci Iakov Lukici îşi dădu seama că necunoscutul era Timofei Rvanîi. — De unde ai răsărit ?... Îl întrebă Ostrovnov, uluit de întâlnirea cu Timofei, care era atît de slăbit şi de schimbat, încît cu greu l-ai fi putut recunoaşte. — De unde nu se întoarce nimeni... din deportare... De la Kotlas. — Cum ? Ai fugit ? — Fugit ! N-ai ceva de mîncare la dumneata, moş Iakov ? Vreo bucată de pline ? — Ba am. — Dă-mi-o, pentru numele lui dumnezeu ! De patru zile nu mănînc decît măcriş putred... zise Timofei, înghiţind în sec. Buzele îi tremurau. Ochii îi scăpărau cu o căutătură de lup, urmărind mîna lui Iakov Lukici care scotea din sîn un codru de pîine. Timofei se repezi la pîine cu atîta lăcomie, încît Iakov Lukici îşi pierdu răsuflarea. Sfîşia cu dinţii coaja arsă a pîinii, rupea miezul cu degetele ca nişte gheare, înghiţind lacom, aproape fără să mestece. Mărul lui Adam, ascuţit, i se mişca anevoie. Nu-şi ridică deasupra lui Iakov Lukici ochii, care-şi pierduseră strălucirea înfrigurată de odinioară şi se tulburaseră, decît după ce înghiţi, înecîndu-se, ultima îmbucătură. — Eşti lihnit de foame, măi băiete!... Rosti cu compătimire Iakov Lukici. — Ţi-am spus că de patru zile n-am mîncat decît măcriş putred sau cîte o porumbică uscată, de anul trecut... Am slăbit. — Cum ai ajuns aici ? — Pe jos, de la gară. Umblam numai noaptea, răspunse Timofei obosit. Păli încă şi mai mult. Mîncînd, parcă-şi pierduse şi cele din urmă puteri. Îl zguduia un sughiţ nestăpînit, silindu-l să-şi schimonosească dureros faţa. — Tata mai trăieşte ? Ai tăi sînt sănătoşi ? Urmă Iakov Lukici fără să descalece, uitîndu-se din cînd în cînd cu îngrijorare în toate părţile. — Tata a murit de o aprindere de piept. Mama şi sora sînt acolo. Dar prin cătun ce mai e nou ? Lukeria Nagulnova e în sat ? — S-a despărţit de bărbat, flăcăule ! — Şi unde-i acum ? Se învioră Timofei. — Stă la mătuşa ei, slobodă ea pasărea. — Uite ce-i, moş Iakov... Cum ajungi în sat, spune-i ca numaidecît să-mi aducă ceva de mîncare aici. Am slăbit cu totul. Nu pot să vin. Trebuie să mă mai odihnesc. Mai stau o zi aici. De altfel mi-am stîlcit şi picioarele. O sută şaptezeci de verste şi tot noaptea ! Ştii ce înseamnă să umbli noaptea prin locuri necunoscute ? Mergi orbeşte... Lukeria să-mi aducă de mîncare. Cum am să mă mai îndrept puţin, vin şi eu în cătun... Straşnic dor mi s-a făcut de meleagurile părinteşti ! Adăugă el cu un zîmbet, vinovat parcă.
229
— Cum ai de gînd s-o duci de azi înainte ? Vru să afle Iakov Lukici, neplăcut surprins de această întîlnire. Cu faţa cruntă, Timofei răspunse : — Nu ştii cum ? Acuma-s ca un lup singuratic. Mă odihnesc oleacă, vin noaptea în sat, dezgrop arma... O ţineam îngropată la arie... Şi-mi găsesc de lucru ! O singură cale mi-a rămas... Dacă ei mă pedepsesc, apoi am să-i pedepsesc şi eu pe dînşii. Am să fac de petrecanie unora. Alţii au să-şi pună mîinile în cap ! Stau în dumbravă pînă la toamnă. Iar cînd o veni frigul, am să mă las spre Kuban sau mai ştiu eu unde... Lumea-i largă şi oameni ca mine s-or găsi destui... — Ştii că Luşka lui Makar se dă acum pe lîngă preşedintele colhozului ? Zise în doi peri Iakov Lukici, care nu o dată băgase de seamă că Luşka se învîrtea pe la casa lui Davîdov. Timofei se trînti sub un tufiş, doborît de o cumplită durere de pîntece. Vorbi totuşi cu întreruperi : — Vrăjmaşul de Davîdov are să fie cel dintîi... Poţi să-l treci la pomelnic... dar Luşka mi-i credincioasă... Dragostea veche nu se uită... Nu-i ca ospeţia. Găsesc ori cînd drumul la inima ei. N-o fi el năpădit de buruiană... M-ai dat gata, unchiule, cu pîinea dumitale. Parcă mi se rupe ceva în pîntece... Aşa ! Spune Luşkăi... să-mi aducă slănină şi pîine. Cît mai multă pîine. Iakov Lukici îl vesti că a doua zi începe în dumbravă tăierea copacilor. Ieşi apoi din pădure şi se îndreptă spre cîmpul brigăzii a doua, ca să vadă locul semănat cu grîu de Kuban. Pe toată întinderea arăturii, nu demult neagră ca tăciunele, lucea — verde şi gingaş -— covorul grîului răsărit. Lukici nu ajunse în cătun decît noaptea. De la grajdul colhozului, porni spre casă cu sufletul stăpînit de apăsarea întîlnirii cu Timofei Rvanîi, apăsare care nu-l părăsise toată ziua. Dar acasă îl aştepta un alt necaz cu mult mai amar... Abia intrat în tindă, nora lui sări din bucătărie şi îl vesti în şoaptă : — Tătucă, avem oaspeţi... — Pe cine ? — Polovţev şi celălalt... şpanchiu ! Au venit cînd abia se înserase... eu şi mămuca tocmai mulgeam vacile... Amîndoi sînt în cămăruţă. Polovţev e tare băut, iar pe celălalt nici nu-l poţi înţelege. Sînt grozav de zdrenţăroşi. Foiesc păduchii pe dînşii... Le curg de pe straie ! În cămăruţă se auzea vorbă. Tuşind uşor, Liatievski vorbea ironic, veninos — ...Ei da, bineînţeles ! Ce eşti 'mneata, stimate domn ? N-auzi, prea stimate dom'le Polovţev ? Ţi-o spun eu ce eşti... Vrei ? Mă rog ! Eşti un patriot fără patrie, comandant fără armată ; iar dacă comparaţia o găseşti prea înaltă şi abstractă — atunci eşti un cartofor fără para chioară în buzunar ! Auzind glasul surd şi adînc al lui Polovţev, Iakov Lukici, sleit de puteri, se sprijini cu spatele de perete şi se apucă cu mîinile de cap. Reîncepea zbuciumul de altădată.
Sîrşitul volumului 1
230
CITIŢI CĂRŢILE APĂRUTE IN COLECŢIA „BIBLIOTECA PENTRU TOŢI" 1. M. Eminescu — Poezii. 2. 1. L. Caragiale — Teatru. 3. F. M. Dostoievski — Amintiri din Casa Morţilor. 4 — 5. V. Alecsandri — Culegere de proză (I Călătorie în Africa, II Dridri). 6. Ion Creangă — Amintiri, poveşti, povestiri. 7. H. Barbusse — Focul, roman. 8. M Sadoveanu — Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă, roman. 9. Petre Ispirescu — Basme, legende, snoave. 10. F. Gladkov — Cimentul, roman. 11. St. O. Iosif — Versuri. 12. H. Sienkiewicz — Nuvele. 13. Mihai Beniuc — Poezii. 14. N. Ostrovski — Născuţi în furtună, roman. 15 G. Coşbuc — Fire de torţ, versuri. 16. *** Alexandria-Esopia 17. Anatole France — Crima lui Sylvestre Bonnard. 18 N Bălcescu — Romînii sub Mihai-voievod Viteazul. 19. Al Davila — Vlaicu-vodă, dramă. 20. Tudor Arghezi — Versuri. 21—23. Maxim Gorki — Trilogia autobiografică (Copilăria, La stăpîn, Universităţile mele). 24. Calistrat Hogaş — Pe drumuri de munte. 25. Goethe — Suferinţele tînărului Werther. 26—27. Zaharia Stancu — Desculţ, partea I şi a II-a. 28. 1. S. Turgheniev — În ajun, roman. 29. Mihail Sadoveanu — Soarele în baltă şi Divanul persan, romane. 30. Guy de Maupassant — Bulgăre de seu, nuvele şi schiţe. 31—32. loan Slavici — Nuvele (I Moara cu noroc, II Pădureanca). 33. Kovâcs Gyorgy — Cu ghearele şi cu dinţii, roman. 34. Ion Ghica — Din vremea lui Caragea. 35. Eschil — Perşii. Cei şapte contra Tebei. 36. V. G. Korolenko — Fără grai, roman. 37—38. Liviu Rebreanu — Răscoala, roman, 2 voi. 39 I. L. Caragiale — La hanul lui Mînjoală, nuvele şi povestiri. 40. Boris Gorbatov — Neînfrînţii, roman. 41—42. B P Hasdeu — Scrieri literare (l Poezii * Micuţa * Ursita, 11 Răzvan şi Vidra * Trei crai de la răsărit * loan-vodă cel Cumplit). 43. A. Fadeev — Infrîngere, roman. 44. M. Sadoveanu — Istorisiri despre vînători şi pescari. 45. Marin Preda — Mororaeţii, roman. 46. Jack London — Călcîiul de fier, roman. 47. N. D. Cocea — Pamflete şi articole, Vinul de viaţă lungă.
231
48. Julius Fucik — Reportaj cu ştreangul de gît. 49. *** — Flori alese din poezia populară, antologia poeziei lirice. 50—51. Emile Zola — Germinal, roman, 2 vol. 52. Nicolae Filimon — Ciocoii vechi şi noi, roman. 53—54. G. Călinescu — Enigma Otiliei, roman, 2 vol. 55. Mark Twain — Un yankeu la curtea regelui Arthur, roman. 56. A. Tolstoi — Gobelinul reginei Marie-Antoinette, nuvele. 57. Eusebiu Camilar — Negura, roman. 58. G. Karaslavov — Tango, nuvele. 59 Şalom Alehem — Tevi lăptarul, roman. 60. Mihail Sadoveanu — Locul unde nu s-a întîmplat nimic. Însemnările lui Neculai Manea, romane. 61. Mikszâth Kâlmân — Căsătorie ciudată, roman 62. A. P. Cehov — Doamna cu căţelul, nuvele. 63. G. Topîrceanu — Balade vesele şi triste, versuri. 64. Jan Drda — Orăşelul de pe coline, roman. 65. L. N. Tolstoi — După bal, nuvele. 66. Eugen Barbu — Tereza, nuvele. 67—68. Titus Popovici — Setea, roman, 2 vol. 69. Guy de Maupassant — O viaţă, roman. 70. Rabindranath Tagore — Ghirlanda dragostei, povestiri. 71. Gala Galaction — Lîngă apa Vodislavei, nuvele. 72. Eugen Jebeleanu — Poezii şi poeme. 73. M. I. Lermontov — Un erou al timpului nostru. 74. Heinrick Mann — Profesorul Unrat, roman. 75. Ioan Slavici — Mara, roman. 76. John Galsworthy — Mărul în floare, nuvele. 77. Anton Pann — Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea * Fabule şi istorioare. 78. M. Sadoveanu — Mitrea Cocor * Aventură în lunca Dunării. 79; N. V. Gogol — Serile în cătunul de lîngă Dikanka. 80—81. V. Em. Galan — Zorii robilor, roman, 2 vol. 82. *** — Isprăvile unor vîntură-lume. 83. B. Delavrancea — Sultănica, nuvele. 84. Leonid Leonov — Bursucii, roman. 85. Theodor Storm — Iezerul albinelor, nuvele. 86. Miron Costin — Letopiseţul Ţării Moldovei * De neamul moldovenilor. 87. K. Fedin — Fraţii, roman. 88. Francisc Munteanu — Lenţa, nuvele. 89. Al. Odobescu — Scene istorice. Pseudo-cynegeticos. Redactor responsabil: Teică Nlcotea Tehnoredactor: Stelu Petre Dată la cules 16 06. 1961.- Bun de tipar 05.08.1961. Apărut 1961. Tiraj 40 145 ex. broşate.Hîrtie tipar de 50 g/m3. Format 700X920/22Coli ed. 22,02. Coli tipar 13,5. A. nr. 0579/1961. C. Z. pentru bibliotecile mari S S. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 S—31=R, Tiparul executat sub com. nr. 11.034 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,I. V. Stalin, Bucureşti. — R.P.R.
232
MIHAIL ŞOLOHOV
Pămînt desţelenit Vol. II 19 6 1 BIBLIOTECA PENTRU TOTI EDITURA PENTRU LITERATURĂ Traducere de M. Sevastos şi L. Bimbulov
233
Capitolul I Pămîntul mustea de apa ploilor şi, cînd vîntul sfîşia norii, lenevea toropit sub soarele strălucitor şi parcă fumega, învăluindu-se în aburi albăstrii. În zori se ridica ceaţa de pe rîu şi de prin luncile mlăştinoase. Involburîndu-se, ea trecea valuri-valuri peste Gremeacii-Log şi năvălea spre dîmburile din stepă, unde se topea pe nesimţite, spulberîndu-se într-un val uşor, albăstriu... Pe frunzele copacilor, pe acoperişurile de stuf ale caselor şi şurilor, pretutindeni se revărsau ca nişte alice lucii, aplecînd iarba, stropii grei, plumburii, de rouă îmbelşugată, care dăinuia pînă la amiază. Pirul din stepă trecea de genunchi. Dincolo de izlaz înflorise sulfina. Mireasma ei de fagure se răspîndea spre seară prin întreg cătunul, tulburînd de dor inimile fetelor. Grînele de toamnă se înălţau pînă în zare ca un zid verde- închis, iar cele de primăvară bucurau ochiul prin podoaba lor fără seamăn bogat înfrăţită. Pe pămînturile sure, nisipoase, se zbîrleau, ca nişte săgeţi dese, lujerele fragede ale porumbului. Vremea frumoasă se statornicise temeinic spre sfîrşitul primei jumătăţi a lunii iunie. Pe cer nu se ivea nici un nouraş şi stepa înflorită, spălată de ploi, îşi răsfăţa la soare frumuseţea. Părea o tînără mamă care alăptează — neobişnuit de mîndră, potolită, cuprinsă de o uşoara oboseală, cu chipul luminat de zîmbetul dulce, fericit şi fără de prihană, al maternităţii. În fiecare dimineaţă, încă înainte de răsăritul soarelui, Iakov Lukici Ostrovnov, aruncîndu-şi pe umeri mantaua ponosită, făcută din pînză de cort, ieşea din cătun şi se desfăta privind cu încîntare grînele. Rămînea îndelung lîngă brazda de unde începea să se desfăşoare întinderea verde, unduitoare, semănată cu grîu de toamnă, pe care scînteiau boabe de rouă. Stătea neclintit, cu capul în piept, ca o gloabă bătrînă, ostenită, şi chibzuia : „Dacă nu va prinde să sufle «kalmîk»-ul cînd va da grîul în pîrg (Kalmîk ― vînt de sud-est - n.r.), dacă vîntul uscat şi fierbinte nu-l va păli, se va umple de grîne colhozul, fir-ar de trei ori blestemat să fie ! Are noroc afurisita Putere sovietică. Ani în şir n-am avut ploi la vreme, pe timpul gospodăriilor individuale ! Şi acum a turnat cu găleata ! Dacă va fi o recoltă bogată şi colhoznicilor le va ieşi un cîştig bun pentru zilele- muncă, oare vom mai putea să-i întoarcem de bunăvoie împotriva Puterii sovietice ? Pentru nimic în lume ! Omul flămînd e ca lupul din pădure — se duce unde-l mîi; sătulul însă îi ca porcul la troacă, nu-l clinteşti din loc. La ce s-o fi gîndind domnul Polovţev, ce-o fi aşteptînd, nu pot pricepe şi pace ! Acu ar fi momentul potrivit să loveşti Puterea sovietică, iar dumnealor tîndălesc...” Iakov Lukici obosise tot aşteptînd răscoala făgăduită de Polovţev şi chibzuia astfel, fără îndoială, de necaz. Ştia doar foarte bine că Polovţev nu stătea cu mîinile în sîn şi nu aştepta degeaba. Aproape în fiecare noapte prin rîpa care dădea dinspre deal drept în grădina lui Ostrovnov se strecurau ştafete din cătune îndepărtate şi din alte staniţe. îşi lăsau pesemne caii pe creasta împădurită a rîpei şi veneau pe jos. La ciocănitul uşor, convenit, le deschidea uşa Iakov Lukici şi, fără să aprindă lampa, îi conducea în cămăruţa lui Polovţev. Obloanele celor două ferestre dinspre ogradă erau trase zi şi noapte, iar pe dinăuntru geamurile fuseseră astupate cu velinţe groase de lînă cenuşie, bătute la piuă. Chiar şi în zilele cu soare, acolo era întuneric ca într-o pivniţă şi mirosea a mucegai, a umezeală, stăruind un iz stătut, greu, ca într-o încăpere rar aerisită. În timpul zilei nici Polovţev şi nici Liatievski nu ieşeau din casă ; întemniţaţii de bunăvoie
234
aveau în loc de hîrdau o găleată de zinc care se găsea sub o scîndură desprinsă din duşumea. Aprinzînd cîte un chibrit în tindă, Iakov Lukici îi cerceta în fugă pe cei care se furişau hoţeşte în timpul nopţii. Niciodată însă nu întîlnea chipuri cunoscute ; toţi erau străini venind pesemne de departe. Odată, Iakov Lukici îndrăznise să-l întrebe încetişor pe unul dintre agenţii de legătură : — De unde vii, cazacule ? Licărirea chibritului luminase sub glugă chipul bărbos, cu înfăţişare blajină, al unui cazac în vîrsta, iar Iakov Lukici zărise nişte ochi mijiţi şi strălucirea unor dinţi dezveliţi într-un zîmbet batjocoritor. — De pe ceea lume, cazacule ! Răspunse tainic, tot în şoaptă, noul venit. Apoi adăugase pe un ton poruncitor : Du-mă mai repede la căpetenie şi nu mă mai iscodi atîta ! Iar după două zile, acelaşi bărbos venise iarăşi, însoţit de un cazac mai tînăr. Deşi aduseseră în tindă calabalîc greu, păşeau încet, aproape neauzit. Iakov Lukici aprinse un chibrit şi văzu în braţele bărbosului două şei ofiţereşti, nişte frîuri bătute în argint, petrecute peste umăr, iar celălalt ducea în spate un obiect lung, fără formă, învelit într-o burcă neagră, păroasă. Cazacul bărbos îi făcu cu ochiul lui Iakov Lukici ca unui vechi cunoscut şi îl întrebă : — Sînt acasă? Amîndoi ? Şi, fără să aştepte răspunsul, se îndreptă spre cămăruţă. Chibritul arse pîna la capăt şi-i fripse degetele lui Iakov Lukici. Bărbosul se poticni în întuneric şi trase o sudalmă cu jumătate de gură. — Aşteaptă. Numaidecît, spuse Iakov Lukici, scoţînd din cutie un chibrit cu degetele care nu i se supuneau. Polovţev deschise el însuşi uşa şi rosti încet : — Intraţi. Intraţi odată, ce vă tot moşmondiţi acolo ? Pofteşte şi tu, Iakov Lukici, am nevoie de tine. Mai încet, acuşi fac lumină. Aprinse felinarul cu marca „Liliacul" ; dar îl acoperi cu scurta, lăsînd numai o fîşie îngustă de lumină, care se prefira pieziş pe duşumeaua vopsită gălbui, Noii veniţi salutară cu respect şi puseră lîngă uşă lucrurile aduse. Bărbosul făcu doi paşi înainte, bătu din călcîie şi întinse o scrisoare, pe care o scoase din sîn. Polovţev desfăcu plicul, străbătu repede cu ochii rîndurile, ţinînd hîrtia foarte aproape de felinar, apoi zise : — Spuneţi lui Sedoi ca îi mulţumesc. Nici un alt răspuns. Aştept veşti de la dînsul, cel mai tîrziu pe data de douăsprezece. Puteţi pleca. N-are să vă prindă pe drum revărsatul zorilor ? — Nu, să trăiţi ! Ajungem noi. Avem cai buni, răspunse bărbosul. — Atunci, la drum ! Vă mulţumesc pentru felul cum v-aţi îndeplinit misiunea. — La ordin ! Amîndoi făcură în acelaşi timp „stînga-mprejur", bătură iarăşi din călcîie şi plecară. Iakov Lukici, cuprins de încîntare, gîndi: „Ăştia zic şi eu că-s muştruluiţi. Au trecut prin vechea şcoală a milităriei, se vede după felul cum se poartă !... Dar oare de ce nu-l numesc în nici un fel, cînd i se adresează ?..." Polovţev se apropie de dînsul şi-i puse mîna grea pe umăr. Iakov Lukici se îndreptă involuntar de şale şi luă poziţia de drepţi.
235
Ce zici de vulturii aceştia ? Polovţev rîse încetişor. Ei n-au să-mi joace festa. Au să meargă după mine prin foc şi sabie, nu ca unii nemernici din cătunul Voiskovoi, care n-au încredere în noi. Ia să vedem ce ne-au adus... Lăsîndu-se într-un genunchi, Polovţev desfăcu îndemînatic curelele albe, tăbăcite, cu care era strîns legată burca, o desfăşură şi dădu la iveală piesele unei puşti-mitraliere, demontate, şi patru discuri care luciră mat, învelite în pînză de sac îmbibată cu unsoare. Apoi, scoase cu băgare de seamă două. săbii. Una era simplă, căzăcească, vîrîtă într-o teacă uzată, care slujise în multe prilejuri; cealaltă — ofiţerească, cu minerul de argint adînc încrustat şi cu dragonul înnegrit al ordinului „Sfîntul Gheorghe" ; aceasta era într-o teacă încrustată şi ea cu argint şi cu săpături umplute de smalţ întunecat, prinsă de o centură neagră, caucaziană. Polovţev se lăsă în genunchi şi ţinu cîtva timp sabia pe palmele întinse. Îşi dădu capul pe spate, ca şi cum ar fi admirat reflexele şterse ale argintului, apoi lipi sabia de piept şi rosti cu glas tremurător : — Scumpa mea, frumoasa mea ! Veterana mea devotată ! Ai să mă mai slujeşti cu cinste şi cu credinţă ! Falca-i de jos, masivă, fu cuprinsă de un tremur mărunt, iar în ochi îi năvăliră lacrimi de mînie şi de extaz. Se strădui însă să se stăpînească şi, întorcînd spre Iakov Lukici faţa-i palidă, schimonosită, îl întrebă cu glas sonor: — Îţi mai aduci aminte de ea, Lukici ?... Iakov Lukici înghiţi în sec, spasmodic, şi dădu tăcut din cap : recunoscuse sabia. O văzuse pentru întîia oară încă în o mie nouă sute cincisprezece la Polovţev, pe atunci tînăr şi brav horunji pe frontul austriac... Liatievski, care şedea culcat pe pat, tăcut, nepăsător, se ridică în capul oaselor, îşi lăsă în jos picioarele goale, se întinse de-i trosniră mădularele şi, sticlindu-şi singurul ochi, rosti răguşit, cu un aer sumbru : — Înduioşătoare întîlnire ! Cum s-ar zice, idila unui răsculat. Detest aceste scene sentimentale, înzorzonate cu patos de prost gust ! — Încetează ! şuieră Polovţev. Liatievski ridică din umeri. — De ce să încetez ? Şi ce trebuie să încetez ? — Încetează, te rog ! Repetă în şoaptă Polovţev, sculîndu-se în picioare şi îndreptîndu-se spre pat cu paşi înceţi, parcă furişaţi. În mîna stîngă care îi tremura, ţinea sabia; cu dreapta îşi descheie gulerul tolstovkăi cenuşii (Tolstovkă — bluză cu o croiala anume, aşa cum purta Lev Tolstoi - n. r.), aproape smulgmdu-l Iakov Lukici văzu cu groază că ochii lui Polovţev se îmbinaseră de furie la rădăcina nasului, iar faţa lui buhăită luase culoarea tolstovkăi. Fără să se tulbure, Liatievski se răsturnă pe îndelete în pat, punîndu-şi mîinile sub cap. — Gest melodramatic ! Adăugă el, zîmbind batjocoritor şi privind ţintă în tavan cu singurul său ochi. Toate acestea le-am mai văzut, şi nu o singură dată, la teatrele de mîna a treia din provincie. M-am săturat pînă-n gît de aşa ceva. Polovţev se opri la doi paşi de dînsul, ridică mîna cu un gest trudit, îşi şterse sudoarea de pe frunte ; apoi mîna îi alunecă în jos, moale, fără vlagă. — Nervii... rosti el nedesluşit, gîngav, ca un paralitic, şi un spasm prelungit, aidoma unui zîmbet, îi crispă pieziş obrazul.
236
— Şi asta am mai auzit-o de atîtea ori. încetează odată cu apucăturile muiereşti, Polovţev ! Caută de te stăpîneşte. — Nervii... mormăi Polovţev. Nervii mei o cam iau razna... Şi eu m-am săturat să tot stau veşnic în întuneric, în mormîntul acesta... — Întunericul e prietenul înţelepţilor. Te ajută la cugetări filozofice despre viaţă, iar nervi au de fapt numai domnişoarele anemice, cu coşuri pe faţă, ca şi doamnele care suferă de mîncărime de limbă şi de migrenă. Nervii sînt o ruşine, nu-s demni de un ofiţer ! De altfel ştiu eu că te prefaci, Polovţev ; dumneata n-ai nervi, ci numai toane ! Aşa că nu te cred ! Pe cuvîntul meu de ofiţer că nu te cred ! — Dumneata nu eşti ofiţer, ci o brută ! — Şi asta am mai auzit-o de la dumneata, totuşi nu te voi provoca la duel, lua-te-ar naiba ! Astea-s apucături învechite şi demodate. Doar acum avem lucruri mai serioase de făcut. Şi-apoi, cum ştii foarte bine şi dumneata, prea stimabile domn, te poţi bate în duel numai cu spada şi nicidecum cu o şpangă de poliţai, ca o scrumbie, cum e aceea pe care ai strîns-o atît de duios şi de sentimental la piept. Ca vechi artilerist, dispreţuiesc aceste arme albe, bune numai ca podoabe. Există încă un argument ca să nu te provoc la duel : dumneata ai sînge de plebeu, iar eu sînt nobil polonez, fac parte din una dintre cele mai vechi familii care... — Ascultă, putoare de şleahtic !... Îl întrerupse grosolan Polovţev ; iar glasul lui căpătă pe neaşteptate obişnuita-i fermitate şi tonul metalic de comandă. Cum îndrăzneşti să iei în rîs arma de cavaler al „Sfîntului Gheorghe" ? ! Dacă mai rosteşti un singur cuvînt, te spintec ca pe un cîine ! Liatievski se ridică din nou în capul oaselor. Pe buzele lui nu mai era nici urma zîmbetului ironie de mai înainte. Spuse serios şi simplu : — Asta o cred ! Vocea îţi trădează bunele şi sincerele intenţii, de aceea am tăcut. Se întinse iarăşi pe pat şi-şi trase pînă la bărbie macatul vechi de barchet. — Odată şi odată tot am să te omor, stărui cu îndărătnicie Polovţev, fără să se mişte de lîngă pat, aplecîndu-şi capul ca un taur. Uite, chiar cu tăişul acesta. Dintr-o bestie de şleahtic voi face deodată doi. Şi ştii cînd ? Îndată ce vom răsturna pe Don Puterea sovietică ! — Ei, atunci pot trăi liniştit pînă la adînci bătrîneţe, sau poate chiar am să vieţuiesc veşnic, spuse cu un surîs ironic Liatievski şi, trîntind o înjurătură de mamă, se întoarse cu faţa ia perete. Iakov Lukici se frămînta lîngă uşă, lăsîndu-şi greutatea trupului cînd pe un picior cînd pe altul, ca şi cum ar fi stat pe jăratic. De cîteva ori dădu să iasă, dar Polovţev îl opri cu o mişcare a mîinii. În cele din urmă, pierzîndu-şi răbdarea, începu să se roage : — Daţi-mi voie să plec, lăsaţi-mă, înălţimea voastră ! În curînd se luminează de ziuă, iar eu trebuie să mă duc la cîmp dis-de-dimineaţă... Polovţev se lăsă pe scaun, puse sabia pe genunchi şi, sprijinindu-se în ea, se aplecă mult şi păstră o îndelungată tăcere. Se auzea numai răsuflarea lui grea, hîrîitoare şi tic-tacul ceasului său, mare, de buzunar, care se afla pe masă. Iakov Lukici credea că Polovţev moţăie ; dar acesta sări deodată de pe scaun şi, săltîndu-şi trupul greoi, vînjos, îi spuse :
237
— Lukici, ia tu şeile, iar eu voi duce restul. Hai să ascundem totul într-un loc sigur, uscat. Poate că în... cum îi zice... la naiba... în magazie, unde ai pus tizicul, ce zici ? — E un loc potrivit. Să mergem, încuviinţă cu dragă inimă Iakov Lukici, care nu mai nădăjduia să scape din odăiţă. Luase în mînă o şa, cînd Liatievski sări deodată ca ars de pe pat şi, cu ochiul scăpărînd de furie, şuieră printre dinţi : — Ce faci? Te întreb: ce vrei să faci? Polovţev, care se aplecaşe peste burcă, se îndreptă de şale şi-l întrebă rece : — Ei, ce s-a întîmplat ? Ce te-a apucat ? — Cum, nu înţelegi ? N-ai decît să ascunzi şeile şi, să zicem, fiarele astea vechi, dar mitraliera şi discurile lasă-le aici ! Doar nu te afli în vizită la vila unui prieten, şi s-ar putea să avem nevoie de mitralieră în orice clipă. Nădăjduiesc că înţelegi atîta lucru, nu ? După o scurtă chibzuire, Polovţev încuviinţă : — Se prea poate să ai dreptate, bastard a lui Radziwill (Radziwill — în trecut, familie de prinţi lituanieni cu ramificaţii în Rusia, Polonia şi Prusia - n. r.)! Atunci, să rămînă toate aici. Du-te la culcare, Lukici, eşti liber. Cît de trainic stăruia încă în Iakov Lukici vechiul spirit cazon ! Fără să-şi dea seama, picioarele lui goale făcură de la sine „stînga-mprejur", iar călcîiele bătucite se loviră sec, aproape neauzit, unul de altul. Polovţev prinse gestul său şi schiţă un zîmbet uşor. Iakov Lukici îşi dădu seama de greşeala făcută abia după ce închise uşa în urma lui; şi, răbufnind de ruşine, se gîndi : „Diavolul cel bărbos m-a ispitit cu ţinuta lui !" Ostrovnov nu închise ochii pînă în revărsatul zorilor. Nădejdea în izbînda răscoalei era înlocuită în sufletul său de teama înfrîngerii şi de regrete tîrzii: că prea nesăbuit îşi legase soarta de nişte oameni înrăiţi, ca Polovţev şi Liatievski. „Cum de m-am pripit aşa şi am căzut ca musca în lapte ! Se gîndea deznădăjduit Ialcov Lukici. Nătărău bătrîn ce sînt, ar fi trebuit să aştept, să rămîn la o parte, să nu-l fi găzduit de la început pe Alexandr Anisimoviei. Cînd i-ar fi doborît pe comunişti — ei, atunci aş fi venit şi eu la de-a gata, dar aşa — nici una nici două — hop şi eu ! Au să mă ducă la pierzanie ca pe un orbete... Dar cînd stai şi te gîndeşti : dacă eu rămîn deoparte, şi altul, şi al treilea, atunci ce o să iasă ? Să ducem în cîrcă Puterea sovietică toată viaţa ? Nici tocmeala asta nu-i bună ! Iar cu şoşeli şi momeli, n-o să ne descotorosim de ea, of, n-o să ne descotorosim ! De s-ar sfîrşi mai repede într-un fel... Alexandr Anisimoviei ne încredinţează că au să debarce trupe din străinătate, că o să ne dea ajutor cei din Kuban... Dar totul nu-i pentru cine se pregăteşte, ci-i pentru cine se nimereşte. Numai unul dumnezeu ştie ce-o să facă, după marea mila lui ! Dar dacă aliaţii se răzgîndesc şi nu mai debarcă în ţara noastră, atunci ce te faci ? Au să ne trimită mantale englezeşti ca în nouă sute nouăsprezece, iar ei au să stea acasă, bînd cafea şi desfătîndu-se cu muierile lor ! Ce-o să ne facem numai cu mantalele dumnealor ? O să ne ştergem sîngele la nas cu pulpanele mantalelor, şi atîta tot. Au să ne zdrobească bolşevicii, martor mi-e dumnezeu c-au sa ne zdrobească ! E un lucru obişnuit pentru dînşii. Şi atunci toţi cei ce ne-am ridicat împotriva lor avem să ne prăpădim. Pămîntul de baştină al Donului nostru are să fie pîrjolit !" Întristat de aceste griji, Iakov Lukici se înduioşa de sine însuşi pînă la lacrimi. Vreme îndelungată gemu, oftă, se închină, şoptind rugăciuni, apoi, stăpînit de
238
gînduri sîcîitoare, reveni la cele lumeşti : „Ce-o fi avînd Alexandr Anisimovici de împărţit cu leahul cel chior ? De ce s-or fi luînd mereu la harţă? Au de luptat pentru o cauză atît de măreaţă, iar ei se mănîncă ca doi cîini răi în aceeaşi cuşcă. Şi tot chiorul se repede mai aprig. E un mincinos, ba zice una, ba o întoarce. Un păcătos ! N-am încredere de două parale într-însul. Nu degeaba spune zicala: «În chior, în ghebos şi în nevastă să nu te încrezi !» Într-o zi o să-l omoare Alexandr Anisimovici, zău că o să-l omoare ! Ei, ducă-se pe pustii, că tot nu-i de-o lege cu noi !" Copleşit de aceste gînduri liniştitoare, Iakov Luldci fu cuprins în sfîrşit de un somn greu, dar scurt.
Capitolul II Iakov Lukici se trezi din somn după răsăritul soarelui, între timp avusese o sumedenie de visuri — unul mai fără noimă şi mai urît decît altul. Se făcea că stă în biserică, lîngă analoghion, tînăr şi gătit cu straie de mire, iar alături se găsea Liatievski, în rochie lungă de mireasă, sub un văl alb ca într-un nor de aburi, mişcîndu-şi cu neastîmpăr, voiniceşte, picioarele, boldindu-se la dînsul libidinos şi ironic cu singurul său ochi, făcîndu-i cu el semne deşuchiate, batjocoritoare. Iakov Lukici parcă îi spunea : „Vaclav Avgustovici, nu se cade să mă cunun cu tine : oricum, eşti bărbat, deşi cam slăbănog. Zău, treabă-i asta ? Şi unde mai pui că sînt însurat. Hai să ne destăinuim popii, altfel ne pune pirostriile în cap şi ne facem de rîsul lumii !" Dar Liatievski -îl apucă de braţ cu mîna-i rece şi, aplecîndu-se spre dînsul, îi şopteşte tainic : „Să nu spui la nimeni că eşti însurat ! Să vezi ce nevastă o să ai în mine, dragă Iaşa ! Un odor !" „Du-te la naiba, nătărău chior !" vrea să strige Iakov Lukici, încercînd să-şi smulgă braţul din mîna lui Liatievski, dar nu izbuteşte de loc : degetele lui Liatievski sînt reci şi tari ca de oţel, glasul lui Iakov Lukici ciudat şi înăbuşit, iar buzele ca de vată... Cuprins de furie, Iakov Lukici scuipă şi se trezeşte. Barba şi perna erau năclăite de o salivă lipicioasă... De abia apucă să-şi facă semnul crucii şi să şoptească : „Sfinte dumnezeule", cînd visă iarăşi că, împreună eu fiul său Semion, cu Agafon Dubţov şi cu alţi consăteni, rătăcea printr-o grădină mare şi culegea roşii sub conducerea unor tinere supraveghetoare, îmbrăcate în alb. Se făcea că Iakov Lukici, ca şi toţi cazacii din juru-i, erau, cine ştie de ce, în pielea goală. Nimeni, însă, afară de dînsul, nu se ruşina de goliciunea lui. Dubţov, stînd eu spatele la dînsul, se apleca deasupra unei tufe de roşii, iar Iakov Lukici, înecîndu-se de rîs şi de indignare, îi spunea: „Măcar de nu te-ai apleca aşa de tare, nătărău ciupit de vărsat ! Să-ţi fie ruşine cel puţin de muieri !" Iakov Lukici, chircindu-se ruşinat pe vine, rupea roşiile numai cu mîna dreaptă, acoperindu-se cu stînga ca omul gol înainte de a intra în apă... După ce se trezi, Iakov Lukici şezu mult în pat, privind tîmp în gol cu ochii buimăciţi de spaimă. „Visurile astea scîrboase nu-mi miroase a bine. Mă paşte negreşit o nenorocire !" îşi zise el, simţind aievea o greutate apăsătoare pe inimă, şi începu să scuipe de-a binelea numai la amintirea celor visate cu puţin mai înainte. Se îmbrăcă într-o posomorită stare sufletească. Îl mirui pe motanul care se alinta pe lîngă dînsul ; în timpul prînzişorului, fără nici o pricină, o făcu pe
239
nevastă-sa „toantă" ; iar cînd noră-sa se amestecă în vorbă la masă, cu privire la treburile gospodăreşti, Ostrovnov se repezi la ea cu lingura ridicată, parcă ar fi fost o fetişcană şi nu o femeie în toată firea. Mînia bătrînului îl înveseli pe Semion. Acesta îşi luă o mutră neroadă de om speriat şi-i făcu cu ochiul nevesti-si, care se cutremura într-un rîs înăbuşit. Aceasta îl scoase cu totul din sărite pe Iakov Lukici,. care aruncă lingura pe masă şi răcni cu glasul sugrumat de mînie : — Vă hliziţi, hai ? Să nu plîngeţi cumva, şi chiar curînd de tot ! Fără să-şi isprăvească prînzişorul, Iakov Lukici dădu să se ridice de la masă şi atunci, ca un făcut, se sprijini cu palma de marginea străchinii, vărsîndu-şi pe pantaloni rămăşiţele ciorbei fierbinţi. Noră-sa, acoperindu-şi faţa cu palmele, o zbughi în tindă. Semion rămase pe scaun la masă, dar îşi lăsă capul pe mîini; numai spinarea lui vînjoasă şi omoplaţii ca de oţel se cutremurau de rîs. Chiar şi nevasta lui Iakov Lukici, totdeauna serioasă, nu-şi putu stăpîni rîsul. . — Ce ai azi, măi omule ? Îl întrebă ea, rîzînd. Ai călcat cu stîngul sau ai visat ceva urît ? — Multe mai vrei să ştii, cotoroanţo ! Strigă scos din sărite Iakov Lukici şi fugi glonţ de la masă. În pragul bucătăriei se agăţă de un cui din usciorul uşii şi-şi sfîşie pînă la cot mîneca cămăşii noi de satin. Se întoarse în odaia lui şi se puse să caute în ladă altă cămaşă — cînd deodată capacul lăzii, abia sprijinit de perete, căzu şi îl pocni zdravăn, cu zgomot, peste ceafă. — Fir-ai afurisit să fii ! Ce zi cu pocinoage ! Izbucni înciudat Iakov Lukici, lăsîndu-se sleit de puteri pe un scăunel şi pipăindu-şi cu băgare de seamă cucuiul de la ceafă, mare cît toate zilele. Cu chiu cu vai îşi schimbă cămaşa ruptă şi pantalonii pătaţi de ciorbă. Fiind însă tare necăjit şi grăbit, uită să se încheie la pantaloni: Avînd o înfăţişare atît de puţin cuviincioasă, Iakov Lukici ajunse aproape de sediul conducerii colhozului, mirîndu-se în sinea lui de ce femeile pe care le întîlnea, cînd îi dădeau bineţe, zîmbeau oarecum ciudat şi întorceau repede capul... Nedumerirea lui fu curmată fără sfială de moş Şciukar, care venea repede spre dînsul, călcînd mărunţel. — Imbătrîneşti, Iakov Lukici, drăguţule ? Îl întrebă el compătimitor, oprindu-se din cale. — Da tu, ce, întinereşti ? Nu s-ar spune ! Ai ochii roşii şi lăcrămoşi ca iepurii de casă. — Ochii îmi lăcrămează din pricină că cetesc noaptea. Iaca, acu, la bătrîneţe, cetesc, mă îndeletnicesc cu felurite învăţaturi înalte. Totuşi umblu îngrijit, dar tu, pe cîte văd, ai ajuns uituc, curat ca un bătrîn... — Da din ce vezi, rogu-te, că-s uituc ? — Ai uitat să închizi poarta. Să nu iasă cumva vitele... — O s-o închidă Semion, spuse cu ghidul aiurea Iakov Lukici. — Poarta ta n-o s-o închidă Semion... Zăpăcit de o bănuială neplăcută, Iakov Lukici îşi lăsă ochii în jos, scoase o exclamaţie şi degetele i se puseră grabnic în mişcare. Colac peste pupăză, pe lîngă belelele şi necazurile peste care dăduse în dimineaţa aceea cu ghinion, Iakov Lukici calcă în curtea sediului pe un cartof, scăpat de cineva, îl strivi şi, lunecînd, se întinse la pămînt cît era de lung. Ei, asta le punea capac la toate ! Nu se întîmplau ele de florile mărului. Iakov Lukici, superstiţios, era adînc încredinţat că îl paşte o mare pacoste. Palid, cu buzele tremurătoare, intră în camera lui Davîdov şi-i spuse :
240
— Nu mă simt bine, tovarăşe Davîdov. Învoiţi-mă astăzi de la lucru. O să mă înlocuiască magazionerul. — Arăţi într-adevăr rău, Lukici, răspunse compătimitor Davîdov, Du-te de te odihneşte. Dă pe la felcer, sau să ţi-l trimit acasă ? Iakov Lukici făcu un gest deznădăjduit cu mîna : — N-are ce-mi face felcerul. Mă pun în pat şi-mi trece şi aşa... Acasă, Ostrovnov porunci să se tragă obloanele, se dezbrăcă şi se culcă în pat, aşteptînd cu răbdare nenorocirea care îl pîndea... „Tot blestemata asta de Putere”, cîrtea el în gînd. Nu-ţi dă o clipă de răgaz nici ziua, nici noaptea. Nopţile, visez urît ca niciodată mai demult, de cînd mama m-a făcut, iar ziua pacostele se ţin lanţ de mine... Sub Puterea asta n-o să mi se împlinească veleatul, cum lăsase dumnezeu ! Am să dau ortul popii mai devreme !" Dar aşteptarea şi neliniştea nu-i aduseră nimic nou iui Iakov Lukici în ziua aceea. Nenorocirea zăbovi undeva pe drum şi ajunse la dînsul de-abia peste două zile, venind de unde o aştepta mai puţin... Înainte de culcare, Iakov Lukici bău un pahar de votcă, ca să mai prindă inimă ; noaptea dormi liniştit, fără visuri, iar dimineaţa, îmbărbătat, se gîndi bucuros : „Va să zică nu mi s-a întîmplat nimic !" Ziua şi-o petrecu prins în vălmăşagul treburilor obişnuite. A doua zi însă, duminică, băgînd de seamă înainte de cină că nevastă-sa e îngrijorată. O întrebă: — Parcă nu eşti în apele tale, maică ? Nu cumva s-a îmbolnăvit vaca ? Ieri mi s-a părut şi mie că s-a întors de la păşune cam abătută. Stăpîna casei se întoarse către fiul său şi-i spuse : — Sioma, ieşi o clipă, am de vorbit ceva cu taică-tău... Semion, care se pieptăna în faţa oglinzii, pufni nemulţumit : — Ce tot vă ţineţi de taine ? În odăiţă prietenii tatei — nu i-ar mai fi adus dracul pe capul nostru — şuşotcsc ziua şi noaptea, iar aici — dumneavoastră... În curînd n-o să mai avem trai în casă din pricina tainelor voastre. Parcă-i mînăstire de călugăriţe aici, nu casă de gospodari : de jur împrejur — numai şuşoteli şi murmure... — Ei, astea nu-s treburi pentru mintea ta de mucos ! Se aprinse Iakov Lukici. Ţi s-a spus să ieşi, trebuie să ieşi ! Vorba lungă, sărăcia omului... Bagă de seamă, ţine-ţi limba în gură. Altfel nu mi-i greu să te fac să ţi-o muşti ! Semion se mînie, se întoarse cu faţa către taică-său şi rosti surd : — Tătucă, mai bine ai lăsa-o şi dumneata mai moale cu ameninţările ! În, casa noastră nu-i nimeni sperios sau mucos. Dacă vom începe să ne ameninţam unul pe altul, să nu ne fie încă şi mai rău la toţi... Ieşi trîntind uşa. — Poftim, poţi să te făleşti cu fecioraşul tău ! Ia te uită ce viteaz a ieşit din el, puiul de lele ! Izbucni mînios Iakov Lukici. Nevastă-sa, care nu se lua niciodată la sfadă cu dînsul, spuse cumpătat: — Dacă stăm strîmb şi judecăm drept, Lukici, nici nouă nu ne fac cine ştie ce bucurie aceşti trîntori de oaspeţi ai tăi. Din pricina lor trăim mereu cu frica-n sîn. Aşa ţi-e şi silă de viaţă, zău ! În orice clipă pot să ne facă percheziţie autorităţile cătunului, şi atunci ne-am dus pe copcă ! Asta nu mai e viaţă, să tremuri veşnic, să-ţi fie teamă de fiecare foşnet, de orice ciocănitură în uşă. Sa nu dea dumnezeu nimănui asemenea viaţă ! Îmi sîngerează inima şi pentru tine şi pentru Siomuşka. Au să afle de oaspeţii noştri, au să-i ridice — şi, delaolaltă, au
241
să vă înhaţe şi pe voi. Atunci ce ne facem noi, muierile, singure ? Să umblăm cu traista în băţ prin lume, cerşind pe la uşile oamenilor ? — Ajunge ! I-o reteză Iakov Lukici. Ştiu eu ce trebuie să fac, fără tine şi Siomka. Ce vroiai să-mi spui ? Vorbeşte ! Închise bine amîndouă uşile şi se aşeză lîngă nevastă-sa. La început o ascultă fără să dea pe faţă neliniştea ce-l cuprinsese ; dar, pînă la urmă, nu se mai putu stăpîni, sări de pe laviţă şi alergă de colo-colo prin bucătărie, şoptind zăpăcit : — Sîntem pierduţi ! Ne-a prăpădit chiar maică-mea ! M-a nenorocit! Liniştindu-se puţin, bău două căni mari de apă, una după alta ; apoi se lăsă pe laviţă, copleşit de gînduri negre. — Şi ce ai de gînd să faci acum, taică ? Iakov Lukici nu răspunse la întrebarea nevestei. Nici n-o auzise... Din cele povestite de nevastă-sa, Iakov Lukici află că nu de mult veniseră la ei patru bătrîne care ceruseră stăruitor să stea de vorbă cu domnii ofiţeri. Bătrînele ardeau de nerăbdare să afle ziua cînd ofiţerii aceia, cu ajutorul lui Iakov Lukici care îi oploşise, şi sprijiniţi de alţi cazaci din Gremeacii-Log, vor porni răscoala şi vor răsturna Puterea sovietică, cea fără frica lui dumnezeu. În zadar căutase nevasta lui Iakov Lukici să le încredinţeze că nici n-au fost şi nici nu sînt ofiţeri în casa lor. Drept răspuns, Loşcilina, o babă cocoşată şi răutăcioasă, îi spuse cu mînie : „Eşti încă prea tînără, maică, ca să mă poţi amăgi ! Chiar soacră-ta ne-a spus că ofiţerii aceia locuiesc la voi în cămăruţă încă din iarnă. Ştim că trăiesc pitindu-se de oameni; dar noi n-o să suflăm faţă de nimeni nici o vorbuliţă despre dînşii. Du-ne la cel mai mare, căruia îi zice Alexandr Anisimovici !" ...Iakov Lukici intră la Polovţev, stăpînit de emoţia încercată şi mai demult de dînsul. Credea că ofiţerul, auzind despre cela întîmplate, va turba de mînie, nu-şi va stăpîni pumnii şi Iakov Lukici aştepta răfuiala, tremurînd ca un cîine supus. Dar cînd povesti încîicit, încurcîndu-se în vorbă din pricina tulburării, tot ce auzise de la nevastă-sa, fără să ascundă nimic, Polovţev se mărgini să zîmbească ironic : — Halal conspiratori, nimic de zis... De, era şi de aşteptat. Aşadar, ne-a jucat festa chiar maică-ta, Lukici ? Şi ce-i de făcut acum, după părerea ta ? — Trebuie să plecaţi de aici, Alexandr Anisimovici ! Spuse hotărît Iakov Lukici, încurajat de primirea ce-i făcuse ofiţerul. — Cînd ? — Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Nu-i timp de pierdut cu chibzuieli. — Ştiu asta şi fără să mi-o spui tu. Vorba e — unde să mă duc ? — Asta nu ştiu. Dar unde-i tovarăşul... Iertaţi-mi, vă rog, vorba ! Unde-i domnul Vaclav Avgustovici ? — Nu-i aici. Se întoarce la noapte. Aşteaptă-l în zori lîngă grădină. Atamanciukov locuieşte tot la marginea cătunului ? Ei, acolo voi rămîne cele cîteva zile cît mai stau aici... Du-mă la el ! Se duseră pe furiş şi, înainte de a se despărţi, Polovţev se adresă lui Iakov Lukici : — Ei, rămîi sănătos, Lukici ! Gîndeşte-te bine, în privinţa mamei tale... Poate să ducă de rîpă totul... Chibzuieşte asupra acestui lucru... Intîlneşte-l pe Liatievski şi spune-i unde mă aflu. Îl îmbrăţişă pe Iakov Lukici, îi atinse cu buzele uscate obrazul aspru, nebărbierit şi, îndepărtîndu-se, se făcu parcă una cu peretele, de mult nevăruit, al unei case ; apoi se mistui în întuneric...
242
Iakov Lukici se întoarse acasă şi se culcă. Împingînd cu un gest neobişnuit de aspru pe nevastă-sa către perete, îi spuse : — Uite ce... să nu-i mai dai mamei de mîncare... nici apă să nu-i dai... tot moare ea dintr-o zi în alta... Soţia lui Iakov Lukici, care trăise cu dînsul o viaţa lungă şi grea, numai atît putu rosti : — Iaşa ! Lukici ! Îi eşti doar fiu ! Atunci Iakov Lukici, poate întîia dată în tot timpul vieţii lor comune, trăite în bună înţelegere, dădu din răsputeri o palmă nevestei sale, femeie în vîrstă ; apoi spuse cu glas surd, răguşit : — Tacă-ţi gura ! Nu vezi în ce bucluc ne bagă ? Taci ! Sau poate ţi s-a făcut de surghiun ? Iakov Lukici se sculă greoi, scoase lacătul nu prea mare de la ladă, trecu cu băgare de seamă în tinda încălzită şi încuie uşa cămăruţei, unde se afla maică-sa. Bătrîna îi auzi paşii. De multă vreme se obişnuise să-l recunoască după mers... Şi acum putea oare să nu desluşească, chiar de departe, paşii fiului său ? Cu peste cincizeci de ani mai înainte, ea — nevastă de cazac, pe atunci tînără şi frumoasă — îşi întrerupea gătitul bucatelor sau alte treburi gospodăreşti şi asculta cu un zîmbet plin de încîntare cum în odaia vecină lipăiau şovăitor, cu opriri, picioruşele goale ale primului ei copil, Iaşenka, singura şi scumpa ei odraslă, care se tîra pe brînci, de-abia învăţîndu-se să umble. Mai tîrziu auzea cum tropăiau sonor în cerdac picioruşele micuţului său Iaşutka, care se întorcea de la şcoală ţopăind într-un picior. Pe atunci era vesel şi sprinten ca un ied. Îşi aducea aminte că la vîrsta aceea nu umbla cum se umblă, ci alerga numai; şi nu alerga ca toţi băieţii, ci sărind, curat ca un ied... Viaţa se scurgea, cum se scurge de obicei, bogată în necazuri îndelungate şi săracă în bucurii de scurtă durată ; şi, mai tîrziu, mamă în vîrstă, căuta, nemulţumită, să prindă cu urechea în timpul nopţii paşii uşori, parcă lunecînd, ai lui laşa — ajuns flăcău sprinten şi isteţ — ai feciorului său cu care se mîndrea în adîncul cugetului. Uneori, noaptea, cînd se întorcea tîrziu de la joc, parcă cipicii lui mai-mai nu atingeau scîndurile duşumelei — atît de uşor şi de avîntat era mersul tineresc. Pe nesimţite se trezi cu feciorul ei — bărbat în toată puterea cuvîntului, om însurat. Umbletul lui era acum altfel : mai apăsat, mai sigur. Iar în timpul din urmă, de mult răsunau prin casă paşii stăpînului, ai gospodarului vîrstnic, aproape bătrîn. Pentru dînsa însă, el rămăsese tot Iaşenka cel de odinioară, pe care ea îi vedea deseori în vis ca un băieţandru mic, bălan şi sprinten... Acum, auzindu-i paşii, mama îl întrebă cu glas stins, ca de bătrînă : — Tu eşti, laşa ? Feciorul nu-i răspunse. Rămase o vreme lîngă uşă, apoi ieşi în curte, iuţind paşii — cine ştie de ce... Bătrîna, toropită de picoteală, se gîndi : „Bun cazac am adus pe lume şi vrednic gospodar am crescut, slavă ţie doamne ! Toţi dorm, dar el s-a dus la staul, roboteşte pe lîngă casă." Şi un zîmbet mîndru de mamă înflori pentru o clipă pe buzele-i veştede, uscate... Începînd din noaptea aceea, nu mai era trai bun în casa lor. Bătrîna — neputincioasă, cu sufletul la gură — îşi tîra totuşi zilele : cerea măcar o bucăţică de pîine, măcar o înghiţitură de apă ; iar Iakov Lukici, cînd trecea cu paşi furişaţi prin tindă, auzea şoapta ei înăbuşită, aproape mută : — Iaşenka ! Fecioraşul meu ! Oare de ce faceţi una ca asta ? Daţi-mi măcar un pic de apă !
243
Toată familia se ferea să intre în casa cea mare. Semion şi nevastă-sa trebăluiau zi şi noapte prin curte, iar soţia lui Iakov Lukici, dacă era nevoită să intre cu treburi gospodăreşti înlăuntru, ieşea repede în ogradă, plîngînd cu hohote. Dar după două zile şi două nopţi, cînd toţi ai casei se aşezară la cină şi Iakov Lukici, după o îndelungată tăcere, spuse : „Hai să stăm deocamdată aici, în bucătăria de vară", Semion simţi un cutremur în tot trupul, se sculă de la masă, se clătină ca după o lovitură şi ieşi în curte... ...A patra zi, în casă se lăsă o linişte adîncă. Iakov Lukici descuie cu degetele-i tremurătoare lacătul şi intră împreună cu nevastă-sa în cămăruţa unde locuise maică-sa. Bătrîna zăcea întinsă pe duşumea lîngă prag. Alături de dînsa se afla o mănuşă veche de piele, uitată întîmplător pe laviţă încă din timpul iernii ; mănuşa era roasă de gingiile sale văduvite de dinţi... Cît despre apă, bătrîna îşi udase buzele, pesemne, numai cu umezeala de pe pervazul ferestrei, unde prin crăpăturile obloanelor se prelingeau cîteva picături, nevăzute şi neauzite, din ploiţa căzută în ultimul timp sau, poate, cu rouă ce se lăsa spre dimineaţă în vara aceea ceţoasă.., Prietenele răposatei îi scăldară trupuşorul uscăţiv, zbîrcit; o îmbrăcară şi o plînseră. Dar nu fu om care să fi plîns la ţintirim cu atîta amărăciune şi aşa de nemîngîiat ca Iakov Lukici. Şi durerea, şi căinţa, şi încercarea grea a pierderii suferite — toate îi apăsau sufletul în ziua înmormîntării, ca o povară cumplită...
Capitolul III Dorul de muncă fizică îl chinuia pe Davîdov. Trupul lui sănătos, puternic, cerea cu sete muncă, o muncă din pricina căreia să simţi spre seară cum te dor toţi muşchii într-o dulce şi mare istovire, iar noaptea să-ţi vină pe loc, împreună cu odihna atît de dorită, şi un somn uşor, fără visuri. Într-o bună zi, Davîdov intră în fierărie ca să cerceteze cum merge reparaţia secerătorilor trecute în proprietatea colhozului. Izul acru-amărui de fier călit şi de cărbune ars, sunetul melodios al nicovalei şi răsuflarea hîrîită, tînguitoare, bătrînească, a foalelor străvechi îl făcură să se înfioare. Rămase cîteva minute fără să scoată o vorbă în fierăria slab luminată, cu ochii închişi de fericire, sorbind cu desfătare mirosurile cu care era deprins din copilărie, cunoscute şi răscunoscute de dînsul; apoi, fără să poată birui ispita, puse mîna pe baros... Lucră două zile din zori pînă-n noapte fără să se ducă acasă. Prînzul i-l aducea acolo gazda. Dar ce fel de muncă putea fi aceea — lua-o-ar naiba — cînd omul era întrerupt de la lucru din jumătate în jumătate de ceas : ba piesa de metal înroşit se răcea, învineţindu-se în cleşte... ba îl bodogănea Sidorovici, batrînul fierar, iar băieţandrul de dîrvală la vatră îi rînjea în nas, uitîndu-se cum mîna lui Davîdov, trudită de încordare, scăpa mereu plaivazul pe pardoseala de pămînt şi brăzda încet pe hîrtiile oficiale în loc de litere citeţe, nişte mîzgălituri strîmbe, care se crăcănau alandala. Pe Davîdov îl scîrbiră asemenea condiţii de munca şi, ca să nu fie o piedică în calea lui Sidorovici, plecă de la fierărie, înjurînd în sinea lui ca un vechi marinar, trecut prin ciur şi prin dîrmon. Ursuz, înciudat, nu se mai clintea de la sediul colhozului. De fapt, irosea zile întregi cu rezolvarea unor chestiuni gospodăreşti curente, dar necesare : verificarea dărilor de seamă şi a nenumăratelor situaţii întocmite
244
de către socotitor, ascultarea rapoartelor făcute de brigadieri, cercetarea feluritelor cereri ale colhoznicilor, consfătuirile de producţie — într-un cuvînt, toate lucrurile strîns legate de existenţa unei mari gospodării colective, dar care îi aduceau lui Davîdov atît de puţine bucurii în munca lui. Începu să doarmă prost noaptea. Dimineaţa se trezea cu o sîcîitoare durere de cap. Mînca pe apucate, iar pînă-n seară nu-l părăsea o neînţeleasă indispoziţie, pe care n-o cunoscuse pînă atunci. Fără să bage de seamă nici el, începuse să umble mai puţin îngrijit. Era supărăcios — cum nu fusese niciodată mai înainte, ceea ce de altfel nici nu intra în firea lui... Iar ca înfăţişare nu mai arăta aşa de chipeş şi de bine hrănit ca la sosirea lui în Gre- meacii-Log. Pe urmă se mai adăuga şi Luşka Nagulnova, care-i stîrnea într-una fel de fel de gînduri. Într-un ceas rău îi ieşise în cale muieruşca asta afurisită ! Uitîndu-se ironic cu ochii mijiţi la faţa trasă a lui Davîdov, Razmiotnov îi spuse într-o bună zi : — Slăbeşti mereu, Sioma. Arăţi ca un bou bătrîn, care a ieşit vlăguit din iarnă ; peste puţin timp ai să cazi din picioare ; ai ajuns jigărit şi lăţos, nu ştiu cum... Nu cumva năpîrleşti ? Ar fi bine să nu ţi se mai scurgă ochii după fete şi mai cu seamă după vădane. Asta vatămă grozav sănătatea... , — Du-te la dracu cu sfaturile tale prosteşti ! — De ce te zbîrleşti ? Eu doar te sfătuiesc de bine, fiindcă îmi eşti drag. — Veşnic născoceşti tot felul de năzdrăvănii. Hotărît ! Davîdov se îmbujoră la faţă încetul cu încetul, pînă se făcu stacojiu. Neputîndu-şi birui tulburarea, începu să vorbească despre cu totul altceva. Dar Razmiotnov nu se lăsă cu una cu două. — În flotă sau la uzină ai învăţat să roşeşti aşa ? Ţi s-a făcut stacojiu nu numai chipul ci şi gîtul ! Te pomeneşti că şi trupul ţi se înroşeşte la fel ! Scoate-ţi cămaşa, să mă uit ! Razmiotnov schimbă în scurt vorba numai cînd zări în ochii tulburi ai lui Davîdov scăpărări de mînie. Căscînd de urît, începu să vorbească despre cosit. Îşi strecura privirea printre genele alăturate şi se prefăcea somnoros dar surîsul şiret nu putea, sau nu vroia să şi-l ascundă pe sub mustăţile spălăcite. Razmiotnov oare numai bănuia ceva sau ştia de legătura lui Davîdov cu Luşka ? Mai degrabă ştia, ştia fără îndoială. Şi cum ar fi putut rămîne neştiută legătura asta, dacă neruşinata de Luşka nu numai că nu vroia s-o ascundă, dar căuta chiar într-adins s-o dea în vileag ? Amorul propriu ieftin al Luşkăi era pesemne măgulit de faptul că ea — nevasta lepădată de secretarul celulei de partid nu se încurcase cu un colhoznic de rînd, ci cu însuşi preşedintele colhozului, care n-o îndepărtase de loc. De cîteva ori Luşka ieşise de la sediul conducerii colhozului împreună cu Davîdov. În pofida moravurilor severe, statornicite în cătun, ea îl lua la braţ şi chiar se lipea uşor cu umărul de dînsul. Davîdov îşi întorcea capul în toate părţile ca o fiară hăituită, temîndu-se să nu-i zărească cumva pe Makar ; totuşi nu-şi elibera braţul, îşi potrivea mersul după Luşka, făcînd paşi mărunţi, ca un cal împiedicat, şi se poticnea deseori, nu ştiu cum, chiar pe drum neted. Băieţandrii obraznici din cătun — marea pacoste a îndrăgostiţilor — se ţineau după dînşii, strîmbîndu-se în tot chipul, ţipau piţigăiat : „Dintr-o cocă deasa Mire şi mireasă !”
245
Copiii îşi agereau mintea, care mai de care, pentru a găsi nesfîrşite variante acestui cuplet nerod. În timp ce Davîdov, scăldat în sudori, străbătea împreună eu Luşka o bună bucată de uliţă, blestemînd în gînd pe copilandri, pe Luşka şi slăbiciunea lui de caracter, „coca deasă” se preschimba rînd pe rînd — în versurile lor — în cocă tare, de post, de frupt, dulce şi aşa mai departe. În cele din urmă îşi ieşea din răbdări; desprindea uşor degetele , smolite ale Luşkăi, încleştate puternic de cotul lui — şi-i spunea: „Iartă-mă, n-am cînd, sînt grăbit” şi pornea înainte cu paşi mari. Dar nu era chiar atît de lesne să scapi de aceşti ştrengari sîcîitori, care te urmăreau. Ei se despărţeau în două cete : una rămînea s-o necăjească mai departe pe Luşka, iar cealaltă se ţinea scai de Davîdov. Ca să scape de urmărirea lor, nu era decît un singur mijloc, care nu dădea greş. Davîdov se apropia de cel dintîi gard de nuiele întîlnit în cale şi se prefăcea că rupe o vargă. Atunci copiii se împrăştiau care încotro, intrînd parcă în pămînt. Numai aşa preşedintele colhozului putea ramîne iarăşi stăpînul atotputernic al uliţei şi al împrejurimilor... Nu de mult, în puterea nopţii, pe un întuneric beznă, Davîdov şi Luşka se pomeniră deodată în faţă cu paznicul morii de vînt, care se afla în stepă, departe de cătun. Paznicul, un colhoznic bătrîn de tot, pe care îl chema Verşinin, şedea culcat, învelit cu o zeghe, sub o moviliţă de lîngă vizuina părăsită a unui hîrciog. Zărind perechea care se îndrepta spre dînsul, se ridică pe neaşteptate în picioare şi-i somă milităreşte, cu străşnicie : — Stai ! Care-i acolo ? Şi puse la ochi arma nu numai vechişoară, ci şi neîncărcată. — Oameni buni. Eu sînt, Verşinin ! Răspunse fără chef Davîdov. Se întoarse scurt înapoi, trăgînd-o şi pe Luşka după dînsul; dar Verşinin îi ajunse din urmă şi începu să-l roage stăruitor : — Tovarăşe Davîdov, nu cumva se găseşte la dumneata oleacă de tutun pentru o ţigară ? N-am ce fuma şi mă usuc. Mi s-au lungit urechile ! Luşka nu-şi întoarse capul în altă parte, nu se îndepărtă şi nici nu-şi acoperi faţa cu basmaua. Privea liniştită cum Davîdov dădea cu grabă paznicului tutun din pungă şi tot atît de liniştit spuse : — Hai să mergem, Sioma. Iar tu, moş Nikolai, mai bine să pîndeşti hoţii decît pe cei ce vin să-şi caute dragostele pe cîmp. Noaptea nu umblă numai oameni răi... Moş Nikolai chicoti scurt, o bătu pe umăr cu familiaritate pe Luşka şi zise: — Aşa-i, Luşka, dar vezi tu, drăguţo, că treaba de noapte e ceva tainic : unii îşi caută dragostele, iar alţii umblă după lucru străin. Datoria mea de paznic este să-l cercetez pe fiecare, să păzesc moara de vînt, deoarece în ea se află pîinea colhozului, nu tizic. Vă foarte mulţumesc pentru tutun. Umblaţi sănătoşi ! Hai noroc ! — La ce dracu mai intri în vorbă ? Să te fi dat cei puţin la o parte : poate că nici nu te-ar fi recunoscut, îi spuse necăjit Davîdov, cînd rămaseră iarăşi singuri, fără să-şi ascundă nemulţumirea. — Nu mai am şaisprezece ani, şi nici nu-s fată mare ca să mă sinchisesc de orice nătărău bătrîn, răspunse rece Luska. — Totuşi... — Ce totuşi ? — Ce nevoie ai să te dai în vileag peste tot ? — Da ce ? Mi-e tată sau socru ?
246
— Nu te înţeleg... — Bate-ţi puţin capul şi o să înţelegi. Davîdov nu putea vedea pe întuneric, dar bănuia, după glasul ei, că Luşka zîmbea. Înciudat la culme de dispreţul ei faţă de buna-cuviinţă şi de nepăsarea cu privire la propria reputaţie de femeie în ochii lumii, el izbucni cu aprindere : — Dar pricepe odată, prostuţo, că ţie îţi port de grijă. Luşka îi răspunse încă şi mai rece : — Nu te mai osteni. O scot eu la capăt şi singură. Mai bine poartă-ţi ţie de grijă. — Îmi port de grijă şi mie. Luşka se opri scurt şi se proţăpi în faţa lui Davîdov. Rosti cu glas triumfător, plin de o bucurie răutăcioasă : — Cu asta ar fi trebuit să începi, drăguţule ! Tu numai grija ta ţi-o porţi şi ţi-e ciudă că tocmai pe tine te-au văzut cu o muiere, noaptea, în stepă. Cît priveşte pe moş Nikolai — lui nu-i face nici cald, nici rece cu cine te întinzi noaptea... — Ce rost are aici vorba „te întinzi" ? zise Davîdov, oţărîndu-se. — Dar cum era să spun ? Moş Nikolai e doar om vechi şi îşi dă seama că n-ai venit cu mine aici, în toiul nopţii, ca să culegi mure. Iar ţie ţi s-a făcut părul măciucă de ce-or să spună despre tine, la Gremeacii, oamenii cumsecade, preacinstiţii colhoznici. Nu-i aşa ? Puţin îţi pasă de mine ! Dacă nu cu mine, cu alta, şi tot te-ai fi plimbat afară din cătun. Dar tu ai vrea şi să păcătuieşti, şi să rămîi pitit, să stai în umbră, ca nimeni să nu afle de mendrele tale. Aşa gînganie îmi eşti, care va să zică ! Află, drăguţule, că nu te poţi ascunde toată viaţa după paravan. Şi mai zici că eşti matroz ! Adică cum vine asta ? Mie nu mi-i frică, iar tu te temi ? Va să zică eu sînt bărbat, iar tu muiere : aşa să fie ? Luşka era mai degrabă pornită pe glumă decît pe harţă. Dar purtarea iubitului ei pesemne o întărîtase rău de tot. Rămase un răstimp tăcută ; apoi, aruncîndu-i o privire plină de dispreţ cu coada ochiului, deodată îşi scoase repede fusta de satin negru şi-i spuse poruncitor : — Dezbracă-te ! — Ce ? Ai căpiat! De ce să mă dezbrac ? — Ca să îmbraci fusta mea, iar eu să trag nădragii tăi. Aşa-i pe dreptate. Ori te poartă cum ţi-i vorba, ori vorbeşte cum ţi-i portul. Hai, grăbeşte-te ! Davîdov izbucni în rîs, deşi se simţea jignit de vorbele Luşkăi şi de schimbul pe care i-l propusese. Căutînd din răsputeri să-şi stăpînească mînia ce-l cuprinsese el îi spuse domol : — Lasă-te de năzbîtii, Luşka. Îmbracă-te. Hai să mergem. Cu mişcări leneşe, Luşka îşi puse în silă fusta, îşi potrivi părul ieşit de sub basma şi, deodată, spuse cu o adîncă şi neaşteptată tristeţe în glas : — Tare mi-i urît cu tine, momîie marinărească ! Făcură drumul pînă la cătun fără să scoată o vorbă. Tot atît de tăcuţi îşi luară rămas bun în hudiţă. Davîdov se înclină foarte stăpînit. Luşka abia clătină din cap şi se mistui pe portiţă, ca şi cum s-ar fi topit în umbra deasă a bătrînului arţar. Cîteva zile nu se mai întîlniră. Pe urmă Luşka veni într-o dimineaţă la conducerea colhozului şi aştepta cu răbdare în tindă pînă cînd plecă şi cel din urmă cetăţean. Davîdov tocmai vroia să închidă uşa de la camera lui, cînd o zări. Şedea pe o laviţă, cu picioarele desfăcute larg în lături, ca un bărbat, cu fusta bine
247
întinsă peste genunchii rotunzi, şi ronţăia seminţe de floarea- soarelui, pe faţă fluturîndu-i un zîmbet senin. — Nu vrei nişte seminţe, tovarăşe preşedinte ? Îl întrebă ea cu glas scăzut, rîzînd. Sprîncenele-i subţiri îi tresăriră uşor, iar în ochii săi vii juca o privire vicleană. — De ce n-ai ieşit Ia plivit ? — Mă duc acum, nu vezi că sînt îmbrăcată ca în zi de lucru ? Am trecut să-ţi spun... Deseară, cum s-o întunerici, vino la izlaz. Te aştept lîngă aria Leonovilor. Ştii unde ? — Ştiu. — Vii ? Davîdov dădu din cap în semn de încuviinţare, fără să rostească un cuvînt, şi închise bine uşa după dînsa. Rămase îndelung la masă, posomorît, adîncit în gînduri, sprijinindu-şi obrajii în pumni şi privind ţintă într-un singur punct. Avea la ce să se gîndească ! Încă înainte de prima lor ceartă, Luşka venise de două ori, în amurg, la dînsul acasă şi, zăbovind puţin, îi spusese cu voce tare : — Condu-mă, Sioma ! Afară s-a întunericit şi nu ştiu ce am, dar tare mi-e frică să merg singură. Grozav mi-e de frică. De cînd mă ştiu copil mic, sînt straşnic de sperioasă — încă de atunci mă înfricoşează întunericul... Davîdov se strîmbă, arătînd din ochi spre peretele despărţitor de scînduri pe după care gazda — o femeie bătrînă şi evlavioasă — pufnea plină de indignare, ca o pisică şi, înciudată, zdrăngănea vasele, pregătind ceva pentru cină bărbatului său şi lui Davîdov. Auzul ascuţit şi ager al Luşkăi prinse desluşit şoapta şuierătoare a gazdei : — Tocmai una ca asta să se teamă ! Ea nu-i muiere, ci drac împeliţat. Păi chiar pe ceea lume, măcar pe dibuite, prin întuneric, şi tot are să-şi găsească singură calea cea mai dreaptă către un drac tînăr. N-o să aştepte să vină el la dînsa. Iartă-mi, doamne, păcatele mele cele grele ! Cică-i sperioasă, auzi ! Parcă te poate înspăimînta pe tine întunericul, duh necurat ce eşti! Luşka se mulţumi să zîmbească, ascuitînd cît de puţin măgulitor o încondeia gazda. Nu era ea muierea pe care s-o tulbure bîrfelile unei babe bisericoase ! Prea puţin se sinchisea de această mironosiţă, veşnic cu bale la gură ! În timpul scurt cît fusese măritată, Luşka avusese parte şi de alte dandanale. Fusese nevoită să ţină piept unor atacuri încă şi mai dihai, date împotrivă-i de femeile din Gremeacii. Auzea foarte bine cum boscorodea gazda cu jumătate de gură după uşă, făcînd-o desfrînată şi dezmăţată. Doamne-dumnezeule, parca numai astfel de cuvinte — ai putea spune relativ nevinovate — îi fusese dat Luşkăi să audă, ba chiar să şi rostească în timpul încăierărilor cu femeile pe care le obijduia, cînd acestea săreau la bătaie, se năpusteau asupră-i cu cele mai cumplite sudalme, socotind — în oarba lor nevinovăţie — că numai lor li se cuvine să-şi iubească bărbaţii ! Oricum, Luşka ştia să se apere şi să dea răspunsul cuvenit potrivnicelor sale. Nu, niciodată şi în nici o împrejurare nu se zăpăcea şi nu se da în lături cînd era vorba să atingă pe cineva cu un cuvînt usturător, fără să mai vorbim că nu se afla în cătun vreo zuliară care să fi fost în stare să-i vină de hac Luşkăi sau să-i smulgă broboada din cap... Totuşi, hotărî s-o înveţe minte pe bătrîna gazdă, nu de alta, dar numai ca s-o pună la locul ei, călăuzindu-se după singura ei normă în viaţă şi anume : că ea, Luşka, trebuie totdeauna să-i rămînă pe toţi.
248
Cînd se duse a doua oară la dînsul, Luşka, la plecare, zăbovi cîteva clipe în tindă. Îl lăsă pe Davîdov să treacă înainte, iar cînd el ieşi din casă şi coborî repede treptele scîrţîitoare ale ceardacului, ea se întoarse către gazdă cu o înfăţişare cît se poate de nevinovată. Socoteala Luşkăi se dovedi a fi fără greş. Bătrîna Filimoniha îşi linse repede buzele şi aşa umede ; apoi zise pe nerăsuflate : — Măi, da neruşinată mai eşti, Lukeria; de cînd mama m-a făcut n-am văzut una ca tine ! Luşka îşi lăsă ochii în pămînt, cu adîncă smerenie, se opri în mijlocul încăperii, ca şi cum ar fi fost copleşită de gînduri pline de pocăinţă. Avea nişte gene foarte lungi, negre, de-ai fi zis că-s făcute cu condeiul; cînd se uita în jos, o umbră deasă se lăsa pe obrajii săi palizi. Filimoniha, înşelată de smerenia ei prefăcută, prinse a şopti de astă dată cu un aer mai împăciuitor : — Gîndeşte-te şi tu, surato, unde s-a mai pomenit ca o femeie măritată, chiar despărţită de bărbat, să vină în casa unui holtei, şi încă pe înserate ? Cu ce obraz te mai poţi arăta în ochii oamenilor, ha ? Vino-ţi în fire, fie-ţi ruşine, pentru numele lui dumnezeu ! Tot atît de încet, cu glas mieros, ţinînd isonul gazdei, Luşka îi răspunse : — Cînd domnul dumnezeu, atotstăpînitorul şi mîntuitorul nostru... După ce rosti vorbele acestea, Luşka se opri, parcă în aşteptare ; apoi, după cîteva clipe de tăcere, îşi ridică ochii care scăpărau răutăcios în slaba lumină a amurgului. Auzind că pomeneşte numele domnului, gazda bisericoasă, îşi plecă numaidecît cu evlavie capul şi începu a se închina repede. Atunci Luşka încheie triumfător, dar de data aceasta cu glas grosolan şi aspru, ca de bărbat: — ...Cînd a împărţit dumnezeu oamenilor ruşinea, dînd fiecăruia tainul său, eu nu mă nimerisem acasă. Eram la joc, mă hîrjoneam cu flăcăii, mă sărutam şi mă giugiuleam cu dînşii. Din pricina asta n-a mai ajuns pentru mine la împărţeală nici o fărîmitură din ruşinea asta, cum îi zici. Ai înţeles ? Şi ce ? De ce ai rămas cu gura căscată şi n-o mai închizi ? Ascultă acum porunca mea : pînă s-o întoarce acasă chiriaşul tău, adică cît timp o să se chinuiască cu mine, roagă-te pentru noi, păcătoşii, gloabă bătrînă ! Luşka ieşi semeaţă din casă, fără să catadicsească a arunca gazdei năucite, amuţite şi zdrobite cu desăvîrşire, nici măcar o privire de dispreţ. Davîdov, care o aştepta lîngă pridvor, o întrebă bănuitor : — Despre ce aţi vorbit acolo,, Luşa ? — Mai cu seamă despre cele bisericeşti, răspunse Luşka, rîzînd încetişor, şi se lipi de Davîdov. Îşi însuşise felul de a fi al fostului său soţ, adică de a se descotorosi cu o glumă de o convorbire nedorită. — Ascultă-mă. Vorbesc serios: ce-ţi tot şoptea ? Nu care cumva te-a jignit ? — Pe mine să mă jignească? N-are cum. Nu-i în stare. Sîsîia însă din pizmă : e zuliară pe mine, ştirbul meu drag ! Scăpă iarăşi cu o glumă Luşka. — Ne bănuieşte. Hotărît ! Davîdov dădu din cap mîhnit. Nu trebuia să vii la mine, asta e! — Te-ai speriat de bătrînă ? — Adică de ce să mă sperii, mă rog ? — Ei, dacă eşti un flăcău atît de viteaz, apoi nici nu trebuie să ne pierdem timpul vorbind despre asta.
249
Era greu s-o convingi de ceva pe năzuroasa şi zănatica Luşka. Iar Davîdov, orbit fulgerător de o patimă adîncă, care i se furişase fără veste în inimă, deseori se gîndea serios că trebuie să vorbească cu Makar şi să se însoare cu Luşka, pentru a ieşi la urma urmei din această încurcătură în care- singur intrase, punînd astfel capăt tuturor bîrfelilor ce s-ar fi putut isca pe socoteala lui. „Am s-o reeduc ! Cu mine n-are să-i meargă ; o să se lase de toanele ei ! Am s-o atrag la munca obştească, am s-o înduplec sau am s-o silesc să se apuce de învăţătură. Scot eu om din ea. Hotărît ! Nu e proastă, o să isprăvească odată cu arţagul; am s-o dezvăţ de năbădăile sale. Eu nu sînt Makar. La dînşii cînta găina. Eu am cu totul altă fire. Am să găsesc ac de cojocul ei.” Aşa gîndea, încrezut, Davîdov, punînd un preţ prea mare pe însuşirile lui şi ale Luşkăi. În ziua cînd se înţeleseră să se întîlnească lîngă aria Leonovilor, Davîdov începu de la prînz să se tot uite la ceas. Mare îi fu uimirea, care pe urmă se prefăcu în mînie, cînd — cu o oră mai devreme de întîlnirea hotărîtă — auzi paşii uşori ai Luşkăi în pridvor, pe care îi recunoscu numaidecît, şi apoi glasul ei răsunător : — Tovarăşul Davîdov e acasă ? Nici gazda şi nici bătrînul său bărbat, care se găsea acasă la vremea aceea, nu răspunseră nimic. Davîdov înşfăcă şapca şi se năpusti spre uşă, unde se ciocni faţă în faţă cu Lukeria care zîmbea. Ea îi făcu loc. Ieşiră în tăcere pe portiţă. — Nu-mi plac marafeturile astea ! Spuse aspru Davîdov şi chiar îşi strînse pumnii, înăbuşindu-se de indignare. De ce ai venit aici ? Unde a fost vorba să ne întîlnim ? Răspunde, lua-te-ar naiba !... — De ce răcneşti la mine ? Ce-ţi sînt, nevastă sau vizitiu ? Îl întrebă la rîndul ei Luşka, fără să-şi piardă cumpătul. — Încetează odată ! Nu răcnesc de loc, te întreb. Luşka ridică din umeri şi rosti pe un ton liniştit, batjocoritor : — Ei, dacă întrebi fără să ţipi, e altceva ! Mi s-a făcut dor de tine şi am venit mai devreme. Îmi închipui că eşti bucuros şi mulţumit. — Cum draeu să fiu „mulţumit" ! Gazda mea o să umble cu vorbe prin tot cătunul ! Ce i-ai spus data trecută, că de atunci nici nu se mai uită la mine, ci doar bodogăneşte şi-mi dă să mănînc numai lături în loc de ciorbă ca lumea ? Aţi vorbit despre cele bisericeşti ! Frumuşele vorbe bisericeşti trebuie să fi fost acelea, dacă ea — cum aude un singur cuvînt despre tine — îndată începe să icnească şi se învineţeşte ca un înecat ! Hotărît, cum îţi spun ! Luşka izbucni într-un rîs atît de tineresc şi de nestăvilit, încît lui Davîdov i se înmuie fără voie inima. Dar de data asta nu avea de loc chef de glume. Luşka, privindu-l cu ochi rîzători şi umezi de lacrimi, îl întrebă a doua oară : — Va să zică, spui că icneşte şi se învineţeşte? Aşa îi trebuie mironosiţei ! Să nu-şi mai bage nasul unde nu-i fierbe oala. Da ce, s-a tocmit să-mi supravegheze purtările ? ! Davîdov o întrerupse cu răceală : — Ţie nu-ţi pasă că o să ne bîrfească prin cătun? — Numai să-i priască îndeletnicirea asta, răspunse nepăsătoare Luşka. — Dacă ţie nu-ţi pasă, în schimb îmi pasă mie — şi încă mult, hotărît ! Nu mai fă pe proasta şi nu mai bate toba cu legătura noastră ! Trebuie să vorbesc chiar mîine cu Makar şi să se aleagă într-un fel: ori ne căsătorim, ori să-şi caute fiecare de drum. Nu mâi pot trăi aşa, ca să mă arate lumea cu degetul : iată, cică,
250
preşedintele — gagicul Luşkăi. Iar cu purtarea ta fără perdea îmi sapi cu totul autoritatea. Ai înţeles ? Luşka se făcu foc ; îl dădu cu putere pe Davîdov într-o parte, strecurînd printre dinţi : — Ia te uită ce mire mi-am găsit ! Şi ce draeu să fac cu tine, papă-lapte ce eşti ? Da ce, crezi că mă mărit cu tine, aşa, la repezeală ? Mai pune-ţi pofta-n cui ! Tu te sfieşti să treci cu mine prin cătun, şi acum : „Hai să ne căsătorim!" Dumnealui se teme de orice, se uită în gura fiecăruia, chiar şi de copii se dă sperios la o parte, parcă ar fi într-o ureche. N-ai decît să te duci cu autoritatea ta pe izlaz, dincolo de aria Leonovilor, tăvăleşte-te acolo singur pe iarbă, kaţap păcătos ! (Kaţap — denumire şovină batjocoritoare, dată înainte de revoluţie ruşilor de către naţionaliştii ucrainieni - n. r.) Credeam că eşti om ca toţi oamenii, şi cînd colo semeni aidoma cu Makarka al meu : acela n-are în cap decît revoluţia mondială, iar tu — autoritatea. Păi cu de-alde voi orice muiere se prăpădeşte de urît ! Luşka tăcu un răstimp; apoi rosti cu o duioşie neaşteptată şi cu o voce tulburată, care începu să-i tremure puţin: — Rămîi cu bine, Sioma al meu ! Stătu cîteva clipe parcă şovăind ; pe urmă îi întoarse scurt spatele şi porni cu paşi iuţi pe hudiţă. — Lijşa ! O strigă cu glas surd Davîdov. Basmaua ei albă licări ca o scînteie la cotitură şi şe stinse în întuneric. Trecîndu-şi mîna peste faţa care i se îmbujorase, Davîdov rămase ţintuit locului, zîmbind buimac şi gîndindu-se : „Am şi găsit timpul nimerit s-o cer în căsătorie! Poftim, te-ai însurat, nătărăule. Hotărît !" Neînţelegerea nu se mărgini la o simplă glumă. De fapt, nu era vorba numai de o neînţelegere şi nici chiar de o ceartă obişnuită, ci de ceva care semăna a ruptură. Luşka îl ocolea cu încăpăţînare pe Davîdov. Peste puţin timp el se mută în altă casă, dar nici împrejurarea asta, de care Luşka auzise fără doar şi poate, n-o îndemnase să se împace cu dînsul. „N-are decît să se ducă pe apa sîmbetei, dacă e aşa de firoscoasă !” se gîndea mînios Davîdov, pierzînd cu totul nădejdea de a-şi vedea iubita între patru ochi. Dar prea i se strîngea inima de amărăciune, iar sufletul şi-l simţea întunecat şi mohorît, ca o zi ploioasă de octombrie. Pesemne că Luşka ştiuse sa găsească repede cărăruia care ducea de-a dreptul la inima deschisă a lui Davîdov, necălită în încercările dragostei... E drept că despărţirea presupusă avea şi părţile ei bune : mai întîi, nu mai era nevoie de o lămurire neplăcută cu Makar Nagulnov; în al doilea rînd, nimic nu mai ameninţa autoritatea de fier a lui Davîdov, zdruncinată puţin prin purtarea lui oarecum imorala. Totuşi, aceste gînduri înţelepte despre foloasele rupturii nu aduceau bietului Davîdov decît foarte puţină alinare. Era de ajuns să rămînă singur, ca îndată, fără să-şi dea seama, să se întoarcă cu gîndul în trecut, stînd nemişcat cu ochii aţintiţi în gol. Zîmbea trist, îngîndurat, aducîn- du-şi aminte de mireasma, atît de dragă inimii lui, a buzelor Luşkăi, care zvîcneau, ca şi de căutătura ochilor ei focoşi, jucăuşi... Minunaţi ochi mai avea Luşania Nagulnova ! Cînd se uita puţin pe sub sprîncene, o duioşie se strecura în privirea ei de copil plăpînd. Semăna în acel moment mai degrabă cu o codană, decît cu o femeie încercată în viaţă şi în desfătările dragostei. Iar peste cîteva clipe, îndreptîndu-şi cu o uşoară atingere a degetelor basmaua întotdeauna albă ca helgea, sinilită cu grijă, îşi sălta capul în
251
sus şi privea cu o sfidătoare bătaie de joc. Atunci, ochii ei răutăcioşi, licărind şters, aveau o căutătură neruşinată, atotştiutoare. Această însuşire a Luşkăi de reîncarnare din clipă în clipă nu şi-o dobîndise în chip desăvîrşit la şcoala cochetăriei, ci era un dar firesc ai ei. Aşa cel puţin i se părea lui Davîdov. Orbit de dragoste, el nu vedea că iubita lui era o fiinţă mai încrezută, poate, decît trebuia şi, fără îndoială, îndrăgită de sine însăşi. Dar multe lucruri nu vedea şi nu băga de seamă Davîdov. Odată, într-un avînt de lirism amoros, sărutînd obrajii Luşkăi, uşor daţi cu ruj, îi spuse : — Luşenka mea, eşti ca. o floare ! La tine pînă şi pistruii au mireasma lor. Hotărît ! Ştii a ce miroase ? — A ce ? Îl întrebă curioasă Luşka, ridicîndu-se într-un cot. — A prospeţime, nu ştiu cum, a ceva asemănător cu roua, parcă... Sau cu ghioceii; o mireasmă abia simţită, dar minunată. — Păi la mine nici nu poate fi altfel, răspunse cu ifos Luşka, fără urmă de glumă. Davîdov tăcu un răstimp, neplăcut surprins de îngîmfarea ei atît de făţişă. Puţin mai tîrziu o întrebă : — Şi de ce crezi, mă rog, că la tine nu poate fi altfel ? — Pentru că sînt frumoasă. — Şi tu îţi închipui că toate femeile frumoase trebuie să miroasă plăcut ? — Nu pot vorbi despre toate, nu ştiu. Nu le-am mirosit. Şi nici nu-mi pasă de ele ; eu vorbesc numai de mine, sucitule! Nu toate femeile frumoase au pistrui, iar pistruii ies primăvara şi, la mine, trebuie să miroasă a ghiocei. — Eşti o îngîmfată. Hotărît ! Zise indispus Davîdov. Dacă vrei să ştii cu adevărat, află că obrajii tăi nu miroase a ghiocei, ci a ridiche cu ceapă şi untdelemn. — Atunci de ce nu-mi dai pace cu sărutările tale ? — Fiindcă îmi place ridichea cu ceapă... — Îndrugi şi tu, Sioma, tot felul de prostii, curat ca un băieţandru, rosti cu nemulţumire în glas Luşka. — Nu ştii că cu deştepţii trebuie să vorbeşti ca un deştept ? — Deşteptul chiar cînd vorbeşte ca un prost, tot deştept rămîne ; iar prostul, oricum, tot prost rămîne, i-o întoarse Luşka. Se certaseră şi atunci pentru o nimica toată, dar cearta aceea fusese trecătoare, încheindu-se peste cîteva minute printr-o împăcare deplină. De data asta însă era cu totul altceva. Clipele trăite cu Luşka îi păreau acum lui Davîdov minunate, dar făcînd parte dintr-un trecut îndepărtat, care nu avea să se mai întoarcă niciodată. Pierzînd nădejdea de a o mai vedea între patru ochi, pentru o lămurire deplină a legăturilor dintre dînşii, care luaseră o nouă întorsătură, Davîdov începu să tînjească de-a binelea. Îl lăsă pe Razmiotnov să-i ţină locul la conducerea colhozului, iar el se gîndi să plece pentru un timp nedeterminat la brigada a doua, care întorcea pîrloaga de primăvară pe una din tarlalele cele mai îndepărtate ale trupului de pămînt colhoznic. Aceasta nu era o hotărîre impusă de nevoile muncii, ci o fugă ruşinoasă a unui om care dorea un deznodămînt apropiat al dragostei lui, temîndu-se în acelaşi timp de el. Davîdov înţelegea foarte bine toate acestea, privindu-se din timp în timp parcă cu ochii altuia. Ajunsese însă la capătul puterilor. De aceea se şi oprise la hotărîrea de a pleca din cătun, ca fiind calea cea mai bună pentru dînsul,
252
neavînd acolo putinţa s-o vadă pe Luşka şi nădăjduind să trăiască cîteva zile mai mult sau mai puţin liniştit.
Capitolul IV La începutul lui iunie cădeau deseori ploi neobişnuite pentru timpul verii : potolite ca toamna, fără furtună, fără vînt. Dimineaţa, se ivea dinspre apus, de după dîmburile îndepărtate, un nor vînăt-cenuşiu, care creştea şi se lăţea, acoperind o jumătate de cer. Pe sub marginile lui întunecate scăpărau luciri albe, ameninţătoare ; apoi norul pogora atît de jos, încît scamele lui, străvezii ca muselina, se agăţau de acoperişul morii de vînt, care se înălţa în stepă, pe un gorgan. Undeva, sus, în tăriile cerului, bolborosea blajin, într-o octavă de-abia auzită, tunetul : şi din văzduhuri începea să se reverse o ploaie binefăcătoare. Picăturile calde, adevăraţi stropi de lapte proaspăt muls, cădeau drept pe pămîntul tupilat în pîclă, învăluit de linişte ; în băltoacele înspumate, care încă nu se uscaseră, se umflau băşici albe. Şi atît de înceată şi de domoală era ploaia răricică de vară, încît nici plantele nu-şi aplecau florile, nici găinile de prin curţi nu căutau să se aciuieze la adăpost. Ele scurmau mai departe cu un aer grijuliu pe lîngă şurile şi gardurile de nuiele umede, înnegrite, căutîndu-şi hrana ; iar cocoşii uzi, care îşi cam pierduseră din ţinuta lor semeaţă, în pofida ploii, trîmbiţau prelung şi cu rîndul. Viersul lor înviorat se îngemăna cu ciripitul vrăbiilor, care se scăldau vioi în băltoace, şi cu piscuitul rîndunelelor care, în zbor năvalnic, parcă se prăvăleau din cer, ademenite duios de pămîntul îmbibat cu iz de ploaie şi de praf. În Gremeacii-Log toţi cocoşii trîmbiţau uimitor de felurit. Pe la miezul nopţii cocoşul Liubişkinilor, care se trezea înaintea tuturor, dădea de veste cel dintîi. Cînta cu glas de tenor, puternic, vesel, ca un tînăr comandant de companie zelos în serviciu. Îi răspundea cu glas de bariton grav, ca de polcovnic, cocoşul din bătătura lui Agafon Dubţov; apoi, timp de vreo cinci minute stăruia deasupra cătunului zarva plină, ca un vuiet neîntrerupt, stîrnită de cucurigul cocoşilor ; iar ca încheiere, bolborosind de mama focului, buimac de somn, cea mai bătrînă orătanie din cătun, cocoşul roşcat şi gras al Maidannikovilor bătea aprig din aripi pe leaţ şi zbiera asurzitor cu glas răguşit de bas, ca de general, în care se desluşeau sunete hîrîitoare şi încordate, de comandă cazonă. Afară de îndrăgostiţi şi de cei grav bolnavi — ceea ce după părerea lui Nagulnov era aproape acelaşi lucru — ultimul din cătun care se ducea la culcare era el însuşi, Makar. Ca şi înainte, învăţa sîrguincios limba engleză, folosind clipele de răgaz din timpul nopţii. În odaia lui atîrna pe speteaza scaunului un ştergar făcut din pînză de casă, iar într-un colţ se găsea un ulcior cu apă rece de la fîntînă. Tare greu îi venea lui Makar să înveţe ! Cu gulerul cămăşii descheiat, cu părul zburlit, leoarcă de năduşeală, şedea la masă, în faţa ferestrei larg deschise, ştergîndu-şi cu prosopul sudoarea de pe frunte, de la subsuori, de pe piept şi de pe spate ; iar din vreme în vreme se apleca peste pervaz şi-şi turna în cap apă din ulcior, sforăind de plăcere pe înfundate. Lampa de cinci lumini de pe masă răspîndea o licărire palidă ; în abajurul, făcut din hîrtie de ziar, se loveau fluturii de noapte ; în odaia vecină sforăia domol bătrîna gazdă, iar Makar îşi însuşea cuvînt cu cuvînt limba engleză, straşnic de grea şi al dracului de trebuitoare pentru dînsul... Odată, aproape de miezul nopţii,
253
pe cînd se odihnea cu ţigara în gură, rezemat de pervazul ferestrei, băgă de seamă pentru întîia dată corul cocoşilor. Ascultînd cu luare aminte, uimit, Makar izbucni plin de încîntare : „Păi asta-i curat ca la paradă, cînd se trece în revistă divizia ! Mare minunăţie, să te cruceşti, nu alta !...” După aceea, Nagulnov începu să aştepte în fiecare noapte trîmbiţarea cocoşilor şi să asculte cu desfătare glasurile, ca de comandanţi, ale cîntăreţilor nopţii, dispreţuind în sinea lui viersul privighetoarei, cu toate înfloriturile şi trilurile ei lirice. Îi plăcea mai cu seamă basul de general al cocoşului Maidannikovilor, care, în corul cocoşilor, intona parcă acordul final. Într-un rînd, însă, ordinea chemărilor cu care Nagulnov se deprinsese, încuviinţînd-o în sinea lui, fusese încălcată pe neaşteptate şi încă într-un chip foarte grosolan : după puternicul bas al cocoşului se auzi deodată, de undeva, aproape de tot, în dosul şurii din curtea vecinului Arkaşka Menok, o voce de altist, semeţ, ca de băieţandru, a unui cocoşel pirpiriu, pesemne dintre cei tineri, care în urma cucurigului mai scoase de cîteva ori cîte un cotcodăcit ca de găină, şi se înecă parcă într-un fel de rîgîială scîrboasă. După ce se lăsă liniştea, Makar auzi desluşit cum acest cocoşel prăpădit se vînzolea în coteţ, bătea din aripi, căutînd să-şi păstreze cumpănirea — pesemne de teamă să nu cadă de pe leaţ în timpul cîntecului. Această purtare era o făţişă încălcare a disciplinei şi arăta un deplin dispreţ faţă de datoria supunerii la ordin. Nagulnov îl asemuia pe cocoşel, într-o oarecare măsură, cu un pîrlit de comandant de grupă, pe deasupra şi bîlbîit, care ar fi luat cuvîntul după un general, căutînd să-l şi corecteze. Indignat pînă în fundul sufletului, Makar nu putu îndura asemenea neobrăzare şi strigă în întuneric : „La loc comanda !..." apoi, furios, închise cu zgomot fereastra, ocărînd pe vinovat cu voce scăzută. A doua noapte povestea se repetă, a treia — la fel. Încă de vreo două ori strigă Makar în întuneric : „La loc comanda !" trezind-o din somn pe gazdă şi înspăimîntînd-o cu răcnetul lui. Deplina armonie a chemărilor, trîmbiţate noaptea de cocoşi, cînd vocile şi timpul intrării în scenă a artiştilor erau parcă împărţite după grade, fusese cu totul tulburată. Makar începu să se culce îndată după miezul nopţii... Nu mai putea să înveţe şi să ţină minte atîtea cuvinte firoscoase. Era mereu cu gîndul la cocoşul cel obraznic şi credea, clocotind de mînie, că orătania asta nu face două parale şi-i tot atît de pusă pe gîlceavă ca şi stăpînul său. Makar ocăra în gînd cocoşul cu nimic vinovat, făcîndu-l nemernic, parazit şi parvenit. Orătania vecinului, care se încumetase să cînte după cocoşul lui Maidannikov, îl scoase din sărite cu totul pe Makar Nagulnov ; nu mai avea de loc spor la învăţarea limbii engleze şi starea lui sufletească i se înrăutăţea din zi în zi... Era timpul să pună capăt unei astfel de neorînduieii ! A patra zi intră de dimineaţă în curtea lui Arkaşka Menok, îi dădu cu răceală bineţe şi zise»: — Ia arată-mi cocoşul ! — Da ce trebuinţă ai de el ? — Vreau să-l văd cum arată. — Şi la ce naiba îţi trebuie să vezi cum arată? — Hai arată-mi-l ! N-am timp să stau la taclale cu tine ! Rosti mînios Makar. În timp ce el îşi răsucea o ţigară. Arkaşka scoase anevoie, cu un vreasc, de sub hambar, un cîrd de găini pestriţe, parcă împopoţonate. Ăsta era, nici vorbă ! Presupunerile lui Makar se adeveriră în întregime : printre vreo douăsprezece găini cu penaj bătător la ochi, uşuratice şi cochete, se învîrtea ca o sfîrlează un
254
cocoşel nearătos, jumulit, sur ca un şoarece. Makar îl cercetă cu o privire plină de vădit dispreţ ; adresîndu-se lui Arkaşka, îl sfătui : Taie-l pe neisprăvitul ăsta ! — De ce să-l tai ? — Să faci supă cu tăieţei, răspunse scurt Makar. — Şi adică de ce sa-l tai ? N-am altul şi calcă bine găinile. Makar zîmbi batjocoritor şi se strîmbă. — Atîta e de capul lui : calcă bine găinile. Mare scofală ! Treabă de prost, nu cere cine ştie ce isteţime. — Dar lui nici nu i se cere mai mult. N-am de gînd să ar cu el grădina de zarzavat. Nu poate trage el un plug cu un brăzdar... — Ascultă, lasă şaga ! Ştiu şi eu să şuguiesc cînd trebuie... — Dar ce ţi-a făcut cocoşul meu ? Îl întrebă Menok pierzîndu-şi răbdarea. Ţi s-a pus cumva împotrivă ? — E un zevzec, nu ştie de nici o rînduială. — De ce rînduială ar fi trebuit să ştie ? O fi zburat în grădina gazdei tale ? — Nu zboară în nici o grădină, dar aşa, îndeobşte... Lui Makar nu-i era la îndemînă să-l lămurească despre ce rînduială e vorba. Rămase cîteva clipe tăcut, cu picioarele răşchirate, aruncînd cocoşului priviri aprige; apoi îi fulgeră prin minte un gînd : — Ştii ce, vecine, îi spuse Makar lui Arkaşka, înviorîndu-se, hai să facem schimb de cocoşi. — Dar de unde să se fi brodit un cocoş la gospodăria ta prăpădită ? Îl întrebă Menok, plin de curiozitate. — S-a brodit, şi încă nu unul jumulit ca ăsta ! — Fie, adu-l; dacă o fi pe gustul meu, facem schimb. Nu ţin numaidecît la al meu. Peste vreo jumătate de ceas, Makar intră ca în trecere în curtea lui Akim Beshlebnov, care avea o sumedenie de găini. Vorbind de una, de alta, Makar privea cu un ochi scrutător găinile care umblau de colo-colo prin curte şi asculta cîntecul cocoşilor. Cei cinci cocoşi ai lui Beshlebnov erau tot unul şi unul, trupeşi, cu pene arătoase, dar mai cu seamă nu prea gălăgioşi şi potoliţi, înainte de a-şi lua rămas bun, Makar îi propuse : — Ascultă, gospodarule, nu-mi vinzi un cocoş, ce zici ? — Cu plăcere, tovarăşe Naguinov, dar găina e mai bună pentru ciorbă. Alege pe care vrei, muierea mea are doar destule ! — Nu, mie-mi trebuie un cocoş. împrumută-mi un sac, ca să-l duc. După puţin timp Makar se şi afla în curtea lui Arkaşka Menok, gata să dezlege gura sacului. Arkaşka, care avea, după cum se ştie, slăbiciune pentru orice schimb, îşi freca palmele mulţumit, gustînd dinainte plăcerea schimbului aşteptat şi spunea : — Ia să vedem, ce procopseală mi-ai adus. Te pomeneşti că am să cer pe deasupra şi ceva parale. Dezleagă sacul mai repede, ce tot moşmoleşti acolo ? Acuşica am să prind cocoşul meu şi o să-i zădărîm la luptă : care o birui, acela o să aibă drept la aldămaş. Zău aşa, altfel nici nu fac schimb ! Al tău cum arată ? E zdravăn ? — Un vlăjgan în lege, mormăi scurt Makar, desfăcînd cu dinţii nodul strîns al sforii de la gura sacului.
255
Arkaşka, ţinîndu-şi în fugă nădragii care-i cădeau în vine, se năpusti de-i sfîrîiau călcîiele spre coteţ. Peste un minut se auziră cîrîituri înspăimîntate de cocoş. Dar cînd se întoarse vecinul, strîngînd la piept cocoşelul care gîfîia grozav de speriat, îl găsi pe Makar cinchit asupra sacului dezlegat şi scărpinîndu-se cu nedumerire la ceafă ; „vlăjganul" zăcea în sac cu aripile larg desfăcute şi, în sfîrşeala morţii, îşi dădea peste cap ochii rotunzi, portocalii. — Ce s-a întîmplat ? Întrebă Arkaşka, uluit. — Am dat greş. — S-a nimerit bolnav ? — Nu ţi-am spus că am dat greş cu dînsul ? — Cum poţi să dai greş cu un cocoş ? Vorbeşti năzbîtii ! — Greu de cap mai eşti, măi omule. Cînd îl duceam, cocoşului îi venea să cînte în sac, cît pe ce să mă facă de rîs în faţa lumii. Asta s-a petrecut lîngă sediul conducerii colhozului. Atunci i-am sucit olecuţă capul... înţelegi, numai olecuţă, dar uite ce s-a întîmplat. Adu mai repede toporul, altfel piere fără de nici un folos. Makar aruncă peste gard cocoşul decapitat şi strigă către gazda sa care trebăluia pe lîngă pridvor : — Ascultă, măiculiţă! Jumuleşte-l pînă-i cald, şi fă mîine o supă cu tăieţei ! Fără să-i spună nici o vorbă lui Arkaşka, Makar se duse iarăşi la Beshlebnov. Acesta se încăpăţînă la început, spunînd : — Păi îmi văduveşti toate găinuşele ! Totuşi, pînă la urmă îi vîndu încă un cocoş. Schimbul cu Arkaşka se făcu, iar peste cîteva minute şi cocoşul acestuia, cu gîtul retezat, zbura peste gardul de nuiele. Makar, mulţumit la culme, strigă gazdei sale : — Ia şi pacostea asta, măiculiţă! Jumuleşte-l şi pe diavolul ăsta împeliţat şi — în oală cu el ! Nagulnov ieşi în uliţă cu înfăţişarea unui om care săvîrşise o faptă însemnată, folositoare. Nevasta lui Arkaşka îl urmări din ochi, clătinîndu-şi capul cu amară părere de rău. Rămăsese uluită cînd îl văzuse pe Makar căsăpind cocoşii în curtea lor. Drept răspuns la privirea ei întrebătoare, Arkaşka îşi duse arătătorul la frunte, îl mişcă dintr-o parte în alta şi spuse în şoaptă : — S-a ţicnit ! Cumsecade om, dar s-a ţicnit. A înnebunit de-a binelea, asta-i sigur. Cîte nopţi n-a stat, sărmanul, cu cartea dinainte ! Are haz ca l-au dat gata limbile inglizeşti, fir-ar afurisite să fie ! De atunci Makar, care îndura cu bărbăţie singurătatea, începu să asculte noaptea nestingherit trîmbiţările cocoşilor. Zile întregi lucra la cîmp, plivind grîul la rînd cu femeile şi copiii ; iar seara, se ospăta la cină cu lapte şi cu o ciorbă fără carne ; apoi se aşeza să înveţe limba engleză după manualul: pentru autodidacţi şi aştepta cu răbdare miezul nopţii. Curînd i se alătură şi moş Şciukar. Într-o seară bătrînul ciocăni uşurel în uşă şi întrebă : — Pot să intru ? — Intră. Ce pofteşti ? Îl întîmpină Makar cu un aer nu prea binevoitor. — Vezi, cum să spun... Se fîstîci moş Şciukar. Iaca, mi s-a făcut tare dor de tine, Makaruşka. Cînd am văzut lumină la fereastra ta, mi-am zis : hai să intru să-l văd. — Da ce, eşti muiere ca să-ţi fie dor de mine ? — Omul bătrîn tînjeşte uneori mai dihai ca o muiere. Treburile mele sînt searbăde de tot : cît îi ziulica de lungă tot cu armăsarii şi cu armăsarii. Mi s-a urît
256
cu făpturile astea necuvîntătoare ! Iaca, tu le spui o vorbă bună, iar ele ronţăie pe tăcute ovăz şi dau din coadă. Dar eu ce folos am de aici ? Şi colac peste pupăză, mai e şi ţapul acela, fir-ar afurisit să fie ! Cînd o dormi oare gîngania asta, Makaruşka? Numai ce închizi ochii noaptea că el, diavolul, începe să umble forfota. Nici nu pot să număr de cîte ori m-a călcat cu copita, cînd abia dădusem geană în geană ! Mă bagă în toţi sperieţii, pe urmă, deşi-i întuneric beznă, pas de mai adormi, şi basta ! Aşa ginganie afurisită şi răufăcătoare nici n-am mai văzut ! Cîtă-i nopticica de mare umblă haihui prin grajd şi prin fînărie. Ce zici, n-ar fi bine. să-l tăiem, Makaruşka ? — Ia mai slăbeşte-ma cu vorbele astea de clacă. Eu nu-s mai mare peste ţapii colhozului. Davîdov e comandantul lor, du-te la dînsul. — Doamne fereşte, da n-am venit la tine pentru ţap ; am trecut numai ca să te văd. Dă-mi şi mie o cărticică frumoasă şi stau liniştit lîngă tine, ca un şoarece în borta lui. O să fie şi pentru tine mai vesel, şi pentru mine. N-am să te stingheresc nici cît îi negru sub unghie. Makar chibzui şi încuviinţă. Întinzîndu-i dicţionarul explicativ al limbii ruse, îl preveni : — Fie, şezi cu mine şi citeşte, dar numai în gînd. Nu plescăi din buze, nu tuşi, nu strănuta — într-un cuvînt, să nu se audă nici un zgomot ! Fumăm numai la comanda mea. Ai priceput ? — Priceput! Numai cu strănutul nu ştiu cum o ieşi! Dacă mă apucă aşa din senin, naiba să-l ia, atunci ce-i de făcut ? Din pricina foncţiei mele am totdeauna în nări scuturătură de fîn. Uneori strănut şi în somn. Zi şi tu, ce să mă fac ? — Ţîşneşti ca glonţul în tindă şi strănuţi acolo ! — Ehei, Makaruşka, ţi-e lesne a-mi spune să ţîşnesc ca glonţul, da eu îs ghiuj bătrîn, mi-s balamalele ruginite ! Pînă să dau fuga în tindă, strănut de zece ori şi-mi suflu de cinci ori nasul.. — Zoreşte-te şi matale, moşule ! — S-a zorit fata să se mărite, dar mire — ia-l de unde nu-i. S-a găsit un om al lui dumnezeu şi i-a dat o mînă de ajutor la nevoie. Ştii ce-a ajuns fata şi fără cununie ? O muiere pe cinste ! Aşa poate să mi se întîmple şi mie : dacă m-oi zori, mă tem să nu dau cinstea pe ruşine ; atunci — cum te văd şi mă vezi — mă goneşti să-mi iau îndată tălpăşiţa de aici. Makar izbucni în rîs şi-i spuse : — Păi dacă ai să te grăbeşti mai cu băgare de seamă, n-o să-ţi pui în primejdie cinstea. Într-un cuvînt, uite : tacă-ţi gura şi nu mă stingheri de ia treabă, citeşte şi ai să ajungi un bătrîn învăţat. — Pot să-ţi mai pun o întrebare, scurtă de tot ? Nu te încrunta, Makaruşka, e cea din urmă. — Dă-i drumul. Da mai iute ! Moş Şciukar începu să se foiască fîstîcit pe laviţă, apoi bîigui : — Iaca ce-i... Ei, nu prea... cine ştie ce... dar baba mea se supără rău pe mine din pricina asta şi tot mă boscorodeşte : „Nu mă laşi să dorm !" Dar, te întreb, ce vină am eu aici ? — Vino la chestie! — Tocmai de chestia asta şi vorbesc. Din pricina vătămătorii,. sau poate din alt beteşug, cîteodată îmi ghiorăie cumplit maţele, parcă ar hurui tunetul în nori
257
pe vreme de furtună ! Atunci ce ne facem ? Şi asta te poate abate de la învăţătură, nu ? — Ieşi în tindă şi să n-aud nici tunete, nici fulgere ! E lămurit ? r Şciukar dădu tăcut din cap a încuviinţare, oftă din rărunchi şi deschise dicţionarul. La miezul nopţii, călăuzit de Makar, care îi dădea toate desluşirile, ascultă aşa cum trebuie, pentru întîiaşi dată în viaţă, trîmbiţările cocoşilor. Peste trei zile stăteau amîndoi, cot la cot. aplecaţi peste pervazul ferestrei, iar moş Şciukar şoptea plin de încîntare : — Doamne dumnezeule, doamne sfinte ! Toată viaţa m-am împiedecat la tot pasul de cocoşi. De mic copil am crescut cu găinile, da nu m-am învrednicit să-mi dau seama de frumuseţea viersului lor. Ei, acum am avut parte şi de asta ! Makaruşka, ia ascultă cum îi mai zice diavolul Iui Maidannikov ! Curat gheneralul Brusilov nu alta ! (Brusilov, Alexei Alexeevici (1853—1926) — general de cavalerie, comandantul frontului rus de sud-vest în anul 1916 - n. r.). Makar se încruntă; dar, stâpînindu-se, răspunse în şoaptă : — Ai nimerit-o şi tu ca nuca-n perete ! Să-i fi auzit, moşule, pe generalii noştri — aveau glasuri, nu glumă ! Cine-i, mă rog, Brusilov al tău ? Mai întîi, fost general ţarist. Asta înseamnă că e un individ care dă de bănuit; iar în al doilea rînd, e un intelectual cu ochelari. Avea pesemne şi glasul ca răposatul cocoş al lui Arkaşka, pe care l-am mîncat amândoi împreună. Glasurile trebuiesc judecate şi ele din punct de vedere politic. Uite, de pildă, era la noi în divizie un bas — altu ca el nu găseai în toată armata ! Pînă la urmă s-a dovedit o lepădătură : a trecut la duşmani. Crezi tu că el e bas şi acuma pentru mine ? La dracu ! Pentru mine nu este decît un falset trădător, nicidecum bas ! — Makaruşka, dar pe cocoşi nu-i priveşte politica ? Îl întrebă sfios moş Şciukar. — Ba şi pe cocoşi îi priveşte ! Dacă în locul cocoşului lui Maidannikov, ar fi fost vreun cocoş de chiabur — n-aş fi ascultat niciodată în viaţă asemenea parazit. La ce dracu îmi trebuie coada de topor a chiaburului ? !... Ei, am trăncănit destul, ajunge ! Aşază-te cu cartea ta, iar eu cu a mea şi să nu-mi baţi capul cu tot felul de întrebări prosteşti. Altfel te dau afară fără şovăiala ! Moş Şciukar ajunse un mare admirator şi un bun preţuitor al cîntatului cocoşilor. El îl înduplecase pe Makar să meargă pentru a vedea cocoşul Maidannikovilor. Prefăcîndu-se că au treabă, intrară în ograda lui Maidannikov. Kondrat era la cîmp, cu arăturile de primăvară. Makar stătu de vorbă cu nevastă-sa şi o întrebă aşa, printre altele, de ce n-a ieşit la plivit. În vremea asta se uita cu luare-aminte la cocoşul care umbla ţanţoş prin ogradă. Acesta avea o înfăţişare foarte demnă şi impunătoare în podoaba roşcată a penajului său. Makar rămase mulţumit de ceea ce văzu. Ieşind pe portiţă, îl ghionti pe Şciukar, care nu scosese nici un cuvînt, şi-l întrebă : — Îţi place ? — Şi la glas şi la chip. Parcă ar fi arhiereu, nu cocoş ! Asemănarea nu-i plăcu de loc lui Makar. Dar el tăcu. Ajunseră aproape de sediul conducerii colhozului, cînd Şciukar, boldindu-şi speriat ochii, îl apucă deodată pe Makar de mîneca bluzei. — Makaruşka, ar putea să-l taie ! — Pe cine ? — Doar nu pe mine, doamne fereşte, ci pe cocoş ! Să ştii că au să-l taie, aşa, pe nepusă masă! Of, au să-l taie !
258
— Şi de ce să-l taie? Ca ce, rogu-te ? Nu înţeleg ce tot bîigui acolo ! — Ce e de neînţeles aici? Păi e mai bătrîn decît mraniţa gunoită, e de o seamă cu mine, dacă nu chiar şi mai vîrstnic. Îl ţin minte pe cocoşul ăsta încă din copilărie ! — Nu umbla cu gogoşi, unchiaşule I Cocoşii nu trăiesc cîte şaptezeci de ani, nu e scris nimic despre asta în pravilele firii. Ai înţeles ? — N-are a face ; e bătrîn, are în bărbie numai fulgi cărunţi. N-ai băgat de seamă ? Stărui cu tărie moş Şciukar. Makar se întoarse scurt pe călcîie. Mergea cu pas zorit, larg, ridicînd sus piciorul şi Şciukar, căutînd să se ţină de dînsul, era nevoit din cînd în cînd să gonească în trap mărunt. Peste cîteva minute se aflau iarăşi în ograda lui Maidannikov. Makar îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistuţă de femeie, cu chenar de horbotă, rămasă ca amintire de la Luşka. Moş Şciukar gîfîia cu gura larg deschisă, ca un copoi care fugărise o vulpe jumătate de zi. De pe limba lui vîriătă i se scurgeau pe bărbuţă picături de scuipat limpede. Nevasta lui Kondrat se apropie de dînşii zîmbind prietenos. — Nu cumva aţi uitat ceva ? — Da, am uitat să-ţi spun ceva, Prohorovna. Uite ce : să nu tai cumva cocoşul. Moş Şciukar se îndoi ca un semn de întrebare, întinse mîna înainte şi, ameninţînd-o cu arătătorul murdar, hîrîi cu răsuflarea tăiată : — Să te ferească dumnezeu !... Nemulţumit, Makar se uită chiorîş la dînsul, apoi urmă : — Vrem să-l cumpărăm de prăsilă pentru colhoz, ori să facem schimb. Judecind după cum arată, e de soi bun. Poate străbunii lui au fost aduşi de pe undeva din Anglia sau din Olanda pentru ca să se prăsească aici o rasă nouă, Sînt gînsaci de Olanda cu cucui pe plisc ? Sînt. S-ar putea ca şi cocoşul acesta să fie de neam olandez. Asta n-ai de unde s-o ştii, nu ! Nici eu nu ştiu. Aşa că, pentru nimic în lume să nu-l tai. — Dar de prăsilă nu face două parale, că-i tare bătrîn. Am vrut să-l tăiem de rusalii şi să luăm un cocoş tînăr. De data asta moş Şciukar îl ghionti cu cotul pe Nagulnov — adică : nu ţi-am spus eu ? Makar însă, fără să-l bage în seamă, stărui : — Bătrîneţea nu e un cusur. La noi o să fie bun de prăsilă. ÎI hrănim pe săturate cu grîu muiat în votcă şi o să dea tîrcoale găinuşelor — de-o să-i scapere pintenii ! Într-un cuvînt, nu cumva să prăpădiţi cocoşul acesta nepreţuit. Ai priceput ? Ei, atunci e bine ! Iar cît priveşte un cocoş tînăr, moş Şciukar o să-ţi aducă chiar astăzi unul în loc. În aceeaşi zi Makar cumpără pe un preţ potrivit de la nevasta lui Diomka Uşakov un cocoş care era de prisos în gospodăria acestuia şi îl trimise gospodinei lui Maidannikov prin moş Şciukar. * Părea că cea din urmă piedică fusese înlăturată. Prin cătun se răspîndi însă un zvon hazliu, cum că Makar Nagulnov cumpără pretutindeni, pentru scopuri necunoscute, cocoşi, cu toptanul şi cu amănuntul, şi că plăteşte pe ei preţuri nebuneşti. Putea oare Razmiotnov, căruia îi plăceau şotiile, să rămînă surd faţă de asemenea întâmplare ? Auzind de toana năstruşnică a prietenului său, luă hotărîrea să cerceteze personal pozna şi se înfiinţă seara tîrziu acasă la Nagulnov. Makar şi moş Şciukar şedeau la masă, adînciţi în citirea unor cărţi groase. Lampa, cu fitilul prea ridicat, fila. În odaie pluteau funigei negri şi mirosea a hîrtie
259
pîrlită de la abajurul aproape ars, pus de-a dreptul pe ţilindrul lămpii. Era o linişte ca-n clasa întîia elementară, la ora de caligrafie. Razmiotnov intră fără să bată la uşă, tuşi din prag, dar nici unul dintre sîrguincioşii cititori nu-l băga în seamă. Atunci, stăpînindu-şi cu greu zîmbetul, Razmiotnov întrebă cu glas tare : — Aici stă tovarăşul Nagulnov ? Makar înălţă capul şi privi cu luare-aminte chipul lui Razmiotnov. Nu, musafirul venit pe vreme de noapte nu era beat. Dar buzele îi fremătau de dorinţa nestăvilită de-a izbucni în hohote de rîs. Ochii lui Makar licăriră stins, mijiră şi el îi spuse liniştit : — Du-te, Andrei, la o şezătoare cu fete ; vezi şi tu că eu nu-mi pot irosi timpul cu tine. Văzînd că Makar nu putea fi înveselit nici într-un chip, Razmiotnov, aşezîndu-se pe laviţă, îşi aprinse o ţigară, şi-l întrebă serios : — Ia spune-mi drept : de ce ai cumpărat cocoşii ? — Pentru supă cu tăieţei şi pentru borş. Da tu ce-ai crezut : că fac cu ei îngheţată pentru domnişoarele din cătun ? — La îngheţata fireşte nu m-am gîndit, dar mă prindea mirarea : la ce i-o fi trebuind atîţia cocoşi, şi de ce tocmai cocoşi ? Makar zîmbi : — Mă dau în vînt după creste de cocoş cu tăieţei, asta-i toată taina. Pe tine te prinde mirarea din pricina cumpărăturilor mele, iar eu, Andrei, tare mă mai mir de ce nu binevoieşti să ieşi la plivit. — Şi ce-mi porunceşti să fac acolo ? Să supraveghez muierile ? Păi, pentru treaba asta sînt brigadierii — Nu să supraveghezi, ci să pliveşti. Razmiotnov izbucni într-un rîs din toată inima, făcînd cu mîna către dînsul, ca şi cum s-ar fi apărat de o muscă supărătoare : — Să smulg buruienile împreună cu ele ? Ehei, frăţioare, să am iertare ! Asta nu-i treabă de bărbat. Şi-apoi eu nu-s un fitecine, ci-s preşedintele sovietului sătesc. — Nu eşti cine ştie ce mare mahăr. Drept vorbind, ia, un om ceva mai răsărit... Şi adică de ce eu pot să smulg cot la cot cu ele rapiţa sălbatică şi tot felul de buruieni, iar tu nu ? Razmiotnov ridică din umeri. — Nu-i vorba că nu pot, dar nu vreau să mă fac de rîs în faţa cazacilor. — Davîdov nu se dă în lături de la nici o muncă, eu — de asemenea ; şi de ce numai tu îţi pui şapca pe o ureche şi cît e ziulica de mare nu te mişti din jîlţul de la sovietul tău, ori îţi iei strîns la subsuoară mapa jerpelită de carton şi baţi uliţele cătunului, ca unul care nu-şi poate afla locul ? Adică secretarul tău nu ştie să dea o adeverinţă de stare civilă ? Ascultă, Andrei, fă bine şi lasă-te de şotiile astea ! Chiar mîine să te înfăţişezi la brigada întîia şi să arăţi muierilor cum ştiu să lucreze eroii războiului civil ! — Ai căpiat, ori glumeşti ? Să mă omori pe loc da tot nu mă duc ! Razmiotnov aruncă, înciudat mucul de ţigară şi sări de pe laviţă. Nu vreau să fiu de rîsul lumii ! Plivitul nu e treabă de bărbat. Te pomeneşti c-ai vrea să mă duc şi la prăşitul cartofilor ? Ciocănind calm cu un căpeţel de creion în masa, Makar răspunse : — Unde te trimite partidul, aceea e treabă de bărbat. Să zicem că mi s-ar spune : „Du-te, Nagulnov şi retează capetele contrarevoluţionarilor". Mă duc cu
260
bucurie ! Sau mi s-ar spune: „Du-te şi prăşeşte cartofii”. Mă duc, chiar dacă nu mă bucur. Ori dacă mi s-ar spune : „Fă-te mulgătoare, du-te la mulsul vacilor”. Scrîşnesc din dinţi, dar tot mă duc ! Am să trag o prăpădită de vacă de uger într-o parte şi în alta, cum mă pricep, dar de muls, tot am s-o mulg, afurisita ! Razmiotnov care între timp se potolise, se înveseli : — Cu labele tale, taman bine poţi să mulgi vaca. O dobori la pămînt cît ai scăpăra din amnar ! — O dobor, iar o ridic, dar o mulg pînă la capăt, pînă storc din ea şi cea din urmă picătură de lapte. Ai priceput ? Şi fără să aştepte răspuns, continuă dus pe gînduri : Bagă-ţi asta în cap, Andriuha, şi mai ales nu te tot făli că eşti bărbat şi cazac. După cît înţeleg eu, cinstea noastră partinică nu stă în asta. Uite, m-am dus deunăzi la raion să mă prezint secretarului celui nou. Pe drum l-am întîlnit pe Filonov, secretarul organizaţiei de bază din Tubeanskoi. El mă întreabă: „Unde ai pornit-o, nu cumva la comitetul raional de partid ?” „Acolo mă duc”, îi spun. „La secretarul cel nou ?” „La dînsul”, îi răspund. „Atunci cîrmeşte spre fîneaţă, acolo-i.” Şi-mi arată cu biciul în partea stîngă a drumului. Mă uit, acolo se cosea în lung şi în lat. Lucrau şase cositoare. „Da ce, întreb, v-aţi scrîntit să cosiţi aşa devreme ?” Iar el îmi răspunde : „Nu cosim iarbă, ci curăţăm de bălării şi fel de fel de scai. Sînt buni pentru nutreţ.” ÎI întreb : „Aţi luat de capul vostru hotărîrea asta?” îmi răspunde: „Nu, ieri a venit secretarul la noi, s-a uitat pe cîmp şi a dat de buruienile astea ; ei, şi ne-a întrebat ce o să facem cu ele. I-am răspuns c-o să le stîrpim cînd om ara. A început să rîdă şi a spus : «Să le stîrpiţi ar fi o treabă nechibzuită; să le cosiţi pentru a le însiloza — ar fi mult mai înţelept».” Makar tăcu un timp, privindu-l cu îuare-aminte pe Razmiotnov care-l întrebă nerăbdător : — L-ai văzut cu ochii tăi ? — Cum te văd şi mă vezi ! Am cîrmit din drum, am mers vreo doi kilometri şi am dat peste două brişti. Un moşneguţ trebăluia pe lîngă foc, fierbînd caşă. Un flăcău, zdravăn ca un taur, fălcos, şedea lungit sub brişcă, îşi scărpina tălpile şi se apăra de muşte cu o crenguţă. Nu părea să fie secretarul : era desculţ şi avea mutra ciupită de vărsat — curat ciur. Îl întreb de secretar — flăcăul rînjeşte. „Secretarul, zice, m-a schimbat pe cositoare încă de dimineaţă. Uite-l cum goneşte prin stepă şi culcă la pămînt polog după polog.” Am descălecat, am legat calul de brişcă şi m-am îndreptat înspre cosaşi. Trece cea dintîi cositoare. Pe ea şade un bătrîn cu pălărie de paie în cap, îmbrăcat cu o cămaşă ruptă, putrezită de sudoare, cu nădragi de pînză, pătaţi de dohot. Bineînţeles că nu era el secretarul. Pe a doua cositoare şade un flăcău tuns, fără cămaşă. Din pricina năduşelii parcă era uns cu grăsime — lucea în bătaia soarelui ca un paloş. Mă gîndesc : de bună seamă nu e nici el secretarul. Nu umblă secretarul pe cositoare fără cămaşă. Mă uit de-a lungul brazdei — toţi erau fără cămaşă ! Asta-i bună ! Dumireşte-te dacă poţi : care dintr-înşii e secretarul ? Crezînd că am să-l ghicesc după înfăţişarea lui de intelectual, i-am lăsat să treacă pe toţi prin faţa mea ; da nu l-am recunoscut nici aşa, fir-ar afurisită de treabă ! Toţi goi pînă la brîu, toţi la fel, ca nişte pitaci de aramă, iar în frunte nu le stătea scris : secretarul. Aşa am păţit, luîndu-mă după înfăţişarea de intelectual ! S-au dovedit a fi cu toţii intelectuali. Tunde-l chilug pe cel mai lăţos popă şi trimite-l la baia de aburi, unde se scaldă soldaţii — crezi că ai să-l mai deosebeşti pe popă dintre dînşii ? Aşa a fost şi cu mine... — Hei, Makaruşka, nu te atinge de feţe bisericeşti, e păcat ! Îl rugă sfios moş Şciukar, care pînă atunci nu scosese o vorbă.
261
Makar îl străfulgera cu o privire mînioasă şi urmă : — Mă întorc la brişti şi-l întreb pe flăcău: „Care dintre cosaşi e secretarul ?" Iar netotul fălcos zice că secretarul cică e fără cămaşă. Eu îi spun: „Freacă-te la ochi că ţi-s pătaţi de muşte, nu vezi că pe cositoare toţi, afară de moşneag, sînt fără cămaşă ?" Flăcăul iese de sub brişcă, se freacă la ochi şi deodată se porneşte pe rîs. Cînd mă uit, mă apucă şi pe mine rîsul: în vreme ce mă întorceam la brişti, moşneagul îşi scosese şi el cămaşa şi pălăria. Rămas numai în nădragi, mergea cosind înaintea tuturor, de duduia pămîntul. Chelia îi lucea în soare, iar vîntul îi flutura barba căruntă, i-o răsfira tocmai la spate. Plutea pe dudău curat ca o lebădă. Ei, gîndesc, halal ! Iată ce port le-a adus de la oraş secretarul comitetului raional de partid — să umble în pielea goala prin stepă ; ba l-a ispitit pînă şi pe un moşneag şontorog să săvîrşească asemenea necuviinţă. Fălcosul ma duce la ei şi mi-l arată pe secretar. Mă apropii, păşesc alături de cositoare, îi spun cine sînt şi că plecasem la comitetul raional ca să fac cunoştinţă cu dînsul, iar el începe să rîdă, opreşte caii şi-mi spune : „Urcă-te şi mînă caii, cosim împreună şi facem cunoştinţă în vremea asta, tovarăşe Nagulnov”. I-am făcut vînt pogoniciului de pe scăunel, m-am aşezat în locul lui şi am pornit caii. Ei, şi în timp ce am cosit patra poloage, ne-am cunoscut... E un flăcău cum rar găseşti în lume ! N-am avut încă aşa secretari. „Eu, zice, o să vă arăt cum se lucrează în ţinutul Stavropol ! Voi purtaţi lampasuri la nădragi, dar la noi oamenii cosesc mai bine”, şi rîde. ”Rămîne de văzut — zic — cine o s-o scoată la capăt mai bine : lăudărosul se făleşte peste măsură, după cum nefericitul îşi umflă necazurile.” Mă întreabă de una, de alta, apoi îmi spune : „Du-te acasă, tovarăşe Nagulnov. Viu şi eu curînd pe acolo.” — Şi ce mai spunea ? Îl întrebă Razmiotnov cu vioiciune. — Altceva nimic mai de seamă. A mai întrebat de Hoprov : dacă a fost activist ori ba. — Ce activist, îi spun, curată pacoste, nu activist. — Şi el ce-a spus ? — A întrebat : „Atunci de ce l-au ucis şi încă împreună cu nevastă-sa ?" — Cine ştie, zic, de ce l-au omorît chiaburii ? Nu le-a intrat în voie şi l-au omorît. — Ei, şi el ce-a spus ? — A molfăit din buze, ca şi cum ar fi mîncat un măr pădureţ — şi parcă a rostit, parcă a tuşit: „hm, hm". Oricum n-a spus nimic lămurit. — Şi de unde, rogu-te, a aflat de Hoprovi ? — Naiba ştie. O fi auzit de la G.P.U.-ul raional, fără doar şi poate. Razmiotnov mai fuma în tăcere o ţigară. Urmărea cu atîta încordare un gînd, încît uită chiar de ce venise la Nagulnov. Luîndu-şi rămas bun şi privind ţintă în ochii lui Makar, îi spuse zîmbind : — Toate mi s-au limpezit în minte ! Mîine mă duc dis-de-dimineaţă la brigada întîia. Poţi fi fără grijă, Makar, n-o să-mi cruţ şalele la plivit. Iar tu să mă cinsteşti duminică cu o jumătate de litru de votcă, asta s-o ştii ! — Te-oi cinsti, vom bea amîndoi împreună, dacă ai să pliveşti bine. Numai porneşte mîine devreme, ca să dai pildă muierilor cînd trebuie să iasă la lucru. Ei, să fie într-un ceas bun ! Îi ură Makar şi se adânci iarăşi în citit. Spre miezul nopţii, cînd cătunul era cuprins de o linişte ne tulburată, Nagulnov şi moş Şciukar ascultară cu un aer solemn trîmbiţările celor dintîi cocoşi, admirînd însufleţiţi, fiecare în felul iui, viersul lor armonios.
262
— Ca la sobor, cînd slujeşte arhiereul ! şopti plin de evlavie moş Şciukar, pronunţînd peltic cuvintele în culmea încîntării. — Ca atunci cînd se comandă călărimii ! spuse Makar, uitîndu-se visător la ţilindrul afumat al lămpii. Astfel încolţi această minunată şi neobişnuită pasiune, din a cărei pricină Makar era cît pe ce să-şi piardă viaţa nu peste mult timp. Capitolul V Numai Razmiotnov îl petrecu pe Davîdov cînd acesta plecă la brigadă cu o căruţă de ocazie care ducea plugarilor hrană din magazia colhozului, ca şi ceea ce le trimitea familia lor : schimburi şi cîte ceva de îmbrăcăminte. Davîdov şedea în căruţă, lăsînd să-i atîrne pe margine picioarele încălţate cu cizme ponosite, roase. Gheboşîndu-se ca un bătrîn, privea cu nepăsare în lături. Amîndoi omoplaţii lui ascuţiţi îi împungeau parcă haina aruncată pe umeri. Trecuse multă vreme de cînd nu se tunsese şi şuviţe lungi de păr negru, cîrlionţat îi ieşeau de sub şapca dată pe ceafă, căzîndu-i pe gîtul vînjos, smolit şi pe gulerul slinos al surtucului. înfăţişarea lui te izbea în chip neplăcut, jalnic... Uitîndu-se la dînsul şi crispîndu-se ca săgetat de o adîncă durere, Razmiotnov se gîndi : „Uite cum l-a şmotrit Luşka ! Ce muiere afurisită ! Dintr-un flăcău — şi încă ce bărbat era ! — a făcut o zdreanţă. Iată unde ne poate duce dragostea pe de-alde noi: a fost un om şi jumătate, iar acum nu dai pe dînsul nici o ceapa degerată." Cine altul dacă nu Razmiotnov putea să ştie „unde duce dragostea" ? Aducîndu-şi aminte de Marina Poiarkova şi de altele din trecut, oftă cu amărăciune, apoi zîmbi voios şi se îndreptă spre sovietul sătesc să vadă ce mai e pe acolo. La jumătatea drumului îl întîlni pe Nagulnov. Ca întotdeauna, uscăţiv, ferchezuit, fălindu-se olecuţă cu ţinuta lui ostăşească fără cusur, Makar întinse în tăcere mîna lui Razmiotnov şi, cu un semn din cap, îi arătă căruţa care se îndepărta de-a lungul uliţei. — Ai văzut în ce hal a ajuns tovarăşul Davîdov ? — Parcă a cam slăbit, răspunse în doi peri Razmiotnov. — Şi eu, cînd am trecut prin toanele lui, mă topeam pe picioare din zi în zi. Dar despre dînsul, ce să mai vorbim — îl suflă vîntul ! Să-l pui în sicriu, nu alta. Şi doar a stat la mine în gazdă, a văzut-o ce poamă-i, faţă de dînsul m-am războit cu contrarevoluţia asta din casa mea... şi iată, poftim, a intrat la apă ! Şi încă cum a intrat ! M-am uitat azi la dînsul... crede-mă, mi-a sîngerat inima cînd l-am văzut aşa de pocîltit. Ochii îi fug în toate părţile, nu ştiu cum, câ un cîine bătut; iar nădragii, zău, parcă îi curg de pe vine, săracul ! Se prăpădeşte flăcăul văzînd cu ochii ! Bine era să se fi pus la cale, încă de cu iarnă, ca pacostea de Luşka să fi fost surghiunită cu prilejul deschiaburirilor şi trimisă împreună cu Timoşka Rvanîi al ei, în ţinuturile reci de la miazănoapte ; poate că acolo s-ar mai fi potolit oleacă focul dintr-însa. — Şi eu care credeam că tu nu ştii nimic... — Auzi vorbă ?! „Nu ştii" ! Tot satul ştie şi eu sa nu ştiu ? Ce, am orbul găinilor ? Din partea mea n-avea decît să se încurce cu cine-i poftea inima, dracu s-o ia ; dar ticăloasa nu trebuia să se lege de Davîdov, să nu-l fi dus la pierzanie pe tovarăşul meu drag ! Uite unde a ajuns. — Să-l fi prevenit. De ce ai tăcut din gură ?
263
— Îmi venea oarecum să-i spun ! Hm, mai ştii, ar fi putut crede că îl sfătuiesc aşa, din gelozie, sau cine ştie ce i-ar fi trecut prin minte. Dar tu, care eşti străin de toate acestea, de ce ai tăcut ? Tu de ce nu l-ai luat la refec ? — Să-i fi făcut o mustrare ? Zîmbi Razmiotnov. — Mustrarea va căpăta-o el din altă parte, dacă va începe să facă totul de mîntuiaîă. Da, eu şi cu tine, Andrei, trebuie să-l ferim tovărăşeşte de primejdie. Nu mai avem timp de aşteptat. Luşka e o năpîrcă, cu care ei nu numai că n-are să apuce revoluţia mondială, dar poate oricînd să dea ortul popii. Te pomeneşti că are să-l lovească o aprindere de plămîni sau mai ştii, nişte frenţe şi gata ! Poţi să te aştepţi la orice !,.. De cînd am scăpat de ea, parcă am renăscut. Nu mă mai tem de toate bolile lumeşti, învăţ ca apa englezeşte şi am ajuns să mă descurc la carte singur-singurel, numai cu capul meu, fără nici un fel de dascăl. Văd de treburile partidului pe care le ţin în bună rînduială şi nu mă dau de loc în lături de la nici o altă muncă. Într-un cuvînt, de cînd sînt burlac, am mîinile dezlegate şi mintea limpede. Cînd trăiam cu dînsa — votcă nu beam, dar veşnic eram mahmur ca după beţie. Pentru noi, revoluţionarii, muierile sînt curat ca opiul pentru popor ! Eu aş înscrie cugetarea asta înaltă de-a dreptul în statutul nostru şi încă cu litere de-o şchioapă, ca orice membru de partid, adevărat comunist sau simpatizant s-o citească zilnic de trei ori în şir, înainte de culcare şi dimineaţa pe inima goală. Atunci nici unul n-ar nimeri într-un bocluc aşa de mare, ca Davîdov, tovarăşul nostru drag. Numai stai şi gîndeşte-te, Andrei, cîţi oameni destoinici au avut de pătimit pe urma afurisitei seminţii muiereşti ! Sumedenie ! Cîte matrapazlâcuri nu s-au făcut din pricina lor, cîţi bărbaţi nu s-au dat la darul beţiei, cîţi băieţi buni nu s-au ales cu mustrări pe linie de partid, cîtă lume nu putrezeşte în temniţe datorită lor — o grozăvie, mai dihai ca într-un vis urît ! Razmiotnov căzu pe gînduri. Un răstimp, amîndoi merseră în tăcere, lăsîndu-se furaţi de amintiri din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, despre femeile care le ieşiseră în calea vieţii. Makar Nagulnov îşi umfla nările, îşi strîngea tare buzele subţiri şi mergea ca la marşuri, îndreptîndu-şi umerii, cu pas cadenţat. Prin întreaga lui înfăţişare îşi vădea caracterul dintr-o bucată. Razmiotnov, dimpotrivă, ba zîmbea în mers, ba îşi scutura cu înverşunare mîna, ba îşi răsucea mustaţa-i bălană, creaţă şi îşi mijea ochii ca un motan sătul ; doar uneori, pesemne cînd îşi amintea prea viu o femeie sau alta, numai se ştirea, ca şi cum ar fi băut o cană zdravănă de votcă, apoi, după o lungă tăcere, rostea în gura mare vorbe fără noimă : — Măi, măi ! Straşnică muiere ! Aşa înţeleg eu ! Ia te uită, afurisita dracului !... Gremeacii-Log rămăsese undeva în urmă, se mistuise după dealul cu coastă lină. Iar stepa largă — cît vedeai cu ochii — îl primi în sînuî ei pe Davîdov. Trăgînd adînc în piept miresmele îmbătătoare ale ierburilor şi ale pămîntului nezvîntat, privi îndelung lanţul îndepărtat al gorganelor funerare. Movilele care se zăreau albăstrind în depărtări îi aduceau aminte de talazurile Mării Baltice, răzvrătite de furtună. Neputînd să-şi biruie tristeţea dulce ce-i copleşi pe neaşteptate sufletul, oftă din greu şi-şi îndreptă în altă parte ochii umeziţi deodată de lacrimi... Apoi, privirea lui, rătăcind în gol, descoperi un punct de-abia zărit pe cer. Un vultur negru de stepă — care îşi avea sălaşul pe gorganele funerare — plutea impunător, măreţ în singurătatea lui, peste tăriile reci ale cerurilor şi, în rotirile sale, cobora lin, aproape pe nesimţite spre pămînt. Aripile largi, boante la vîrfuri, întinse, neclintite, îl purtau uşor pe sub pieptul norilor ; iar vîntul din faţă îi lingea lacom penajul care lucea mat,
264
lipindu-i-1 de trupu-i vînjos, costeliv, negru... Cînd se apleca lin la un ocol şi se îndrepta spre răsărit, razele soarelui îl luminau de jos şi din faţă, părînd că sub aripile lui tivite, cu un chenar alburiu, roiau nişte scăpărări care ba se aprindeau, ba se stingeau într-o clipită. ...Stepa fără de margini şi de sfîrşit... Gorganele străvechi învăluite într-o pîclă albăstrie... Vulturul cel negru în tăriile cerului. Foşnetul mătăsos al ierbii pe care o culca vîntul. Davîdov se simţea mic şi pierdut pe acele meleaguri neţărmurite, plimbîndu-şi ochii cu melancolie peste stepa care-i tulbura sufletul cu nemărginirea ei. Meschine şi neînsemnate îi apăreau în clipele acestea şi dragostea lui pentru Luşka, şi amărăciunea despărţirii, şi dorinţa neîmplinită de-a o vedea... Sentimentul singurătăţii şi al înstrăinării de întreaga lume care clocotea de viaţă îi copleşise trudnic inima. Ceva asemănător încercase cîndva, odinioară, cînd stătea noaptea pe navă, matroz de veghe, privind ţintă drept înainte. Cît amar de vreme se scursese de atunci ! Ca într-un vis de altădată, aproape dat uitării... Soarele încălzea tot mai mult. Vîntul domol de miazăzi sufla din ce în ce mai tare. Fără să-şi dea seama, Davîdov îşi lăsă capul în piept şi începu să picure de somn, legănat molcom la hopurile şi făgaşurile drumului de stepă, lăsat în părăsire. I se nimeriseră la căruţă nişte mîrţoage costelive, iar vizitiul Ivan Arjanov-— un colhoznic bătrîn, un om tăcut şi, după cum îi mergea buhul în cătun, cam într-o ureche. Cruţa din cale afară caii care îi fuseseră daţi de curînd în seamă; şi de aceea, aproape tot drumul pînă la tabăra de cîmp a brigăzii, mergeau atît de încet şi de plicticos, încît Davîdov, trezindu-se din picoteală la jumătatea drumului, nu se mai putu stăpîni şi-l întrebă cu asprime : — Moş Ivane, da ce ? Duci oale de lut lă iarmaroc ? Ţi-e frică să nu le spargi ? De ce mergi la pas tot timpul ? Fără a întoarce capul, Arjanov tăcu îndelung, apoi răspunse cu glas dogit : — Ştiu eu ce „oală" duc. Da măcar că eşti preşedintele colhozului, aş ! N-ai să mă faci să gonesc caii fără rost, frăţioare ! — Cine spune să-i goneşti „fără rost" ? Mînă-i cel puţin la vale în trap uşor ! Că doar nu cari povară. Pot spune că mergi cu sloboda. Hotărît ! După o lungă tăcere, Arjanov rosti fără chef : — Dobitocul ştie singur cînd trebuie să meargă la pas şi cînd s-o ia la trap. Davîdov începu să fiarbă de-a binelea. Fără să-şi mai ascundă mînia, izbucni : — Asta-i bună ! Dar dumneata la ce eşti aici ? De ce ţi-au pus hăţurile în mînă ? Ce, stai degeaba în căruţă ? Ia dă-ncoace hăţurile ! De data asta, Arjanov răspunse vădit cu mai multă tragere de inimă : — Mi-au pus hăţurile în mînă ca să mîn caii acolo unde trebuie şi nu unde nu trebuie. Dar dacă nu-ţi place să şed lîngă matale şi zici că stau degeaba, pot să cobor şi să merg pe jos alături de căruţă ; dar hăţurile nu ţi le dau, frăţioare ! — Şi de ce, mă rog, nu mi le dai ? Îl întrebă Davîdov, încercînd mereu să-l privească drept în faţă ; dar vizitiul îşi întorcea cu încăpăţînare capul în altă parte. — Da tu ai lăsa în mîinile mele hăţurile matale ? — Ce hăţuri ? Îl întrebă Davîdov, fără să înţeleagă numaidecît despre ce-i vorba. — Hăţurile, de ! Doar ţii în mîini hăţurile întregului colhoz; norodul ţi-a încredinţat toată gospodăria colhozului nostru ca s-o cîrmuieşti. Ai lăsa pe mîna mea hăţurile, ai ? Nu le-ai lăsa, vezi bine ! O să-mi spui: „Pune-ţi pofta în cui,
265
moşule !” Aşa şi eu : ţi-am cerut hăţurile ? Nu ! Atunci nu mi le cere nici, tu pe ale mele ! Davîdov pufni în rîs, înveselit. Nu mai rămăsese nici urmă din supărarea lui de adineauri. — Dar dacă, să zicem, izbucneşte un foc în cătun, ai să mergi cu butoiul de apă tot aşa, ruşinos de încet ? Îl întrebă el, aşteptînd de data asta cu nerăbdare răspunsul. — La foc nu se trimit cu butoaie unii ca de-alde mine... Atunci Davîdov, uitîndu-se cu coada ochiului la dînsul, zări pentru întîia dată, ceva mai jos de umărul obrazului său_ars de soare şi jupuit, zbîrciturile mărunte ale unui zîmbet stăpînit. — Şi ce fel de oameni se trimit, după părerea ta ? — De-alde tine şi Makar Nagulnov. — Şi de ce mă rog ? — Fiindcă numai vouă din tot cătunul vă place să goniţi şi trăiţi viaţa la galop... Davîdov izbucni într-un rîs din toată inima, plesnindu-se cu palmele de genunchi şi dîndu-şi capul pe spate. Cu răsuflarea întretăiată de hohote, îl întrebă : — Prin urmare, dacă cu adevărat ar izbucni un foc, atunci numai eu şi cu Makar ar trebui să-l stingem ? — Nu. De ce ? Mata şi Makar aduceţi numai apa. O să veniţi într-o goană aşa de mare, că de pe cai au să zboare clăbuci de spumă în toate părţile; dar de stins pălălaia, o stingem noi, colhoznicii — om sări care cu găleata, care cu cangea, care cu toporul... Iar Razmiotnov va dirigui gloata la pojar, că altu n-are cine... „Iacătă-l, moşul într-o ureche !" Gîndi Davîdov cu sinceră mirare. După o clipă de tăcere, îl întrebă : — Şi de ce, mă rog, l-ai pus tocmai pe Razmiotnov în postul de comandant al pompierilor ? — Eşti flăcău isteţ, dar nu prea pătrunzi toate ascunzişurile, răspunse Arjanov, rîzînd din toată inima. Te uiţi cum trăieşte fiecare, şi după asta îl pui la postul cuvenit pe vreme de primejdie, adică după feleşagul omului. Uite mata şi Makar trăiţi viaţa la galop, n-aveţi răgaz nici zi, nici noapte, şi nici pe alţii nu-i lăsaţi să răsufle... Care va să zică, voi, ca cei mai sprinteni şi mai fugaci, se cade să aduceţi neîntîrziat numai apa. Fără apă nu poţi stinge focul. Nu zic bine ? Andriuşka Razmiotnov îşi trăieşte zilele la trap şi într-un trap bătut ca vai de el: nu face un pas mai mult de la dînsul pînă nu-i arăţi biciul... Aşadar, ce-i rămîne de făcut în cinul lui de ataman ? Să-şi pună mîinile în şold şi să dea porunci, să facă gălăgie, încurcături, să se împiedice de picioarele oamenilor. Iar noi, norodul adică, trăim deocamdată încetişor, pînă una alta la pas... noi trebuie să facem treabă fără îmbulzeală de prisos, fără pripeală, deci să stingem pojarul... Davîdov îl bătu prieteneşte cu palma peste spate, îl întoarse spre sine şi-i văzu de aproape ochii care rîdeau şiret, şi faţa blîndă, nerasă de mult. Cu un zîmbet stăpînit, Davîdov îi spuse : — Ehei, moş Ivan, eşti un hîtru şi jumătate, după cît se vede ! — Ei, parcă matale ce cusur ai i-o întoarse acesta vesel. Mergeau ca şi înainte, la pas, încredinţat că toate stăruinţele lui nu vor duce la nimic, Davîdov nu-l mai zorea pe Arjanov.
266
Ba sărea din căruţă şi mergea pe de lături, ba se urca iarăşi în ea. Sporovăind despre treburile colhozului, despre una şi alta, Davîdov se convingea tot mai mult că vizitiul lui nu era nicidecum un om scrîntit la minte. Judeca despre toate sănătos, cu scaun la cap; dar privea orice împrejurare şi făcea orice apreciere, numai după un îndreptar al său, aparte, neobişnuit. Cînd se ivi în depărtare tabăra de cîmp şi alături se zări şuviţa unduioasă, subţirică, a fumului de la bucătăria brigăzii, Davîdov îl întrebă : — Ascultă, moş Ivan, vorbesc serios, mereu mîi aşa caii, la pas ? — Aşa mîn eu. — De ce nu mi-ai spus mai înainte despre ciudăţenia asta a ta ? N-aş fi mers cu tine. Hotărît ! — Şi de ce, rogu-te, m-aş fi lăudat mai dinainte ? Ai văzut şi singur cum mîn caii. Odată mergi cu mine, a doua oară n-ai să mai mergi. — Ia spune-mi, de unde ţi-a venit năravul ăsta ? Îl întrebă cu un zîmbet în zeflemea Davîdov. În loc să răspundă fără ocolişuri, Arjanov spuse în doi peri : \ — Am avut pe vremuri un vecin, un tîmplar; căzuse la patima beţiei. Avea mîini de aur, dar ce folos ! Beţiv ! Se ţinea tare cît se ţinea, dar cum îi venea iz de votcă, îşi dădea în petic şi o ducea într-o beţie cîte o lună încheiată ! Îşi bea pînă şi cămaşa de pe dînsul, drăguţule ! — Şi ? — Şi, şi fiu-su nu ia nici un strop de votcă în gură. — Vorbeşte de-a dreptul, nu în pilde. — Nici că se poate mai de-a dreptul, drăguţule. Răposatul tătîne-meu a fost vînător pătimaş şi călăreţ încă mai dihai. La oaste era totdeauna cel dintîi din reghiment : căpăta premii la alergări, la lupte cu sabia, la călărie cu oprelişti, după obiceiul djighiţilor (Djighit — tînăr îndrăzneţ, viteaz, puternic, bun călăreţ la popoarele din Asia mijlocie - n. r.). Cînd s-a întors de la militărie, lua premiu în fiecare an la alergările din staniţă. Cu toate că e vorba de tatăl meu adevărat, dar primejdios om mai era, dumnezeu să-l ierte ! Umbla totdeauna fercheş — îi plăcea să se grozăvească... îmi aduc aminte că în fiecare dimineaţă încălzea un cui în sobă ca să-şi răsucească mustaţa. Avea slăbiciune să-şi dea ifose, mai cu seamă faţă de muieri... Dar să-l fi văzut cum călărea ! Doamne-doamne ! Să zicem că trebuia să facă un drum pînă la staniţă cu vreo treabă oarecare. Îşi scotea din grajd calul cu care făcuse slujba la oaste, îi punea şaua, încăleca şi o pornea la galop. Trăgea o raită ca vîntul prin curte, zbura peste gardul de nuiele şi nu mai zăreai în urma lui decît o volbură de pulbere. Nu mergea la trap sau la pas niciodată. Pînă la staniţă era cale de douăzeci şi patru de verste. O ţinea la galop încolo şi încoace. Îi plăcea să fugărească călare iepurii, aşa, numai ca să-şi arate vitejia. Bagă de seamă, nu lupi, ci iepuri ! Stîrnea de undeva din buruieni vreun nenorocit de şoldan, căuta să-l îndepărteze de viroagă, îl ajungea din urmă şi-l omora cu lovituri de harapnic sau îl strivea sub copitele calului. De cîte ori n-a căzut în plin galop şi nu s-a vătămat, dar nu s-a lăsat de năravul acesta care-i făcea plăcere. Pînă la urmă i-a rămas gospodăria fără cai. A prăpădit şase cai, numai cît îmi aduc eu aminte : unii se aprindeau din pricina goanei şi piereau, iar alţii îşi frîngeau picioarele. Ne-a adus la sapă de lemn, pe mine şi pe maică-mea. Într-o singură iarnă au căzut sub el doi cai. Se poticnea calul din galop, se prăbuşea pe pămîntul îngheţat bocnă şi se prăpădea. Cînd ne uitam, îl vedeam pe tata venind pe jos, cu şaua pe umăr. Mama începea să bocească calul mort, dar
267
tatei nici că-i păsa ! Zăcea vreo trei zile, gemea din cînd în cînd, da nici nu apucau să-i treacă cît de cît vînătăile, că se şi gătea să plece iar la vînătoare... — Caii cădeau şi piereau, dar cum se face că el scăpa cu viaţă ? — Calul e dobitoc greu. Cînd cade din galop, se dă peste cap de vreo trei ori pînă atinge pămîntul. Tatei ce crezi că i se putea întîmpla ? Scotea picioarele din scări şi zbura ca o rîndunică. Ei, se lovea el, nici vorbă, rămînea în nesimţire, atît cît îi trebuia ca să-şi vină în fire, apoi se scula şi o întindea pe jos spre casă. Aprig mai era, diavolul ! Parcă avea ciolane nituite cu fier. — Da, era om tare ! Rosti cu admiraţie Davîdov. — Tare, nimic de zis, dar vezi că s-a găsit ac şi de cojocul lui !... — Cum adică ? — L-au răpus cazacii noştri din cătun. — De ce ? Îl întrebă curios Davîdov aprinzîndu-şi o ţigară. — Dă-mi şi mie una, drăguţule. — Parcă nu fumezi, moş Ivan ? — E adevărat, n-am patima fumatului, da din an în paşti mă răsfăţ şi eu. Iacă, mi-am adus aminte de istoria asta veche şi mi s-au uscat nu ştiu cum buzele. Parcă mi-i gura coclită... Mă întrebi de ce l-au răpus ? Pesemne, aşa i s-o fi cuvenit... — De ce ? — Din pricina unei muieri ibovnica lui. Era femeie măritată şi bărbatul ei a aflat toată tărăşenia. I-a fost frică să dea singur piept cu tata, care nu prea era mare la stat, dar straşnic de voinic. Bărbatul ibovnicei tătîne- meu s-a înţeles cu doi fraţi buni ai lui. Asta s-a petrecut de lăsata secului. Tustrei l-au pîndit pe tata cînd trecea rîul... Doamne dumnezeule, cum l-au mai stîlcit ! Cu pari şi cu un drug de fier, pesemne... Cînd l-au adus oamenii dimineaţa acasă, nu-şi venise încă în fire : era tot negru ca ceaunul. Zăcuse în nesimţire toată noaptea pe gheaţă. Greu trebuie să-i fi fost, nu ? Gîndeşte-te — pe gheaţă ! Peste o săptămînă a început să vorbească şi să înţeleagă ceea ce i se spunea. Într-un cuvînt, şi-a venit în fire. Nu s-a dat jos din pat vreme de două luni. Scuipa sînge şi vorbea încetişor, încetişor de tot. Îi stîlciseră într-în sul toate măruntaiele. Veneau prietenii să-l vadă şi-l tot întrebau : „Cine te-a bătut, Feodor ? Spune, că noi...” El însă tăcea şi numai un zîmbet uşor îi tresărea pe buze. Îşi rotea privirea prin odaie, iar cînd pleca mama, spunea în şoaptă : „Nu ţin minte, fraţilor. Mă simt vinovat faţă de mulţi soţi.” De cîte ori îngenunchea mama lîngă patul lui şi-l ruga : „Fediuşka, dragul meu, spune-mi măcar mie cine te-a stîlcit. Spune, pentru dumnezeu, ca să ştiu pentru pierzania cui să mă rog !” Dar tata îi punea mîna pe creştet, îi mîngîia părul ca unui copil şi-i răspundea : „Nu ştiu cine. Era întuneric, n-am putut să-i ghicesc. M-au lovit în cap pe la spate, m-au doborît la pămînt înainte ca să prind de veste cine m-a cotonogit pe gheaţă.” Sau adăuga, abia zîmbind : „La ce bun, porumbiţă, să-ţi mai aminteşti de ce a fost ! Eu am păcătuit — eu port ponosul...” A venit popa să-l spovedească, dar nici lui nu i-a spus nimic. Era un om straşnic de dîrz ! — Da de unde ştii că nu i-a spus nici popii nimic ? — Păi am stat sub pat şi am tras cu urechea. Mama m-a pus. „Bagă-te sub pat, Vaniatka, m-a îndemnat ea, ascultă, poate măcar părintelui are să-i destăinuiască numele nelegiuiţilor.” Numai că tata n-a suflat o vorbă despre dînşii. De vreo cinci ori a răspuns la întrebările popii : „Sînt un păcătos, părinte.”
268
Apoi a întrebat : „Spune-mi, rogu-te, cuviosule Mitri, pe ceea lume se află cai ?” Popa pesemne s-a speriat şi a început să vorbească repede-repede: „Ce-i cu tine, vino-ţi în fire, robul lui dumnezeu, Feodor ! Ce fel de cai pot fi acolo ?! Gîndeşte-te la mîntuirea sufletului !” Multă vreme l-a dojenit, a stăruit să dea totul în vileag, dar tata tăcea, într-un tîrziu a spus : „Şi zici că acolo nu-s cai ? Păcat ! M-aş fi făcut herghelegiu... Dar dacă nu sînt, apoi nici n-am ce face pe ceea lume. Atunci nici n-am să mor ; ţi-o spun pe şleau ca să ştii !" Popa l-a împărtăşit în grabă şi a plecat nemulţumit şi supărat foc. Eu i-am povestit mamei tot ce-am auzit. A podidit-o plînsul şi a spus : „A trăit ca un păcătos şi tot ca un păcătos are să moară — singurul nostru sprijin !” Era primăvară. Zăpada se topise. Tata s-a dat jos din pat şi a umblat vreo două zile prin odaie, iar a treia, cînd mă uit, îşi îmbracă pufoaica şi-şi pune pe urechi căciula miţoasă; după aceea îmi spune: „Du-te, Vaniatka, şi pune-mi şaua pe iepşoară”. Pe-atunci ne rămăsese în gospodărie numai o tretină. Cînd l-a auzit, mama a izbucnit în plîns : „De călărie eşti bun tu acuma, Fedea ? Abia te ţin picioarele! Dacă n-ai milă de tine, barem gîndeşte-te la mine şi la copilaşi !” El a început să rîdă şi a răspuns : „Eu, drăguţo, n-am călărit la pas de cînd mama m-a făcut. Lasă-mă încaltea înainte de moarte să mă urc puţin în şa şi măcar odată să trec la pas prin ogradă. Mă rotesc de vreo două ori prin bătătură, apoi intru în casă.” M-am dus, am pus şaua pe iepşoară şi am adus-o lîngă pridvor. Mama l-a scos pe tata afară, ţinîndu-l de braţ. Nu se bărbierise de vreo două luni şi în căscioara noastră întunecoasă nu se vedea cît de mult se schimbase la faţă... Cînd m-am uitat la dînsul în lumina soarelui, am simţit că mă podidesc lacrimi amare ! Cu două luni mai înainte părul lui fusese negru ca pana corbului, iar acum avea o barbă căruntă şi mustaţa aşijderea, iar părul de la tîmple era alb ca neaua... Dacă n-aş fi zărit pe faţa lui un zîmbet chinuit, cine ştie, poate că nu izbucneam în plîns ; dar aşa n-a fost chip să mă stăpînesc... Mi-a luat din mînă frîul şi s-a apucat de coama calului. Braţul stîng îi fusese frînt — abia de curînd se prinsese. Am vrut să-l ajut, dar nu mi-a dat voie. Era un om straşnic de mîndru ! Se ruşina pînă şi de slăbiciunea lui. A vrut pesemne să zboare în şa vultureşte, ca altădată, dar n-a izbutit... S-a ridicat în scară ; mîna stîngă însă l-a dat de sminteală: degetele i s-au desfăcut, şi el s-a prăbuşit la pămînt pe spate cît era de lung... L-am dus împreună cu mama în casă. Dacă mai înainte scuipa sînge numai cînd tuşea, acum îi năvăli ca un şuvoi din gît. Mama nu s-a clintit pînă seara de la balie : nu prididea să spele prosoapele înroşite. A venit popa. Noaptea i-a făcut maslu. Grozav de voinic era tata ! Abia peste trei zile şi trei nopţi după maslu l-a cuprins deodată ca o nelinişte, a început să se frămînte în pat, apoi s-a ridicat în capul oaselor şi, uitîndu-se la mama cu oclii împăienjeniţi, dar veseli, a spus : „Cică după ce ai fost uns cu sfîntul mir n-ai voie să calci cu piciorul gol pe pămînt; dar eu vreau să-l mai simt măcar o ţîră... Am umblat pe pămîntul ăsta multă vreme, şi pe jos şi călare — aşa că tare îmi pare rău să-l părăsesc... Dă-mi, măicuţă, mînuţa ta — mult a mai muncit ea în viaţă...” Mama s-a apropiat de dînsul şi l-a luat de mînă. Pe urmă tata s-a lungit în pat pe spate, a tăcut o vreme, apoi a rostit aproape în şoaptă : „Şi multe lacrimi a şters mînuţa asta din vina mea...” După aceea s-a întors cu faţa la perete şi şi-a dat sufletul : s-a dus pe ceea lume ca să păzească hergheliile sfîntului Vlasi... Copleşit pesemne de amintiri, Arjanov amuţi îndelung. Davîdov tuşi încurcat şi-l întrebă :
269
— Ascultă, moş Ivan, da de unde ştii că l-a stîlcit în bătaie bărbatul aceleia... ei, cum să-i spun, al femeii aceleia... împreună cu fraţii lui? Sau poate-s numai presupuneri ? Bănuieli ? — Ce bănuieli ! Mi-a spus chiar tata cu o zi înainte de-a muri. Davîdov se săltă uşor în căruţă : — Cum ? Ţi-a spus ? — Vezi bine că mi-a spus. Dimineaţa, mama se dusese să mulgă vaca ; eu şedeam la masă şi-mi făceam lecţiile înainte de a pleca la şcoală ; deodată l-am auzit pe tata şoptind : „Vaniatka, ia vino încoace”. M-am apropiat. El mi-a şoptit : „Apleacă-te tare spre mine". M-am aplecat. Mi-a spus încetişor : „Uite ce, fiule, mergi pe al treisprezecelea an ; tu ai să rămîi după mine stîlpul casei. Ţine bine minte: m-au snopit în bătăi Averian Arhipov şi fraţii lui, Afanasi şi Serghei, saşiul. Dacă m-ar fi omorît pe loc, nu le-aş fi purtat pică. Înainte de a leşina, i-am rugat acolo pe rîu să mă mîntuie de zile. Dar Averian mi-a spus : «Nu trebuie să ai parte de o moarte uşoară, năpîrcă ce eşti ! Să trăieşti schilod, să-ţi înghiţi sîngele mult şi bine, şi numai după aceea să crăpi !» Iată de ce îi port sîmbetele lui Averian. Moartea stă la căpătîiul meu, totuşi mînia împotriva lui Averian nu mi s-a domolit. Acuma eşti copil mic, dar cînd ai să te faci mare — să-ţi aduci aminte de chinurile mele şi să-l ucizi pe Averian ! Despre toate cîte ţi le-am spus să nu sufli o vorbă nimănui — nici mamei, nici altcuiva din lume. Jură-mi că n-ai să spui.” Am jurat. N-am vărsat nici o lacrimă şi am sărutat cruciuliţa de la gîtul tatei... — Ia te uită, ca pe vremuri la cerkezii din Caucaz ! Izbucni Davîdov, tulburat de istorisirea lui Arjanov. — Da ce, mă rog, numai cerkezii au inimă, iar ruşii — o piatră ? Oamenii, drăguţule, îs toţi la fel. — Ei, şi ce-a fost pe urmă ? Îl întrebă nerăbdător Davîdov. — L-am îngropat pe tata. Am venit de la cimitir, m-am rezemat în odaie cu spatele de usciorul uşii, apoi am tras o liniuţă cu plaivazul deasupra capului. În fiecare lună îmi măsurăm înălţimea şi făceam cîte un semn ; doream să cresc cît mai repede ca să-i fac seama lui Averian... Aşadară, ajunsesem gospodar la casa noastră. Aveam pe atunci doisprezece ani bătuţi pe muche şi, afară de mine, mama era înconjurată de încă şapte copii, unul mai mic ca altul. După moartea tatei, maică-mea a început să tot bolească. Doamne sfinte, cîte nevoi şi necazuri am îndurat ! Oricît de zvăpăiat fusese tata, dar el ştia nu numai să petreacă dar să şi muncească. Alde alţii puteau să-l socotească un ticălos, dar nouă copiilor şi mamei ne era drag, bun : el ne hrănea, ne îmbrăca şi ne încălţa ; pentru noi se spetea pe cîmp din primăvară pînă-n toamnă... Cu toate că aveam pe atunci umerii înguşti şi spatele plăpînd, am fost nevoit să port întreaga gospodărie, să muncesc ca un cazac în puterea vîrstei. Cînd trăia tata, patru dintre noi umblam la şcoală ; după moartea lui a trebuit să părăsim cu toţii învăţătura. Pe Niurka — soră-mea, de zece ani — am pus-o să gătească şi să mulgă vaca în locul mamei, iar fraţii cei mai mici mă ajutau în ale gospodăriei. Totuşi, nu uitam să crestez pe uscior în fiecare lună, ca pe-un răboj, cu cît creşteam. Dar greu m-am mai ridicat eu în anul acela : amărăciunea şi nevoile mă ţineau pe loc. Cît îl priveşte pe Averian, îl pîndeam ca un lupan care adulmecă din stuf o pasăre. Nu putea face un pas fără ca eu să nu ştiu ; oriunde se ducea, pe jos, cu cai — aflam... Cei de o vîrstă cu mine se strîngeau duminica şi născoceau tot felul de jocuri; eu însă n-aveam vreme de aşa ceva. Eram cel mai mare în casă. În zilele de lucru ei umblau la şcoală, iar eu purtam de grijă vitelor în bătătură... Mă seca la inimă;
270
vărsăm lacrimi fierbinţi pentru viaţa mea amărîtă ! Încetul cu încetul m-am deprins să mă ţin la o parte de prietenii mei, cei de-o vîrstă cu mine. Ajunsesem ursuz. N-auzea nimeni o vorbă din gura mea, parcă aş fi fost de piatră. Ba nici nu vroiam să dau ochii eu lumea... Atunci s-a răspîndit prin cătun zvonul că, cică, Vanka Arjanov e cam într-o ureche, i se scrîntiseră minţile. „Blestemaţii ! Gîndeam eu. Dacă ar fi în pielea mea ! Straşnic i-ar mai deştepta asemenea viaţă !” Atunci am prins o ură cumplită împotriva consătenilor mei. Nu puteam să-i văd în ochi !... Dă-mi, drăguţule, încă o ţigară. Arjanov luă neîndemînatic ţigara. Degetele, vădit, îi tremurau. Se strădui multă vreme să-şi aprindă ţigara de la cea a lui Davîdov. Ţinea ochii închişi, îşi ţuguia caraghios buzele şi pufăia cu zgomot. — Da cu Averian ce-a rămas ? — Ce să rămînă ? Trăia după pofta inimii. Nu putea să-i ierte nevesti-si dragostea cu tatăl meu, o bătea pînă o lăsa ca moartă. A băgat-o în mormînt peste un an. Mai spre toamnă s-a însurat cu o fată tinerică din cătunul nostru. „Ehei, Averian, mi-am zis eu atunci, n-o să ai tu parte de trăit multe zile cu nevasta cea tînără.” Am început să strîng bani fără să ştie mama. Toamna, zicînd că mă duc la cel mai apropiat tîrg de grîne, am plecat singur la Kalaci; am vîndut acolo un car de grîu şi am cumpărat în piaţă, de ocazie, o puşcă cu o ţeavă şi zece cartuşe. Făcînd cale întoarsă, am încercat-o ; am stricat trei cartuşe. Mergea prost hleabul: percutorul nu aprindea totdeauna capsa — abia al treilea cartuş a luat foc. Am pitit puşca acasă sub streaşina şurii şi n-am spus la nimeni că am cumpărat-o. Şi am început să-l pîndesc pe Averian... Multă vreme n-am găsit un prilej nimerit. Ba mă stinghereau oamenii, ba o altă pricină mă împiedica să-l dau gata. Totuşi pînă la urmă mi-am văzut dorinţa împlinită ! Să-l omor în cătun, nu-mi venea la socoteală. Aici era buba. De pocroave a plecat numai el, fără nevastă, la iarmarocul din staniţă. Cînd am aflat că plecase singur, mi-am făcut cruce... altminteri ar fi trebuit să-i omor pe amîndoi. O zi şi jumătate n-am pus nimic în gură, n-am băut, n-am dormit. Îl pîndeam într-o rîpă de lîngă drum. Cîte rugăciuni fierbinţi n-am înălţat în rîpa aceea ! ÎI rugam pe dumnezeu ca Averian să se întoarcă singur din staniţă, nu însoţit cumva de cazacii din cătun. Şi dumnezeu cel milostiv mi-a ascultat ruga de copil ! A doua zi pe sub seară văd că vine Averian singur. Pînă atunci, cîte căruţe treceau, de atîtea ori îmi zvîcnea inima, părîndu-mi de departe că gonesc pe drum caii lui Averian... Cînd a ajuns în dreptul meu, am ţîşnit din rîpă şi i-am strigat : „Dă-te jos, unchiaşule Averian, şi roagă-te lui dumnezeu !” S-a făcut alb ca varul şi a oprit caii. Era un cazac înalt şi vînjos. Dar cum mi se putea împotrivi ? Aveam doar puşca în mîini. Numai ce a răcnit odată la mine : „Da ce ţi-ai pus în gînd pui de şarpe ?” Iar eu am răspuns : „Dă-te jos şi pune-te în genunchi ! Ai să afli îndată ce am de gînd să fac.” Era cutezător, vrăjmaşul ! A sărit glonţ din brişcă şi s-a năpustit asupra mea cu mîinile goale... L-am lăsat să vină cam cît ar fi pînă în buruiana ceea ; şi am tras de aproape... — Dar dacă cartuşul nu lua foc ? Arjanov zîmbi : — Ei, atunci mă trimitea el la tata ca să mă fac ajutor de herghelegiu şi să păzesc caii pe ceea lume. — Şi ce-a mai urmat ?
271
— Caii, speriaţi de împuşcătură, au luat-o la goană ca gîndul, iar eu am rămas ţintuit locului. Mi se tăiaseră picioarele şi tremuram ca frunza în steriţa vîntului. Averian zăcea întins alături, dar eu nu eram în stare să fac un pas spre dînsul ; ridicam un picior şi iar îl lăsam în jos, temîndu-mă să nu cad. Aşa de tare se încrîncenase carnea pe mine ! Cu chiu cu vai mi-am venit în fire, m-am apropiat de el, i-am scuipat mutra şi am început să-i întorc pe dos buzunarele de la pantaloni şi de la surtuc. I-am scos punga. înăuntru erau douăzeci şi opt de ruble în bumăşti, un galben de cinci ruble şi mărunţiş, cam vreo două-trei ruble. Banii i-am numărat mai tîrziu, acasă. Ceilalţi bani, pe care i-o fi avut îi cheltuise, pesemne, cumpărînd daruri pentru tînăra-i nevastă... Am aruncat punga goală chiar acolo, în drum, am sărit în rîpă şi, — pe aci ţi-e drumul! Multă vreme s-a scurs de-atunci, dar ţin minte totul, pînă în cele mai mici amănunte, parcă ieri s-a întîmplat. Puşca şi cartuşele le-am îngropat în rîpă. Abia cînd a dat cea dintîi zăpadă, mi-am dezgropat într-o noapte avuţia şi am adus-o în cătun. Puşca am ascuns-o într-o livadă străină, în scorbura unei sălcii bătrîne. — De ce i-ai luat banii ? Îl întrebă tăios, contrariat Davîdov. — Ce zici ? — Te întreb de ce ai luat banii ? — Aveam nevoie de ei, îi răspunse firesc Arjanov. Pe vremea ceea ne mînca nevoia mai dihai ca păduchii. Davîdov sări din căruţă şi merse pe jos multă vreme, fără să scoată un cuvînt. Tăcea şi Arjanov. Pe urmă Davîdov îl întrebă : — Asta-i tot ? — Nu, drăguţule, nu-i tot. Au venit oamenii stăpînirii să facă cercetări, au răscolit cu de-amănuntul, au cotrobăit pretutindeni... Şi au plecat fără să fi dat de vreo urmă. Cine ar fi putut să mă bănuiască pe mine ? Curînd după întîmplarea asta, Serghei, saşiul, fratele lui Averian, ducîndu-se să taie pe ascuns lemne la pădure a răcit, a zăcut cît a zăcut şi a dat ortul popii; căpătase o aprindere de plămîni. M-a cuprins atunci o nelinişte grozavă. Mă gîndeam : dacă moare cumva şi Afanasi de moarte bună dă damblaua peste mîna pe care tatăl meu o blagoslovise ca să-i pedepsească pe vrăjmaşi! Şi am început să mă frăsuiesc... — Ia stai, îi tăie vorba Davîdov. Bătrînul ţi-a spus numai de Averian, iar dumneata vroiai să le faci felul şi celorlalţi trei ? — Ba bine că nu... Una a fost voia tatei, şi alta a mea. Aşa că mă frăsuiam... Pe Afanasi l-am împuşcat pe fereastră, într-o seară, cînd cina. În noaptea aceea m-am măsurat pentru cea din urmă dată pe usciorul uşii, apoi am şters cu o cîrpă toate semnele. Cît priveşte puşca şi cartuşele, le-am aruncat în rîu — nu-mi mai erau de trebuinţă... Am îndeplinit voia tatălui meu şi pe a mea. Curînd, maică-mea, cînd se găsea pe patul de moarte, m-a chemat într-o noapte lîngă dînsa şi m-a întrebat: „Tu i-ai omorît, Vaniatka ?" Am mărturisit : „Eu, măicuţă". Nu mi-a spus nici un cuvînt, mi-a luat numai mîna dreaptă şi mi-a pus-o pe inima ei... Arjanov trase uşor de hăţuri şi caii se înviorară. Privindu-l pe Davîdov cu ochii lui cenuşii, limpezi, ca de copil, îl întrebă : — Acum n-o să mă mai întrebi de ce nu gonesc caii cînd merg la drum, nu ? — M-am lămurit, răspunse Davîdov. Dumneata, moş Ivan, ar fi trebuit să mîi numai boi, să te fi făcut sacagiu. Hotărît ! — De cîte ori nu l-am rugat pe Iakov Lukici, dar n-a vrut. Are chef să-şi rîdă de mine pînă-n ceasul din urmă...
272
— De ce, mă rog ? — Am fost argat la dînsul timp de un an şi jumătate pe cînd eram numai de o şchioapă. — Aşa, va să zică ! — Chiar aşa, drăguţule ! Da ce ? Nu ştiai că Ostrovnov a avut toată viaţa lui argaţi la gospodărie ? Arjanov îşi miji cu viclenie ochii: A avut, drăguţule, a avut... Abia de vreo patru ani s-a făcut ca un mieluşel, de cînd au început să-l strîngă în chingi cu birurile ; s-a încolăcit ca şarpele înainte de a se arunca asupră-ţi. Ehei, dacă n-ar fi fost colhozurile, şi dacă erau mai mici dările — v-ar fi arătat Iakov Lukici ce poate, n-avea grijă ! Cel mai aprig chiabur el e. Aţi încălzit năpîrca la sîn... După o tăcere îndelungată, Davîdov zise : — Facem noi rînduială şi aici. Vom lămuri temeinic lucrurile şi în ceea ce-l priveşte pe Ostrovnov. Totuşi, moş Ivan, şi dumneata ai unele ciudăţenii. Arjanov zîmbi, uitîndu-se pe gînduri undeva în depărtare : — Apoi, din partea ciudăţeniilor — cum să-ţi spun... Iată, un vişin are multe şi felurite crengi. Am venit eu şi am tăiat una ca să-mi fac o codirişte — codiriştea din nuia de vişin e mai trainică. Creştea şi ea, drăguţa, cu ciudăţeniile ei, plină de noduri, frumos împodobită cu frunze. Cînd am despuiat-o de toate astea, uite-o cum arată... Arjanov scoase de sub capră biciul şi-i arătă lui Davîdov codiriştea de vişin roşcată, cu coaja uscată, scorojită... O vezi ? N-ai la ce te uita ! Aşa-i şi omul: dacă n-are ciudăţeniile lui, e despuiat şi vrednic de milă, ca şi codiriştea asta ! Uite, Nagulnov învaţă nu ştiu ce limbă străină. Asta-i o ciudăţenie a lui. Moşneagul Kramskov adună de douăzeci de ani tot felul de cutii de, chibrituri — iarăşi o ciudăţenie. Mătăluţă te-ai încurcat cu Luşka Nagulnova — şi asta-i o ciudăţenie. Un om beat merge pe uliţă, se împleticeşte şi şterge cu umărul toate gardurile — tot o ciudăţenie. Aşa că, dragul nostru preşedinte, dacă-l despoi pe om de ciudăţenii, rămîne gol şi plicticos, ca şi codiriştea asta. Arjanov îi întinse lui Davîdov biciul şi-i spuse zîmbind, dus mereu pe gînduri: — Ţine-o în mînă, oleacă, chibzuieşte, poate ţi s-o limpezi mintea... Davîdov îndepărtă cu ciudă mîna lui Arjanov. — Du-te la naiba ! Ştiu eu şi fără asta să chibzuiesc şi să mă dumiresc asupra tuturor lucrurilor ! ...Apoi, tăcură amîndoi tot drumul pînă la tabăra de cîmp...
Capitolul VI Oamenii din brigadă prînzeau. La masa lungă, înjghebată în pripă, încăpeau toţi plugarii şi pogonieii — ce-i drept, cam înghesuiţi. Mîncau, schimbînd din cînd în cînd cîte o glumă pipărată, ca între bărbaţi, ori cîte o părere hazlie asupra gustului caşei, gătită de bucătăreasă. — Şi cînd te gîndeşti că nu pune niciodată destulă sare în bucate. Asta-i adevărată pacoste, nu bucătăreasă ! — Las' că nu năpîrleşti dacă mîncarea-i prea puţin sărată. Şi-apoi, n-ai decît să-i pui tu sare. — Păi, eu şi Vaska mîncăm din acelaşi blid. Lui îi place mîncarea nesărată, iar mie dimpotrivă. Cum s-o împărţim ? Ia sfătuieşte-ne, dacă eşti atît de mintos !
273
— Mîine împletim un gărduţ de nuiele şi vă despărţim strachina în două. Nu-i mare lucru, şi cu asta basta. Hm, nu te prea poţi lăuda cu mintea ! Cum nu ţi-a venit în cap un lucru aşa de uşor ? ! — Ehei, frăţioare, d-apoi şi tu ai tot atîta minte cît şi boul tău din bătătură, nici un pic mai multă. Oamenii s-ar mai fi ciorovăit şi ar fi glumit multă vreme, dar zăriră în depărtare o căruţă. Prianişnikov, care avea vederea cea mai ageră, îşi puse palma streaşină la ochi, fluieră încetişor şi spuse : — Vine scrîntitul cel de Vanka Arjanov, cu Davîdov. Colhoznicii aruncară cu zgomot lingurile pe masă, claie peste grămadă. Privirile tuturor se îndreptară nerăbdătoare înspre locul unde se zărise căruţa, care se mistuise o clipă într-o viroagă. — Am ajuns s-o vedem şi pe asta ! Iar vine să ne ia în cîrcă, spuse Agafon Dubţov cu o stăpînită mînie. Iată ce ne-a fost dat să pătimim ! Mie îmi ajunge, să ştiţi ! Acum n-aveţi decît să vă bleojdiţi şi voi, că eu am ostenit. De ruşine nici nu-mi vine să mă uit la dînsul. Lui Davîdov îi crescu inima de bucurie cînd văzu cum se ridicară toţi ca unul de la masă, dîndu-i bineţe. El înainta cu pas mare, iar în întîmpinarea lui se întindeau atîtea mîini, se luminau de zîmbete feţele tuciurii, arse de soare, ale bărbaţilor şi chipurile smolite ale fetelor şi nevestelor. Ele nu se înnegreau niciodată pe toată faţa, fiindcă la lucru îşi înfăşurau aşa capul în basmale albe, că nu lăsau decît nişte Crăpături înguste în dreptul ochilor. Davîdov zîmbea văzînd din mers figuri cunoscute. Oamenii se deprinseseră de-a binelea cu dînsul. De aceea erau bucuroşi din toată inima cînd îl vedeau, şi îl întîmpinau ca pe un om apropiat. Davîdov îşi dădu pe loc seama de toate acestea şi o mare bucurie îi cuprinse inima, făcînd ca glasul lui să sune uşor răguşit şi oarecum solemn : — Ei, bine v-am găsit, codaşilor! Ospătaţi un drumeţ ? — Pe ceî ce vine la noi pentru mai multă vreme — îl ospătăm ; dar dacă poposeşte doar un ceas ca musafir — nu-i dăm nimic ; îl petrecem numai cu plecăciuni pînă la pămînt. Nu-i aşas brigadierule ? răspunse Prianişnikov în rîsul tuturor. — Eu chitesc c-o să stau cam multişor la voi, spuse zîmbind Davîdov. Atunci Dubţov răcni cu glas gros, asurzitor : — Socotitorule ! Pune-l în subzistenţă începînd cu ziua de azi; iar tu, bucătăreaso, toarnă-i caşă în blid cît poate să înfulece. Davîdov făcu ocolul mesei, dînd bună-ziua cu fiecare. Bărbaţii îi strîngeau mîna cu putere, după obiceiul lor ; femeile însă, cătînd în ochii lui, se fîstîceau şi-i întindeau mîna, făcîndu-şi palma căuş. Cazacii localnici nu prea arătau femeilor atîta cinste şi îndeobşte nici nu catadicseau să le întindă mîna ca unui semen, atunci cînd le întîlneau undeva. Dubţov îl aşeză pe Davîdov alături de dînsul şi îşi puse pe genunchii lui palma grea şi fierbinte. — Tare sîntem bucuroşi că ai venit, dragul nostru Davîdov ! — Văd. Vă mulţumesc ! — Numai să nu te apuci numaidecît să ne ocărăşti... — Dar nici n-am de gînd să vă ocărăsc. — Lasă, n-o să te rabde inima, nu te lipseşti mătăluţă de asta şi, ca să fim drepţi, nici nouă n-o să ne strice a auzi un cuvînt tare. Dar deocamdată taci. Atîta
274
timp cît oamenii stau la masă, nu trebuie să le spui nimic care să le oprească mîncarea în gît. — Nu-i nici o grabă, zîmbi Davîdov. Desigur, trebuie să stăm de vorbă temeinic, dar nu acum, la masă. O să avem răbdare, ce zici ? — Negreşit, trebuie să avem răbdare ! Încuviinţă hotărît Dubţov în hohotele de rîs ale tuturor şi, cel dintîi, puse mîna pe lingură. Davîdov mînca fără să scoată o vorbă, parcă într-o încordare a minţii. Nici nu ridica ochii aplecaţi asupra străchinii. Aproape nici nu asculta glasurile stăpînite ale plugarilor, care schimbau cîte o vorbă. Simţea însă tot timpul o privire care îl fixa. Isprăvind caşa, oftă uşurat: de mult nu mai mîncase pe săturate. Lingînd ca un băietan lingura de lemn, îşi ridică capul. Peste masă îl priveau ţintă, stăruitor, ochii cenuşii ai unei fete, oglindind atîta dragoste fierbinte, nemărturisită, atîta aşteptare, nădejde şi supunere, încît Davîdov îşi pierdu pentru o clipă cumpătul. O întîlnise adeseori în cătun şi mai înainte — la adunări sau numai pe uliţă — pe fata asta de şaptesprezece ani, înaltă, frumoasă, cu mîini mari. Şi atunci, cînd dădea cu ochii de dînsul, îi zîmbea duios, cu sfiiciune ; şi pe chipul ei, îmbujorat deodată, se oglindea tulburarea. Acum însă privirea ei avea ceva împlinit, grav... „Ce vînt te abate în calea mea şi ce nevoie am de tine, fetiţă dragă ? Iar eu la ce-ţi trebuiesc ? Atîţi flăcăi tineri roiesc în jurul tău, iar tu mă vezi numai pe mine, parcă ai fi legată la ochi ! Eu îs de două ori mai mare decît tine, şi pe deasupra lovit de viaţă, urît, ştirb. Tu nu vezi însă nimic din toate acestea... Nu, n-am nevoie de tine, Varia-paria ! (Paria — dezmoştenită, oropsită - n. tr.) Trebuie să-ţi croieşti viaţa fără mine, drăguţo”, îşi zicea Davîdov, privind pe gînduri chipul îmbujorat al fetei. Întîlnindu-i privirea, ea întoarse puţin capul şi-şi lăsă ochii în pămînt. Genele îi tresăreau, iar degetele groase, aspre, care frămîntau cutele bluzei vechi, nu prea curate, tremurau în chip vădit. Era atîta curăţenie sufletească şi elan firesc în simţămîntul ei, pe care din naivitate copilărească nu ştia să-l ascundă, şi nici nu putea, încît numai un orb nu l-ar fi putut băga de seamă. Kondrat Maidannikov îi spuse lui Davîdov, izbucnind în rîs : — Nu te mai uita la Varka. Altfel o să-i năvălească tot sîngele în obraji ! Varka, du-te de te spală, poate te mai răcoreşti. Da cum să se ducă ? I s-au tăiat picioarele... Lucrează cu mine ca pogoriici; nu-mi dă pace o clipă — mă tot întreabă : cînd vine Davîdov pe-aici ? „De unde să ştiu eu cînd vine ! Hai, iasă-mă în pace”, îi spun eu ; dar ea mă tot toacă la cap de dimineaţă pînă-n seară, ca ghionoaia, care ciocăneşte copacul uscat. Vrînd parcă să arate că nu i se tăiasem de Ioc picioarele, Varia Harlamova se întoarse şoldiu şi, îndoindu-şi uşor genunchii, făcu un salt peste banca pe care şedea, şi porni spre baracă, întorcînd capul cu mînie către Maidannikov şi îngăimînd ceva în şoapta cu buzele ei pălite deodată. Cînd ajunse la baracă, se îndreptă spre masă şi strigă cu glas întretăiat: — Ei, moş Kondrat... moşule... nu-i adevărat ce spui ! Drept răspuns, izbucniră cu toţii în hohote de rîs. — Se dezvinovăţeşte de departe, spuse rîzînd Dubţov. Aşa îi vine mai la îndemînă. — De ce ruşinezi fata ? Nu-i frumos ! zise nemulţumit Davîdov, — N-o cunoşti încă, îi răspunse cu îngăduinţă Maidannikov. E smerită acum, cînd eşti dumneata aici, dar altminteri ar fi în stare să ne înhaţe de
275
beregată, pe oricare dintre noi, fără să stea mult la gînduri. E colţoasă ! Aprigă ! Ai văzut cum a sărit de la locul ei ? Ca o căprioară ! Dragostea aceea naivă a unei fete, despre care ştia de mult întreaga brigadă, iar el afla abia acum, nu măgulea amorul propriu de bărbat al lui Davîdov. Dacă alţi ochi l-ar fi privit măcar odată cu atîta dragoste şi cu atîta devotament — ar fi fost cu totul altceva... Căutînd să pună capăt acestei convorbiri neplăcute, Davîdov spuse în glumă : — Ei, mulţumesc bucătăresei şi lingurii de lemn ! M-am ospătat straşnic. — Mai degrabă adu mulţumiri, tovarăşe preşedinte, mînii dumitale drepte şi gurii, pentru strădania lor, şi nicidecum bucătăresei şi lingurii. Poate mai doreşti ceva ? Îl întrebă solemn bucătăreasa, o femeie nespus de grasă, ridicîndu-se de pe laviţă. Davîdov se uită cu făţişă uimire la formele ei robuste, la umerii largi şi la mijlocu-i de necuprins. — Unde aţi găsit una ca asta ? Cercetă el cu glas scăzut pe Dubţov. — La uzina metalurgică de la Taganrog. A fost „confecţionată" după comanda noastră specială, răspunse socotitorul, un flăcău tînăr şi dezgheţat. — Cum de nu te-am văzut pînă acum ? Se tot mira Davîdov. Gabaritele îţi sînt destul de voluminoase. N-am avut pînă acum prilejul să te cunosc, măicuţo. — Ia te uită cu ce fecior m-am procopsit ! Se oţărî bucătăreasa, Cum pot să-ţi fiu eu maică, devreme ce am numai patruzeci şi şapte de ani ? Nu m-ai văzut fiindcă nu ies iarna din casă. Trupeşă cum sînt şi încă cu picioarele scurte, nu mă încumet să umblu pe zăpadă ; chiar pe loc drept m-aş putea împotmoli în omăt. Iarna nu mă clintesc din casă. torc lînă, împletesc broboade, într-un cuvînt îmi cîştig cum pot pîinea. Nici cînd e noroi nu pot umbla : ca şi cămila, mi-e frică să nu mă trezesc lată la pămînt pe alunecuş. Cum s-a zbicit însă pămîntul, m-am şi tocmit ca bucătăreasă. Aşa că nu-ţi sînt „maică", tovarăşe preşedinte ! Dacă vrei să duci casă bună cu mine — zi-mi Daria Kuprianovna ; atunci n-ai să rămîi niciodată flămînd, cît ăi sta în brigadă ! — Vreau din tot sufletul s-o duc cu dumneata în bună pace, Daria Kuprianovna, răspunse zîmbind Davîdov ; şi, ridicîndu-se de pe bancă, făcu înaintea ei o închinăciune cu cea mai mare seriozitate. — Aşa o să fie mai bine pentru amîndoi. Iar acum dă-mi cana să-ţi torn nişte chişleag ca să-ţi închei pe cinste prînzul, spuse bucătăreasa, mulţumită din cale afară de purtarea prietenoasă a lui Davîdov. Îi turnă darnic un kilogram întreg de chişîeag tare acru, şi îi întinse cana cu o plecăciune adîncă. — Dar de ce lucrezi ca bucătăreasă şi nu intri în producţie ? O întrebă Davîdov. Greluţă cum eşti, ar fi de ajuns să apeşi odată pe cornele plugului şi brăzdarul ar intra pe loc de o jumătate de metru în pămînt. Hotărît ! — Păi mi-i inima beteagă ! Doctorii au găsit că am prea multă grăsime la inimă. Şi ca bucătăreasă o duc greu... cum trebăluiesc puţin cu vasele, simt că inima mi se urcă, ajungînd să bată undeva în gîtlej. Nu, tovarăşe Davîdov, nu-s bună de plugărie. Nu-i de mine trebuşoara asta ! — Tot timpul se plînge de inimă, dar a dus la groapă trei bărbaţi. Le-a făcut seama celor trei cazaci, iar acum îl caută pe al patrulea, numai că nu prea se găsesc amatori : îi-e frică să se însoare. Te sleieşte de puteri asemenea mătuşică pînă te dă gata ! Zise Dubţov.
276
— Mincinosule, ciupitule de vărsat ! Izbucni bucătăreasa, mîniată foc. Ce vină am eu că nici unul n-a fost vînjos ; toţi erau ba nevolnici, ba bolnăvicioşi. N-au avut zile de la dumnezeu, şi pace. Eu sînt vinovată ? — Dar matale le-ai dat o mînă de ajutor ca să moară mai repede, nu se lăsă Dubţov. — Şi cum, mă rog, am făcut ? — Ei, parcă nu se ştie cum... — Spune lămurit ! — Am fost destul de lămurit şi aşa ! — Vorbeşte pe şleau, nu îndruga verzi şi uscate ! — Se ştie cum: cu dragostea, rosti cam cu fereală Dubţov, rîzînd. — Eşti un nătărău şi pe deasupra însemnat de dumnezeu, răcni furios bucătăreasa, acoperind hohotele de rîs ale tuturor şi apucă în braţe jumătate din vasele de pe masă. Nu era însă chiar atît de uşor să-l pui cu botul pe labe pe Dubţov, care nu-şi pierdea firea niciodată. Isprăvind chişleagul, îşi şterse mustăţile şi spuse : — Oi fi eu nătărău, şi pe deasupra însemnat de dumnezeu, dar în astfel de treburi, fato, mă pricep tare bine, pînă în cele mai mici amănunte. Atunci bucătăreasa îl spurcă cu o sudalmă atît de cumplită, încît hohotele de rîs izbucniră şi mai năvalnice, iar Davîdov, stânjenit şi îmbujorat la faţă de rîs, de-abia putu rosti: — Ce-i asta, fraţilor ? ! Nici la flotă n-ara auzit aşa ceva ! Dubţov însă, păstrîndu-şi deplin seriozitatea, strigă cu o prefăcută înverşunare : — Pot să şi jur ! Sărut şi sfînta cruce ! Rămîn cu tărie la a mea, Daşka ; tustrei bărbaţii mătăluţă s-au dus, pe ceea lume din pricina dragostei. Trei soţi — glumă-i asta ?... Da Volodka Graciov de ce a murit anul trecut ? Cam umbla după tine... Dubţov nu-şi isprăvi bine vorba şi se aplecă fulgerător : pe deasupra capului îi zbură, şuierînd ca o schijă de obuz, cogeamite polonic de lemn. Sprinten ca un tinerel, Dubţov sări peste banca şi, ajungînd într-o clipă la zece metri de masă, se dădu repede într-o parte, ferindu-se de un blid de tablă, care trecu cu un vîjîit pe lîngă dînsul, împroşcînd chişleag în toate părţile, şi — după ce-şi împlini traiectoria — căzu hăt departe în stepă. Stînd cu picioarele răşchirate, Dubţov ameninţa cu pumnul şi striga : — Hei, Daria, astîmpără-te ! Poţi să arunci cu ce vrei, numai pe cănile de lut să nu pui mîna. Zău, am să-ţi scad din zile-muncă pentru vasele sparte ! Hai, du-te şi tu în dosul bărăcii ca Varka ; de acolo ţi-e mai uşor să te dezvinovăţeşti !... Eu nu-mi iau cuvîntul înapoi: ai băgat în mormînt trei bărbaţi, iar acum îţi verşi focul pe mine... Cu greu izbuti Davîdov să-i liniştească. Se aşezară cu toţii nu departe de baracă ca să fumeze, iar Kondrat Maidannikov spuse, bîlbîindu-se de rîs : — Iaca aşa panaramă avem în fiecare zi la prînz sau la cină. Agafon a umblat o săptămînă întreagă cu o vînătaie sub ochi, pe toată faţa, l-a pocnit Daria cu pumnul. El însă nu se dă de loc şi face mai departe haz pe socoteala ei. Nu pleci tu, Agafon, teafăr de la cîmp ; sau îţi scoate un ochi, sau te lasă şchiop. Ai să vezi tu unde duc glumele astea... — Parcă-i un tractor Fordson, nu-i muiere, spuse încîntat Dubţov,
277
trăgînd cu coada ochiului la bucătăreasă, care trecea parcă plutind pe lîngă dînşii. Prefăcîndu-se că n-o bagă în seamă, începu să vorbească mai tare : — De ce-aş ascunde-o, fraţilor, eu m-aş însura cu Daşka, dacă n-aş avea femeie. Aş face-o numai pentru o săptămînă, că pe urmă — aş da bir cu fugiţii. N-aş putea-o duce la tăvăleală mai mult de o săptămînă cu toată vîrtoşia mea. Deocamdată n-am de loc chef să mor. Pentru ce, mă rog, m-aş sorti singur pieirii ? Am scăpat teafăr din tot războiul civil şi acum să mă prăpădesc din pricina unei muieri !?... Asta nu ; oi fi eu un nătărău însemnat de cel-de-sus, dar sînt şi hîtru nevoie mare ! O săptămînă aş duce-o eu tîrîş-grăpiş cu Daşka, apoi, într-o nopticică, aş coborî încetişor din pat, m-aş tîrî în patru labe pînă la uşă, iar de acolo p-aci ţi-i drumul; neică... pînă la mine acasă aş ţine-o numai într-o goană... Crede-mă rogu-te, Davîdov, să mă bată dumnezeu dacă mint — uite că-i de faţă şi Preanişnikov, care n-o să mă lase să torn o minciună ; ne-am înţeles într-o zi ca drept mulţumire pentru o mîncare bună, s-o îmbrăţişăm amîndoi deodată pe Daşka... el a trecut în faţă, iar eu — la spate... ne-am apucat strîns de mîni noi, bărbaţii, dar n-a fost chip s-o cuprindem pe Daria : e grozav de lătăreaţă ! L-am strigat atunci pe socotitor, care-i un flăcău tînăr, cam sfios. I-a fost frică să se apropie prea mult de Daşka. Aşa că ea a rămas pe veci nestrînsă cu adevărat în braţe... — Să nu-l crezi pe afurisitul ista, tovarăşe Davîdov 1 rosti de data asta fără supărare bucătăreasa, rîzînd. Dacă nu spune azi o minciună, a doua zi crapă de urît. Ce să-i faci ? Minte de îngheaţă apele. Aşa l-a făcut maică-sa ! După ce îşi fumară ţigările, Davîdov îl întrebă : — Ia spuneţi, cît mai aveţi de arat ? — Mai avem destul, răspunse în silă Dubţov. Peste o sută cincizeci de hectare. Ieri erau o sută cincizeci şi opt. -— Da, straşnic aţi muncit. Hotărît ! Rosti rece Davîdov. Aş vrea să ştiu de ce v-aţi ţinut aici ? Aţi dat reprezentaţii cu bucătăreasa Kuprianovna ? — Degeaba ne scoţi ochii cu asta. — Atunci spuneţi-mi de ce brigăzile întîia şi a treia au isprăvit de mult aratul, iar voi tîndăliţi ? — Ştii ce, Davîdov, hai să ne adunăm cu toţii deseară şi să stăm de vorbă deschis ; iar acum să ne apucăm de arat, propuse Dubţov. Era o propunere înţeleaptă ; Davîdov chibzui puţin şi încuviinţă. — Mie ce boi îmi daţi ? — Ară cu ai mei, îl sfătui Kondrat Maidannikov. Boii mei sînt deprinşi cu munca şi-s arătoşi. Avem două perechi de juncani care-s acum la băi. — Cum adică, la băi ? Se miră Davîdov. Dubţov îl lămuri, zîmbind : — Sînt slăbuţi, cad de oboseală pe brazdă; atunci i-am dejugat şi i-am lăsat să pască cît or vrea lîngă eleşteu. Acolo-i iarbă bună, hrănitoare; or să se îndrepte. Tot n-avem nici un folos de la ei. Au ieşit din iarnă prăpădiţi, ca vai de ei, iar aici — se speteau în fiecare zi. Le-au slăbit balamalele. Nu mai trăgeau la plug. Asta-i povestea ! Am încercat să-i înjugăm în pereche cu boi bătrîni, dar tot aceea era — nu făceau nici o brînză. Ară cu boii lui Kondrat; el te sfătuieşte de bine. — Da el ce-o să facă ?
278
— L-am învoit pentru două zile, ca să se ducă în cătun. I s-a îmbolnăvit nevasta, a căzut la pat. Nici măcar schimburi nu i-a dat lui Vanka Arjanov ca să-i aducă ; i-a trimis doar vorbă să vină acasă. — Asta-i altceva. Credeam că-l expediezi şi pe dînsul undeva la băi. Văd că la voi e o atmosferă de vilegiatură... Dubţov făcu cu ochiul celorlalţi pe furiş, aşa ca să nu bage de seamă Davîdov. Se ridicară cu toţii şi se apucară să înjuge boii.
Capitolul VII La asfinţitul soarelui, Davîdov dejugă boii la capătul celei din urmă brazde, le scoase funia din coarne, iar ei se aşeză pe iarbă lîngă ogor, îşi şterse cu mîneca surtucului sudoarea de pe frunte şi începu să-şi răsucească o ţigară cu mîini tremurătoare. Abia atunci simţi că-i frînt de oboseală. Îl durea spatele, îi zvîcneau vinele sub genunchi, iar mîinile îi tremurau ca la bătrîni. — Om mai găsi oare la răsăritul soarelui boii ? O întrebă el pe Varia. Fata stătea înaintea lui pe ogor. Picioarele ei mici, încălţate cu nişte scroambe mari, se înfundau pînă la gleznă în ţarina afinată, răscolită chiar atunci de plug. Luîndu-şi de pe faţă basmaua sură, colbăită, îi răspunse : — Îi găsim ; nu se duc prea departe în timpul nopţii. Davîdov ţinea ochii închişi, fumînd cu nesaţ. Nu voia să se uite la fată. Iar ea, cu faţa luminată de un zîmbet ostenit şi fericit în acelaşi timp, spuse încetişor : — M-ai spetit şi pe mine, şi boii. Prea rar te odihneşti. — M-am spetit şi eu, de mă ia naiba, spuse posac Davîdov. — Trebuie să te odihneşti mai des. Moş Kondrat se opreşte mai des, lasă şi boii să răsufle, totuşi ară totdeauna mai mult decît alţii. Te simţi trudit, fiindcă nu eşti încă învăţat cu munca asta... Vru să adauge : „dragă" — dar, speriindu-se, îşi strînse tare buzele. — Aşa-i, încă nu m-am dat cu munca asta, încuviinţă Davîdov. Se ridică anevoie de jos şi, tot anevoie, porni spre tabără, de-a lungul arăturii, de-abia tîrîndu-şi picioarele vlăguite. La început Varia venea în urma lui, apoi îl ajunse şi amîndoi mergeau alături. Davîdov ţinea în mîna stîngă tricoul marinăresc rupt, ieşit de soare. In timpul zilei, cînd căuta să potrivească brăzdarul, se aplecase, agăţase de coarnele plugului gura tricoului şi, ridicîndu-se brusc, îl spintecase de sus pînă jos. Ziua era destul de călduroasă, aşa că ar fi putut foarte bine să se lipsească de tricou. Îi era însă peste putinţă să meargă după plug, faţă de fată, despuiat pînă la brîu. Căznindu-se stînjenit să-şi petreacă una peste alta capetele tricoului, Davîdov o întrebă pe Varia dacă n-are cumva vreun bold. Ea îi răspunse că din păcate nu are. El se uită abătut înspre tabără. Pînă acolo erau cel puţin doi kilometri. „Totuşi va trebui să mă duc" se gîndi Davîdov şi, icnind de ciudă, drăcui cu jumătate de gură ; apoi spuse : — Uite ce, Varia-paria : aşteaptă-mă aici. Trebuie să mă duc la tabără. — De ce ? — Ca să scot ruptura asta de pe mine şi să-mi pun surtucul. — Dar o să-ţi fie cald eu surtucul. — Totuşi trebuie să mă duc, rosti cu îndărătnicie Davîdov. La naiba, nu putea să umble fără cămaşă ! Âtîta mai lipsea, ca fetiţa asta drăgălaşă, naivă, să vadă ce era zugrăvit pe pieptul şi pe pîntecul lui. Ce-i drept,
279
tatuajul de pe amîndouă părţile pieptului lat al lui Davîdov era cuviincios, ba chiar cam sentimental. Mîna pictorului din flotă zugrăvise cu măiestrie o pereche de porumbei. Era de ajuns ca Davîdov să facă o mişcare şi porumbeii albaştri de pe piept se mişcau şi ei, iar cînd strîngea din umeri, îşi apropiau cioculeţele ca şi cum s-ar fi sărutat. Asta era tot. Dar pe pîntec... Acel tatuaj fusese pricina unor vechi frămîntări morale ale lui Davîdov. Intr-o bună zi, pe timpul războiului civil, tînărul matroz Davîdov, care avea atunci numai douăzeci de ani, se îmbătase criţă, în cazarma torpilorului tovarăşii l-au mai cinstit cu un pahar de spirt. Căzuse în nesimţire, în hamacul de jos, numai în chiloţi. Doi prieteni beţi, timonieri ca şi el, de pe un trauler vecin (Trauler — navă de pescuit; în cazul de față, navă de pescuit mine - п. r.) — meşteri în arta tatuajului — se trudeau deasupra lui, exersîndu-şi fantezia deşucheată de oameni în stare de ebrietate, plăsmuind obscenităţi. După aceea Davîdov nu mai îndrăznise să se ducă la baia de aburi, iar cînd trebuia să se supună unui examen medical, cerea stăruitor să fie examinat numai de doctori bărbaţi. După demobilizare, în primul an cînd lucra Ia uzină, Davîdov se încumetase odată să se ducă la baia de aburi, unde îşi acoperise cu amîndouă palmele pîntecele gol. Găsind un ciubăr liber, începuse să-şi săpunească zdravăn capuL Aproape în acelaşi timp auzise venind de undeva de alături, de jos, un chicotit încet. Davîdov îşi spălase săpunul de pe faţă. Văzuse cum un cetăţean în vîrstă, chel, sprijinit cu mîinile de bancă, încovoindu-se, privea cu luare aminte de aproape, fără pic de sfială, tatuajul de pe pîntecul lui şi, cu răsuflarea întretăiată de încîntare, chicotea înfundat. Davîdov răsturnase încetişor apa, pocnind pe cetăţeanul curios, drept în chelie, cu greul ciubăr de stejar. Mai înainte de a fi putut privi cu de-amănuntul tatuajul, acesta închisese ochii şi se lungise fără zgomot pe duşumea. Davîdov se spălase fără grabă ; apoi vărsase un ciubăr plin de apă rece ca gheaţa peste cetăţeanul chel; iar cînd acesta începuse să clipească des, el se îndreptase tacticos spre tinda băii. De-atunci Davîdov renunţase definitiv la plăcerea de a se îmbăia cum trebuie la feredeul de aburi, după obiceiul rusesc, mulţumindu-se să se spele acasă. Numai la gîndul că Varia i-ar putea zări în treacăt pîntecul tatuat, Davîdov simţi tot sîngele urcîndu-i-se la cap şi strînse mai tare capetele sfîşiate ale tricoului. — Dejugă boii şi lasă-i să pască. Eu mă duc, spuse el oftînd. Nu-l încînta de loc să dea ocol arăturii sau să meargă pe ogor, poticnindu-se la fiece pas, cale de trei kilometri, şi asta numai din pricina unei întâmplări fără noimă. Varia preţui în felul ei purtarea lui Davîdov. „Dragul de el, se sfieşte să muncească lîngă mine fără cămaşă", îşi zise ea şi, fiindu-i recunoscătoare în suflet pentru că-şi dăduse pe faţă un simţămînt de respectare a sfiiciunii sale feciorelnice, îşi zvîrli iute scroambele din picioare. — Ajung eu mai repede ! Davîdov n-avu cînd rosti un cuvînt, că ea şi porni în zbor spre tabără, ca o pasăre. Pe arătura neagră fulgerau pulpele arse de soare ale picioarelor sale repezi şi capetele basmalei albe care i se zbăteau pe spate, în bătaia vîntului. Alerga aplecată puţin înainte, cu pumnii strînşi, lipiţi de sînii pietroşi, şi se gîndea la un singur lucru: „Dau fuga şi-i aduc surtucul. Trag o goană într-un suflet ca să-i fac pe plac. Poate că o să se uite duios la mine măcar odată şi te pomeneşti chiar că are să-mi spună : «Mulţumesc, Varia !»”
280
Davîdov o petrecu îndelung cu privirea, apoi dejugă boii şi ieşi de pe arătură. Găsi prin apropiere torţel, încolăcit în jurul unei buruieni din anul trecut, îl smulse, îl curăţă de frunzuliţe şi cu tulpiniţa lui mlădioasă însăilă capetele tricoului sfîşiat. Pe urmă se culcă pe spate şi adormi numaidecît. Parcă se prăbuşise într-un hău negru, molcom, care mirosea a pămînt... Se trezi, simţind că-i lunecă ceva pe frunte — pesemne un păianjen sau vreo rîmă. Strîmbîndu-se, îşi trecu palma peste faţă şi moţăi mai departe ; din nou însă îi luneca ceva pe obraz, pe buza de sus şi începu să-1 gîdile la nas. Davîdov strănută şi deschise ochii. în faţa lui şedea cinchită Varia şi se cutremura, abia stăpînindu-şi rîsul. Ea plimba pe faţa lui Davîdov un fir de iarbă uscată şi, în clipa cînd acesta deschise ochii, nu mai avu vreme să-şi tragă repede mîna înapoi. El o apucă de încheietura subţire a mîinii. Ea nu căută să-şi tragă mîna, ci se lăsă doar într-un genunchi şi pe faţa ei rîzătoare i se întipări într-o clipită o expresie de teamă, supunere, şi parcă de aşteptare. — Ţi-am adus surtucul, scoală-te, şopti ea abia auzit, schiţînd o uşoară încercare de a-şi elibera mîna. Davîdov îşi desfăcu degetele. Mîna lui mare, arămie, îi căzu pe genunchi. Închizînd ochii, ea nu-şi auzea decît bătăile puternice şi dese ale inimii. Parcă aştepta ceva, parcă nădăjduia ceva... Dar Davîdov tăcea. Pieptul tui se ridica ritmic, răsufla domol. Nu-i zvîcnea nici un muşchi al feţei. După cîteva clipe, el se ridică în capul oaselor, se aşeză în voie, vîrînd sub el piciorul drept şi băgă alene mîna în buzunar după punga cu tutun. Capetele lor aproape se atingeau. Nările lui Davîdov fremătară abia, simţind mirosul, uşor înţepător, al părului ei. De altfel întreaga ei făptură răspîndea mirozna soarelui de amiază, a ierbii încinse de arşiţă şi acea mireasmă unică în felul său, proaspătă, fermecătoare, a tinereţii pe care nimeni n-a putut şi n-a ştiut vreodată s-o exprime prin cuvinte... „Ce fetişcană drăgălaşă I" gîndi Davîdov, şi oftă. Amîndoi se sculară în picioare aproape în acelaşi timp şi se priviră cîteva clipe în luminile ochilor. Apoi Davîdov luă surtucul din mîinile ei şi ochii lui se luminară de un zîmbet duios : — Mulţumesc, Varia ! Spusese întocmai aşa: „Varia” şi nu „Varia-paria”. Pînă la urmă se împlinise ceea ce-şi dorise ea atunci cînd dăduse fuga să-i aducă haina. Totuşi de ce i se înrourară ochii cenuşii ? De ce începură să-i clipească genele negre, căutînd să-şi stăvilească lacrimile ? De ce plîngi, fată dragă ? Ea izbucni într-un plîns mut, lăsîndu-şi capul în piept ca un copil liniştit, plăpînd. Dar Davîdov nu vedea nimic ; el îşi răsucea grijuliu ţigara, străduindu-se să nu irosească nici un fir de tutun. Ţigările i se isprăviseră şi tutunul era pe sfîrşite — aşa că făcea economie : îşi meşterea cu grijă ţigări subţirele, ca să poată trage în piept nu mai mult de cinci-şase fumuri. Varia rămase o vreme pe loc, căutînd în zadar să se liniştească, dar nu izbuti. Deodată se întoarse scurt pe călcîie şi porni spre boi, spunînd în mers: — Mă duc după boi. Dar nici acum nu desluşi Davîdov, din vocea ei tremurătoare, emoţia care o tulbura atît de năvalnic. El dădu tăcut din cap şi îşi aprinse o ţigară, chibzuind adînc : cam în cîte zile ar putea ara brigada, cu forţele ei proprii, întreaga tarla ? N-ar fi oare mai bine să aducă cîteva pluguri din brigada a treia, cea mai puternică ?
281
Varia plîngea nestingherită acum cînd n-o vedea Davîdov. Plîngea cu desfătare. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii arămii şi ea le ştergea din mers cu capetele basmalei... Dragostea ei de fată, cea dintîi şi neprihănită se ciocnise de nepăsarea lui Davîdov. De altfel, el era îndeobşte ageamiu într-ale iubirii : nu desluşea multe lucruri, iar cînd le băga în seamă, se dumirea cu încetineală şi uneori chiar prea tîrziu... Înjugînd boii, Davîdov văzu pe obrajii Variei dungi sure — urmele lacrimilor vărsate de curînd şi neobservate de dînsul. îi spuse cu o mustrare : — Ei, ei, Varia-paria ! Pesemne nu te-ai spălat azi ? — Da după ce se vede ? — Obrazul ţi-e vrîstat. Trebuie să te speli în frecare zi, îi spuse el cu un ton povăţuitor. ...Soarele apusese. Se îndreptau obosiţi spre tabăra. Umbrele înserării se culcau pe întinderea stepei. Pîcla învăluise viroaga năpădită de porumbari. Norii vineţi, aproape negri, de la asfinţit îşi schimbau încet coloritul : la început, marginile lor erau tivite cu un chenar de purpură mată, apoi o lumină roşie, sîngerie îi străpunse şi lunecă năvalnic în sus, îmbrăţişînd cerul cu un larg semicerc. „N-are să mă îndrăgească"... îşi zicea cu mîhnire Varia, strîngîndu-şi dureros buzele plinuţe. „Mîine are să sufle un vînt năprasnic, pămîntul se va usca în timpul zilei şi tare greu vor trage boii Ia jug", se gîndea necăjit Davîdov, privind asfinţitul învăpăiat. Tot timpul Varia dădea să spună ceva, dar se oprea mereu. Cînd mai aveau de mers încă foarte puţin pînă la tabără, îşi luă inima în dinţi. — Dă-mi tricoul, rosti ea încetişor şi, fiindu-i frică să n-o refuze, stărui aproape rugător : Hai, dă-mi-l ! — De ce să ţi-l dau ? Se miră Davîdov. — Să-l cos ; am să ţi-l cos cu atîta grijă, că nici n-are să se cunoască. Am să-l şi spăl. Davîdov izbucni în rîs : — Păi a putrezit pe mine de năduşeală. Nu face aţa cît faţa, cum se spune. Nu, dragă Varia-paria ! Tricoul ăsta şi-a trăit traiul ; nu mai e bun decît să-l dau Kuprianovnei ca să spele cu el duşumeaua barăcii. — Dă-mi-l să-l cos ; am să încerc. Ai să vezi, îl rugă stăruitor fata. — Poftim, numai să nu munceşti de pomană, consimţi Davîdov. Variei nu-i era la îndemînă să apară în tabără cu tricoul vărgat al lui Davîdov în mîna, s-ar fi iscat o mulţime de vorbe şi glume pipărate împotriva ei. Se uită pieziş, cu fereală, la Davîdov şi, ridicînd un umăr ca o pavăză, băgă ghemul mic şi cald în sîn. Încercă un simţămînt ciudat, necunoscut şi tulburător, în clipa cînd tricoul prăfuit al lui Davîdov îi atinse pielea sînului gol : parcă o pătrunsese toată căldura trupului puternic de bărbat, stăpînind-o pătimaş, în întregime, într-o clipă i se uscară buzele. Fruntea ei albă, îngustă, i se brobonă de sudoare. Chiar umbletul ei deveni dintr-odată şovăitor, nesigur... Davîdov însă nu băgă de seamă nimic, nu vedea nimic. Peste cîteva clipe uitase că îi dăduse tricoul său murdar şi, întorcîndu-se spre dînsa, izbucni vesel : — Ia te uită, Varia, cum îi cinstesc pe biruitori ! Socotitorul flutură şapca în întîmpinarea noastră. Care va să zică am muncit conştiincios. Hotărît ! *
282
După cină bărbaţii făcură, un foc nu departe de baracă şi se aşezară în juru-i, aprinzîndu-şi ţigările. — Ei, acum hai să stăm de vorbă deschis : de ce aţi lucrat prost ? De ce aţi întîrziat atîta arăturile ? Îi întrebă Davîdov. — Celelalte brigăzi au mai mulţi boi, răspunse Beshlebnov, mezinul. — Cu cît mai mulţi ? — Parcă nu ştii ! Brigada a treia are cu opt perechi mai mult. Asta, oricum, înseamnă patru pluguri ! Brigada întîia are cu două pluguri mai mult. Prin urmare şi ei sînt mai tari ca noi. — Avem şi un plan mai mare, intră în vorbă Preanişnikov. Davîdov zîmbi ironic : — Cu cît e mai mare ? — Dacă ar fi numai cu treizeci de hectare, şi tot e mai mare. Chiar şi astea n-ai să le scurmi cu nasul. — Dar planul n-a fost aprobat de voi în martie ? Atunci de ce vă plîngeţi acum ? Toate socotelile s-au făcut, ţinîndu-se seama de suprafaţa de pămînt dată în lucru fiecărei brigăzi. N-a fost aşa ? Dubţov spuse stăpînit : — Nimeni nu se plînge, Davîdov. Nu-i vorba de aiasta. Boii brigăzii noastre au ieşit vlăguiţi din iarnă. Unde mai pui că atunci cînd am colectivizat vitele şi nutreţul, ne-am pomenit cu mai puţin fîn şi paie decît aveam trebuinţă. Ştii şi dumneata foarte bine împrejurarea aiasta şi n-ai de ce să ne cauţi acum pricină. Da, am cam întîrziat cu arăturile, fiindcă cea mai mare parte dintre boii noştri sînt slabi, căci nutreţul trebuia împărţit cum se cuvine şi nu aşa cum ai hotărît dumneata cu Ostrovnov : să hrănim vitele doar cu ceea ce am căpătat de la gospodăriile individuale. Ei, şi acum uite ce a ieşit : unii au isprăvit de arat şi-şi pregătesc vitele pentru cosit, iar noi mocoşim mai departe aici, pe obleagă. — Atunci hai să vă sprijinim ! Să vă dea o mînă de ajutor Liubişkin, propuse Davîdov. — N-avem nimic împotrivă, spuse Dubţov, susţinut de încuviinţarea tăcută a celorlalţi. Nu sîntem fuduli. — Totul e lămurit, rosti pe gînduri Davîdov. E limpede ca lumina zilei că şi conducerea colhozului, şi noi toţi am cam scrîntit-o cu trebuşoara asta : iarna am dat nutreţ, cum s-ar zice, după indicii teritoriale. Â fost o greşeală ! Am socotit rău forţa de muncă şi animalele de tracţiune — altă greşeală ! Dar cine dracu e vinovat ? Noi am greşit, noi o să îndreptăm greşeala. Cît priveşte produsul muncii — vorbesc despre cel pe o zi — apoi nu staţi prost din scripte ; de altfel diferenţa este un fleac. Ia hai să vedem de cîte pluguri aţi mai avea nevoie ca să ieşiţi din încurcătură. Să facem socoteala bine şi să însemnăm totul cu creionul. Pentru cosit să ţinem seama de greşelile savîrşite şi să socotim altfel forţele de munca. Pînă cînd o să tot greşim ? Oamenii zăboviră vreo două ore lîngă foc — sporovăiau, socoteau, se ciorovăiau... S-ar putea spune că Atamanciukov era cel mai activ la dezbateri. Vorbea cu foc, făcea propuneri cu tîlc ! Dar în timp ce Beshlebnov, plin de venin, îl lua în zeflemea pe Dubţov, Davîdov, aruncîndu-şi întîmplător privirea asupra lui Atamanciukov, văzu în ochii lui o ură atît de cumplită, încît îşi ridica sprîncenele cu mare mirare. Atunci, Atamanciukov îşi coborî repede căutătura în pămînt şi-şi pipăi cu degetele mărul lui Adam, năpădit de păr aspru, castaniu. Peste cîteva clipe, cînd Atamanciukov se uită din nou la Davîdov şi li se
283
încrucişară privirile, ochii săi erau luminaţi de o prietenie prefăcută; fiecare zbîrcitură care-i brăzda faţa nu arăta decît o blajină indiferenţă. „Mare pehlivan mai e !" Gîndi Davîdov. „Dar oare de ce m-o fi privit atît de duşmănos ? Pesemne a prins pică pe mine pentru că în primăvară am stăruit să fie dat afară din colhoz !" Davîdov nu ştia şi nici n-avea de unde să afle că Polovţev, auzind primăvara că Atamanciukov fusese dat afară din colhoz, îl chemase noaptea la dînsul şi, încleştîndu-şi fălcile butucănoase, îi strecurase printre dinţi : „Cum te porţi, scîrnăvie ? Vreau ca tu să fii un colhoznic cu o purtare model şi nicidecum un prostănac zelos care poate să intre la apă din pricina unor fleacuri, iar la interogatoriile de la G.P.U. să ducă la pierzanie pe toţi ceilalţi şi chiar întreaga cauză. Să cazi în genunchi, mama ta de nemernic, la adunarea generală a colhozului, să faci pe dracu-n patru ca obştea să nu întărească hotărîrea brigăzii. Pînă nu pornim la acţiune — nici o umbră de bănuială nu trebuie să cadă asupra oamenilor noştri.” Atamanciukov n-a trebuit să cadă în genunchi : din ordinul lui Polovţev, la şedinţă s-au ridicat ca un om, în apărarea lui Atamanciukov, Iakov Lukici împreună cu toţi complicii şi adunarea generală n-a confirmat hotărîrea brigăzii. Atamanciukov s-a ales numai cu o mustrare publică. De atunci s-a potolit — lucra bine şi ajunsese chiar, faţă de cei ce se lăsau pe tînjeală, o pildă de sîrguinţă conştientă în muncă. Totuşi, el nu-şi putea ascunde bine în fundul sufletului ura împotriva lui Davîdov şi a orînduirii colhoznice — ură care răbufnea uneori în pofida voinţei sale, ba printr-un cuvînt scăpat din nebăgare de seamă sau printr-un zîmbet neîncreztăor, ba izbucnea ca o scăpărare de mînie ce se stingea numaidecît în ochii săi de un albastru-închis, ca oţelul brumat. Abia la miezul nopţii hotărîră definitiv atît ajutorul de care aveau nevoie, cît şi sorocul cînd urma să se isprăvească arăturile. Davîdov scrise chiar atunci, lîngă foc, un bileţel lui Razmiotnov, iar Dubţov se arătă gata să plece numaidecît în cătun, fără o clipă de zăbavă sau să aştepte revărsatul zorilor, ca să poată aduce către prînz plugurile cu boi de la brigada a treia şi să aleagă împreună cu Liubişkin pe cei mai vrednici plugari. îşi mai aprinseră cîte o ţigară în tăcere lingă focul stins, apoi se duseră cu toţii la culcare. Între timp, lîngă baracă avea loc o altă convorbire. Varia spăla cu multă grijă într-un lighean simplu de tablă tricoul lui Davîdov. Bucătăreasa stătea lîngă dînsa şi-i spunea cu glas gros, aproape bărbătesc : — De ce plîngi,. prostuţo ? — Tricoul miroase a sare... — Ei şi ce ? Întotdeauna cînd munceşte omul, cămaşa îi miroase a năduşeală şi a sare, nu a parfumuri sau a săpun de toaletă. De ce boceşti ? Nu cumva te-a obijduit cu ceva ? — Nu, ce-ţi mai trece prin cap, mătuşico ! — Atunci de ce te smiorcăi, proasto ? — Doar nu spăl cămaşa unui străin, ci a bărbatului care mi-i drag... spuse fata cu capul plecat deasupra ligheanului, căutînd să-şi stăpînească plînsul înăbuşit. După o tăcere îndelungată, bucătăreasa îşi puse mîinile în şold şi se stropşi mînioasă : — Hai, destul ! Ridică-ţi numaideeît capul. Mă auzi, Varka !?
284
Ce tinerel era bietul pogoniei — numai de şaptesprezece ani ! Fata îşi ridică fruntea. Ochii plînşi, dar fericiţi, ai unei tinereţi încă nesăturate -— cătară la bucătăreasă. — Mi-i dragă pînă şi sarea de pe cămaşa lui... Sînii monumentali ai Dariei Kuprianovna începură să se zguduie năprasnic de rîs : — Ei, Varka, acum eşti cu adevărat fată. — Dar pînă acu ce eram ? Nu tot fată ? — Mai înainte ? Mai înainte erai o codană, iar acum eşti o fată în toată legea. Pînă cînd un flăcău nu-l bate pe altul pentru fata iubită — nu e flăcău, ci un băieţandru, cu pantaloni scurţi. Cîtă vreme o codană se hlizeşte numai şi îşi joacă ochii din cap — nu-i fată, ci o sfîrlează cu fustă. Dar cînd ochii îi sînt scăldaţi în lacrimi din pricina dragostei, cînd perna nu i se usucă de plîns toată noaptea — atunci înseamnă că-i cu adevărat fată. Ai înţeles, prostuţo ? Davîdov şedea culcat în baracă cu mîinile împreunate sub ceafă şi somnul nu se lipea de dînsul. „Nu-i cunosc pe oamenii din colhoz, nu ştiu ce hram poartă, se gîndea el mîhnit. Am început cu deschiaburirea, a urmat organizarea colhozului, apoi au venit fel de fel de treburi gospodăreşti. Dar ca să observ mai bine oamenii, să-i cunosc mai de aproape -— n-am avut răgaz. Atunci, la dracu, ce fel de conducător sînt dacă nu cunosc oamenii, dacă n-am izbutit să-mi găsesc timp a-i cunoaşte ? De bună seamă, trebuie să-i cunosc pe toţi, doar nu-s aşa de mulţi. Da iacătă, după cum se pare, asta nu-i un lucru chiar atît de uşor... De pildă Arjanov — în ce lumină mi s-a înfăţişat ! Lumea îl crede sărac cu duhul, ceea ce nu-i de loc, nici pe departe ! Pesemne numai diavolul ar putea să se dumirească aşa dintr-o dată ce zace în acest duh bărbos al pădurii. Din fragedă copilărie s-a vîrît în scoica lui, trîntind canaturile după dînsul. Acum, poftim de-i pătrunde în suflet ! Crezi că te lasă ? Aş, ţi-ai găsit ! Şi Iakov Lukici e ca un lacăt cu secret. Trebuie să nu-l scap din ochi, să-l supraveghez bine. A fost chiabur cîndva, fără doar şi poate, dar acum munceşte pe cinste. Se cam teme, pesemne, de trecutul lui... Totuşi va trebui să-l dăm afară din slujba de administrator. Să muncească şi el ca un colhoznic de rînd. Şi Atamanciukov e om ascuns : se uită 1a mine ca un călău la osîndit. Unde o fi buba aici ? E doar un mijlocaş tipic. Ei, a fost gardist-alb, dar care dintr-înşii n-a fost ? Acesta, oricum, nu-i un răspuns. Trebuie să mă gîndesc temeinic la toate. Destul am mers pe dibuite fără să ştiu pe cine mă pot bizui cu adevărat, în cine pot avea desăvîrşită încredere. Of, matrozule, matrozule! Dacă ar afla băieţii de la atelier cum conduci tu colhozul — mamă-mamă, ce perdaf ţi-ar mai trage !" Femeile-pogonici se culcaseră lîngă baracă, sub cerul liber. Furat de somn, Davîdov auzea glasul subţirel al Variei şi cel de bariton al Kuprianovnei. — Ce te tot îndeşi în mine ca viţica în vacă ? Chicotea bucătăreasa, răsuflînd greu, chinuită de astmă. Isprăveşte odată cu îmbrăţişările. Auzi, Varka ? Dă-te mai încolo, pentru numele lui dumnezeu ! Dogorăşti ca o sobă ! N-auzi ce-ţi spun ? Cine m-a pus să mă culc lîngă tine ?... Ce fierbinte eşti ! Nu cumva te-ai îmbolnăvit ? Varia rîdea încetişor parcă ar fi gîngurit o turturică. Zîmbind, copleşit de somn, Davîdov şi le închipui culcate alături şi, aţipind, se gîndi: „Drăgălaşă fetişcană — s-a făcut mare, a ajuns la vîrsta măritişului. Totuşi are încă minte de copil. Fii fericită, dragă Varia-paria !”
285
Davîdov se trezi cînd se luminase de ziuă. În baracă nu se mai afla nimeni. Pe afară nu se auzeau glasuri bărbăteşti. Toţi plugarii erau la arat, numai el lenevea pe laiţa încăpătoare. Se ridică grabnic, îşi înfăşură picioarele în obiele, îşi trase cizmele — şi deodată văzu la căpătîi tricoul lui spălat, cusut mărunt, cu măiestrie, lîngă cămaşa curată de doc. „De unde o fi apărut aici cămaşa ? Am venit aici fără să fi luat cu mine nimic, ţin foarte bine minte. Hotărît ! Cum de-a nimerit cămaşa în baracă ? Ce drăcovenie o mai fi şi asta ?" Se întrebă nedumerit Davîdov şi, ca să se convingă într-adevăr că nu era un vis, pipăi docul răcoros. După ce-şi trase peste cap tricoul, cînd ieşi din baracă înţelese totul : Varia, care se gătise cu o bluzişoară albastră, dichisită, şi cu o fustă neagră, călcată grijuliu, se spăla pe picioare lîngă butoiul cu apă. Proaspătă ca zorile, îi zîmbea cu buze trandafirii, iar ochii săi cenuşii, depărtaţi unul de altul, străluceau ca şi în ajun de o bucurie izvorîtă din inimă. — Ţi-ai sleit puterile pe ziua de ieri, tovarăşe preşedinte ? Aşa-i că nu te-ai putut trezi la timp ? Îl întrebă Varka cu glas subţirel, rîzînd. — Unde ai fost azi-noapte ? — Am tras o fugă pînă în cătun. — Şi cînd te-ai întors ? — Acuşica. — Tu mi-ai adus cămaşa ? Ea dădu tăcută din cap şi prin ochi îi străfulgeră un fior de nelinişte. — N-am făcut bine ? Poate nu trebuia să mă duc la dumneata acasă, dar m-am gîndit că tricoul vărgat n-are multe zile... — Bravo, Varia ! Îţi mulţumesc acum pentru toate. Aş vrea să ştiu numai cu ce prilej te-ai gătit aşa ? Maică, măiculiţă ! Uite-o, are şi un ineluş în deget! Învîrtind stînjenită pe deget inelul modest de argint, Varka bîigui : — Toate erau pe mine murdare, colbăite. Aşa că m-am dus s-o văd pe mama şi să mă schimb... Deodată îşi birui sfiala şi ochii îi luciră poznaş : Am vrut să-mi pun şi pantofii, ca să te uiţi măcar odată la mine în timpul zilei. M-am gîndit însă că nu prea poţi merge pe arătură în pantofi, mînînd boii. Davîdov izbucni în rîs : — Acum n-o să-mi mai iau ochii de la tine, căprioara mea sprintenă ! Du-te de înjuga boii. Mă spăl şi vin numaidecît. Lucrurile se brodiră astfel că Davîdov aproape nu lucră în ziua aceea. Abia avu timp să se spele, cînd pică Kondrat Maidannikov. — Te-ai învoit pentru două zile ! De ce ai venit aşa de repede ? Îl întrebă Davîdov zîmbind. Kondrat dădu din mînă a lehamite : — Mi s-a urît acolo. Nevastă-mea s-a sculat din pat. O scuturaseră frigurile. Ce era să fac acasă ? M-am întors şi am luat-o la picior încoace. Da unde-i Varka ? — S-a dus să înjuge boii. — Ei, atunci ar eu, iar diamneata aşteaptă musafirii. Liubişkin în carne şi oase vine cu opt pluguri. L-am întrecut la jumătatea drumului. Agafon călăreşte înaintea tuturor pe o iapă albă, parcă ar fi Kutuzov (Kutuzov, Mihail llarionovici (1745—1818) — comandant de oşti rus, unul din creatorii artei militare ruse moderne, învingătorul lui Napoleon I în anul 1812 - n. r.). Am uitat să-ţi spun, mai am o veste : aseară, cînd se întunericise de-a binele, a tras cineva în Nagulnov. — Cum a tras ?!
286
— Aşa cum se trage, cu arma. Cine ştie ce diavol a vrut să-l împuşte. El şedea în dreptul ferestrei deschise. În odaie era lumină. Ei, şi cineva a tras un foc asupra lui. Glonţul i-a trecut pe lîngă tîmplă, i-a pîrlit pielea, şi atîta tot. A rămas cu un zvîcnet uşor al capului cînd şi cînd o fi din pricina tulburării sau de ciudă, nu ştiu. Altminteri — e viu şi sănătos. Au venit tovarăşii de la miliţia raională. Umblă forfota, adulmecă, dar nu descopăr nici pe dracu... — Mîine vă las, mă întorc în cătun, hotărî Davîdov. Vrăjmaşul scoate capul, ce zici Kondrat ? — Nu-i rău că-l scoate. O să fie cu atît mai uşor să-l retezăm, răspunse liniştit Maidannikov şi se apucă să-şi schimbe încălţămintea.
Capitolul VIII După miezul nopţii, cerul înstelat şe acoperi de nori deşi care se îmbulzeau grămadă, nelasînd nici o spărtură printre ei. Porni să cearnă o ploaie măruntă, sîcîitoare, ca toamna. Stepa se răcori curînd. Se făcu întuneric beznă şi linişte, ca într-un zemnic adînc şi umed. Cu un ceas înainte de revărsatul zorilor se stîrni vîntul ; norii, bulucindu-se, se călătoreau repede. Ploaia, care căzuse pînă atunci drept în jos, săgeta acum pieziş, înclinîndu-se înspre răsărit de la poalele norilor şi pînă la pămînt, apoi conteni pe neaşteptate precum începuse. Înainte de răsăritul soarelui se apropie de baraca brigăzii un călăreţ. Descălecă fără grabă, legă dîrlogii de o tufă de păducel din apropiere şi, căutînd să-şi dezmorţească din mers picioarele, se îndreptă încetişor spre bucătăreasă, care trebăluia pe lîngă vatra îngropată în pămînt. Îi dădu bineţe cu glas scăzut. Kuprianovna nu-i răspunse. Stătea în genunchi şi, sprijinită de pămînt cu coatele şi cu sînul voluminos, ţinea capul aplecat într-o parte şi sufla din răsputeri în surcelele înnegrite, străduindu-se zadarnic să aţîţe focul. Cum ploaia şi roua căzuseră din belşug, surcelele jilave nu se puteau aprinde uşor. În faţa stacojie, congestionată, a femeii, ţîşneau rotocoale de fum şi zbura o volbură sură de cenuşă. — Ptiu, fir-ar afurisită cuhnea asta ! Izbucni cu ciudă bucătăreasa, înecată de tuse şi de fum. Îndreptindu-se de şale, îşi înălţă capul şi mîinile ca sa-şi potrivească parul ieşit de sub basma şi abia atunci îl zări pe noul sosit. — Surcelele trebuiesc puse peste noapte în baracă, asta se cade să faci, dătătoareo de mîncărică şi de băuturică ! N-ai destul văzduh în nări ca să poţi aprinde nişte lemnişoare ude. Ia lasă-mă pe mine să-ţi ajut, spuse străinul şi o dădu uşurel la o parte. — Povăţuitori de-alde dumneata hoinăresc destui prin stepă. Ia încearcă singur să aţîţi focul. Tare aş vrea să văd şi eu cît văzduh are să-ţi ţîşnească din nări, bombăni posac Kuprianovna şi se dădu bucuroasă la o parte, cercetîndu-l cu luare-aminte pe necunoscut. Noul sosit era un bărbat de statură potrivită, nu prea arătos. O scurtă de stofă pufoasă, ponosită, încinsă strîns la mijloc cu un centiron ostăşesc, cădea ca turnată pe trupul lui. Atît pantalonii kaki, ţîrîiţi şi cîrpiţi cu grijă, cît şi cizmele cam vechişoare, cu carîmbii acoperiţi pînă sus de o pojghiţă cenuşie de noroi uscat, îşi trăiau, după cum se vede, zilele din urmă într-o slujbă peste soroc pe
287
lîngă stăpînul lor. Un singur lucru nu se potrivea de loc cu îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă : chipeşa kubankă, din astrahan argintiu de cea mai bună calitate, trasă ursuz pe sprîncene. Chipul smead al călătorului era însă blajin. Nasul lui comun, care căta în vînt, se zbîrcea caraghios ori de cîte ori zîmbea stăpînul lui, iar ochii săi căprui priveau lumea cu un suris îngăduitor, isteţ. Necunoscutul se cinchi, scoase din buzunarul de la piept al scurtei o brichetă şi o sticluţă lată, destul de mare, cu dop şlefuit. Peste cîteva clipe lemnişoarele, stropite din belşug cu benzină, ardeau vesel, îmbujorat... — Uite aşa trebuie să lucrezi, ospătăreaso ! Îi spuse noul venit, bătînd-o în glumă pe umăru-i cărnos. Ia sticluţa asta, ţi-o dăruiesc ca veşnică amintire. Dacă surcelele-s umede, stropeşte-le cu benzină, şi totul intră în bună rînduială. Primeşte în dar sticluţa şi, cum o fi gata fiertura, ospătează-mă şi pe mine ! Să-mi dai o strachină de câşă, cît mai vîrtoasă şi cu vîrf ! Ascunzînd sticluţa în sîn, Kuprianovna îi mulţumi cu o alintare mieroasă : — Nici nu ştiu, om al lui dumnezeu ce eşti, cum să-ţi mulţumesc pentru atîta bunătate. Am să mă străduiesc a te ospăta cu delecatimri. Dar de ce porţi la dumneata sticluţa ? Nu cumva eşti vetrinar ? Doftoriceşti vacile ? — Nu, nu sînt doftor de vaci, răspunse în doi peri străinul. Dar unde-s plugarii ? Te pomeneşti că încă dorm ? — Unii s-au dus după boi la eleşteu, alţii se şi spetesc la plug, hăt departe pe ogor. — Davîdov e aici ? — Da, în baracă. îşi doarme şi dînsul sărmănelul somnul de dimineaţă. Tare-i frînt de oboseală după ziua de ieri. E afurisit rău la muncă. Afară de asta s-a şi culcat tîrziu. — Da ce-a făcut, mă rog, pînă seara tîrziu ? — Naiba ştie ! A şi venit tîrziu de la arat. Pe urmă, zor-nevoie a pornit să vadă semănăturile de toamnă, făcute încă de pe vremea gospodăriilor individuale. S -a dus tocmai pînă-n capătul viroagei. — Cine cercetează semănăturile pe întuneric ? Zîmbi necunoscutul, zbîrcindu-şi nasul şi privind iscoditor chipul rotund şi lucios al bucătăresei. — Cred că a ajuns acolo încă pe lumină, dar la întoarcere a cam întîrziat. Naiba ştie de ce o fi zăbovit atît : poate c-o fi ascultat privighetorile. Ce-şi mai fac de cap drăguţele de ele pe aici, mai cu seamă în viroaga Ternovaia, îţi stă mintea în loc ! Aşa de dulce cîntă şi îşi schimbă în fel şi chip viersul, că nu mai dai geană în geană pînă dimineaţa. Îţi răscolesc sufletul, afurisitele ! Uneori şi eu stau cît stau culcată şi pe urmă mă podidesc lacrimi amare... — Şi de ce, mă rog ? — Cum „de ce" ? Iţi aduci aminte de tinereţă, de cîte şi mai cîte pe care le-ai trăit în anii de demult... Muierii, dragul meu, nu-i trebuie mult ca să verse lacrimi... — Dar, ia spune-mi, Davîdov s-a dus singur să vadă semănăturile ? — Deocamdată umblă fără călăuză — slavă domnului, doar nu-i orb. Da dumneata ce hram porţi, rogu-te ? Ce vînt te aduce pe la noi ? Îl întrebă, deodată bănuitoare, Kuprianovna şi-şi strînse cu asprime buzele. — Am puţină treabă cu tovarăşul Davîdov, răspunse iarăşi şovăitor necunoscutul. Dar nu-i nici o grabă, îl aştept să se trezească. Lasă-l să doarmă sănătos, dacă-i trudit. Pînă s-o încinge bine focul să stăm oleacă de vorbă de una, de alta.
288
— Da eu cînd mai dovedesc să curăţ cartofii pentru atîta liotă de oameni, dacă stau la taclale cu dumneata ? Îl întrebă Kuprianovna. Necunoscutul isteţ nu-şi pierdu însă cumpătul nici de data aceasta, ci scoase din buzunar un briceag şi îi încercă tăişul pe unghia degetului mare. — Adu cartofii încoace. Am să te ajut eu la curăţat. M-aş învoi să fiu pentru toată viaţa ajutorul unei bucătărese atît de atrăgătoare, numai să-mi zîmbească noaptea... Uite, măcar aşa, ca acuma. Kuprianovna, care se îmbujorase la faţă şi mai mult de plăcere, clătină din cap cu o prefăcută mîhnire : — Arăţi cam pirpiriu, sărmăneluîe ! Statura ţi-i prea firavă pentru mine... Uneori, nopticica, poate că ţi-aş mai zîmbi eu, dar ce folos — n-ai prinde de veste, n-ai vedea... Străinul se aşeză tihnit pe un butuc de stejar şi-şi miji ochii, uitîndu-se la bucătăreasa care rîdea. — Eu văd şi noaptea, ca huhurezul. — N-ai să vezi, nu fiindcă nu te-ar ajuta vederile, ci din pricină că ochii tăi ageri vor fi scăldaţi în lacrimi... — Ian te uită, straşnic te mai grozăveşti, rîse încetişor străinul. Bagă de seamă, grăsuno, să nu te podidească pe mătăluţă mai întîi lacrimile ! Eu îs bun numai ziua; noaptea însă nu cruţ pe cei graşi, oricît te-ai ruga şi ai plînge! Kuprianovna pufni de rîs, dar cătă la neînfricatul oaspete cu oarecare bunăvoinţă : — Să ştii, drăguţule, că lăudărosul se făleşte cu nemiluita, după cum nefericitul se vaicără pentru amarurile lui din cale afară... — Om încheia noi spre ziuă socotelile : atunci se va şti cine s-a amărît şi cine a dormit dulce, întinzîndu-şi mădularele prin somn. Mai bine adă cartofii, coţofano, şi nu mai tîndăli ! Legănîndu-se, Kuprianovna aduse de după baracă o găleată plină ochi cu cartofi şi, chicotind mai departe, se aşeză pe un scăunel în faţa necunoscutului. Privind cum se răsucea în spirală coaja subţire a cartofului, de sub degetele smolite şi dibace ale străinului, îi spuse mulţumită : — După cum văd, nu eşti ascuţit numai la limbă ; nici la treabă nu te laşi mai prejos. Bun ajutor mi-am găsit ! Drumeţul mînuia repede briceagul şi tăcea. După o vreme o întrebă : — Ei, ce zici de Davîdov ? A căzut cu tronc la inimă cazacilor ori ba ? — Le-a căzut, nimic de zis. E un flăcău vrednic, simplu la purtare, aşa cum eşti şi mătăluţă. Oamenilor noştri le piac cei ce nu se fandosesc. — Simplu, zici ? — Cît se poate de simplu ! — Prin urmare, cam nătîng ? Străinul o privi cu viclenie pe sub kubanka lui. — Da mătăluţă te socoteşti nătîng ? Îl întrebă batjocoritoare Kuprianovna. — N-aş zice... — Atunci de ce îl crezi nătîng pe Davîdov ? Amîndoi semănaţi ca două picături de apă... Călătorul amuţi iarăşi, zîmbind în sinea lui şi aruncînd uneori cîte o privire fugară bucătăresei celei limbute. La răsărit se întinsese geana purpurie, ascunsă sub un nor, a soarelui. Vîntul, potolit noaptea, se înaripă parcă şi aduse din viroaga Ternovaia trilurile
289
răsunătoare ale privighetorilor. Atunci străinul, ştergîndu-şi tăişul briceagului de cracul pantalonului, îi spuse : — Du-te de-l trezeşte pe Davîdov. La iarnă va dormi pe săturate. Davîdov ieşi desculţ din baracă. Era somnoros şi posomorit. Dînd cu ochii de necunoscut, îl întrebă cu glas răguşit : — Ai adus vreun plic de la comitetul raional de partid ? Dă-l încoace. — Am venit fără plic, dar sînt de la raion. încalţă-te, tovarăşe Davîdov, avem de vorbit. Scărpinîndu-şi pieptul larg, tatuat, Davîdov îl privi îngăduitor şi zise : — Parcă îmi spune inima că dumneata eşti împuternicitul comitetului raional de partid... Sînt gata într-o clipă, tovarăşe ! Se îmbrăcă repede, îşi trase cizmele în picioarele goale, se spălă în grabă pe obraz cu apa care avea iz de butoi, apoi salută oarecum ceremonios şi se prezentă : — Semion Davîdov, preşedintele colhozului „Stalin". Străinul se apropie de Davîdov şi îi cuprinse cu braţul spatele larg. — Ia te uită ce oficial te prezinţi! Eu sînt Ivan Nesterenko, secretarul comitetului raional de partid. Va să zică, acu ne cunoaştem. Ei, hai să ne plimbăm puţin şi să stăm de vorbă de la om la om, tovarăşe preşedinte al colhozului. Ia spune-mi, a mai rămas mult pămînt de arat ? — Destul... — Prin urmare, gospodarul a scăpat ceva din vedere ? Nesterenko îl luă pe Davîdov la braţ şi căută să-l îndrepte pe nesimţite spre arătură. Davîdov, uitîndu-se la el cu coada ochiului, îi spuse stăpînit: — Am dat greş. Deodată însă se înfierbîntă, ceea ce îl surprinse şi pe el. Trebuie să te gîndeşti, dragă tovarăşe secretar, că în agricultură eu sînt ca viţelul la poarta nouă. Să nu crezi că mă dezvinovăţesc, dar n-am greşit numai eu... E o treabă nouă pentru mine... — Văd şi înţeleg, dar hai să vorbim mai liniştit. — Nu numai eu am dat greş, ci şi băieţii pe care mă bizui, toţi au scrîntit-o împreună cu mine. N-am împărţit cum trebuie forţele de muncă. Pricepi ? — Fireşte ! Dar asta nu-i cine ştie ce nenorocire. Nu-i ceva chiar aşa de grav. Puteţi îndrepta lucrurile din mers. Aţi şi primit ajutor în oameni şi în animale de tracţiune ? Foarte bine. În ceea ce priveşte împărţirea înţeleaptă a forţelor de muncă, deopotrivă pe brigăzi — trebuie s-o ai în vedere în viitor, barem pentru timpul cositului şi mai cu seamă la strîngerea recoltei. Trebuie totul chibzuit din vreme aşa cum se cuvine. — Nici vorbă. Hotărît ! — Iar acum, hai să-mi arăţi unde ai arat. Care este parcela dumitale ? Vreau să văd cum gospodăreşte în ţinutul Donului clasa muncitoare din Leningrad... Cred că nu voi fi nevoit să scriu secretarului comitetului de partid de la uzina Putilov, plîngîndu-mă de delăsarea dumitale în muncă, ce zici ? — Asta râmîne s-o judeci singur. Nesterenko strînse şi mai tare cotul lui Davîdov cu mîna-i mică, dar puternică. Uitîndu-se cu coada ochiului la faţa simplă şi deschisă a secretarului, Davîdov se simţi deodată aşa de uşurat şi la largul său, încît pe buzele lui aspre se ivi fără voie un zîmbet. Cam de multişor nu vorbise cu dînsul nimeni dintre superiorii pe linie de partid aşa de prietenos şi sincer, de la om la om...
290
— Vrei să controlezi calitatea muncii, tovarăşe Nesterenko ? Şi asta serios ? — Da de unde ! Ce vorbă-i asta ? Sînt numai curios să văd ce poate clasa muncitoare cînd nu se află la strung, sau la masa de tîmplărie, ci pe ogor. Dacă vrei să ştii, eu sînt plugar de baştină din Stavropol şi ţin să văd ce învăţătură ţi-au dat cazacii. Sau poate vreo căzăcioaică te-a învăţat să ari şi să laşi prin arătură greşuri ? Bagă de seamă, nu te lăsa sub înrîurirea căzăcioaicelor din Gremeacii-Log ! Între ele se găsesc nişte poame, mamă-mamă, încît şi pe dumneata, marinar umblat prin lume, te-or învăţa dracu ştie ce... Într-un cuvînt te-or abate din calea cea dreaptă ! Sau poate te-a şi abătut vreuna ? Nesterenko vorbea pe un ton vesel, dezgheţat, parcă fără a-şi alege cuvintele. Davîdov însă simţi numaidecît că secretarul bătea şaua, folosind într-adins un fel glumeţ de a vorbi. De aceea i se strînse inima. „Ştie oare ceva despre Luşka sau numai caută să mă tragă de limbă ?" gîndi neliniştit. Totuşi, nu părăsi tonul voios al convorbirii : — Dacă o femeie se abate din drum şi se rătăceşte, atunci strigă : „Hăp, hă-ă-p !” Dar bărbatul, adevăratul bărbat, îşi caută singur drumul cel drept pe tăcute. Hotărît ! — Eşti pesemne un adevărat bărbat ? — Da dumneata ce-ai crezut, tovarăşe secretar ? — Uite ce cred eu : bărbaţii adevăraţi îmi plac mai mult decît cei guralivi; iar dacă dumneata, Davîdov, te abaţi întîmplător din calea cea dreaptă — atunci fără să faci tărăboi, şopteşte-mi la ureche. Te-oi ajuta cumva să dai de drumul cel bun. Ne-am înţeles ? — Mulţumesc pentru vorba cea bună, spuse, serios de astădată, Davîdov ; iar prin minte îi trecu : „Ce diavol ! A mirosit totul...” Ca să nu stăruie asupra tîlcului ultimelor sale cuvinte, el întregi : Avem un secretar straşnic, mai rar om ca el ! Nesterenko se opri din mers, se întoarse spre Davîdov, îşi dădu pe ceafă chipeşa-i kubankă şi, zbîrcindu-şi nasul într-un zîmbet, rosti : — Sînt bun, fiindcă în tinereţe n-am călcat totdeauna pe drumul cel drept... Se întîmplă să mergi şi să tot mergi, bătînd pasul ca la paradă ; pe urmă pierzi la un moment dat cadenţa şi te pomeneşti călcînd alături, dracu ştie unde, într-un cuvînt — cîrmeşti într-o parte şi o iei razna peste ciulini, pînă cînd se găsesc nişte oameni cumsecade care îl scot pe tînărul prostănac la drumul cel drept. Ai înţeles, marinăraşule, cum a încolţit în sufletul meu bunătatea asta ? Dar să ştii că nu sînt bun faţă de toţi, aşa de-a valma, fără alegere... — De, ştii vorba ceea : calul că are patru picioare şi tot se poticneşte, strecură cu băgare de seamă Davîdov. Dar Nesterenko îi aruncă o căutătură rece : — Dacă un cal bun se poticneşte odată, de două ori, i se poate ierta greşeala. Sînt însă şi cai care se poticnesc la tot pasul. Oricum l-ai învăţa, oricît ţi-ai bate capul cu dînsul, el dă mereu cu botul în toate hopurile. La ce bun să ţii aşa haram în grajd ? Dă-l la dracu ! Davîdov tăcea, zîmbind ironic pe furiş. Atît de bine lăsa să se înţeleagă lucrurile, încît nu mai era nevoie de nici un fel de lămuriri... Păşeau agale spre arătură, şi tot aşa de încet răsărea în spatele lor soarele, ascunzîndu-se după un nor uriaş, liliachiu. — Asta-i parcela mea, arătă Davîdov, făcînd un semn din cap cu o prefăcută nepăsare înspre arătura netedă, care se întindea pînă departe.
291
Printr-o scuturătură abia zărită a capului, Nesterenko îşi prăvăli kubanka pe frunte, peste sprîncene, şi porni, legănîndu-se, de-a curmezişul brazdelor jilave. Davîdov călca în urma lui şi vedea cum secretarul măsura adîncimea arăturii, prefăcîndu-se de mai multe ori că îşi scotea o buruiană ce-i nimerise, pasămite, în carîmbul cizmei. Davîdov nu se putu stăpîni : — Poţi să masori fără să te ascunzi ! La ce bun să faci pe diplomatul cu mine ! — Puteai să te prefaci că n-ai băgat de seamă, mormăi din mers Nesterenko. Se opri la capătul celălalt al parcelei şi începu cu o îngăduinţă jignitoare : — Îndeobşte — merge. Totuşi arătura nu-i deopotrivă. Parcă ar fi arat un băieţandru. Ici e mai adîncă, dincolo mai puţin, iar pe unele locuri adîncă de tot. Asta-i mai degrabă din pricina neîndemînării. Sau poate nu erai în apele dumitale cînd ai pus mîna pe coarnele plugului ? Te rog, Davîdov, să ai în vedere că numai la război e bine să fii mînios. Acolo mînia te ajută să lupţi, dar la arat trebuie să vină omul din toată inima, deoarece pămîntului îi place să umbli cu el totdeauna cu aceeaşi blîndeţe mîngîietoare. Aşa îmi spunea pe vremuri răposatul taică-meu... Ei, ce ai rămas pe gînduri, marinarule de uscat ? ! Strigă deodată mucalit Nesterenko şi-l lovi pe Davîdov zdravăn cu umărul. Davîdov se clătină, neînţelegînd din capul locului că era provocat la trîntă. Cînd însă Nesterenko, rîzînd, îi mai dădu cu putere un brînci, Davîdov îşi răşchiră larg picioarele şi se aplecă puţin înainte. Amîndoi se luară la trîntă, căutîndu-şi unul altuia cingătoarea. — Ne apucăm de mijloc sau cum ? Îl întrebă Nesterenko, ţinîndu-şi răsuflarea. — Cum vrei, numai fără înşelăciune, fără piedici. — Şi fără să ne dăm peste cap, şuieră Nesterenko, răsuflînd din greu din pricina sforţărilor făcute ca să-şi răsucească potrivnicul. Davîdov îi înşfăcă trupul îndesat şi vînjos, dar înţelese numaidecît din îndemînarea adversarului că are de-a face cu un luptător şi jumătate. S-ar fi putut spune că Davîdov era mai voinic, Nesterenko însă îl întrecea în vioiciune şi dibăcie. De vreo două ori, cînd feţele lor aproape se atingeau, Davîdov îi văzu obrazul smolit, îmbujorat, şi ochiul sclipind poznaş ; îi auzi chiar şoapta înăbuşită : „Ţine-te bine, nu te lăsa, clasă muncitoare ! Ce tot tropăieşti pe loc ?” Amîndoi se vînzoliră o vreme pe arătură ; apoi Davîdov, căruia pînă la urmă i se sleiseră puterile, spuse răguşit : — Hai să ieşim pe iarbă, că aici ne dăm sufletul... — Unde am început lupta, acolo s-o isprăvim, şopti, răsuflînd din greu, Nesterenko. Încordîndu-şi ultimele puteri, Davîdov îşi scoase cu chiu cu vai potrivnicul pe pămînt tare şi aici se sfîrşi lupta : căzură împreună şi unul şi altul. Davîdov însă avu dibăcia să-l răsucească în clipa căderii pe Nesterenko şi astfel să se trezească deasupra lui. Răşchirîndu-şi picioarele, îl apăsă cu toată greutatea trupului la pămînt şi abia putu rosti printre gîfîituri : — Ei, pe-a cui a ieşit, tovarăşe secretar ? — Ce să mai vorbim ? Mă dau bătut... Puternică mai eşti, clasă muncitoare... Da n-a fost chiar aşa de uşor să mă birui. Doară cu joaca asta mă răsfăţ încă din copilărie... ' Davîdov se ridică în picioare şi întinse cu mărinimie mîna celui învins. Acesta sări însă ca un arc şi se întoarse spre dînsul :
292
— Scutură-mi ţărîna de pe spate ! Cu cîtă căldură şi duioşie bărbătească curăţă Davîdov, grijuliu, cu palmele sale mari, cocoloaşele de noroi şi firicelele de iarbă uscată ce se prinseseră pe spinarea lui Nesterenko. Privirile li se întîlniră din nou şi amîndoi izbucniră în rîs. — Te-ai fi putut lăsa biruit, barem din respect pentru rangul meu în partid ! Ce te costa ? Vai, ce urs leningrădean mai eşti ! Nu te prea poţi lăuda cu politeţea ; n-ai pic de consideraţie pentru demnitatea mea... în schimb — ce mai zîmbet ! Te hlizeşti pînă la urechi, iar mutra îţi vădeşte atîta încîntare de sine, curat ca a unui însurăţel ! Într-adevăr, faţa lui Davîdov era toată luminată de un zîmbet. — Data viitoare am să ţin seama de cele ce mi-ai spus. Hotărît ! Dar nici dumneata nu trebuia să pui atîta rîvnă. Te înfundai pînă la genunchi în ţărînă şi totuşi nu voiai să te dai bătut. Of, Nesterenko, Nesterenko ! Nu eşti decît un mijlocaş amărît, un mic proprietar de sine stătător din Stavropol, vorba lui Makar Nagulnov al nostru. Dumneata, ca secretar, s-ar fi cuvenit să înţelegi că clasa muncitoare trebuie să se afle deasupra în orice împrejurare. Aeesta-i un adevăr verificat istoriceşte ! Nesterenko şuieră batjocoritor şi scutură din cap. Kubanka îi alunecă pe ceafă şi rămase aşa ca prin minune. Rîzînd încetişor, îi spuse lui Davîdov : — Data viitoare te-oi birui eu, negreşit ! Om vedea ce argumentaţie marxistă ai să mai găseşti atunci ! Nenorocirea e alta : bucătăreasa ne-a văzut cum ne vînzoleam aici ca nişte băieţandri. Ce o să creadă despre noi ? Are să spună fără doar şi poate : au căpiat nenişorii ăştia... Davîdov dădu din mînă a nepăsare : — O să dăm şi noi vina pe tinereţea noastră. Are să ne înţeleagă şi o să ne ierte... Ei, hai să stăm de vorbă, tovarăşe Nesterenko, căci vremea trece. Hotărît ! — Să găsim un loc mai uscat şi să ne aşezăm. Se lăsară pe o moviliţă de lut, deasupra unei vizuini părăsite de hîrciog. Nesterenko începu fără grabă : — Înainte de a veni aici, am trecut pe la Gremeacii- Log. Am făcut cunoştinţă cu Razmiotnov şi cu toţi din activul de partid, care se aflau în cătun. Cît despre Nagulnov, îl ştiu mai de mult; l-am întîlnit înainte de a veni în sat; a fost şi pe la noi, la comitetul raional de partid. Lui Razmiotnov şi lui Nagulnov le-am şi spus, acum ţi-o repet şi dumitale : prost mai lucraţi în ce priveşte atragerea în partid a colhoznicilor destoinici, a oamenilor devotaţi cauzei noastre. Foarte prost ! Şi doar în colhoz sînt oameni vrednici — nu-i asa ? — Hotărît! — Atunci, ce se întîmplă ? — Şi cei vrednici aşteaptă... — Ce? — Cum au să iasă lucrurile cu colhozul... Deocamdată trebăluiesc mai mult prin grădinile lor de zarzavat. — Trebuie să-i mai zgîndăriţi, să alungaţi piroteala din capul lor. — Îi zgîndărim noi încetişor, dar deocamdată nu prea iese mare scofală. Cred că pînă la toamnă va creşte organizaţia noastră de partid. Hotărît ! — Dar pînă atunci o să staţi cu mîinile în sîn ? — Nu, de ce ? Vom acţiona, dar nu vom strînge pe nimeni în chingi.
293
— Da ce ? Eu vă spun să strîngeţi pe cineva în chingi ? Trebuie numai să nu scăpaţi nici un prilej pentru a vi-i apropia pe unul sau altul dintre muncitorii înaintaţi, lămurindu-le pe înţelesul lor politica partidului. — Aşa şi facem, tovarăşe Nesterenko, îl asigură Davîdov. — Lucraţi, dar celula nu creşte. Asta seamănă mai degrabă a inactivitate decît a activitate... Deh, ce să-i faci, vom aştepta şi vom vedea cum vor merge treburile la voi în viitor. Iar acum, hai să vorbim despre altceva. Vreau să-ţi atrag luarea aminte asupra unor lipsuri în altă direcţie. Am venit aici ca să ne cunoaştem, să văd starea de lucruri de la voi, şi să stăm de vorbă de la suflet la suflet. Eşti om cu carte şi n-o să dai vina în serios pe tinereţe. S-a dus tinereţea, şi încă cum ! N-o ajungi din urmă şi nici n-o mai întorci înapoi ! Să nu te aştepţi din partea mea la îngăduinţă pentru obîrşia proletară, pentru lipsa de experienţă şi altele, dar nici la o asprime necruţătoare, de care fac cu plăcere paradă unii activişti din partid. Şi Nesterenko, înviorîndu-se oarecum, urmă : După părerea mea, la noi, în viaţa de partid, s-au pripăşit proceduri nechibzuite şi expresiile corespunzătoare : „a face curăţenie” sau „a-i trage o frecătură” sau „un frecuş” şi aşa mai departe. Ca şi cînd n-ar fi vorba de un om, ci de o bucată de fier ruginit. Treabă-i asta ? Şi nu uita că aceste expresii sînt folosite în mare parte de oameni care, în viaţa lor, nu s-au îndeletnicit niciodată cu mînuirea şmirghelului ori a cîrpei cu unsoare sau cu gaz. Şi cînd te gîndeşti că omul are suflet gingaş ! Of ! Cu cîtă băgare de seamă trebuie să te porţi cu dînsul. Uite, să-ţi povestesc ceva. În nouă sute optsprezece ordinea şi disciplina din detaşamentul nostru era într-un hal fără hal. Nici nu semănăm a detaşament din Garda Roşie, ci păream mai degrabă nişte flenduri din banda lui Mahno (Mahno, N. I. (1884—1934) — conducătorul luptei armate contrarevoluţionare a bandelor de chiaburi anarhişti din Ucraina, în anii 1918—1921, împotriva Puterii sovietice - n. r.), zău aşa ! Şi iată că la începutul anului nouă sute nouăsprezece ne-a fost trimis un comisar-comunist, un miner din regiunea Doneţului. Era un unchiaş în vîrstă, adus de spate, cu mustăţi negre, pe oală, ca ale lui Taras Şevcenko. Odată cu venirea lui, totul s-a schimbat din temelie la noi. Detaşamentul a fost transformat în regiment al Armatei Roşii. De fapt, în regiment rămăseseră aceiaşi oameni, totuşi parcă erau alţii, ca şi cum ar fi renăscut. Nici pomeneală de vreo pedeapsă disciplinară, nici vorbă să fie trimis vreun caz în judecata Tribunalului Revoluţionar — şi toate acestea numai după o lună de la venirea în regiment a comisarului-miner. Ce-a făcut, ce-a dres ? A pus suflet în toate, uite cum lucra diavolul cel hîtru ! Stătea de vorbă cu fiecare ostaş în parte, găsea pentru oricine un cuvînt bun. Pe unul, care se înfricoşa înainte de atac, îl îmbărbăta între patru ochi ; pe un nesăbuit îl punea la locul lui şi încă în aşa fel că acela nu mai încerca să facă pe nebunul, sau să se supere. Îi şoptea la ureche : „Vrei să dai de dracu, tontule ! Te-or omorî şi atunci ce ne facem ? Fără de tine se poate prăpădi pentru o nimica toată întreg plutonul, poate şi compania. Ei, nici vorbă că eroul era măgulit de părerea comisarului despre dînsul şi începea să lupte nu nebuneşte, ci cu judecată... Avea comisarul nostru o singură slăbiciune : cum ocupam vreun sat mare sau o staniţă de cazaci, începea îndată a muşlui... Davîdov, mirat, se întoarse înspre Nesterenko atît de scurt, încît era cît pe ce să se prăvale pe o rînă de pe moviliţa hîrciogului, roasă de spulberul vînturilor. Alunecînd şi sprijinindu-se cu degetele răşchirate ale mîinii drepte în lutul jilav, izbucni : — Adică, cum, a muşlui ? Ce vorbeşti fără rost ?
294
Nesterenko începu să rîdă încetişor : — M-a luat gura pe dinainte ! Nu muşluia. Vreau să spun că scotocea prin bibliotecile negustorilor bogaţi, ale moşierilor, într-un cuvînt pe la toţi cei ce puteau avea cărţi pe vremea aceea. Alegea cărţile de care avea nevoie şi le confisca fără multă vorbă ! N-ai să mă crezi —- patru căruţe pline cu cărţi îl urmau pretutindeni, o întreagă bibliotecă pe roate. Şi avea grijă de cărţi, ca de muniţii : fiecare căruţă era acoperită cu o prelată, iar cărţile stăteau rînduite cotor la cotor, şi încă pe paie. în timpul popasului, cînd ne odihneam între lupte, în fiece clipă liberă, după ce curăţăm armele şi isprăveam masa, comisarul ne vîra în mînă, nouă, ostaşilor, cărţi după cărţi şi ne ordona să le citim, iar pe urmă ne controla dacă am citit ori ba... Pe atunci, tînăr fiind, mă ţineam mai mult după fete şi, trebuie să mărturisesc, căutam să scap de citit... Eram aproape analfabet şi prost ciobotă... Dar iată că într-o bună zi m-a prins comisarul că n-am citit o carte pe care mi-o dăduse. Ţin minte şi acum numele autorului şi titlul lucrării... Peste vreo două zile s-a apucat să mă întrebe despre cuprinsul cărţii, dar eu — habar n-aveam. În astfel de împrejurări obişnuia să ne vorbească fără martori, ca să nu facă omul de ruşine faţă de alţii — aşa că îmi spune : „Ce-i cu tine ? Ai de gînd să trăieşti şi de acu înainte ca un gogoman ? Te-am văzut aseară dînd tîrcoale unei fetişcane. Să ştii de la mine, bagă-ţi asta bine în cap : o fată cu carte nici nu se uită la un prostălau analfabet. După cinci minute moare de plictiseală lîngă tine. Iar una de teapa ta, proastă — nici atîta : ce s-o înveţi dacă nici tu n-ai destulă minte ? Cît priveşte celelalte însuşiri bărbăteşti, află că şi cei cu carte sînt înzestraţi cu aşa ceva în aceeaşi măsură ca şi analfabeţii, încît tot cei cu carte au, oricum, precădere. Ai înţeles, ţînc fără glagorie ce eşti ?” Spune şi tu, ce-i puteam răspunde la una ca asta ?... Vreo două săptămîni m-a tot cicălit, m-a luat în rîs, m-a făcut mai-mai să plîng şi, pînă la urmă, m-a deprins să citesc. Mai tîrziu am prins eu singur dragoste de carte, şi încă cum : nici n-o mai puteam lăsa din mînă. Pînă-n ziua de azi îl pomenesc ; şi, la drept vorbind, nici nu ştiu faţă de cine sînt mai îndatorat pentru cunoştinţele şi pentru educaţia pe care am căpătat-o : faţă de tata, răposatul, sau de comisar ? Nesterenko tăcu cîteva clipe, rămînînd pe gînduri. Pesemne îl copleşise tristeţea. Dar în curînd, abia stăpînindu-şi un zîmbet viclean, se năpusti asupra lui Davîdov cu fel şi fel de întrebări : — Citeşti ceva cînd ai răgaz ? De bună seamă răsfoieşti numai ziarele ? Nu-i vorbă, ai şi prea puţin timp liber, nu-i aşa ? Şi fiindcă a venit vorba, ia spune-mi: aveţi cărţi interesante la casa de lectură ?... Nu ştii ? ! Tii, frăţioare, ar trebui să-ţi crape obrazul de ruşine ! Da ai fost măcar o dată la casa de lectură ? Ai fost în totul de două ori ? Să ştii, drăguţă, că aici n-ai nici o scuză. Aveam o părere mult mai bună despre dumneata — de, eşti reprezentant al clasei muncitoare din Leningrad. Una ca asta pot s-o comunic uzinei de acolo ! Dar nu te teme, am să scriu din partea mea numai atît : „Fostul muncitor de la uzina dumneavoastră, Davîdov, unul dintre cei douăzeci şi cinci de mii, acum preşedinte al colhozului «Stalin», şi colhoznicii de sub conducerea lui, au mare nevoie de cărţi. Le trebuie mai cu seamă : literatură de popularizare politică şi economică, cărţi de agronomie, despre creşterea vitelor şi îndeobşte tot ce priveşte agricultura. Ar fi de dorit de asemeni să căpătăm o serie de opere beletristice, atît din literatura clasică cît şi din cea contemporană. Cu titlul de patronaj, trimiteţi gratuit, vă rugăm, o
295
mică bibliotecă, cam de vreo trei sute de cărţi, la adresa cutare !” Merge ? Să scriu aşa, ce zici ?... Nu vrei ? E firesc să nu vrei ! Atunci dă-ţi singur osteneală şi înjghebează cu mijloacele colhozului o bibliotecă care să nu aibă mai puţin de două-trei sute de cărţi. Ai să-mi spui că n-aveţi, pasămite, parale ? Prostii ! Se vor găsi! Vinde o pereche de boi bătrîni; nu sărăciţi voi din asta, nu vă ia naiba ! Şi ai să te vezi cu bibliotecă, şi încă cu ce bibliotecă ! Ieri am făcut socoteală la sediul conducerii colhozului şi am văzut că aveţi un prisos r de forţă de tracţiune faţa de întinderea pămîntului pe care îl ştă- pîniţi; De ce irosiţi degeaba nutreţul cu nişte haramuri ? Descotorosiţi-vă de ele ! Ştii cîţi boi peste zece ani aveţi ?... Nu ştii ? Păcat că nu ştii ; dar te pot scoate eu din încurcătură : aveţi nouă perechi de boi bătrîni care au împlinit zece ani, şi chiar mai mult. Gospodarii buni nu ţin în bătătură asemenea căzături. Le îngraşă şi ie vînd. Ai înţeles ? — De înţeles, înţeleg eu. Am luat hotărîrea să vindem la toamnă vitele nefolositoare, între care şi boii bătrîni. Aşa m-au sfătuit nişte gospodari încercaţi. — Vitele acestea sînt puse acum la îngrăşat ? — Nu, dar oricum, ştiu sigur că boii bătrîni trag la jug. — Şi care, mă rog, a fost gospodarul cel încercat care te-a sfătuit să-i vinzi la toamnă ? — Ostrovnov, administratorul nostru, şi încă cineva, nu-mi aduc aminte. — Hm ! Ciudat lucru... Administratorul dumitale a fost pînă la colectivizare aproape chiabur. Pesemne că-i gospodar priceput. Atunci cum de a putut să-ţi spună cai verzi pe pereţi ? Să vinzi boii, toamna, iar pînă atunci să nu scoţi jugul de pe ei ? O să le vindeţi pielea şi oasele. Eu te-aş sfătui să faci altfel : lăsaţi să se odihnească toate vitele pe care aveţi de gînd să le vindeţi ; apoi puneţi-le la îngrăşat, hrăniţi-le un timp cu produse concentrate şi vindeţi-le vara, cînd pe piaţă sînt vite mai puţine şi carnea e mai scumpă. Căci toamna, şi fără haramurile voastre, va fi carne din belşug iar preţurile vor fi mai scăzute. Aveţi spor de cereale. Atunci unde-i greutatea ? De altfel, faceţi cum credeţi, nu vreau să mă amestec în treburile voastre. Totuşi, gîndeşte-te la ceea ce ţi-am spus... Oricum, doi boi bătrîni aţi putea să-i îngrăşaţi şi să-i vindeţi chiar acum. Că doară banii luaţi pe ei nu vor fi irosiţi pe băutură, ci vor fi cheltuiţi pentru cărţi! Şi ca să nu mai lungim vorba, peste două lunî să aveţi bibliotecă ! Punct! Casa de lectură s-o strămutaţi numaidecît din cocioaba aceea dărîmată, într-o clădire bună, fostă proprietate a vreunui chiabur. Dacă o muţi chiar în casa cea mai bună — n-ai să greşeşti ! Al doilea punct ! Am să vă trimit un conducător pentru casa de cultură, un flăcău cu scaun la cap, şi-i voi porunci ca în fiecare seară să citească cîte ceva oamenilor. Al treilea punct ! — Opreşte-te, nu mai pune puncte şi iar puncte ! Îl rugă Davîdov, căruia îi ardeau obrajii de ruşine. Îţi spun pe şleau : bibliotecă o să avem, aşa că şterge un punct ! Casa de lectură voi muta-o chiar de mîine într-o clădire bună, deci şterge şi punctul al doilea ! Cît priveşte cel de al treilea — un pic de zăbavă... Am şi eu în vedere un bibliotecar, un flăcău minunat şi un agitator cît se poate de bun ! Dar se află în producţie, aici e toată greutatea... Cred că comitetul districtual al comsomolului ne va veni în ajutor în această chestiune : în privinţa flăcăului, am să-l peţesc eu. Nesterenko îl ascultă foarte atent şi cu un aer ascuns, dădea din cap a încuviinţare ; numai ochii îi rîdeau. — Mă înnebunesc după un comandant plin de energie, care ia repede hotărîri bune... Dar din partea casei de lectură, ascultă-mă pînă la capăt. Ieri am
296
trecut pe acolo. Trebuie să-ţi mărturisesc că vizita nu mi-a făcut nici o plăcere... Curată paragină : jale şi prăpăd... Ferestrele — colbăite. Duşumelele nu fuseseră spălate de cînd lumea. Duhnea a mucegai şi dracu mai ştie a ce. Curat ca într-o gropniţă, zău aşa. Lucrul de căpetenie este că nu se văd aproape de loc cărţi, iar cele cîteva care se mai găsesc sînt vechi de tot. Pe un raft am dat peste o placardă făcută sul, îngălbenită de atîta amar de vreme. O desfac, mă uit Ia zugrăvelile ei şi citesc : «Fete ne admiră la paradă, Babe molfăiesc ceva pe stradă, Iar bătrînii cu căldură zic : — „Măi-măi, care-i din voi mai voinic fi Val-vîrtej să ne sfărîmaţi duşmanul !” Tu, plugarule, arîndu-ţi lanul, Nu uita că toţi cei ce muncesc Rodul trudei tale îţi păzesc.» Ehei, m-am gîndit eu, placarda asta e o veche cunoştinţă de-a mea ! Am citit-o pe front şi de atunci o ţin minte — încă din nouă sute douăzeci, cînd ne luptam cu Vranghel. Cuvintele lui Demian Bednîi (Bednîi, Demian (1883—1945) — poet sovietic - n. r.) sînt potrivite şi pentru vremea de azi; dar, trebuie să recunoşti, că în nouă sute treizeci n-ar strica să aveţi ceva mai la zi, în legătură cu împrejurările de acum, să zicem măcar cu colectivizarea... — Ai ochi ageri, nimic de zis, eşti şi migălos, mormăi mai degrabă în semn de încuviinţare decît de nemulţumire Davîdov, care nu-şi revenise încă. — Am îndatorirea să văd totul şi să vă ajut a îndrepta lipsurile în muncă — ceea ce şi fac, păstrînd toată simpatia pentru dumneata. Dar ăsta-i începutul. Urma alege... Uite, ai venit aici, la brigadă ; ai lăsat baltă colhozul, l-ai însărcinat pe Razmiotnov cu toate treburile conducerii. Şi doar ştii că Iui Razmiotnov îi e greu să îndeplinească singur toate cele, mai ales pe o vreme ca asta, şi că nu-i în stare să facă faţă împrejurărilor. Ştii ? Totuşi, nu te-ai sinchisit de loc. — Dar şi dumneata ai umblat pe ogoarele Tubeanskului cu secerătoarea 1 Sau negi cumva puterea pildei ? Nesterenko dădu din mîna înciudat. — Eu am lucrat la Tubeanskoi numai cîteva ore ca să fac cunoştinţă cu oamenii de-acolo ; asta-i cu totul altceva. Dar dumneata ai întins-o la brigadă din pricina frămîntărilor din viaţa dumitale personală. Nu-i nici o deosebire, ce zici ? Mie, nu ştiu de ce, mi se pare că ai venit aici ca să fugi de Lukeria Nagulnova... Poate mă înşel ? Davîdov se făcu alb ca varul. întoarse capul şi, prefirînd maşinal printre degete nişte firişoare de iarbă, rosti cu glas surd : — Ascult... Nesterenko îi puse blînd şi cu fereală mîna pe umăr ; îl atrase uşor spre sine şi-l rugă : — Numai fără supărare ! Credeai că măsor adîncimea arăturii aşa, de florile mărului ? Ai arat în unele locuri mai adînc decît tractorul ! Îţi descarci necazul pe pămînt, şi obida — pe boi... Din cele ce-am auzit de la oamenii care te cunosc, se pare că legătura ta cu Lukeria e pe sfîrşite. E adevărat ? — Cam aşa ceva. — Asta nu poate decît să mă bucure, şi încă din tot sufletul. Dar nu mai tărăgăna lucrurile, isprăveşte mai repede, dragă Semion. Oamenii ţin la dumneata, dar e rău că te compătimesc — înţelegemă, chiar te compătimesc din pricina acestei legături nesocotite. E în firea lucrurilor să-i compătimim pe nevolnici şi pe infirmi — aşa-i sufletul nostru rusesc. Dar cînd începe să fie compătimit de consăteni un om deştept şi încă cel ce stă în fruntea lor — ce poate fi mai ruşinos şi mai groaznic pentru dînsul ? Greşeala de căpetenie şi care, după
297
părerea mea, încurcă toate lucrurile stă în patima prostească pentru această femeiuşcă netrebnică, fostă pînă mai deunăzi nevasta unui tovarăş. Cum s-ar putea explica altfel lipsurile de neiertat în munca dumitale şi a lui Nagulnov ? V-aţi prins aici într-un laţ, meşterit de diavol, şi dacă nu-i descurcaţi singuri, însuşi comitetul raional de partid va fi nevoit să-l taie, s-o ştii de la mine. — Poate ar fi mai bine să plec din Gremeacii-Log ? Îl întrebă şovăitor Davîdov. — Nu vorbi prostii ! Îi curmă vorba cu asprime Nesterenko. Dacă ai lăsat urme murdare îndărătul tău, curăţă-le mai întîi şi numai după aceea adu vorba de plecare. Spune-mi mai bine dacă o cunoşti pe Egorova, învăţătoarea comsomolistă ? — O cunosc, am văzut-o, răspunse Davîdov şi zîmbi fără noimă, aducîndu-şi aminte de prima lui întîlnire, care avusese loc iarna pe vremea deschiaburirii, cu tinerica şi prea sfioasa învăţătoare. Făcînd cunoştinţă cu dînsul, ea îi întinsese stîngaci o mînuţă rece, asudată, făcută căuş. Roşise cumplit, aproape s-o podidească lacrimile, şi abia izbutise să îngaime : „Egorova Liuda, învăţătoare”. Davîdov îi propusese atunci lui Nagulnov : „Ia-o în brigada ta pe învăţătoarea comsomolistă. Să vadă şi ea, tînără cum e, ce-i aceea lupta de clasă.” Nagulnov însă, cercetîndu-şi ursuz mîinile-i lungi, negricioase, răspunsese : „N-ai decît s-o iei la tine ; eu n-am nevoie de dînsa în astfel de treburi ! Învăţătoarea ţine clasă cu elevii cei mici; şi, dacă vreun băieţel capătă un doi, ea varsă lacrimi amare împreună cu dînsul. Cine o fi primit asemenea fată în comsomol ? Asta-i comsomolistă ? E o mămăligă !” Nesterenko se încruntă pentru întîia oară şi cătă cu mustrare la Davîdov : — Pot să te întreb de ce zîmbeşti ? Ce ai găsit de rîs în întrebarea mea ? Davîdov încercă, dar prea puţin îndemînatic, să lămurească pricina bunei sale dispoziţii fără rost : — Prostii, mi-am adus aminte de nişte fleacuri în legătură cu învăţătoarea... E tare sfioasă... — Îţi aduci aminte de fleacuri ! Ai găsit chiar şi momentul potrivit ca să te distrezi ! Izbucni Nesterenko cu o vădită ciudă. Ar fi mai bine dacă ţi-ai aduce aminte că această modestă învăţătoare este singurul membru al comsomolului din cătunul vostru ! Să nu se afle într-un cătun atît de mare o celulă comsomolistă ? Asta nu-i un flecuşteţ ! Cine trebuie să răspundă ? Şi Nagulnov în primul rînd, şi dumneata, şi eu împreună cu voi. Te mai şi hlizeşti... Zîmbetul tău e nelalocul lui, Semion Davîdov l Hai să nu mai luăm în uşor lucrurile care nu pot suferi amînare ! Mai întîi toate însărcinările date de partid nu pot fi amînate. Şi în al doilea rînd trebuie să ştim a le face faţă. Davîdov începu să se cam aprindă la faţă ; totuşi, stăpînindu-se, spuse : — Tovarăşe Nesterenko, ai stat o singură zi la Gremeacii-Log şi ai descoperit în acest răstimp atîtea boroboaţe şi lipsuri în munca noastră. Nici purtarea mea n-ai trecut-o cu vederea... Dar ce-ar fi fost dacă veneai în ianuarie ? Ne-ar fi trebuit o săptămînă întreagă ca să-ţi ascultăm criticile. Hotărît ! Ultima frază a lui Davîdov îl înveseli întrucîtva pe Nesterenko. El îşi miji cu şiretenie ochii şi-l ghionti cu cotul pe Davîdov. — Spune-mi, Semion, n-am dreptate să presupun că dacă n-aş fi trecut numai prin Gremeacii-Log, ci aş fi lucrat cot la cot cu voi, atunci poate că şi lipsurile ar fi fost mai puţine ? — Hotărît, mai puţine, totuşi ar fi fost. Şi dumneata eşti om —- de bună seamă că ai fi greşit. Hotărît ! Ştii ceva ? Eu îmi văd multe din greşeli, dar nu le
298
îndrept pe toate şi nici numaidecît. Aici e buba. Hotărît ! Într-o bună zi, astă primăvară, şcolarii împreună cu directorul lor, Şpîn, au ieşit la cîmp ca să stîrpească ţîştarii, tumîndu-le apă în borţi. Am trecut pe alături şi nu m-am oprit. N-am stat de vorbă cu dînsul, n-am căutat să aflu — şi nici azi nu ştiu — cum o duce acest învăţător bătrîn. Ba trebuie să-ţi spun : s-a întîmplat ceva şi mai rău. Astă iarnă mi-a trimis un bileţel. Cerea o căruţă ca să i se care nişte lemne. Ce crezi, i-am trimis ? Am uitat. M-am luat cu treburile, n-am avut cînd, şi am uitat de hătrîn... Şi azi mi-e ruşine cînd îmi aduc aminte ! Iar cît priveşte comsomolul, ai toată dreptatea. Am scăpat din vedere un lucru atît de însemnat. Şi aici am o mare vină, fără doar şi poate.Hotărît ! Nu era însă uşor să-l îmbunezi pe Nesterenko cu cîteva cuvinte de căinţă. — Toate-s bune, şi că-ţi recunoşti greşelile, şi că încă n-ai pierdut de-a binelea, cum se vede, simţul ruşinii — dar cu asta nu sporeşte numărul comsomoliştilor voştri şi nici învăţătorul nu se alege cu lemne... Se cuvine să faci treabă, dragă Semion, nu numai să te căieşti, îl povaţui el stăruitor. — Totul va fi îndreptat şi îndeplinit. Pe cuvîntul meu ! Numai la organizarea celulei comsomoliste, trebuie să ne ajutaţi şi voi, adică comitetul raional de partid. Trimiteţi-ne vreo doi băieţi şi o fată comsomolistă, măcar vremelnic. Îţi spun pe şleau că Egorova nu face două parale ca organizator. Ea se sfieşte să păşească pe pămînt. Dar încă s-o scoată la capăt cu tineretul, mai cu seamă cu tineretul nostru din cătun ! Abia atunci Nesterenko îi spuse mulţumit : — Ei, asta-i altă ceva ! Vă vom ajuta în chestiunea comsomolului, îţi făgăduiesc. Şi acum dă-mi voie sa mai adaug un cuvînt la autocritica pe care ţi-ai făcut-o. în ajun de Întîi Mai responsabilul cooperativei ţi-a cerut ori nu să-i dai două căruţe ca să le trimeată la staniţă după marfă ? — Mi-a cerut. — Şi i-ai dat ? — Nu s-a putut. Pe atunci aram şi semănăm ; toate trebuiau făcute. Nu ne ardea de negoţ. — Nu se putea să iei de la lucru două atelaje ? Prostii ! Fleacuri ! Se putea face totul fără să sufere prea mult lucrul cîmpului. Dar n-ai ştiut să faci aşa ceva. N-ai vrut sau nu te-ai gîndit : „Ce înrîurire va avea acest lucru asupra stării de spirit a colhoznicilor ?” Drept urmare, femeile din Gremeacii au fost nevoite să bată drumul pe jos tocmai pînă la staniţă ca să cumpere lucrurile de primă necesitate — săpun, sare, chibrituri, gaz — şi asta chiar în ajunul sărbătorii. Spune şi tu, ce-au spus oamenii pe urmă despre Puterea noastră sovietică ? Sau poate nu-ţi face nici cald nici rece ? Dar noi n-am luptat pentru ca să fie ocărită Puterea sovietică, atît de scumpă nouă ; nu, nu de aceea am luptat ! Strigă Nesterenko cu un glas neaşteptat de înalt şi isprăvi în şoaptă : Să fie cu putinţă a nu pricepe un adevăr aşa de simplu, Semion ? Dezmeticeşte-te, draga tovarăşe. Vino-ţi în fire !... Davîdov îşi frămînta între degete mucul de ţigară stins şi, cu ochii în pămînt tăcu îndelung. Toată viaţa fusese stăpîn, cît era cu putinţă pe simţămintele care-l copleşeau. Oricum, nu putea fi învinuit de sentimentalism. Dar acum o putere necunoscută îl îmboldi să-l strîngă puternic în braţe pe Nesterenko şi chiar să-i atingă, cu buzele-i pietroase, obrazul neras. Glasul îi tremura tulburat, cînd rosti :
299
— Mulţumesc, dragă Nesterenko ! Iţi sînt foarte recunoscător ! Bun băiat eşti. Îmi va fi uşor să lucrez cu dumneata. Nu semeni cu Korcijinski. Amare cuvinte mi-ai mai spus, dar cît se poate de drepte. Hotărît ! Numai, pentru dumnezeu, să nu-ţi închipui că nu-s în stare să mă îndrept ! Voi face totul aşa cum trebuie. Toţi ne vom strădui să lucrăm ca lumea. La multe va trebui să mă gîndesc şi-mi voi găsi vreme s-o fac... Crede-mă, tovarăşe Nesterenko ! Nesterenko era şi el tot atît de mişcat, dar nu-şi dădea pe faţă tulburarea. Tuşea numai din cînd în cînd şi îşi mijea ochii căprui, care îşi pierduseră veselia. După cîteva clipe de tăcere, se zgribuli ca de frig şi spuse cu o voce scăzută : — Am încredere în dumneata şi în ceilalţi băieţi. Mă bizui pe voi ca pe mine însumi. Să ţii bine minte acest lucru, Semion Davîdov ! Să nu ne faceţi de rîs comitetul raional de partid şi pe mine. Să nu care cumva... Doar noi, comuniştii, sîntem ca ostaşii aceleiaşi companii. În orice împrejurare trebuie să simţim cotul celui de alături. Ştii şi dumneata asta, şi încă foarte bine. Şi să nu mai fie între noi ciondăniri neplăcute, la naiba ! Nu pot să sufăr asemenea lucruri, deşi uneori nu te poţi lipsi de ele. Uite, stai de vorbă, te ciorovăieşti cu un prieten ca dumneata, apoi nu mai poţi închide ochii toată noaptea ; ţi se rupe inima... Strîngînd cu însufleţire mîna fierbinte a lui Nesterenko, Davîdov îi privi cu luare-aminte chipul şi rămase uimit ; alături de dînsul nu se mai afla veselul povestitor de adineauri, băiatul deschis la suflet, prietenos, pus pe glume, gata să se ia la trîntă, ci un om în vîrstă, obosit. Ochii lui Nesterenko parcă îmbătrîniseră deodată. La colţurile gurii i se săpaseră zbîrcituri adînci. Chiar roşeaţa smolită de pe pomeţii săi proeminenţi parcă se decolorase, îngălbenise. Nesterenko părea alt om ; schimbarea se petrecuse în cîteva clipe. — E timpul să plec. Am stat cam mult aici, spuse el, ridicîndu-se de pe moviliţă. — Nu cumva ai de gînd să te îmbolnăveşti ? Îl întrebă îngrijorat Davîdov. Nu ştiu cum, dar parcă te-a toropit ceva dintr-o dată. — Ai ghicit, zise Nesterenko mîhnit. Încep să mă scuture frigurile. Cu mulţi ani înainte m-am procopsit cu o malarie în Asia Centrală. De atunci nu mai pot scăpa de blestămăţia asta ! — Da ce-ai căutat în Asia Centrală ? Ce nevoi te-au duş tocmai pe acolo ? — Nu cumva crezi că am plecat de frunza frăsinelului ? Pe basmacii1 de pe meleagurile acelea i-am lichidat (Basamaci — bandiţi contrarevoluţionari în perioada 1918—1924, în Asia Centrală - n. r.); frigurile însă nu le pot lichida. Mi le-au băgat doctorii în ficat şi acum — poftim procopseală ! Dar să lăsăm asta. Uite ce-am vrut să-ţi spun ca încheiere : contrarevoluţionarii au început să se mişte în districtul nostru. Acelaşi lucru se întîmplă şi la vecini, în regiunea Stalingrad. Pe ce s-or mai fi bizuind, zevzecii dracului ! Dar vorba cîntecului : „Vrut-au ei să ne doboare, să ne scuipe în obraz”... — „Noi, rămaşi tot în picioare, nu le-am dat de loc răgaz”, întregi versul Davîdov. — Întocmai ! Totuşi se cuvine să fim cu ochii în patru. Nesterenko rămase cîtva timp pe gînduri, scărpinîndu-şi sprinceana; apoi icni mînios : N-am ce-i face, trebuie să mă lipsesc de un lucruşor preţios... Odată ce ne-am împrietenit la cataramă, primeşte un dar de la mine : jucăria asta care îţi va prinde bine la nevoie. Nagulnov a primit o înştiinţare. Păzeşte-te şi tu, sa nu te trezeşti cu ceva încă şi mai rău...
300
Scoase din buzunarul scurtei un browning de calibrul doi, care luci mat, şi-l vîrî în mîna lui Davîdov. — Marafetul ăsta poate să-ţi slujească, în caz de apărare, mai dihai chiar decît o unealtă de lăcătuş. Davîdov strînse cu putere mîna lui Nesterenko şi, cuprins de tulburare, murmură fără şir : — Mulţumesc pentru grijă, cum să spun... ei, hotărît, pentru grija tovărăşească, amicală ! Îţi mulţumesc din inimă ! — Poartă-l sănătos, glumi Nesterenko. Bagă de seamă numai să nu-l pierzi ! Căci, de, vechii luptători ajung cu timpul să aibă gînduriîe împrăştiate. — Cît voi fi în viaţă — nu-l voi pierde ; iar dacă va fi să-l prăpădesc, apoi asta se va întîmplă odată cu capul, îl încredinţa Davîdov, vîrînd pistolul în buzunarul de la spate al pantalonilor. ÎI scoase însă numaidecît, şi se uită buimăcit mai întîi la pistol, pe urmă la Nesterenko : — Ascultă, mi-e oarecum... Dumneata cum să rămîi fără armă ? Ia-l îndărăt, nu-mi trebuie ! Nesterenko îi îndepărtă uşurel mîna întinsă. — N-ai nici o grijă, am eu de rezervă încă unul. Ăsta era păstrat pentru vreun prilej oarecare ; pe celălalt îl păzesc ca ochii din cap. L-am primit ca premiu, e marcat cu numele meu. Dar ce crezi, am făcut degeaba slujba în armată, degeaba am luptat vreme de cinci ani ? Nesterenko îi făcu cu ochiul şi încercă chiar să zîmbească. Surîsul lui era însă chinuit, de om bolnav. Se zgribuli iarăşi ca înfrigurat, îşi mişcă umerii, căutînd să biruie tremurul şi începu să vorbească cu întreruperi : — Ieri, Şalîi se fălea cu darul pe care i l-ai făcut. Am fost oaspetele lui — dacă vrei să ştii am băut la dînsul ceaiuri după ceaiuri, şi încă cu faguri de miere. Sporovăiam despre viaţă şi, nici una nici două, scoate din sipet unealta ta de lăcătuş, spunîndu-mi : „În toată viaţa mea am primit numai două daruri: o pungă de tutun de la bătrîna mea, pe cînd era fată mare şi îşi cam arunca ochii Ia mine, tînăr coval, şi pe urmă unealta pe care mi-a dat-o tovarăşul Davîdov, cu mîna lui, pentru munca udarnică în meseria de fierar. Două daruri — în toată viaţa mea lungă ! Şi cu cîtă sumedenie de fier n-au umblat mîinile mele, cîte zile am trăit numai în fumăraie ! De aceea să nu-ţi închipui că ţin darurile numai în sipet, ci chiar în inimă !” Destoinic bătrîn ! A trăit o. viaţă frumoasă de muncitor şi să dea dumnezeu, cum se spune, ca fiecare să aducă semenilor atîta folos, cît a adus acest făurar bătrîn cu mîinile lui butucănoase. Aşa că, după cum vezi, darul dumitale e mult mai preţios decît al meu. Se îndreptară repede spre baraca brigăzii. Pe Nesterenko îl scuturau rău de tot frigurile. Dinspre apus venea ploaia din nou. Pluteau jos de tot cei dintîi vestitori ai ei — o trîmbă de nori zdrenţuiţi. Se împrăştiase o mireasmă ameţitoare de iarbă abia încolţită şi de pămînt reavăn. Soarele care se ivise vremelnic se ascunsese după un nor, şi doi vulturaşi de stepă se avântară năvalnic în înaltul cerului, înfruntînd cu aripile lor largi vîntul rece ce se stîrnise. Liniştea de dinaintea ploii se lăsă peste stepă ca o pîslă ; numai hîrciogii, îngrijoraţi, ţistuiau ascuţit, prevestind o ploaie statornică.
301
— Mai bine ai şedea culcat la noi în baracă pînă-ţi trece şi după aceea ai pleca. Te apucă ploaia pe drum, te udă pînă la piele şi atunci te îmbolnăveşti de-a binelea, îl sfătui stăruitor Davîdov. Nesterenko însă îi respinse hotărît propunerea : — Nu pot. La trei avem şedinţa biroului. Nu mă ajunge ea, ploaia. Am un cal straşnic. Mîinile îi tremurau ca ale unui bătrîn vlăguit, cînd dezlegă dîrlogii şi strînse chinga şeii. Îl îmbrăţişă repede de Davîdov, apoi se zvîrli surprinzător de uşurel pe calul care stătuse prea mult pe loc. Strigă : — Mă încălzesc eu la drum ! Şi porni în trap întins. Auzind tropotul moale al copitelor, Kuprianovna se revărsă din baracă ca plămada dintr-o oală de lut şi-şi plesni palmele, supărată foc : —- A plecat ? ! Dar cum a putut face una ca asta fără să fi luat prînzişorul la noi ? — S-â îmbolnăvit, îi spuse Davîdov, petrecîndu-l cu o privire lungă pe secretar. — Vai şi amar de capul meu ! Se tîngui deznădăjduită Kuprianovna. Aşa om bun şi răsbun, cum încă nu mi-a fost dat să văd în viaţă — şi să nu-l ospătăm ? Cu toate că e slujbaş, după cît se vede, dar nu s-a simţit înjosit să cureţe cartofi cu mine, pe cînd, dumneata, preşedintele, dormeai dus. El nu aduce nici pe departe cu pîrliţii noştri de cazaci, care nu-i ajung nici la călcîie ! Cînd ai nevoie de ai noştri, poţi să aştepţi mult şi bine un sprijin din partea lor. Ei nu ştiu decît să înfulece cît trei şi să latre la lună, dar ca să dea o mînă de ajutor bucătăresei — nici prin gînd nu le trece, chiar de i-ai ruga ! Şi ce cuvinte mîngîioase nu mi-a spus omul aista, venit cine ştie de pe unde ! Aşa de duioase că parcă-ţi mergeau la inimă, cum altuia nici nu i-ar fi trecut prin minte ! Se lăudă Kuprianovna, strîngîndu-şi fandosită buzele rumene şi trăgînd cu coada ochiului la Davîdov ca să vadă ce impresie îi făceau vorbele ei. Davîdov n-o auzea, depănînd în minte firul convorbirii pe care o avusese mai înainte cu Nesterenko. Dar Kuprianovnei îi venea greu să se oprească din vorbă, odată ce pornise, aşa că urmă : — Şi dumneata, tovarăşe Davîdov, la naiba, nu eşti bun nici de ceapa ciorii ; măcar să-mi fi şoptit o vorbuliţă, că omul se găteşte de plecare. Nici eu, toanta de mine, n-am băgat de seamă ! Ce păcat ! Desigur, îşi va zice : bucătăreasa s-a pitit dinadins în baracă. Şi cînd te gîndeşti că eu îs cu toată inima de partea lui... Davîdov tăcea mai departe, dar Kuprianovna turuia mereu : — Uită-te numai cum călăreşte ! Ai spune că s-a născut pe cal, că pe cal a crescut ! Nici că se mişcă, şoimul, nici că se clatină. Leit cazac, şi încă dintre cei de pe vremuri, vorbea ea cu încîntare, fără să-şi ia privirea vrăjită de la călăreţul care se îndepărta. — Nu-i cazac, ci ucrainean, spuse cu gîndul aiurea Davîdov şi oftă, întristat după plecarea lui Nesterenko. Auzindu-i vorbele, Kuprianovna se aprinse ca pulberea de puşcă : — Să-i spui lui mutu povestea aiasta, nu mie ! Sînt sigură că e cazac sadea ! Nu cumva ai orbul găinilor ? După chipul cum şade el în şa, iar de aproape — după înfăţişare, deprinderi şi după tot felul lui de a se purta cu femeile — ghiceşti de departe că se trage din plămadă căzăcească. Nu-i sfios... adăugă ea cu tîlc.
302
— N-are decît să fie cum zici. Chiar şi cazac. Asta nu-mi face nici cald nici rece, spuse împăciuitor Davîdov. Nu-i aşa că e om de ispravă ? Cum ţi s-a părut ? Doar ai stat cu dînsul de vorbă pe îndelete, înainte de a mă trezi din somn. Acum îi veni rîndul Kuprianovnei să ofteze. Şi ea oftă din rărunchi. Sînu-i monumental se înălţă cu atîta forţa, încît bluza ei veche plesni de la subsuoară cu un pîrîit în toată lungimea cusăturii. — Aşa om, să-l cauţi cu luminarea! răspunse Kuprianovna după un răstimp, cu un adînc simţămînt de admiraţie, şi deodată vasele începură din senin să zdrăngănească, mutate cu înverşunare, fără rost, dintr-un loc în altul pe masă, mai bine zis, zvîrlite unde şi cum se nimerea...
Capitolul IX Davîdov mergea fără grabă, dar cu pas mare. Urcă pe un dîmb şi se opri; se uită spre tabăra brigăzii, unde în vremea aceea nu era ţipenie de om, şi la arătura care se întindea pe povîrnişul dimpotrivă aproape pînă-n zare. Orice s-ar spune, muncise din răsputeri în zilele acelea şi nu se cădea să se simtă obidiţi nici pogoniciul Variuha şi nici boii lui Kondrat că fuseseră puşi la o trudă din cale afară de grea... Ce plăcut va fi în octombrie să arunci o privire asupra acestui trup de pămînt colhoznic. Îl vor acoperi peste tot, fără îndoială, firele verzi ale grîului înfrăţit de toamnă. Îngheţurile uşoare de dimineaţă le vor arginta cu brumă ; iar la amiază, cînd le va încălzi soarele, plutind jos în azurul palid al cerului, ca după o ploaie cu găleata, semănăturile de toamnă vor începe să scînteieze în toate culorile curcubeului, iar fiecare strop va răsfrînge şi cerul rece de toamnă, şi scama răvăşită a nouraşilor albi ca spuma, şi soarele palid. Din locul acela, de departe, arătura, înconjurată de iarba verde, se revărsa ca un uriaş val de catifea neagră desfăşurat în toată lungimea lui. Numai la margine de tot, pe povîrnişul dinspre miazănoapte, unde se iveau pe alocuri ochiuri de lut nisipos, se întindea o fîşie de pămînt ca un chenar neregulat, roşcat, stropit cu pete de culoare mai închisă. De-a lungul brazdelor luceau slab lostopane mari de cernoziom, şlefuite de fierul lat al plugurilor. Deasupra lor se roteau ciori de cîmp şi se zărea, ca un ghiocel singuratic pe arătura neagră, o pată azurie : Varia Harîamova. Fata lăsase lucrul, care acum îşi pierduse pentru dînsa tot farmecul, şi mergea încet, cu capul în piept spre tabăra brigăzii. Kondrat Maidannikov şedea neclintit pe brazdă şi fuma. Ce avea să facă fără pogonici, de vreme ce nu putea s-o scoată la capăt în nici un fel cu boii, în jurul cărora roiau nori de tăuni ? Cînd îl zări pe Davîdov stînd într-o aşezătură, Varia se opri şi ea din mers, îşi scoase repede basmaua din cap şi o flutură uşurel în aer. Această chemare tăcută şi sfioasă îl făcu pe Davîdov să zîmbească. Îşi agită şi el şapca drept răspuns, apoi porni la drum fără a-şi mai întoarce capul. „Ce fata independentă ! E drăgălaşă ea, dar răsfăţată şi îndrăzneaţă, hotărît ! Or fi oare şi fete nerăsfăţate ? Fără pic de cochetărie ? Aşa ceva nici în vis n-am văzut şi nici aievea n-am întîlnit... Orice frumuseţe ca asta, de cum împlineşte şaisprezece-şaptesprezece ani, începe să se dichisească, să se gătească în fel şi chip, ba se apucă să-şi încerce cu binişorul puterea de stăpânire asupra unora ca de-alde mine. Hotărît ! Îşi zicea Davîdov mergînd. Iată că şi Varia-paria încearcă să pună şaua pe mine, dîndu-şi arama pe faţă. Numai că marafeturile ei nu duc la
303
nimic : noi, matrozii din Baltica, sîntem vulpoi bătrîni ! De ce se duce la baracă ? Umblă fără grabă, legănat: înseamnă că n-a trimis-o Kondrat cu vreo treabă, ci se duce fiindcă aşa îi spune inima, mînată de toanele ei prosteşti de copilă. Nu cumva se poartă aşa din pricină că am plecat eu din brigadă ? Ei, atunci asta e, de fapt, o neobrăzare, nici mai mult nici mai puţin decît o călcare a disciplinei în muncă ! Dacă se duce dintr-o pricină întemeiată, n-are decît să umble sănătoasă; dar dacă-i vorba numai de o toană — ei, atunci se cuvine să i se tragă o săpuneală chiar la cea dintîi adunare a brigăzii, fără să se ţină seama nici de tinereţea şi nici de chipul ei frumos ! Să nu-şi închipuie că arătura e horă de duminecă ; să binevoiască a lucra cum se cade !”, gîndea întărîtat Davîdov. În momentul acela încerca un ciudat simţămînt de dedublare : pe de o parte, era mînios că Varia îşi făcea de cap, iar pe de altă parte — amorul lui propriu de bărbat era măgulit la gîndul că fata lăsase o vreme munca din cauza lui. Îşi aduse aminte cum unul dintre prietenii săi din Leningrad, fost marinar şi acela, cînd începea să dea tîrcoale unei fete, îl lua la o parte şi, străduindu-se să fie cît se poate de serios, îi şoptea conspirativ : „Semion, mă pregătesc să înfrunt inamicul. Dacă voi şovăi, susţine-mă din flanc, iar dacă voi fi înfrînt, acoperă-mi, te rog, retragerea ruşinoasă.” Îşi aminti de zilele acelea îndepărtate, zîmbi, şi pe loc îi trecu prin minte : „Nu, nu se cuvine ca eu să înfrunt inamicul acesta — pe Variuha. Nu mi se potriveşte nici ca vîrstă şi nici nu face parte din aceeaşi lume... Unde mai pui că nici n-aş apuca să mă apropii de dînsa, şi colhoznicii şi-ar închipui că sînt cine ştie ce craidon. Şi ce fel de craidon pot să fiu eu — la naiba — cînd nu ştiu nici măcar cum să mă descurc ou Luşka ! Nu, pe drăgălaşa de Variuha n-o poţi iubi decît serios. Ca să-mi petrec numai timpul cu ea — nu m-ar lăsa cugetul. E neprihănită ca zorii unei zile frumoase. Şi cu ce ochi limpezi mă priveşte... Ce să-i faci, dacă n-am învăţat pînă acum să iubesc serios, n-am prins meşteşugul acesta, atunci nici nu trebuie să sucesc capul fetei. Aşa că, marinarule Davîdov, n-ai altceva mai bun de făcut decît să-ţi întinzi pînzele, şi cît mai repede !... îndeobşte trebuie s-o ocolesc cît mai mult. N-ar strica s-o lămuresc cu multă fereală, ca să nu se supere cumva, iar pe urmă — ocoleşte-o, băiete !” Hotărî Davîdov, oftînd fără voie. Stăruind asupra felului de viaţă, orînduită nu prea bine de dînsul la Gremeacii-Log, ca şi la sarcinile pe care i le dăduse noul secretar al comitetului raional de partid, Davîdov se întoarse iarăşi cu gîndul la Luşka : „Cum oare să dezleg fără durere acest nod marinăresc ? Se prea poate ca Makar să aibă dreptate : dacă nu-l poţi desface nici cu mîinile, nici cu dinţii -— taie-l ! Ce drăcovenie o mai fi şi asta ! Tare greu mi-o veni să mă despart de ea pentru totdeauna. Şi de ce mă rog ? Cum a putut Makar să facă aşa ceva atît de lesne, iar mie îmi vine atît de greu ? Oare unde n-am voinţă ? Nu m-aş fi aşteptat niciodată la una ca asta din partea mea ! Dar poate că nici lui Makar nu i-a fost chiar atît de uşor să se despartă : numai că n-a lăsat să se vadă ! Fără îndoială că aşa a fost. Atît numai : Makar a ştiut să-şi tăinuiască zbuciumul iar eu nu ştiu şi nici nu pot. Iată, va să zică, cum stau lucrurile !” Davîdov făcu o bună bucată de drum fără să-şi dea seama. Se întinse sub o tufă de păducel de la marginea drumului ca să se odihnească la umbră şi să fumeze o ţigară. Se frămîntă multă vreme : cine ar fi putut să tragă în Nagulnov ? Pînă la urmă renunţă cu ciudă la toate presupunerile : „Şi fără împuşcătura asta se ştia că în cătun au mai rămas ticăloşi şi după deschiaburire. Trebuie să
304
vorbesc cu Makar, să aflu totul pînă în cele mai mici amănunte ; poate atunci am să mă lămuresc cît de cît; aşa, degeaba îmi tot bat capul !” Ca să-şi scurteze calea, coti din drum şi porni de-a dreptul peste pîrloagă. Nu făcu însă nici o jumătate de kilometru, cînd, deodată, păşi parcă peste un hotar nevăzut şi se trezi pe altă lume : nu mai foşnea timoftica grăunţoasă, străbătută de carîmbii cizmelor lui, locul din juru-i nu mai era împestriţat de flori, pieriseră şi se împrăştiaseră miresmele pătrunzătoare ale feluritelor ierburi, dese, înflorite, iar stepa pustie, sură, mohorîtă, se întindea pînă departe în faţa ochilor săi. Atît de trist apărea acest pămînt fără stăpîn, pustiit parcă nu de mult de un pîrjol, încît Davîdov simţi deodată că nu-i în apele lui. Aruncînd de jur împrejur o privire, înţelese că ajunsese la capătul viroagei Biriucia, pe ţelina stearpă, despre care Iakov Lukici spusese odată la şedinţa conducerii colhozului : „Domnul dumnezeul nostru a îngrămădit în Caucaz, nu ştiu de ce, atîţia munţi, ridicînd acolo peste tot nişte cucuie neroade, că n-ai cum trece nici cu calul, nici cu piciorul. Dar de ce ne-a obijduit pe noi, pe cazacii din Gremeacii- Log, asta nu-mi intră în cap. Din aproape cinci sute deseatine de pămînt bun a făcut numai o sărătură, care din moşi-strămoşi n-a putut fi nici arată, nici semănată. Primăvara, sărătura slujeşte de izlaz, dar numai pentru prea puţină vreme. Apoi dai dracului pămîntul acesta afurisit şi nu-ţi mai calcă piciorul pe el pînă-n primăvara următoare. Iată ce foloase aduce : hrăneşte cu chiu cu vai, timp de două săptămîni pe an, bietele oiţe ale cătunului, apoi figurează pe tablou ca stăpînit de noi şi adăposteşte fel de fel de lighioane tîrîtoare ale pămîntului — şopîrle şi năpîrci.” Davîdov îşi încetini mersul, ocolind făgaşele largi ale sărăturii, păşind peste nişte gropiţe rotunde, adînci — urme lăsate de copitele vacilor şi ale oilor, care le linseseră, lustruindu-le, cu limbile lor aspre. Sărătura din gropiţe semăna cu marmura sură, vîrstată de vinişoare. Stepa mohorîtă se întindea pînă la viroaga Mokrîi, cale cam de cinci kilometri. Pe faţa ei se zăreau albind surgucele fumurii de năgară, ochiurile pleşuve ale sărăturii, uscate şi crăpate de arşiţa soarelui. În depărtări unduia tremurătoare apa morţilor, stepa răsufla parcă dogoritor în faptul amiezii. Dar şi aici, pe pămîntul sterp înflorea viaţa nemuritoare : de sub picioarele lui Davîdov săreau tot timpul sfîrîind greieri de cîmp cu aripioare roşii. Alunecau fără zgomot şopîrle sure ca pămîntul. Ţiştarii chiţcăiau neliniştiţi. Uliul rîndunelelor plutea jos de tot deasupra stepei, contopit cu năgara, legănîndu-se la cotituri, iar ciocîrliile încrezătoare îl lăsau pe Davîdov să se apropie la un pas de ele; apoi îşi luau zborul parcă fără chef, se înălţau tot mai sus şi se mistuiau în pîcla azurie, spălăcită, a cerului senin, de unde răsunau înăbuşit, dar cu atît mai plăcut, trilurile lor fără de sfârşit. Cînd se desprimăvăra, îndată ce se iveau pe întinderea zăpezii primele ochiuri unde se topise omătul, ciocîrliile veneau pe petecele de pămînt mohorît, alese de ele cine ştie de ce. îşi făceau cuiburi din iarbă veştedă, de anul trecut, scoteau pui şi bucurau stepa pînă toamna tîrziu cu cîntecul lor nemeşteşugit, drag însă auzului omenesc încă din copilărie. Davîdov era cît pe ce să calce pe un asemenea cuibuşor, făcut cu măiestrie în adîncitura unei urme, ca o cupă, pe care o lăsase de mult o copită de cal. El îşi trase speriat piciorul şi se aplecă. Cuibul vechi fusese părăsit. Lîngă el zăceau pene mărunte, lipite unele de altele de umezeala ploilor, şi fărîmituri de coji de oua.
305
„Mama şi-a dus odraslele în altă parte. Aş fi foşt curios să văd pui de ciocîrlie ! Nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată prilejul de a-i vedea în copilărie, se gîndi Davîdov. Un zîmbet trist îi trecu pe buze : Orice păsărică îşi face cuib, scoate pui, iar eu umblu prin lume burlac şi cine ştie dacă îmi va fi dat să mă văd şi eu cu copilaşi... Dar ce ar fi să mă însor la bătrîneţe ?" Davîdov izbucni într-un rîs zgomotos, închipuindu-şi o clipă cum ar arăta ca om aşezat, cu cununie, alături de o nevastă trupeşă, ca de-alde Kuprianovna, cu o droaie de copii de toate vîrstele. Avusese de multe ori prilejul să vadă astfel de poze de familie în vitrina fotografilor din oraşele de provincie. Atît de caraghios şi fără noimă îi apăru gîndul despre însurătoare, care-i trecuse tam-nisam prin minte, încît dădu din mînă a lehamite şi porni mai vesel spre cătun. Fără să treacă pe acasă, Davîdov se duse drept la sediul conducerii colhozului. Era nerăbdător să-l întrebe mai repede pe Nagulnov despre cele întîmplate. Curtea largă a sediului, năpădită de iarbă verde fragedă, creaţă, era pustie. Numai lîngă grajd scurmau leneş în bălegar găinile vecinilor, iar sub streaşina şurii stătea neclintit, adîncit parcă în gînduri, ca un bătrîn, ţapul, poreclit cine ştie de ce — Trofim. Cînd îl zări pe Davîdov, ţapul se învioră, îşi scutură bărbuţa cu un aer provocator şi, ţopăind o vreme pe loc, porni în trap repejor, ca să-i iasă în cale. La jumătatea drumului, aplecîndu-şi capul şi ridicîndu-şi războinic ciotul de coadă ca o măturică, trecu la galop. Intenţia lui era atît de desluşită, încît Davîdov se opri zîmbind şi se pregăti să înfrunte năvala acestui bătăuş bărbos. — Aşa îl întîmpini tu pe preşedintele colhozului ? Stai că îţi trag eu acuşi un şut, ca la fotbal, diavol bătrîn, spuse Davîdov rîzînd şi, ferindu-se cu dibăcie, îi apucă cornul răsucit, plin de zbîrcituri. Ei, acum hai să mergem înăuntru să ne răfuim, prieten bătăuş şi trîndav al lui Şciukar ! Trofim se arătă cît se poate de smerit: supunîndu-se lui Davîdov, porni ascultător cu paşi mărunţi alături de dînsul. Îşi scutura numai din cînd în cînd capul, străduindu-se să-şi elibereze încetişor cornul. Cum ajunse însă la cea dintîi treaptă a pridvorului, se propti deodată hotărît în ea cu tuspatru picioarele, ca şi cum şi-ar fi pus frînă. Cînd Davîdov se opri, el întinse cu încredere botul spre dînsul, adulmecîndu-i buzunarul şi molfăind hazliu cu buzele albicioase. Davîdov îl mustră, clătinînd cu dojană din cap şi străduindu-se ca vocea lui să aibă cît mai mult şart : — Vai, Trofim, Trofim! Eşti doar bătrîn, se poate spune chiar pensionar colhoznic, dar nu te laşi de năzbîtii, te năpusteşti asupra tuturor ; iar dacă nu-ţi merge, începi să te milogeşti după pîine. Nu-i frumos ce faci, ba-i chiar ruşinos. Hotărît ! Ei, ce-ai adulmecat ? Sub punga de tutun şi chibrituri, Davîdov dibui în buzunar un colţişor de pîine uscată, rămas de multă vreme acolo. O curăţă cu grijă de firele de tutun lipite de ea şi o mirosi într-o doară, înainte de a întinde pe palmă modesta trataţie. Ţapul îl privea cu ochi enigmatici de satir bătrîn, plecîndu-şi slugarnic capul într-o parte cu aer rugător. Cum mirosi însă coaja de pîine, pufni dispreţuitor şi se depărtă de pridvor cu multă demnitate. — Nu prea eşti flămînd, spuse Davîdov fără să-şi ascundă ciuda. N-ai făcut militărie, încornorat parşiv, altfel ai fi înfulecat-o cît ai clipi ! Ei şi ce dacă miroase puţintel a tutun, ce mare lucru ! ? Pesemne ai mult sînge nobil în vine, netrebnicule, că prea eşti năzuros. Hotărît !
306
Davîdov aruncă coaja de pîine şi intră în tinda răcoroasă. Umplîndu-şi cana dintr-un ceaun cu apă, o sorbi pe nerăsuflate pînă în fund... Abia acum simţi cît de mult îl obosiseră căldura şi drumul. La sediu nu se aflau decît socotitorul şi Razmiotnov care, văzîndu-l pe Davîdov, zîmbi : — Ai sosit, tovarăşe ? Ei, parcă mi s-a luat o piatră de moară din spinare. Mare bătaie de cap şi cu gospodăria colhoznică. Să te ferească şi să te miluiască dumnezeu ! Ba s-a isprăvit cărbunele la fierărie, ba s-a rupt roata de scos apă pentru plantaţie, ba vine unul cu vreo nevoie, ba se abate altul... Aşa slujbă care-ţi macină nervii, nu se potriveşte deloc cu firea mea. Dacă aş fi stat aici încă vreo săptămînă, m-ar fi apucat toate năbădăile. Ţi-ar fi fost mai mare dragul să te uiţi la mine. — Ce face Makar ? — E viu. — Ştiu că e viu, dar cum îi merge cu contuzia ? Razmiotnov strîmbă din nas : — Ei, ce contuzie poate face un glonţ ? N-a tras doar într-însul un tun de cîmp cu calibru de trei ţoii. A scuturat şi el o ţîră din eap, a udat zgîrietura cu votcă şi, după oblojeală, a dat de duşcă rămăşiţa din sticla de jumătate de litru. Cu asta s-a încheiat toată socoteala. — Unde se află acum ? — A plecat la brigadă. — Ia spune-mi, cum s-au petrecut lucrurile ? — Nici că se poate mai simplu : Makar şedea noaptea în dreptul ferestrei deschise, iar proaspătul cărturar, moş Şciukar, de partea cealaltă a mesei. Ei, şi cineva a tras un foc de carabină în Makar. Cine a tras — ştie numai întunericul nopţii. Un singur lucru e limpede : arma a fost pe mîna unui papă-lapte. — De ce crezi asta ? Sprîncenele lui Razmiotnov se ridicară a mirare. — Cum „de ce” ? Tu n-ai fi nimerit ţinta de la treizeci de paşi ? Am dibuit dimineaţa locul de unde s-a tras. L-am găsit după tubul cartuşului. Am măsurat chiar eu depărtarea : tocmai douăzeci şi opt de paşi din gardul de nuiele pînă-n prispă. — Noaptea poţi da greş şi la treizeci de paşi. — Nu, nu poţi ! Îl înfruntă cu înfocare Razmiotnov. Eu n-aş fi dat greş ! Dacă vrei, hai să încercăm : aşază-te noaptea acolo unde a stat Makar, iar mie dă-mi o armă. Cu un singur glonţ am să-ţi fac o găurică drept între sprîncene. Care va să zică e vădit lucru că a tras un ţîngău şi nicidecum un ostaş în toată legea. — Ia povesteşte-mi de-a fir-a-păr. — Am să raportez toate în ordinea cuvenită. Cam pe la miezul nopţii aud împuşcături în cătun : un foc de armă, apoi două mai înăbuşite, ca din pistol, după aceea iarăşi unul sec de carabină ; puteai să-ţi dai seama după sunet. Înşfac pistolul de sub pernă, îmi trag bernevecii din fugă şi sar repede în uliţă. Alerg spre casa unde stă Makar : parcă de acolo veniseră focurile. Trebuie să recunosc, m-am gîndit că cine ştie ce trăsnaie o fi făcut Makar... Ajung într-o clipă la el, cu sufletul la gură. Bat la uşă — uşa zăvorită, dar înăuntru geme cineva. Atunci, izbesc zdravăn de vreo două ori cu umărul în uşă, rup ivărul vechi, dau buzna în casă şi aprind un chibrit. Zăresc în bucătărie nişte picioare de om care ies de sub pat. Le apuc şi trag de ele. Atunci, mamă-mamă,
307
începe deodată careva să guiţe sub pat ca un purcel. încremenesc pentru cîteva clipe, da pe urmă trag, totuşi, mai departe cu aceeaşi osîrdie. Trag pînă în mijlocul bucătăriei pe omul acela. Cînd colo ce să vezi ? Nu era de loc om, adică bărbat, ci bătrîna gazdă. O întreb unde-i Makar, dar ea nu-i în stare să-şi descleşteze fălcile de groază. Năvălesc în odăiţa lui Makar, mă împiedic de ceva moale, cad la pămînţ, dar sar în picioare şi parcă-mi fulgeră prin minte un gînd : „Prin urmare, îmi zie, l-au omorît pe Makar : el zace întins aici.” Cu chiu cu vai aprind alt chibrit şi cînd mă uit, ce mi-e dat să văd ? Moş Şciukar zace jos, mă priveşte cu un ochi, iar pe celălalt îi ţine închis. E mînjit de sînge pe frunte şi pe obraz. î! întreb : „Mai trăieşti ? Makar unde-i ?” El mă întrebă la rîndul lui : „Andriuşa, spune-mi tu, pentru dumnezeu, trăiesc ori ba ?” Şi glăsciorul lui i-i aşa de plăpînd şi de subţirel, ca şi cum bătrînul într-adevăr ar fi gata să-şi dea duhul... Atunci îl liniştesc spunîndu-i : „Dacă îţi umblă limba în gură, înseamnă că deocamdată eşti viu. Totuşi ai şi început să duhneşti a hoit...” Atunci începe să verse lacrimi amare şi să spună : „Sa ştii că nu-i altceva decît că sufletul mi se desface de trup; de aceea-i atîta duhoare aici. Chiar dacă deocamdată mai trăiesc, dar am să mor curînd, fără doar şi poate : am un glonţ în cap. — Ei, drăcia dracului ! Îl întrerupse nerăbdător Davîdov. Dar de ce avea sînge pe faţă ? Nu mai înţeleg nimic ! A fost şi el rănit ? Razmiotnov urmă, rîzînd încetişor : — N-a fost nimeni rănit. Au scăpat teferi. Ascultă mai departe : trag pentru orice împrejurare obloanele şi aprind lampa. Şciukar, cum zăcea întins pe spate, aşa şi rămîne liniştit smirnă — numai că închide şi celălalt ochi, iar mîinile şi le împreunează pe pîntec. Şade ca în sicriu, nici nu se clinteşte, să juri că-i mort şi pace ! Mă roagă cu un glăsişor gingaş, de-abia auzit: „Du-te, pentru dumnezeu şi cheam-o pe baba mea. Vreau să-mi iau rămas bun de la dînsa înainte de moarte.” Mă aplec asupra lui. Apropii lampa. Razmiotnov pufni şi-şi stăpîni cu greu hohotele de rîs, gata să izbucnească. La lumină văd că are o aşchie de pin înfiptă în frunte... Se vede că glonţul muşcase din pervazul ferestrei o aşchie care sărise şi se înfipsese în fruntea lui Şciukar, străpungîndu-i pielea, iar el îşi închipuise din prostie că era un glonţ şi căzuse grămadă la pămînt. Bătrînul credea că moare sub ochii mei; eu însă nu-mi puteam dezdoi spinarea de rîs. Ei, scot fireşte aşchia şi-i spun moşului : „Gata, ţi-am scos glonţul din cap. Acum scoală-te, n-ai de ce să zaci degeaba. Spune-mi: unde-i Makar ?” Moş Şciukar se înviorează dar se sfieşte să se scoale faţă de mine. Se foieşte pe duşumea, dar nu se ridică în picioare... Totuşi, chiar aşa cum zace, mincinosul dracului mă tot bate la cap : „Cînd vrăjmaşii au tras în mine şi glonţul m-a nimerit drept în frunte, am căzut ca secerat şi mi-am pierdut coştinţa. Makar a suflat numaidecît în lampă, a sărit pe fereastră şi s-a făcut nevăzut. Iacătă, zice moş Şciukar, ce fel de prietenie este între noi : eu zac rănit de moarte, se poate spune, iar el mă părăseşte în voia duşmanilor, şi-şi ia tălpăşiţa dc spaimă. Arată-mi, Andriuşa, glonţul care era cît pe ce să mă omoare. Dacă dă dumnezeu şi rămîn viu — l-oi păstra la icoanele bătrînei mele drept veşnică amintire.” „Nu, i-am spus eu, nu pot să-ţi arăt glonţul, căci e tot plin de sînge şi mă tem să nu leşini iar dacă ai să-l vezi. Glonţul ăsta faimos o să-l trimitem la Rostov, ca să fie păstrat în muzeu.” Atunci bătrînul se înviorează încă şi mai mult, se întoarce repejor pe o rînă şi mă întreabă : „Da, ia spune-mi, Andriuşa, pentru rănirea mea vitejească, eu, care am suferit asemenea atac al duşmanilor, nu capăt vreo medalie de la înalta
308
conducere ?" Ei, atunci îmi ies din pepeni : îi vîr aşchia în mîini şi-i spun : „Uite, ăsta e glonţul cu care ai fost rănit. Nu face doua parale la muzeu. Pune-l la icoane şi păstrează-l. Deocamdată dă fuga la fîntînă şi spală-ţi vitejia ! Curăţă-te, că, duhneşti ca o groapă plină de mortăciuni.” Şciukar iese fuguţa în bătătură şi dus a fost. În curînd vine şi Makar, gîfîind ca un cal aprins. Se aşază la masă fără să scoată o vorbă. Cînd se mai linişteşte puţin, îmi spune : „Nu l-am nimerit pe nemernicul acela ! De două ori am tras într-însul. Afară e întuneric beznă. Nu se vede cătarea — am ochit pe ţeavă şi am dat pe alături. El s-a oprit o clipă şi a tras încă o dată asupra mea. Am simţit ca şi cum cineva mi-ar fi smucit bluza !” Makar îşi întinde pulpana şi, într-adevăr, bluza lui era străpunsă de un glonţ în partea dreaptă, ceva mai sus de cingătoare. ÎI întreb dacă nu bănuieşte cine a fost. A zîmbit, luîndu-mă la vale : „N-am ochi de bufniţă. Ştiu numai că trebuie să fi fost un tînăr, căci era tare iute de picior. Un om trecut nu fuge aşa de repede. Am alergat după dînsul — da ce crezi — prinde orbul, scoate-i ochii... Nu l-ai fi ajuns nici călare.” „Cum se poate să fii atît de nesocotit ? Îi spun. Ai alergat după dînsul fără să ştii cîţi duşmani sînt ? Dar dacă după gardul de nuiele te-ar fi aşteptat încă vreo doi haidăi de-alde ăştia, ce te făceai ? Chiar unul singur te putea lăsa să te apropii şi te-ar fi doborît.” Da parcă te poţi înţelege cu Makar ? „După părerea ta, ce trebuia să fac ? Mă întrebă el. Să sting lampa şi să mă bag sub pat ? Uite, aşa s-au întîmplat toate. Makar s-a ales de pe urma împuşcăturilor numai cu un guturai. — De unde şi pînă unde ? — Cine ştie, aşa spune el. Mă mir şi eu. Dar de ce rîzi, rogu-te ? Să ştii că are într-adevăr un guturai straşnic după împuşcătura asta. Îi curge nasul cumplit şi strănută în rafale ca o mitralieră. — Asta-i numai din neştiinţă, spuse posac socotitorul, un cazac în vîrstă, fost furier de regiment, săltîndu-şi pe frunte ochelarii cu ramă de argint, care îşi pierduse cu vremea lustrul. Repetă sec. Asta-i numai din neştiinţa tovarăşului Naguinov. — În vremea de azi tot neştiutorii sînt nevoiţi să plătească oalele sparte, zîmbi batjocoritor Razmiotnov. Uite, tu eşti tare învăţat, pocneşti bilele abacului de nu s-aude decît trosc ! Pleosc ! Şi zugrăveşti fiecare literă cu tot felul de marafeturi şi de înflorituri, dar n-au tras în tine, ca să vezi, ci în Naguinov... Apoi, întorcîndu-se spre Davîdov, urmă : Dis-de-dimineaţă trec pe la dînsul să văd cum se simte. Acolo dau de o gîlceavă între ei şi felcer. Nici dracu nu putea înţelege nimic. Felcerul spunea că Makar căpătase guturaiul fiindcă răcise stînd noaptea în curent la fereastra deschisă, iar Makar ţinea morţiş că guturaiul îl are din pricină că glonţul i-a atins nervul nasului. Felcerul îl întreabă : „Cum putea glonţul să atingă nervul nasului, dacă a trecut mai sus de ureche şi ţi-a ars tîmpla ?” Iar Makar îi răspunde : „Nu-i treaba ta cum 1-a atins — fapt este că I-a atins... Iar tu ai îndatorirea să vindeci guturaiul nervos şi nicidecum să sporovăieşti despre ceea ce nu ştii.” Makar e încăpăţînat ca un catîr, iar bătrînelul felcer şi mai şi. „Nu-mi împuia capul cu prostiile tale, zice el. Din pricina nervilor, unui om i se bate o pleoapă, nu amîndouă; îi zvîcneşte un obraz, nu amîndoi. Atunci de ce nu-ţi izvorăşte guturaiul dintr-o nară, ci ţîşneşte din amîndouă ? E limpede ca lumina zilei că-i din pricina; răcelii ! Makar tace o clipă, apoi îl întreabă: „I'a ascultă, vraciule cazon, ţi-a tras cineva vreodată o scatoalcă peste o ureche ?”
309
Eu mă dau pentru orice împrejurare mai aproape de Makar, ca să-l pot apuca la timp de mînă, iar felcerul dimpotrivă se îndepărtează cît mai mult de dînsul, arunca o privire spre uşă şi rosteşte şovăitor : „Nu-u-u, m-a ferit dumnezeu, nu m-a lovit nimeni. Dar de ce mă întrebi ?” Makar stăruie iarăşi: „Dacă ţi-oi trage un pumn în urechea stîngă, crezi că o să-ţi ţiuie numai ea ? Fii pe pace, au să-ţi ţiuie amîndouă urechile şi încă cum, parcă ar bate toate clopotele la înviere !” Felcerul se scoală de pe scaun şi, şoldiu se strecoară cu fereală spre uşă. Dar Makar îi spune: „Nu te aprinde, şezi pe scaun, n-am de gînd să te pocnesc, ci numai să te lămuresc şi să-ţi dau o pildă. Priceput-ai ?” Parcă de aprins îi ardea felcerului ? El se apropie de uşă cu teamă, dar după ce aude vorbele lui Makar se aşază pe marginea scaunului, aruncîndu-şi totuşi din cînd în cînd ochii spre uşă... Makar îşi încleştează şi-şi cercetează pumnul din toate părţile, parcă îl vedea pentru întîia dată în viaţă. Apoi îl întreabă din nou pe felcer : „Dar dacă te-oi blagoslovi a doua oară cu un astfel de dar, ce-o să fie atunci ?” Felcerul se scoală şi se dă către uşă. Apucă clanţa şi spune : „Vorbeşti prostii ! Pumnii tăi n-au nici o legătură cu medicina şi cu nervii !” „Ba au, şi încă cum !” răspunde Makar şi îl roagă iarăşi să stea jos, aşezîndu-l foarte cuviincios pe scaun. În clipa aceea aşa, din senin, felcerul începe să năduşească cumplit şi spune că n-are timp de loc, trebuind să plece neîntîrziat ca să vadă nişte bolnavi. Makar însă îi spune hotărît că bolnavii pot să mai aştepte cîteva minute, că mai are de vorbit de-ale medicinei; şi că el, Makar, nădăjduieşte să-l întreacă cu mult în această ştiinţă. Davîdov zîmbea obosit, socotitorul chicotea încetişor, bătrîneşte, acoperindu-şi gura cu palma ; dar Razmiotnov, păstrînd un aer cît se poate de serios, urmă : — „Aşa că, zice Makar, dacă te-oi altoi a doua oară în acelaşi loc, să nu crezi c-o să-ţi lăcrămeze numai ochiul stîng. O să-ţi ţîşnească lacrămi din amîndoi ochii ca zeama dintr-o roşie coaptă. Pentru asta mă pun eu chezaş ! Aşa şi cu guturaiul nervos : dacă curge din nara stîngă, musai să curgă şi din cea dreaptă. Înţelesu-m-ai ?" Între timp felcerul mai prinde inimă şi zice : „Nu mai despica firul în patru, dacă nu pricepi o iotă în medicină. Te rog să iei picăturile pe care ţi le prescriu.” Ehei, da numai ce sare odată Makar ! Cît pe ce să dea cu capul de tavan. Şi cînd începe să răcnească, nici nu-i mai cunoşteai glasul : „Eu să nu mă pricep o iotă în medicină ?! Clistir hodorogit ce eşti ! În războiul cu nemţii am fost rănit de patru ori, contuzionat de două ori şi gazat o dată, iar în războiul civil, rănit de trei ori. Am zăcut în treizeci de lazarete, spitale şi bolniţe şi n-am habar de medicină ?! Păi ştii tu, purgativ bătrîn, ce doctori şi ce profesori m-au căutat ? Ghiuj nătărău, nici prin vis n-ai văzut oameni aşa de învăţaţi !” Dar şi felcerului îi sare deodată ţandăra ; nu ştiu cum se încumetă, că începe să strige la Makar : „Deşi, zice, ai fost căutat de oameni învăţaţi — totuşi, drăguţule, eşti ciubotă în chestie de medicină !” Makar îi răspunde : „Iar tu nu eşti decît un marţafoi medical ! Atîta ştii şi tu : să tai buricul noilor-născuţi şi să tragi la loc vătămătura moşnegilor, dar cît priveşte nervii — te uiţi la ei ca mîţa în călindar. Nu ţi-ai însuşit nici cît negru sub unghie ştiinţa despre nervi !” Ei, şi din vorbă în vorbă, ajung să se certe la cuţite. Felcerul iese valvîrtej din cămăruţa lui Makar, iar acesta, după ce se mai potoleşte, îmi spune: „Tu du-te la sediu ; eu o să mă doftoricesc cu leacurile obişnuite : îmi frec nasul cu seu şi viu şi eu acuşi.” Dacă l-ai fi văzut, Davîdov, în ce hal a venit peste o oră ! Nasul i se
310
făcuse cît toate zilele, era vînăt ca o pătlăgică şi îi atîrna într-o parte. Negreşit că şi-l scrîntise tot frecîndu-l. Makar, adică nasul lui, duhnea a seu de oaie în toată clădirea conducerii colhozului. Uite ce frecţie a născocit pentru nasul lui... Cînd mă uit la dînsul — crede-mă, era să mă înăbuş de rîs. Ce să-ţi mai spun, se pocise rău de tot flăcăul ! Vroiam să-l întreb ce făcuse de-a ajuns în aşa hal, dar nici nu puteam să mai răsuflu de rîs. Iar el se mînie cumplit şi mă întreabă : „Ce rîzi, bleotul dracului, ce ţi s-a năzărit ? Ce-i bucuria asta pe tine, odrasla lui Trofim ? Ai tot atîta minte cît ţapul nostru, Trofim, şi încă mai rîzi de oamenii cumsecade !” Îl văd că porneşte spre grajd. Mă ţin după dînsul. Acolo Makar ia şaua, o pune pe bidiviul cel roib, şi-l scoate din grajd fără să rostească un cuvînt. Înseamnă că e supărat pe mine, fiindcă am rîs. Îl întreb : „Unde ai de gînd s-o porneşti ?” Îmi răspunde ursuz : „Unde şi-a înţărcat dracul copiii. Mă duc să tai niscai vergi ca să-ţi trag o chelfăneală cu ele !” „Şi de ce, mă rog ?” Îl cercetez. Tace. Îl însoţesc în tăcere pînă la locuinţa lui. Lîngă portiţă îmi aruncă dîrlogii şi intră în casă. După o vreme văd că se iveşte în uşă cu pistolul în toc, petrecut cu cureaua peste umăr, după rînduială, iar în mîini cu un ştergar... — Un ştergar ? Se miră Davîdov. De ce ştergar ? — Nu ţi-am spus că avea guturaiul cela afurisit ? O batistă nu-i ajungea; cît priveşte să se slujească de degete ca să-şi sufle nasul ca noi, oamenii de rînd, trîntind spurcăciunea de pămînt, el nu face aşa ceva nici chiar în stepă. Razmiotnov zîmbi cu înţeles : Nu se cade să-l iei chiar aşa ; oricum, învaţă limba engleză — nu se cuvine să-şi dea în vileag lipsa de cultură... Ei, pentru o împrejurare ca asta şi-a luat omul un ştergar drept batistă. Îi spun: „Ai face bine, Makar, să-ţi oblojeşti capul, să-ţi legi rana.” Iar el, turbat de mînie nu alta, începe să răcnească la mine : „Ce ?! Rană e asta, lua-te-ar naiba ! Ai chiorit, nu vezi că-i o zgîrietură şi nicidecum o rană ?! Rîzgîielile muiereşti nu-s de mine ! În drum spre brigadă are s-o zbicească vîntul, va acoperi-o praful şi-o să se vindece, ca rana unui dulău bătrîn. Iar tu nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala şi lipseşte din ochii mei cu sfaturile tale prosteşti !” După ciorovăiala cu felcerul şi din pricină că risesem de dînsul, am văzut că nu era de loc în apele lui, aşa că l-am sfătuit cu multă băgare de seamă să nu-şi ţie pistolul în văzul tuturor. Ţi-ai găsit ! M-a înjurat de mamă şi mi-a spus : „În mine poate să tragă orice lepădătură, iar eu să umblu cu o praştie de băieţoi, asta ai vrea tu ? Am purtat pistolul în buzunar vreme de opt ani, am rupt cu el destule buzunare, dar de acum destul ! De azi înainte îl voi purta în văzul lumii. Nu l-am furat, ci l-am cîştigat cu sîngele meu. Crezi că mi-a fost înmînat degeaba din partea scumpului tovarăş Frunze (Frunze, Mihail Vasilievici (1885—1925) — activist de seamă al Partidului Comunist şi al statului sovietic, conducător de oşti şi organizator al forţelor armate sovietice, unul din fondatorii artei militare sovietice n. r.), şi încă cu o mică placă de argint pe mîner, pe care e scris numele meu ? La dracu, n-am să te ascult, frăţioare ! Iarăşi te bagi unde nu-ţi fierbe oala !” Zicînd acestea, a încălecat şi a pornit-o la drum. Pînă a ieşit din cătun se auzea mereu cum îşi sufla nasul în ştergar de parcă ar fi vuit un trombon. Semion, să-i vorbeşti tu în privinţa pistolului. Oricum, nu e bine să te fuduleşti cu el în faţa oamenilor. De tine are să ţină seamă. Davîdov nu mai asculta vorbele lui Razmiotnov. Rezemat cu coatele de masă, proptindu-şi obrajii în palme, privea scînduriie mesei, scobite şi pătate de cerneală. Îşi amintea ceea ce îi spusese Arjanov şi se gîndea: „Ei bine, să zicem că Iakov Lukici e chiabur, dar de ce tocmai pe dînsul trebuie să-l bănuiesc ? Nu pune
311
el mîna pe armă — e prea bătrîn — şi-apoi, nu-i prost să facă aşa ceva. Pe lîngă asta, Makar zice că cel care fugea de dînsul era un tînăr iute de picior. Dar dacă fiul Iui Lukici s-o fi înhăitat cu taică-su ? Oricum, nu-l putem scoate pe Iakov Lukici din postul de administrator fără dovezi temeinice. Aşa numai l-am alarma, dacă a intrat în vreo cîrdăşie. Pe deasupra, îi pui în gardă şi pe ceilalţi. Iar Lukici nu se apucă singur de o treabă ca asta. E deştept foc, diavolul, nu se încumetă el să facă asemenea ispravă : deci trebuie să ne purtăm cu dînsul ca şi pînă acum, să nu arătăm prin nimic că-1 bănuim, altfel dam de rîpă toată cauza. Mai ales că acţiunea începe de astă data serios, cu vîrfurile... Trebuie să mă duc cît mai repede la raion pentru a sta de vorbă cu secretarul comitetului raional de partid şi cu şeful organizaţiei G.P.U. Cei de acolo habar n-au de nimic, iar aici încep să se audă noaptea împuşcături. Azi trage în Makar, iar mîine — în mine sau în Razmiotnov. Nu, asta nu-i de îngăduit. Dacă stăm cu mîinile în sîn, apoi orice stîrpitură poate să ne facă de petrecanie cît ai clipi... Totuşi, e greu de crezut ca Lukici să se amestece în jocul contrarevoluţionarilor. E prea chibzuit. Hotărît ! Şi apoi, ce rost ar avea ? Lucrează la noi ca administrator, este membru al conducerii colhozului, duce un trai uşor, îndestulat. Nu, nu-mi închipui că 1-a apucat dorul de ceea ce a fost odinioară. Nu se mai întorc vremurile vechi — trebuie să înţeleagă lucrul acesta. Ar fi cu totul altfel dacă ar izbucni un război cu vreunul dintre vecinii noştri — atunci ar putea să se mişte, dar aşa nu cred să treacă la acţiune.” Razmiotnov întrerupse cugetările lui Davîdov. Privi îndelung, în tăcere, faţa suptă a prietenului său şi îl întrebă cu un aer preocupat: — Ai luat ceva în gură azi dimineaţă ? — Dacă am luat ceva în gură ? Dar de ce mă întrebi ? Îi răspunse cu gîndul aiurea Davîdov. — Eşti grozav de slab ! Numai umerii obrajilor ţi se văd, şi aceia arşi de soare. — Iar începi cu ale tale ? — Vorbesc serios, crede-mă ! — N-am mîncat. N-am avut timp. Şi nici nu mi-e foame. Nu vezi ce zăduf se lasă chiar de dimineaţă ? — Ba pe mine nu ştiu ce mă gîdilă la lingurică. Hai, Sioma, să luăm ceva în gură, îl îndemnă Razmiotnov. Davîdov încuviinţă fără chef. Ieşiră împreună în curte şi simţiră suflarea fierbinte a vîntului uscat, dogoritor, care aducea din stepă miroznă amară de pelin. Davîdov se opri lîngă portiţă şi întrebă : -— Andrei, tu pe cine bănuieşti ? Razmiotnov ridică din umeri şi-şi dădu încet mîinile în lături a nedumerire. — Dracu ştie ! M-am tot gîndit şi eu cam cine ar putea fi, dar — la naiba — nu văd pe nimeni. I-am luat la rînd pe toţi cazacii din cătun — şi nu m-am oprit la nici unul. Ne-a pus diavolul o ghicitoare şi acum poftim de-ţi frămîntă mintea s-o dezlegi. Ieri a venit un tovarăş de la G.P.U.-ul raional, s-a învîrtit pe lîngă căscioara lui Makar, l-a descusut pe acesta, pe moş Şciukar, pe gazdă şi pe mine, s-a uitat la tubul cartuşului găsit de noi, parcă ar fi fost însemnat... Şi şi-a văzut de drum. „Să ştiţi, zice, s-a aciuit un vrăjmaş pe la voi.” Makar, de colo, l-a întrebat: „Ascultă, deşteptule, în mătăluţă au tras vreodată prietenii ? Ia mai du-te la mama dracului ! Ne-om descurca noi şi singuri.” Firoscosul cela a tăcut din gură, doar s-a smîrcit, a încălecat şi p-aci ţi-e drumul.
312
— Ce zici, Ostrovnov ar fi în stare de una ca asta ? Îl întrebă cu fereală Davîdov. Razmiotnov, care apucase zăvorul portiţei, îşi lăsă mîna în jos de mirare şi izbucni în rîs. — Ai căpiat ? Iakov Lukici ? Dar pentru ce scofală să se apuce de aşa ceva ? Lui i-i frică şi de umbra lui, iar ţie îţi trece prin cap o prostie gogonată ca asta ! Poţi să-mi tai capul, dacă ar fi în stare să facă aşa ceva. Oricine ar putea s-o facă, numai el nu. — Da fiu-său ? — Şi aici greşeşti. Dacă te-ai pus să arăţi cu degetul aşa la întîmplare, apoi poţi să mă nimereşti şi pe mine. Ehei, ghicitoarea asta e mai încurcată... Aici e un lacăt cu secret. Razmiotnov scoase din buzunar punga cu tutun, îşi răsuci o ţigară, dar îşi aduse îndată aminte că iscălise chiar el, zilele trecute, o hotărîre obligatorie, prin care gospodinele erau oprite să facă ziua focul în sobe, iar bărbaţii să fumeze pe uliţă — aşa că o mototoli cu ciudă. Răspunse cu gîndul aiurea la privirea nedumerită a lui Davîdov, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre dînsul, ci despre altcineva : — Scot fel de fel de hotărîri neghioabe ! Auzi, nu e voie să fumezi afară. Hai înăuntru, om fuma în casă. Bătrîna mamă a lui Razmiotnov le dădu la prînzişor aceeaşi caşă apoasă de care Davîdov se săturase pînă-n gît, dreasă însă acum, sărăcăcios, numai cu cîteva felioare de slănină. Dar cînd le aduse din grădina de zarzavat şi o strachină plină cu castraveţi verzi, Davîdov se învioră. Mîncă cu plăcere doi castraveţi care aveau o mireasmă gustoasă de ţarină şi de soare, bău o cană de chiseliţă din fructe uscate şi se sculă de la masă. — Mulţumesc, măicuţă, ne-ai ospătat pe săturate. Iar cît priveşte castraveciorii — îţi aduc mulţumiri în chip deosebit. Gust pentru întîiaşi dată în anul acesta castraveţi verzi. Sînt foarte buni, nimic de zis. Hotărît ! Blajina şi sfătoasa bătrînică îşi sprijini obrazul în palmă cu amărăciune : — Păi, sărmănelule, de unde poţi să mănînci castraveţi ? Doar n-ai nevastă ! — Deocamdată nu umblu după aşa ceva, n-am cînd, zîmbi Davîdov. — Ei, dacă n-ai cînd să-ţi iei nevastă, apoi nici castraveţi timpurii n-ai de unde aştepta. Că doar n-o să-ţi baţi capul singur cu sămănatul şi cu răsadurile ? Uite, şi Andriuşka al meu a rămas fără muiere. Dacă n-ar avea mamă, ar da ortul popii de foame. Dar aşa, îi dă maica de mîncare cîteodată. Cînd mă uit la voi, mi se strînge inima. Şi Andriuşka al meu e burlac, şi Makarka, iacă şi dumneata. Cum de nu vă este ruşine la tustrei ? Aşa buhai zdraveni, cutreieraţi cătunul şi n-aveţi noroc la femei ! Se poate ca nici unul dintre voi să nu se însoare ? Asta-i cea mai mare ruşine, s-o ştiţi de la mine ! Razmiotnov chicoti şi-i răspunse în glumă : — Nu ne ia nimeni, mămuţă. — Fireşte că n-o să vă ia nici una, dacă mai umblaţi de-acu vreo cinci ani ca holtei. La ce naiba îi trebuie muierii nişte flăcăi tomnatici ca voi — de fete nici nu mai vorbesc, s-a dus vremea voastră să peţiţi fete ! — Fetele n-au să meargă după noi, spui doar şi mata, că am îmbătrînit ; iar de vădane n-avem noi nevoie. Să hrănim plozi străini ? Dă-o la dracu de treabă ! Căuta să scape cu gluma Razmiotnov.
313
Asemenea convorbire nu era, pesemne, ceva nou pentru dînsul. Davîdov însă tăcea şi parcă nu-i erau boii acasă. Luîndu-şi rămas-bun şi mulţumind gazdelor pentru ospătare, Davîdov plecă spre fierărie. Voia să cerceteze el însuşi, înaintea sosirii comisiei de recepţie — şi încă în chip temeinic — cositoarele simple şi greblele cu tracţiune animală, drese pentru cosit, cu atît mai mult cu cît în lucrările de reparaţie intrase şi o părticică din munca lui.
Capitolul X Vechea fierărie care se afla chiar la marginea cătunului îl întîmpină pe Davîdov cu mirosurile şi cu sunetele atît de bine cunoscute de dînsul. Ca întotdeauna barosul zăngănea şi parcă juca în mîinile lui Ippolit Sidorovici, supunîndu-se fiecărei mişcări a meşterului: de departe se auzea răsuflarea astmatică a foalelor, care îşi trăiseră traiul. Şi, ca întotdeauna, prin uşa dată de perete se împrăştiau izul amărui al cărbunilor arşi şi boarea aparte, cuibărită adînc în amintirea lui, adiind de la zgura care încă nu se răcise. În jurul fierăriei singuratice nu se zărea ţipenie de om... Dinspre drumul bătătorit din apropiere venea miros de lobodă şi de praf încins. Pe acoperişul burduşit, de nuiele, peste care apăsau greu brazdele de iarbă, puse una lîngă alta, creşteau cînepioare şi buruiene. Acolo se vînzoleau sumedenie de vrăbii. Ele sălăşluiau sub streşinile vechii fierării tot timpul, chiar iarna, şi ciripitul lor necontenit parcă ţinea isonul sfatului însufleţit, răsunător, dintre baros şi nicovală. Şalîi îl întîmpină pe Davîdov ca pe un vechi prieten. I se ura stînd zile întregi numai cu băieţandrul de dîrvală — aşa că se bucură din suflet cînd îl văzu pe Davîdov. Începu să vorbească cu glas vesel de bas, întinzîndu-i mîna aspră şi tare ca fierul : — Cam de multişor n-ai mai dat pe aici, tovarăşe preşedinte ! Uiţi proletariatul, nici nu-mi deschizi uşa să vezi ce mai fac. Pesemne te-ai fudulit frăţioare. Vrei să spui că ai venit să mă vezi ? Ei, aş ! Ai binevoit a veni ca să te uiţi la cositoare, te cunosc eu, flăcăule ! Hai să mergem, să le vezi ! Le-am rînduit ca pentru paradă ; parcă-s nişte cazaci înainte de inspecţie. Haidem, ce mai stai ? Numai să nu le cauţi nod în papură. Ai lucrat chiar dumneata la mine ca ajutor, aşa că nu prea ai pe cine să faci răspunzător. Davîdov cercetă fiecare cositoare îndelung, cu de-amănuntul. Deşi verifică totul foarte meticulos, nu găsi cusururi, afară doar de două-trei amănunte nepuse încă la punct. Asta îl jigni adînc pe bătrînul fierar, care mergea în urma lui de la o cositoare la alta, îşi ştergea cu şorţul de piele năduşeala de pe faţa stacojie şi spunea oţărît : — Eşti un gospodar prea migălos ! Ce tot le pureci aşa... Ce adulmeci ? Ia uite-l ce le mai întoarce pe toate părţile ! Crezi că-s un cîrpaci ? Am bătut cu ciocanul de cîteva ori, am lucrat de mîntuială, apoi m-am urcat în căruţa cu coviltir, am dat bici cailor şi p-aici ţi-i drumul, nu mai dai ochii cu mine ? Nu, măi băiete, am muncit temeinic, ca pentru mine însumi, şi n-ai de ce să iscodeşti, strîmbînd din nas, şi să tot cauţi cusururi. — Nici prin gînd nu-mi trece să-ţi caut cusururi, Sidorovici — ce-ai mai născocit ?
314
— Dacă n-ai umbla cu cîrcota, de mult ai fi isprăvit. Tu însă te tot învîrţi în jurul fiecărei cositoare, tot cercetezi şi pipăi... — Asta-i datoria mea ! Vorba ceea : dă crezare ochilor, pune însă şi mîna de pipăie, căută Davîdov să scape cu o glumă. Cînd însă începu să cerceteze cu deosebită luare aminte o cositoare străveche şi scorojită, care pînă la socializare fusese a lui Antip Graci, Şalîi se înveseli fără veste, iar nemulţumirea lui se risipi, parcă luată cu mîna. Îşi prinse barba în pumn, făcu cu ochiul şi, surîzînd şiret, spuse în bătaie de joc : — Culcă-te, culcă-te jos, Davîdov ! Ce te tot roteşti ca un cocoş ? Culcă-te pe pîntece şi încearcă cu dinţii biela cositoarei. Ce tot o pipăi ca pe-o fată ? Încearc-o cu dinţii, cu dinţii îţi spun ! Vai de capul tău, potcovarule ! Ce, nu-ţi recunoşti lucrul ? Doar cositoarea asta ai reparat-o, toată, cu mîna dumitale ! Ţi-o spun eu, cum mă vezi şi te văd, măi băiete. Ai lucrat la ea de la început pînă la sfîrşit, da acu n-o mai cunoşti. Aşa, flăcăule, se poate întîmpla să te însori de cu seară, iar dimineaţa să nu-ţi mai recunoşti nevasta tinerică. Încîntat de gluma făcută, Şalîi izbucni într-un rîs asurzitor, tuşind şi dînd din mîini. Fără să se supere, Davîdov îi răspunse : — Degeaba rîzi, Sidorovici. Am recunoscut de îndată cositoarea asta paradită a unui mijlocaş, ca şi munca mea. O controlez cu toată asprimea ca nu cumva să mă ruşinez pe vremea coasei. Dacă s-ar întîmpla cumva să se strice în timpul lucrului, tu, cel dintîi, ai spune, chiar de faţă cu oamenii : „Uite, i-am încredinţat lui Davîdov ciocanul şi cleştele, iar el a făcut lucru de cîrpaci”. Nu-i aşa ? — Sigur că-i aşa. Altfel nu poate fi. Cine a făcut treaba, acela răspunde. — Atunci de ce spui : „N-ai recunoscut-o ?” Ba am recunoscut-o, drăguţa de ea, dar de la mine cer încă şi mai mult. — Care va să zică, n-ai încredere nici în tine însuţi ? — Se întîmplă uneori... — Păi să ştii, băiete, că aşa-i bine, încuviinţă fierarul, luînd deodată un aer serios. Meşteşugul nostru cu fierul, ca să zic aşa, e de mare răspundere. Nu-l prea poţi învăţa cît ai bate din palme. Da, da. Nu-l înveţi uşor... Nu degeaba avem noi, fierarii, o zicală : „Ai încredere în nicovală, în mînă şi în ciocan, dar în mintea ta tînără — ba”. Într-o mare uzină sau într-o fierărie totuna-i — e muncă de răspundere, s-o ştii. Să vezi una bună : anul trecut mi-au dat în gazdă pe un colector de materii prime animale de la raion. A fost numit ca împuternicit la noi în cătun. Eu şi cu bătrîna mea ne purtam cu dînsul ca şi cu copilul nostru. El însă nu vorbea nici cu ea, nici cu mine. Socotea că aşa ceva e înjositor pentru persoana lui. Se aşeza la masă, tăcea, se scula de la masă, tăcea. Venea de la sovietul sătesc, tăcea ; pleca de-acasă, tăcea. Orice l-aş fi întrebat din partea politicii sau a gospodăriei, drept răspuns numai mormăia : „Nu-i treaba ta, moşule” - Aşa ne încheiam convorbirile. A stat trei zile la noi, liniştit, cuminte — nici gura nu i se auzea. A patra zi a început să vorbească... Dimineaţa mi-a pus în vedere foarte îngîmfat : „Spune bătrînei să nu-mi aducă cartofii în tigaie, ci în farfurie, şi să-mi pună pe masă nu un prosop, ci un şervet. Eu, zice, sînt un om cultivat şi pe deasupra am o muncă de răspundere la raion : nu-mi place să fiu tratat ca un om de rînd.” Atunci m-am mîniat pe dînsul de-a binelea şi i-am spus : „Eşti o lindină puturoasă şi nicidecum un om cultivat ! Dacă eşti om cultivat, înfulecă din ce ţi se dă şi şterge-te cu ce ai la îndemînă, căci şervete n-am văzut în casă de cînd mama m-a făcut, iar farfuriile Ie-a spart pe toate baba mea. Nu-ţi iau nici un ban pentru
315
găzduire, bătrînica mea nu ştie cum să-ţi intre în voie, unde să te aşeze, cum să-ţi aştearnă patul noaptea ca să-ţi fie mai moale, iar dumitale nu-ţi ajunge nimeni cu prăjina la nas. Cică : «Eu am muncă de răspundere !» Mă rog — ce aşa grozavă răspundere ai ? Scuturi pieile de iepuri şi de ţiştari, asta-i toată răspunderea pe care o ai. Eu am muncă de răspundere, nu mătăluţă. După preşedinte şi secretarul celulei de partid, eu am întîietate în cătun, pentru că nici aratul, nici secerişul nu se pot face fără mine. Eu mînuiesc, zic, fierul, pe cînd dumneata — pieile. Atunci care dintre noi e în frunte ? Dumneata socoţi că ai muncă de răspundere, şi eu aşijderea. Atunci cum ne putem împăca amîndoi în aceeaşi odaie ? N-o să ne împăcăm ! Ia-ţi taşca, drăguţule, zic, şi du-te învîrtindu-te ca ciocîrlia, căci eu n-am nevoie de oameni cu ţîfnă în casa mea.” Davîdov îşi miji ochii atît de mult încît abia îi mai licăreau prin crăpăturile înguste ale pleoapelor. Cu glasul întretăiat de rîs, întrebă încetişor : — L-ai dat afară ? — Mai încape vorbă ! Pe loc ! A plecat şi nici mulţumesc n-a spus pentru ospătare, mama lui de conţopist! — Bravo, Sidorovici ! Bine i-ai făcut ! — Ei, nu-i cine ştie ce. N-am putut să-l rabd şi buna pace — mă rîcîia la inimă. Fumară cîte o ţigară şi Davîdov se apucă din nou să cerceteze inventarul. Isprăvi abia după-amiază. Luîndu-şi rămas-bun de la Şalîi, îi mulţumi din toată inima pentru lucrul conştiincios pe care îl făcuse şi-l întrebă : — Cîte zile-muncă ţi se cuvin pentru reparaţii ? Bătrînul fierar se încruntă şi întoarse capul. — Dacă ţi le socoteşte Iakov Lukici, nu iese nici o procopseală... — Dar ce amestec are aici Iakov Luldci ? — Păi el impune socotitorului rînduielile lui. Socotitorul scrie cît îi spune dînsul. — Totuşi, cît pune ? — O nimica toată, băiete, nici n-ai ce număra. — Adică cum vine asta ? De ce ? Fierarul care îndeobşte era un om blajin, aruncă o căutătură atît de înveninată, de parcă nu-l avea în faţa lui pe Davîdov, ci pe Iakov Lukici în carne şi oase. — Fiindcă nu vor să-mi socotească munca în nici un fel. Mi-am petrecut ziua în fierărie — îmi scriu o zi-muncă. Dar dacă am lucrat ori am fumat tot timpul — asta-i totuna pentru dînşii ! Poate că eu într-o zi, lucrînd la reparaţii, am dat randament pentru cinci zile-muncă ; ei însă tot una îmi scriu. Poţi să munceşti pînă cazi în bot lîngă nicovală, tot nu cîştigi mai mult ca o zi-muncă. Aşa că, măi flăcăule, nu prea pot să mă îngraş din plata pe care mi-o dai, o duc de azi pe mîine. Dacă ar fi vorba să mă însor, ar trebui să-mi pun pofta în cui... — Plata n-o fixez eu ! Spuse mînios Davîdov. Într-adevăr, asta nu-i plată vrednică de colhoz. De ce nu mi-ai atras mai de mult luarea-aminte asupra acestei batjocuri ? Şalîi se codi un răstimp, apoi răspunse posomorit: — Cum să-ţi spun, băiete ? M-am sfiit. Mi-a fost ruşine. Mă gîndeam să mă plîng ; da zic, o să spui: „Uite cît îi de nesăţios, tot nu-i ajunge...” De aceea am tăcut din gură. Iar acum îţi spun încă ceva : ei binevoiesc să ţină seamă de munca care sare în ochi, de pildă reparaţia plugurilor şi a prăşitoarelor, într-un cuvînt a
316
inventarului pe care îl vezi, dar cît priveşte treburile mărunte, cum ar fi potcovitul cailor sau lucrul pentru făcut potcoavele, lanţurile, belciugele de la hambare, feluritele balamale şi alte mărunţişuri — nu vor să le treacă la socoteală şi nici să audă de aşa ceva. Iar eu socot că nu-i drept, fiindcă se iroseşte mult timp cu astfel de lucrări mărunte. — Tot dai zor cu „ei", dar cine sînt aceşti „ei" ? Numai socotitorul ţine contabilitatea şi răspunde în faţa conducerii colhozului, spuse cu ciudă Davîdov. — Socotitorul ţine contabilitatea, dar Lukici le potriveşte. Dumneata îmi arăţi cum ar trebui să fie iar eu îţi spun care-i situaţia de fapt. — Foarte rău dacă aşa-i situaţia. — Păi aici nu mai este vina mea, ci a mătăluţă. — Ştiu şi fără să mi-o spui dumneata că vina este a mea. Trebuie să îndrept lucrurile şi încă repede de tot. Chiar mîine am să convoc şedinţa conducerii colhozului ca să-l luăm la refec pe Iakov Lukici... Vom sta noi de vorbă cu dînsul aşa cum trebuie ! Spuse hotărît Davîdov. Şalîi zîmbi pe sub mustaţă : — Nu cu dînsul trebuie să vorbeşti... — Dar cu cine crezi ? Cu socotitorul ? — Chiar cu mătăluţă. — Cu mine ? Hm... Ei, hai, dă-i drumul. Şalîi îl privi din cap pînă în picioare cu ochi iscoditori, ca şi cum i-ar cîntări puterile, apoi începu rar : — Ţine-te, fîăcaule ! Am să-ţi spun cîteva cuvinte care au sa te doară. N-aş fi vrut s-o fac, dar trebuie. Mă tem că alţii nu vor îndrăzni să ţi le spună. — Hai, vorbeşte, îl încurajă Davîdov, presimţind în sinea lui că convorbirea nu va fi prea plăcută pentru dînsul şi temîndu-se mai mult ca de orice că Şalîi va începe să-i vorbească despre legăturile lui cu Luşka. Dar, în pofida aşteptărilor sale, acesta aduse vorba la început despre altceva. — Dacă ar fi să judecăm după înfăţişare, arăţi ca un adevărat preşedinte. Dacă însă zgîndăreşti lucrurile ceva mai adînc — vezi că nu eşti cu adevărat preşedintele colhozului ci ceva, cum s-ar spune : seamănă, dar nu răsare... — Asta-i bună ! Izbucni Davîdov cu o veselie cam forţată. — Nu-i prea bună, urmă aspru Şalîi. Nu-i nimic bun aici : ţi-o spun eu, definitiv, ca să ştii. Uite, te vîri sub cositoare, controlezi totul, aşa cum se cade să facă un bun gospodar ; te duci şi la cîmp, te apuci să ari singur, dar despre ceea ce se petrece la conducerea colhozului, habar n-ai, nu vezi nimic. Ar fi mai bine dacă te-ai vîntura mai puţin pe ogoare şi ai sta mai mult aici, în cătun. Atunci treburile ar merge mai bine. Dar aşa, eşti şi plugar, şi fierar — într-un cuvînt, cum glăsuieşte cîntecul : „Şi la seceră de preţ, şi din fluier cîntăreţ.” În vremea aiasta, întreaga gospodărie o învîrte Ostrovnov. Ai scăpat din mînă hăţurile şi le-a luat Iakov Lukici. — Dă-i drumul mai departe, spuse sec Davîdov. Hai, nu te sfii ! — Îi dau, cum nu, încuviinţă cu dragă inimă Şalîi. Se aşeză temeinic pe aripa cositoarei, îl pofti cu un gest şi pe Davîdov să ia loc alături de dînsul şi, băgînd de seamă că ucenicul trăgea cu urechea din uşa fierăriei ca să audă ce vorbeau, bătu din picior şi strigă : Şterge-o de aici, împeliţatule ! Altă treabă n-ai ? Mereu tragi cu urechea, porc de cîine ce eşti ! Acuşi îmi dezleg cureaua şi-ţi trag o chelfăneală sa mă ţii minte. Pe loc are să-ţi treacă pofta de a mai spiona. Ia te uită ce ştrengar, numai de pozne se ţine !
317
Flăcăuaşul mînjit de funingine, sclipindu-i ochişorii ghiduşi, o zbughi ca un şoarece în fundul fierăriei întunecoase, şi îndată se auzi de acolo răsuflarea hîrîită a foalelor, iar din vatră începură să lumineze limbile purpurii ale văpăii. Şalîi însă, zîmbind iarăşi cu bunătate, îşi urmă vorba : — Învăţ un orfan meseria de fierar. Nici un diavol de flăcău dintre cei mai răsăriţi nu vrea să vină la fierărie. I-a răsfăţat de tot Puterea sovietică ! Toţi vor să iasă ba doctori, ba agronomi, ba ingineri de tot felul. Cînd vom muri noi, bătrînii, cine are să dreagă oamenilor cizmele, să le coasă pantalonii sau să le potcovească caii ? Uite-aşa ! Nu pot ademeni pe nimeni la fierărie, toţi fug de fumul vetrei, ca dracu de tămîie. Am fost nevoit să-l iau pe Vaniatka ista. E un michiduţă isteţ, dar cîte necazuri nu-mi face — puzderie... Ba sare gardul vara în vreo livadă străină iar eu trebuie să răspund pentru dînsul, ba lasă baltă fierăria şi o şterge cu undiţa la pescuit porcuşori, ba scorneşte cîte drăcovenii toate. Nici mătuşa lui bună la care stă, nu poate s-o scoată la capăt cu dînsul aşa că n-am încotro : îi îndur şi-i rabd toate poznele. Numai îl probozesc din cînd în cînd. De bătut nu bat eu un orfan, ferit-a sfîntul ! Aşa stau lucrurile, măi băiete. Grea treabă-i şi aiasta — să ai la învăţătură copii străini şi încă orfani. În viaţa mea am făcut din vreo zece inşi adevăraţi făurari. Acum, la Tubeanskoi, la Voiskovoi şi în alte cătune, învăţăceii mei mînuiesc ciocanul în fierării, iar unul dintr-înşii lucrează chiar într-o uzină din Rostov. Asta nu-i glumă, flăcăule, doar şi dumneata ai muncit la uzină, şi ştii că acolo nu-i primit la lucru fitecine. Cu asta mă şi mîndresc, chiar dacă mor, vor rămînea în lumea mare zeci de urmaşi ai iscusinţei mele meşteşugăreşti. Nu zic bine ? — Ia hai sa vorbim şi de daraverile noastre. Ce lipsuri găseşti în munca mea ? — Una singură : eşti preşedinte numai la adunări, iar în treburile de toate zilele îţi ţine locul Ostrovnov. De aici vine tot răul. Uite, eu aşa înţeleg lucrurile : primăvara, a trebuit să stai împreună cu plugarii, să le dai pildă cum se cuvine să lucreze la o gospodărie colectivă, să pui mîna pe coarnele plugului — asta nu strică unui preşedinte de colhoz. Dar de ce te speteşti şi acum pe cîmp — iată ce nu-mi intră de loc în căpăţînă. Să fie oare cu putinţă ca la uzina unde ai lucrat, directorul să fi stat zile întregi la strung ? N-aş crede ! Şalîi povesti îndelung despre neorînduielile din colhoz, care rămăseseră nebăgate în seamă de Davîdov, fiindu-i ascunse cu multă grijă prin străduinţele lui Iakov Lukici, ale socotitorului şi magazinerului. Dar toate povestirile lui Şalîi duceau la o singură încheiere : că din clipa întemeierii colhozului şi pînă-n ziua de astăzi capul tuturor răutăţilor fusese, şi rămăsese, Iakov Lukici, omul acesta atît de spăşit în ochii lumii. — Atunci de ce n-ai luat niciodată cuvîntul la adunări ? Nu-ţi este scumpă cauza colhozului ? Şi încă mai spui : „Eu sînt proletariatul !” La dracu, ce fel de proletariat eşti, dacă şuşoteşti numai la ureche, iar la adunări trebuie să te căutăm cu luminarea ? Şalîi lăsă capul în piept, tăcu mult timp, răsucind un fir de iarbă smuls, care părea atît de ciudat — gingaş şi uşurel — între degetele lui butucănoase, negre, aproape ţepene, încît Davîdov zîmbi fără voie. Iar Şalîi cerceta ceva cu privirea la picioarele sale cu atîta luare aminte, parcă acolo ar fi căutat răspunsul. După o tăcere îndelungată, îl întrebă : — Ai spus, as-primăvară, la adunare, că Atamanciukov trebuie dat afară din colhoz ?
318
— Am pus într-adevăr chestiunea. Ei şi ? — A fost dat afară ? — Nu. Din păcate ! Ar fi trebuit dat afară. — Păcat, nimic de zis : dar buba nu-i aici... — Dar unde-i'? — Ia adu-ţi aminte cine s-a ridicat împotriva acestui lucru. Nu mai ţii minte ? Atunci am să-ţi amintesc eu : şi Ostrovnov, şi Afonka magazinerul, şi Liuşnea, şi încă vreo douăzeci de oameni. Ei s-au ridicat contra propunerii, au burzuluit obştea împotriva dumitale. Prin urmare Ostrovnov nu învîrte singur toate cele. Pricepi acum ? — Zi-i mai departe ! — Pot să-i zic şi mai departe. Mă întrebi de ce nu iau cuvîntul la adunări ? Am să iau cuvîntul odată, de două ori, iar a treia oară n-o să mai apuc — mi-or da una în cap chiar în fierărie, cu aceeaşi bucată de fier pe care am călit-o adineauri în foc şi am dădăcit-o cu mîiniîe mele, încît n-o să mai iau cuvîntul niciodată. Nu, băiete, n-am îmbătrînit eu pentru aşa ceva. Luaţi voi cuvîntul — eu vreau să mai simt cum miroase zgura în fierărie. — Tăicuţule, cam prea faci din ţînţar armăsar. Hotărît ! spuse şovăielnic Davîdov, găsindu-se încă cu totul sub impresia celor povestite de fierar. Acesta se uită însă atent la Davîdov cu ochii săi negri, bulbucaţi şi îşi subţie ironic privirea strecurată printre gene : " * — De, ca bătrîn ce sînt, cu vederea scurtă, fac din ţînţar armăsar, după cum spui, dar nici dumneata nu vezi de loc primejdiile din partea lor. Frămîntările tinereşti ţi-au pus fără doar şi poate o perdea pe ochi. Ţi-o spun pe şleau, definitiv, ca s-o ştii de la mine. Davîdov nu răspunse. Îi veni lui rîndul să chibzuiască şi rămase îndelung pe gînduri. Acum, nu Şalîi, ci el însuşi învîrteâ ceva între degete — dar nu un firişor de iarbă, ci un şurubaş ruginit pe care îl ridicase de jos. Mulţi simt în chip firesc această neînţeleasă nevoie de a învîrti sau de a depăna între degete primul lucru de care dai cu ochii cînd te adînceşti în gînduri... Soarele trecuse de mult de amiază. Umbrele se mutaseră, iar razele dogoritoare, care cădeau drept în jos, încingeau acoperişul fierăriei, învelit cu brazde, covăţit şi năpădit de buruieni, precum şi cositoarele din apropiere, ca şi iarba colbăită de pe marginea drumului. Gremeacii-Log moţăia învăluit de liniştea adîncă a amiezii. Obloanele erau trase la ferestre. Pe uliţe — nici ţipenie de om... Chiar viţeii, care zburdau de dimineaţă pe ulicioare, o tuliseră la rîu şi se ascunseseră la umbra deasă a răchitişului şi a sălciilor. Iar Davîdov şi Şalîi tot mai şedeau în bătaia soarelui. — Hai să intrăm în fierărie, la răcoare, căci nu sînt deprins cu arşiţa asta, spuse Şalîi, nemaiputînd suferi dogoarea soarelui şi îşi şterse sudoarea de pe faţă şi de pe chelie. Bătrînul fierar seamănă leit cu o boieroaică bătrînă : nu se prea are bine cu soarele. Toate zilişoarele şi le petrece fiecare în felul său — la răcoare... Intrară în fierărie, la umbră, şi se aşezară pe pămîntul cald în partea dinspre miazănoapte. Aşezîndu-se aproape de tot de Davîdov, Şalîi începu să bîzîie ca un bondar încurcat în volbură : — L-au omorît pe Hoprov şi pe femeia lui ? I-au omorît. Şi de ce i-au omorît ? Crezi că la beţie ? Nu, măi băiete, nu.... Acolo n-a fost lucru curat. N-au răpus ei suflet de om de florile mărului ! Aşa judec eu cu mintea mea proastă de bătrîn. Dacă el ar fi greşit împotriva Puterii sovietice — ar fi fost ridicat şi executat pe
319
temeiul unei hotărîri, nu pe ascuns. Dacă însă l-au omorît în taină, hoţeşte, noaptea, şi încă împreună cu nevasta, înseamnă că nu intrase în voia vrăjmaşilor Puterii sovietice. Alta nu poate fi ! De ce au omorît-o şi pe femeia lui, te întreb ? Ca să nu-i dea în vileag pe ucigaşi. Ea îi cunoştea ! Iar morţii nu mai grăiesc. Ştiindu-i morţi, poţi fi liniştit; asta-i, flăcauîe... Alta nu poate fi, ţi-o spun definitiv, ca s-o ştii de la mine. — Să zicem că cunoaştem şi noi, de la sine, toate acestea. Avem unele bănuieli, dar cine a săvîrşit omorul — iată ce, de fapt nu ştie nimeni... Davîdov tăcu un răstimp. Apoi, căutînd să-l stârnească, întregi : Şi nimeni n-are s-o afle niciodată. Şalîi parcă nici nu-i auzise cuvintele din urmă. Îşi strînse în pumn barba, căruntă şi un zîmbet larg îi lumină faţa : — Ce plăcut e să stai aici, la răcoare. Uite, măi băiete, ce mi s-a întîmplat pe vremuri. Odată, înainte de seceriş, am şinuit roţile a patru secerătoare pentru un sătean înstărit din Taurida. A venit să le ia, îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Era într-o zi de lucru, de post, miercuri sau vineri. S-a socotit cu mine, mi-a lăudat munca şi a făcut cinste. A chemat şi pe lucrătorii săi care veniseră cu caii să ia cositoarele. Am băut cu toţii. Apoi am dat şi eu un rînd. L-am băut şi pe acela. Muşteriul meu era un ucrainean cu oarecare stare. Rar om cu suflet aşa de bun printre cei cu seu la rărunchi. Şi iată că i-a venit gust de chef. Eu însă aveam multă treabă, ca în toiul muncilor cîmpului — curgeau lucrările de porunceală. Atunci i-am spus : ”Trofim Denisovici, cinsteşte cu lucrătorii, dă-i înainte, dar pe mine să mă ierţi, neică, nu mai pot să beau, am multă treabă.” N-a zis nimic. S-a pus pe băutură mai departe, iar eu m-am dus la fierărie. Capul îmi vîjîia, dar mă ţineam bine pe picioare şi nici mîinile nu-mi tremurau. Cu toate astea, măi băiete, eram beat criţă. Ca un făcut, la fierărie trage o troică cu zurgălăi. Ies afară. Într-o cabrioletă uşoară, cu coşul împletit din nuiele, şade sub un cortel un moşier, Selivanov, vestit în tot ţinutul, un om straşnic de îngîmfat, un porc-de-cîine cum nu s-a mai văzut pe pămînt... Vizitiul lui — alb ca varul, cu mîinile tremurătoare — desfăcea ştreangul prăştiaşului din stînga. Viziţiul nu fusese cu băgare de seamă şi lăturaşul pierduse pe drum o potcoavă. Boierul îl tot probozeşte : „Aşa şi pe dincolo, am să te dau afară, am să te bag la închisoare, din pricina ta pot să scap trenul.” Şi cîte şi mai cîte. Dar la noi, în ţinutul Donului, măi flăcăule, cazacii nu-şi prea încovoiau spinarea înaintea moşierilor, nici chiar pe vremea ţarilor. Aşa că nici Selivanov aista nu mă prea băga în sperieţi, cu toate că era cel mai bogat moşier de prin partea locului. Ies din fierărie, aşa cu chef cum eram, şi rămîn lîngă uşă. Ascult cum îl beşteleşte în fel şi chip pe vizitiu. Simţeam că nu mai pot, turbam de-a binelea de mînie. Selivanov mă vede şi strigă : „Hei, fierarule, ia vino încoace !” Vreau să-i spun : „Tu ai nevoie de mine, vino tu încoace”, dar îmi trăsneşte prin cap altceva : mă îndrept spre dînsul, îi zîmbesc ca unei cimotii şi, cînd ajung aproape de cabrioletă, îi întind mîna şi-i spun : „Să trăieşti, frăţioare ! Ce mai veste-po-veste ?” De mirare, boierului îi cad de pe nas ochelarii cui ramă de aur : dacă nu erau prinşi înti-un şiret negru, negreşit că s-ar fi spart. Îşi pune din nou ochelarii pe nas, da eu tot ţin întinsă mîna neagră ca funinginea, mai murdară ca glodul. El se facei că nu-mi vede mîiia, numai se strîmbă, ca şi cum ar fi pus ceva amar în gură. Îmi strecoară printre dinţi : „Ce-i cu tine ? Eşti beat ?, Ştii cui îi întinzi laba, nespălatule ?” „Cum să nu ştiu, zic, te cunosc foarte bine cine eşti ! Eu şi cu tine, zic, sîntem ca nişte fraţi buni : tu te fereşti de soare sub cortel, iar eu, în fierărie, sub acoperişul de pămînt. Sînt băut
320
într-o zi de lucru ca aiasta, nu te-ai înşelat, dar nici tu, pare-mi-se, nu tragi la măsea numai duminica, cum fac truditorii: năsucul tău bate în stacojiu... Pesemne că amîndoi sîntem de neam bun, nu ca alţii. Dar dacă ţi-e scîibă să-mi întinzi mîna, fiindcă a ta e albă, iar a mea neagră, aiasta atîrnă de cugetul tău. Cînd om muri, avem să înălbim amîndoi la fel.” Selivanov tace, îşi morfoleşte buzele şi face feţe-feţe. „Nu cumva ai nevoie să-ţi potcovesc căluţul ? zic, E gata cît ai scăpăra din amnar. Dar pe vizitiu degeaba îl ocărăşti. E mut, după cît se vede. Mai bine ocărăşte-mă pe mine. Hai să intrăm în fierărie, frăţioare. închidem bine uşile şi încearcă să mă ocărăşti acolo. Tare îmi plac oamenii viteji.” Selivanov tace şi-şi schimonoseşte mutra în toate părţile. Ba se face alb, ba roşu — totuşi tace. Îi potcovesc prăştiaşul şi mă apropii de cabrioletă. El, ca şi cum nu mă vede, întinde vizitiului o rublă de argint şi-i spune : „Dă-o bădăranului istuia.” Iau rubla din mîna vizitiului şi o arunc în cabrioletă, la picioarele lui Selivanov ; apoi, zîmbind parcă a mirare, îi spun : „Cum îţi închipui, frăţioare, că pot lua eu bani de la cimotii pentru o nimica toată ? Ţi-i dau de pomană pentru sărăcia ta. Treci pe la cîrciumă şi bea-o în sănătatea mea !” Atunci să-l fi văzut pe moşierul meu cum se făcuse — nici alb, nici roşu, ci vînăt. Şi deodată începe să zbiere la mine cu un glăscior piţigăiat: „În sănătatea ta... Crăpare-ar fierea-n tine, nemernicule, bădăranule, sicilistule, mama ta, aşa şi pe dincolo ! Am să mă plîng atamanului staniţei ! (Ataman — căpetenie de cazaci -n. r.) Au să-ţi putrezească oasele în temniţă !” Davîdov izbucni într-un rîs cu hohote atît de zgomotoase, încît de pe acoperişul fierăriei îşi luară zborul un stol de vrăbii speriate. Rîzînd înfundat, în barbă, Şalîi se apucă să-şi răsucească o ţigară. — Care va să zică, nu te-ai înţeles cu „frăţiorul" ? Îl întrebă Davîdov, abia putînd rosti cuvintele. — Nu ne-am înţeles. — Dar banii ? I-a aruncat din cabrioletă ? — I-aş fi arătat eu lui dacă încerca s-o facă... A plecat în goana mare cu rubla lui cu tot. Dar aici nu-i vorba de bani, băiete... — Dar despre ce-i vorba ? Davîdov rîdea atît de tinereşte şi de molipsitor, încît se înveseli şi fierarul. Chicotind, dădu din mînă : — Mi-am dat şi eu niţeluş în petic... — Hai, spune Sidorovici, ce-o tot lungeşti atîta ? Davîdov îl privea ţintă cu ochii uzi de lacrimi. Şalîi însă numai dădea din mînă şi rîdea răsunător, cu gura larg deschisă, năpădită de barbă... — Ei, hai, povesteşte-mi, nu mai mă perpeli atîta ! Îl ruga stăruitor Davîdov, uitînd în clipa aceea de convorbirea serioasă de mai înainte, lăsîndu-se cu totul pradă toanei de veselie ce-l făcea să se uite pe sine. — Ce să mai spun... la ce bun ! El, măi băiete, m-a făcut şi bădăran, şi nemernic, cum i-a venit la gură, şi pînă la urmă i s-a tăiat răsuflarea şi a început să bată cu picioarele în fundul cabrioletei şi să strige : „Sicilistule, aşa şi pe dincolo ! Te bag la puşcărie !" Pe atunci nu ştiam ce-i aceea sicilist... Revoluţia — ştiam ce înseamnă, dar sicilist, nu. Gîndeam că aiasta trebuie să fie sudalma cea mai cumplită cu care îţi descarci sufletul... Drept răspuns i-am trîntit-o şi eu: „Ba tu eşti sicilist, porc-de-cîine ! Pleacă de aici pînă nu-ţi moi oasele !” De data asta hohotele de rîs îl făcură pe Davîdov să se răstoarne pe spate. Şalîi îl lăsă să rîdă în voie, apoi încheie :
321
— A treia zi m-au expediat cu mandat de aducere la atamâhul staniţei. Acesta m-a întrebat cum s-au petrecut lucrurile, a rîs şi el ca şi dumneata şi m-a lăsat să plec, fără să mă pună la răcoare. Era şi el un ofiţeraş dintr-o familie sărăcuţă şi se bucurase că un fierar de rînd putuse să-l facă de ruşine pe un moşier atît de bogat. Numai că înainte de a mă lăsa să plec, mi-a spus : „Ascultă, cazacule, fii mai aşezat la minte, ţine-ţi limba în gură, că aşa sînt vremurile : azi potcoveşti tu, iar mîine te-or potcovi alţii ca să nu aluneci cînd te-or duce pînă-n Siberia între baionete. Ai priceput ?” „Am priceput, zic, înălţimea voastră.” „Ei, şi acum şterge-o, să nu te mai prind pe aici. Iar lui Selivanov i-oi da de ştire că ţi-am făcut spatele darabană.” Iaca, flăcăule, aşa a fost... Davîdov se sculă în picioare ca să-şi ia rămas bun de la sfătosul fierar, dar acesta îl trase de mîneca cămăşii, îl aşeză iarăşi alături de dînsul şi îl întrebă pe neaşteptate : — Spui că nu se va afla niciodată cine i-a omorît pe Hoprovi ? Aici greşeşti, flăcăule. Are să se afle. Negreşit, are să se afle. Să treacă numai o bucată de vreme. Pesemne ştia ceva bătrînul. Atunci Davîdov hotărî să nu mai umble pe ocolite. — Da dumneata pe cine bănui, fără păcat, Sidorovici ? Îl întrebă el pe şleau, privind pătrunzător în ochii negri, bulbucaţi şi uşor învăpăiaţi ai lui Şalîi. Acesta îi aruncă o căutătură fugară şi-i răspunse în doi peri : — În treaba asta, băiete, e tare uşor să greşeşti. — Totuşi... ? Fără să mai stea la cumpăneală, Şalîi puse mîna pe genunchiul lui Davîdov şi-i spuse : — Ascultă, ucenicule, făgăduiala dată e datorie curată : la o adică, nu care cumva să aduci vorba de mine. S-a făcut ? — S-a făcut. — Află că şi aici şi-a băgat coada Lukici. Ţi-o spun eu, definitiv, ca să ştii. — Ei, fra-a-te... făcu dezamăgit Davîdov, lungind cuvintele. — Eu i-am fost lui Selivanov „frate", dumitale însă ţi-aş putea fi tată, rosti oţărît Şalîi. Doar nu zic că însuşi Iakov Lukici i-a măcelărit pe Hoprovi, ci numai că şi el amestecat în trebuşoara aiasta. Trebuie să pricepi lucrurile, flăcăule, dacă nu te-a obijduit cumva dumnezeu la împărţeala minţii. — Şi ce dovezi ai ? — Da ce ? Eşti judecător de instrucţie ? Îl întrebă în şagă Şalîi. — O dată ce ai început vorba, nu mai căuta, Sidorovici, să scapi cu o glumă, ci dă pe faţă tot ce ştii. Nu avem de ce să ne jucăm de-a baba-oarba. — Prost judecător de instrucţie ar ieşi din dumneata, izbucni cu convingere Şalîi. Numai nu te pripi, bată-te norocul să te bată. Am să-ţi spun totul pînă la capăt, am să-ţi spun definitiv. Numai să iai bine aminte... Uite, te-ai încurcat hodoronc-tronc cu Luşka. Şoarecul cînd nu intră singur în bortă, îşi mai anină de coadă o ciubotă. O muiere mai acătării decît haimanaua aiasta n-ai putut găsi ? — Asta nu-i treaba dumitale, i-o reteză Davîdov. — Ba e, fîăcăule, şi nu numai a mea, ci şi a întregului colhoz. — Adică de ce ? — Fiindcă te-ai înhăitat cu căţeaua aiasta uşărnică şi ai început să munceşti mai prost. Te-a pălit orbul găinilor... I-auzi vorbă : nu-i treaba mea. Aiasta, fîăcăule, nu-i numai necazul dumitale ci şi al nostru, al tuturor celor din colhoz. Îţi închipui, fără îndoială, că nimeni n-are habar de mendrele voastre acoperite ;
322
dar cătunul ştie totul de-a fir-a-păr. Iaca, şi noi, uncheşii, ne adunăm uneori şi dăm cu părerea între noi cum am face să te despărţim de Luşka, dar-ar boala-n ea ! Ai să mă întrebi : de ce ? Fiindcă nişte muieri ca de-alde Luşka nu-i îndeamnă pe bărbaţi la muncă, ci îi abat de la muncă. Iată de ce sîntem îngrijoraţi în privinţa ta... Eşti băiat bun, potolit, n-ai darul beţiei, într-un cuvînt nu cine ştie ce îndrăzneţ ; dar ea, tîrfa dracului, s-a folosit de aiasta, a pus şaua pe tine şi te mînă. Ştii bine cum te mînă, fîăcăule ! Te mînă şi încă se făleşte în faţa lumii : „Vedeţi ce oameni ţin eu în frîu ? Oh, Davîdov, Davîdov, nu-i aiasta muierea pe care ar fi trebuit s-o găseşti... într-o duminică, noi, uncheşii, şedeam pe prispă la Beshlebnov. Ai trecut pe lîngă noi. Moş Beshlebnov s-a uitat lung după tine şi a spus : „Trebuia să-l punem pe cîntar, să vedem cît atîrna înainte de a se încurca cu Luşka şi cît atîrnă acum. Cred că i-a topit jumătate din greutate. Parcă l-ar fi cernut prin sită, ca făina. Nu-i bună rînduială, uncheşilor, ca ea să aibă parte de făina piclă, iar noi — de tărîţe...” Crede-mă, flăcăule, mi-a fost ruşine pentru mătăluţă, cînd am auzit asemenea vorbe ! Cum crezi, dar să ştii că e ruşinos. Dacă ai fi fost un băiat de dîrvală la fierăria mea, nici un sătean n-ar fi spus nici „pîs", dar eşti doar capul gospodăriei noastre întregi... Şi aiasta-i mare lucru, flăcăule ! Nu degeaba pe vremuri, cînd îi băteau cu vergi pe cazaci la adunarea obştii pentru vreo vină, era obiceiul să se spună : „La dos trage-i cît încape, să se ducă mintea-n cap !” Cînd colo, la noi tocmai capul colhozului nu-i prea mintos : e mînjit olecuţă. Capul aista s-a atins de Luşka şi s-a umplut puţintel de catran. Dacă ai fi găsit o fată cumsecade sau, să zicem, o vădană, nimeni n-ar fi crîcnit... pe cînd aşa... Of, Davîdov, Davîdov,. ţi s-a pus o perdea pe ochi ! Şi eu cred că nu te-ai topit pe picioare din pricina dragostei pentru Luşka, ci te-au dat gata mustrările de cuget, mustrările aiestea te muncesc. Ţi-o spun definitiv, odată pentru totdeauna. Davîdov privea drumul ce trecea pe lîngă fierărie, urmărind vrăbiile care se scăldau în praf. Faţa îi era albă, ca varul, iar pe pomeţii obrajilor săi, cu pielea cojită, ieşiseră pete vinete. — Hai, isprăveşte odată cu vorbele de clacă ! Bîigiii el şi se întoarse spre Şalîi. Sînt destul de scîrbit şi aşa, uncheşule. — Mahmurului cînd i se face greaţă, se uşurează, strecură o vorbă în treacăt Şalîi. Revenindu-şi oarecum din stînjeneală şi din tulburare, Davîdov, începu cu răceală: . — Da-mi dovezi că Ostrovnov a luat parte la omorîrea Hoprovilor. Fără dovezi şi fapte, vorba aruncată aduce a clevetire. Te-a obidit Ostrovnov, iar dumneata ai prins pică pe dînsul şi-l ponegreşti. Hotărît ! Ce dovezi ai ? Spune ! — Trăncăneşti anapoda, flăcăule ! Îi răspunse cu asprime Şalîi. Pentru ce obidă să-i port pică lui Lukici ? Pentru zile-muncă ? Socoţi că mă las să-mi scape din mînă ceea ce este al meu ? Îmi capăt eu drepturile ! Cît priveşte dovezile, n-am aşa ceva — doar n-am stat sub pat la Hoprov cînd o schingiuiau şi o ucideau pe nevastă-sa, care îmi era cumătră. Bătrînul trase cu urechea la foşnetul care se auzea de cealaltă parte a peretelui şi, deodată, neaşteptat de uşor; îşi săltă de pe pămînt trupul puternic, vînjos. Stătu cîteva clipe, ciulindu-şi urechile; apoi îşi scoase peste cap, alene, şorţul murdar de piele şi spuse : — Uite ce, flăcăule, hai la mine să bem cîte o cană de lapte rece şi acolo, la răcoare, să isprăvim ceea ce avem de vorbit. Am să-ţi spun în taină... Se aplecă
323
spre Davîdov. Şoapta lui răsunătoare se auzea pesemne în ogrăzile vecine din cătun: împeliţatul aista de băiat trage cu urechea, nu alta... Unde-i vreo gaură acolo-i şi el, lipit de perete ! Nu te lasă niciodată să vorbeşti cu un om — îndată-i numai ochi şi urechi. Doamne dumnezeule, cît sînge rău îmi face — nici nu mai ţin socoteala. Nu-i ascultător, ci-i un leneş şi un răzgîiat care nu se mai află. Cît priveşte însă meseria de fierar, făra doar şi poate, e tare priceput ! Pe orice pune mîna, toate le face bine, împeliţatul ! Iar pe deasupra e şi orfan. De aceea îi şi rabd toate samavolniciile. Vreau să fac om dintr-însul, ca să fie moştenitorul dibăciei mele meşteşugăreşti. Şalîi intră în fierărie, aruncă şorţul pe bancul negru de funingine, îi spuse scurt lui Davîdov: „Haidem !" şi porni spre casă. Davîdov ar fi vrut să rămînă cît mai repede singur, ca să poată chibzui asupra celor auzite de la Şalîi; dar convorbirea în legătură cu omorîrea Hoprovilor încă nu se încheiase — aşa că el se luă după fierarul care păşea legănat, ca un urs. Socotind că nu se cade să tacă tot drumul, îl întrebă : — Cîţi sînteţi în casă, Sidorovici.? — Eu şi bătrîna mea nevastă care-i surdă, aiasta mi-i toată familia. — N-aţi avut copii ? — În tinereţe am avut doi dar nu le-a fost dat să trăiască pe lumea aiasta : au murit. Pe al treilea, l-a născut mort, şi de atunci n-a mai rămas grea. Era tînără, sănătoasă, dar s-a betejit, n-a mai putut prinde plod, şi — gata ! Ce n-am făcut, cît ne-am străduit, dar totul a fost în zadar. Femeia mea, în anii aceia, s-a dus pe jos la Kiev, la Lavră, ca să se roage de dumnezeu să-i dăruiască un copilaş. Degeaba, n-a folosit ia nimic, înainte de plecare, i-am spus : „De acolo să-mi aduci în poală măcar un pui de hohol”. Şalîi chicoti surd şi încheie : M-a făcut prost ca noaptea, s-a închinat la icoane şi a purces la drum. A umblat din primăvară şi pînă în toamnă, dar fără nici un folos. De atunci am început să cresc tot felul de orfani şi să-i învăţ meseria de fierar. Tare mai ţin la copilaşi. Păcat că nu mi-a fost dat de la dumnezeu să mă bucur de ai mei. Aşa se întîmpla în viaţă, flăcăule... În cămăruţa lui curăţică era o lumină scăzută, linişte şi răcoare. Prin crăpăturile obloanelor închise din pricina soarelui, se prefirau raze gălbui. Podelele, de curînd spălate, miroseau a cimbrişor şi a puţin pelin. Şalîi aduse el însuşi din pivniţă un ulcior aburit de lapte, puse pe masă două căni şi oftă: — Gospodina mea trebăluieşte prin grădina de zarzavat. Nici arşiţa n-o opreşte pe zgripţora aiasta bătrînă... Va să zică mă întrebi ce dovezi am ? O să-ţi vorbesc deschis : în dimineaţa cînd au fost ucişi Hoprovii, m-am dus să-i văd. Răposata nevastă a lui Hoprov îmi era, oricum, cumătră. Lumea nu era lăsată să intre în casă — un miliţian făcea de pază lîngă uşă, aşteptînd să vină judecătorul de instrucţie. Am stat şi eu o vreme lîngă pridvor... Deodată văd pe podeală o urmă pe care o cunoşteam. Pe trepte erau multe urme, dar una se vede mai la o parte, lîngă parmaclîc. — După ce ţi s-a părut cunoscută urma ? Îl întrebă Davîdov, cuprins de o vie curiozitate. — După potcovioara de la călcîi. Urma proaspătă, lăsată noaptea, parcă ar fi fost tipărită, şi potcovioara îmi era cunoscută... Un singur om poartă la ciubote în cătun asemenea potcoave. Şi oricum, nu puteam să mă înşel, fiindcă potcovioarele acelea erau ale mele. Davîdov împinse cu nerăbdare la o parte cana în care mai rămăsese lapte. — Nu înţeleg. Vorbeşte mai desluşit.
324
— Păi nici n-ai ce înţelege aici, măi băiete. Acum vreo doi ani, Iakov Lukici — pe cînd avea încă gospodărie individuală — a venit către sfîrşitul iernii la fierăria mea şi m-a rugat să-i şinuiesc roatele căruţei. „Adă-le acum, zic, pînă nu am prea mult de lucru.” A adus căruţa şi a rămas la mine în fierărie vreo jumătate de ceas, sporovăind verzi şi uscate. Cînd s-a ridicat să plece, se opreşte puţin lîngă vatră. Se uită parcă după nişte fiare ruginite, scormoneşte în grămada de vechituri de tot felul care zăceau acolo. Găseşte două potcoave mici de la nişte ghete englezeşti, care acoperă tot călcîiul încălţămintei. Se tăvăleau la mine încă de pe vremea războiului civil. Îmi spune: „Sidorovici, îţi iau potcoavele aestea să le bat la cizme. Pesemne că am început să îmbătrînesc şi calc mai apăsat pe călcîi — nu mai dovedesc punînd flecuri la tocurile încălţărilor.” „Ia-le, zic. Cînd e vorba de un om cumsecade, Lukici, nu-ţi pare rău de o nimica toată. Îs de oţel, n-au moarte — numai să nu le pierzi cumva.” Le vîră în buzunar şi pleacă. El o fi uitat fără îndoială de trebuşoara aiasta ; da eu ţin minte. Ei, tocmai urma acelor potcovioare am zărit-o... Mi s-a strecurat în suflet o bănuială, nu ştiu cum. Stam şi mă gîndeam : ce rost avea urma aceea tocmai acolo ? — Ei, mai departe ? Îl grăbi Davîdov, văzînd că se mocoşeşte. — Mai departe iată ce m-am gîndit : „Ia să dau ochi cu Lukici, să văd cum stă el cu încălţămintea". Îl caut anume, chipurile cu treburi — să-l întreb ce facem de fier pentru brăzdare. Mă uit la picioarele lui. Purta pîslari ! Era atunci un ger straşnic; îl întreb aşa, într-o doară : ,,I-ai văzut pe ucişi, Lukici ?" „Nu, zice, nu pot să mă uit la morţi, mai cu seamă la cei omorîţi. Îs slab de înger, zice. Totuşi va trebui să mă duc şi eu pe acolo.” Îl mai întreb eu, aşa, printre altele : „L-ai văzut de mult pe răposatul ?” „Nu prea de multişor, zice, de săptămînă trecută. Uite, zice, ce răufăcători se află printre noi ! Au răpus mîndreţe de voinic, şi nu ştiu de ce. Avea o fire liniştită, n-a obijduit pe nimeni, niciodată. Usca-li-s-ar mîinile blestemaţilor care l-au răpus !” Parcă mi-a vîrît un cuţit în inimă ! Vorbea ca Iuda. Îmi tremurau genunchii. Îmi ziceam în sinea mea: „Tu ai fost acolo, porc-de-cîine, noaptea. Şi dacă nu l-ai căsăpit tu pe Hoprov, ai adus pe careva mai dibaci.” Dar n-am lăsat să se înţeleagă nimic şi ne-am despărţit. Gîndul însă de a-i cerceta urmele mi se înfipsese în cap, ca o caia în potcoavă. Pierduse oare darul meu, ori ba ? Am aşteptat vreo două săptămîni ca să lepede pîslarii şi să încalţe cizmele. Cînd a început dezgheţul şi se topea zăpada, am lăsat baltă într-o bună zi lucrul la fierărie şi m-am dus dinadins la cancelaria colhozului. Lukici era acolo. Purta cizme. După un răstimp a ieşit în curte. Eu — scai după dînsul. A cotit din cărăruie şi a luat-o către hambar. M-am uitat la urmele lui —- potcoavele mele rămîneau întipărite pe zăpadă. Nu-i căzuseră timp de doi ani ! — De ce n-ai spus-o atunci, bătrîn afurisit ? De ce n-ai adus totul la cunoştinţa celor în drept ? Lui Davîdov îi năvăli tot sîngele în faţă. De ciudă şi mînie lovi cu pumnul în masă. Şalîi îl măsură însă cu o privire nu prea binevoitoare şi îl întrebă: — Ascultă, măi băiete, cauţi pe unul mai prost ca tine ? M-am gîndit şi eu la aiasta încă mai înainte... Ei, şi dacă declaram judecătorului de instrucţie ? După trei săptămîni de la săvîrşirea omorului unde mai era urma din pridvor ? Nu rămîneam eu cu buzele umflate ? — Trebuia să spui chiar atunci ! Eşti un netrebnic şi un fricos. Nici mai mult nici mai puţin : ţi-a fost frică de Ostrovnov. Hotărît ! — Nu zic că n-am avut şi păcatul ista pe suflet, încuviinţă fără şovăială Şalîi. Să te strici cu Ostrovnov, flăcăule, e primejdios... Acu vreo zece ani, cînd era mai
325
tînăr, s-a certat la cosit cu Antip Graci. S-au încăierat, iar Antip l-a burduşit bine de tot. Peste o lună a luat foc, într-o noapte, bucătăria de vară a lui Antip. Bucătăria era clădită nu departe de casă. În noaptea aceea bătea un vînt prielnic dinspre bucătărie drept către casă. Ei, focul s-a întins, bineînţeles, şi asupra casei. Au ars cu vîlvătăi toate acareturile din ogradă. Nici şurile n-au putut scăpa de pojar. Antip avea pe atunci o gospodărie întemeiată, iar acum locuieşte într-o căscioară de chirpici. Aşa păţeşti dacă ai de-a face cu Lukici. El nu iartă nici jignirile de pe vremuri, darmite cele de azi... Dar nu despre aiasta e vorba, flăcăule. Nu m-am putut hotărî să destăinuiesc chiar atunci miliţianului bănuiala mea. Mă zăpăcisem cu totul. Pe urmă, nu aveam deplină siguranţă că numai Iakov Lukici purta asemenea potcoave. Trebuia să cercetez — doar în timpul războiului civil la noi purta ghete englezeşti jumătate din cătun. Iar peste un ceas pridvorul casei Hoprovilor fusese atît de bătătorit, încît n-ai fi putut deosebi urma de cămilă de cea de cal. Aşa stăteau lucrurile, măi băiete ! Nu era totul chiar atît de simplu, dacă îţi frămînţi mintea cu temei. Iar azi nu te-am chemat să te uiţi la cositoare, ci ca să stăm de vorbă de la suflet la suflet. — Tîrziu te-ai mai gîndit, ţi-i judecata cam leneşă... Îl mustră Davîdov. — Deocamdată încă nu-i prea tîrziu; dar dacă nu deschizi ochii cît mai repede, atunci va fi din cale afară de tîrziu, ţi-o spun de-a dreptul, definitiv, ca s-o ştii de la mine ! Davîdov zăbovi un răstimp; apoi îi răspunse, alegîndu-şi cu grijă cuvintele: — În ce mă priveşte, Sidorovici, din partea muncii mele, ai spus multe lucruri adevărate, şi-ţi mulţumesc. Trebuie să încep munca altfel. Hotărît ! Dar numai dracu s-ar putea descurca dintr-o dată în treburile acestea atît de noi pentru mine ! — Asta aşa-i, încuviinţă Şalîi. — Iar despre preţăluirea muncii dumitale, vom revedea toate socotelile şi le vom îndrepta. Cu Ostrovnov o să avem de furcă, dacă nu l-am prins cu mîţa-n sac. Asta cere timp. Dar să nu sufli o vorbă faţă de nimeni despre cele ce-am vorbit. Ai auzit ? — Tac chitic! Îl încredinţă Şalîi. — Dacă mai ai ceva să-mi spui, zi-i, căci trebuie să plec. Mă duc la şcoală. Am treabă cu directorul. — Uite ce mai am de adăugat : leapăd-o odată pentru totdeauna pe Lukeria ! Altfel, măi băiete, are să te ducă de rîpă... — Ei, naiba să te ia ! Izbucni cu ciuda Davîdov. Am vorbit destul despre dînsa. Ajunge! Credeam că ai să-mi spui la despărţire ceva mai acătării, dar văd că o iei de la cap... — Stai, nu te aprinde. Mai bine ai asculta cu luare-aminte sfatul unui om bătrîn. Nu-ţi spun vorbe în vînt. Se cade să ştii că, în vremea din urmă, nu se ţinea numai cu tine... Şi, dacă nu vrei să te alegi cu un glonţ în frunte, leapădă definitiv căţeaua aiasta. — Şi de la cine, mă rog, m-aş putea alege cu un glonţ? Pe buzele pietroase ale lui Davîdov se furişă un zîmbet de neîncredere. Şalîi îl observă însă şi se mînie de-a binelea : — Ce te rînjeşti ? Zi bogdaproste că ai rămas încă teafăr, orbete ce eşti! Nu pricep de ce o fi tras acela în Makar şi nu în tine ! — Care „acela" ?
326
— Timoşka Rvanîi, care altul ? De ce dracu s-o fi agăţat de Makar — nu înţeleg. Tocmai de aceea te-am şi chemat ca să te povăţuiesc, iar mătăluţă te hlizeşti curat ca Vaneatka al meu. Davîdov îşi vîrî fără voie mîna în buzunar şi se lăsă cu pieptul pe marginea mesei. — Timoşka ? De unde şi pînă unde ? — Din surghiun. Altminteri de unde ? — L-ai văzut cu ochii tăi ? Îl întrebă Davîdov, încet, aproape în şoaptă. -— Ce-i azi ? Miercuri ? — Da. Miercuri. — L-am văzut sîmbătă noaptea împreună cu Luşka ta. În seara aceea nu-mi venise vaca de la cireadă. M-am dus s-o caut, boala dracului ! Era aproape de miezul nopţii. Cînd o mînam spre casă, am dat peste dînşii lîngă cătun. — Nu cumva te-ai înşelat ? — Îţi închipui că l-am luat pe Timoşka drept Davîdov ? Îl zeflemisi Şalîi, zîmbind. Nu, măi fîăcăule, am ochi ageri, cu toate că-s bătrîn. Chitiseră pesemne că afurisita ceea de vacă rătăcea singură prin întuneric — eu mergeam în urmă, şi nu m-au văzut numaidecît. Luşka îi spunea : „Tii, blestemata, e o vacă, Timoşa, iar eu am crezut ca-i un om.” Atunci ajung şi eu în dreptul lor. Ea sare cea dintîi în picioare, apoi ţîşneşte şi Timoşka. Aud numai ţăcănitul închizătorului. El însă tace mîlc. Ei, şi eu de colo le spun aşa, liniştit: „Şedeţi, şedeţi, oameni buni ! Nu vreau să vă stingheresc, iacă mîn văcuţa acasă, s-a rătăcit de cireadă"... — Ei, acum e limpede de tot, îşi spuse Davîdov mai degrabă sie însuşi decît lui Şalîi, şi se ridică greoi de pe lăvicioară. Îl îmbrăţişă pe fierar cu mina stîngă, iar cu dreapta îl strînsc tare de cot. — Mulţumesc pentru toate, dragă Ippolit Sidorovici ! Chiar în aceeaşi seară Davîdov povesti lui Naguinov şi lui Razmiotnov convorbirea cu Şalîi şi propuse să înştiinţeze numaidecît secţia raională a GPU-ului despre apariţia lui Timofei Rvanîi în cătun. Dar Naguinov, care primi vestea cît se poate de liniştit, se împotrivi: — Nu trebuie să dăm de ştire nicăieri. Aceia numai ar încurca lucrurile. Timoşka nu-i un nătărău, nu se oploşeşte în cătun ; iar dacă se iveşte măcar un agent de la GPU, îl află numaidecît şi-şi ia tălpăşiţa. — Cum să afle, dacă cei de la GPU ar veni noaptea, pe ascuns ? Îl întrebă Razmiotnov. Naguinov cătă la dînsul batjocoritor, dar blajin. — Ai glagorie de copil, Andrei. Totdeauna lupul îl zăreşte cel dintîi pe vînător şi numai după aceea vînătorul pe lup. — Şi tu ce propui? Îl întrebă Davîdov. Daţi-mi un răgaz de cinci-şase zile şi vi-l aduc pe Timoşka viu ori mort. Totuşi, tu şi cu Andrei păziţi-vă noaptea: nu ieşiţi din casă seara tîrziu şi nici nu faceţi lumină. Asta-i tot ce vă cer. încolo — treaba mea ! Naguinov nu vru în ruptul capului , să le spună ce planuri avea. — Fie, pune-te pe lucru, încuviinţă Davîdov. Numai bagă de seamă : dacă îţi scapă Timofei, nu-l mai vezi. Îşi ia tălpăşiţa şi nu mai dăm de dînsul cît îi lumea şi pămîntul. — Fii pe pace, n-are să-mi scape, îl încredinţă Nagulnov cu un zîmbet uşor şi-şi coborî pleoapele vineţii, tăinuindu-şi scînteierile, care fulgeraseră o clipă în ochii săi.
327
Capitolul XI Luşka locuia, ca şi mai înainte, la mătuşa sa. Bojdeuca acesteia, acoperită cu papură, cu obloane galbene, strîmbe, şi cu pereţii într-o rînă, cufundaţi în pămînt de vechime, se afla cuibărită chiar la gura rîpei pîrîului. Ogrăjoara era năpădită de iarbă şi de bălării, întreaga gospodărie a Alexeevnei, mătuşa Luşkăi, se mărginea la o vacă şi la o grădiniţă de zarzavat. Gardul scund de nuiele, care împrejmuia ograda dinspre pîrîu, avea un pîrleaz. Bătrîna îl folosea cînd se ducea la pîrîu după apă, cu care stropea varza, castraveţii şi pătlăgelele roşii din grădină. Lîngă pîrleaz se înălţau semeţ măciuliile purpurii şi liliachii ale ciulinilor, creştea o hălăciugă de cînepioară sălbatica. De-a lungul gardului, printre pari, şerpuiau vrejii dovlecilor, împodobindu-i cu izvodul de clopoţei ai florilor galbene. Dimineaţa, pe îngrăditură luceau, ca nişte stropi albaştri, florile de rochiţa rîndunicii, care se deschideau la soare, gardul părînd de departe un covor cu arabescuri ciudate. Acolo era un cotlon dosnic — de aceea l-a şi ales Nagulnov, cînd a trecut a doua zi dimineaţă prin faţa curţii Alexeevnei, pe malul pîrîului. Două zile Makar n-a făcut nimic, aşteptînd să-i treacă guturaiul; iar a treia zi, cum se lăsă seara, îşi îmbrăcă pufoaica, se furişă în uliţă şi coborî la pîrîu. Toată noaptea, fără lună, pe un întuneric beznă, rămase culcat sub gard în cînepioară. Nu se ivi însă nimeni la pîrleaz. în zori Makar se întoarse acasă, dormi cîteva ore, iar ziua se duse călare la brigada întîi, care începuse cositul ierbii. Îndată ce se întunecă, se puse iarăşi la pîndă, culcat lîngă pîrleaz. La miezul nopţii scîrţîi încetişor uşa casei. Prin gardul de nuiele Makar zări ivindu-se în pridvor o mogîldeaţă întunecată, o femeie, înfofolită într-o broboadă de culoare închisă. Makar o recunoscu pe Luşka. Ea coborî încet din pridvor, rămase un timp nemişcată, apoi ieşi pe poartă şi coti în ulicioară. Makar, păşind ca o pisică, se ţinea la zece paşi în urma ei. Nebănuind nimic, Luşka se îndreptă spre toloacă fără să se uite înapoi. Ieşiseră din cătun, cînd afurisitul de guturai îi jucă lui Makar un renghi : strănută zgomotos — şi pe loc se lungi cu faţa la pămînt. Luşka întoarse iute capul. Rămase cîteva clipe nemişcată, înlemnită, cu mîinile strînse la piept, gîfîind adinc. Simţea că o strînge pieptarul. Sîngele îi bătea vijelios în tîmple. Biruindu-şi buimăceala, Luşka se îndreptă cu paşi mărunţi, şovăitori, spre Makar, care rămăsese culcat, sprijinit în coate de pămînt şi o urmărea, privind-o pe sub sprîncene. Luşka se opri la trei paşi de dînsul şi întrebă cu glas înăbuşit: —- Care-i acolo ? Stînd în patru labe, Makar îşi trase pe cap în tăcere pulpana pufoaicei. Nu ţinea de loc să-1 recunoască Luşka. — Vai, doamne! şopti ea speriată şi o luă la fugă spre cătun... Înainte de revărsatul zorilor, Makar îl trezi din somn pe Razmiotnov şi aşezîndu-se pe laviţă îi spuse morocănos : — Am strănutat fără să vreau şi s-a dus la mama dracului toată treaba ! Dă-mi o mînă de ajutor, Andrei, că de nu, ne scapă Timoşka. Peste o jumătate de ceas ajunseră amîndoi la Alexeevna într-o căruţă cu doi cai. Razmiotnov legă caii de gard, urcă cel dintîi în pridvor şi bătu în uşa strîmbă. — Care-i acolo ? Întrebă stăpîna casei cu glas somnoros. Pe cine căutaţi ?
328
— Scoală-te, Alexeevna, că dacă te fură somnul pleacă cireada fără vaca ta, răspunse vioi Razmiotnov. — Cine eşti ? — Preşedintele sovietului sătesc, Razmiotnov. — Ce naiba te-aduce cu noaptea-n cap ? Făcu ursuză femeia. — Am venit cu o trebuşoară. Deschide ! Zăvorul de la uşă zăngăni. Razmiotnov şi Nagulnov intrară în bucătărie. Gazda se îmbrăcă grabnic şi aprinse lampa în tăcere. — Acasă-i chiriaşa ? O întrebă Razmiotnov, arătînd cu ochii uşa odăii. — Acasă. Da ce treabă ai cu dînsa aşa dis-de-dimineaţă ? Fără să răspundă, Razmiotnov ciocăni în uşă şi strigă : — Hei ! Lukeria ! Scoală-te şi îmbracă-te! Ai cinci minute ca să fii gata, milităreşte ! Luşka ieşi desculţă din odaie, cu broboada aruncată pe umerii goi. Pulpele ei smolite făceau să sară şi mai tare în ochi horbota albă, curată, a fustei de dedesubt. — Îmbracă-te, îi porunci Razmiotnov. Apoi clătină cu dojană din cap : Măcar să-ţi fi tras o rochie pe tine... Ce muiere fără obraz mai eşti ! Luşka îi cercetă cu o privire atentă şi întrebătoare pe cei veniţi, apoi dinţii îi sclipită într-un surîs : — Da ce, îmi sînteţi străini ? De cine să mă ruşinez ? Chiar sculată atunci din somn, afurisita de Luşka avea prospeţimea şi frumuseţea unei fetişcane ! Razmiotnov zîmbea şi, neascunzîndu-şi încîntarea, o admira în tăcere. Fără să clipească, Makar se uita cu o privire rece la gazdă, care rămăsese rezemată de sobă. — Cu ce gînd aţi binevoit a veni, dragi oaspeţi ? Printr-o mişcare cochetă din umăr Luşka îşi îndreptă broboada, care îi luneca în jos. Nu cumva îl căutaţi pe Davîdov ? Zîmbea semeţ, fără sfială ; îşi mijea biruitoare ochii îndrăzneţi, luminoşi, aşteptînd să întîlnească privirea fostului său bărbat. Makar se întoarse cu faţa spre dînsa, o privi aspru, liniştit şi răspunse tot atît de aspru şi de liniştit, strecurînd cuvintele printre dinţi : — Nu, nu-l căutăm la tine pe Davîdov, ci pe Timofei Rvanii. — Pe dînsul nu trebuie să-l căutaţi aici, răspunse cu vioiciune Luşka, dar îşi zgribuli ca de frig umerii. Căutaţi-l în ţinuturile reci, unde e surghiunit de voi, şoimul meu drag... — Hai, nu te mai preface, stărui Makar tot aşa de potolit, fără să-şi piardă cumpătul. Pesemne tocmai liniştea lui rece, atît de neaşteptată, o înfurie pe Luşka. Ea trecu la atac : — Nu cumva, bărbăţelule, tu m-ai urmărit astă-noapte de era mai-mai să mă calci pe călcîie, cînd am vrut să ies din cătun ? — M-ai văzut tu pe mine ? Pe buzele lui Makar se furişă un zîmbet abia zărit. — Nu, nu te-am văzut pe întuneric. Dar rău m-ai speriat, drăguţule: mai-mai să-mi dau suflarea cea de pe urmă ! Numai în urmă, cînd am ajuns fuga în cătun, mi-am dat seama că erai tu.
329
— Cum se face că te-ai speriat, tu — tîrfă aşa de curajoasă ? O întrebă cu grosolănie Razmiotnov, străduindu-se printr-o mojicie precugetată să spulbere vraja în care îl învăluise frumuseţea provocătoare a Luşkăi. Ea îşi puse mîinile în şold şi-l fulgeră cu o privire aprigă: — Pe mine să nu mă faci tîrfă ! Du-te de-i spune Marinkăi tale vorba asta — poate că Demid Molciun are să-ţi stîlcească zdravăn rîtul. Pe mine nu-i greu să mă jigneşti, n-am apărător în preajmă. — Ba ai mai mulţi decît trebuie, zîmbi ironic Razmiotnov. Fără să se mai uite cît de cît la Andrei, Luşka îl întrebă pe Makar : — Da de ce m-ai urmărit? Ce vroiai de la mine? Eu sînt o pasăre slobodă, zbor încotro mi-i voia. Dacă ar fi fost cu mine Davîdov, drăguţul meu, nu cred să-ţi fi mulţumit, văzînd că ne calci pe urme ! Sub pomeţii lui Makar, albi ca varul, se încordară brusc muşchii obrajilor; dar, printr-o sforţare supraomeneasca, se stăpîni şi nu scoase un cuvînt. Se auzi însă desluşit cum îi trosniră degetele, atît de aprig îşi încleştase pumnii. Razmiotnov se grăbi să întrerupă convorbirea care ameninţa să capete o întorsătură primejdioasă : — Am sporovăit destul, ajunge ! Pregăteşte-te, Lukeria! Şi tu, Alexeevna ! Sînteţi arestate ! Vă ducem numaidecît la raion. — Da pentru care vină, rogu-te ? Îl întrebă Luşka. — Ai să afli acolo. — Şi dacă nu vreau să merg ? — Te legăm burduf ca pe o oaie şi te ducem pe sus. N-o să-ţi dăm răgaz a te împotrivi. Hai, mişcă mai repede ! Luşka rămase cîteva clipe nehotărîtă, apoi făcu cîţiva paşi de-a-ndaratelea şi, cu o mişcare furişă, se strecură repede pe uşă, pe care o trînti în urma ei şi încercă să vîre cîrligul în inelul din uşor. Makar însă, cu uşurinţă, smuci la timp uşa spre dînsul, intră în odaie şi o preveni, ridicînd, vocea : — Ascultă, n-am venit aici ca să şuguim ! Îmbracă-te şi să nu-ţi treacă prin minte că poţi fugi ! N-am să alerg după tine, proasto ! Are să te ajungă din urmă glonţul meu ! Priceput-ai ? Răsuflînd greu, Luşka se lăsă pe aşternutul mototolit. — Pleacă, vreau să mă îmbrac. — Îmbracă-te. N-ai de ce să te sfieşti, te-am văzut în toate chipurile. — Ei, să te ia naiba, spuse fără mînie, obosită, Luşka. Îşi scoase fusta de dedesubt şi cămaşa de noapte. Goală şi minunată în frumuseţea ei, ca o fetişcană sprintenă, trecu nestingherită spre sipet şi îl deschise. Makar nu se uita la dînsa : privirea lui nepăsătoare, încremenită parcă, căta ţintă spre fereastră... Peste cinci minute, Luşka, îmbrăcată cu o rochie modestă de stambă, îi spuse : — Sînt gata, Makaruşka. Şi-şi ridică spre Nagulnov ochii potoliţi, uşor întristaţi. Alexeevna, pregătită şi ea de plecare, întrebă în bucătărie : — În seama cui las casa ? Cine mulge vaca ? Cine îngrijeşte grădina de zarzavat ? — Avem noi grijă, mătuşico. Cînd te-i întoarce acasă, totul va fi în deplină rînduială ca şi acum, o linişti Razmiotnov.
330
Tuspatru ieşiră în curte şi se suiră în căruţă. Razmiotnov apucă hăţurile, roti cu străşnicie biciul şi caii porniră în trap întins. Opri lîngă sovietul sătesc şi sări jos. — Hai, coborîţi, suratelor ! El intră cel dintîi în tindă, aprinse un chibrit şi deschise uşa cămării întunecoase. Poftiţi şi luaţi loc.. Luşka întrebă: — Şi cînd plecăm la raion ? — Cum s-o lumina bine de ziuă, plecăm. — Atunci de ce ne-ai adus cu căruţa şi nu pe jos ? Stărui Luşka. — Aşa, de fandoseală, zîmbi în întuneric Razmiotnov. Drept vorbind, nu le putea spune că le aduseseră cu căruţa ca nu cumva să le vadă cineva în drum spre sovietul sătesc. — Pînă aici ajungeam noi şi pe jos, zise Alexeevna şi, făcîndu-şi cruce, trecu pragul cămării. Luşka o urmă, oftînd înăbuşit. Razmiotnov încuie cămara şi abia atunci strigă : — Lukeria, ascultă aici : o să vă dăm de mîncare şi de băut. În colţul din stînga uşii se află un hîrdău pentru toate nevoile. Vă rog să staţi liniştite, să nu faceţi gălăgie şi să nu bateţi în uşă că de nu, martor mi-e unul dumnezeu, vă legăm fedeleş şi vă punem căluş în gură. Aici nu-i de şagă. Rămîneţi cu bine ! Dimineaţă vin să va vad. Puse încă un lacăt la uşa de la intrare a sovietului sătesc şi, cu glas rugător, îi spuse lui Nagulnov care îl aştepta în pridvor : — Trei zile le ţin aici, Makar. Mai mult nu pot. Fă ce ştii. Dacă află Davîdov de trebuşoara asta, intrăm la apă amîndoi ! — N-are să afle. Du caii la grajd, apoi adu arestatelor ceva merinde de înfulecat. Ei, îţi mulţumesc ; am plecat acasă... ...Nu, omul care păşea acum pe hudiţele pustii ale cătunului, prin întunericul siniliu înainte de revărsatul zorilor, nu mai era Makar Nagulnov, bărbatul cel zvelt şi curajos de altădată... Altul parcă mergea acum încet, abătut, puţin adus de spate, cu capul în piept, apăsîndu-şi puternic, din cînd în cînd, cu palma-i mare şi lată, partea stîngă a pieptului... Ca să nu dea ochii cu Davîdov, Nagulnov îşi petrecea zilele la cosit şi se întorcea la cătun tocmai cînd se înnopta. A doua zi, seara, înainte de a se duce la pîndă, trecu pe la Razmiotnov şi îl întrebă : — Nu m-a căutat Davîdov ? — Nu. Nici eu aproape că nu l-am zărit. De două zile meşterim podul peste pîrîu, iar eu îmi văd de treburile mele : ba sînt la pod, ba dau o fugă ca să văd ce fac arestatele noastre. — Ei, cum o duc ? — Ieri, pe Luşka au apucat-o toate năbădăile. A fost o adevărată comedie. Cum mă apropiam de uşă, începea să mă spurce cum îi venea la gură. Înjura, muierea afurisită, mai dihai ca un cazac beat ! De unde o fi învăţat atîtea măscări ? Anevoie am potolit-o. Azi s-a mai astîmpărat. Plînge. — Las-o să plîngă. În curînd are să bocească după mort. — N-o să se mai arate Timoşka, se îndoi Razmiotnov. — Se arată el ! Naguinov se lovi cu pumnul peste genunchi. Ochii săi umflaţi de nesomn scăpărară. Unde să plece de lîngă Luşka ? Îmi cade în labă!
331
...Şi într-adevăr, Timofei veni. Uitînd de prudenţă, el se ivi a treia noapte, la pîrleaz, cam pe la orele două. Gelozia l-o fi mînat spre cătun ? Foamea ? Poate şi una şi alta. Fapt este că nu se putu stăpîni şi veni. Se furişă ca o fiară, fără zgomot, pe cărăruia care venea de la pîrîu. Makar n-auzi nici lipăitul picioarelor lui pe pămîntul lutos, nici trosnetul unei steble dintr-o buruiană uscată ; iar cînd mogîldeaţa unui om, aplecat puţin înainte, răsări fără veste la cinci paşi de dînsul — tresări luat prin surprindere. Cu arma în mîna dreaptă, fără să se clintească, Timofei stătea, trăgînd cu urechea. Makar şedea lungit în cînepioară. I se opri răsuflarea. Pentru o clipă parcă îi stătu şi inima în loc ; dar ea începu iarăşi, numaidecît, să bată regulat. Makar îşi simţea gura amară, uscată. Lîngă pîrîu se auzi hîrîitul scîrţîitor al unui cîrstei. O vacă mugi în capătul celălalt al cătunului. De undeva, de pe micul izlaz, de dincolo de pîrîu, răzbătea glasul întretăiat, răsunător, al unui pitpalac. Lui Makar îi era la îndemînă să tragă. Timofei stătea tocmai bine cu şoldul stîng întors către Makar, cu trupul uşor aplecat spre dreapta, ascultînd cu încordare. Makar rezemă încetişor ţeava pistolului pe mîna stîngă, îndoită din cot. Mîneca pufoaicei era umedă de rouă. Makar zăbovi cîteva clipe. Nu, el, Nagulnov, nu era o scîrbă de chiabur ca să tragă în vrăjmaş pe la spate ! Şi, fără să-şi schimbe poziţia, strigă cu glas puternic : — Intoarce-te cu faţa către moarte, năpîrcă ! Timofei sări înainte şi într-o parte, zvîrlit parcă de o trambulină ; apoi duse arma la ochi. Dar Makar i-o luă înainte. În liniştea nopţii jilave, împuşcătura răsună înăbuşit, nu prea tare. Scăpînd carabina din mîini, îndoindu-şi genunchii, Timofei căzu pe spate, încet, după cum i se păru lui Makar. Acesta auzi cum se lovi greu, surd, cu ceafa de pămîntul tare, bătătorit al cărăruii. Makar şezu culcat încă vreun sfert de oră, fără să se clintească din loc. „Nu se duce omul cu gloata la o muiere, dar. poate că prietenii mortului s-au pitit lîngă pîrîu şi aşteaptă, gîndea el, ascuţindu-şi cît putu auzul. De jur Împrejur stăruia o linişte adîncă, Cîrsteiul care amuţise după împuşcătură, începu din nou să hîrîie şovăitor, cu întreruperi. Revărsatul zorilor se apropia năvalnic. Brîul purpuriu din zare creştea, lăţindu-se la marginea dinspre răsărit a cerului albastru-închis. începură să se desluşească lămurit pîlcurile sălciilor de dincolo de pîrîu. Makar se sculă şi se apropie de Timofei, care zăcea întins pe spate, cu mîna dreaptă depărtată de trup. Ochii săi stinşi, dar care îşi păstrau încă lucirea vieţii, erau larg deschişi. Ochii aceştia, morţi, parcă admirau cu încîntare şi cu o tăcută uimire steleie palide ce se stingeau, ca şi nouraşul de opal tivit dedesubt cu un chenar argintiu, ce se topea la zenit, precum şi întreaga întindere neţărmurită a cerului, acoperit de vălul străveziu şi vaporos al ceţei. Makar atinse mortul cu botul cizmei şi întrebă încet — Ei, ai isprăvit-o cu petrecerile, vrăjmaşule ? Şi mort era frumos acest răsfăţat al femeilor. Pe fruntea-i curată, albă, nearsă de soare, căzuse o şuviţă de păr negru. Obrajii săi plini nu-şi pierduseră încă trandafiriul şters. Buza de sus, puţin arcuită, încadrată de o mustaţă neagră, mătăsoasă, îi dezvelise dinţii umezi. Umbra uşoară a unui zîmbet mirat îi rămăsese tăinuită în colţurile buzelor înfloritoare, care abia deunăzi o sărutaseră atît de lacom pe Luşka. „Bine te-ai mai îndopat, fîăcăule !” gîndi Makar.
332
Uitîndu-se liniştit la cel ucis, Makar nu mai simţea nici ura care stăruise pînă nu de mult în sufletul lui, nici satisfacţie. Nimic, afară doar de o covîrşitoare oboseală. Ceea ce îl tulburase zile şi ani în şir, ceea ce îi aruncase năvalnic sîngele clocotitor la inimă, strîngîndu-i-o de obidă, gelozie şi de durere — totul se şterse o dată cu moartea lui Timofei, pierzîndu-se pentru totdeauna undeva departe. Ridică arma de la pămînt şi, strîmbîndu-se de dezgust; îl căută prin buzunare. În buzunarul din stînga al hainei pipăi învelişul striat al unei grenade de mînă „lămîia", iar în cel din dreapta nu găsi nimic, afară de patru încărcătoare cu cartuşe de carabină. Timofei n-avea asupra lui nici un act. Înainte dă a pleca, Makar aruncă pentru ultima oară o căutătură înspre mort, şi abia atunci observă cămaşa brodată, proaspăt spălată, şi pantalonii kaki ţîrîiţi cu grijă la genunchi, pesemne de o mînă de femeie. „După cît se vede, te hrănea şi te îngrijea bine”, gîndi cu amărăciune Makar, ridicîndu-şi cu greu, tare cu greu piciorul, ca să-l pună pe treapta pîrleazului. Cu toate că era dis-de-dimineaţă, Razmiotnov îl întîmpină pe Makar lîngă portiţă, îi luă din mîini arma, cartuşele, grenada şi spuse mulţumit : — Va să zică i-ai venit de hac ? Era un flăcău cutezător, fără frică... Ţi-am auzit împuşcătura, m-am sculat şi m-am îmbrăcat. Vroiam să dau o fugă pînă acolo, dar te-am văzut venind. Mi s-a luat o piatră de pe inimă. — Dă-mi cheile de la sovietul sătesc, îl rugă Makar. Deşi Razmiotnov bănuia ce voia să facă, totuşi îl întrebă : — Vrei să-i dai drumul Luşkăi ? — Da. — N-ar trebui ! — Taci din gură ! Spuse cu glas surd Makar. O iubesc încă pe şerpoaica asta... Luă cheile, se întoarse, fără a adăuga un cuvînt, şi porni spre sovietul sătesc, tîrşîindu-şi picioarele. În tinda întunecoasă, Makar nu nimeri dintr-o dată la lacăt gaura cheii. În sfîrşit, dădu de perete uşa cămării şi chemă cu glas scăzut: — Lukeria ! Vino încoace pentru o clipă. Într-un ungher se auzi foşnet de paie. Fără să rostească o vorbă, Luşka se opri în prag şi îşi potrivi cu o mişcare molatică a mîinii basmaua albă din cap. — Hai în pridvor ! Makar se dădu la o parte, lăsînd-o să treacă înainte. În pridvor, Luşka îşi împreună mîinile la spate şi se rezemă de parmaclîc. Căuta oare un sprijin ? Aştepta tăcută. Ca şi Andrei Razmiotnov, nici ea nu dormise toată noaptea şi auzise în zori împuşcătura înfundată. Pesemne bănuia ceea ce avea să-i spună Makar. Chipul îi era palid iar ochii, uscaţi în orbitele lor întunecoase, tăinuiau o expresie nouă, necunoscută lui Makar. — L-am omorît pe Timofei, zise Naguinov, uitîndu-se ţintă în ochii ei negri, chinuiţi; apoi îşi îndreptă fără voie privirea spre micile zbîrcituri, săpate de suferinţă — care într-un timp uimitor de scurt, numai în două zile, izbutiseră să se cuibărească adînc în colţurile gurii ei capricioase, senzuale. Du-te numaidecît acasă, strînge-ţi în bocceluţă toate catrafusele şi pleacă pentru totdeauna din cătun, altfel ai s-o păţeşti rău... Au să te judece.
333
Luşka stătea tăcută. Makar începu să se foiască încurcat, căutînd ceva prin buzunare. Apoi îi întinse o batistă de dantelă mototolită, nespălată de multă vreme, cenuşie de murdară ce era. — E a ta. A rămas cînd ai plecat de la mine... Ia-o, acum nu-mi mai trebuie... Luşka vîrî cu degete reci batista în mîneca rochiei mototolite. Makar răsuflă din greu şi-i spuse : — Dacă vrei să-ţi iei rămas bun de la el — zace în ograda voastră, după pîrleaz. Se despărţiră tăcuţi ca să nu se mai vadă niciodată. Coborînd treptele pridvorului, Makar dădu nepăsător din cap, luîndu-şi rămas bun de la ea. Luşka însă, petrecîndu-l cu ochii, se uită lung la dînsul şi îşi înclină capul mîndru într-o plecăciune adîncă. Poate omul acesta, totdeauna aspru şi închis în sine, îi apărea altfel acum, cu prilejul ultimei întîlniri din viaţa lor ? Cine ştie. Capitolul XII Zilele călduroase, senine, grăbiseră darea în pîrg a ierburilor din valea seacă. La cositul lor, în stepă, se alătură în sfîrşit şi ultima brigadă, a treia, a colhozului din Gremeacii-Log. Cosaşii din această brigadă plecaseră în stepă de vineri dimineaţa. Sîmbătă seara, Nagulnov se duse acasă la Davîdov. Şezu mult timp fără să scoată o vorbă, adus de spate, nebărbierit, îmbătrînit parcă în zilele din urmă. Pe bărbia lui teşită, năpădită de un păr ţepos, castaniu-închis, Davîdov zări pentru întîia dată fire argintii de cărunţeală sclipind ici şi colo, ca promoroaca. Vreme de vreo zece minute atît gazda cît şi oaspetele fumară în tăcere. Între timp nici unul nici altul nu voia să înceapă cel dintîi vorba. Abia înainte de a pleca, Nagulnov îl întrebă : — Mi se pare că din brigada lui Liubişkin au ieşit toţi la coasă. Ai cercetat? — Cei înscrişi au ieşit. Dar de ce întrebi ? — Ai face bine să dai o raită mîine de dimineaţă pe la brigada lui, să vezi cum merg treburile. — Abia au plecat. Să mă şi duc să-i controlez ? Nu-i prea devreme ? — Mîine e duminică. — Şi ce-i cu asta ? Pe buzele uscate ale lui Nagulnov se furişă un zîmbet abia zărit. — În brigada lui, aproape toţi sînt evlavioşi, adepţi ai opiului bisericesc, mai cu seamă purtătoarele de fuste. De ieşit, au ieşit ei la lucru, dar n-au să cosească în zi de sărbătoare cît îi lumea şi pămîntul ! Bagă de seamă, o parte dintre femei au să se ducă întins la biserica din Tubeanskoi. Munca însă n-aşteaptă. Unde mai pui că şi vremea ne-ar putea face pocinogul şi atunci o să adunăm fîn bun doar pentru culcuş de cîini. — Bine, am să mă duc dis-de-dimineaţă să văd cum stau lucrurile. Se înţelege că nu las pe nimeni să plece ! Îţi mulţumesc că m-ai prevenit. Dar cum se face că numai Liubişkin are atît de mulţi bisericoşi ? — Ei, poame din acestea sînt si în alte brigăzi, dar în a treia — puzderie. — Bine ! Dar tu ce ai de gînd să faci mîine ? Poate te repezi la brigada întîia ? Nagulnov răspunse în silă : — Nu mă duc nicăieri. Rămîn cîteva zile acasă. Mă simt nu ştiu cum, fără vlagă... Parcă m-ar fi stîlcit în bătăi şi mi-ar fi muiat oasele o gloată de zaplani...
334
În celula de partid din Gremeacii-Log se statornicise o rînduială : în timpul muncilor, fiecare comunist era dator să iasă la cîmp. îndeobşte, ieşeau cu mult înainte de a primi directive în această privinţă de la comitetul raional de partid. Şi acum, prezenţa lui Nagulnov în una dintre brigăzi era, fireşte, necesară. Dar Davîdov înţelegea foarte bine starea sufletească a prietenului său şi de aceea îi spuse : — Dacă e aşa, rămîi acasă, Makar. S-ar putea chiar să fie mai bine ; doar trebuie să rămînă cineva de la conducere în cătun pentru orice împrejurare. Davîdov rosti ultimele cuvinte numai ca să nu arate pe faţă lui Makar că-l compătimeşte. Iar Nagulnov — ca şi cum nu venise pentru altceva — plecă fără să mai scoată o vorbă... Peste cîteva clipe se întoarse însă şi zîmbi cu un aer vinovat: — Mintea mea parcă ar fi un ciur : am uitat să-mi iau ziua-bună de la tine. Cînd te întorci de la Liubişkin — treci pe la mine ca să-mi povesteşti cum se poartă cei cu frica lui dumnezeu, încotro îşi îndreaptă privirile : la picioarele cailor sau spre crucea bisericii din Tubeanskoi. Să le spui zărghiţilor că Hristos a trimis din cer mană, într-un an de foamete, numai oamenilor din vremurile străvechi şi doar o singură dată în viaţă. Cazacilor însă n-are să le strîngă fîn pentru iarnă — să nu tragă nădejde. Pe scurt, desfăşoară acolo din plin propagandă antireligioasă ! Ştii şi tu ce trebuie spus în asemenea împrejurări. Păcat ca nu merg şi eu cu tine, căci aş fi putut să-ţi fiu de mare folos în agitaţia împotriva religiei. Fără îndoială, nu sînt cine ştie ce vorbitor — în schimb, frate, pumnul meu ţi-ar prinde bine la o adică în orice discuţie ! O singură dată să-l pun în acţiune şi potrivnicul meu n-ar mai zice nici cîrc. Întîmpinări poţi face numai cît stai în picioare, dar cînd eşti culcat nu mai ai ce zice. Cine să te mai asculte ? Nagulnov se învioră deodată, şi cu ochii lucind de veselie, propuse : — Zău, Sioma, mai c-aş merge şi eu cu tine ! Te pomeneşti, să nu zic într-un ceas rău, c-o să se ivească vreo neînţelegere între tine şi muieri din pricina vreunei nedumeriri bisericeşti şi atunci ţi-aş putea da o mînă de ajutor. Le cunoşti pe muierile noastre : dacă as-primăvară nu te-au dat gata, apoi la cel dintîi prilej au să-ţi vină negreşit de hac. Cu mine însă nu te prăpădeşti ! Eu ştiu cum să ma port cu seminţia asta a diavolului ! Căutînd din răsputeri să-şi stăpîneasca rîsul, Davîdov dădu speriat din mîini : — Vezi-ţi de treabă ! Ce ţi s-a mai năzărit ? N-am nevoie de nici un sprijin din partea ta. Mă descurc eu şi singur. Dar poate temerile tale sînt cu totul neîntemeiate. Oamenii sînt azi mult mai conştienţi decît în cele dintîi luni de colectivizare. Hotărît ! Iar tu, Makar, îi judeci după cum au fost pe vremuri. Şi asta-i hotărît ! — Vrei, merg ; nu vrei, nu merg. M-am gîndit că ţi-aş fi putut fi de folos. Dacă însă eşti un viteaz atît de semeţ, scoate-o la capăt şi singur. — Nu te supăra, Makar, urmă împăciuitor Davîdov. Tu nu eşti bun luptător împotriva prejudecăţilor religioase. În schimb poţi să ne pricinuieşti în privinţa asta neajunsuri serioase, ba chiar foarte serioase ! — Nu vreau să mă încontrez cu tine, îi spuse rece Nagulnov. Bagă de seamă numai să nu dai cu oiştea în gard. Te-ai obişnuit să le cauţi în coarne foştilor proprietari individuali. În ce mă priveşte, fac agitaţie printre dînşii aşa cum mă îndeamnă conştiinţa mea de partizan. Ei, am plecat, rămîi sănătos ! Ca şi cum s-ar fi despărţit pentru multă vreme, îşi strînseră cu însufleţire, bărbăteşte, mîinile. Mîna lui Naguinov era tare şi rece ca piatra, iar în ochii săi,
335
care-şi pierduseră strălucirea vie de mai înainte, se ivi din nou o durere tainică, nemărturisită. „Î-i greu..." gîndi Davîdov, căutînd anevoie să-şi biruie un simţămînt de milă, nelalocul lui. Ţinîndu-se de scoaba uşii, Naguinov se întoarse spre Davîdov, dar nu se uită la dînsul, ci undeva într-o parte, şi spuse cu glas uşor răguşit: — Fosta mea nevastă şi drăguţa ta a plecat din cătun. Ai auzit ? Uluit, Davîdov, care încă nu ştia că Luşka îşi luase de cîteva zile rămas-bun pentru totdeauna de la Gremeacii- Log şi de la meleagurile ei dragi, pline de amintiri, izbucni cu convingere : — Nu se poate ! Unde să se ducă fără acte ? Stă la mătuşă-sa, fără îndoială ; aşteaptă să se potolească vîlva stîrnită de Timofei. Oricum nu-i vine la îndemînă să se arate deocamdată în lume. Toată povestea ei cu Timofei a ieşit cam pe dos. Makar zîmbi ironic. Ar fi vrut să spună : „Dar oare cu noi — cu tine şi cu mine — a ieşit mai acătării ?" Rosti însă altceva : — Are acte. A plecat din cătun miercuri, ţi-o spun sigur. Am văzut-o cu ochii mei cum a ieşit la drumul mare în zori — avea o bocceluţă în mînă, pesemne cu niscai straie. A zăbovit puţin pe dîmb, s-a uitat spre cătun şi a pierit din ochii mei, diavoliţa dracului ! Am întrebat-o pe mătuşă-sa unde a plecat Lukeria. Dar nici ea nu ştie. Cică i-ar fi spus că se duce unde-o vedea cu ochii ! Asta-i toată povestea. Ca să vezi ce s-a ales din viaţa acestei scîrnăvii afurisite... Davîdov nu scoase un cuvînt. Vechiul sentiment de ruşine şi de stinghereală faţă de Makar puse stăpînire pe dînsul cu o putere nouă. Căutînd să pară nepăsător, ferindu-se şi el să-l privească în faţă, îi spuse încet : — Ei, călătorie sprîncenată ! N-are cui să-i pară rău după ea. — Nici n-a avut nevoie vreodată în viaţă de părerile de rău ale cuiva. Cît priveşte tot felul de giugiuleli, Timoşka ne-a întrecut, frate, pe amîndoi. Hotărît ! Cum spui tu. Da de ce strîmbi din nas ? Nu-ţi place ? Nici mie, frate, nu-mi prea plac lucrurile acestea ; dar unde poţi să te ascunzi de adevăr ? Pentru noi doi era foarte uşor s-o pierdem pe Lukeria. Ai să mă întrebi : de ce ? Fiindcă nu era ca toate muierile : putea să facă marţ pe toţi dracii ! Crezi că tare a durut-o inima după revoluţia mondială ? Ţi-ai găsit ! N-are nevoie nici cît negru sub unghie de colhozuri, de sovhozuri, sau chiar de Puterea sovietică ! Nu-i arde decît de hîrjoană. Cît mai puţină muncă, şi fîţîială cît mai multă — iată tot programul ei de cetăţeancă fără de partid ! Ca să ţii asemenea muiere pe lîngă tine trebuie să-ţi mînjeşti mîinile cu catran, s-o apuci de fustă, să închizi ochii şi să uiţi de toate cîte se petrec pe lume. Dar eu cred că dacă te fură cumva somnul, ea lunecă chiar din fusta de pe dînsa, ca şarpele din pielea lui şi, goală-goluţă, aşa cum a făcut-o mă-sa, o zbugheşte la hîrjoană. Asta-i Lukeria cea blestemată de dumnezeu şi de toţi sfinţii ! Iată de ce s-a şi lipit de Timoşka. Pe vremuri, se întîmpla ca Timoşka să hoinărească prin cătun cîte o săptămînă încheiată, cîntînd din armonică şi dînd tîrcoale prin faţa casei mele, iar pe Luşka o scuturau frigurile, nu alta.... nu aştepta, biata, decît să plec de-acasă. Iar eu şi cu tine cam cu ce era să ţinem legată de noi asemenea fîşneaţă ? Să lăsăm baltă de dragul ei şi revoluţia şi munca noastră sovietică de toate zilele ? Să punem amîndoi mînă de la mînă şi să ne cumpărăm o armonică cu trei rînduri de clape ? Ar fi fost pierzania noastră ! Pierzanie şi curat întoarcere sadea la viaţa de burjui ! Nu, n-are decît să se spînzure de trei ori de cel dintîi ciot întîlnit în cale ; dar noi, Sioma, nu putem lepăda ideologia noastră partinică de dragul unei parşive ca ea !
336
Naguinov se învioră din nou şi îşi îndreptă statura. Umerii obrajilor i se rumeniră. Se rezemă de uşcior, îşi răsuci o ţigară, o aprinse şi, trăgînd adinc în piept două-trei fumuri, urmă mai potolit, mai încet, trecînd uneori chiar la şoaptă. — Trebuie să-ţi mărturisesc, Semion, că îmi era frică ca fosta mea nevastă să nu se apuce cumva de bocit, văzîndu-l mort pe Timoşka... Dar nu! Mătuşă-sa mi-a povestit că Luşka s-a apropiat de dînsul fără lacrimi, fără ţipete. A îngenunchiat alături şi a rostit încetişor de tot : „Ai venit în zbor la mine, şoimul meu frumos, şi ţi-ai găsit moartea... Iartă-mă că nu te-am putut feri de pierzanie.” Apoi şi-a luat de pe cap basmaua, a scos din păr pieptenele y l-a pieptănat pe Timoşka, i-a potrivit moţul, l-a sărutat pe gură şi a pornit la drum. A plecat de lîngă dînsul şi n-a mai întors capul înapoi ! După o vreme, Makar vorbi mai tare şi în vocea lui uşor răguşită Davîdov desluşi cu surprindere note de mîndrie rău ascunsă : — Aşa şi-a luat ea rămas-bun de la dînsul. Ce zici; a fost straşnică, nu ? Ce inimă călită şi-a dovedit afurisita asta de muiere ! Ei, am plecat. Rămîi cu bine ! Aşadar, de aceea venise Makar... După ce îl petrecu pînă la portiţă, Davîdov se întoarse în cămăruţa lui, unde stăruia o lumină scăzută,, şi se trînti pe pat, fără să se dezbrace. Nu dorea nici să-şi aducă aminte, nici să se gîndească la ceva. Vroia numai să se cufunde cît mai repede într-un somn adînc. Dar somnul întîrzia. De cîte ori nu-şi blestemase în sine nesocotinţa şi nesăbuita lui legătură cu Luşka ! În relaţiile dintre dînşii nu fusese doar nici umbră de dragoste. Iar cînd s-a ivit Timofei, Luşka fără să stea la gînduri, a rupt-o cu dînsul, cu Davîdov, şi a căzut din nou în braţele lui Timoşka, urmîndu-şi nebuneşte omul iubit. Pesemne-i adevărat că dragostea cea dintîi nu se uită... A plecat din cătun, fără sa spună un cuvînt, fără să-şi ia rămas-bun. Dar, la drept vorbind, ce nevoie avea ea de dînsul ? Îşi luase rămas bun de la acela care-i fusese drag şi murise. Ce rost avea aici Davîdov ? Totul se desfăşurase după rînduiala cuvenită. Iar istoria nu prea curată cu Luşka nu era decît ca o scrisoare prostească, fără sfîrşit, întreruptă la jumătatea cuvîntului. Atîta tot! Davîdov, culcat pe patul său îngust, se pîrpălea cînd pe-o parte, cînd pe alta, gemînd. Se sculă de două ori ca să fumeze. Adormi abia în zori. Se trezi cînd afară se luminase de-a binelea. Somnul de scurtă durată nu-l odihnise. Se deşteptă mahmur ca după o beţie zdravănă. Îi era sete, îl durea groaznic capul, gura îi era uscată ca iasca şi din cînd în cînd simţea greţuri. Lăsîndu-se anevoie în genunchi, îşi căută îndelung cizmele, bîjbîi cu mîinile pe sub pat, pe sub masă, uitîndu-se nedumerit în ungherele încăperii goale. Abia după ce se ridică în picioare, văzu că era încălţat cu ele. Gemu de ciudă şi şopti : — Iată unde ai ajuns, matrozule ! Felicitările mele ! Mai mult nici că se putea. Hotărît ! Afurisita de Luşka ! De patru zile şi patru nopţi nu se mai află în cătun, totuşi o simt lîngă mine... Se dezbrăcă pînă la brîu la fîntîna, îşi împroşcă din belşug spatele fierbinte, năduşit, cu apa rece ca gheaţa, oftă, mugi, îşi turnă apă şi în cap şi, simţindu-se de îndată mai uşurat, se duse la grajdul colhozului.
Capitolul XIII
337
Peste un ceas, Davîdov se şi găsea lîngă tabăra brigăzii a treia. Îşi dăduse seama încă de departe că acolo se petrecea ceva neobişnuit. O jumătate dintre cositoare nu lucrau ; prin stepă umblau încoace şi încolo cai împiedicaţi; nimeni nu grebla poloagele uscate de fîn, şi pînă-n zare nu se vedea nici o căpiţă... Lîngă baraca pe roate a brigăzii jucau cărţi şase cazaci, şezînd pe un ţol aşternut jos ; al şaptelea îşi dregea gheata ruptă, iar al optulea dormea dus, întins în voie la umbră lîngă roata din spate a barăcii, cu faţa ascunsă într-o manta de ploaie mototolită, murdară. Zărindu-l pe Davîdov, jucătorii se sculară alene în picioare, afară de unul care şedea tolănit, rezemat într-un cot — pesemne fără chef, fiindcă pierduse la joc. Acum făcea încet cărţile, dus pe gînduri. Alb ca varul de mînie, Davîdov — călare — se repezi în goană drept la jucători şi, cu glas întretăiat, strigă la dînşii : — Aşa munciţi voi ? De ce nu cosiţi ? Unde-i Liubişkin ? — Păi azi e duminică, răspunse şovăind unul dintre jucători. — Ce ? Vremea are să vă aştepte ? ! Dar dacă se porneşte o ploaie ? ! Davîdov întoarse scurt calul, care făcu cîţiva paşi în lături, călcă pe ţol şi, speriindu-se de această ciudată piedică sub copitele lui, se ridică pe picioarele de dinapoi, apoi făcu o săritură mare într-o parte. Davîdov se clătină brusc, cît pe ce să-i fugă scara de sub talpă ; totuşi se ţinu bine în şa. Se lăsă pe spate, întinse cît putu dîrlogii şi, izbutind cu chiu cu vai să-şi stăpînească bidiviul, care juca sub dînsul în loc, răcni încă şi mai tare : — Unde-i Liubişkin, vă întreb ? — Uite-l colo, coseşte. A doua cositoare din stînga, de pe dîmb, e a lui. Da de ce faci atîta gură ? Bagă de seamă să nu răguşeşti... răspunse veninos Ustin Rîkalin, un cazac în vîrstă, scund, cu sprîncene spălăcite, îmbinate la rădăcina nasului şi cu faţa rotundă, plină de pistrui. — De ce trîndăviţi ? ! Vă întreb pe toţi... zbieră Davîdov cu răsuflarea tăiată atît de mînie, cît şi din pricina strigătului. După o scurtă tăcere, Alexandr Neceaev, ua om bolnăvicios şi aşezat, care locuia în cătun nu departe de Davîdov, îi răspunse : — N-are cine mîna caii, aiasta-i ! Muierile şi cîteva fete au plecat la biserică, aşa că prăznuim şi noi fără să vrem... Le-am rugat pe blestematele celea să se lepede de trebuşoara asta, da ţi-ai găsit ! N-au vrut să audă. Adicătelea, n-am putut să le oprim cu nici un chip. Le-am rugat în toate felurile, dar n-am izbutit să le înduplecăm, crede-mă pe cuvînt, tovarăşe Davîdov ! — Să zicem că te cred. Dar voi, bărbaţii, de ce nu lucraţi ? Îi întrebă Davîdov de data asta mai stăpînit, totuşi prea tare. Calul nu vroia să se liniştească în ruptul capului — se lăsa pe picioarele de dinapoi şi-şi ciulea sperios urechile, încrîncenîndu-şi pielea într-un tremur mărunt. Davîdov îşi stăpînea calul, strunind strîns dîrlogii, îi mîngîia grumazul mătăsos, cald şi aştepta cu răbdare răspunsul, dar de astă dată tăcerea se prelungea...— Ţi-am spus doar că n-avem cu cine lucra. Lipsesc muierile, zise fără tragere de inimă Neceaev, întorcînd capul spre ceilalţi, de la care aştepta pesemne sprijin. — Adică cum vine asta : n-aveţi cu cine lucra ? Nu sînteţi aici opt pierde-vară ? Puteaţi munci cu patru cositoare. Este ? Iar voi vă desfătaţi jucînd cărţi. Nu mă aşteptam de la voi la asemenea purtare faţă de colhoz, nu mi-am închipuit aşa ceva. Hotărît !
338
— Dar ce ţi-ai închipuit ? Ai crezut că nu sîntem oameni, ci vite de jug ? Îl întrebă provocător Ustin. — Ce vrei să spui ? — Muncitorii n-au zile libere ? — Au, dar uzinele nu opresc lucrul nici duminica, iar muncitorii nu învîrt foiţele prin ateliere, aşa cum faceţi voi aici. Ai înţeles ? — Duminica, de bună seamă, lucrează acolo alte schimburi, pe cînd noi aici rămînem mereu aceiaşi, ca nişte procleţi ! Tragi la plug de luni şi pînă sîmbătă şi nici măcar duminica nu eşti slobod să-ţi scoţi grumazul din jug. Apoi, socoteală-i asta ? Aşa rînduieşte lucrurile Puterea sovietică ? Ea spune că nu trebuie să fie deosebire între diferitele feluri de muncitori, iar voi schimonosiţi legile, căutaţi să le răstălmăciţi în folosul vostru. — Ce tot înşiri gogoşi ? Ce îndrugi verzi şi uscate ? Izbucni înciudat Davîdov. Eu vreau să asigur cu fîn pentru toată iarna vitele colhozului şi toate vacile voastre. Ai priceput ? Fac asta în folosul meu ? Am eu personal vreun cîştig de aici ? Îţi umblă gura ca o meliţă, palavragiule ! Ustin dădu din mîna a lehamite. — Aveţi un singur gînd : să îndepliniţi plănui la timp. Încolo, vină şi potopul ! Ţi se rupe inima după vitele noastre ? Îţi închipui c-o să te cred ! La sfîrşitul iernii, cînd s-a cărat sămînţa la Voiskovoi de la gară, cîţi boi s-au prăpădit şi nu s-au mai sculat din drum ? Nenumăraţi ! Şi acu cauţi să ne bolmojeşti ! — Boii colhozului Voiskovoi au pierit pe drum fiindcă indivizi ca de-alde tine au îngropat grînele în pămînt. De intrat au intrat în colhoz, dar bucatele le-au, ascuns. Nu trebuia să semănăm ? Aşa că am fost siliţi să mînăm boii după sămînţă pe drumuri desfundate. De aceea au şi pierit. Hotărît ! Parcă n-ai şti şi tu istoria asta ! — Vă arde numai să îndepliniţi planul: de aceea îţi şi dai atîta osteneală pentru fîn, bombăni încăpăţînat Ustin. — Da ce ? Eu o să mănînc fînul ? Mă strădui pentru folosul obştesc ! Şi ce are de-a face aici planul ? Răcni Davîdov, pierzîndu-şi răbdarea. — Nu te răţoi la mine, preşedinte, că nu mă sperii cu strigăte şi cu zarvă, doar am făcut milităria la artilerie. Ei, hai să zicem că te străduieşti pentru folosul obştesc, dar de ce scoţi sufletul din oameni, punîndu-i să muncească zi şi noapte ? Iată că are de-a face aici planul ! Cauţi să intri în voia şefilor de la raion, aceia la rîndul lor — în voia şefilor de la ţinut, iar noi ducem greul. Crezi că oamenii nu văd nimic ? Că-s orbi ? Văd ei bine totul, dar n-au încotro de gura voastră, a celor aşa de sirguincioşi ! Pe dumneata de pildă, şi pe alţii de aceeaşi teapă nu putem să vă scoatem din slujbă. Este ? De aceea vă ţineţi numai de năzbîtii, după cum vă taie capul. Iar Moscova e departe, Moscova habar n-are ce vă trăsneşte vouă prin cap, pe aici... În pofida temerilor lui Nagulnov, îi fu dat lui Davîdov să se ciocnească nu cu femeile, ci cu bărbaţii. Dar boclucul în care intrase nu era mai uşor. După tăcerea încordata a cazacilor, Davîdov înţelese că nu va izbuti să ajungă la ţel cu strigăte ; dimpotrivă, mai curînd va face rău. Trebuia să se stăpînească şi să lupte cu arma cea mai potrivită — metoda convingerii. Cercetînd cu luare-aminte faţa lui Ustin, plină de vrăjmăşie, se gîndi uşurat: „Bine că nu l-am luat cu mine pe Makar ! Negreşit că s-ar fi ajuns la lovituri, la încăierare..."
339
Ca să cîşiige timp şi să-şi alcătuiască planul de acţiune cel mai potrivit pentru a ţine piept lui Ustin şi, poate, celorlalţi care s-ar gîndi să-l sprijine, Davîdov îl întrebă: — Cind am fost ales preşedinte, ai votat pentru mine, Ustin Mihailovici ? — Nu, m-am abţinut ! De ce era să votez pentru dumneata ? Ni te-au adus aici hodoronc-tronc... — Singur am venit. — Totuna-i. Ai venit hodoronc-tronc. De ce era să votez pentru dumneata, de vreme ce nu ştiam ce sculă eşti. — Dar acum eşti împotriva mea ? — Mai încape vorbă ? Se înţelege că sînt împotrivă ! — Atunci cere la adunarea generală a colhozului să fiu înlocuit. Cum va hotărî adunarea, aşa va fi. Numai întemeiază-ţi cum trebuie propunerea, că altfel are să fie respinsă ! — Lasă, n-ai grijă, n-o să fie respinsă. Şi apoi avem destul timp pentru asta — nu-i nici o grabă. Deocamdată, cît mai eşti preşedinte, spune : ce-ai făcut cu zilele noastre libere ? Ca să răspundă la o astfel de întrebare era cît se poate de uşor, dar Ustin nu-l lăsa pe Davîdov nici măcar să deschidă gura : — De ce la raion, adică la staniţă, domnişoarele funcţionare îşi sulemenesc duminica obrajii, se pudrează şi se plimbă cîtă-i ziulica de mare pe străzi, iar seara trag la danţuri, se duc la cinematograf şi se zgîiesc la filme, iar muierile şi fetele noastre trebuie să se scalde în năduşeală şi duminica ? — În toiul muncilor, vara... — La noi munca totdeauna-i în toi — şi iarna şi vara ; tot anul robotim. — Vreau să spun... —- Nu-ţi mai bate gura degeaba ! Tot n-ai ce spune ! Davîdov ridică mîna cerînd să fie ascultat : — Stai, Ustin ! Dar Ustin îl întrerupse, vorbind repede-repede : — Eu, de ! Îţi stau înainte în picioare ca un argat, iar dumneata te lăfăieşti în şa, curat ca un boier. — Ascultă-mă ce-ţi spun — fii om cu scaun la cap ! — N-am ce asculta ! Asculţi ori ba, totuna-i. Cînd îi vorba să aştepţi de la dumneata un cuvînt drept — nici o nădejde ! — Mă laşi odată să spun şi eu o vorbă ? Strigă Davîdov, făcîndu-se stacojiu la faţă. — Să nu zbieri la mine ! Eu nu ţi-s Luşka Nagulnova ! Ustin trase aer în piept prin nările larg umflate şi urmă tare şi repede cu glas dogit : Degeaba, nu mai îndruga verzi şi uscate ! N-ai decît să trăncăneşti la întruniri cît ţi-o plăcea, dar aici noi avem cuvîntul. Să nu ne mai scoţi ochii că jucăm cărţi ! La colhoz noi sîntem stăpîni: vrem — lucrăm, nu vrem — ne odihnim. N-o să ne faci să muncim în zi de sărbătoare, nu te ţine cureaua ! — Ai isprăvit ? Îl întrebă Davîdov, abia stăpînindu-se. — Nu, n-am isprăvit. Şi am să-ţi mai spun una, ca încheiere : dacă nu-ţi plac rînduielile noastre — du-te la mama dracului de unde ai venit ! Nimeni nu te-a poftit la noi în cătun. O să ne descurcăm noi cu ajutorul lui dumnezeu şi fără tine. Nu ne uităm la tine ca la soare !
340
Aceasta era o provocare vădită. Davîdov înţelegea foarte bine unde ţintea Ustin, dar nu se mai putea stăpîni. I se făcu negru înaintea ochilor şi, aproape fără să vadă ceva, privi cîteva clipe sprîncenele lui Ustin, îmbinate la rădăcina nasului, ca şi faţa iui rotundă, parcă lăbărţată. Simţi nedesluşit cum îi năvălea sîngele în mîna dreaptă, care strîngea aprig coada biciului, îngreuindu-i-se, sub săgetări de durere în încheieturile degetelor. Ustin stătea în faţa lui, cu picioarele răschirate şi cu mîinile vîrîte nepăsător în buzunarele pantalonilor... îşi recăpătă dintr-o dată cumpătul său obişnuit şi acum, sigur de superioritatea lui, simţind sprijinul tăcut al cazacilor, zîmbea liniştit şi oarecum provocător, îngustîndu-şi ochii albaştri, duşi adînc în fundul capului. Davîdov se îngălbenea tot mai mult şi buzele Iui livide molfăiau tăcut, nefiind în stare să scoată o vorbă. Lupta dîrz cu sine însuşi, încordîndu-şi toată voinţa ca să-şi înfrîneze furia oarbă care, ca o stihie, era gata-gata să se dezlănţuie. Auzea parcă de undeva de departe glasul lui Ustin, prinzînd şi tîlcul cuvintelor sale şi intonaţiile zeflemitoare care vibrau în vocea lui... — Ce tot căşti gura, preşedinte, şi taci ca peştele ? Ţi-ai înghiţit limba ori n-ai ce zice ? Parcă ai vrut să spui ceva şi cînd colo taci chitic... Ia te uită ! Pesemne că n-ai cum să înfrunţi adevărul ! Aşa că, tovarăşe preşedinte, mai bine nu te lua la rîcă cu noi şi nu te aprinde de nimica toată. Mai degrabă descăleca binişor şi hai să facem împreună o partidă de cărţi, să jucăm de pildă popa-prostul. E un lucru care cere agerime de minte, nu ca atunci cînd conduci colhozul... Careva dintre cazacii din spatele lui Ustin începu să chicotească pe înfundate ; apoi amuţi. O clipă se aşternu în preajma barăcii o linişte care nu prevestea nimic bun. Se auzeau numai răsuflarea aprigă a lui Davîdov, huruitul cadenţat al unei cositoare, departe, şi cîntecu! fără grijă, liniştitor al ciocîriiilor nevăzute, împrăştiat în tăriile azurii ale cerului. Puţin le păsa lor de ceea ce se întimpla între oamenii care se frămîntau, bulucindu-se lingă baracă. Davîdov ridică domol biciul deasupra capului şi atinse calul cu călcîiele. Ustin făcu repede cîţiva paşi înainte, înhaţă cu mîna stîngă căpăstrul calului şi se feri puţin la dreapta, lipindu-se de piciorul lui Davîdov. — Nu cumva vrei să dai în mine ? Hai, încearcă ! Rosti el printre dinţi, ca o ameninţare. Pe faţa lui deodată se zugrăviră pronunţat umerii colţuroşi ai obrajilor, iar ochii îi scăpărară, vesel, sfidător, fierbînd în aşteptare. Davîdov îşi plesni puternic cu biciul carîmhui cizmei ponosite şi, uitîndu-se de sus la Ustin, îi spuse tare, încercînd zadarnic să zîmbească : — Nu, n-am să dau în tine, Ustin, nu ! Nu trage nădejde, gardistule alb ! Ei, dacă ai fi încăput pe mîna mea acum vreo zece ani, ar fi fost altceva... Atunci ai fi amuţit pe vecie, contrarevoluţionarule ! Împingîndu-l la o parte cu o uşoara mişcare a piciorului, Davîdov descăleca. — Şi-acum, Ustin Mihaiîovici, dacă ai luat calul de căpăstru — du-l şi-l leagă. Mă pofteşti să joc cărţi cu voi ? Cu plăcere ! Faceţi cărţile. Hotărît ! Lucrurile luară o întorsătură cu totul neaşteptată... Cazacii schimbară între ei priviri, zăboviră o clipă, apoi începură să se aşeze în tăcere lîngă ţol. Ustin legă calul de roata barăcii, se aşeză în faţa lui Davîdov, cu picioarele încrucişate sub dînsul, aşa cum şed calmîcii, aruncîndu-i din timp în timp priviri fugare cu coada ochiului. Nu, el nu socotea de loc că rămăsese învins în ciocnirea cu Davîdov ! De aceea hotărî să urmeze convorbirea : — Despre zilele libere n-ai zis nimic, tovarăşe preşedinte ! Ai lăsat-o baltă...
341
— Mai avem noi doi de vorbit, îi făgădui cu subînţeles Davîdov. — Cum s-o iau ? Aş zice că mă ameninţi ! — Nu, de ce ! M-am aşezat să joc cărţi, înseamnă că trebuie să lăsăm la o parte toate dezbaterile lăturalnice. Mai avem vreme să stăm de vorbă. Acum însă, cu cît se făcea Davîdov mai stăpîn pe sine, cu atît se tulbura mai mult Ustin. Fără să isprăvească partida, aruncă cu ciudă cărţile pe ţol şi -şi cuprinse genunchii cu mîinile. — La dracu, parcă poţi juca ! Hai mai bine să vorbim despre zilele libere. Ei, tovarăşe preşedinte, crezi că numai oamenii sînt neliniştiţi din pricina zilelor de odihnă ? Cînd m-am dus ieri dis-de-dimineaţă să înham caii, iapa cea murgă a oftat cu amărăciune şi mi-a spus cu grai omenesc : „Vai, Ustin, Ustin, ce trai o fi şi aista din colhoz! în zile de lucru mă mînă la muncă. Stau înhămată zi şi noapte, chiar şi sărbătoarea. Odinioară nu era aşa ! Pe vremuri, duminica nu mă puneau stăpînii la lucru, doar dacă mergeau în ospeţe sau la nunţi, să zicem. Altădată viaţa mea era mult mai frumoasă I" Cazacii rîseră surd, de-a valma. Parcă erau de partea lui Ustin. Dar ei se potoliră în aşteptare, cînd Davîdov le spuse încet, atingîndu-şi cu mîna mărul lui Adam : — Dar a cui a fost înainte de colectivizare iepuşoara asta firoscoasă ? Ustin privi printre gene şi chiar îi făcu cu ochiul lui Davîdov : — De bună seamă, crezi că a fost a mea ? Fiindcă vorbea cu cuvintele mele ? Nu, preşedinte, aici ai greşit olecuţă ! Aiasta-i iepuşoara lui Titok, o vită dintre cele deschiaburite. Cînd se afla la dînsul, pe vremea gospodăriilor individuale, nu era hrănită ca la colhoz : iarna, nici nu se uita la ogrinji — îşi tocise aproape toţi dinţii ronţăind numai ovăz. Se poate spune că nu trăia, ci huzurea ! — Prin urmare-i o iapă bătrînă, dacă şi-a tocit dinţii ? Îl întrebă într-o doară Davîdov. — Bătrînă, cum nu, are o vîrstă înaintată, încuviinţă cu dragă inimă Ustin, fără să se aştepte la festa potrivnicului, — Atunci degeaba o asculţi pe iapa asta sfătoasă, spuse cu încredinţare Davîdov. — Da de ce, rogu-te, degeaba ? — Fiindcă iapa chiaburului vorbeşte ca şi chiaburul. — Dar acum e colhoznică... — Şi tu pari colhoznic, dar de fapt eşti isonarul chiaburilor, — Ei, aici, preşedinte, prea te-ai întrecut cu gluma... — Nu m-am întrecut de loc, faptul rămîne fapt. Apoi, dacă iapa e bătrînă, la ce s-o mai asculţi ? S-a smintit şi ea la bătrîneţe ! Dacă era mai tînără şi mai deşteaptă, altfel trebuia să-ţi vorbească ! — Cum ? Întrebă Ustin, de data asta cu ochii în patru. — Trebuia să-ţi fi spus aşa ; „Eh, Ustin, Ustin, coadă de topor a chiaburilor ce eşti ! Iarna tu, pui de lele, nici n-ai pus mîna pe lucru, primăvara aşişderea, te-ai prefăcut bolnav, şi nici acum nu vrei să munceşti cum se cade. Cu ce ai să mă hrăneşti la iarnă pe mine, iapa cea murgă, şi ce ai să înfuleci tu însuţi ? O să crăpăm amîndoi de foame dacă tîndălim astfel !" Uite, aşa trebuia să-ţi vorbească ! Hohotele de rîs ale tuturora acoperiră cuvintele din urmă ale lui Davîdov. Neceaev chicotea ca o codană : din gîtlejul lui gîlgîiau chicote şi ţiuituri. Gherasim Ziablov, care avea voce de bas, sărise în picioare şi rîdea cu hohote, îndoindu-şi
342
caraghios genunchii şi lovindu-se cu palmele peste carîmbii cizmelor, ca la joc. Iar Tihon Osetrov, un moşneguţ gîrbov, strîngîndu-şi barba căruntă în pumn, ţipa piţigăiat : — Culcă-te cu faţa în jos, Ustin, şi nu-ţi mai ridica fruntea. Davîdov te-a făcut una cu pămîntul. Spre mirarea lui Davîdov, rîdea însă şi Ustin, care nu se simţea de fel stînjenit, iar rîsul lui nu era nicidecum silit sau prefăcut. Cînd se făcu încet-încet linişte, Ustin spuse cel dintîi : — M-ai răpus, preşedinte, nimic de zis... N-am crezut că ai să-mi scapi din gheară cu atîta iscusinţă. Cît priveşte însă că-s coadă de topor a chiaburilor, aici pacătuieşti degeaba, şi de asemenea cînd spui că n-am fost bolnav as-primăvară, ci m-am prefăcut — şi aici îmi aduci învinuiri nedrepte. În împrejurarea asta, preşedinte, te rog să ma ierţi, dar spui minciuni ! — Dovedeşte-o. — Cu ce aş putea dovedi ? — Cu fapte. — Despre ce fel de fapte ar putea fi vorba în legătură cu vorbele noastre hazlii ? întreba ceva mai serios Ustin, zîmbind şovăielnic. — Nu mai face pe prostul ! Spuse cu ciudă Davîdov. Vorbele noastre nu-s de loc hazlii, şi chestia scornită de tine nu-i de fel o glumă. Cît priveşte faptele — uite-le care sînt : la colhoz nu munceşti aproape de loc, încerci să tragi după tine pe oamenii lipsiţi de conştiinţă, umbli cu vorbe care te pot costa scump. Azi, de pildă, ai izbutit să zădărniceşti munca. Datorită străduinţelor tale, nu coseşte o jumătate de brigadă. La dracu, despre ce glume poate fi vorba aici ? Sprîncenele lui Ustin, înălţate ironic, se lăsară în jos şi se îmbinară din nou la rădăcina nasului, alcătuind o linie dreaptă, aspră : — Aşadară am vorbit despre zilele libere şi am nimerit drept în tagma cozilor de topor ale chiaburilor şi în aceea a contrarevoluţionarilor ! Prin urmare numai dumneata ai dreptul să vorbeşti, iar noi — să tăcem şi să ne ştergem cu mîneca la gură ! — Nu-i vorba numai de asta ! Îl înfruntă cu aprindere Davîdov. întreaga ta purtare nu-i cinstită. Hotărît ! De ce lupţi atît de dîrz pentru zilele libere, cînd ai avut în timpul iernii cîte douăzeci pe lună ? Şi nu numai tu, dar toţi cei ce se află de faţă. Ce-aţi făcut iarna altăceva, decît că aţi rînit sub vite şi aţi ales seminţele ? Nimic! Aţi şezut tolăniţi la căldurică pe cuptor. Atunci cu ce drept pretindeţi zile libere în toiul muncilor de vară, cînd fiecare ceas e nepreţuit, cînd cositul fînului e în primejdie de a fi prăpădit ? Ei, spuneţi şi voi, după cugetul vostru. Ustin îl privea ţintă în tăcere pe Davîdov fără să clipească. În locul lui intră în vorbă Tihon Osetrov : — Ascultaţi, cazaci de pe Don, acu n-avem de ce să ne ascundem după deget. Bine zice Davîdov. Noi am dat greş, noi trebuie să dregem lucrurile. Asta ni-i munca, nu totdeauna putem ţine sărbătorile — ceea ce facem cu prisosinţă în timpul iernii. Parcă n-a fost tot aşa şi altădată, pe vremea gospodăriilor individuale ? Care dintre noi isprăvea treburile înainte de pocroave ? Nici nu pridideai să strîngi bucatele de pe cîmp — şi iată că trebuia să faci arătura de toamnă. Davîdov are dreptate. Am încurcat-o lăsînd femeile să plece la biserică ; iar cît priveşte că am venit în tabără să tăiem frunze la cîini, fiindcă-i duminică, nici nu mai încape vorbă : am buclarisit-o... Într-un cuvînt, am feştelit iacaua !
343
Singuri ne-am făcut vinovaţi în faţa noastră înşine, asta-i ! Şi toate din pricina ta, Ustin. Tu ne-ai zăpăcit, drace, încurcă-lume ce eşti ! Ustin se aprinse foc. Ochii lui albaştri se întunecară şi începură să scapere cu răutate : — Dar tu, bărbărie netoată, n-ai mintea ta, sau ai uitat-o acasă ? — Asta-i, pesemne am uitat-o... — Atunci trage o fugă pînă la cătun ca s-o aduci ! Neceaev îşi acoperi gura cu palma-i îngustă, ca să nu i se vadă zîmbetul şi, cu glas piţigăiat, tremurător, îl întrebă pe Osetrov, care rămase oarecum stînjenit: — Da tu, Tihon Gordeici, ţi-ai pitit într-un loc sigur mintea ? Ai ? — Dar ce te doare pe tine ? — Păi azi e duminică... — Ei, şi ce-i cu asta ? — Noră-ta, fără îndoială, a dereticat de dimineaţă, a măturat podelele şi, dacă tu ţi-ai ascuns mintea sub laviţă sau în cotruţa sobei, atunci negreşit o ia cu mătura şi o dă afară, în bătătură. Iar acolo găinile o scurmă cît ai clipi... Vezi, Gordeici, să nu fii cumva nevoit a-ţi împlini veleatul fără minte — de asta mă doare... Toţi, chiar şi Davîdov, zîmbiră. Rîsul cazacilor nu era prea vesel... Totuşi, încordarea de mai înainte se risipise. Aşa cum se întîmplă de obicei în astfel de împrejurări, gluma preîntîmpină cearta, gata să izbucnească. Osetrov, jignit, se mai potoli şi-i răspunse lui Neceaev numai atît : — Tu, Alexandr, după cît văd, n-ai nici ce uita acasă, nici ce duce cu tine. Te-ai dovedit cumva mai deştept ca mine ? Muierea ta o întinde acuma la drum către Tubeanskoi, şi tu, poftim, te-ai şi apucat să joci cărţi. — Am păcătuit ! E adevărat! căută Neceaev să scape cu o glumă. Dar Davîdov nu era mulţumit numai cu întorsătura convorbirii. Vroia să-l strîngă bine cu uşa pe Ustin. -— Ascultaţi, hai să isprăvim odată pentru totdeauna cu chestia zilelor libere, spuse el, privindu-l ţintă pe Ustin. Ai lucrat mult astă-iarnă, Ustin Mihaiîovici ? — Cît a trebuit, atîta am lucrat. — Totuşi cît ? — N-am ţinut socoteală. — Cîte zile-muncă ai în scripte ? — Nu-mi aduc aminte. Şi ce te legi de mine ? Apucă-te şi socoteşte, dacă n-ai altceva mai bun de făcut şi ţi se urăşte din lipsă de lucru. — N-am nevoie să socotesc. Dacă tu ai uitat, apoi eu, ca preşedinte de colhoz, nu se cade să uit. Cît de folositor se dovedi pentru Davîdov carnetul gros de buzunar, de care nu se despărţea aproape niciodată ! Din pricina tulburării încercate mai înainte, degetele lui Davîdov tremurau încă uşor, răsfoind repede filele soioase ale carnetului. — Ţi-am găsit numele, truditorule ! Iată şi ceea ce ai cîştigat în lunile ianuarie, februarie, martie, aprilie şi mai. Acuşi îţi spun — în total douăzeci şi nouă zile-muncă. Iţi place ? Te-ai spetit muncind ? — Nu prea te-ai omorît cu munca, Rîkalin ! rosti cu părere de rău şi dojană un cazac, uitîndu-se la Ustin. Dar acesta nu vroia să se dea bătut:
344
— Mai am jumătate de an înaintea mea. Toamna se numără bobocii. — Bobocii o să-i numărăm la toamnă, dar producţia —- în fiecare zi, spuse tăios Davîdov. Ustin, bagă-ţi minţile în cap n-o să-i răbdăm pe trîndavi în coljioz ! O să-i dăm afară, cît ai bate în palme, pe toţi sabotorii ! N-avem nevoie de trîntori în colhoz. Gîndeşte-te : pe ce drum ai apucat şi încotro o coteşti ? Osetrov are aproape două sute zilemuncă, ceilalţi din brigada voastră au toţi peste o sută : chiar cei bolnavi, ca Neceaev, au aproape o sută, iar tu — douăzeci şi nouă ! Asta-i curată ruşine ! — Nevasta mea-i bolnavă, suferă de beteşuguri femeieşti, zace ţeâpănă cu săptămînile. Iar pe deasupra, am şase guri de copil, răspunse posac Ustin. — Dar tu ? — Ce-i cu mine ? — De ce nu lucrezi cît ţi-s puterile ? Din nou pomeţii lui Ustin se făcură vişinii iar în ochii săi albaştri, mijiţi cu răutate, scăpărară scîntei care nu prevesteau nimic bun. —- Ce te tot holbezi la mine şi nu te uiţi decît în ochii mei şi la mutra mea ? Începu să strige el scos din sărite, scuturîndu-şi pumnul stîng. Pe gîtul lui plin, scurt, i se umflaseră vinele albastre. Ce-ţi sînt eu — Luşka Nagulnova, ori Varka Harlamova, care se usucă de dorul tău ? ! Priveşte-mi mîinile şi numai după aceea cere-mi să muncesc ! Îşi repezi cu aprindere mîinile înainte, şi abia atunci văzu Davîdov că Ustin nu avea la mîna dreaptă, schilodită, decît arătătorul, iar în locul celorlalte degete ieşea numai un ciot vineţiu, cu pielea zbîrcită. Davîdov se scărpină buimăcit la rădăcina nasului : — Care va să zică aşa stă treaba... Şi unde ţi-ai pierdut degetele? , — În Crimeia, pe frontul cu Vranghel. M-ai făcut gardist alb, dar eu sînt trandafiriu, ca harbuzul copt: am fost şi la albi, m-am încuscrit şi cu „verzii" 1 vreo două săptămîni, am fost şi la roşii (Verzii — denumire dată oamenilor sovietici care, în anii intervenţiei armate străine şi ai războiului civil, se ascundeau în păduri pentru a nu fi mobilizaţi în armata albgardistă, deveneau partizani şi luptau împotriva contrarevoluţionarilor - n. r.). Cînd am slujit la albi am luptat fără pic de chef, mai mult mă piteam în spatele frontului, dar cînd m-am bătut cu albii — poftim bucurie, mi-am pierdut degetele. Mîna care îţi dă de băut, cu care ridici păhărelul e nevătămată. Ustin îşi mişcă degetele scurte, groase ale mîinii stingi. Iar aceea care te hrăneşte, vezi bine, a rămas boantă : n-are cum apuca.., — Te-a rănit vreo schijă ? — Ba o grenadă. — Dar cum de ţi-a rămas întreg arătătorul ? — Era pe trăgaci: aşa, a scăpat nevătămat. In ziua aceea am ucis cu mîna mea doi soldaţi de-ai lui Vranghel. Nu se cuvenea să plătesc cu ceva ? Domnul dumnezeu s-a supărat pe mine pentru vărsarea de sînge, aşa că am fost dator să-i aduc jertfă patru degete. Socot că am scăpat ieftin. Putea să ceară de la mine şi o jumătate de cap, dacă n-ar fi fost isteţ... De liniştea lui Davîdov se molipsi treptat şi Ustin. Stăteau acum de vorbă pe un ton paşnic, iar nesăbuitul Ustin se potoli încet-încet. Ba chiar i se ivi pe buze şi zîmbetul lui obişnuit, zeflemitor. — Trebuia să jertfeşti şi degetul acesta — ce nevoie ai de el ? — Darnic mai eşti, preşedinte, cu bunul altuia ! Aşa singur cum e, tare mi-i de trebuinţă la gospodărie.
345
— Şi la ce-ţi foloseşte, mă rog ? îl întrebă Davîdov, căutînd să-şi stăpînească un zîmbet. — Pentru cîte şi mai cîte îmi trebuie... Noaptea o ameninţ pe muierea mea cu el, dacă nu-mi intră în voie, iar ziua mă scobesc cu el în dinţi şi-mi bat joc de unul şi de altul. Cum sînt om sărac, am carne în ciorbă o dată pe an; dar în fiecare zi ies după prînz pe uliţă, mă scobesc cu degetul aista în dinţi şi scuip, iar oamenii pesemne îşi zic : „Uite afurisitul de Ustin cum huzureşte, înfulecă la carne în fiecare zi — n-o mai isprăveşte !" Şi mai întrebi : la ce bun un singur deget ? Îşi face şi el slujba lui ! Oamenii n-au decît să mă creadă bogat. Oricum, aiasta mă măguleşte ! — Nu ţi-a tors maică-ta pe limbă, spuse Davîdov, zîmbind fără voie. Dar mîna pe coasă ai s-o pui azi ? — După vorbe atît de plăcute — negreşit ! Davîdov se întoarse spre Osetrov şi-i spuse ca celui mai în vîrstă : — Femeile voastre au plecat de mult la Tubeanskoi ? — Să fie vreun ceas de atunci, nu mai mult. — Şi multe au plecat ? — Cam vreo douăsprezece. Muierile îs curat ca oile : unde apucă una, într-acolo năvălesc toate, cu cîrdu. Uneori şi oaia rîioasă atrage după sine turma... Nu ne-am lăsat şi noi ispitiţi de Ustin, nu ne-am apucat să prăznuim duminica în toiul cositului ? Lua-l-ar boala să-l ia ! Ustin zîmbi fără răutate : — Iar eu îs vinovat ? Tu, barbarie, nu-mi pune în cârcă păcatele altora. Muierile s-au dus să se roage lui dumnezeu ; ce amestec am eu ? Le-au abătut din calea cea dreaptă bunica lui Atamanciukov şi încă o bătrînică din cătun. Au venit o dată cu răsăritul soarelui în tabăra noastră şi s-au apucat să facă agitaţie printre femei : „Astăzi, ziceau, e ziua sfintei muceniţe Glikeria ; iar voi, suratelor, aveţi de gînd să cosiţi, nu vi-i frică de păcat ?”... Ei, şi le-au înduplecat. Eu le-am întrebat pe babe : „Care, adică, Glikeria ? Nu cumva o fi Nagulnova ? Că ea-i aidoma chiar muceniţă : toată viaţa o duce într-un canon cu cine se nimereşte”. Vai, să fi văzut numai cum s-au burzuluit băbuţele, cum au dat năvală asupra mea ! Bunica lui Atamanciukov a ridicat chiar cîrja, a vrut să dea în mine, dar, slavă domnului, m-am ferit la timp... altfel mă alegeam cu un cucui în frunte, ca gînsacul olandez. După aceea s-au agăţat muieruştile de mine mai rău ca scaiul de coada cînelui. Numai cu chiu cu vai am scăpat de ele... De ce m-o urmări oare piaza rea ? Nu-mi merge bine pe ziua de azi, şi pace ! Ca să vedeţi, oameni buni, cum într-o singură dimineaţă am izbutit să mă ciorovăiesc şi cu babele, şi cu muierile, şi cu preşedintele, şi cu Gordeici — bărbăria cea căruntă ! Pesemne trebuie să ai un dar şi pentru aiasta ! — La aşa ceva ştiu că te pricepi ! Nu-i nevoie să te dăscălească vecinii. Tu, Ustin, de cînd erai de o şchioapă, te luai la harţă cu toţi, ca un cocoş bătăios. Dar cocoşul bătăios, ţine minte ce-ţi zic, are veşnic creasta plină de sînge, îi spuse povăţuitor Osetrov. Dar Ustin parcă nici nu-l auzi. Cătînd la Davîdov cu ochi poznaşi, neînfricaţi, urmă : — În schimb avem noroc pe ziua de azi din partea agitatorilor : vin la noi şi pe jos, şi călare... Dacă era un drum de fier mai aproape — veneau valvîrtej şi cu locomotiva. Numai că, tovarăşe preşedinte, ar trebui să înveţi de la băbuţele noastre cum se face agitaţie adevărată... Ele sînt mai bătrîne ca dumneata, mai
346
şirete, mai încercate. Vorbesc încetişor, caută să înduplece cu duhul blîndeţii, cuviincios — şi aşa îşi ajung scopul. Nu dau greş ! Dar dumneata cum te porţi ? N-ai ajuns bine în goana mare la tabără că ai şi început să răcneşti de vuia stepa : „De ce nu munciţi ? !" Păi cine se mai poartă aşa cu poporul în vremea de azi ? El, poporul adică, în timpul Puterii sovietice şi-a scos mîndria din sipet şi nu rabdă să se năpustească unul şi altul cu strigăte asupra lui. Într-un cuvînt, nu-i place să-l gîdili în nici un fel, tovarăşe preşedinte ! Cu privire la aiasta, trebuie să-ţi spun ca la cazaci şi mai înainte, pe vremea ţarilor, atamanii nu prea săreau cu gura — se temeau să-i jignească pe bătrîni. Uite, ar fi timpul ca şi dumneata şi Nagulnov să înţelegeţi că nu mai sînt vremurile de altă dată, şi că a sosit ziua să vă lăsaţi de deprinderile vechi... Crezi că m-aş fi învoit să cosesc azi dacă nu te potoleai ? Pe dracu ! Te-ai înfrînat olecuţă, te-ai mai îmbunat, ai primit să joci cărţi cu noi, ne-ai vorbit aşezat, ca lumea, şi iata-mă — sînt gata din tot sufletul ! Mă iei cu bîîndeţe, mă învoiesc la toate : şi la joc, şi la stog... Ascultîndu-l pe Ustin, Davîdov încerca un simţămînt amar de nemulţumire faţă de sine însuşi, o ciudă aprigă. Cînd stai şi te gîndeşti, vezi că avea dreptate, în unele privinţe, acest cazac din cale afară de dezgheţat. Avea dreptate barem asupra împrejurării că el, Davîdov, venind la brigadă, nu ar fi trebuit să înceapă lămurirea cu ocări şi cu strigăte. De aceea, după cum lăsase Ustin să se înţeleagă, a dat greş la început. Cum de nu s-a putut stăpîni ? Şi Davîdov, fără să-şi calce pe conştiinţă, se văzu nevoit să recunoască în sinea lui că îşi însuşise pe nesimţite felul grosolan al lui Nagulnov de a se purta cu oamenii, că îşi dăduse frîu liber, cum ar fi spus Andrei Razmiotnov — şi iată rezultatul : era sfătuit în derîdere să ia pildă de la nişte babe, care lucrează cu băgare de seamă, intrînd sub pielea oamenilor, şi-şi ajung scopul întotdeauna fără greş. Totul era limpede ca lumina zilei ! Ar fi trebuit ca şi el să se fi apropiat liniştit de tabără, să fi vorbit domol cu oamenii şi să-i fi convins că prăznuirea era nelalocul ei; dar răcnise la toţi şi, la un moment dat, era cît pe ce să nu-şi mai stăpînească biciul. Într-o singură clipă nenorocită putea să năruie toată strădania pusă de dînsul la înfiinţarea colhozului; după aceea, mai ştii, ar fi trebuit poate, să-şi depună carnetul de membru de partid pe masa comitetului raional... Asta ar fi fost într-adevăr o catastrofa groaznică în viaţa lui ! Numai la gîndul că i s-ar fi putut întîmpla aşa ceva, dacă nu s-ar fi stăpînit la timp, Davîdov îşi zgribuli umerii câ de frig, simţind pentru o clipă furnicături reci pe spinare... Copleşit cu totul de aceste simţăminte neplăcute, Davîdov privea ţintă cărţile împrăştiate pe ţol şi, din senin, îşi aduse deodată aminte că în vremea războiului civil îl pasionase jocul „douăzeci şi unu". Se gîndi : „Am tras peste douăzeci şi unu ! Am cerut carte la şaisprezece şi mi s-a dat zece. Hotărît !” Nu-i venea la îndemînă să recunoască că-şi ieşea prea repede din fire. Totuşi avu destul curaj şi, nu fără o împotrivire lăuntrică, spuse: — De fapt, degeaba mi-am dat drumul, aici ai dreptate, Ustin ! Da să nu mă fi durut oare cînd am văzut că voi nu lucraţi, cum crezi ? Şi nici tu n-ai vorbit cu mine în şoaptă. Puteam să cădem la înţelegere, de bună seamă, şi fără ocări. Şi cu asta — basta ! Du-te de înhamă la haraba caii cei mai iuţi de picior ; iar tu, Neceaev, pune altă pereche de cai buni la droşcă. — Te duci să ajungi muierile din urmă ? Îl întrebă Ustin, fără să-şi ascundă mirarea. — Întocmai ! Voi încerca să le înduplec şi pe femei ca să lucreze astăzi.
347
— Şi au să te asculte oare ? — Vom vedea. Voi căuta să le înduplec, nu să Ie poruncesc. — Ei, să te ajute dumnezeu şi maica precista ! Ascultă, preşedinte, ia-mă şi pe mine ! Ce zici ? Davîdov încuviinţă fără şovăire. — Hai ! Dar mă vei ajuta să înduplec femeile ? Ustin îşi strîmbă, pasămite într-un zîmbet, buzele crăpate de arşiţă : — Te va ajuta locţiitorul meu ; o să-l iau negreşit cu mine ! — Ce locţiitor ? întrebă Davîdov, uitîndu-se nedumerit la Ustin. Acesta se apropie fără grabă, în tăcere, de baracă şi scoase de sub vraful de zeghi un bici lung, nou-nouţ, cu un ciucure frumos de cureluşe la capătul codiriştii. — Iată locţiitorul meu. Îţi place ? Dacă ai şti ce bine înduplecă — o minune ! Cum începe să şuiere, pe loc te şi convinge, te face miel ascultător. Nu te uita că sînt stîngaci ! Davîdov se încruntă : — Nici să nu te gîndeşti la aşa ceva. Nici cu un deget nu voi îngădui să te atingi de femei. Pe acest locţiitor l-aş încerca însă eu plăcere pe spatele tău. Ustin îşi jimbă ironic ochii : — Ba mai pune-ţi pofta-n cui !... Eu, ca invalid din războiul civil, sînt scutit: muierilor însă le prieşte bătaia, se îngraşă şi se fac mai smerite. Judec aşa, după nevasta-mea. Şi pe cine să biciuieşti ? Pe muieri ! Mai încape vorbă !? De ce te sfieşti ? Dacă am să şfichiuiesc numai vreo două-trei cum se cade, celelalte au să zboare într-o clipă în haraba, ca luate de vînt. Socotind isprăvită convorbirea, scoase de sub baracă nişte frîie care se tăvăleau acolo şi apoi porni spre dimb ca să prindă caii. Neceaev şi alţi cazaci, afară de Osetrov, se luară în grabă după dînsul; — Tihon Gordeici, de ce nu te duci la cosit ? Îl întrebă Davîdov. — Am vrut să pun o vorbă bună pentru Ustin. Se poate ? — Hăi zi-i ! — Nu te mînia pe dînsul că e un nătărău. O ia razna cînd i se năzare te miri ce, ca un cal nărăvaş căruia îi cade pofilul sub coadă, începu pe un ton rugător Osetrov. Dar Davîdov îi curmă vorba : — Nu-i de loc nătărău, ci duşman făţiş al vieţii colhoznice ! Am mai luptat eu cu de-alde ăştia şi vom lupta şi de acu înainte fără cruţare ! — Da ce fel de duşman e el ? Izbucni cu uimire Osetrov. Îţi spun doar că nici nu-şi mai da seama ce-i cu dînsul, cînd se înfurie, atîta tot. Îl ştiu de mic copil şi, de cînd îl ţin minte, totdeauna era aşa, zbîrlit. Înainte de revoluţie, la adunările obştii cătunului bătrînii noştri l-au biciuit de nenumărate ori pe nemernicul aista pentru nesupunere. Îl biciuiau pînă nu mai putea nici să şadă, nici să se culce — dar învăţătura nu se prindea de dînsul, ca apa de gîscă. O săptămînă îşi ferea dosul să nu se atingă de ceva, apoi o lua de la capăt — nu cruţa pe nimeni, căuta clenci tuturor, şi încă cu ce înverşunare, ca un cîine care se purică ! De ce ar fi duşman al colhozului ? Bogătanilor le stătea totdeauna ca un spin în ochi. Şi o duce greu — numai dacă ai vedea cum ! Casa i s-a lăsat într-o rînă, gaia-gata să se prăvălească ; în gospodărie are numai o prăpădită de văcuţă şi două oiţe rîioase, bani n-a avut de cînd mă-sa l-a făcut. Într-un buzunar are un purice priponit, în celălalt — un păduche pripăşit; asta-i toată bogăţia lui ! Unde mai pui
348
că nevastă-sa e beteagă, copiii îi mănîncă zilele, iar nevoile îi scot sufletul... Poate din pricina asta se ia la harţă cu toată lumea. Iar dumneata spui — duşman. Palavragiu, nu duşman. — Nu cumva ţi-e neam ? De ce cauţi să-l aperi ? — Asta-i, mi-e neam, îmi vine nepot de soră. — De aceea stărui atîta ? — Dar cum poate fi altfel, tovarăşe Davîdov ? Duce în cîrcă şase copii, unul mai mic ca altul. Şi parcă ar avea mîncărime de limbă. De cîte ori nu i-am spus : „Pune-ţi strajă gurii, Ustin ! Într-o zi ai să dai de dracu, dacă nu-ţi ţii fleanca ! Ai să trînteşti o vorbă la mînie şi ai să te trezeşti drept în Siberia cît ai zice peşte. Atunci o să-ţi muşti degetele, dar are să fie prea tîrziu !”. Iar el de colo : „Da ce, mă rog, în Siberia umblă oamenii în patru labe ? Eu nici acolo nu mă prăpădesc, că-s călit !” Pe asemenea nătărău nu dai nici o ceapă degerată! Dar ce vină au copiii ? E greu să-i creşti, dar să-i laşi fără tată, aiasta poţi s-o faci cît ai bate din palme... Davîdov închise ochii şi rămase îndelung pe gînduri. Îşi aduse oare aminte de copilăria lui fără nici o bucurie, întunecată, plină de amărăciune ? — Nu te mînia pe dînsul pentru nişte vorbe prosteşti, spuse încă odată Osetrov. Davîdov îşi petrecu palma peste obraz şi parcă se trezi. — Uite ce-i, Tihon Gordeici, începu el încet, răspicat. Deocamdată îl las în pace. N-are decît să muncească la colhoz după puterile lui, n-o să-l punem la muncă grea. Să facă ce poate. Dacă spre sfîrşitul anului n-are să aibă destule zile-muncă, o să-l ajutăm ; îi vom da pentru copii pîine din fondul obştesc al colhozului. Ai înţeles ? Dar spune-i între patru ochi din partea mea: dacă îi va mai trăsni vreodată prin cap să-mi tulbure rînduiala în brigadă, să ademenească oamenii la tot felul de ticăloşii, apoi are s-o păţească ! Să-şi bage minţile în cap pînă nu-i prea tîrziu ! N-am de gînd să mai şuguiesc cu dînsul, aşa să-i spui. Nu mi-e de dînsul; mi-e milă numai de copilaşii lui. — Iţi mulţumesc pentru vorba cea bună, tovarăşe Davîdov ! Mulţumesc şi pentru că n-ai pus nimic la inimă împotriva lui Ustin, spuse Osetrov făcînd o plecăciune în faţa lui Davîdov. Dar acesta se mînie pe neaşteptate : — Ce mi te închini ? Doar nu-s icoană ! Şi fără plecăciunile dumitale, o să fac aşa cum am spus ! — La noi, aşa e rînduiala din moşi-strămoşi: cînd mulţumeşti pentru ceva, faci şi o plecăciune, răspunse cu demnitate Osetrov. — Lasă asta, uncheşule — spune-mi mai bine cum stau copiii lui Ustin din partea îmbrăcăminţii ? Cîţi dintr-înşii umblă la şcoală ? — Iarna şed cu toţii de-a valma pe cuptor — n-au cu ce sa iasă nici pînă în bătătură, iar vara aleargă zdrenţăroşi. Le-a picat şi lor cîte ceva din lucrurile deschiaburiţilor, dar cu asta nu le acoperi goliciunea. Astă iarnă, Ustin l-a luat de la şcoală şi pe cel din urmă băieţaş : n-are nici cu ce să-l îmbrace, nici cu ce să-l încalţe. Băieţaşul e mărişor, are doisprezece ani, se sfieşte, vezi bine, să umble în zdrenţe ca lăieţii... Davîdov se scărpină cu înverşunare la ceafă şi deodată se întoarse scurt cu spatele la Osetrov : — Du-te şi apucă-te de cosit. Glasul lui era surd şi suna neprietenos. Osetrov îi privi cu luare-aminte spatele încovoiat, de om abătut, făcu încă o plecăciune adîncă şi porni domol spre cosaşi.
349
Liniştindu-se puţin, Davîdov se uită îndelung în urma lui Osetrov care se îndepărta şi se gîndi : „Ciudaţi oameni mai sînt şi cazacii aceştia ! Încearcă de desluşeşte ce fel de poamă e Ustin ! Duşman înrădăcinat ori numai un palavragiu şi un tîrîie-brîu la care ce-i în guşă şi-n căpuşă. Şi iată că zilnic mi se pun dinainte tot alte cuvinte încrucişate... Lămureşte-te în privinţa fiecăruia, naiba să-i ia ! Ce să-i fac, voi căuta să mă dumiresc ! Dacă va fi nevoie, voi mînca împreună cu dînşii nu numai un pud de sare, ci un sac întreg, dar tot am să mă descurc într-un fel sau într-altul. Hotărît !" Cugetările lui fură întrerupte de Ustin. Veni în galop, aducînd de căpăstru al doilea cal. — La ce dracu să mai înhămăm caii la droşcă, preşedinte ? Mai bine să-i înhămăm la a doua haraba. Las că nu s-or zdruncina muierile în haraba, dacă se vor învoi să vină înapoi ! — Nu, înhamă la droşcă, spuse Davîdov. Avusese timpul să chibzuiască şi ştia la ce îi va folosi droşca în caz de izbîndă. După vreo patruzeci de minute de mers iute, văzură de departe mulţimea pestriţă a femeilor frumos gătite, care urcau încet drumul de ţară pe povîrnişul dimpotrivă al viroagei. Ustin îl ajunse din urmă pe Davîdov şi, venind în dreptul lui, îi spuse : — Ei, preşedinte, ţin-te bine ! Acuşi au să te scarmene muierile a doua oară — Orbul zis-a: „Om vedea !” răspunse cu vioiciune Davîdov, îndemnînd caii din hăţuri. — Nu ţi-e frică ? — Da de ce să-mi fie frică ? Nu sînt decît vreo douăsprezece. — Dar dacă le voi veni şi eu într-ajutor ? Îl întrebă Ustin, cu un zîmbet ascuns pe buze. Davîdov îl privi cu luare-aminte, neputînd desluşi dacă vorbeşte serios ori glumeşte. — Atunci ce întorsătură vor lua lucrurile ? Îl întreba din nou Ustin fără a mai zîmbi. Davîdov îşi opri hotărît caii, coborî din haraba şi se apropie de droşcă. Vîrînd mîna în buzunarul drept al surtucului, scoase revolverul — darul lui Nesterenko — şi-1 puse pe genunchii lui Ustin. — Ia jucăria asta şi ascunde-o, ca nu care cumva să cad într-un păcat. Dacă şi tu, la o adică, te-ai alătura femeilor, tare mă tem că nu m-aş putea împotrivi ispitei şi, ţie celui dintîi, ţi-aş găuri capul. Luă uşurel din mîna asudată a lui Ustin codiriştea şi o aruncă departe de drum. — Acum, haidem înainte ! Mînă mai vesel, Ustin Milhailovici, şi ţine bine minte locul unde a căzut biciul. La întoarcere îl vom lua. Hotărît ! Iar pistolul mi-l dai înapoi cînd ajungem în tabără ! Mînă ! Ajungînd din urmă femeile, Davîdov le ocoli din goană şi trase harabaua de-a curmezişul drumului. Ustin opri caii lîngă haraba. — Suratelor, frumoaselor, bună ziua ! Davîdov dădu bineţe bisericoaselor, cu o prefăcută veselie. — Bună să-ţi fie inima după cum ţi-i căutătura, răspunse pentru toate cea mai dezgheţată dintre femei. Davîdov sări din haraba, îşi scoase şapca şi rămase cu capul plecat :
350
— Vă rog în numele conducerii colhozului să vă întoarceţi la muncă. Bărbaţii voştri m-au trimis după voi. Ei s-au şi apucat de cosit. — Noi mergem la liturghie, nu la joc de cărţi ! Strigă înflăcărat o femeie în vîrstă cu faţa roşie şi lucioasă de năduşeală. Davîdov îşi strînse la piept cu amîndouă mîinile şapca boţită. — După ce vom isprăvi cositul n-aveţi decît să vă rugaţi cît veţi pofti, dar acum nu-i vreme de aşa ceva. Uitaţi-vă, se adună, nori şi n-aţi strins nici o căpiţă. Are să se strice fînul ! Va putrezi tot ! Şi dacă se prăpădeşte fînul — se prăpădesc şi vitele la iarnă. Parcă voi nu ştiţi lucrul ăsta mai bine decît mine ? — Unde vezi nori ? Îl întrebă pe un ton batjocoritor o fetişcană. Cerul e senin şi curat ca lacrima ! — Barometrul arată ploaie, iar norii n-au nici o legătură, căută Davîdov să iasă cu orice preţ din încurcătură. Va ploua în curînd, negreşit ! Hai să mergem, suratelor dragi. Vă veţi duce să vă rugaţi lui dumnezeu duminica viitoare. Parcă nu-i totuna ? Urcaţi-vă în haraba, vă duc într-un suflet ! Haideţi, dragele mele, treaba n-aşteaptă. Davîdov căuta să-şi înduplece colhoznicele cu un şuvoi de vorbe bune. Femeile rămaseră în cumpănă şi începură să şuşotească între ele. Tocmai atunci, cu totul pe neaşteptate pentru Davîdov, îi veni în ajutor Ustin : apro- piindu-se pe nesimţite pe la spate de nevasta iui Neceaev, o leliţă înaltă şi voinică, o ridică într-o clipă în braţe şi — fără să ia în seamă pumnii cu care îl copleşea, rîzînd, femeia — o duse fuga pînă la haraba şi o urcă cu grijă în ea. Celelalte femei se risipiră care încotro chicotind. — Urcaţi-vă şi voi în haraba, că de nu, pun îndată mîna pe bici ! Începu să răcnească Ustin cît îl ţinea gura, rotindu-şi sălbatic ochii. Apoi, izbucni numaidecît şi el în hohote de rîs : Hai urcaţi-vă, că nu mă ating de voi, da mai iute, diavoliţelor cu coadă lungă ! În haraba, stînd în picioare şi potrivindu-şi basmaua care-i lunecase de pe cap, nevasta lui Neceaev striga : — Hai, suratelor, urcaţi-vă mai repede ! Ce, vă lăsaţi aşteptate ? Iacătă ce cinste ni s-a făcut : însuşi preşedintele a venit după noi ! Femeile se apropiară din trei părţi şi, împingîndu-se cu rîsete una pe alta, aruncîndu-i lui Davîdov priviri repezi, începură să se urce fără sfială în haraba. Pe drum rămaseră numai două bătrîne. — Şi acu, noi să ne ducem singure la Tubeanskoi, vrăjmaşule ? Întrebă bunica lui Atamanciukov, sfredelindu-l pe Davîdov cu o privire plină de ură. Davîdov îşi chemă în ajutor întreaga lui curtenie de altă dată, cînd era matroz şi, făcînd o plecăciune, ţăcăni tare din călcîie : — Dar de ce să mergeţi pe jos, bunicuţelor ? Poftim, droşca am adus-o anume pentru dumneavoastră. Urcaţi-vă şi mergeţi şi vă rugaţi după pofta inimii. Vă duce Ustin Mihailovici. O să aştepte pînă cînd se va isprăvi liturghia, apoi vă va aduce înapoi, în cătun. Fiecare clipă era preţioasă. N-avea nici un rost să stea la tocmeală cu bătrînele ! Davîdov le luă la braţ şi le petrecu pînă la droşcă. Bunica lui Atamanciukov se împotrivea în fel şi chip, dar Ustin o împingea uşurel şi cuviincios de la spate. Cu chiu cu vai, bătrînele fură instalate în droşcă, iar Ustin, desfăcînd hăţurile, spuse încet, foarte încet : — Hîtru mai eşti, Davîdov, diavol curat ! Era întîia oară cînd îi spunea preşedintelui pe nume.
351
Davîdov băgă de seamă acest lucru, dar zîmbi trudit : noaptea petrecută fără somn, precum şi zbuciumul sufletesc prin care trecuse se făceau resimţite — îi venea să doarmă din picioare.
Capitolul XIV — Ce iarbă deasă şi înaltă a crescut anul aista ! Dacă nu ne vor aduce stricăciuni ploile, dacă vom prididi cu cositul cît nu plouă — vom avea fîn berechet ! Spuse Agafon Dubţov, păşind pragul modestului birou al lui Davîdov şi se aşeză pe laviţă, gemînd bătrîneşte. După ce se cuibări mai bine, îşi puse alături şapca decolorată, îşi şterse cu mîneca cămăşii sudoarea de pe faţa ciupită de vărsat, arsă de soare, apoi se adresă cu un zîmbet pe buze lui Davîdov, socotitorului şi lui Iakov Lukici, care şedeau şi ei la masa preşedintelui : — Să trăieşti, tovarăşe preşedinte, ziua-bună şi vouă, guzganilor de cănţălărie ! — A sosit plugarul Dubţov ! Pufni în rîs socotitorul. Uitaţi-vă cu luare-aminte, tovarăşe Davîdov, la acest unchiaş ! Plugar eşti tu, Agafon ? — Dar ce-s altăceva, după părerea ta ? Dubţov îşi aţinti provocător privirea asupra socotitorului. — Orice numai plugar nu. — Totuşi ? — Mi-e oarecum să spun ce eşti... Dubţov se încruntă, se posomori şi de aceea faţa-i neagră se întunecă parcă şi mai mult. Cu o vădită nerăbdare zise : — Ia ascultă, nu-mi umbla cu marafeturi, spune mai repede ce sînt eu după părerea ta. Iar dacă ţi-au rămas cumva cuvintele în gît, lasă-mă să-ţi dau una uşurel peste cocoaşă, să vezi cum începi acuşi să le dai drumul ! — Eşti lăieţ get-beget ! rosti cu convingere socotitorul. — Adică cum vine asta, lăieţ ? De ce, lăieţ ? — Uite aşa. — Nici puricele nu te pişcă aşa din senin, ci cu un gînd al lui. Aşa că te poftesc să-mi desluşeşti gîndul tău jignitor pentru mine. Socotitorul îşi scoase ochelarii şi se scărpină după ureche cu creionul. — Să nu te superi, Agafon, caută să pătrunzi bine tîlcul cuvintelor mele. Plugarii lucrează la cîmp, nu-i aşa? Iar lăieţii umblă prin cătune, cerşesc, ciupesc şi ei de ici de colo, ce le cade la mînă... Aşa faci şi tu : de ce ai venit în cătun ? Nu ca să ciupeşti câte ceva ? Să ceri ceva ? Nu ? — Ei, chiar să cer... răspunse şovăielnic Dubţov. Da ce, nu pot veni să vă văd ce faceţi ? Nu-i chip să vin, să zicem, cu vreo treabă oarecare ? Ai să mă opreşti tu, guzgan cu ochelari ? — Dar, la urma urmei, de ce ai venit ? Îl întrebă Davîdov zîmbind. Dubţov se prefăcu însă că n-auzise întrebarea. Îşi roti privirea scrutătoare prin încăperea slab luminată şi oftă plin de invidie : — Uite cum trăiesc, bată-i norocul să-i bată ! Au tras obloanele, pe podea au turnat apă rece ; linişte, umbră, răcoare ; nu bîzîie nici o muscă, nu ţiuie nici un ţînţar... Iar în stepa, te arde soarele de dimineaţă pînă seara, ziua te înţeapă tăunii pînă la sînge, ca pe-o vită, şi cîte o muscă scîrboasă se ţine lipcă de tine ca
352
o nevastă cicălitoare, iar noaptea nu-ţi dau pace ţînţarii. Şi ce ţînţari, nu dintre cei obişnuiţi, ci ca nişte soldaţi de gardă ! N-o să mă credeţi, fraţilor, îs aproape cît vrabia, iar după ce sug sînge pînă nu mai pot, se fac şi mai mari ca vrabia, zău aşa ! După feleşagul lor, ţînţarii iştia îs galbeni, înspăimîntători la chip şi au un cioc de-o şchioapă. Cînd te împung dracii iştia împeliţaţi prin zeghe, suliţa lor te pătrunde în carne vie, zău aşa ! Cît chin îndurăm noi de la tot felul de gîngănii zburătoare, cît sînge vărsăm, drept să vă spun, tot atîta ca şi în războiul civil ! — Straşnic mai taie la piroane, Agafon i spuse chicotind Iakov Lukici. Să ştii că o să-l în treci curînd în snoave pe moş Şciukar. — Da de ce tai piroane ? Tu stai aici tacticos la răcoare, dar ia vino în stepă — să vezi şi tu cum e acolo, se oţărî Dubţov. În ochii săi mijiţi, cu o umbră de şiretenie, nu pieri încă multă vreme zîmbetul. Poate că nu s-ar fi dat în lături să-şi urmeze povestirea cu o prefăcuta tristeţe despre nevoile şi necazurile brigăzii, dar Davîdov îi curmă vorba : — Destul ! Nu mai umbla cu şiretlicuri, nu te mai plînge, nu ne mai ţine de vorbă. Spune fără ocolişuri : de ce ai venit ? Vrei să ceri vreun ajutor ? — N-ar strica... — Ce-ţi lipseşte, orfănelule : tată sau mamă ? — Eşti bun de glume, Davîdov. Dar nici noi n-am fost zămisliţi în lăcrămi, ci în rîsete. — Te întreb fără glumă : ce-ţi lipseşte ? Mai ai nevoie de oameni ? — Şi de oameni. Pe povîrnişurile viroagei Ternovaia — ai văzut doar cu ochii dumitale — iarba-i o mîndreţă, dar nu poţi da drumul cositoarei pe coastele acelea repezi şi prin rîpe, iar oamenii în brigadă care să tragă la coasă — ia-i de unde nu-s. Îţi vine să plîngi, cînd te gîndeşti că asemenea iarbă se va prăpădi degeaba ! — Poate să-ţi dăm încă vreo două-trei cositoare de la brigada întîia ? Îl întrebă Davîdov în doi peri. Dubţov începu să ofteze jalnic şi se uită la Davîdov trist, iscoditor, îndelung. Zăbovi cu răspunsul, oftă pentru ultima oară şi spuse : — Păi ce, o să zic „nu” ? Fata bătrînă nu respinge un mire, chiar dacă-i chior... Eu socot că munca noastră la colhoz e muncă de artel, pentru folos obştesc, aşa că nu găsesc nimic ruşinos să primesc ajutor de la altă brigadă. Nu-i aşa ? — Vezi bine lucrurile. Dar ca să coseşti timp de două zile cu cai străini nu-i lucru de ruşine ? — Cu care cai străini ? În glasul lui Dubţov răsună o uimire atît de firească, încît Davîdov îşi stăpîni cu greu un zîmbet. — Faci pe niznaiul ? Nu ştii cine a pus mîna pe două perechi de cai de pe izlaz din brigada lui Liubişkin ? S-ar putea ca socotitorul nostru să aibă dreptate : Ai tu ceva de lăieţ în fire : îţi place să te milogeşti, dar nu te dai înlături nici de la cai străini... Dubţov întoarse capul şi scuipă cu dispreţ : — Păi aceia-s cai ? Nişte mîrţoage pripăşite la brigada noastră. Nimeni n-a pus mîna pe ele. Şi apoi de ce străine, cînd îs tot ale colhozului nostru ? — Atunci de ce nu le-ai trimis din capul locului la brigada a treia şi ai aşteptat să le deshame stăpînii lor de la cositoarele tale ? Dubţov izbucni în rîs :
353
— Halal stăpîni, nimic de zis ! N-au izbutit să-şi găsească mîrţoagele pe meleagurile lor vreme de două zile şi două nopţi! Aiştia-s gospodari ? Nişte căscaţi, nu gospodari ! Dar ce să mai vorbim de ce-a fost ? Ne-am şi împăcat cu Liubişkin, aşa că n-are rost să ne mai scoţi ochii. Eu am venit încoace nu după un ajutor, ci cu o treabă foarte însemnată. Dacă n-ar fi fost aşa, cum aş fi putut să mă rup de la cosit ? La o adică, facem faţă tuturor nevoilor şi fără ajutorul altora, o să ne mărginim numai la puterile noastre. Iar Mikeici, socotitorul, guzganul ista bătrîn, m-a făcut aşa, pe nepusă masă, lăieţ. Cred că nu e cu dreptate ! Noi cerem ajutor numai cînd ne crapă buza, şi numai printre dinţi; mîndria nu ne lasă să stăruim... Dar bietul Mikeici, de unde să se priceapă el la munca cîmpului ? S-a născut pe bilele abacului şi pe ele o să-şi dea duhul. Ascultă, Davîdov, dă-mi-l pentru vreo săptămînă în brigadă. L-oi aşeza pe cositoare să arunce fînul. Eu o să mîn caii. Îl învăţ cum trebuie să muncească. Măcar o dată în viaţă să i se scalde ochelarii în sudoare ! Convorbirea presărată cu glume ameninţa să se prefacă în gîlceavă, dar Davîdov o preîntîmpină întrebînd în grabă : — Şi ce treabă însemnată ai cu noi, Agafon ? — Deh, poţi s-o iei şi-aşa, şi-aşa... Pentru noi, nici vorbă că este însemnată, dar cu ce ochi aveţi s-o priviţi voi, nu se ştie ca pămîntul... Într-un cuvînt, am adus trei cereri, scrise fireşte cu cerneală. Am căpătat de la socotitorul nostru, după destule rugăminţi, un căpeţel de creion chimic, i-am topit miezul în apă clocotită şi am ticluit la fel aceste cereri ale noastre. Davîdov, care era gata să-i tragă o săpuneală straşnică lui Dubţov pentru înclinarea lui de a aştepta mereu ajutor de la alţii, îl întrebă curios : — Despre ce fel de cereri e vorba ? Fără să-i ia în seamă întrebarea, Dubţov urmă : — După cum chitesc, ar fi trebuit pentru asta să vorbesc cu Nagulnov, dar nu l-am găsit acasă. E plecat la brigada întîia. Atunci am hotărît să-ţi înmînez dumitale hîrtiile. Că doară nu le-oi duce înapoi ! — Ce stă scris în ele ? Îl întrebă încă o dată, nerăbdător, Davîdov. Nu rămase nici urmă din veselia de adineauri pe chipul lui Dubţov, care se făcu dintr-odată foarte serios. Scoase fără grabă din buzunarul de la piept un pieptene rupt de os, îşi pieptănă în sus părul, care i se lipise din pricina sudorii, luă o înfăţişare gravă şi numai după aceea începu să vorbească, stăpînindu-şi tulburarea şi căutîndu-şi cu grijă cuvintele : — Vrem cu toţii, adică ne-am găsit trei doritori pentru treaba asta : vrem să intrăm în partid. Aşa că rugăm celula de partid din Gremeacii-Log să ne primească în partidul nostru bolşevic. Multă vreme am chibzuit cum şi ce, în timpul nopţilor, am stat de vorbă in fel şi chip între noi şi am hotărît tustrei să intrăm ! Înainte de a merge ta culcare, ne duceam în stepă şi începeam să ne răfuim unul pe altul ; totuşi am recunoscut că fiecare dintre noi este vrednic să intre în partid. Încolo, va fi aşa cum veţi hotărî voi între voi. Unul dintre noi găsea o piedecă în împrejurarea că slujise la albi, dar eu i-am spus : „Ai slujit la albi ca ostaş de rînd timp de cinci luni, cu de-a sila, dar ai fugit de la ei, ai intrat de bună voie în Armata Roşie, unde ai slujit ca şef de secţie vreme de doi ani — care va să zică slujba ta din urmă precumpăneşte asupra celei dintîi şi eşti bun pentru partid.” Altul spunea că dumneata, tovarăşe Davîdov, l-ai fi poftit mai de mult să intre în partid, dar el n-a vrut, fiindcă se simţea prea legat de boii lui. Acum însă tot el mărturiseşte : „Parcă poate fi vorba în ziua de azi despre acest simţămînt,
354
dacă fecioraşii de chiaburi pun mîna pe arme, vrînd să întoarcă lucrurile aşa cum au fost mai înainte vreme ? Mă lepăd din tot sufletul de orice părere de rău după boii mei şi după tot felul de orătănii, care au fost proprietatea mea, şi mă înscriu în partid ca să apăr Puterea sovietică cot la cot cu toţi comuniştii, ca şi acum zece ani.” Şi eu sînt de aceeaşi părere, aşa că am ticluit aceste cereri. La drept vorbind, n-am scris fiecare prea citeţ, dar, aici Dubţov îl privi chiorîş pe Mikeici şi încheie : Noi n-am învăţat atîta carte ca să ne facem socotitori sau conţopişti, în schimb tot ce-am mîzgălit aici este adevărul adevărat. Dubţov tăcu ; îşi mai şterse o dată cu palma fruntea scăldată de năduşeală şi, aplecîndu-se uşor spre stînga, scoase cu grijă din buzunarul drept al pantalonilor cererile, învelite în hîrtie de ziar. Totul era atît de neaşteptat, încît o clipă domni în birou o tăcere adîncă. Nimeni dintre cei de faţă nu scoase un cuvînt, fiecare însuşindu-şi în felul său cele spuse de Dubţov : socotitorul lăsă baltă situaţia la care lucra, îşi săltă mirat ochelarii pe frunte şi, fără să clipească, cătă buimac la Dubţov cu ochii săi miopi. Iakov Lukici, neputînd să-şi ascundă zîmbetul posac şi dispreţuitor, îşi întoarse capul în altă parte, iar Davîdov, cu faţa luminată de un zîmbet bucuros, se lăsă cu putere pe speteaza scaunului, care se cutremură sub dînsul scîrţîind jalnic. — Primeşte cererile noastre, tovarăşe Davîdov. Dubţov despături ziarul şi îi întinse lui Davîdov cîteva foi dintr-un caiet de şcoală, umplut cu litere mari, strîmbe. — Cine a făcut cererile ? Întrebă cu glas răsunător Davîdov. — Beshlebnov mezinul, eu şi Kondrat Maidannikov. Luînd în mînă hîrtiile, Davîdov rosti cu o tulburare stăpînită : — E un fapt foarte mişcător şi un eveniment mare, atît pentru dumneata, tovarăşe Dubţov, pentru tovarăşii Maidannikov şi Beshlebnov, cît şi pentru noi — membrii celulei de partid din Gremeacii-Log. Am să-i dau chiar azi lui Nagulnov cererile voastre. Acum, întoarce-te la brigadă şi comunică tovarăşilor că vom lua în discuţie cererile lor duminică seara, la adunarea deschisă de partid. Şedinţa va începe la orele opt seara, în localul şcolii. Nici un fel de întîrzieri nu se îngăduie. Să fiţi de faţă la timp. De altfel, să ai grijă personal de asta. Înhămaţi caii cei mai buni, încă de la prînz, şi porniţi spre cătun. Da, ca să nu uit. Afară de harabale, mai aveţi în tabără vreun alt mijloc de transport ? — Avem o brişcă. — Atunci, poftiţi cu ea în cătun. Chipul lui Davîdov se mai lumină o dată de un surîs parcă copilăresc, şi el îi făcu cu ochiul lui Dubţov : Să-mi veniţi la şedinţă gătiţi ca nişte miri! Aşa ceva, frate, nu se întîmplă decît o singură dată în viaţă. E un eveniment atît de mare... Asta, dragul meu, e ca şi tinereţea : o singură dată în viaţă... Pesemne nu-i veneau cuvintele şi el tăcu, vădit mişcat; apoi întrebă deodată cu îngrijorare : — Dar brişcă e acătării ? — Acătării, pe patru roţi. Dar cu ea poţi căra numai bălegar ; oamenii nu-i chip să umble cu ea ziua, de ruşine, ci numai noaptea, pe întuneric. Toată-i hrenţuită şi scrijelată. Socot că-i de o vîrstă cu mine. Kondrat zice că-i de pe vremea lui Napoleon, c-au cucerit-o cazacii din cătunul nostru în preajma Moscovei...
355
— Nu merge ! Declară hotărît Davîdov. Am să-l trimit pe moş Şciukar după voi cu o droşcă pe arcuri. Doar am spus că asemenea eveniment se întîmplă o singură dată în viaţă. Ţinea să sărbătorească cît se poate de solemn intrarea în partid a oamenilor care îi erau dragi, în care avea încredere, şi începu să se gîndească cam ce-ar mai putea întreprinde ca să înfrumuseţeze o zi aşa de însemnată. — Şcoala trebuie să fie pînă duminică tencuită şi văruită, să arate ca nouă, rosti el în cele din urma, uitîndu-se distrat la Ostrovnov. Să se măture în jurul ei şi să se presare nisip la intrare şi în curtea şcolii. Auzi, Lukici ? Şi înăuntru să se facă lună podelele şi băncile, să se spele tavanele, să se aerisească încăperile, într-un cuvînt — să se spele totul în rînduială ! — Dar dacă se va strînge atîta lume, n-o să încapă în şcoală, atunci ce facem ? întrebă Iakov Lukici. — Ar trebui să clădim un club — asta-i ! Spuse încet şi visător Davîdov, dus pe gînduri, în loc de răspuns. Dar reveni numaidecît la realitate : Copiii şi băieţandrii să nu fie lăsaţi să intre la adunare. Aşa va încăpea toată lumea. Şcoala însă trebuie oricum să arate altfel... hm, cum să zic, să aibă o înfăţişare sărbătorească ! — Dar chezaşi, cum să găsim ? Cine o să-şi pună obrazul pentru noi ? întrebă Dubţov, înainte de a pleca. Davîdov îi strînse mîna cu căldură zîmbind : —- Vrei să spui: cine vă va recomanda? Are să se găsească cine ! Vom scrie chiar astă-seară recomandaţiile. Hotărît ! Ei, drum bun ! Dă salutări din partea noastră tuturor cosaşilor şi roagă-i să nu lase iarba să zacă prea mult în polog, iar fînul să nu se usuce prea tare înainte de a fi strîns în căpiţe. Putem să ne punem nădejdea în brigada a doua ? — Pe noi să te bizui totdeauna, Davîdov, răspunse Dubţov cu o seriozitate neobişnuită pentru el şi salută, ieşind pe uşă. * A doua zi dis-de-dimineaţă Davîdov fu frezit de gazdă. — Scoală-te, chiriaşule, a sosit în fuga mare o ştafetă de pe cîmpul de luptă... Ustin ciuntul, din brigada a treia, a venit în goană, călărind pe deşelate, cam stîlcit şi nu prea îmbrăcat cum se cuvine. Gazda rînjea cu toată gura. Davîdov, buimac de somn, nu înţelese numaidecît despre ce era vorba. Ridicîndu-şi capul de pe perna boţită, întrebă nelămurit, cu nepăsare : — Ce vrei de la mine ? — Spun că Ustin a venit călare în goana mare, bătut măr, negreşit ca să ceară ajutor... În sfîrşit, Davîdov înţelese ce spunea gazda şi începu să se îmbrace repede. În tindă îşi spălă în grabă faţa cu apa dezgustător de caldă, care nu se răcise în timpul nopţii, apoi ieşi în pridvor. Lîngă treapta de jos se afla Ustin Rîkalin. Ţinea dîrlogii într-o mînă iar cu cealaltă, ridicînd-o în sus, căuta să potolească iepuşoara care, înfierbîntată de galop, nu avea astîmpăr. Cămaşa lui albastră de cit, ieşită de soare, sfîşiată în cîteva locuri pînă la poale, abia i se mai ţinea pe umeri. Obrazul stîng îi era vînăt de la pomet pînă la bărbie, iar ochiul i se găvozdise sub o umflătură stacojie. În schimb ochiul drept îi strălucea, aprins de mînie.
356
— Cine te-a sluţit în halul ăsta ? Îl întrebă repede Davîdov, coborînd din pridvor şi uitînd chiar să-i răspundă la bineţe. — Jaf, tovarăşe Davîdov ! Jaf, tîlhărie la drumul mare, nu altceva ! Strigă răguşit Ustin. Nu-s oare nişte pui de lele cei ce au făcut asemenea ispravă, te întreb ?! Da mai astîmpără-te, boală afurisită ! Şi Ustin ridică din nou mînios mîna asupra iepei, care era cît pe ce să-1 calce pe picior. — Vorbeşte limpede, ce s-a întîmplat ? strigă Davîdov. — Mai limpede nici că se poate ! Vecini sînt, arde-i-ar focul să-i ardă, scutura-i-ar frigurile să-i scuture pe trîntorii iştia ! Ei, cum îţi place ? Cei de la Tubeanskoi, vecinii noştri, dar-ar boala-n ei să dea, ne-au călcat hoţeşte as-noapte şi au cărat de la Kalinov Ugol pe puţin treizeci de clăi din finul nostru. Cînd se crăpa de ziuă, ce-mi văd ochii ? Încărcau în două harabale întîrziate finul nostru sadea, fir cu fir ; iar de jur împrejur — pustiu, nu se mai zărea nici o căpiţă ! Sar pe cal şi dau o goană pînă la ei : „Ce faceţi aici, aşa şi pe dincolo ?! Cu ce drept încărcaţi fînul nostru ?!” Iar unul dintr-înşii, care se afla în harabaua cea mai apropiată, rîde, ticălosul : „A fost al vostru — acum e al nostru. Nu trebuia să cosiţi pe pămîntul altuia !” „Cum adică — al altuia ? Ce ? Ai chiorît, nu vezi unde se află stîlpul de hotar ?” Iar el de colo : „Beleşte-ţi tu ochii şi uită-te, stîlpul e la spatele tău. Pămîntul ista, de cînd lumea e al nostru, al celor din Tubeanskoi. Să vă miluiască cel-de-sus că nu v-a fost lene să ne cosiţi fînul !” „Aha, care va să zică aşa e ? Faceţi potlogării cu stîlpii ?” Ei, şi l-am tras de picior din haraba şi i-am dat una între ochi cu ciotul mînii, ca să vadă mai bine şi să nu încurce pămîntul altuia eu al lui... I-am tras o scatoalcă zdravănă, iar el, buf ! — s-a prăvălit la pămînt: nu se ţinuse prea bine pe picioare. Atunci au dat fuga ceilalţi trei. L-am silit încă pe unul să bată mătănii : Pe urmă n-am mai avut cînd să dau, fiindcă tuspatru mă păleau neîncetat. Parcă poate unul să ţină piept la patru inşi ? Pînă au ajuns ai noştri acolo, ei au avut timp să mă încondeieze ca pe un ou de paşte, şi mi-au făcut cămaşa ferfeniţă. Spune şi dumneata, nu sînt nişte nemernici ? Cum am să mă arăt acu în faţa muierii mele ? Să mă fi bătut, mai treacă-meargă, dar de ce să mă înşface de piepţi, să-mi smulgă cămaşa de pe mine ? Acum ce să mai fac cu ea? S-o pui pe o momîie într-o grădină de zarzavat — da şi aceea se ruşinează să stea aşa de rufoasă. S-o rup în fîşii ca să-şi facă fetele cordeluţe — n-au să le poarte : nu-i cine ştie ce stambă... Măiculiţă, nu mi-o cădea în mînă vreunul din Tubeanskoi, n-o da ochii singur cu mine în stepă! Are să se întoarcă numai vînătăi la nevastă-sa, ca mine ! Cuprinzîndu-1 în braţe pe Ustin, Davîdov izbucni în hohote de rîs : — Nu te mai amărî, tu ţi-ai făcut cămaşa, nu ea pe tine, iar vînătăile, pînă la nuntă ţi-or trece. — Pînă la nunta mătăluţă ? Îl întrebă înţepător Ustin. — Pînă la cea dintîi nuntă din cătun. Deocamdată eu n-am trimis peţitori la nimeni. Ţii minte ce ţi-a spus unchiul tău duminică ? „Cocoşul bătăios are totdeauna creasta plină de sînge." Davîdov zîmbea, dar în sinea lui se gîndea : „E minunat lucru că tu, dragul meu Ustin, te-ai bătut pentru finul colhozului, nu pentru al tău, propriu. Iată un fapt foarte mişcător !” Ustin se desprinse însă din braţele lui, jignit : —- Dumitale îţi dă mîna să te hlizeşti, dar mie îmi pîriie toate coastele. Nu căuta să scapi cu chicoteli, ci încalecă, du-te la Tubeanskoi şi ia-le înapoi fînul. Pe
357
cele două harabale de la urmă am pus eu mîna, dar cît fîn au cărat noaptea ? Pentru că s-au apucat de jafuri, să ne aducă fînul în cătun, aşa va fi drept. Şi, arcuindu-şi anevoie într-un zîmbet buzele umflate, pline de sînge, spuse : O să vezi că fînul au să-l aducă numai muierile — cazacilor o să le fie frică să vină ca oaspeţi la noi... La jaf însă, s-au dus numai ei... şi tot flăcăi zdraveni, unul şi unul... Cînd s-au apucat tuspatru să mă buşească cu pumnii, era jale de mine. Nu m-ar fi lăsat pentru nimic în lume să mă aşez pe pămînt, ba nici măcar să cad — chiar de i-aş fi rugat cu lacrimi cît pumnul ! Mă treceau în morişcă de la unul 1a altul, pînă au venit în fugă ai noştri. De altfel nici eu nu mi-am cruţat mîna ciuntă, dar, vorba ceea, unde-i unul nu-i putere... Ustin încercă să zîmbească, dar nu făcu decît să se strîmbe şi dădu din mînă a lehamite. — Dacă l-ai fi văzut, tovarăşe Davîdov, pe Liubişkin al nostru, te-ai fi prăpădit de rîs : alerga de colo-colo, se lăsa pe vine ca un dulău gata să sară gardul, şi răcnea ca un nebun : „Altoiţi-i, băieţi, să le meargă petecile ! Daţi în ei fără milă că duc la tăvăleală, îi ştiu eu !” Dar el nu se amesteca, se stăpînea. Osetrov, unchiul meu, s-a aprins şi a strigat la dînsul : „Ajută-ne şi tu, juganul dracului ! Ori ai buboaie în spate ?” Iar Liubişkin, aproape să-l podidească plînsul, răcnea drept răspuns : „Nu pot ! Sînt doar membru de partid, şi unde mai pui că-s şi brigadier ! Scărmănaţi-i să le meargă fulgii, iar eu rabd cum oi putea !” Şi tot alerga în jurul nostru, se lăsa pe vine şi scrîşnea din dinţi, stăpînindu-se... Ei, să lăsăm vorbele de clacă. Du-te repede de ia ceva în gură, iar eu în vremea aiasta îţi fac rost de un căluţ, pun şaua pe el şi haidem împreună la brigadă. Batrînii noştri mi-au spus ca nu cumva să dau ochii cu dînşii fără dumneata. N-avem de gînd să dăruim trîntorilor fînul nostru, cosit cu sudoarea frunţii. Socotind că Davîdov musai avea să plece la Tubeanskoi, Ustin priponi iapa de parmaclîcul pridvorului şi se duse la sediul conducerii colhozului. „Trebuie să stau de vorbă cu Poleaniţa, se gîndi Davîdov. Dacă fînul a fost luat cu ştirea iui, atunci n-o să iasă fără ceartă. E îndărătnic ca un catîr. Oricum, însă, de dus trebuie să mă duc la dînsul.” Dădu de duşcă o cană de lapte, proaspăt muls, cu spumă. În timp ce isprăvea de mestecat o bucată de pîine uscată, Ustin, îmbrăcat cu o cămaşă nouă, se opri din goană, neobişnuit de sprinten, la portiţă, pe căluţul şarg al lui Nagulnov.
Capitolul XV Deşi se întîlniseră numai de cîteva ori la comitetul raional de partid şi se cunoşteau mai mult din auzite, preşedintele colhozului „Krasnîi Luci" (În romîneşte : „Lumina roşie" - n. r.) din Tubeanskoi, Nikifor Poleaniţa — unul dintre cei douăzeci şi cinci de mii de muncitori, fost strungar la o uzină metalurgică din Dnepropetrovsk — îl primi pe Davîdov la sediul conducerii colhozului, ca pe un vechi prieten : — A-a-a, dragul nostru tovarăş Davîdov ! Marinăraşul din Flota Baltică ! Ce vînt te aduce pe la colhozul nostru, codaş după toate datele ? Poftim, ia loc, eşti un oaspete scump pentru noi ! Faţa lată, stropită cu pistrui a lui Poleaniţa, era luminată de un zîmbet prefăcut, cam viclean. Ochii mici, negri, străluceau cu o bunăvoinţă meşteşugită. Primirea prea prietenoasă îl făcu pe Davîdov să fie cu ochii în patru. De aceea,
358
după ce salută rece, se aşeză lîngă masă şi-şi roti fără grabă privirea de jur împrejur. Biroul preşedintelui de colhoz avea o înfăţişare ciudată din punctul de vedere al lui Davîdov : camera spaţioasă era plină de flori prăfuite care se înălţau din ghivece de lut şi din ciubere, date cu vopsea gălbuie. Printre ele se aciuiseră, stinghere, ca nişte orfani, cîteva fotolii vieneze cam vechi, alături de nişte scăunele murdare. Aproape de intrare se găsea o canapea jerpelită, ciudată ca formă, cu telurile ruginite, ieşite în afară. Pereţii erau împestriţaţi cu poze din Niva (Niva — revistă ilustrată săptămînală, editată la Petersburg între 1870—1918 - n. r.) şi cu litografii ieftine, care înfăţişau ba creştinarea Rusiei la Kiev (Adoptarea creştinismului ca religie oficială de stat a avut loc aproximativ în 988 - n. r.), ba asediul Sevastopolului sau lupta de la Şipka, ba atacul infanteriei japoneze în preajma localităţii Liaoian în războiul din 1904. Deasupra mesei preşedintelui atîrna portretul îngălbenit al lui Stalin, iar pe peretele din faţă se lăfăia o reclamă veche, zugrăvită în culori vii, pătată de muşte, a fabricii de aţă „Morozov". Tabloul înfăţişa un toreador semeţ, cu un ilic zmeuriu, care prinsese coarnele unui taur turbat într-un laţ de aţă, şi strunea cu o mînă animalul ridicat pe picioarele de dinapoi, iar cu alta se sprijinea nepăsător în spadă. La picioarele toreadorului zăcea un mosor uriaş de aţă albă, pe jumătate desfăşurat, iar pe etichetă se vedea clar : „Nr. 40”. Mobilierul biroului era întregit cu un sipet cît toate zilele, garnisit cu fîşii de tablă albă. De bună seamă, acesta înlocuia în cabinetul lui Poleaniţa casa de bani : dovada că în sipet se păstrau documentele de cea mai mare însemnătate era un lacăt uriaş, de magazie, curăţat lună, care ca proporţii se potrivea de minune cu sipetul. Cercetînd din fugă cu privirea biroul lui Poleaniţa, Davîdov nu se putu stăpîni să nu surîdă. Acesta preţui însă în felul său zîmbetul oaspetelui. — După cum vezi, m-am instalat eu tot dichisul, spuse el cu un aer satisfăcut. Am păstrat totul de la fostul stăpîn chiabur, aşa cum arăta încăperea pe atunci. Am poruncit numai să fie mutat în cămăruţa îngrijitoarei patul cu chilotă şi perne, dar îndeobşte n-am ştirbit întru nimic atmosfera de intimitate. Observi asta, nu ? Nimic cazon ! Nimic cu caracter oficial ! Ca să fiu sincer, îmi place şi mie atmosfera gospodărească, şi ţin ca oamenii care vin la mine să se simtă nestingheriţi, ca la ei acasă. Bine zic ? Davîdov ridică din umeri, ferindu-se să dea vreun răspuns şi trecu numaidecît la ceea ce îl adusese acolo : —- Am venit la dumneata, vecine, cu treburi neplăcute. Ochii mici, şireţi ai lui Poleaniţa se ascunseră aproape de tot în zbîrciturile cărnoase ale pielii, scînteind răutăcios de-acolo ca nişte aşchioare de antracit, iar sprîncenele sale stufoase, negre, se ridicară în sus. — Ce treburi neplăcute pot avea doi vecini buni ? Mă sperii, Davîdov. Totdeauna ne-am împăcat ca peştele cu apa, şi deodată, poftim — treburi neplăcute. Nici nu pot crede aşa ceva ! Cum vrei, dar eu nu cred ! Davîdov se uita ţintă în ochii lui Poleaniţa, dar nu-i putea surprinde căutătura. Chipul lui Poleaniţa era dulceag şi închis, ca şi pînă atunci, iar pe buze îi încremenise un zîmbet binevoitor, mieros. Pesemne preşedintele colhozului „Krasnîi Luci" era un artist înnăscut, căci ştia să se prefacă şi să-şi joace rolul ca un maestru.
359
— Fînul, fînul nostru, a fost cărat azi noapte de pe cîmp după dispoziţia dumitale ?! Îl întrebă fără ocol Davîdov. Sprîncenele lui Poleaniţa se ridicară încă şi mai sus ; — Ce fîn, prietene ? — Fîn ca tot fînul, fîn de stepă. — Asta o aud pentru întîia oară ! A fost cărat fînul vostru, zici ? De către ai noştri din Tubeanskoi ? Nu se poate ! Nu cred ! Împuşcă-mă, omoară-mă, dar n-am să cred aşa ceva ! Află, Semion, prietene drag, că colhoznicii din „Krasnîi Luci" sînt nişte muncitori agricoli ai gospodăriei noastre socialiste cît se poate de cinstiţi, şi bănuielile dumitale îi jignesc nu numai pe dînşii ci şi pe mine, ca preşedinte al colhozului ! Te rog, prietene, să ai în vedere cît se poate de serios lucrul acesta. Stăpînindu-şi mînia, Davîdov rosti liniştit : — Uite ce, aşa-zise prieten, eu nu-s Litvinov (Litvinov M. M. (1876—1951) — unul dintre cei mai vechi membri ai P.C.U.S., remarcabil diplomat sovietic - n. r.), şi dumneata nu eşti Chamberlain (Chamberlain Nevill (1869—1940) — om de stat englez, conservator - n.r.), deci n-avem de ce să ne jucăm de-a diplomaţia. Dumneata ai dat dispoziţie să se care fînul nostru ? — Încă odată te întreb, despre care fîn e vorba ? — Parcă-i basmul cu cocoşul roşu ! Izbucni mînios Davîdov. — Află, prietene, că te întreb serios : despre care fîn vorbeşti ? — Despre fînul din Kalinov Ugol. Acolo fîneţele noastre se învecinează, iar voi, ce mai tura-vura, aţi furat fînul nostru. Hotărît ! Ca şi cum s-ar fi bucurat că neînţelegerea s-a lămurit în chip atît de fericit, Poleaniţa îşi plesni răsunător pulpele uscăţive şi izbucni într-un rîs zgomotos. — Păi aşa trebuia să spui de la bun început, prietene ! Da dumneata tot dădeai zor — fîn şi iar fîn, dar care fîn — nu spuneai de loc. La Kalinov Ugol voi aţi cosit din greşeală sau cu gînduri ascunse iarba de pe pămîntul nostru. Noi am ridicat fînul acesta cu drepturi legale depline. Te-ai lămurit, prietene ? — Nu, aşa-zise prieten, nu m-am lămurit. Dacă fînul acesta era al vostru, de ce l-aţi cărat noaptea, hoţeşte ? — Asta e treaba brigadierului. E mai bine pentru vite şi pentru oameni să lucreze noaptea, fiindcă-i mai răcoare, pesemne de aceea l-au cărat noaptea. La voi nu se munceşte noaptea ? Păcat ! Noaptea, mai cu seamă cînd e lumină, se lucrează mult mai uşor decît în timpul zilei, pe arşiţă. Davîdov zîmbi în bătaie de joc : — Păi tocmai acum sînt nopţi întunecoase. Hotărît ! — Ei, ştii că eşti bine !? Da ce, pe întuneric duci lingura la ureche ? — Mai cu seamă, cînd în lingură e fiertura altuia... — Ia mai las-o baltă, prietene ! Află că vorbele dumitale în doi peri jignesc adînc şi pe colhoznicii cinstiţi, pe deplin conştienţi, din „Krasnîi Luci”, şi pe mine ca preşedinte al acestui colhoz. Orice ai zice, dar noi sîntem muncitori şi nicidecum nişte potlogari. Să ai asta în vedere ! Ochii lui Davîdov scăpărară. Stăpînindu-se totuşi, el spuse : — Lasă vorbele late, aşa-zise prieten, şi hai să vorbim pe şleau. Ştii că trei stîlpi de hotar au fost mutaţi as-primăvară în Kalinov Ugol pe amîndouă părţile viroagei ? Cinstiţii dumitale colhoznici i-au schimbat din nou şi au împins hotarul, răşluindu-ne nu mai puţin de patru-cinci hectare. Ştii acest lucru ?
360
— De unde ai mai scos-o şi pe asta, prietene ? Bănuiala dumitale, te rog să ai în vedere, jigneşte adînc pe nişte oameni nevinovaţi... — Destul cu trăncăneala şi cu prefăcătoria ! Îl întrerupse Davîdov, înfuriindu-se fără voie. Ce, mă socoţi un găgăuţă ? Eu vorbesc serios, iar dumneata parcă ai fi la teatru, îi tot dai zor cu nobleţea jignită. Venind încoace, m-am abătut eu însumi pe la Kalinov Ugol şi am verificat ceea ce mi-au adus la cunoştinţă colhoznicii : fînul a fost ridicat, iar stîlpii mutaţi. Hotărît ! N-ai cum să te dai în lături. — Păi nici prin cap nu-mi trece să mă dau în lături ! Poftim, stau în faţa dumitale. Înhaţă-mă cu mîinile goale, dar... înainte de a mă apuca, unge-ţi-le cu catran ! Cătrăneşte-le bine, frate, căci altfel, află c-o să-ţi alunec printre degete ca un mihalţ... — Ceea ce au făcut cei din Tubeanskoi e o samavolnicie şi pentru asta vei răspunde dumneata, Poleaniţa ! — Mutarea semnelor de hotar, prietene, trebuie dovedită. Asta, prietene, este o plîngere neîntemeiată — nimic mai mult. Iar fînul vostru doar nu-i însemnat cu pecete. — Lupul înşfacă şi o oaie cu danga. Poleaniţa abia zîmbea, dînd din cap cu dojană. — Vai, v-a-i ! Acu ne asemuieşti şi cu lupii ! Poţi să spui ce vrei, dar eu nu cred că stîlpii au putut fi dezgropaţi şi mutaţi. — Du-te şi vezi singur. Că urmele unde au fost stîlpii, nu-i aşa, au rămas! Au rămas ! În locurile acelea pămîntu-i mai afînat, iarba mai mică, şi urmele săpăturilor rotunde se văd ca în palmă. Hotărît ! Ei, ce ai de spus Ia asta ? Dacă vrei — haidem împreună acolo. Mergi ? Ehei, tovarăşe Poleaniţa, de mine nu scapi cu una cu două ! Hai, spune, mergem ori ce facem ? Davîdov fuma în tăcere, aşteptînd răspunsul. Tăcea şi Poleaniţa, surîzînd tot aşa de senin ca şi mai înainte. În camera ticsită de flori era un aer înăbuşitor. De geamurile împîclite se loveau muşte, bîzîind plicticos. Printre frunzele grele, verzi şi lucii ale unui ficus, Davîdov zări ivindu-se în pridvor o femeie tînără, grasă din cale afară şi prea de timpuriu, totuşi încă frumoasă. Avea o fustă ponosită peste cămaşa de noapte cu mîneci scurte. Punîndu-şi palma streaşină la ochi din pricina soarelui, se uita undeva departe, de-a lungul uliţei. Aprinzîndu-se deodată, începu să ţipe cu voce piţigăiată, neplăcută : — Fenka, afurisito, mînă viţelul ! Nu vezi că a venit vaca de la cireadă ? Poleaniţa privi şi el pe fereastră braţul durduliu, gol pînă la umăr, alb ca laptele, al femeii, ca şi părul ei bălai, bogat, care-i ieşise de sub basma, fluturînd în bătaia vuitului. Uitîndu-se la dînsa, el molfăi din buze şi oftă. — Stă aici, e îngrijitoare la noi — vede de curăţenie. Femeie de treabă, nimic de zis, dar prea face gură. Nu pot s-o dezbăr cu nici un chip de obiceiul ăsta... Cît priveşte mersul la cîmp, n-am de ce să merg, Davîdov. Ai fost dumneata acolo, te-ai uitat, ajunge. Iar fînul nu ţi-l dau înapoi, nu ţi-l dau ; să nu mai vorbim de asta ! Aici e vorba de un litigiu : reglementarea regimului proprietăţii funciare s-a făcut aici acum cinci ani, şi nu noi doi avem căderea să descurcăm iţele încurcăturii dintre cei din Tubeanskoi şi Gremeacii-Log. — Atunci cine trebuie s-o facă ? — Organizaţiile raionale. — Bine, sînt de aceeaşi părere. Neînţelegerea cu privire la pămînt e una, iar fînul alta. Fînul trebuie să ni-l dai înapoi. Noi l-am cosit, e al nostru.
361
Poleaniţa hotărîse pesemne să pună capăt ciorovăielii, zadarnice din punctul lui de vedere. Nu mai zîmbea. Mîna lui dreaptă, care zăcea moale pe masă, se mişcă uşor şi degetul mare se ivi printre arătător şi mijlociu. Arătîn- du-i-le din ochi, Poleaniţa rosti vioi, cine ştie de ce, în ucraineană, limba lui maternă : — Ciuciu ! Ăsta-i răspunsul meu ! Şi acum, cu bine — am de lucru. Umblă sănătos ! Davîdov zîmbi : — Nostim certăreţ mai eşti, zău aşa... Nu-ţi ajunge că vorbeşti aşa cum vorbeşti, mai faci şi figuri d-astea de chivuţă. Zi, d-ăştia mi-eşti, frăţioare ! Vrei ca pentru nenorocitul acela de fîn să mă plîng procurorului ? — N-ai decît să te plîngi cui vrei — şi procurorului, şi comitetului raional de partid. Află însă că fînul nu ţi-l dau înapoi, şi nici pămîntul — răspunse Poleaniţa, din nou în ruseşte. Nemaiavînd ce spune, Davîdov se ridică în picioare şi îl privi îngîndurat. — Mă uit la dumneata, tovarăşe Poleaniţa, şi mă prinde mirarea : muncitor, bolşevic — şi să te împotmoleşti atît de repede pînă la urechi în nămolul vederilor individualiste ? Te lăudai la început cu mobilierul chiaburului şi spuneai că nu te-ai atins de înfăţişarea acestei încăperi. După părerea mea, n-ai păstrat însă numai aspectul casei chiabureşti, ci şi izul ei. Hotărît ! Şi izul ei a pătruns chiar în dumneata în jumătatea asta de an ! Acum douăzeci de ani, ar fi ieşit de bună seamă din dumneata un chiabur get-beget — ţi-o spun ca s-o ştii ! Poleaniţa ridică din umeri şi ochii i se afundară din nou în zbîrciturile pielii de unde scăpărau cînd şi cînd nişte priviri tăioase. — Nu ştiu dacă din mine ar fi ieşit un chiabur ori ba, dar din dumneata, Davîdov, află că ar fi ieşit fără doar şi poate dacă nu un popă, atunci negreşit un epitrop de biserică. — Şi de ce mă rog ? se miră foarte sincer Davîdov. — Fiindcă dumneata, fost marinărel, te-ai înfundat pînă în gît în prejudecăţi religioase. Află că dacă eu aş fi secretarul comitetului raional de partid — pentru asemenea bazaconii — mi-ai fi depus de mult carnetul de membru. — Ce bazaconii ? Ce vrei să spui ? întrebă Davîdov, ridicîndu-şi de mirare pînă şi umerii. — Lasă, nu te mai preface ! Înţelegi foarte bine ce vreau să spun. Noi cei de aici, întreaga celulă de partid, luptăm împotriva religiei : de două ori am ridicat la adunarea generală a colhozului şi la întrunirea cătunului chestiunea închiderii bisericii. Dar dumneata ce faci ? Să ai în vedere că ne pui beţe în roate, asta faci ! — Dă-i înainte, aş vrea să ştiu şi eu ce beţe în roate îţi pun. — Vrei să ştii ? Urmă Poleaniţa, înfierbîntîndu-se de-a binelea. Duci cu caii colhozului duminica bătrînele la biserică, să se roage — iată ce faci ! Şi află că femeile noastre îmi scot ochii cu asta : „Dumneata, aşa şi pe dincolo, zic ele, vrei să închizi biserica şi să faci club din ea, iar preşedintele din Gremeacii -Log arată toată cuviinţa femeilor cucernice şi chiar le duce cu brişcă la biserică în zilele de sărbătoare". Davîdov izbucni fără voia lui în hohote de rîs : — Aha, despre asta-i vorba ! Uite de ce prejudecăţi religioase m-am făcut vinovat ! Ei, nu-i un lucru chiar atît de înspăimîntător ! — Pentru dumneata poate nu-i prea înspăimîntător, dar pentru noi, să ai în vedere, că nici nu poate fi ceva mai rău ! Urmă înverşunat Poleaniţa. Vrei să te pui bine cu colhoznicii, să fii socotit de toată lumea ca un om cumsecade, dar nouă ne
362
surpi munca în legătură cu propaganda antireligioasă. Bun comunist mai eşti, nimic de zis ! La alţii descoperi tendinţe de individualism, iar dumneata te ţii dracu ştie de ce. Unde ţi-e conştiinţa politică ? Unde ţi-e ideologia de bolşevic şi neînduplecarea faţă de religie ? — Ho, flecar ideologic ! Măsoară-ţi cuvintele !... Ce înseamnă „vrei să te pui bine ?” Ştii de ce am trimis bătrînele cu brişcă la biserică ? Ştii ce motive am avut cînd am făcut treaba asta ? — Prea puţin îmi pasă de motivele dumitale ! N-ai decît să faci cum te taie capul, numai să nu ne încurci socotelile noastre în lupta împotriva obscurantismului. Te priveşte. Să ai însă în vedere că am să ridic chestiunea în legătură cu purtarea dumitale la biroul comitetului raional de partid. — Îţi mărturisesc, Poleaniţa, că te-am crezut mai deştept, spuse cu părere de rău Davîdov şi plecă fără să-şi ia rămas-bun.
Capitolul XVI În drum spre Gremeacii-Log, Davîdov hotărî să nu reclame procuraturii raionale pricina cu răşluirea pămîntului şi cu căratul samavolnic al fînului de către cei din Tubeanskoi. Nu avea de gînd să facă vreo întîmpinare în acelaşi sens nici comitetului raional de partid. Mai întîi trebuiau pe deplin lămurite lucrurile : cine stăpînise de fapt, înainte vreme, pămîntul cu bocluc de la Kalinov Ugol, şi numai după aceea să ia măsuri, în funcţie de soluţionarea acestei chestiuni. Aducîndu-şi aminte, nu fără amărăciune, de convorbirea avută cu Poleaniţa, Davîdov se gîndea : „Ce poamă e şi acest îndrăgostit de flori şi de confort casnic ! Nu poţi spune pentru nimic în lume că ar avea un car de minte, dar e viclean... un om simplu, dar viclean, cum se întîmplă cu cei mai mulţi proşti... E un nătărău, dar cu limbă ascuţită. Fînul, de bună seamă, fusese cărat cu ştirea lui; totuşi, nu acesta era lucrul de căpetenie, ci stîlpii. Nu se poate să fi fost mutaţi din porunca lui. Nu s-ar fi încumetat să facă una ca asta. Dar dacă ştie că stîlpii fuseseră mutaţi şi face pe niznaiul ? Mare neruşinare ! Colhozul e înfiinţat abia de jumătate de an şi să începi cu răşluirea pămîntuiui vecinilor şi cu prădăciuni — înseamnă a-i strica pe colhoznici, a-i îndemna să se întoarcă la vechile obiceiuri ale gospodarilor individuali: să nu te dai în lături de la nimic, de la nici un mijloc — numai să pui laba pe cît mai mult. Nu, aşa n-au să meargă lucrurile ! Cum voi lămuri chestiunea că pămîntul este într-adevăr al nostru, plec numaidecît la comitetul raional de partid ; cei de-acolo n-au decît să ne frece : pe mine — pentru istoria cu babele, iar pe Poleaniţa — pentru educarea în spirit de vrajbă a colhoznicilor." Davîdov începu să moţăie în trapul măsurat al calului. Deodată, prin ceaţa tulbure a pirotelii, îşi aminti de femeia cea mătăhăloasă din cerdacul sediului colhozului de la Tubeanskoi, şi îşi strîmbă cu scîrbă buzele, gîndind somnoros : „Cîtă osînză şi cîte cărnuri de prisos... Pe arşiţa asta, cînd merge, e toată numai spumă. Hotărît !” Şi închipuirea lui, nespus de înclinată spre asemănări, îi zugravi numaidecît limpede trupul zvelt, feciorelnic şi bine făcut al Luşkăi, umbletul ei avîntat şi gesturile nespus de fermecătoare ale braţelor sale gingaşe, cînd îşi potrivea părul, aruncînd pe sub sprîncene căutături galeşe, ironice, atotştiutoare... Davîdov tresări de parcă ar fi fost săgetat fără veste, se îndreptă în
363
şa şi, crispîiidu-se ca de o durere puternică, şfichiui cu ciudă calul, pornindu-l la galop... Închipuirea năstruşnică îi juca zilele acelea astfel de renghiuri păcătoase, cu totul nelalocul lor — ba în cursul unei convorbiri serioase, ba cînd cădea pe gînduri, sau în timpul somnului, înviindu-i în minte făptura Luşkăi, pe care vroia s-o uite, dar deocamdată nu putea... Ajunse în Gremeacii-Log la amiază. Ostrovnov şi socotitorul vorbeau ceva cu însufleţire. Îndată ce Davîdov deschise uşa — în odaie se făcu linişte, ca la o comandă. Obosit de arşiţă şi de drum, Davîdov se aşeză la masă şi întrebă : — De ce vă ciorovăiaţi ? Nagulnov n-a trecut pe aici ? — Nu, n-a fost, răspunse după o clipă de tăcere Ostrovnov şi aruncă socotitorului o privire fugară. Nu ne ciorovăiam, tovarăşe Davîdov. Ţi s-a părut. Stăteam la sfat aşa, de una, de alta, mai cu seamă din partea gospodăriei. Ei, cum a rămas ? Ne dau înapoi fînul cei din Tubeanskoi ? — Ba ne roagă să mai cosim şi alt fîn pentru ei... Lukici, ce crezi, al cui este pămîntul acela ? Ostrovnov ridică din umeri : — Cine poate şti, tovarăşe Davîdov ? E un lucru încîlcit. Pe vremuri, înainte de revoluţie, pămîntul cu pricina ţinea de cătunul Tubeanskoi. În anii Puterii sovietice partea din sus de Kalinov Ugol a trecut la noi. Cînd cu ultima împărţire a pămîntului, în nouă sute douăzeci şi şase, s-a mai luat din pămîntul celor din Tubeanskoi. Unde fusese hotarul, nu ştiu, căci pămîntul meu se afia în altă parte. Acum vreo doi ani cosea pe acolo Titok. Nu pot spune dacă o fi cosit samavolnic sau o fi cumpărat pe ascuns peticul acela de pămînt de la vreun nevoiaş — asta n-o ştiu. Dar ce poate fi mai uşor decît să-l poftim aici pe tovarăşul Şportnoi, inginerul hotarnic de la raion ? El o să lămurească îndată, după vechile hărţi, pe unde trecea hotarul. Că doar în nouă sute douăzeci şi şase el a făcut măsurătorile la noi, aşa că cine poate şti lucrul acesta mai bine ca el ? Davîdov îşi frecă bucuros palmele şi se înveseli. — Minunat ! Negreşit că Şportnoi ştie al cui e pămîritul. Şi eu care credeam că măsurătorile au fost făcute de vreo comisie de ingineri hotarnici, venită cine ştie de unde... Caută-l numaidecît pe Şciukar, spune-i să înhame pe loc armăsarii la brec şi să plece la staniţă după Şportnoi. Am să-i scriu un bileţel. Ostrovnov ieşi în curte. După vreo cinci minute însă se întoarse zîmbind pe sub mustaţă şi-i făcu semn cu degetul lui Davîdov : — Haidem la fînărie, să vezi o comedie... În curtea conducerii colhozului, ca pretutindeni în cătun, stăruia acea linişte netulburată a amiezii, ca în cele mai dogoritoare zile de vară. Mirosea a iarbă veştejită la soare. De la grajd venea iz de bălegar uscat. Cînd Davîdov se apropie de fînărie, îl izbi în nări o mireasmă înţepătoare, puternică de iarbă în floare, proaspăt cosită, numai uşor zvîntată. O clipă i se păru că se găseşte în stepă, lîngă o căpiţă de fîn aromat, atunci clădită. Deschizînd cu băgare de seamă numai un canat al uşii, Iakov Lukici se dădu la o parte, lăsîndu-1 pe Davîdov să treacă înainte şi-i spuse în şoaptă : — Ia priveşte hulubaşii. Nici nu-ţi vine să crezi că acum un ceas se războiau pe viaţă şi pe moarte. Pesemne se împacă şi ei cît dorm... Cîteva clipe, pînă nu i se obişnuiră ochii cu întunericul, Davîdov nu văzu nimic, afară de o rază dreaptă de soare care se furişa prin bagea, strecurîndu-se
364
în vîrful grămezii de fîn, aruncat la nimereală în mijlocul fînarului. Pe urmă îl desluşi pe moş Şciukar dormind în fîn, iar alături de el — pe Trofim, încolăcit. — Toată dimineaţa moşul n-a făcut altceva decît să fugărească cu biciuşca ţapul prin curte, iar acum, după cum vezi, dorm împreună, spuse de data aceasta cu glas tare Iakov Lukici. Moş Şciukar se trezi. Nu apucă însă să se ridice într-un cot, că Trofim şi zvîcni ca un arc din fîn pe tuspatru picioarele şi, sărind pe pardoseală, îşi lăsă capul în jos şi îşi scutură ţăcălia, ameninţător şi războinic. — Văzut-aţi, oameni buni, ce mai drac încornorat ? Rosti Şciukar cu glas moale, fără vlagă, arătînd înspre Trofim, care se pregătea de luptă. Cîtă-i noaptea de lungă s-a foit de colo pînă colo prin fîn, l-a răscolit cu copitele, a strănutat, a scrîşnit din dinţi. Nu m-a lăsat afurisitul să închid ochii nici un sicund ! Dimineaţa m-am tot războit cu el, iar acum, poftim, s-a aciuat lîngă mine ca să doarmă. Necuratul mi l-a adus alături. Îndată ce s-a trezit, iacătă, se şi găteşte, blestematul, de luptă. Păi cum pot trăi aşa, hărţuit tot timpul. Nu-i a bună : miroase a moarte. Ori îi ridic eu viaţa într-o bună zi, ori mă păleşte el cu coarnele sub beregăţi — atunci cîntă-i aleluia lui moş Şciukar ! Pe scurt, n-or să se sfîrşească bine lucrurile cu încornoratul ista. Să ştiţi că pînă la urmă, în bătătura noastră, iese cu omor... În mîinile lui Şciukar se ivi fără veste biciuşca. Nu apucă însă s-o ridice, că Trofim şi ajunse din două sărituri într-un ungher întunecos al şurii, de unde — tropăind provocator cu copitele — îl sfredelea pe moş Şciukar cu nişte ochi de jăratic. Bătrînul puse de o parte biciuşca şi clătină amar din cap. — Văzut-aţi ce insectă sprintenă ? Scăp de el numai cu biciuşca, dar nu izbutesc totdeauna, că mă pîndeşte unde nici nu chiteşti să se ivească, afurisitul ! Aşa că trebuie să stau cu biciuşca în mînă zi şi noapte. Nu-i chip să răsuflu din pricina ţapului istuia. Îţi iese în cale cînd cu gîndul nu gîndeşti ! Să luăm de pildă ziua de ieri : a trebuit să mă duc în colţul cel mai depărtat al curţii, după şură, cu o nevoie grabnică pe care n-o poţi amîna. Mă uit de jur împrejur, ţapul nicăierea. „Ei, zic, slavă ţie doamne, diavolul de Trofim se odihneşte undeva la răcoare sau paşte dincolo de bătătură — ia, ciuguleşte şi el o ierbuşoară.” Mă îndrept eu inima uşoară după şură şi numai ce mă las pe vine, cum îi socoteala, cînd, iacă, blestematul răsare ea din pămînt, se apropie de mine tiptil, îşi pleacă într-o parte capul, pregătindu-se să se năpustească asupra mea şi să-mi dea o lovitură în coastă. Aşa că, ce mai tura-vura, a trebuit să mă ridic... îl lovesc cu biciul şi de-abia mă aşez din nou, cînd el se iveşte iar de după colţ... Dacă aţi şti de cîte ori a tot încercat să mă lovească ! Aşa că mi-a tăiat pofta. Ei, dar viaţă-i aiasta ? Am rematismă la picioare, şi nici flăcăiandru nu mai sînt, ca să mă tot las pe vine şi să mă ridic, ca la şmotru, la cătănie. Din aiasta m-a apucat un tremurici în picioare şi mi s-au pus junghiuri în şale. Iacătă, din pricina lui Trofim mi s-a zdruncinat cu totul sănătatea cîtă mi-a mai rămas, şi se putea, nici mai mult nici mai puţin, decît să dau ortul popii la umblătoare ! Altădată puteam să stau cinchit ca vulturul chiar şi o jumătate de zi, iar acu, zău, ar trebui să rog pe careva să mă ţină de subsuori... Uite la ce ruşine m-a adus blestematul ista de Trofim ! Ptiu ! Şciukar scuipă cu înverşunare şi, tot bîjbîind cu mîinile prin fîn, bodogăni şi drăcui încă multă vreme. — Moşule, trebuie să trăieşti civilizat, să te foloseşti de privată şi nicidecum să colinzi pe după şuri, îl sfătui rîzînd Davîdov. Şciukar îi aruncă o căutătură jalnică şi dădu din mînă a lehamite.
365
—- Nu pot. Nu mă lasă inima. Eu nu-s orăşan. Toată viaţa am fost deprins să-mi fac nevoile în voie, la aer curat, ca să mă sufle, adică, vîntul din toate părţile ! Nici iarna, pe gerul cel mai năprasnic, n-ai să mă faci să mă duc sub un şopron ; iar cînd intru în umblătoarea voastră, mă trăsneşte o duhoare, că mai-mai îmi vine să cad din picioare. — Ei, atunci n-am cum să te ajut. Fă cum ştii. Pînă una alta însă înhamă armăsarii la brec şi repede-te la staniţă după inginerul hotarnic. Avem mare nevoie de dînsul : ne crapă buza. Lukici, ştii unde locuieşte Şportnoi ? Neprimind nici un răspuns, Davîdov întoarse capul. Ostrovnov plecase de mult : ştiind din experienţă cît de mult se moşmondeşte Şciukar, se dusese el însuşi la grajd ca să înhame armăsarii. — Să trag o fugă pînă la staniţă, asta pot s-o fac într-un sicund: e un fleac pentru mine, îl încredinţă moş Şciukar. Dar uite, dumireşte-mă asupra unui lucru, tovarăşe Davîdov : de ce jivinele care au fost cîndva ale chiaburilor, toate pînă la una, seamănă la fire cu stăpînii lor de pe vremuri, adicătelea, sînt rele şi viclene, care nu se mai află ? Să-l luăm, de-o pildă, pe acest vrăjmaş de Trofim : de ce nu l-a pălit niciodată la noadă, hai să zicem, pe Iakov Lukici, ci mă hărţiiieşte mai mult pe mine ? Fiindcă a adulmecat că e înrudit cu chiaburii, aşa că nu se atinge de dînsul, ci îşi varsă tot focul asupra mea. Sau să luăm oricare vacă de chiabur : niciodată n-o să dea mulgătoarei de la colhoz atîta lapte cît îi dădea dragii sale stăpîne deschiaburite. Acu — ce să zicem ! — dreptu-i că stăpînă-sa o hrănea şi cu sfeclă, şi cu zoi, şi cu fel de fel de bunătăţi, iar mulgătoarea îi zvîrle dinainte un şomoiog de fîn uscat, din anul trecut, se aşâză sub uger şi, picurînd de somn, aşteaptă să curgă laptele. Pe urmă să ne uităm la orice dulău chiaburesc : de ce se năpusteşte numai asupra săracului care umblă în zdrenţe ? Să zicem, de-o pildă, de ce se dă la mine ? Întrebare cu schepsis, nu-i aşa ? L-am întrebat şi pe Makar, iar el mi-a răspuns : „Aiasta-i luptă de clasă.” Dar ce-i aceea luptă de clasă — nu m-a lămurit, a izbucnit în rîs şi şi-a văzut de treburile lui. Nici de ceapa ciorii nu-i bună lupta aiasta de clasă, dacă umbli prin cătun, întorcînd capul cu frică după fiece javră. Doar nu i-i scris în frunte că-i dulău cinstit ori se trage din tagma deschiaburiţilor ! Iar daca e cîine de chiabur, vrăjmaşul meu de clasă, după cum mă lămureşte Makar, atunci ce-mi rămîne de făcut ? Să-l deschiaburesc ! Dar cum poţi să-l deschiabureşti ? Adică să-l jupoi de viu ? Ferit-a sfîntul să faci una ca aiasta ! Mai degrabă te beleşte el, de-ţi merg peticile. Care va să zică, lucru-i limpede : mai întîi trebuie să spînzuri vrăjmaşul ista de clasă şi numai după aceea să-i iei pielea. Deunăzi i-am făcut lui Makar asemenea propunere, dar el mi-a spus : „Bre, ghiuj bătrîn şi fără minte ce eşti, aşa ai să spînzuri jumătate din cîinii cătunului.” Numai atîta : că nu se ştie care dintre noi doi n-are minte — aiasta rămîne de văzut. După capul meu, Makar e olecuţă prosticel şi nicidecum eu... Colectorii de materii prime animale oare nu primesc piei de cîine pentru argăsire ? Primesc ! Dar cîţi cîini deschiaburiţi hoinăresc uşărnic prin toată ţara, fără stăpîn şi fără să aibă cineva grija lor ? Sumedenie ! Dacă s-ar lua pieile de la toţi şi s-ar tăbăci, şi dacă din păr s-ar împleti colţuni, ce-ar fi ? Jumătate din Rusia ar avea cizme de box, iar cine va purta colţuni din păr de cîine se va vindeca pe veci de rematismă! Am auzit de leacul aista încă de la bunică-mea. Nu se află pe lume ceva mai bun, dacă vrei să ştii. Ce să mai lungim vorba, pătimesc şi eu de rematismă, şi numai colţunii din păr de cîne mă scot din belea. Fără ei m-aş fi tîrît de mult în patru labe.
366
— Moşulej ai de gînd să te duci azi la staniţă ori ba ? Îl întrebă Davîdov. — Am de gînd, cum nu, numai nu mă întrerupe şi ascultă mai departe. Uite, cum mi-a venit gîndul aista măreţ despre argăsirea pieilor de cîine — n-am închis ochii de fel două zile şi două nopţi. Am tot chibzuit ! Ce folos bănesc o să aibă statul de pe urma gîndului meu şi, mai cu seamă, cît am să cîştig eu ? Dacă nu mi-ar tremura mîinile, aş scrie chiar eu la centru. Cine ştie ? Poate s-ar prinde, şi mi-ar pica şi mie ceva pentru osîrdia minţii mele. După aceea m-am hotărît să-i spun lui Makar totul. Eu nu sînt hulpav. M-am dus la dînsul şi m-am destăinuit: cum şi ce... I-am spus: „Makaruşka! Eu îs om bătrîn, nu-mi sînt de trebuinţă cine ştie ce bănet şi răsplăţi. Vreau să te fericesc pe tine pentru toată viaţa : scrie la centru despre ce-am chibzuit eu şi ai să capeţi o dicoraţie ca aceea pe care ai primit-o la război. Dar dacă ţi-or da şi niscai părăluţe pentru aiasta — atunci le-om împărţi pe din două, precum se şi cuvine. Tu dacă vrei, cere pentru tine o dicoraţie, iar mie — de mi-ar pica ceva bănuţi numai pentru o văcuţă de un an sau chiar pentru o viţică — şi cu aiasta m-aş mulţumi.” Altul în locul lui mi s-ar fi închinat la picioare şi mi-ar fi spus bogdaproste. Ei, de altminterea mi-a adus el mulţumiri, Makaruşka, de nu le-am putut duce... Ptiu, numai ce-a sărit o dată de pe scaun şi a prins a răcni şi a mă sudui de mamă ! „Tu, mi-a strigat el, cu cît îmbătrîneşti, cu atît îţi pierzi mai rău minţile. În loc de cap ai pe umeri un bostan sec !” Şi după fiecare vorbă mă împroşca cu sudalme — aşa şi pe dincolo, facu-ţi-aş şi dregu-ţi-aş — să intru în pămînt nu altăceva. Arunca vina pe seama minţii mele ! Rîde dracu de porumbe negre ! Deşteptul de el! Vorba ceea : nici el nu înfulecă, dar nici pe altul nu-1 lasă. Stau eu şi aştept să i se usuce gîtlejul, iar în sinea mea gîndesc : „N-are decît să se zbuciume, tot o să se aşeze pe scaun cu partea trupului cu care a şezut şi mai înainte.” Pînă la urmă pesemne c-a ostenit Makaruşka al meu de atîtea sudalme că s-a aşezat jos şi m-a întrebat: „Iţi ajunge ?” Ei, atunci m-am mîniat eu pe dînsul, cu toate că sîntem prieteni la cataramă. „Dacă ai ostenit, zic, răsuflă şi începe de la capăt. Am să aştept, nu mă grăbesc. Numai nu pricep : de ce te apuci să înjuri aşa, din prostie, Makaruşka ? Că doar eu îţi vreau binele. Pentru asemenea idee au să-ţi ducă gazetele buhul în toată Rusia !” Dar n-am apucat să sfîrşesc vorba, că el a şi zbughit-o afară deodată, trîntind uşa de s-a cutremurat toată casa — parcă l-ar fi opărit cineva cu uncrop. Seara m-am dus la învăţătorul Şpîn, să mă sfătuiesc cu dînsul. Oricum, e om cu carte. I-am povestit totul de-a fir-a-păr şi m-am jeluit de Makar. Toţi cărturarii aiştia sînt însă după mine nişte oameni loviţi cu leuca, ba chiar zărghiţi de-a binelea. Ştii ce mi-a spus ? A zîmbit pe sub mustaţă şi a zis : „Toţi oamenii mari au fost prigoniţi pentru ideile lor, aşa că rabdă şi dumneata, moşule.” Se cheamă că mi-a alinat durerea ! E o hahaleră, nu învăţător ! Ce folos am dacă rabd ? Era cît pe ce să pun mîna pe vacă, dar iacătă — acum nu mi-e dat să-i văd nici coada... Şi toate aiestea din pricina îndărătniciei lui Makar ! Şi se mai cheamă că mi-e prieten, lua-l-ar naiba să-l ia ! Şi acu, colac peste pupăză, am şi acasă numai necazuri din pricina lui. M-am lăudat faţă de baba mea, că poate ne-o trimite domnul dumnezeul nostru o văcuţă pentru osîrdia minţii mele. Ţi-ai găsit ! Pune-ţi pofta-n cui ! Baba mea însă, ca o gaiţă îmi tot împuie urechile : „Ei, unde ţi-e vaca ? Iar ai turnat la minciuni ?” Aşa că sînt nevoit să sufăr şi din partea ei tot felul de prigoniri. Ce să-i fac, dacă atîţia oameni mari au pătimit, apoi — de ce aş fi scutit eu ? Facă-se voia ta, doamne !... Şi aşa s-a prăpădit ideea mea cea bună pentru o nimica toată... Parcă poţi face ceva mai mult ? Numai cît te ţine cureaua...
367
Davîdov, rezemat de uscior, rîdea pe înfundate iar Şciukar, care-şi vărsase. focul, începu să se încalţe pe îndelete. Fără a-l lua în seamă pe Davîdov, sporovăia mereu : — Cît priveşte colţunii din păr de cîne — aista-i cel mai sigur leac pentru rematismă ! Chiar eu i-am purtat o iarnă întreagă, fără să-i scot o singură dată măcar. Cu toate că picioarele mi se băşicaseră cumplit spre primăvară, iar baba mă gonea mereu din casă din pricină că puţeam a cîne — totuşi m-am tămăduit de rematismă şi am umblat o lună încheiată ţanţoş ca un cocoş tinerel pe lîngă găini. Da ce s-a ales din aiasta ? Nimic ! Fiindcă primăvara m-am udat iar la picioare, cap sec ce sînt, şi gata, am păţit-o ! Dar numai pentru o vreme. Nu mă sperie pe mine boala aiasta. Cum prind un dulău blînd şi lăţos, îl tund şi iar scăp de rematismă — îmi ia boala cu mîna ! Vezi cu cîtă fereală păşesc acum ? Parcă-s un jugan care s-a îndopat cu orz. Cum port însă o vreme colţunii iştia de leac — pot să şi joc ca un tinerel. Păcat numai că baba mea nu vrea să toarcă păr de cîne şi să-mi împletească din el colţuni. Ameţeşte din pricina duhoarei de cîne şi începe să facă bale la gură. Mai întîi sughiţă, sughiţă, pe urmă se îneacă, se îneacă, iar la sfîrşit o apucă o greaţă, că i se întorc maţele pe dos. De aceea o las în plata domnului, n-o silesc să facă asemenea treabă. Am spălat singur părul, l-am uscat la soare, l-am tors cu mîna mea şi mi-am împletit colţunii. Nevoia, frate, te duce unde nu ţi-i voia... Dar aiasta n-ar fi cine ştie ce belea, nenorocirea-i că baba mea e o adevărată năpîrcă, o zgripţuroaică ! Anţărţ, pe vară, mă dăduse gata durerea de picioare. Ce să mai ştiu eu face ? Mi-am adus aminte de colţunii din păr de cîne. Într-o dimineaţă am ademenit în tindă căţeluşa vecinului, am momit-o cu nişte pesmeţi, şi am tuns-o ca-n palmă, parc-aş fi fost bărbier în toată legea, l-am lăsat numai cîte un moţ de păr la urechi — ca podoabă, şi la capătul cozii — ca să aibă cu ce goni muştele. N-ai să mă crezi, dar am luat cam o jumătate de pud de pâr de pe ea. Davîdov îşi acoperi faţa cu palmele şi icni, înăbuşindu-se de rîs : — Nu-i cam mult ? Întrebări şi mai viclene nu-l puneau în încurcătură niciodată pe moş Şciukar. Ridică cu nepăsare din umeri şi se lăsă înduplecat cu multă bunăvoinţă : — Ei, poate să fi fost olecuţă mai puţin, hai să zicem vreo zece-doisprezece funţi, că doar l-am pus părul la cîntar. Numai că era aşa de lăţoasă căţeaua ceea, curat ca o oaie merinos ! Chiteam să-mi fac colţunăraie din părul ei ca să-mi ajungă pînă la moarte, da n-am prididit să-mi împletesc decît o singură pereche. Peste celălalt păr a dat baba mea şi 1-a ars tot în ogradă, pînă la un fir. Baba aiasta nu-i om, ci tigru fioros ! Cît priveşte răutatea, nu-i mai prejos de procletul de Trofim. Vorba ceea — cum e sacul şi peticul. Să mă bată dumnezeu dacă spun minciuni ! Într-un cuvînt mi-a ars tot părul pe care-l pusesem deoparte, m-a ruinat, lăsîndu-mă sărac lipit pă- mîntului. Unde mai pui că, atunci, ca să stea smirna căţeluşa, cînd o tundeam, am irosit cu ea o traistă de pesmeţi cît toate zilele. Iac-aşa stă treaba... Numai că nici căţeluşei nu i-a mers bine : cînd a zbughit-o din mîinile mele după ce-am tuns-o, la început parcă era mulţumită că o uşurasem de blana de prisos şi, de plăcere, chiar dădea din coada cu canaf la vîrf. După aceea a rupt-o la fugă, cît o ţineau picioarele, drept la gîrlă, şi cînd s-a văzut cum arăta oglindită în apă, a prins să urle de ruşine... Mai tîrziu mi-au spus oamenii că au văzut-o hoinărind pe lîngă pîrîu : pesemne vroia să se înece de ruşine. Dar vezi că pîrîul nostru îi vine broaştei pînă la genunchi, iar potaiei nu i-a dat prin gînd să se arunce în fîntînă — n-avea atîta glagorie. Ce poţi cere însă de la
368
una ca ea ? Oricum, e un dobitoc sau, cum să spun, o insectă, numai cu o ţîră de minte, nu ca omul... Trei zile şi trei nopţi în şir a tot urlat sub hambarul vecinului — mi-a scos sufletul cu chelălăiturile, dar n-a ieşit de sub hambar — pesemne că se frămînta, se sfia să se arate în lume în aşa hal. Apoi a pierit din cătun şi nu s-a ivit în ochii nimănui pînă-n toamnă, cînd i-a crescut din nou părul şi a venit la stăpînu-su. Ce ruşinoasă căţeluşă, mai ruşinoasă decît unele muieri, să mă trăsnească dumnezeu dacă nu-i aşa ! De- atunci am hotărît, dacă mi-o fi dat să mai tund vreo potaie, să nu mă mai ating de căţeluşe, să nu le despoi de podoaba straielor lor ci să aleg un dulău: tagma aiasta nu prea ştie de ruşine, pe oricare poţi să-l razi şi cu briciul, nici nu-i pasă. — Ai de gînd să isprăveşti o dată cu basmele tale ? Îi curmă vorba Davîdov. Doar trebuie să pleci. Dă-i zor ! — Într-o clipă. Numai să mă încalţ şi-s gata. Rogu-te, pentru dumnezeu, nu mă mai întrerupe, că gîndul meu o ia razna şi-mi uit vorba. Uite ce spun eu : Makaruşka mă socoate un fel de prostănac, dar tare-i greşit ! E prea cu caş la gură faţă de mine, e prea năvalnic; la dînsul ce-i în guşă şi-n căpuşă, dar eu mi-s vulpoi bătrîn, pe mine nu mă prinzi cu una cu două... nu, nu mă duci cu zăhărelul aşa de uşor ! Lui Makar nu i-ar strica să împrumute cîteva dramuri de minte de la mine. Asta-i povestea ! Lui moş Şciukar îi veni iarăşi toana de limbuţie. „Şi-a dat drumul”, vorba lui Razmiotnov, şi era greu de oprit, dar chiar peste putinţă. Davîdov, care se purta totdeauna prevenitor şi cu blîndeţe faţă de acest bâtrîn atît de ghinionist în viaţă, nutrind pentru dînsul un sentiment aproape de milă, hotărî de data aceasta să-i întrerupă istorisirea : — Hai, moşule, isprăveşte o dată ! Trebuie să pleci numaidecît la staniţă, ca să-l aduci pe inginerul hotarnic Şportnoi. Îl cunoşti ? — Păi eu cunosc în staniţă nu numai pe Şportnoi al dumitale, dar ştiu pe degete toate javrele. — Din partea cîinilor văd că eşti mare specialist. Hotărît ! Dar eu am nevoie de Şportnoi! Ai priceput ? — Îl aduc, dacă ţi-am spus ; îl aduc ca pe o mireasă la cununie, şi basta! Numai nu mă întrerupe. De ce-i fi avînd prostul obicei de-a întrerupe omul cînd vorbeşte ? Ai ajuns, tovarăşe Davîdov, mai rău decît Makaruşka, zău aşa ! Nagulnov, cel puţin l-a împuşcat pe Timoşka, îi un cazac viteaz, el n-are decît să mă întrerupă, îi dau acum toată cinstirea cuvenită. Da dumneata ce ispravă vitejească ai săvîrşit ? De ce să-ţi dau cinstire ? La drept vorbind, n-am de ce, chiar de loc. Ei, dacă cel puţin l-ai împuşca cu levorvelul pe diavolul ista de ţap, care-mi amărăşte zilele, m-aş ruga lui dumnezeu şi pentru matale pînă la moarte, şi te-aş firitisi cum se cade ca şi pe Makaruşka. Dar Makar este un viteaz şi jumătate, nu-i aşa ? El a dat gata toate ştiinţele, iar acum învaţă ca apa inglizeşte. Se descurcă oricînd, nu mai rău decît mine. Şi-i straşnic de priceput chiar din partea cîntatului cocoşilor. A gonit-o şi pe Luşka de lîngă dînsul, da dumneata ai oploşit-o ca un nătîng; iar pe Timoşka, vrăjmaşul, l-a miruit cu un singur glonţ, unul şi bun... — Da încalţă-te o dată, măi omule ! Ce tot te mocoşeşti atît ? strigă nerăbdător Davîdov. Icnind şi foindu-se pe maldărul de fîn, moş Şciukar bodogăni : — Îmi leg nojiţele la încălţări, ce, nu vezi ? O să mi le lege dracul pe întuneric ?
369
— Păi ieşi la lumină ! — Las că le leg şi aici cum o da dumnezeu. Da-a-a, iac-aşa-i cu Makaruşka al meu. Nu numai că învaţă singur, dar încearcă să mă dăscălească şi pe mine... — Şi ce te dăscăleşte ? Îl întrebă zîmbind Davîdov. — Îmi vorbeşte despre felurite ştiinţe, răspunse în doi peri moş Şciukar. Era limpede că nu dorea să intre în amănunte, şi repetă fără chef : Aiasta-i, mă învaţă felurite ştiinţe. Priceput-ai ? Am prins patimă pentru cuvintele străine. Aiasta-i puţin lucru, ce zici ? — Nu înţeleg nimic. Despre ce fel de cuvinte străine e vorba ? — Dacă eşti aşa greu de cap, mai bine n-ai întreba, rosti de data asta cu ciudă moş Şciukar şi începu să fîsîie jignit, arătîndu-şi nemulţumirea faţă de nişte întrebări atît de sîcîitoare. — Ai nevoie de cuvinte străine, moşule, ca mortul de oblojeli. Pregăteşte-te mai degrabă de drum, îl rugă Davîdov, zîmbind ca şi mai înainte. Şciukar pufni ca un motan întărîtat. — Mai degrabă ! Ai vorbit de te-ai prăpădit ! Graba e bună cînd prinzi purici sau cînd o iei la sănătoasa de lîngă nevasta altuia, iar bărbatul ei fuge sa te ajungă din urmă... Nu pot găsi biciul şi pace... naiba să-l ia ! Mai adineauri îl aveam în mînă. Ptiu ! Parcă a pus dracul coada pe dînsul ! Fără el nu pot face un pas de frica ţapului... Slavă ţie, doamne, l-am găsit! Dar şapca, oare unde o fi ? Tovarăşe Davîdov, nu mi-ai văzut cumva şapca ? Era doar la căpătîiul meu... Măi, măi, ce-i şi cu mintea aiasta a mea — a ajuns ca un ciur stricat. Ei, a dat dumnezeu de am găsit şi şapca. Acum să-mi caut numai zeghea şi sînt, gata de drum. Uf, duhul aista necurat de Trofim ! Să ştii că mi-a înfundat-o cu copitele în fîn. Acum, caut-o pînă la noapte... Nu, mi-am adus aminte, am lăsat-o acasă... La ce mi-ar fi trebuit, de vreme ce afară e o arşiţă de te trec toate sudorile ? De ce aş fi luat-o ? Davîdov se uită pe uşă. Afară, Ostrovnov aşeza hăţurile pe armăsarii înhămaţi la brec, îi mîngîia cu duioşie şi le tot spunea ceva încetişor. — Iakov Lukici a şi înhămat caii, iar dumneata tot te foieşti pe loc ! Cînd ai să isprăveşti o dată cu mocoşitul, încurcă-lume ce eşti ? Strigă mînios Davîdov. Moş Şciukar începu deodată să suduie de mama focului cu glas tare : — Că neagră zi am mai avut azi, fir-ar blestemată să fie ! La o adică nici n-ar trebui să plec la staniţă. Semnele aestea nu-s de loc bune ! Ian te uită, slavă domnului, am găsit şapca ; dar acum nu ştiu unde a intrat punga cu tutun. E a bine ? Fără îndoială că nu. Să ştii că mă paşte o belea pe drum, fără doar şi poate... Iaca, drăcia dracului, nu găsesc punga, şi pace ! Că doară n-o fi înghiţit-o Trofim ? Ei, mulţumesc ţie, doamne, am dat de ea, acum pot pleca... Sau poate s-o lăsăm pe mîine ? Tare-s rele semnele... Iar în sfînta scriptură — am uitat în ce loc, de la Matfei citire — dracu să-l ia unde o fi locul cela, nu degeaba stă scris : „Dacă tu, călătorule, gătitu-te-ai de drum şi arătatu-ţi-s-au semne rele, apoi şezi mai bine acasă şi nu te clinti pentru nimic în lume.” Ei şi acum hotărăşte, luîndu-ţi toată răspunderea, tovarăşe Davîdov ! Să merg azi ori ba ? — Pleacă numaidecît, moşule ! Îi porunci cu asprime Davîdov. Oftînd, dar fără să cîrtească, Şciukar alunecă pe spate de pe fîn şi, tîrşindu-şi bătrîneşte picioarele, se îndreptă spre ieşire. Tîra în urma lui biciul şi tot întorcea cu teamă capul înspre ţapul care se pitise într-un ungher întunecos.
370
Capitolul XVII Urnindu-l din loc cu chiu cu vai pe moş Şciukar, care porni la drum, Davîdov hotărî să se ducă la şcoală şi să vadă la faţa locului ce s-ar mai putea face pentru ca localul să aibă duminică o înfăţişare sărbătorească. Apoi mai voia să stea de vorbă cu directorul şi să facă socoteală cu dînsul cam ce fel de materiale de construcţie ar fi necesare pentru reparaţia şcolii, şi cam cîte, chibzuind cînd să înceapă lucrările, pentru a fi îndeplinite fără prea mare grabă şi cît mai bine, astfel ca localul să fie gata către începutul anului şcolar. Abia în timpul din urmă îşi dăduse seama Davîdov că se apropia toiul celei mai încordate munci de cînd se găsea el la Gremeacii-Log : încă n-o scoseseră la câpăt cu cositul ierbii şi bătea la uşă secerişul ; secara de toamnă dădea în pîrg văzînd cu ochii; cam în aceeaşi vreme se cocea şi orzul. Buruienile creşteau năvalnic, iar tarlalele, uriaşe faţă de loturile gospodăriilor individuale de odinioară, semănate cu floarea soarelui şi cu porumb, parcă cereau fără glas să fie prăşite ; nu mai era mult nici pînă la seceratul grîului. Rămăseseră multe de făcut pînă la strîngerea recoltei: să se care în cătun cît mai mult fîn, să se pregătească ariile pentru treierat, să se sfîrşească de durat într-un singur loc hambarele foştilor chiaburi, să se pună în stare de funcţionare singura batoză cu abur a colhozului. Pe deasupra, încă multe griji mari şi mici apăsau pe umerii lui Davîdov. Orice lucru cerea o supraveghere stăruitoare, fără preget. Urcînd treptele vechi ale scării care scîrţîia, Davîdov dădu în cerdacul larg al şcolii, lîngă uşă, o fetiţă îndesată, desculţă, cam de vreo zece ani, se feri la o parte, lăsîndu-l să treacă. — Eşti elevă, drăguţă ? O întrebă blînd Davîdov. — Da, răspunse încetişor fetiţa şi-l măsură fără sfială din cap pînă-n picioare. — Unde locuieşte directorul vostru ? — Nu-i acasă. Dumnealui cu soţia se află pe malul celălalt al pîrîului : stropesc varza în grădina de zarzavat. — Ian te uită... Dar în şcoală mai este cineva ? — Da, învăţătoarea noastră, Liudmila Sergheevna. — Şi ce face aici, drăguţo ? Fetiţa zîmbi : — E cu şcolarii codaşi. În fiecare după-amiază îi învaţă. — Prin urmare, îi dă la brazdă ? Fetiţa dădu tăcută din cap. Bravo ! Rosti drept încuviinţare Davîdov şi intră în săliţa întunecoasă. De undeva, din fundul lungului coridor, veneau glasuri de copii. Trecînd fără grabă prin clasele pustii şi cercetîndu-le cu ochi de gospodar, Davîdov zări prin uşa întredeschisă a ultimei încăperi cam vreo zece elevi, aşezaţi în voie în rîndul din faţă al băncilor, care erau apropiate una de alta, iar lîngă ei pe tînăra învăţătoare. Mărunţică, firavă, cu umerii înguşti şi parul bălai, cîrlionţat, tuns scurt, ea.părea mai curînd o codană decît învăţătoare. Cam de multişor nu trecuse Davîdov pragul unei şcoli; de aceea încerca acum un simţămînt ciudat, stînd lîngă uşa clasei, în mîna stîngă cu şapca ieşită de soare. În sufletul lui se trezi atunci ceva din respectul de odinioară faţă de şcoală, o dulce emoţie, stîrnită de fugara amintire din îndepărtaţii ani ai copilăriei...
371
Deschise uşa cu fereală şi, tuşind încetişor de parcă l-ar fi zgîriat ceva în gît, se adresă învăţătoarei cu glas scăzut : — Îmi daţi voie. — Poftiţi, răsună drept răspuns o voce subţirică de fată. Învăţătoarea se întoarse spre Davîdov şi, mirată, ridică sprîncenele; recunoscîndu-l, îi spuse sfios : — Poftiţi, vă rog, înăuntru. Davîdov o salută stîngaci. — Bună ziua. Iertaţi-mă că v-am tulburat de la lucru. Stau numai cîteva clipe. Vreau să cercetez clasa din fund... Am venit în vederea reparaţiei. Pot aştepta. Copiii se sculară în picioare, răspunzînd învălmăşit la salutul lui Davîdov. Aruncînd o privire fetei, Davîdov se gîndi: „Parcă aş fi un epitrop de pe vremuri, unul dat dracului, cu punga doldora de bani... Uite cum s-a fîstîcit învăţătoarea, ce roşie e ! Cine naiba m-a pus să vin tocmai acum ?” Fata se apropie de dînsul. — Poftiţi, tovarăşe Davîdov ! Isprăvesc lecţia în cîteva minute. Luaţi loc, vă rog. Poate doriţi să-l chem pe Ivan Nikolaievici ? — Pe cine ? — Pe directorul şcolii noastre — Ivan Nikolaievici Şpîn. Nu-l cunoaşteţi ? — Ba îl cunosc. Nu vreau să vă tulbur, am să aştept. Pot să rămîn aici în timpul lecţiei ? — Desigur ! Luaţi loc. Fata îl privea, vorbea cu dînsul, dar încă nu-şi recăpătase cumpătul — se îmbujorase la faţă şi chiar claviculele ei erau rumene, iar urechile i se făcuseră purpurii. Iată ce nu putea îndura Davîdov. Nu putea îndura mai ales pentru că, ori de cîte ori se uita la o femeie care se înroşea, începea şi el, cine ştie de ce, să se înroşească şi se simţea încă şi mai stînjenit, nefiind de loc în apele lui. Se aşeză pe scaunul de lîngă o măsuţă, pe care i-l arătă învăţătoarea. Apropiindu-se de fereastră, fata începu să dicteze răspicat: — Ma-ma ne gă-teş-te... Aţi scris, copii ? Ne gă-teş-te prîn-zul. După cuvîntul „prinzul", puneţi punct. Repet... Scriind a doua oară propoziţia, copiii se uitară iscoditor spre Davîdov, care, cu o gravitate prefăcută, îşi trecu degetele peste buza de sus, ca şi cum şi-ar fi netezit mustaţa şi făcu copiilor cu ochiul — ca unor prieteni. Aceştia zîmbiră şi parcă acum erau mai prietenoşi şi între dînşii. Învăţătoarea începu să dicteze altă frază, despărţind din obişnuinţă cuvintele în silabe, şi elevii se aplecară din nou asupra caietelor. În clasă mirosea a soare şi a praf, stăruia un iz de aer stătut, ca-n încăperile rar aerisite. Tufele de liliac şi de salcîm, îngrămădite chiar lîngă ferestre, nu aduceau răcoare. Vîntul mişca frunzele şi razele soarelui jucau pe podelele putrede pe ici-colo. Încruntîndu-şi preocupat sprîncenele, Davîdov făcea socoteala : „Trebuie pe puţin doi metri cubi de scînduri de brad — ca să înlocuim pe alocuri duşumeaua. Cercevelele de la ferestre sînt bune, dar trebuie să văd dacă există şi al doilea rînd de geamuri şi în ce stare se află. Trebuie să cumpărăm o ladă de geamuri. Cu siguranţă că nu are şcoala geamuri de rezervă nici pentru un ochi; iar ca să nu le spargă copiii — asta-i cu neputinţă. Hotărît ! Bine ar fi să putem găsi nişte vopsea
372
albă; dar cîtă vopsea va trebui pentru tavane, pervaze şi uşi ? Au să ne-o spună tîmplarii. În cerdac trebuie pusă duşumea nouă. Se pot folosi scînduri de-ale noastre : tăiem două sălcii — şi gata ! O să cam coste reparaţia... Şopronul de lemne trebuie din nou acoperit cu paie. Aici e treabă, nu glumă. Hotărît ! Cum isprăvim cu hambarele — trimit numaidecît încoace întreaga brigadă de tîmplari. N-ar strica să vopsim şi acoperişul şcolii... Dar de unde bani ? Am să mă fac luntre şi punte, căci pentru şcoală trebuie să găsesc ! Hotărît ! Da nici nu e nevoie să fac pe dracu în patru: vindem o pereche de boi, din cei mai bătrîni, şi scoatem banii. Va trebui să mă războiesc pentru boi cu comitetul executiv al raionului, altfel nu fac nimic... Ar ieşi cine ştie ce dacă i-aş vinde pe ascuns... Fie ce-o fi, dar am s-o fac. Poate c-o să mă sprijine Nesterenko.” Davîdov îşi scoase din buzunar carneţelul şi trecu în el : „Şcoala, scînduri, cuie, geamuri — o lada. Vopsea verde pentru acoperiş. Vopsea albă. Ulei de in fiert...” Încruntîndu-se, scria ultimul cuvînt, cînd un mic ghemotoc umed de nîrtie mestecată în gură, slobozit dintr-un puşcoci, îl nimeri drept în frunte unde i se lipi. Surprins, tresări. Un şcolar pufni de rîs, cu mîna la gură. Pe deasupra băncilor trecu ca o undă foşnitoare rîsul înăbuşit al copiilor. — Ce s-a întîmplat ? Întrebă aspru învăţătoarea. Tăcere încordată... Dezlipind ghemotocul de pe frunte, Davîdov, cu zîmbetul pe buze, aruncă o căutătură fugară către copii : căpşoare bălaie, castanii, negre, stăteau aplecate asupra băncilor; dar nici o mînuţa negricioasă nu încondeia litere... — Aţi isprăvit copii ? Scrieţi acum următoarea propoziţie... Davîdov aştepta cu răbdare, surîzînd, fără să-şi ia ochii de la căpşoarele aplecate. Unul dintre băieţi ridică însă capul, încet, pe furiş, hoţeşte, şi Davîdov văzu în faţa lui o veche cunoştinţă : era Fedotka Uşakov în carne şi oase, pe care astă-primăvară îl întîlnise într-o zi pe cîmp. Băiatul îl privea printre gene, iar gura-i rumenă se deschidea şi faţa i se lumina într-un zîmbet larg, nestăvilit. Davîdov se uită la mutrişoara lui poznaşă, cît pe ce să izbucnească în hohote de rîs ; dar, stăpînindu-se, rupse la repezeală din carneţel o foaie curată, o vîrî în gură şi începu s-o mestece, aruncînd priviri repezi către învăţătoare şi făcînd ştrengăreşte cu ochiul lui Fedotka, care se uita ţintă la dînsul, urmărindu-l cu privirea şi acoperindu-şi gura cu pălmuţa ca să-şi ascundă zîmbetul. Desfătîndu-se pe seama nerăbdării lui Fedotka, Davîdov răsuci cu grijă şi fără grabă bucata de hîrtie, apoi puse ghemotccul pe unghia degetului mare de la mîna stîngă şi închise pe jumătate ochiul stîng, ca şi cum ar ţinti. Fedotka îşi umflă obrajii şi-şi vîrî capul între umeri în semn de pază, oricum, ghemotocul nu era chiar aşa de mic şi părea destul de greu... Davîdov alese un moment potrivit şi, cu un bobîrnac uşor, trimise ghemotocul spre Fedotka. Acesta îşi aplecă atît de repede capul, încît se pocni zgomotos cu fruntea de bancă. Îndreptîndu-se de şale, el îşi pironi ochişorii săi speriaţi, larg deschişi, asupra învăţătoarei şi începu să-şi frece încet cu mîna fruntea roşie, iar Davîdov, cutremurat de un rîs înăbuşit, întoarse capul în altă parte şi îşi ascunse din obişnuinţă faţa în palme. Isprava lui era desigur o copilărie de neiertat, căci ar fi trebuit să ţină seama de locul unde se afla Abia stăpînindu-se, Davîdov, zîmbind vinovat, se uită cu coada ochiului spre învăţătoare, dar văzu că şi ea, întoarsă cu faţa spre fereastră, căută să-şi ascundă rîsul. Umerii ei înguşti tresăltau, iar mîna, în care mototolea o batistă, i se ridica spre ochi, ca să-şi şteargă lacrimile ce o podidiseră de rîs.
373
„Halal epitrop sever ! îşi zise Davîdov. Am dat peste cap toată lecţia. Trebuie să-mi iau tălpăşiţa de-aici.” Potrivindu-şi o înfăţişare serioasă, se uită la Fedotka. Băieţaşul, vioi ca argintul viu, se foia nerăbdător în bancă, arătînd cu degetul spre gură, apoi o deschise : în locul în care mai înainte fusese o ştirbitură — răsăriseră doi dinţi laţi, alb-albăstrii, care nu crescuseră încă de tot, zimţaţi -şi atît de impresionanţi, încît Davîdov zîmbi fără voie. Simţea o odihnă sufletească, cînd se uita la chipurile copilăreşti şi la capşoarele de toate culorile, care se aplecau asupra băncilor. Fără voie, se gîndi că, odată, tare de mult, şi el, ca şi vecinul de bancă al lui Fedotka, avea obiceiul, cînd scria sau desena, să-şi aplece mult capul şi să scoată vîrful limbii, ajutîndu-se parcă cu fiecare mişcare în munca lui, de loc uşoară. Şi din nou, ca şi primăvara, cînd îl cunoscuse pe Fedotka, îşi zise oftînd; „Voi veţi trăi mai lesne în viitor, puişorilor, şi chiar acum vă e mai uşor... altfel, de ce aş mai fi luptat ? Doar nu ca să înghiţiţi amarul cu căuşul, cum mi-a fost dat mie în copilărie !” Din visarea lui îl trezi tot Fedotka, care-i atrase luarea-aminte. Răsucindu-se ca un titirez în bancă, băieţaşul îl ruga stăruitor prin semne să-i arate cum sta cu dintele lipsă. Davîdov, găsind o clipă potrivită, cînd învăţătoarea se uita în altă parte, îşi arătă dinţii şi îşi desfăcu larg braţele în semn de amărăciune. Văzînd că Davîdov rămăsese tot ştirb, Fedotka pufni de rîs, ascunzîndu-şi faţa în palme; apoi zîmbi încîntat la culme, întreaga lui înfăţişare triumfătoare spunea parcă mai răspicat decît orice cuvinte : „Ţi-am jucat festa, nene ! Mie mi-au crescut dinţii, dar ţie — nu !” Peste o clipă se petrecu însă un fapt, despre care Davîdov nu-şi putea aduce aminte fără să se cutremure de groază, multă vreme după aceea. Întrecîndu-se în zburdălnicii şi vrind să atragă din nou atenţia lui Davîdov, Fedotka ciocăni uşor în bancă, iar cînd acesta se uită, cu gîndul aiurea, spre dînsul — băieţaşul, fălindu-se, se lăsă pe spate, vîrî mîna dreaptă în buzunarul pantalonaşilor, scoase la iveală şi ascunse numaidecît la loc o grenadă de mînă — „lămîia". Totul se petrecu atît de fulgerător, încît Davîdov la început numai clipi uluit şi de-abia după aceea se făcu galben ca ceara... „De unde o are ?! Dacă e amorsată ? ! O loveşte de fundul băncii şi... Ptiu, la naiba, ce-i de făcut ? !" Se gîndea el înspăimîntat. Închise ochii, fără să simtă broboanele de sudoare rece care îi năpădiseră fruntea, bărbia, gîtul... Trebuia să facă ceva, fără întîrziere. Dar ce ? Să se ridice şi să i-o ia cu sila ? Dar dacă băieţaşul se va speria, se va smuci din mîinile sale, va scăpa grenada sau, mai ştii, o va arunca fără să-şi dea seama ? Urmarea va fi moartea lui şi a celor din jur... Nu, nu-i bine aşa. Davîdov părăsi cu hotărîre gîndul acesta. Fără să deschidă ochii, căuta cu înfrigurare o scăpare, îşi încorda mintea, iar închipuirea îi zugrăvea, fără voia lui, stîlpul de flăcări galbene ale exploziei, un ţipăt scurt, sălbatic şi trupurile sfîrtecate ale copiilor... Abia atunci simţi cum se scurg încet de pe frunte broboanele de sudoare, alunecînd în jos de la rădăcina nasului. ÎI usturau ochii. Vru să scoată batista şi dădu în buzunar de briceag — un dar de demult de la un vechi prieten. Îi scăpără în minte o idee: cu mîna dreaptă scoase briceagul, iar cu mîneca celei stîngi îşi şterse fruntea scăldată de sudoare. Apoi începu să cerceteze cu atîta luare-aminte briceagul şi să-l tot învîrtească în toate părţile, de parcă atunci îl vedea pentru întîia dată în viaţă. În acelaşi timp trăgea cu coada ochiului la Fedotka.
374
Briceagul era cam vechi, cu tăişul tocit, in schimb prăselele lui de sidef luceau mat în soare. Pe lîngă două limbi, şurubelniţă şi tirbuşon, mai avea şi nişte forfecuţe minunate. Davîdov dădea pe rînd la iveală toate însuşirile briceagului, aruncînd din cînd în cînd spre Fedotka cîte o căutătură pe furiş. Băiatul nu-şi mai lua ochii vrăjiţi de la briceag. Nu era un cuţitaş ca toate celelalte, ci o adevărată comoară ! Nu văzuse niciodată altul atît de frumos. Cînd Davîdov rupse din carnet o foaie curată şi tăie, mînuind repede forfecuţa, un cap de cal — Fedotka se înveseli nespus. Lecţia se isprăvi curînd. Davîdov se apropie de Fedotka şi-l întrebă în şoaptă : — Ai văzut briceagul ? Fedotka înghiţi în sec şi dădu tăcut din cap. Aplecîndu-se spre dînsul, Davîdov îi şopti : — Facem schimb ? — Da pe ce ? Pe ce să fac schimb ? Îi răspunse Fedotka încă şi mai încet. — Pe bucata de fier din buzunarul tău. Fedotka dădu din cap a încuviinţare atît de hotărît, încît Davîdov se văzu silit să-l apuce de bărbie. Îi dădu briceagul şi, cu multă băgare de seamă, luă din mîna lui Fedotka grenada care din fericire nu era amorsată. Davîdov se îndreptă de şale răsuflînd repede de emoţie. — Văd că aveţi taine, zîmbi învăţătoarea trecînd pe lîngă dînşii. — Sîntem vechi cunoştinţe, dar nu ne-am văzut de mult. Vă rog să ne iertaţi, Liudmila Sergheevna, spuse respectuos Davîdov. — Îmi pare bine că aţi luat parte la lecţia mea, zise fata roşind. Fără să-i bage în seamă sfiala, Davîdov o rugă : — Fiţi bună şi comunicaţi tovarăşului Şpîn că-l rog să treacă pe la mine deseară. Voi fi la sediul conducerii colhozului. Mai înainte, ar fi bine să vadă cam ce reparaţii ar trebui să facem la şcoală şi să se gîndească la un deviz. Ne-am înţeles ? — Bine, am să-i comunic. Cînd mai treceţi pe la noi ? — Negreşit voi veni într-o zi, cînd am să găsesc cîteva clipe de răgaz. Hotărît ! O încredinţă Davîdov şi o întrebă brusc, fără legătură cu vorba de dinainte : Unde locuiţi ? — La bunicuţa, Agafia Gavrilovna. O cunoaşteţi ? — O cunosc. Aveţi familie ? — Am. Mamă şi doi frăţiori. Locuiesc la Novocerkask. Dar de ce mă întrebaţi ? — Vreau să cunosc şi eu măcar cîte ceva despre dumneavoastră. Doar n-o să mă amestec în secrete tinereşti, căută Davîdov să scape cu o glumă. Lîngă cerdac, copiii se strînseseră roată în jurul lui Fedotka şi-i cercetau briceagul. Davîdov îl chemă la o parte pe fericitul stăpîn şi-l întrebă : — Unde ai găsit jucăria ceea pe care mi-ai dat-o, Fedot Demidovici ? În ce loc ? — Vrei să-ţi arăt, nene ? — Mai încape vorbă ! — Hai. Să mergem chiar acum, că mai tîrziu n-o să mai am vreme, propuse Fedotka cu un aer preocupat. Apucă cu mînuţa şi strînse degetul arătător al lui Davîdov. Se fudulea că îl conduce nu pe un nene oarecare, ci pe însuşi preşedintele colhozului; abia întorcea capul spre tovarăşii săi de joacă, păşind legănat pe uliţă.
375
Amîndoi mergeau fără grabă, schimbînd între dînşii, din cînd în cînd, cîte o vorbă. — N-ai sa te răzgîndeşti ? N-o să-mi ceri briceagul înapoi ? Îl întrebă Fedotka pe Davîdov, luîndu-i-o puţin înainte şi privindu-l neliniştit drept în ochi. — Cum se poate una ca asta ? Cum ne-am înţeles, aşa rămîne, îl linişti Davîdov. Merseră o vreme tăcînd, gravi, aşa cum se şi cade unor bărbaţi. Pe urmă Fedotka nu se mai putu stăpîni şi, fără să lase din mînă degetul lui Davîdov, o luă iarăşi înaintea lui şi, uitîndu-se la dînsul de jos în sus, îl întrebă cu compătimire : — Nu-ţi pare rău de briceag ? Nu eşti necăjit că ai făcut schimb cu mine? — De loc ! Îi răspunse fără şovăire Davîdov. Şi din nou merseră o vreme în tăcere. Se vede însă că inimioara lui Fedotka era roasă de un vierme. Socotea pesemne că schimbul fusese vădit păgubos pentru Davîdov; de aceea, după o îndelungată tăcere, îi spuse: — Dacă vrei îţi mai dau pe deasupra şi praştia. Vrei ? Cu o mărinimie de neînţeles pentru Fedotka, Davîdov îi refuză nepăsător propunerea : — Nu, de ce să mi-o dai ? Ţine-ţi praştia. Doar ne-am înţeles o dată ! Tantoi pe tantoi ! Hotărît ! — Adică cum : tantoi pe tantoi ? — Ei, cum ar fi, de pildă, să schimbi un miel pe un ied. Ai înţeles ? Nu, nu era de loc pe înţelesul lui Fedotka. Nechibzuinţa aşa de mare de care dăduse dovadă acest nene vîrstnic, îl mira nespus şi îl punea oarecum pe gînduri... Un briceag minunat, care strălucea la soare, pe o bucată rotundă de fier, fără de nici un folos — nu, aici era ceva pidosnic ! După puţin timp, Fedotka, care avea simţ practic, făcu altă propunere : — Ei, dacă nu vrei praştia, să-ţi dau arşicele ? Ce zici ? Ştii cum sînt ? Aproape nou-nouţe, uite ! — N-am nevoie nici de arşicele tale, îi respinse Davîdov propunerea, oftînd, cu un zîmbet pe buze. Ehei, dacă aş avea vreo douăzeci de ani mai puţin — atunci, frăţioare, n-aş zice nu. Ţi-aş lua arşicele fără doar şi poate, dar acum n-ai nici o grijă. Fedot Demidovici ! De ce stai ca pe ghimpi ? Briceagul rămîne al tău în vecii vecilor. Hotărît ! Şi iarăşi se aşternu tăcere între dînşii. După un răstimp răsună o nouă întrebare : — Nene, da fierul acela rotund pe care ţi l-am dat, de unde este ? De la o vînturătoare ? — Dar tu unde l-ai găsit ? — În şură, unde mergem acum, sub vînturătoare. Acolo se află o vînturătoare veche şi răsveche, zace într-o rînă, hîrbuită toată, iar fierul cu pricina era sub ea. Ne-am jucat de-a v-aţi-ascunselea, şi eu m-am vîrît acolo ca să mă pitesc, iar fierul acela se afla acolo. Atunci l-am luat. — Trebuie să fie ceva de la vînturătoare. Dar n-ai văzut cumva alături şi o vărguţă nu prea mare, de fier ? — Nu, nu mai era nimic. „Ei, slavă domnului că nu era, căci altfel ai fi făcut o ispravă că nici pe lum ea cealaltă nu-i dădeai de rost se gîndi Davîdov.
376
— Dar ai mare trebuinţă de fierul acela de la vînturătoare ? Îl întrebă curios Fedotka. — Foarte mare. — Iţi trebuie la gospodărie ? Pentru altă vînturătoare ? — Nici vorbă. Hotărît ! După o scurtă tăcere, Fedotka rosti cu glas gros : — Dacă ai nevoie de el în gospodărie, atunci nu trebuie să fii necăjit: ai făcut un schimb bun ; iar cît despre briceag, îţi cumperi altul la loc. Aşa încheie tîrgul Fedotka, care era mai cu scaun la cap decît îl arăta vîrsta, după care zîmbi împăcat. Pesemne îi venise inima la loc. Pe scurt, la atîta se mărginise convorbirea lor din timpul drumului, dar ea putea fi socotită ca o încheiere a învoielii cu privire la schimbul celor două obiecte de valoare... Acum Davîdov ştia cu siguranţă unde îl duce Fedotka. Cînd începură să se zărească din capătul ulicioarei acareturile din stînga, care fuseseră odinioară ale tatălui lui Timofei Rvanîi, el întrebă arătînd spre şura acoperită cu stuf : — Acolo ai găsit-o ? — Da bine ştii să mai ghiceşti, nene! Izbucni încîntat Fedotka şi lăsă din mînă degetul lui Davîdov. Acum ajungi acolo şi fără mine. Iar eu o iau la picior că n-am cînd... Luîndu-şi rămas, bun de la dînsul, Davîdov îi strînse mînuţa ca unui bărbat şi-i spuse : — Îţi mulţumesc, Fedot Demidovici, pentru că m-ai adus unde trebuia. Vino pe la mine să vezi ce fac. O să-mi fie dor de tine, că doar stau singur... — Bine, am să trec eu într-o zi, îi făgădui îngăduitor Fedotka. Răsucindu-se într-un picior, băieţaşul îşi duse la gură două degete şi şuieră voiniceşte : pesemne îşi chema prietenii. O zbughi ca din puşcă, aşa că nu i se zăreau decît tălpile negre scăpărînd în norul de praf stîrnit de dînsul. Fără să mai intre în ograda Damaskovilor, Davîdov se îndreptă spre sediul conducerii colhozului. Iakov Lukici juca dame cu magazinerul în camera întunecoasă unde se ţineau de obicei şedinţele conducerii. Davîdov se aşeză la masă şi scrise pe o foaie din carneţel : „Administratorului Ostrovnov I. L. Eliberaţi în contul zilelor- muncă ce mi se cuvin, pentru învăţătoarea L. S. Egorova, făină de grîu, prima calitate — 32 kg, mei — 8 kg, slănină — 5 kg.” După ce semnă, Davîdov îşi sprijini în pumn bărbia teşită, tăcu un timp, dus pe gînduri, apoi îl întrebă pe Ostrovnov : — Cum o duce fetişcana asta, învăţătoarea noastră, Egorova Liudmila ? — Trage mîţa de coadă, răspunse scurt Ostrovnov, mutînd un jeton. — Am fost adineauri la şcoală, am cercetat ce reparaţii ar trebui făcute. M-am uitat şi la învăţătoare... E slabă, străvezie, nu ştiu cum, plăpîndă ca o frunză de toamnă : înseamnă că nu mănîncă pe săturate ! Chiar astăzi să trimiţi gazdei sale tot ce am scris aici. Hotărît ! Mîine am să controlez. M-ai auzit ? Lăsînd pe masă dispoziţia scrisă, Davîdov plecă de-a dreptul la Şalîi. * Cum ieşi Davîdov, Iakov Lukici amestecă jetoanele de pe tablă şi arătă cu degetul peste umăr spre uşă. — Îţi place buhaiul ? La început — Luşka Nagulnova, pe urmă a sucit
377
capul Varkăi Harlamova, iar acum şi-a pus ochii pe învăţătoare. Şi toate căţeluşele şi le hrăneşte pe socoteala colhozului... O să ne irosească gospodăria : totul are să se ducă de rîpă pe muieri ! — N-a dispus să se dea nimic Harlamovei, iar pentru învăţătoare — eliberăm totul în contul lui, îl contrazise magazinerul. Dar Iakov Lukici zîmbi cu îngăduinţă : — Pe Varka o răsplăteşte desigur cu bani, iar ceea ce va primi învăţătoarea va cădea în sarcina coihozului. Dar cîte merinde n-am dus eu Luşkăi din ordinul lui fără să ştie nimeni ? Ehei ! Pînă la moartea lui Timofei Rvanîi, Iakov Lukici îi îndestulase cu alimente atît pe acesta cît şi pe Luşka, din magazia colhozului, iar magazinerului îi spunea : — Davîdov mi-a ordonat cu toată străşnicia să dau Luşkăi crăpelniţă cît îi va pofti sufleţelul. M-a şi ameninţat : „Dacă tu sau magazinerul suflaţi o singură vorbă faţă de cineva, să ştiţi că Siberia vă mănîncă !” Aşa că, drăguţule, taci mîlc şi da slănină, miere, făină, fără să mai cîntăreşti. Nu-i treaba noastră să judecăm conducerea. Magazinerul elibera tot ce cerea Ostrovnov, apoi urmîndu-i sfatul, dădea lipsă la cîntar brigadierilor, ca să acopere diferenţa. De ce n-ar fi folosit acum Iakov Lukici acest prilej potrivit ca să-l ponegrească o dată mai mult pe Davîdov ? Trîndăvind, Ostrovnov şi magazinerul îi bîrfiră încă multă vreme pe Davîdov, Nagulnov şi Razmiotnov. Între timp Davîdov şi Şalîi lucrau, nu şagă : pentru ca în şura lui Frol Rvanîi să fie mai multă lumină, Davîdov se urcă pe acoperiş, ridică cu furca paiele dintre doi căpriori şi întrebă: — Ei, unchiaşule, acum se vede mai bine ? — Destul, nu mai prăpădi acoperişul ! Aici se vede acum tot aşa de bine ca şi în ogradă, răspunse din şură Şalîi, Davîdov făcu cîţiva paşi pe o grindă şi sări uşor pe pămîntul moale, acoperit de mraniţă. — De unde începem, Sidorovici ? — Bunii dansatori încep jocul de la sobă; noi. să pornim cercetările de la perete, rosti cu glas gros bătrînul fierar. Înarmîndu-se cu un fel de burghiuri meşterite la repezeală în fierărie — nişte vergi groase de fier, cu vîrf ascuţit, porniră alături de-a lungul peretelui. Împlîntau cu toată puterea burghiurile în pămînt, înaintînd încet către vînturătoarea care zăcea lîngă zidul dimpotrivă. La cîţiva paşi de vînturătoare burghiul lui Davîdov intră uşor în pămînt aproape pînă la mîner şi zăngăni surd, atingînd un obiect de metal, — Aşadară am găsit comoara, zîmbi Şalîi, apucînd hîrleţul. Dar Davîdov i-l luă din mînă. Lasă-mă pe mine, Sidorovici, că-s ceva mai tînăr. Cam la un metru adîncime, dădu de un pachet voluminos şi săpă de jur împrejurul lui. Într-o foaie de cort îmbibată de unsoare, era învelită cu grijă o mitralieră „Maxim". O scoaseră amîndoi din groapă, despăturiră în tăcere pînza şi, tăcînd mai departe, schimbară o privire plină de înţeles ; pe urmă îşi aprinseră cîte-o ţigară. După ce trase în piept vreo două fumuri, Şalîi rosti : — Tatăl şi fiul Rvanii au avut de gînd cu tot dinadinsul să zgîndăre cu asta Puterea sovietică...
378
— Ian te uită ce gospodăreşte au păstrat mitraliera, nici o urmă de rugină, nici o pată cît de mică. Poţi să bagi banda în ea chiar acum ! Hai să caut în groapă, poate mai dăm de ceva... Peste vreo jumătate de ceas, Davîdov rîndui cu băgare de seamă pe marginea gropii patru cutii cu benzi de mitralieră, o carabină, o ladă începută cu cartuşe de armă şi opt grenade de mînă, cu capsele învelite într-o bucată de muşama, aproape putrezită. În groapa care se prelungea pe sub zidul de piatră se tăvălea un toc gol, lucrat de mînă. Judecînd după lungimea lui, în- tr-însul se păstrase cîndva o carabină. Pînă la asfinţitul soarelui, Davîdov şi Şalîi demontară în fierărie mitraliera, o curăţară cu grijă, o dădură cu unsoare. Iar în amurg, în liniştea mîngîioasă a înserării, mitraliera ţăcăni războinic, ameninţător, în dosul cătunului Gremeacii-Log. O rafală lungă, două scurte, încă una lungă, apoi din nou linişte asupra cătunului şi peste stepa care se odihnea după arşiţa din timpul zilei, împrăştiind o miroznă tare de cernoziom încălzit la soare şi de iarbă care se ofilea. Davîdov se ridică de jos, şi spuse încet : — Bună maşinuţă ! Halal de ea ! Drept răspuns, Şalîi spuse mînios cu vocea lui de bas : — Haidem chiar acum la Ostrovnov, să luăm cu noi burghiurile şi să-i cercetăm ocolul, bătătura, tot ! Şi în casă să-i facem perchiziţie generală. Destul i-ai căutat în coarne ! — Ai înnebunit, unchiaşule, îi răspunse rece Davîdov. Ce drept avem noi, mă rog, să facem de capul nostru percheziţii, alarmînd întreg cătunul ? Zău că ai căpiat. Hotărît ! — Dacă am găsit la Rvanîi o mitralieră, apoi să ştii că Ostrovnov a îngropat un tun de trei ţoii undeva în arie ! Şi nu eu am căpiat, ci mătăluţă eşti un nătîng care face pe deşteptul, ţi-o spun pe faţă ! Lasă, va veni ea vremea cînd Lukici îşi va dezgropa tunul şi-ţi va trimite un plocon drept în casă — atunci ai să vezi pe dracul. „Hotărît !” Davîdov izbucni în hohote de rîs şi încercă să-l îmbrăţişeze pe bătrîn ; dar acesta se întoarse brusc, scuipă cu înverşunare şi, fără să-şi ia rămas bun, porni spre cătun, boscorodind sudalme.
Capitolul XVIII În vremea din urmă, de altfel ca totdeauna, lui moş Şciukar toate îi ieşeau pe dos. În ziua aceea însă avu parte mai mult ca oricînd de necazuri mari şi mici, ba chiar şi de nenorociri. Aşa că spre sfîrşitul celor douăzecişipatru de ore, Şciukar, istovit de numeroasele încercări prin care trecuse, ajunse încă şi mai superstiţios decît fusese mai înainte... Nici vorbă că nu trebuise să-l asculte orbeşte pe Davîdov, încumetîndu-se să pornească la drum spre staniţă, de vreme ce încă de dimineaţă i se arătaseră nişte semne aşa de rău prevestitoare... Ieşind din curtea sediului conducerii colhozului, moş Şciukar făcu la pas o bucată de drum, apoi opri armăsarii în mijlocul uliţei şi, fără să coboare din brec, încovoindu-se abătut, încremeni dus pe gînduri... Într-adevăr, avea la ce să se gîndească: „Înainte de a se crăpa de ziuă am visat că mă fugărea un lup bălţat. De ce numaidecît bălţat ? Şi de ce musai să mă fugărească pe mine ? Parcă numai eu îs pe lumea aiasta mare ? N-avea decît să gonească pe altcineva mai tînăr şi mai
379
iute de picior, iar eu să fi stat deoparte şi să fi privit. Dar aşa, poftim bucurie — pînă şi în somn trebuie să trag păcatele altora ! N-am nevoie de asemenea hîrjoană. Cînd m-am trezit, inima îmi bătea să-mi spargă coşul pieptului, nu alta — iată mulţumirea de pe urma unui vis aşa de plăcut, ducă-se pe pustii ! Apoi mă-ntorc şi zic : adică de ce lupul acela trebuia să fie numaidecît bălţat şi nu sur ca toţi lupii ? O fi spre bine ? Păi tocmai aiasta-i, că nu-i a bine ! Dacă semnul e rău, apoi şi drumul o să-mi iasă pe nas — negreşit am să dau de-un necaz. Dar cînd să plec, cîte nu mi s-au arătat aievea ! Ba nu-mi puteam găsi şapca, ba punga cu tutun, ba zeghea... Nici semnele aistea nu erau cine ştie ce bune... Nu trebuia să-l ascult pe Davîdov. Nu se cădea să mă fi clintit din loc, chiar de m-ar fi picat cu luminarea !” Cugeta abătut moş Şciukar, pe cînd se uita cu gîndurile aiurea la uliţa pustie, la viţeii în fel şi fel de culori, tolăniţi la răcoare pe sub gardurile de nuiele, la vrăbiile care se scăldau în colbul drumului. Aproape hotărîse să se întoarcă înapoi, dar îşi aminti de ciocnirea pe care o avusese de curînd cu Davîdov şi îşi schimbă gîndul. Atunci, ca şi acum, abătut din pricina unor semne rele, se încăpăţînase cu înverşunare să nu plece la brigada întîia, zicînd că visase ceva urît, cînd deodată ochii, de obicei buni, chiar blînzi ai lui Davîdov, se întunecaseră, se făcuseră înţepători şi reci ca gheaţa. Şciukar se speriase şi, clipind repede-repede, îi spuse : „Siomuşka, drăguliţă ! Leapădă-ţi ghimpii din ochi, căci s-au făcut răi şi ascuţiţi ca la un dulău de lanţ. Şi doară ştii cît îmi sînt de nesuferite insectele aiestea, priponite în lănţug, care mîrîie şi latră la oameni cumsecade. De ce să stricăm prietenia noastră ? Hai să mergem, naiba să te ia dacă eşti aşa de încăpăţînat şi de dîrz. Numai să ştii : dacă ni se va întîmpla vreo ocazie pe drum — eu nu răspund de loc.” După ce ascultase pe bătrîn, Davîdov începuse să rîdă, iar ochii săi se făcuseră numaidecît ca şi mai înainte : blajini, cu licăriri vesele. Îl bătuse uşor cu palma-i grea peste spatele lui uscăţiv, care suna a boştură, şi adăugase : „Uite, aşa mai înţeleg şi eu, acum ai spus o vorbă cu şart. Hotărît ! Hai să pornim, moşule. Răspund eu faţă de bătrîna dumitale — am să te predau la întoarcere în bună stare, iar mie să nu-mi porţi grijă.” Aducîndu-şi aminte de toate acestea, moş Şciukar zîmbi şi îndemnă cu hăţurile armăsarii, fără să mai şovăiască. „Hai să mă duc la staniţă ! Cît despre semnele aiestea, naiba să le ia ! De s-o întîmpla ceva — n-are decît să răspundă Davîdov, căci eu n-am chef să trag ponosul pentru orice năpastă care m-ar putea pocni pe drum. Unde mai pui că Davîdov e băiat bun, se poartă frumos cu mine, aşa că n-am de ce să-l scot din pepeni.” După gătirea prînzişoruiui, deasupra cătunului atîrna ca un văl uşor, un fum amărui de tizic. Cîte o boare de vînt răspîndea pe drum mireasma sălcie a lobodei în floare, iar de la ocoalele pe lîngă care trecea moş Şciukar venea pînă la dînsul izul de băligar şi mirosul de lapte proaspăt muls, cu spumă, mirosuri atît de bine cunoscute lui încă din copilărie. Mijindu-şi ochii cu vederea slabă, netezindu-şi cu mîna ca de obicei bărbuţa încîlcită, moşneguţul privea în juru-i priveliştile vieţii de toate zilele din cătun, atît de dragi inimii lui. O dată, biruindu-şi lenea, ridică chiar biciul ca să alunge de sub roţile brecului nişte vrăbii care se încăieraseră cu înverşunare. Cînd trecu pe lîngă bătătura lui Antip Graci, simţi mirozna pîinii proaspăt coapte şi mirosul îmbietor al foilor de varză, arse, pe care femeile din Gremeacii-Log aşază îndeobşte pîinile, cînd le dau la cuptor. Abia atunci îşi aduse aminte că nu luase nimic în gură din ajun, de la prînz, şi simţi o
380
foame atît de cumplită, că gura lui văduvită de dinţi îi lăsă dintr-o dată apă, iar la lingurică îl încercă o sfîrşeală sîcîitoare, care-l chinuia... Întorcînd scurt armăsarii într-o ulicioară, moş Şciukar îi mînă spre curtea lui, cu gîndul să îmbuce ceva înainte de a porni spre staniţă. Văzu încă de departe că din hornul căscioarei sale nu se prefira nici un fuior de fum şi îşi zise mulţumit: „A isprăvit de gătit baba mea, acum se odihneşte.. Trăieşte la mine taman ca o mare cneaghină. Nu ştie nici de necazuri, nici de jelanii şi aşa mai departe.” Lui Şciukar puţin îi trebuia ca să treacă dintr-o dată de la nemulţumire şi cugetări triste la buna dispoziţie de om blajin. Avea o fire năvalnică ca de copil. Mişcînd lenevos hăţurile, chibzuia : „Şi datorită cui, mă rog, trăieşte aşa, ca o pasăre a lui dumnezeu ? E limpede ca lumina zilei — datorită mie ! N-am tăiat doar degeaba viţica, astă-iarnă, martor mi-e unul dumnezeu — nu degeaba ! Uite, de cînd nu-i viţica, ţi-e mai mare dragul cum se răsfaţă baba mea ! A sfîrşit cu gătitul şi acum trage la aghioase pe-o coastă. Altfel, cînd viţica ar fi ajuns vacă — scoală-te cu noaptea în cap, mulge-o pe afurisita ceea, du-o la cireadă. Şi-apoi dă să azvîrle, o rupe la goană ca să scape de tăuni, şi în sfîrşit se înfiinţează acasă, drăguţa de ea ! Du-o iar la păscut, pregăteşte-i nutreţ pe iarnă, rîneşte staulul sub ea, aşterne-i pe jos stuf sau paie... Mare bătaie de cap ! Şi de oi m-am descotorosit — am făcut foarte bine! Du-le la păşune şi poartă-le de grijă, afurisitelor, ca nu cumva să se rătăcească de turmă sau să le strice lupul. Numai pacostea aiasta îmi mai lipsea — să mă zbucium. În lunga-mi viaţă am fost atît de hărţuit că-mi ajunge, mi-e inima zdrenţuită, a ajuns numai găuri, ca o obială veche. Nici purcel n-am la gospodărie — şi aiasta-i bine ! Stau şi te întreb, la ce naiba îmi trebuie mie purcel ? Mai întîi şi mai întîi, dacă mă îndop şi mă ghiftui cu slănină, capăt arsuri la inimă ; în al doilea rînd — cu ce l-aş fi îngrăşat acum, cînd n-am în cămară decît vreo doi pumni de făină ? S-ar fi prăpădit de foame, iar mie mi-ar fi scos sufletul guiţînd într-una... Unde mai pui că porcul e o lighioană gingaşă : ba îl prăpădeşte ciuma, ba dau peste el cine ştie ce alte boleşniţe. Procopseşte-te cu o pacoste ca aiasta şi apoi frămîntă-te mereu : dar dacă crapă ? Şi cînd te gîndeşti că-ţi umple ograda de putoare — nici nu mai poţi să răsufli; fără porc, la mine e curat pretutindeni, miroase a ierbuliţă, a legume şi a cînepioară. Of, păcătosul de mine, tare îmi place aerul curat ! Dă-l la naiba de proclet. La ce folos că mă canonesc ca un mucenic cu el ! Prin ograda mea umblă două găinuşe curăţele şi un cocoşel dichisit — atîtea orătănii ne sînt de ajuns pentru toată viaţa, mie şi babei mele. N-au decît să se înstărească tinerii. Nouă nu ne mai face nici cald nici rece toată înstăreala. Şi Makaruşka e de partea mea : îmi spune: «Tu, moşule, ai ajuns proletariat în toată legea. Bine ai făcut că te-ai lepădat de mica proprietate de sine stătătoare.” Ei, atunci şi eu i-am răspuns oftînd din băierile inimii : „Poate că-i plăcut să te socoteşti proletariat, numai nu mă împac cu gîndul să mănînc toată viaţa doar borş-flăcău şi să beau cvas. Ducă-se pe pustii cu proletariat cu tot ! Păi dacă nu ne-or da pentru zile-muncă niscai cărniţă sau, să zicem, slănină, ca să ne dregem ciorba, apoi pot tare bine să dau ortul popii în preajma iernii. Şi atunci, ce procopseală mai am din titlul de proletariat ? Oi vedea eu către toamnă, cam la cît s-o urca ziua-muncă a mea — altminteri trec numaidecît în tagma micilor proprietari de sine stătători.” Moş Şciukar îşi miji ochii, copleşit de gînduri, apoi spuse cu glas tare : — Of, păcatele mele cele grele, ce mai e şi cu viaţa aiasta neorînduită ! Totul se desfăşoară în chip nou, de neînţeles, cu înflorituri, cum ar face un dansator bun...
381
Şciukar îşi legă armăsarii de gard, deschise portiţa veche şi păşi spre pridvor agale, vajnic, ca un adevărat stăpîn ce era, pe cărăruia năpădită de pătlagină. În bucătărie — nici o licărire de foc... Uşa odăii — închisă. Moş Şciukar îşi puse pe laiţă şapca teşită, ca o clătită, soioasă, şi biciul de care nu se dezlipea nici o clipă din pricina lui Trofim, îşi roti privirea prin bucătărie pentru orice împrejurare şi pe urmă strigă : — Babo ! Mai trăieşti ? Din odaie răzbi un glas slab : — Abia mai răsuflu... Zac de aseară. Nici nu pot să-mi ridic capul de pe pernă. Toate mădularele mă dor, îs sfîrşită de puteri, şi mi-i aşa de frig că nu mă pot încălzi nici sub şubă... Să ştii că mă scutură frigurile... Da tu de ce ai venit, moşnege ? Şciukar deschise larg uşa care dădea în odaie şi se opri în prag. — Plec acum la staniţă şi am trecut pe acasă ca să îmbuc ceva înainte de drum. — Şi cu ce treabă te duci ? Dîndu-şi ifose, Şciukar îşi netezi bărbuţa şi răspunse grav : — Am o misie sirioasă : mă duc după inginerul hotarnic. Tovarăşul Davîdov mi-a spus: „Dacă nu mi-l aduci dumneata, moşule, apoi n-are cine altul să mi-l aducă !” Inginerul hotarnic e unul singur pe tot raionul, iar eu îl cunosc pe acest Şportnoi ; va veni negreşit din respect pentru mine, o lămuri Şciukar. Şi adăugă numaidecît ca un om foarte ocupat : Dă-mi să mănînc ceva. N-am cînd aştepta. — Vai de capul meu cel amărît ! Ce să-ţi dau ? Că doar n-am gătit astăzi, nici n-am aţîţat focul în sobă. Du-te de rupe nişte castraveciori de pe răzor, iar în zemnic găseşti lapte acru ; mi l-a adus vecina ieri. Moş Şciukar îşi ascultă jumătatea cu un vădit dispreţ, iar la sfîrşit pufni indignat : — Castraveciori verzi şi peste ei lapte acru ? Te-ai smintit de-a binelea, astroleabie bătrînă ce eşti ! (Astrolab — instrument folosit pentru măsurarea poziţiei aştrilor şi a înălţimii lor deasupra orizontului - n. r.) Ce, vrei să-mi pierd tot îghemoniconul ? Nu ştii că-s belaliu la mîncare ? Asemenea mîncare m-ar fleşcăi cu totul la drum. Va să zică ce-ar trebui să fac la staniţă ? Să-mi ţin nădragii cu mîna ? Dar nu mă pot îndepărta de armăsari nici un pas. Atunci ce-mi rămîne ? Să-mi prăpădesc autoritatea drept în stradă ? Îţi foarte mulţumesc ! N-ai decît să te ospătezi tu cu castraveciori storcoşiţi în lapte acru. Eu nu mă încumet să fac aşa ceva ! Slujba mea nu-i şagă: eu îl duc cu trăsura chiar pe tovarăşul Davîdov, şi nu-mi dă mîna să mă primejduiesc mîncînd castraveciorii tai. Ai înţeles aprobaţîe bătrînă ? Patul şubred de lemn începu să scîrţîie suspect sub trupul soaţei, iar moş Şciukar îşi ciuli numaidecît urechile. Nu-şi sfîrşi bine mustrarea, cînd cu bătrîna se petrecu într-o clipită o schimbare uimitoare : sări sprintenă din pat, îşi puse mîinile în şold, plină de mînie şi totodată de hotărîre. Glasul ei, slab mai înainte, căpătă un sunet aproape metalic, cînd îşi trase voiniceşte într-o parte basmaua mototolită şi începu : — Da tu, hodorog bătrîn, ăi fi vrut să te hrănesc cu ciorbă de cărniţă ? Sau poate ţi-a venit pofta să mănânci clătite cu smîntînă ? De unde vrei să iau de aiestea de vreme ce n-ai în cămară nimic, afară de şoareci care şi ei crapă de foame ! Şi pînă cînd ai să mă ocărăşti cu dracul ştie ce vorbe scîrnave ? Ce fel de astroleabie şi aprobaţie îţi sînt eu ? Te-a învăţat Makarka Nagulnov să citeşti tot
382
felul de cărţi scîrboase şi tu, prostul naibei, te bucuri ! Eu sînt o femeie cumsecade şi am trăit cinstit cu tine toată viaţa, iar tu, tîrîtură ce eşti, nici nu mai ştii la bătrîneţă cum să mă porecleşti ! Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată şi rău prevestitoare pentru Şciukar. De aceea el hotărî să se retragă în fundul bucătăriei şi, păşind repejor de-a-ndărătelea, spuse împăciuitor : — Hai, ajungă-ţi, isprăveşte o dată, babo! Vorbele aîstea nu-s de loc de ocară, în gura cărturarilor, ele au chiar ceva duios. Astroleabia ar fi cam totuna cu „sufleţelul meu”... în norod se spune : „drăguţa mea", dar după carte vine cu totul altfel : aprobaţia. Mi-e martor unul dumnezeu că nu mint : aşa stă scris în cartea cea groasă pe care mi-a dat-o Makaruşka s-o cetesc ; eu am cetit-o cu ochii mei, dar tu dracu ştie la ce te-ai gîndit. Uite ce înseamnă la tine deplina lichidare a neştiinţei de carte ! Trebuie să înveţi, aşa cum fac şi eu ; atunci ai să poţi lepăda şi tu din gură orice cuvînt, ca şi mine. Hotărît ! În glasul lui Şciukar era o putere atît de mare de convingere, încît bătrîna se potoli. Totuşi îl privea mai departe scrutător pe bărbatu-său şi oftă. — E cam tîrzior să mă mai apuc acu de învăţătură, şi nici n-am la ce. N-ai face rău ca şi tu, dihor bătrîn, să grăieşti pe limba ta, fiindcă şi aşa rîde lumea de tine ca de un prostănac. — Şi oameni cu vază sînt luaţi în rîs de alţii, rosti cu înfumurare moş Şciukar, dar nu mai lungi vorba. Fărâmiţă îndelung, cu grijă, o bucată de pîine veche într-o strachină nu prea mare de lapte acru şi începu să mănînce încet, cu sîrguinţă. în acelaşi timp privea pe fereastră şi se gîndea : „La ce dracu să mă grăbesc la staniţă ? Cînd trage omul să moară şi trebuie să-l împărtăşească şi să-l ungă cu sfîntul mir —- atunci da : e bună graba. Dar Şportnoi e inginer hotarnic, nu-i popă ; iar Davîdov nu se găteşte de moarte. Atunci la ce naiba să-i dau zor ? Avem răgaz să ne călătorim cu toţii pe ceea lume; deocamdată nimeni n-a făcut coadă la uşa morţii... Aşa că, cum ies din cătun, cotesc într-o viroagă, ca să nu mă vadă nici dracul şi dorm cît mi-i pofta inimii; în vremea aiasta armăsarii pasc ierbuşoară. Pe sub seară ajung la brigada lui Dubţov, iar Kuprianovna mă ospătează bine; în sfîrşit sosesc noaptea pe răcoare la staniţă. Dacă, ferească dumnezeu, o afla despre treaba aiasta Davîdov — i-oi spune verde, pe faţă : «Faceţi-i de petrecanie blestematului de ţap, Trofim — şi atunci nici eu n-o să mai dorm la drum. Cîtă-i noaptea de lungă ţopăie în fîn împrejurul meu ; cum poate dormi omul ?. Aista nu-i somn, ci numai zbucium !»" Înveselit de plăcuta perspectivă de a fi oaspetele lui Dubţov, Şciukar zîmbi, dar baba izbuti să-i strice şi de data asta buna dispoziţie : — Ce molfăieşti aşa, de parcă ai fi damblagiu ? Dacă te-au trimis cu o treabă, apoi nu mai muşlui ca gîndacul în băligar, ci ia-o din loc mai repede. Şi să-ţi scoţi din cap vorbele acelea proaste, cărturăreşti, iar mie să nu mi le mai spui niciodată că de nu, acuşi îţi fac spatele darabană : aiasta s-o ştii de la mine, nătărău bătrîn ce eşti ! — Băţul are două capete, bîigui nedesluşit moş Şciukar; Zărind însă pe faţa stăpînei sale nişte cute de mînie, horpăi la repezeală laptele ce mai rămăsese şi-şi luă rămas-bun : — Şezi culcată, draga mea. N-ai de ce să te scoli degeaba. Boleşte, să-ţi fie de bine, că eu am şi plecat. — Du-te cu dumnezeu ! Îi ură nu prea binevoitor bătrîna şi-i întoarse spatele. *
383
Cale de vreo şase kilometri după ce ieşi din cătun şi pînă la furcătura viroagei Cervlionaia, moş Şciukar merse la pas. Cuprins de o dulce piroteală, moţăia pe capră. Moleşit de zăduful amiezii, era cît pe ce să cadă din brec. „Aşa pot să-mi julesc nasul", se gîndi cu teamă Şciukar, cotind în spre viroagă. În viroaga Cervlionaia se înălţa pînă la brîu iarba necosită, răspîndind o mireasmă ameţitoare. De undeva, de la capătul de sus al viroagei, şerpuia pe făgaşul lutos un pîrîiaş care izvora din pămînt. Apa era limpede şi atît de rece, că şi armăsarii o sorbiră cu înghiţituri mici şi rare, prefirînd-o cu băgare de seamă printre dinţi. Lîngă pîrîu era umbră şi răcoare; iar razele soarelui, care se ridicase hăt sus, nu erau în stare să încălzească viroaga pînă în fund. „Ce minunăţie !” Şopti Şciukar, deshămînd armăsarii. Îi împiedică şi-i lăsă să pască, iar el îşi aşternu la umbra unui tufiş de porumbar zeghea-i veche, se culcă cu faţa în sus şi, uitîndu-se la azuriul boltei decolorate de arşiţă, cu ochii săi de bătrîn, spălăciţi ca şi cerul, se pomeni furat de visurile lui obişnuite : „Nu mă scoate nimeni pînă deseară din raiul aista, chiar dacă m-ar împunge cu sula. Oi dormi cît mi-a fi voia, mi-oi încălzi la soare oasele bătrîne, iar pe urmă: hop şi eu, oaspete la Dubţov, ca să mă înfrupt din caşă de hrişcă ! Am să spun că n-am avut răgaz să îmbuc, acasă. Nici vorbă, or să-mi dea ceva udătură fără doar şi poate. Dar de ce, la o adică, să se mănînce la brigadă numai caşă seacă sau cine ştie ce leoarcă, s-o fugăreşti cu lingura pe fundul ceaunului ? Dubţov al nostru nu-i unul care să postească pe vremea cositului. Pişicheru aista, ciupit de vărsat, nu se poate lipsi de cărniţă nici măcar o zi. E în stare să şterpelească o oaie dintr-o turmă străină, numai să-şi hrănească cosaşii ... N-ar strica de loc să înfulec la prînz o halcă de berbec cam de vreo patru funturi ! Mai cu seamă — friptă, grasă sau, la nevoie, nişte jumări cu costiţă — numai să mă satur... Şi colţunaşii cu smîntînă sînt o hrană dumnezeiască, mai bună decît împărtăşania, îndeosebi cînd sînt puşi, drăguţii de ei, mai multişori în farfurie, ş-apoi — dacă îţi mai adaugă gazda — parcă-i văd, ca o moviliţă ; pe urmă scuturi uşurel farfuria ca să răzbată smîntînă pînă la fund, aşa ca fiecare colţunaş să se scalde în ea din cap pînă-n picioare. Şi mai plăcut ar fi dacă nu ţi-ar clădi colţunaşii într-o farfurie, ci într-o strachină adîncă, ca să ai lărgime la mînuit lingura.” Moş Şciukar nu trecea de fapt drept un mare mîncău, ci era un om veşnic flămînd. În tot timpul vieţii sale lungi, fără bucurii, rareori mîncase pe săturate şi, numai în somn se îmbuiba cu fel de fel de mîncăruri gustoase după pofta inimii lui. Ba visa că mănîncă măruntaie de berbec fierte, ba că făcea sul o clătită, cît toate zilele şi, tăvălind-o în smîntînă, îi făcea vînt pe gît; ba că, frigîndu-şi limba din grabă, horpăia supă grasă cu mulţi tăiţei, făcută din potroace de gîscă... Parcă puţine lucruri visase în nopţile care, ca fiecărui om flămînd, i se păreau nesfîrşite ? În schimb, după visurile acestea se trezea totdeauna trist, uneori chiar înrăit şi spunea în sinea lui : „Ce dracu oi visa aşa, hodoronc-tronc, numai mîncăruri de frupt ! E curată bătaie de joc şi nu viaţă : în vis, poftim, bucură-te, înfuleci la tăiţei pînă nu mai poţi, iar aievea — baba îţi bagă sub nas păsat, fir-ar de trei ori afurisit, păsatul aista !” După astfel de visuri moş Şciukar îşi lingea pe ascuns pînă la prînzişor buzele-i uscate, iar cînd înghiţea, o gustare sărăcăcioasă, ofta cu amărăciune şi mînuia alene lingura ştirbă, căutînd cu gîndurile aiurea bucăţelele de cartofi din strachină.
384
Şezînd culcat sub tufă, Şciukar se gîndi încă multă vreme : oare cu ce va fi ospătat la prînz în brigadă ? Apoi, tam-nesam, îşi aduse aminte cum mîncase pe săturate la parastasul mamei lui Iakov Lukici şi, zădărît cumplit de amintirea bucatelor înfulecate, simţi deodată o foame atît de năprasnică, încît parcă cineva îi luă somnul cu mîna. Şciukar scuipă mînios, îşi şterse bărbuţa, îşi pipăi pîntecele supt, apoi adăugă cu voce tare : — O bucăţică de pîine şi o cană de lapte acru — apoi aiasta se cheamă mîncare pentru un adevărat bărbat riproductor ? Aiasta-i un fel de văzduh, nu mîncare ! Cu un ceas mai înainte pîntecele meu era tare ca o daira ţigănească, iar acu ? Acuşica — mi s-a lipit de şira spinării. Doamne dumnezeule ! Nu te gîndeşti toată viaţa decît la bucăţica de pîine, cea de toate zilele, la ceea ce trebuie să-ţi umple pîntecele; iar viaţa se scurge, ca apa printre degete, şi nici nu bagi de seamă cum ajungi la sfîrşit... Ăm trecut doar nu demult prin viroaga aiasta, Cervlionaia! Atunci porumbarii înfloriseră pretutindeni. Toată viroaga era numai o spumă albă ! Cum adia vîntul, floarea albă, mirositoare, zbura prin viroagă, se învîrtejea ca fulgii de ninsoare pe un viscol aprig. Tot drumul era acoperit de un văl alb şi se împrăştia o mireasmă mai plăcută decît orice pomadă muierească ; dar floarea primă văratică s-a înnegrit, s-a prăpădit, s-a mistuit pentru totdeauna şi fără întoarcere. Tot aşa şi viaţa mea netrebnică s-a înnegurat la bătrîneţe; curînd şi bietul Şciukar îşi va întinde copitele scîlciate şi se va căra pe ceea lume — şi nu-i nimic de făcut. Cu asta luară sfîrşit cugetările filozofico-lirice ale lui moş Şciukar. ÎI cuprinse mila de sine însuşi. Vărsă cîteva lacrimi, se smîrcîi, îşi şterse cu mîneca cămăşii ochii învăpăiaţi şi începu să moţăie. Gîndurile triste îl trăgeau totdeauna la somn. Adormind, Şciukar rămase şi în starea aceasta credincios firii sale : începu să zîmbească dulce, mijindu-şi blajin ochii. Se gîndea prin piroteală: „Brigada lui Dubţov avea negreşit la prînz carne proaspătă de berbec, aşa îmi spune inima! Ei, n-oi dovedi eu, de bună seamă, chiar patru funturi la omasă; m-am cam pripit, am greşit oleacă. Dar trei funturi sau trei şi jumătate, să zicem, pot înfuleca pe nerăsuflate ! Numai de s-ar ivi carne pe masă că moş Şciukar vezi bine, n-ar da greş. N-ar duce mîncarea la ureche, puteţi fi siguri !” Către orele trei arşiţa era în toi. Un vînt uscat, fierbinte, stîrnit din răsărit, aducea în viroaga Cervlionaia valuri de aer încins. În curînd nu mai era nici pomeneală de răcoare, ca mai înainte. Unde mai pui că şi soarele, scăpătînd spre asfinţit, parcă se pusese să-l prigonească pe Şciukar : el dormea culcat pe pîntece, cu faţa vîrîtă în biata lui zeghe făcută sul. Cînd îl ajungeau razele soarelui, săgetîndu-i spatele costeliv prin găurile cămăşii, moşneguţul, între vis şi viaţă, se muta încetişor către umbră; dar peste cîteva minute soarele sîcîitor se apuca iarăşi să-i ardă fără cruţare spinarea bătrînească. Atunci Şciukar se vedea din nou silit să se tîrască pe pîntece în lături. Timp de trei ore, fără să se trezească, ocoli pe jumătate un tufiş scund, tîrîndu-se pe brînci. În cele din urmă se trezi, vlăguit de arşiţă, buhăit de somn, leoarcă de sudoare. Se ridică în capul oaselor, se uită la soare cu palma streaşină la ochi şi se gîndi, clocotind de indignare: „Aista zic şi eu că-i ochiul lui dumnezeu, doamne iartă-mă, că nici sub tufiş nu te poţi piti de el ! M-a pus să mă rotesc, ca un iepure, în jurul tufişului vreme de o jumătate de zi. Păi somn a fost aista ? Nu somn, ci curată caznă ! Ar fi trebuit să mă culc sub brec. Dar cred că şi acolo m-ar fi dibuit ochiul lui dumnezeu. Nici dracu nu se poate ascunde de el
385
Icnind şi oftînd, îşi scoase pe îndelete cipicii ponosiţi, îşi suflecă pantalonii şi începu să-şi cerceteze îndelung picioarele uscăţive, zîmbind cu un aer critic şi, în acelaşi timp, clătinînd cu amărăciune din cap. Apoi pomi spre pîrîu ca să se spele şi să-şi răcorească cu apă faţa îmbujorată. Din momentul acesta începu să se desfăşoare lanţul nenorocirilor din viaţa lui. Abia porni prin rogozul mărunt spre luminişul din sforul pîrîului şi făcu doi paşi, călcînd de sus — cînd simţi deodată că pusese talpa piciorului stîng pe ceva lunecos, rece, care se mişca. În aceeaşi clipă îl săgetă o uşoară înţepătură deasupra gleznei. Moş Şciukar îşi smulse din apă piciorul stîng cu mare sprinteneală şi rămase numai în piciorul drept, ca un cocor în mijlocul mlaştinei. Dar cînd văzu în stînga lui mişcîndu-se cu un foşnet rogozul, prin care se strecura repede o urmă şerpuitoare, chipul lui se făcu verde ca rogozul, iar ochii parcă-i ieşiră încet din cap... De unde se trezise într-însul atîta sprinteneală !? Parcă i se întorsese tinereţea de mult trecută. Din două salturi ajunse pe mal şi, după ce se aşeză pe o moviliţă de lut, se apucă să cerceteze cu luare-aminte pe picior două punctişoare roşii şi să-şi arunce din cînd în cînd ochii sperioşi înspre pîrîul aducător de nenorocire. Încet-încet, după ce-i trecu prima spaimă, îi reveni puterea de gîndire. Şopti încetişor : — Ei, uite, doamne iartă-mă, începe... Iată ce înseamnă afurisitele de semne ! N-am spus eu căpăţînosului de Davîdov că nu trebuia să ne primejduim, pornind la staniţă ? Dar pas de te înţelege cu dînsul ! Parcă îi pusese ulceaua — nu şi nu, musai să pleci. Şi uite — m-am procopsit ! Davîdov spune deseori : „Eu sînt clasa muncitoare.” Şi oare de ce o fi clasa aiasta muncitoare aşa de aprigă ? Dacă îşi pune ceva în cap — s-a isprăvit : mort-copt, nu se lasă pînă nu-şi ajunge ţelul ! Na, că şi l-a ajuns, puiul de lele, dar eu ce mă fac ? Deodată lui moş Şciukar îi scăpară o idee : „Trebuie numaidecît să sug sîngele din rană ! M-a muşcat, fără îndoială, o năpîrcă vătămătoare : doar s-a furişat ca vîntul prin rogoz ! Un şarpe cumsecade ori, să zicem, unul de casă, se tîrăşte agale, cuviincios. Dar scîrnăvia aiasta a ţîşnit ca fulgerul, dînd avan din coadă. S-a speriat de mine, nu glumă ! Dar vorba-i : care pe care l-a speriat mai grozav — eu pe dînsa ori ea pe mine ?” Nu era timp de dezlegat această problemă complicată şi moşneguţul, fără a zăbovi o clipă, se îndoi, se cocoşă ; dar oricît încerca să ajungă cu gura la rană, nu izbutea. Atunci, apucînd cu amîndouă mîinile călcîiul şi talpa piciorului, îl smuci cu atîta deznădejde înspre gură, încît îi trosni ceva la gleznă şi din pricina durerii de istov se prăvăli moşul pe spate. Zăcu cam vreo cinci minute fără să se clintească. Venindu-şi în fire, îşi mişcă încetişor degetele piciorului stîng şi începu să cugete plin de nedumerire : „Cu muşcătura s-a făcut ruptoarea, iar acum nenorocirile se ţin lanţ... Pentru întîia dată în viaţă văd un om care de bună voie şi-a putut scrînti singur piciorul. Oricui ai povesti asemenea drăcovenie — nimeni nu te-ar crede. Toţi ar spune : «Iar taie piroane Şciukar !» Şi să nu crezi în semne ! Uite unde te duc ele... Dare-ar dracu în Davîdov ! I-am spus doar cu binişorul, ca unui om cu scaun la cap. Şi acum ce am să mă fac ? Cum o să mai înham armăsarii ?” Totuşi, nu mai putea zăbovi. Se sculă încetişor şi încercă, cu băgare de seamă, să calce cu piciorul stîng. Spre marea lui bucurie, durerea nu era chiar aşa de mare. Greu, dar putea să se mişte. Fărîmiţă în palmă un bulgăraş de lut, îl amestecă cu scuipat şi unse grijuliu rana. Cînd se îndrepta spre armăsari,
386
şchiopătînd şi punînd cu fereală în pămînt piciorul vătămat, văzu deodată ceva pe malul celălalt al pîrîului, cam la vreo patru metri depărtare de dînsul. Ochii îi scăpărară, iar buzele începură să-i tremure din pricina unei furii nestăpînite : de partea cealaltă, un şarpe de casă, nu prea mare, făcut colac, se sorea moţăind de plăcere. Nu încăpea nici o îndoială că era un şarpe de casă : pe cap doar îi sticleau paşnic „ochelarii" galben-portocalii... Atunci moş Şciiikar turbă de mînie. Niciodată graiul lui nu zugrăvise atît de patetic emoţia şi indignarea. Scoţînd înainte piciorul vătămat şi întinzînd solemn mina el izbucni cu un cutremur în voce : — Tîrîtoare afurisită! Scîrnăvie cu sînge rece! Ciumă cu ochelari galbeni ! Tu, insectă veninoasă, ai putut să bagi în sperieţi un bărbat riproductor ?! Iar prostul de mine te luam drept o năpîrcă sadea ! Şi ce eşti tu, rogu-te, dacă stai să te gîndeşti ? Ia, o pacoste tîrîtoare. Ptiu ! Nimic mai mult ! Nu-mi rămîne decît să te mai calc odată în picioare şi să te strivesc. Praf şi pulbere să se aleagă din tine. Dacă nu mi-aş fi scrîntit piciorul din pricina ta, năpîrcă scîrboasă, ţi-aş fi arătat eu ţie. S-o ştii de la mine. Şciukar înghiţea în sec, de-abia răsuflînd. Şarpele de casă îşi înălţă căpşorul cizelat parcă din marmură neagră şi părea că ascultă cu atenţie vorbele omeneşti pe care le auzea pentru întîia oară. După ce se odihni cîteva clipe, Şciukar urmă : — Ţi-ai boldit ochii neruşinaţi şi nici nu clipeşti, împieliţatule ?! Crezi că ai scăpat aşa de uşor ? Nu, dragul meu, acuşi ai să primeşti de la mine ceea ce ţi se cuvine pentru ziua-muncă a ta de astăzi ! Uite ce adapter (Cuvînt inventat de moş Şciukar - n. r.) s-a mai găsit ! Las' că ne-om răfui noi, aşa că numai anfilada (Anfiladă — şir de clădiri, de portice sau de colonade care se succed în linie dreaptă - n. r.) să rămînă din tine. Hotărît ! Moş Şciukar îşi lăsă în pămînt privirea plină de o vădită indignare şi — în prundişul mărunt adus de viitura de primăvară din capătul de sus al viroagei Cervlionaia — zări o piatră mai mare, rotundă, lustruită. Uitînd de piciorul beteag, păşi curajos înainte. O durere ascuţită îi săgetă în gleznă şi moşul se răsturnă pe o coastă, ocărind de mama focului cum îi venea la gură, dar fără să dea drumul pietrei din mînă. Pînă se ridică moşul în picioare — gemînd şi oftînd — şarpele de casă se făcuse nevăzut. Parcă nici nu fusese. Intrase în pămînt ! Şciukar scăpă piatra şi-şi desfăcu larg braţele a nedumerire. — Ian te uită ce mai belea ! Oare unde s-a strecurat antihristul ? Să ştii că a intrat iar în apă, cît ai clipi. Ori îţi merge bine, ori nu-ţi merge ! Mă bate gîndul că lucrurile n-au să rămîna aici... Nu trebuia să intru în vorbă cu dînsul, ca un nătărău bătrîn. Se cădea să tac chitic, să pun mîna pe piatră şi să-i dau una la cap de la început, numaidecît la cap — altfel nu omori tîrîtoarea. Dacă ar fi trebuit să lovesc şi a doua oară, cine ştie, aş fi putut da greş. Hotărît ! Acu în cine să mai dau, dacă duhul spurcat a pierit ? Şi cu asta — basta ! Moş Şciukar mai rămase o vreme lîngă pîrîiaş, scărpinîndu-se la ceafă, apoi nemaiavînd nici o nădejde, dădu din mînă a lehamite şi porni şontîcăind să înhame armăsarii. Cît timp rămase în preajma pîrîului, îşi tot întorcea capul într-acolo, adevărat că numai de cîteva ori, şi aşa, pentru orice împrejurare... ...Stepa largă răsufla adînc, viguros şi ritmic, în bătaia vîntului, răspîndind mireasma îmbătătoare a ierbii cosite, ceea ce stîrneşte totdeauna o uşoară tristeţe. Dinspre crîngurile de stejar, pe lîngă care şerpuia drumul, adia o boare răcoroasă, un iz sălciu, dar totodată înviorător, de frunziş putrezit la poalele
387
copacilor, pe cînd frunzele de frasin din anul trecut miroseau, nu ştiu cum, a tinereţe, a primăvară şi puţin parcă a viorele. Din pricina acestui amestec de arome felurite, un om ca toţi oamenii se întristează totdeauna, nu se simte în apele lui, mai cu seamă cînd e singur... Dar moş Şciukar nu era dintre aceştia. Aşezîndu-şi bine piciorul bolnav pe zeghea învălătucită, iar pe cel drept îăsîndu-l să atîrne în voie afară din brec, el zîmbea cu toată gura lui fără dinţi, îşi mijea mulţumit ochii mici, spălăciţi de ani, iar pişcătura lui de nas cît un bumb, jupuit şi roşu, îşi umfla necontenit nările, căutînd cu nesaţ să prindă miresmele dragi ale stepei natale. Şi adică de ce nu s-ar fi bucurat de viaţă ? Durerea de la picior începuse să i se ogoiască, un nor adus de vînt de undeva de departe dinspre răsărit oblonea de-a binelea soarele, şi peste şes, dîmburi, gorgane şi viroage se aşternuse o umbră deasă, liliachie. Acum putea să răsufle mai în voie şi în curînd, oricum, îl aştepta o cină îmbelşugată... Nu, orice s-ar spune, dar deocamdată moş Şciukar n-o ducea chiar aşa de rău ! Pe creasta dîmbului, cum începură să se zărească baraca şi tabăra brigăzii a doua, Şciukar opri armăsarii care mergeau într-un trap ca vai de el şi coborî din brec. Durerea surdă, sîcîitoare, de la gleznă, stăruia încă. Totuşi unchiaşul putea să se ţină cum da dumnezeu pe amîndouă picioarele. Bătrînul hotărî în sine : „Am să le arăt că nu vine un sacagiu oarecare, ci, oricum, însuşi vizitiul conducerii colhozului. De vreme ce-i duc pe tovarăşul Davîdov, pe Makaruşka şi alte căpetenii de vază, apoi trebuie să merg aşa fel ca să mă pizmuiască oamenii cînd m-or vedea de departe !” Drăcuind, gemînd jalnic şi tot strunind armăsarii care simţiseră că se apropie popasul, unchiaşul se urcă în brec, se propti bine cu picioarele răşchirate, strînse tare hăţurile şi chiui voiniceşte. Armăsarii o luară din loe într-un trap întins. Coborînd panta lină, se înviorară şi mai mult. În curînd, cămaşa rusească a lui Şciukar se umflă la spate ca un balon în bătaia vîntului, în vreme ce el îşi tot îndemna la fugă armăsarii. Strîmbîndu-se din pricina durerii de la picior, totuşi învîrtea vesel biciul pe deasupra capului şi striga cu glasul lui piţigăiat : „Hei, murrgilor, nu vă lăsaţi, drăguţilor !” Cel dintîi îl zări Agafon Dubţov care se afla în preajma taberei. — Ce împieliţat mînă caii ca în Taurida, stînd în picioare ? Preanişnikov, ia uită-te mai bine, cine vine ? Preanişnikov strigă vesel de pe un stog neisprăvit de fîn : — Vine brigada de agitaţie : moş Şciukar ! — Pică la ţanc, spuse bucuros Dubţov, cu un zîmbet pe buze. Ne-am acrit aici de atîta plictiseală. Bătrînul o să cineze cu noi. Să ne înţelegem, fraţilor: nu-l lăsăm să plece nicăieri în noaptea asta. Agafon îşi luă traista de sub baracă, cotrobăi în ea foarte grijuliu şi vîrî în buzunar o litruţă de rachiu, începută.
Capitolul XIX Golind a doua strachină cu caşă de mei, cam moale, dreasă numai cu oleacă de untură, moş Şciukar, pe deplin mulţumit, fu cuprins de o uşoară piroteală. Privind cu recunoştinţă la darnica bucătăreasă, spuse :
388
— Vă foarte mulţumesc la toţi pentru ospătare şi votcă, iar înaintea dumitale, Kuprianovna, fac o adîncă plecăciune. Dacă vrei să ştii, nu eşti de loc o muiere, ci un sipet cu aur. Hotărît ! Aşa cum ştii să fierbi caşa, nici n-ar trebui să găteşti pentru nişte mocofani, ci pentru însuşi Mihail Ivanîci Kalinin. Să-mi tai capul dacă n-o atîrna peste un an pe pieptul dumitale o medalie pentru deosebita-ţi osîrdie. Te-or pomăzui cu vreun semn de mare cinste ca să-l porţi la mînecă, zău aşa. Hotărît ! Dacă n-oi şti eu cu de-amănuntul care-i lucrul de căpetenie în viaţă... — Şi care-i, rogu-te ? Îl întrebă cu vioiciune Dubţov, care şedea alături de dînsul. După părerea dumitale, care-i lucrul cel mai însemnat, moşule ? — Crăpelniţa ! Adevărul e că haleala e cea dintîi şi nimic altceva. — Ai greşeală, moşule, rosti Dubţov cu tristeţe în glas, uitîndu-se pieziş cu ochii săi de ţigan la ceilalţi ascultători şi păstrînd înfăţişarea cea mai serioasă de pe lume. Te înşeli amarnic, şi toate numai din pricină că la bătrîneţe creierul ţi s-a terciuit, cum îi şi caşa asta pe care o înfuleci. Ţi-a slăbit mintea. Iată de ce calci în străchini... Moş Şciukar zîmbi îngăduitor : — Deocamdată nu se ştie cine are creierul mai vîrtos : eu ori tu. Dar după tine ce este mai de seamă în viaţă ? — Dragostea, oftă mai degrabă decît rosti Dubţov, şi-şi dădu peste cap ochii atît de visător încît, uitîndu-se la chipul lui smolit, ciupit de vărsat, Kuprianovna izbucni cea dintîi în rîs. Pufnind tare, ca un cal care simte apropierea ploii, ea se cutremură toată de rîs şi îşi acoperi faţa stacojie cu mîneca bluzei. — Mofturi ! Dragostea ! Şciukar zîmbi dispreţuitor. Cît crezi că face dragostea aiasta a ta, fără haleală bună ? Ptiu, şi nimic mai mult ! Ia să te pui la post negru vreme de o săptămînă, că nu numai Kuprianovna, dar chiar nevastă-ta cu cununie — şi ea ţi-ar da răvaş de drum. — Deh, rămîne de văzut, se încăpăţînă Dubţov. — Nici n-ai ce vedea aici. Ştiu eu totul de-a fir-a-păr mai dinainte, îi tăie vorba moş Şciukar şi-şi ridică în semn de povaţă degetul arătător. Uite, am să vă povestesc acuşica o întîmplare şi totul are să se lămurească : n-o să mai fie nevoie de nici un fel de sfadă. Rareori îi fusese dat lui moş Şciukar să aibă nişte ascultători aşa de atenţi. Ca la vreo treizeci de oameni şedeau în jurul focului şi toţi se străduiau să nu scape vreun cuvînt rostit de dînsul. Aşa, cel puţin, i se părea lui. Ce puteai cere mai mult de la unchiaş ? La adunări nu i se dădea cuvîntul. Davîdov tăcea tot timpul cînd pleca la drum cu el : pesemne chibzuia neîncetat cine ştie ce lucruri. Iar bătrîna nevastă a lui Şciukar nu fusese nici în tinereţe prea sfătoasă. Faţă de cine putea să-şi descarce sufletul bietul bătrîn ? De aceea, găsind acum nişte ascultători plini de bunăvoinţă şi simţindu-se după cină într-o stare sufletească foarte bună, flecărea în voie. Se aşeză cît mai tihnit cu picioarele supuse sub dînsul, îşi netezi cu palma bărbuţa şi tocmai deschisese gura ca să-şi înceapă pe îndelete istorisirea, cînd Dubţov i-o luă înainte — şi-i spuse cu o asprime prefăcută : — Povesteşte, moşule; numai să nu ne torni la gogoşi ! În brigada noastră s-a statornicit un obicei : pe mincinoşi îi snopim în bătaie cu hăţurile. Moş Şciukar oftă din băierile inimii şi-şi trecu palma peste picioru-i stîng. — Să nu cauţi să mă sperii, Agafoşa. Astăzi am tras şi aşa o spaimă de moarte... Ei, iată ce s-a întîmplat. As-primăvară mă cheamă Davîdov şi-mi spune
389
: „Moşule, ia de la magaziner doi saci de ovăz, spune-i să-ţi dea merindele cuvenite şi du-te în goana mare cu armăsarii drept în capătul viroagei Suhoi, unde pasc iepşoarele noastre. Să te înfăţişezi frumos acolo, împreună cu mirii tăi. Herghelegiu este Vasili Babkin, surdul. Împărţiţi herghelia în două — de una să vadă Vasili, de cealaltă — dumneata. Numai că de riproductori să ai mătăluţă grijă. Hrăneşte-i cu ovăz.” Eu, drept să spun nu ştiam ce-i aceea riproductor, n-auzisem pînă atunci asemenea vorbă. Uite, aiasta era treaba ce-mi sta în faţă. Armăsar — ştiu ce-i; iapă — ştiu; se înţelege de la sine că ştiu şi ce-i aceea jugan. Atunci îl întreb : „Ia spune-mi, ce înseamnă riproductor ?” Iar el îmi răspunde: „Cine, adică produce alte fiinţe de acelaşi soi este riproductor.” Îl întreb mai departe : „Da pe taur îl poţi numi tot riproductor ?” El strîmbă din nas şi-mi spune : „Nici vorbă.” Îl mai întreb : „Da eu şi cu dumneata sîntem şi noi riproductori ?” El începe să rîdă şi-mi spune: „În treaba asta, moşule, fiecare dintre noi răspunde pentru sine.” Într-un cuvînt, uite cum stau lucrurile : de-i fi vrabie sau altă lighioană, ori om, dar dacă eşti de parte bărbătească — atunci se cheamă că eşti fără doar şi poate cu adevărat riproductor. „Foarte bine", îmi zic. Mai este însă o daraveră. Îl întreb : „Dar cel ce produce bucate este tot riproductor ori ce ?”. Iar el oftează şi-mi spune : „Înapoiat mai eşti, moşule.” Atunci îi răspund aşa : „Mai degrabă dumneata eşti înapoiat, Siomuşka, fiindcă eu m-am născut cu patruzeci de ani mai înainte şi de aceea matale ai rămas în urmă.” Cu aiasta am pus capac la toate. Kuprianovna îl întrebă într-o şoaptă şuierătoare : — Prin urmare şi dumneata, moşulică, eşti reproducător ? — Dar altcum ce, după părerea ta ? Îi răspunse cu mîndrie Şciukar. — Of, doamne ! Gemu Kuprianovna şi nu mai putu rosti nici un cuvînt, deoarece îşi ascunsese faţa în pestelcă şi nu se auzeau în liniştea nopţii decît hohotele sale de rîs înăbuşit. — N-o lua în seamă, moşule, dă-i înainte cu povestea, îi spuse cu blîndeţe Kondrat Maidannikov şi-şi întoarse faţa de la foc. — Păi eu toată viaţa n-am luat în seamă muierile ; dacă le luam — n-ajungeam cîtă-i lumea la adînci bătrîneţe, răspunse hotărît Şciukar. Şi urmă: Ei bine, ajung în herghelie şi mă uit de jur împrejur : totul îmi bucură ochii, nu mă pot sătura să privesc ! În jur e atîta agiotaj să nu mai pleci niciodată de-acolo. În stepă cresc floricele albăstrii, ierbuşoară tînără, iepşoarele pasc, soarele încălzeşte — într-un cuvînt, deplin agiotaj. — Ascultă, ce fel de vorbă ai spus ? întrebă Beshlebnov. — Agiotaj ? Aiasta-i cînd în jurul tău e numai frumuseţe. înseamnă : trăieşte, bucură-te de lumea largă — nu te încearcă nici o întristare, nici un suspin. E un cuvînt cărturăresc, răspunse Şciukar cu o siguranţă de neclintit. — Dar de unde ai învăţat astfel de vorbe ? Urmă să-l descoasă Beshlebnov, dornic de a şti toate cele. — De la Makaruşka Nagulnov. Că doară noi sîntem prieteni la cataramă ; el învaţă în timpul nopţii limba inglizească, iar eu stau pe lîngă dînsul. Mi-a dat o carte groasă, cît Kuprianovna, îi zice — vocabular. Să nu credeţi că-i abecedar, pe care învaţă copilaşii, nu, e un vocabular făcut pentru vîrstnici. Mi l-a dat şi mi-a spus : „Învaţă, moşule, o să-ţi priască la bătrîneţe.” Aşa că învăţ şi eu încetul cu încetul. Numai te rog să nu mă întrerupi, Akimuşka, căci îmi pierd şirul gîndurilor într-o clipită. Am să vă povestesc mai tîrziu despre vocabularul ista. Va să zică aşa — am sosit la locul cuvenit cu ripro- ductorii mei, numai că nu s-a ales nimic nici
390
din riproductori şi nici din agiotaj... Iată ce-am să vă spun, oameni buni; cine nu-l cunoaşte bine pe Vaska surdul, acela are să trăiască zece ani mai mult peste ce-i este ursit. E un buştean, nu alta, încît Demid Molciun, dacă am sta să-i asemuim, ar trebui socotit drept cel mai sfătos om de la noi, din Gremeacii-Log. Ce-am îndurat eu în stepă din pricina muţeniei lui — numai eu ştiu. Că doară nu era să vorbesc cu iepele. Iar Vaska tăcea chitic zile şi nopţi de-a rîndul. Înfuleca numai de-i trosneau fălcile, iar în cealaltă parte din timp sau dormea în tăcere, sau şedea culcat sub o pătură de dimie ca un buştean putregăios, mut, nu alta. Clipea din ochi, rar de tot, şi iar tăcea. Uite ce nod aveam de dezlegat. Dezleagă-l, dacă poţi ! Într-un cuvânt, am stat eu acolo trei zile, ca într-un ţintirim, ca oaspete al răposaţilor, şi am început chiar să vorbesc singur. Ehei, m-am gîndit, aşa nu mai merge ! Aşa nu-i de loc greu să se smintească un om de lume, ca mine. Uite, cît mă rîcîie la inimă cînd începe Makaruşka Nagulnov al meu de sărbătorile din fiece an, adică de 1 Mai şi 7 Noiembrie, să ţină cuvîntări lungi despre revoluţia mondială, lepădînd din gură tot soiul de vorbe neînţelese, dar în zilele acelea aş fi fost gata să-l ascult zi şi noapte fără întrerupere, ca pe o privighetoare din livadă sau ca pe cocoşii care cîntă la miezul nopţii. Dar voi, cetăţeni, ce ziceţi despre cîntatul ista al cocoşilor ? Măi, fraţilor, zău că nu e mai rău ca la biserică, cînd se cîntă „cu drepţii se odihneşte” sau altă parascovenie duioasă... — Spune-ne ceva despre dragoste pe nemîncate şi nu cum cîntă cocoşii, îl întrerupse cu nerăbdare pe povestitor socotitorul brigăzii. — Ei, cetăţeni, să n-aveţi nici o grijă, am să ajung şi la dragostele de toate felurile : aiasta nu-i cine ştie ce daraveră. Acum ascultaţi despre Vaska surdul. Nu era mare nenorocire dacă se mărginea să tacă, dar pe deasupra s-a dat pe faţă şi ca un mîncau care nu se mai află. Făceam caşă sau găluşte din aluat nedospit şi ştiţi ce se întîmpla ? Eu luam o dată cu lingura din ceaunaş, iar el — de cinci ori. Mînuieşte linguroiul ca huludeţul de la maşina trenului: încoace şi încolo, încoace şi încolo, din ceaunaş la gură, de Ia gură la ceaunaş ; cînd mă uitam, nu mai era caşă decît pe fundul ceaunului. Mă sculam flă- mînd de la masă, iar el se umfla ca băşica taurului, se culca cu pîntecele în sus şi începea să sughiţă de răsuna stepa. Icnea vreo două ceasuri, ghiavolul, apoi începea să tragă la aghioase. Şi sforăia, blestematul, aşa de tare că şi iepele din jurul bordeiului se speriau, o luau la fugă, care încotro — unde şi-a înţărcat dracu copiii. Dormea pînă-n noapte, mai dihai ca un hîrciog iarna. Uite ce viaţă amara am dus eu acolo. Şi flămînzeam ca un cîine de pripas, şi muream de urît că n-aveam cu cine schimba o vorbă... După o zi m-am aşezat lîngă Vaska, mi-am făcut mîinile pîlnie şi i-am răcnit la ureche din fundul bojocilor : „Ai surzit la război sau ai avut gîlci în copilărie ?” Iar el a zbierat încă şi mai tare ca mine : „La război ! Ostaşii roşii au tras cu un tun de patru ţoii, dintr-un tren blindat şi a căzut ghiuleaua taman în preajma mea. Calul de sub mine a fost ucis, iar pe mine m-a cutremurat şi de atunci am rămas surd de tot.” L-am întrebat mai departe : „Da tu de ce înfuleci atîta, măi Vasili, de parcă ai fi spart ? Şi aiasta ţi se trage tot de la ghiulea ?” Iar el mi-a răspuns : „Vine un nouraş — tare-i bine. Ne crapă măseaua după ploaie !” Poftim de vorbeşte cu o cioată ca dînsul... — Da cînd ai de gînd să ne povesteşti despre dragoste ? Îl întrebă nerăbdător Dubţov. Şciukar strîmbă din nas şi urmă cu ciudă : — Nu pricep ce-i tot daţi zor cu dragostea, fir-ar ea de trei ori afurisită ! Toată viaţa mea am căutat să mă feresc de dragostea aiasta ; dacă nu m-ar fi silit
391
răposatul taică-meu, apoi nu mă însuram eu cîtă-i lumea şi pămîntul ; iar acum, poftim bucură-te, vorbeşte despre dragoste. Altă sămînţă de vorbă n-aţi găsit ?... Dar dacă vreţi totuşi să ştiţi, uite ce-a fost şi cu dragostea pe nemîncate... Am ajuns la locul cuvenit, am împărţit herghelia în două, iar mirii mei nici nu voiau să se uite la iepşoare, îşi vedeau de treabă, păşteau — parcă ar fi tuns cu dinţii iarba... Nu luau în seamă miresele nici cît negru sub unghie ! Hm, gîndesc eu, bună trebuşoară ! O să-mi crape obrazul de ruşine, îmi zic, cu riproductorii mei. Le dau ovăz pe săturate ? iar ei, ioc, habar n-au de iepşoare. O zi nu se uită la ele, a doua — la fel. Mă şi sfiam să trec pe lîngă bietele iepşoare. Le ocoleam şi, de ruşine, întorceam capul în altă parte ; nu puteam să le privesc în ochi, şi basta ! De cînd mă ştiu n-am roşit ; dar acolo am învăţat s-o fac şi pe aiasta : cum mă apropiam de herghelie, că să duc la adăpat caii la eleşteu, îndată şi începeam, poftim, să roşesc ca o fată mare... Doamne dumnezeule, cîtă ruşine am îndurat eu cu riproductorii mei vreme de trei zile, nici nu pot spune ! Treaba aiasta se dovedise ca un nod care nu putea fi dezlegat ! A treia zi ştiţi ce mi-a fost dat să-mi vadă ochii ? O iepşoară tinerică a început să se hîrjonească cu un riproductor de-al meu — eu îi zic Floricel — unul murg, breaz şi pintenog : are piciorul stîng de dinapoi alb. Şi să vedeţi cum îi dădea tîrcoale, ca o sfîrlează : se întorcea în toate chipurile, şi-l apuca uşurel cu dinţii, şi-i făcea în fel şi chip de dragoste ; iar el îi punea capul pe grumaz, îşi mijea ochii şi prindea să ofteze jalnic... Poftim, Floricel, nici că se poate ceva mai rău ! Mă apucau toti dracii, fierbeam de ciudă, îmi ziceam : ce-or fi gîndind iepşoarele noastre de mine ? Îşi spuneau, fără îndoială : „Hodorogul ista bătrîn ne-a adus nişte jugani”, sau poate îşi zic ceva încă şi mai rău... A pierdut biata iepşoară răbdarea şi numai ce mi s-a întors cu spatele la Floricel al meu şi cînd mi l-a izbit năprasnic cu amîndouă picioarele de dinapoi într-o coastă, parcă i-a ghiorăit ceva înăuntru... Atunci m-am repezit şi eu la dînsul — plîngeam cu lacrimi amare, dar îl plesneam cu biciuşca peste spate şi răcneam : „Dacă se cheamă că eşti riproductor, nu se cade să-ţi feşteleşti iacaua, ba încă să mă faci de ruşine şi pe mine la adînci bătrîneţe !” Iar el, sărmănelul, a fugit de mine cam vreo zece stînjeni, s-a oprit pe loc şi a început a necheza aşa de jalnic, că mi se rupea inima. Atunci m-au podidit lacrimile şi am plîns de mila lui. M-am apropiat de dînsul fără bici, l-am mîngîiat pe grumaz, iar el şi-a pus capul pe umărul meu, şi a oftat din rărunchi... L-am apucat de coamă şi l-am dus la bordei, spunîndu-i : „Hai Floricel, acasă, n-avem de ce să stăm aici de frunza frăsinelului şi să ne facem încă mai mult de rîs şi de batjocură...” I-am înhămat şi am pornit spre cătun. Iar Vaska surdul îmi striga din urmă — parcă necheza: „Vino, moşule, la anul ; om sta împreună în stepă şi om mai leorpăi păsat. Pînă atunci, dacă n-or crăpa, şi armăsarii tăi or fi mai acătării.” Am ajuns în cătun şi i-am dat seamă lui Davîdov cum şi ce. El s-a apucat cu mîinile de cap şi a început să strige la mine cît îl ţinea gura : „I-ai îngrijit rău !” Da eu nu m-am lăsat şi i-am răspuns : „Nu eu i-am îngrijit rău, ci voi aţi umblat cu ei prea bine. Şi dumneata în persoană, şi Makaruşka, şi Andrei Razmiotnov. Armăsarii au stat numai cu hamurile pe dînşii ; iar cît despre ovăz, nu căpătai nimic de la Iakov Lukici al dumitale nici dacă îl rugai în genunchi. Şi cine, rogu-te, mai pune la ham armăsarii ? Dacă sînt riproductori, apoi trebuie numai să înfulece şi să nu lucreze, altfel n-ajungem cu ei la nici un capăt.” Noroc că staniţa ne-a trimis doi riproductori adevăraţi, vă aduceţi aminte, şi istoria cu iepşoarele s-a isprăvit cu bine. Iată ce înseamnă dragoste pe nemîncate. Aţi înţeles acum, deştepţilor ? Şi n-aveţi de ce rîde, că nu-i de şagă.
392
Rotindu-şi privirea triumfătoare asupra ascultătorilor, moş Şciukar urmă : — Ce înţelegeţi voi din viaţă, de vreme ce scurmaţi tot timpul pămîntul, ca gîndacii băligarul ? Eu, în fiecare săptămînă, cel puţin o dată sau de mai multe ori, mă duc la staniţă. Ia spune-mi, Kuprianovna, ai auzit măcar p dată în viaţă cum vorbeşte la radio ? — Păi de unde să fi auzit, dacă n-am mai fost la staniţă de zece ani ? — Vezi ! Aiasta-i ! Pe cînd eu îl ascult de fiecare dată, cît îmi pofteşte inima. Ehei, trebuie să vă spun că mai mare drăcovenie ca aiasta nici că se află ! Şciukar clătină din cap şi se porni să chicotească încetişor. Drept în faţa comitetului raional de partid atîrnă de stîlp o pîlnie neagră — şi, doamne dumnezeule, cum mai răcneşte ! Ţi se face părul măciucă şi te trec fiorii pe spinare, oricît de zăduf ar fi afară ! Desham eu armăsarii — floriceii mei — lîngă pîlnia aiasta şi ia încep să ascult cu plăcere despre colhozuri, despre clasa muncitoare şi despre multe altele de felul acesta. Deodată însă, îţi vine să intri în pămînt, nu alta. Careva de la Moscova prinde a urla cu glas gros de cîrlan : „Mai toarnă puţintel, hai, zău, să mai bem". Atunci, n-o să mă credeţi, oameni buni, da o data îmi vine să trag şi eu la măsea, că nu mai ştiu ce să mă fac. Ce să zic, păcătosul de mine, cînd mi se spune să plec la staniţă, şterpelesc de la baba mea, aşa ca să nu mă simtă, vreo zece ouşoare sau cîte îmi cad în mînă şi, cum sosesc în staniţă — de-a dreptul la piaţă. Le vînd şi mă înfiinţez la ospătărie. Sorb oleacă de votculiţă, ascultînd fel de fel de cîntece ce ies din pîlnie, şi pot atunci să-l aştept pe tovarăşul meu Davîdov o zi şi o noapte întreagă. Dar cînd nu pot să ciordesc de acasă nişte ouşoare, căci baba mea m-a zăpsit şi s-a deprins să mă pîndească înainte de plecare — atunci intru la comitetul raional de partid şi-l rog la ureche pe tovarăşul meu Davîdov : „Siomuşka, drăguţule, fă-ţi pomană cu mine şi dă-mi de-o litruţă, că tare mi-e urît să te aştept cu mîinile în sîn.” Iar el, inimă bună, niciodată nu spune nu. Aşa că mă înfăţişez Ia ospătărie şi din nou sorb cîte un păhărel; după aceea sau dorm la soare, de-a mai mare dragul, sau rog pe careva să aibă grijă de riproductorii mei şi pornesc pe jos prin staniţă ca să-mi văd de daraverile mele, atît de încurcate. — Şi cam ce daraveri poţi să ai, rogu-te, în staniţă ? Îl întrebă Akim Beshlebnov. Moş Şciukar oftă : — Parcă puţine daraveri poate avea un gospodar ca mine ? Ba cumperi o sticlă de gaz, ba vreo două-trei cutii de chibrituri. Sau, să zicem, uite, voi m-aţi întrebat de vorbele mele subţiri, despre vocabular. În el se află un cuvînt cărturăresc, scris cu slove mari, cît toate zilele. Pe acela îl dovedesc eu şi fără ochelari. Alături se află lămurirea : adică ce înseamnă vorba aiasta. Lămurirea-i tipărită cu slove mărunte de tot. Ei, multe cuvinte le înţeleg eu şi fără lămuriri. De pildă, ce înseamnă : „monopol" ? E limpede ca lumina zilei — crîşmă. „Adopter" — se zice unui om de nimic, îndeobşte unui ticălos, şi altceva nimic. „Acvarelă" — aiasta-i o fată bună, aşa-mi dau eu cu gîndul, iar „bordură" — taman dimpotrivă, nu-i altceva decît o paciavură, o muiere destrăbălată. Să faci „antresol" — înseamnă să te dai în dragoste — dragostea care te-a cam smintit pe tine, măi Agafon, şi aşa mai departe. Oricum, am simţit nevoia de ochelari. Sosesc eu o dată la staniţă împreună cu Davîdov şi pun la cale să-mi cumpăr ochelari. Pentru treaba aiasta aşa de însemnată mi-a slobozit baba bani. Intru eu într-un şpital, dar acolo s-a întîmplat să nu fie şpital, ci casă de naştere ; într-o odaie gem nişte femei şi se vaită pe toate glasurile, în alta — miaună ţîncii mititei, ca nişte pisoiaşi. Aici, îmi zic, nu capăt eu ochelari, n-am nimerit unde trebuie. Intru la alt
393
şpital. Acolo, în cerdac, doi inşi joacă dame. Le dau bineţe şi-i întreb : „Unde pot să-mi cumpăr nişte ochelari ?" Măi, cînd au început amîndoi a chicoti, parcă nechezau. Apoi mi-a spus unul : „Aici, moşule, ţi-or potrivi nişte ochelari de ţi-or ieşi ochii din cap. Aici e şpital de boli verenice, aşa că ia-o mai iute din loc, ca nu cumva să te înhaţe la lecuit cu de-a sila.” Eu, mai încape vorbă, m-am speriat de moarte şi am zbughit-o de-acolo, de-mi sfîrîiau călcîiele. Iar ei, nărozii dracului, au ieşit în urma mea pe portiţă ; unul şuiera cît putea, iar altul zbiera de răsuna toată uliţa : „Întinde-o la fugă mai repede, bătrînule ştrengar, că acuşi te-or ajunge din urmă !” Ei, am luat-o la picior, curat ca un trăpaş de soi ! Mai ştii ce le dă dracu prin gînd — nărozii mă pot prinde şi după aceea dezvinovăţeşte-te în faţa doftorilor. Pînă am ajuns la o şpiţerie credeam că-mi iese sufletul. Da nici la şpiţerie n-am găsit ochelari. Unul de acolo mi-a spus : „Du-te, moşule, la Millerovo sau la Rostov. Ochelari îţi poate scrie numai un doftor de ochi." Ei, mi-am zis eu, la dracu, să mă mai duc eu pînă acolo !?... Aşa că cetesc şi azi vocabularul, pe ghicite. Daravela cu ochelarii s-a dovedit şi ea o treabă de nedezlegat. Şi prin cîte alte pocinoage de tot felul n-am trecut la staniţă — sumedenie ! — Moşule, povesteşte întîmplările la rînd. Parcă ai fi un vrăbioi care ţupăie de pe o creangă pe alta, încît nu te poţi dumiri unde-i începutul şi unde sfîrşitul, îl rugă frumos Dubţov.— Păi le şi povestesc la rînd, da lucrul de căpetenie e să nu mă întrerupi. Dacă mă mai întrerupi o dată mi-oi pierde cu totul şirul gîndurilor şi oi începe a bate cîmpii, încît toţi cîţi sînteţi aci n-o să pricepeţi o boabă din ceea ce-oi povesti. Şi, iacă aşa, mergeam eu într-o bună zi prin staniţă şi deodată am văzut venind cătră mine o fată tînără şi frumoasă, ca o căprioară. Era îmbrăcată orăşăneşte, cu geantă în mînă. în picioare purta încălţări cu călcîie înalte şi ciocănea cu ele : „toc-toc, toc-toc", ca o căprioară cu copitele. Să ştiţi că eu la bătrîneţe am ajuns să-mi placă, nevoie mare, tot ce-i nou ! Ehei, fraţilor, am încercat să umblu şi pe velocipet. Văd o dată un flăcăiaş cu asemenea maşină. Îi zic : „Dragă nepoţele, lasă-mă să mă plimb şi eu o ţîră cu maşinuţa ta.” El a primit cu dragă inimă, m-a ajutat să mă cuibăresc în căruciorul lui, m-a sprijinit, iar eu dădeam din picioare cît puteam de tare, mă străduiam din răsputeri. Apoi l-am rugat : „Nu mai mă ţine, pentru dumnezeu, vreau să merg singur.” Cum mi-a dat drumul, mi s-au şi sucit coarnele în mîini şi, buf, m-am dus de-a berbeleacu, drept într-o tufa de salcîm. Cîţi ghimpi mi s-au înfipt în mine, unde trebuie şi unde nu trebuie — sumedenie ! I-am tot scos apoi vreme de o săptămînă. Da unde mai pui că mi-am rupt şi nădragii într-o buturugă. — Ascultă, moşule, vorbeşte-ne mai bine despre fată, nu despre nădragii dumitale, îl întrerupse cu asprime Dubţov. Gîndeşte-te, ce ne pasă nouă de pătăraniile nădragilor tăi ? — Iaca, iar îmi iei vorba din gură, îi spuse cu mîhnire moş Şciukar. Totuşi se hotărî să urmeze : Care va să zică merge căprioara aiasta drăgălaşă, dă din mînuţă, ca un ostăşel ; iar eu, păcătosul de mine, mă gîndesc : cum aş face să umblu măcar olecuţă cu ea la braţetă ? În viaţa mea n-am mers cu nimeni la braţetă ; am văzut adesea la staniţă că umblă tinerii aşa : ba el o ţine de braţ, ba ea pe el. Ia spuneţi-mi şi mie, cetăţenilor, unde aş fi putut avea asemenea plăcere ? La noi în cătun nu se cade să umbli aşa, te-ar lua în rîs toată lumea. Atunci unde ? Şi iată că mi se iveşte prilejul: da cum să mă plimb la braţetă cu frumoasa aiasta ? Atunci mi-a venit în minte o viclenie : m-am covrigat, m-am făcut ghem, şi
394
am prins a mă văita de mă auzea toată uliţa. Ea dă fuga la mine şi mă întreabă : „Ce-ai păţit, moşule ?” Eu de colo : „M-am bolnăvit, drăguţo, nu pot să ajung pînă la şpital, mă săgetează junghiurile în şale...” Atunci ea de colo : „Am să te ajut eu, sprijină-te de mine”. Iar eu o iau cu curaj de braţ, şi aşa ne vedem de drum. Că tare-i plăcut ! Cînd am ajuns la o prăvălie de-i zice magazin universal raional, am început să mă îndrept din şale încetul cu încetul şi, pînă să-şi dea ea seama, ţoc-ţoc, am şi pupat-o din mers pe obraz ; apoi am năvălit în prăvălie, cu toate că n-aveam nici un ac de cumpărat de-acolo. Ei îi scapără ochişorii şi-mi strigă din urmă : „Eşti un huligan, moşule, şi un prefăcut !” Eu m-am oprit în prag şi i-am spus : „Drăguţa mea, cînd te strînge nevoia cu uşa, poţi face ceva şi mai ditai I Te rog să ai în vedere că eu, de cînd mama m-a făcut, n-am umblat la braţetă cu o mîndreaţă ca tine şi acuşi îmi vine rîndul să dau ortul popii.” Cînd să intru în magazin, mă gîndesc : da dacă strigă pe vreun miliţian ? Dar ea a zîmbit a rîde şi şi-a văzut de drum ; se auzea numai cum îi făceau călcîiele : toc- toc... Eu în vremea aiasta am dat buzna în prăvălie. Nici nu-mi puteam trage răsuflarea. Vînzătorul mă întrebă : „Vii de la vreun foc, moşule ?” Cu toate că nici nu puteam răsufla, totuşi îi spun : „Ba de la ceva încă şi mai rău. Ia dă-mi mai bine o cutie de chibrituri.” Moş Şciukar şi-ar mai fi urmat povestirea lui fără sfîrşit, dar ascultătorii, obosiţi după o zi de muncă, începură să se împrăştie. În zadar îi rugă stăruitor unchiaşul să mai asculte măcar cîteva istorisiri. Lîngă focul stins nu mai rămase în curînd nici un om. Amărît şi jignit pînă în fundul inimii, Şciukar se îndreptă spre iesle, se culcă acolo şi se acoperi cu zeghea, zgribulindu-se de frig. La miezul nopţii căzu rouă. Şciukar se trezi, tremurînd de-a binelea. „Ia să mă duc la cazaci, în baracă, că aici o să tot dîrdîi ca un căţel lepădat în ger”, hotărî el. Lanţul belelelor urmă să se desfăşoare încet, ca o stihie de neînlăturat... Ţinînd minte încă din timpul aratului din primăvară că bărbaţii dormeau în baracă, iar femeile afară — fără să se gîndească, somnoros cum era, că în două luni puteau să se fi schimbat unele lucruri, Şciukar se tîrî încetişor pe brînci în baracă, îşi scoase încălţările şi se întinse la o margine. Adormi numaidecît cuprins de căldura sălaşului; dar peste cîtva timp se trezi, simţind că se înăbuşă. Pipăind pe pieptul său un picior gol, îşi zise cu mare ciudă : „Ca să vezi ce urît doarme scîrbavnicul aista ! Şi-şi aburcă piciorul ca şi cînd ar fi încălecat un cal." Dar cît de îngrozit se pomeni unchiaşul cînd, vrînd să scape de acea povară vie, descoperi deodată că nu era vorba de un picior bărbătesc, ci de braţul gol al Kuprianovnei. Pe obraz simţi răsuflarea ei năprasnică. În baracă nu dormeau decît femei... Zguduit pînă în măduva oaselor, Şciukar rămase nemişcat cîteva clipe. Îl treceau sudorile de tulburare. În sfîrşit, îşi înhăţă cipicii şi se strecură binişor afară din baracă, ca un cotoi care a făcut o poznă. Şchiopătînd, dădu fuga la brec. Niciodată în viaţă nu şi-a înhămat armăsarii cu atîta agerime ca atunci ! Îndemnînd fără cruţare caii cu biciul, îi porni din loc în trap întins, întorcînd tot timpul capul spre baraca care se zărea întunecată ca o ameninţare, pe fondul cerului rumenit de zori. „Noroc că m-am trezit la timp. Dacă întîrziam şi mă vedeau muierile că dorm lîngă Kuprianovna ?! Şi ea, blestemata, mă cuprinsese cu braţul său cît toate zilele !... Păzeşte-mă şi miluieşte-mă, maică precistă ! N-aş fi scăpat de batjocura lumii pînă la moarte, şi nici după aceea !”
395
Se lumina de ziuă văzînd cu ochii, ca vara. Baraca se ştersese în zare. După ce lăsă în urmă dîmbul, moşneguţul trecu printr-o nouă încercare zguduitoare. Aruncîndu-şi din întîmplare ochii în jos, descoperi pe picioru-i drept o botină femeiască aproape nouă, frumos cusută şi pe deasupra cu un flonc cochet de piele. Judecind după mărime, nu putea fi decît a Kuprianovnei. Îngheţînd de groază, Şciukar ceru îndurare celui de sus : „Doamne dumnezeule, oare pentru ce păcate mă pedepseşti aşa ?! Care va să zică, am încurcat încălţările pe întuneric. Cum să mai dau ochii cu baba mea ? Într-un picior am cipicul meu, iar în celălalt — o botină muierească. Ptiu, în ce bocluc fără scăpare am intrat !” Boclucul se dovedi însă că putea fi înlăturat : Şciukar întoarse scurt armăsarii din drum şi făcu cale întoarsă spre cătun, hotărînd, pe bună dreptate, că nu se putea înfăţişa la staniţă nici desculţ şi nici cu încălţămintea desperecheată. „Dracu să-l ia de inginer hotarnic, s-or descurca ei şi fără dînsul. Peste tot locul stăpîneşte Puterea sovietică, pretutindeni sînt colhozuri — ce mare nenorocire, rogu-te, dacă un colhoz şterpeleşte de la altul un petic de islaz ?!” chibzuia el abătut, gonind spre Gremeacii-Log. Cam la vreo doi kilometri de cătun, acolo unde drumul trece pe lîngă o rîpă prăpăstioasă, luă încă o hotărîre nu mai puţin însemnată — îşi scoase încălţările din picioare, se uită pe furiş de jur împrejur şi le aruncă în rîpă, şoptind : — Da ce, să mă prăpădesc din pricina voastră, fir-aţi ale dracului să fiţi ! Înveselit, mulţumit că scăpase aşa de uşor de încercările care-l puteau da de gol, Şciukar chiar zîmbi, închipuindu-şi cît de mirată va fi Kuprianovna, cînd va vedea dimineaţa că-i lipseşte miraculos botina. Dar prea devreme se înveseli, căci acasă îl aşteptau încă două lovituri dintre cele mai groaznice şi mai nimicitoare... Apropiindu-se de casă, unchiaşul zări un pîlc de femei care se îngrămădeau la uşă, parcă neliniştite din cine ştie ce pricină. „Nu cumva o fi răposat baba mea ?" Se gîndi îngrijorat Şciukar. Cînd îşi croi însă drum în tăcere printre femeile care zîmbeau cine ştie de ce, şi intră în bucătărie, îşi roti repede ochii de jur împrejur şi simţi că i se taie picioarele. Făcîndu-şi semnul crucii, şopti anevoie : „Ce-i aici ?" Baba lui, cu ochii plînşi, legăna un copilaş învelit în zdrenţe, care plîngea de mama focului... — Ce o mai fi şi aiasta ? Şopti mai tărişor Şciukar, zguduit pînă în măruntaie. Bătrîna, cu ochii umflaţi, îi strigă, scăpărînd de mînie : — Au lepădat copilul tău la uşa noastră, aiasta-i ! Cărturarule blestemat ! Citeşte, uite hîrtiuţa, colo pe masă ! Lui Şciukar i se făcea tot mai negru înaintea ochilor, totuşi izbuti cu chiu cu vai să descurce mîzgăliturile de pe hîrtia de împachetat : „Moşulică, fiindcă eşti tatăl copilaşului acestuia, hrăneşte-l şi creşte-l”. Pe sub seară, cînd Şciukar, cu totul răguşit de tulburare şi de strigăte, aproape izbutise s-o încredinţeze pe bătrînă că n-avea nici în clin nici în mînecă cu naşterea copilului, tocmai în clipa aceea se ivi în pragul bucătăriei un copilandru de vreo opt ani, fiul lui Liubişkin. Smîrcîindu-se într-una, acesta spuse : — Bunicuţule, astăzi, cînd păşteam oile, am văzut cum ai scăpat în rîpă cipicii. I-am găsit şi ţi i-am adus. Poftim ! Şi—i întinse lui Şciukar încălţările cu ghinion... Ce-a fost pe urmă „e învăluit în negura necunoscutului", cum spunea cîndva cizmarul Lokateev, un bun prieten de-al lui Şciukar. Se ştie numai un lucru, că
396
moş Şciukar a umblat o săptămînă cu falca legată şi cu ochiul umflat. Iar cînd era întrebat, nu fără un zîmbet cu tîlc, ce-i cu legătura de la falcă, întorcea capul şi spunea că-l doare măseaua, singura care-i mai rămăsese în gură şi care-l chinuia aşa de cumplit că nici nu putea vorbi...
Capitolul XX Andrei Razmiotnov venise dis-de-dimineaţă la sovietul sătesc ca să iscălească şi să trimeată cu o ştafetă, la comitetul executiv al raionului, o situaţie : cum merge cositul fînului şi cum se pregăteşte campania de strîngere a recoltei. Nici nu apucase să-şi arunce ochii asupra rapoartelor pe brigăzi, cînd auzi nişte ciocănituri puternice în uşă. — Intră ! strigă Razmiotnov, fără să-şi ridice ochii de pe hîrtii. În cameră intrară doi bărbaţi necunoscuţi, care parcă o umplură deodată. Unul dintr-înşii, îmbrăcat cu o manta nouă-nouţă, cauciucată, un om îndesat, voinic, cu faţa rotundă, proaspăt bărbierită, care nu atrăgea prin nimic atenţia, se apropie zîmbind de masă şi-i întinse lui Razmiotnov o mîna tare ca piatra : — Boiko, Polikarp Petrovici, achizitor al secţiei de aprovizionare a muncitorilor de la Şahtî; iar dumnealui e ajutorul meu, Hijneak. Şi arătă nepăsător cu degetul mare peste umăr spre însoţitorul său care stătea lîngă uşă. Ca înfăţişare, acesta din urmă semăna mai mult cu un cioban sau cu un geambaş : mantaua de prelată cu gluga, jerpelită, pătată, cizmele de iuft cu carîmbii largi, şapca sură, turtită şi biciul împodobit cu două şfichiuri de cureluşe la vîrf, pe care-l ţinea în mînă — totul adeverea fără cuvinte meseria lui. Ciudat însă era faptul că figura lui Hijneak nu corespundea de loc înfăţişării sale : ochii inteligenţi, scrutători, o cută ironică în colţurile buzelor subţiri, felul de a-şi ridica sprinceana stîngă, ca şi cum ar trage cu urechea, pecetea de intelectual întipărită pe faţa lui — toate erau o dovadă neîndoielnică pentru un ochi de observator că omul acesta nu avea nici în clin, nici în mînecă cu achiziţionarea vitelor şi nici cu nevoile agriculturii. Tocmai asta observă în treacăt Razmiotnov. De altfel Razmiotnov aruncă numai o căutătură fugară la chipul lui Hijneak, aţintind-o numaidecît asupra umerilor săi peste măsură de laţi. Gîndi, zîmbind fără voie : „Halal achizitori : parcă ar fi nişte tîlhărei aleşi pe sprinceană... Aceştia n-ar trebui să se îndeletnicească cu cumpărături, ci să stea noaptea la pîndă pe sub poduri şi să-i vămuiască pe achizitorii sovietici...” Îi întrebă, păstrîndu-şi cu greu o înfăţişare serioasă : — Cu ce vă pot fi de folos ? — Cumpărăm de la colhoznici vite care se găsesc în folosinţa lor proprie. Lăm vite cornute mari şi mici, precum şi porci. Păsările nu ne interesează deocamdată. La iarnă poate — atunci e altceva. Acum însă nu cumpărăm orătănii. Plătim preţuri ca la cooperative, cu spor pentru vitele îngrăşate. înţelegeţi şi dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, că munca la mină e grea şi trebuie să-i hrănim pe minerii noştri cum se cuvine. — Actele dumneavoastră spuse Razmiotnov bătînd uşurel cu palma în masă. Amîndoi achizitorii îşi pussră pe masă delegaţiile. Totul era în deplină rînduială : anteturile, semnăturile, ştampilele. Totuşi, Razmiotnov cercetă îndelung şi cîrcotaş actele prezentate. De aceea nu văzu cum întoarse Boiko capul
397
spre ajutorul său, făcîndu-i cu ochiul, şi cum zîmbiră amîndoi în acelaşi timp ; zîmbetul se şterse numaidecît de pe chipurile lor. — Crezi că-s false ? Îl întrebă Boiko, zîmbind deschis de data asta şi, fără să aştepte a fi poftit, luă loc pe scaunul de lîngă fereastră. — Nu, nu cred că hîrtiile sînt false... Dar de ce aţi venit tocmai la colhozul nostru ? Razmiotnov nu vru să alunece într-o discuţie glumeaţă — vorbea cît se poate de serios. — De ce am venit tocmai aici ? Avem de gînd să trecem şi pe la alte colhozuri, nu numai pe aici. Am şi fost pe la vreo şase colhozuri din vecinătate, am cumpărat pînă acum vreo cincizeci de capete de vite, între care trei perechi de boi bătrîni, netrebnici, viţei, vaci sterpe şi vreo treizeci de porci... — Treizeci şi şapte, îl îndreptă pe şeful său achizitorul cel spătos care stătea lîngă uşă. — Întocmai : am cumpărat treizeci şi şapte de porci, şi la preţ potrivit. De aici pornim spre alte cătune. — Plătiţi bani gheaţă, pe loc ? Întrebă Razmiotnov. — Pe loc ! Adevărat că nu umblăm cu bani mulţi la noi : ştii, tovarăşe Razmiotnov, vremurile nu sînt liniştite, nu-i greu să dai de belea... Aşa că noi ne-am asigurat pentru orice împrejurare cu acreditive. Răsturnîndu-se pe speteaza scaunului, Razmiotnov izbucni în hohote de rîs : — Nu cumva vă temeţi c-o sa vă şterpelească careva bănuţii ? Păi dumneavoastră puteţi să goliţi buzunarele oricui, iar pe deasupra să-l şi dezbrăcaţi ! Boiko zîmbi stăpînit. Obrajii săi trandafirii făceau gropiţe, ca femeile. Hijneak părea pe deplin nepăsător şi se uita pe fereastră cu gîndul în altă parte. Abia cînd îşi întoarse faţa către fereastră, Razmiotnov zări pe obrazul lui stîng o cicatrice lungă şi adîncă — de la bărbie pînă la sfîrcul urechii. — Semnul de pe obraz îl ai din război ? Îl întrebă Razmiotnov. Hijneak îşi întoarse repede faţa spre dînsul, zîmbind uşor : — Da de unde : l-am căpătat mai tîrziu... — Aha, se vede că nu seamănă a lovitură de sabie. Nu cumva te-a zgîriat nevasta ? — Nu, nevastă-mea e femeie liniştită. Un prieten mi-a dat o lovitură de cuţit la o petrecere... — Eşti băiat chipeş şi m-am gîndit că nevasta dumitale te-a scrijelit olecuţă, dar dacă nu-i ea... atunci ţi se trage tot din partea muierilor... pentru vreo drăguţă, ai ? Urmă Razmiotnov să-i pună întrebări cu un aer de naivitate, rîzînd şi netezindu-şi mustăţile. — Isteţ mai eşti, preşedinte... Zîmbi ironic Hijneak. — Slujba pe care o am mă face să fiu isteţ. Cît priveşte crestătura dumitale, nu-i de cuţit, ci de sabie — mă pricep eu la d-alde astea ; iar dumneata, cum mă vezi şi te văd, dacă eşti achizitor — apoi eu sînt vlădică... Nici faţa nu te arată... n-ai faţă obişnuită, şi nici mîini... De cînd eşti n-ai apucat cu ele vreun bou de coarne... ai mînuţe nobile... Deşi cam mari, dar îs albe... Trebuia măcar să ţi le pîrleşti la soare şi să ţi le mînjeşti cu băligar, atunci poate aş fi crezut că eşti achizitor. Că te plimbi cu biciul în mînă — asta-i un fleac, nu mă legi pe mine la gard cu biciul !
398
— Isteţ mai eşti, preşedinte, repetă Hijneak, de data asta însă fără să zîmbească. Numai că vezi lucrurile doar dintr-o parte : cicatricea o am, ce-i drept, de la o lovitură de sabie. Dar n-aveam poftă să vorbesc despre ea. Am slujit pe timpuri la albi — de atunci mi-a rămas. Cui îi face plăcere să-şi amintească de aşa ceva ? Cît priveşte mîinile, trebuie să ai în vedere că eu nu-s văcar, ci achizitor. Meseria mea este să număr bani, nu să răsucesc coada viţeilor. Te pune pe gîndurî înfăţişarea mea, tovarăşe Razmiotnov ? Să ştii că lucrez ca achizitor de puţină vreme. Mai înainte am avut un post de agronom, dar am fost scos din muncă din pricina beţiei, şi: de aceea am fost nevoit să-mi schimb specialitatea... Acum te-ai lămurit, tovarăşe preşedinte ? M-ai silit să fiu sincer şi iată că m-am văzut dator să mă spovedesc în faţa dumitale... — Am nevoie de spovedania dumitale ca dulăul de al cincilea picior. N-are decît GPU-ul să te spovedească şi să te împărtăşească; pe mine nu mă priveşte treaba asta, spuse Razmiotnov. Fără să se mişte din loc, strigă: Maria ! Vino încoace ! Din camera de alături se ivi sfioasă o fată care era de serviciu la sovietul sătesc. — Dă fuga după Nagulnov. Zi-i să vină la soviet cît ai scăpăra din amnar spune-i că e vorba de ceva foarte grabnic, porunci Razmiotnov, apoi se uită pătrunzător mai întîi la Hijneak şi pe urmă la Boiko. Hijneak, mirat şi jignit, îşi săltă umerii săi peste măsură de largi, se aşeză pe bancă şi întoarse capul, iar Boiko se cutremură ca o piftie din pricina unui rîs stăpînit. În cele din urmă izbucni cu o voce subţire de tenor : — Asta zic şi eu că-i vigilenţă ! Ştii că-mi place ! Te-ai ars, tovarăşe Hijneak ! Ai intrat la apă. Se plesnea cu palmele peste genunchii graşi, se îndoia din şale şi rîdea atît de năvalnic din toată inima, încît Razmiotnov se uită la dînsul fără să-şi ascundă uimirea. — Ascultă, grăsunule, ce te tot hlizeşti ? Vedeţi să nu vă apuce plînsul pe amîndoi la staniţă ! Vreţi nu vreţi, vă supăraţi ori ba, dar eu am să vă trimit la raion ca să vi se stabilească acolo identitatea. Nu ştiu de ce, dar îmi păreţi suspecţi, tovarăşi achizitori. Ştergîndu-şi ochii de lacrimi, cu buzele cărnoase încă strîmbate de rîs, Boiko îl întrebă : — Dar actele ? Le-ai controlat doar şi le-ai recunoscut drept bune. — Actele ca actele, firma-i firmă, răspunse posac Razmiotnov, apucîndu-se pe-ndelete să-şi răsucească o ţigară. Curînd sosi şi Makar Naguînov. Fără să dea bineţe, îl întrebă pe Razmiotnov, arătînd din cap spre achizitorii — Ce-i cu dumnealor ? — Întreabă-i şi tu. Nagulnov vorbi cu achizitorii, le cercetă delegaţiile şi se adresă lui Razmiotnov : — Despre ce-i vorba ? De ce m-ai chemat ? Au venit oamenii să achiziţioneze vite — n-au decît s-o facă. Atunci Razmiotnov, deşi clocotea, rosti cu destulă stăpînire de sine : — Nu. N-au să achiziţioneze nimic pînă nu le verifici identitatea. Mie mi se par suspecţi, iată cum stă chestia ! Am să-i trimit pe loc la staniţă, ca să fie verificaţi, şi după aceea n-au decît să facă achiziţii. Atunci Boiko spuse cu glas scăzut :
399
— Tovarăşe Razmiotnov, spune-i curierei dumitale sa iasă puţin. Avem ceva de vorbit. — Cam ce secrete, mă rog, am putea avea amîndoi ? — Fă aşa cum îţi spun, rosti Boiko tot atît de încet, dar de data aceasta pe un ton poruncitor. Razmiotnov se supuse. Cînd rămaseră singuri în toată casa, Boiko scoase la iveală din buzunarul de la piept al vestonului un carneţel roşu şi, întinzîndu-l lui Razmiotnov, zîmbi : — Citeşte, diavole vigilent ! Dacă nu ne-a izbutit travestirea — trebuie să dăm cărţile pe faţă. Uite despre ce-i vorba, tovarăşi : amîndoi sîntem Colaboratori ai G.P.U.-ului districtual şi am venit aici ca să urmărim un individ — un primejdios inamic politic, complotist şi contrarevoluţionar înverşunat. Ca să nu batem la ochi, facem pe achizitorii. Aşa lucrăm mai lesne, umblăm prin curţi, stăm de vorbă cu lumea şi nădăjduim că, mai cu- rînd sau mai tîrziu, o să dăm peste acest contrarevoluţionar. — Da de ce nu mi-ai spus de la început cine sînteţi, tovarăşe Gluhov ? N-ar fi fost nici o neînţelegere, exclamă Razmiotnov. — Lucrurile astea se fac conspirativ, dragă Razmiotnov ! Dacă ne-am apuca să-ţi spunem dumitale, şi lui Davîdov, şi lui Nagulnov, apoi peste o săptămînă întreg Gremeacii-Log ar şti cine sîntem. La naiba, nu trebuie să vă simţiţi jigniţi, nu-i vorbă că n-avem încredere în dumneavoastră, dar cîte se pot întîmpla ? N-avem dreptul să primejduim o operaţie care are o însemnătate atît de mare pentru noi, îi lămuri binevoitor Boiko-Gluhov, ascunzînd în buzunar -carneţelul roşu, după ce îl cercetase şi Nagulnov. Putem să ştim şi noi pe cine căutaţi ? Îl întrebă Naguinov. Boiko-Gluhov cotrobăi tăcut în portofelul lui voluminos şi puse atent în palma-i grăsună o fotografie de mărimea celor folosite îndeobşte pentru buletinul de identitate. Razmiotnov şi Nagulnov se aplecară asupra ei. De pe micul pătrat de carton căta la ei un bărbat în vîrstă, cu un zîmbet blajin, cu umeri drepţi şi grumaz ca de taur. Zîmbetul lui dulceag, prefăcut, se potrivea atît de puţin cu fruntea-i ca de lup, cu ochii posaci, duşi adînc în fundul capului şi cu bărbia pătrată, butucănoasă, încît Nagulnov zîmbi ironic, dar Razmiotnov, clătinînd din cap, rosti : — Da-a-a, nenea n-are cine ştie ce plăcută înfăţişare... — Uite, tocmai pe nenea acesta îl căutăm noi, spuse pe gînduri Boiko-Gluhov, învelind cu aceeaşi grijă fotografia într-o foaie de hîrtie albă, roasă pe margini, şi vîrînd-o în portofel. Se numeşte Polovţev, Alexandr Anisimovici. A fost esaul în armata albă şi participant al unei expediţii de represiune ; a luat parte la execuţia celor din detaşamentul lui Podtiolkov şi Kirvoşlîkov. În ultima vreme a fost învăţător, ascunzîndu-se sub un nume fals. După aceea a locuit în staniţa lui de baştină. Acum e pus sub urmărire. E unul dintre participanţii activi la pregătirea unei răscoale împotriva Puterii sovietice. Din informaţiile agenţilor noştri, reiese că se ascunde undeva în raionul dumneavoastră. Asta ar fi cam tot ce se poate spune despre acest individ. Puteţi să-i comunicaţi lui Davîdov convorbirea noastră, dar altcuiva — nici un cuvînt ! Mă bizui pe dumneavoastră, tovarăşi. Şi acum — la revedere. Fireşte, dacă nu e nevoie, nu trebuie să ne mai întîlnim. Dacă veţi vrea să-mi comunicaţi ceva important — chemaţi-mă la sovietul sătesc ziua, numai ziua, ca să înlăturăm orice bănuieli din partea
400
locuitorilor cătunului. Şi încă ceva : fiţi cu băgare de seamă ! Ar fi mai bine să nu umblaţi noaptea prin cătun. Nu cred să îndrăznească Polovţev a săvîrşi vreun act terorist, nu face el prostia să se dea pe faţă, dar vorba ceea — paza bună trece primejdia rea. Îndeobşte e mai bine să nu ieşiţi noaptea ; dacă totuşi va trebui s-o faceţi uneori, să nu umblaţi cîte unul. Pistoalele să le aveţi totdeauna asupra dumneavoastră — de altfel, după cît mi se pare, nu vă despărţiţi niciodată de ele. Am auzit, tovarăşe Razmiotnov, cînd vorbeai cu Hijneak, cum ai întors de vreo două ori în buzunarul de la pantaloni butoiaşul pistolului. Nu-i aşa ? Razmiotnov îşi miji ochii şi întoarse capul, de parcă n-ar fi auzit întrebarea. Nagulnov sări în ajutorul lui: — După ce au tras asupra mea, am luat măsuri de apărare. Zîmbind uşor, Boîko-Gluhov spuse : — Şi nu numai de apărare, ci — pe cît se pare — şi de atac... Fiindcă a venit vorba, tovarăşe Nagulnov, omul pe care l-ai împuşcat — Timofei Damaskov, zis şi Rvanîi — a fost o bucată de vreme în legătură cu organizaţia lui Polovţev, iar anumiţi membri ai acestei organizaţii se află şi în cătunul dumneavoastră, pomeni parcă în treacăt atotştiutorul „achizitor”. Pe urmă a părăsit organizaţia din motive necunoscute. Nu s-a tras în dumneata din ordinul lui Polovţev ; făptaşul a lucrat mai degrabă fiind călăuzit de motive personale... Nagulnov dădu din cap a încuviinţare, iar Boiko-Gluhov, ca şi cum ar fi ţinut un curs, vorbi mai departe liniştit, măsurat: — Ca un indiciu că Timofei Damaskov a rupt-o din pricini necunoscute cu grupul lui Polovţev şi a lucrat de unul singur, ca un bandit izolat, e şi faptul că el n-a predat complicilor acestuia mitraliera, ascunsă încă din timpul războiului civil în şura Damaskovilor, pe care a descoperit-o de curînd Davîdov. Dar nu acesta-i lucrul de căpetenie. Vreau să spun cîteva cuvinte despre sarcina noastră : noi trebuie să-l prindem pe Polovţev, şi să-l prindem neapărat viu. Avem nevoie de el numai viu. Pe membrii de rînd ai grupării sale îi vom pune cu botul pe labe mai tîrziu. Trebuie să adaug că Polovţev nu-i decît o verigă dintr-un lanţ lung, dar o verigă de mare însemnătate. De aceea misiunea găsirii şi arestării lui ni s-a încredinţat nouă, şi nu colaboratorilor de pe lîngă secţia raională a G.P.U.-ului. Ca să nu-mi purtaţi pică, tovarăşi, am să vă spun următoarele : numai şeful secţiei raionale din G.P.U.-ul districtual ştie că noi ne aflăm pe teritoriul raionului dumneavoastră. Nici Nesterenko nu ştie nimic. Ca secretar al comitetului raional de partid, la urma urmei, ce-l privesc pe dînsul nişte neînsemnaţi achizitori de vite ? El n-are decît să conducă munca de partid în raionul său, iar noi să ne vedem de treburile noastre... Trebuie să vă spunem că în colhozurile prin care am trecut înainte de a veni aici, am avut noroc să fim luaţi drept cine ne dăm, şi numai dumneata, Razmiotnov, ai bănuit că Hijneak şi cu mine nu sîntem adevăraţi achizitori. Trebuie să recunosc că acest lucru face cinste spiritului dumitale de observaţie. Peste vreo două- trei zile, tot aş fi fost nevoit să vă mărturisesc cine sînt, şi iată de ce : flerul meu profesional îmi spune că Pol ovţev se găseşte undeva pe aici în cătunul dumneavoastră... Ne vom strădui să identificăm camarazi de arme de ai lui din războiul cu Germania şi din războiul civil. Ştim în ce unităţi a fost domnul Polovţev — pesemne s-a oploşit la vreun vechi camarad de arme. Cam asta ar fi pe scurt totul. Ne vom mai vedea înainte de plecarea noastră. Deocamdată — la revedere. Înainte de a ieşi, Boiko-Gluhov îi aruncă o privire lui Nagulnov : — Nu te interesează soarta nevestei dumitale ?
401
Pe umerii obrajilor lui Makar se iviră pete stacojii şi ochii i se întunecară. Tuşind uşor, întrebă încet : — Ştii unde se află ? — Ştiu. — Ei ? — La Şahti. — Ce face acolo ? Ca doar n-are pe nimeni — nici rude, nici cunoscuţi. — A intrat la lucru. — Şi ce lucrează ? întrebă cu un zîmbet trist Makar. — E vagonetar într-o mină. Colaboratorii organelor noastre au ajutat-o să-şi găsească de lucru. Ea, bineînţeles, nici nu bănuieşte cine a sprijinit-o ca să intre în cîmpul muncii... Şi trebuie să adaug că lucrează foarte bine, aş spune chiar minunat ! Se poartă foarte modest, nu caută să facă nici un fel de legături noi şi nimeni dintre cunoscuţii ei vechi deocamdată nu vine s-o vadă. — Dar cine ar putea să vină la dînsa ? Întrebă încet Nagulnov. După înfăţişare, el părea foarte liniştit; numai pleoapa stîngă i se zbătea des. — Ei, cine ştie... Să zicem că unele dintre cunoştinţele lui Timofei. Crezi că aşa ceva e cu neputinţă ? Totuşi, mie mi se pare că femeia şi-a revizuit viaţa, s-a îndreptat, şi dumneata, tovarăşe Nagulnov, să nu fii îngrijorat în privinţa ei. — Da de unde ai mai scos-o că sînt îngrijorat în privinţa ei ? Îl întrebă încă şi mai încet Nagulnov, ridicîndu-se de la masă. Sprijinindu-se cu palmele lui lungi de marginea mesei se aplecă puţin înainte. Faţa lui era albă ca varul, muşchii obrajilor i se zbăteau crunt. Alegîndu-şi parcă cuvintele, urmă mai rar decît în mod obişnuit: — Ascultă, tovarăşe palavragiu, ai venit aici să faci treabă ? Atunci dă-i drumul — iar pe mine n-ai de ce să mă mîngîi, n-am nevoie de mîngîierea dumitale ! Nu ne duce grijă cum umblăm, ziua sau noaptea — asta ne priveşte pe noi. Om trăi cum om putea, fără poveţe prosteşti şi fără dădace ! Ai priceput ? Hai, ia-o din loc ! Prea baţi apa în piuă şi vorbeşti vrute şi nevrute ! Halal cekist, nimic de zis ! Eu, drept să-ţi spun, nu mai ştiu, zău, dacă eşti într-adevăr un colaborator de răspundere al G.P.U.-ului districtual, ori chiar achizitor de vite, geambaş sau — cum se spune la noi — „şibai”... Hijneak cel tăcut îşi privea maliţios şeful care se cam fîstîcise, Nagulnov se îndepărtă de masă, îşi potrivi cureaua pe bluza-i militară, şi se îndreptă spre ieşire — păşind drept, dichisit ca totdeauna, chiar făcînd paradă oarecum de ţinuta lui ostăşească. După ce ieşi, în încăpere domni cîteva clipe o tăcere care-i stînjenea pe toţi. — Poate că n-ar fi trebuit să-i pomenesc de nevastă-sa, spuse Boiko-Gluhov, scărpinîndu-se cu unghia degetului mic la rădăcina nasului. După cît se vede, suferă încă din pricina ei... — Da, n-ar fi trebuit, încuviinţă Razmiotnoy. Makar al nostru se cam zbîrleşte repede, nu-i prea place să intri cu cizme murdare în sufletul lui curat. — Ei, nu-i nimic, trece şi asta, rosti împăciuitor Hijneak, punînd mîna pe clanţa uşii. Pentru a destinde oarecum situaţia încordată, Razmiotnov îl întrebă : — Tovarăşe Gluhov, lămureşte-mă, te rog : cum stau de fapt lucrurile cu achiziţionarea vitelor ? Cumpăraţi cu adevărat sau numai umblaţi prin curţi şi vă interesaţi de preţ ?
402
La auzul acestor întrebări naive, Boiko-Gluhov se înveseli şi iarăşi i se făcură gropiţe în obrajii pietroşi : — Se vede dintr-o dată că eşti bun gospodar ! Cumpărăm vite cu adevărat şi plătim bani peşin. N-ai nici o grijă : vitele sînt duse la Şahtî şi minerii mănîncă cu mare plăcere carnea. Mănîncă şi nici „mulţumesc" nu ne spun, fiindcă nu ştiu ce instituţie înaltă le-a achiziţionat vitele grase. Aşa stau lucrurile, frăţioare ! După ce îşi petrecu musafirii, Razmiotnov rămase îndelung la masa de lucru, cu coatele larg date în lături şi cu umerii obrajilor sprijiniţi în pumni. Îl sîcîia un gînd : „Care dintre consăteni s-o fi înhăitat cu blestematul acela de ofiţer ?” Îi luă la rînd pe toţi cazacii vîrstnici din Gremeacii-Log, pe cît şi-i putea aminti, dar nu bănui temeinic pe nici unul... Se ridică de la masă şi, ca să-şi desmorţească picioarele, păşi de vreo trei ori de la uşă la fereastră. Deodată se opri în mijlocul odăii, parcă s-ar fi izbit de o piedică nevăzută. Îi trecu prin minte ca un fior : „Grăsunul i-a răscolit sufletul lui Makar, la ce dracu o fi pomenit de Luşka ! Dar dacă lui Makar i se face dor de dînsa şi se repede la Şahtî ca s-o vadă ? În ultima vreme umblă abătut, deşi nu vrea să arate ; ba chiar se pare că noaptea trage la măsea pe ascuns, de unul singur...” Cîteva zile, Razmiotnov umblă apăsat de o grijă : ce-o să facă Makar ? Sîmbătă seara, Nagulnov spuse faţă de Davîdov că are de gînd să se ducă, cu ştirea comitetului raional de partid, la staniţa Martînovskaia, ca să vadă cum lucrează staţiunea S.M.T.-ului, una din cele dintîi unităţi înfiinţate în regiunea Donului. Razmiotnov simţi un junghi în inimă : „S-a sfîrşit cu Makar ! Vrea să se ducă la Luşka ! Unde-i mîndria lui de bărbat ?...” Capitolul XXI Încă de cu primăvară, cînd cea din urmă zăpadă începuse să se subţieze chiar şi pe partea de miazănoapte a gardurilor de nuiele, prefăcîndu-se într-o pojghiţă străvezie — o pereche de porumbei sălbatici, vineţii, prinseseră drag de ograda lui Razmiotnov. Mai întîi se rotiră îndelung pe deasupra casei, coborînd tot mai jos, apoi se lăsară lîngă zemnic aproape pînă la pămînt şi deodată, uşori ca pana, se săltară lin în sus şi poposiră pe acoperiş. Rămaseră acolo multă vreme, parcă la pîndă. întorceau căpşoarele în toate părţile, cercetau împrejurimile, căutînd să se deprindă cu locul cel nou. Mai tîrziu hulubul, călcînd de sus cu picioarele sale trandafirii, trecu cu un dispreţ ţanţoş peste varul murdar, turnat în jurul hornului. Îşi ştrînse capul între aripi, îl dădu uşurel pe spate şi, lucindu-şi penajul sidefiu al guşei smălţuite în toate culorile curcubeului, începu să gîngurească oarecum nehotărît. Iar porumbiţa alunecă în aer jos de tot, bătu răsunător de două ori din aripi şi, descriind un semicerc, se lăsă pe prichiciul, ieşit puţin în afară din perete, al ferestrei de la odaia lui Razmiotnov. Ce altceva putea însemna bătaia ei de două ori din aripi dacă nu poftirea bărbătuşului de a o urma ? La amiază Razmiotnov veni acasă să prînzească şi zări de la portiţă porumbeii lîngă pragul casei. Porumbiţa îşi mişca iute picioruşele împodobite, alergînd pe marginea unei băltoace, înfiripată din apa zăpezii ce se topise, şi ciugulea cîte ceva din fugă. Hulubul se ţinea după ea cu ţopăiri scurte, apoi se oprea tot atît de brusc, se rotea, se înclina, aproape atingînd pămîntul cu ciocuşorul şi, cu guşa lăsată mult în jos, gîngurea cu înfocare şi iarăşi se lua după ea. Răsfirîndu-şi coada în evantai, se întindea şi se lipea de pămîntul umed, prea puţin atrăgător,
403
rece ca în timpul iernii. Căuta stăruitor să rămînă în partea stingă, străduindu-se să îndepărteze porumbiţa de băltoacă. Razmiotnov păşi cu grijă, trecînd la doi paşi de ei. Porumbeii nici nu se gîndiră să zboare, doar se dădură puţin mai la o parte. Oprindu-se în pragul uşii, Razmiotnov hotărî cu mare bucurie ca un băieţandru : „Aceştia nu-s musafiri; au venit în zbor ca stăpîni !" Şi cu un zîmbet amar se gîndi, ba chiar îşi şopti: „Au să-şi facă cuib aici, întru fericirea mea tîrzie, fără doar şi poate..." Luă din cameră un pumn de grîu şi-1 împrăştie în faţa ferestrei. De dimineaţă era posac, supărat : nu prea mergeau bine pregătirea însămînţărilor şi selecţionarea seminţelor. În ziua aceea Davîdov fusese chemat la staniţă. Nagulnov plecase călare la cîmp, ca să aleagă el însuşi loturile pentru însămînţări; iar Razmiotnov izbuti să se certe la cuţite pînă către prînz cu doi brigadieri şi cu magazinerul. Acum, cînd se aşeză la masă, uită de ciorba care se răcea în strachină şi începu să urmărească cu privirea porumbeii : faţa lui arsă de vînturile primăverii i se mai lumină, dar inima i se strînse încă şi mai tare. Cu ochii împăienjeniţi, Razmiotnov privea, zîmbind mîhnit, cu cît nesaţ ciugulea griul frumoasa şi mărunta porumbiţă, în vreme ce chipeşul hulub se tot rotea pe lîngă ea cu o stăruinţă neostoită, fără să culeagă măcar un singur bob. Cu vreo douăzeci de ani mai înainte, tot aşa şi Andrei, pe atunci un flăcău chipeş, ca hulubul, îi dădea tîrcoale drăguţei lui. Pe urmă nunta, milităria, războiul... Cu cîtă înfiorătoare grabă s-a scurs viaţa, lăsînd numai păreri de rău ! Aducîndu-şi aminte de nevastă şi de fecioraşul lui, Razmiotnov se gîndi cu tristeţe : „Rar am avut prilejul să vă văd în viaţă, dragii mei; rar mă duc şi acum pe la voi..." Hulubului nu-i ardea de mîncare în ziua aceea de aprilie, cînd soarele strălucea atît de viu. Nici Andrei Razmiotnov n-avea poftă. Privea pe fereastră cu ochii nu atît împăienjeniţi cît tulburi de lacrimi, încît nu vedea nimic, nici porumbeii, nici seninul mîngîios al cerului de primăvară, dincolo de crucea ferestrei. Ii răsări în minte chipul îndurerat al aceleia pe care o iubise cu adevărat, mai mult chiar decît pe sine însuşi, cum i se părea — singura lui dragoste — şi pe care nu-i fusese dat s-o iubească pînă la sfîrşit. Îi despărţise o moarte năprasnică cu doisprezece ani mai înainte, într-o zi strălucitoare de primăvară, ca asta... Razmiotnov mesteca pîinea cu capul aplecat deasupra străchinii. Nu voia ca maică-sa să-i vadă lacrimile, care i se rostogoleau încet pe obraji, sărîndu-i ciorba şi aşa prea sărată. Apucă de două ori lingura şi de două ori o scăpă pe masă. Mîna lui îşi pierduse dintr-o dată vlagă tremurînd din ce în ce mai tare. Se întîmplă uneori în viaţa omului ca nu numai fericirea semenilor săi, dar şi fericirea de scurtă durată a păsărilor să trezească, în cîte un suflet rănit, nu pizma sau zîmbete îngăduitoare, ci amintiri triste, care răscolesc adînci amărăciuni şi chinuri... Razmiotnov se sculă hotărît de la masă şi, cu spatele la maică-sa, îşi îmbrăcă pufoaica, boţindu-şi căciula în mîini. — Doamne iartă-mă, mămucă, dar azi parcă n-am ehef de mîncare. — Dacă nu vrei ciorbă, să-ţi dau caşă cu lapte acru. — Nu, nu vreau, nu mi-e foame. — Ai vreun necaz ? Îl întrebă ea cu băgare de seamă. — Ce necaz să am — n-am nimic. Am avut unul, dar l-am dat uitării. — Încă din copilărie ai fost o fire închisă, nu ştiu cum, Andriuşka... Niciodată nu-mi spui nimic, nu mi te plîngi... Parcă ţi-e zăvorită inima...
404
— Matale mi-ai însuflat viaţă, mămucă, n-ai pe cine învinovăţi. Cum mi-ai dat drumul în lume, aşa am rămas ; acum n-ai ce face. — Ei, să fii sănătos, spuse bătrîna, strîngîndu-şi cu obidă buzele ofilite. Ieşind pe portiţă, Razmiotnov nu coti pe drumul din dreapta către sovietul sătesc, ci o lua la stînga spre stepă. Paşea larg, dar fără grabă. Neţinînd seama de drum, porni de-a dreptul spre celălalt Gremeacii-Log, unde din vremuri vechi îşi aveau lăcaşul morţii. Cimitirul nu era împrejmuit. în anii aceia grei răposaţii nu se bucurau de privigherea celor vii... Crucile vechi, înnegrite de vreme, căzuseră într-o rînă ; unele zăceau pe pămînt, ba cu faţa în jos, ba pe spate. Nici un mormînt nu era îngrijit, iar vîntul legăna trist pe moviliţele de lut buruienile de anul trecut, le mişca încetişor, atingînd parcă cu degete subţiri de femeie steblele de pelin, uscate, veştede... Deasupra mormintelor stăruiau laolaltă izuri de putregai, de iarbă dospită şi de cernoziom dezgheţat. În orice ţintirim, în toate anotimpurile, omul viu se întristează; dar o tristeţe aparte, ascuţită, care-i străpunge inima, o simte stăruitor numai la începutul primăverii şi toamna tîrziu. Razmiotnov păşea pe cărarea bătătorită de viţei, îndreptîndu-se spre miazănoapte, în dosul cimitirului, unde se înmormîntau odinioară cei ce-şi ridicau singuri zilele. Se opri lîngă groapa cunoscută, cu marginile surpate, şi-şi scoase căciula din capul încărunţit, adînc aplecat în piept. Numai ciocîrliile tulburau liniştea, plină parcă de visare, care domnea deasupra peticului acestuia de pămînt, uitat de oameni. De ce venise Andrei aici în ziua aceasta de primăvară, cînd soarele strălucea atît de viu, cînd totul se trezea la viaţă ? Pentru ca, împreunîndu-şi degetele, scurte, puternice, şi încleştîndu-şi dinţii, să privească cu ochi mijiţi dincolo de geana ceţoasă a zării, vrînd parcă să vadă prin pîcla fumurie tinereţea lui neuitată, fericirea-i de scurtă durată ? Poate şi de aceea. Căci trecutul mort, drag inimii saie, nu-l poţi revedea bine decît în cimitir sau în întunericul mut al unei nopţi fără somn... Din ziua aceea Razmiotnov luă sub ocrotirea sa perechea de porumbei care se aciuase la dînsul. De două ori pe zi le arunca sub fereastră cîte un pumn de grîu şi stătea de pază, gonind găinile obraznice, pînă se săturau porumbeii. Dis-de-dimineaţă, Razmiotnov şedea îndelung pe podeţul hambarului, fuma şi privea tăcut cum noii chiriaşi cărau şi puneau deasupra ferestrei fire de paie, rămurele subţiri, smocuri de păr de pe vitele năpîrlite, rămas agăţat pe gardurile de nuiele. În curînd cuibul, clădit cam grosolan, era gata, şi Razmiotnov oftă uşurat : „S-au deprins aici ! De-acum n-au să mai plece în alta parte. Peste vreo două săptămîni porumbiţa nu mai coborî în zbor la mîncare. „Cloceşte. Are să mi se înmulţească familia”, zîmbi Razmiotnov. De cînd se aciuaseră porumbeii la dînsul, şi grijile lui sporiseră simţitor : trebuia să le dea la timp boabe de grîu, să le schimbe apa din străchini, căci băltoaca de lîngă prag secase repede şi, pe deasupra, o datorie de viaţă şi de moarte îl silea să facă de gardă în preajma cuibului, veghind asupra bieţilor porumbei lipsiţi de apărare. Într-o zi, întorcîndu-se de la cîmp, Razmiotnov văzu, cînd se apropia de casă, cum pisica cea bătrînă — odorul mamei sale — lipindu-se cu tot trupul de paiele acoperişului, se tîra pe casă spre cuib. De pe acoperiş, pisica sări uşurel pe oblonul întredeschis. Dînd de zor din coadă, se pregătea să facă o săritură.
405
Porumbiţa şedea neclintită pe cuib, cu spatele la pisică, fără să simtă pesemne primejdia. Se găsea numai la vreo două palme de pieire. Razmiotnov alergă spre casă în vîrful degetelor, zmulse pistolul din buzunar şi, oprindu-şi răsuflarea, rămase cu ochii aţintiţi la pisică. Cînd aceasta se dădu puţin îndărăt, mişcîndu-şi spasmodic lăbuţele de dinainte, pocni răsunător împuşcătura şi oblonul se clătină uşor. Porumbiţa zbură din cuib, iar pisica, străpunsă de glonţ, se prăvăli greoi, cu capul în jos, pe prispă. Auzind împuşcătura, mama lui Andrei ieşi valvîrtej din casă. — Mămuco, unde-i hîrleţul ? O întrebă cu un aer preocupat Razmiotnov, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Ţinea de coadă pisica ucisă şi strîmba din nas de scîrbă. Bătrîna îşi plesni palmele şi începu să se tînguie şi să bocească, strigînd : — Ucigaş blestemat ! N-ai milă de nici o vietate ! Şi tu şi Makarka omorîţi şi pisică şi om — ca pe nimic ! Aţi căpătat deprinderi rele, soldăţoi afurisiţi ! Fără omoruri, ca şi fără tutun, vă e lehamite să trăiţi ! — Ia lasă vorbele, rogu-te — fără gălăgie ! O întrerupse aspru feciorul ei. De-acum să-ţi iei pentru vecii- vecilor rămas-bun de la mîţe ! Iar dacă e vorba de mine şi de Makar, fii bună şi lasă-ne în pace. Să ştii că amîndoi am ajuns foarte simţitori la tot felul de vorbe. Tocmai fiindcă sîntem miloşi, lovim fără greş în orice pacoste — fie cu două, fie cu patru picioare, care nu lasă pe alţii să trăiască. Ai înţeles, mămucă ? Şi acum, intră înăuntru. N-ai decît să te frămînţi în casă. Dar în bătătură, eu, ca preşedinte al sovietului sătesc, nu-ţi dau voie nicidecum să te zbuciumi şi să mă ocărăşti faţă de lume pentru o nimica toată. O săptămînă încheiată, bătrîna nu vorbi cu feciorul său, căruia îi pria tăcerea ei, căci între timp împuşcă toţi motanii şi toate pisicile vecinilor, punîndu-şi la adăpost pentru multă vreme porumbeii. Într-o bună zi Davîdov, trecînd pe la sovietul sătesc, îl întrebă : — Ce-i cu împuşcăturile din preajma casei tale ? În fiecare zi aud cum tragi cu pistolul. Mă întreb : de ce tulburi oamenii ? Dacă vrei să-ţi controlezi arma — du-te în stepă şi bufneşte acolo cît ţi-o plăcea, dar aşa nu se cade, Andrei. Hotărît ! — Stîrpesc încetul cu încetul toate mîţele, răspunse ursuz Razmiotnov. Nu poţi să răsufli de răul lor, afurisitele dracului. Pricepi ?! Davîdov îşi ridică uluit sprîncenele, ieşite de soare ; — Care mîţe ? — Oricare. Şi bălţate, şi negre, şi vărgate. Care îmi iese înainte, o răpun. Lui Davîdov începu să-i tremure buza de sus — cel dintîi semn că se silea din răsputeri să-şi biruiască hohotele năvalnice de rîs, gata să izbucnească. Ştiind cum stau lucrurile, Razmiotnov se încruntă şi, speriat, îşi întinse mîna pentru a preveni explozia. — Aşteaptă, nu te porni pe rîs, marinărelule ! Mai întîi caută să afli cum stă chestia. — Şi cam despre ce poate fi vorba ? întrebă Davîdov crispat, abia putîndu-şi stăpîni rîsul cu lacrimi. E vorba, fără îndoială, de neîndeplinirea planului pentru „Zagotjivsîrio” (Zagotjivsirio — întreprinderea pentru colectarea materiilor prime animale - n. r. ). Predarea blăniţelor se face prea încet şi tu... şi tu te-ai încadrat în plan ! Of, Andrei ! Of, nu mai pot... mărturiseşte mai repede, că de nu, mor de rîs chiar aici, la masa ta...
406
Davîdov îşi lăsă capul în mîini şi omoplaţii îi începură să se cutremure. Atunci Razmiotnov sări, înţepat parcă de o viespe, şi strigă : — Nărodule ! Nătăfleaţă de orăşan ! Am nişte hulubaşi şi în curînd au să scoată pui, iar tu îi tot dai cu „Zagotjivsirio", cu încadrarea în plan... La ce dracu aş avea nevoie de negustoria asta — de lînă şi copite ? Îmi trebuie mie aşa ceva ? S-au aciuat la mine nişte hulubaşi, şi eu îi apăr cum se cuvine. Ei, acuşica n-ai decît să rîzi cît îţi pofteşte sufleţelul. Razmiotnov credea că va fi luat în rîs şi acum — nu se aştepta ca vorbele lui să facă o impresie atît de adîncă asupra lui Davîdov, care îşi şterse în grabă ochii umeziţi de lacrimi şi-l întrebă cu vioiciune : — Ce hulubaşi ? De unde au venit la tine ? — Ce hulubaşi, ce mîţe, de unde au venit... La naiba, Sioma, de ce pui azi asemenea întrebări prosteşti ? Se mînie Razmiotnov. Cum să fie, ia, nişte hulubi, ca toţi hulubii, cu două picioare, cu două aripi şi cu cîte un cap, iar de partea cealaltă cu cîte o coadă ; amîndoi sînt îmbrăcaţi în pene, numai că n-au încălţări — sărmani cum sînt, umblă şi iarna desculţi. Îţi ajunge ? —- Păi nu te întreb de asta, vreau să ştiu dacă-s de rasă ori ba. În copilărie am avut si eu hulubi. Hotărît ! De aceea mă şi interesez de ce rasă sînt ai tăi : învîrtitori sau guleraţi, ori poate popeşti, sau pescăruşi ? Şi de unde-i ai ? Acum, zîmbea Razmiotnov, netezindu-şi mustăţile : — Au venit în zbor de pe un arman străin, care va să zică li se poate spune că-s de rasă: armani; dar fiindcă au picat fără să fi fost poftiţi, pot fi botezaţi, să le zicem : „rătăciţi" sau „pripăşiţi", că doar trăiesc pe socoteala mea, nu-şi agonisesc singuri hrana... Într-un cuvînt, poţi să-i treci la orice rase, precum doreşti. — Şi ce culoare au ? Îl întrebă de astă dată în serios Davîdov. — Culoarea lor obişnuită e porumbacă. — Adică ? — Ca o prună coaptă, neatinsă de mînă omenească — vineţie, cu brumă. — Aha-a-a, porumbei sălbatici, spuse tărăgănat şi dezamăgit Davîdov. Dar numaidecît îşi frecă cu însufleţire palmele. Uneori şi cei sălbatici sînt foarte buni ! Trebuie să-i văd. E foarte interesant ! Hotărît ! — Poftim să-i vezi — eşti oaspetele nostru ! La cîteva zile după convorbirea aceasta, pe Razmiotnov îl opri pe uliţă o droaie de băieţandri. Cel mai îndrăzneţ dintre dînşii, ţinîndu-se la o depărtare precaută, îl întrebă cu un glăscior subţiratic : — Nene Andrei, matale colectezi mîţe ? — Cu-u-um ?! Strigă Razmiotnov, îndreptîndu-se cu un aer ameninţător spre copii. Aceştia se împrăştiară în toate părţile, ca nişte vrăbii, dar peste cîteva clipe se îngrămădiră din nou, cioatcă. — Şi cine, rogu-vă, v-a spus despre mîţe ? Îi întrebă stăruitor Razmiotnov, abia stăpînindu-şi mînia. Băieţaşii tăceau. Cu capul în piept, uitîndu-se cînd şi cînd unul la altul, făceau cu picioarele goale fel de fel de împistrituri în praful rece, înfiripat în drum pentru întîia dată în anul acela. În sfîrşit îşi luă inima în dinţi tot băieţaşul care pusese întrebarea. Vîrîndu-şi capul între umerii firavi, spuse cu glas piţigăiat: — Mămuca a spus că ucizi mîţele cu livorveru. — Da, le ucid, dar nu le colectez ! Asta, frăţioare, e cu totul altceva,
407
— Ea a spus : „Le împuşcă preşedintele nostru parcă pentru colectare. N-ar strica să-l ucidă şi pe motanul nostru, care ne prăpădeşte hulubii." — Ehei, băiete, asta-ii altă gîseă ! Izbucni Razmiotnov, mai înviorat. Care va să zică, motanul vostru vă prăpădeşte hulubii. Da al cui eşti tu mă ţîcă ? Cum te cheamă ? — Tătucu meu se numeşte Cebakov Erofei Vasilici, iar mie îmi zice Timoşka. — Ai, atunci du-mă, Timofeicik, la tine acasă. îi facem de petrecanie motanului tău cît ai clipi, cu atît mai mult că şi mămuca ta ţine la asta. Nobila acţiune întreprinsă pentru salvarea porumbeilor din gospodăria Cebakov nu-i aduse lui Razmiotnov nici izbîndă şi pe deasupra nici un adaos de slavă. Mai degrabă dimpotrivă... însoţit de droaia băieţandrilor care ciripeau pe toate glasurile, Razmiotnov păşea agale spre curtea lui Erofei Cebakov, fără să-i dea prin gînd că acolo îl aştepta o mare neplăcere. Tîrşiindu-şi cu băgare se seamă tălpile cizmelor, ca să nu calce cumva picioruşul gol al vreunuia dintre copiii care se tot învîrteau în juru-i ieşi de după colţul ulicioarei şi văzu în cerdacul casei spre care se îndrepta o bătrînă, mama lui Erofei. Înaltă, mătăhăloasă, impunătoare, bătrîna şedea în cerdac,încruntîndu-se cu asprime şi strîngînd la piept un motan roşcat mare şi gras, care mînca pesemne după pofta inimii lui. — Să trăieşti, bunicuţo ! Se ploconi prietenos Razmiotnov din respect pentru vîrstă bătrînei gospodine şi-şi atinse uşor cu degetele căciula-i sură. — Mulţumim dumitale ! Dar ce vînt îl aduce pe la noi pe atamanul cătunului ? Întrebă bătrîna cu glas gros. — Păi am venit pentru motan. Băieţii zic că vă prăpădeşte hulubii. Fă-l încoace ca să-l înfăţişez pe loc înaintea tribunalului. Judecata va da în pricina criminalului o „sentinţă definitivă fără drept de apel !” — Da cu ce drept faci asta, rogu-te ? A ieşit vreo lege a Puterii sovietice ca să fie ucişi motanii ? Razmiotnov zîmbi : — Da la ce naiba îţi trebuie lege ? Dacă motanul se ţine de nelegiuiri, dacă-i un tîlhar care prăpădeşte păsărelele — să fie condamnat la pedeapsa capitală fără multă vorbă ! Faţă de bandiţi avem o singură lege : „să ne călăuzim de spiritul de dreptate revoluţionară", şi basta ! Ce mai tura-vura. Dă-mi bunicuţo, motanul, ca să mă răfuiesc cu el... — Dar şoarecii cine are să ni-i prindă în hambar ? Poate te tocmeşti dumneata în slujba asta la noi ? -— Eu am slujba mea; dar dumneata, cum tot n-ai altăceva de făcut, poţi să te îndeletniceşti cu şoriceii, în loc să te rogi de-a surda lui dumnezeu şi să-ţi încovoi spinarea în faţa icoanelor. — Eşti prea tînăr ca să mă înveţi pe mine ce am de făcut ! Tună glasul bătrînei. Nu pricep cum de au putut cazacii noştri să aleagă pe un parşiv ca tine ditai preşedinte ! Păi ştii că înainte vreme nici un ataman al cătunului nu cuteza să se pună în poară cu mine şi nu putea să-mi vină de hac ? ! Iar pe tine cînd te-oi lua de turul nădragilor şi te-oi zvîrli din ograda mea, ai să-ţi vii în fire tocmai în hudiţă ! Auzind vocea răsunătoare a bătrînei, sări de sub hambar un căţel bălţat, care începu să hămăiască asurzitor. Stînd lîngă cerdac, Razmiotnov îşi răsucea liniştit o ţigară. Judecind după mărimea ei, n-avea de gînd să părăsească curînd poziţia ocupată. Ţigara lungă şi groasa cît
408
degetul arătător era destinată unei convorbiri îndelungate. Dar lucrurile se brodiră altfel... Razmiotnov urmă potolit, cu socoteală : — Ai dreptate, bunicuţo ! Din prostie m-au ales cazacii preşedinte. Nu degeaba se pomeneşte de „mintea cazacului cea de pe urmă". Las' că şi eu m-am învoit să primesc slujba asta chinuită, tocmai fiindcă nu-s prea mintos... Dar nu te mai amărî: în curînd am să mă lepăd de preşedinţie. — De mult ar fi trebuit. — Şi eu sînt de aceeaşi părere ; dar deocamdată, bunicuţo, ia-ţi rămas bun de la motan şi dă-l pe mîinile mele preşedinţiale. — Şi-aşa ai împuşcat toate mîţele din cătun ; peste puţin timp au să se înmulţească într-atîta şoarecii, încît ţie, celui dintîi, au să-ţi roadă, noaptea, unghiile. — Pentru nimic în lume ! O înfruntă cu hotărâre Razmiotnov. Am unghii aşa de vîrtoase, că chiar cotarla dumitale şi-ar rupe colţii în ele. Pe motan însă dă-mi-l totuşi. De altfel nici nu prea am cînd sta la tocmeală. Pune-i cruce şi înmînează-mi-l cu binişorul. Bătrîna îi dădu cu tifla, întrebuinţînd degetele noduroase, cafenii, ale mîinii sale drepte, iar cu stînga strînse la piept motanul atît de avan, încît acesta scoase un miorlăit jalnic, apoi începu să zgîrie şi să pufnească mînios. Băieţandrii, buluciţi în spatele lui Razmiotnov, izbucniră în chicote cu o bucurie răutăcioasă. Erau, în chip vădit, de partea lui Razmiotnov. Copiii se potoliră însă numaidecît, ca la o comandă, cînd bătrîna, liniştindu-şi motanul, izbucni în răcnete : —- Lipseşte din ochii mei, duh necurat, căpcăun afurisit ! Pleacă cu binişorul, că de nu, îţi găseşti beleaua cu mine ! Razmiotnov îşi lipea ţigara, îşi trecea vîrful limbii încet şi cu grijă peste marginea hîrtiei groase de ziar şi în acelaşi timp căta viclean pe sub sprîncene la bătrîna arţăgoasa, ba chiar o înfrunta cu un zîmbet semeţ. Vorba e că îi făcea mare plăcere să se ciorovăiască cu toate bătrînele din cătun, afară de maică-sa. Cu toată vîrstă lui, fierbea încă într-însul zburdălnicia cazacului, veselia cam necioplită care i se păstrase ca prin minune în suflet. Rămase credincios şi de data aceasta prea puţin lăudabilei deprinderi : îşi aprinse ţigara şi, trăgînd în piept două fumuri, unul după altul, rosti cu bunăvoinţă şi chiar cu bucurie : — Drăgălaş glăscior ai, băbuţă Ignatievna! L-aş asculta o veşnicie, şi tot nu m-aş sătura ! N-aş mînca, n-aş bea, te-aş pune numai să tot strigi de dimineaţă pînă-n seară... Nimic de zis, halal de aşa voce ! Bas adînc, bubuitor, curat ca al diaconului celui bătrîn de la staniţă, sau ca al armăsarului colhoznic, celui de-i zice Floricel. De azi înainte aşa am să te poreclesc : n-o să te mai numeşti „băbuţa Ignatievna", ci „băbuţa Floricica". Hai să facem o înţelegere : cînd va fi nevoie să chemăm lumea la adunare, dumneata să răcneşti în piaţă cît te-o ţine gura, iar noi îţi vom socoti pentru trebuşoara asta din partea colhozului cîte două zile muncă... Razmiotnov nu apucă să-şi isprăvească bine vorba cînd bătrîna, înfuriată, înşfăcă degrabă motanul şi-l zvîrli într-însul bărbăteşte. Razmiotnov sări ars într-o parte. Motanul, întinzîndu-şi tuspatru labele şi rotindu-şi ochii verzi, zbură pe lîngă el cu un mieunat de ventrilog. Căzu la pămînt ca pe arcuri, îşi înfoie coada stufoasă de vulpe şi o tuli cît îl ţineau picioarele spre grădina de zarzavat. Căţelul se năpusti după el, scheunînd bezmetic, cu urechile în vînt, iar în urma lui se repeziră băieţandrii, scoţînd ţipete sălbatice... Motanul sări gardul ca dus
409
de vînt; căţelul, nefiind în stare să biruie o piedică atît de uriaşă, ocoli gardul în goană şi se îndreptă spre pîrleazul de mult ştiut de dînsul. În schimb, băieţii, căţărîndu-se de-a valma pe gardul cel învechit, într-o clipită îl dădură grămadă la pămînt. Motanul scăpăra ca un fulger roşu printre straturile de castraveţi, peste cuiburile de roşii şi de varză, iar Razmiotnov, cuprins de o nespusă veselie, se lăsa pe călcîie, se plesnea cu palmele peste călcîie şi răcnea: — Prindeţi-l ! Scapă ! Şo pe el ! Spre marea lui mirare, Razmiotnov — aruncîndu-şi întîmplător ochii spre cerdac — văzu că băbuţa Ignatievna îşi ţinea cu amîndouă mîinile sînul bogat care-i tresălta năvalnic, şi se tăvălea de rîs. Mult timp îşi frecă ochii cu colţurile basmalei şi, printre hohote de rîs, spuse cu glas înecat : — Andriuşka Razmiotnov ! Pentru stricăciuni — tu cu sovietul tău sătesc, mi-e totuna, trebuie să mă despăgubiţi ! Deseară am să socotesc ce mi-au părăduit tîlharii pe care i-ai adus cu tine ; iar pe urmă, poftim de-ţi dez- noadă baierele pungii. Andrei se apropie de cerdac şi se uită de jos în sus la bătrîna care îl privea cu ochi rugători: — Bunicuţo, ne-om socoti pînă la o para, fie din leafa mea de preşedinte, fie la toamnă în natură din grădina noastră de zarzavat. Dar pentru asta dă-mi hulubaşii, cărora motanul le-a mîncat părinţii. În curînd voi avea doi pui ; şi împreună cu perechea dăruită de dumneata, mi-aş putea înjgheba şi eu o gospodărie. — Pentru numele lui dumnezeu, n-ai decît să-i iei pe toţi. N-am alt cîştig de la dînşii, decît că-mi lasă găinile flămînde ; le mănîncă partea lor de grăunţe. Întorcînd capul înspre grădina de zarzavat, Razmiotnov strigă : — Băieţi, retragerea ! Peste zece minute Razmiotnov se întorcea spre casă, dar nu pe ulicioare, ci pe sub mal, de-a lungul pîrîului, ca să nu atragă asupră-i luarea-aminte a femeilor flecare din Gremeacii-Log... Dinspre miazănoapte se porni un vînt răcoros, ba chiar rece de tot. Razmiotnov puse în căciulă perechea de hulubaşi calzi, cu guşile grele, şi acoperi căciula cu pulpana pufoaicei, aruncînd căutături furişe de jur împrejur şi zîmbind stînjenit. Iar vîntul rece dinspre miazănoapte îi răsfira moţul încărunţit. Capitolul XXII Cu două zile înainte de şedinţa celulei de partid din Gremeacii-Log, se înfăţişară la Nagulnov acasă şase colhoznice. Femeile se sfiiră să intre buluc în casa omului, în faptul dimineţii. Se aşezară cuviincioase care pe treptele pridvorului, care pe prispă. Atunci nevasta lui Kondrat Maidannikov, potrivindu-şi cu grijă basmaua curată, bine sinilită, le întrebă : — Ce ziceţi, suratelor, intru eu la dînsul ? — Intră, dacă ţi-ai ales singură trebuşoara asta — răspunse pentru toate soţia lui Agafon Dubţov, care şedea pe treapta cea mai de jos. Makar tocmai se bărbierea în odăiţa lui, şezînd gheboşat, într-o rînă, înaintea unui ciob de oglindă, pe care izbutise de bine de rău să-l proptească de o glastră. Briciul vechi, tocit, hîrşcîia ca o descărcare electrică, ciorsăindu-i barba neagră, ţepoasă, de pe obrajii smoliţi. Makar se strîmba de durere, icnea, uneori mormăia
410
surd, ştergîndu-şi din cînd în cînd lacrimile cu mîneca cămăşii ruseşti. Apucase să se taie în cîteva locuri şi clăbucul subţire de pe obraji şi de pe gît nu mai era alb, ci ici-colo trandafiriu. Chipul lui Makar, răsfrînt în oglinjoara mată, avea întipărite pe rînd felurite simţăminte : ba o umilă resemnare, ba nişte chinuri înăbuşite, ba izbucniri de mînie sălbatică. Uneori o deznădăjduită hotărîre, oglindită pe chipul său, îl făcea să semene cu un sinucigaş, care şi-a pus în minte să-şi ridice zilele cu briciul, de desperare. Intrînd în odăiţă, nevasta lui Maidannikov îi dădu încet bineţe. Makar îşi întoarse brusc spre dînsa faţa-i posomorită, schimonosită de durere şi plină de sînge. Biata femeie, speriată, scoase un „vai!"' şi se trase îndărăt spre prag: — Ptiu, ducă-se pe pustii ! Cum de te-ai ciopîrţit aşa ? Du-te barem şi te spală ! Dă din dumneata sîngele ca dintr-un porc înjunghiat ! — Ho ! nu te speria, toanta dracului, şezi, îi spuse Makar în loc de bună-dimineaţa, zîmbindu-i prietenos. Mi-i tocit de tot briciul, de aceea m-am şi tăiat. De mult trebuia să-l arunc la naiba, dar nu-mi vine ; m-am deprins să mă canonesc cu hleabul ăsta. Am făcut împreună două războaie : cincisprezece ani m-a ferchezuit. Cum aş putea să mă despart de el ? Dar ia loc, într-o clipă-s gata. — Şi zi, nu taie ? Îl întrebă Maidannikova, neştiind cum să înceapă vorba. Se aşeză cu sfială pe laviţă, căutînd să nu se uite la Makar. — De fel. Băga-l-aş... Makar îşi luă seama la timp, tuşind ca şi cum s-ar fi înecat cu cuvîntul necuviincios care-i venise pe limbă, şi urmă într-o răsuflare : Poţi să te legi la ochi şi să te razi cu el fără nici o frică ! Dar ia spune-mi ce vînt te aduce la mine cu noaptea în cap ? S-a întîmplat ceva pe la voi ? Te pomeneşti că l-a lovit cumva damblaua pe Kondrat al tău ? — N-are nici pe dracu : e sănătos. Să vezi, nu-s singură : am venit aici şase leliţe la domnia voastră. — Şi care vi-i păsul ? — Poimîine urmează să-i primeşti pe bărbaţii noştri în partid, aşa că am hotărît să facem pînă atunci curăţenie la şcoală. — V-aţi gîndit singure sau v-au învăţat bărbaţii voştri ? — Da ce, mă rog, noi n-avem cap ? Prea ne crezi proaste, tovarăşe Nagulnov ! Ei, dacă v-aţi gîndit singure, e foarte bine. — Vrem să lipim şi să văruim şcoala pe dinăuntru şi pe dinafară. — Bună treabă, nimic de zis ! Mă învoiesc din toată inima. Dar să aveţi în vedere că pentru asta n-o să vă socotim zile muncă. Faceţi muncă voluntară. — Despre ce zile-muncă poate fi vorba, dacă ne apucăm de treaba asta de bunăvoie ? Spune numai brigadierului să nu ne scoată la altă muncă. Sîntem şase cu toatele, însemnează-ne pe o hîrtiuţă. — Am să-i spun brigadierului; de scris însă nu-i nevoie : şi fără voi nu ducem lipsă de conţopistărie şi de tot felul de mîzgăleli pe hîrţoage. Maidannikova se sculă în picioare, tăcu un răstimp, se uită cu coada ochiului la Makar şi zîmbi a rîde : — Omul meu e tot aşa sucit ca şi dumneata, poate chiar mai dihai... Spun oamenii că la cîmp nu e zi lăsată de dumnezeu să nu se radă ; iar cînd vine acasă, se apucă să-şi încerce cămăşile... Are mari şi late trei cămăşi, şi-şi face mereu de lucru cu ele — cînd îşi pune una, cînd alta, nu ştie cu care o să-i şadă mai bine cînd are să intre duminică în partid. îmi vine să rîd şi-i spun : „Parcă ai fi o fată înainte de nuntă". Iar el se supără foc ! Se mînie, dar nu lasă să se înţeleagă. Uneori, numai cînd îl iau peste picior, deodată îşi mijeşte ochii şi ştiu că va da
411
drumul numaidecît la vorbe scîrnave. Atunci mă şi fac nevăzută: nu vreau să-l scot din sărite... Makar zîmbi : privirea i se îmbună... — Hei, drăguţa mea, pentru bărbatul tău lucru acesta e mai însemnat decît măritişul pentru o fată. Cununia — nu-i cine ştie ce. Vorba ceea : ţi-au pus pirostriile în cap şi apoi te lasă buimac, pe cînd partidul — acesta, măi fată, e ceva... cum să spun... ceva... adică... dar ce să stric orzul pe gîşte ! Oricît ţi-aş vorbi despre ideile şi socotelile partidului, tot ai să te uiţi ca mîţa la calendar. N-ai să pricepi o iotă, aşa că ce să-mi mai stric gura de pomană cu tine. De ce să bat apa în piuă ? Pe scurt: partidul e un lucru măreţ, altceva n-am de spus. Te-ai lămurit ? — M-am lămurit, Makaruşka, vezi numai nu uita: spune să ne aducă vreo zece căruţe de lut. — Am să spun. — Şi var pentru spoirea pereţilor. — Bine. — Şi să ne trimeată vreo doi băieţaşi cu o pereche de cai ca să frămînte lutul. — N-ai vrea cumva să-ţi aducem şi vreo zece tencuitori de la Rostov ? O întrebă în zeflemea Makar, îndepărtînd de obraz briciul şi întorcîndu-se înspre Maidannikova, ca un lup, cu tot trupul. — Pereţii îi lipim noi, dar cai trebuie să ne dai, altfel nu prididim pînă duminică. Makar oftă : — Că bine vă mai pricepeţi voi, muierile, să vă suiţi în capul oamenilor cumsecade... Ei bine, o să vă dăm şi cai, o să vă punem totul la picioare... numai fă-ţi pomană şi pleacă o dată, pentru numele lui dumnezeu! Uite, din pricina ta m-am mai tăiat şi aici, şi aici. Dacă mai stau de vorbă cu tine, mă fac harcea-parcea. Înţelesu-m-ai ? În glasul bărbătesc al lui Makar răsuna acum atîta rugă tînguitoare, încît Maidannikova se întoarse şi porni grăbită spre uşă spunînd : „Ei, să auzim de bine !” Şi ieşi. Dar după o clipă crăpă iarăşi uşa încetişor : — Iartă-mă, te rog, Makar... — Ce-ţi mai trebuie ? În glasul lui Nagulnov răsuna de data asta o ciudă nestăpînită. — Am uitat să-ţi mulţumesc. Şi trînti uşa. Makar tresări şi scăpă din nou briciul adînc în piele. — Ţie, adică vouă trebuie să vă mulţumesc, toanta dracului; eu n-am de ce să primesc mulţumiri ! Strigă el în urma femeii, şi rîse înăbuşit multă vreme. Acest amănunt avu darul să-l înveselească aşa de mult pe veşnic posomoritul Makar, că zîmbetul îi stărui pe faţă pînă seara tîrziu, ori de cîte ori îşi aducea aminte de vizita nevestei lui Maidannikov şi de „mulţumesc"-ul ei, spus atît de nelalocul lui. Rar s-a pomenit să se ţină lanţ atîtea zile cu soare şi fără vînt. Sîmbătă spre seară, pereţii şcolii străluceau, văruiţi fără cusur, iar înăuntru podelele bine spălate şi frecate cu cărămidă pisată erau de o curăţenie feciorelnică. Aşa că oricine intra în şcoală se simţea îndemnat să umble în vîrful picioarelor. Deşi se anunţase că şedinţa de partid lărgită fusese hotărîtă pentru orele şase după-masă, de la ceasurile patru se adunaseră la şcoală peste o sută cincizeci de oameni. Cu toate că uşile şi ferestrele tuturor claselor erau larg deschise,
412
încăperile se umplură îndată de mirosul pişcător şi amărui al tutunului de casă, ca şi de izul năduşelii bărbăteşti, tare ca spirtul, şi de aroma pomadei şi a săpunului ieftin, răspîndită de fetele şi nevestele ce stăteau grămadă, care de care mai frumos gătită. Doar la Gremeacii-Log se ţinea pentru întîia oară şedinţă lărgită pentru primirea în partid a unor membri noi şi, mai cu seamă, oameni din acelaşi cătun. Iată de ce aproape de ceasurile şase toată suflarea din Gremeacii-Log, afară de copii şi de bolnavii ţintuiţi la pat, se afla la şcoală sau prin preajma ei. În stepă, la taberele de cîmp, nu rămăsese ţipenie de om. Veniseră cu toţii în cătun; chiar şi moş Aghei, văcarul satului, lăsase cireada în seama unui băieţaş, ajutorul lui, şi venise la şcoală în straie de zile mari, cu barba frumos pieptănată; în picioare avea nişte cizme din alte vremuri, cumplit de ponosite, cu turetci tari şi umflate ca două burlane. Încălţat, dichisit, fără harapnic şi fără traista de pînză ce i se bălăngănea de obicei la şold, avea o înfăţişare atît de neobişnuită, încît mulţi cazaci mai în vîrstă nici nu-l recunoşteau din capul locului şi-i dădeau bineţe ca unui om nou-venit în cătunul lor. La orele şase punct, Makar Nagulnov se ridică de la masa acoperită cu satin roşu, îşi roti privirea peste rîndurile dese ale colhoznicilor care şedeau înghesuiţi pe bănci sau stăteau în picioare, unde îşi găsiseră loc. Zarva surdă a glasurilor şi chicoteala unei femei în rîndul din urmă nu mai conteneau. Makar ridică mîna şi spuse : — Cine are mîncărime de limbă şi mai cu seamă femeile să facă bine a se astîmpăra. Va rog să păstraţi cît se poate mai multă linişte. Cu asta declar deschisă şedinţa lărgită a celulei P.C. (b) al U.R.S.S. din Gremeacii-Log. Are cuvîntul tovarăşul Nagulnov, adică eu în persoană. Ordinea de zi cuprinde un singur punct: primirea în partid a unor noi membri. Avem cîteva cereri — una din partea consăteanului nostru Kondrat Maidannikov, pe care-l cunoaşteţi cu toţii ca pe un cal breaz. Dar buna rînduială şi statutul partidului cer ca să-i punem în discuţie. Rog pe toţi tovarăşii şi pe cetăţenii, atît membrii de partid, cît şi fără de partid, să-şi spună părerea asupra lui Kondrat ca atare, care cum crede — unii „pentru", iar alţii, poate, „contra". Cine-i contra se cheamă că-l respinge. Ar veni cam aşa : „Eu, cutare, să zicem, îl resping pe tovarăşul Maidannikov”. Dar atunci fă bine şi arată faptele pe care te întemeiezi, cînd spui ca Maidannikov nu este vrednic să intre în partid. Să fie vorba de fapte urîte : numai de acestea vom ţine socoteală. Da dacă e vorba să te întinzi la taclale, să ocoleşti miezul lucrurilor şi să ponegreşti omul de pomană, fără să te bizui pe fapte — mai bine lasă-te păgubaş ! N-o să ne pierdem vremea cu asemenea flecăreli, întîi şi întîi am să vă citesc cererea scurtă a lui Kondrat Maidannikov, iar după aceea are să-şi facă el însuşi auto-biografia, adică ne va povesti toată viaţa lui din trecut, din prezent şi din viitor. Pe urmă o să vă daţi drumul la gură, spunînd fiecare, cum vă taie capul, ce părere aveţi despre tovarăşul nostru Maidannikov. Lucrurile sînt lămurite ? Lămurite ! Aşadar intru în acţiune, dau citire cererii. Naguinov citi cererea, netezi foaia de hîrtie pe masă şi-şi propti pe ea palma lungă, grea. Acea foaie, smulsă dintr-un caiet de şcoală, îl costase pe Kondrat multe nopţi de cugetări chinuitoare, fără somn... Acuma, aruncînd priviri sfioase, lucru atît de neobişnuit pentru dînsul, ba spre comuniştii care şedeau la masă, ba spre vecinii lui de bancă, se perpelea atît de tare încît pe frunte i se iviră broboane mari de sudoare, faţa lui părînd stropită cu picături de ploaie.
413
Kondrat îşi povesti în cîteva cuvinte toată viaţa, dibuind anevoie vorbele şi amuţind uneori pentru mai mult timp. Se încrunta şi totodată zîmbea silit, jalnic. Liubişkin nu se mai putu stăpîni şi rosti cu voce tare : — Da de ce să-ţi fie ruşine de viaţa pe care ai dus-o ? Ce te tot frămînţi ca un cal priponit ? Ai trăit cum se cuvine să trăiască un om. Hai, Kondrat, zi-i mai cu curaj ! — Am spus tot ce aveam de spus, rosti cu glas stins Maidannikov, zgribulindu-se ca de frig. Era stăpînit de o stare ciudată : parcă ar fi ieşit dezbrăcat afară în ger, dintr-o casă prea încălzită şi plină de aburi... După o scurtă tăcere, se ridică Davîdov. Vorbi puţin, dar înfocat, despre Maidannikov care, prin munca sa, îi înflăcărează pe ceilalţi colhoznici; îl dădu drept pildă tuturor şi, în încheiere, spuse cu convingere : — Fără doar şi poate, e vrednic să fie primit în rîndurile partidului nostru. Hotărît ! Mai luară cîţiva cuvîntul, vorbind numai de bine şi cu căldură despre Kondrat. Aceştia fură de multe ori întrerupţi prin strigăte de încuviinţare : — Adevărat! — E bun gospodar ! — Apără interesele colhozului ! — Unul ca dînsul n-are să părăduiască banul obştei şi chiar dacă ar pierde vreodată o para — ar şti să pună la loc două. — N-are cine scorni ceva rău pe socoteala lui. Şi chiar dacă s-ar găsi unul, nimeni nu i-ar da crezare ! Kondrat, palid de emoţie, ascultă multe cuvinte despre dînsul. Părea că, în ceea ce-l priveşte, întreaga adunare era în acelaşi gînd. Dar iată că se ridică fără veste, sau mai bine zis ţîşni ca ars de la locul lui, moş Şciukar care se porni să turuie : — Dragi cetăţeni şi babe ! Eu îl contrarifuz pe Kondrat cu toată străsnicia ! Eu nu-s ca alţii ; după mine, frate-frate, da brînza-i pe bani. Aşa-s eu! Cei ce-au vorbit despre Kondrat l-au zugrăvit aşa de frumos, parcă nici n-ar fi om, ci sfînt ! Dar ia să vă întreb, cetăţeni : ce fel de sfînt poate să iasă dintr-însul, dacă e la fel de păcătos ca şi noi iştialalţi. — Iar o iei razna, moşule, ca de obicei ! Că doară nu-l primim în rai, ci în partid, încercă Nagulnov să-l ia cu binişorul pe bătrîn. Dar moş Şciukar nu era dintre acei pe care poţi să-i potoleşti sau să-i pui în încurcătură cu una cu două. Îşi întoarse capul spre Nagulnov scăpărînd de mînie dintr-un singur ochi — celălalt fiind legat cu o basma roşie care, cine ştie de cînd, nu fusese spălată. — Of, că bine te mai pricepi, Makaruşka, să faci turtă pe oamenii cumsecade, nimic de zis ! Ai fi bun de teasc de ulei, ca să storci răsărită... Ce-mi bagi pumnul în gură şi nu mă laşi să spun şi eu o vorbuliţă ? Că doar nu vorbesc despre dumneata, nu pe dumneata te contrarifuz. Aşa ca te poftesc să taci din gură, căci partidul ne învaţă să folosim din răsputeri critica şi autocritica. Dar ia să vedem ce-i aceea autocritica ? Pe ruseşte autocritica înseamnă a face critică cum te taie capul. Dar aiasta ce-o fi însemnînd ? Înseamnă că poţi să-l pişti pe fieştecare de unde pofteşti, numai să-l usture. Să-l pişti aşa pe puiul de lele ca să-l treacă năduşelile din cap pînă în picioare ! Iată ce înseamnă cuvîntul autocritică : aşa înţeleg eu.
414
-— Ia stai moşule, îi tăie vorba Nagulnov. Nu mai răstălmăci cuvintele după cum ţi se năzare ! Autocritica înseamnă să te critici pe tine însuţi, asta e. Cînd s-o nimeri să iei cuvîntul Ia adunarea colhoznică, atunci n-ai decît să te ciupeşti singur cum ţi-o trăsni prin cap şi de unde-i pofti. Deocamdată însă potoleşte-te şi stai liniştit. — Ba dumneata să te potoleşti şi să nu pui căluş criticii mele î ţipă piţigăiat moş Şciukar, înfierbîntîndu-se. Ia te uită, eşti deştept nevoie mare, Makaruşka. Văzut-ai vreodată om care să se beştelească singur ? Să mă ponegresc aşa, de florile mărului ? Ehei, pierit-au proştii de cînd cu Puterea sovietică ! Adică vreau să zic că dintre cei vechi n-a mai rămas nici unul, iar din aiştia noi s-au plodit atîţia că nici nu-i mai poţi număra ! Măcar că nici acum, de cînd avem Puterea sovietică, nu-i seamănă nimeni, dar uite că încolţesc amarnic peste tot locul ca samulastra de secară — de stai şi te întrebi cînd or să se oprească. Uite, bunăoară, să vorbim de mătăluţă, Makaruşka. — Nu te lega de persoana mea : aici doar nu-i vorba despre mine, i-o reteză aspru Nagulnov. Vino la chestiune : vorbeşte despre Kondrat Maidannikov ; iar daca n-ai ce spune, ţine-ţi limba în gură şi stai liniştit ca tot omul cumsecade. — Adică, vrei să zici, poate, că dumneata eşti cumsecade iar eu ba, ai ? Îl întrebă cu mîhnire în glas moş Şciukar. Deodată, tocmai din fundul încăperii, bubui un glas gros : — N-ar strica să ne istoriseşti şi nouă, moşneag cumsecade ce eşti, cum i-ai trîntit un prunc acum la bătrîneţe şi de ce te boldeşti la lume cu un singur ochi, iar celălalt ţi-i umflat şi învineţit ? Căci cînd e vorba să beşteleşti pe careva, îţi umblă gura ca meliţa, iar despre tine taci mîlc, hodorog viclean ce eşti ! Şcoala se cutremură de rîsete zgomotoase. Dar cum se ridică Davîdov în picioare, hohotele se potoliră numaidecît. Faţa lui Davîdov era încruntată, iar glasul îi suna plin de mînie, cînd începu să vorbească : — Tovarăşi, aici nu-i panoramă, ci şedinţă de partid; Hotărît ! Cui îi arde de petrecere, n-are decît să se ducă la şezătoare. Dumneata, moşule, binevoieşte să vii la chestiune sau vrei să pălăvrăgeşti ca şi pînă acum ? Davîdov i se adresa pentru întîia oară lui Şciukar cu o politeţe atît de zdrobitoare. Pesemne, din pricina aceasta, moşul se aprinse năprasnic. Ţupăia pe loc, în dosul băncii, ca un cocoş tînăr înainte de a se năpusti la luptă. Chiar şi bărbuţa i se zbătea într-o mînie oarbă : — Adică cine pălăvrăgeşte ? Eu sau neghiobul cela din spatele meu, care îmi pune tot felul de întrebări neroade ? Şi ce fel de şedinţă lărgită e aiasta, dacă nu-l lăsaţi pe om să spună şi el cîteva vorbe pe şleau ? Adică cum vine aiasta ? Da ce, rogu-te, sînt lipsit cumva de dreptul la cuvînt ? Eu vorbesc tocmai în chestia lui Kondrat, că-l contrarifuz. N-avem nevoie de oameni de soiul lui în partid. Atîta am avut de spus ! — De ce, moşule ? Îl întrebă Razmiotnov, înecîndu-se de rîs. — Fiindcă nu e vrednic să fie în partid. Şi pe matale ce te-a pălit rîsul, spelbule ? Ai găsit cumva un ţumburuş pe jos, şi nu mai poţi de bucurie că, deh, o să-ţi prindă bine la gospodărie ? Iar dacă nu pricepi de ce nu e vrednic Kondrat să intre în partid, am să te lămuresc din plin ca să nu te mai hlizeşti ca murgul cînd vede ovăz... Sînteţi mari meşteri să vedeţi paiul din ochiul altora, dar nu zăriţi bîrna din ochiul vostru ! Mătăluţă, pasămite, care se cheamă că eşti cogeamite preşedinte al sovietului sătesc, va să: zică o căpetenie simandicoasă, aşa că ar trebui să fii pildă pentru toţi de la mic la mare. Da cum te porţi ? La o
415
şedinţă ca aiasta te hlizeşti prosteşte, te umfli de atîta rîs, de te-ai făcut vînăt la faţă ca o creastă de curcan ! Halal preşedinte ! Cum de-ţi vine să rîzi, cînd poate soarta lui Kondrat stă în cumpănă ? Aşa că judecă dacă ai cap : care dintre noi e mai sirios, mătăluţă ori eu ? Ehei, măi băiete, păcat că Makaruşka m-a oprit să-mi presar vorba cu nişte cuvinţele străine, pe care le-am învăţat pe de rost din vocabularul lui, că te-aş picni cu cîteva din ele de-ai tot sta să te gîndeşti şi tot n-ai da de rostul voroavelor mele! Iar cît despre Kondrat — ca să fie primit ori nu în partid — sînt contra, fiindcă el a fost un mic proprietar, şi aşa a rămas. Mai mult n-o să scoateţi dintr-însul măcar de l-aţi stoarce la teasc ! Turtă o să iasă din Kondrat, nu zic ba, dar comunist — cîtu-i lumea şi pămîntul ! — Şi de ce crezi, moşule, că n-o să iasă din mine un comunist ? Îl întrebă Kondrat cu vocea tremurătoare de obidă. Moş Şciukar îşi miji ochii, plini de batjocură veninoasă : — Parcă n-ai şti şi tu ! — Iacă nu ştiu. Fă bunătatea şi dumireşte-mă atît pe mine cît şi pe ceilalţi cetăţeni — de ce nu-s vrednic să intru în partid ? Dar spune numai adevărul gol-goluţ, fără să-1 înfloreşti cu scorneli de-ale tale. — Da ce, mă rog, umblat-am eu vreodată cu minciuni ? Sau, de pildă, cu niscaiva născociri ? Şciukar oftă din rărunchi, de se auzi în toată şcoala, şi clătină cu amărăciune din cap. Toată viaţa mea, de cînd mă ştiu, trîntesc tuturor adevărul în obraz — iată de ce, Kondratuşka, par unora un aliment supărător. Taică-tău, dumnezeu să-l ierte, obişnuia să zică : „Păi, dacă şi Şciukar spune minciuni, atunci cine grăieşte adevărul ?” Iată cît de mult mă preţuia răposatul ! Păcat că a murit, altfel ar fi adeverit pe loc cuvintele spuse de dînsul, fie-i ţărîna uşoară ! Şciukar îşi făcu semnul crucii, mai-mai să lăcrămeze, dar se răzgîndi, cine ştie de ce. — Ei, vorbeşte despre mine, tata n-are nici în clin nici în mînecă cu toată istoria asta. Spune limpede, ce vină îmi găseşti ? Stărui Maidannikov. Zarva abia stăpînită, din care ţîşniră cîteva strigăte de osîndire a purtării lui Şciukar, nu-l făcu nicidecum pe moşneag să-şi piardă cumpătul. Ca un stupar priceput care îşi pleacă urechea cu luare-aminte la bîzîitul unui mare roi stîrnit — tot aşa şi Şciukar dădu dovadă de stăpînire de sine, rămînînd cu desăvîrşire liniştit. Mişcîndu-şi lin braţele, spuse împăciuitor : — Acuşica oi lămuri totul, de-a fir-a-păr. Iar voi cetăţeni şi dragele mele băbuţe nu mai bîzîiţi aşa, că tot n-o să mă scoateţi din făgaşul meu. Chiar acu am auzit în dos un glas ca şuieratul unui şarpe, cică : „cînd motanul n-are treabă, se apucă...” şi aşa mai departe. Mîrşăvia aiasta a fost spusă în şoaptă la spatele mele. Dar las că ştiu eu a cui a fost asemenea şoaptă şerpească ! Dragi cetăţeni şi băbuţe, aista-i Agafon Dubţov care mă împroaşcă cu venin ca un balaur cumplit din străfundurile gheenei. El vrea să mă zăpăcească ca să-mi pierd şirul gîndurilor şi să nu spun nimic pe socoteala lui. Dar cu mine şi-a găsit naşul. Agafon chiteşte să se strecoare şi el în partid ca şarpele în zemnic, ca să se înfrupte cu lapte, dar am să-l contra-rifuz încă mai dihai decît pe Kondrat. Ştiu şi despre el una bună, că o să rămîneţi toţi cu gura căscată, cînd veţi afla-o, iar unii din voi poate chiar au să şi leşine. Nagulnov ciocăni cu creionul într-un pahar gol şi îl luă în răspăr pe bătrîn.
416
— Moşule, te-ai încurcat singur în gîndurile dumitale încîlcite. Haide, isprăveşte o dată ! Tot timpul la adunări îţi umblă gura fără hodină. Ar trebui să ai şi puţin obraz ! — Iar îmi bagi pumnul în gură, Makaruşka ! Se tîngui moş Şciukar. Crezi că dacă eşti secletar al celulei înseamnă că poţi să mă strîngi în chingi ? Pune-ţi pofta în cui ! În statutul partidului nu se găseşte nici un articol în care să se spună că bătrînii n-au voie să vorbească. Aiasta o ştiu prea bine ! Şi cum de-ţi veni pe limbă asemenea vorbe ? Pe mine să mă faci neobrăzat ? N-aveai decît să ţi-o fi dojenit pe Luşka, înainte de a-şi fi luat tălpăşiţa şi a fi plecat unde a văzut cu ochii. Pe mine nici baba mea nu m-a făcut vreodată neobrăzat. M-ai jignit de moarte, Makaruşka ! Şciukar vărsă cîteva lacrimi, aşa cum dorise ; apoi îşi şterse ochii cu mîneca cămăşii, dar nu se lăsă, ci urmă cu înfocare, ca şi mai înainte : — Află că nu sînt eu omul pe care să-l sperie careva, să-mi închidă gura — oricine ar fi acela... Găsesc eu ac şi de cojocul dumitale la întrunirea închisă de partid, n-ai grijă, Makaruşka. N-o să scapi din gheara mea cu una cu două, ai dat de dracu ! Cînd mă mînii eu, dau cu barda în dumnezeu. Ar fi trebuit să mă cunoşti... că de, doar sîntem prieteni la toartă : ne-a mers doar buhul în tot cătunul. Unde mai pui că prieteşugul nostru e vechi, aşa că păzeşte-te ca de foc de mine, ca şi de critica şi de autocritica mea ! Eu îi ţin din scurt pe toţi. Să aibă în vedere aiasta toţi cei ce dau năvală în partid ca să-l murdărească ! Arcuindu-şi sprinceana stîngă, Nagulnov se întoarse spre Davîdov şi-i spuse în şoaptă : — Să-l scoatem afară, ce zici ? Ăsta ne dă adunarea peste cap ! Cum de nu ţi-a venit în minte să-l trimiţi undeva pentru ziua de azi ? Acum că l-au apucat toate năbădăile, nici dracu nu-l mai opreşte... Davîdov îşi ascundea faţa după ziarul pe care îl ţinea cu mîna stîngă, iar cu dreapta îşi ştergea lacrimile. Rîdea să se prăpădească şi nu putea scoate nici un cuvînt : clătină doar capul în semn de tăgadă. Nagulnov, crăpînd de ciudă, ridică din umeri şi-l ţintui din nou pe moş Şciukar cu o privire mînioasă. Acesta însă, fără să-i pese, începu să turuie aşa de repede că i se împleticea limba în gură : — O dată ce se cheamă că-i adunare deschisă, apoi se cuvine ca şi tu Kondratuşka, să spui deschis : cînd ai intrat în colhoz şi ţi-ai mînat perechea de boi ca să-i predai colhozului, nu i-ai jelit cu lacrimi amare, da ori ba ? — Aici ai nimerit-o ca nuca în perete ! Strigă Diomka Uşakov. — Vorbărie goală ! Ce tot umbli după potcoave de cai morţi ? Îl susţinu Ustin Rîkalin. — Ba să am iertare, nu-i vorbărie goală şi nipi n-au ce căta aici potcoavele; întrebarea mea e cît se poate de la locul ei. Iar voi de colo, care sînteţi aşa de milostivi, legaţi căţeaua ! Răcni aprig moş Şciukar, străduindu-se să acopere vuietul glasurilor şi făcîndu-se stacojiu la faţă. Aşteptă să se facă linişte, apoi urmă, dar de data asta cu glas scăzut, mieros : — Se prea poate să fi uitat, Kondratuşka, da eu ţin minte cum îţi mînai boii în dimineaţa aceea spre centrul obştesc şi aveai ochii umflaţi cît pumnul şi roşii ca la iepurii de casă, sau ca la javrele bătrîne trezite din somn. Acu răspunde ca unui popă la spovedanie ! Fost-a aşa au ba ? Maidannikov se sculă, îşi potrivi stingherit cămaşa, îl privi o clipă cu ochi împăienjeniţi pe moş Şciukar. dar răspunse cu hotărîre, ca un om cumpănit ce era :
417
— Aşa a fost. De ce aş ascunde ? Am cam smîrcîit. Îmi părea rău să mă despart de ei. Boulenii aceia nu-i căpătasem moştenire de la bătrîn, ci i-am agonisit din munculiţă mea. Mult am mai trudit pînă m-am văzut cu ei ! Dar asta e o poveste veche, moşule. Şi ce rău vezi acum pentru partid, dacă mi-au dat atunci lacrimile ? — Cum adică — ce rău ? Se aprinse Şciukar. Ia să-mi spui tu mie, unde te duceai cu boii tăi ? Te duceai, drăguţule, la socialism ! Iacătă unde ! Iar după socialism ce-o să ne vie ? O să vie comunismul de-a binelea, uite ce o să vie, cum te văd şi mă vezi ! Pot spune că eu am deschis ochii în casa lui Makaruşka Nagulnov. Toţi care vă aflaţi aici ştiţi că noi sîntem prieteni nedespărţiţi, şi că eu mă adăp din izvorul feluritelor sale cunoştinţe, atît cît îmi încape în căpăţînă : noaptea ba bucheresc fel de fel de cărţi groase, sirioase, din cele fără poze, ba mă uit prin vocabular, căutînd să ţin minte tot felul de vorbe cărturăreşti. Dar aici îmi joacă renghiul bătrâneţea, lua-o-ar naiba s-o ia ! Ţinerea mea de minte e ca nădragii cu buzunarele rupte — orice pui în ele lunecă afară, şi pace ! Dar cînd dau de o cărţulie, apoi n-o mai lepăd din mînă pînă nu mi-o întipăresc în minte din scoarţă în scoarţă. Aşa se întîmplă cînd mă apucă cheful de cetit, şi aşa mai departe ! Am cetit multe şi felurite cărţulii din aiestea şi ştiu întocmai, pot să strig sus şi tare cît vreţi, chiar pînă la al treilea cîntat al cocoşilor, că după socialism are să poftească la noi comunismul. V-o declar categoric. Ei, uite, Kondratuşka, tocmai aiasta mă cam pune pe gînduri... Cînd ai intrat în socialism ţi-ai scăldat ochii în lacrimi. Dar ce are să se întîmple cînd o fi să te înfiinţezi la comunism ? Îmi pun capul că va trebui să treci printr-o băltoacă de lacrimi pînă la genunchi, care ţi-or şirui din ochi. Parcă te văd aievea : aşa are să fie ! Dar ia să vă întreb, cetăţeni şi dragele mele băbuţe, ce nevoie are partidul de un plîngăcios ca el ? Moşul chicoti vesel şi-şi acoperi cu palma gura ştirbă. — Nu pot să-i sufăr, ba chiar îi urăsc pe oamenii sirioşi şi mai cu seamă nici nu vreau să-i văd în partid. Dumiriţi-mă şi pe mine la ce naiba e nevoie acolo de nişte posaci ? Să li se urască oamenilor cumsecade, să mucegăiască şi să strice cu feleşagul lor statutul partidului ? Dacă-i aşa, iacătă, vă întreb : de ce nu-l luaţi în partid pe Demid Molciun ? Să vedeţi atunci urît de moarte în rîndurile noastre ! Nu mi-a fost dat să văd în viaţă un om. mai mohorît ca el ! Eu zic că trebuie primiţi în partid numai oameni hăzoşi, care ştiu să însufleţească şi pe alţii, ca de alde mine, dar văd că îi aleg numai dintre cei ursuzi, nişte tălmaci, de parcă ar fi mare scofală de capul lor. Să-l luăm, de-o pildă, pe Makaruşka. În nouă sute optsprezece a înţepenit dintr-o dată, de parcă ar fi înghiţit un metru de fier, şi aşa umblă pînă-n ziua de azi, sirios, ţeapăn, ţanţoş, curat ca un cocor prin baltă. Nu tu şagă, nu tu rîs. Parcă-i urîtul gol care şi-a tras pe dînsul o pereche de nădragi ! — Ia ascultă, moşule, nu te mai lega de mine, lasă persoana mea în pace, căci altfel am să iau măsuri, îi puse în vedere cu toată asprimea Nagulnov. Dar moşneagul zîmbi dulceag şi, nefiind în stare să pună frîu rîvnei sale oratorice, urmă cu însufleţire : — Dar nu mă leg de matale, na, nici atîtica ! Iacătă, să vedeţi, Kondrat aista... parcă-i mare scofală de capul lui ? Cînd îl cată omul, el e călare pe plaivaz : toate ţi le scrie şi ţi le socoteşte, de parcă fără dînsul n-ar avea cine face treaba aiasta. La Moscova, vezi bine, sînt oameni deştepţi care de mult or fi scris şi parascris toate pe curat. De ce să se lege ei la cap dacă nu-i doare ! Treaba lui este să vadă de vite, dar nărodul de el caută să se vîre în rînd cu oamenii învăţaţi, nu
418
glumă, de la Moscova... După mine, cetăţeni şi dragele mele băbuţe, el face toate aiestea din pricină că mintea lui zace în întunericul neştiinţii. Kondrat al nostru n-are încă nivel politic ridicat; iar dacă nu-l are, dacă nu s-a nălţat pînă acolo, apoi să stea copăcel acasă, să-şi ridice nivelul cîte puţin, fără grabă şi să nu se vîre deocamdată în partid. N-are decît să crăpe de ciudă Kondrat, da eu îs cu totul împotriva lui şi-l contrarifuz cu hotărîre ! Davîdov auzi tocmai atunci în clasa de alături glăsciorul subţire, tremurător, al Variei Harlamova. De mult n-o mai văzuse, de multişor nu-i mai auzise vocea caldă, adîncă... — Îmi daţi voie să spun şi eu ceva ? — Vino încoace, să te vadă toată lumea, o îndemnă Nagulnov. Răzbătînd fără sfială prin mulţimea îngrămădită, Varia- paria se apropie de masă şi-şi potrivi părul la ceafă, atingîndu-l uşor cu mîinile sale arămite de soare. Davîdov o privea zîmbind cu o surprindere mută. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. În cîteva luni Varia se schimbase, ajunsese de nerecunoscut. Nu, nu mai era codana deşirată, ci o fată chipeşă, înălţîndu-şi mîndru capul pe umeri, cu părul răsucit într-un coc greu la ceafă şi strîns cu o basma albastră. Stătea întoarsă pe jumătate spre masa prezidiului, aştepta să se facă tăcere şi se uita undeva departe peste capetele oamenilor, înghesuiţi în bănci, mijindu-şi ochii tineri, frumoşi, ca şi cum ar fi scrutat zările, în stepă. „Ce frumoasă s-a făcut de astă- primăvară !” gîndi Davîdov. Ochii fetei scăpărau de înfrigurare. Îi strălucea şi faţa trandafirie, năduşită, pe care nu pusese vreodată nici pudră, nici sulimanuri. Sub atîtea priviri aţintite asupra-i, fata îşi pierdu însă cumpătul. Mîinile ei mari mototoleau nervos batistuţa cu horbotă ; obrajii i se îmbujoraseră, iar glăsciorul ei surd tremura tulburat, cînd prinse să vorbească, adresîndu-se lui Şciukar : — Nu-i adevărat ceea ce spui, bunicule ! Îl vorbeşti de rău pe tovarăşul Maidannikov Kondrat Hristoforîci, dar nimeni n-o să te creadă că nu-i vrednic să intre în partid ! De cu primăvară am lucrat cu dînsul la arat; nimeni n-a tras mai multe brazde şi mai bine decît dînsul. Munceşte din răsputeri pentru colhoz, iar dumneata te ridici împotriva lui. Eşti om bătrîn, dar judeci ca un copil necopt la minte ! — Atinge-l cu urzica, Varka, să te pomenească ! Nu vezi că-i bălăngăneşte limba ca talanca de la gîtul viţelului ? Nu-i chip să auzi o vorbă acătării a altora din pricina lui, strigă cu glas gros de tot Pavel Liubişkin, fără să facă nici o sforţare ca să fie auzit. — Bine zice Varka. Kondrat are mai multe zile-muncă decît toţi ceilalţi colhoznici. E un cazac harnic, nimic de zis ! Puse o vorbă bună pentru dînsul şi bătrînul Beshlebnov. Din tindă se auzi un glas subţire, cam gutunărit : — Dacă nu-l primiţi în partid nici pe alde Kondrat, atunci înscrieţi-l pe moş Şciukar. Cu el o să înflorească îndată colhozul... Lui moş Şciukar însă puţin îi păsa : chicotea îngăduitor în bărbuţa-i încîlcită, care nu văzuse cine ştie de cînd pieptenele. Stătea ca pironit în dosul băncii, fără să întoarcă măcar capul spre cei ce luau cuvîntul. Iar cînd se făcu din nou tăcere, spuse liniştit : — Varka nici n-are ce căta aici, deoarece încă-i pui cu caş la gură. Ar trebui să se joace cu păpuşile undeva pe sub şopron ; iar ea, coţofana, s-a înfăţişat aici ca să-i înveţe minte pe nişte bătrîni înţelepţi ca de-alde mine. Să te strici de rîs, nu
419
alta ! A început oul să înveţe găina... Dar nici ceilalţi nu sînt mai breji : unul trăncăneşte despre zile-muncă — vezi, doamne, Kondrat are atîtea, că nu încap nici într-o haraba... Da ia să vă întreb : ce au de-a face aci zilele-muncă ? Aci nu-i altceva decît lăcomie — micii proprietari sînt totdeauna lacomi dacă vreţi să ştiţi. Despre aiasta m-a lămurit chiar Makaruşka, şi nu o dată. Şi s-a mai găsit unul deştept nevoie mare să spună — luaţi-l, zice, pe Şciukar în partid şi o să vedeţi cum are să înflorească îndată colhozul... Nu-i nimic de rîs aici. Numai nişte zărghiţi pot rîde, chicoti, şi aşa mai departe. Carte ştiu ? Ba bine că nu ! Cetesc orice şi mă iscălesc cu uşurinţă. împărtăşesc statutul partidului ? Mai încape vorbă ? Programul îl încuviinţez ? Îl încuviinţez, n-am nimic împotriva lui. Pot merge de la socialism la comunism nu numai la pas, dar chiar în goană mare, fireşte, după puterile mele de om bătrîn — nu prea iute ca să nu mi se taie răsuflarea. Ehei, de mult aş fi fost eu în partid şi, poate, chiar că umblam acuşica cu o taşcă subsuoară ; dar, dragi cetăţeni şi dragele mele băbuţe, am să vă mărturisesc ca în faţa domnului dumnezeului nostru : nu sînt nici eu vrednic deocamdată să fiu în partid... Dar de ce, vă întreb ? Fiindcă lerigia îmi mănîncă zilele, fir-ar de trei ori afurisită să fie ! Cum aud că bubuie deasupra capului în tăriile cerului, mă şi pornesc mormăind : „Doamne, apără-mă pe mine păcătosul !” — şi numaidecît îmi fac semnul crucii, înalţ rugi şi domnului nostru Isus Hristos, şi fecioarei Maria, maicii preciste, şi tuturor sfinţilor cîţi îi ştiu că sînt şi care îmi vin pe limbă — mă rog la toţi pe rînd şi mă las chiar pe vine din pricina tunetului aşa de înfricoşător... Furat de propria-i limbuţie, moş Şciukar era cît pe ce să-şi facă semnul crucii ; îşi duse chiar mîna la frunte, dar îşi luă seama la vreme şi se făcu că se scarpină în cap ; apoi chicoti fîstîcit: — Deh, cînd stai să te gîndeşti, frica îţi aduce fel şi fel de gînduri : naiba ştie ce-i trăsneşte prin cap prorocului Ilie ! Se apucă, aşa într-o doară, să te miruiască cu un fulger drept în scăfîrlie şi atunci, moş Şciukar, întinde-te la pămînt cu copitele în sus. Numai că eu n-am chef să mor ! Vreau să ajung pînă la comunism, să mă înfrupt şi eu din viaţa aceea dulce. Iată de ce uneori, cînd îmi ajunge cuţitul la os, înalţ rugi şi îi vîr popii cîţiva bănuţi în palmă — niciodată mai mult de douăzeci de copeici — ca sa nu-l mînii de pomană pe dumnezeu. Cred că aşa-i mai bine — dar draeu ştie, cum mi-o fi norocul; habar n-am dacă o cădea pajura sau rişca... Te amăgeşti cu gîndul că popa se va ruga pentru tine, prostul, ca să-ţi dea dumnezeu sănătate : dar dacă stai şi chiteşti, apoi îţi dai seama că popa are nevoie de tine ca mortul de o muiere desfrînată sau, cum zic cărturarii, de-o bordură. Aşa că-i tot un drac ! Afurisitul de popă, trage la măsea pe banii tăi şi nicidecum nu se roagă lui dumnezeu... De aceea vă lămuresc şi eu : cum pot să intru în partid cu blestemata de lerigie după mine ? Să-l schimonosesc şi pe el, drăguţul de partid, şi pe mine însumi, şi programul ? Nu, vă rog să mă scutiţi de asemenea păcat! N-am nevoie de aşa ceva. Hotărît ! — Ascultă, moşule, iar ai luat-o razna ! Strigă Razmiotnov. Mînă pe drum, nu da pe alături ! Drept răspuns, Şciukar ridică mîna prevenindu-l : — Acuşica isprăvesc, Andriuşka. Dar rogu-te, nu-mi curma firul vorbei cu dojenile tale neroade, alminterlea chiar că nu mai ajung vreodată la capăt. Stai cuminte, ascultă liniştit nişte vorbe înţelepte şi bagă-ţi-le bine în cap că au să-ţi priască în viaţa. De cînd sînt, n-am luat-o niciodată pe de lături. Nu mi s-a întîmplat aşa ceva. Numai că dumneata şi Makaruşka răcniţi pe rînd la mine ca
420
diaconul din strană, şi-i la mintea cocoşului că-mi pierd fără voie şirul gîndurilor. Şi după cum spuneam : tot ajung eu la comunism, chiar dacă nu-s în partid, nu ca acest Kondrat smiorcăit, ci săltînd în joc, cu veselie, căci sînt proletar get-beget şi nicidecum mic proprietar ca el. Aiasta v-o spun pe şleau ! Iar proletariatul — după cum am cetit eu într-un loc — n-are ce pierde, decît lanţurile. Fireşte, eu n-am nici un fel de lanţuri decît un lănţug vechi cu care legam altădată dulăul, pe cînd mai duceam viaţă de huzur, dar, fraţilor, am în schimb o pramatie de babă, ehei, mai dihai decît sumedenia de lanţuri şi de fiare ale ocnaşilor... Totuşi nici nu mă gîndesc s-o pierd pe bătrînica ; n-are decît să trăiască pe lîngă mine — treacă de la mine. Da dacă s-ar gîndi vreodată să mă împiedice şi să mi se pună de-a curmezişul drumului meu care duce de-a dreptul la comunism, atunci am să zbor ca fulgerul de lîngă ea şi n-are să apuce a zice „valeu" ! În privinţa aiasta, să n-aveţi nici o grijă ! Cînd mă înverşunez, îi bag pe toţi în sperieţi. Să nu pună dracul pe nimeni să-mi stea în cale ! Ori îl calc în picioare, ori trec pe alături ca un fulger de n-apucă să spună nici cîrc ! — Moşule, sfîrşeşte o dată, îţi retrag cuvîntul ! Îi puse în vedere hotărît Nagulnov, bătînd toba cu palma în masă. — Chiar acuşi isprăvesc, Makaruşka ! Nu mai bate aşa de avan că-ţi stîlceşti pălmuţa. Şi iată ce zic eu : de vreme ce sînteţi cu toţii pentru Kondrat, nu mă împotrivesc nici eu, treacă de la mine, primiţi-l în partidul nostru. E un om cuviincios şi harnic, am spus-o totdeauna. Dacă am sta să judecăm drept, să despicăm firu în patru, apoi Kondrat trebuie să fie negreşit în partidu nostru, aiasta v-o declar categoric. Într-un cuvînt, Kondratuşka este pe deplin vrednic să fie membru de partid. Iată ce aveam de spus. — Cu alte cuvinte, ai început cu prohodul şi ai isprăvit cu „mulţi ani trăiască" ? Îl întrebă Razmiotnov. Dar toată lumea rîdea atît de tare, încît aproape nimeni nu-l mai auzi. Moş Şciukar, bucuros din cale afară de logosul pe care-l ţinuse, se lăsă jos ostenit, îşi şterse cu mîneca chelia năduşită şi-l întrebă pe Antip Grabi, vecinul lui de bancă : — Straşnic... cum s-ar zice... l-am criticat, hai ? — Moşule, ai face bine să te tocmeşti comediant, îl sfătui în şoaptă, drept răspuns, Antip. Şciukar se uită chiorîş, cu neîncredere, la vecinul său ; şi deoarece nu băgă de seamă zîmbetul viclean, ascuns în barba acestuia, neagră ca smoala, îl iscodi : — Şi ca ce, rogu-te, să fac aiasta ? — Ca să aduni bani cu lopata — şi nici măcar cu lopata, ci cu căruţa. Acolo ai avea tot atîta treabă ca şi cînd ai pune mîna pe biciuşcă şi ai flutura-o pe deasupra capului ! Ai desfăta oamenii cu snoave, ai turna fel şi fel de gogoşi cornorate, ai face cît mai mult pe zărghitul, asta ar fi toată treaba pe care ai avea-o de făcut. Nici un necaz, în schimb parale — berechet !... Moş Şciukar se învioră vazînd cu ochii ; începu să se foiască pe bancă şi să prindă a zîmbi : — Dragul meu Antipuşka ! Să ştii de la mine că Şciukar nu se prăpădeşte în nici o împrejurare ! Află că nu dă greş la vorbă, nimereşte taman la ţintă, nu-i dintre cei ce trag pe alături! Da ce crezi tu ? La o adică, cînd a fi să mă doboare bătrîneţea, aş putea să mă fac chiar şi comediant ! Ehei, pentru tot felul de asemenea comedii îs straşnic de dibaci, şi încă din tinereţe — darmite acu la bătrîneţe ! Pentru mine aiestea-s floare la ureche.
421
Dus pe gînduri, moşneagul molfăi în gol cu gura-i văduvită de dinţi, tăcu un răstimp, chitind ceva în minte, apoi întrebă : — N-ai auzit cumva, din întîmpiare, cam cît se plăteşte comedianţilor ? În acord sau cum ? Adicătelea, cît se plăteşte simbrie de căciulă ? Poţi să aduni cu lopata şi copeici ; dar eu n-am nevoie de aşa ceva, cu toate că şi copeica e socotită ban bun pentru un zgîrie-brînză. — Atîrnă de felul cum ai să ieşi pe scenă şi cum are să se isprăvească comedia — adică de chipul în care o să te porţi în faţa lumii, şopti Antip conspirativ. Cu cît ai să fii mai puţin stîngaci, ci dimpotrivă mai zglobiu, cu atît ai să primeşti o simbrie mai mare. Ehei, frăţioare, comedianţii atîta ştiu : să înfulece cît patru, să bea pînă nu mai pot, şi să umble hai-hui din tîrg în tîrg. Uşoară viaţă duc, s-ar putea zice : ca nişte păsărele. — Hai afară, Antipuşka, să fumăm şi noi o ţigară, propuse Şciukar, care pierduse dintr-o dată orice interes pentru adunare. Ieşiră din clasă, croindu-şi anevoie drum prin mulţimea înghesuită. Se aşezară sub gardul de nuiele pe pămîntul încălzit de soare şi îşi aprinseră cîte-o ţigară. — Da ia spune-mi, Antipuşka, ţi s-a întîmplat vreodată să vezi comedianţi de aiştia ? — Cîtă frunză şi iarbă ! Cînd am făcut slujba la oaste în Grodno, m-am săturat tot privindu-i. — Ei, şi cum ţi s-au părut ? — Nimic deosebit. — Arătau hrăniţi ? — Cred şi eu, ca nişte porci îngrăşaţi ! Şciukar oftă din rărunchi : — Prin urmare, au d-ale gurii şi vara, şi iarna ? — Cît poftesc ! — Şi unde, rogu-te, trebuie să mergi ca să te oploşeşti pe lîngă dînşii ? — Negreşit că la Rostov, mai aproape nu-i găseşti nici de leac. — Atunci nu-i chiar aşa departe... Da de ce nu mi-ai şoptit o vorbuliţă mai înainte despre cîştigul aista atît de lesnicios ? Poate că demult m-aş fi procopsit acolo cu o slujbă. Doar ştii că-s straşnic de priceput la o muncă uşoară, fie ea şi de comediant, pe cînd la cîmp nu mă pot trudi din pricina vătămăturii. M-ai făcut să pierd o bucăţică bună cu care puteam să mă înfrupt şi eu ! Eşti un buştean şi nu un om ca toţi oamenii ! Spuse cu mare necaz Şciukar. — Păi nu ştiu cum n-a venit vorba despre asta, se dezvinovăţi Antip. — Trebuia să-mi fi dat mai de demult ideea aiasta ; aş fi huzurit ca comediant cine ştie de cînd. Iar de cîte ori veneam s-o văd pe baba mea, îţi puneam şi ţie — pe pe masă — o juma de votcă pentru sfatul cel bun ! Eram şi eu sătul şi tu beat, aiasta zic şi eu c-ar fi fost o treabă bună... Păcat, măi Antip, flăcăule ! Am lăsat să ne scape, ca nişte gură-cască, o daraveră din care am fi putut trage foloase ! Chiar azi am să mă sfătuiesc cu baba mea, şi poate m-oi urni în pragul iernii ca să mă aleg şi eu cu ceva bănişori. Davîdov are să mă lase să plec, iar gologanii de prisos au să-mi prindă bine la gospodărie : am să-mi fac rost de o văcuţă, o să-mi cumpăr vreo zece oiţe, un purceluş, să vezi tu cum are să meargă treaba, ca pe roate... visa cu ochii deschişi moş Şciukar, care, fără să poată fi oprit, trăncănea mai departe în gura mare, încurajat de tăcerea lui Antip, pe care bătrînul o lua drept încuviinţare. Cît priveşte armăsarii, trebuie să mărturisesc că m-am săturat de ei pînă-n gît. Unde mai pui că drumurile pe
422
vreme de iarnă nu-s de mine. M-am hodorogit rău de tot, nu mai sînt în stare să îndur gerul, într-un cuvînt mi s-a şubrezit sănătatea. Cum stau un ceas în sanie, îmi şi îngheaţă maţele de frig. Aşa pot să mă aleg şi cu o încurcală de maţe, dacă mi se lipesc toate măruntaiele de frig, sau cu vreo rematismă la şale, aşa cum a păţit-o răposatul Hariton. Nu-mi trebuie aşa ceva ! Mai am înaintea mea încă multe treburi că, să ştii, voi face pe dracu în patru da tot o să ajung la comunism ! Antip se plictisi tot rîzînd pe socoteala bătrînului, încrezător ca un copil, şi se hotărî să pună capăt glumei : — Ascultă, moşule, trebuie să chibzuieşti temeinic înainte de a te scrie la comedianţi... — Dar parcă ai ce chibzui ? Se împotrivi, înfumurat, moş Şciukar. Dacă ies bani de pomană, apoi mă înfăţişez şi eu acolo mai spre iarnă. Da ce, crezi că-i mare scofală să-i înveseleşti pe oameni, să îndrugi verzi şi uscate ? ! — Uneori ţi-e lehamite de bani, oricît de mulţi ai cîştiga... — Şi de ce, rogu-te ? Îşi ciuli urechile moş Şciukar. — Îi snopesc în bătaie pe comedianţii iştia... — Îi ba-a-t ? Cine-i bate ? — Lumea, cei ce-au plătit biletele. — Da de ce îi bat ? — Ei, dacă nu le-a fost pe plac vreo vorbă rostită de comedianţi sau dacă li s-a părut că n-are nici un chichirez povestea pe care au spus-o — atunci îi bat ! — Şi... adicătelea. îi stîlcesc în bătaie sau, doar aşa, în glumă, numai ca să-i sperie ? — Pe dracu, să-i sperie ! Dau uneori într-înşii în lege, că după comedie îl trimit pe cîte un biet comediant drept la bolniţă, ba se întîmplă să-l ducă şi la ţintirim. O dată, am văzut cu ochii mei cum oamenii au muşcat urechea unui comediant la circ şi i-au răsucit un picior de dinapoi cu călcîiul în faţă. Aşa a şi plecat acasă, sărmanul... — Stai oleacă ! Adică cum vine asta — un picior de dinapoi ? Da ce, avea patru picioare ? — Acolo se găsesc tot felul de ciudăţenii... îi ţin ca să aibă de ce să se strice de rîs lumea la panaramă. Dar în întîmplarea aiasta m-am încurcat : am vrut să spun că era vorba de piciorul stîng de dinainte. Într-un cuvînt, i-au răsucit cu totul piciorul şi a pornit omul de-a-ndărătelea, aşa că nu puteai să înţelegi în ce parte se îndreaptă ! Ce-a mai răcnit sărmanul ! Se auzea în tot tîrgul. Parcă vuia maşina de la un tren; mi se făcuse părul măciucă. Şciukar privi îndelung şi cu luare-aminte chipul serios, ba chiar posomorit al lui Antip — pesemne din pricina amintirilor neplăcute — şi, în cele din urmă, se încredinţă că povestirea cuprindea adevărul adevărat. Atunci, plin de mînie, întrebă : — Dar unde-mi erau poliţaii, lua-i-ar naiba să-i ia ! Stăteau cu mîinile în sîn, cînd se întîmpla asemenea mişelie ? — Păi poliţaii au luat şi ei parte la bătaie. Am văzut cu ochii mei cum unul ţinea cu mîna stîngă fluierul la gură şi şuiera de mama focului, iar cu dreapta îi căra comediantului la scatoalce după ceafă. — Aşa ceva, dragă Antipuşka, putea să se întîmple pe vremea ţarului. în anii Puterii sovietice nu se cade ca miliţia să bată.
423
— Nici vorbă că miliţia nu-i atinge pe cetăţenii obişnuiţi, cît priveşte însă pe comedianţi, îi bate, e voie de aşa ceva. Asta-i de cînd lumea, n-ai ce-i face ! Moş Şciukar îşi miji ochii bănuitor : — Torni la minciuni gogonate, măi Graci, al dracului mai eşti ! Nu-mi vine de loc să mă încred în vorbeîe tale... Ia să-mi spui şi mie de unde poţi şti tu că şi acum le tăbăcesc pielea comedianţilor ? N-ai mai umblat prin tîrguri de vreo treizeci de ani, n-ai scos nasul mai departe de hotarul cătunului. De unde le poţi şti pe toate ? — Dar n-am eu un nepot care şade la Novocerkask ? El ne dă de veste prin scrisori despre viaţa de la tîrg, îl încredinţă Antip. — Doar aşa, prin nepotu-tău... începu din nou să şovăie moş Şciukar şi oftă din greu. Precum se vede, e o treabă primejdioasă, nu glumă, să fii comediant... Şi dacă-i cum spui — că lumea de-acolo sare să te omoare, apoi eu n-am nevoie de aşa ceva. Ducă-se la mama dracului viaţa aiasta atît de veselă ! — Tocmai de aceea ţi-am şi spus-o — ca să ştii. Sfătuieşte-te mai întîi cu baba ta, şi pe urmă hotărăşte. — Baba mea n-are nici în clin nici în mînecă cu toate aiestea, răspunse sec moş Şciukar. La o adică, nu ei or să-i moaie oasele. Şi, atunci, ca ce să mă sfătuiesc cu dînsa ? — Dacă-i aşa, hotărăşte singur, încheie Antip, sculîndu-se de jos şi strivind ţigara cu talpa. — N-am nici o grabă şi apoi pînă-n iarnă mai este destulă vreme. Drept să-ţi spun, mi-ar părea rău să las armăsarii — apoi şi babei o să-i fie urît fără mine... Nu, Antipuşka, comedianţii iştia n-au decît să se lipsească de mine — se vede că aşa li-i dat lor. Fir-ar afurisite să fie cîştigurile aistea uşoare ! Dar dacă stai şi chibzuieşti bine, apoi nici nu sînt chiar aşa de uşoare. Dacă s-or porni zilnic să te buşească cu ce-or nimeri, iar miliţia în loc să te apere, şi-o încerca şi ea pumnii pe spinarea ta, apoi — foarte mulţumesc ! N-aveţi decît să mîncaţi singuri papara aiasta ! Pe mine m-au obijduit din fragedă copilărie toţi — care a vrut şi care n-a vrut ! Şi gînsacii, şi buhaii, şi dulăii —- numai pielea mea ştie ce-a păţit. Nu vezi pînă unde au ajuns lucrurile ? Să-mi lepede in prag un prunc. Crezi că aiasta-i mare bucurie, ce zici ? Să mă pomenesc la bătrîneţe că mă omoară sau că-mi sucesc vreun mădular oarecare ? Foarte mulţumesc ! N-am chef de aşa ceva, şi basta ! Hai, Antipuşka, să mergem mai bine la şedinţă ; acolo îi treabă mai de nădejde, şi-i mai vesel ; iar comedianţii n-au decît să-şi poarte singuri de grijă. Pesemne că toţi sînt nişte tineri, împieliţaţii, sănătoşi tun. Îi burduşesc unde se nimereşte, iar ei, vezi bine, numai se îngraşă din aiasta. Pe cînd eu, deh, o moşnegărie ! Şi ce folos că acolo-i hrană din belşug ? Dar ia speteşte-mă de vreo două ori, că-mi şi iese sufletul din mine. Atunci la ce naiba îmi mai trebuie crăpelniţa de frupt ? Nerozii aceia care-i bat pe bieţii comedianţi, le-o smulg din beregăţi. Nu vreau să fiu comediant şi bună pace ! Şi tu nu mă mai ademeni, diavol tuciuriu ce eşti. Nu mă mai amărî cu totul, pe vecie ! Uite, îmi istoriseai printre altele că un nebun de legat a muşcat urechea unui comediant, că i-au răsucit piciorul din rădăcină şi l-au snopit în bătaie, iar pe mine acu mă şi dor urechile, mi se frîng picioarele şi mă chinuie oasele, ca şi cum eu aş fi fost bătut, muşcat de urechi şi trîntit pe jos după pofta inimii lor... Află că mă apucă toate năbădăile, cînd aud de sălbăticiile aiestea, sînt tare slab de nevre, parcă m-ar fi calicit cineva. Aşa că, pentru dumnezeu, du-te deocamdată singur la adunare, iar eu o să mă odihnesc oleacă aici, ca să mă mai liniştesc, să-mi pun nevrele în
424
rînduială şi după aceea mă duc să-l contra-rifuz pe Dubţov. Acum nu pot, Antipuşka, nici să vorbesc. Mă trec fiori pe şira spinării şi-mi tremură genunchii. M-au apucat toate bîţîielile, lua-le-ar naiba ; nu mai pot nici măcar să stau pe picioare... Şciukar se apucă să-şi răsucească altă ţigară. Într-adevăr, îi tremurau mîinile. Tutunul de casă, tăiat grosolan, se vărsa pe peticul de hîrtie de jurnal, răsucit ca un jgheab micuţ, iar faţa i se schimonosea plîngăcios. Antip cătă la dînsul cu o milă prefăcută : — Dacă aş fi ştiut vericule, că eşti aşa de simţitor la inimă, nu ţi-aş fi povestit despre viaţa amară pe care o duc comedianţii... Nu, nu eşti bun de comediant ! Şezi mai bine pe cuptor şi nu umbla cu limba scoasă după cîştiguri mari. Unde mai pui că nu se face să-ţi laşi baba singurică pentru multă vreme. Trebuie să ai milă de bătrîneţele ei... — Să vezi ce-o să se mai bucure ea cînd va afla că din pricina ei n-am primit a pleca din cătun ca să mă fac comediant ! N-are să ştie ce să-mi mai facă de recunoştinţă ! Moş Şciukar zîmbea înduioşat şi clătina din cap, desfătîndu-se dinainte de plăcerea ce o va avea şi pe care i-o va face bătrînei sale, cînd îi va da o veste atît de bună. Dar deasupra capului său se şi strîngeâu nori de furtună. Nu ştia că Makar Nagulnov, credinciosul său prieten, trimisese de o jumătate de oră la baba lui pe un flăcău, cu straşnică poruncă să se înfăţişeze neîntîrziat la şcoală şi, sub o pricină oarecare, să-şi ia bărbatul şi să-l ducă pe sus acasă. — Vorbeşti de lup şi lupul la uşă ! Zîmbi de data asta făţiş Antip Graci şi sughiţă vesel. Moş Şciukar înălţă capul. Parcă i-ar fi şters cineva cu buretele ud zîmbetul fericit de pe faţă ! Baba lui venea drept spre dînsul, încruntată, hotărîtă, cu o înfăţişare aspră de comandant. — Ia uite piaza rea... Şopti buimăcit moş Şciukar. De unde o fi răsărit aici afurisita ? Zăcea bolnavă, nu-şi putea sălta capul de pe pernă şi, poftim, acum a venit singură. Ce dracu o căuta aici cotoroanţa ? — Hai acasă, moşule, îi porunci bătrîna pe un ton care nu îngăduia nici o împotrivire. Şezînd pe pămînt, moş Şciukar o privea ca vrăjit, de jos în sus, cum se uită iepurele de casă la şarpele boa. — Adunarea încă nu s-a sfîrşit, drăguţo, şi eu trebuie să mai iau cuvîntul. Căpeteniile cătunului nostru m-au rugat stăruitor să vorbesc, spuse el în cele din urmă cu glas scăzut şi îndată sughiţă. — Las' că s-or lipsi ei de tine. Hai ! Te aşteaptă treburi acasă. Bătrîna era aproape cu un cap mai înaltă decît dînsul şi de două ori mai voinică. Îl apucă autoritar de mînă şi cu o singură mişcare îl puse uşor pe picioare. Moş Şciukar îşi veni în fire şi bătu mînios din picior : — Uite că nu merg ! N-ai nici un drept să mă împiedici să iau cuvîntul la adunare. Da ce, crezi că te afli sub vechiul rigim ? Fără să mai spună o vorbă, bătrîna se întoarse şi porni cu pas mare înspre casă, iar moş Şciukar, pe care îl ducea de mînă, mergea repede, mărunţel, alături de dînsa, încercînd uneori să se împotrivească. Întreaga lui înfăţişare vădea supunere oarbă faţă de soartă.
425
Antip Graci se uita după el şi rîdea încetişor. Cînd urcă treptele cerdacului îi trecu însă prin gînd : „La drept vorbind, dacă moare cumva moşul, ferească dumnezeu, o să ne fie urît în cătun fără dînsul !”
Capitolul XXIII Îndată ce plecă moş Şciukar, şedinţa căpătă cu totul alt caracter : cuvîntările colhoznicilor, neîntrerupte acum de năvalnice hohote de rîs, arătau seriozitatea cu care se discuta candidatura lui Dubţov. Iar după ce, spre mirarea tuturor, luă cuvîntul fierarul Ippolit Şalîi, în adunare se făcu pentru prima oară, timp de cîteva clipe, o linişte adîncă, ca înainte de furtună... Se dezbătură cu de-amănuntul candidaturile celor trei colhoznici care înaintaseră cereri de intrare în partid ; prin vot pe faţă fură primiţi în unanimitate tustrei în calitate de candidaţi, cu termen de încercare pe şase luni. Abia atunci ceru cuvîntul bătrînul Şalîi. Ridicîndu-se din banca de lîngă fereastră, se sprijini cu spatele lat de pervaz şi întrebă : — Îmi daţi voie să pun şi eu o întrebare lui Iakov Lukici, administratorul nostru ? — Poţi să-i pui şi două, aprobă numaidecît voios Makar Nagulnov, ciulind urechile. Iakov Lukici întoarse în silă capul către Şalîi. Pe faţă îi încremeni o expresie de aşteptare încordată. — Uite, oamenii intră în partid, vor să-şi ducă viaţa nu numai pe lîngă el, ci în sînul lui, să împărtăşească împreună cu dînsul necazurile şi bucuriile, începu să vorbească Şalîi cu o voce joasă, stăpînită, fără să-şi ia ochii negri, bulbucaţi, de la Iakov Lukici. Tu de ce nu faci cerere de înscriere în partid, Lukici ? Te întreb cît se poate de stăruitor : de ce tot stai şi aştepţi, bătînd laturile ? Sau nu te priveşte de loc faptul că partidul se zbate, ca să ne scoată din nevoi şi să ne dea o viaţă mai buna ? Iar tu — ce faci ? Tu te laşi pe tînjeală, te piteşti, la umbră, la răcoare ; aştepţi ca alţii să agonisească bucata de pîine, s-o mestece şi să ţi-o vîre de-a gata în gură, aşa-i ori ba ? Adică cum vine asta ? E foarte bătător la ochi şi cît se poate de limpede pentru lume... Află că tot cătunul s-a lămurit în privinţa ta. — Îmi cîştig singur bucata de pîine, n-am cerut-o încă de la tine, ripostă prompt Ostrovnov. Şalîi făcu un gest autoritar, ca şi cum ar fi îndepărtat acest argument fără nici o valoare, şi spuse : — Poţi să-ţi cîştigi bucata de pîine în diferite feluri : iei traista în băţ şi porneşti să ceri de pomană — nici aşa nu mori de foame. Eu nu vorbesc despre asta, iar tu, Lukici, nu căuta să scapi ca şarpele de sub furcă, las', că înţelegi tu despre ce vorbesc eu ! Înainte vreme, cînd îţi duceai viaţa în gospodăria ta de sine stătătoare, amarnic mai munceai, erai cu ochii în patru, ca lupul, te apucai de orice treabă ca nu cumva să pierzi prilejul de a cîştiga încă o para ; azi însă dai rasol — s-ar zice că tot ce lucrezi, faci numai de ochii lumii. Ei, dar acuma nu-i vorba de asta, n-a venit deocamdată sorocul să dai socoteală în faţa obştei de munca ta, pe care o îndeplineşti de mîntuială, şi de viaţa ta întortochiată. O veni însă vremea şi ai să dai socoteală ! Dar acum spune : de ce nu ceri să intri în partid ? — Nu sînt aşa de învăţat ca să intru în rândurile partidului, răspunse cu
426
glas scăzut Ostrovnov. Rosti aceste cuvinte atît de încet, încît îl auziră numai cei ce şedeau lîngă dînsul. Careva din spate strigă pe un ton ridicat: — Grăieşte mai tare ! Nu se aude ce mormăieşti acolo în barbă ! Mai spune o dată ce-ai zis ! Iakov Lukici rămase tăcut multă vreme, de parcă n-ar fi auzit ce i se cerea. În liniştea adîncă ce se lăsase ca-ntr-o aşteptare, de pe malul pîrîului întunecat, somnoros, se auzeau orăcăielile broaştelor pe fel şi fel de glasuri, toate de-a valma, şi vaietele unei cucuveici undeva departe, pesemne pe acoperişul vechii mori de vînt, dincolo de cătun, ca şi fluierăturile sturzilor în desişul verde de salcîm din faţa ferestrelor. Lui Ostrovnov îi era greu să tacă mai departe. Atunci spuse din nou, mult mai tare : — Nu-s atît de învăţat ca să pot intra în partid. — Ca administrator ai destulă carte, dar pentru partid — ba ? Îl întrebă iarăşi Şalîi. — Acolo-i vorba de gospodărie, iar aici — de politică. Dacă tu nu pricepi care-i deosebirea, apoi eu îmi dau mai bine seama, răspunse acum răspicat şi tare Iakov Lukici, care îşi recăpătase între timp cumpătul, după primele clipe de zăpăceală. Dar Şalîi nu se lăsă şi rosti cu un zîmbet batjocoritor : — Comuniştii noştri se îndeletnicesc şi cu gospodăria şi cu politica, şi — ceea ce-i de mirare — izbutesc şi în una şi în alta ! S-ar zice că cea dintîi n-ar fi o piedică pentru cea de-a doua. O cam scalzi, Lukici, nu spui ceea ce ar trebui... vrei să ocoleşti adevărul, de aceea o scalzi ! — N-am de ce şi nici pentru ce s-o scald, răspunse cu o voce surdă Ostrovnov. — Ba o scalzi ! Gînduri tăinuite te opresc să ceri primirea în partid... Dar, poate, greşesc; dacă-i aşa, îndreaptă-mi greşeala, îndreapt-o ! Dezbaterile adunării durau de peste patru ore. În şcoală era un zăduf de nesuferit, cu toată răcoreala nopţii. Cîteva lămpi de masă, puse în coridor şi în sălile de clasă, luminau slab, sporind parcă zăpuşeala. Cu toate acestea oamenii, leoarcă de sudoare, şedeau fără să se clintească din loc şi, tăcuţi, urmăreau cu încordare schimbul de cuvinte, iscat fără veste, între bătrînul fierar şi Ostrovnov. Simţeau cu toţii că aici se ascunde ceva încă nemărturisit, apăsător, tainic... — Şi, mă rog, ce fel de gînduri tăinuite pot avea eu ? Dacă ştii să citeşti gîndurile tuturor, n-ai decît să le dai în vileag, îl înfruntă Ostrovnov, recăpătîndu-şi liniştea pierdută şi trecînd de la apărare la atac. — Hotărăşte-te, Lukici, şi vorbeşte singur despre tine. La ce bun aş vorbi eu în locul tău ? — N-am ce să-ţi spun ţie ! — Dar nu trebuie să-mi spui mie, ci obştei... norodului de aici ! — Nimeni, afară de tine, nu-mi cere socoteală pentru nimic. — Lasă, ajunge c-o fac eu. Aşadar, nu vrei să vorbeşti ? Nu-i nimic, om aştepta ; dacă nu azi, mîine tot ai să deschizi gura. — Ce te legi de mine, Ippolit ? Dar tu de ce nu intri în partid ? Vorbeşte în privinţa ta, ce mă tot spovedeşti pe mine, doar nu eşti popă !
427
— Dar cine ţi-a spus că nu intru în partid ? Îl întrebă Şalîi tărăgănat, lungind vădit cuvintele, fără să se clintească din loc. — Dacă nu eşti pînă azi membru de partid, înseamnă că nu te-ai înscris. Atunci Şalîi, icnind, îşi dezlipi cu o smucitură umărul de pervazul ferestrei şi porni printre consătenii care se dădeau în lături parcă după o înţelegere. Păşind legănat, se îndreptă fără grabă spre masa prezidiului, spunînd din mers : — Pînă acum nu m-am înscris — asta-i adevărat, dar acum mă înscriu. Dacă tu, Iakov Lukici, nu te înscrii, înseamnă că trebuie s-o fac eu. Dacă ai fi înaintat tu astăzi cererea, eu m-aş fi oprit. Pentru amîndoi nu-i loc în acelaşi partid ! Sîntem oameni din partide deosebite... Ostrovnov tăcu, zîmbind în doi peri, iar Şalîi, apropiindu-se de masă, întîmpină privirea luminoasă, recunoscătoare, a lui Davîdov. Întinzînd cererea scrisă anevoie pe un peţecuţ de hîrtie veche, îngălbenită, bătrînul spuse : — Cît priveşte chezaşi, n-am. Dar trebuie să ieşim la un capăt... Care dintre voi, flăcăi, se pune chezaş pentru mine ? Ia să vă văd, scrieţi aici ! Davîdov scrise cel dintîi, grăbit, cu litere mari, recomandarea. Apoi luă Nagulnov condeiul. Ippolit Şalîi fu primit în unanimitate candidat de partid. După votare, comuniştii celulei de partid din Gremeacii- Log, sculîndu-se în picioare de la locurile lor, începură să aplaude. După ei se ridicară toţi cei de faţă, bătînd rar şi răsunător, dar fără îndemînare, din palmele lor trudite, pline de bătături. Şalîi clipea înduioşat. Cercetă parcă pentru întîia oară cu ochii umezi chipurile de mult cunoscute ale consătenilor săi. Dar cînd Razmiotnov îi şopti : „Ai face bine, unchiule Ippolit, să spui oamenilor cîteva cuvinte ca să le meargă la inimă...”, bătrînul fierar clătină din cap : — De ce să arunc vorbe în vînt! Eu nu pot să scot din mînecă asemenea cuvinte... Nu vezi cum bat oamenii din palme ? Înseamnă că înţeleg totul şi aşa, fără vorbele mele de prisos. În aceeaşi clipă se petrecu o schimbare uimitoare nu pe faţa celor primiţi în partid, ci pe chipul secretarului celulei de partid — Nagulnov. Davîdov nu-l văzuse niciodată într-o astfel de stare : Makar zîmbea din inimă, cu toată faţa. Ridicîndu-se de la masă, cît era de lung, îşi potrivea cam agitat bluza militară, atingea absent cu degetele catarama centironului, îşi lăsa greutatea trupului ba pe un picior ba pe altul, dar mai cu seamă suridea, dezvelindu-şi dinţii deşi, mărunţi. Buzele lui, încordate totdeauna, zvîcniră la colţuri şi se deschiseră puţin într-un zîmbet înduioşător, ca la copii. Era atît de neobişnuit zîmbetul acesta pe chipul aspru de ascet al lui Makar, încît Ustin Rîkalin nu se putu stăpîni. El, cel dintîi, izbucni uimit : — Ia uitaţi-vă, oameni buni, Makar al nostru parcă zîmbeşte a rîde. Pentru întîia dată văd asemenea minune... Iar Nagulnov, fără să-şi ascundă surîsul, răspunse : — Hodoronc-tronc ! M-ai şi prins ! Da de ce să nu zîmbesc ? Mă bucur din toată inima : de aceea zîmbesc. Aşa ceva nu se întîmplă în fiece zi. Şi cine poate să mă oprească ? Dragi cetăţeni ai cătunului, declar închisă şedinţa lărgită de partid. Ordinea de zi a fost terminată. Într-o încordare parcă şi mai sporită, îndreptîndu-şi încă şi mai mult umerii drepţi, părăsi masa şi spuse cu voce răsunătoare : — Ca secretar al celulei, rog să vină la mine tovarăşii dragi, pe care i-am primit în măreţul nostru partid comunist. Vreau să vă felicit pentru marea cinste
428
! Şi strîngînd din nou buzele, devenit iarăşi Makar cel de toate zilele, rosti cu glas scăzut, dar poruncitor, ca un comandant : La mine, băieţi ! Primul se apropie Kondrat Maidannikov. Şi din fund se vedea cămaşa lui, leoarcă de sudoare, care i se lipise de spate, de Ia omoplaţi şi pînă la şale. „Sărmănelul de el, ai zice că a cosit o deseatină !” compătimi o bătrînică, molfăind din buze, iar careva rîse încetişor : „A fost pus pe jăratic Kondrat, nu glumă !” Aplecîndu-şi capul, Nagulnov apucă mîna lui Kondrat, întinsă drept spre dînsul, cu palmele lui lungi, umede de tulburare, i-o strînse cît putu de tare şi spuse solemn cu glasul uşor tremurător : — Tovarăşe ! Frăţioare ! Te felicit ! Avem nădejdea cu toţii, noi, comuniştii... nădăjduim... că vei fi un bolşevic model. Cînd e vorba de tine, nici nu poate fi altfel ! Iar cînd Ippolit Şalîi se apropie cel din urmă de dansul, cu mers legănat de urs şi, stăpînindu-şi rîsul, stingherit de ochii tuturor, aţintiţi asupră-i, îi întinse de departe o mînă uriaşă, neagră, bătucită de muncă, Nagulnov paşi în întâmpinarea lui, cuprinse cu putere umerii laţi şi gîrbovi ai bătrînului fierar, şi-i spuse : — Iacătă, nene Ippolit, ce bine s-au brodit lucrurile ! Te felicit din toată inima ! Te felicită şi ceilalţi băieţi, comuniştii noştri. Să trăieşti, să fii sănătos şi să baţi cu barosul încă vreo sută de ani spre folosul Puterii sovietice şi al colhozului nostru ! Îţi urez zile multe, unchiaşule, şi basta ! Viaţa dumitale lungă nu poate aduce decît bucurie oamenilor. Adevăr grăiesc. Înghesuindu-se stînjeniţi şi ciocnindu-se unul de altul, cei patru cetăţeni, primiţi în rîndurile partidului, strîngeau mîinile celorlalţi comunişti. Lumea se şi îngrămădea la ieşire, sporovăind cu însufleţire, cînd deodată Davîdov strigă: — Cetăţeni, aşteptaţi o clipă ! Îngăduiţi-mi să spun cîteva cuvinte. — Dă-i drumul, preşedinte, dar cît se poate mai pe scurt, că altfel ne înăbuşim de-a binelea ! E o căldură şi un zăduf aici, curat ca la feredeul de aburi, strigă careva din mulţime, rîzînd. Colhoznicii prinseră din nou să se aşeze pe la locurile lor. Cîteva olipe, în şcoală stărui un vuiet surd, apoi se făcu tăcere. — Cetăţeni colhoznici şi mai cu seamă colhoznice ! Astăzi, ca niciodată, membrii colhozului nostru s-au adunat toţi, pînă la unul... începu Davîdov, dar îl întrerupse Diomka Uşakov, care răcni din coridor : — Hei, Davîdov, începi ca şi moş Şciukar. El spunea : „Dragi cetăţeni şi băbuţe”. Parcă te-ai molipsit de la dînsul: tot aşa porneşti şi dumneata. — Învaţă unul de la altul. Şciukar rosteşte cînd şi cînd vorbuliţa lui Davîdov : „Hotărît !”, iar Davîdov o să spună curînd : „Dragi cetăţeni şi băbuţe !" adăugă bătrînul Obnizov. În şcoală izbucniră hohote de rîs pline de voie bună, dar atît de puternice, încît lămpile începură să pîlpîie, ba una chiar se stinse. Rîdea şi Davîdov, acoperindu-şi din obişnuinţă gura ştirbă cu palma-i lată. Numai Nagulnov răcni mînios : — Da ce înseamnă asta ? În adunarea noastră n-a rămas nici un pic de seriozitate ? Unde aţi pierdut-o ? A ieşit din voi o dată cu năduşeala ? ! Dar strigătul lui parcă turnă gaz pe foc. Hohotele de rîs izbucniră încă şi mai năvalnic, trecînd cu o putere nouă din clasă în clasă pînă pe coridor. Makar dădu din mînă a lehamite şi se întoarse spre fereastră cu un aer plictisit.
429
Totuşi nu-i venea să-şi dea pe faţă prefăcuta-i nepăsare, judecînd după felul cum i se zbăteau muşchii obrajilor şi cum îi tresărea sprinceana stîngă. Peste cîteva clipe, cînd se făcu iarăşi linişte, Nagulnov sări de pe scaun ca înţepat de o viespe, auzind dinspre rîndurile din fund glăsciorul întretăiat, totuşi destul de tare, al lui moş Şciukar : — Daţi-mi voie să vă lămuresc, dragi cetăţeni şi băbuţe, de ce vă zic eu aşa. Bătrînul n-avu timp să-şi isprăvească vorba, cînd hohotele de rîs detunară din nou, stingînd încă două lămpi. Careva sparse pe întuneric un ţilindru de lampă şi înjură urît. O femeie îl dojeni : -— Tacă-ţi botul ! Te foloseşti de întuneric, că nu te vedem, şi te apuci să sudui fără ruşine, nătărăule ! Rîsul se potoli încetul cu încetul şi în lumina scăzută răsună iarăşi vocea dîrdîitoare şi mînioasă a lui moş Şciukar : — Un nărod suduie pe întuneric de mama focului, iar alţii se prăpădesc de rîs nu ştiu de ce... Curat bătaie de joc şi nu viaţă nouă ! Mai bine nu veni la adunare ! Iaca de ce vă spun eu aşa : „Dragi cetăţeni şi băbuţe !” De aceea, fiindcă numai babele sînt făpturi de nădejde ; numai pe ele poţi pune temei. Orice babă, ca şi cum ar fi o bancă de stat, îşi duce traiul fără potlogării şi fără fel de fel de matrapazlîcuri. De la ele nu mă aştept la vreo mîrşăvie, aşa cum mă vedeţi şi vă văd. În schimb, pe tinerele neveste şi pe fete nici nu vreau să le văd în ochi ! Şi de ce, rogu-vă, pot să vă întreb ? Fiindcă nu o bunicuţă vrednică de cinste mi-a lepădat un plod în prag — aiasta nu-i treabă de femeie bătrînă : n-o ţine brăcinarul pe nici una, chiar dintre cele mai vioaie, si aducă un copil pe lume ! Aici a fost mîna unei afurisite de tinere care a binevoit să arunce beleaua pe capul meu, punîndu-mă samavolnic în rîndul taţilor. Iaca de ce nu le pot suferi şi le duşmănesc de moarte pe toate tinerele fluşturatice sau de-alde aiestea, cum le-o mai fi zicînd. Nici nu vreau măcar să ridic ochii asupra vreuneia după asemenea pătăranie ! Mă apucă greaţa, ca după beţie, cînd mă uit din întîmplare la vreo muieruşcă frumoasă. Iată unde m-au adus, blestematele !... Şi atunci cum să le vorbesc după păţania cu ţîncul — să le zic: „Dragele mele nevestici şi fete neprihănite", şi să le fac tot felul de ploconeli şi de giugiuleli, să le aduc daruri pe tipsie ? Nu fac eu una ca aiasta cît îi lumea şi pămîntul ! Nemaiputîndu-se stăpîni, Nagulnov îşi arcui sprîncenele şi-l întrebă mirat: — Da de unde ai mai răsărit, moşule ? Parcă te dusese baba acasă. Cum de te afli iar aici ? — Ei şi ce dacă m-a dus ! Răspunse cu înfumurare Şciukar. Ce-ţi pasă ? Aiasta-i treaba noastră, a familiei, şi nicidecum a partidului. Eşti lămurit ? — Ba de loc. Dacă baba te-a dus acasă, înseamnă că avea treabă cu dumneata şi se cuvine să rămîi acolo. — Am fost şi nu-s, Makaruşka ! N-am nici o îndatorire nici faţă de dumneata, nici faţă de baba mea. Duceţi-vă la naiba şi lăsaţi-mă în pace, pentru numele lui dumnezeu ! — Dar cum ai izbutit, moşule, s-o ştergi de-acasă ? Îl întrebă Davîdov, silindu-se din răsputeri să-şi stăvilească rîsul. În vremea din urmă, Davîdov nu mai putea cu nici un chip să se stăpînească faţă de Şciukar. Nu era în stare nici măcar să se uite la dînsul fără să zîmbească. Acum aştepta răspunsul, mijindu-şi ochii şi acoperindu-şi dinainte gura cu pşlma. Nu degeaba îi spunea cu ciudă vădită Naguinov cînd rămîneau între patru
430
ochi : „Ce se petrece cu tine, Semion ? Din te miri ce şi mai nimic, te apucă rîsul, ca pe o fată pe care o gîdili. Nu mai semeni de loc a bărbat în toată firea !” Însufleţit de întrebarea lui Davîdov, Şciukar se năpusti înainte, căută cu înverşunare să-şi facă loc, dînd din coate, îmbrîncind pe consătenii îngrămădiţi între bănci şi străduindu-se din răsputeri să ajungă la masa prezidiului. Naguinov îi strigă : — Hei, moşule ! Ce, vrei să treci peste capetele oamenilor ? Vorbeşte de acolo. Îţi dau cuvîntul, numai cît se poate pe scurt ! Oprindu-se la jumătatea drumului, moş Şciukar strigă cu mînie drept răspuns : — Învaţ-o pe bunică-ta de unde să vorbească; eu, unul, îmi ştiu locul ! Dumneata, Makaruşka, te urci totdeauna la tribună, sau vorbeşti din prezidiu, şi îndrugi de acolo vrute şi nevrute ; da eu de ce trebuie să vorbesc cu oamenii numaidecît de undeva din dosul întunecat ? Nu văd de acolo nici o feţişoară, numai cefe, spete şi celelalte cu care oamenii cumsecade se aşază pe bănci. După dumneata, cu cine trebuie să vorbesc eu ? Cui să le spun ce am pe suflet ? Cefelor, spetelor şi aşa mai departe ? N-ai decît să treci dumneata aici, în dos, ca să-ţi ţii din locul ista cuvîntările ; eu însă vreau să privesc oamenii în ochi cînd vorbesc cu dînşii ! E lămurit ? Ei, fă bine şi taci din gură olecuţă, nu-mi rupe şirul gîndurilor. Ai prins un nărav : ţii să mă zăpăceşti din capul locului. Nu apuc să deschid gura, că şi începi să mă împroşti, ca din praştie, cu tot felul de zbierete. Nu, frăţioare, aiasta n-o să-ţi meargă cu mine! Ajungînd în faţa mesei şi privindu-l ţintă pe Makar cu un ochi, moş Şciukar îl întrebă : — Văzut-ai vreodată, Makaruşka, ca o muiere să-l rupă pe bărbat de la treburile lui pentru o nevoie grabnică ? Răspunde aşa cum îţi spune inima ! — Se mai întîmplă uneori : să zicem cînd izbucneşte un foc sau dă peste dînsa cine ştie ce altă belea. Te rog, moşule, nu mai ţine pe loc adunarea. Lasă-l pe Davîdov să spună ce are de spus ; apoi hai la mine să stăm de vorbă amîndoi chiar pînă la răsăritul soarelui, dacă vrei. Nagulnov, neînduplecatul Nagulnov, era dispus în mod vădit să bată în retragere numai ca să-l potolească pe moş Şciukar, să nu mai ţină de pomană oamenii strînşi la adunare. Ajunse însă la un rezultat neaşteptat — moş Şciukar izbucni în plîns, îşi şterse cu mîneca ochiul înlăcrămat şi se puse pe tînguială : — Din partea mea, mi-i totuna unde o să mîn : la dumneata sau lîngă armăsari. Numai acasă nu mă mai pot înfăţişa în nici un chip, căci mă aşteaptă o bătălie ca pe vremea turcilor, cu baba mea; s-ar putea să-mi las copitele în pragul casei mele, cum mă vezi şi te văd. Moş Şciukar îşi întoarse spre Davîdov feţişoara zbîrcită, ca un măr copt şi urmă cu o voce dintr-o dată plină : — Uite, mătăluţă, dragul meu Siomuşka, mă întrebai cum se face că am fost acasă şi acuma nu-s. Da ce crezi că aiasta-i o treabă de nimic ? Se cuvine să lămuresc adunarea într-o clipită, ca să nu tărăgănez lucrurile, cine-mi este cotoroanţa de babă, fiindcă se cade ca oamenilor să le fie milă de mine, căci dacă nu le simţi mila lor, apoi nu-ţi rămîne de făcut altceva, Şciukar, decît să te întinzi la pămînt şi să-ţi dai sufletul la mama dracului, cu dumnezeu în pace ! Uite cum se brodeşte viaţa mea de apoi, ca un fleac... Şi precum vă spuneam, soseşte aici acu un ceas, drăguţa mea ; eu şedeam cu Antipuşka Graci în curte, fumam şi sporovăiam despre comedianţi şi despre viaţa noastră cea de toate zilele. Deodată
431
mă pomenesc că afurisita mă înhaţă de mînă şi mă trage după dînsa ca un cal sătul care tîrăşte o grapă răsturnată cu dinţii în sus. Mă trage fără greutate — nici tu să icnească, nici tu să scoată un of măcar, ca orice om care se opinteşte, cu toate că mă propteam din răsputeri în călcîie cu amîndouă picioarele. Dacă vreţi să ştiţi, baba mea poate fi înjugată la plug sau înhămată să care poveri grele ; pe mine este în stare să mă tîrască unde pofteşte — pentru ea aiasta-i un moft, atît îi de vînjoasă, blestemata ! E voinică ceva de speriat, ca o iapă de povară, martor mi-e unul dumnezeu că nu spun minciuni ! Oricine s-ar putea îndoi, da eu ştiu pînă-n amănunt cîtă-i de voinică, am făcut doar pruba pe spinarea mea... Şi aşa, mă trage şi mă tîrăşte după ea ; ce pot eu să fac ? Vorba ceea : prin putere dobori la pămînt pînă şi roadele cîmpului, secerîndu-le. O urmez grăbit şi o întreb : „Ce zor nevoie te face să mă smulgi de la adunare ca pe un nou-născut de la sînul mamei ? Că doar am treabă, nu şagă !” Iar ea de colo : „Hai acasă, moşule, că ni s-a desprins un oblon din ţîţîni. Trebuie să-l înţepeneşti zdravăn, altmintirea, dacă se stîrneşte vîntul la noapte, ferească dumnezeu, ne face geamurile ţăndări.” Cum vă place istoria aiasta ? Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o, mă gîndesc ! „Da ce, zic, mîne nu-i zi ca să înţepenesc oblonul ? Să ştii că te-ai scrîntit la minte, hoaşcă bătrînă !" Iar ea : „Eu bolesc şi mor de urît singură acasă; nu te prăpădeşti dacă rămîi şi tu oleacă pe lîngă mine". Aiasta-i a doua la mînă ! Atunci, îi răspund : „Cheamă vreo babă să şadă cu tine pînă m-oi întoarce de la adunare, unde trebuie să-l contrarijuz pe Agafoşa Dubţov". Da ea de colo : „Vreau să-mi petrec clipele de urît numai cu tine, n-am nevoie de nici o babă". Aiasta-i a treia la mînă ; adică m-a fericit cu trei pacoste drept răspuns ! Spuneţi şi voi, poţi să înduri de bunăvoie aşa bătaie de joc sau trebuie să te ivacoezi de îndată, ca să scapi de asemenea gugumănie fără de margini ? Aşa am făcut şi eu, adică m-am ivacoat cu de la mine putere. Am intrat amîndoi în casă şi eu, fără să stau mult pe gînduri, ţuşti — în tindă, iar de acolo — în pridvor; am petrecut repejor lanţul prin belciugele de la uşă, apoi — p-aci ţi-i drumul : m-am întors într-o goană la şcoală ! Ferestruicile casei noastre sînt mici, înguste ; iar baba mea, doar o ştiţi şi voi, e huidumă rău, nu-şi mai încape în piele. în nici un chip nu poate ieşi pe fereastră. A rămas închisă, ca o scroafă în cocină. Aşa ceva nu-i un lucru nou pentru dînsa ; a mai rămas ea prinsă acolo în capcană, şi nu o singură dată. Iaca, şade în casă, drăguţa de ea, cum şedea pe vremuri michiduţă în ulcior, înainte de revoluţie, şi nu poate ieşi ! Cine are chef poate să se ducă s-o slobozească din prizonierat; eu însă nu pot în nici un chip să dau ochii cu dînsa. Vreo două zile m-oi aciui şi eu pe lîngă careva ca chiriaş vremelnic, pînă s-o mai potoli oleacă zgripţuroaica, pînă i s-o stinge focul. Nu sînt eu nărod să-mi pun în primejdie pielea, şi n-am chef cîtuşi de puţin să mă încaier cu ea. La o mînie poate să-mi puie capăt zilelor şi pe urmă, ce-o să fie ? Pe urmă procurorul va scrie că „pe frontul de la Şipka — linişte" şi cu asta — basta ! Nu, vă foarte mulţumesc, n-aveţi decît să-i încercaţi voi papara. Cu înţeleptul te înţelegi din ochi făr' de cuvinte ; iar nărodul, oricît l-ai lămuri — totuna-i, dă în gropi, pînă la mormînt. — Ai isprăvit, moşule ? Îl întrebă liniştit Razmiotnov. — Cu de-alde voi, vrei nu vrei, trebuie să isprăveşti. Am întîrziat să-l contra-rifuz pe Agafon, l-aţi primit şi aşa în partidul nostru. Ce să zic, poate că e mai bine, poate sînt chiar alături de voi. Despre baba mea v-am lămurit de-a fir-a-păr ; şi văd după ochii voştri că toţi care vă aflaţi aici în faţa mea vă e milă de mine din tot sufletul. De altceva nici n-am trebuinţă. Am sporovăit cu voi după
432
pofta inimii mele, că doară n-o să vorbesc numai cu armăsarii. Nu zic bine ? Oricît de puţină glagorie aveţi voi, dar tot înţelegeţi ceva mai mult ca armăsarii mei. — Şezi jos, moşule, iar ai început să vorbeşti anapoda, îi porunci Nagulnov. Contrar aşteptărilor celor de faţă, Şciukar se îndreptă în tăcere spre locul lui fără să se ia la rîcă, aşa cum făcea de obicei ; în schimb zîmbea cu o mulţumire de sine aşa de neobişnuită, şi ochiul îi scăpăra atît de falnic, încît fiecare trebuia să fie încredinţat şi iar încredinţat că el se retrage nu ca învins, ci ca învingător. Toţi îi petreceau eu zîmbete prietenoase. Oricum, consătenii lui din Gremeacii-Log nutreau pentru dînsul simţăminte pline de căldură. Numai Agafon Dubţov se grăbi să-i strice moşului buna dispoziţie. Cînd Şciukar trecu plin de îngîmfare pe lîngă dînsul, Agafon îşi schimonosi faţa ciupită de vărsat şi îi strecură o şoaptă rău prevestitoare: — Ei, ai dat de dracu, moşule... Acu se cuvine să ne luăm rămas bun pe veci ! Şciukar înlemni. O vreme molfăi în gol din buze, apoi îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă cu glas tremurat: — Păi... de ce adică trebuie să-mi iau rămas-bun pe veci de la tine ? — Fiindcă ţi-au mai rămas doar cîteva zile de trăit pe lumea asta... Doar atît cît să-ţi roteşti de cîteva ori privirea în jur şi să oftezi. N-o prididi o fată tunsă să-şi împletească cosiţa, că tu ăi şi intra în mormînt... — Aud ?... Adică cum vine aiasta, Agafoşa ? — Uite aşa, foarte firesc ! Au de gînd să te omoare. — Cine ? Abia putu rosti moş Şciukar. — Se ştie : Kondrat Maidannikov cu nevastă-sa. A şi trimis-o acasă ca să aducă securea. Picioarele lui Şciukar începură să tremure mărunt şi el se lăsă sleit de puteri alături de Dubţov, care îi făcu loc cu bunăvoinţă. În cele din urmă, unchiaşul îl întrebă uluit : — Şi de ce, rogu-te, şi-au pus în gînd să-mi ridice viaţa ? — Da dumneata nu bănuieşti de ce ? — Fiindcă l-am contra-rifuzat ? — De bună seamă ! Pentru critică te omoară totdeauna, uneori cu securea, alteori cu carabina. Dar dumitale cum ţi-ar plăcea mai mult: să mori de glonţ sau să te doboare cu toporul ? — Auzi vorbă ! Să-mi placă ! Dar cui poate să-i placă asemenea pătăranie ? ! Se aprinse moş Şciukar. Spune-mi mai de grabă : ce-i de făcut acum ? Cum pot să mă apăr de un astfel de nătărău fără minte ? — Trebuie să te plîngi autorităţilor cît eşti încă viu ; asta-i tot ce mai poţi face. — Negreşit, alta nu-i de făcut, adeveri Şciukar după cîteva clipe de chibzuială. Mă duc chiar acum să mă plîng lui Makaruşka. Tare aş vrea să ştiu cum nu i-i frică blestematului de Kondraşka să meargă la ocnă din pricina mea ? — El spunea, cică, n-o să-mi dea la judecată pentru Şciukar mai mult de un an, hai să zicem doi, în cazul cel mai rău. Un an sau doi stau eu uşor, trec repede. Pentru nişte boşorogi ca el, zice, nu se osîndeşte tare mult. Pentru o căzătură de moşneag îţi dau o nimica toată. — Ba o să rămîie cu buzele umflate, puiul de lele ! Are să capete zece ani bătuţi pe muche, las’ c-o ştiu eu aiasta cît se poate de bine ! Răcni cu înverşunare moş Şciukar. Şi se alese numaidecît cu o aspră mustrare din partea lui Nagulnov :
433
— Ascultă moşule, dacă te mai aud zbierînd ca un ţap înjunghiat, pun pe loc să te scoată afară din adunare ! — Stai liniştit, drăguţule, am să te petrec eu la plecare ; n-e să te las pierzării ! Îi făgădui în şoaptă Dubţov. Şciukar nu scoase nici un cuvînt drept răspuns. Şedea cu coatele proptite de genunchi şi cu capul în piept. Se gîndea la ceva cu încordare şi dîrzenie; îşi încrunta fruntea ca un om suferind. Deodată sări în picioare şi, îmbrîncindu-i pe oameni din calea lui, o luă la fugă spre masa prezidiului. Dubţov, care îl urmărea cu privirea, îl văzu că se aplecă spre Nagulnov şi-i şopti ceva la ureche, arătînd către Dubţov şi pe urmă către Kondrat Maidannikov. Greu era să-l faci pe Nagulnov să rîdă, ba aproape peste putinţă. În împrejurarea de faţă însă nu se putu nici el stăpîni. Colţurile buzelor îi zvîcniră, zîmbi şi, uitîndu-se la Dubţov, clătină din cap a dojană. Îl aşeză pe Şciukar lîngă dînsul şi-i şopti: „Şezi aici şi nu te clinti, altfel chiar te pomeneşti că dai de dracu". Curînd după aceea, moş Şciukar, liniştit, cu un aer cutezător, întîlni privirea lui Maidannikov şi cu o bucurie veninoasă îi arătă ciucea pe sub cotul mîinii stîngi. Kondrat ridică sprîncenele mirat; iar Şciukar, simţindu-se la adăpost lîngă Makar, îi arătă deodată două ciuce. — Ce-o fi cu moşul de-ţi dă cu ciucea ? Îl întrebă Antip Graci, care şedea alături de Maidannikov. — Naiba ştie ce i s-o mai fi năzărit, răspunse cu ciudă Kondrat. Am băgat de seamă că s-a cam scrîntit la minte. I-a venit şi timpul, are destui ani, iar de pătimit, a pătimit, săracul, mult în viaţă. Totdeauna ne-am împăcat bine amîndoi. Acuma însă se vede că a prins pică pe mine. Trebuie să-l întreb cu ce l-am supărat. Întîmplător, Kondrat îşi aruncă privirea spre locul unde şezuse mai înainte moş Şciukar şi începu să ridă încetişor, făcîndu-i semn cu cotul lui Antip: — A şezut lîngă Agafon. Acum m-am lămurit! Agafon e dat naibii — i-o fi împuiat urechile cu cine ştie ce drăcovenie pe socoteala mea şi de aceea s-a aprins aşa moşul. Habar n-am cu ce nu i-am intrat în voie. Moşul a ajuns în mintea copiilor : crede orice i-ai spune. Stînd în picioare la masă, Davîdov aştepta răbdător ca oamenii, domoli ca totdeauna, să se aşeze pe la locurile lor şi să se potolească gălăgia. — Hai, dă-i drumul, Davîdov, n-o mai tărăgăna ! Strigă Diomka Uşakov, care nu prea avea răbdare. După ce se sfătui în şoaptă cu Razmiotnov, Davîdov spuse grăbit: — N-am să vă ţin mult. Hotărît ! Mă adresez mai cu seamă colhoznicelor, fiindcă chestiunea pe care o voi pune le priveşte mai mult pe femei. Astăzi ia parte întreg colhozul la şedinţa noastră de partid. Noi, comuniştii, după ce ne-am sfătuit între noi, vrem să vă facem o propunere : la uzinele noastre s-au înfiinţat mai de mult grădiniţe de copii şi creşe, unde copiii sînt ţinuţi în fiecare zi, de dimineaţă pînă seară, găsind acolo hrană şi odihnă sub privegherea unor îngrijitoare şi educatoare încercate. Aşa-i, tovarăşi. Hotărît ! În vremea asta mamele lucrează fără să ducă grija odraslelor lor. Nu-şi mai simt mîinile legate — au scăpat de grija copiilor. De ce n-am înfiinţa şi noi în colhozul nostru o astfel de grădiniţă ? Avem la îndemînă, goale, două case de chiaburi. La colhoz se găseşte lapte, pîine, carne, mei şi altele. Hotărît ! Vom căuta ca micuţii cetăţeni să fie îngrijiţi şi hrăniţi din belşug. Ce naiba să mai aşteptăm ? Gîndiţi-vă şi voi, secerişul bate la uşă. Iar cînd e vorba să pună umărul la muncă şi femeile, treaba
434
nu merge de loc cum se cade, ba — ca s-o spunem deschis — merge prost de tot — o ştiţi şi voi prea bine. Ei, ce ziceţi, dragi colhoznice, sînteţi pentru propunerea noastră ? Hai s-o punem la vot. Dacă cei mai mulţi vor fi „pentru", atunci luăm pe loc hotărîrea, ca să nu mai chemăm încă o dată oamenii la adunare pentru treaba asta. Cine sînteţi „pentru" — vă rog să ridicaţi mîinile. — Da cine poate să fie împotriva unui lucru aşa de bun ? Strigă Turilina, mamă cu o casă de copii. Rotindu-şi privirea spre vecini, îşi ridică cea dintîi mîna îngustă la încheietură. O adevărată palancă de mîini se înălţă deasupra bărbaţilor şi femeilor care şedeau jos sau se îngrămădeau între bănci. Nu votă nimeni împotrivă. Davîdov îşi frecă palmele şi zîmbi mulţumit : — Propunerea de a înfiinţa o grădiniţă de copii a fost primită în unanimitate. Dragi tovarăşi, mă bucur din inimă de această unanimitate. Hotărît ! Mă bucur că am nimerit drept la ţintă ! Chiar de mîine pornim la treabă. Mamele să vină pentru a-şi înscrie copiii la sediul conducerii colhozului, cam de pe la orele şase dimineaţa, după ce isprăvesc cu gătitul. Tovarăşe femei, sfătuiţi-vă între dumneavoastră şi alegeţi ca bucătăreasă o femeie îngrijită şi care să ştie a găti bine ; apoi mai alegeţi două-trei colhoznice ordonate, dichisite, care se poartă blînd cu copiii — ca să le facem îngrijitoare. Cît priveşte responsabila, vom cere raionului să ne trimeată pe cineva cu ştiinţă de carte şi care să poată face faţă gestiunii. Hotărît ! Noi am chibzuit aici şi am hotărît să-i socotim fiecărei colhoznice, numită îngrijitoare, sau bucătăresei, pentru fiece zi de lucru, cîte o zi muncă. Iar responsabilei va trebui să-i plătim salar după rînduielile statului. N-o să sărăcim noi din asta. Hotărît ! Pentru aşa ceva nu trebuie să ne pară rău oricît ar costa. Cheltuielile se vor acoperi prin ieşirea la muncă a cît mai mulţi oameni. Am să vă dovedesc asta mai tîrziu, negru pe alb ! Vom primi copii de la doi pînă la şapte ani. Mai are cineva de pus vreo întrebare ? — Da oare nu-i cam prea umflat să pui zilnic, pentru fiecare femeie, o zi-muncă ? Că nu-i chiar atît de greu să vezi de copii. Nu-i totuna ca şi cum ai mînui ţăpoiul pe cîmp, îşi arătă îndoiala cu glas tare Efim Krivoşeev, unul dintre gospodarii individuali care intrase printre cei din urma în colhoz. Deodată se stîrni în jurul lui o furtună năprasnică de glasuri mînioase femeieşti — aşa că Efim, asurzit, începu să se strîmbe şi să dea din mîini ca şi cum ar fi vrut să se apere de albine, căutînd să scape de femeile care se năpustiră asupra lui; apoi, simţind că-l paşte primejdia, sări pe o bancă şi strigă vesel, cu glas răsunător : — Astîmpăraţi-vă, drăguţele mele. Potoliţi-vă, în numele celui de sus ! Am spus asta din greşeală ! M-a luat gura pe dinainte şi am seăpat o prostie ! Lăsaţi-mă să ies viu de aici, vă rog pe toţi dumnezeii, nu săriţi cu pumnii spre mutra mea. Tovarăşe Davîdov, scapă-l de belea pe noul colhoznic ! Nu mă lăsa să pier ca un viteaz ! Doar cunoşti feleşagul muierilor noastre ! Femeile răcneau care mai de care : — Ascultă, aşa şi pe dincolo, da tu ai văzut vreodată de copii ? — Să-l numim bucătăreasă pe porcul ista burduhos ! — Ba îngrijitoare ! — Nu te-ai mulţumi nici cu două zile-muncă dacă ai sta cu pruncii toată ziulica. Şi te mai caliceşti, frige-linte ! — Ia, daţi-i de cheltuială, suratelor, ca să-şi ştie măsura cînd toarnă la prostii gogonate !...
435
Poate că totul s-ar fi isprăvit cu bine, dacă Efim nu s-ar fi apucat să răcnească în glumă, dar aceasta a slujit drept semnal pentru descărcarea atmosferei încordate şi lucrurile luară o întorsătură cu totul neaşteptată pentru Efim : cu chiote şi cu hohote de rîs femeile îl traseră jos de pe bancă, o mînă negricioasă a cine ştie cui se înfipse în barba-i castanie, iar cămaşa lui nouă de satin începu să pîrîie pe la cusături şi pe de lături. În zadar striga Nagulnov aproape să răguşească, căutînd să potolească femeile. Încăierarea nu conteni, şi peste cîteva clipe Efim, stacojiu la faţă de rîs şi de tulburare, se văzu îmbrîncit cu sforţări unite pe coridor. Amîndouă mînecile rupte ale cămăşii sale zăceau pe podeaua clasei ; iar cămaşa însăşi, rămasă fără nici un nasture, era sfîşiată în mai multe locuri, de la guler pînă la poale. Înecîndu-se de rîs, în hohotele cazacilor, care făcuseră roată în jurul lui, Efim spunea : — Aţi văzut cum şi-au luat nasul la purtare afurisitele noastre de muieri ? Adevărată pacoste, nu glumă. Pentru întîia oară în viaţă m-am încumetat să mă ridic împotriva lor şi uite ce înfrîngere... Îşi potrivea ruşinos în dreptul pîntecului arămiu cămaşa sfîşiată şi se văicărea : — Spuneţi şi voi, cum mă pot înfăţişa în ochii nevesti-mi gătit cu astfel de horboţele ? Să ştiţi că o să mă gonească de acasă pentru asemenea pagubă ! Am să fiu silit a mă aciua împreună cu moş Şciukar pe lîngă vreo vădană, ca doi chiriaşi vremelnici. Amîndoi n-avem altă scăpare ! Capitolul XXIV Oamenii se împrăştiară tîrziu după miezul nopţii. Sătenii mergeau încet pe uliţe şi pe hudiţe, sporovăind cu însufleţire : portiţele scîrţîiau, zăvoarele de la uşi zîngăneau răsunător în tăcerea nopţii; pe alocuri izbucneau rîsete, iar cîinii din Gremeacii-Log, treziţi din somn şi neobişnuiţi cu atîta lume şi cu asemenea zarvă pe vreme de noapte — hămăiau de mama focului. Davîdov plecă de la şcoală printre cei din urmă. După zăduful înecăcios, înăbuşitor, din localul şcolii, aerul i se păru rece, îmbătător de proaspăt. Trăgîndu-l cu lăcomie în piept simţi parcă un miros de bragă, adus de o boare lină. Înaintea lui mergeau doi oameni. Auzindu-le vorbele, Davîdov zîmbi fără voie. Moş Şciukar spunea cu aprindere : — ...Şi eu care, în prostia mea, l-am crezut pe acest treanca-fleanca, cum că Kondrat chiar are de gînd să mă ucidă pentru critica şi autocritica mea. Tare m-am speriat ! Îmi ziceam în sinea mea: „Să pună Kondrat mîna pe secure ! Da ce ? Aiasta-i glumă ? Părea un om potolit, dar mai ştii ce draci zac într-însul ?... O singură dată să dea cu securea la o mînie şi-ţi despică capul în două, ca un harbuz..." Cum de-am putut să dau crezare diavolului de Agafoşka ? ! Se ţine scai de capul meu ! Toată viaţa a avut mîncărime de limbă. Cine altul dacă nu blestematul ista l-a învăţat pe Trofim să se năpustească asupra mea şi să mă împungă cu coarnele unde s-o nimeri, fără să ţină socoteală că sufăr de vătămătură ? Le ştiu toate pe degete ! Am văzut cu ochii mei cum îi insufla pornirea aiasta sălbatică, dar nu-mi trăsnea prin cap pe atunci că-l învaţă şi-l zădăreşte împotriva mea, ca să-mi scurteze viaţa.
436
— Să nu-i dai crezare ! Să nu te încrezi nici atîtica în cele ce-ţi spune. Totdeauna să te îndoieşti cînd e vorba de dînsul ! Straşnic îi place să născocească fel şi fel de năzbîtii. Glumeşte pe socoteala tuturor, aşa i-i feleşagul, n-ai ce-i face, îi spunea Nagulnov cu glas gros, cam răguşit, căutînd să-l liniştească. Amîndoi intrară pe portiţa curţii lui Nagulnov, continuînd convorbirea, începută pesemne în şcoală. Davîdov, care voise să-i urmeze, se răzgîndi. Cotind în cea mai apropiată ulicioară, îşi văzu de drum. După cîţiva paşi, o zări pe Varia Harlamova, sprijinită de un gard de nuiele. Fata făcu un pas în întîmpinarea lui. Luna, ştirbită spre asfinţire, lumina slab, dar Davîdov desluşi limpede pe buzele fetei un surîs sfios, oarecum trist. — Pe dumneata te aşteptam... Ştiu că mergi spre casă totdeauna pe ulicioara asta. Nu te-am văzut de mult, tovarăşe Davîdov... — Da, nu ne-am întîlnit de multă vreme, Varia-paria, începu bucuros Davîdov. În vremea asta ai crescut mare şi frumoasă. Hotărît. Da pe unde mi-ai umblat, mă rog ? — Ba la plivit, ba la cosit ; şi apoi am destule treburi şi pe lîngă casă... Dar dumneata n-ai trecut niciodată să mă vezi; de bună seamă, nici nu ţi-ai adus aminte de mine... — Tare mai eşti supărăcioasă ! Nu mă dojeni. N-am avut vreme — tot treburi şi iar treburi. Nu ne radem cu săptămînile, mîncăm o singură dată în zi... ne pregătim de seceriş. Ia spune-mi, de ce m-ai aşteptat ? Ai vreo treabă cu mine ? Pari cam tristă. Sau poate mă înşel ? Davîdov strînse uşurel braţul plin şi pietros al fetei, deasupra cotului, şi o privi cu simpatie drept în ochi : Nu cumva ai vreo supărare ? Ia spune-mi ! — Mergi spre casă ? — Dar unde vrei să merg la o oră aşa de tîrzie ? — Parcă pot şti ! În calea dumitale sînt deschise toate uşile... Dacă mergi acasă, atunci avem acelaşi drum. Mă petreci pînă la portiţă ? — Mai încape vorbă ! Ştii că ai haz ? Zău aşa ! Ai văzut vreodată marinari, chiar foşti marinari, care să nu însoţească bucuroşi o fată drăguţă ? Exclamă Davîdov pe un ton glumeţ, oarecum forţat, luînd fata de braţ. Hai să pornim în tact ! Un', doi ! Un', doi ! Ei, ia să aud ce foc ai la inimioară ? Spune-mi tot, deschis. Preşedintele trebuie să ştie totul. Hotărît ! Totul, de-a fir-a-păr ! Davîdov simţi tremurînd sub degetele lui braţul Variei, iar pasul ei era şovăitor, parcă se poticnea. Deodată, ea izbucni într-un plîns cu sughiţuri. — Văd că te-ai muiat de tot, Varia. Ce ai ? o întrebă încet şi cu îngrijorare Davîdov părăsind tonul glumeţ. Se opri în loc, căutînd s-o privească drept în ochi. Cu faţa udă de lacrimi, Varia îşi lipi capul de pieptul lat al lui Davîdov care stătea nemişcat, ba încruntîndu-se, ba arcuindu-şi nedumerit sprîncenele, ieşite de soare. Printre hohotele ei înăbuşite de-abia se auzea : — Vor să mă mărite... Mă cere Vanka Obnizov... Mămuca mă sîcîie zi şi noapte : „Ia-l şi ia-l !" Şi, deodată, amărăciunea, care de multă vreme umpluse inima fetei, se revărsă într-un strigăt îndurerat: Of, doamne, ce să mă ştiu eu face ? Mîna ei atinse o clipă umărul lui Davîdov şi numaidecît lunecă în jos fără vlagă. Davîdov nu se aştepta la aşa ceva şi niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că o asemenea veste ar putea să-l tulbure atît de mult. Ştirea neaşteptată îl ului, îl
437
făcu să amuţească. Simţind un junghi în inimă, strînse în tăcere mîinile Variei şi, dîndu-se uşor înapoi, îi privi faţa plînsă, lăsată în piept, fără să poată scoate un cuvînt. De-abia în clipa aceea îşi dădu seama că de mult o iubea în taină într-un fel cu totul nou pentru dînsul, care văzuse atîtea în viaţă, simţind pentru ea o dragoste neprihănită, de neînţeles. Îşi dădea seama că în acelaşi timp se apropiaseră de dînsul două prietene triste, obişnuitele tovarăşe de drum al oricărei iubiri adevărate — despărţirea şi pierderea... Venindu-şi în fire, o întrebă cu glasul uşor răguşit : — Şi tu, căprioara mea, ce zici ? — Nu vreau să mă mărit cu dînsul ! Înţelegi, nu vreau ! Varia îşi ridică spre Davîdov ochii plini de lacrimi. Buzele ei plinuţe îi tremurau înduioşător de jalnic. Ca un ecou, inima lui Davîdov se strînse violent. Îşi simţea gura uscată ca iasca. Înghiţi în sec, simţind parcă o împunsătură, apoi spuse : — Ei, n-ai decît să nu te măriţi. Hotărît ! Nimeni nu te poate mărita cu sila. — Trebuie să înţelegi că sîntem şase guri pe capul mamei. Toţi ceilalţi copii sînt mai mici decît mine. Mama e bolnăvicioasă ; iar eu singură n-o să pot hrăni o casă de copii, chiar dacă m-aş speti muncind ! Cum de nu pricepi asta, dragul meu ? — Dar dacă te-ai mărita, ce-ar fi ? Te-ar ajuta soţul ? — Şi-ar da şi cămaşa de pe dînsul ca să-i ajute pe ai mei ! Ar munci cît şapte... Dacă ai şti cît ţine la mine ! Mă iubeşte mult de tot ! Numai că eu n-am nevoie nici de ajutorul şi nici de dragostea lui ! Nu-mi place nici de frică ! Mi-e silă de el ! Cînd mă ia de braţ cu mîna asudată, mă apucă greaţa. Mai degrabă... Ei, ce să mai vorbim ! Dacă ar fi trăit taică-meu, n-aş fi avut nici o grijă. Poate aş fi isprăvit în vremea asta şcoala de gradul doi... Davîdov privea mereu ţintă chipul plîns al fetei, palid în lumina lunii. Cute amare i se săpaseră în colţul buzelor pline. Ochii, cu cearcăne vinete, îi ţinea plecaţi în pămînt. Tăcea şi ea, mototolind batista în mîini. — Ce ar fi să te ajut eu ? O întrebă cu glas nesigur Davîdov, după o scurtă chibzuială. Nu isprăvi însă bine vorba, că ochii Variei şi scînteiaiă, nu de lacrimi, ci de mînie. Lacrimile îi secară într-o clipită. Cu nările fremătînd, ea strigă aspru, bărbăteşte, cu o voce joasă, întretăiată : — La naiba cu ajutorul dumitale cu tot ! Ai priceput ? Tăcerea se aşternu din nou pentru scurt timp. Apoi Davîdov, luat prin surprindere, o întrebă cam buimăcit : — Şi de ce, mă rog ? — Uite-aşa ! — Totuşi ? — N-am nevoie de ajutorul dumitale ! — Dar nu-i vorba de ajutorul meu personal, ci al colhozului. O va ajuta pe maică-ta, ca văduvă cu o casă de copii. Înţelegi ? Am să vorbesc la şedinţa conducerii colhozului — o hotărîre trebuie să luăm noi. Înţelegi acum, Varia ? — N-am nevoie de ajutorul colhozului ! Davîdov ridică înciudat din umeri: — Curioasă fiinţă mai eşti. Hotărît ! Ba ai nevoie de ajutor şi de aceea vrei să iei de bărbat pe cel dintîi flăcău ieşit în cale, ba n-ai nevoie de ajutorul nimănui...
438
E ceva neînţeles în purtarea ta ! Unuia dintre noi îi lipseşte azi o doagă. Hotărît ! La urma urmei, spune-mi, ce vrei ? Glasul lui liniştit, netulburat (sau poate numai ei i se părea aşa) o aduse la deznădejde. Varia izbucni în hohote de plîns, îşi îngropă faţa în mîini, îi întoarse scurt spatele şi se îndepărtă încet, apoi o luă la fugă pe ulicioară, aplecîndu-se înainte, fără să-şi ia palmele ude de pe obraji. Davîdov o ajunse din urmă tocmai la colţ, unde dădeai în uliţa mare ; o apucă de umeri şi o întrebă mînios : — Ascultă, Paria, vino-ţi în fire! Te întreb cît se poate de limpede : ce vrei? Atunci biata Varia, pradă sfîşietoarei sale dureri feciorelnice, îşi revărsă toată deznădejdea nezăgăzuită. — Prost şi orb ce eşti ! Orb afurisit ! Nimic nu vezi ! Te iubesc; te-am îndrăgit încă de astă primăvară, iar tu... tu umbli ca şi cum ai avea ochii legaţi ! Toate prietenele rîd de mine, poate că şi toţi oamenii rîd ! Spune şi tu dacă nu eşti orb ? Cîte lacrimi n-am vărsat pentru tine, vrăjmaşule, cîte nopţi n-am dormit, iar tu nu bagi de seamă nimic ! Cum aş putea primi ajutor de la tine sau de la colhoz, cînd te iubesc ? ! Şi tu, blestematule, cum ai putut spune aşa ceva ! Mai bine să crăp de foame, dar nu iau de la voi nimic ! Ei, uite, ţi-am spus totul. Ţi-ai atins scopul ? Ţi-ai văzut dorinţa împlinită ? Acum pleacă de lîngă mine, du-te la de-alde Luşka ; n-am nevoie de tine. Nu vreau să ştiu nimic de un om rece, cu inima de piatră, care habar n-are de nimic, ci umblă veşnic cu ochii închişi ! Ea dădu să se smulgă din mîinile lui Davîdov, dar el o ţinea strîns. O ţinea zdravăn, lipită de dînsul; nu scotea însă nici o vorbă. Rămaseră astfel cîteva clipe. Apoi Varia îşi şterse ochii cu capătul basmalei şi spuse firesc, cu glas potolit, fără vlagă : — Lasă-mă, trebuie să mă duc. — Vorbeşte mai încet, poate să ne audă careva, se rugă Davîdov. — Vorbesc şi aşa încet. — Tare eşti nesocotită... — Destul ! Vreme de jumătate de an am fost înţeleaptă — mai mult nu pot. Ei, dă-mi drumul. În curînd are să se crape de ziuă. Trebuie să mulg vaca. N-auzi ? Davîdov tăcea, cu capul în piept. Cu mîna dreaptă ţinea strîns mai departe, puternic, umerii fragezi ai fetei ; îi simţea aproape căldura trupului său tînăr, îi respira mireasma amăruie a părului. În clipele acelea, sufletul lui era însă copleşit de un simţămînt straniu : nu era zbuciumat, nu-i clocotea sîngele, dorinţa nu pusese stăpînire pe dînsul, ci numai o uşoară tristeţe, ca un văl fumuriu, îi înfăşurare inima şi nu-l lăsa să răsufle în voie... Scuturîndu-se din amorţirea care îl cuprinsese, atinse cu mîna stingă bărbia rotundă a fetei, îi săltă uşurel capul şi zîmbi: — Iţi mulţumesc, draga mea ! Scumpa mea Varia- paria ! — Pentru ce ? Şopti ea cu un glas de-abia auzit. — Pentru fericirea pe care mi-o dăruieşti, pentru că m-ai ocărit, fiindcă m-ai făcut orb. Dar să nu crezi că am orbit de tot ! Ştii ce mă gîndeam uneori ? Mă gîndeam că fericirea mea, fericirea mea a rămas dincolo de bord, în trecut. Cu toate că nici atunci n-am avut parte de cine ştie ce... — Iar eu — nici atîta ! Rosti încetişor Varia. Apoi spuse mult mai desluşit : Sărută-mă, preşedintele meu, pentru prima şi ultima oară şi hai să ne despărţim, căci, se revarsă zorile. Ar fi urît să ne vadă lumea împreună — mai mare; ruşinea.
439
Ea îi întinse buzele, înălţîndu-se copilăreşte, în vîrful degetelor şi-şi dădu capul pe spate. Davîdov însă o sărută uşor pe frunte, ca pe un copil, şi-i spuse cu hotărîre : — Nu te mai necăji, Varia. Se va aranja totul ! Mai departe nu te petrec, nu se cade. Hotărît ! O să ne vedem în timpul zilei. Mi-ai dat să dezleg o ghicitoare. Îi vin eu azi de hac. Hotărît c-o dezleg ! Spune mamei tale să nu plece deseară de acasă. Am să trec pe la voi pe înserat, să stăm de vorbă. Să fii şi tu acasă. La revedere, căprioara mea ! Nu te supăra că plec aşa şi te las în mijlocul drumului... Trebuie să mă gîndesc şi la soarta ta, şi la a mea ! Nu vorbesc bine ? Nu aşteptă răspunsul. Se întoarse tăcut şi porni spre casă ca de obicei, fără graba, cu pas mărunt. Aşa s-ar fi despărţit — nici prea apropiaţi, dar nici străini cu totul unul faţă de altul. Varia însă îl strigă abia auzit. Davîdov se opri încruntat şi o întrebă încet : — Ce vrei ? Se uită nu fără îngrijorare la fata care se apropia de dînsul cu pas repede. Ce gînduri noi or fi putut să încolţească în mintea ei în cele cîteva clipe de cînd se despărţiseră ? „Durerea o poate împinge la multe. Hotărît !" Varia se apropie năvalnic de Davîdov, se lipi deodată de dînsul şi-i şopti cu înflăcărare, săgetîndu-l cu răsuflarea drept în faţă : — Dragul meu, nu mai veni pe la noi, nu vorbi nimic cu mama ! Dacă vrei, am să trăiesc cu tine, ei... ei, aşa ca Luşka ! Om trăi aşa un an, apoi poţi să mă lepezi. Am să mă mărit cu Vanka. O să mă ia el şi aşa, o să mă ia şi după tine ! Alaltăieri chiar mi-a spus : „Oricum ai fi, tot draga îmi eşti !" Vrei ? Fără să stea pe gînduri, Davîdov o îndepărtă brutal şi rosti cu dispreţ : — Toantă ce eşti ! Fetişcană mucoasă ! Netrebnică ! Iţi dai seama ce spui ? Ai înnebunit ? Hotărît ! Vino-ţi în fire. Marş acasă, dormi şi dezmeticeşte-te. Ai auzit ? Am să vin deseară. Să nu cumva să te ascunzi de mine ! Te găsesc oriunde ai fi ! Dacă Varia ar fi plecat jignită, fără să scoată un cuvînt, s-ar fi despărţit aşa ; dar ea, descumpănită, întrebă încet: — Atunci ce să mă fac, Semion, dragul meu ? Lui Davîdov i se strînse inima a doua oară — de data asta nu de milă. O îmbrăţişă, îi mîngîie capul aplecat şi o rugă : — Iartă-mă, mi-am ieşit din fire... Dar las' că nici tu nu eşti mai brează ! La ce jertfă te-ai gîndit... Du-te de te culcă. Dormi puţin ; iar deseară ne vedem. Bine ? — Bine, răspunse cu un ton resemnat Varia şi deodată se depărtă speriată de Davîdov : Doamne ! Ia te uită, s-a luminat de-a bineîea de ziuă ! Sînt pierdută... Zorile se revărsară fără veste. Davîdov, trezindu-se parcă, văzu desluşindu-se casele, şurile, acoperişurile şi coroanele vineţii, contopite, ale pomilor din livezile cufundate în tăcere ; la răsărit se zărea dunga purpurie, tulbure, a zorilor abia mijiţi. Nu degeaba spusese Davîdov, stînd de vorbă cu Varia, că fericirea lui „rămăsese dincolo de bord". Dar oare existase fericire în viaţa-i zbuciumată ? Mai degrabă — nu. Davîdov stătu în dreptul ferestrei deschise pînă dimineaţa, fumînd ţigară după ţigară. Prin mintea lui se perindau toate legăturile amoroase pe care le avusese şi pînă la urmă îşi dădu seama că în viaţa lui nu se petrecuse nimic de care să-şi fi putut aduce aminte cu recunoştinţă ori cu tristeţe, sau chiar, din păcate, cu mustrări de conştiinţă... Avusese relaţii de scurtă durată cu femei care-i ieşiseră
440
întîmplător în cale — ceea ce nu dădea naştere 1a nici un fel de îndatoriri reciproce. Şi atîta tot... Aceste legături se înfiripau uşor şi se desfăceau tot astfel, fără suferinţă, fără lacrimi. Peste o săptămînă se întîlneau ca doi străini : îşi zîmbeau indiferenţi şi, de ochii lumii, schimbau cîteva vorbe. Totul era ca dragostea iepurilor de casă ! Bietului Davîdov îi era şi ruşine să-şi aducă aminte ; scrutîndu-şi trecutul sentimental, cînd întîlnea asemenea episoade, se strîmba dezgustat şi căuta să treacă mai repede peste ceea ce îi întina trecutul, părînd ca o pată grasă de păcură pe uniforma lui curată de marinar. Ca să uite cît mai repede aceste amintiri neplăcute, îşi aprindea în grabă, tulburat, altă ţigară şi se gîndea : „De, dacă te apuci să faci bilanţuri... dai numai de prostii şi de murdărie. Hotărît ! Pe scurt, bilanţul tău de marinar e egal cu zero. Demn te-ai mai dovedit în relaţiile cu femeile, nimic de zis ! Te-ai purtat ca un dulău, cu nimic mai prejos... Către Orele opt dimineaţa hotărî : „Ei, gata, am, să mă însor cu Varia ! A sosit timpul ca marinarul să-şi încheie viaţa de holtei ! Poate că aşa va fi mai bine. Am s-o bag în şcoala tehnică de agricultură şi peste doi ani colhozul îşi va avea agronomul lui — aşa vom trage alături la jug. Ce-o fi mai încolo, vom vedea !" După ce lua o hotărîre, nu obişnuia sa tărăgăneze lucrurile, aşa că se spălă şi porni spre casa Harlamovilor. În ogradă o întîlni pe mama Variei şi se plecă cuviincios în faţa ei : — Bună ziua, măicuţă ! Ce mai faci ? — Noroc, tovarăşe preşedinte ! Trăim şi noi de azi pe mîine. Ce pofteşti ? Ce păs te aduce pe la noi aşa de dimineaţă ? — Varvara e acasă ? — Doarme. Că staţi la întruniri pînă la răsăritul soarelui. — Haidem în casă. Trezeşte-o şi pe ea. Avem ceva de vorbit. — Bucuroşi de oaspeţi. Poftim înăuntru. Intrară amîndoi în bucătărie. Uitîndu-se cu luare aminte la Davîdov, gazda îi spuse : — Şezi. O trezesc numaidecît pe Varka. Varia ieşi curînd din odaie. Pesemne că nici ea nu dormise în dimineaţa aceea. Ochii îi erau umflaţi de plîns. Dar chipul ei tînăr, proaspăt, parcă ar fi fost luminat de o caldă duioşie lăuntrică. Cătînd la Davîdov cam încruntată, scrutătoare, ca aşteptîndu-se la ceva, spuse : — Bună ziua, tovarăşe Davîdov ! Mă bucur că avem musafiri aşa de dimineaţă. Davîdov se aşeză pe laviţă, aruncă o privire în treacăt spre copiii care dormeau de-a valma pe patul sărăcăcios, apoi spuse : — N-am venit ca musafir, ci cu treburi. Uite ce-i, măicuţo... Şi tăcu o clipă în căutarea cuvintelor, uitîndu-se cu ochi obosiţi la femeia în vîrstă. Aceasta stătea în picioare lîngă cuptor — frămîntîndu-şi neliniştită, pe pieptu-i supt, cutele rochiei sale ponosite. — Uite ce-i, măicuţă, repetă Davîdov, Varvara ţine la mine şi mie mi-i dragă. Şi iată ce-am hotărît : vreau s-o dau la învăţătură, ca să ajungă agronom. Este la district asemenea şcoală. Peste doi ani iese agronom. Va veni să lucreze aici la Gremeacii; iar la toamnă, după ce o scoatem la capăt cu treburile, facem nunta. Înaintea mea aţi primit peţitori de la Obnizovi; dumneata nu sili fata, îşi găseşte ea singură ursita. Hotărît ! Femeia se întoarse către fiică-sa cu faţa încruntată:
441
— Varka ? ! — Mămucă ! Şi se aruncă în braţele bătrînei, se strînse la pieptul ei şi izbucni în lacrimi de fericire, sărutîndu-i mîinile zbîrcite, trudite de îndelungata muncă fără răgaz. Stînd cu faţa la fereastră, Davîdov auzea cum printre suspine Varia şoptea: — Mămucă dragă ! Mă duc după dînsul pînă la capătul pămîntului ! Ce-o să spună, aceea am să fac. Să învăţ, să muncesc — fac orice ! Numai nu mă sili să-l iau de bărbat pe Vanka Obnizov ! Ar fi pierzania mea... După o scurtă tăcere, Davîdov auzi glasul frînt al mamei : — După cum se vede, v-aţi înţeles şi fără învoirea părintească ! Ce să-i faci, dumnezeu să vă judece. Eu nu-i doresc rău Variei. Mata însă, marinarule, să nu-mi faci fata de ruşine ! Toată nădejdea mi-am pus-o în ea ! Vezi că ea-i cea mai mare în casă, ţine loc de gospodar ; cît mă priveşte pe mine, apoi eu, din pricina amărăciunilor, a copiilor, a nevoilor grele... mă vezi cum am ajuns ! Am îmbătrînit înainte de vreme ! Iar pe voi, marinarii, vă ştiu eu, încă din timpul războiului, ce pramatii sînteţi... Atîta-ţi spun — să nu ne prăpădeşti. Davîdov se răsuci scurt de la fereastră şi se uită ţintă în ochii ei. — Dumneata, maică, să nu te atingi de marinari ! Se va scrie odată şi odată cum am luptat şi i-am bătut pe cazacii voştri. Hotărît ! Iar cît priveşte cinstea şi dragostea noastră, apoi am ştiut să fim cinstiţi şi credincioşi mai dihai decît vreun nemernic de „ţivil" ! Să nu-i porţi grija Varkăi, n-am s-o obijduiesc întru nimic. Iar despre felul cum ne-om alcătui viaţa, uite ce vreau să te rog : dacă te învoieşti să ne luăm, atunci o duc pe Varia chiar mîine la Millerovo, o dau la şcoală ; iar pînă la nuntă mă mut aici la dumneavoastră. Are să-mi fie mai uşor să stau la dumneata decît la străini. Şi pe urmă încă ceva : Nu trebuie să vă sprijin într-un chip, să vă ajut ? Că doară dumneata, rămasă fără Varvara şi c-o casă de copii, ai să-ţi sleieşti toate puterile ! Aşa că am să iau eu grija dumneavoastră pe umerii mei. Îs largi; să n-ai nici o teamă : au să ţină la tăvăleală. Hotărît ! Şi toate au să fie în bună rînduială. Ce zici, ne-am înţeles ? Davîdov făcu un pas mare spre ea şi îi cuprinse umerii uscăţivi. Cînd simţi pe obraz buzele umede de lacrimi ale viitoarei soacre, spuse cu ciudă : — Vouă, femeilor, nu vă mai seacă lacrimile! Aşa puteţi înduioşa pe bărbatul cel mai oţelit. Ei lasă, bătrînico ! Crezi că n-o să ne descurcăm noi ? Hotărît : o să ne descurcăm ! Davîdov scoase grăbit din buzunar un teanc de bumăşti boţite şi le vîrî stingherit sub faţa de masă sărăcăcioasă. Zîmbind sfios, bîigui: — Astea-s economiile mele vechi de muncitor. N-am nevoie de bani decît pentru tutun... De băut, beau foarte rar. Dumneavoastră o să vă prindă bine bănişorii ăştia — trebuie să-şi ia şi Varvara cîte ceva, că doar pleacă la drum. Cumpără şi niscai lucruşoare pentru copii... Ei, cam asta-i; eu am plecat. Azi trebuie să mă duc şi la raion. O să mă întorc spre seară cu cufăraşul. Tu, Varvara, pregăteşte-te de drum. Mîine plecăm cu noaptea în cap la district. Ei, rămîneţi cu bine, dragele mele. Davîdov o cuprinse cu o mînă pe Varia, care se lipi de dînsul, iar cu cealaltă pe maică-sa, apoi făcu stînga împrejur şi porni spre uşă. Mersul îi era ferm, sigur de sine, acelaşi de totdeauna, uşor legănat, aşa cum umblă marinarii. Dacă vreunul dintre cunoscuţi l-ar fi privit însă cum calcă, ar fi băgat de seamă ceva nou îm umbletul lui...
442
În aceeaşi zi Davîdov se duse călare, ca de obicei, la raion şi căpătă de la Nesterenko învoirea de a pleca la comitetul districtual de partid. — Numai să nu zăboveşti mult acolo, îl preveni Nesterenko. — N-am să stau nici un ceas de prisos, numai dă dumneata un telefon secretarului de la comitetul districtual de partid ca să mă primească numaidecît şi să mă ajute a o înscrie la şcoală pe Harlamova. Nesterenko îşi miji şiret ochii : — Nu cumva cauţi să mă îmbrobodeşti, matrozule ? Bagă de seamă, să nu dai vina pe alţii dacă ai de gînd să-mi tragi clapa şi să nu te însori cu fata ! A doua oară nu-ţi mai trecem cu vederea „donjuanismul" tău ! Cu Lukeria Nagulnova ţi-a mers —- oricum era femeie divorţată ; dar aici e cu totul altceva... Davîdov aruncă o căutătură mînioasă lui Nesterenko şi, fără să-l asculte pînă la capăt, îi luă vorba din gură : — Naiba ştie, tovarăşe secretar, de ce ai o părere atît de proastă despre mine. Hotărît ! Doar am vorbit cu maică-sa şi am peţit-o după toate rînduielile. Ce mai vrei de la mine ? De ce nu-mi dai crezare ? Nesterenko îl întrebă încetişor : . — Am să-ţi pun o ultimă întrebare, Semion : ai trăit cu fata ? Dacă da, de ce nu vrei să te căsătoreşti oficial înainte de plecarea ei la învăţătură ? Nu aştepţi de la Leningrad pe nimeni ? Cum s-ar zice, vreo fostă nevastă ? Trebuie să mă înţelegi, tontule, că sînt îngrijorat de tine ca de un frate. Aş fi grozav de âmărît dacă m-ai dezamăgi în privinţa cinstei tale de bărbat... Nu mă bag în sufletul tău dintr-o curiozitate deşartă... Nu te supăra, mă auzi ? Şi încă o ultimă întrebare : Nu cumva vrei s-o trimiţi la învăţătură pe Harlamova ca să-ţi dezlegi mîinile ? Ca să scapi de ea ?... Bagă de seamă, frăţioare, asta ar fi prea mult ! Davîdov îşi îndoi genunchii amorţiţi de călărie şi, nespus de ostenit, se lăsă greoi pe un scaun vechi, aşezat în faţa fotoliului pe care şedea Nesterenko. Privi cu gîndul aiurea braţele roase, de lozie împletită, ale scaunului ieftin, apoi trase cu urechea la ciripitul neostoit al vrăbiilor care se zbenguiau în tufele de salcîm şi, cătînd la chipul galben al lui Nesterenko, la vechea lui bluză militară, cu mînecile grijuliu tivite, spuse : — Păcat că ţi-am mărturisit simţămintele mele de prietenie, cînd am făcut cunoştinţă astă primăvară la arat... Păcat, fiindcă, după cît văd, nu eşti deprins să ai încredere în nimeni... Ei, atunci du-te la naiba, secretarule ! Pesemne că doar ţie îţi dai crezare şi numai în zile de sărbătoare, iar pe toţi ceilalţi chiar pe acei cu care zici că eşti prieten, îi bănuieşti prosteşte... Dacă aşa ţi-i soiul, nu înţeleg cum poţi conduce organizaţia raională de partid ! Mai întîi trebuie să dobîndeşti deplină încredere în tine însuţi şi numai după aceea să-i bănuieşti pe toţi ceilalţi ! Nesterenko zîmbi dureros : — Te-ai supărat, cu toate că te rugasem să nu mi-o iei în nume de rău. — Cum să nu mă supăr ? — Atunci înseamnă că nu faci nici cît o para chioară ! Simţindu-se încă şi mai istovit, Davîdov se sculă în picioare : — Am plecat. Altfel o să ne certăm de-a binelea... — N-aş vrea să se întîmple aşa ceva, răspunse Nesterenko. — Nici eu. — Atunci ai face bine să mai rămîi vreo cinci-zece minute, ca să ne lămurim, să ne înţelegem.
443
— Rămîn. Davîdov se lăsă din nou pe scaun şi spuse : Nu i-am făcut nici un rău fetei. Hotărît ! Trebuie să înveţe. Are familie grea. Este cea mai mare dintre copii. Toată gospodăria e pe umerii săi... Acum eşti lămurit ? — Am înţeles, răspunse Nesterenko. Totuşi se uita la Davîdov ca şi mai înainte, cu o privire aspră, înstrăinată. — Am de gînd să mă căsătoresc cu dînsa cînd se va apuca temeinic de învăţătură şi după ce voi isprăvi muncile de toamnă la cîmp. Într-un cuvînt, vom face o nuntă aidoma ca la ţară — după strîngerea recoltei, zîmbi mohorît Davîdov. Apoi, cînd văzu că faţa lui Nesterenko parcă se mai îmblînzise şi că el începuse să-l asculte cu mai multă luare-aminte şi cu mai mare tragere de inimă, înstrăinarea de mai înainte şi stînjeneala lăuntrică nemaisimţindu-se, urmă : N-am fost însurat nici la Leningrad şi nici în altă parte. Pentru întîia oară fac acest pas cu Varia. De altfel mi-a sosit şi timpul : nu mai am mult pînă la patruzeci de ani. — Da ce, socoţi fiecare an, începînd de la treizeci, cît zece ? zîmbi Nesterenko. — De războiul civil nu ţii seamă ? Fiecare an, de atunci, l-aş socoti cît zece ! — Cam multişor... — Uită-te la tine şi ai să vezi că socoteala mea e numai bună. Nesterenko se ridică de la masă şi făcu cîţiva paşi prin încăpere, frecîndu-şi înfrigurat palmele. Răspunse cu o şovăială în glas : — Depinde cum o iei... De altfel, nu-i vorba de asta, Semion. Mă bucur că s-au lămurit lucrurile — şi anume : că n-ai să te poticneşti şi de data asta, ca şi cu Lukeria Nagulnova. Se pare că acum e ceva serios. Aşa că sprijin acest plan de bun augur şi-ţi urez noroc ! — La toamnă, vii la nuntă ? Întrebă Davîdov, simţind că i se încălzeşte inima. — Voi fi cel dintîi oaspete ! Făgădui Nesterenko şi zîmbetul plin de o neprefăcută veselie îi lumină iarăşi faţa, iar ochii săi tulburi scînteiară poznaş ca şi mai înainte. Am spus c-am să fiu „cel dintîi" nu ca rang, ci fiindcă eu mă voi înfăţişa cel dintîi, cum voi afla de nuntă ! — Ei, rămîi cu bine. Dă un telefon secretarului comitetului districtual de partid. — Am să-i telefonez chiar azi. Pleacă şi nu zăbovi mult pe acolo. — Mă întorc într-un suflet ! Îşi luară rămas-bun, strîngîndu-şi voiniceşte mîinile. Ieşind în strada plină de praf, încinsă de soare, Davîdov se gîndi : „S-a schimbat mult — pareă-i altul. E greu bolnav ! Obrajii îi sînt scofîlciţi, galbeni, ca de mort, iar ochii — împăienjeniţi, tulburi. Poate că din pricina asta mi-a şi vorbit aşa !" Davîdov se apropiase de cal, cînd Nesterenko, scoţînd capul pe fereastră, îl strigă încet: — Semion, vino înapoi pentru o clipă ! Davîdov urcă scările cerdacului fără chef. Nesterenko, gîrbovit şi mai tare, parcă moleşit de tot, îl privi ţintă şi-i spuse : — Poate că ţi-am vorbit cam grosolan. Iartă-mă, frăţioare. Asupra capului meu s-a abătut o mare nenorocire : pe lîngă malarie, m-am pricopsit, dracu ştie de unde, şi cu tuberculoză, care îmi macină acum năprasnic puterile. E o formă cît se poate de gravă. Am caverne la amîndoi plămînii. Mîine plec la sanatoriu — mă trimite acolo comitetul districtual de partid. N-aş fi vrut să părăsesc raionul
444
înainte de strîngerea recoltei; dar n-am ce face, doar nu plec din răsfăţ. Totuşi voi căuta să fiu înapoi pentru nunta voastră. Ei, m-am jeluit destul... Am simţit pur şi simplu nevoia de â împărtăşi unui prieten durerea care m-a lovit, şi încă atît de năprasnic... Davîdov înconjură masa şi, fără nici o vorbă, îl îmbrăţişă cu putere, îl sărută pe obrazul fierbinte şi umed. Abia după aceea putu spune : — Pleacă, dragul meu, şi caută-ţi de sănătate ! De boala asta mor numai tinerii; nouă nu ne mai vine nimic de hac ! — Mulţumesc, şopti abia auzit Nesterenko. Davîdov ieşi în stradă cu paşi mari, îşi dezlegă calul, încălecă şi pentru întîia dată îl şfichiui cu biciul, luînd-o din loc. Porni în galop pe strada staniţei, bolborosind mînios printre dinţii încleştaţi : — Numai de dormit îţi arde, diavole urechiat!... Întorcîndu-se după amiază în cătun, Davîdov se îndreptă spre casa Harlamovilor, descălecă la poartă şi intră încet în ogradă. Pesemne că fusese văzut din casă, în vreme ce se apropia de pridvor, îndepărtînd picioarele din mers şi strîmbîndu-se de durere — din pricina rosăturilor. Făcuse, nedeprins, un drum prea lung călare. În prag, îl întîmpină prietenos viitoarea lui soacră, care parcă se obişnuise cu dînsul într-o jumătate de zi. — Vai, dragă ginere, te pomeneşti că te-ai julit! Cum de te-ai întors aşa de repede ! ? Că doar e cale lungă pînă la staniţă şi înapoi ! Spuse ea cu o prefăcută compătimire, uitîndu-se la Davîdov cum se apropia de prag crăcănat, şovăitor. Desigur rîdea în sinea ei, fără răutate, că viitorul ei ginere flutură voiniceşte biciul, dar abia-abia îşi mai mişcă picioarele... Oricine — treacă-meargă... dar ea, bătrînă nevastă de cazac, ştia prea bine cum călăreau „ruşii"... Ocărînd-o în gînd pentru această compătimire, Davîdov îi răspunse cam grosolan: — Las-o încurcată, maică ! Unde-i Varvara ? — S-a dus după croitoreasă. Trebuie să-şi prefacă ceva din vechituri. Ei, băiete, ţi-ai ales şi dumneata o mireasă — ce să mai zic ! N-are pe dînsa decît o fustişoară ponosită. N-ai găsi altceva la dînsa chiar de te-ai speti căutînd. Unde ţi-au fost ochii ? — Dar n-am venit azi dimineaţă să peţesc o fustă, ci pe fiica dumitale, spuse Davîdov, umezindu-şi buzele uscate de arşiţă. Vrei să-mi dai puţină apă rece ? Cît priveşte fustele, o să le facem noi. Avem vreme. Cînd vine Varvara ? — Dumnezeu ştie. Hai, intră în casă ! Ei, te-ai înţeles cu şefii ca s-o trimită pe Varka la învăţătură ? — Mai încape vorbă ? Mîine plecăm la district. Pregăteşte-ţi fata de drum lung. Ce s-a întîmplat ? Ţi-au şi dat lacrimile ? Ei, acu e prea tîrziu ! Femeia izbucni într-un plîns amarnic, neogoit. În curînd însă îşi birui slăbiciunea, îşi şterse ochii cu pestelca nu prea curată şi stărui cu ciudă printre suspine : — Da intră odată în casă, bată-te să te bată ! Vrei să stăm de vorbă în bătătură despre un lucru atît de însemnat ? ! Davîdov intră în casă, se aşeză pe marginea laviţei şi aruncă sub ea biciul. — Ei, maică, ce mai avem de vorbit ? Totul e limpede şi hotărît. Hai să punem la cale altceva : de cîteva zile nu prea m-am odihnit. Dă-mi puţină apă, apoi iasă-mă să dorm un ceas, uite aici, la dumneavoastră, iar cînd m-oi trezi, atunci
445
mai vorbim noi. Fii bună şi trimite pe unul dintre copii cu calul la grajdul colhozului. — N-ai grija calului, îl duc băieţii. Aşteaptă o clipă să-ţi aduc nişte lapte rece. Acuşi vin cu el din zemnic. Oboseala şi nopţile nedormite îl doborîră pe Davîdov. Nu mai aşteptă laptele. Pînă să se întoarcă gospodina, ducînd cu grijă, ca să nu se verse, ulciorul aburit cu lapte, Davîdov adormi tun chiar pe laviţa pe care se aşezase. Mîna dreaptă îi atîrna în jos, iar gura îi era uşor întredeschisă. Gazda nu-l trezi — doar îi ridică uşurel capul răsturnat şi vîrî sub el o pernă nu prea mare, cu o faţă albastră. Moleşit de căldura din casă şi frînt de oboseală, Davîdov dormi dus vreo două ceasuri. Îl treziră şuşotelile copiilor şi atingerea duioasă a unor mîini calde de fată. Deschise ochii. Varia şedea pe laviţă lîngă dînsul şi-i zîmbea cu blîndeţe. În jurul lor se îngrămădeau şi cei cinci copii — micii Harlamovi. Mezinul, pesemne cel mai curajos, luînd fără teamă între pălmuţele sale mîna mare a lui Davîdov şi lipindu-se de dînsul, îl întrebă sfios : — Nene Semion, e adevărat că de acuma ai să stai la noi ? Davîdov îşi coborî picioarele de pe laviţă, zîmbi somnoros copilului şi-i spuse : — Da, băiatule ! Altminteri cum ? Varia pleacă la învăţătură. Cine să vă dea de mîncare, să vă îmbrace şi să vă încalţe ? Asta va trebui s-o fac eu. Hotărît ! Şi puse părinteşte mîna pe capul cald şi ciufulit al copilului. Capitolul XXV A doua zi, cu mult înainte de a se lumina de ziuă, Davîdov se duse la fînărie, îl trezi pe moş Şciukar, îl ajută să înhame armăsarii, apoi trase la curtea Harlamovilor. Zări printre obloanele bine închise ca în bucătărie ardea lampa. Mama Variei pregătea de mîncare. Copiii dormeau de-a curmezişul patului larg de lemn. Varia, gătită de drum, şedea pe laviţă în casa părintească : parcă nu mai făcea parte din familie, ci era un oaspete, venit pentru scurtă vreme. Îl întîmpină pe Davîdov cu un surîs fericit, plin de recunoştinţă : — De mult sînt gata de drum şi te aştept, preşedintele meu. După ce-i dădu bineţe lui Davîdov, mama Variei adăugă : — A început să se pregătească de drum de pe la cîntători. Ei, tinereţe, tinereţe ! Îi încă prostuţă, nici vorbă ! Iacă, acuşi vă dau prînzişorul. Aşază-te la masă, tovarăşe Davîdov. Tustrei mîncară ciorbă cu varză din ajun, cartofi prăjiţi şi lapte. Ridicîndu-se de la masă, Davîdov mulţumi gazdei şi spuse : — E timpul să pornim la drum. Varvara, ia-ţi rămas bun de la mama. Numai să nu dureze cine ştie cît. Nu e nevoie să sporiţi umezeala de afară vărsînd lacrimi; doar nu vă despărţiţi pe vecie. Cînd mai am drum la district, te iau cu mine, maică, ca să-ţi vezi fata. Eu mă duc să văd de cai. Din prag o întrebă pe Varia : Ţi-ai luat o haină mai grosuţă ? Varia răspunse destul de stînjenită : — Aş lua pufoaica, dar tare-i ponosită... — E bună şi asta ; doar nu te duci la bal. Hotărît ! Peste o oră erau departe de cătun. Davîdov şedea alături de Şciukar, iar Varia — de partea cealaltă a droştei. Din cînd în cînd lua mîna lui Davîdov, o strîngea o clipă, apoi se pierdea iarăşi în gîndurile sale. Fata nu părăsise niciodată cătunul pentru vreme mai îndelungată în tot cursul vieţii sale, care nu număra prea mulţi
446
ani. Fusese la staniţă numai de cîteva ori, nu văzuse încă drumul de fier şi cea dintîi călătorie la oraş făcea ca inimioara ei să tresalte de o nespusă bucurie şi de tulburare. Totuşi se simţea amărîtă că se despărţea de ai săi şi de prietene. De aceea, din cînd în cînd i se umpleau ochii de lacrimi. Cînd trecură Donul pe un pod umblător şi armăsarii începură să urce la pas povîrnişul de pe celălalt mal, Davîdov sări din droşcă şi merse pe partea unde şedea Varia, scuturînd cu cizmele roua îmbelşugată de pe peliniţa scundă, care creştea pe marginea drumului. Înainte de răsăritul soarelui picăturile de rouă sînt incolore. Nu scînteiază ca mai tîrziu, cînd razele îşi răsfrîng în ele toate cul orile curcubeului. Din cînd în cînd Davîdov se uita la Varia, îi zîmbea în semn de încurajare şi-i spunea încetişor : — Ascultă, Varia, ce-ar fi să-ţi mai usuci ochişorii ? Sau : — Doar te-ai făcut mare şi oamenii în toată firea nu se cade să plîngă. Nu mai plînge, draga mea ! Ascultîndu-l, Varia îşi ştergea cu capătul casîncii albăstrii obrajii uzi de lacrimi şi, drept răspuns, îi şoptea ceva nedesluşit, zîmbindu-i sfioasă, supusă. Deasupra înălţimilor gheboase, ca de cretă, care străjuiau Donul, se învălmăşeau negurile, iar creasta lor, ascunsă în pîcîă, încă nu se zărea. În acel ceas, dis-de-dimineaţă, nici patlagina de stepă, nici steblele galbene şi plîngătoare ale sulfinei, nici secara care înainta pe povîrniş pînă aproape de drum nu-şi răspîndeau miresmele lor obişnuite din timpul zilei. Chiar şi peliniţa cea mai îmbălsămată îşi pierdea aroma. Absorbise toate miresmele roua, căzută din belşug pe grîne şi pe iarbă — de parcă ar fi trecut pe acolo nu de mult o răpăială de ploaie măruntă şi repede ca-n iulie. De aceea, la acea oră timpurie, liniştită, deasupra stepei stăruiau numai două mirozne, atotstăpînitoare — una de rouă, şi alta de pulbere de pe drum, uşor umezită. Moş Şciukar, îmbrăcat cu o manta veche de ploaie din prelată, încins cu o cingătoare roşie încă şi mai veche, şedea zgribulit, posac, înfrigurat. Tăcu din gură multă vreme — lucru cu totul neobişnuit pentru dînsul. Învîrtea numai biciul pe deasupra capului, ţocăia şi şuiera îndemnînd armăsarii, care alergau destul de repede şi aşa. După ce răsări soarele, unchiaşul se mai învioră şi întrebă : — Siomuşka, în cătun umblă vorbe că ai avea de gînd să te însori cu Varka. O fi adevărat ? — Chiar aşa-i, moşule. — Deh, şi aiasta-i o istorie ! Oricît ai căuta s-o ocoleşti, mai devreme sau mai tîrziu tot nu scapi de ea —- vorbesc despre însurătoarea bărbaţilor, cuvîntă bătrînul cu un aer de adînc cugetător. Apoi urmă : Pe mine m-au însurat răposaţii mei părinţi, cînd împlinisem abia optsprezece anişori. Încă de pe vremea ceea eram hîtru, ceva de speriat; ştiam de pe atunci ce drăcovenie e însurătoarea... Doamne, ce m-am mai păzit eu, ca nimeni altul pe lume, să scăp de ea ! Ştiam prea bine că a te însura nu înseamnă de loc a bea mied. Şi ce n-am făcut, Siomuşka, sărmănelul meu ! M-am prefăcut şi nebun, şi bolnav, şi scuturat de ducă-se pe pustii. Pentru că am făcut pe nebunul, tatăl meu — trebuie să ştiţi că răposatul era om ştraşnic, nu glumă — m-a bătut cu biciul două ceasuri încheiate şi nu m-a lăsat pînă n-a rupt codiriştea pe spinarea mea. Cînd m-am prefăcut ca apucat de boala copiilor, m-a snopit în bătaie cu hăţurile de curea de la cai. Iar cînd m-am făcut beteag şi am început a zbiera ca un bezmetic, spunînd că mi-au
447
putrezit toate măruntaiele din mine, numa ce a ieşit în bătătură, fără să rostească un cuvînt, şi s-a întors în casă cu oiştea de la sanie. Ca să vezi, n-a pregetat diavolul bătrîn să se vîre sub şopron şi s-o desfacă de la sanie. Uite aşa era răposatul, fie-i ţărîna uşoară ! A intrat în casă cu oiştea ceea şi mi-a spus cu mare blîndeţe : „Fii bun şi te scoală, fecioraşule dragă, că vreau să te lecuiesc..." Ehei, mi-am zis : dacă n-a şovăit să smulgă oiştea de la sanie, apoi n-o să-i fie lene nici a scoate sufletul din mine, cu leacul lui. Nu era de glumit de vreme ce ţinea oiştea în mînă. Mai cu seamă că părea cam lovit cu leuca. I-am băgat de seamă meteahna aiasta de cînd eram de-o şchioapă... Atunci am ţîşnit din pat, ca şi cum m-ar fi opărit cineva cu uncrop. Şi m-am însurat. Ce puteam să fac ? Cum să mă împotrivesc nătărăului ? De atunci, în loc s-o ia pe făgaşul firesc, viaţa mea a început să se scurgă şi de-a curmezişul, şi pe de lături, şi cu zgaibele în sus ! Dacă baba mea are astăzi opt puduri pe muche, apoi la vîrstă de nouăsprezece ani avea... Bătrînul rămase pe gînduri, molfăi în gol, îşi ridică ochii spre cer şi încheie hotărît: Pe puţin cincisprezece puduri, martor mi-e unul dumnezeu că nu mint. Înecîndu-se de rîs, Davîdov îl întrebă încetişor : — Oare n-o fi prea mult ? Atunci moş Şciukar îi răspunse cu şart : — Da ce, nu ţi-i totuna ? Un pud mai mult sau mai puţin, ce mare scofală ? Că doar nu dumneata a trebuit să pătimeşti de la dînsa chinuri şi bătălii, ci eu ! Ei, şi am dus-o aşa de rău în căsnicia aiasta, că îmi venea uneori să mă spînzur. Dar şi-a găsit ea naşul cu mine ! Eu dau cu barda în dumnezeu, dacă mă scoate cineva din sărite. Cînd mă cuprindea deznădejdea, mă gîndeam : pune-ţi tu mai întîi ştreangul în gît, iar eu — după tine... Moş Şciukar îşi răsuci vesel capul şi chicoti, lăsîndu-se pesemne furat de felurite amintiri. Vazînd că e ascultat cu mare luare-aminte, urmă cu chef : — Ehei, dragi cetăţeni şi... tu, Varka ! Înverşunată dragoste a mai fost în tinereţe între mine şi baba mea ! Dar vă întreb : de ce înverşunată ? Fiindcă se plămădise din ură şi aşa a ţinut toată viaţa noastră, iar înverşunarea şi ura — sînt acelaşi lucru : aiasta am citit din vocabularul cel gros al lui Makaruşka. Şi aşa se întîmpla să mă trezesc uneori în puterea nopţii şi să văd că nevasta mea ori plînge cu două rînduri de lacrămi, ori rîde ; iar eu mă gîndeam în sinea mea : „Plîngi, drăguţă — lacrimile de muiere îs ca roua lăsată de dumnezeu ; nici eu nu duc o viaţă mai dulce cu tine, dar nu plîng !" Şi să vedeţi. După patru ani de viaţă ca aceea, iată ce întîmplare s-a petrecut în căsnicia noastră : a venit de la oaste Polikarp, megieşul nostru. Făcuse slujba ostăşească în reghimentul de gvardie Atamanski. Acolo învăţase nărodul ista să dea tîrcoale muierilor şi acasă a început să se furlandisească pe lîngă muierea mea. Într-o seară mă uit şi-i văd stînd lîngă gardul de nuiele — muierea mea, în bătătura ei, iar el, în bătătura lui. Intru în casă şi mă prefac că n-am văzut nimic. A doua zi seara — iar stau ei acolo. Aha, gîndesc eu, nu-i de şagă. A treia zi plec într-adins de acasă. Mă întorc pe înserate — tot acolo îi găsesc ! Şi iată ce-am născocit: învelesc într-un ştergar o greutate de trei funturi şi mă furişez în bătătura lui Poîikarp — mergeam desculţ, ca să nu mă audă. Pe cînd îşi răsucea el mustaţa, îl pălesc din răsputeri la ceafă. S-a întins de-a lungul gardului, ca un buştean. Peste cîteva zile mă întîlnesc cu Polikarp. Avea capul legat. Îl aud deodată că-mi spune cam acru : „Nătarăule ! Puteai să mă omori." Iar eu îi răspund : „Nu se prea ştie care din doi e nătărău — acel care a zăcut sub gard sau cel ce-a rămas în picioare". De-atunci — parcă le-aş fi făcut farmece. Nu i-am mai văzut stînd lîngă gard. În schimb, muierea mea
448
s-a deprins să scrîşnească din dinţi în timpul nopţii. Mă trezeam din somn de răul scrîşnetului istuia şi o întrebam : „Nu cumva te dor dinţii, drăguţa mea ?" Iar ea îmi răspundea : „Lasă-mă în pace, neghiobule !" Stau eu culcat şi mă gîndesc : „Nu se prea ştie care din doi e mai neghiob — acel care scrîşneşte din dinţi, sau cel ce doarme liniştit, molcom, ca un copilaş cuminte în leagăn". Temîndu-se să nu-l jignească pe bătrîn, ascultătorii stăteau smirna. Numai Varia tresălta în tăcere de rîs. Davîdov îşi întorsese capul, îşi îngropase faţa în palme şi parcă, smucit, tuşea cam des. Şciukar însă nu băga de seamă nimic şi vorbea mai departe cu înfocare. — Uite cum se întîmplă uneori să fie dragostea înverşunată ! Într-un cuvînt, rareori ai parte de bine în căsniciile aiestea, aşa chitesc eu cu mintea mea de bătrîn. Sau să luăm de pildă o păţanie : pe vremuri locuia la noi în cătun un tînăr învăţător. Era logodit cu o fată de negustor, tot din cătunul nostru. Învăţătorul umbla tare dichisit şi arăta chipeş — vorbesc de haine — curat ca un cocoşel. Şi să vezi, nu prea umbla pe jos ci mai mult cu velocipeta. Abia atunci se văzuse pe la noi aşa ceva şi, cum velocipeta lui se nimerise să fie cea dintîi în cătun, apoi închipuie-ţi ce se mai minunau oamenii, uitîndu-se la ea. Iar cît priveşte cînii, ce să mai vorbim ! Cum se ivea învăţătorul pe uliţă şi începeau să sclipească roţile velocipetei, blestemaţii de cîni turbau, nu altceva. Iar el îşi vedea de drum, zorea nevoie mare ca să scape de ei. Se făcea ghem pe maşinuţa lui şi ţesea aşa de repede din picioare, că nici nu i le mai vedeai. Cîte cotarle de cele mici n-a călcat ! Dar o dată a băgat-o pe mînecă cu cînii ! Într-o bună dimineaţă treceam prin piaţă ducîndu-mă în stepă după iapă. Ce să vezi — îmi iese înainte o nuntă de cîni. În cap alerga o căţeluşă, iar după ea, cum se şi cade, o haită de dulăi, vreo treizeci la număr, dacă nu chiar mai mulţi. Pe vremurile acelea la bogătanii din cătunul nostru, fir-ar afurisiţi să fie, se plodeau atîţia cîni, că nu era chip să-i numeri. în orice ogradă găseai cîte doi-trei dulăi, şi încă ce dulăi ! Fiecare era mai dihai ca o fiară sălbatică şi de statură aproape cît un viţel. Stăpînii îşi păzeau sipetele şi pivniţele. Şi cu ce s-au ales ? Cu colbul de pe tobă. Războiul le-a înghiţit toate avuţiile... Şi iată că îmi iese în cale nunta aiasta. Eu n-am făcut prostia să rămîn pe loc, am aruncat căpăstrul cît colo şi m-am căţărat într-un sicund ca un motan fugărit, pe stîlpul de telegraf : l-am cuprins între picioare şi am aşteptat. Ce să vezi, ca un făcut, se iveşte învăţătorul cu maşina lui. Roţile sclipesc, coarnele la fel. Ehei, şi unde mi l-au împresurat dulăii ! A lăsat maşinuţa şi a început să dea din colţ în colţ. Eu îi strigam : „Prostule, caţără-te pe stîlp la mine ; altfel îţi fac straiele harcea- parcea !" A dat să se caţere, bietul de el, dar a întîrziat olecuţă. Abia cuprinsese în braţe stîlpul cînd dulăii, într-o clipită, i-au sfîşiat şi nădragii nou-nouţi, şi haina de uniformă cu bumbi aurii, şi tot ce avea pe dedesubt. Iar cei mai aprigi dintre dulăi au apucat să-şi înfigă colţii pe ici pe colo. L-au morfolit cît au avut ei chef, apoi şi-au căutat de treaba lor cînească. Iar el stătea cocoţat pe stîlp şi atîta bucurie mai avea că îi rămăsese în cap şapca de uniformă cu cocardă, da şi aceea cu cozorocul rupt, cînd se căţărase pe stîlp. Am coborît din adăpostul nostru — mai întîi el, iar eu în urma lui : că doar eram mai sus, chiar sub ceştile cele albe pe care se trag sîr- mele. Şi aşa am pogorît pe rînd — el, cum era, gol-goluţ, iar eu îmbrăcat cu o cămaşă ţărănească şi cu nădragi din pînză de casă. Atunci învăţătorul a început să se roage de mine : „Nene, împrumută-mi pentru scurtă vreme nădragii; ţi-i aduc înapoi într-o jumătate de ceas". Dar eu de coio : „Omule, cum vrei să ţi-i dau dacă n-am izmene pe dedesubt ? Dumneata pleci p-aci încolo
449
cu maşina da eu ce mă fac ? Să mă învîrtesc împrejurul stîlpului cu duligele goale ziua-n amiaza mare ? Cămaşa ţi-oi împrumuta-o pentru o vreme, dar nădragii, te rog să mă ierţi, nu pot." A îmbrăcat cămaşa mea, băgîndu-şi picioarele în mîneci şi sărmanul de el a pornit încetişor la drum. Ar fi trebuit s-o ia iute la trap — dar cum să alerge, dacă era silit să meargă la pas, ca un cal împiedicat ? Şi s-a nimerit să-l vadă cu cămaşa mea fiica negustorului — logodnica lui... În aceeaşi zi s-a şi pus capăt dragostei lor. A fost silit învăţătorul să se strămute în grabă la altă şcoală. Iar peste o săptămînă după asemenea întîmplare : ruşinea pătimită, frica băgată în oase de cîni, părăsit de logodnică şi cu dragostea dusă pe apa sîmbetei — flăcăul nostru a căpătat oftică năprasnică şi a murit. Dar eu nu prea cred să fi murit din aiasta. Cred că a dat ortul popii mai degrabă de frică şi de ruşine. Iată la ce duce afurisita aiasta de dragoste, fără să mai pomenim de fel şi fel de cununii şi nunţi. Iar mătăluţă, Siomuşka, sărmănelule, ar trebui să te gîndeşti de o sută de ori înainte de a te însura cu Varka. Toate fomeile-s o apă şi-un pămînt — nu degeaba eu şi cu Makaruşka nu le putem vedea în ochi şi le urîm de moarte. — Bine, moşule, am să mă mai gîndesc, îl linişti Davîdov, şi folosindu-se de prilejul că Şciukar îşi aprindea ţigara, o trase repede spre dînsul pe Varia şi o sărută pe tîmplă, tocmai în locul unde vîntişoruî care adia din faţă îi zbîrlise un cîrlionţ de păr mătăsos. Trudit de povestirea sa sau, poate, de amintiri, moş Şciukar începu în curînd să picure de somn. Atunci Davîdov luă hăţurile din mîinile lui vlăguite. Răpus de piroteală, moş Şciukar bolborosi : — Iţi mulţumesc, drăguţule. Îmbie dumneata cu biciuşca armăsarii, iar eu o să pun capul jos oleacă. Of, bătrîneţea, lua-o-ar naiba ! Cum te încropeşte cît de cît soarele, îndată te şi doboară somnul... Iar în timpul iernii, cu cît îi gerul mai năprasnic, cu atît te trage mai mult la picoteală, că poţi să îngheţi de-a binelea fără să te mai trezeşti. Mic şi sfrijit, Şciukar se culcă între Varia şi Davîdov, întinzîndu-se în voie de-a lungul droşcăi, ca un chişcar, şi peste puţin se auzi un sforăit subţirel. Iar stepa, încălzită de soare, răspîndea miresmele tuturor buruienilor. Mirosul sălciu al prafului încins de pe drum se amesteca cu aroma ierbii proaspăt cosite. În pîcla dimineţii albăstrea nedesluşit dunga nelămurită a zărilor din depărtare. Varia nu se mai sătura privind peste Don stepa necunoscută, dar atît de dragă inimii sale. Maseră lîngă un stog de fîn. Apucaseră să facă pînă în seară peste o sută de kilometri. La cină ospătară te miri ce din merindele pe sponci luate de acasă ; pe urmă mai zăboviră o vreme lîngă droşcă, uitîndu-se în tăcere la cerul spuzit de stele. Într-un tîrziu Davîdov spuse : — Mîine trebuie să ne sculăm iar cu noaptea în cap. Hai să ne pregătim de culcare. Tu, Varia, culcă-te în droşcă, ia paltonul meu şi acoperă-te cu el. Eu şi moşul ne-om cuibări sub stog. — Ţi-a ieşit un sfînt din gură, Siomuşka, încuviinţă bucuros Şciukar, foarte mulţumit că Davîdov vroia să petreacă noaptea alături de dînsul. Şi de ce am ascunde, bătrînului îi era cam frică să doarmă singur în stepa pustie, neştiută. Davîdov şedea culcat pe spate cu mîinile împreunate sub cap şi privea cerul siniliu, leşiatic, care se boltea deasupra lui. Căută cu ochii şi găsi Carul-Mare; oftă, apoi se pomeni zîmbind fără noimă, cine ştie de ce.
450
Pămîntul încins de soare în timpul zilei, se răci abia către miezul nopţii. Atunci se făcu într-adevăr răcoare. Undeva prin apropiere, într-o viroagă, se afla pesemne un heleşteu sau un ochi de apă. De acolo adia un iz de mîl şi de stuf. Se auzeau pe aproape bătaia prepeliţii şi orăcăitul şovăitor al gîtorva broaşte, iar o bufniţă mică se îndemna somnoros : „dorm, dorm !" Davîdov începuse să moţăie, cînd un şoarece foşni în fîn. Moş Şciukar sări ca ars ; zgîlţîindu-1 pe Davîdov, îi spuse : — Sioma, ai auzit ? Bun loc am mai ales şi noi, fir-ar afurisit să fie ! Să ştii că în stogul aista foiesc şerpi de casă şi năpîrci cîte vrei. N-auzi cum foşnesc, blestematele ? Iar bufniţele se vaită parcă am fi în ţintirim... Hai să părăsim locşorul aista primejdios şi să ne mutăm în altă parte. — Nu mai umbla cu fleacuri. Dormi, îi răspunse somnoros Davîdov. Şciukar se culcă din nou, se foi multă vreme şi îşi vîrî sub dînsul din toate părţile marginile mantalei de ploaie, bodogănind : — Doar ţi-am spus să luăm harabaua. Ţi-ai găsit — nu şi nu — voiai numaidecît să te fandoseşti cu droşca ! Ei, acu saltă şi te bucură ! N-ar fi fost mai bine să fi umplut de acasă harabaua cu fîn de pe meleagurile noastre ? Mergeam fără grijă, dormeam tustrei în haraba ; iar acum, poftim, fă-te covrig sub un stog străin, ca un cîine de pripas. Varkăi nici nu-i pasă, doarme sus la adăpost, ca o cucoană; în schimb, aici îţi foşneşte la cap, foşneşte pe de lături, foşneşte la picioare, şi dracu ştie ce foşneşte. Uite, ai să adormi şi o năpîrcă are să se tîrască pînă la tine, o să te muşte undeva anume şi s-a isprăvit cu însurătoarea ! Dacă te muşcă o procletă de aiestea — te şi răstorni cu copitele în sus. Atunci Varka ta are să umple cu lacrimi o covată, dar ce folos ?... Pe mine nici o năpîrcă n-are de ce să mă muşte, eu sînt carne bătrînă, teioasă ; şi, pe urmă, eu put a ţap, fiindcă Trofim doarme adesea lîngă mine în fînărie — iar năpîrcile nu suferă duhoarea de ţap. Nici că se poate mai limpede : pe tine te-or muşca, şi nu pe mine... Hai să ne luăm tălpăşiţa de aici ! Davîdov îi răspunse cu necaz : — Ascultă, moşule, ai să te potoleşti o dată ori ba ? Unde vrei să ne ducem acum, în puterea nopţii ? Moş Şciukar spuse cu mîhnire : — M-ai adus într-un loc de pierzanie; dacă ştiam, încaltea mi-aş fi luat rămas bun de la baba mea ; aşa, am plecat de parcă n-aş fi fost cununat de cînd sînt... Aşadară n-ai de gînd să te mişti din loc, drăguţule ? — Nu. Dormi, moşule. Oftînd din rărunchi şi închinîndu-se, moş Şciukar zise : — Parcă eu n-aş fi bucuros să dorm, Siomuşka ? Dar vezi că mi s-a cuibărit frica în sîn. Ba de frică am şi bătaie de inimă — îmi sparge coşul pieptului, nu alta... ba zbiară bufniţa aiasta blestemată, pune-i-s-ar un nod în gît ca să se înece la mama dracului... Ameţit de tînguirea bolborosită a lui Şciukar, Davîdov căzu într-un somn adînc. Se trezi înainte de răsăritul soarelui. Alături de dînsul şedea Varia, sprijinită cu umărul de poalele stogului şi cu picioarele supuse sub ea. Ii descurca şuviţele de păr încîlcit pe frunte. Degetele sale de fată îl atingeau cu atîta gingăşie şi fereală, încît Davîdov, trezit din somn, abia le simţea. Iar în droşcă dormea dus în locul ei moş Şciukar, învelit cu paltonul lui Davîdov. Rumenă, proaspătă ca aurora, Varia spuse încetişor :
451
— Eu am apucat să dau o fugă pînă la heleşteu şi m-am spălat. Trezeşte-l pe moş Şciukar şi hai să plecăm ! Ea îşi lipi uşor buzele de obrazul ţepos al lui Davîdov şi sări în picioare ca săltată de arcuri : Nu te duci să te speli, Sioma ? Hai să-ţi arăt drumul la heleşteu. Davîdov răspunse cu glas răguşit de somn : — Acuma nu mai am timp să mă spăl, Varia. Las’ c-o să găsesc prilej undeva pe drum. Dar hîrciogul ăsta bătrîn te-a trezit de mult ? — Nu m-a trezit el. M-am deşteptat singură cînd se zărea de ziuă. Unchiaşul şedea lîngă tine, cuprinzîndu-şi genunchii cu mîinile, şi fuma. Eu îl întreb : „De ce nu dormi, moşule ?" Iar el îmi răspunde : „N-am închis ochii toată nopticica, drăguţa mea ; aici, locul e bucşit de şerpi. Du-te de te plimbă prin stepă, iar eu oi dormi liniştit măcar un ceas în locul tău." Atunci m-am sculat şi m-am dus la heleşteu să mă spăl. Ajunseră la Millerovo în aceeaşi zi, înainte de amiază. Davîdov izbuti în răstimp de o jumătate de oră să pună la cale totul la comitetul districtual de partid. Ieşi vesel în stradă, zîmbind de mulţumire : — Secretarul a rezolvat, totul aşa cum se cuvine să se lucreze la comitetul districtual, adică repede şi cu chibzuială : pe tine, Varia mea, te iau sub ocrotirea lor fetele de la comitetul districtual al comsomolului. Acum, hai la Şcoala tehnică de agricultură să te instalez în noua ta locuinţă. M-am şi înţeles cu locţiitorul directorului. Pînă la începerea examenelor de admitere, au să te prepare profesorii şi către toamnă ai să-mi fii tobă de carte. Hotărît ! Fetele de la comitetul districtual vor veni să te vadă; m-am înţeles cu ele la telefon. Davîdov îşi frecă însufleţit palmele, după obiceiul lui, şi o întrebă : Varia, ştii cine este trimis în cătunul nostru ca secretar al organizaţiei de comsomol ? Cine crezi ? Ivan Naidionov, flăcăiaşul acela care a fost la noi astă iarnă cu coloana de agitatori. E un băiat foarte isteţ şi voi fi tare bucuros să-l revăd. Are să meargă treaba ca pe roate la comsomolul nostru. Hotărît ! Şi la Şcoala tehnică de agricultură se rîndui totul în două ceasuri. Era timpul să se despartă. Davîdov spuse cu hotărîre : — Râmîi cu bine, draga mea Varia-paria ! Nu tînji şi învaţă bine, iar noi n-o să ne prăpădim în lipsa ta. Pentru întîia dată o sărută pe buze, apoi porni pe coridor. Ajuns la ieşire, îşi întoarse capul şi deodată o jale adîncă îi săgetă atît de aprig inima, încît i se păru că duşumeaua scorojită i se clatină sub picioare, ca puntea unei nave. Varia stătea cu fruntea lipită de perete, cu faţa îngropată în palme. Casînca albăstrie îi căzuse pe umeri şi întreaga ei făptură vădea atîta slăbiciune şi suferinţă, încît Davîdov nu mai gemu şi se grăbi să iasă în curte. Înainte de a se împlini trei zile de la plecarea lor din cătun, Davîdov se întoarse la Gremeacii-Log. Deşi era tîrziu, Naguinov şi Razmiotnov îl aşteptau la sediul conducerii colhozului. Naguinov îl salută încruntat şi spuse ursuz : — Ascultă, Semion, aşadară n-ai fost acasă în zilele din urmă ? Ai plecat la staniţă, pe urmă la comitetul districtual de partid... Ce păs te-a dus tocmai la Millerovo ? — Am să raportez despre toate la vremea lor. Dar prin cătun ce se mai aude ? În loc de răspuns, Razmiotnov îl întrebă : — În drum spre casă ai văzut cum arată bucatele ? Ce zici, s-au copt ?
452
— Orzul se poate secera pe-alocuri. Trebuie să alegem numai peticele coapte. Secara la fel. Cred că secara s-ar putea secera peste tot, dar văd că vecinii noştri zăbovesc. Razmiotnov spuse ca pentru sine : — Atunci să nu ne grăbim nici noi. Dacă-i vreme bună, o putem secera de verde. Se coace ea şi după ce este doborîtă la pămînt. Dar dacă plouă ? Atunci îi pui cruce. Naguinov era de aceeaşi părere : — Mai putem aştepta vreo trei zile. Pe urmă trebuie să ne apucăm de seceriş din toată inima, altfel te ia la rost comitetul raional de partid, Semion ; eu şi Andrei o să facem iarăşi ruptoarea... Staţi să vă spun o noutate : am la sovhoz un prieten din timpul milităriei; am fost ieri să-l văd. Mă poftise mai de mult să trec pe la dînsul dar tot nu puteam să-mi găsesc timp. Ieri m-am hotărît — mi-am zis : ia să mă reped pentru o zi la el, să văd cum o mai duce, şi pe lîngă asta să mă uit cum lucrează tractoarele. N-am văzut de cînd sînt aşa ceva şi tare eram curios ! Acolo la dînsul se ară pămînt de obleagă (Obleagă ― teren agricol lăsat un an să se odihnească – n.c.). Am stat toată ziulica pe cîmp. Măi, fraţilor, să vedeţi ce minunăţie-i şi tractorul ăsta Fordson ! Ară cîmpul ogorît (Ogorît ― arat, cultivat – n.c), mergînd la trap. Dar dacă dă de ţelină, undeva la o cotitură, atunci nu-l mai ajută puterile. Se ridică bîrzoi ca un cal nărăvaş înainte de obstacol, rămîne aşa un răstimp, apoi cade iar cu roţile la pămînt şi se grăbeşte să ajungă mai repede la obleagă. Nu-i poate veni de hac ţelinei... Totuşi, n-ar strica de loc să avem o pereche de asemenea căluţi în colhozul nostru — iată la ce mă gîndeam şi mă gîndesc tot timpul. E un lucru de pizmuit la o gospodărie ! Istoria asta m-a prins aşa de tare în mreje, că n-am avut cînd face chef cu prietenul meu. M-am întors de la cîmp drept acasă. — Parcă aveai de gînd să te duci la S.M.T.-ul de la Martinovskaia ? Îl întrebă Razmiotnov. — Nu-i totuna — la S.M.T. sau la sovhoz ? Şi acolo sînt tractoare ca şi aici. Pe urmă era prea departe pînă la S.M.T., iar secerişul bate la uşă. Razmiotnov îşi miji ochii cu viclenie : — Trebuie să mărturisesc, Makar, că am păcătuit cu cugetul faţă de tine. Credeam că în drum de la Martinovskaia ai să te abaţi pe la Şahtî, s-o vezi pe Lukeria... — Nici prin gînd nu mi-a trecut aşa ceva ! Rosti hotărît Nagulnov. Să fi fost tu în locul meu, te-ai fi abătut de bună seamă ! Las’ că ştiu eu cîte parale faci, bălanule ! Razmiotnov oftă : — Dacă ar fi fost fosta mea nevastă, nu numai că m-aş fi abătut pe la ea, dar aş fi rămas la dînsa ca oaspete cel puţin o săptămînă ! Apoi adăugă glumeţ : Nu-s papă-lapte, ca tine ! — Las' că te ştiu eu, repetă Nagulnov. Şi după o clipă de gîndire spuse: Eşti al dracului de muieratic ! Eu însă nu alerg după fuste ca tine ! Razmiotnov ridică din umeri : — Sînt văduv de doisprezece ani. Ce mai vrei de la mine ? — De aceea şi eşti muieratic. După o scurtă tăcere, Razmiotnov rosti încet, de data asta cu toată seriozitatea :
453
— Poate că în toţi aceşti doisprezece ani n-am iubit decît una şi aceeaşi fiinţă. De unde poţi şti că nu-i aşa ? — Tu ? Da ce, sînt prost să te cred ! ? — Da, una şi aceeaşi ! — Nu cumva pe Marina Poiarkova ? — Nu-i treaba ta să ştii : care-i ; şi nu mi te vîrî în suflet ! S-ar fi putut întîmplă ca, odată şi odată, să-ţi fi destăinuit la beţie cine mi-a fost dragă şi-mi este pînă-n ziua de azi. Dar tu, Makar, eşti un om rece, cu tine niciodată nu poţi sta de vorbă de la suflet la suflet. În ce lună eşti născut ? — În decembrie. — Eram sigur. Să ştii că te-a născut maică-ta lîngă o copcă de gheaţă — s-o fi dus să scoată apă şi te-a născut din nebăgare de seamă drept pe gheaţă ; de aceea, totdeauna vine dinspre tine ca o adiere rece. Cum vrei să-ţi mărturisească omul ce are pe inimă ? — Iar tu te-ai născut pesemne pe o plită fierbinte ! Razmiotnov adeveri cu dragă inimă : — Se prea poate ! De aceea răspîndesc dogoare, ca şi vîntul uscat. Dar cu tine — e cu totul altceva. Nagulnov spuse cu ciudă : — M-am săturat! Destul am vorbit numai despre noi şi despre muieri. Mai bine să hotărîm cine merge la strînsul recoltei şi în ce brigadă. — Hai, îl zădărî Razmiotnov, hai sa isprăvim vorba începută ; cît priveşte cine să plece şi în ce brigadă — avem tot timpul să ne înţelegem. Rogu-te, Makar, judecă liniştit: tu m-ai făcut muieratic ! Cum poţi spune una ca asta, cînd am de gînd să vă poftesc pe amîndoi, în curînd, la nuntă ? — La nunta cui ? îl întrebă aspru Nagulnov. — A mea. Maică-mea a îmbătrânit de tot, îi vine greu să vadă de gospodărie, mă sileşte să mă însor. — Şi tu vrei să-i dai ascultare, nătărău bătrîn ce eşti ? Nagulnov nu-şi putu ascunde indignarea fără margini. Razmiotnov răspunse cu o smerenie prefăcută: — Şi ce vrei să fac, drăguţule, unde să mă duc ? — Ei, va să zică eşti un prost şi jumătate ! Nagulnov se scarpină îngîndurat la rădăcina nasului, apoi încheie : Vom fi nevoiţi, Semion, să ne închiriem amîndoi o locuinţă şi să stăm împreună, ca să nu ne fie prea urît. Iar pe poartă să scriem : „Aici stau numai burlaci". Davîdov nu zăbovi cu răspunsul : — N-o să iasă nimic, Makar, din născocirea ta : am şi eu logodnică. De aceea am fost la Millerovo. Nagulnov îşi plinîhă privirea sfredelitoare de la unul la altul, încercînd să se dumirească dacă glumesc ori ba, apoi se sculă încet şi, palid la faţă de tulburare, îşi umflă nările şi fornăi: — Ce-i cu voi, nu cumva aţi căpiat ? Vă mai întreb o dată : vorbiţi serios, ori vă bateţi joc de mine ? Fără a aştepta însă răspunsul scuipă cu amarnică înverşunare şi plecă nemailuîndu-şi rămas-bun.
454
Capitolul XXVI Polovţev şi Liatievski, abrutizaţi de plictiseală, tot mai decăzuţi moraliceşte, îşi petreceau, ca şi mai înainte, zilele şi nopţile în cămăruţa strîmtă a lui Iakov Lukici. În timpul din urmă veneau la dînşii ştafete parcă mult mai rar decît înainte, iar făgăduielile încurajatoare, care le erau trimise de centrul răsculaţilor în scrisori obişnuite, dar închise cu grijă, pierduseră de mult orice preţ în ochii lor... S-ar putea spune că Polovţev îndura mai uşor îndelungata schimnicie ; chiar în felul lui de a se purta părea mai echilibrat. Liatievski însă îşi pierdea uneori cumpătul şi de fiecare dată se purta în alt chip : ba tăcea zile şi nopţi de-a rîndul, uitîndu-se la peretele din faţă cu ochiul său stins, ba era neobişnuit de vorbăreţ, fără nici un frîu. Atunci Polovţev, cu tot zăduful, îşi punea burca în cap, simţind cîteodată o dorinţă aproape nestăvilită să se ridice de pe pat, să scoată sabia din teaca şi, făcîndu-i vînt, să taie capul pieptănat cu îngrijire al lui Liatievski. Într-o bună zi, cum se întunecă, Liatievski ieşi pe furiş din casă şi se întoarse înainte de revărsatul zorilor, aducînd un braţ de flori umede. Polovţev, îngrijorat de dispariţia colocatarului său, nu închisese ochii toată noaptea, se frămîntase cumplit, trăgînd cu urechea la cel mai mic zgomot venit din afară. Liatievski, plin de prospeţimea nopţii, vesel, înviorat de plimbarea făcută, aduse din tindă găleata cu apă şi, grijuliu, puse florile în ea. în aerul stătut al cămăruţei se răspîndi dintr-o dată o mireasmă ameţitoare de petunii, regina-nopţii, micşunele şi de alte flori pe care Polovţev nu le cunoştea — şi atunci se petrecu ceva neaşteptat: Polovţev, acest esaul oţelit, sorbind adînc miresmele aproape uitate ale florilor, izbucni în plîns... Zăcea pe patul lui urît mirositor, în tulburea lumină înainte de revărsatul zorilor, cu obrajii îngropaţi în palmele-i asudate. Iar cînd hohotele de plîns aproape îl înăbuşeau, se întoarse scurt cu faţa la perete şi muşcă aprig colţul pernei. Liatievski, călcînd uşurel cu picioarele goale, măsura cu paşi uşori duşumeaua caldă a cămăruţei. Într-însul se trezise un fior de delicateţe şi prinse să fluiere încetişor arii din operete, prefăcîndu-se că nu aude şi nici nu bagă de seamă nimic... Cam pe la orele unsprezece, trezindu-se din somnul de scurtă durată, dâr adînc, Polovţev avu de gînd să-l mustre aspru pe Liatievski, fiindcă plecase fără voie, dar spuse cu totul altceva : — Ar trebui schimbată apa din găleată... au să se ofilească. Liatievski răspunse vesel : — Am înţeles ! Aduse un ulcior de apă rece de la fîntînă, iar apa caldă din găleată o vărsă pe duşumea. — De unde ai luat florile ? Îl întrebă Polovţev. Se simţea stingherit că-şi arătase slăbiciunea, îi era ruşine că plînsese în timpul nopţii şi de aceea nu-l privea în faţă pe Liatievski. Acesta ridică din umeri : — „A lua” — e prea delicat spus, domnule Polovţev. Cuvîntul „a fura" e mai grosolan, dar mai aproape de adevăr. Plimbîndu-mă pe lîngă şcoală, am simţit un parfum dumnezeiesc care mi-a încîntat mirosul. Am sărit gardul în grădiniţa de flori a învăţătorului Şpîn şi am jumulit două straturi de flori, ca să înfrumuseţez cît de cît existenţa noastră mizerabilă. Vă făgăduiesc că şi pe viitor vă voi aproviziona cu flori proaspete.
455
— Nu, te rog, scuteşte-mă ! — Dar domnia-voastră încă n-aţi pierdut cu totul unele simţăminte omeneşti, rosti încet, cu înţeles, Liatievski, uitîndu-se ţintă în ochii lui Polovţev. Acesta tăcu, prefăcîndu-se că nu aude... Fiecare îşi omora timpul în felul său : Polovţev şedea ceasuri întregi la masă şi făcea pasienţe, atingînd scîrbit cu degetele-i groase cărţile de joc slinoase, iar Liatievski, fără să se scoale din pat, citea cel puţin pentru a două- zecea oară singura carte pe care o avea — Quo vadis de Sienkiewicz — desfătîndu-se cu fiecare cuvînt. Uneori, Polovţev lăsa cărţile, se aşeza turceşte pe podea şi, întinzînd în faţa lui o prelată, demonta puşca-mitralieră, o curăţa (cu toate că şi aşa era cît se poate de curată), ştergea şi ungea fiecare piesă cu ulei de armă, cald în zăpuşeala din casă, apoi o monta din nou cu admiraţie, fără grabă, plecîndu-şi capul cu fruntea lată cînd într-o parte, cînd în alta. Pe urmă, oftînd, o învelea în aceeaşi pînză, o vîra cu grijă sub pat, după aceea se apuca să ungă şi să încarce iarăşi discurile ; în sfîrşit se aşeza la masă şi-şi scotea de sub saltea sabia ofiţerească, îi încerca tăişul pe unghia degetului mare şi, cu cutea uscată, mîngîia încetişor, numai de cîteva ori, oţelul care strălucea mat. „Taie ca briciul !" mormăia el, mulţumit. În astfel de momente Liatievski, lăsînd la o parte cartea, îşi mijea singurul ochi şi zîmbea sarcastic : — Mă miră, mă uimeşte nespus de mult sentimentalismul dumitale idiot ! De ce faci atîta caz de acest hleab de sabie în formă de scrumbie ? Nu uita că sîntem în anul nouă sute treizeci — vremea săbiilor, suliţelor, halebardelor şi a altor tinichele de acest fel a trecut de mult în războiul trecut artileria, stimabile, a hotărît totul şi nicidecum soldăţeii cu sau fără cai. Tot ea va hotărî şi soarta viitoarelor lupte şi războaie. Afirm asta cu toata hotărîrea, ca vechi artilerist ! Polovţev îl privea pe sub sprîncene, ca totdeauna, şl strecura printre dinţi : — Dumneata crezi c-o să te bizui de la începutul răscoalei pe focul bateriilor de obuziere, ori pe soldăţeii cu săbii în mînă ? Dă-mi din capul locului numai o baterie cu tunuri de trei ţoii şi-mi las eu plăcere sabia în grija nevestei lui Ostrovnov. Deocamdată însă tacă-ţi gura, înălţimea-voastră treanca-fleanca ! Mi-e greaţă de trăncănelile dumitale. N-ai decît să povesteşti domnişoarelor poloneze despre rolul artileriei în războiul trecut — nu mie. Îndeobşte cauţi să-mi vorbeşti pe un ton dispreţuitor — dar nu faci bine, reprezentant al marii Polonii. Atît tonul cît şi pălăvrăgeala dumitale miroase urît. De altfel, despre ţara dumitale, se şi spunea nu de mult, în al treilea deceniu al secolului XX, că : „Polonia încă n-a pierit, dar a şi început să duhnească”... Liatievski exclamă cu un aer tragic : — Doamne, ce mizerie spirituală ! Numai cărţile de joc şi sabia, sabia şi cărţile de joc... Timp de o jumătate de an n-ai citit nici un cuvînt tipărit. Rău te-ai sălbătăcit ! Şi cînd te gîndeşti că ai fost cîndva profesor de şcoală medie... — Nevoia m-a făcut profesor, mult stimate pan ! Amarnica nevoie ! — Mi se pare că Cehov al vostru are o istorioară despre cazaci : un moşier-cazac, ignorant şi greoi la minte, locuia la conacul lui, împreună cu doi feciori, nişte vlăjgani nătăfleţi care nu făceau decît atîta : unul arunca în aer cocoşei tineri, iar celălalt trăgea într-înşii cu puşca. Şi aşa îi se scurgea viaţa, zi de zi : fără cărţi, fără înclinaţii intelectuale, fără vreo umbră de preocupări spirituale... Uneori am impresia că dumneata eşti unul dintre aceşti fecioraşi. Poate mă înşel ?
456
Fără să răspundă, Polovţev aburea cu răsuflarea lui oţelul săbiei, privind cum se lăţea şi apoi pierea încet-încet umbra albăstrie ; pe urmă ştergea tăişul cu pulpana tolstovkăi cenuşii şi vîra sabia cu grijă şi cu duioşie în teaca ponosită, fără cel mai mic zgomot. Dar nu totdeauna se isprăveau atît de paşnic discuţiile iscate brusc sau ciondănelile de scurtă durată. În cămăruţa rar aerisită stăruia o atmosferă înăbuşitoare. Arşiţa, care bîntuia de la un timp, le făcea şi mai nesuferit traiul jalnic pe care îl duceau în casa lui Ostrovnov. Polovţev sărea tot mai des din patul umed, cu iz de sudoare, şi mîrîia înăbuşit : „Curată temniţă ! Am să mă prăpădesc în temniţa asta !" Chiar în timpul nopţii rostea adesea prin somn vorba aceasta amară, pînă cînd Liatievski, scos din răbdări, îi spuse într-o bună zi : — Domnule Polovţev, se poate crede că în vocabularul dumitale, şi aşa sărăcăcios, n-a rămas decît un singur cuvînt : „temniţa" ! Dacă tînjeşti aşa de mult după această instituţie de binefacere, iată sfatul meu: du-te chiar azi la G.P.U.-ul raional şi roagă-te să-ţi dea repartiţie într-o temniţă, cel puţin pentru vreo douăzeci de ani. Te asigur că nu-ţi va fi refuzată rugămintea ! — Asta se cheamă în limba polonă a fi spiritual ? Îl întrebă Polovţev, zîmbind strîmb. Liatievski ridică din umeri : — Găseşti că fac spirite fără sare ? — Ba eşti nici mai mult nici mai puţin decît o brută, îi răspunse cu nepăsare Polovţev. Liatievski ridică iarăşi din umeri şi zîmbi sarcastic: — Se prea poate. Doar trăiesc de atîta vreme alături de dumneata, încît nu e greu de loc să-mi fi pierdut înfăţişarea omenească... În urma acestei ciorovăieli, nu mai schimbară un cuvînt timp de trei zile. A patra zi fură însă nevoiţi să stea de vorbă din nou. Dis-de-dimineaţă, cînd Iakov Lukici încă nu plecase la slujbă, în curtea lui intrară doi necunoscuţi. Unul purta un impermeabil cauciucat, iar celălalt o manta ponosită şi murdară cu glugă din pînză de prelată. Cel dintîi ţinea strîns sub braţ o geantă mare, umflată ; celalalt avea petrecut peste umăr un bici cu canaf bogat în cureluşe. Potrivit înţelegerii, cînd îi zări pe fereastră pe cei doi străini, Iakov Lukici trecu repede în tindă, ciocăni de două ori cu o scurtă pauză între bătăi în uşa cămăruţei unde locuiau Polovţev şi Liatievski, apoi ieşi cu un aer demn în cerdac, netezindu-şi mustăţile : — Pe mine mă căutaţi, oameni buni ? Nu cumva aveţi trebuinţă de ceva din magazia colhozului ? Cine sînteţi ? Nu păreţi a fi din partea locului. Faţa necunoscutului îndesat, vînjos, cu geanta subsuoară, se lumină de un zîmbet prietenos, făcînd gropiţe, ca femeile, în obrajii dolofani ; îşi duse mîna la cozorocul şepcii ponosite şi spuse : — Dumneata eşti stăpînul casei ? Bună dimineaţa, Iakov Lukici ! Vecinii dumitale ne-au îndreptat încoace. Sîntem achizitori de vite, lucrăm pentru mineri, îi aprovizionăm, va să zică, cu carne, pentru hrana cea de toate zilele. Plătim bani buni peste tariful fixat de stat pentru achiziţii. Dăm preţ mai mare, fiindcă datoria noastră este de a ne îngriji ca minerii să aibă tot timpul o hrană cît mai săţioasă. Dumneata, ca administrator al colhozului, îţi dai seama de nevoile noastre... Nu ne trebuie nimic din magazia colhozului. Cumpărăm vitele care se găsesc în folosinţa personală a colhoznicilor şi a ţăranilor cu gospodării
457
individuale. Ni s-a spus că ai o viţică de un an. Poate ne-o vinzi ? Nu ne uităm la preţ, numai sa fie grăsună. ' Iakov Lukici tăcu un răstimp, îşi scărpină, pe gînduri, sprinceana, chitind în sine că ar putea lua un preţ bun de la darnicii achizitori, fără să-şi mai piardă timpul pe la iarmaroace. Răspunse aşa cum fac cei mai mulţi plugari, care se pricep să ţină la preţ. — N-am viţică de vînzare. — Totuşi n-am putea s-o vedem ? N-ar fi chip să cădem la învoială ? Sîntem gata, ţi-am mai spus, să dăm un ban mai mult. După o clipă de tăcere, Iakov Lukici, netezindu-şi mustăţile, răspunse tărăgănat, cu importanţă : — Ce e drept, am o viţică şi e bine hrănită, luceşte părul pe ea ! Dar îmi trebuie şi mie : vaca mi-a cam îmbătrînit — am de gînd s-o înlocuiesc. E de soi tare bun, cît priveşte laptele şi smîntîna. Iese multă frişcă, cum se spune la dumneavoastră. Nu, tovarăşi, n-o vînd ! Vînjosul cu geanta subsuoară oftă dezamăgit : — Ce să-i faci ! Stăpînul ştie mai bine ce are de făcut... Iartă-ne că ţi-am răpit timpul, o să căutăm marfă în altă parte. Ducînd încă o dată mîna, stîngaci, la cozorocul şepcii boţite, necunoscutul se îndreptă spre poartă. În urma lui păşea agale cirezarul cel zdravăn, nespus de lat în spete, jucîndu-se cu biciul şi trăgînd cu ochiul la casa de locuit, la ferestre şi la uşiţa de la pod bine închisă... Atunci, Iakov Lukici nu se mai putu stăpîni. Cînd necunoscuţii ajunseră la poartă, el îl strigă pe cel vînjos : — Ia stai oleacă, tovarăşe achizitor ! Cît plătiţi chilul de vită vie ? — După învoială. Ţi-am spus doar că nu ne uităm la preţ, facem ce vrem cu banii noştri. Îi avem, ce-i drept, socotiţi — dar nu măsuraţi, spuse vînjosul, oprindu-se în aşteptare lîngă poartă şi lovind uşor, cu lăudăroşie, geanta umflată... Iakov Lukici, coborînd din cerdac, se îndreptă spre dînşii cu paşi hotărîţi. — Hai să vedeţi viţica pînă nu-i dusă la cireadă ; dar să ştiţi că nu v-o dau ieftin — o vînd numai pentru obrazul dumneavoastră, căci se vede că sînteţi nişte băieţi de omenie, nu va zgîrciţi la preţ. Să nu prind picior de negustor prin bătătura mea ! Amîndoi cumpărătorii cercetară şi pipăiră pe îndelete viţica, căutîndu-i parcă nod în papură. Apoi vînjosul începu să se tocmească şi să se răstocmească. În timpul acesta cel cu biciul umbla, fluierînd plictisit, prin bătătură şi prin toate cotloanele ogrăzii, trăgînd cu ochiul spre coteţ, spre grajdul gol şi spre toate ungherele în care n-ar fi avut de ce să-şi bage nasul... Atunci pe Iakov Lukici îl săgetă un gînd : „Nu sînt ei cumpărători, cum nu-s eu popă !" Lăsînd pe neaşteptate din preţ şaptezeci şi cinci de ruble, spuse : — Fie, o dau în pagubă numai de dragul tovarăşilor mineri. Şi acu, vă rog să mă iertaţi, trebuie să plec la conducerea colhozului, nu mai pot sta. Luaţi viţica chiar acum ? Atunci scoateţi banii ! În uşa şurii, vînjosul numără îndelung banii, umezindu-şi mereu degetele. Adăugă cincisprezece ruble peste preţul convenit, strînse mîna lui Iakov Lukici, care se cam posomorise şi-i făcu cu ochiul :
458
— Acu că am făcut tîrgul, tragem o duşcă, ce zici, Iakov Lukici ? Meseria noastră ne îndatorează să purtăm aldămaşul cu noi. Şi dădu la iveală fără grabă din buzunar o sticlă de votcă, care luci palid în razele soarelui de dimineaţă. Iakov Lukici răspunse cu o prefăcută veselie : — Deseară, dragii mei, deseară ! Poftiţi atunci şi-o să beau bucuros aldămaşul cu dumneavoastră. Sămînţă de veselie de asta din garafă s-o găsi şi la stăpînul casei; deocamdată n-am ajuns la sapă de lemn. Acuma însă iertaţi-mă: sănătatea nu-mi îngăduie să beau votcă pe inima goală. Şi-apoi nici slujba nu mă lasă — trebuie să plec după daraveri la colhoz. Veniţi după asfinţitul soarelui, atunci o să „udăm" viţica. — Dar ce-ar fi să ne pofteşti în casă şi să ne ospătezi cu nişte lapte de la mama viţicăi ? Strecură o vorbă vînjosul cu faţa luminată de un zîmbet nespus de blînd, care-i adîncea gropiţele din obrajii dolofani, punînd mîna rugător pe cotul lui Iakov Lukici, Neînduplecatul Iakov Lukici îşi adună toată voinţa într-o încordare năstruşnică şi răspunse zîmbind cam de sus : — La noi, la cazaci, domnii mei, este obiceiul să vii în ospeţie nu cînd ţi se năzare, ci numai cînd eşti chemat şi poftit de gazde. Poate la dumneavoastră îi altă rînduială ! Ştiţi ce ? Hai să ne ţinem de obiceiurile noastre de aici din cătun... Ne-am înţeles să ne vedem deseară ? Atunci ce să mai pierdem vremea cu vorbe de clacă acum dimineaţa ? S-auzim de bine ! Întorcînd spatele cumpărătorilor, fără să arunce măcar o privire la viţica pe care cirezarul cel zdravăn o lega de coarne pe îndelete, Iakov Lukici se îndreptă agale spre cerdac, păşind legănat. Pe cînd urca treptele scării pînă la cea de sus, gemea şi ofta cu un aer prefăcut, ţinîndu-se cu mîna stîngă de şale. Abia cînd intră în tindă, duse mîna la inimă, fără umbră de prefăcătorie, şi rămase cîteva clipe nemişcat, cu ochii închişi, apoi şopti cu buzele vinete: „Fire-aţi blestemaţi să fiţi cu toţii ! Junghiul care-i săgeta inima se potoli în curînd. Îi trecu şi uşoara ameţeală pe care o simţea. Aşteptă încă puţin, apoi ciocăni respectuos, dar stăruitor, în uşa cămăruţei în care locuia Polovţev. Păşi pragul şi abia apucă să rostească: „Înălţimea voastră, mare nenorocire... !" într-o clipită, ca noaptea pe furtună, cînd scapără fulgerul, văzu ţeava pistolului întinsă spre dînsul, şi falca butucănoasă, ieşită în afară, a lui Poîovţev, şi privirea neclintită, încordată a acestuia, şi pe Liatievski, aşezat pe pat într-o poziţie nepăsătoare, dar cu omoplaţii strîns lipiţi de perete, ţinînd pe genun chii uşor ridicaţi puşca-mitralieră cu ţeava îndreptată tot spre uşă, la înălţimea pieptului lui Iakov Liikici. Zări totul într-o nălucire orbitoare de-o clipă, chiar şi zîmbetul lui Liatievski, chiar şi strălucirea înfrigurată a singurului său ochi, şi auzi parcă de departe întrebarea : — Pe cine ai adus în curte, scumpă gazdă ? ! Zguduit, Iakov Lukici nu recunoscu vocea, ca şi cum un al treilea ins, nevăzut, îl întrebase cu o şoaptă şuierătoare, întretăiată, O putere mai tare decît dînsul îl sili însă să se transfigureze deodată : braţele, lipite de vipuşca pantalonilor, se îndoiră de la cot, iar el, Iakov Lukici, se moleşi, se încovoie. Totuşi începu să vorbească, fără şir, cu întreruperi, dar pe alt ton decît pînă atunci: — N-am adus pe nimeni. Au venit singuri, nepoftiţi. Aş vrea să ştiu, domnii mei, pînă cînd o să strigaţi la mine ? Pînă cînd am să fiu repezit ca un băieţaş mucos ? Sînt foarte jignit din pricina asta ! Vă hrănesc, vă dau de băut şi vă
459
slujesc fără nici o plată. Şi muierile noastre vă spală cămăşile şi vă gătesc mîncare tot pe degeaba... Puteţi să mă ucideţi pe loc, chiar acum, dar să ştiţi că viaţa nu mai este decît o povară pentru mine de cînd sînteţi aici. Am vîndut şi viţica în pagubă. Doar trebuie să vă dau de mîncare, nu ? Nu pot să pun pe masa înălţimilor voastre borş lung, ci neapărat ciorbă cu carne. Pe deasupra îmi cereţi tot timpul şi votcă. Şi-apoi v-am dat de veste cînd am văzut că intră în bătătură musafirii ăştia nepoftiţi; pînă la urmă m-am dumirit şi eu că nu-s cumpărători, cum nu sînt eu popă, şi am căutat să scap de dînşii, ba chiar le-am întors spatele : „Duceţi-vă cu dumnezeu, luaţi viţica chiar pe degeaba, dar plecaţi mai repede de aici !" Iar dumneavoastră cum mă întîmpinaţi... Ce să mai vorbesc de pomană ? Iakov Lukici dădu din mînă deznădăjduit şi se lipi cu pieptul de uscior, îngropîndu-şi faţa în palme. Cu o ciudată nepăsare, care pusese de mult stăpînire pe dînsul, Polovţev rosti cu un glas uimitor de şters : — Să ştii că bătrînul are dreptate, pan Liatievski. Nu-mi miroase a bine. Ar trebui să ne luăm tălpăşiţa cît nu e prea tîrziu. Ce părere ai ? — Trebuie s-o ştergem chiar azi, spuse cu hotărîre Liatievski, punînd cu grijă pe patul răvăşit puşca-mitralieră. — Dar cum păstrăm legătura cu ceilalţi ? — Vorbim noi despre asta mai tîrziu, răspunse Liatievski, arătînd cu o mişcare a capului spre Iakov Lukici, apoi adresîndu-se acestuia, îi spuse tăios : Nu te mai boci, Lukici, ca o muiere ! Spune-ne mai bine ce ai vorbit cu cumpărătorii. Ţi-au plătit toţi banii ? Nu mai vin pe aici ? Iakov Lukici se smîrcîi ca un copil, îşi suflă nasul cu poala cămăşii neîncinse, îşi şterse cu palma ochii, mustăţile şi barba, apoi povesti pe scurt, fără să ridice ochii, ceea ce vorbise cu achizitorii. Le spuse despre iscodelile care dădeau de bănuit ale cirezarului. Nu uită să pomenească şi faptul că, în aceeaşi seară, achizitorii urmau a veni la dînsul ca să bea adălmaşul. Auzind vorbele acestea, Polovţev şi Liatievski se uitară în tăcere unul la altul. — Foarte frumos, nimic de zis, rosti Liatievski chicotind nervos. Nu puteai născoci ceva mai isteţ decît să-i pofteşti la tine acasă! Tîmpitul dracului de prostălău fără leac ! — Nu i-am poftit eu, ei au stăruit să intre numaidecît în casă. Abia i-am înduplecat să aştepte pînă deseară. Iar înălţimea voastră, sau cum v-o fi zicînd, degeaba mă beşteliţi şi mă faceţi prostălău... Adică de ce dracu i-aş fi poftit în casă, doamne iartă-mă, de vreme ce dumneavoastră eraţi pitiţi aici ? Ca să ne scurteze cu o palmă şi pe mine şi pe dumneavoastră ? Ochii umezi ai lui Iakov Lukici scăpărară de mînie şi el încheie cu o vrăjmăşie făţişă : — Domnilor ofiţeri, aţi crezut pînă-n nouă sute şaptesprezece că numai dumneavoastră sînteţi deştepţi, iar soldaţii şi cazacii de rînd îs nişte tîmpiţi cu toţii. Ostaşii roşii v-au învăţat cîte ceva, dar pesemne n-au izbutit ss vă bage bine minţile în cap... Nu v-a folosit nici învăţătura şi nici bătaia straşnică pe care v-au tras-o ! Polovţev îi făcu cu ochiul lui Liatievski, care îşi muşca buza şi întoarse în tăcere capul spre fereastra astupată. Polovţev se apropie de Ostrovnov, îi puse mîna pe umăr şi-i zîmbi împăciuitor : — De ce te frămînţi pentru nimicuri, Lukici ! Cîte nu spune omul la o mînie ! Nu lua şi tu în serios orice fleac ! Uite unde ai tu dreptate : cumpărătorii viţicăi
460
tale sînt achizitori, cum sînt eu vlădică. Amîndoi sînt cekişti. Pe unul dintr-înşii l-a recunoscut Liatievski. Ai înţeles ? Pe noi ne caută, dar deocamdată umblă pe dibuite, bîjbîie ; de aceea fac pe achizitorii. Acum ascultă mai departe : pînă la prînz trebuie să plecăm de aici, dar nu amîndoi deodată, ci unul cîte unul. Du-te şi ţine-i de vorbă pe cumpărătorii tăi cam două-trei ceasuri. Fă ce ştii şi cum ştii. Poţi să-i duci la cineva dintre ai noştri, care se va nimeri să fie acasă. Bea votcă cu ei, dar să te ferească dumnezeu pe tine sau pe gazdă să vă îmbătaţi şi să vă daţi frîu liber gurii ! Dacă aflu — vă omor pe amîndoi ! Bagă-ţi asta bine în cap ! În timp ce tu o să-i ţii pe loc cu votcă, noi ne streeurăm binişor prin rîpa care începe din fundul curţii tale, şi ieşim în stepă. După aceea prinde orbul, scoate-i ochii ! Porunceşte feciorului tău să ascundă numaidecît în grămada de tizic sabia, puşca-mitralieră, discurile şi amîndouă armele. — Poţi să ascunzi arma dumitale, pe a mea o iau cu mine, îi tăie vorba Liatievski. Polovţev îl privi fără să-i spună nimic, apoi urmă : — Să le învelească pe toate într-o pătură şi să le ducă în şură, dar cu băgare de seamă, încetişor, uitîndu-se mai întîi în toate părţile, ca să nu-l vadă careva. Pentru nimic în lume să nu ascunzi ceva în casă. Mai am o rugăminte la tine, mai bine zis — un ordin : să primeşti toate scrisorile care vor veni pe numele meu. Cum sosesc, să le pui sub piatra de moară care se găseşte lîngă hambar. Din cînd în cînd o să trecem în timpul nopţii pe aici. Ai înţeles ce ţi-am spus ? Iakov Lukici şopti : — Da, vă rog ! — Atunci pleacă şi nu-i pierde din ochi pe achizitorii dracului ! Du-i cît mai departe. Peste două ore nu mai sîntem aici. N-ai decît să-i pofteşti deseară la tine. Paturile să le strîngeţi şi să le duceţi în pod, iar cămăruţa trebuie aerisită. Ca să nu fie nici o bănuială — grămădeşte aici tot felul de ciurucuri — şi, dacă vor cere, poţi să le arăţi toată casa... Fără îndoială că vor încerca sub fel de fel de tertipuri să-ţi vadă întreaga gospodărie... Vom lipsi o săptămînă, apoi ne întoarcem. Nu ne mai scoate ochii cu tot ce-am mîncat la tine ! Pentru bunătatea ta, pentru ceea ce ai cheltuit cu noi vei fi răsplătit cu prisosinţă, de îndată ce va triumfa cauza noastră. Trebuie să ne întoarcem, deoarece eu voi porni răscoala în sectorul meu din Gremeacii. Şi ceasul se apropie ! Încheie solemn Polovţev şi-l îmbrăţişă scurt pe Iakov Lukici. Du-te, bătrînule. Doamne ajută ! Cum se închise uşa în urma lui Ostrovnov, Polovţev se aşeză la masă şi întrebă : — Unde l-ai întîlnit pe cekistul acesta ? Eşti sigur că nu-l confunzi cu cineva ? Liatievski apropie scăunelul de masă, se aplecă înspre Polovţev şi începu să vorbească, poate pentru întîia dată de cînd se cunoşteau, fără ironie şi izmeneli : — Jesus Maria ! Cum puteam să-l confund ? Pe omul ăsta îl voi ţine minte cît voi trăi ! Ai văzut cicatricea de pe obrazul lui ? Eu i-am dat o lovitură de pumnal, cînd au pus mîna pe mine. Iar ochiul, ochiul meu stîng, el mi l-a scos — m-a lovit în timpul interogatoriului. Ai văzut ce pumni are ? Asta s-a întîmplat la Krasnodar acum patru ani. M-a trădat o femeie, care între timp a murit, slavă domnului ! Mă găseam încă în închisoarea din localitatea în care fusesem arestat, cînd vina ei a fost dovedită. A încetat din viaţă a doua zi după evadarea mea. Şi cînd te gîndeşti că era tînără şi frumoasă, tîrfa — o cazacă din Kuban, mai bine zis o căţea din Kuban. Iată ce-a fost... Ştii cum am evadat din închisoare ? Liatievski zîmbi ironic,
461
satisfăcut, şi-şi frecă mîinile-i mici, uscăţive. Tot trebuia să fiu împuşcat. N-aveam ce pierde şi am riscat nebuneşte ; am făcut chiar şi o mică ticăloşie... Atîta timp cît căutam să-i duc cu vorba pe anchetatori, prefăcîndu-mă că nu sînt decît un pion, ei mă ţineau izolat cu toată străşnicia. Atunci am luat hotărîrea să fac ultimul pas pentru a mă salva : am trădat la interogatoriu pe o pacoste de cazac din staniţa Korenovskaia. Acesta făcea parte din organizaţia noastră, dar era cea din urmă verigă din lanţ : el nu putea să trădeze decît pe încă trei cazaci din aceeaşi staniţă — mai departe nu ştia pe nimeni, pe nici unul dintre ai noştri. Şi m-am gîndit : „N-au decît să-i împuşte ori să-i deporteze pe aceşti patru idioţi — eu să scap. Viaţa mea e mult mai importantă pentru organizaţie, decît viaţa acestor dobitoci, a acestor patru vite încălţate. Trebuie să spun că am jucat un rol destul de important în organizaţia din Kuban. Poţi să-ţi dai seama despre roiul meu în organizaţie, dacă vei lua în consideraţie faptul că din nouă sute douăzeci şi doi am trecut frontiera de cinci ori şi tot de atîtea ori l-am văzut pe Kutepov la Paris. I-am trădat pe cei patru figuranţi din organizaţia noastră, şi astfel l-am îmbunat pe anchetator, care a aprobat să fiu scos la plimbare în curtea interioară a închisorii împreună cu ceilalţi deţinuţi. Nu mai puteam să aştept. Înţelegi ? Ei, şi seara, plimbîndu-mă cot la cot cu o gloată de bădărani din Kuban, sortiţi pieirii, am observat la prima tură o scară mobilă care ducea din curte la fînărie — pesemne că fusese pusă acolo de curînd. Era pe vremea cositului şi cei de la G.P.U. cărau ziua fîn pentru caii lor. Am făcut încă o tură pe acolo cu mîinile la spate, aşa cum cerea regulamentul ; cînd am ajuns a treia oară în locul acela, m-am apropiat liniştit de scară şi, fără să mă uit nici la dreapta nici la stînga, am început să urc încet treptele ca în arena unui circ. Mîinile le ţineam tot la spate... Am calculat just, domnule Polovţev ! Just din punct de vedere psihologic. Văzîndu-mi îndrăzneala absurdă, garda, care îşi pierduse capul, m-a lăsat să urc fără nici o dificultate vreo opt trepte. Şi numai atunci una din santinele a răcnit cu înverşunare : „Stai !" Atunci am început să urc scara în fugă, cîte două trepte deodată, aplecîndu-mă, şi am sărit pe acoperiş ca o capră. În urma mea răsunau împuşcături răsleţe, strigăte, înjurături... Din două salturi am şi fost la streaşină, iar de-acolo — încă un salt, şi m-am trezit în ulicioară ! Asta-i tot ! Dimineaţa am şi ajuns la Maikop şi m-am aciuat într-o locuinţă conspirativă, sigură... Numele acestui viteaz care m-a sluţit este Hijneak. L-ai văzut ? Parcă-i o muiere scitică în pantaloni, cioplită în piatră ! Vrei să-l las să-mi scape viu din mîini ? Nu, am să-i închid amîndoi ochii pentru unul pe care mi l-a scos ! Pentru un ochi — doi ! — Ai înnebunit ! Strigă mînios Polovţev. Vrei să duci de rîpă întreaga noastră cauză, împins de setea unei răzbunări personale ? — N-ai nici o grijă. Îi omor pe Hijneak şi pe prietenul lui, dar nu aici. Am să-i pîndesc undeva afară din cătun, cît mai departe de Gremeacii-Log. O să înscenez astfel lucrurile ca totul să pară jefuirea unor achizitori şi omorul va rămîne învăluit în taină. Am să le iau şi banii. Făcînd negoţ, au căzut în cursă — deci erau nişte negustori proşti... Arma dumitale poţi s-o ascunzi, pe a mea însă o iau cu mine — o pitesc sub manta. Nici să nu-ţi treacă prin minte că m-ai putea face să mă răzgîndesc. Ai auzit ? Hotărîrea mea este irevocabilă ! Eu am să plec chiar acum, iar dumneata — ceva mai tîrziu. Ne vedem sîmbătă după apusul soarelui în pădurea de lîngă Tubeanskoi, în preajma izvorului, unde ne-am mai întîlnit data trecută. La revedere şi, pentru dumnezeu, nu fi supărat pe mine, domnule Polovţev ! Doar, aici, nervii noştri au fost încordaţi la limită şi trebuie să recunosc că nu m-am purtat totdeauna demn.
462
— Lasă asta... În situaţia noastră, putem să ne lipsim de atîta politeţe, bîigui stingherit Polovţev ; totuşi îl îmbrăţişă pe Liatievski şi-şi lipi părinteşte buzele de fruntea-i palidă, teşită. Liatievski se simţi mişcat de această manifestare a sentimentului de camaraderie ; dar, căutînd să nu-şi trădeze emoţia, se întoarse cu spatele la Polovţev şi, stînd lîngă uşă cu mîna pe clanţă, spuse : — Am să-l iau cu mine pe Haritonov Maxim din Tubeanskoi. Are şi el armă. Pe lîngă asta e un om pe care te poţi bizui în momente grele. N-ai nimic împotrivă ? După cîteva clipe de tăcere, Polovţev răspunse : — Haritonov a fost vagmistru în sotnia mea. L-ai ales bine. Ia-l. E un trăgător excelent — în orice caz : era pe vremuri. Te înţeleg. Fă ce ţi-ai propus, dar, oricum, nu aproape de Gremeacii-Log, şi nici în cătun, ci undeva în stepă. — Am înţeles. La revedere. — Îţi doresc izbîndă. Liatievski ieşi în tindă, îşi aruncă pe umeri zeghea ponosită a lui Ostrovnov şi se uită scrutător prin crăpătura uşii la ulicioara pustie. Peste o clipă tăie încet ograda, ţinînd carabina de cavalerist strîns lipită de şoldul stîng şi, fără grabă, se mistui pe după colţul şurii. îndată ce sări în rîpă, îşi schimbă înfăţişarea : îmbrăcă zeghea pe mîneci, luă carabina în mînă, dădu la o parte piedica, porni prin fundul rîpei, urcă povîrnişul cu paşi furişaţi ca de fiară, privind ager de jur împrejur şi trăgînd cu urechea la fiecare foşnet. Din cînd în cînd îşi întorcea ochii spre cătunul din vale, învăluit în pîcla viorie a dimineţii. * Peste două zile, vineri dimineaţa, pe drumul ce leagă cătunele Tubeanskoi şi Voiskovoi — care trecea la şaizeci de metri de înfurcătura viroagei „Klenovîi", au fost ucişi cei doi achizitori şi unul din caii de la droşca lor. Vizitiul, un cazac din cătunul Tubeanskoi, a tăiat ştreangurile, a încălecat pe cel de-al doilea cal şi a ajuns în goană în cătunul Voiskovoi, unde a dat de veste la sovietul sătesc despre cele întâmplate. Miliţianul sectorului, preşedintele sovietului sătesc, vizitiul şi martorii sosiţi la faţa locului au constatat următoarele : bandiţii, ascunşi în pădure, au tras cu carabinele vreo zece focuri. Prima împuşcătură l-a doborît pe cirezarul cel zdravăn şi spătos. A căzut din droşcă cu faţa în jos. Glonţul l-a nimerit drept în inimă. Achizitorul cel vînjos a răcnit nebuneşte la vizitiu : „Mînă !" şi, smulgîndu-i biciul, l-a ridicat să lovească în calul din dreapta, dar n-a mai apucat — a doua împuşcătură l-a culcat în trăsură. Glonţul l-a nimerit în cap, ceva mai sus de urechea stingă. Atunci caii au pornit în goană nebună. Mortul s-a răsturnat din droşcă cam la vreo douăzeci de metri de cirezar. Au mai urmat cîteva împuşcături din două arme deodată. Calul prăştiaş din stînga, lovit de un glonţ în plin mers, a căzut, dîndu-se peste cap. Oiştea s-a rupt şi trăsura s-a răsturnat peste el. Vizitiul a tăiat ştreangurile calului nevătămat şi a luat-o la fugă în galop turbat. S-a mai tras de cîteva ori în urma lui, mai degrabă ca să-l înfricoşeze, nu să-l omoare — deoarece, după spusele vizitiului, gloanţele şuierau mult deasupra capului său. Buzunarele celor doi morţi erau întoarse pe dos. În hainele lor nu s-a găsit nici un fel de acte. Geanta goală a vînjosului zăcea în iarba de lîngă drum. Cirezarul, pe care bandiţii l-au întors pe spate în timp ce-l căutau prin buzunare, avea
463
ochiul sting scos cu o lovitură a tocului cizmei, judecînd după urma rămasă pe piele. Preşedintele sovietului sătesc, un cazac umblat, care a făcut două războaie, a spus miliţianului : — Ia te uită, Luka Nazarici, cum şi-a bătut joc de mort, năpîrca. I s-o fi pus cîndva de-a curmezişul drumului. Sau poate se duşmăneau din partea vreunei muieri. Tîlharii obişnuiţi nu se poartă aşa, ca nişte fiare... Preşedintele s-a ferit să se uite la orbita roşie, goală, a mortului şi la masa sîngerie, gelatinoasă, revărsată peste obraz, care se închegase. I-a acoperit faţa cu batista lui, s-a îndreptat de şale şi a oftat: — Ce oameni nelegiuiţi ! Fără doar şi poate nişte răufăcători i-au pîndit pe aceşti cumpărători şi i-au jefuit; pesemne că au pus mîna pe mulţi bani... Ce afurisiţi ! Să ucidă asemenea voinici pentru bani... În ziua cînd a ajuns la Gremeacii-Log vestea despre uciderea lui Hijneak şi a lui Boiko-Gluhov, Nagulnov, rămînînd între patru ochi cu Davîdov la sediul conducerii colhozului, l-a întrebat: — Pricepi, Semion, ce întorsătură iau lucrurile ? — Pricep tot aşa de bine ca şi tine. Aici e mîna lui Polovţev sau a complicilor lui. Hotărît ! — Se înţelege de la sine. Nu pricep însă un lucru : cum de au aflat cine erau achizitorii — asta-i întrebarea ! Şi cine a putut face isprava asta ? — Noi amîndoi nu putem rezolva problema. E o ecuaţie cu două necunoscute şi noi nu sîntem prea tari nici în aritmetică, nici în algebră. Nu eşti de aceeaşi părere ? Nagulnov stătu mult timp pe gînduri fără să scoată un cuvînt, picior peste picior, cu privirea absentă, aţintită în vîrful cizmei pline de praf, apoi rosti : — O necunoscută îmi este cunoscută... — Anume care ? — Lupul nu sfîşie oile în apropierea bîrlogului său... — Şi ce reiese de aici ? — Că le-au venit de hac careva din altă parte, nu din Tubeanskoi şi nici din Voiskovoi. Asta-i sigur! — Atunci crezi că ucigaşii sînt din Şahtî sau din Rostov ? — Da de ce ? Poate chiar din cătunul nostru. De ce nu ? — Se poate sa fie şi aşa, încuviinţă Davîdov, după ce chibzui un răstimp. Atunci ce propui, Makar ? — Comuniştii să deschidă bine ochii. Să doarmă noaptea mai puţin, să umble încetişor, în taină, prin cătun şi să adulmece. Poate avem norocul să dăm în cătun sau prin apropiere chiar de Polovţev sau de vreun individ suspect. Noaptea umblă lupii după pradă... — Da ce, tu ne asemuieşti cu lupii ? Întrebă Davîdov, abia schiţînd un zîmbet. Naguinov nu zîmbi, ci îşi încruntă sprîncenele stufoase şi spuse : — Ei sînt lupii, iar noi — vînătorii de lupi. Trebuie să pricepi atîta lucru ! — Nu te supăra. Sînt de aceeaşi părere cu tine. Hotărît ! Hai să-i convocăm numaidecît pe toţi comuniştii. — Nu acum. Ceva mai tîrziu, cînd s-or culca oamenii. — Şi asta-i just, adeveri Davîdov. Numai că nu trebuie să patrulăm prin cătun, căci vom da de bănuit cazacilor ; mai bine să ne punem la pîndă.
464
— Unde să ne punem la pîndă, rogu-te ? La nimereală ? N-are rost ! Pe Timoşka era uşor să-1 pîndesc : în afară de Luşka pe cine putea să caute ? Alt drum n-avea. Dar pe ăştia unde să-i aşteptăm ? Lumea-i largă, curţi în cătun sînt multe, n-ai cum sta lîngă fiecare. — Nici nu e nevoie să stai lîngă fiecare curte. — Dar cum să fac ? — Să aflăm de la cine au cumpărat achizitorii vite şi tocmai curţile acelea să le punem sub observaţie. Tovarăşii noştri ucişi se învîrteau mai mult pe lîngă cetăţenii suspecţi, de la ei cumpărau vite... La careva din aceştia au să vină bandiţii... E lămurit ? — Isteţ mai eşti, rosti Naguinov cu convingere. Înţelepte idei îţi trec uneori prin cap ! Capitolul XXVII Polovţev şi Liatievski se instalară din nou în cămăruţa lui Ostrovnov. Se aflau de trei zile acolo. Veniseră cînd se crăpa de ziuă, cu o jumătate de oră după ce Razmiotnov, care pîndea casa lui Ostrovnov dintr-o grădină de alături, căscă ultima dată, se ridică şi porni încetişor spre casă, gîndind în sinea lui : „Ce drăcovenii născoceşte şi Semion ăsta ! De cîte zile ne încovoiem spinarea şi ne pitim prin curţile din dos ale oamenilor, ascuzîndu-ne ca nişte hoţi de cai sau borfaşi de rînd ! Nu dormim nopţi de-a rîndul, şi iacă, fără nici un folos ! Unde sînt tîlharii aceia ? Ne pîndim umbra noastră... Trebuie să mă grăbesc, altfel se poate scula cu noaptea-n cap vreo muiere ca să-şi mulgă vaca, mă vede şi încep să umble vorbe prin cătun, ca valurile rîului minate de vînt : «Razmiotnov a ieşit de undeva în zori ! Cine o fi oare muierea focoasă care l-a ţinut lipcă atîta vreme la căldurică, încît de-abia s-a dezmeticit cînd se revărsa de ziuă ?» Au să înceapă pălăvrăgeala, subminîndu-mi autoritatea... S-o lăsăm baltă ! N-are decît G.P.U.-ul să-i prindă pe tîlhari. De ce să facem noi pe cekiştii ? Iacă, am stat culcat toată noaptea în grădină, m-am holbat mai-mai să-mi iasă ochii din cap — şi acu de ce am să mai fiu bun ziua, cînd cad de oboseală ? Să dorm la masa din sovietul sătesc ? Să mă uit la oameni cu ochii roşii de nesomn ? Iar o să spună lumea: « A petrecut, diavolul, toată noaptea, iar acum cască de-i trosnesc fălcile, ca un dulău pe prispă !» Şi asta va fi o compromitere a autorităţii mele..." Chinuit de îndoieli, obosit de veghe, aproape încredinţat de zădărnicia urmăririi puse la cale, Razmiotnov se furişă în curtea lui. În pragul casei se întîlni faţă în faţă eu maică-sa, care tocmai ieşea din tindă. — Eu sînt, măicuţă, spuse stînjenit Andrei, încercînd să se strecoare în tindă. Bătrîna îi tăie calea şi-i spuse cu asprime : — Văd că eşti tu, doar nu-s chioară... N-ar fi timpul oare, Andriuşka, să pui capăt zbănţuielilor şi să nu mai umbli haihui nopţi de-a rîndul ? Nu mai eşti tinerel, a trecut de mult vremea cînd ţi se aprindeau călcîiele. Ar fi timpul să te ruşinezi şi de maică-ta, şi de oameni ! Însoară-te şi mai pune-ţi frîu. Destul ! — Să mă însor chiar acum, sau să aştept pînă răsare soarele ? O întrebă cu ciudă Andrei. — Las' să răsară şi să apună de trei ori soarele, dar a patra zi însoară-te ; eu nu te zoresc, spuse cu seriozitate maică-şa, fără să ia în seamă gluma lui ciudoasă. Fie-ţi milă de bătrîneţele mele ! Îmi vine greu, cu beteşuguri de femeie bătrînă, să mulg vaca, să gătesc mîncare, să-ţi spăl cămăşile, să îngrijesc grădina de zarzavat şi să fac toate celelalte treburi ale casei... Cum de nu înţelegi atîta
465
lucru, fiule ? Tu doar nu pui mîna pe nimic în gospodărie ! Ce fel de ajutor îmi eşti ? Nici măcar apă nu-mi aduci. Mănînci şi te duci la slujbă, parcă ai sta în gazdă la mine, ca un om străin... Numai hulubilor le porţi de grijă — îţi faci de lucru cu ei ca un băieţoi. Asta e treabă de bărbat ? Cum nu ţi-i ruşine de oameni să-ţi pierzi vremea cu jocuri de copii ! Dacă nu m-ar ajuta Niurka, apoi de mult aş fi căzut la pat ! Ai chiorît sau ce-i cu tine ? Nu vezi că, drăguţa de ea, vine fuga în fiecare zi lăsată de dumnezeu ? Ba face una, ba alta, cînd mulge vaca, cînd pliveşte şi udă grădina, ori mă ajută la toate cele. E o fată aşa de blîndă şi de vrednică cum nu găseşti alta în toată staniţa ! Îţi cată în ochi, iar tu nu vezi nimica, te-au orbit ziafeturile ! Pe unde, doamne, ăi umbla creanga ? Ia te uită : eşti plin tot de scaieţi ca un dulău de pripas ! Apleacă-ţi capul, amărîtule ! Unde te-au tăvălit şi te-au chinuit aşa ?... Bătrîna puse mîna pe umărul feciorului său şi-l apăsă uşor, silindu-l să se aplece şi cînd Andrei îşi lăsă puţin capul în jos, ea desprinse anevoie din moţul lui încărunţit un ghem de scaieţi uscaţi, înţepători. Andrei se îndreptă de şale, zîmbi în zeflemea şi, privind-o drept în faţă pe maică-sa care se strîmba dezgustată, îi spuse : — Nu trebuie să-ţi faci o părere rea de mine, mămucă ! Nu plăcerea, ci nevoia m-a silit să mă tăvălesc prin scaieţi. Deocamdată e un lucru pe care nu-l poţi înţelege. Ai să-l pricepi mai trîziu, cînd va veni vremea. Cît priveşte însurătoarea, apoi sorocul dumitale de trei zile e prea lung : chiar mîine ţi-oi aduce-o pe Niurka în casă. Numai să bagi bine de seamă : dumneata ţi-ai ales-o ca noră — dumneata să te înţelegi cu ea. Să nu aud că vă certaţi. Eu m-aş împăca şi cu trei muieri sub acelaşi acoperiş, că doar mă cunoşti, sînt îngăduitor dacă nu mă calcă cineva pe coadă... Acum însă lasă-mă să intru în casă, vreau să dorm măcar un ceas înainte de a pleca la lucru. Bătrîna se dădu în lături, făcîndu-şi semnul crucii : — Ei, slava domnului, că te-a povăţuit să-mi cruţi bătrîneţele. Du-te, dragul meu, du-te, fecioraşul meu, culcă-te şi dormi. În vremea asta ţi-oi prăji nişte clătite. Ţi-am păstrat şi oleacă de caimac. Nici nu ştiu cum să-ţi mai intru în voie, şi cu ce, pentru bucuria ce-mi faci ! Andrei închise bine uşa în urma lui, dar bătrîna adăugă încet de tot, ca şi cum el s-ar fi găsit alături de dînsa : — Doar n-am pe nimeni în lume afară de tine ! Şi începu să plîngă. În alte părţi ale cătunului, dar în acelaşi timp, se culcau în zori Andrei Razmiotnov, Davîdov, care stătuse toată noaptea sub şopronul lui Atamanciukov, Nagulnov — după ce pîndise fără preget curtea lui Bannik — de asemenea Polovţev şi Liatievski, care se strecuraseră cu bine în casa lui Ostrovnov. Pesemne că în acea dimineaţă de vară, învăluită într-o pîclă uşoară, toţi aceşti oameni, atît de deosebiţi cît priveşte convingerile şi firea lor, avură visuri felurite, dar toţi se culcaseră în acelaşi timp... Cel dintîi se trezi Andrei Razmiotnov. Se bărbieri pînă îşi învineţi obrajii, se spălă pe cap, îşi puse o cămaşă curată şi pantalonii de postav, pe care îi dobîndise cu drepturi de moştenitor direct de la răposatul soţ al Marinei Poiarkova, scuipă îndelung pe cizme şi le lustrui grijuliu cu un petic tăiat din pulpana unei vechi mantale militare. Se pregătea pe îndelete, fără grabă de prisos. Maică-sa pricepu de ce se găteşte ; totuşi, nu-l întrebă nimic, fiindu-i teamă să nu tulbure cu un cuvînt nechibzuit starea sufletească atît de sărbătorească a
466
feciorului său. Căta numai uneori la dînsul, şi se foia mai mult ca de obicei pe lîngă cuptor. Mîncară în tăcere. — Să nu mă aştepţi, mamă, înainte de asfinţitul soarelui, o vesti grav Razmiotnov. — Să-ţi ajute dumnezeu ! Îi ură maică-sa. — O să-mi ajute, la naiba... răspunse sceptic Razmiotnov. Peţitul lui nu se asemui cu acela al lui Davîdov, ci părea mai degrabă un tîrg, încheiat în zece minute. Totuşi, intrînd în casa părinţilor Niurkăi, Razmiotnov ţinu seamă de bunacuviinţă : cîteva clipe fumă în tăcere, apoi schimbă cu tatăl Niurkăi cîteva vorbe despre vreme şi despre recoltă ; după aceea declară brusc, ca ceva demult hotărît : — Mîine o iau pe Niurka. Tatăl miresei, un om şugubăţ de felul său, îl întrebă : — Unde o iei ? Să facă slujbă de vătăşiţă la sovietul sătesc ? — Mai rău. O iau de nevastă. — Rămîne de văzut ce spune şi ea... Razmiotnov se întoarse către mireasa care se înroşise pînă-n albul ochilor şi, fără o umbră de zîmbet pe buzele lui gata oricînd să zîmbească, o întrebă : — Vrei ? — De zece ani vreau, răspunse cu hotărîre fata, neluîndu-şi de la Andrei ochii rotunzi, cutezători, plini de dragoste. — Asta-i tot, încheie mulţumit Razmiotnov. Respectînd datinile vechi, părinţii vrură să mai facă nazuri, dar Andrei, aprinzîndu-şi încă o ţigară, puse capăt încercărilor ior : — Eu nu caut la voi nici zestre, nici altceva, iar de la mine ce-aţi putea lua ? Fum de ţigară ? Pregătiţi fata. Chiar astăzi mergem la staniţă să ne înregistrăm căsătoria, ne întoarcem tot astăzi, iar mîine facem nunta. Asta-i ! — Da ce-i atîta grabă ? Arde undeva ? Îl întrebă cu ciudă mama miresei. Razmiotnov îi aruncă o privire de gheaţă şi îi răspunse : — La mine a ars acum doisprezece ani : totul a fost pîrjolit şi acoperit cu cenuşă... Mă grăbesc, fiindcă secerişul bate la uşă ; iar acasă, după cum ştiţi, bătrîna mea iese în poziţie de retragere. Aşadar, să ne înţelegem : votcă aduc eu din staniţă — nu mai mult de zece litri. Ţineţi seama de cîtă votcă e : atîta mîncare să gătiţi şi atîţia musafiri să chemaţi. Din partea mea vor veni trei : mama, Davîdov şi Şalîi. — Dar Nagulnov ? îl întrebă stăpînul casei. — Nagulnov s-a îmbolnăvit, recurse Andrei la un şiretlic, fiind încredinţat că Makar nu va veni la nuntă. — Să tăiem un berbecuţ, Andrei Stepanîci ? — Asta-i treaba gospodarilor. Numai să aveţi în vedere că nu va fi chef la toartă — nu se cade să fac aşa ceva : pot fi dat afară din slujbă şi mustrat cu atîta înflăcărare pe linie de partid, încît un an n-ar fi de ajuns ca să-mi suflu în degetele care au ţinut paharul. Apoi se uită la mireasă, îi făcu voiniceşte cu ochiul, dar îi zîmbi cu zgîrcenie : — Viu să te iau peste o jumătate de ceas. Pînă atunci să te găteşti frumos, Niura. Te măriţi doar cu preşedintele sovietului sătesc, nu cu un terchea-berchea oarecare. Tristă a fost nunta lor. N-au fost cîntece, jocuri, snoave hazlii ca la nunţile căzăceşti, şi nici urări, uneori şugubeţe, alteori de-a dreptul fără perdea, făcute
467
tinerilor miri... Tonul l-a dat Razmiotnov : a rămas tot timpul serios, rezervat, treaz — ceea ce nu se potrivea de Ioc cu asemenea împrejurare. Nu lua parte aproape de loc la convorbiri, mai mult tăcea, iar cînd musafirii uşor ameţiţi strigau uneori după datină îndemnul : e „amar" Razmiotnov întorcea parcă silit capul spre mireasa îmbujorată şi o săruta cam fără chef (Datină veche la nunţi, cînd comesenii strigă „amar", mirii trebuie să se sărute - n. r.). Buzele îi erau reci, ochii săi totdeauna atît de vioi nu se uitau nici la tînăra-i soţie, nici la musafiri, ci erau aţintiţi undeva în zare, în trecutul lui atît de îndepărtat şi de trist.
Capitolul XXVIII În timpul acesta viaţa din Gremeacii-Log se scurgea pe vadul ei domol, măreţ, de totdeauna. Tot aşa pluteau deasupra cătunului norii uneori albi, tiviţi parcă cu chiciură. Alteori culoarea, nuanţele lor, se schimbau, trecînd de la vînăt, ca pe vreme de furtună, pînă la străveziu. Cîteodată păreau nişte vetre de jăratic, ba pe cale să se stingă, ba învăpăiate în pragul asfinţitului, prevestind vînt pentru a doua zi. Atunci, pretutindeni prin curţile din Gremeacii-Log femeile şi copiii auzeau — de la gospodari sau de la cei ce se pregăteau să ajungă stăpîni la casa lor — crîmpeie de vorbă, netăgăduite prin puterea de convingere a veacurilor : „Parcă poţi face căpiţe sau să încarci care cu fîn pe aşa vîntoasă ?" Cineva dintre cei de faţă — fie din bătrînii casei, fie din vecini, răspundea după o clipă de zăbavă : „Da nici nu te gîndi ! Se răzbună vremea !" Şi cînd pe sus sufla vîntul aprig de răsărit, iar pe pămînt oamenii erau nevoiţi să stea cu mîinile în sîn, în toate cele trei sute de curţi din cătun începea să se depene una şi aceeaşi poveste despre un oarecare Ivan Ivanovici Degteariov, adormit întru domnul de multă vreme. Acesta, tare de mult, pe un vînt turbat de la răsărit, se apucase odată să care de pe cîmp la arie nişte bucate, dar vîntul smulgea din car grîul copt, snopi şi căpiţe întregi. Atunci, deznădăjduit că nu poate lupta cu stihiile, ridică în furca cu trei dinţi un braţ uriaş de grîu şi, uitîndu-se spre răsărit răcni mînios către vînt: „Na, du-l şi pe aista, dacă eşti aşa de avan ! Du-l, fir-ai afurisit să fii !" şi, răsturnînd harabaua cu corlată, încărcată cu grîu, porni cu ea goală acasă, fără să cruţe ocări şi sudalme. Viaţa se scurgea în Gremeacii-Log, fără grabă, pe vadul ei domol de totdeauna. Dar ziua şi noaptea aduceau în fiecare dintre cele trei sute de case bucurii, necazuri, frămîntări mari şi mici, ca şi unele dureri sfîşietoare, care nu puteau fi uitate aşa de curînd... Astfel într-o luni, în zori de ziuă, a murit pe izlaz moş Aghei, bătrînul văcar al cătunului. A dat fuga să întoarcă din drum şi să apropie de cireadă o vacă zvăpăiată. Bătrîn cum era, n-a alergat mult. S-a oprit deodată şi şi-a dus biciul la inimă. A şovăit cîteva clipe, călcînd în loc cu picioarele care i se îndoiau de la genunchi, apoi, clătinîndu-se, ca un om beat, a scăpat biciul din mînă şi s-a întors încet, cu pas nesigur. Nora lui Beshlebnbv, care mîna vaca, a alergat la dînsul, i-a apucat mîinile bătrîne, care începuseră să se răcească şi, printre gîfîituri, l-a întrebat, răsuflînd fierbinte şi privindu-i ochii sticloşi : — Bunicuţule dragă, ţi-e rău ? Apoi a strigat tare : Drăguţule ! Cum să te ajut ?! Moş Aghei, abia mişcîndu-şi limba, a putut rosti numai atît : — Hulubiţa mea, nu te speria... Ţine-mă de braţ, să nu cad...
468
Şi a căzut — întîi în genunchiul drept, apoi s-a prăvălit pe o coastă, şi a murit. Asta a fost tot. Iar în timpul prînzului, aproape la aceeaşi oră, au născut două tinere colhoznice. Una mai cu seamă a avut o naştere foarte grea. Davîdov a fost nevoit să trimeată în grabă cea dintîi căruţă ieşită în cale, ca să aducă de la Voiskovoi pe felcerul sectorului. Abia se întorsese de la casa rămasă pustie pe urma lui moş Aghei, unde îşi luase rămas-bun de la răposatul, cînd deodată s-a ivit la sediul conducerii colhozului Mihei Kuzneţov, un tînăr colhoznic. Palid, tulburat, el izbucni din prag : — Dragă tovarăşe Davîdov, pentru numele lui dumnezeu, scoate-mă din necaz ! Nevastă-mea se trudeşte de peste douăzeci şi patru de ceasuri şi nu poate naşte. Gîndeşte-te, mai am doi copii şi afară de asta mi se rupe inima şi după ea. Dă-mi o pereche de cai să-l aduc pe felcer, căci moaşele noastre, nu ştiu de ce, n-o pot ajuta în nici un chip... — Hai cu mine ! Spuse Davîdov şi ieşi din curte. Moş Şciukar plecase cu căruţa în stepă după fîn. Caii care rămăseseră erau duşi cu treburi. — Hai spre casa ta. Am să reped la Voiskovoi cea dintîi căruţă întîlnită pe drum. Tu du-te la nevastă-ta, iar eu opresc orice căruţă şi o trimit. Davîdov ştia foarte bine că nu se cade să se afle vreun bărbat în apropiere de locul unde naşte o femeie. Totuşi, umbla cu paşi mari pe lîngă gardul scund de nuiele al căsuţei lui Kuzneţov, privind dintr-un capăt la altul uliţa pustie. Auzea gemetele surde ale femeii şi ţipetele ei prelungi, şi mormăia înfundat, zguduit de suferinţele mamei, de care bărbaţii sînt scutiţi, şi bombănea cele mai straşnice înjurături marinăreşti. Cînd îl zări pe Andrei Akimov, un flăcăiaş de şaisprezece ani, apropiindu-se agale cu sacaua unei brigăzi, se repezi în fugă ca un băieţandru în întîmpinarea lui, dădu jos nu fără greutate butoiul plin de apă şi, cu răsuflarea tăiată, îi spuse : — Uite ee, flăcăule, aici se chinuieşte o femeie. Caii tăi sînt buni, goneşte cît poţi pînă la Voiskovoi şi adu-mi-l pe felcer, viu sau mort ! Dacă se betejesc caii de goană — răspund eu. Hotărît ! În liniştea mocnită a amiezii, răsună din nou şi se întrerupse brusc răcnetul înăbuşit al femeii, care se chinuia de moarte. Davîdov se uită ţinta în ochii flăcăiaşului şi-l întrebă : — Auzi ? Hai, mînă din răsputeri ! Urcîndu-se în căruţa fără coş şi, rămînînd în picioare, flăcăul aruncă o privire scurtă, de om vîrstnic, lui Davîdov şi zise : — Înţeleg prea bine, nene Semion. Să n-aveţi nici o grijă de cai ! Caii porniră din loc la galop. Stînd în picioare, băiatul şuiera aprig şi învîrtea biciul voiniceşte pe deasupra capului. După ce privi cum se învîrtejea praful sub roţi, Davîdov dădu deznădăjduit din mînă şi se îndreptă spre sediul conducerii colhozului. Îndepărtîndu-se, mai auzi o dată ţipătul sălbatic al femeii, se strîmbă ca de o durere ascuţită şi, abia după ce făcu o bună bucată de drum, bolborosi înciudat : — Asta-i treabă ? Se apucă să nască şi nici atîta lucru nu-l face cum trebuie ! Hotărît ! N-avu răgaz să rezolve la sediu aşa numitele chestiuni curente, cînd intră un flăcău tînăr, sfios, feciorul bătrînului colhoznic Abramov. Lăsîndu-se ba pe un picior, ba pe altul, tînărul începu stînjenit:
469
— Tovarăşe Davîdov, azi e nunta 'mea : toţi ai casei vă poftesc să veniţi numaidecît şi dumneavoastră. Ne-ar părea rău dacă aţi lipsi de la masă. Atunci lui Davîdov îi sări ţandăra. Săltă de pe scaun, strigînd : — Da ce ? Aţi căpiat cu toţii în cătun ?! În aceeaşi zi v-aţi apucat să muriţi, să vă naşteţi şi să vă însuraţi ?! Nu v-aţi înţeles cumva între voi ?!... Apoi, rîzînd batjocoritor în sine de izbucnirea lui, spuse liniştit: — Da de ce naiba te grăbeşti aşa ? N-ar fi fost mai bine să te fi însurat la toamnă ? Atunci e timpul cel mai potrivit pentru nunţi. Frămîntîndu-se de parcă ar fi fost pus pe jăratic, flăcăul zise : — Lucrurile stau aşa că nu se putea aştepta pînă la toamnă. — Care lucruri ? — Ei, asta trebuie s-o înţelegeţi dumneavoastră, tovarăşe Davîdov. — Aha... aşa va să zică... La lucrurile serioase trebuie să te gîndeşti totdeauna din vreme, măi băiete, spuse pe un ton povăţuitor Davîdov. Şi numaidecît zîmbi, gîndindu-se : „Nu-s eu chemat să-i spun asta şi nici el să mă asculte". Rămase tăcut o bucată de vreme, apoi adăugă cu un aer grav : — Ei, poţi să pleci, o să trecem deseară pe la voi. Venim cu toţii. Ai vorbit cu Nagulnov şi eu Razmiotnov ? — I-am şi poftit. — Atunci venim tustrei pentru cîtva timp. Nu se cade să bem mult, nu-i timpul acum pentru asta, aşa că nu trebuie să vă supăraţi. Acum, du-te, îţi urez noroc. O să vă mai urăm cînd venim 1a voi... Dar mireasa e rotunjoară rău ? — Nu prea, dar se vede... — Ei, dacă se vede, totdeauna-i bine, adăugă Davîdov iarăşi cu un ton cam povăţuitor şi zîmbi din nou, simţind ceva nelalocul lui în convorbirea aceasta. Peste o oră, în timp ce Davîdov semna situaţiile, se ivi şi Mihei Kuzneţov — fericitul tată — şi, îmbrăţişîndu-i pe Davîdov de cum intră, începu să spună repede-repede, adînc mişcat : — Hristos sa te aibă în paza lui, tovarăşe preşedinte ! Andriuşka a sosit cu felcerul tocmai la vreme : muierea mea era cît pe ce să moară ; dar, ajutată de dînsul, mi-a adus adineaori pe lume un băiat, curat ca un viţeluş, nici nu-l poţi ţine în braţe. Felcerul zice că nu pornise aşa cum trebuie. După mine însă, aşa ori altfel mi-i totuna, avem acum în casă un flăcău ! Ai să-mi fii cumătru, tovarăşe Davîdov ! Trecîndu-şi mîna pe frunte, Davîdov spuse : — O să-ţi fiu. Mă bucură nespus că lucrurile s-au isprăvit cu bine. Vezi de ce ai nevoie în gospodărie şi du-te mîine la Ostrovnov — o să primească ordin. Hotărît ! Iar cît priveşte că flăcăul n-a vrut să iasă cum trebuie — nu-i nici o nenorocire : gîndeşte-te că, îndeobşte, rar umblă flăcăii aşa cum trebuie, vorbesc de adevăraţii flăcăi... De data asta nici nu zîmbi măcar şi nici nu-şi simţi tonul povăţuitor pe care-l ironizase mai adineaori. Pesemne ajunsese sentimental matrozul, dacă bucuria altuia şi sfîrşitul fericit al chinurilor unei mame îl făcură să lăcrimeze. Simţindu-şi ochii înrouraţi şi-i acoperi cu palma sa lată şi încheie cam grosolan : — Hai, du-te ! Doar te aşteaptă nevasta. Dacă o să ai nevoie de ceva, vino ; deocamdată du-te, n-am vreme... aici, cum vezi, sînt şi fără tine treburi pînă peste cap.
470
În aceeaşi zi, mai spre seară, avu loc un eveniment extraordinar, neobişnuit pentru Gremeacii-Log, cu toate că aproape nimeni n-a fost de faţă la el. Cam pe la şapte seara, în faţa casei lui Ostrovnov se opri o trăsură elegantă, cu doi cai frumoşi. La portiţă coborî din droşcă un om de statură mijlocie, îmbrăcat cu un veston de dril şi cu pantaloni la fel. Scuturîndu-şi de praf manşetele pantalonilor, cum fac îndeobşte bătrînii prea dichisiţi, el urcă tinereşte, vesel, treptele cerdacului casei lui Ostrovnov, intră fără şovăire în tindă, unde Iakov Lukici îi ieşise înainte, tulburat de această nouă vizită. Dezvelindu-şi o clipă dinţii aproape înnegriţi de tutun, strînse tare cu mîna-i mică, uscăţivă, cotul lui Iakov Lukici şi-l întrebă, zîmbindu-i binevoitor : — Alexandr Anisimovici e în cameră la el ? După înfăţişare recunosc în dumneata pe stăpînul casei, Iakov Lukici. Cu simţul vechiului ostaş dintr-însul, Iakov Lukici îşi dădu seama, judecind după ţinută şi aerul impunător, că are de-a face cu un şef mare. îşi ţăcăni tocurile ghetelor sale scîlciate şi răspunse buimăcit : — Înălţimea-voastră ! Dumneavoastră sînteţi ? Doamne, dumnezeule, de cînd vă aşteptăm ! — Du-mă la dînsul. Cu o sprinteneală neobişnuită pentru el, Iakov Lukici deschise larg, îndatoritor, uşa cămăruţei unde locuiau Poîovţev şi Liatievski. — Alexandr Anisimovici, să am iertare că nu v-am dat de veste, dar avem oaspeţi scumpi! Musafirul păşi prin uşa deschisă şi îşi desfăcu teatral braţele în lături : — Bună ziua, dragii mei schimnici ! Aici se poate vorbi tare ? Polovţev, care şedea la masă, şi Liatievski, tolănit pe pat, ca de obicei, săriră în picioare ca la comanda „drepţi". Oaspetele îl îmbrăţişă pe Polovţev, iar pe Liatievski îl cuprinse numai cu braţul stîng şi spuse : — Luaţi loc, vă rog, domnilor ofiţeri. Eu sînt colonelul Sedoi, acela care vă trimitea ordine. Azi, prin voinţa soartei, agronom la direcţia agricolă a ţinutului. După cum vedeţi, am sosit la dumneavoastră cu ocazia inspecţiilor pe care le fac. Dispun de prea puţin timp. Trebuie să vă informez asupra situaţiei. Musafirul invită ofiţerii să ia loc şi, tot timpul eu zîmbetul pe buze, dezvelindu-şi dinţii înnegriţi, urmă cu un ton prefăcut prietenesc : — Duceţi un trai cam sărăcăcios. După cum se vede, n-aveţi nici măcar cu ce să vă trataţi oaspetele... Dar nu-i vorba de trataţie, am să iau masa în altă parte. Vă rog numai să-i daţi să mănînce vizitiului meu şi să ni se asigure măcar paza, printr-o bună supraveghere. Polovţev se repezi serviabil spre uşă, dar vizitiul domnului colonel — un bărbat prezentabil, chipeş — trecu pragul. Îi întinse mîna lui Polovţev. — Am onoarea să vă salut, domnule esaul! După obiceiul rusesc, nu se cade să dai mîna cu cineva peste prag... Apoi, adresîndu-se colonelului, întrebă respectuos : îmi daţi voie să asist ? Am asigurat paza. Musafirul îi zîmbea lui Polovţev şi lui Liatievski cu ochii săi cenuşii, duşi adînc în fundul capului. — Faceţi cunoştinţă, domnilor ofiţeri : rotmistrul Kazanţev. Cît priveşte gazdele, dumneata, domnule Kazanţev, le cunoşti. Acum, domnii mei — la treabă ! Hai să ne aşezăm la masa dumneavoastră de burlaci. Polovţev întrebă timid :
471
— Domnule colonel, permiteţi să vă ospătăm cu ceva ? Din ceea ce avem — cu dragă inimă ! Musafirul răspunse rece : -— Mulţumesc, nu-i nevoie. Să trecem mai bine de îndată la subiect. N-am timp de pierdut. Rotmistre — harta, te rog ! Kazanţev scoase din buzunarul dinăuntru al hainei o hartă păturită în patru, la scara de zece mii de verste, a regiunii din preajma Mării de Azov şi a Mării Negre, o desfăcu pe masă şi tuspatru se aplecară deasupra ei. Oaspetele îşi potrivi gulerul larg descheiat al vestonului de dril, scoase din buzunar un creion albastru şi ciocănind cu el uşor în masă, spuse : — Numele meu, aşa cum desigur presupuneţi şi dumneavoastră, nu este Sedoi... ci Nikolski, colonel în marele stat-major al armatei imperiale. Harta asta este 1a scară mijlocie, dar n-aveţi nevoie de una mai amănunţită pentru operaţiile militare. Misiunea dumneavoastră este următoarea : dispuneţi de aproximativ două sute de baionete şi săbii gata de luptă. După ce îi nimiciţi pe comuniştii din localitate, fără să vă angajaţi cumva în lupte de mică însemnătate şi de lungă durată, porniţi în formaţie de marş, tăind în drum orice legături, spre sovhozul „Krasnaia Zaria". Acolo veţi face ceea ce trebuie, punînd mîna pe circa patruzeci de arme cu muniţia corespunzătoare. Obiectivul principal: păstrînd în întregime puştile-mitraliere şi mitralierele cu care sînteţi înarmaţi, după ce veţi lua de la sovhoz cam treizeci de camioane, porniţi în marş forţat spre Millerovo. Şi încă ceva esenţial... Vedeţi cîte probleme esenţiale se pun... Este absolut necesar, şi acesta e un ordin, domnule esaul, să atacaţi prin surprindere regimentul dizlocat la Millerovo şi, fără a-i da răgaz să ia dispozitivul de luptă, să-l distrugeţi din mers, să-l dezarmaţi, să capturaţi mijloacele de foc de care dispune ; apoi luînd şi pe ostaşii roşii din regimentul acesta, care vi se vor alătura, să vă îndreptaţi toţi laolaltă cu maşinile spre Rostov. Nu vă trasez misiunea decît în linii generale, dar de asta depinde foarte mult. Dacă, contrar aşteptărilor, înaintarea dumneavoastră înspre Millerovo va întîmpina rezistenţă, porniţi spre Kamensk, ocolind Millerovo pe următoarea direcţie. Colonelul trase molatic cu creionul albastru o linie dreaptă pe hartă. La Kamensk vă întîmpin cu detaşamentul meu, domnule esaul. După ce rămase tăcut un răstimp, completă : — E cu putinţă să fiţi susţinuţi dinspre nord de către locotenent-colonelul Sawateev. Dar să nu vă prea bizuiţi pe asta şi să acţionaţi pe cont propriu. Trebuie să înţelegeţi că de reuşita operaţiei dumneavoastră depinde foarte mult. Mă refer la dezarmarea regimentului de la Millerovo şi la folosirea mijloacelor lui de foc. Ei au o baterie ; oricum, asta nu-i puţin — şi ne-ar putea folosi foarte mult. Pe urmă, de la Kamensk am putea angaja lupta pentru Rostov, contînd că ne vor veni în ajutor forţele noastre din Kuban şi din regiunea Terekului, apoi — forţele aliaţilor; şi iată-ne stăpîni în sud. Trebuie să aveţi în vedere, domnilor ofiţeri, că operaţiunea, elaborată după o matură reflecţie de noi, este riscantă, dar n-avem altă ieşire ! Dacă nu vom folosi oportunităţile pe care ni le oferă istoria în anul nouă sute treizeci, atunci puteţi să vă luaţi rămas-bun de la imperiu şi să treceţi la acte mărunte de terorism... Atîta am avut de spus. E rîndul dumitale, esaul Polovţev, să-ţi spui cuvîntul, dar cît se poate mai pe scurt. Trebuie să ţii seama de un lucru : mai am de trecut pe la sovietul sătesc ca să-mi vizez delegaţia, apoi să plec la raion. Sînt, cum s-ar zice, persoană oficială, agronom la secţia agricolă a ţinutului, de aceea te rog să-ţi expui consideraţiile cît mai succint.
472
Fără să se uite la colonel, Polovţev începu cu glas surd : — Domnule colonel, dumneavoastră îmi trasaţi misiunea în linii generale, fără s-o concretizaţi cît de cît. Pe sovhoz voi pune eu mîna, dar credeam că pe urmă vom începe acţiunea pentru răscularea cazacilor. Dumneavoastră ordonaţi să angajez lupta cu un regiment activ al Armatei Roşii. Nu vi se pare că această misiune este irealizabilă, dat fiind posibilităţile şi forţele de care dispun ? Dacă îmi iese în faţă un singur batalion în cursul înaintării mele... sînt sortit unei pieiri sigure ! Colonelul Nikolski bătea toba cu degetele pe masă, zîmbind sarcastic : — Socot că degeaba ai fost înaintat cîndva la gradul de esaul. Dacă şovăi în momentele grele şi nu crezi în izbînda acţiunii întreprinse de noi, atunci nu faci cît o ceapă degerată ca ofiţer al armatei ruse ! Şi nu cumva să-ţi treacă prin gînd să faci pe deşteptul şi să elaborezi planuri din proprie iniţiativă ! Cum doreşti să interpretez vorbele dumitale ? Eşti hotărît să acţionezi, ori va trebui să te înlăturăm ? Polovţev se ridică în picioare şi, plecîndu-şi fruntea lată, răspunse cu glas scăzut : — Am înţeles, voi executa ordinul, domnule colonel. Numai că... Numai că nu eu, ci dumneavoastră veţi purta răspunderea în caz : că operaţiunea nu va reuşi ! — Of, nu-mi duce dumneata grija, domnule esaul ! Rosti colonelul Nikolski, zîmbind prea puţin vesel, şi se ridică. Numaidecît sări în picioare şi rotmistrul Kazanţev. Îmbrăţişîndu-l pe Polovţev, Nikolski zise : — Bărbăţie şi încă o dată bărbăţie ! Iată ce lipseşte corpului ofiţeresc al vechii şi destoinicei armate imperiale ! Aţi rămas prea mult timp în inactivitate, lîncezind în posturi de profesori la şcoli medii şi de agronomi. Unde-s tradiţiile noastre ? Aţi uitat de glorioasele tradiţii ale armatei ruse. Ei, nu face nimic. Începeţi voi acţiunea din ordinul acelora care gîndesc în locul vostru, iar mai departe... Ştiţi doar că pofta, vine mîncînd ! Sper, domnule esaul, să te văd în gradul de general-maior la Novorosiisk sau, să zicem, la Moscova. Judecind după înfăţişarea dumitale nesociabilă, eşti capabil de multe ! Să ne vedem cu bine la Kamensk. Ei, şi acum, ultima dispoziţie : ordinul de începere a ofensivei simultane, pretutindeni unde se găsesc punctele noastre de rezistenţă, va fi dat în mod special, cred că înţelegi acest lucru. La revedere, să ne vedem cu bine la Kamensk ! După ce-i îmbrăţişă cu răceală pe musafiri, Polovţev deschise larg uşa şi întîlni privirea lui Iakov Lukici care stătea înfrigurat în tindă. Apoi se întoarse şi se prăbuşi pe pat. După un răstimp îl întrebă pe Liatievski, care stătea sprijinit cu spatele de fereastră : — Îţi place viermele ? Iar Liatievski făcu un gest de dispreţ : — Jesus Maria, dar la ce te aşteptai de la oastea asta războinică a ruşilor ? Întreabă-mă pe mine, domnule Polovţev, cine dracu m-a pus să intru în horă cu voi ? ! În aceeaşi zi se petrecu încă o întîmplare tragică : se înecă în fîntînă Trofim — ţapul. Nestatornic din fire, bătînd drumurile toată noaptea prin cătun, dăduse pesemne peste o haită de cîini nuntaşi, care s-au năpustit asupra lui. Fugărindu-l, aceştia l-au silit să sară peste fîntîna de lîngă sediul conducerii
473
colhozului. Capacul de la gura fîntînii nu era pus de cu seară, din pricina neglijenţei bătrîneşti a lui moş Şciukar, aşa că bătrînul ţap, înfricoşat de cîini, hăituit de ei, a sărit peste fîntînă şi, alunecînd pesemne cu copitele lui tocite, a căzut înăuntru şi s-a înecat. Moş Şciukar s-a întors seara cu un car de fîn şi a vrut să-şi adape armăsarii. Încercînd să scoată apă, simţi că găleata se izbise de ceva moale. Toate încercările lui de a scoate apă, oricît se strădui să mişte într-o parte şi alta funia găleţii, rămaseră fără succes. Atunci bătrînul, căruia îi trecu prin minte o groaznică bănuială, îşi roti privirea tristă prin curte, în nădejdea că-l va vedea undeva, pe acoperişul şurii, pe vrăjmaşul său de totdeauna, dar nu-l zări : Trofim nu era nicăieri. Moş Şciukar se duse grăbit la fînărie, apoi o luă în trap mărunţel şi ieşi pe poartă — nici urmă de Trofim... Atunci Şciukar, plîns, doborît de durere, intră în camera în care se afla Davîdov şi se lăsă pe bancă : — Sioma, drăguţule, ne-a picat pe cap o nouă năpastă: să ştii că Trofim ai nostru s-a înecat în fîntînă. Hai să facem rost de-o cange. Trebuie să-l scoatem. — Îl plîngi acum ? Întrebă Davîdov, zîmbind. Doar ne rugai tot timpul să-l tăiem. — Ei şi, dacă vă rugam ! Strigă moş Şciukar. Nu l-aţi tăiat, şi slavă domnului că n-aţi făcut-o ! Acum ce să mă fac fără el ? În fiecare zi lăsată de dumnezeu mă băga în sperieţi. Nu mă despărţeam de bici din zori şi pînă-n noapte, eram necontenit în poziţie de apărare. Acum ce viaţă am să mai duc eu ? O să mor de urît ! Îmi vine să mă arunc şi eu în fîntînă... Ce prietenie era între noi ? Nici o prietenie ! Dădeam cu ochii unul cu altul numai cînd porneam bătălia. Se întîmplă uneori să pun mîna pe afurisit, îl ţineam de coarne şi-i spuneam : „Trofim, aşa şi pe dincolo, nu mai eşti tinerel, de unde atîta răutate la tine ? De unde atîta vitejie de nu mă laşi de loc să răsuflu ? Toată vremea nu faci altceva decît mă pîndeşti, ca să mă buşeşti cînd în spate, cînd într-o coastă. Ar trebui să înţelegi că-s beteag, să ai milă de mine, cît de cît !" Iar el căta la mine cu lumina neclintită a ochiului său şi nu se zărea nimic omenesc în privirea lui. Nu-i vedeam nici un fel de milă în ochi. Îl păleam peste spinare cu biciul şi strigam în urma lui : „Fugi, fir-ai de trei ori blestemat să fii, ticălos bătrîn ! Orice ar face, nu se poate înţelege omul cu tine !” Iar el, vrăjmaşul, azvîrlea cu picioarele de dinapoi, se depărta în fugă vreo zece paşi şi, neavînd ceva mai bun de făcut, începea să pască iarbă, ca şi cum ar fi fost flămînd, afurisitul ! În acelaşi timp se uita chiorîş la mine cu ochii lui nemişcaţi şi, pesemne, căuta iar prilejul să se năpustească asupra mea. Să te strici de rîs, nu alta ! Doar nu era cu putinţă să mă înţeleg cu un astfel de idiot fără de minte sau nătărău — cum zic oamenii de rînd. Dar acu, dacă s-a înecat, îmi pare rău după el, şi nu mi-a mai rămas nimic în viaţă... Moş Şciukar se smiorcăi jalnic şi-şi şterse ochii înlăcrămaţi cu mîneca murdară a cămăşii de cit. Găsind prin vecini o cange, Davîdov şi Şciukar îl scoaseră din fîntînă pe Trofim, care între timp se cam umflase. Căutînd să nu-l privească pe Şciukar în faţă, Davîdov îl întrebă : — Ei, acum ce facem ?, Moş Şciukar, smiorcăindu-se ca şi mai înainte şi ştergîndu-şi într-una ochii, îi răspunse : — Du-te, Siomuşka, vezi-ţi de treburile dumitale de stat; l-oi îngropa şi singur. Asta nu-i treabă de tînăr, ci de un bătrîn ca mine. Am să-l îngrop pe răufăcătorul ista cum se cuvine, am să-i plîng pieirea... Mulţumesc lui Hristos că
474
m-ai ajutat să-l scot; singur nu izbuteam s-o fac. Doar juganul ista cu coarne are pe puţin trei puduri. A tot înfulecat pe degeaba, de aceea s-a şi înecat, bleotul... Dacă era mai uşor, sărea peste fîntînă, fără doar şi poate ! Să ştii că l-au încolţit rău cînii, dacă a zburat scos din minţi peste fîntînă. Parcă puteai să ceri minte de la un prostănac bătrîn ca el ? Ascultă, Siomuşka, scumpeteo, sufleţelul meu, dă-mi de o litruţă de votcă — să-l pomenesc deseară la fînărie. N-am de ce să mă duc acasă la baba mea : parcă dacă mă duc, ce fac ? Mă aleg numai cu zdruncinarea tuturor nevrelor mele. Iar bătălie ? N-am nevoie de aiasta la vîrstă mea. Da aşa, beau în tihnă, îl pomenesc pe răposatul, adăp armăsarii şi mă culc. Hotărît ! Davîdov, străduindu-se din răsputeri să-şi stăpînească rîsul, îi dădu lui Şciukar zece ruble şi-i cuprinse umerii firavi : — Ascultă, moşule, să nu-l jeleşti prea tare. La o adică, îţi cumpărăm alt ţap. Clătinîndu-şi cu amărăciune capul, moş Şciukar îi răspunse : — Nu mai găseşti ţap ca el, oricîţi bani ai da — n-au fost şi nici nu mai sînt asemenea ţapi în toată lumea aiasta largă ! Acu totuna-i, durerea n-o să-mi mai iasă din inimă. Şi se duse după hîrleţ — gîrbovit, jalnic, mişcător de ridicol în amărăciunea lui sinceră. Aşa se sfîrşi ziua aceea plină de evenimente mari şi mici în Gremeacii-Log.
Capitolul XXIX Îndată după cină Davîdov trecu în casa mare şi abia se aşeză la masă ca să răsfoiască ziarele proaspăt aduse de poştaş, cînd auzi o uşoară bătaie în crucea ferestrei. Davîdov o întredeschise. Punînd un picior pe prispă, Nagulnov îi spuse cu o voce înăbuşită : — Haidem la treabă ! Ia dă-mi drumul să intru. Am să-ţi spun ceva. Faţa lui smeadă era palidă, preocupată. Îşi petrecu uşor piciorul peste pervaz, se lăsă din mers pe un scăunel şi se lovi cu pumnul peste genunchi : — Uite, Semion, aşa-i după cum te-am prevenit... a ieşit dreptatea noastră. Am dibuit pe unul. Am stat culcat la pîndă două ceasuri bătute pe muche lîngă casa lui Ostrovnov. Cînd mă uit — văd că vine un ins mărunţel care păşeşte cu fereală, trage cu urechea — de bună seamă unul dintre indivizii aceia suspecţi. Ajunsesem cam tîrziu la pîndă. Se făcuse întuneric beznă. Întîrziasem, fiindcă dădusem o raită pe cîmp. Poate înaintea lui s-o mai fi strecurat vreunul ! Într-un cuvînt hai să mergem acolo ! În drum îl luăm cu noi şi pe Razmiotnov. N-avem ce aştepta aici. O să-i umflăm ca din oală acasă la Lukici ! Dacă nu toţi — cel puţin unul are să ne cadă în palmă. Davîdov vîrî mîna sub perna de pe pat şi-şi luă pistolul. — Cum procedăm? Hai să punem dinainte totul la cale. Nagulnov abia zîmbi, aprinzîndu-şi ţigara. — Cunosc eu trebuşoara asta, din trecut. Uite ce, stai şi ascultă-mă : mărunţelul n-a bătut la uşă, ci la fereastră, cum am făcut şi eu aici la tine. Iakov Lukici are în casa lui o cămăruţă cu fereastra care dă în curte. Tîlharul acela, îmbrăcat în zeghe sau într-o manta de ploaie n-am văzut desluşit prin întuneric — a bătut în geam. Cineva, Lukici sau feciorul său, Semion, a crăpat uşa şi omul s-a strecurat înăuntru. Dar cînd urca treptele cerdacului, s-a uitat înapoi şi, furişîndu-se pe uşă, a mai întors o dată capul. Eu, culcat la pămînt sub gardul de
475
nuiele, am văzut totul. Îţi dai seama, Semion, că oamenii de treabă nu umblă cu atîta fereală, ca nişte lupi ! Uite ce plan am, ca să punem mîna pe dînşii ; eu şi cu tine batem la uşă, iar Andrei se culcă în ograda sub fereastra cămăruţei. Vedem noi cine ne deschide. Cunosc foarte bine uşa care dă în cămăruţă — încăperea cea dintîi la dreapta, cum intri în tindă. Vezi bine, daca e închisă, trebuie s-o spargem la iuţeală. Noi amîndoi intrăm înăuntru ; iar dacă sare pe fereastră vreunul ca să scape — o să-i vină de hac Andrei. Punem noi gabja foarte uşor pe aceşti oaspeţi de noapte. Vii îi prindem. Eu am să sparg uşa, iar tu să stai la un pas în urmă. Dacă se întîmplă ceva neprevăzut — trage, fără să stai pe gînduri, la cel mai mic zgomot din cămăruţă ! Makar, cu ochii mijiţi, îl privi ţintă pe Davîdov şi un zîmbet ironic, aproape nelămurit, îi înfioră din nou buzele ferme : — Ce tot gîdili jucăria asta ? Cercetează mai degrabă încărcătorul şi vezi dacă are cartuş pe ţeavă. Ieşim de aici tot pe fereastră şi închidem oblonul pe din afară. Naguinov îşi potrivi cureaua pe bluză, aruncă mucul ţigării pe duşumea şi, uitîndu-se la vîrful colbăit al cizmelor sale şi la carîmbii mînjiţi de ţărînă, zîmbi iar ironic : — Din pricina acestor năpîrci mîrşave m-am tăvălit în praf ca un căţel. Aşteptînd pe musafirii noştri scumpi, am şezut întins la pămînt şi pe-o coastă şi cum s-a nimerit... Şi iată că unul s-a şi înfăţişat. Dar ştii ce mă gîndesc ? Nu pot să fie acolo mai mult de doi-trei. Că doar n-o fi un pluton întreg ? Davîdov ridică piedica pistolului, vîrî un cartuş pe ţeava şi, punînd arma în buzunarul hainei, zise : — Ce-i cu tine, Makar, de eşti azi aşa de vesel ? În cinci minute de cînd ai venit la mine, ai şi zîmbit de trei ori... — Mergem la petrecere, Sioma ; de aceea rîd şi eu. Ieşiră amîndoi pe fereastră, o închiseră, traseră oblonul şi rămaseră cîteva clipe pe loc. Era o noapte caldă. Dinspre pîrîu trăgea pe vale o boare răcoroasă. Cătunul dormea. Paşnica trudă de toate zilele se ogoise. Undeva mugi scurt un viţel. Hăt-departe, în capul cătunului, hămăiră nişte cîini. Prin vecini, pierzînd socoteala ceasurilor, cîte un cocoş buimac de somn trîmbiţa înainte de vreme. Fără să schimbe vreovorbă între dînşii, Makar şi Davîdov se apropiară de casa lui Razmiotnov. Makar ciocăni încet de tot, cu degetul arătător îndoit, în pervazul ferestrei şi puţin după aceea, văzînd în lumina slabă faţa lui Andrei, îl chemă afară printr-un gest al mîinii şi îi arătă pistolul. Davîdov îi auzi glasul stăpînit, grav, răspunzîndu-le din casă : — Am înţeles. Vin acuşi. Razmiotnov se ivi numaidecît în pridvorul casei. Tragînd uşa după dînsul, rosti cu ciudă : — Toate vrei să le ştii, Niura ! Ei, mă cheamă la sovietul sătesc, cu treburi. Doar nu mă tulbură pentru toate fleacurile ! Hai, culcă-te şi dormi, nu mai ofta, mă întorc numaidecît. Cei trei se strînseră cioatcă. Razmiotnov întrebă bucuros: — Nu cumva i-aţi dibuit ? Nagulnov îi povesti într-o şoaptă înăbuşită, toate cele întîmplate. ...Tustrei intrară pe tăcute în curtea lui Iakov Lukici. Razmiotnov se întinse la pămînt, lipindu-se cu spatele de temelia caldă a casei. Sprijini cu grijă pe genunchi ţeava pistolului. Nu voia ca mîna lui dreaptă să aibă vreo încordare de prisos.
476
Nagulnov urcă cel dintîi treptele cerdacului, se apropie de uşă şi clempăni clanţa. În curtea şi în casa lui Ostrovnov stăruia o linişte adîncă. Dar această linişte sinistră nu dură mult. Din tindă răsună neaşteptat de tare glasul lui Iakov Lukici : — Care dracu umblă noaptea pe la casele oamenilor ? Nagulnov răspunse : — Iartă-mă, Lukici, că te trezesc în puterea nopţii, dar am treabă cu tine. Trebuie să plecăm împreună la sovhoz chiar acum. Neapărat! Urmară cîteva clipe de tăcere şi de şovăire. Nagulnov, nerăbdător, stărui : — Ce te mocoşeşti atîta ? Deschide odată ! — Dragă tovarăşe Nagulnov, oaspete tîrzior... pe întuneric nu prea nimeresc aşa de repede zăvoarele. Dar poftim. Dinăuntru se auzi ţăcănitul zăvorului zdravăn de fier şi uşa grea se întredeschise. Nagulnov, ca o furtună, se izbi cu umărul stîng în uşă, zvîrli pe Iakov Lukici la perete, intră cu paşi mari în tindă şi, fără să se întoarcă, îi strecură peste umăr lui Davîdov : — Dă-i la cap, dacă mişcă ! Pe Nagulnov îl trăsni în nări un miros cald de încăpere locuită şi de plămădeală proaspătă. Dar n-avu cînd să se dumirească în privinţa mirosurilor şi senzaţiilor. Ţinînd în mîna dreaptă pistolul, dibui cu stînga canatul uşii de la cămăruţă, pe care cu o lovitură de picior o dădu în lături, fiind abia închisă cu clempuşul. — Care-i acolo, că trag ! Dar nu apucă să tragă. Somaţia lui fu urmată de trăsnetul asurzitor al unei grenade de mînă care explodă în prag, şi de răpăiala înfricoşătoare în liniştea nopţii a unei salve de puşcă-mitralieră. Apoi se auzi zăngănitul geamurilor unei ferestre, sfărîmată cu cercevea cu tot, o singură împuşcătură în curte şi un ţipăt... Răpus şi mutilat de schijele grenadei, Nagulnov muri pe loc, iar Davîdov, care se năpustise în cămăruţă, apucînd să tragă două focuri în întuneric, căzu sub salva mitralierei. În momentul cînd îşi pierdu cunoştinţa, se prăvăli cu faţa în sus, cu capul răsturnat în chinuri pe spate, strîngînd în mîna stîngă o aşchie ţepoasă, desprinsă din uşor de gloanţe. Anevoie se prefira viaţa din pieptul larg al lui Davîdov, ciuruit de gloanţe în patru locuri. De cînd prietenii îl aduseseră acasă noaptea pe braţe, poticnindu-se tăcuţi prin întuneric, în strădania lor de a nu-l zdruncina, Davîdov nu-şi mai recăpătase cunoştinţa. De cincisprezece ore ducea o luptă crîncenă cu moartea. În zori sosi, într-o trăsură cu caii numai spumă, un doctor-chirurg de la raion, un medic tînăr, uimitor de serios pentru vîrsta lui. Stătu în casa mare unde zăcea Davîdov, nu mai mult de zece minute. Între timp comuniştii celulei de partid din Gremeacii-Log şi mulţi colhoznici fără partid, care ţineau la Davîdov, stînd fără glas în bucătărie, plini de îngrijorare, nu auziră decît o singură dată geamătul surd, înăbuşit, scos parcă prin somn de rănit în încăperea de alături. Doctorul, palid, dar cu o înfăţişare liniştită, intră în bucătărie, ştergîndu-şi mîinile cu un prosop. Avea mînecile suflecate. La întrebarea întipărită în ochii prietenilor lui Davîdov, răspunse : — Nici o nădejde ! Eu nu-i pot fi de nici un folos. Dar ce uimitoare vitalitate ! Să nu-l transportaţi în altă parte. Lăsaţi-l unde se află şi nu-l mişcaţi din loc. Dacă
477
s-ar găsi în cătun gheaţă... dar, de altfel, e zadarnic. Să stea însă cineva tot timpul la căpătîiul rănitului. După doctor, ieşiră din casa mare Razmiotnov şi Maidannikov. Buzele lui Andrei îi zvîcneau, ochii săi răvăşiţi rătăceau prin bucătărie, fără să-i vadă pe consătenii buluciţi acolo. Maidannikov păşea cu capul în piept. La tîmple i se vedeau vinele îngrozitor de umflate; iar două zbîrcituri adînci deasupra rădăcinii nasului, îi spintecau de-a curmezişul fruntea, ca nişte cicatrici roşii. Toţi, afară de Maidannikov, ieşiră de-a valma în pridvor şi se împrăştiară prin ogradă, care încotro. Razmiotnov stătea cu pieptul prăbuşit peste portiţă, cu capul în pămînt, şi numai scurte cutremure îi zguduiau omoplaţii, ca nişte valuri. Bătrînul Şalîi se apropie de gardul de nuiele şi, cuprins de o oarbă şi nesăbuită turbare, începu să zgîlţîie un par de stejar, prăvălit într-o parte. Diomka Uşakov, lipindu-se de zidul magaziei, ca un şcolar vinovat, scobea cu unghia tencuiala spălată de ploi, fără să-şi mai şteargă lacrimile care îi şiroiau pe obraji. Fiecare dintr-înşii îndura în felul său pierderea prietenului, dar toţi aceşti bărbaţi erau sfîşiaţi de marea durere căzută asupra tuturor. Davîdov muri în timpul nopţii. Înainte de a închide ochii îşi recăpătă cunoştinţa. Aruncînd o privire fugară către moş Şciukar, care veghea la căpătîiul lui, îi spuse înăbuşindu-se : — De ce plîngi, moşule ? În clipa aceea o spumă purpurie cu bulbuci îi ţîşni din gură. Numai după ce înghiţi spasmodic de cîteva ori şi îşi prăbuşi pe pernă obrazul alb ca varul, putu sfîrşi vorba : Nu trebuie... Ba încercă chiar să zîmbească. Apoi se îndreptă anevoie, cu un geamăt prelung, şi se linişti. ...Şi aşa i-au prohodit privighetorile Donului pe Davîdov şi Nagulnov, atît de dragi inimii mele, le-au spus ceva în şoaptă lanurile de grîu în pîrg şi le-a dat zvon, rostogolindu-se pe pietre, pîrîul fără nume care vine de undeva din susul rîpelor de la Gremeacii-Log... Asta-i tot ! Au trecut doua luni. Nori albi de toamnă, zdrenţuiţi, pluteau ca totdeauna pe deasupra cătunului Gremeacii- Log în tăriile cerului spălăcit după arşiţa verii. Frunzişul plopilor de pe malul pinului se îmbrăca în purpură şi aur, iar apa lui era mai limpede, mai rece. Pe mormintele lui Davîdov şi Nagulnov, îngropaţi în piaţa cătunului, nu departe de şcoală, încolţise o iarbă firavă de un verde şters, mîngîiată de soarele zgîrcit al toamnei. Ba chiar, o necunoscută floare de stepă, agăţîndu-se de ostreţele gărduţului, căuta cu întîrziere să-şi afirme dreptul la viaţa ei jalnică. În schimb trei tulpiniţe de floarea- soarelui, răsărite aproape de morminte, după ploile din august, izbutiseră să crească pînă la jumătate din înălţimea lor firească şi chiar să se legene uşor, cînd ajungea pînă-n piaţă vîntul de pe vale. În răstimp de două luni, multă apă a dus pîrîul de la Gremeacii-Log. Multe lucruri s-au prefăcut în cătun. După ce şi-a înmormîntat prietenii, moş Şciukar a îmbătrînit şi s-a schimbat aşa de mult că era de nerecunoscut : a ajuns singuratic, tăcut şi încă mai plîngăreţ decît odinioară... După înmormîntare a zăcut acasă patru zile, fără să se dea jos din pat, iar cînd a pus iarăşi piciorul în pămînt, baba lui a băgat de seamă cu spaima că gura i se strîmbase puţin şi jumătatea din stînga a feţei parcă i se trăsese într-o parte. — Da ce s-a întîmplat cu tine ? Izbucni bătrîna, plesnindu-şi speriată palmele.
478
Cam gîngav, dar liniştit, ştergîndu-şi cu palma saliva ce i se prelingea din colţul stîng al gurii, moş Şciukar răspunse : — Nimic deosebit. Nu vezi ce oameni tineri s-au prăpădit ? Eu de mult ar fi trebuit să mă odihnesc în locul lor. E limpede ca lumina zilei, nu-i aşa ? Dar cînd se îndreptă încet spre masă, unchiaşul se dumiri că îşi tîra piciorul stîng. Iar cînd dădu să răsucească o ţigară, îşi ridică cu greu mîna stîngă. — Nu-i alta, măi femeie, că m-a lovit damblaua, arde-o-ar focul s-o ardă ! Văd că parcă nu mai sînt cel de mai înainte, zise Şciukar privindu-şi cu mirare mîna care nu mai voia să-l asculte. Peste o săptămînă moşneguţul se mai înzdrăveni. Călca cu mai multă siguranţă, îşi putea folosi mîna stîngă fără prea mare sforţare. Renunţă însă pentru totdeauna la slujba de vizitiu. Ducîndu-se la sediul conducerii colhozului, el deelară noului preşedinte — lui Kondrat Maidannikov : — Am feştelit-o cu birjăria, dragă Kondratuşka; nu mai sînt în stare să mîn armăsarii. — Eu şi Razmiotnov ne-am şi gîndit la tine, moşule, răspunse Maidannikov. Ce-ar fi să te punem paznic de noapte la cooperativă ? Ţi-am construi pentru iarnă o gheretă călduroasă, am pune în ea o sobiţă de schijă şi un pat de lemn, te-am încotoşmăna cu o scurtă de blană, cu un cojoc, cu pîslari. Spune, n-ai s-o duci bine ? O să primeşti şi leafă ; apoi slujba e uşoară ; dar, mai cu seamă, ai o treabă. Ei, ce zici, te învoieşti ? — Hristos să te miluiască, slujba asta mi se potriveşte de minune. Vă mulţumesc că nu l-aţi uitat pe un moşneag ca mine. Tot un drac — nu prea dau geană în geană aproape toată nopticica, iar în vremea din urmă nu dorm chiar de fel. Tînjesc după băieţii noştri care ne-au părăsit, Kondratuşka; somnul nu se mai lipeşte de mine. Ei, mă duc să-mi iau rămas-bun de la armăsarii mei şi pe urmă — drept acasă ! Dar pe cine îl puneţi la cai în locul meu ? — Pe unchiaşul Beshlebnov. — E un bătrîn încă verde. Pe mine însă nu mă mai ţin balamalele. M-a doborît moartea lui Makaruşka şi a lui Davîdov. Aiasta mi-a scurtat viaţa... Dacă ar fi trăit ei, poate aş mai fi dus-o şi eu un an-doi. Fără dînşii însă, mi-i şi scîrbă să mai fac umbră pămîntului, spuse amărît moş Şciukar, ştergîndu-şi ochii cu şapca sa cea veche. Din seara aceea el îşi începu slujba ca paznic de noapte. Mormintele lui Davîdov şi Nagulnov, împrejmuite cu un gărduţ scund, se aflau aproape, peste drum de prăvălioara cooperativei săteşti de consum. Chiar a doua zi, înarmîndu-se cu un topor şi cu un ferăstrău, moş Şciukar înjghebă o lăvicioară lîngă îngrăditura mormintelor. Acolo veghea el noaptea. — Caut şi eu să stau cît mai aproape de cei dragi... Şi lor le-o fi mai vesel să zacă lîngă mine, şi eu mi-oi petrece mai plăcut nopţile în preajma lor. N-am avut niciodată copii, Andriuşenka. Acum însă simt că am pierdut parcă deodată doi feciori, trup din trupul meu... Şi mă doare afurisita de inimă zi şi noapte, nu-mi dă nici o clipă de răgaz, îi spuse el într-o zi lui Razmiotnov. Iar Razmiotnov — noul secretar al celulei de partid — îşi împărtăşi temerile lui Maidannikov: — Ai băgat de seamă, Kondrat, cît de grozav a îmbătrînit în vremea din urmă moş Şciukar al nostru ? Straşnic mai tînjeşte după băieţi, şi parcă-i alt om ! Pesemne nu mai are mult de trăit bătrînul... Zău că o să ne îndurereze moartea
479
lui. Ne-am deprins cu dînsul, cu moşneguţul ăsta sucit. Fără el vom simţi un gol în cătun. Zilele se făceau tot mai scurte, iar văzduhul mai străveziu. Vîntul nu mai aducea din stepă la morminte miroznă amăruie de pelin, ci iz de paie, treierate de curînd pe ariile din dosul cătunului. În toiul treierişului, moş Şciukar se simţise mai bine dispus: vînturătoarele huruiau pe arii pînă noaptea târziu, tăvălugurile de piatră bubuiau pe pămîntul bătătorit, se auzeau îndemnări de voci omeneşti şi sforăit de cai. Apoi totul s-o potolit. Nopţile s-au făcut mai lungi şi mai întunecoase. Alte glasuri răsunau în puterea nopţii : ţipătul tânguitor al cocorilor în tăriile cerului negru ca ardezia, tristele îmbieri ale gîrliţelor, gîgîitul tainic al gîştelor, şuietul aripilor de raţă. — S-au pornit paserile spre ţinuturile calde, ofta în singurătatea lui moş Şciukar, trăgînd cu urechea la zvonul zburătoarelor, care venea din înălţimi ca o chemare. Într-o seară, cînd se întunecase de-a binelea, o femeie, legată la cap cu o basma neagră, se apropie încet de Şciukar şi se opri în tăcere lîngă dînsul. — Cine eşti, făptură a lui dumnezeu ? O întrebă bătrînul, străduindu-se zadarnic s-o recunoască. — Eu sînt, bunicuţule, Varia... Moş Şciukar se ridică de pe lăvicioara cît putu mai repede : — Hulubiţa mea, va să zică, ai venit ? Şi eu care credeam că ne-ai uitat cu totul... Of, Varia-paria, cum ne-a lăsat el pe amîndoi singuri-singurei ! Treci pe portiţă, draga mea. Uite, aista e mormîntuî lui, cel de la margine... Te las cu dînsul, iar eu mă reped să văd de prăvălie, să cercetez lăcăţele... Am fel şi fel de treburi, sînt doar paznic de noapte şi am de lucru pînă peste cap pentru bătrîneţele mele... Pînă peste cap, sufieţelul meu ! Bătrînul porni în pripă, şontîc-şontîc, prin piaţă şi nu se întoarse decît peste un ceas. Varia şedea în genunchi la căpătîiul mormîntului lui Davîdov. Cînd auzi tusea lui moş Şciukar, vestindu-şi astfel cu delicateţă reîntoarcerea, ea se sculă, ieşi pe portiţă şi, simţind că se clatină, se sprijini înspăimîntaţă cu mîna de gărduţ. Un timp, rămase în picioare, mută... Tăcea şi unchiaşul. În sfîrşit ea rosti încetişor : — Îţi mulţumesc, bunicuţule, că m-ai lăsat să stau cu dînsul, singură... — N-ai pentru ce. Ei,, ce-ai să faci acuşica, hulubiţa mea ? — M-am întors acasă, cu totul. Am sosit azi dimineaţă, dar am venit aici tîrziu, ca să nu mă vadă oamenii... — Şi cum rămîne cu învăţătura ? — A trebuit s-o ias. Ai mei n-ar putea-o scoate la capăt fără mine. — Sioma al nostru ar fi fost tare nemulţumit, aşa chitesc eu. — Dar ce să fac, dragă bunicuţule ? Glasul Variei tremura. — Eu nu-ţi pot da nici un sfat, drăguţo, judecă şi tu. Atîta doar îţi spun : caută să nu-l superi. El doar te-a iubit. Hotărît ! Varia se întoarse scurt şi tăie de-a curmezişul piaţa în goană, înecîndu-se în hohote de plîns. Nu fusese în stare nici măcar să-şi ia rămas-bun de la bătrîn. Şi în bezna de nepătruns a cerului răsunară pînă în zori glasurile tînguitoare ale cîrdurilor de cocori, cînd ca un geamăt, cînd ca o chemare. Şi pînă în zori şezu pe lăvicioară moş Şciukar, gîrbovit, fără să închidă ochii : ofta, îşi făcea cruce şi plîngea...
480
Treptat, zi cu zi, ieşiră la iveală toate iţele complotului contrarevoluţionar şi ale răscoalei pregătite în Ţinutul Donului. A treia zi de la moartea lui Davîdov au venit de la Rostov la Gremeacii-Log colaboratorii G.P.U.-ului districtual şi au recunoscut numaidecît în omul omorît de Razmiotnov, care zăcea în curtea lui Ostrovnov — pe criminalul urmărit de multă vreme, Liatievski, fost sublocotenent în armata albă. Iar peste trei săptămîni, un bărbat în haine civile, care nu atrăgea atenţia asupră-i prin nimic deosebit, se prezentă la un sovhoz din preajma Taşkentului. Se apropie de un socotitor în vîrstă, de curînd angajat şi care purta numele de Kalaşnikov. Aplecîndu-se asupra mesei, omul în civil îi spuse cu glas scăzut : — Bine te-ai mai aranjat, domnule Polovţev... Fără vorbă ! Hai să ieşim de aici. Treci înainte ! În cerdac erau aşteptaţi de încă un bărbat îmbrăcat civil, cu tîmplele cărunte. Acesta din urmă nu era atît de politicos şi de stăpînit ca tovarăşul lui mai tînăr. Zărindu-l pe Polovţev, el înaintă cîţiva paşi, clipind des şi, alb ca varul, îi spuse cu ură : — Năpîrcă ! Departe te-ai mai tîrît... Îţi închipuiai că aici, în vizuina asta, ai să scapi de noi ? Aşteaptă, o să mai stăm de vorbă la Rostov ! Ai să-mi mai joci tontoroiul înainte de moarte... — Vai, ce grozăvie ! Vai, cum m-ai speriat ! Tremur ca varga, tremur de spaimă ! Răspunse ironic Polovţev, oprindu-se în cerdac şi aprinzîndu-şi o ţigară ieftină iar pe sub sprîncene îl privea pe cekist cu ochi batjocoritori, plini de ură. Îi făcură percheziţie pe loc, în cerdac. Întorcîndu-se supus în toate părţile, Polovţev le spuse : — Ascultaţi-mă, nu vă mai pierdeţi vremea degeaba ! Nu am nici o armă asupra mea : de ce aş căra-o cu mine ? Mauser-ul îl ţin ascuns acasă. Haideţi acolo ! În drum spre locuinţa lui, Polovţev vorbea calm, cumpănit, adresîndu-se cekistului cu tîmplele cărunte : — Naiv mai eşti, omule! Cu ce crezi că mă poţi înfricoşa ? Cu torturi ? Dar n-o să iasă nimic din asta. Sînt pregătit sufleteşte pentru orice, pot să îndur cît îmi intră în piele. Şi apoi n-are nici un rost să mă supuneţi la cazne, căci am să vă spun, fără să ascund ceva şi fără şiretlicuri, absolut tot ce ştiu ! Vă dau cuvîntul meu de onoare, de ofiţer. N-o să mă ucizi de două ori, iar pentru moarte sînt pregătit de mult. Noi am pierdut partida şi viaţa pentru mine nu mai are nici un rost. Nu spun asta din fanfaronadă oratorică : nu umblu după poză şi nici nu sînt un înfumurat. Acesta-i adevărul adevărat, destul de amar pentru noi toţi. Înainte de orice stă datoria de onoare : ai pierdut — plăteşte ! Şi eu sînt gata să plătesc cu viaţa mea. Zău că nu mi-e frică ! — Ia coboară de pe catalige şi mai tacă-ţi gura. Cît priveze răsplata, ea nu va întîrzia, îi făgădui cekistul, căruia îi adresase Polovţev discursul său bombastic. La percheziţia domiciliară, în afară de mauser nu se găsi la dînsul nimic compromiţător. în cufăraşul lui de placaj nu se afla nici un căpeţel de hîrtie. în schimb, pe masă stăteau rînduite în ordine toate cele douăzeci şi cinci de volume ale operelor lui Lertin. — Ale dumitale sînt ? Îl întrebă pe Polovţev. — Da. — Ce nevoie aveai de cărţile acestea ? Polovţev zîmbi oarecum insolent:
481
— Ca să-l învingi pe duşman, trebuie să-i cunoşti armele. El se ţinu de cuvînt: divulgă, la interogatoriile de la Rostov, pe colonelul Sedoi-Nikolski, pe rotmistrul Kazanţev şi înşiră din memorie pe toţi cei ce făcuseră parte din organizaţia lui de la Gremeacii-Log şi din cătunele vecine. Iar Nikolski îi denunţă pe ceilalţi. În regiunea din preajma Mării de Azov şi a Mării Negre arestările se ţinură lanţ. Peste şase sute de cazaci — participanţi de rînd la complot, printre care Ostrovnov şi feciorul său — au fost condamnaţi de Tribunalul Special la detenţiune pe termen mai lung sau mai scurt. Dintre aceştia au fost executaţi numai acei care au avut o participare directă la săvîrşirea actelor teroriste. Au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare : Polovţev, Nikolski, Kazanţev, locotenent-colonelul Sawateev din regiunea Stalingrad şi doi complici ai lui, pe lîngă alţi nouă ofiţeri albi şi generali care locuiau la Moscova sub nume false. Printre cei nouă arestaţi la Moscova şi în orăşelele din jurul Moscovei, se găsea şi un general-locotenent de cazaci, vestit în cercurile armatei lui Denikin. El se afla în fruntea complotului şi întreţinea legătura permanentă cu organizaţiile militare ale emigranţilor din străinătate. Numai patru persoane din grupa de conducere au izbutit să scape de arestare la Moscova şi să se strecoare pe diferite căi peste graniţă. Astfel s-a sfîrşit acest act desperat, sortit de la început de istorie prăbuşirii, pus la cale de elementele contrarevoluţionare, care au încercat să provoace o răscoală în sudul ţării împotriva Puterii sovietice. La cîteva zile după ce sosi Varia Harlamova în cătun, se întoarse şi Andrei Razmiotnov din călătoria făcută la Şahtî. Se dusese acolo, după rugămintea lui Maidannikov, ca să cumpere o locomobilă pentru colhoz. Seara tîrziu, la sediul conducerii colhozului stăteau de vorbă Maidannikov, Razmiotnov şi Ivan Naidionov, secretarul celulei comsomoliste din Gremeacii-Log. Razmiotnov povesti amănunţit despre călătorie şi despre cumpărarea locomobilei, apoi întrebă : — Am auzit că Varka Harlamova s-a întors în cătun, s-a lăsat de învăţătură şi chiar a fost la Dubţov, rugîndu-l s-o primească în brigada lui. E adevărat ? Maidannikov oftă : — Da, e adevărat. Mama ei şi copilaşii cu ce au să trăiască ? De aceea a fost nevoită să părăsească şcoala tehnică. Păcat, că e o fată destoinică ! Razmiotnov, care chibzuise pesemne totul cu privire la Varia, încredinţat că şi ceilalţi vor fi de aceeaşi părere cu dînsul, spuse : — Varia este logodnica răposatului Semion. Trebuie să înveţe mai departe. Asta a fost dorinţa lui. Aşa se cuvine să facem şi noi. Propun s-o chemăm chiar mîine aici, să stăm de vorba cu dînsa şi s-o trimitem înapoi la şcoală, iar familia ei s-o luăm în grija noastră. Este cineva împotrivă ? Maidannikov dădu tăcut din cap a încuviinţare, iar înflăcăratul Ivan Naidionov îi strînse mîna lui Razmiotnov şi exclamă : — Bravo, nene Andrei I Deodată, Razmiotnov îşi aduse aminte de ceva : — Ascultaţi, măi băieţi, am uitat să vă spun o noutate : ştiţi voi pe cine am întîlnit la Şahtî pe stradă ? Pe cine credeţi ? Pe Luşka Nagulnova ! Văd eu mergînd o muiere grasă, alături de un bărbat bondoc şi cam chel... Cînd mă uit bine la ea, rămîn paf : o fi ea, n-o fi ea ! Mutra lată, ochii înfundaţi în grăsime, iar mijlocul abia i l-ar fi putut cuprinde cu braţele trei oameni. Dar după umblet, văd că-i ea. Mă apropii, le dau ziua bună şi întreb : „Luşania, tu eşti ?” Dar ea de colo ; „Nu te
482
cunosc, cetăţene". Rîd şi-i spun : „Da repede" ţi-ai mai uitat consătenii ! Cum ? Nu eşti matale Luşka Nagulnova ?" Ea îşi schimonoseşte buzele, fandosindu-se ca la oraş, şi zice: „Cîndva am fost Nagulnova, cînd va am fost Luşka ; acum însă sînt Lukeria Nikiticina Sviridova. Iar dumnealui e soţul meu, Sviridov, inginer de mine — faceţi cunoştinţă !" Ei, am dat mîna cu inginerul. El se uita la mine chiorîş, pasămite de ce vorbesc cu nevastă-sa aşa, fără fasoane. Fac ei stînga împrejur şi se tot duc, amîndoi graşi, mulţumiţi de sine, iar eu stau şi mă gindesc: „Măi, da straşnice mai sînt muierile ! Nu degeaba se ridica Makar totdeauna împotriva lor ! N-a apucat bine să îngroape pe doi bărbaţi, pe Timoşka şi pe Makar, că a şi pus laba pe al treilea !" Şi nu-i vorba că s-a măritat, dar mă mir cum şi-a putut împăna trupul cu atîta slănină ? Iată la ce mă gîndeam stînd în stradă. Şi nu ştiu cum, mi s-a strîns inima. îmi părea rău de Luşka cea de altădată, tînără, frumoasă, cu limba ascuţită. Eu, drept să vă spun, pe cea de odinioară am văzut-o o dată în vis, tare demult — şi în cătun doar nu ne prea întîlneam... Razmiotnov oftă : Iacă, măi băieţi, ce întortocheată-i viaţa noastră. Uneori te pune în faţa unor lucruri la care nici cu gîndul nu gîndeşti! Ei, ce ziceţi, mergem ? Tustrei ieşiră în cerdac. Dincolo de Don, hăt-departe, se îngrămădeau nori negri de furtună. Fulgere spintecau cerul de la un capăt la altul şi de-abia se auzea bolborosind un tunet. — De mirare, o furtună atît de tîrzie în anul ăsta, spuse Maidannikov. Face să ne desfătăm ochii privind-o, ce ziceţi ? — N-aveţi decît să vă desfătaţi voi, eu însă plec. Razmiotnov îşi luă rămas-bun de la tovarăşii săi şi coborî în fugă, voiniceşte, treptele cerdacului. Ieşi din cătun, rămase un răstimp locului, apoi se îndreptă fără grabă spre cimitir. Ocoli pe departe crucile mormintelor, care se zăreau nedesluşite, şi zidul împrejmuitor de piatră, aproape dărîmat. Ajunse acolo unde voia. Îşi scoase şapca, îşi netezi cu mîna dreaptă moţul cărunt şi, privind mormîntul părăginit, rosti cu glas scăzut: — Nu-ţi îngrijesc bine, aşa cum trebuie, lăcaşul tău de veci, Evdokia... Se aplecă, luă un bulgăre de ţărînă uscată, îl fărîmiţă între palme şi adăugă cu o voce înăbuşită : Doar te iubesc pînă în ziua de azi şi nu te uit, că tu mi-ai fost singura dragoste în viaţă... Dar vezi, nu-mi găsesc vreme de loc. Ne vedem aşa de rar... Dacă poţi — iartă-mă pentru tot răul ce ţi-am pricinuit... pentru ceea ce te-a putut jigni după moarte... Rămase în picioare îndelung, cu capul descoperit, parcă ascultînd ceva şi aşteptînd un răspuns. Stătea fără să se clintească, gîrbov ca un bătrîn. îi veni în faţă un vînt încropit. începură să picure stropi calzi... Dincolo de Don, în depărtare, licăreau fulgerări albe. Iar ochii aspri şi trişti ai lui Razmiotnov nu mai priveau în jos marginea surpată a mormîntului scump, ci spre depărtări unde, după nevăzuta margine a zării, ţîşnea din cînd în cînd cîte o văpaie purpurie, care lumina jumătate din boltă şi, trezind năvalnic la viaţă natura somnoroasă şi măreaţă, dezlănţuia cea de pe urmă furtună din anul acela, năprasnică, întocmai ca-n arşiţa din toiul verii.
483
Redactor responsabil : Teică N. Tehnoredactor » Stelu P. Dat la cules 16.06.1961. Bun de tipar 17.08.1961. Apărut 1961. Tiraj 40.145 ex. Hîrtie tipar de 50 g/m*. Format 700 X 920/32. Coli ed. 24,21. Coli tipar 14.75. A. nr. 0579/1961. C. Z. pentru bibliotecile mari 8 S. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 S—31=R. Tiparul executat sub comanda nr. 11.035 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „I. V. Stalin", Bucureşti — R.P.R.
484
