Meritele și limitele limitele teoriei lui David David Ricardo Ricardo despre despre avantajul avantajul relativ în comerțul exterior
„Pentru producţia vinului, în Portugalia s–ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s–ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s–ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa–o dintr– o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o produce, deoarece ar fi mai avantajos pentru ea să–şi întrebuinţeze capitalul pentru producţia de vin, pentru care ar obţine din Anglia mai multă stofă decât ar putea ea produce prin trecerea unei părţi din capitalul ei de la cultivarea viţei de vie la fabricarea stofei”.
Una dintre contribuţiile cele mai importante ale lui David Ricardo la dezvoltarea teoriei şi practicii economice mondiale o constituie „teoria comerţului internaţional”. Contribuţiile lui David Ricardo la elaborarea unei teorii a comerţului internaţional s–au bucurat şi se bucură,încă, de aprecierea multor specialişti, fiind partea întregului său sistem de gândire care a fost cel mai puţin supusă privirii critice a succesorilor. Într–o formă sau alta, teoria ricardiană stă şi astăzi la baza tuturor încercărilor de explicare a mecanismelor schimburilor economice internaţionale. Modelul ricardian porneşte de la concepţia lui Adam Smith, pe care o întregeşte cu elemente noi, originale.Între modelul smithian şi cel ricardian cu privire la comerţul internaţional există numeroase asemănări: 1.Ambii autori au studiat comerţul internaţional în cadrul mecanismelor diviziunii muncii. 2.Ca şi la Adam Smith, la David Ricardo se încearcă o explicare a schimburilor internaţionale pe baza teoriei valorii–muncă. 3.Ambii îşi elaborează teoriile pe baza aceloraşi premise: a. Principiul maximizării eficienţei determină fiecare întreprinzător şi fiecare economie naţională să se specializeze în producţia şi exportul mărfurilor pentru care au cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie (naturali şi/sau dobândiţi) şi pe care le pot obţine cu cele mai mici costuri unitare naţionale; b. Principiul liberei concurenţe în comerţul internaţional (fără monopol sau restricţii tarifare ori netarifare); c. Principiul circulaţiei libere a metalelor preţioase între ţări şi al convertibilităţii depline a banilor de hârtie. 1
Cu toate acestea, între cele două modele există mari diferenţe: 1.Mai întâi, Adam Smith aprecia că atât schimburile interne cât şi cele internaţionale au la bază principiul echivalenţei („muncă socială egală, pe muncă socială egală”). David Ricardo admite că echivalenţa este obligatorie numai în interiorul unei ţări. Pe piaţa internă a fiecărei ţări la baza schimbului de mărfuri stă principiul echivalenţei. „ Munca a 100 de englezi nu poate fi dată pentru aceea a 80 de englezi” Dar „aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într–o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări”.
Deci, după părerea lui David Ricardo, în schimburile internaţionale principiul echivalenţei nu mai este obligatoriu, deoarece „ produsul muncii a 100 englezi poate fi dat pentru produsul muncii a 80 de portughezi, a 60 de ruşi sau a 120 din India de Est”. Se poate pune, pe bună dreptate, întrebarea dacă nu cumva David Ricardo a
abandonat – în asemenea cazuri – teoria valorii–muncă ?Greu de răspuns, deşi unii exegeţi ai operei sale tocmai această inconsecvenţă i–o reproşează (Karl Marx, dar, mai ales, Mihail Manoilescu). David Ricardo s–a dovedit a fi consecvent în întregul său demers şi în integralitatea construcţiei magistralei sale concepţii economice. El a clădit totul pe bazele unice şi logice ale teoriei obiective a valorii determinată de muncă. Sigur, în scrierile sale există o anumită inconsecvenţă. Când se referă la schimburile interne din fiecare ţară, apreciază că acestea sunt şi trebuie să fie echivalente, adică să se schimbe „muncă egală pe muncă egală” („ Munca a 100 de englezi nu poate fi dată pentru aceea a 80 de englezi”) . În acelaşi timp consideră că „în schimburile internaţionale această regulă nu mai funcţionează” ( „produsul muncii a 100 englezi poate fi schimbat pe produsul muncii a 80 de portughezi”) . După părerea unor specialiști această ultimă afirmaţie nu contravine câtuşi de puţin teoriei obiective a valorii, ci este o confirmare deplină a ei. S–ar putea ca aici David Ricardo să fi spus adevărul, fără să–l fi înţeles. Sau, poate anumiţi exegeţi ai lui David Ricardo n–au înţeles întocmai mesajul pe care el l–a transmis posterităţii (indiferent că este vorba de nume prestigioase, precum Karl Marx sau Mihail Manoilescu!!!). Sau, poate se greșește, apărându–l pe David Ricardo. Iată despre ce este vorba. Când clasicul englez afirmă că în comerţul internaţional „produsul muncii a 100 englezi poate fi schimbat pe produsul muncii a 80 de portughezi”, el se situează în prelungirea lui Adam Smith – şi se încadrează perfect teoriei obiective a valorii–muncă. Faptul că englezii produc în 100 de ore–muncă o utilitate care se schimbă pe produsul a 80 de ore–muncă portugheze, înseamnă că englezii şi portughezii produc, în timpi diferiţi şi în proporţiile de mai sus, aceeaşi valoare socială. Prin urmare, produsul a 100 ore–muncă engleze = produsul a 80 ore–muncă portugheze. În aceste proporţii, cele două mărfuri schimbate conţin cantităţi egale din substanţa comună numită valoare. Acest raport de schimb este unul echivalent. Diferenţa dintre cele două ţări este una de productivitate a muncii naţionale. În proporţiile amintite englezii au o productivitate a muncii naţionale mai mică decât 2
portughezii. În acelaşi timp şi proporţii, portughezii au o productivitate a muncii naţionale mai mare decât englezii. Numai astfel, în cadrele teoriei obiective despre valoare, este posibilă schimbarea produsului a 100 ore–muncă engleze pe produsul a 80 ore–muncă portugheze. În acest caz, englezii pierd, iar portughezii câştigă. Englezii pierd, pentru că schimbă produsul unei ore de muncă naţională pe produsul a mai puţin de o oră de muncă străină. Portughezii câştigă, deoarece schimbă produsul unei ore de muncă naţională pe produsul a mai mult de o oră de muncă străină. Proporţiile câştigului, respectiv pierderii uneia sau alteia dintre ţări sunt strict determinate de raporturile concrete în care se află productivităţile lor naţionale. La fiecare schimb Anglia pierde 0,20 ore–muncă în favoarea Portugaliei. Concomitent, pentru fiecare schimb, Portugalia câştigă 0,20 ore–muncă în defavoarea Angliei. În sumă absolută pierderea Angliei este egală cu câştigul Portugaliei. În mărime relativă Anglia pierde la fiecare schimb 20%.În schimb, Portugalia câştigă la fiecare schimb 25%.După cum se poate observa, câştigul relativ al Portugaliei este mai mare decât pierderea relativă a Angliei. Să însemne aceasta că pierderea Angliei este proporţională cu inferioritatea la productivitatea proprie? Să însemne aceasta că câştigul Portugaliei este mai mult decât proporţional cu superioritatea la productivitatea proprie? Pierderea unei ţări este direct proporţională cu inferioritatea pe care o are (faţă de străinătate) la productivitatea naţională. Câştigul unei ţări este mai mult decât proporţional cu superioritatea pe care o are (faţă de străinătate) la productivitatea naţională ? Din această perspectivă unii sunt de părere că teoria lui David Ricardo nu se ridică la nivelul celei elaborate de Adam Smith. Notăm – totodată – că şi modelului smithian i se poate reproşa că nu ia în considerare toate situaţiile posibile. De exemplu, avantajul absolut se reduce sau dispare pentru anumite ţări, în cazul în care, fiind mai multe specializate pe producţia şi exportul aceleiaşi mărfi, între ele există diferenţe la costurile unitare naţionale. În asemenea situaţii, avantajele şi/sau dezavantajele comerciale vor fi determinate – pentru fiecare caz în parte – prin compararea costurilor naţionale unitare şi preţurilor internaţionale ale mărfurilor care fac obiectul schimbului extern. Pentru determinarea exactă a câştigului sau pierderii fiecărei ţări trebuie luate în calcul şi costurile de oportunitate interne pentru diferitele mărfuri, care „declanşează” şi chiar fundamentează (în mare măsură) schimburile internaţionale. 2.Modelul smithian îşi fundamenta ideea avantajului absolut pe compararea costurilor unitare ale aceloraşi mărfuri în ţări diferite, pe de o parte, şi cu preţurile internaţionale, pe de altă parte. Modelul ricardian aduce în analiză, faţă de cel smithian, ideea comparării costurilor de producţie unitare – la diferite mărfuri – în interiorul graniţelor naţionale ale fiecărui stat, pe de o parte, şi cu preţurile internaţionale, pe de altă parte. 3.Adam Smith considera că în comerţul internaţional fiecare ţară obţine un „AVANTAJ ABSOLUT” (ca diferenţă între costul de producţie unitar naţional mai mare şi preţul de import al aceleiaşi mărfi mai mic).David Ricardo apreciază că fiecare ţară realizează un „AVANTAJ RELATIV” din comerţul internaţional dacă (şi numai dacă) în schimbul mărfii exportate obţine o cantitate mai mare din marfa importată decât şi–ar putea produce singură cu acelaşi consum de resurse (în autarhie). David 3
Ricardo nu exclude posibilitatea obţinerii – în anumite condiţii – şi a avantajului absolut. Pornind de la aceste observaţii, apreciem, o dată cu Mihail Manoilescu, că „ a confirma pe Ricardo înseamnă în acelaşi timp a confirma pe Smith. Dar invers nu este posibil, căci a contesta pe Ricardo nu înseamnă a contesta în acelaşi timp pe Smith”.
Teoria ricardiană despre comerţul internaţional are două componente:
Teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative; Teoria echilibrării automate a balanţei comerciale externe.
LIMITELE MODELULUI RICARDIAN
1. Clasicul englez şi–a construit modelul în cadrele determinismului geografic şi istoric al dotării cu factori de producţie. Aceştia au – simultan – mobilitate perfectă în interiorul graniţelor naţionale ale fiecărei ţări, dar şi imobilitate totală pe plan internaţional. 2. Edificiul său este unul esenţialmente cantitativ, considerând că între ţări se schimbă mărfurile în substanţa lor natural–materială şi nu valori. În realitate, prin export fiecare entitate economică naţională încasează o anumită sumă de bani, care reprezintă puterea sa de cumpărare pentru plata importurilor. 3. David Ricardo apreciază că schimburile internaţionale au loc în proporţiile determinate de costurile de oportunitate interne din fiecare ţară (ale unei mărfi în termenii celeilalte). În realitate, tranzacţiile externe dintre parteneri se realizează la nivelurile preţurilor formate pe diferitele pieţe internaţionale.
4
BIBLIOGRAFIE 1.
Popescu, Gheorghe, Evoluţia gândirii economice
2.
Dodescu, Anca; Pop Cohuţ, Ioana; Istoria gândirii economice. Ghid de studiu
5
