Mediere

MANUAL DE

MEDIERE Realizat cu sprijinul fnanciar al:

Chişinău, 2006

CZU 343.627 (036) G49 Colegiul de autori: ©2006; Xenofon Ulianovschi, judecător, doctor în drept, conferenţiar universitar, universitar, Capitolul IV ©2006; Marcela Dilion, doctor în sociologie, conferenţiar universitar,, capitolul II, III universitar ©2006; Vasile Rotaru, doctor în drept, capitolul V ©2006; Roman Koval, Koval, Directorul Directorul Centrului Centrului ucrainean ucrainean “Common “Common Ground”, capitolul VI ©2006; Diana Popa, magistru în asistenţă socială, Şeful Direcţiei Mediere, Institutul de Reforme Penale, capitolul I Coordonator: Diana Popa Această lucrare este publicată în cadrul proiectului “Consolidarea societăţii civile. Sănătatea şi drepturile omului în închisorile din Republica Moldova”, implementat în parteneriat cu Penal Reform International, cu sprijinul nanciar al ICCO şi Cordaid. Opiniile expuse în conţinutul prezentului volum nu reectă neapărat opinia nanţatorului. Informaţia expusă în prezenta lucrare poate  reprodusă doar cu indicarea sursei. Lucrarea este publicată în cadrul Direcţiei Editoriale a Institutului de Reforme Penale Design : Andrei Muşcinschi Redactor: Vlad Pohilă Coordonator: Dana Belicov Tipar: BONS Ofces, 300 exemplare Manual de Mediere/Marcela Dilion, Vasile Rotaru, Xenofon Ulianovschi,...; coord.: Diana Popa,...;Inst. de Reforme Penale. – Ch.: IRP, 2006 (Bons Ofces). – 132 p. Bibliogr.. În notele de subsol Bibliogr ISBN 9975-9890-4-7 300 ex. 347.965.42(075)

Cuprinsul Introducere Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conictului

-

4 5 6 6 10 12 15 15 20 27

1.1 Delimitări conceptuale 1.2 Structura conictului 1.3 Stiluri de conduite în situaţii de conict 1.4 Metode de soluţionare a conictelor Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate denitorii 2.1 Conceptul justiţiei restaurative şi formele acesteia 2.2 Conceptul de mediere 2.3 Din experienţa internaţională privind instituţia medierii Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului şi construcţia paradigmei profesionale 38 3.1 Conceptul de deontologie 38 3.2 Codul deontologic al mediatorului în Republica Moldova 46 Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale 47 4.1 Reglementarea medierii în documentele internaţionale 47 4.2 Reglementarea medierii în documentele naţionale 68 Capitolul V Etapele procesului de mediere 76 5.1 Activităţile pre-mediere 76 5.2 Iniţierea medierii 80 5.3 Identicarea problemelor 85 5.4 Elaborarea planului de negociere 88 5.5 Crearea unei înţelegeri reciproce şi formularea alternativelor alternativelor - 88 5.6 Finisarea procesului de mediere 91 Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea 95 6.1 Abordarea temei 95 6.2 Triunghiu Triunghiull succesului 99 6.3 Abilităţile de comunicare 102 6.4 Tehnici de lucru şi control a emoţiilo emoţiilorr 108 6.5 Autoeva Autoevaluarea luarea 116 Anexe 127 Întrebări de recapitulare 

131

Introducere Justiţia Restaurativă este un răspuns dat infracţiunii care oferă oportunităţi celor care sunt cei mai afectaţi de aceasta – victima, infractorul, familiile acestora şi comunitatea - de a  direct implicaţi în a răspunde răului produs de comiterea infracţiunii. Dr. Mark S. Umbreit (Universitatea Minnesota, S.U.A.)

Medierea este o metodă condenţială şi privată, prin intermediul căreia mediatorii, persoane independente şi cu o pregătire specială, ajută părţile să-şi denească mai clar obiectivele, interesele şi le indrumă astfel încât să construiască împreună variante reciproc avantajoase de soluţionare a conictului. Medierea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării disputelor şi de a menţine permanent controlul asupra deciziilor care le afectează viitorul. Se evită astfel folosirea măsurilor abuzive şi deteriorarea relaţiilor dintre părţi, încurajându-se dialogul, colaborarea şi respectul reciproc. Instruirea iniţială şi continuă a mediatorilor este un obiectiv de bază pentru obţinerea rezultatelor de succes. Prezentul manual este adresat în primul rând practicienilor practicienilor,, care făcând cunoştinţă cu conţinutul lui, vor aplica în practică cele învăţate. Materialul reectat conţine informaţii din toate domeniile necesare de a  cunoscute de profesionişti: conceptul medierii, deontologia mediatorului, etapele procesului de mediere, abilităţile necesare de a  dezvoltate de către mediator. mediator. Includerea capitolului care reectă cadrul legal internaţional şi naţional ce reglementează instituţia medierii în cazurile penale a fost condiţionată de complexitatea procesului de mediere între victimă şi infractor. Informaţia cuprinsă în manualul de faţă este utilă, de asemenea, pentru cadrele didactice şi studenţii de la facultăţile de drept, asistenţă socială şi psihologie care au în curriculum său cursul de mediere şi care ar putea să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniul medierii din toate sferele: civil, familial, penal. Sperăm că prin publicarea acestui manual vom contribui la dezvoltarea instituţiei medierii, care în primul şi primul rând se datorează perfecţionării continue a practicienilor practicienilor..



Capitolul I

Aspecte teoretice şi practice ale conictului

Capiou I Aspece eoreice i pracice ae conicuui 1.1. Delimitari conceptuale

Conictul este un concept care are o multitudine de deniri şi interpretări. Una din cel mai des întâlnite deniţii ale conictului îl prezintă drept lipsa unei înţelegeri între două sau mai multe părţi, care pot , e persoane individuale, e grupuri. Fiecare din părţi întreprinde totul pentru ca să-şi apere punctul său de vedere, să-şi atingă scopul sau să e acceptat şi împiedică celeilalte părţi să facă acest lucru. Conictele sunt vechi de când lumea, ele sunt un fenomen universal care poate  întâlnit la toate nivelele convieţuirii umane. În limbajul cotidian conictului conictului i se atribuie o conotaţie negativă şi plus la aceasta în dicţionarul explicativ al limbii române conictul este denit ca o ciocnire materială sau morală violentă, o situaţie controversată, stare de duşmănie, divergenţă. Totuşi nu prezenţa conictelor este problematică, nu ea este cea care constituie o ameninţare la adresa păcii, ci formele ei violente, care propagă sisteme nedrepte, care avantajează doar una dintre părţile implicate, înclinate spre preluarea puterii şi spre impunerea propriilor interese şi care cred că doar ele deţin „adevărul absolut“. Asemenea atitudini pot degenera cu uşurinţă în modele de gândire şi de comportament orientate după cucerirea totală: pierderile suferite de una dintre părţi sunt câştiguri pentru cealaltă. Cercetătoarea Ulrike C. Wasmuth a atras atenţia asupra faptului că este important să considerăm conictele ca pe nişte simple fapte sociale, şi să nu le confundăm cu formele sale mai avansate; conictele nu trebuie să e limitate prin prisma unor evaluări concrete şi nu trebuie confundate cu e cauzele, e consecinţele lor. Conictul, în viziunea lui Wasmuth este prin urmare un „fapt social la care participă cel puţin două părţi (indivizi, grupe, state), care (a) urmăresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar acelaşi scop, dar care nu poate  atins decât de o singură parte, şi/sau (b) doresc să facă uz de mijloace disputate pentru a atinge un scop anume. Modalităţile de abordare ale conictelor sau a rezultatelor acestora, pot  bune sau rele. Problema este nu cum să eliminăm 

Diana Popa

conictele, ci cum să avem controverse vii, în loc de confruntări mortale, cum să creăm conicte constructive şi să le evităm pe cele distructive. Conictele constructive pot avea multe rezultate pozitive : Stimulează interesul şi curiozitatea oamenilor Ajută la dezvoltarea personalităţii oamenilor, la stabilirea identităţii individuale şi de grup Ajută oamenii să se adapteze unor situaţii noi sau să inventeze soluţii noi unor unor probleme vechi. Conictele distructive sunt violente si au rezultate negative: părţile nu numai că nu caută să îşi atingă scopurile în mod paşnic, dar încearcă să se domine sau chiar să se distrugă reciproc. Modul, stilul de abordare a situaţiilor conictuale determină evoluţia conictului către o situaţie constructivă sau una distructivă. • •

•

1.2. Srucura conicuui

În conictologie sunt înâlnite diverse imagini ale conictului care să reecte structura acestuia. De exemplu, conictul în viziunea lui Daniel Sapiro este asociat cu un arbore. Fiecare parte a lui reprezintă o parte componentă a conictului. Solul - mediul social în care izbucneşte conictul (familia, colectivul, societatea) Rădăcina - cauzele multiple ale conictului Tulpinaa - (diferite părţi) - partile implicate in conict Tulpin Scorbura - problema clar denită a conictului Florile - emoţiile proprii pozitive şi negative ale celor implicaţi în conict Frunzele - acţiunile concrete ale persoanelor implicate Fructul - soluţia rezolvării conictului Orice măr care nu este mâncat la timp, cade, şi din seminţele lui ia naştere un nou pom. Aşa şi orice conict care nu este rezolvat la timp serveşte premisa pentru naşterea altui conict. Conictele sunt construite în faze specice. În faza premergătoare sunt sesizate conictele latente sau deja manifestate, fără a  însă evaluate (încă) ca ind negative. În faza de escaladare se pune în mişcare o dinamică specică care acutizează conictul. În “faza de lămurire“ interesul se concentrează pe redenirea şi reorganizarea convieţuirii. Toate Toate aceste faze mai sunt cunoscute şi sub numele de “arc al conictului”. Iar pentru a înţelege toate aceste faze sunt necesare competenţe specice în ceea ce priveşte preocuparea cu conictul, de-escaladarea acestuia, respectiv activităţile de reconciliere. 

Capitolul I


Cele menţionate mai sus pot  reprezentate schematic în felul următor: Nr.. Etapele Nr Variante de acţiune conictului 1. Etapa Percepţie, stimularea premărgătoare comunicării şi cooperării Observarea atentă, discuţii comune, detectarea „primelor semne” 2. Etapa de escaladare

3. Etapa de lămurire

Necesităţi

Consolidarea conştiinţei de sine Oferirea unor posibilităţi de dezvoltare Acord cu privire la reguli Deprinderea manevrării problemelor Discuţii, negocieri, Disponibilitatea de a mediere, arbitraj, termina disputa în mod proces paşnic Echilibrarea intereselor Diferenţierea între Includerea unei terţe persoane şi cauze părţi Chemarea din timp a unor ajutoare din afară Negocierea unui Asumarea răspunderii compromis Scuze Găsirea unor soluţii, Reparaţii facilitarea convieţuirii Compensarea pagubei Echilibru, conciliere, „curăţarea mizeriei” şi un nou început

Conictele pot escalada, pot trece de la primele semnale până la stadiul de violenţă mult mai rapid şi mai uşor decât pot de-escalada, după ce violenţa a avut loc. Conictele evoluează foarte rar de la fazele de început la fazele violente într-un mod brusc. Ele evoluează în mod gradat, în etape, care pot  recunoscute ca paşi către violenţă. Primele semnale sunt non-verbale, atitudini şi comportamente care exprimă frustrarea părţilor. Dacă părţile le recunosc, problemele pot  discutate, claricate şi rezolvate. Dacă neinţelegerile nu sunt rezolvate, tensiunea creşte şi părţile încep să îşi exprime verbal sentimentele şi poziţiile în timpul disputelor. Dacă părţile sunt deschise să se asculte şi să comunice ecient, problemele pot  discutate, claricate şi rezolvate. 

Diana Popa

Dacă conictul nu este rezolvat nici acum, tensiunea poate continua să crească. Comunicarea între părţi devine tot mai dicilă. Conictul se poate extinde, implicând tot mai multe persoane sau mai multe organizaţii, care sunt de partea uneia sau alteia dintre părţile implicate şi tot mai multe probleme. Părţile se polarizează şi se concentrează pe atingerea scopurilor proprii, ind surde şi oarbe la interesele celorlalte părţi. Părţile pot încerca, din nou, să îsi rezolve disputa şi să negocieze. Dacă părţile eşuează în a rezolva conictul, situaţia se poate înrăutăţi. Părţile ajung la nivelul la care se separa, se segreghează, comunicarea este întreruptă şi nu mai pot vorbi unii cu ceilalţi. În această etapă, o a treia parte care intervine – mediator - poate ajuta la rezolvarea conictului, prin mijloace paşnice. Pe măsură ce trecem de la mediere la sistemul juridic, şansele ca relaţiile să se îmbunătăţească descresc. Dar, cel puţin, violenţa nu este folosită pentru atingerea scopurilor. Conictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câştigată. Ele dezvoltă adesea o dinamică internă care îngreunează, dacă nu chiar exclude, o reglementare paşnică, constructivă şi nonviolentă. Cercetările destinate comportamentului oamenilor în situaţii conictuale au arătat că majoritatea tinde să-şi impună propriile interese insistând asupra propriei poziţii - asta chiar şi acolo unde încep să se arate insuccesele. Acest model comportamental este însoţit şi de o limitare din ce în ce mai mare a capacităţii de percepţie şi de decizie Adevărata problemă a conictelor este pericolul permanent ca acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce în ce mai mult preţ pe strategii de dobândire a puterii şi pe uzul violenţei. Conictul devine astfel din ce în ce mai greu de controlat, până când scapă de sub control, trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi suferinţă. Convieţuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă pe termen lung. Dinamica conictelor a fost comparată de multe ori cu un aisberg. Modelul “aisbergului” ne dă de înţeles că doar o mică parte a conictelor este vizibilă la suprafaţă. Şase şeptimi dintr-un aisberg se aă sub apă, invizibile – ele sunt cele care determină însă dimensiunea şi comportamentul aisbergului. Modelul “aisbergului” este folosit de multe ori pentru a arăta că doar o parte din cele ce se întâmplă în 

Capitolul I


cadrul unui conict şi din dinamica conictului este accesibilă în mod direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici trebuie mai mult ghicite. Conictele au loc mereu la două nivele: la nivel obiectual şi la nivel psihosocial. Este important să cunoaştem ambele nivele, să recunoaştem felul în care aceste nivele se inuenţează reciproc, dar şi să le diferenţiem. Nivelul obiectual: temele formulate, comportamentul sesizabil,  faptele - acesta este vârful “obiectual” al aisbergului. Nivelul psihosocial: temeri, nesiguranţe, dorinţe, sentimente,  tabuuri etc. - toate acestea nu pot  observate în mod direct, cu toate că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori, toate acestea rămân nespuse, acţionând astfel în “zona ascunsă”. Deseori, nivelul psihosocial domină acţiunile conictuale. Cu cât escaladează un conict mai mult, cu atât creşte şi importanţa acestui nivel. De aceea este foarte important, ca pentru a înţelege un conict pe de-a întregul, să înţelegem şi dinamica nivelului psihosocial. Conştientizarea nivelului psihosocial, a dinamicii “ascunse”, înseamnă aducerea în prim-plan a adevăratului obiect al conictului şi, implicit, deschiderea căilor de negociere în vederea aplanării acestuia. Pentru a rezolva în mod constructiv un conict, trebuie mai întâi să îl şi înţelegem. Conictul trebuie să transpară nu doar în dinamica sa, cu forma şi efectele sale, ci şi în comportamentele, interesele şi nevoile părţilor implicate în el. Analiza conictelor nu are ca scop să adune tot felul de informaţii, ci să interpreteze şi să evalueze aceste informaţii. Şi deoarece comunicarea în toate formele sale (orală, simbolică, non-orală) poate  înţeleasă ca o cheie pentru manevrarea constructivă a conictelor, conictelor, analizei premiselor unei comunicări de succes îi revine o importanţă deosebită. Socio-psihologii au susţinut mereu că oamenii nu pot recunoaşte un lucru decât atunci când există termeni care să denească acest lucru şi că oamenii nu pot înţelege ceva decât atunci când există modele de analiză. Analiza conictului are aşadar de-a face cu sistematizarea percepţiei şi cu oferta de materiale ajutătoare. Din toate acestea mai reiese şi că nu există o singură metodă “corectă” de analiză a conictelor, ci mai multe, a căror utilizare ecientă depinde însă de situaţia în cauză. 

Diana Popa

1.3. Siuri i conduie în siuaii de conic Stilul personal in abordarea unor conicte este rezultatul combinaţiei a două variabile: Măsura în care ne luptăm pentru interesele noastre Măsura în care luăm în considerare interesele celorlalţi. Combinaţia acestor două variabile determină cinci moduri, cinci stiluri de abordare ale conictului. Competiţie În cazul acestui model ideile şi acţiunile sunt concentrate numai pentru atingerea intereselor proprii şi neglijarea în totalitate interesele celorlalţi. Persoanele sunt gata să câştige cu orice preţ, chiar daca acest preţ inseamnă distrugerea relatiilor cu cealalta parte. Căci relaţiile nu au nici o importanţă pentru ei, ci numai atingerea scopurilor proprii. Aplanare Acest stil este opus stilului competitiv: ideile şi acţiunile sunt concentrate numai pentru pentru a ajuta cealaltă parte sa îşi atingă scopurile scopurile şi este caracteristică neglijarea totală a propriilor interese. Păstrarea unor relaţii bune cu cealaltă parte este mult mai importantă, decât a câştiga. În acest scop scop se caută ajungerea cu orice preţ la un acord şi se fac nenumarate concesii. Evitare Evitarea conictului sau preferinţa de a considera că nu există nici un conict, chiar dacă nu se ating scopurile sau se strică relaţia cu partea cealaltă. Compromis În cazul acestui model o parte va obţine ceva din ceea ce a dorit să câştige şi va renunţa la altceva, e prin împărţire, e prin folosirea în comun a resursei aată în conict. Desigur, se vor stabili limite privind măsura în care este dispus să renunţe la ceea ceea ce ar  dorit să obţină. Cooperant Prin adaptarea acestui stil se acordă, în acelaşi timp, o importanţă la fel de mare atingerii scopurilor proprii cât şi păstrării relaţiei. Stilul de cooperare implică o comunicare deschisă şi totală: atent la celălalt. Este stilul cel mai dicil şi care ia cel mai mult timp, dar are rezultatele cele mai bune, în cazul fericit în care ambele părţi folosesc acest stil. • •

10

Capitolul I


Dinamica conictului modică de regulă şi comportamentul părţilor implicate în acesta. Procesul de comunicare este limitat, ind resimţit mai degrabă ca o barieră decât ca o punte de legătură. Neîncrederea sporeşte iar aplanarea divergenţelor nu este mai niciodată văzută ca ind o sarcină comună. Morton Deutsch descrie aceste modicări după cum urmează: Ce este tipic pentru conicte? Comunicare Comunicarea nu este deschisă şi sinceră. Informaţiile sunt insuciente sau înşelătoare. Secretele sunt din ce în ce mai multe, iar atitudinea nesinceră este tot mai prezentă. Ameninţările şi presiunile iau locul discuţiilor libere. Percepţie Divergenţele de interese, opinii şi convingeri valorice ies la iveală. Lucrurile care despart părţile sunt văzute mai clar decât cele care le leagă. Gesturile de conciliere sunt interpretate ca ind tentative de disimulare, intenţiile acestuia sunt judecate ca ind duşmănoase şi rău-intenţionate, iar propriul comportament nu este văzut decât printr-o singură perspectivă, deformată. Atitudine Încrederea scade, neîncrederea creşte. Se dezvoltă duşmănii ascunse dar şi deschise. Scade disponibilitatea de a acorda ajutor. ajutor. Creşte disponibilitatea de a se folosi şi de a-l înjosi pe celălalt. Raportarea la sarcini Sarcinile nu mai sunt recunoscute de părţi ca ind o responsabilitate comună, care, pentru a  eciente, necesită o împărţire a muncii, în care ecare, după puteri, contribuie în vederea îndeplinirii scopului comun. Fiecare încearcă să facă totul de unul singur: nici una dintre părţi nu mai trebuie astfel să se bizuie pe cealaltă, nu depinde cu nimic de cealaltă, evitând astfel pericolul de a  exploatat 1. 1

Morton Deutsch: Koniktregelung. München, 1976, p.56

11

Diana Popa

Dacă folosirea mijloacelor paşnice eşuează, situaţia poate deveni din ce în ce mai tensionată şi conictul se îndreaptă spre punctul în care va izbucni în violenţă. În aceste momente, extremiştii, care sunt mai bine pregătiţi şi organizaţi în a lupta agresiv pentru atingerea scopurilor lor, preiau de obicei comanda. Părţile încep să se vadă tot mai puţin ca inţe umane, si prin urmare cred că nu mai merită un tratament uman. Dezumanizarea face posibil ca părţile să folosească violenţa, să se rănească şi să violeze normele de comportament general acceptate, privind relaţiile umane.

1.4. Meode de souionare a conicuui Conictul nu este violenţă. Violenţa este doar o manifestare a conictului, şi apare atunci când intensitatea sa este maximă, iar emoţiile puternice invadează raţiunea. Este violenţa o parte a naturii umane? Optimiştii spun că nu, violenţa nu stă în rea omului, dar ea este prezentă ca un potenţial care poate  activat: (a) În cazul în care necesităţile umane de bază nu sunt satisfăcute, datorită unor actori cinici sau a unor structuri rău intenţionate (b) În cazul în care violenţa este gloricată de către cultura unui popor şi justică răzbunarea (violenţa ca o compensaţie a violenţei). Violenţa nu are numai efecte vizibile, precum moartea, vătămările corporale sau distrugerile materiale, ci şi efecte invizibile, traume, mituri şi eroi, setea de răzbunare şi de victorie, care pot  mult mai importante, deoarece inuenţează comportamentul generaţiilor viitoare. Dacă nu se rezolvă cauzele conictului, situaţia de “după violenţă”, poate deveni foarte uşor situaţia “înainte de violenţă“. Violenţa poate  oprită, mai rapid, prin forţă: forţe de menţinere a păcii care să separe părţile aate în conict şi să le asiste în procesul de tranziţie de la violenţă la pace. Metodele alternative de soluţionare pot  dispuse pe o scara descrescătoare, de la fazele de început ale conictului, până la stadiul de izbucnire a violenţei: mai mult control asupra rezultatelor versus pierderea totală a controlului •

12

Capitolul I


o soluţie mai durabilă versus una instabilă mai multă satisfacţie în ce priveşte rezultatul versus mai puţină satisfacţie relaţii îmbunătăţite sau cel puţin nedeteriorate versus relaţii distruse. Metodele alternative de soluţionare a conictelor aate pe această scară sunt: - Comunicarea directă - Negocierea (comunicare structurată) - Medierea (negociere facilitată) - Facilitarea proceselor de rezolvare rezolvare a problemelor (mediere între mai multe părţi) La capătul scării reprezentând metodele alternative de soluţionare se aă: - arbitrajul - litigiul Care este rolul mediatorului în situaţia de conict? Mediatorul îi asistă pe cei implicaţi în conict să rupă cercul învinuirilor şi să oprească blamarea reciprocă, îi ajută să comunice mai bine, îi ajută să-şi identice propriile nevoi şi să lucreze împreună, pentru a dezvolta o soluţie care să satisfacă aceste nevoi. Spre deosebire de un judecător sau de un arbitru, mediatorul nu ia decizii în locul părţilor implicate în conict şi nu stabileşte cine sunt vinovaţii. • •

•

•

•

•

•

•

Mediatorul: ajută părţile să inţeleagă şi obţine acordul lor in privinţa procesului medierii crează un climat propice, prin stabilirea unor reguli de comportament, precum şi prin aranjarea încăperii în care va avea loc medierea se informează asupra problemelor, ascultând cu atenţie ecare dintre părţile implicate în conict încurajează părţile să se asculte cu atenţie, să vorbeasă pe rând, să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt ajută părţile să îşi identice propriile nevoi şi să găsească soluţii reciproc satisfăcătoare. 1

Diana Popa

Pentru a ajunge la un acord de calitate, este necesar să se aplice patru principii de bază (să negociaţi principial): (1) Separarea oamenilor de probleme: se separă problemele subiective, generate de percepţii diferite şi alte obstacole inerente comunicării între oameni, de cele obiective, de conţinut (2) Concentrarea atenţiei asupra intereselor trecând dincolo de poziţiile ecăruia: găsirea problemelor reale, sub aparente soluţii sau simptome (3) Generarea unei multitudini de opţiuni, înainte de a ajunge la un acord: soluţii alternative pentru aceeaşi problemă (4) Insistarea ca acordul să se bazeze pe criterii obiective: căutarea criteriilor obiective pentru a lua orice fel de decizie, în cazul stabilirii unor probleme prioritare sau alegerii celei mai bune soluţii dintre multe alternative. Conictele ne inuenţează capacitatea de percepţie şi gândirea. Este important ca prin implicarea profesioniştilor acestea să e soluţionate pe cale paşnică şi să e puse în valoare resursele ecărei părţi implicate în conict.

1

Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate denitorii

Capiou II Medierea: dimensiuni i coordonae deniorii 2.1. Concepu jusiiei resauraive i formee aceseia Fenomenul infracţionalităţii, în rândul minorilor şi tinerilor, a cunoscut şi cunoaşte cunoaşte o evoluţie ascendentă, în contextul social social actual din Republica Moldova. Având în vedere necesitatea identicării unor răspunsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, în contextul general al reformei sistemului justiţiei penale se urmăreşte găsirea unor soluţii corespunzătoare pentru diminuarea acesteia. Un posibil răspuns îl constituie justiţia restaurativă, metodă alternativă de soluţionare a conictelor. Jusiia resauraiv , mişcare care a apărut în America de Nord, în anii ‘70, ai sec. XX, este bazată pe programe care urmăresc împăcarea între victimă şi infractor şi identicarea unor soluţii adecvate, de reparare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Aceasta Aceasta s-a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Justiţia restaurativă pleacă de la premisa că toate părţile trebuie să e implicate în căutarea răspunsului la infracţiune, respectiv victima, infractorul, precum şi comunitatea. În cadrul acestei losoi penale, răspunderea se întemeiază pe înţelegerea de către infractor a răului produs prin fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii şi repararea pagubei produse . Justiţia restaurativă porneşte de la premisa că cel mai bun răspuns pe care îl putem da conictului îl reprezintă repararea răului produs de un act necugetat.

“Reparaţiile” materiale şi cele simbolice constituie debutul unui proces restaurativ, dar restaurarea înseamnă mai mult decât a primi o compensaţie 2. Pentru cei prejudiciaţi, restaurarea înseamnă repararea pagubelor reale cauzate de acţiunea îndreptată împotriva lor şi restaurarea sentimentului de control asupra propriilor lor vieţi. Pentru făptaşi, restaurarea implică asumarea responsabilităţii pentru Vezi Pacu Andrei Justiţie Restaurativă // Revista de Ştiinţă Penitenciară. Bucureşti, 2000, nr nr.3. .3.

2

1

Marcela Dilion

acţiunile lor prin repararea oricărui rău pe care l-au cauzat şi rezolvarea problemelor care i-au condus la comiterea faptei respective. Pentru comunitate, restaurarea reprezintă denunţarea comportamentului infracţional şi asistarea victimelor şi infractorilor în procesul de restaurare. În anul 1996, criminologul britanic Tony Marshall a oferit lumii o deniţie procedurală a conceptului, deniţie recunoscută ca ind valabilă de întreaga mişcare mondială din domeniul Justiţiei Restaurative. “Justiţia Restaurativă este un proces prin care toate părţile implicate într-o anumită infracţiune se adună la un loc pentru a decide în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate consecinţele infracţiunii şi implicaţiile viitoare ”. Abordarea restaurativă răspunde conictului imediat şi încurajează dezvoltarea unor relaţii bazate pe respect între cei care comit infracţiuni, cei care suferă de pe urma acestora şi membrii comunităţii. Există o mare varietate de programe ale justiţiei restaurative în domeniul justiţiei penale. Programele dezvoltate în cadrul justiţiei restaurative se bazează pe trei principii generale: 1. Infracţiunea reprezintă o violare a relaţiilor dintre victimă, infractor şi comunitate; 2. Răspunsul dat infracţionalităţii infracţionalităţii trebuie să încurajeze încurajeze participarea participarea activă a victimei, infractorului şi comunităţii; 3. O abordare în consens a justiţiei, a dreptăţii, reprezintă cel mai ecient răspuns pe care putem să îl dăm fenomenului infracţional. Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei şi infractorului în rezolvarea conictului, prin dialog şi negociere. Conform sistemului de justiţie clasic, infracţiunea este un act îndreptat împotriva statului, o încălcare a legii, a unui ideal abstract, spre deosebire de supoziţia justiţiei restaurative care susţine că infracţiunea este un act împotriva altei persoane sau a comunităţii. În cadrul sistemului penal actual pedeapsa este ecientă dacă previne infracţiunea şi schimbă comportamentul infractorului, pe când în cadrul justiţiei restaurative producerea deliberată a suferinţei nu contribuie la refacerea echilibrului vieţii comunitare perturbat prin comiterea infracţiunii. 1


Conform sistemului de justiţie clasic, răspunderea este identică cu suferinţa, spre deosebire de justiţia restaurativă unde răspunderea înseamnă asumarea responsabilităţii faptei comise şi a obligaţiei de reparare a prejudiciului comis. Sistemul clasic al justiţiei susţine că infracţiunea e un act individual, care dă naştere unei răspunderi personale, iar în justiţia restaurativă, răspunderea penală are atât o dimensiune individuală, cât şi una socială. În cele mai multe intervenţii primare putem face infractorul să conştientizeze cum au fost afectaţi ceilalţi prin fapta sa, pe când în intervenţii mai elaborate putem da posibilitatea celor afectaţi să-şi exprime propriile sentimente infractorilor. Când infractorii sunt expuşi sentimentelor victimelor şi descoperă cum au fost acestea afectate de comportamentul lor, ei vor empatiza cu ele. Dacă le faci reproşuri, ei vor reacţiona defensiv, deoarece se văd pe ei ca victime şi nu mai pot observa sentimentele celorlalţi. Mult prea des autorităţile încearcă să ţină evidenţa infractorilor prin simpla pronunţare a pedepsei, caz în care aceştia sunt complet pasivi, purtându-se ca nişte victime. În intervenţiile restaurative, infractorii sunt puşi faţă în faţă cu victima şi cu ceilalţi pe care i-au afectat, ind ajutaţi să decidă cum vor repara prejudiciul făcut. Infractorii au un rol activ în procesul restaurativ. Într-o intervenţie informală, e privată cu infractorul, e publică, după ce victimele au ajuns la un consens, se enunţă presupunerea că infractorul nu a vrut să rănească pe nimeni. Scopul este să recunoaştem calităţile infractorului ca persoană şi să-l dezaprobăm numai în cazul în care a greşit. Teoria justiţiei restaurative a contribuit la rezolvarea unei probleme majore, cu care s-a confruntat practica măsurilor comunitare, respectiv absenţa unui cadru teoretic-conceptual, capabil să ofere obiectivele penale şi misiunea intervenţiei, criteriile de evaluare a performanţelor aplicării lor. În anii ‘80 ai sec. XX, literatura de specialitate consemna faptul că în ciuda caracterului lor umanist, măsurile comunitare reprezentau o “practică în căutarea unei teorii”. Studiile arată că societăţile care reintegrează infractorii în societate au o rată a criminalităţii mai mică decât cele care practică un sistem de justiţie bazat doar pe represiune. Reintegrarea implică o distincţie necesară între faptă şi făptuitor, în aşa fel încât societatea 1

Marcela Dilion

să dezaprobe infracţiunea şi comportamentul necorespunzător, necorespunzător, dar să recunoască valoarea intrinsecă a individului.

În conexu ceor expuse mai sus, evideniem principiie jusiiei resauraive : • • • • • •

conştientizarea sprijinului; evitarea reproşurilor, a moralei; implicarea activă a făptuitorului; acceptarea ambiguităţii; delimitarea faptei de făptuitor; valoricarea ecărei situaţii în care infractorul a greşit, ca o oportunitate de a învăţa.

În privinţa modalităţilor de înfăptuire a justiţiei restaurative, există diferenţe între modurile practice care se aplică în diferite ţări. Există câteva modele ale justiţiei restaurative axate pe dialogul între părţile implicate în comiterea şi consecinţele unei infracţiuni şi împăcarea dintre acestea. Cele mai răspândite sunt cercurile de împăcare, conferinţele familiale şi programele de împăcare între victimă şi făptuitor făptuitor.. Cercurile de împăcare sunt programe bazate pe tradiţiile indienilor nord-americani din Canada. Cercurile de împăcare permit implicarea în sistemul de drept a unor forme tradiţionale de soluţionare a conictelor. conictelor. În acest caz împăcarea are loc ca urmare a analizei comune doar în cazul atingerii consensului. Spre deosebire de conferinţa familială, însă în acest caz numărul participanţilor este semnicativ mai mare. Începând cu anii ‘80 indienii şi organele locale din SUA au început să dezvolte parteneriate între comunitate şi organele ociale de drept cu scopul realizării responsabilităţii comunitare pentru soluţionarea conictului. În culturile tradiţionale americane asemenea formă de soluţionare a conictelor se realizează în mai multe scopuri, nu doar pentru împăcarea oamenilor aaţi în conict, ci reprezintă puterea locală. Cercurile de împăcare pot  convocate în diferite etape ale procesului penal. Există asemenea cercuri pentru înţelegerea reciprocă, pentru restaurarea relaţiilor între infractor şi familia sa, între victimă şi familie, între victimă, infractor şi comunitate; pentru negocierea consensului, pentru controlul respectării responsabilităţilor asumate. Fiecare dintre aceste cercuri are scopuri şi structuri diferite, 1


dar însuşi procesul diferă foarte puţin. În afară de aceasta cercurile întrunesc în sine diferite componente ale altor forme ale justiţiei restaurative, cum ar : întrunirea victimei şi făptuitorului faţă în faţă, ceea ce este comun medierii împăcării părţilor, întrunirea părţilor şi a familiilor, prietenilor acestora împreună – specic pentru conferinţele familiale3. O altă practică а justiţiei restaurative o constituie conferinţele familiale4. Această formă a justiţiei restaurative îşi are originea în tradiţia religioasă a Noii Zeelande. În urma dezbaterilor cu privire la inecienţa sistemului de soluţionare a conictelor existent, care „lăsa victima cu sentimentul de nesoluţionare a problemei interiorizat”, a fost adoptată Legea cu privire la copii, tineret şi familie. Această lege prevede ca orice caz de încălcare a legii de către minori să e transmis poliţiei pentru soluţionare prin organizarea conferinţei familiale. Asistentul social organizează întâlnirea între victimă şi infractor, la care participă şi familiile acestora, rudele şi persoanele cu o anumită autoritate în comunitate (pedagogi, prieteni etc.). În cadrul conferinţei familiale ecare participant are dreptul să-şi exprime emoţiile, atitudinile cu privire la fapta comisă, la consecinţele ei şi la modalităţile de soluţionare. Avantajele acestei forme restaurative constă în suportul pe care îl primeşte făptuitorul din partea familiei sale pentru a se exprima şi a-şi asuma anumite responsabilităţi. În limitele legii conferinţele familiale se utilizează ca alternativă pentru judecarea cazului în instanţă, precum şi după pronunţarea sentinţei de către instanţă, facilitând conştientizarea vinei şi a măsurilor ce trebuie întreprinse de către făptaş pentru repararea prejudiciului cauzat. În practică s-a demonstrat că aşa-numitele conferinţe familiale pot  utilizate ca parte a procesului juridic ocial. Alt beneciu al conferinţelor familiale se referă la reducerea numărului de persoane deţinute în instituţiile de corecţie. În Noua Zeelandă experienţa utilizării conferinţelor familiale este deosebit de ecientă. Aproximativ 80% dintre cazuri au fost clasate drept rezultat al deciziei conferinţei de familie. Datorită succesului acestui model, conferinţele familiale au început să e practicate în Australia, Marea Britanie, Elveţia şi Belgia. La acest moment, forme ale justiţiei restaurative sunt aplicate în diferite regiuni ale lumii ca Europa, America de Nord, Australia, 3 4

Balahur Doina. Fundamente socio-juridice ale probaţiunii. – Iaşi, 2001, pag. 40. Pop Luana (coord.) Dicţionar de politici sociale. – Bucureşti, 2002, pag. 630-631.

1

Marcela Dilion

Noua Zeelandă, Africa de Sud, încât în multe dintre state ele nu sunt implementate doar ca programe pilot, ci s-au extins la nivel naţional. Programele de împăcare între victimă şi făptuitor (cunoscute şi cu denumirile „mediere”, „împăcare”, „conferinţa victimei şi a infractorului” etc.) sunt cele mai răspândite ca forme ale justiţiei restaurative. În calitate de element procedural în asemenea programe se utilizează medierea. În evoluţia sa, conceptul de justiţie restaurativă nu se rezumă la aplicarea acestor practici specice, ci s-a dezvoltat cuprinzând şi metodele tradiţionale ale justiţiei penale, cu deosebirea că impune şi urmăreşte atingerea unor rezultate cu adevărat restaurative. În acest sens, au fost reconsiderate scopurile pentru care se impun şi modalităţile prin care se aplică compensaţiile nanciare/materiale, repararea directă sau simbolică a pagubelor, munca în folosul victimelor sau al comunităţii, planurile de acţiune pentru obţinerea modicărilor comportamentale în viaţa infractorilor. De asemenea, practicile restaurative, atât cele specice cât şi cele cu scop restaurativ, restaurativ, sunt folosite în orice moment al „circuitului penal”: poliţie, procuratură, instanţă de judecată, în timpul executării pedepsei, în perioada dinaintea punerii în libertate a deţinutului şi chiar şi în perioada postsentenţială. Cu toată gama deosebit de largă de practici utilizate, în funcţie de ţară şi de prevederile legislative avute la dispoziţie, toate mişcările şi programele - mai mult sau mai puţin experimentale - în domeniul justiţiei restaurative se bazează pe medierea infractor-victimă. Fie că sunt denumite conferinţe, întâlniri sau şedinţe, e că poartă titlul de mediere sau de reconciliere, e cã sunt sau nu impuse infractorilor, e că se încheie sau nu cu o înţelegere sau un contract între cele două părţi, acţiunile derulate în spiritul conceptului de justiţie restaurativă se caracterizează printr-o întâlnire faţă în faţă între infractor şi victima sa. 2.2.

Conceptul de mediere Propunem câteva deniţii ale medierii, care reectă contextul şi particularităţile acesteia: -

este un proces prin care victima şi infractorul au posibilitatea, în circumstanţe sigure şi aate sub control, de a se concilia ind asistate de mediator.

Medierea

20


-

-

-

este un proces privat, condenţial, în care părţile colaborează cu mediatorii, persoane cu pregătire specială, imparţiale, care ajută indivizi sau organizaţii la rezolvarea conictelor şi a disputelor pe care nu le pot soluţiona singure. Medierea este practica, relativ neformală, lipsită de complicaţiile şi durata procedurilor juridice legale. În toate cazurile, medierea implică costuri (nanciare şi de timp) incomparabil mai mici faţă de procedurile clasice. Medierea este o alternativă viabilă pentru evitarea costurilor emoţionale date de implicarea unei instanţe care impune - în mod denitiv şi obligatoriu - asupra căii de rezolvare a conictului, excluzân din acest proces dorinţele părţilor implicate. Medierea

Medierea nu este un proces care trebuie să determine vinovăţia sau

inocenţa. Mediatorii susţin părţile în denirea şi claricarea problemelor aate în dispută, facilitează procesul de comunicare, ajută părţile să rezolve neînţelegerile, conduce pe participanţi în explorarea opţiunilor şi facilitează alegerea unei căi de urmat care să e conformă cu interesele specice ale părţilor părţilor implicate. Părţilor le este acordată posibilitatea şi puterea de a-şi deni aşteptările şi interesele şi de a construi împreună soluţiile soluţiile care conduc la realizarea acestor interese. Mediatorul este persoana care ajută să e stabilit un acord, este cel care facilitează părţile conictului să ajungă la un acord şi, de asemenea, este supraveghetorul procedurii medierii. Mediatorul este o a treia parte implicată în rezolvarea conictului, imparţială, având cunoştinţe cunoştinţ e specice şi experienţă în rezolvarea conictelor, care asigură asistenţa permanentă а părţilor în timpul procesului de ajungere la o soluţie acceptabilă. Mediatorul este imparţial faţă de părţile implicate implic ate în conict, acordându-le acelaşi tratament şi aceeaşi atenţie, ind echidistant faţă de interesele aate în discuţie. În contrast cu metodele tradiţionale de rezolvare a conictelor (în care un judecător sau arbitru, în cadrul unei proceduri prestabilite, face audieri ale cauzei prin intermediul reprezentanţilor legali ai părţilor, după care emite o hotărâre obligatorie), în mediere, mediatorul are rol de catalizator, ajutând la crearea unui pachet de posibile soluţii, dintre care părţile pot alege - de comun acord - calea de urmat. Mediatorul facilitează procesul de negociere şi oferă părţilor asistenţă activă în alegerea căilor de urmat. 21

Marcela Dilion

Oiecivee medierii sun: 1. Rezolvarea restaurativă restaurativă a conictului conictului care implică activ victima şi infractorul în efortul de a repara prejudiciul emoţional şi material cauzat de crimă. 2. Crearea oportunităţii oportunităţii pentru victimă şi infractor să discute despre infracţiunea comisă, de a obţine răspunsuri la întrebări, de a exprima emoţiile, şi de a se focaliza pe restaurare şi vindecare, dezvoltarea unui plan acceptabil bilateral privind prejudiciul cauzat de crimă. Medierea oferă victimei o posibilitate reală de a benecia de repararea prejudiciului şi a evita dubla victimizare. Medierea oferă infractorului posibilitatea să participe la luarea deciziei privitor la propriul său caz. Medierea educă/reeducă infractorul, creează o şansă de a evita stigmatizarea şi o sancţiune penală severă. Implicarea activă a ambelor părţi le dă posibilitatea de a-şi exprima emoţiile ce le au în legătură cu conictul şi transformă efectiv lupta între părţi în activităţi care au ca scop soluţionarea problemei comune. Astfel scopul medierii nu este doar semnarea acordului de împăcare, ci şi de a asigura un dialog constructiv între părţi. Pe plan mondial sunt puse în aplicare o diversitate de forme ae insiuiei medierii , ind utilizate cu succes peste tot în lume: - Medierea directă victimă/infractor . Reprezintă modelul clasic de “proces restaurativ”, în care victima şi infractorul se întâlnesc faţă în faţă, în prezenţa unui mediator. Este cea mai delicată metodă de abordare, mediatorul necesitând aptitudini deosebite pentru pregătirea şi desfăşurarea întâlnirii. Concluziile la care ajung, de comun acord, părţile participante, fac cel mai adesea obiectul unei înţelegeri scrise. - Medierea indirectă victimă/infractor , este o formă folosită în cazurile în care una dintre părţi, cu toate că îşi armă dorinţa de a participa la o activitate restaurativă, are motive temeinice să evite întâlnirea directă. În acest caz, mediatorul alege e o „navetă” ca mesager între victimă şi infractor, e propune şi supraveghează desfăşurarea unei corespondenţe între părţile implicate. 22


- Întâlniri familiale victimă / infractor sunt caracterizate de o deosebit de puternică încărcătură emoţională şi moralizatoare. În acest tip de întâlniri, victima şi infractorul sunt însoţiţi de familiile acestora şi de alte persoane apropiate, afectate indirect de comiterea infracţiunii, care iau atitudine şi îşi exprimă punctele de vedere referitor la situaţia creată. La aceste întâlniri, alături de mediatori pot participa şi profesionişti din domeniul justiţiei penale. - Întâlniri comunitare victimă / infractor . Acest tip de întâlniri se fundamentează pe conceptul modern de justiţie restaurativă: întreaga comunitate poate participa, alături de victimă, infractor şi familiile acestora, la găsirea celor mai adecvate soluţii pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea infracţiunii şi la rezolvarea consecinţelor provocate de această situaţie. Întâlnirile sunt conduse, în general, de un mediator dar există multe practici în care acestea sunt conduse chiar de un judecător. - Grupuri victime / infractori . Această metodă este utilizată în cazul în care infractorii nu au fost descoperiţi sau dacă una dintre părţi refuză să participe la orice fel de acţiune restaurativă. În asemenea situaţii se formează grupuri constituite din infractori şi victime ce nu au o legătură directă dar care au comis sau au suferit acelaşi tip de infracţiune. Este o metodă prin care se reuşeşte o ventilare a sentimentelor şi se obţine stabilitatea emoţională necesară recuperării. - Mediere surogat victimă / infractor . Există cazuri în care una dintre părţi refuză participarea la o acţiune restaurativă, iar cealaltă este prea timidă sau vulnerabilă pentru a participa la o întâlnire de grup. În aceste situaţii se asigură o întâlnire faţă în faţă dar se face apel la o victimă sau un infractor surogat – o persoană care a suferit sau a comis acelaşi tip de infracţiune şi se aă în aceeaşi situaţie de refuz sau vulnerabilitate.

Insiuia medierii are o serie de avanaje 5 printre care evidenţiem: •

Costuri nanciare mult mai scăzute decât în cazul căilor tradiţionale de rezolvare; 5

Umbreit Mark S. The Handbook Victim of Offender Mediation. – San Francisco, 2000, pag. 255.

2

Marcela Dilion

• • • • •

• •

•

• •

Rezolvarea conictelor poate  realizată într-un timp mult mai scurt decât în cazul căilor tradiţionale; Reducerea disconfortului: permite părţilor implicate în conict să deţină controlul asupra procesului; modul şi calea calea de rezolvare a conictului conictului sunt rezultate directe ale opţiunilor părţilor; oferă posibilitatea separării părţilor de problema care a condus la conict; Înlătură posibilitatea de a deteriora sau rupe relaţii şi legături interumane importante, care au în mod frecvent de suferit în cazul folosirii căilor tradiţionale de soluţionare a conictelor; Oferă exibilitate în soluţionarea conictelor: căile tradiţionale de soluţionare a conictelor rămân în permanenţă deschise; sunt încurajate permanent căile informale, voluntare de explorare a opţiunilor, soluţiilor posibile; medierea poate  realizată în orice moment: înainte, după încheierea proceselor tradiţionale în soluţionarea conictelor; programarea întâlnirilor de mediere este realizată, ţinând seama de interesul părţilor, nu al instanţelor de soluţionare; Condenţialitatea Condenţiali tatea procesului de mediere este asigurată, înlăturând orice posibilitate de răspândire a informaţiilor private tot ce este spus sau împărtăşit în timpul procesului de mediere are caracter condenţial. Cele mai multe medieri au condus la rezolvarea cu succes a conictelor, spre satisfacţia părţilor implicate. Posibilitatea făptuitorului de a conştientiza dimensiunea răului făcut şi de a încerca să aducă reparaţii persoanei vătămate; Posibilitatea victimei de a se exprima, de a-şi recâştiga încrederea şi controlul asupra vieţii sale, şi de a primi sprijin şi implicare din partea comunităţii; Sunt create premise pentru reducerea riscului de recidivă; Se evită supraaglomerarea instanţelor de judecată şi a celorlalte instituţii implicate în procesul penal.

2


McGillis evidenţiază o listă a beneciilor medierii:

1. benecii pentru indivizii aaţi în conicte: o cale mai bună de a soluţiona conictul, pentru că părţile pot explora problemele ascunse care stau la baza conictului, fără avocaţi sau restricţii din partea procedurilor legale. 2. benecii pentru comunitate: îmbunătăţirea puterii comunităţii vis-a-vis de autorităţi, prin învăţarea cetăţenilor a unei noi tehnici de soluţionare colectivă a problemelor; îmbunătăţirea calitpăţii vieţii prin creşterea participării cetăţenilor în luarea unor decizii importante; reducerea tensiunilor din comunitate prin soluţionarea efectivă a conictelor. 3. benecii pentru sistemul de justiţie : preluarea cazurilor de la instanţele de judecată, astfel ei, la rândul lor, se pot ocupa de cazuri mai dicile. Analizând importanţa instituţiei medierii care are ca bază necesităţile victimei, este necesar să punctăm principiile care ghidează medierea. Putem evidenţia următoarele principii de az : 1. Asigurarea securităţii victimelor; 2. Respectarea opţiunii victimei: - Participare - Sprijin - Programare pentru şedinţa de mediere - Locul de desfăşurare a medierii - Aşezarea în sală - Primul vorbitor - Încheierea şedinţei - Rezolvarea; 3. Utilizarea unui limbaj ce demonstrează sensibilitate faţă de victimă; 4. Selectarea cu atenţie a cazurilor cazurilor.. Principiile de bază evidenţiate mai sus generează unele idei fundamentale pe care trebuie să le urmeze mediatorii în procesul de selectare a victimelor, pentru asigurarea securităţii victimei, pentru alegerea limbajului care să dea dovadă de sensibilitate faţă de victimă 2

Marcela Dilion

şi în scopul alegerii cu atenţie a cazurilor supuse medierii. Aceste principii s-au dezvoltat pe parcurs pentru a preveni afectarea repetată a victimelor infracţiunii şi pentru a încuraja persoanele să se implice şi să participe la mediere. Cu toate că victimelor li se acordă atenţie specială din motiv că au avut de suferit în urma celor întâmplate, este important de a ţine cont de faptul că, din punct de vedere uman, infractorii de asemenea au nevoie de siguranţă, de posibilitatea de a face o alegere şi de a li se vorbi într-un limbaj respectuos 6. Medierea este una dintre măsurile frecvente practicate de diferite sisteme penale, în care sunt implicate serviciile de probaţiune. Ea este apreciată ca una dintre tehnicile cheie ale justiţei restaurative. Cel de al XII–lea Seminar European “Mediation and Probation” а pus în evidenţă o serie de aspecte, cerinţe şi principii care trebuie simultan considerate în deciziile de administrare şi implementare а medierii 7: - Existenţa cadrului juridic care reglementează reglementează măsurile de reabilitare şi supraveghere comunitară. - Reparaţie înainte de represiune. În timp ce prevenirea prevenirea şi medierea sunt practicate pe scară largă în cadrul justiţiei pentru delincvenţă juvenilă, ind considerate răspunsurile cele mai potrivite pentru astfel de situaţii, aplicarea lor infractorilor majori trebuie apreciată de la caz la caz, pe baza unor criterii morale, juridice, gravitatea faptei comise, circumstanţele reale şi personale etc. - Cine este este adevărata adevărata victimă victimă – infractorii ind şi ei, de cele mai multe ori, victime ale violenţei individuale sau comunitare, persoane marginalizate. - Sfera infracţiunilor cărora li se aplică medierea variază de la o comunitate la alta. În Anglia ea nu poate  pronunţată în cazul violenţei domestice şi rasiale precum şi ale omorului. În Germania nu există critici de excludere. Alte criterii de restrângere а aplicării medierii se referă la vârstă, recidivă, tipul şi natura infracţiunii etc. - În ce ce priveşte priveşte administrarea administrarea medierii, practicile variază, de asemenea, de la o comunitate la alta. În unele ţări europene (Anglia) ea poate  încredinţată doar agenţiilor de probaţiune, 6 7

Lishman Joyce. Communication in social work, New York, 1999. Balahur Doina. Fundamente socio-juridice ale probaţiunii. – Iaşi, 2001, pag. 37-38.

2


în timp ce în altele (Norvegia) ea poate  administrată şi de voluntari. - Dreptul victimei de а depune mărturie. - Dreptul infractorului infractorului la asistenţă juridică juridică pe toată durata medierii. - Datoria mediatorului de а depune mărturie şi de а benecia de protecţie juridică. - Imparţialitatea şi neutralitatea mediatorului. - Pentru а  acceptată, într-un anumit context cultural şi politic, medierea trebuie să răspundă la anumite întrebări: “Cine trebuie să benecieze de ea?”, “Cine optează pentru ea şi de ce?” etc. - Ca şi în alte alte situaţii situaţii legate de răspândirea pe piaţă piaţă а unor unor noi noi produse, există pericolul ca medierea să e privită ca remediu “pentru orice persoană şi orice situaţie”, pierzându-şi astfel avantajele. Din acest motiv scopurile medierii trebuie precis claricate. Ele variază, începând cu siguranţa comunităţii, continuând cu reconcilierea victimă-infractor şi prevenirea comiterii unor noi fapte penale. - Mişcarea pentru pentru susţinerea şi promovarea medierii riscă potenţial în confruntarea cu mişcările pentru drepturile victimei şi ale femeii. - Ecienţa medierii depinde de profesionalismul profesionalismul intervenţiei. Mediatorii nu sunt jurişti, judecători ori terapeuţi ci o а treia parte neutră mandată şi pregătită profesional să rezolve probleme şi conictele. Medierea este una dintre tehnicile cheie ale justiţiei restaurative. Ea răspunde atât drepturilor victimei cât şi necesităţii de reabilitare а infractorului.

2.3. Din experienţa internaţională privind instituţia medierii Dezbaterea teoretică asupra modului în care pot  abordate şi rezolvate consecinţele unei infracţiuni de către cei direct implicaţi în aceasta, anume victima şi infractorul, au început să se facă simţite în Europa pe la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX. În acea perioadă, în 2

Marcela Dilion

diferite ţări europene, au fost formulate propuneri concrete de proiecte inovatoare. Discuţiile asupra acestor probleme s-au desfăşurat în acelaşi timp, sau poate chiar înainte ca primele experimente privind medierea victimă/infractor să  organizate, pe la mijlocul anilor ’70, în Canada şi S.U.A.. Mai mult ca atât, unele dintre primele iniţiative nord-americane au fost fără îndoială inuenţate de lucrările teoretice ale unor profesori europeni. Din aceste motive, nu trebuie să privim medierea victimă/infractor – sau justiţia restaurativă în ansamblul său – ca ind ceva importat din lumea anglo-saxonă. În ţările europene, forma actuală în care întâlnim medierea victimă/infractor şi-a făcut apariţia în anii ’80. La început, ea a cunoscut o dezvoltare relativ înceată. Cu toate că reacţiile faţă de experimentele desfăşurate erau deosebit de pozitive, chiar şi din partea victimelor şi a infractorilor implicaţi, această mişcare nu a primit imediat sprijinul care se aştepta. Această abordare a reprezentat ceva foarte nou în cultura profesioniştilor şi a celor care elaborează politicile în domeniul legislativ şi cel al justiţiei penale. În majoritatea ţărilor a fost nevoie de mai bine de 10 ani pentru a putea dezvolta o activitate practică cât de cât semnicativă. Crearea unui cadru legal a oferit uneori un puternic impuls, dar nu a condus peste tot la evoluţiile care erau aşteptate. Din punct de vedere cantitativ cantitativ,, practica a rămas oarecum limitată, redusă. Totuşi, din punct de vedere veder e calitativ, multe experimente desfăşurate desf ăşurate pe scară redusă şi cele câteva programe de nivele naţionale au oferit, întro primă fază, date concrete şi clare în baza cărora s-a tras concluzia că, fără nici o îndoială, această modalitate de a răspunde fenomenului infracţional are un potenţial inovator deosebit de puternic. În anii ’90, numărul programelor de mediere şi al cazurilor care au trecut printr-un asemenea proces a crescut în mod considerabil în ţările europene. În anumite ţări, medierea victimă/infractor a devenit o practică foarte bine fundamentată, o atenţie deosebită ind acordată selecţionării cazurilor adecvate şi sprijinirii şi pregătirii profesionale a mediatorilor.. În unele dintre aceste ţări, voluntarii joacă un rol important mediatorilor în desfăşurarea cotidiană a medierii, în timp ce în altele acest tip de intervenţie este puternic profesionalizată. De asemenea, se observă o mare diversitate şi în tipul relaţiei pe care serviciile de mediere o au cu sistemele de justiţie penală: de la tipul exclusiv bazat pe sistemul guvernamental, până la tipul total comunitar. În poda a ceea ce sar putea crede, practica nu se rezumă doar la cazuri de infracţiuni 2


contra proprietăţii sau infracţiuni de o gravitate minoră. Cu toate că, în unele ţări europene, accentul se pune în continuare predominant pe delincvenţa juvenilă, aplicarea acestui nou tip de intervenţie în general în justiţia penală este tot mai mult acceptată. Medierea este tot mai mult utilizată în diferite etape succesive ale procesului penal şi, de asemenea, după condamnare. Această din urmă armaţie se referă la promovarea tot mai mult a restituirii şi reparaţiei ca principii de bază ale justiţiei penale în ansamblul acesteia. În acest sens, medierea victimă/infractor este numai unul dintre modelele de justiţie restaurativă – dar cel mai important în contextul european actual. Însă justiţia restaurativă reprezintă o abordare mult mai vastă, orientată spre repararea cât mai mult posibil a răului produs prin comiterea infracţiunii. Astfel, participarea activă a victimei, a infractorului şi a altor părţi implicate, reprezintă unul din elementele fundamentale. Se mai discută încă dacă ar trebui implicate şi alte părţi, şi în mod special dacă profesioniştii din justiţia penală – ca reprezentanţi ai comunităţii sau ai statului – ar trebui să joace un rol direct în procesul de justiţie restaurativă. Există abordări care pun accentul pe necesitatea mai multor modele de orientare comunitară, aşa cum sunt întâlnirile de grup familial. Acest tip de abordare se pare că aduce un nou val în justiţia restaurativă, în special după evoluţiile acestuia în Noua Zeelandă, Australia, Canada şi Statele Unite. Experimente folosind acest tip de întâlniri se desfăşoară cu precădere în Marea Britanie, dar şi în unele părţi ale Europei continentale. La sfârşitul anilor ’90, s-a constatat intrarea într-o nouă fază a dezvoltării medierii victimă/infractor la nivel european. În timp ce ţări ca Germania, Norvegia, Franţa, Austria şi Belgia au beneciat de o legislaţie intrată în vigoare încă de la începutul anilor ’90, la sfârşitul deceniului în alte ţări s-a dezvoltat un cadru legal (Marea Britanie, Finlanda, Republica Cehă, Polonia), s-a reuşit o lărgire considerabilă din punct de vedere legal şi o ranare a practicii în acest domeniu (Franţa, Germania, Austria). Austria). Alte ţări, cum ar  Suedia, se aă în procesul adoptării unei noi legislaţii, după o perioadă de experimentare la nivel naţional. De asemenea, programe pilot de mediere victimă/infractor se desfăşoară în ţări ca Olanda, Irlanda, Luxemburg, Italia şi Spania. În urma iniţiativelor internaţionale, este de aşteptat să se constate o nouă extindere a practicilor din domeniul justiţiei restaurative. 2

Marcela Dilion

La sfârşitul anilor ’90, o serie de organizaţii internaţionale au încurajat dezvoltarea în continuare a medierii victimă/infractor şi a altor practici specice justiţiei restaurative. O importanţă deosebită în acest sens а avut-o constituirea Forumului European pentru mediere victimă/infractor şi justiţie restaurativă. Astfel, la 8 decembrie 2000 se constituie Forumul European pentru mediere victimă/infractor şi justiţie restaurativă. Constituirea acestei organizaţii non-guvernamentale a fost impusă de faptul că programele europene de mediere victimă/infractor – aate într-o continuă dezvoltare, existând peste 800 de proiecte în ţările Europei – şi-au stabilit ecare o multitudine de contacte dincolo de frontierele naţionale. Contactele informale au scos la iveală că practicienii, teoreticienii şi responsabilii de elaborarea politicilor doreau să aibă un schimb de informaţii şi un sprijin reciproc mult mai regulat pentru dezvoltarea medierii victimă/infractor şi a altor practici specice justiţiei restaurative. Un mic grup de persoane, puternic angajate în justiţia restaurativă, au dorit să construiască ceva în această direcţie. În anul 1998, acest grup a obţinut o nanţare din partea Uniunii Europene pentru a lansa constituirea unei reţele europene. Această nanţare a fost primită prin programul Grotius al Comisiei Europene, un sistem de sprijinire pentru stimularea cooperării între ţările europene în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. A fost constituit un grup de coordonare, format din experţi în mediere din opt ţări europene: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Norvegia, Polonia şi Marea Britanie. Împreună cu un secretariat stabilit în cadrul Departamentului de Drept Penal şi Criminologie al Universităţii Catolice din Leuven, Belgia, acest grup de coordonare a pregătit crearea Forumului European. În nal, la 8 şi 9 decembrie 2000, Forumul European a organizat întâlnirea de constituire, la care au participat circa 50 de persoane din 15 ţări. În cadrul acestei întâlniri, primul punct l-a constituit rediscutarea statutului. În cadrul Forumului European au fost constituite cinci comitete. Obiectivul Comitetului pentru Cercetare este de a propune, promova şi sprijini proiecte de cercetare în domenii legate de teoria şi practica justiţiei restaurative. Comitetul pentru Practică şi Pregătire asigură schimbul de informaţii referitoare la metodele şi programele de pregătire profesională şi urmăreşte, pe termen lung, să ofere o iniţiativă proprie Forumului în acest domeniu. Comitetul pentru Informaţii culege şi diseminează informaţii referitoare la practicile, 0


politicile şi legislaţia din domeniul justiţiei restaurative. Comitetul de Finanţe are ca sarcină identicarea nanţărilor structurale. În ne, Comitetul pentru Comunicaţii este responsabil de comunicarea internă şi externă a Forumului, precum şi organizarea de conferinţe. Aceste cinci comitete lucrează în strânsă colaborare cu Consiliul Director şi cu Secretariatul Forumului pentru organizarea activităţilor şi oferirea informaţiilor referitoare la medierea victimă/infractor şi alte practici specice justiţiei restaurative solicitate de persoanele interesate din toate ţările Europei. Scopul general al Forumului este de a sprijini implementarea şi dezvoltarea medierii victimă/infractor şi a altor practici specice justiţiei restaurative în întreaga Europă. Pentru atingerea acestui scop, Forumul şi-a propus: promovarea schimbului internaţional de informaţii şi ajutor reciproc; promovarea dezvoltării în domeniul justiţiei restaurative a politicilor, serviciilor şi legislaţiei eciente; explorarea şi dezvoltarea bazelor teoretice ale justiţiei restaurative; stimularea cercetării în domeniu; asistarea dezvoltării principiilor, eticii, pregătirii şi celei mai bune practici. Pentru а elucida unele practici, ne vom referi la anumite modele pozitive de administrare а instituţiei medierii. Unul din exemplele de succes este cel început în or. Leuven, în 1993, care а contribuit considerabil la scăderea numărului de sentinţe la privaţiunea imediată de libertate. Aici medierea este aplicată în cazuri mai serioase, paralel cu procesul penal ocial. Rezultatele medierii sunt incluse într-un dosar penal şi acuzatorul le poate lua în considerare, atunci cînd înaintează şi susţine învinuirea şi cere o sancţiune. Scopul experimentului constă în faptul că, pe lângă misiunea medierii de a satisface interesele victimei în cadrul justiţiei penale, aceasta poate să contribuie la numirea pedepsei, şi se poate evita detenţia. O caracteristică generală a medierii este cea de realizare a programelor de mediere în baza experimentelor. Mai mult ca atât, mai există şi nişte principii de legătură: principiul de voluntariat şi de participare a societăţii. Teoretic, programele de mediere trebuie să aibă loc în afara procesului penal ocial. Însă necesitatea impune ca legătura cu procesul penal public să se menţină totuşi. În Finlanda, după nisarea de succes a procedurii de mediere dosarul se întoarce în instituţiile de stat (procuratură sau instanţă de judecată), care au dreptul de a pronunţa o hotărâre denitivă. Rolul important al organelor 1

Marcela Dilion

publice ale sistemului justiţiei penale este conrmat şi prin faptul că, în jumătate din cazuri iniţiativa medierii îi aparţine acuzatorului. În unele jurisdicţii ordinele de reparare a prejudiciului sunt sancţiuni independente, care nu ţin de detenţie. În Australia instanţa poate să ceară de la delincvent achitarea recompensei victimei pentru prejudiciul cauzat. În cazul neexecutării deciziei judecătoreşti poate  numită o sancţiune suplimentară. În alte ţări, în special în Germania, repararea prejudiciului poate  aplicată ca o quasi-sancţiune, adică o condiţie de renunţare la urmărirea penală. Pentru Republica Moldova este pus în practică programul de mediere între victimă şi făptuitor făptuitor,, a cărui reglimentare este menţionat în capitolul IV. IV. O practică deosebit de interesantă în domeniul medierii o are SUA. Dezvoltarea medierii în SUA а început odată cu întâlnirile între actorii comunitari şi antropologi. Printre primii ar trebui menţionat Paul Wahrhaftig, un avocat specializat în domeniul drepturilor civile, care în 1969 conducea un proiect cu privire la reformele de eliberare pe cauţiune a Comitetului de Servicii ale Prietenilor Americani (American Friends’ Service Committee). Fiind interesat de răspândirea acestor idei, el a elaborat o publicaţie, Pre-Trial Justice Quarterly (Justiţia înainte de procesul de judecată), şi a organizat conferinţe. Din comitetul proiectului făcea parte antropologul Michael Lowz, care a armat că reforma cauţiunii şi diversiunea „pre-proces” din sistemul justiţiei criminale a avut efectul extinderii plasei de control al statului asupra oamenilor care de altfel nu ar  fost condamnaţi. În schimb, el a propus ca conceptul de „moot” (Moot Court - Curtea în care studenţii de la Drept învaţă să participe la procese de judecată; ca verb înseamnă întrebarea, situaţia asupra căreia încă nimic nu s-a decis) să e transferat în vecinătăţile urbane urbane din SUA. Aceasta a făcut ca să crească interesul pentru problema dată. Wahrhaftig a schimbat titlul publicaţiei în The Mooter , iar mai târziu în Notiţele Soluţionării Conictelor (Conict Resolution Notes) 8. Un interes deosebit în aplicarea medierii în SUA o reprezintă abordarea “multimetodică”. Adepţii acestei abordări tind să nu mai numească programele lor „medierea dintre victimă şi infractor” sau „conferinţa grupului familial”, ci încep să utilizeze expresii de genul „conferinţă dintre victimă şi infractor” sau „conferinţa 8

Wright Martin. Justice for Victims and Offenders - а restorative response to Crime. – Winchester, 1996, pag. 72 – 78.

2


justiţiei restaurative”. Sunt prezentate ca exemple două programe specice din Minnesota, care în prezent utilizează zi cu zi abordarea “multimetodică”. Ambele au început ca programe de mediere între victimă şi infractor şi mai târziu, după mulţi ani de experienţă, şi-au apropiat abordarea de victimă, infractor, familie şi dialog comunitar. Ei nu au încercat să iniţieze un model totalmente nou, ci au construit eforturile sale mai noi şi mai incluzive pe înţelepciunea practicii pe care au acumulat-o de-a lungul anilor cu modelul iniţial al medierii dintre victimă şi infractor. Programu de conferin penru vicim i infracor , Serviciul Judecătoriei Washington (Minnesota) a fost unul dintre primele programe care a utilizat abordarea multimetodică 9. Lucrând cu aproximativ 250 de cazuri pe an, acest program bazat pe probaţiunea juvenilă instruieşte voluntari din comunitate şi oţeri de probaţiune pentru a  co-mediatori în conferinţe de grupuri mici sau mari, implicând în primul rând infracţiuni împotriva proprietăţii. Au fost desfăşurate conferinţe într-un cerc foarte larg, cu aproximativ 150 de persoane, într-o dispută şcolară pe problema rasială. S-au evidenţiat în acest program principiile de bază ale medierii tradiţionale dintre victimă şi infractor, care se focalizau pe importanţa întâlnirilor individuale de pregătire şi dezvoltare a unui dialog direct între părţi, cu intervenţia limitată din partea mediatorului. Cel de-al doilea program este programu conferinei resauraive (Serviciul corecţional din Dakota, Minnesota). Departamentul de probaţiune juvenilă din Dakota, Minnesota, a iniţiat în 1980 unul dintre primele programe de mediere între victimă şi infractor. Deşi iniţiativa medierii a fost inactivă câţiva ani, la începutul anilor 1990 a început să renască oferirea serviciilor de mediere între victimă şi infractor. infractor. Administraţia dirija programul, dar serviciile de mediere erau prestate de voluntarii instruiţi din comunitate. Mai recent Dakota a experimentat şi conferinţa grupului familial. Din cauza similarităţilor şi avantajelor evidente ale combinaţiei celor învăţate din ambele modele, Dakota a restructurat iniţiativa sa de a adopta abordarea “multimetodică”. Un rol important în dezvoltarea medierii în SUA şi şi introducerea acesteia în Marea Britanie l-a avut Societatea Prietenilor (the Society of Friends-Quakers). Doi membri ai acestei societăţi, care lucrau cu cazurile de delincvenţă juvenilă, Eileen Stief şi Betsez Leonard, au 9

Vezi: Walton Paul. The new criminology revised. - New York, 2002.



Marcela Dilion

constatat că procedurile curţii de judecată nu erau potrivite pentru multe cazuri. Ei au format mediatori, şi în 1976 proiectul Friends’ Suburban Project din Philadelphia a lansat Programul Comunitar de soluţionare a conictelor (The Community Dispute Settlement Program). În 1982 Conferinţa Naţională cu privire la soluţionarea conictelor (the National Conference on Peacemaking and Conict Resolution) a adus împreună diferiţi mediatori, incluzând patru reprezentanţi britanici. Reformarea prin descentralizare, mai degrabă decât prin replicarea instituţiilor existente, a fost înaintată de către Richard Danzig, profesor la Şcoala de Drept Stanford. El a propus ca în cazul disputelor de ordin local şi de delincvenţă minoră „să ne oprim în a ne gândi la curţi de judecată ca ind experţi în soluţionarea problemelor şi să ne orientăm spre „community moot” ca parte a unui unui proces terapeutic cu scopul de conciliere şi reintegrare în societate a persoanelor delincvente”. Centrele de Justiţie din vecinătăţi (Neighborhood Justice Centers) reprezintă un alt model de program 10. În 1976 s-a decis deschiderea Centrelor de Justiţie din vecinătăţi. Această iniţiativă a fost preluată de către Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. În 1978 profesorul Frank Sander propune un proiect care a stat la baza а trei centre experimentale localizate în Los Angeles, Missouri şi Georgia. Aceste centre au preluat cazuri atât penale cât şi civile; toate au recrutat şi antrenat ca mediatori reprezentanţi din comunităţi. Centrul din Los Angeles s-a diferenţiat prin faptul că nu forţa persoanele să participe la acest proiect. Multe cazuri de la acest centru au fost soluţionate în mod neocial, fără audiere. Procedura tipică la o audiere avea ca fundament tehnicile Institutului de mediere şi soluţionare a conictelor şi cele ale Asociaţiei Americane de Arbitrare (American Arbitration Association). Evaluarea acestor centre a conchis că „medierea poate avea efect”. Cele trei centre au rezolvat aproape 4000 cazuri în primele 15 luni, dintre acestea 82% au rezultat cu un acord mutual. Centrul cel mai mare, Atlanta (Georgia), a luat aproape 2% din cazurile pe care Curtea de Justiţie trebuia să le soluţioneze. Majoritatea audierilor erau efectuate în jur de două săptămâni. Costul pentru ecare caz rezolvat varia de la 154 până la 589 dolari. 10

Wright Martin. Justice for Victims and Offenders - а restorative response to Crime. – Winchester, 1996, pag.80.




Acestea reprezintă modelele de răscruce în dezvoltarea mişcării medierii. Dar mai sunt câteva proiecte ce merită atenţie. Un proiect ce trebuie menţionat este “The Community Boards” din San Francisco, care s-a evidenţiat prin losoa şi practica independentă de sistemul juridic, şi de împuternicirea unor reprezentanţi ai comunităţii. El a format nu numai o reţea de centre de mediere, dar a răspândit medierea drept o tehnică de soluţionare a conictelor. Majoritatea cazurile soluţionate de acest proiect erau civile. Un alt model deosebit de interesant este “Municipal Court Mediation Program” Boston, Massachusetts. Cazurile sunt în principal cele care implică relaţii (dintre acuzat şi victimă), dar ele includ acţiuni ilegale, ca de exemplu, atentat cu utilizarea unei arme. Deşi era independent (de Fundaţia Crimă şi Justiţie, Boston), era totuşi dependent de personalul Curţii de Justiţie pentru majoritatea cazurilor transferate; şi Curtea îşi păstrase dreptul de a  informată despre rezultatele medierii; majoritatea nisează cu un acord între părţi, şi acţiunea intentată (procesul intentat) în Curte decade sau se anulează, dar se poate reveni la un proces de judecată. Mediatorii, deşi sunt implicaţi ca voluntari, sunt avocaţi. În primii şapte ani proiectul a primit 1406 de cazuri transferate, aproape toate cazurile penale. Au avut loc în jur de 1000 sesiuni de mediere şi rata de reuşită este de 88%. În 1987, 65% din cazuri au reprezentat cazuri de atac la persoană. În SUA sunt trei tipuri majore de programe de mediere: cele conduse de către Curtea de Justiţie (Columbus şi Dorchester); cele care depind de Curte deoarece de la ele sunt transferate cazurile şi sunt la dispoziţia lor (Boston Municipal Court Program şi IMSC), şi cele care sunt independente şi non-coercitive, acestea primesc mai puţine cazuri (în text: referrals) la un preţ foarte mare, cu dicultăţi în obţinerea de fonduri nanciare (Venice/Mar Vista şi San Francisco Community Boards). Curţile nu sunt dispuse să ofere cazuri importante dacă nu li se oferă controlul asupra felului cum ar trebui să se soluţioneze cazul. Ca să facem comparaţie merită să examinăm cum a fost utilizată medierea şi în alte ţări. Centrele de Justiţie Comunitară (Community Justice Centers) din Australia (New South Wales) sunt într-o oarecare măsură bazate pe diferite părţi preluate din variate proiecte din SUA. Ei folosesc mediatori din rândul voluntarilor din diferite medii sociale şi cu câte doi mediatori pentru ecare sesiune de mediere, ecare 

Marcela Dilion

ind plătit cu cel puţin 30 $ pentru sesiune; cazurile provenind de la sistemul de justiţie, alte servicii legale, alte agenţii, şi cazuri proprii; acordurile nu sunt întărite prin intermediul Curţii de Justiţie, dar dacă nu se ajunge la nici un acord, părţile au dreptul de a merge la Curţile de Justiţie. Toate cazurile implică relaţii. În 1992 - 1993 mai mult de o pătrime dintre cazuri implicau violenţă sau ameninţări, şi un caz din cinci, reprezentau incidente majore ca abuz, hărţuire, şi distrugerea (pagube, daune) proprietăţii sau furtul. Centrele nu numai soluţionează cazuri, dar şi previn unele acte delincvente. Centrele au nu numai nanţare din partea statului, dar sunt protejate prin lege (Community Justice Centres Act 1983, care înlocuia un act provizoriu din 1980), care printre altele controlează folosirea denumirii de „Community Justice Centre”, evidenţiază că acordurile nu pot  impuse prin arbitrare de către Curţile de Justiţie, stipulează datoria mediatorilor de păstra condenţialitate şi protejează de la expunerea informaţiilor. Atunci când părţile sunt pe poziţii inegale, sesiunea de mediere este încheiată de către mediator sau director (conducător), şi părţile sunt lăsate să utilizeze remedii legale. Poliţia este autorizată ca, în loc să aresteze părţile, să le direcţioneze spre un Centru de Justiţie Comunitară. Scopurile primare ale celor şase centre rezidă în a  eciente la soluţionarea unui număr mare de dispute (1824 (41,4%) din 4404 de dosare deschise în 1992/3), de a  soluţionate rapid (88% din cazuri ind soluţionate în mai puţin de 30 zile). Având la bază suport ocial, nanţare şi câţiva ani de experienţă, era logic ca Centrele să-şi extindă serviciile, şi ele au început să lucreze asupra conferinţelor cu grupuri de familie. În Marea Britanie primul serviciu comunitar de mediere а fost Newham Conict şi Change Project, care a început în 1982. În jur de 50 de servicii locale au devenit membre ale organismului naţional de Mediere UK până în anul 1994-1995, când au primit nanţare de la guvern pentru prima dată. Medierea s-a dezvoltat în multe domenii în care persistă conictul. În Anglia şi Ţara Galilor cel mai mult s-a răspândit în domeniul divorţului, din cauza controversei cauzate de Legea Familiei (Family Law Bill ) în 1995, care propune ca toate cuplurile divorţate să facă cunoştinţă cu ceea ce poate oferi medierea. Două organizaţii oferă mediere în acest domeniu: Family Association şi National Family 


Mediation.

Medierea comercială este dezvoltată, în special de către ADR Group şi de Centrul pentru Soluţionarea Conictelor . Un interes particular îl deţine lucrul în şcoli, care are perspective foarte mari pentru viitor. Copiii sunt învăţaţi nu numai să reacţioneze şi să-şi soluţioneze conictele fără ca să folosească forţa, dar şi să folosească reguli de bază cum ar  respectarea sentimentelor, să sprijine părerile altora, şi să lucreze împreună pentru o găsi soluţia comună. Metoda cea mai des descrisă este medierea faţă-n-faţă, cu una, sau două sesiuni, dacă e necesar. Community Board fac sesiuni de mediere în public şi nu practică întâlniri individuale, în timp timp ce la o altă extremă, Newham Conict şi Change Project, din Londra, se concentrează mai puţin pe întâlnirile dintre părţi, dar practică pe larg convorbirile în particular cu ecare parte – medierea indirectă (acordul este semnat „călătorind” de la o parte la alta). Categoriile de cazuri acceptate de către un proiect de mediere depinde de relaţiile cu sistemul ocial şi losoa proprie. Proiectele bazate pe implicarea comunităţii în general se concentrează pe conictele din vecinătăţi, vecinătăţi, ind clasate ca „civile”. Unele acceptă cazuri cazuri care pot  considerate, tratate ca penale, dar în care părţile sunt într-o relaţie interpersonală. Diferite culturi au diferite modalităţi de a soluţiona disputele. Comisiile Sociale de Conciliere (the Social Conciliatory Commissions) din Polonia nu luau cazuri care ar putea  prezentate într-o curte de stat; în San Francisco (the Community Board of San Francisco) au o lege asemănătoare. În Nigeria de Nord, cei implicaţi într-un conict pur şi simplu expun cazul din punctul lor de vedere, fără ca informaţiile relatate să e considerate ca ind irelevante sau excluse; se caută o rezoluţie care ar facilita continuarea necesară a relaţiei dintre ei şi apariţia avocaţilor profesionişti este interzisă. În Tanzania este recunoscută problema inegalităţii dintre participanţi; soluţionarea se poate aa în „activismul judiciar sau al mediatorilor” în a redresa balanţa. Profesorul Sanders, un avocat care a lucrat în domeniul medierii, consideră că mediatorii nu trebuie să pună în pericol neutralitatea lor, şi egalitatea (balanţa) ar trebui să e refăcută prin permiterea unui avocat să reprezinte partea care se aă pe o poziţie mai joasă (care se presupune că va pierde).



Marcela Dilion

Capiou III Deonoogia profesiona а mediaoruui i consrucia paradigmei profesionae 3.1. Conceptul de deontologie

Istoria etimologică a termenului deontologie nu depăşeşte o vechime de două sute de ani, dar ea nu vine decât să dea formă unui conţinut ale cărui origini sunt simultane cu apariţia culturii umane. Analiza istorică a originii conceptuale a deontologiei demonstrează că paternitatea termenului îi revine lui Jeremy Bentham, cunoscutul fondator al utilitarismului, doctrină etică ale cărei implicaţii sunt relevante şi astăzi. Deontologia se referă la imperativele morale ale unei profesii, la valorile proprii acesteia, dar care nu-şi reectă jurisdicţia asupra celor din afara profesiei respective 11. Pe de altă parte însă, membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic specic profesiei lor, ci trebuie să respecte, de asemenea, jurisdicţia civilă şi penală. Deontologia are drept sarcină principală de a stabili principii, principii, reguli şi norme de conduită profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate de exercitarea unei profesiuni: relaţiile interne, specice ecărui gen de activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneciarii serviciilor sociale. Medierea ca activitate practică are la bază trei premise fundamentale: Prima se referă la importanţa inţei umane, la unicitatea şi demnitatea ei, la necesitatea menţinerii acestei condiţii; A doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia, comunitatea pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi; A treia premisă scoate în evidenţă faptul că datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată inţa umană de a dezvolta sentimente de grijă şi a-şi ajuta semenii, după cum cum menţiona H.Soydan - “homo “homo ad juventum paratus” paratus” - oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi îmbunătăţirea vieţii semenilor lor. •

•

•

11

Neamţu George. Tratat de Asistenţă socială. – Iaşi, 2003, pag. 402.



Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului şi construcţia paradigmei profesionale

Aceste premise se constituie în argumente pentru a susţine că pentru mediator devine imperativ necesar de a-şi onora profesia printr-o conduită profesională adecvată. Codul deontologic reprezintă o totalitate de principii generale pe baza cărora mediatorul se orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează cadrul în care acesta poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu părţile, cu colegii şi instituţia în care lucrează. Codul deontologic oferă un set de valori, principii, standarde profesionale pentru a-l ajuta pe mediator să ia decizii adecvate persoanei asistate şi contextului său de viaţă. Valorile fundamentale pe care se bazează instituţia medierii sunt: respectul pentru persoană; încrederea în natura socială a omului privit drept o creaţie unică ce depinde de alţi oameni în îndeplinirea unicităţii sale; încrederea în capacitatea umană de schimbare, creştere şi îmbunătăţire. Mediatorii trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele acţiunilor lor, la fel ca profesioniştii din alte domenii, însă au şi responsabilităţi adiţionale, impuse în virtutea faptului că sunt profesionişti şi în alte domenii. De aceea, ei trebuie să manifeste precauţii în plus atunci când îşi îndeplinesc obligaţiile profesionale. Aceste responsabilităţi adiţionale îşi au izvorul în principiile etice generale. Aceste principii sunt: respectul faţă de victimă şi făptuitor (respectul pentru persoană este abordat atât ca valoare etică fundamentală, cât şi ca principiu moral); să nu condamni ; să conrmi dreptul la autodeterminare; să respecţi încrederea. R. Plan a reuşit să contureze locul şi rolul acestor valori - individualizare, acceptare, autodeterminare şi condenţialitate – care sunt, de fapt, patru deducţii din conceptul de respect pentru persoană. Ele sunt deducţii din acest concept în sensul că sunt parte a înţelesului său. Instituţia medierii propune criterii şi standarde care să servească drept cadru general pentru practica mediatorilor. Începând cu 1992 şi până în 1994, un comitet compus din doi delegaţi ai Asociaţiei Americane Americane de Arbitraj, doi reprezentanţi ai Asociaţiei Baroului American American şi doi din Societatea Profesioniştilor în rezolvarea conictelor a elaborat Modelul Standardelor de comportare pentru mediatori. Standardele au fost • •

•



Marcela Dilion

recunoscute de către Asociaţia Americană de Arbitraj, Secţia pentru litigii şi Secţia Rezolvării Conictelor ale Asociaţiei Baroului American American şi de către Societatea Profesioniştilor în Rezolvarea Conictelor. Scopul acestei iniţiative a fost de a dezvolta un set de standarde care să servească drept cadru general pentru practica mediatorilor. Acest efort constituie o etapă în dezvoltarea domeniului dat şi un instrument pentru asistenţa practicienilor. Standardele se presupun a  aplicabile tuturor tipurilor de mediere. Oricum, este recunoscut că în unele cazuri aplicarea acestor standarde este afectată de către legi sau angajamente contractuale. Standardele de comportare pentru mediatori intenţionează de a îndeplini trei funcţii majore: de a servi drept ghid pentru comportamentul mediatorilor, de a informa părţile procesului de mediere, de a promova încrederea populaţiei în mediere ca un proces de rezolvare a conictelor. Standardele desemnează codurile de comportament pentru mediatori existente şi iau în consideraţie problemele şi rezultatele ce au apărut pe parcursul evoluţiei practicii. Ele sunt oferite cu speranţa că vor îndeplini şi o funcţie de educaţie, oferind asistenţă indivizilor,, organizaţiilor şi instituţiilor implicate în instituţia medierii. indivizilor

Modelul standardelor de comportare pentru mediatori include mediatori include: 1. Autodeterminarea: un mediator trebuie să recunoască că medierea este bazată pe principiul autodeterminării părţilor. părţilor. Autodeterminarea este un principiu fundamental al medierii. Aceasta necesită ca procesul de mediere să se bizuie pe abilitatea părţilor de a ajunge la un acord voluntar şi fără constrângere. Mediatorul poate oferi informaţie despre proces, ridică probleme şi ajută părţile să exploateze posibilităţile. Rolul primar al mediatorului este de a facilita rezolvarea voluntară a conictului. Este necesar să li se acorde posibilitatea părţilor să ţină cont de toate soluţiile propuse. Un mediator nu poate să asigure că ecare parte a făcut o alegere în cunoştinţă de cauză şi a ajuns la un acord din propria iniţiativă, dar este o practică bună pentru mediatori de a le aduce la cunoştinţă părţilor despre importanţa de a consulta alţi profesionişti, unde este adecvat, de a-i ajuta să ia o decizie corectă, obiectivă. 0


2. Imparţialitatea: un mediator trebuie să dirijeze medierea imparţial Conceptul imparţialităţii mediatorului este în centrul procesului de mediere. Un mediator trebuie să medieze doar acele cazuri în care el sau ea pot rămâne imparţial şi nepărtinitor. Dacă la un moment dat mediatorul nu reuşeşte să dirijeze medierea într-un mod imparţial, mediatorul trebuie să se retragă. Un mediator trebuie să evite comportamentul ce ar crea aparenţa preferinţei faţă de una din părţi. Calitatea procesului de mediere se îmbunătăţeşte când părţile sunt sigure de imparţialitatea mediatorului. Atunci când mediatorii sunt numiţi de instanţa de judecată sau de o instituţie, agenţia ce a făcut direcţionarea trebuie să întreprindă eforturi raţionale pentru a asigura imparţialitatea mediatorului. Un mediator trebuie să lupte împotriva imparţialităţii sau prejudecăţii bazate pe caracteristicile personale ale părţilor părţilor,, pe originea lor sau pe felul cum se manifestă în cadrul şedinţelor de mediere. 3. Conict de interese: un mediator trebuie să dezvăluie toate conictele de interes actuale şi potenţiale ce sunt cunoscute evident de către mediator. După dezvăluire, mediatorul trebuie să renunţe să medieze, cu excepţia cazului în care toate părţile aleg să menţină mediatorul. Necesitatea de a proteja de conictul de interese guvernează de asemenea comportamentul ce poate să apară în timpul sau după procesul de mediere Un conict de interese este o relaţie distorsionată ce ar putea crea o impresie de posibilă confuzie. Abordarea de bază la întrebarea ce ţine de conictul de interese este strâns legată de auto-determinare. Mediatorul are responsabilitatea de a dezvălui toate conictele de interes actuale şi potenţiale ce sunt cunoscute evident de către mediator şi pot  evident văzute în lumina principiului imparţialităţii. Dacă toate părţile sunt de acord să e mediate după ce au fost informate despre conicte, mediatorul poate purcede la mediere. Totodată, dacă conictul de interese cauzează dubii serioase despre integritatea procesului de mediere, mediatorul trebuie să se abţină de a continua. 1

Marcela Dilion

Un mediator trebuie să evite apariţia conictului de interese atât în timpul, cât şi după procesul de mediere. Fără consimţământul ambelor părţi mediatorul nu trebuie să stabilească relaţii profesionale ulterioare cu una din părţi în mod relatat, sau într-un mod ne-relatat în cazul circumstanţelor care ar ridica întrebări legitime despre integritatea procesului de mediere. 4. Competenţa: un mediator trebuie să medieze doar în cazurile când are calicarea necesară pentru a satisface aşteptările raţionabile ale părţilor Orice persoană poate  selectată ca mediator, asigurând că părţile sunt satisfăcute cu calicarea acestuia. Totodată instruirea şi experienţa în mediere sunt deseori necesare pentru medierea efectivă. O persoană care se oferă disponibilă pentru a conduce o mediere conferă părţilor şi publicului aşteptări că ea are competenţa de a media ecient. În cazul medierii licenţiate sau legată de instanţa de judecată este esenţial ca mediatorii, în corespundere cu părţile, să posede o instruire şi experienţă necesară. Este de dorit ca părţile să aibă acces la informaţia despre instruirea, educaţia şi experienţa mediatorilor. Cerinţele pentru apariţia în lista mediatorilor trebuie să e publice şi accesibile persoanelor interesate. În cazul în care mediatorul este numit de către instanţa de judecată sau instituţie, agenţia ce a făcut trimiterea trebuie să depună eforturi pentru a se asigura că ecare mediator este calicat pentru un caz individual. 5. Condenţialitatea: Un Un mediator trebuie trebuie să menţină aşteptările rezonabile ale părţilor în ceea ce priveşte condenţialitatea Aşteptările rezonabile ale părţilor în ceea ce priveşte condenţialitatea trebuie să e îndreptăţite de către mediator. Aşteptările părţilor privind condenţialitatea depind de circumstanţele în care se desfăşoară medierea şi acordurile ce pot  luate. Mediatorul nu va divulga nici o problemă pe care părţile o consideră condenţială, cu excepţia cazurilor în care ambele părţi dau permisiunea sau este cerută de către lege sau alte politici publice. Părţile pot să stabilească 2


unele reguli proprii privind condenţialitatea, sau o altă practică acceptată a unui mediator individual sau a unei instituţii poate să dicteze un şir de aşteptări. Deoarece aşteptările părţilor în ceea ce priveşte condenţialitatea sunt importante, mediatorul trebuie să discute aceste expectanţe cu părţile. Principiul condenţialităţii se regăseşte şi în alte profesii. Unul dintre cele mai vechi coduri etice reglementative, Jurămâtul lui Hipocrate, obligă pe viitorii medici practicieni să jure: “Orice aş vedea şi auzi în timp ce îmi fac datoria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să e destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea secretului este o datorie”. Protecţia informaţiilor condenţiale despre persoană este o obligaţie etică а mediatorului, iar obligaţia de a păstra condenţa este fundamentală în mediere. Condenţialitatea este însă şi un drept fundamental al părţilor implicate în conict, informaţiile de la sau despre orice persoană trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar pentru a oferi serviciul cerut. În cazul în care mediatorul ţine o şedinţă individuală cu una din părţi, natura acesteia cu privire la condenţialitate trebuie să e discutată anterior desfăşurării unei asemenea şedinţe. Pentru a proteja integritatea procesului de mediere, mediatorul trebuie să evite a comunica informaţii despre faptul cum părţile se comportă în procesul de mediere, evaluarea cazului sau ofertele de împăcare. Mediatorul poate să raporteze, dacă este cerut, dacă părţile s-au prezentat la medierea programată. Când părţile au căzut de acord că o parte sau întreaga informaţie parvenită în timpul medierii este condenţială, decizia părţilor trebuie să e respectată de către mediator. Condenţialitatea nu trebuie să împiedice sau să interzică monitorizarea efectivă, cercetarea sau evaluarea programelor de mediere de către persoanele responsabile. În anumite circumstanţe, cercetătorilor li se permite de a obţine date statistice şi, cu permisiunea părţilor, accesul la dosarele unor cazuri particulare, observaţia în timpul medierii propriu-zise şi interviuri cu participanţii.



Marcela Dilion

6. Calitatea Procesului: un mediator trebuie să dirijeze procesul de mediere corect, sârguincios şi într-o modalitate consecventă cu principiul auto-determinării părţilor Un mediator trebuie să asigure calitatea procesului şi să încurajeze respectul reciproc dintre părţi. Calitatea procesului cere din partea mediatorului o implicare plină de sârguinţă şi imparţialitate procedurală. Trebuie să e asigurată oportunitatea adecvată pentru ecare parte în mediere de a participa în discuţii. Părţile decid când şi în ce condiţii ele vor ajunge la un acord sau vor nisa medierea. Un mediator poate să e de acord de a media doar în cazul în care el/ea este pregătit de a acorda atenţia necesară pentru o mediere ecientă. Mediatorii trebuie să accepte doar cazurile în care pot satisface aşteptările raţionale ale părţilor cu privire la sincronizarea procesului. Un mediator nu poate permite ca medierea să e amânată nejusticat de către părţi sau reprezentanţii acestora. Prezenţa sau absenţa reprezentanţilor la mediere depinde de înţelegerea dintre părţi şi mediator. Părţile şi mediatorul pot  de acord ca reprezentanţii să e excluşi de la anumite şedinţe sau de la întregul proces de mediere. Scopul principal al mediatorului este de a facilita semnarea voluntară a acordului dintre părţi. Acest rol diferă substanţial de alte relaţii dintre profesionist-client. Imixtiunea rolului de mediator şi rolul de a oferi sfaturi profesionale clientului este foarte problematică, şi mediatorul trebuie să lupte pentru a distinge aceste două roluri. Din aceste considerente un mediator trebuie să se abţină a acorda sfaturi profesionale. Când este convenabil, un mediator ar trebui să recomande părţilor să caute consultarea unei părţi din exterior, sau să recomande a rezolva disputa cu ajutorul arbitrajului, consiliere, evaluare neutră sau alte procese. Un mediator care desfăşoară, la cererea părţilor, un rol adiţional rezolvării conictului, în acelaşi timp îşi asumă o responsabilitate crescută şi obligaţii care pot  guvernate de către standardele altor procese. Mediatorul trebuie să renunţe la procesul de a media în cazul în care este incapabil să ofere acest serviciu, sau este inapt a  imparţial.




Mediatorul trebuie să abandoneze sau să amâne şedinţa, dacă medierea este utilizată într-un mod ilegal, sau dacă una din părţi este incapabilă să participe din cauza consumului de droguri sau alcool, sau altă incapacitate zică sau mintală. Mediatorii nu trebuie să permită ca, în nici un caz, comportamentul său să e ghidat de către dorinţa de a obţine o rată înaltă de acorduri de împăcare. 7. Publicitatea şi promovarea: un mediator trebuie să e corect în publicitatea şi promovarea medierii Publicitatea sau alte comunicări cu publicul, cu referire la serviciile oferite sau privind educaţia, instruirea, sau experienţa mediatorului trebuie să e autentică. Mediatorii trebuie să se abţină de la promisiuni şi garanţii ale rezultatelor. Este imperativ ca însăşi comunicarea cu publicul să educe şi să implanteze încrederea în proces. Prin publicitate sau alt tip de comunicare cu publicul, mediatorul poate să facă direcţionare la calicarea obţinută la instituţiile de stat, naţionale, sau ale organizaţiilor private, doar în cazul în care entitatea la care s-a referit posedă procedura de calicare a mediatorilor şi mediatorului i s-a oferit statutul necesar. necesar. 8. Obligaţiile privind privind procesul de mediere: mediatorii au datoria de a îmbunătăţi practica medierii Mediatorii sunt priviţi în calitate de cunoscători în procesul de mediere. Ei au obligaţia de a aplica cunoştinţele pentru a ajuta educarea publicului despre mediere, de a face medierea accesibilă pentru cei ce doresc să benecieze de ea, de a corecta abuzurile şi de a îmbunătăţi abilităţile şi capacităţile lor profesionale.



Marcela Dilion

3.2. Codu deonoogic deonoogic a mediaoruui în Repuica Modova Codul deontologic al mediatorului în Republica Moldova conţine principiile şi valorile fundamentale, drepturile şi obligaţiile mediatorului. Codul este alcătuit din şase părţi: I. Preambul - sunt prezentate obiectivele şi avantajele instituţiei medierii. II. Principii generale, în cadrul căreia sunt elucidate: - Principiul liberului consimţământ; - Principiul imparţialităţii mediatorului; - Principiul neutralităţii; - Principiul acceptării; - Principiul condenţialităţii. III. Standarde de etică personală a mediatorului – include etica profesională, instruirea şi formarea mediatorilor IV.. Standarde ale procesului medierii - această parte elucidează IV calitatea procesului, selectarea cazurilor, dezvăluirea informaţiilor, şedinţa de pre-mediere, şedinţa de mediere şi încetarea procesului de mediere. V. Standarde de etică organizaţională – se referă la relaţia cu părţile, colaborarea cu mediatorii precum şi cu alţi profesionişti, publicitatea şi relaţia cu mass-media. VI. Respectarea Codului deontologic al mediatorului – sunt elucidate sancţiunile pe care le implică nerespectarea Codului deontologic al mediatorului.



Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale i nternaţionale şi naţionale

Capiou IV. Regemenarea medierii în documenee inernaionae i naionae 4.1. Regemenarea medierii în documenee inernaionae Noţiunea şi esenţa medierii a fost elaborată şi dezvoltată de-a lungul anilor de către organismele internaţionale, mondiale şi regionale. Rolul medierii în plan internaţional (la soluţionarea conictelor internaţionale deosebit de dicile) a fost elucidat în asemenea documente internaţionale de drept umanitar cum ar  Convenţia de la Haga din 1899 privind aplanarea conictelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale etc. În acelaşi sens poate  remarcată şi practica Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, adeseori, folosea procedeele de mediere în aplanarea conictelor dintre state sau regionale. De exemplu, în 1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator pentru soluţionarea problemei cipriote, iar Secretarul General al ONU a delegat un mediator pentru medierea în conictul armat din Orientul Apropiat. În ce priveşte reglementarea instituţiei medierii în cauzele penale de către organismele regionale, cum ar  Consiliul Europei, drept exemplu poate servi Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de Miniştri la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre ale Consiliului Europei să folo fo losea seasc scăă me medi dier erea ea în caz cazuri urile le pena p enale le ca c a pe o opţiu op ţiune ne flex f lexibi ibilă, lă, cuprinzătoare, utilă, complementară sau alternativă procedurilor penale tradiţionale, luându-se în considerare necesitatea de a promova participarea personală activă a victimei, a infractorului şi a altor persoane care pot  afectate ca părţi, în soluţionarea conictelor penale, precum şi implicarea comunităţii la aceste proceduri penale. 

Xenofon Ulianovschi

De asem asemene enea, a, a fost fost reco recoman mandat dat de de a  recunos recun oscu cutt in inte tere resu sull legitim al victimelor de a avea un cuvânt de spus s pus în rezolv rezolvar area ea consecinţelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul şi de a obţine scuze şi compensaţii. Deopotrivă cu cele sus-indicate, s-a mai statuat că medierea poate spori conştiinţa rolului important al ecăreii persoane şi al comunităţii în prevenirea şi rezolvarea ecăre infracţiunilor şi a conictelor asociate acestora, încurajând astfel efecte penale mai constructive şi mai puţin represive. Medierea presupune abilităţi speciale şi necesită coduri de practică şi pregătire acreditată, luând în considerare contribuţia potenţial substanţială a organizaţiilor nonguvernamentale şi a comunităţilor locale în domeniul medierii în cazuri penale şi necesitatea de a combina şi coordona eforturile iniţiativelor publice şi private. Prevederile sus-indicate (cu privire la mediere) trebuie să e posibile de aplicat oricărui proces prin care victimei şi infractorului li se dă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracţiunii cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale (mediator). Medierea în cazuri penale trebuie folosit fol osităă numai numai dacă dacă părţil părţilee consim consimtt liber liber.. Părţil Păr ţilee vor fi lib libere ere săsă-şi şi retragă consimţământul oricând pe parcursul medierii.

Comitetul de Miniştri a adoptat un şir de reguli generale cu privire la medierea în cauzele penale: - Discuţiile din cadrul medierii sunt condenţiale şi nu pot  folosite ulterior, cu excepţia situaţiilor când există acordul părţilor. - Medierea în cazuri penale trebuie să e un serviciu general disponibil. - Medierea în cazuri penale trebuie să fie disponibilă în toate etapele procesului justiţiei penale - Serviciilor de mediere mediere trebuie să li se acorde acorde sucientă autonomie în cadrul sistemului justiţiei penale. Cu privire la bazele legale ale medierii s-au adoptat următoarele reguli: - Legislaţia trebuie să faciliteze medierea în cazurile penale. 


- Trebuie Trebuie să existe directive care denesc folosirea medierii în cazuri penale. penale. Acestea trebuie treb uie să se adreseze adrese ze în mod special speci al condiţiilor pentru trimiterea cazur cazurilor ilor către către serviciile serviciile de mediere mediere şi rezolvarea cazurilor după mediere. - În cazul medierii trebuie aplicate garanţii procedurale fundamentale; în mod special, părţile trebuie să aibă dreptul la asistenţă juridică şi, atunci când este cazul, la traducere/ interpretare. În plus, minorii trebuie să aibă dreptul la asistenţă parentală.

Cu privire la funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea s-au recomandat următoarele: - Decizia de a referi un un caz penal medierii, ca şi evaluarea rezultatelor unei proceduri de mediere, trebuie luată de autorităţile justiţiei penale. - Înainte de a aproba medierea, părţile trebuie să e bine informate în legătură cu drepturile pe care le au, cu natura procesului de mediere şi cu posibilele consecinţe ale deciziei lor. - Nici victima, nici infractorul nu trebuie convinse prin mijloace incorecte să accepte medierea. - Reglementările speciale şi garanţiile legale care se aplică în cazul participării minorilor la proceduri legale se vor aplica şi în cazul participării acestora la medierea în cazuri penale. - Medierea nu va continua dacă oricare dintre părţile principale implicate nu este capabilă să înţeleagă semnicaţia semnicaţia procesului. - În mod normal, elementele de bază ale cazului trebuie recunoscute recuno scute de ambele părţi, ca punct de pornire pornire al medierii. medierii. Participarea la mediere nu trebuie folosită ca dovadă a recunoaşterii vinovăţiei în procedurile penale ulterioare. - Neconcordanţ Neconcordanţele ele evidente în ceea ce priveşte factori ca vârsta, maturitatea sau capacitatea intelectuală a părţilor trebuie luate în considerare înainte de a trimite cazul spre mediere. - Hotărârea de a trimite un caz penal la mediere trebuie însoţită de o lim limitităă de timp rezona r ezonabilă bilă în î n care autor autorităţi ităţile le competen com petente te ale justiţ j ustiţiei iei penale p enale trebu trebuie ie informate în legătură legătură cu specicu specicull procedurii de mediere. 

Xenofon Ulianovschi

- Achitările bazate pe acorduri mediate trebuie să aibă acelaşi statut ca şi hotărârile sau sentinţel e judecătoreşti şi trebuie să excludă urmărirea în justiţie pentru aceleaşi fapte (ne bis in idem). - Când un caz este trimis înapoi autorităţilor justiţiei penale fără încheierea unui acord între părţi sau după ce punerea în aplicare a unui astfel de acord a eşuat, trebuie luată fără întârziere o hotărâre privind continuarea acţiunii.

De asemenea au fost elaborate şi adoptate reguli şi standarde cu privire la funcţionarea serviciilor de mediere: - Serviciile de mediere mediere trebuie trebuie reglementate reglementate prin standarde standarde recunoscute. - Serviciile de mediere trebuie să aibă suficientă autonomie în îndeplinirea îndatoririlor pe care le au. - Trebuie stabilit stabilitee standarde privind competenţa şi norme etice, ca şi proceduri de selectare, pregătire şi evaluare a mediatorilor. - Serviciile de mediere mediere trebuie trebuie monitorizate monitorizate de un organism competent. - Trebui Trebuiee să e la un nivel înalt calicarea şi pregătirea pregătirea mediatorilor. - Mediatorii trebuie recrutaţi din toate sectoarele sociale şi, în general, trebuie să cunoască bine culturile şi comunităţile locale. - Mediatorii trebuie să fie capabili să dea dovadă de judecata solidă şi abilităţile interpersonale necesare medierii. - Înainte de a prelua activităţile de mediere, mediatorii trebuie să urmeze o pregătire iniţială şi una multidisciplinară. Pregătirea lor trebuie să vizeze dobândirea dobândirea unui înalt nivel al competenţei, ţinând cont de abilităţile de a rezolva conicte, de condiţiile speciale ale muncii cu victimele şi infractorii şi de cunoaşterea sistemului justiţiei penale.

0


Cu privire la rezolvarea cazurilor individuale, au fost elaborate şi adoptate următoarele reguli:  Înainte de începerea procesului de mediere, mediatorul trebuie să fie informat despre toate elementele semnicative ale cazului şi trebuie să i se înmâneze documentele necesare de către autorităţile competente ale justiţiei penale. penale. Procesul de mediere trebuie să se desfăşoare într-o manieră imparţială, pe baza elementelor cazului şi a nevoilor şi dorinţelor părţilor părţilor.. Mediatorul trebuie să respecte întotdeauna demnitatea părţilor şi să asigure că părţile se comportă respectuos una cu alta. Mediatorul este responsabil de asigurarea unui mediu sigur şi confortabilil pentru mediere. confortab Mediatorul trebuie să e sensibil la vulnerabilitatea părţilor. Medierea trebuie să se desfăşoare ecient, dar într-un ritm accesibil părţilor. Cu privire la rezultatul medierii s-a statuat că acordurile de împăcare trebuie încheiate în mod voluntar de către părţi. Ele trebuie să conţină numai obligaţii rezonabile şi proporţionale. Mediatorul trebuie să raporteze autorităţilor justiţiei penale măsurile luate şi rezultatul medierii. Raportul mediatorului nu va dezvălui dezvălui conţinutul conţinutul sesiunilo sesiunilorr de mediere, medier e, nici nu va exprima vreo judecată privind comportamentul părţilor pe parcursul medierii. Totuşi, ca excepţie a principiului condenţialităţii, mediatorul trebuie să încredinţeze autorităţilor competente sau persoanelor implicate orice informaţie privind infracţiuni grave iminente, care poate apărea în cursul procesului de mediere. Un alt document european care are implimentare practică în procesul de mediere îl constituie Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 29 noiembrie 2000 la a 731-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de Miniştri indică că crearea, impunerea şi aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să e bazată pe principiile 1

Xenofon Ulianovschi

cuprinse în Recomandarea nr. R 16 (92) referitoare la normele europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, Recomandările nr. R 17 (92) privind consecvenţa în pronunţarea sentinţelor, nr. R 12 (97) privind personalul implicat în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor, nr. R 19 (99) privind medierea în cazurile penale şi nr. R 22 (99) privind supraaglomerarea închisorilor şi inaţia populaţiei închisorilor. Astfel, Comitetul de Miniştri indică necesitatea aplicării unui sistem de măsuri diverse, cum ar  medierea în cauzele penale, probaţiunea şi alte măsuri care ar da posibilitate instanţelor de judecată să aplice cât mai frecvent o pedeapsă cum ar  munca comunitară (în Codul penal al R. Moldova: munca neremunerată în folosul comunităţii). Conform anexei nr. 1 la Recomandarea 22(2002), nici o sancţiune sau măsură comunitară nu trebuie să e pe o durată nedeterminată. În mod excepţional, poate  impusă o sancţiune sau măsură comunitară nedeterminată infractorilor care, din cauza unei infracţiuni grave anterioare sau actuale combinate cu o caracteristică personală specică, reprezintă în mod evident o ameninţare serioasă la adresa vieţii, sănătăţii sau siguranţei comunităţii. De asemenea, trebuie să e prevăzută prin lege revizuirea constantă a impunerii unei astfel de sancţiuni sau măsuri nedeterminate de către o organizaţie independentă a executivului, împuternicită prin lege să o efectueze. Durata sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să e stabilită şi numită de autoritatea împuternicită să ia hotărârea în cadrul limitelor şi conform condiţiilor stabilite prin lege. Conform anexei nr. 2 (Principii călăuzitoare pentru obţinerea unei folosiri mai largi şi mai eciente a sancţiunilor şi măsurilor comunitare) este necesar de prevăzut un număr sucient de sancţiuni şi măsuri comunitare adecvat variate: alternative la detenţiunea înaintea procesului, cum ar  condiţia ca un infractor suspectat să locuiască la o adresă specicată, să e supravegheat şi asistat de o agenţie specicată de o autoritate judecătorească; eliberarea condiţionată ca o sancţiune independentă impusă fără pronunţarea unei sentinţe de pedeapsă cu închisoarea; suspendarea aplicării unei sentinţe de pedeapsă cu închisoarea în condiţii impuse; muncă în folosul comunităţii (de ex., muncă neremunerată în folosul comunităţii); compensarea/despăgubirea victimei; medierea victimă-infractor; dispoziţii de tratament pentru infractorii care fac abuz de droguri sau de alcool şi pentru cei care suferă de o tulburare psihică care este 2


legată de comportamentul lor infracţional; supravegherea sporită a anumitor categorii de infractori; limitarea libertăţii de deplasare, de exemplu prin ordine de interdicţie sau monitorizare electronică impusă cu respectarea normelor europene; eliberarea condiţionată din închisoare urmată de supraveghere. Pentru a promova folosirea sancţiunilor şi a măsurilor neprivative de libertate, mai ales atunci când sunt create noi legi, legislatorul ar trebui să ia în considerare indicarea unei sancţiuni sau măsuri neprivative de libertate în locul detenţiunii ca sancţiune de referinţă pentru anumite infracţiuni. Trebuie acordată atenţie revizuirii şi reducerii prevederilor ociale care interzic folosirea sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate în cazul infracţiunilor grave şi al recidiviştilor.. Trebuie să se prevadă introducerea unor noi sancţiuni şi recidiviştilor măsuri comunitare de probă. Orice probe ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu spiritul normelor europene şi atent monitorizate şi evaluate. Experimentarea trebuie să se facă în conformitate cu standardele etice ale comunităţii internaţionale. Trebuie stabilite criterii de condamnare, atunci când principiile constituţionale şi tradiţiile legale o permit, şi revizuite periodic de legislator sau de alte autorităţi competente, în scopul, inter alia, de a reduce folosirea detenţiunii, de a extinde folosirea sancţiunilor şi măsurilor comunitare şi de a asigura compensarea victimelor. Autorităţile judecătoreşti trebuie să se implice în procesul de creare şi revizuire a politicilor privind folosirea sancţiunilor şi măsurilor comunitare şi trebuie informate în legătură cu rezultatele acestora, în scopul de a asigura înţelegerea naturii acestora în comunitatea juridică. Trebuie acordată o atenţie specială denirii circumstanţelor atenuante care ar da autorităţilor judecătoreşti posibilitatea de a evita folosirea detenţiunii şi de a impune o sancţiune sau măsură comunitară în locul acesteia. De asemenea, trebuie îninţate servicii adecvate pentru aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, să li se aloce suciente resurse şi să se dezvolte cât este necesar în scopul asigurării încrederii autorităţilor judecătoreşti în utilitatea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, al asigurării siguranţei comunităţii şi al îmbunătăţirii situaţiei personale şi sociale a infractorilor. Activitatea serviciilor de aplicare trebuie să se bazeze pe o declaraţie explicită a politicii, care descrie funcţia, scopurile şi valorile lor de bază. Această declaraţie trebuie să includă aspecte ca obligaţiile şi drepturile infractorilor, distribuirea ecientă a intervenţiilor 

Xenofon Ulianovschi

şi programelor pentru restabilirea infractorilor, interesele legitime ale victimelor,, responsabilităţile de organizare pentru siguranţa comunităţii victimelor şi colaborarea cu personalul închisorilor, al agenţiilor şi organizaţiilor competente şi cu persoanele alese din cadrul comunităţii. Declaraţia politicii trebuie completată cu planuri şi practici concepute pentru a conştientiza diferitele organizaţii şi persoane implicate în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare în legătură cu importanţa de a acţiona în scopuri comune şi de a împărtăşi cunoaşterea reciprocă a metodelor de lucru. Unul dintre documentele europene, care indică necesitatea aplicării medierii în vederea protejării şi realizării drepturilor victimei în procesul penal, îl constituie Recomandarea nr. 11(din 1985) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la poziţia victimei în dreptul penal şi procedură penală. Comitetul de Miniştri recomandă statelor membre că una din funcţiile fundamentale ale justiţiei ar trebui să e cea de a răspunde necesităţilor victimei şi de a proteja interesele ei cât şi de a ridica încrederea victimei în justiţia penală, de a încuraja cooperarea ei cu justiţia, mai ales în calitate de martor. Pentru aceste scopuri este necesar de a ţine cont mai mult, în cadrul procesului penal, de prejudiciile zice, psihologice, materiale şi sociale suportate de victimă şi de a examina cererile ei pentru a-i satisface necesităţile în aceste domenii. Aceste interese nu vin în conict cu alte scopuri ale dreptului şi procesului penal, cum ar  consolidarea regulilor sociale de reintegrare a delicventului, ba chiar pot contribui la atingerea obiectivelor date şi pot facilita împăcarea victimei şi a delincventului . Necesităţile şi interesele victimei trebuie să e luate mai mult în consideraţie în toate etapele procesului de justiţie penală. În acest sens, Comitetul Comitetul de Miniştri recomandă guvernelor statelor membre să revizuiască legislaţia şi practica lor cu respectarea următoarelor linii directoare:

În etapa în care e implicată poliţia: Colaboratorii de poliţie ar trebui să aibă o pregătire specială în vederea comportamentului faţă de victimă într-un mod inteligibil, constructiv şi care să nu sperie; 


Poliţia ar trebui să informeze victima despre posibilităţile ei de a obţine asistenţă, sfaturi practice şi juridice, repararea prejudiciului de către delincvent şi despăgubirea ei de către Stat; În orice informaţie (raport) prezentată organelor de urmărire, poliţia ar trebui să constate clar şi complet lezările şi prejudiciile suportate de victimă. În etapa urmăririi penale: nici o decizie discreţionară cu privire la urmărire nu ar trebui luată fără aprecierea adecvată a chestiunii cu privire la repararea prejudiciului suportat de victimă, inclusiv orice efort serios depus de către delicvent în acest sens. Ascultarea victimei: în toate etapele procesului, ascultarea victimei ar trebui să se facă cu respectarea situaţiei ei personale, a drepturilor şi a demnităţii ei. În măsura posibilităţilor şi în cazurile adecvate, copiii şi bolnavii sau persoanele bolnave mintal ar trebui să e ascultate în prezenţa părinţilor sau tutorelui lor, sau oricărei alte persoane care poate să-i asiste. Şedinţele de judecată: victima trebuie să e informată despre data şi locul şedinţei în care se va examina infracţiunea de pe urma căreia aceasta a avut de suferit; despre posibilitatea de a obţine restituirea şi repararea în cadrul procesului penal, de a benecia de asistenţă sau consultaţie juridică; despre condiţiile în care ea ar putea lua cunoştinţă de decizia pronunţată; instanţa de judecată trebuie să poată dispune repararea prejudiciului de către delincvent în favoarea victimei. În acest sens, limitările limitările jurisdicţionale actuale, alte restricţii şi piedici de ordin tehnic care nu permit realizarea acestei posibilităţi într-un mod general, ar trebui înlăturate. Toate Toate informaţiile utile despre leziunile şi daunele suportate de victimă ar trebui prezentate instanţei pentru ca ea să poată, atunci când xează tipul şi cuantumul pedepsei, să ţină cont de: necesitatea de a repara prejudiciul suportat de victimă, orice act de reparare sau de restituire efectuat de către delincvent sau orice efort sincer în acest sens. Când instanţa poate adăuga condiţii de ordin pecuniar la pronunţarea amânării, suspendării pedepsei, deciziei de xare a termenului de probă sau orice altă măsură, o mare importanţă printre aceste condiţii ar trebui acordată reparării de către delincvent a prejudiciului suportat de victimă. De asemenea, Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre de a examina avantajele pe care le prezintă sistemul medierii şi împăcării şi de a promova şi încuraja cercetarea în domeniul ecacităţii dispoziţiilor cu privire la victimă. 

Xenofon Ulianovschi

Pe pan mondia, eemene ae insiuiei medierii au fos incuse înr-un ir de documene adopae de Organizaia Naiunior Unie.

n document internaţional, de anvergură mondială, în vederea aplicării medierii în cazurile tinerilor şi minorilor este Rezoluţia ONU 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenară), care a adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) care a statuat că prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalităţii în societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor activităţi sociale utile, a unei orientări umaniste spre societate, şi nu egoistă, persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă. Nevoia pentru politicile de prevenire progresivă a delincvenţei juvenile şi studierea în mod sistematic precum şi elaborarea măsurilor ce trebuie recunoscute. Sunt necesare, pentru dezvoltarea copilului însuşi, pentru a se evita incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări grave. Aceste tehnici şi măsuri ar trebui să cuprindă: Asigurarea oportunităţilor oportunităţilor,, în special a celor educaţionale. Să preîntâmpine variatele nevoi ale persoanelor tinere şi să servească ca suport de bază pentru protecţia dezvoltării personale a persoanelor tinere, în special cei care sunt periculoşi sau prezintă un anumit risc social şi au nevoie în mod special de sprijin şi protecţie; Sistemele de gândire şi abordările prevenţiei delincvenţei juvenile au la bază legi, procese, instituţii, facilităţi, servicii de furnizare a scopurilor prin reducerea motivaţiei, nevoilor şi oportunităţilor sau condiţiilor pentru comiterea de infracţiuni; Intervenţia ocială trebuie în primul rând să inuenţeze toate persoanele tinere în sensul drepturilor şi intereselor lor şi să e cinstite şi echitabile; Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sunt o parte a procesului de maturitate şi creştere şi are tendinţa să dispară în cele mai multe din cazuri ajungând la maturitatea acestui tânăr; Grija de a nu denumi o persoană ca ind deviantă, delincventă sau recidivistă, deoarece, prin aceasta în mod frecvent putem U




-

-

-

-

-

-

-

-

contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit al tinerilor, după părerea majorităţii experţilor. Serviciile şi programele comunităţii ar trebui să realizeze prevenirea delincvenţei juvenile acţionând ca un factor activ. Instituţiile legale sau cele de control vor  utilizate numai ca ultimă soluţie.

Au fost adoptate reguli cu privire la justiţia juvenilă, cum ar : Participarea tineretului în politica de prevenţie a delincvenţei, incluzând apelul la resursele comunităţii, auto-ajutorarea tinerilor, precum şi programe de asistenţă şi compensare a victimei. Punerea accentului pe politicile de prevenire care facilitează socializarea şi integrarea tuturor copiilor şi tinerilor, mai ales cu ajutorul familiei, comunităţii, grupurilor compatibile, şcolilor, pregătirii profesionale şi al sistemului de muncă, precum şi cu ajutorul organizaţiilor de voluntari. Acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării personale corespunzătoare a copiilor şi tinerilor, iar aceştia trebuie să e acceptaţi ca parteneri egali şi deplini în cadrul proceselor de socializare şi integrare. Stabilirea strategiilor care să conducă la dezvoltarea copiilor întrun mediu familial stabil. Familiile care au nevoie de asistenţă în rezolvarea problemelor, cum ar  instabilitatea sau conictele, vor benecia de servicii adecvate pentru aceasta. În asigurarea drepturilor copilului la o socializare corectă, guvernele şi alte agenţii se vor baza pe alte instituţii sociale şi legale existente, dar când obiceiurile şi instituţiile tradiţionale nu-şi mai ating scopul, vor  puse la dispoziţie şi permise măsuri noi. Servicii comunitare şi programe care răspund la nevoile, problemele, interesele şi preocupările speciale ale tinerilor şi care oferă consiliere şi orientare adecvată lor şi familiilor lor vor  dezvoltate, iar acolo unde ele există, vor  întărite. Comunităţile vor pune la dispoziţie sau vor întări acolo unde există o largă varietate de măsuri comunitare pentru tineri, 

Xenofon Ulianovschi

-

-

incluzând centre de dezvoltare comunitare, servicii şi facilităţi pentru recreere care să răspundă problemelor speciale ale copiilor cu risc social. Prin prevederea acestor măsuri de ajutorare va  asigurată respectarea drepturilor individuale ale copiilor. Internarea tinerilor va  o măsură de ultim resort şi pentru perioada minim necesară, iar promovarea intereselor tinerilor va  de importanţă deosebită. Criteriile care caracterizează intervenţia formală de acest fel vor  strict denite şi limitate la următoarele situaţii: a) când copilul sau tânărul a suferit de un abuz din partea părintelui sau tutorelui; b) când copilul sau tânărul a suferit un abuz sexual, zic sau emoţional din partea părinţilor sau tutorelui; c) când copilul sau tânărul a fost neglijat, abandonat de părinţi sau tutore; d) când copilul sau tânărul este ameninţat pe plan moral sau zic datorită comportamentului părintelui sau tutorelui; e) când propriul comportament al copilului se manifestă instabil există un serios pericol pe plan zic sau psihologic, atât părinţii cât şi tutorele şi orice alte servicii comunitare neinstituţionale nu pot inuenţa acest comportament, singura cale este internarea. Guvernul va trebui să înceapă sau să continue căutarea, dezvoltarea şi implementarea de strategii, politici şi măsuri în interiorul şi în afara sistemului de justiţie penală pentru prevenirea violenţei împotriva tinerilor şi pentru asigurarea unui tratament echitabil pentru victimele acestor violenţe.

Cu privire la legislaţia şi administrarea justiţiei pentru minori s-a statuat: Guvernele vor elabora şi vor aplica proceduri şi legi specice pentru promovarea drepturilor şi bunăstării tinerilor. Va  elaborată legislaţia în materia prevenirii victimizării abuzului, exploatării şi folosirii copiilor şi tinerilor în activităţi infracţionale. Nici un copil sau tânăr nu va  subiect al unor măsuri corecţionale dure sau degradante ori pedepse: acasă, la şcoală sau în orice altă instituţie. 


-

-

Vor  adoptate prevederi legale menite a restricţiona şi controla accesibilitatea armelor de orice fel pentru tineri. Va  luată în considerare oportunitatea instituirii unui funcţionar al unui birou care se va ocupa de copii, care se va asigura că statutul, drepturile şi interesele tinerilor sunt apărate şi că ei pot benecia de servicii adecvate. Acelaşi organ desemnat va mai supraveghea şi implementarea Principiilor de la Riyadh, Regulilor de la Beijing şi a Regulilor pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, aceeaşi instituţie va publica, la intervale, regulate un raport asupra progresului realizat şi care să cuprindă şi dicultăţile întâlnite în implementarea acestor instrumente internaţionale. Vor Vor  instituite de asemenea servicii de asistenţă pentru tineri. Personal de ambele sexe va  pregătit pentru a răspunde nevoilor speciale ale tinerilor şi va  familiarizat cu folosirea pe scară largă a programelor şi posibilităţilor alternative în închisori pentru tineri şi în cadrul sistemului de justiţie.

Un alt document internaţional, de scară mondială, care reglementează diferite măsuri, în acelaşi rând şi medierea, faţă de minori, îl constituie Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia ONU nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985 care conţine o serie de măsuri necesare pentru înfăptuirea normală a justiţiei pentru pentru minori. Aceasta este este necesar din cauza că tinerii, neind încă decât la stadiile iniţiale ale dezvoltării personalităţii lor, au nevoie, pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în societate, de o atenţie şi asistenţă deosebite şi trebuie să e protejaţi de lege potrivit cu condiţiile care garantează liniştea lor, libertatea lor, demnitatea lor şi siguranţa lor. În cadrul acestor reguli, s-a recomandat statelor membre să facă eforturi pentru crearea unor condiţii care să asigure minorului o viaţă utilă în comunitatea în care trăieşte, condiţii ce ar asigura o viaţă senină, în care minorul să e înconjurat de atenţie, în perioadele când este cel mai expus unui comportament deviant, să e predispus la prosperitate personală şi la o educaţie care să-l îndepărteze pe cât posibil de orice contact cu criminalitatea şi delicvenţa. 

Xenofon Ulianovschi

De asemenea, s-a accentuat că statele trebuie să se mobilizeze, să se ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea completă a tuturor resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole ca şi alte grupări ale comunităţii, cum ar  şcolile şi alte instituţii comunitare, în scopul promovării bunăstării minorului şi deci, şi în scopul reducerii nevoii de intervenţie a legii, astfel încât persoana în cauză să e tratată ecace, echitabil şi uman în conictul său cu legea. Justiţia juvenilă este parte integrantă a procesului de dezvoltare naţională a ecărei ţări, în cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii contribuind astfel, în acelaşi timp, la protejarea tineretului şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Aceste perspective fundamentale generale au legătură cu politica socială globală, în general, şi vizează favorizarea, pe cât posibil, a protecţiei sociale a tineretului în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie pentru minori, precum şi a prejudiciului cauzat adesea de această intervenţie. Aceste măsuri de protejare socială a tinerilor, înainte de trecerea la delincvenţă, sunt absolut indispensabile dacă se doreşte evitarea aplicării prezentului Ansamblu de reguli. Ansamblul de reguli minime se aplică imparţial delincvenţilor juvenili, fără nici un fel de deosebire, mai ales de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, fără deosebire de origine socială, stare materială, naştere sau altă situaţie. Conform acestui ansamblu de reguli, un minor este un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult, iar un delincvent juvenil este un copil sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de a  comis un delict. Ansamblul de reguli minimale este deliberat formulat astfel încât să e aplicabil în diferite sisteme juridice şi, în acelaşi timp, să xeze normele minimale pentru tratamentul delincvenţilor juvenili oricare ar  denirea lor şi oricare ar  sistemul care li se aplică. Aceste reguli trebuie să e întotdeauna aplicate imparţial şi fără nici un fel de deosebire. Prevederile importante ale regulilor vor  aplicate nu numai minorilor infractori, ci şi minorilor care vor  supuşi oricărei proceduri pentru orice comportament specic care nu ar  pedepsibil dacă în cauză ar  un adult. 0


Sistemul de justiţie pentru minori caută să asigure bunăstarea minorilor şi face în aşa fel încât reacţia faţă de delicvenţii juvenili să e întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor delincvenţilor şi delincventelor (art. 5). Articolul 5 priveşte două din obiectivele cele mai importante ale justiţiei pentru minori. Primul este asigurarea bunăstării minorului. Este obiectul principal al sistemelor juridice în cazurile delincvenţilor juvenili ce sunt examinate de către tribunale pentru copii sau de către autorităţile administrative, dar trebuie insistat, de asemenea, şi asupra bunăstării minorului în sistemele juridice în care se remarcă jurisdicţia de drept comun, pentru a se evita aplicarea unor sancţiuni, exclusiv pedeapsa. Al doilea obiectiv este principiul de proporţionalitate. Acest principiu binecunoscut foloseşte la moderarea sancţiunilor punitive, în general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru delincvenţii juvenili trebuie ţinut cont nu numai de această gravitate, ci şi de circumstanţele personale. Acestea Acestea din urmă (poziţie socială, situaţie în familie, daune cauzate de delict sau de alţi factori cu inuenţă asupra circumstanţelor personale) trebuie să intervină pentru proporţionarea deciziei, de exemplu, ţinând cont de efortul delincventului pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa sa de a reveni la o viaţă sănătoasă şi utilă. Acest rezultat poate  atins prin aplicarea medierii în cauzele pentru minori. În acelaşi mod, deciziile privind protecţia delincventului juvenil pot merge mai departe decât trebuie şi deci pot aduce atingere drepturilor sale fundamentale, aşa cum s-a putut observa în anumite sisteme de justiţie pentru minori. Şi acolo trebuie supravegheată proporţionarea reacţiei la circumstanţele proprii delincventului şi ale delictului, ca şi ale victimei. De fapt, art. 5 nu cere nici mai mult nici mai puţin decât o reacţie justă la toate cazurile de delincvenţă şi de criminalitate juvenilă. Cele două aspecte expuse în articol pot permite progresul în două privinţe: este de dorit aplicarea acestor măriri excesive ale reţelei de control social în ceea ce-i priveşte pe minori. Ţinând cont de nevoile deosebite şi variate ale minorilor şi de diversitatea măsurilor posibile, trebuie prevăzută o putere discreţionară sucientă în toate stadiile de procedură şi la diferite niveluri ale administrării justiţiei la minori, în special în stadiile de instruire, de urmărire, de judecată şi de aplicare a măsurilor luate. Se vor face totodată eforturi în vederea asigurării, în toate etapele şi la toate 1

Xenofon Ulianovschi

nivelurile, a exercitării responsabile a acestei puteri discreţionare. Persoanele care o exercită vor trebui special pregătite şi formate pentru a se folosi de această pregătire în mod judicios şi conform funcţiilor şi mandatelor respective (art. 6.1-6.3). Articolele 6.1,6.2 şi 6.3 fac trimitere la mai multe elemente importante ale administrării unei justiţii ecace, juste şi umane pentru minori: necesitatea permiterii exercitării puterii discreţionare la toate nivelele importante ale procedurii, astfel încât persoanele care hotărăsc să poată adopta măsurile estimate a  cele mai convenabile în ecare caz şi necesitatea prevenirii oricărui abuz discreţionar şi pentru protejarea drepturilor delincventului juvenil. Responsabilitatea şi profesionalismul sunt calităţi care apar ca cele mai adecvate pentru moderarea unei libertăţi de apreciere prea mari. De asemenea, calicările profesionale şi formarea specializată sunt desemnate aici ca mijloace de asigurare a exercitării judicioase a puterii discreţionare în problemele privind delincvenţii juvenili. Formularea directivelor specice asupra exercitării puterii discreţionare şi creării unui sistem de revizuire, apel etc. pentru permiterea revederii deciziilor şi pentru a se asigura că cei care le iau au simţul răspunderii, sunt subliniate în acest context. Aceste mecanisme nu sunt precizate aici, deoarece nu se pretează prea uşor includerii într-un ansamblu de reguli internaţionale minimale care n-ar putea deloc să ţină cont de toate diferenţele dintre sistemele de justiţie. Art. 9.1 stipulează că nici o dispoziţie a Ansamblului de reguli nu trebuie să e interpretată ca excluzând aplicarea Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite, ca şi a altor documente şi reguli privitoare la drepturile omului recunoscute de comunitatea internaţională şi referitoare la tratamentul şi protecţia tinerilor tinerilor.. Astfel, art. 9 vizează evitarea oricărei confuzii în interpretarea şi aplicarea Ansamblului de reguli conform celorlalte norme şi documente internaţionale existente sau a căror elaborare este în curs - ca, de exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, Declaraţia drepturilor copilului şi Proiectul de convenţie asupra drepturilor copilului. Este de înţeles că aplicarea prezentului Ansamblu de reguli se face fără cauzarea nici unui prejudiciu în dauna vreunui document internaţional conţinând dispoziţii de aplicare mai extinsă. 2


Art. 10.3 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor tratează aspecte fundamentale referitoare la procedurile procedurile şi comportamentul poliţiştilor sau al celorlalţi agenţi din serviciile de reprimare în cazurile de delincvenţă juvenilă. Expresia evitarea producerii de vătămări este destul de vagă şi acoperă mai multe aspecte de interacţiune posibilă (cuvinte, violenţe zice, riscuri datorită mediului). A avea de-a face cu justiţia pentru minori poate  în sine un factor foarte nociv pentru tineri. Este necesar, necesar, deci, ca expresia să e interpretată în sensul de a face cât mai puţin rău posibil minorilor şi de a evita orice prejudiciu suplimentar sau contrar regulilor. Acesta este foarte important în primul contact cu organele de reprimare, căci acest contact poate inuenţa profund atitudinea minorului faţă de stat şi de societate. Pe de altă parte, excesul oricărei alte intervenţii depinde tocmai de aceste prime contacte. În astfel de situaţii, fermitatea şi bunăvoinţa sunt esenţiale. În contextul celor expuse mai sus, s-a statuat că trebuie să se încerce, pe cât posibil, să e tratate cazurile delincvenţilor juvenili evitându-se recursul la o procedură judiciară în faţa autorităţilor competente. Poliţia, procuratura sau alte organe care se ocupă cu delicvenţa juvenilă au puterea de a soluţiona cazurile după cum consideră, fără a aplica procedura penală ocială (de exemplu, ar putea transmite cazul serviciului de mediere pentru a încerca să rezolve conictul pe cale extrajudiciară), extrajudiciară), conform unor criterii xate, în acest scop, în sistemele juridice respective şi, de asemenea, conform unor principii conţinute în prezentul Ansamblu de reguli. În aşa cazuri, e necesar de reţinut că orice recurs la mijloace extrajudiciare implicând trimiterea către servicii comunitare sau alte servicii competente, cere consimţământul interesatului sau al părinţilor sau al tutorelui său, ind de la sine înţeles că această hotărâre de amânare a chestiunii poate, dacă se consideră, să e subordonată unei reexaminări de către autoritatea competentă. În scopul de a facilita reglementarea discreţionară a cazurilor de delincvenţă juvenilă, se vor face eforturi în vederea organizării programelor comunitare, cu precădere a celor de supraveghere şi orientare temporară, şi în vederea asigurării restituirii bunurilor şi indemnizaţiei victimelor. victimelor. Recurgerea la mijloace extrajudiciare care permit evitarea procedurii penale şi antrenează adeseori trimiterea către servicii comunitare sau către serviciile de mediere, este aplicată în mod 

Xenofon Ulianovschi

normal, ocial sau ocios, în numeroase sisteme juridice. Această practică permite evitarea consecinţelor negative ale unei proceduri normale în administrarea justiţiei la minori. În multe cazuri, abţinerea ar  cea mai bună decizie. Astfel recurgerea la mijloace extrajudiciare încă de la început şi fără trimitere la alte servicii (sociale) poate  cea mai bună măsură. Aşa şi se întâmplă atunci când delictul nu este de natură gravă şi când familia, şcoala sau alte instituţii proprii exercitării unui control social ocios au reacţionat deja adecvat şi constructiv sau sunt gata să o facă. Aşa cum este indicat în art. 11.2 al Ansamblului de reguli, recurgerea la mijloace extrajudiciare poate să intervină în orice stadiu al luării deciziei - prin poliţie, procuratură sau prin alte instituţii: curţi, tribunale, comisii sau consilii. Ea (recurgerea la mijloace extrajudiciare) poate  exercitată de una sau mai multe instanţe, sau chiar de toate, conform reglementărilor în vigoare în diferite sisteme sau în spiritul prezentului Ansamblu Ansamblu de reguli. Recurgerea la mijloace extrajudiciare este un mod important de acţiune şi trebuie să e rezervat neapărat infracţiunilor minore. Art. 11.3 subliniază că delincventul juvenil sau părintele (sau tutorele) trebuie să-şi dea acordul pentru serviciile comunitare, fără de acest consimţământ hotărârea ar  contrară Convenţiei de abolire a muncii forţate. Totodată acest consimţământ nu trebuie să e irevocabil, căci poate  dat şi de minor în disperare de cauză. Articolul subliniază că trebuie făcute eforturi de minimalizare a posibilităţilor de coerciţie şi de intimidare la toate nivelurile, în procesul de recurs la mijloacele extrajudiciare. Minorii nu trebuie să simtă presiunea (de exemplu, pentru a evita să compară în faţa tribunalului) sau să e constrânşi să-şi dea consimţământul. Astfel, este bine a se face o evaluare obiectivă a caracterului judicios al dispoziţiilor referitoare la delincvenţa juvenilă de către o autoritate competentă, dacă aceasta este cerută. Art. 11.4 recomandă organizarea soluţiilor de schimb viabil pentru înlocuirea procedurii normale în justiţia pentru minori, graţieri prin programe de tip comunitar; în special, a acelor soluţii care prevăd restituirea bunurilor victimelor sau care permit evitarea pe viitor a intrării în conict a minorilor cu legea datorită unor supravegheri sau orientări temporare, cât şi deferirea acestor conicte, pentru soluţionare, către serviciile de mediere. Acestea sunt circumstanţele particulare ecărei chestiuni care justică recurgerea la mijloace extrajudiciare, chiar 


dacă au fost comise delicte mai grave (delict suprem, act subordonat presiunii unui grup etc.). Pentru a-şi îndeplini mai bine funcţiile lor, oţerii de poliţie care se ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră, mai ales, prevenirii delincvenţei juvenile trebuie să primească o instruire şi o formaţie specială. În marile oraşe, ar trebui să e create în acest scop servicii speciale de poliţie (art. 12). Astfel, Astfel, art. 12 atrage atenţia asupra necesităţii existenţei unei pregătiri specializate pentru toţi responsabilii cu aplicarea legilor care participă la administrarea justiţiei pentru minori. Cum poliţia este întotdeauna primul intermediar cu aparatul de justiţie pentru minori, funcţionarii săi trebuie să acţioneze judicios şi nuanţat. Chiar dacă raportul dintre mediul urban şi criminalitate este foarte complex, creşterea delincvenţei juvenile se asociază adeseori cu dezvoltarea marilor oraşe, mai ales dacă este rapidă şi anarhică. Ar , deci, indispensabile serviciile specializate de poliţie, nu numai pentru a aplica principiile anunţate în prezentul document, ci mai mult, pentru a ameliora ecacitatea prevenţiei şi a reprimării delincvenţei juvenile ca şi a tratamentului tinerilor delincvenţi. Procedura urmată de judecare a tinerilor delincvenţi trebuie în mod absolut să se conformeze normelor minimale, asigurând oricărui acuzat respectarea formelor legale. În aceste forme, un proces just şi echitabil cuprinde garanţii fundamentale, cum ar  prezumţia de nevinovăţie, înfăţişarea şi depoziţia martorilor, mijloacele obişnuite de apărare, dreptul de a tăcea, dreptul la ultimul cuvânt al acuzatului, dreptul de a face apel etc. Pe timpul cât durează procedura, minorul are dreptul de a  reprezentat printr-un consilier sau să ceară desemnarea unui avocat din ociu, atunci când dispoziţiile prevăzând această asistenţă există în ţară. Părinţii sau tutorele pot participa la procedură şi pot  rugaţi s-o facă, în interesul minorului. Autoritatea competentă poate să refuze participarea lor dacă are motive să creadă că excluderea acestora de la proces este în interesul minorului. Căutarea unei soluţii adecvate de către autoritatea competentă în cazurile cu privire la minori poate  facilitată prin cooperarea reprezentanţilor legali ai minorului (sau a unei alte persoane în care minorul poate avea sau are efectiv încredere). Dar, se întâmplă altfel dacă părinţii sau tutorele joacă un rol negativ în timpul audierii, de exemplu manifestă o atitudine ostilă faţă de minor, de unde şi dispoziţiile privind posibila lor excludere.



Xenofon Ulianovschi

În toate cazurile, cu excepţia micilor infracţiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie denitivă prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care el trăieşte şi circumstanţele în care a fost comis delictul fac obiectul unei anchete mai temeinice, astfel încât să e uşurată sarcina autorităţii competente de a judeca chestiunea în cauză. Rapoartele de anchetă socială (repoarte sociale sau rapoarte prealabile sentinţei) constituie un ajutor indispensabil în cea mai mare parte din cazurile de urmărire judiciară a tinerilor delincvenţi. Autoritatea competentă trebuie să e informată asupra elementelor importante ce-l privesc pe minor, aşa cum ar  antecedentele sale sociale şi familiale, situaţia şcolară, experienţele sale în materie de educaţie etc.; anumite jurisdicţii fac apel, în acest sens, la servicii sociale speciale sau la alte persoane aliate tribunalului sau comisiei. Alte persoane, în special, oţerii din servicii sociale adecvate trebuie să e însărcinate cu stabilirea rapoartelor convenabile de anchetă socială. În aceeaşi perioadă de timp, instanţa poate sesiza serviciile de mediere pentru a rezolva conictul prin împăcarea părţilor şi repararea daunelor părţilor vătămate. Prin urmare, autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub forme diverse, cu o mare exibilitate pentru a se evita, pe cât posibil, plasarea într-o instituţie. Astfel de măsuri, din care mai multe pot  combinate, sunt după cum urmează: a) Medierea; b) Probaţiunea; c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare; d) Amenzile, indemnizaţia şi restituirea; e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia; f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage; g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educaţional; h) Alte hotărâri pertinente. Astfel se va respecta principiul conform căruia nici un minor nu va  sustras supravegherii părinţilor săi, e parţială, e totală, numai dacă circumstanţele nu fac ca această separare să devină necesară. În aşa mod, s-au făcut eforturi în enumerarea hotărârilor şi sancţiunilor importante care au fost adoptate până acum cu succes de către sistemele judiciare. Aceasta oferă opţiuni interesante care merită să e urmate şi îmbunătăţite. 


Un alt document internaţional care are legătură tangenţială cu aplicarea instituţiei medierii îl constituie Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate prin Rezoluţia ONU 45-110 la cea de-a 68-a şedinţă plenară din 14 decembrie 1990 , care indică necesitatea elaborării unor abordări şi strategii locale, naţionale, regionale şi internaţionale în domeniul tratamentului delincvenţilor în mediu deschis, precum şi la necesitatea elaborării unor reguli minimale, aşa cum este subliniat în secţiunea din Raportul Comitetului pentru prevenirea crimei şi luptei împotriva delincvenţei, la cea dea 4-a sesiune a sa, referitoare la mijloacele cele mai ecace pentru prevenirea criminalităţii şi îmbunătăţirea tratamentului delincvenţilor, conform cărora se va aborda, în ideea respectării garanţiilor juridice şi a regulilor de drept, tratarea cazului delincvenţilor în cadrul comunităţii, evitând pe cât posibil recurgerea la o procedură judecătorească sau la tribunale. Recurgerea la măsuri neprivative de libertate trebuie să se înscrie în cadrul eforturilor de depenalizare şi de dezincriminare, şi nu trebuie să le aducă atingere sau să le interzică. Alegerea măsurii neprivative de libertate este fondată pe criterii stabilite legate atât de natura şi de gravitatea infracţiunii, cât şi a personalităţii şi antecedentelor delincventului, de obiectul condamnării şi de drepturile victimelor. victimelor.

Cu privire la măsurile ce pot  luate înaintea procesului s-a statuat: - Atunci Atunci când se dovedeşte a  judicios şi compatibil cu sistemul lor juridic, poliţia, parchetul sau alte servicii însărcinate cu justiţia penală sunt abilitate să abandoneze urmăririle, dacă consideră că nu este necesar să se recurgă la o procedură judiciară având ca scop protecţia societăţii, prevenţia crimei sau promovarea respectării legii sau a drepturilor victimelor. Vor Vor  xate criterii în ecare sistem juridic pentru a determina dacă este convenabilă abandonarea urmăririlor sau hotărârea procedurii de urmat. În caz de infracţiune minoră, ministerul public poate impune, dacă este cazul, măsuri neprivative de libertate. - Detenţia provizorie nu poate  decât o măsură de ultimă instanţă în procedurile penale, ţinând cont în mod special de ancheta infracţiunii prezumtive şi de protejarea societăţii şi a victimei. 

Xenofon Ulianovschi

- Atunci când când este posibil a  obţinute rapoarte de anchetă anchetă socială, autoritatea judiciară poate încredinţa, unui funcţionar sau unui organism numit, preocuparea de a stabili un raport. Acest raport ar trebui să conţină informaţii capabile să explice tipul de infracţiune pe care acesta o comite în mod obişnuit şi infracţiunile care îi sunt importante de obicei. El ar trebui să conţină informaţii şi recomandări pertinente în vederea procedurii de xare a pedepsei. Rapoartele de acest gen vor  concrete, obiective şi imparţiale, iar opiniile personale vor  indicate în mod clar ca atare.

4.2. Regemenarea medierii în documenee naionae Instituţia medierii în cauzele penale îşi are reectare în Codul penal (adoptat prin Legea nr. 985-XV din 18 aprilie 2002), Codul de procedură penală (adoptat prin Legea nr nr.. 122-XV din 14 martie 2003) cât şi în Proiectul Legii Republicii Moldova cu privire la medierea în cauzele penale, care a trecut deja expertiza la Consiliul Europei şi se aă în Parlamentul R. Moldova pentru adoptare. Astfel, Codul Penal, în art. 109 prevede posibilitatea împăcării părţilor în procesul penal, împăcare ce poate  realizată şi prin mediere: Articolul 109. Împăcarea 1. Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II – VI din Partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală. 2. Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare. 3. Pentru persoanele persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea împăcarea se face de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. 


Lista infracţiunilor, prevăzute în al. 1 art. 109 Cod penal, care permit aplicarea împăcării, este completată de prevederile art. 276 Cod procedură penală, conform cărora: (1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele: 152 alin.(1), 153, 155, 157 alin.(1), 161, 170, 177, 179 alin.(1) şi (2), 193, 194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 274 din Codul penal, precum şi al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în prezentul alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală. (2) În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se face chiar dacă plângerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime. (3) Dacă Dacă la comiterea unei infracţiuni infracţiuni au participat participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plângerea prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa tuturor făptuitorilor făptuitorilor.. (4) Dacă victima care gurează gurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în alin.(1), din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă victima nu a depus plângere. (5) La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în alin.(1), urmărirea penală încetează. Împăcarea este personală şi produce efecte doar dacă intervine până la rămânerea denitivă a hotărârii judecătoreşti. (6) Pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali. Împăcarea poate avea loc şi în cazul în care urmărirea penală a fost pornită de către procuror din ociu. (7) Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.



Xenofon Ulianovschi

Instituţia împăcării (şi a medierii) este reglementată şi de alte articole ale Codului de procedură penală, cum ar : Articolul 275. Circumstanţele care exclud urmărirea penală Urmărirea penală nu poate  pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate  efectuată, şi va  încetată în cazurile în care: 6) lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art. 276, numai în baza plângerii acesteia; 9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală. Articolul 285. Încetarea urmăririi penale Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute în art. 275, precum şi în cazul în care se constată că: 1) plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în cazurile în care urmărirea penală poate  pornită numai în baza plângerii prealabile sau legea penală permite împăcarea; (3) Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se constată con stată existenţa temeiurilor prevăzute în alin. (1) şi poate  aplicată numai în privinţa unei persoane sau în privinţa uneia din fapte. Articolul 332. Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată (1) În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute în art. 275 pct. 2)-9), 285 alin.(1) pct. 1), 2), 4), 5), precum şi în cazurile cazurile prevăzute în art. 53-60 din Codul Codul penal, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă. Proiectul Legii cu privire la medierea în cauzele penale a dezvoltat prevederile Codului penal şi Codului de procedură penală cu privire la instituţia medierii, reglementând toate momentele ce ţin de mediere ca o instituţie distinctă. Scopul acestei Legi constă în determinarea principiilor medierii în cauzele penale, între victima infracţiunii şi infractor (în continuare – părţi), cu ajutorul unei terţe persoane, specializate în calitate de mediator mediator,, în codiţii de neutralitate, imparţialitate şi condenţialitate, procedura de petrecere a medierii precum şi condiţiile de dobândire a statutului de mediator mediator.. 0


Prin lege se reglementează principiile medierii: Procesul de mediere se desfăşoară în baza principiilor accesului liber şi egal la mediere, liberului consimţământ, condenţialităţii, admisibilităţii medierii şi independenţei mediatorului. Principiul accesului liber şi egal la procesul de mediere constă în recunoaşterea dreptului părţilor de a benecia de procesul de mediere. Părţile la procesul de mediere trebuie să e informate de mediator cu privire la drepturile lor, precum şi despre efectele acesteia. Principiul liberului consimţământ se exprimă prin aceea că medierea are loc doar dacă părţile consimt liber acest lucru. Părţile sunt libere a se retrage în orice moment din procesul de mediere. Principiul condenţialităţii indică la faptul că informaţia obţinută în cadrul medierii este condenţială şi nu poate  folosită, fără acordul scris al părţilor. Pentru nerespectarea condenţialităţii informaţiei mediatorul poartă răspundere în condiţiile legii. Principiul admisibilităţii medierii constă în aceea că medierea este admisă din momentul pornirii urmării penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare. Participanţii procesului de mediere sunt părţile şi mediatorul. Conform art. 10 al Legii, părţile au dreptul: a) să accepte sau să refuze medierea; medierea; b) să e informate de către mediator cu privire la procesul de mediere, efectele medierii, consecinţele semnării unui acord de împăcare şi ale nerespectării prevederilor acestuia şi despre alte împrejurări relevante pentru procesul de mediere; c) să se retragă retragă în orice orice moment din procesul de mediere; d) să solicite solicite un mediator; mediator; e) să renunţe la mediatorul desemnat; f) să benecieze de asistenţa unui interpret/traducător; g) să benecieze de alte drepturi drepturi stabilite de lege. În procesul de mediere, persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu sunt reprezentate de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitatea de exerciţiu limitată participă la procesul de mediere cu acordul reprezentantului legal. 1

Xenofon Ulianovschi

Statutul mediatorului:

(1) Mediatorul este persoana imparţială, care are sarcina de a asista părţile în procesul de mediere în vederea soluţionării conictului. (2) Mediatorul trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii: a) are capacitate deplină de exerciţiu; b) are studii superioare; c) este atestat de către Consiliul de mediere; d) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea acestei activităţi; e) nu are antecedente penale şi se bucură de o buna reputaţie; f) cunoaşte limba de stat; g) a absolvit cursurile pentru pregătirea mediatorilor; (3) Nu poate  mediator oţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, avocatul, precum şi persoana incompatibilă în baza unor legi speciale. (4) În cazurile prevăzute de alineatul 2 al articolului 33 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, mediatorul trebuie să se abţină de la participarea în procesul de mediere. (5) Atestatul Atestatul pentru exercitarea profesiei de mediator este unicul act care conrmă statutul mediatorului. Atestatul-model este aprobat de Ministrul Justiţiei. În procesul de mediere mediatorul este în drept: a) să ia cunoştinţă cunoştinţă de informaţia privind fondul cauzei; b) să ia cunoştinţă de informaţiile privind părţile participante la mediere; c) să aibă întrevederi cu părţile, inclusiv cu partea privată de libertate, fără a i se limita numărul şi durata lor. Solicitarea medierii:

(1) Procedura de mediere poate  solicitată de către părţi. (2) Solicitarea medierii poate avea loc şi la iniţiativa uneia dintre părţi adresată nemijlocit organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. 2


(3) În cazurile pasibile de aplicare a medierii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, cu acordul părţilor, sesizează mediatorul din ociu printr-un demers. (4) Părţilor li se aduce la cunoştinţă faptul sesizării mediatorului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în procedura cărora se aă cauza penală, până la începerea procesului de mediere, cu acordul părţilor, pun la dispoziţia mediatorului toate materialele necesare, fără a prejudicia desfăşurarea urmăririi penale sau judecarea cauzei. Mediatorul poartă răspunderea în condiţiile legii pentru divulgarea informaţiei pusă la dispoziţie în etapa urmăririi penale sau de judecare a cauzei în cadrul unui proces închis. Mediatorul organizează întrevederi individuale cu părţile. În cadrul acestor întrevederi mediatorul explică părţilor esenţa şi posibilele efecte ale procesului de mediere. Mediatorul organizează şedinţe de mediere cu părţile. În cadrul şedinţei nu se întocmeşte proces-verbal şi nu se înregistrează în alt mod conţinutul negocierilor şi nici comportamentul părţilor. Procesul de mediere încetează în următoarele cazuri: a) părţile sau una dintre părţi renunţă la mediere; b) mediatorul constată că părţile nu pot ajunge la un acord; c) părţile semnează un acord de împăcare; Dacă în urma procedurii de mediere, părţile acceptă reciproc condiţiile formulate, ele semnează acordul de împăcare. Mediatorul contrasemnează acordul de împăcare. Nesemnarea unui acord de împăcare nu poate prejudicia situaţia părţilor. părţilor. Acordul de împăcare trebuie să includă angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenul de realizare a acestora. Acordul de împăcare nu poate să conţină angajamente ce contravin legislaţiei. Mediatorul prezintă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, în procedura căreia se aă cauza penală spre examinare, acordul de împăcare a părţilor, împreună cu un raport scris privind măsurile aplicate şi rezultatul medierii, fără a dezvălui însă conţinutul întrevederilor. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată verică, în prezenţa părţilor, dacă acordul de împăcare a fost semnat conştient, benevol şi cu respectarea drepturilor acestora. 

Xenofon Ulianovschi

În vederea organizării şi coordonării activităţii mediatorilor, pe lângă Ministerul Justiţiei se va îninţa Consiliul de mediere. Regulamentul de funcţionare şi activitate a Consiliului de mediere se aprobă de către Ministrul Justiţiei. Consiliul de mediere mediere este compus compus din 9 persoane din cadrul colaboratorilor ministerului în virtutea obligaţiunilor de serviciu, din cadrul corpului ştiinţico-didactic şi reprezentanţi ai organizaţiilor organizaţiilor neguvernamentale. neguvernamentale. Membrii Consiliului Consiliului sunt numiţi de Ministrul Justiţiei pe un termen de 4 ani cu posibilitatea prelungirii mandatului încă pentru un nou termen. Consiliul de mediere are următoarele atribuţii principale: a) efectuează atestarea şi eliberează atestatul de mediator în conformitate cu Regulamentul aprobat de Ministrul Justiţiei; b) monitorizează şi coordonează activitatea mediatorilor şi organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniul medierii; c) întocmeşte şi actualizează lista organizaţiilor care efectuează pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor; d) emite hotărârile cu privire la suspendarea exercitării funcţiei de mediator şi retragerea calităţii de mediator; e) întocmeşte şi actualizează tabelul mediatorilor. mediatorilor. Pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor se asigură prin organizarea cursurilor de specialitate de către organizaţiile care au avizul Consiliului de mediere pentru desfăşurarea programelor de pregătire şi perfecţionare în domeniul medierii. Mediatorii atestaţi sunt înscrişi în tabelul mediatorilor, întocmit de Consiliul de mediere. Tabelul mediatorilor va cuprinde informaţia privind numele, prenumele mediatorului şi sediul profesional. Consiliul de mediere actualizează periodic tabelul mediatorilor. Tabelul mediatorilor se aprobă de către Ministrul Justiţiei. Tabelul Tabelul mediatorilor se pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, se plasează pe pagina de Internet a Ministerului Justiţiei şi este publicat în Monitorul Ocial al Republicii Moldova. Exercitarea calităţii de mediator se suspendă: a) la cererea mediatorului; b) în cazul unei incompatibilităţi prevăzute de art. 11 alin. (2) al prezentei legi; 


Calitatea de mediator încetează: a) la cerere, prin renunţarea făcută în scris de către mediator; b) în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 11 11 alin. (3) al prezentei legi; c) în cazul în care mediatorul nu a obţinut reatestarea; d) în cazul încălcării sistematice de către mediator a Codului etic al mediatorului, aprobat de Ministrul Justiţiei. Hotărârea privind suspendarea exercitării funcţiei de mediator şi încetarea calităţii de mediator se aprobă de Ministrul Justiţiei. În caz de încetare a calităţii de mediator, acestuia i se retrage atestatul şi se radiază din tabelul mediatorilor, mediatorilor, cu publicarea informaţiei în Monitorul Ocial . Mediatorul îşi desfăşoară activitatea în una din următoarele forme: a) birou individual al mediatorului; b) birou asociat de mediatori. În biroul individual al mediatorului îşi exercită profesia un singur mediator (fondatorul biroului). Biroul individual al mediatorului activează şi se prezintă în raporturile juridice ca persoană zică. Biroul asociat de mediatori este fondat de doi şi mai mulţi mediatori (fondatori ai biroului). Mediatorii îşi exercită profesia de sine stătător.. Biroul asociat de mediatori este persoană juridică. stătător Birourile individuale şi birourile asociate de mediatori se înregistrează la Ministerul Justiţiei, în conformitate cu Regulamentul aprobat de Ministrul Justiţiei. Munca mediatorului este remunerată de către infractor sau de ambele părţi în condiţiile contractului. Mediatorii Mediatorii achită contribuţii de asigurări sociale de stat şi şi medicale în condiţiile legii. Mediatorii achită impozitele conform prevederilor Codului scal.



Vasile Rotaru

CAPItOlUl V EtAPElE PROCESUlUI DE MEDIERE Medierea este un proces şi, ca şi oricare proces, are o anumită ordine care a fost gândită în aşa fel încât să producă rezultate cât mai bune. Cu toate că nu se poate arma că există un model xat al medierii, sunt totuşi anumite etape prin care mediatorul conduce părţile. De obicei, o mediere trece prin următoarele etape: • • • • •

•

Aciviie pre-mediere Eapa 1. Iniierea medierii Eapa 2. Idenicarea proemeor Etapa 3. Elaborarea Elaborarea planului planului de negociere

Eapa 4. Crearea unei îneegeri reciproce i formuarea aernaiveor Etapa 5. Finisarea Finisarea procesului procesului de mediere

Medierea de obicei are un început şi un sfârşit clar. clar. Între aceste două etape, celelalte pot să se repete în mod ciclic, mediatorul conducând părţile de mai multe ori prin etapele respective, revenind la cea precedentă (de exemplu, de la negociere la identicarea problemelor etc.).

5.1. Aciviie pre-mediere Aceste activităţi au drept scop pregătirea medierii propriu-zise. Prima activitate de la această etapă poate varia în funcţie de modul în care părţile intră în contact cu mediatorul. În cadrul unor centre care prestează servicii de mediere în cazurile penale, mediatorii de obicei sunt contactaţi de reprezentanţi ai organelor de drept pentru a prelua un caz şi a-l media. În această situaţie, în cadrul centrului se decide dacă cazul este potrivit pentru mediere şi dacă se numeşte o persoană responsabilă care să se ocupe de el. 

Capitolul V

Etapele procesului de mediere

Mediatorul desemnat urmează să se întâlnească cu ecare persoană în parte. Mai întâi de toate mediatorul contactează persoana învinuită pentru a-i xa o înâlnire. Dacă de săvârşirea infracţiunii este învinuit un copil, iniţial trebuie contactat reprezentantul legal al acestuia, pentru a obţine acordul lui, şi apoi de vorbit cu copilul. Dacă după întâlnirea preliminară persoana învinuită doreşte să încerce soluţionarea cazului prin intermediul medierii, mediatorul contactează victima pentru a avea şi cu aceasta o întâlnire preliminară. Amstutz şi Zehr recomandă Zehr recomandă ca în cadrul întâlnirilor preliminare să e realizate următoarele lucruri: Oferirea unei prezentări generale a medierii şi a modului de funcţionare a ei. Nu este nevoie ca aceasta să e exhaustivă sau să sune prea idealist. În discuţia cu victimele trebuie de accentuat că un scop major al activităţii este de a restaura echitatea cum ar  stabilirea caracterului şi modului de restituire a pagubei. Un alt moment ţine de discutarea procedurii, inclusiv a manierei de moderare a întâlnirii şi discuţiei persoanelor care vor  prezente. Mediatorul de asemenea oferă informaţie despre etapele medierii şi regulile care trebuie respectate. După prezentarea acestei informaţii mediatorul va încerca să obţină acordul părţii de a participa la mediere. O atenţie sporită trebuie să e acordată faptului ca victimele să nu e revictimizate prin constrângerea lor de a participa la proces. Totuşi este de obligaţia mediatorului să prezinte eventualele avantaje de la participarea la mediere (obţinerea răspunsurilor la întrebări, participarea la stabilirea pagubei etc.). În genere este bine să se ţină cont de faptul că victima poate  înfuriată şi frustrată. Nu ţi surprinşi că ea nu este dornică să coopereze. La rândul lor, făptuitorii pot avea sentimente similare. Un scop al acestei întâlniri este stabilirea timpului şi locului cele mai convenabile pentru părţi în caz că doresc să e mediate 12. Întâlnirile preliminare cu părţile nu au ca scop colectarea informaţiei despre caz. Ţinând cont de caracterul procesului de mediere, de cele mai multe ori o informaţie sumară despre părţi şi învinuirea adusă este sucientă pentru a începe o mediere. Este foarte important ca mediatorul pe parcursul întâlnirilor preliminare 12

Prelucrare din Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr Zehr.. Victim Offender Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.62-63



Vasile Rotaru

să-şi păstreze neutralitatea. Părţile de multe ori pot încerca să

povestească despre caz încercând să convingă mediatorul despre dreptatea lor sau să-l inuenţeze. Este recomandabil ca mediatorul să accentueze din start scopul întâlnirii şi pe parcurs să facă referinţă la acesta atunci când partea începe a prezenta detalii care nu sunt necesare în această etapă. O strategie bună de urmat ar  organizarea întâlnirilor preliminare de către un mediator şi efectuarea medierii de către alt mediator. O prezentare desfăşurată a procesului de mediere pe parcursul întâlnirilor preliminare este foarte importantă. Faptul că părţile vor înţelege corect rolul mediatorului şi modalitatea de luare a deciziilor în cadrul medierii va minimiza pericolul ca părţile să e nesatisfăcute de ceea ce se întâmplă şi le va oferi părţilor posibilitatea să se pregătească tactic pentru mediere. Spre nele întâlnirii preliminare, mediatorii trebuie să elucideze toate întrebările privind procesul de mediere pe care ar putea să le aibă participanţii şi să le amintească că participarea în cadrul procesului de mediere este voluntară. În timp ce clientul meditează asupra unei decizii de participare sau nu la procesul de mediere, mediatorii pot să le sugereze celor prezenţi să reecteze asupra întrebărilor de genul următor, următor, în funcţie de caz: Cum ar  să stai la aceeaşi masă, faţă în faţă cu cealaltă parte, ascultându-i istoria? Cum credeţi că ar putea să se simtă cealaltă parte, întâlninduse cu Dvs. faţă în faţă? Ce v-ar plăcea să-i spuneţi celeilalte părţi? Care sunt pentru Dvs. riscurile şi beneciile medierii? 13 

În caz că părţile sunt de acord să medieze, mediatorul trebuie să precizeze cu ele locul unde va avea loc medierea. Victimele vor avea prioritate la determinarea locului. Acesta trebuie să e neutru, sigur şi confortabil. Localuri adecvate sunt considerate librăriile, centrele comunitare, bisericile, sălile de conferinţe din incinta clădirii în care îşi are sediul programul de mediere; poate  considerată potrivită şi o 13

Mark S. Umbreit. The Handbook of Victim Offender Mediation. An essential guide to practice and research. – San Francisco: Jossey Bass, 2001, p. 37



Capitolul V


casă, dacă se acceptă de comun acord 14. nainte de mediere, mediatorul trebuie să aranjeze sala de Î nainte mediere. Deoarece unele tipuri de mediere, cum ar  şi medierea în cauzele penale, ar putea implica incidente violente, mediatorul ar trebui să aibă grijă ca părţile să nu e foarte aproape una de cealaltă, pentru a preveni cât de cât izbucnirile violente. Amstutz şi Zehr susţin că aranjamentul scaunelor trebuie să e făcut în aşa fel încât victima şi făptuitorul să aibă oportunitatea să stea faţă în faţă, în afara cazurilor când aceasta nu este potrivit. Dacă sunt persoane de susţinere, ele pot şedea în jurul mesei sau în spatele părţilor cu înţelegerea că ele vor avea oportunitatea să vorbească la un anumit moment. Şederea în jurul unei mese este potrivită şi din cauza că ajută să creeze hotare de siguranţă. Este ecient ca participanţii să şadă în cerc în aşa fel încât să existe posibilitatea unui contact vizual direct cu oricine 15. Mediatorul trebuie să aibă grijă şi de alte aspecte mărunte, dar care ar putea să faciliteze comunicarea. Astfel mediatorul ar putea pregăti biscuiţi, apă şi, în funcţie de părţi, ar putea să organizeze şi alte lucruri care ar face ca acestea să se debaraseze de tensiunea pe care o au (amplasarea unei vaze cu ori etc.). Un loc aparte în acest sens îl are îmbrăcămintea mediatorului, care la fel trebuie să e potrivită caracterului părţilor. În afară de confort, siguranţă şi condiţii bune pentru comunicare, aranjamentul sălii pentru mediere trebuie să ofere mediatorului şi un control asupra procesului. Mediatorul ar putea alege să şadă mai aproape de uşă, astfel că în caz de o parte pe parcurs se ridică şi încearcă să părăsească sala, mediatorul să aibă posibilitatea să o oprească încercând să o calmeze şi să o convingă să nu plece. Înainte de mediere este bine ca mediatorul să revadă informaţia pe care o are despre caz, să înveţe numele părţilor şi ale altor participanţi, pentru a evita situaţii neplăcute pe parcursul medierii (confundarea persoanelor sau a informaţiei personale etc.). 14 15

Idem, p.38 Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.64



Vasile Rotaru

5.2. Eapa 1. Iniierea/începerea

medierii

După cum s-a arătat mai sus, medierea propriu-zisă are mai multe etape. Pe parcursul primei etape care am denumit-o convenţional începerea medierii, mediatorul are drept sarcină crearea unei atmosfere de siguranaţă pentru părţi în termeni zici şi siguranţă în termeni de încredere că medierea ar putea  o cale de a soluţiona conictul apărut. La fel mediatorul trebuie să se asigure încă o dată că părţile înţeleg rolului mediatorului, procesul de mediere, principiile şi regulile care trebuie respectate pe parcursul lui. La sfârşit părţile trebuie să-şi clarice toate întrebările pe care eventual le-ar avea şi să e de acord cu regulile de lucru. Această etapă începe de fapt cu venirea părţilor la locul medierii. Mediatorul trebuie să e cu ceva timp înainte, în aşa fel încât părţile să nu e nevoite să stea împreună în aşteptarea mediatorului. De cele mai multe ori părţile nu vor veni amândouă odată. În acest caz mediatorul trebuie să le găsească o ocupaţie, încât, la venirea celeilalte părţi să nu apară îndoieli în privinţa neutralităţii mediatorului. De exemplu, este mai bine ca la intrarea celei dea doua părţi, prima parte să frunzărească o revistă, decât să e într-o discuţie vie cu mediatorul. După sosirea ambelor părţi mediatorul le indică locurile lor lor,, fără a le lăsa libertatea de a alege unde să se aşeze. În aşa fel se asigură că părţile se vor aşeza în felul în care a fost gândit de mai înainte. La începutul sesiunii mediatorul ar  bine să salute persoanele şi să le ofere posibilitatea să facă cunoştinţă în caz că nu se cunosc. Pentru a personaliza procesul şi a sfărâma eventuale stereotipuri, dacă se consideră necesar, mediatorul poate prezenta ceva mai multă informaţie despre părţi 16. Mediatorul întreabă părţile cum doresc să e numite (prenume, nume, adresarea de politeţe etc.). Dacă o persoană doreşte o adresare mai formală (dna sau dl), mediatorul trebuie să menţină o simetrie adresându-se cu o formulă de politeţe şi către cealaltă parte. După aceasta mediatorul le spune părţilor că, deşi în cadrul înâlnirilor preliminare a vorbit cu ecare despre mediere, în continuare 16

Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.64

0

Capitolul V


le va prezenta încă o dată informaţia de bază despre procesul de mediere, pentru a asigura o înţelegere comună a acestuia. Această prezentare ar putea începe cu denirea medierii şi prezentarea principiilor ei. Mediatorul trebuie să explice următoarele principii:

1.

Caraceru vounar a medierii

Caracterul voluntar este un principiu fundamental al medierii. Mediatorul informează părţile că medierea se bazează pe acordul lor de a se implica într-o sesiune de mediere şi că ele pot, pe parcursul acesteia, să o întrerupă în orice moment, dacă doresc. Mediatorul explică că nimeni nu va  obligat să încheie un acord, dacă nu doreşte aceasta. Mediatorul trebuie să ofere părţilor posibilitatea să exploreze şi să discute orice posibilitate de soluţionare a conictului. În caz că doreşte, o parte are dreptul de a se consulta cu persoane de încredere pentru a decide asupra încheierii unui acord de mediere, iar mediatorul trebuie să-i ofere această posibilitate.

2.

Caraceru imparia i neuru a mediaoruui

Conceptul imparţialităţii şi neutralităţii mediatorului este de maximă şi serveşte ca o caracteristică de bază a procesului de mediere. Mediatorul trebuie să medieze numai acele cazuri în care el este şi poate rămâne imparţial. În orice caz contrar, mediatorul are obligaţia de a se retrage. Prin comportamentul său mediatorul trebuie să sublinieze imparţialitatea sa. El trebuie să expună părţilor toate cazurile posibile de conict de interese sau alte circumstanţe care ar pune la îndoială neutralitatea şi imparţialitatea sa (de exemplu, presiuni administrative de a încheia cu un acord procesul de mediere). Este de dorit ca mediatorul să nu comunice cu nici o parte în afara sesiunilor de mediere. La fel, părţile trebuie să ştie că mediatorul poate să se retragă din procesul de mediere atunci când vede că nu poate rămâne neutru sau imparţial. Mediatorul trebuie să sublinieze că, spre deosebire de un judecător, el nu adoptă decizii. În aşa fel, nu va  luată nici o decizie dacă părţile nu vor cădea de acord cu această decizie. Scopul lui este de a ajuta părţile să evalueze scopurile pe care le au, să identice soluţiile şi să le aleagă pe acelea care sunt satisfăcătoare pentru toţi.

1

Vasile Rotaru

3.

Caraceru condenia a procesuui de mediere

Părţile în procesul de mediere pot să conteze pe condenţialitate din partea mediatorului. Mediatorul nu poate să divulge nici o informaţie pe care a aat-o în cadrul medierii, cu excepţia cazurilor când partea îi permite expres acest lucru sau legea stabileşte o obligaţie în acest sens. Mediatorul este obligat să anunţe părţile despre caracterul condenţial şi să discute esenţa acestuia. Părţile pot să stabilească reguli proprii de condenţialitate, iar mediatorul este obligat să le respecte dacă acestea nu contravin legii. Pentru a păstra încrederea părţilor în mediere, mediatorul trebuie să se abţină să comunice despre felul cum a descris medierea, cum s-au comportat părţile etc. Ceea ce poate el raporta este dacă o parte sau alta s-a prezentat sau nu la mediere.

4.

Medierea poae  condus numai de persoane compeene i care po asigura caiaea procesului

Oricine poate  mediator, dacă părţile sunt satisfăcute de prestaţia persoanei date. Cu toate acestea, pentru o mediere ecientă, de cele mai multe ori este nevoie ca mediatorul să  trecut cursuri speciale de pregătire. În acest sens, înainte de începerea medierii, mediatorul trebuie să prezinte părţilor competenţa şi experienţa sa de mediere. Mediatorul trebuie să e onest în ce priveşte informaţia despre competenţa sa şi să nu promită părţilor un anumit rezultat. Un următor pas în această etapă constă în stabilirea regulilor de desfăşurare a medierii. Aceste reguli pot varia în funcţie de domeniul în care se mediază, de atitudinea părţilor (agresivă sau binevoitoare). Cu toate acestea, în toate cazurile este util să e explicate părţilor următoarele reguli: 2

Capitolul V


Fiecare parte are dreptul să vorbească la un moment dat, stabilit de mediator; În timp ce o parte vorbeşte, cealaltă nu are dreptul să o întrerupă. Această regulă se referă şi la mediator, care nu trebuie să facă abuz de dreptul lui de a pune întrebări atunci când o parte vorbeşte. Dacă unei persoane îi apar unele întrebări sau comentarii ea poate să le înscrie pentru a nu le uita ca să le expună mai apoi, după ce i se va oferi cuvântul. În acest sens mediatorul trebuie să e gata să ofere părţilor hârtie şi un pix pentru a face notiţe. Nimeni nu are dreptul să atace personal sau să insulte altă persoană. Mediatorul trebuie să obţină acordul expres al părţilor de a respecta aceste reguli. Atunci când le oferă părţilor posibilitatea de a face notiţe, dacă consideră necesar să facă şi el notiţe, mediatorul îşi va cere permisiunea de la părţi să o facă. În acest caz este bine de anunţat părţile că notiţele nu vor  o stenogramă a sesiunii de mediere, ci au ca scop xarea unor chestiuni ce pot  uitate în timp ce o parte vorbeşte şi că la sfârşitul medierii mediatorul va distruge notiţele pe care le-a făcut. La sfârşitul acestei etape mediatorul întreabă părţile dacă au întrebări sau neclarităţi. Este important ca aceasta să nu se facă formal, ceea ce înseamnă că mediatorul trebuie să ofere părţilor un timp pentru a reecta. Înainte de a trece la următoarea etapă mediatorul trebuie să întrebe de cât timp dispune ecare parte pentru a stabili o agendă a discuţiilor. După aceasta mediatorul invită o parte să se expună în privinţa celor întâmplate şi în aşa fel se începe următoarea etapă. Este recomandabil ca mediatorul să decidă cine vorbeşte primul, astfel încât să nu se pomenească în situaţia în care părţile să dorească ambele să vorbească primele sau dimpotrivă. De obicei, prima vorbeşte persoana care a depus plângerea sau care a apelat prima la mediere. Deoarece în cazurile penale această ordine nu coincide ca în celelalte cazuri, mediatorul va decide cine va vorbi primul. Pentru anumite cazuri însă ar  important ca mediatorul •

•

•



Vasile Rotaru

să motiveze într-un fel de ce o persoană va vorbi prima, astfel ca să nu se creeze o impresie că o persoană este favorizată sau dimpotrivă prin faptul că va vorbi prima.

MODEl DE MONOlOG DE DESCHIDERE DESCHIDER E A SESIUNII DE MEDIERE17 (urmează după partea de introducere)

M-am întâlnit cu ecare din voi separat şi apreciez faptul că ambii aţi căzut de acord să veniţi la această întâlnire în scopul de a examina posibilităţile de a soluţiona pe cât de mult posibil situaţia apărută. Programul de mediere este un program implementat de o organizaţie neguvernamentală. Cu toate că lucrăm în cooperare cu instanţele şi alte organe de drept şi între noi există încredere şi respect reciproc, noi nu suntem parte a sistemului de justiţie penală. Scopul nostru este de a ajuta victimele şi făptuitorii să discute unul cu altul şi să încerce să soluţioneze cât mai echitabil conictul care a apărut între ei. Sunt un mediator instruit. Rolul meu, până acum, a fost să mă întâlnesc separat cu ecare dintre voi pentru a pregăti această întâlnire. Rolul meu acum, pe parcursul acestei întâlniri, este să u un facilitator sau mediator. Eu nu sunt judecător sau arbitru care decide pentru voi ce ar trebui să faceţi. Funcţia mea este să facilitez această întâlnire în aşa fel încât ecare din voi să aveţi oportunitatea să exprimaţi lucrurile care trebuie exprimate şi să ascultaţi lucrurile pe care pe trebuie să le ascultaţi pentru a rezolva situaţia apărută. Sunt aici pentru a vă ajuta să ajungeţi la o înţelegere care vă aparţine. Dacă voi nu veţi ajunge la o înţelegere, s-ar putea reveni la situaţia care a existat înainte de aceasta, dar din perspectiva mea ar  cel mai bine dacă noi am putea să rezolvăm toate lucrurile aici. Pentru a avea o întâlnire constructivă, noi tot timpul rugăm părţile prezente să cadă de acord şi să respecte câteva reguli de bază. Aş avea nevoie de acest acord înainte de a merge mai 17

Preluat din Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998.



Capitolul V


departe. Iată care sunt regulile: 1. Nu întrerupeţi altă persoană în timp ce aceasta vorbeşte. 2. Permiteţi-mi mie să moderez această această întâlnire. 3. Ascultaţi-vă unul pe altul şi ţi binevoitori să rezumaţi ceea ce a spus cealaltă parte atunci când am să vă rog. 4. Spuneţi adevărul. 5. Nu folosiţi cuvinte murdare. Sunteţi de acord să respectaţi aceste reguli? Ar  şi alte reguli pe care aţi dori să le adăugaţi la lista propusă de mine? Bine. Sunteţi gata să începem acum? După cum am menţionat în întâlnirile noaste individuale, unul din voi va începe prin aceea că va descrie ce s-a întâmplat şi care a fost partea lui/ei în incident. După aceea, cealaltă persoană poate să pună întrebări şi apoi să descrie ce experienţe a avut ea pe parcursul incidentului. Atunci când terminăm cu relatările despre ceea ce s-a întâmplat şi cum v-aţi simţit, vom vorbi despre ceea ce se poate face acum pentru ca totul să devină corect şi echitabil şi pentru a repara pagublele. Atunci când ajungem la un acord, noi îl vom înregistra în scris. În nal, vom examina unele momente ce ţin de viitor. Aveţi întrebări în ce priveşte procedura? Cine ar dori să înceapă? O a doua opţiune în acest scenariu este că facilitatorul deja ştie pe cine ar dori să roage să înceapă şi ar putea să verice disponibilitatea persoanei înainte de întâlnire. În acest caz, scenariul ar putea urma în felul următor: Bine, suntem gata să începem. X (făptuitorul), aţi putea începe Dvs. să descrieţi ce s-a întâmplat şi cum aţi fost implicat. (Aţi putea ajuta ca partea să înceapă prin întrebarea despre ziua, timpul, locul şi modul în care au avut loc lucrurile.) Nota bene! Ajutaţi ambele părţi să se concetreze asupra „descrierii” şi nu judecării sau atribuirii unor motivaţii unul altuia.

5.3. Eapa 2. Idenicarea proemeor În cadrul acestei etape părţile vorbesc despre ceea ce s-a înâmplat şi despre emoţiile/simţămintele lor. Anume la această etapă părţile şi mediatorul obţin o înţelegere deplină a problemelor care ţin de conictul lor. Aceasta este important de făcut deoarece, de cele mai 

Vasile Rotaru

multe ori părţile, în cadrul unui caz penal, e nu au dorit să discute, e chiar dacă au avut discuţii acestea au fost fără un cadru structurat care ar facilita o discuţie ecientă. De aceea, de cele mai multe ori, anume la mediere pentru prima dată părţile aud prin ceea ce a trecut ecare şi ce simte. În aşa fel această etapă este importantă nu numai prin faptul că se acumulează informaţia despre conict, dar şi prin faptul că în mare măsură în acest moment părţile ar putea să înceapă să construiască o atitudine care ar  conductivă pentru atingerea unui acord. De obicei, părţile îşi prezintă mai degrabă poziţiile. Este de sarcina mediatorului ca în baza informaţiei expuse să le ajute să identice problemele şi interesele lor reale. De obicei, victimei i se oferă dreptul de a vorbi prima, cu excepţia cazului când ea preferă ca infractorul să înceapă discuţia. Atunci când i se permite infractorului să înceapă, pericolul este că povestea acestuia şi eventualele scuze ar putea „să înmoaie” victima, creândui dicultăţi de sinceritate privind impactul pe care l-a avut asupra sa infracţiunea. În special, acest lucru devine mai real atunci când infractorul este tânăr. De asemenea, este posibil ca infractorul să nu dezvăluie întreaga informaţie după ce va asculta victima, înţelegând că aceasta nu cunoaşte toate detaliile infracţiunii. Uneori, victima poate insista ca infractorul infractorul să înceapă, dorind să-l vadă cum cum se va comporta într-o situaţie vulnerabilă, în timp ce victima va avea posibilitatea să-şi adapteze răspunsurile la tonul şi conţinutul spuselor infractorului 18. Oricare a  ordinea, pentru început invitaţi persoana care este prima să prezinte din perspectivă personală esenţa conictului/ incidentului, cum a fost afectată de acesta şi să prezinte idei generale despre faptul cum crede că ar trebui soluţionat conictul. Este recomandabil ca persoanele să înceapă mai întâi cu partea faptică şi mai apoi să treacă la emoţii, sentimente. În acest sens făptuitorul poate  încurajat să vorbească despre emoţiile pe care le are ca urmare a săvîrşirii infracţiunii (ruşine etc.), emoţii pe care le-a avut ca urmare a instrumentării cazului etc. Amstutz şi Zehr menţionează că este foarte important ca mediatorul să încurajeze atât făptuitorul, cât şi victima să menţioneze despre sentimentele lor atât la momentul săvârşirii infracţiunii cât şi frustrările şi emoţiile de care au avut parte de atunci. Aceasta permite să aibă loc un proces de tămăduire, deoarece victima îşi exprimă 18

Mark S. Umbreit. The Handbook of Victim Offender Mediation. An essential guide to practice and research. – San Francisco: Jossey Bass, 2001, p. 45.



Capitolul V


sentimentul de injustiţie de care trebuie să e eliberată. O metodă bună pentru a face aceasta poate consta în adresarea întrebării victimei „Aţi putea să ne spuneţi ce s-a întâmplat?”, iar apoi de întrebat „Cum vaţi simţit în acel moment?” Urmează întrebările de tipul: „Cum v-aţi simţit de atunci?” şi „Ce s-a întâmplat de atunci?” Răspunsul la astfel de întrebări este deseori folositor şi pentru făptuitori, care înţelegând emoţiile ce le-a cauzat prin fapta lui, îl ajută să realizeze consecinţele şi costul faptei lor 19. Pe parcursul relatării părţii sarcina mediatorului în continuare va  să asculte atent şi să asigure un mediu favorabil comunicărilor făcute, de exemplu, prin încurajarea celeilalte părţi să nu întrerupă atunci când vrea s-o facă etc. Partea care vorbeşte trebuie lăsată să facă acest lucru atâta timp de cât crede că are nevoie. Atunci când prima parte termină de vorbit, este recomandabil să nu puneţi întrebări în această etapă, chiar dacă credeţi că ele sunt necesare. În schimb, invitaţi cealaltă parte să vorbească. Canalizaţi partea spre aceea ca să nu se limiteze la un simplu răspuns la ceea ce a prezentat prima parte, dar să prezinte înţelegerea ei despre ceea ce s-a întâmplat. După prezentările părţilor mediatorul permite părţilor să-şi pună întrebări şi el însuşi pune întrebări. De obicei, victimele pun întrebări de tipul care a fost motivul că anume ea (sau proprietatea ei) a fost aleasă în calitate de ţintă pentru infracţiune, cum s-a reuşit săvârşirea infracţiunii. De multe ori găsirea răspunsurilor la acest fel de întrebări constituie unul din motivele pentru care ele sunt de acord să medieze şi de aceea ele trebuie încurajate de mediator mediator.. Este important ca mediatorul să nu uite că nu este un anchetator şi să pună numai întrebările necesare. Scopul acestora este de a identica informaţia care lipseşte, a obţine o înţelegere mai bună în ceea ce priveşte problemele, obstacolele posibile şi oportunităţile. La fel, întrebările pot să aibă ca obiectiv să ajute părţile să înţeleagă mai bine punctul de vedere al celeilalte părţi. Întrebările nu trebuie să se refere la soluţii probabile. Atunci când mediatorul consideră că s-au stabilit toate conictele (explicite sau implicite) şi ceea ce doreşte ecare parte, această etapă se termină. După aceasta mediatorul face un rezumat la ceea ce au spus s pus părţile care, de fapt, este ca o punte de trecere la următoarea etapă.

19

Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.66.



Vasile Rotaru

5.4. Etapa 3. Elaborarea planului de negociere

După ce a rezumat ceea ce a fost expus pe parcursul etapei anterioare, mediatorul va prezenta părţilor o formulare a problemelor care au fost exprimate direct sau indirect şi abordarea cărora ţine de soluţionarea conictului. Acestea trebuie să e formulate într-un limbaj cât mai neutru şi simplu. Odată prezentată lista de probleme, mediatorul întreabă dacă părţile sunt de acord cu ea şi dacă este nevoie ca aceasta să e completată şi cu alte probleme. După ce părţile au acceptat o listă nală de probleme, mediatorul trebuie să stabilească ordinea în care va  discutată şi soluţionată ecare problemă. Se poate ca mediatorul să întrebe care sunt opţiunile părţilor în acest sens, dar este mai bine dacă acesta le va recomanda părţilor o anumită ordine. Este bine ca discuţiile să înceapă de la problemele care ar putea genera cel mai puţine controverse şi emoţii. Găsirea unor soluţii pentru primele probleme puse în discuţie le-ar da încredere că pot să soluţioneze conictul prin intermediul medierii chiar dacă mai au probleme complicate de soluţionat. În afară de aceasta, pe parcurs, părţile ar putea să devină mai exibile în negocieri. Dacă este cazul, prima problemă care este soluţionată poate  aleasă problema a cărei rezolvare uşurează în mare măsură şi soluţionarea celorlalte sau problema care nu suferă amânare şi trebuie soluţionată urgent.

5.5. Eapa 4. Crearea unei îneegeri reciproce i formuarea aernaiveor Pe parcursul acestei etape mediatorul încurajează părţile să discute pe rând ecare problemă identicată şi să încerce să găsească una sau mai multe soluţii acceptabile pentru rezolvarea ei. Pentru ecare problemă mediatorul canalizează părţile în aşa fel încât să e identicate nu numai poziţiile lor în privinţa ei, dar şi interesele reale. Mediatorul trebuie să ajute ca dialogul să se mişte de la poziţii spre interese. Astfel, victima poate să spună că nu doreşte



Capitolul V


ca făptuitorul să se apropie la o anumită distanţă de casa ei (poziţie), dar în realitate victima doreşte ca proprietatea sa să e în siguranţă (interes). Relevarea intereselor reale, şi nu a celor declarate ajută la soluţionarea ecientă şi mult mai uşoară a conictului. În exemplu propus este evident că pentru a-şi păstra proprietatea intactă posibil că nu este obligatoriu ca făptuitorul să se ţină la o anumită distanţă de casa victimei. În aşa fel ar putea  găsite soluţii mult mai acceptabile atât pentru victimă, cât şi pentru făptuitor. Cu cât mai conştiente vor  părţile de interesele şi nevoile lor, cu atât mai pregătite pentru generarea soluţiilor şi identicarea soluţiilor potrivite vor  ele. După relevarea intereselor părţilor, pentru a încuraja negocierea mediatorul trebuie să idetntice/formuleze interesele lor comune. Astfel, pentru unele cazuri interesul comun al părţilor ar putea  să păstreze relaţii bune în viitor, mai ales dacă sunt persoane care în virtutea rudeniei, vecinătăţii sau altor factori vor  în contact una cu cealălaltă. În continuare mediatorul invită părţile să propună soluţii pentru rezolvarea problemei identicate. Dacă consideră necesar, necesar, mediatorul poate să formuleze înainte de aceasta, împreună cu părţile, criterii pentru soluţiile propuse. Aceste criterii nu sunt obligatorii să e stabilite şi pot să varieze de la caz la caz. Exemple de criterii ar : soluţiile să nu încalce legea, soluţiile să nu înjosească altă parte etc. Odată cu propunerea soluţiilor acestea ar putea  respinse din start dacă nu corespund criteriilor propuse. Găsirea soluţiilor poate avea loc prin adresarea întrebărilor deschise părţilor, prin efectuarea unui brainstroming etc. Rolul mediatorului este de a ajuta părţile să articuleze soluţiile pe care ele le doresc, iar în afară de aceasta de a le ajuta să găsească soluţii la care nu s-au gândit. În acest sens, mediatorul trebuie să încurajeze părţile să e cât mai creative. Deseori este util a descrie soluţiile pe care alte victime şi alţi infractori le-au găsit utile: Restituire bănească, sumă care nu va depăşi pierderea reală a victimei. Muncă comunitară, raport şi ore determinate de către ambele părţi; de asemenea victima poate să-i ofere infractorului dreptul de a alege prin recompensă materială (poate  stabilită o unitate de măsură pentru munca neremunerată, de exemplu, 

Vasile Rotaru

câte 5 USD pe oră – ca o modalitate de onorare parţială sau totală a ceea ce ar  fost obligaţie monetară). Serviciu personal – de exemplu, cosirea pajiştii, vopsirea unui gard, curăţarea (muncă neremunerată efectuată de către infractor în folosul victimei, care poate  evaluată, în mod similar,, la 5 dolari pe oră.) similar Contribuţii în scopuri caritabile, cu sume care să nu depăşească suma reală a pierderilor suportate de către victimă. Scuze, cerute în formă scrisă sau verbală. Un program de instruire, de consiliere sau de tratament în grup, pentru infractor infractor.. Restituire creativă, concepută de către victimă şi infractor, bazându-se pe interesele victimei şi pe posibilităţile posibilităţil e şi interesele infractorului: de exemplu, crearea unei lucrări de artă. O îmbinare a posibilităţilor convenite de către părţi, acestea ind corecte, sigure şi rezonabile 20. La această fază, survin unele din cele mai dicile momente pentru mediator. mediator. De multe ori, mai ales dacă mediatorul a mediat mai multe cazuri sau are o experienţă bogată în domeniul în care are loc conictul (de exemplu, drept), la mediator poate apare tentaţia să sugereze părţilor soluţiile „corecte şi echitabile”. Mediatorul însă nu trebuie în nici un caz să propună soluţii, ci să se încreadă în părţi pentru a-şi găsi soluţia. După cum am menţionat, mediatorul nu este arbitru şi este de obligaţia părţilor să rezolve conictul lor. Această poziţie conduce la faptul că părţile îşi asumă o responsabilitate în conictul lor, ceea ce ar putea avea şi un efect educativ pentru viitor. În afară de aceasta, există pericolul ca în cazul în care soluţiile propuse de mediator să nu aranjeze, la un moment dat, după mediere, părţile, toată vina va  dată pe mediator, mediator, astfel creându-se o imagine negativă atât mediatorului, cât şi medierii. După ce au fost propuse soluţiile, următoarea fază a medierii constă în negocierea lor de către părţi pentru a ajunge la o soluţie acceptabilă pentru ambele. În timpul negocierilor mediatorul ajută 20

Mark S. Umbreit. Op.cit., p. 53.

0

Capitolul V


părţile să verice dacă o soluţie sau alta le este convenabilă şi le va satisface nevoile lor. Astfel, evaluarea soluţiilor propuse trebuie să aibă loc prin confruntarea lor cu interesele exprimate de părţi. Mediatorul poate cerceta în profunzime ecare soluţie, folosind aceleaşi tehnici de punere a întrebărilor, de ascultare activă şi de rezumare a celor spuse. La analizarea soluţiilor pe care părţile le aleg în urma negocierilor este important ca mediatorul să se asigure că ele sunt clare şi comportă acelaşi conţinut pentru ambele părţi. După ce părţile au căzut de acord în privinţa unei sau altei soluţii mediatorul o reformulează, dacă este cazul, şi îi întreabă dacă aceasta este soluţia pe care o doresc. Negocierea poate avea loc printr-o discuţie, facilitată de mediator, între toţi participanţii la mediere sau, dacă este cazul, prin discuţie unilaterală mediator-parte. Cu toate acestea, acestea, formatul cel mai reuşit este atunci când părţile negociază singure, mediatorul intervenind numai ocazional. Este important ca în această fază să e menţinută o atmosferă prielnică pentru negocieri şi părţile să e exibile în atingerea unui acord. Pentru aceasta mediatorul trebuie să identice cu părţile neînţelegerile de comunicare, să clarice anumite momente nespuse etc., folosind tehnicile la care recurge în etapa identicării problemelor/ relatării părţilor. Dacă negocierile ajung în impas, mediatorul trebuie să ajute părţile să-l depăşească (de exemplu, să scoată în evidenţă consecinţele negative pentru ecare parte în cazul că nu ajung la un acord, să aibă întâlniri separate cu părţile etc.). Totul Totul însă trebuie făcut în aşa fel încât părţile să nu se simtă constrânse să adopte un anumit curs de acţiuni. 5.6. Etapa 5. Finisarea procesului de mediere

În urma negocierilor, părţile pot ajunge la un acord sau nu. Un moment important în acest sens este decizia mediatorului de a încheia negocierile şi a nisa procesul de mediere şi într-un caz, şi în altul. În această privinţă mediatorul trebuie să e atent să nu „întindă” prea mult negoicerile, dar nici să nu grăbească părţile. În acest sens merită a  menţionat faptul că mediatorul trebuie să posede abilităţile necesare pentru a asigura calitatea procesului. Fiecare parte trebuie să aibă oportunitatea de a se exprima şi de a decide în ce condiţii 1

Vasile Rotaru

poate ea să încheie un acord, iar mediatorul nu trebuie să e ghidat de dorinţa de a termina medierea cu un acord. Dacă părţile au ajuns la un acord, adică au formulat şi au ales soluţii acceptabile pentru problemele lor, mediatorul trebuie, în această etapă, să concretizeze cu ele modalitatea şi termenele de implementare a soluţiilor. Mediatorul, dacă este cazul, întocmeşte în scris un acord în care va include toate aceste momente. Aceasta poate avea loc atunci când părţile au ajuns e la o soluţionare deplină a cazului, e la o soluţionare parţială. Acordul trebuie să e un document care prezintă în mod clar intenţiile participanţilor, deciziile lor şi acţiunile (sau dacă este cazul inacţiunile) pe care trebuie să le întreprindă pe viitor. viitor. De aceea înainte ca mediatorul să se apuce să întocmească acordul, el trebuie să revadă cu părţile ecare prevedere, punct cu punct, pentru a asigura o înţelegere comună. Ar putea  cazul că părţile să revină cu întrebări şi claricări a înţelegerii la care au ajuns. Mediatorul poate întocmi acordul în prezenţa părţilor, iar dacă acordul este complex, poate să-l scrie după mediere şi apoi să mai aibă o înâlnire cu părţile pentru a-l prezenta. După ce acordul a fost întocmit, el trebuie să e citit părţilor şi să li se ofere posibilitatea să îl citească şi ele. Fiecare parte trebuie să aibă câte o copie a acordului semnat de participanţi. Există o serie de principii generale la elaborarea unui acord: Introducerea trebuie să indice: „ambele părţi au discutat  problema şi au decis să o soluţioneze în modul următor”  Prevederile să e succinte, dar detaliate şi clare. Acordurile trebuie să e specice, realizabile şi comensurabile. Prevederea „Ion este de acord să construiască un gard” este prea vagă. O stipulare mai exactă ar  “Ion este de acord să construiască un gard în jurul gospodăriei domnului Ionescu. Domnul Ionescu va pune la dispoziţie materialele şi va supraveghea lucrul. Domnul Ionescu îi va da lui Ion numărul său de telefon. Munca urmează să e nisată până la data de 15 iunie 2006.”  Pierderile victimei trebuie să e determinate şi vericate, pe cât este posibil (victimele nu au dreptul să recupereze mai mult decât pierderea reală). 2

Capitolul V


Dacă au fost formulate şi acceptate scuze, acest fapt trebuie să e reectat în acord. Trebuiee să e indicată data nală de executare a acordului. Trebui   Dacă acordul soluţionează problema satisfăcător pentru ambele părţi, concluzia actului trebuie să exprime aceasta, de exemplu „ambele părţi sunt de acord că problema este soluţionată”.  Fiecare infractor trebuie să aibă cu ecare victimă un acord separat. Mediatorii nu trebuie să includă în contract informaţia despre complici, aceasta ar constitui o încălcare a principiului condenţialităţii în cazurile în care sunt implicaţi infractorii minori. Înainte de a-şi pune semnătura pe acord, părţilor trebuie să li  se spună cine va primi copii ale acestuia (victima, infractorul, părinţii infractorului, agentul de la care s-a aat despre caz, oţerul de probaţiune, instanţa de judecată). Ambelor părţi trebuie să li se amintească faptul că acordul este bazat pe consimţământ reciproc şi că ambele părţi trebuie să-l considere echitabil şi viabil. În această etapă este importantă discreţia mediatorului. În cazul în care mediatorii sunt preocupaţi serios de faptul dacă acordul este sau nu adecvat situaţiei, ei trebuie să consulte personalul. Deseori este util a începe procesul de mediere cu cea mai simplă problemă. Mediatorii o realizează prin găsirea unei soluţii care poate  aprobată de comun acord, conturarea unor chestiuni specice (cine şi ce va face, când, unde) şi trecerea ulterioară la soluţionarea problemelor rămase. Pe durata negocierilor este important să e studiată abilitatea infractorului de a păstra echilibrul acordului. În cazurile în care sunt implicaţi minori, părinţii trebuie întrebaţi dacă acordul li se pare real pentru copiii lor. Proiectele de acorduri realizate este neapărat să e revăzute de ambele părţi, clauză după clauză, pentru a verica dacă reectă dorinţele lor 20. 

După ce părţile au ajuns la o înţelegere, mediatorul trebuie să le explice ce urmează. De exemplu, în cazurile penale mediatorul va anunţa organul de drept competent despre acordul la care au ajuns părţile şi respectiv despre împăcarea lor. Părţile urmează să meargă la procuror sau dacă este cazul în instanţă pentru a face declaraţie în 20

Mark S. Umbreit. Op.cit., p. 55.



Vasile Rotaru

privinţa împăcării lor. Organul de stat competent va înceta procesul atunci când legislaţia permite aceasta pentru cazul dat. Încetarea medierii poate avea loc şi fără încheierea unui acord. Pe parcursul negocierilor poate deveni clar că părţile nu pot să se înţeleagă şi de aceea mediatorul trebuie să ia decizia de a termina medierea, dacă o altă soluţie nu este posibilă (de exemplu, întâlniri separate sau o întrerupere în procesul de mediere). În acest caz mediatorul ar trebui să încerce să examineze cu părţile progresul care a fost atins în cadrul medierii, paşii ulteriori care ar putea  întreprinşi de către părţi în această privinţă. De exemplu, părţile ar putea să se înţeleagă să revină mai târziu la o nouă sesiune de mediere, să se adreseze în instanţă etc. Oricare ar  modalitatea de nisare a medierii, mediatorul trebuie să felicite părţile pentru curajul pe care l-au manifestat căzând de acord să stea împreună şi să discute, să găsească şi să le menţioneze lucruri pozitive despre felul cum s-au comportat. Semnarea acordului este o acţiune care poate  folosită, de exemplu, pentru a crea sau menţine o atitudine pozitivă prin strângerea mâinilor, organizarea unei gustări etc. După terminarea medierii, dacă este posibil, mediatorul ar putea face o evaluare a medierii cu părţile. De exemplu, el poate avea o discuţie cu părţile sau ele pot  rugate să completeze o şă de evaluare. Însuşi mediatorul ar trebui, după ce părţile au plecat, să-şi rezerveze timp pentru a autoevalua comportamentul şi prestaţia sa pe parcursul medierii. De multe ori părţile ar putea avea probleme în implementarea acordului. De aceea, în caz că s-a ajuns la un acord, este recomandabil ca mediatorul să aibă o înţelegere cu părţile de a avea o întâlnire sau o conversaţie prin telefon pentru a monitoriza cum are loc implementarea acordului. Părţile trebuie încurajate să apeleze şi ele la mediator în această privinţă.



Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

CAPItOlUl VI AbIlItăţIlE MEDIAtORUlUI şI AUtOEVAlUAREA De la bun început, ţin să menţionez, că până şi cea mai sârguincioasă expunere a acestei teme poate  considerată drept una incompletă. Multitudinea şi diversitatea de abilităţi şi tactici, utilizate de mediatori, sunt direct proporţionale numărului de particularităţi ce îi caracterizează pe cei care au ales nobila misune de mediator. mediator. Deoarece prezenta ediţie nu este una enciclopedică, ci urmăreşte drept scop o expunere practică pentru mediatorii începători, ne vom strădui să elucidăm aspectele esenţiale a tot ceea ce trebuie să poată un mediator, pentru a ajuta ecient părţile să găsească o ieşire din situaţia de conict. 6.1. Abordarea temei

Cea mai comună diferenţă existentă în determinarea scopului medierii reprezintă dilema dintre abordarea transformatorie (Transformative (Transf ormative Approach), Approach), formulată de Robert Bush şi Joseff Folger în cartea „Ce poate medierea” (Promise of mediation), şi abordarea orientată spre soluţionarea unei probleme (Problem Solving Approach). Dacă în cel de-al doilea caz sarcina de bază a mediatorului este de a ajunge la acordul de împăcare, semnat de părţi, atunci în primul caz, sarcina primordială a mediatorului este de a face ca părţile aate în conict să aprecieze situaţia în care au ajuns. Autorii lucrărilor menţionate identică două sarcini care stau în faţa mediatorilor. Prima – conferirea de forţe şi încredere participanţilor la conictul (ridicarea potenţialului personal), care poate  o susţinerea emoţională şi morală. A doua sarcină – ajutarea părţilor în procesul de întelegere şi recunoaştere a unor interese şi necesităţi ale acestora. Astfel, datorită participării mediatorului, părţile „beligerante” capătă abilitatea de a se orienta independent în situaţia creată şi de a găsi puteri lăuntrice şi aptitudini de a discuta problemele apărute, şi dacă nu se reuşeşte



Roman Koval

o împăcare, în ultimă instanţă, părţile sunt cel puţin capabile să ia o decizie cum să procedeze mai departe. Potrivit lui Bush şi Folger, dacă mediatorul preferă abordarea ce se bazează pe soluţionarea problemei şi respectiv, acordul de împăcare, atunci direct sau indirect, el inuenţează părţile şi le sugerează o anumită modalitate de soluţie. În timp ce abordarea transformatorie ţine cont, în primul rând, de independenţa părţilor în luarea deciziilor deciziilor şi de dreptul de a avea unele suspiciuni şi poate conduce la aceea ca mediaotrul să prefere terminarea procesului, fără a ajunge la un acord, dacă una sau ambele părţi nu au siguranţa pasului sau deciziei următoare care îi vizează. Uneori această abordare a medierii mai este numită şi „terapeutică” sau facilitatoare, în timp ce celălalt tip este numit evaluator, probabil în corespundere cu stilul prestaţiei mediatorului. Evident, că indiferent de modelele sau abordările pe care mediatorul le poate alege, acesta are nevoie de anumite abilităţi şi tactici pentru a-şi atinge scopurile. Cel care simte o înclinaţie spre soluţionarea problemelor şi aducerea părţilor la un numitor comun, trebuie să dezvolte abilităţi de a colecta informaţia, de a o analiza, de a găsi cauza disputelor, de a formula clar gândurile sale şi desigur, să posede darul convingerii. Bineînţeles, nu mai puţin importantă este şi cunoaşterea algoritmului de soluţionare a problemei şi etapele procedurii, care oferă posibilitatea atingerii unor rezultate şi înţelegerea consecutivităţii soluţionării problemelor în timpul medierii, adică cînd trebuie să avansezi sau, dimpotrivă, să te întorci cu un pas sau doi în urmă. Un mediator, adept al modelului transformatoriu, trebuie să acorde o atenţie sporită abilităţilor de lucru în plan emotiv, adică sentimentelor şi trăirilor părţilor, deoarece anume emoţiile sunt cele care ne împiedică să avem încredere atunci când ne aăm întro situaţie de conict, să apreciem obiectiv lucrurile, să apreciem soluţiile (alternativele) de care dispunem, şi să luăm o decizie cât mai corectă. Deseori calea spre iertare şi împăcare este determinată de existenţa posibilităţii de a-ţi spune păsul, care este oferită prin intermediul mediatorului. În acest caz este important să se urmărească manifestările emoţionale, cunoaşterea dinamicii şi consecutivităţii acestora, pentru a nu împiedica procesului normal de căinţă şi iertare dintre părţi, urmat mai apoi şi de o împăcare. Şi totuşi, care din aceste abordări este cea corectă? Din păcate, practica demonstrează că mediatorul nu tinde să însuşească abilităţile 


necesare pentru a deveni un profesionist ecient, ci alege acea abordare (acel comportament) ce corespunde mai bine abilităţilor sau talentelor cu care este deja înzestrat. Este bine sau nu, nu putem arma cu certitudine, în opinia noastră, în ecare conict, ca, de altfel, şi în cadrul ecărei medieri, sunt importante şi necesare ambele părţi ale procesului, şi respectiv, ale abilităţilor, de aceea nu este tocmai corect să ne punem întrebarea, care din comportamente sau abordări este mai bună. Un mediator bun trebuie să poată cumula ambele particularităţi ale acestor abordări, or acest lucru reiese din însuşi caracterul conictului. De regulă, într-o situaţie de conict întotdeauna există o cauză pronunţată a disputelor, disputelor, ce poate  manifestată printr-un interes material sau poate  reprezentată de un obiect, din cauza căruia a şi apărut conictul, cum ar , proprietatea, o penalitate pentru nerespectarea contractului de furnizare a unui echipament, un automobil defectat, un teren, o îndemnizaţie neachitată ş.a. Chiar şi atunci, când obiectul nu are o formă materială, dar prezintă anumite favoruri, cum ar  o funcţie sau un post şi privilegiile acestuia, putem vorbi de un conţinut al litigiului. Conţinutul litigiului – este ceea spre ce părţile în conict tind să ajungă şi care obiectiv (adică material) le permite satisfacerea necesităţilor. Există însă, şi forma subiectivă (nematerială) de satisfacere a necesităţilor - emoţiile, adică trăirile părţilor, legate de nerealizarea unor necesităţi într-o situaţie de conict (teama, furia, insecuritatea, ieşirea situaţiei de sub control, lipsa de respect ş.a). Subconştientul reacţionează prompt la situaţiile în care necesităţile noastre sunt prejudiciate şi trimite impulsuri conştientului sub forma unor emoţii, pentru a atrage atenţie acestuia şi a-l determina la acţiuni concrete. Aceasta este probabil funcţia primară naturală a emoţiilor – de a semnala prezenţa necesităţilor (nevoilor), care nu trebuie ignorate. Natura emoţiilor a determinat metodele şi procedeele cele mai eciente de lucru cu sentimentele, sentimentele, care constau constau în a le aduce aduce la cunoştinţa celui care le resimte, a-l ajuta să le înţeleagă, într-un cuvânt, ajuta să-şi îndeplinească funcţia! Doar în acest caz rezultatul 

Roman Koval

va  unul remarcabil. Tentativele Tentativele de a ignora, a ascunde şi de a stăpâni emoţiile, de regulă, conducând la un eşec 22. Desigur,, tentativa de a reduce abordarea transformatorie Desigur doar la lucrul cu emoţiile părţilor poate să pară pentru unii destul de simplicată. Însă pentru prezentul manual, această componentă ni se pare una importantă. Celui care în prestaţia sa va acorda prioritate abordării transformatorii îi va servi mult lectura lucrării autorilor Bush şi Folger „Ce poate medierea?” şi alte publicaţii ulterioare în care această abordare şi-a găsit susţinători. Nu trebuie să uităm, că capacitatea de a ajuta părţile să-şi soluţioneze pretenţiile materiale (adică conţinutul sau fondul litigiului), de cele mai multe ori, reprezintă cheia pentru procesul reuşit de soluţionare a unui diferend. O accepţiune rezonabilă a procesului de mediere este cea care permite mediatorului să utilizeze ambele metode, cu condiţia ca scopul de bază să e totuşi susţinerea părţilor în efortul şi capacitatea de a soluţiona independent controversele apărute între ele, şi nu doar semnarea unui acord.

22

Există numeroase exemple în istoria conictelor şi a soluţionării acestora, care atestă că ignorarea nejusticată a laturii emotive a conictului conduce la un eşec în mediere (sau al procesului de negocieri). Autorii Fisher şi Yourie, în lucrarea „Calea spre împăcare” (Getting to Yes) descriu situaţia negocierilor în afaceri între două mari companii care vizează cumularea bussinesului din perspectiva obţinerii unor privilegii mari ambelor părţi. La nele negocierilor, când au fost soluţionate practic toate problemele legate de modul de organizare şi rămăsese să se ajungă la un acord privind denumirea companiei, una din părţi s-a grăbit să pronunţe una din variante drept o decizie aprobată. Forma în care acest lucru fusese făcut a fost apreciată de cealaltă parte drept una lipsită de respect, iar reacţia de răspuns exprimată la rândul său a provocat o insultă şi, în nal, negocierile de câteva luni s-au dovedit dovedit a  întrerupte.




6.2. Triunghiul succesului23 Putem delimita trei componente de bază ale procesului de mediere, care determină complexul de abilităţi, de care trebuie să dispună un mediator:

Coninu

Emoii

Procedur

Coninu După nisarea procesului de mediere, ecare din participanţi se întreabă: „Ce am obţinut? La care din variantele de soluţii s-a ajuns în nal”? Partea de conţinut a unui conict impune mediatorului posedarea abilităţilor de stabilire a cauzelor conictului, de identicare a intereselor reale ale părţilor (care se ascund în spatele poziţiilor lor), de organizare a unui brainstorming sau oricare alt proces care oferă posibilitatea de a elabora soluţii pentru o anumită problemă, de sistematizare, de evaluare şi analiză, precum şi de exprimare clară a gândurilor. Uneori abilităţile de convingere sunt extrem de importante, în special în situaţia când uneia din părţi „logica îi este străină”. Utilizarea Utilizarea convingerii trebuie făcută cu mare atenţie, ţinând cont de faptul că părţile trebuie să ia decizii de sine stătător, iar oricare element de presiune poate pune în pericol atât acordul, cât şi perspectiva realizării acestuia de către părţi. În cazul în care s-a reuşit o înţelegere a părţilor, dar nu s-a putut găsi o soluţie comună privind despăgubirile materiale sau condiţiile contractuale au fost formulate neclar,, poate periclita realizarea acordului. neclar 23

Pentru prima dată am luat cunoştinţă de descrierea acestor aspecte ale medierii în cursul pentru mediatori ai Serviciului de mediere din statul Virginia de Nord (The Northern Virginia Mediation Service, Inc.), în 1995, curs elaborat de Irvin Must şi Susan Sherose.



Roman Koval

Emoii Emoţiile reprezintă acele sentimente, trăiri şi stări care domină participanţii unui conict şi care se manifestă în procesul de mediere. Dacă o parte nu se simte „auzită”, nu a resimţit respectul cuvenit şi consideră că injustiţia continuă faţă de ea, este puţin probabil ca un acord de împăcare să e semnat. Cum s-a menţionat deja, sarcina de bază a mediatorului vizavi de emoţii este de a-l ajuta pe „posesorul” acestora să înţeleagă natura emoţiilor sale. Există, totuşi cazuri când are loc o mediere indirectă, când părţile nu se întâlnesc, dar duc tratative de soluţionare a litigiilor cu caracter material, prin intermediul unei terţe persoane – în acest caz, este evident că nu există posibilitatea de exprimare a sentimentelor. În viziunea noastră, astfel de proceduri nu pot  considerate în deplină măsură, procese de soluţionare a conictelor. Potrivit opiniei unor cercetători, moderând un astfel de proces, mediatorul acordă părţilor o „favoare nefavorabilă”: în primul rând, îi lipseşte de posibiltiatea de a participa activ la soluţionarea diferendelor proprii şi la restabilirea unor relaţii 24, iar în al doilea rând – formează (sau xează) părţilor o opinie greşită privind faptul că relaţiile umane şi aspectele compensării prejudiciului material cauzat pot  reduse doar la cuanticarea materială sau pecuniară (bănească). 25 Abilităţile de bază, necesare unui mediator în lucrul cu emoţiile participanţilor la proces sunt: capacitatea de a asculta şi de a observa emoţiile părţilor, părţilor, capacitatea de a ajuta părţile să-şi exprime trăirile şi să-şi conştientizeze emoţiile, precum şi manifestarea respectului şi atenţiei faţă de necesităţile părţilor. părţilor. Procedura Procedura reprezintă modalitatea prin intermediul căreia se vor lua deciziile în procesul de soluţionare a conictului. Nilse Christie, criminolog norvegian, ar  spus că astfel mediatorul, asemeni unui reprezentant ocial al justiţiei, lipseşte părţile de dreptul de proprietate asupra conictului. (a se vedea http://commonground.org.ua/Christie.html sau Christie N., Conicts as property property,, British Journal of Criminology, 1977, pag.1-15) 25 Van Hecke şi Wemmers (1992), în urma cercetării programului de mediere judiciară din Olanda au stabilit o reacţie negativă a victimelor atunci când li se făceau drept oferte recompense materiale, fără a li se oferi posibilitatea de a se întâlni personal cu infractorul. 24

100


Chiar şi atunci când participanţii la un conict nu au putut să-şi revendice pretenţiile şi să primească ceea ce şi-au dorit şi convingerea în echitatea şi corectitudinea procesului permite părţilor de a se împăca cu rezultatele obţinute. Înţelegerea corectă de către mediator a etapelor procedurii (e că este vorba de o conciliere a unui litigiu de muncă, e de o mediere între victimă şi infractor) şi a sarcinilor care necesită a  atinse în ecare etapă, reprezintă condiţiile succesului în acest domeniu. De regulă, dacă părţile sunt pregătite corespunzător pentru mediere, adică înţeleg esenţa şi principiile acestei metode de soluţionare a conictului, procesul de mediere decurge fără mari eforturi depuse de mediator. 26 Multitudinea de conicte şi predominarea părţii materiale sau emoţionale a conictului a condus la aceea că procesul de mediere este descris şi poate  reprezentant reprezentant diferit, în funcţie de sarcinile puse puse în faţa mediatorului. Medierea litigiilor ce reies din relaţiile de proprietate este axată pe conţinutul conictului, de aceea procedura este construită în baza algoritmului soluţionării problemelor: introducerea, înţelegerea părţilor şi a problemei (identicarea intereselor părţilor), elaborarea posibilelor soluţii, evaluarea şi alegerea soluţiei potrivite, semnarea acordului de împăcare. Medierea în cauzele penale implică mai multe emoţii şi trăiri ale părţilor, de aceea etapele procesului sunt formulate altfel: expunerea celor întâmplate de către partea vătămată şi de către infractor, răspunsurile la întrebări, aprecierea cuantumului prejudiciului cauzat, discutarea modalităţilor de reparare a prejudiciului, reintegrarea 27, semnarea acordului. Însă cu toate acestea, mediatorul este obligat să ţină minte despre natura dublă a conictului (partea obiectivă şi cea subiectivă) şi să găsească în procesul de mediere loc pentru rezolvarea aspectelor de conţinut şi a celor legate de emoţii. Am avut ocazia să asistăm într-o şedinţă de mediere, care a durat 1,5 ore şi care a nisat cu un acord reciproc avantajos de împăcare a părţilor, în care mediatorul a vorbit nu mai mult de 10 minute (incluzând introducerea şi prezentarea părţilor). 27 Această etapă, de regulă, coincide cu etapa procesului în care mediatorul pregăteşte draft-ul acordului, iar părţile discută între ele fără implicarea mediatorului într-o atmosferă neformală (părţilor li se propune un ceai, biscuiţi, limonadă ş.a.) Susan Recinger şi Thomas Sheff consideră că anume într-o astfel de atmosferă, de cele mai multe ori, are lor o împăcare a părţilor, când nu există o presiune a procedurii ociale şi dispare tensiunea emoţională. 26

101

Roman Koval

Astfel, facilitatorii forumurilor de justiţie comunitară din Canada 28 fac distincţie clară între cele două sarcini şi cele două etape ale procesului: recompensa simbolică şi repararea materială. Recompensa simbolică include aducerea scuzelor de rigoare sau oricare altă demonstrare a faptului că răufăcătorul manifestă căinţă şi există eventuală iertare din partea victimei. Repararea materială presupune un proces de discutare şi analiză a prejudiciului cauzat şi a modalităţilor de reparare sau compensare a acestuia. Cum a fost deja menţionat, dacă procedura a fost aleasă corect, dacă ea corespunde necesităţilor participanţilor la conict şi mediatorul a reuşit bine să explice sensul şi consecutivitatea acesteia, succesul medierii este aproape garantat (dacă mediatorul nu va împiedica părţile, prin comportamentul său inadecvat, inadecvat, să ajungă la un acord). Nu întâmplător una din regulile mediatorului spune: „Ai încredere în proces!”. Cum trebuie să procedeze un mediator şi ce fel de abilităţi trebuie să posede, pentru a nu dăuna procesului? Secretul acesta, desigur, se ascunde în posedarea unor abilităţi de comunicare şi înţelegere.

6.3. Aiii de comunicare Putem atribui abilităţilor de comunicare acele calităţi, care îi ajută unei persoane de a stabili o comunicare cu interlocutorul său şi să o facă maxim ecientă. Scopul comunicării constă în înţelegerea reciprocă, iar mai exact – în transmiterea şi recepţionarea informaţiei. Pentru un mediator, evident, este mai important momentul primirii informaţiei. Un mediator care vorbeşte mult – este un mediator prost, care s-a apucat de o treabă ce nu-l reprezintă şi părţile vor avea nu un mediator, mediator, ci un consultant. (În ultimul caz, posibil, posibil, nu s-a explicat până la capăt esenţa şi sarcinile procesului de mediere la întrevederea prealabilă). Cel mai important pentru un mediator este talentul de a asculta, denumit adesea şi abilitate de ascultător activ, care se deosebeşte de recepţionarea pasivă a informaţiei. Ascultarea activă reprezintă un proces în care noi nu stăm şi doar ascultăm pentru a auzi, ci şi înţelegem şi recepţionăm ceea ce spune vorbitorul. Noţiunea de „activă” presupune şi o poziţionare activă în procesul ascultării prin 28

Această procedură se deosebeşte de medierea dintre victimă şi infractor prin implicarea unui număr mare de participanţi – reprezentanţi ai comunităţii şi, de regulă, are un scenariu detaliat şi clar de desfăşurare.

102


punerea unor întrebări, vericarea înţelegerii unor lucruri, inuenţând într-un anume fel mersul discuţiei. Această abilitate pare a , la prima vedere, una foarte simplă, însă practica demonstrează că posedarea acestui talent – de a  un bun ascultător, prezintă multe dicultăţi. Volens-nolens, majoritatea dintre noi ne distragem atenţia, ne concentrăm asupra gândurilor noastre, iar uneori chiar pierdem rul discuţiei. Aceste lucruri se datorează în mare măsură faptului, că noi putem pronunţa circa 125 cuvinte pe minut, dar însuşim circa 400. Adică Adică teoretic, putem însuşi de trei ori mai multă informaţie decât poate spune o persoană, dar este destul să te distragi pe puţin timp, că subiectul discuţiei este pierdut şi interlocutorul sesizează absenţa interesului în ochii noştri.

Ascuarea aciv Capacitatea de a asculta este un dar, care îl înzestrează pe posesor cu o calitate de a dărui bucurie altor oameni şi de a primi recunoştinţă, este o capacitate de a stabili relaţii de încredere şi de a te bucura de sentimentul înţelegerii reciproce, iar uneori şi de apropriere suetească faţă de omul care îţi împărtăşeşte opinia şi sentimentele. Este ceea ce îi lipseşte mult unui om aat într-o situaţie de conict, adică faptul ca cineva să-i înţeleagă trăirile, gradul de revoltă sau anxietate şi să-l ajute să iasă din cercul neînţelegerilor şi al neputinţelor, să-l ajute să se descurce de unul singur în situaţia creată pentru a ieşi din impas. Dacă încrederea este un pod pe care îl poate traversa ajutorul şi susţinerea, atunci ascultarea activă constituie pilonii care susţin acest pod. Datorită talentului mediatorului de a asculta bine, părţile în timpul medierii capătă o încredere mare în forţele proprii, se pot debarasa de agitaţie şi nelinişti privind obiectul disputei, îşi pot restabili capacitatea de a asculta punctul de vedere şi emoţiile părţii opuse şi de a trece de la contraziceri la dialog şi înţelegere reciprocă. Astfel, ascultarea activă înseamnă: - a asculta, pentru a auzi, dar nu pentru a răspunde; - a înţelege sensul şi esenţa lucrurilor lucrurilor,, care se ascund în spatele 29 cuvintelor; - a observa nu doar conţinutul (informaţia despre fapte), dar şi emoţiile şi stările persoanei ce povesteşte; 29

După cum menţionează losoful austriac Ludovic Vittenstein, care a studiat aprofundat lingvistica şi teoria cunoaşterii: „Filosoa – este lupta de eliberare a intelectului de mrejele cuvântului”.

10

Roman Koval

- a interveni în discursul interlocutorului, astfel ca acesta să se simtă auzit şi înţeles. Evident, că situaţia în care interlocutorul dvs. se preface numai că ascultă, în realitate gândindu-se la ale lui sau atrage atenţia doar asupra unor detalii, analizând povestirea dvs. sau, şi mai rău, vă întrerupe mereu pentru a comenta ceva – nu este un exemplu de ascultare activă. Nu este ascultare activă nici exprimarea compasiunii. În aceste cazuri cel care ascultă este concentrat asupra persoanei sale şi nu a celui care vorbeşte şi nu îl ajută să lămurească situaţia, să o înţeleagă şi să ia o decizie sau să se detaşeze de emoţii. Despre arta de a asculta s-au scris multe cărţi, care contribuie la înţelegerea mai bună a procesului de ascultare prin evidenţierea elementelor importante ale ascultării. Care sunt componentele de bază ale acestei arte, pe care trebuie să le cunoască un mediator?

Eemenee ascurii acive Cu riscul de a părea că enunţăm o absurditate pentru cineva, am plasa pe locul întâi abilităţile comunicării non-verbale. Diverse cercetări atestă că trupul nostru vorbeşte de la sine mult mai „grăitor”, decât o facem cu voce tare. Informaţia însuşită de conştient alcătuieşte 10-20%, celelalte 80% consistă în maniera de a ne comporta, poziţia corpului, gesturi, mimică, intonaţie, ritmică şi timbrul vocii. Privirea noastră, poziţia, aplecarea corpului, exprimarea „atenţiei”, privirea clară de pe faţă, pot spune interlocutorului mai multe decât ar putea  exprimat în cuvinte. Sesizând aceste semnale, emise de corpul nostru, interlocutorul poate trage concluzia dacă este ascultat sau nu, şi în ce mod. În aşa fel, noi ca şi cum am conrma contactul cu vorbitorul. Pentru unii este important contactul vizual şi posibilitatea de a vedea ochii interlocutorului, pentru a  sigur că este ascultat cu cea mai mare atenţie. Din cauza unor preferinţe personale puteţi să nu aveţi obişnuinţa de a privi în ochii vorbitorului, în acest caz, pentru a evita neclarităţile şi dezamăgirile ce pot surveni din partea părţilor veţi  nevoit să vă cultivaţi această deprindere. Este evident, că în toate trebuie respectat sentimentul măsurii, inclusiv în acest caz: o privire prea xată sau o mimică exagerată şi gesturi exagerate poate provoca nedumerirea părţii adverse. O privire directă poate  însă interpretată greşit de către un reprezentant al culturii orientale, care consideră acest lucru drept o lipsă de respect sau chiar o insultă. În tot cazul, trebuie să m atenţi atunci când avem a face cu body-language 10


şi să urmărim reacţia interlocutorului, pentru a lansa o comunicare nu doar la nivel de conştient, ci şi la nivel de subconştient. Abilitatea de a lua o pauză într-un dialog şi de a păstra tăcerea este următoarea la care ne vom referi, deşi este un instrument complicat, dar ecace ca impact. Deseori utilizăm acest lucru inconştient, dar destul de ecient. Atitudinea respectuoasă faţă de interlocutor ne obligă uneori să păstrăm tăcerea, atunci când sesizăm că acesta are nevoie de a se reculege, de a formula mai bine un gând sau de a face faţă unei emoţii. Noi, însă, însă, după ce am pus o întrebare unuia din participanţii la mediere, trebuie conştient să păstrăm tăcerea şi, concomitent, să nu permitem nici altora să întrerupă tăcerea. Acest tip de comportament este considerat de participanţii la procesul de mediere drept o manifestare a respectului şi de obicei ei sunt recunoscători pentru acest lucru. Ca şi în arta teatrală, abilitatea de a menţine o pauză conferă un sens mai profund celor spuse şi evită „alunecarea de suprafaţă”, care nu implică sentimentele părţilor. 30 Un mediator începător utilizează rar acest instrument pe motivul existenţei unor neîncrederi în acţiunile şi întrebările sale şi de teama că nu ar putea face faţă emoţiilor manifestate de către părţi. Cu cât un mediator are o experienţă mai mare şi este mai încrezut, cu atât el tace mai mult şi această tăcere are un efect puternic. Tăcerea este de neînlocuit în situaţia când aşteptaţi de la interlocutor ca acesta să demonstreze responsabilitate şi acţiuni concrete, capacitatea unei Fapte (cu literă mare), luarea unei decizii sau asumarea unor obligaţiuni. 31 Manifestarea respectului faţă de o persoană impune o reacţie însoţită de respect. Ultima armaţie, în viziunea noastră, merită o atenţie deosebită şi are legătură nemijlocită cu abilităţile unui mediator. Ne exprimăm convingerea că în comunicarea dintre oameni, în cele mai multe cazuri, acţionează legea reecţiei: feedback-ul primit depinde de faptul cum am abordat persoana, iar sinceritatea şi gradul sentimentelor noastre are repercusiuni directe asupra rezultatelor atinse. 30

31

Unii oameni suportă foarte dicil un moment de tăcere şi caută să suplinească pauzele cu dialog, astfel ei evită să se afunde în periculosul univers al emoţiilor, care comportă, de regulă, pentru ei un disconfort şi supărări. Сea mai răspândită şi gravă greşeală printre pedagogi, este situaţia, când profesorul pune o întrebare întrebare făcând astfel un apel la conştiinţa, demnitatea, demnitatea, onoarea şi sentimentul responsabilităţii ale discipolilor şi tot el începe a răspunde, fără a aştepta un răspuns, scutindu-i astfel pe elevi elevi de necesitatea de a gândi, a resimţi ruşinea pentru cele făcute sau a a-şi asuma responsabilitatea necesară.

10

Roman Koval

Dacă un mediator apelează la cele mai bune calităţi ale unui delincvent, la onoarea şi deminitatea acestuia, dar în realitate are dubii vizavi de prezenţa acestora la individ – este puţin probabil să aibă un succes medierea. Dacă însă mediatorul crede cu adevărat, că marea majoritate a oamenilor sunt capabili să găsească puteri interioare pentru a depăşi răutăţile şi a ajuta alţi oameni, atunci e foarte probabil că îşi va atinge scopul. Credinţa şi convingerea, inerente oricărei persoane care tinde spre realizarea calităţilor sale mai bune, îi acordă mediatorului dreptul de a pune întrebări mai dicile şi a primi un răspuns pe măsură de la participanţii la proces. Dacă însă mediatorul este unul cinic şi nu crede în capacitatea oamenilor de a se schimba în mai bine, atunci prin comportamentul, atitudinea sa (chiar dacă ştie să şi-o camueze) este imposibil să-i predispună la căinţă sinceră, iertare şi împăcare. Şi dimpotrivă, uneori se întâlnesc situaţii când încrederea manifestată de unele persoane în bunătatea şi calităţile noastre, ne impune pe noi vrând-nevrând să să facem faţă acestei reprezentări. Astfel de persoane sunt parcă înconjurate de o aură plină de afecţiune şi grijă faţă de cei din jur, şi chiar dacă uneori aceştia sunt consideraţi drept naivi, atunci când ne aăm în prezenţa lor încercăm până la urmă să devenim ceva mai buni şi să le răspundem cu aceleaşi sentimente. Probabil, aptitudinea de a dărui dragoste ne este cultivată încă din copilărie: să dăruim dragoste celora, care ne iubesc – părinţilor, şi să m vrednici de dragostea şi respectul care ni-l poartă.32 Iată de ce în Codul deontologic al mediatorului al Centrului de Conciliere din Ucraina am inclus nişte principii, fără de care, în viziunea noastră, nu este posibil progresul unui mediator 33: Credinţa în interdependenţa care există între lucruri şi sfera umană Credinţa în importanţa prezenţei mediatorului şi stabilirea relaţiilor cu părţile implicate pentru soluţionarea ecientă a conictului Credinţa în forţa tămăduitoare a medierii, care se realizează prin dialog şi ajutor reciproc dintre oameni •

•

•

Toate persoanele la care se face referinţă şi pe care le-am cunoscut persoanl (cu excepţia părinţilor mei) au fost mediatori. 33 Mai multe detalii despre latura umană a medierii puteţi găsi în articolul lui Marc Umbrite „Abordarea umanistă în mediere: calea spre schimbare, calea spre pacicare ” (http://www (http://www.commonground.org.ua/umbr .commonground.org.ua/umbr.html) .html) 32

10

Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea • •

•

•

Credinţa majorităţii oamenilor de a trăi în pace şi înţelegere Credinţa majorităţii oamenilor că experienţa vieţii trăite te schimbă în mai bine Credinţa majorităţii oamenilor în capacitatea de a găsi forţe interioare pentru a depăşi ura, interesele personale şi de a ajuta pe cei aaţi în situaţii similare Credinţa caracteristică tuturor oamenilor care au demnitatea şi autodeterminarea de a soluţiona sau a evita un conict.

Revenind la subiectul de bază – abilităţi de comunicare, şi la capacitatea de a asculta, trebuie să menţionăm, că certitudinea mediatorului şi atitudinea lui faţă de cele prezente se manifestă prin aptitudinea acestuia de a asculta şi prin reacţiile sale non-verbale, în primul rând. Utilizarea momentelor de tăcere este unul din semnele de bază ale medierii umaniste şi este aproape de neînlocuit în medierea pe cauzele penale (în special în şedinţele cu participarea minorilor). Dacă intenţionaţi să implicaţi pe cineva mai activ în proces – primul mijloc, care merită merită a  testat – acordarea unei întrebări şi aşteparea unui răspuns la aceasta, oricât v-ar costa să aşteptaţi. Odată pusă întrebarea, evitaţi să o puneţi din nou sau să o reformulaţi. În procedurile tradiţionale de soluţionare a conictelor în comunităţile care practică astfel de metode, cum ar  cercurile de împăcare, forţa pacicatoare a tăcerii este larg utilizată, graţie „obiectului vorbitor”, care acordă celui ce îl deţine dreptul de a vorbi. În timpul acestor proceduri celelalte persoane menţin tăcerea până când „obiectul vorbitor” ajunge la ei, după ce a făcut cercul celor prezenţi. 34 Cei care au luat parte vreodată la „procedura cercului”, au evindenţiat prezenţa acelei atmosfere, plină de participare activă şi au remarcat sensul cuvintelor şi importanţa pe care le-o conferă faptul că acestea au fost rostite în cerc. După părerea noastră, cercurile de împăcare (sau cercurile de justiţie comunitară, cum mai sunt adeseori numite) contribuie la descătuşarea emoţiilor şi vindecarea victimelor infracţiunilor mult mai bine decât medierea.

34

http://www.commonground.org.ua/did/Circles_study_rud.zip

10

Roman Koval

6.4 tehnici tehnici de ucru i conro a emoiior Reprezintă următorul grup de abilităţi. În lucrările specializate putem întâlni adeseori recomandări privind controlul asupra emoţiilor, emoţiilor, care se rezumă în mare parte la faptul cum pot  calmate trăirile părţilor şi cum putem readuce într-o albie normală procesul de mediere. Am discutat mai sus care sunt consecinţele unei asemenea atitudini faţă de emoţii şi de ce o astfel de abordare poate  incorectă. Dependenţa dintre ecienţa medierii, ce poate  evaluată după probabilitatea atingerii acordului (sau împăcării) şi nivelul emoţiilor comportă următorul caracter 35:

Acest grac ilustrează clar, că probabilitatea ajungerii la un acord în cadrul medierii este redusă, când emoţiile practic nu există, şi şansele de a ajunge la un acord sunt mai mari atunci când emoţiile ating cota de mijloc. Manifestarea emoţiilor, de regulă, atestă faptul că necesităţile au un rol important în timpul discuţiilor. De obicei, este mai simplu să identici anumite interese comune şi să parcurgi calea „vindecării” prin iertare şi căinţă, lucru ce este imposibil de realizat fără a-ţi etala emoţiile. Pe de altă parte însă, atunci când emoţiile depăşesc 35

Din monograa de mediere „Basic mediation skills and process”, The Northern Virginia mediation Service Inc., 1995.

10


cota admisibilă şi conştientul abundă în emoţii, un dialog raţional este imposibil, motiv pentru care probabilitatea soluţionării unei situaţii se reduce la zero (cel puţin până când nu se vor calma emoţiile). Ce trebuie să întreprindă un mediator pentru a ajuta părţile să-şi ţină în frâu emoţiile? Cum s-a mai spus deja, sarcina de bază constă în a oferi părţilor posibilitatea să-şi manifeste starea emoţională, astfel ca să iasă la iveală necesităţile care au impulsionat-o. Una din metodele aplicate se numeşte denirea emoţiei. Această metodă constă în aceea că atunci când mediatorul aude şi vede o manifestare a unei emoţii, atrage atenţia a celui ce vorbeşte, denumind sau denind respectivul sentiment, astfel ajutând persoana să conştientizeze ceea ce simte în acel moment. Spre exemplu, în momentul în care partea vătămată în timpul povestirii despre consecinţele atacului tace brusc, pe motiv că a început să-i tremure vocea, mediatorul, după o mică pauză, poate spune: „Văd că aţi fost foarte speriată de acest atac neaşteptat...”. De regulă, acest truc, permite să e anihilate o parte din emoţiile retrăite şi oferă posibilitate vorbitorului să continue povestirea (deşi, dacă acest lucru nu se întâmplă, un pahar de apă şi o mică pauză pot  utile).36 Denirea emoţiilor, emoţiilor, resimţite de o persoană, permite ca aceasta să se descătuşeze emoţional, să e scos blocul emoţional care împiedică procesului de mediere şi atunci conştientul se eliberează de povara grea şi poate soluţiona pe o cale raţională situaţia situaţia creată. Atât timp cât conştientul nostru va  dominat de emoţii el nu va putea opera cu fapte concrete. Denirea emoţiilor este un instrument care permite crearea unui raport de încredere. Dintr-un anumit punct de vedere, această metodă pare a  una articială, dar pentru cineva care suferă sau este captivul unor emoţii puternice, nu va părea aşa (cu condiţia că mediatorul nu a mers prea departe în presupunerile sale vizavi de o emoţie sau alta). Chiar dacă sentimentul respectiv nu a fost denit totalmente corect, acest lucru oricum creează un efect pozitiv, deoarece permite pătimitului sau delincventului să acorde atenţie la emoţiile sale, să le înţeleagă şi să le conştientizeze. Dacă identicarea sentimentului pe care a realizat-o un mediator este 36

În timpul şedinţelor de mediere în cauzele penale, de obicei, ne străduim să avem asigurate din timp apă minerală, biscuiţi şi şerveţele, care stau la îndemâna participanţilor.

10

Roman Koval

departe de adevăr, atunci povestitorul vă va corecta şi îşi va continua monologul. Totuşi, Totuşi, pentru a evita greşelile, vocabularul unui mediator la denirea şi identicarea sentimentelor trebuie să e sucient, dacă nu unul bun.37 Atunci când purcedem la indeticarea sau denirea unei emoţii, mediatorul poate merge şi mai departe şi, pe lângă denumirea sau deniţia sentimentului, să facă supoziţii privind cauza acesteia. Un exemplu: „Dvs. v-aţi înfuriat rău din cauza faptului că atacul acesta v-a speriat atât de tare?”, sau: „V-aţi indignat mult atunci când propunerea v-a fost întâmpinată atât de ostil şi aproape că era să pierdeţi controlul asupra situaţiei?”. Astfel, mediatorul ajută emoţiile să-şi facă misiunea mai bine şi să e descoperită adevărata cauză ce le-a provocat. Furia şi indignarea, care se manifestă deseori într-o situaţie de conict, întotdeauna au o natură dublă. Manifestarea acestora este precedată, de regulă, de frică, de pierderea pierderea controlului (anxietate şi lipsă de puteri), de umilinţă şi atitudine lipsită de respect (cu alte cuvinte, frustrarea sau lezarea unei sau altei necesităţi sau nevoi, conform piramidei lui Abraham Maslow). Dacă mediatorul posedă empatie şi este aproape de înţelegerea situaţiei, el poate uşura substanţial situaţia interlocutorului său. Un mediator trebuie să e prudent, în primul rând pentru a evita unele evaluări pripite, care ar pune sub semnul întrebării imparţialitatea acestuia, şi în al doilea rând să nu transforme o şedinţă de mediere în una de psihoterapie, dacă se adânceşte prea mult în analiza emoţiilor clientului. Şi una şi alta pot inuenţa relaţia de încredere în cadrul şedinţei de mediere. Parafrazarea - un alt instrument, ce are tangenţe cu cel descris mai sus, este utilizat frecvent în mediere şi constă în faptul că mediatorul repetă cele spuse de unul din participanţi, utilizând cuvintele proprii, vericând astfel corectitudinea acestora. De regulă, în timpul parafrazării concomitent are loc denirea sentimentelor şi faptelor la care acestea se referă. Astfel mediatorul delimitează emoţiile de fapte şi permite participanţilor să se focalizeze pe conţinut. Diferenţa dintre 37

În suportul informaţional pentru mediatori ar  bine să e incluse o listă de cuvinte care ar deni diferite tipuri de stări emoţionale. În cadrul trening-urilor este bine să e analizate şi descrise diferite tipuri de stări emoţionale şi manifestăriile acestora, să e efectuat un schimb de experienţă şi să se analizeze ecacitatea diferitelor tipuri de tactici de lucru privind privind emoţiile umane. umane.

110


metoda anterior descrisă constă în faptul că mediatorul repetă doar ceea ce a spus una din părţi, fără a invoca supoziţiile sau deducţiile sale. Spre Spre exemplu: exemplu: „Dacă Vă înţeleg corect, Dvs. armaţi armaţi că....” sau „Dvs. susţineţi că aţi fost foarte supărat pentru că...Aşa este?”. Buna posedare a tehnicii de parafrazare este sucientă pentru a ţine o şedinţă de succes, deoarece este un instument de bază care se utilizează frecvent. Parafrazarea permite participanţilor să înţeleagă că sunt auziţi, să îşi anihileze tensiunea, să conştientizeze conţinutul celor spuse şi uneori să precizeze unele infromaţii, de asemenea îi poate ajuta pe cei implicaţi să îşi formuleze mai bine nevoile şi interesele. Atunci când se parafrazează, trebuie să m atenţi şi să nu admitem erorile inerente acestui instrument: să nu formulăm judecăţi şi să nu exprimăm opinii personale, să nu denaturăm sensul celor spuse, să nu utilizăm foarte des acest instrument şi să evităm stereotipizarea. Repetând a cincea oară „să înţeleg că...”, mediatorul riscă să e asociat cu un papagal sau cu un robot, iată de ce este recomandabil să e prezentă şi ceva creativitate în formularea frazelor şi exprimarea perefrazărilor. Rezumarea (sau concluzionarea) este o metodă asemănătoare parafrazării, dar care tinde să cuprindă un volum mai mare de informaţii pentru a-l prezenta într-o formă concisă. Dacă parafrazarea poate  comparată comparată cu redarea unui alineat în câteva propoziţii, atunci rezumarea ar  povestirea unui eseu într-un singur alineat. Scopul unui astfel de rezumat: restabilirea raţiunii de expunere, evidenţierea informaţiei mai importante, totalizarea intereselor comune, uneori poate  şi întreruperea întreruperea unei „poveşti fără de de sfârşit”. În situaţia cînd părţile vorbesc mult şi repede, rezumarea este instrumentul preferabil al ascultării active, deoarece întreruperea vorbitorilor pentru a parafraza cele spuse va  asociată cu o lipsă de atenţie sau de respect. Putem spune, că riscurile acestei metode sunt asemănătoare celor din cadrul parafrazării. În nal este necesar să ne referim şi la întrebările puse de mediator. În general, se consideră că abilitatea de a formula şi de a acorda o întrebare corectă la momentul şi locul potrivit merită să deţină locul întâi după importanţa conferită acestui procedeu. Întrebările îl ajută pe mediator să acumuleze informaţii, să analizeze conţinutul acestora, să descătuşeze emoţional părţile, să îi ajute pe participanţi 111

Roman Koval

să găsească resurse interioare, să aibă încredere în forţele proprii şi să lanseze o comunicare adecvată între ei. Arta de a pune întrebări poate  şi trebuie atribuită în egală măsură atât abilităţilor procedurale, cât şi celor de comunicare. Nu întâmplător în cadrul training-urilor abilităţilor de bază, deopotrivă cu procedura şi etapele medierii, de cele mai multe ori sunt prezentate şi întrebările specice, specice, care pot rezolva sarcinile ecărei etape de mediere. Acest lucru facilitează instruirea şi prestaţia mediatorului. Una din cele mai răspândite metode de descriere a acestor întrebări, utilizate de un mediator în practica sa, este divizarea acestora în întrebări „deschise” şi „închise” (open-ended and closeended questions). Deschise – pot  cele care presupun un răspuns desfăşurat, închise – cele cu „da” sau „nu”. Întrebările deschise sunt utilizate mai des pentru acumularea informaţiei, identicarea intereselor şi nevoilor, pentru stimularea părţilor de a  mai active ş.a. (întrebări de genul: „Ce a avut loc în seara respectivă?”). Întrebările închise mai sunt denumite adesea şi întrebări de precizare şi scopul utilizării lor reiese din însăşi denumire. În opinia noastră, cea mai bună metodă de a poseda arta întrebărilor – este de a gândi asupra sarcinilor, care necesită a  rezolvate în cadrul medierii şi de a forma o colecţie de întrebări, care ar putea contribui la rezolvarea acestor sarcini. Pentru început putem să le înscriem în scenariul medierii, divizându-le pe etapele corespunzătoare ale procedruii. Spre exemplu, atunci când se lucrează asupra propunerilor de soluţionare a unei situaţii de conict sau a reparării prejudiciului cauzat mediatorul trebuie să utilizeze tipul de întrebări numit “reframing” (schimbarea cadrului). Să admitem că partea vătămată susţine că nu are încrederea că acordul va  realizat după terminarea medierii. În calitate de întrebare, care ar schimba cadrul discuţiilor, mediatorul ar putea întreba: ”Nu-i aşa, că doriţi ca odată cu formularea acordului nal să ţi încrezută de faptul că prevederile acestuia vor  executate?” sau „Am înţeles corect, că Dvs. aţi dori să vă convingeţi de intenţiile serioase ale delincventului de a executa prevederile acordului pus în discuţie şi să primiţi o conrmare a acestora?”. Deşi întrebarea pare a  o parafrazare, este doar o asemănare exterioară, deoarece mediatorul, în esenţă, nu a repetat nimic din cele spuse de victimă, dar a schimbat cadrul discuţiei din unul negativ (critică şi neîncredere faţă de participant, delincvent) în unul pozitiv (o propunere constructivă şi o promisiune a unor garanţii de executare 112


a acordului). Un alt exemplu al utilizării întrebărilor în timpul discutării soluţiilor de aplanare a conictului sunt întrebările de genul: „Ce ar , dacă...?”. Exemplu: „Ce ar , dacă dl X în locul unei recompensei băneşti, va presta anumite lucrări în grădina Dvs., ajutându-vă la strânsul roadei?”. În acest caz, trebuie să se ţină cont că sarcina este de a stimula părţile să caute soluţii pentru conict, dar nu discutarea şi alegerea soluţiei oferite. Întrebarea pe care o puneţi trebuie să incite la discuţii părţile, să le pună în mişcare fantezia, prin faptul că vor critica varianta propusă de mediator, mediator, ceea ce vă oferă posibilitate de a pune următoarea întrebare: „Atunci cum credeţi că ar trebui să procedeze?”. În acest caz este util să exprimaţi şi o idee absurdă decât să propuneţi o soluţie gata pentru acea situaţie. Uneori întrebarea poate să nu aibă forma clasică de întrebare şi să e formulată indirect. Spre exemplu: „Intuiesc ce aveţi în vedere, atunci când vorbiţi de necesitatea de a face în aşa fel, încît Erick să resimtă responsabilitatea faţă de comunitate, pentru ceea ce a comis. Însă nu prea înţeleg, cum vă imaginaţi Dvs. că ar putea să o facă. Vreţi să ţi ceva mai explicit, vă rog.” O astfel de solicitare/ întrebare este preferabil să o formulaţi atunci când aveţi încrederea că şi alţi participanţi la proces doresc acelaşi lucru, nu doar din pură curiozitate. Alte abilităţi de comunicare - includ tehnici de exprimare a preferinţelor, solicitărilor, cerinţelor sau a emoţiilor. Un mediator nu apelează foarte des la aceste abilităţi, din simplul motiv că preferinţele sau cerinţele acestuia nu trebuie să inuenţeze procesul sau să alcătuiască subiectul acestuia. Cu toate acestea, buna posedare a abilităţilor de colaborare poate  utilă pentru instruirea părţilor întro situaţie de conict şi pregătirea acestora pentru negocierile care urmează. Spre exemplu, un mediator poate discuta, în cadrul întâlnirii prealabile cu una din părţi, cum acesta ar putea să-şi declare preferinţele celeilate părţi, pentru a  auzit şi a atinge rezultatul scontat. Aici ar  cazul să aducem exemplul „Eu-armare”, esenţa căruia constă în faptul că participanţii la un conict, în loc să se învinuiască reciproc, vorbesc despre sentimentele şi dorinţele reciproce: „Tu nu m-ai ajutat niciodată să fac curat în casă sau cel puţin să spăl vasele în tot acest timp ce locuim separat de părinţi (nemaivorbind de celelalte lucruri)”, 11

Roman Koval

cel mai bine ar  să se încerce varianta: „Mă deranjează mult faptul că eu ma ocup de una singură de toate treburile din casă. Ţi-aş  recunoscătoare, dacă am diviza lucrul şi obligaţiunile în aşa fel, încât aş putea să mă odihnesc şi eu un pic după muncă.” Când părţile vorbesc de ceea ce simt şi despre nevoile lor, în loc să se învinuiască reciproc – sunt mai puţine pretexte de conict şi nu există motive pentru reacţia subconştientă – învinuire reconvenţională, pentru a se apăra de atac. De asemenea, un mediator poate discuta cu părţile care ar  modalităţile de soluţionare a conictului sau de reparare a situaţiei, dar cu condiţia ca discuţia să decurgă sub egida unor propuneri constructive şi nu ca un ultimatum. Având sincere porniri de a ajuta oamenii care au apelat la ajutorul Dvs. pentru a-şi soluţiona problemele, Dvs., în calitate de mediator,, puteţi să le faceţi o mare mediator mare favoare învăţându-i învăţându-i pe aceştia aceştia abc-ul comunicării şi veţi vedea cum vă vor  recunoscători pentru aceasta. Posedarea abilităţilor de comunicare vor  utile nu doar pentru medierea dată, dar probabil şi pentru alte situaţii de conict în care oamenii se pot pomeni în viitor viitor.. Concentrarea

Odată într-o familie săracă s-a îmbolnăvit un băieţel. Tatăl acestuia l-a dus la medic pentru a aa cauza maladiei şi a căuta remediul pentru aceasta. Doctorul i-a calmat pe ambii şi le-a zis că de fapt nu e nimic grav grav,, dar pentru întremarea copilului acesta trebuie să nu mai mănânce nimic dulce. Băiatul, care nu împlinise încă 10 ani, s-a supărat rău şi a refuzat să urmeze sfatul doctorului, pentru că tare îi mai plăceau dulciurile şi le primea destul de rar. Refuzând să asculte părinţii şi medicul şi pe oricare altul din satul său, el continua să mănânce dulciuri şi treptat starea sănătăţii lui se înrăutăţea. Însă odată în casa lor a intrat un drumeţ şi le-a povestit tuturor despre o femeie înţeleaptă, care devenise faimoasă prin faptul că găsea sfaturi pentru toată lumea, pe unii reuşind chiar să-i lecuiască sau cel puţin să-i ajute să ia o decizie corectă atunci când ezită. Băiatul asculta cu mare atenţie povestirea drumeţului şi atunci tatăl acestuia îl întrebă: „Dacă această femeie înţeleaptă ţi-ar da un sfat cum să lupţi cu boala, ai ţine cont de acesta?”. Şi ul răspunse: „Da!”. Apoi tatăl porni la drum şi peste câteva zile ajunse la casa bătrânei. Femeia i-a întâlnit cu 11


bucurie şi le-a ascultat istoria, după care zise: „Din păcate, nu vă pot da un răspuns pe moment, dar dacă veniţi peste 14 zile aş putea sa vă spun ce să faceţi”. Tatăl şi ul se întristaseră de răspunsul femeii, mai ales că drumul era lung şi urma să-l parcurgă din nou de câteva ori. Cu toate acestea, ei au ascultat de povaţa bătrânei înţelepte şi au venit la ea peste două săptămâni. La vederea copilului, bătrâna bătrâna îi spuse: „Dragul meu, tu trebuie să nu mai mănânci dulciuri şi atunci te vei face bine”. Băieţelul i-a promis că îi va urma sfatul, însă tatăl copilului, neputând să-şi ascundă dezamăgirea, a întrebat-o: „De ce nu ne-ai spus din prima dată şi ne-ai făcut să facem atâta cale?”. La care femeia răspunse: „Eu am simţit, că pentru a-i spune ului tău acest lucru, eu singură trebuie să mă las de dulciuri, şi pentru asta am avut nevoie de 14 zile”. Această pildă Gandhi i-a povestit-o ului său în calitate de exemplu al responsabilităţii pe care un profesor o are faţă de discipolul său. Deşi rolul mediatorului se deosebeşte de cel al învăţătorului, această povestioară are o legătură strânsă cu activitatea mediatorului. Chiar dacă mediatorul ocupă o poziţie neutră şi imparţială faţă de părţi, el trebuie să e conştient, că neutralitate absolută nu există (atât timp cât sunteţi o persoană care nu vă trataţi cu indiferenţă ocupaţia). Oamenilor le este caractersitic să aibă păreri diferite privind lumea înconjurătoare, şi acest lucru devine mai sesizabil într-o situaţie de conict. Volens-nolens, conştient sau inconştient experienţa noastră de viaţă, tradiţiile culturale, educaţia primită, temperamentul şi alte particularităţi ale personalităţii noastre inuenţează direct modalitatea de percepţie a celor din jur şi reacţia faţă de un eveniment sau altul (ori situaţii de conict). Neutralitatea unui mediator se rezumă nu la faptul că el trebuie să e indiferent faţă de situaţie, ci mai degrabă s-ar rezuma la dorinţa sinceră de a ajuta ambele părţi! (Aceasta e încă una din regulile de aur ale mediatorului, care i-a ajutat pe mulţi negociatori să recapete încredere în forţa neutralităţii lor). Şi totuşi, ecare din părţi poate necesita ajutor de natură diferită, cum ar , de exemplu, medierea dintre victimă şi infractor (care iarăşi vine să conrme încă o dată axioma privind imposibilitatea existenţei unei neutralităţi absolute). Încă o lecţie care trebuie învăţată din pilda lui Gandhi constă în faptul că, starea de spirit în care se aă cel care şi-a asumat responsabilitatea de a-i ajuta pe alţii, este una din condiţiile de reuşită. Această paralelă are o legătură nemijlocită cu activitatea mediatorului, 11

Roman Koval

după cum menţionează Marc Umbrite în articolul său „Abordarea umanistă în mediere: calea spre schimbare, calea spre pacicare ”: „Modelul umanist al medierii evindenţiază importanţa concentraţiei totale a mediatorului asupra problemei, nevoilor celor implicaţi în proces, motiv pentru care trebuie să uiţi o perioadă despre dicultăţile şi problemele personale. Până la întâlnirea cu participanţii, mediatorulul i-ar prinde bine să stea câteva minute în linişte şi singurătate, să mediteze sau să spună o rugăciune şi să reecteze asupra misiunii prestaţiei sale şi a nevoilor persoanelor aate în conict. Concentrarea38 mediatorului pe întreg procesul şi în timpul întâlnirilor prealabile conferă participanţilor senzaţia de călătorie spre un dialog sincer şi tămăduirea rănilor sueteşti. Practica concentrării permite medierii umaniste să-şi menţină esenţa sentimentului de spiritualitate profundă, care presupune recunoaşterea corelaţiei (unităţii) tuturor oamenilor (ţinând cont de diferenţele existente) şi a harului sacru al existenţei umane”. Este greu de imaginat cum un mediator poate crea o atmosferă de încredere şi colaborare în timpul medierii, dacă el însuşi se agită, este îngândurat şi neîncrezut în forţele proprii. Un astfel de comportament nu face altceva decât să amplice anxietatea şi agitaţia deja existentă între participanţi, care irascibil îşi caută sprijin. Unul din profesorii mei, Jhon Good, un mediator din Philadelphia, spunea spunea că una din calităţile de bază ale unui mediator este „tăcerea şi liniştea din ochii Dvs.” Capacitatea de a-ţi găsi centrul tău, de a te concentra şi de a menţine o stare de spirit calmă calmă este încă una din abilităţile mediatorului, mediatorului, fără de care nu este posibil nici să mediezi un proces, nici să rămâi satisfăcut de calitatea lucrului făcut.

6.5. Auoevauarea Este o abilitate pe cât de necesară, pe atât de greu de atins, din considerentele subiectivismului aprecierii comportamentului personal. Din păcate, atunci când ne apreciem, de cele mai dese ori evaluăm mai 38

În original: „centering” (în traducere directă - centrare). Sensul acţiunii, denit de acest cuvânt constă în a-ţi găsi centrul, a-ţi concentra atenţia asupra nucleului intern, „a căpăta sprijin”, „a  bine proptit”. Acest cuvânt în luptele marţiale comportă un sens direct: a-ţi găsi centrul, pentru a  tare pe poziţii, a căpăta echilibru şi a egala uxul energetic.

11


degrabă intenţiile noastre decât rezultatul. Iată de ce o autoapreciere ecientă necesită o atitudine sinceră faţă de tine însuţi şi prezenţa unei experienţe profesionale, care ar permite formarea unor criterii cât de puţin obiective. Până când această experienţă va  acumulată, una din metodele eciente este feedback-ul feedback-ul sau supervizarea supervizarea (a unui observator cu experienţă, posibil a unui trainer) şi mai apoi, a colegului sau a co-mediatorului. Abilitatea de a lucra în pereche, trebuie să menţionăm, este utilă şi importantă în activitatea serviciului de mediere, în special dacă acest lucru este prevăzut expres de procedură sau programul de implementare. Prezenţa a doi mediatori, spre exemplu, în medierea unui conlict familial, poate  ecientă ecientă în cazul în care un mediator este femeie, iar al doilea – bărbat. Totodată, Totodată, trebuie luate în considerare şi unele păreri vizavi de echilibrul gender, etnic sau de vârstă, care are un rol mare printre mediatorii care soluţionează conicte în grup. Lucrul mediatorilor în pereche poate avea un mare avantaj comparativ cu prezenţa unui singur mediator, mediator, dar comportă şi anumite dicultăţi. Câteva avanataje: posibilitatea respectării neutralităţii din perspectiva echilibrului sau coraportului gender (sau altei, -ui) completarea reciprocă a stilurilor, a calităţilor şi punctelor slabe şi a abilităţilor profesionale; posibilitatea de a modela abilităţile de comunicare corespunzătoare, bazate pe exemplul altor mediatori; facilitarea procesului de orientare în situaţii dicile, posibilitatea comparării impresiilor şi concluziilor efectuate de diferiţi mediatori privind cazul, dinamica grupului ş.a. posibilitatea de a acorda feedback; ajutorul acordat la conştientizarea unor momente în mediere, pe care unul din mediatori le sesizează mai rar, cum ar , pierderea imparţialităţii ca urmare a autoidenticării cu unul din clienţi ş.a.m.d; Unele dicultăţi, legate de procesul de co-mediere, care necesită posedarea unor abilităţi speciale suplimentare: •

•

•

•

• •

11

Roman Koval

•

•

•

•

necesitatea de coordona acţiunile şi planicarea suplimentară a lucrului lucrului comun, şi drept urmare – mărirea timpului timpului sau termenului necesar pentru petrecerea medierii; dicultăţi de comasare a stilului de lucru şi compatibilitatea caracterelor, probleme legate de concentrare în situaţia în care trebuie să se ţină cont de abordarea şi tactica colegului; pierderea siguranţei, ca efect al criticii din partea comediatorului, pentru unii poate apărea ca un factor extrem de stresant; posibile majorări ale costului unui proces (pentru părţi sau program, în funcţie de cine achită onorariul mediatorului).

O metodă de evaluare a prestaţiei mediatorilor este şi chestionarea participanţilor , care este utilizată de multe programe sau proiecte care îşi doresc să evalueze ecacitatea specialiştilor antrenaţi în serviciile de mediere. Totuşi Totuşi trebuie să se ţină cont de faptul că această metodă de feedback a participanţilor este destul de limitată pentru o concluzionare profesionistă şi calicată privind calităţile sau decienţele mediatorului. Maximum din ceea ce sesizează participanţii este pierderea imparţialităţii sau efortul insucient în lansarea unui dialog. Despre cauzele unor probleme mediatorul trebuie să-şi dea seama de unul singur sau să le analizeze împreună cu supervizorul. Dar chiar şi în acest caz, există tentaţia de a da vina pe complexitatea cazului parvenit (sau a personalităţii dicile a participanţilor) pentru a nu dezvălui lipsa de profesionalism. Dacă din diferite motive metodele sus-nominalizate nu sunt accesibile unui mediator, putem sugera acestuia (şi nu numai mediatorilor începători) să-şi înregistreze într-o agendă impresiile după ecare caz parveniut. Dacă vor  descrise tehnicile de reuşită, dicultăţile întâmpinate în timpul procesului şi ceea ce a ajutat să e depăşite, atunci acest lucru poate deveni o premisă de avansare profesională a mediatorului. 39 39

Lista din Performance-Based Assessment: A Methodology, for use in selecting, training and evaluating mediators. Chris Honeyman, Director, Test Design Project, Madison, Wisconsin, June, © NIDR, 1995. Este doar una din listele de evaluare a acţiunilor mediatorilor.Pentru cititorii interesaţi, care cunosc engleza - www. convenor.com, secţiunea “On Quality”, căutare Performance-Based Assessment. Assessment.

11


Completând agenda şi revenind la cazul mediat, este posibil de a compara prestaţia sa cu o scară de evaluare ce corespunde sarcinilor de bază pe care un mediator trebuie să le realizeze în cadrul procesului40. 1.

Coecarea informaiei: eciena în idenicarea i gsirea informaiei necesare penru caz

1.

Am pus întrebări neutre, deshise. Am ascultat cum părţile şi-au expus problemele şi interesele. Am concluzionat şi parafrazat declaraţiile părţilor. părţilor. Am identicat şi stabilit întrebările „închise”. Am elucidat gândurile expuse „printre rânduri”. Am demonstrat înţelegere faţă de complexitatea şi unicitatea cazului. Am cules informaţia prin intermediul întrebărilor directe sau chiar „dicile”.

2.

Am pus cel puţin întrebări evidente. Am utilizat informaţia şi am operat cu faptele din caz, dar am scăpat unele aspecte atunci când îi chestionam. În general, am manifestat înţelegere faţă de caz, dar nu am pătruns prea mult în detalii. Am trecut cu vederea unele aspecte camuate sau ascunse, care vizau interesele unora din părţi. Nu am sesizat unele posibilităţi ce apăruseră în favoarea uneia sau alteia dintre părţi, pentru a ţine cont de ele în cadrul acordului.

3.

Am fost derutat în situaţia când trebuia să pun mai multe întrebări pentru a clarica situaţia. Am fost dezorientat de un ux enorm de informaţii şi m-am lăsat inuenţat de unele trucuri ale participanţilor mai cu experienţă. Am chestionat haotic părţile sau i-am pus în situaţii în care nu am putut să-mi dea un răspuns, deoarece am sărit de la un subiect la altul.

40

Reection journal – încă una din metodele de analiză a activităţii în baza a trei întrebări: Ce? (descrierea experienţei); Şi ce? (analiza acesteia, trăirile, reecţiile) şi Ce rezultă? (concluzii privind paşii care urmează a  luaţi).

11

Roman Koval

Am pus întrebări ce nu se refereau la subiectul discutat sau nu le puneam la momentul potrivit. Nu am căutat posibilităţi de conciliere în multe sau în unele cazuri. Nu am încercat să caut căi de ameliorare a relaţiilor dintre părţi şi stabilirea unei înţelegeri reciproce între ei. 2.

Empaia (compimirea): manifesarea unei îneegeri i aenii coniene fa de nevoie altor persoane

1.

Am contribuit la crearea unei atmosfere în care tensiunea şi sentimentele negative au putut  expuse într-o manieră constructivă. Am manifestat respect faţă de părţi şi am fost neutru. Am pus întrebări neutre şi deschise. Am ascultat cu respect. Am utilizat corespunzător intonaţia, gesturile şi contactul vizual. Am rămas calm şi nu mi-am pierdut controlul. controlul. Am putut identica şi stabili emoţiile şi am reacţionat corespunzător. Am fost deshis către părţi. Am fost capabil să parafrazez şi să pun în concordanţă declaraţiile clienţilor într-o manieră accesibilă pentru ei. Am ajutat participanţii să înţeleagă care sunt neliniştile părţii oponente.

2.

Am ascultat interlocutorii şi nu m-am contrat cu ei. Am manifestat o anumită înţelegere a priorităţilor participanţilor. Îi ajutam, atunci când aveau nevoie de ajutorul meu, dar nu manifestam iniţiativă.

3.

Am intervenit rar în discuţii, punând în dubiu declaraţiile părţilor. Nu am acordat atenţie la semnele ce trădau starea lor emoţională. Am examinat problemele părţilor ca ceva ce nu are legătură cu mine, nedorind să mă împovărezi cu ele.

120


3.

Impariaiaea:

1.

În introducere am manifestat atitudine respectuoasă egală faţă de toţi cei implicaţi. Am ascultat ambele părţi. Am pus întrebări obiective într-o manieră neutră. Am fost deschis. Reacţia nonverbală nu a manifestat tendinţe de a  de partea unuia sau altuia din clienţi.

2.

În general, am manifestat respect faţă de toţi participanţii, dar în timpul chestionării şi prin limbajul non-verbal am acordat preferinţe uneia din părţi. Am menţinut echilibrul, dar am arătat o mai bună înţelegere a scopurilor şi părerilor uneia din părţi.

3.

Am pus întrebări încurcate, complicate, controversate sau incorecte. Într-o manieră agresivă am chestionat una din părţi în favoarea celeilalte.

4.

Eaorarea souiior: cuarea cior de coaorare, preponderen de ajuare i insruire a prior,, asfe încâ acesea s poa independen prior eaora souii, idei sau variane de rezovare a conicuui

1.

Am ajutat părţile să-şi elaboreze variantele proprii de soluţionare şi să analizeze alternativele. I-am ajutat să se abţină de la luarea unor decizii pripite în etapele timpurii ale medierii. Am demonstrat capacitatea de a mă detaşa de punctele de vedere proprii ca şi mediator şi le-am permis părţilor să acţioneze conform convingerilor proprii. Am determinat problemele ce necesitau rezolvare, unele din care erau camuate sub pretexte articiale. Am ajutat părţile să privească sub un unghi mai mare problema, să iasă din cadrul impus iniţial. Am stimulat evident modalităţile şi căile de participare şi colaborare a părţilor părţilor.. 121

Roman Koval

2.

Am întreprins cel puţin câteva tentative de a predispune părţile către o analiză aprofundată şi de sine stătătoare a situaţiei de conict. Le-am arătat unele posibilităţi de ajungere la un compromis, care coraportau cu poziţia părţii adverse. Am lucrat bine cu propunerile făcute de părţi, însă nu am manifestat mare ingeniozitate în stimularea stimularea luării luării unei decizii în comun comun (reducându-mă doar la compromis). Am fost destul de aproape de înţelegerea faptelor şi problemelor din proces, dar nu mam aprofundat foarte mult. Am admis manifestarea colaborării părţilor,, dar nu le-am încurajat eforturile. părţilor

3.

Nu am făcut faţă sarcinii de a ajuta părţile să se înţeleagă mai bine. Am încercat de unul singur să propun eventuale soluţii de rezolvare a problemei, astfel nu am permis părţilor să deţină controlul asupra situaţiei. Ideile privind căile de colaborare au fost ineciente şi irealizabile. Am împiedicat părţile în tentativa acestora de a formula o decizie.

5.

Asisena în procesu de îmunire a reaiior : ecaciaea ridicrii niveuui de respec reciproc înre pri

1.

Am ajutat părţile să aprecieze variantele alternative de soluţionare a problemei. I-am ajutat să înţeleagă posibilităţile limitate ale deciziilor imediate şi concesinţele unei atitudini superciale. Am evidenţiat momentele în care s-a reuşit a ajunge la o înţelegere reciprocă. Am menţionat în special aspectele care indicau asupra cauzelor de continuare a conictului. Am manifestat atenţie pe durata procesului. Am ajutat părţile să totalizeze discuţiile, pentru a accentua beneciul reciproc obţinut de pe urma semnării acordului şi a ameliorării relaţiilor între părţi. Progresul obţinut în timpul discuţiei a demonstrat că mediatorul a ajutat părţile să-şi schimbe părerile reciproce în mai bine.

122


2.

Alegerea a ce şi cum trebuie de prezentat în timpul procesului nu a contravenit scopului de ameliorare a relaţiilor. În mare parte, dar nu întotdeauna, m-am descurcat uşor cu dicultăţile apărute. Rezumatul şi comentariile au fost invocate bine şi structurat, dar nu foarte insistent. Am evitat să acord unele întrebări de esenţă, rămânând astfel în umbră, ceea ce m-a poziţionat nereuşit ca mediator şi a creat dicultăţi părţilor în procesul de îmbunătăţire a înţelegerii reciproce.

3.

Nu am oferit ajutor primul, am fost mai degrabă un ascultător inert, decât unul activ. Prezentarea a fost puţin legată de scopul stabilirii relaţiilor dintre părţi. M-am exprimat confuz şi neclar. Am avut o inuenţă slabă sau chiar nici una. Am părut neliniştit sau derutat aproape tot timpul. Am manifestat puţină sau chiar deloc încredere în capacitatea participanţilor de a-şi îmbunătăţi relaţiile pe viitor viitor..

6.

Dirijarea procesuui de ineraciune: eciena în elaborarea strategiei, dirijarea procesului, lucrul

asupra conicuui dinre cieni i reprezenanii acestora

1.

Am utilizat ecient tehnicile de distragere a părţilor de la discuţii fără sens şi rezultat. Dacă s-a apelat la umor, atunci acesta a fost la moment şi în concordanţă cu particularităţile culturale ale părţilor părţilor.. Am menţinut optimismul optimismul şi am evidenţiat progresul progresul atins, demonstrând totodată şi insistenţă. Am arătat înţelegere faţă de cerinţele de bază ale părţilor de a ajunge la un acord, de asemenea şi posibilitatea unei căi exibile în discuţii. Am luat decizii privind organizarea unor întâlniri separate, ordinea prezentărilor ş.a., bazându-mă pe sarcinile de soluţionare treptată a conictului. conictului. M-am descurcat cu dicultăţile relaţionale dintre părţi şi reprezentanţii acestora. Am produs impresia unui om care poate face faţă unei situaţii dicile sau excepţionale. 12

Roman Koval

2.

În general, am semnalat faptul când discuţia intra într-o fază fără dinamică. Nu întotdeauna am putut să creez o atmosferă degajată. Am manifestat înţelegere minimală faţă de interesele părţilor în eventualul acord şi limitele unui potenţial compromis. Am controlat procesul, dar deciziile nu au reectat întotdeauna strategia de soluţionare. Nu am fost dominant, dar nici nu am fost derutat de uxul enorm de aspecte juridice şi abundenţa de fapte. Nu am admis atitudinea nerespectuoasă sau ameninţarea din partea reprezentanţilor reprezentanţilor..

3.

Am întreprins tentative nesemnicative (sau nu am întreprins în general) de a acorda părţilor posibilitatea de a soluţiona problema sau a clarica situaţia. Am arătat o proastă înţelegere (sau nici atât) a intereselor clienţilor privind acordul. Am încurajat discuţiile privind propunerile ce aveau mai puţină legătură cu destinderea situaţiei. Deciziile privind procedura de desfăşurare a întâlnirii şi ordinea prezentărilor au fost nejusticare. M-am simţit derutat de aspectele juridice şi multitudinea de fapte existente pe acest caz. Am admis un control al procesului din partea clienţilor, clienţilor, care nu contribuia la rezolvarea problemei.

Pentru evaluarea prestaţiei mediatorului şi autoevaluarea acestuia am ales deloc întâmplător lista sarcinilor şi nu a abilităţilor de comunicare, deoarece sunt convins că un mediator de succes poate să nu posede în totalitate spectrul abilităţilor descrise mai sus, dar obligatoriu trebuie să realizeze sarcinile incluse în această clasicare. Dacă el posedă diferite tehnici de comunicare, îi va  mai uşor să atingă scopurile medierii. Dacă se va ciocni de dicultăţile în realizarea unor sau altor sarcini ale procesului de mediere, autoanaliza şi căutarea celor mai bune soluţii existente în arsenalul bogat al mediatorilor îi vor deschide calea spre autoperfecţionare. Trebuie să ţinem cont de faptul că mediatori ideali nu există, ecare din ei are puncte tari şi defecte. Atunci când avea loc elaborarea scării de evaluare a activităţii mediatorilor, la care ne-am referit mai devreme, unii din mediatorii cu experienţă antrenaţi în acest proces au declarat, că doar la câteva din punctele incluse şi-ar da o apreciere înaltă, dar şi acest lucru îl pot face într-o zi „fără nori”. 12


Astfel, putem conchide că întotdeauna există spaţiu pentru mai bine şi pentru perfecţiune. Mai mult decât atât, un mediator trebuie să e în permanentă instruire şi poartă responsabilitate profesională pentru aceasta. Un mediator bun, menţine entusiasm faţă de asimilarea unor cunoştinţe (experienţe) noi, în caz contrar riscă să piardă agerimea faţă de opinia părţilor, să devină un mentor şi un predicator sau, şi mai rău, să manifeste indiferenţă faţă de participanţii la mediere. În nal, ţin să spun următoarele: medierea umanistă, orientată spre ajutorul şi susţinerea personalităţii, spre restabilirea relaţiilor oferă mediatorului mai multe satisfacţii de pe urma procesului şi a rezultatului, decât prestaţia mecanică, ce urmăreşte ajungerea la un compromis prin cedări şi semnarea unui acord. Calea pacicatoare sau calea preschimbării, cum este denită de Marc Umbrite, este una benecă pentru însuşi mediator, deşi comportă mari rezerve sueteşti şi multă energie care, dacă nu sunt compensate, îl pot aduce pe mediator la istovire treptată. Aşa-zisul „sindrom al arderii” apare atunci când mediatorul îşi depune tot suetul, compătimind şi încercând să ajute părţile implicate în proces. Desigur, un astfel de comportament nu poate  unul profesionist, dar nici indiferenţa sau cinismul profesional nu reprezintă o alternativă în acest sens. Cinismul, chiar şi dacă reprezintă o metodă de apărare psihologică, menită să protejeze suetul de marile necazuri, în cazul unui mediator, a  cinic, înseamnă a  mort. Cea mai bună metodă contra instovirii sueteşti este ajutorul colegilor, cu care zi de zi poţi discuta subiecte profesionale, să obţii susţinere şi de la care îţi poţi alimenta entusiasmul. Cu atât mai important poate  ajutorul colegilor, colegilor, cu cât mediatorul este unul începător, iar greşelile sunt inevitabile şi dezamăgirile copleşitoare. Prezenţa unui cerc de discuţii, de specialişti în domeniu care îţi pot oferi susţinere este una strict necesară. Este preferabil, ca programul de mediere să prevadă întâlnirile periodice ale mediatorilor în ecare săptămână (sau o dată la două săptămâni), în cadrul cărora să e discutate cazurile din practica şi să se analizeze aspectele acestora în comun. Dacă o astfel de comunitate profesională profesională mai mai practică şi modalităţi de comunicare neformale, cu prezenţa unor 12

Roman Koval

ritualuri şi tradiţii, atunci şansele de a suferi de „sindromul arderii” scad în progresie geometrică. Nu ne rămâne decât să-i urăm cititorului încredere, perseverenţă şi sucientă curiozitate în însuşirea tainelor artei de mediator şi atunci toată viaţa acestuia va  plină de sens şi lumină, oferită de această misiune nobilă – medierea în soluţionarea conictelor şi pacicarea relaţiilor.

12

Anexe

Anexa 1. Diferenee dinre jusiia resauraiv i jusiia reriuiv Nr.. Nr

JUSt JU StIţ IţIA IA RE RESt StAU AURA RAtI tIVă Vă

JUSt JU StIţ IţIA IA RE REtR tRIb IbUt UtIV IVă ă

1.

Infracţiunea este denită ca agresare a persoanei de către o altă persoană Focalizarea pe rezolvarea problemei, pe obligaţii, pe viitor Dialogul şi negocierea reprezintă normele Restituirea este considerată mijloc de atingere a obiectivului principal al ambelor părţi, acela de reconciliere/restaurare

Infracţiunea este denită ca o violare a statului

2.

3. 4.

5. 6.

7. 8.

9.

Focalizarea pe stabilirea blamului şi vinovăţiei, pe trecut Relaţii adverse şi procesul adversial reprezintă normele Mijlocul utilizat este impunerea unei dureri prin pedeapsă şi se urmăreşte a administra o pedeapsă exemplară pentru a preveni

Justiţia este denită prin relaţii Justiţia este denită prin intenţie şi rezultate drepte şi proces: reguli drepte Infracţiunea este recunoscută Reprimarea naturii conictuale, ca ind un conict interpersonal; interpersonale, a infracţiunii: valoarea conictului este conictul este privit din unghiul recunoscută individ contra stat Focalizare pe repararea O nedreptate socială este nedreptăţii sociale înlocuită de o alta Comunitatea are rol de Comunitateaestemarginalizată, facilitator în procesul ind reprezentată abstract de restaurativ către stat Încurajarea reciprocităţii Încurajarea val valorilor leg legate de concurenţă şi egoism

12

Anexe

10.

Victima şi infractorul sunt direct angajaţi în proces: drepturile/ nevoile victimei recunoscute şi infractorul este încurajat să-şi asume răspunderea

11.

Responsabilizareainfractorului Responsabilizarea infractorului denită prin înţelegerea este denită prin primirea impactului acţiunii sale şi pedepsei conştientizarea obligaţiei de a îndrepta lucrurile

12.

Infracţiunea este înţeleasă Infracţiunea denită în termeni în întregul său context,strict legali, fără a  caracterizată caracterizat de dimensiunile de dimensiunile ei morale, morale, sociale, economice şi sociale, economice şi politice politice.

13.

Recunoaşterea „datoriei” faţă de victimă Răspuns focalizat pe consecinţele negative ale comportamentului infractorului. Stigmatul comiterii infracţiunii este reparabil prin acţiunea restaurativă Posibilităţi pentru remuşcări şi iertare Implicare directă a participanţilor

14.

15.

16. 17.

12

Acţiunea este direcţionată dinspre Stat spre infractor: victima este ignorată şi infractorul este pasiv

”Datoria”abstractăainfractorului faţă de stat şi societate Răspuns focalizat pe comportamentul din trecut al infractorului Stigmatul comiterii infracţiunii este ireparabil Nici o încurajare pentru remuşcări şi iertare Dependenţă faţă de profesionişti (avocaţi, procurori)

Anexe

Anexa 2. Avanajee i dezavanajee medierii comparaiv cu conferina cu un grup mai arg Abordare

Medierea Conversaţia este dintre victima infracţiunii şi infractor Unul sau mai mulţi membri ai familiei, persoane de susţinere pot  prezente, dar nu sunt implicaţi activ în conversaţie

Avanaje posiie

Dezavanaje posiie

Împăcarea este mai Infractorul nu privată, reducând este predispus să anxietatea victimei şi înţeleagă tot impactul infractorului comportamentului său Victima şi infractorul asupra altor persoane simt o siguranţă afectate de infracţiune mai mare pentru a  Este limitată deschişi participarea celorlalţi Victima şi infractorul care sunt parte a sunt mai predispuşi să comunităţii din care sunt vorbească sincer decât victima şi infractorul să e inuenţaţi de ce incluzând familia cred alţii despre ei Conictul care Victima şi infractorul afectează întreaga sunt mai predispuşi comunitate este lăsat să se angajeze într-un “după uşă” dialog autentic Abordarea este mai Este o focalizare mai puţin orientată spre mare pe necesităţile angajarea unei reţele victimei directe a de oameni care ar putea infracţiunii oferi un suport pentru Infractorul este mai victimă şi infractor postpuţin predispus să se conferinţă simtă ruşinat de alţii Comunitatea este mai puţin implicată în controlul responsabilităţii infractorului

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

12

Anexe

Conferinţa unui grup mai larg Conversaţia este între toţi acei prezenţi, deşi victima şi infractorul vor  acei care vor începe să relateze cele întâmplate Întâlnirea este preconizată pentru a implica de la şase la opt persoane şi poate ocazional să implice douăzeci şi mai mult •

•

Multe alte persoane Infractorii minori pot  afectate de infracţiune intimidaţi de prezenţa au posibilitatea să e unui număr mare de implicate adulţi Comunitatea este Necesităţile mai mult implicată în victimelor primare procesul de control ar putea să nu e al responsabilităţii satisfăcute din cauza infractorului altor membri ai familiei Infractorul are sau comunităţii posibilitatea să Unele victime preferă înţeleagă impactulo întrunire mai puţin total al infracţiunii publică atât asupra victimelor Unii infractori ar primare, cât şi asupra putea să nu să simtă victimelor secundare în siguranţă deplină ca Este mai mare să vorbească deschis posibilitatea ca şi ar putea  presaţi de membrii familiei şi grup ca să răspundă alţii care doresc să într-un mod anumit ofere suport victimei Una sau mai multe şi infractorului să e persoane poate să implicaţi domine conversaţia, Reţeaua de oameni oferind puţin timp este disponibilă victimei şi infractorului să ofere suport ca să discute între ei atât victimei, cât şi infractorului •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

10

Întrebări de recapitulare

Înreri de recapiuare tema I Aspece eoreice i pracice ae conicuui 1. 2. 3. 4. 5.

Care sunt aspectele pozitive care pot  identicate în cazul unui conict? Delimitaţi variantele de acţiune în concordaţă cu etapele conictului: etapa premărgătoare, etapa de escaladare, etapa de lămurire. Care sunt primele semnale ale apariţiei unui conict? Combinaţia căror variabile determină stilurile de abordare ale conictului? Care este rolul mediatorului în aplanarea situţiei de conict?

tema II Medierea: dimensiuni i coordonae deniorii 1. 2. 3. 4.

În ce raport se aă conceptele „mediere” şi „justiţie restaurativă”? Care este premisa de la care porneşte justiţia restaurativă? Care sunt principiile pe care se bazează dezvoltarea programelor în cadrul justiţiei restaurative? Cum consideraţi, care este cea mai ecientă formă a instituţiei medierii?

tema III Deonoogia profesiona a mediaoruui i consrucia paradigmei profesionae 1. 2. 3. 4.

Ce înţelegeţi prin noţiunea de „conict de itnerese” în contextul deontologiei profesionale? Explicaţi diferenţa dintre principiul imparţialităţii şi neutralităţii? Care sunt limitele principiului condenţialităţii? Care este necesitatea codului etic pentru mediator?

11

Întrebări de recapitulare

tema IV Regemenarea medierii în documenee inernaionae i naionae 1. 2. 3. 4.

Există acte normative care reglementează instituţia medierii? Este necesară reglementarea normativă a statutului mediatorului? Ce importanţă are instituţia medierii pentru dreptul penal şi procesual penal? Cum credeţi, sunt necesare reglementări speciale privind statutul minorilor în dreptul penal şi procesual penal? Tema V Etapele procesului de mediere

1. 2. 3. 4. 5.

La etapa pre-mediere, pe cine contactează mediatorul în primul rând? Ce componente trebuie să conţină un monolog de deschidere a sesiunii de mediere? Care este rolul mediatorului în elaborarea planului de negociere? În ce cazuri poate  nisat procesul de mediere? Ce putere juridică are acordul de împăcare?

tema VI Aiiie mediaoruui i auoevauarea 1. 2. 3. 4. 5.

Care sunt caracteristicile abordării transformatorii şi abordării orientate spre soluţionarea unei probleme? Pentru care abordare pledaţi? Cum consideraţi, care din laturile triunghiului succesului (conţinut, emoţii, procedură) are cea mai mare importanţă în procesul de mediere? Ce înţelegeţi prin conceptul „ascultarea activă”? Care este importanţa acesteia în procesul de comunicare? Prin ce se deosebeşte parafrazarea de rezumare? Care sunt avantajele lucrului mediatorilor în pereche?

12

Mediere

Recommend Documents