Evolutia medicamentului
Cunoastem foarte putine date despre metodele de tratament medicamentos utilizate in trecutul foarte indepartat al omenirii, dar se considera ca boala este anterioara omului, medicina deasemenea si prin urmare si farmacia, deoarece animalele au utilizat primele anumite plante atunci cand sufereau .
Nu avem de unde afla care erau plantele folosite de omul primitiv, dar in straduinta lui de a-si diversifica hrana a observat ca unele plante aveau insusiri tamaduitoare, iar altele erau otravitoare sau cu efecte mortale .
Oamenii arhaici au avut medicamentele lor, o adevarata “farmacologie empirica”, de care s-au folosit constient si care cuprindea in mare parte leacuri de origine vegetala, animala, dar si chimica, minerala,cum ar fi: argila,namolul,tuful vulcanic, caolinul, bitumul, sarea, potasiul si apele termale sulfuroase.
Cele mai vechi remedii utilizate erau: fierturile de buruieni (infuziile si decocturile de astazi) ungerile, spalaturile, prafurile, uleiuri, bauturi si sucuri fermentate in care dizolvau prafuri, inhalatii, boluri, fumigatii, lichide introduse in rect (apa de mare,apa calda sau fierturi de buruieni) etc.
Cîndva, mănăstirea a fost cabinet medical Pînă acum un secol, îngrijirea bolnavilor şi arta de a vindeca se mai aflau încă sub tutela bisericii. Oamenii cărora li se încredinţa vindecarea sufletului trebuiau să răspundă şi de vindecarea trupului.
Leacuri păstrate în mănăstiri
Vechii călugări ne-au transmis reţete şi metode de vindecare bazate pe ierburi de leac şi rugăciune De-a lungul secolelor, tincturile şi licorile din plante folosite în medicina populară proveneau nu numai din experienţa vracilor, ci şi din mănăstiri, acolo unde vechii călugări moşteneau şi duceau mai departe tradiţia vindecării cu ierburi de leac.
Leacuri pastrate in manastiri Preoţii, călugării şi maicile alinau şi suferinţele trupului. Ei studiau funcţiile organismului şi cauzele bolilor, elaborînd metode de vindecare dintre cele mai diverse. Traduceau, transcriau şi puneau în practică reţete aparţinînd altor culturi, dar acumulau experienţă şi din terapiile practicate de ei înşişi. În special, călugării s-au îngrijit de trebuinţele sufleteşti ale omului, pe care l-au înţeles şi l-au sprijinit moral, dar căruia i-au oblăduit şi rănile fizice.
Farmacia din curtea mănăstirii În afară de plante medicinale, călugării terapeuţi foloseau ventuzele, lăsatul de sînge, terapia cu apă, băile şi cataplasmele, metode mai puţin folosite astăzi, dar care dau semne că sînt redescoperite şi apreciate tot mai mult şi de terapiile moderne.
Plantele medicinale din Biblie Călugării au folosit cu predilecţie acele plante tămăduitoare pomenite în Biblie. Scorţişoara „mirositoare” apare de mai multe ori menţionată în Sfînta Scriptură, mai ales ca unul dintre ingredientele ungerii sfinte. Astăzi ştim că uleiul esenţial de scorţişoară este antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator şi are efecte benefice în afecţiuni respiratorii, genito-urinare, în tratamentele stomatologice.
Plantele medicinale din Biblie
Cedrul, arborele cel mai lăudat, pomenit în Biblie de 75 de ori, ne dă un ulei cu proprietăţi antiseptice pentru căile respiratorii. Este antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos şi stimulent tonic.
Plantele medicinale din Biblie
Isopul, cu miros aromat plăcut, e folosit în răceală, bronşită, gripă, angină, răni, dermatite, furuncule, guturai alergic, negi, papiloame, bătături
Pomenit în Psalmii lui David, isopul este un remediu excelent în tratarea bolilor de plămîni. Acţionează de asemenea ca un foarte bun purificator al sîngelui, avînd efect asupra vaselor capilare prin scăderea fragilităţii acestora, planta fiind foarte bună şi în tratamentul bolilor de ficat, în hepatite, leucoree, amenoree sau reumatism cronic. În cazul tulburărilor gastrice sau balonare este utilă tinctura de isop. Pentru arsuri la stomac şi gaze intestinale se consumă două-trei pahare pe zi de macerat la rece, înainte de mesele principale.
