Canonul occidental
Cărţile şi Şcoala Ş coala Epocilor Harold Bloom
Eseul lui Harold Bloom din 1994, apărut în traducere românească la editura Univers, este o prezentare prezentare contemp contemporană orană a vieţii vieţii cărţilor, cărţilor, lucru uşor de de sesizat sesizat chiar din subtitlul subtitlul lucrării.O lucrării.O gamă largă de aprecieri asupra memoriei culturale şi modul în care se selectează valorile, care îşi găsesc corespondenţa în două clasicizate deja itinerarii prin lumea cărţilor: acela oferit de romanul existenţial Greaţa al scriitorului francez J.P.Sartre J.P.Sartre , în care un erou citeşte cărţile unei biblioteci biblioteci în ordine alfabetică, alfabetică, pentru pentru a fi sigur sigur că nimic din din ce a fost scris scris nu îi scapă, scapă, şi acela acela pe care care ni-l propune propune Giovanni Papini în Gog , cu titlul simbolic Capodoperele literaturii. Demersul lui Papini este foarte apropiat de posibila definire a canonului dată de Harold Bloom:”Aveam nevoie pentru unele planuri ale mele, să cunosc ceea ce profesorii colegiilor numesc”capodoperele literaturii”. Cu modificările de rigoare, lucrarea lui Bloom propune la cincizeci de ani distanţă de metaficţiunea lui Papini(1942) o călătorie culturală, care-şi precizează reperele încă din prefaţa auctorială: „o originalitate ce trebuie să se îmbine cu moştenirea şi cu anxietatea influenţei”. Bloom desemnează desemnează douăzeci şi şase de autori ca fiind „canonici – adică influienţi în cultura noastră”;el afirma că trebuie să existe o pledoarie pentru „centrul” care nu se mai menţine, pentru că „pura anarhie este pe cale sa invadeze ceea ce s-a numit lumea erudită”. Deşi autorul spune că această selecţie vizează cititorul obişnuit, căruia literatura îi vorbeşte prin capodo capodopere pere,, in realitate realitate este este o carte carte despre despre „elita” „elita” literaturii, literaturii, fiecare fiecare avand avand in vedere vedere absoluta unicitate şi originalitate:”Shakespeare e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor…”. Bloom încearcă să afle ce anume face ca scriitorul şi operele sale să fie canonice:”De cele mai multe ori, răspunsul s-a dovedit a fi: stranietatea, un fel de originalitate, care ori nu poate fi asimilată, ori ne asimilează ea pe noi în aşa măsură încât nu ne mai apare stranie. Criteriul de selecţie a scriitorilor este realizat prin calitatea de a fi „centrul”, adică punctul în care se strânge „tradiţia” şi de la care porneşte „modelul”, „natura lor reprezentativă”, fie prin „specific „specificul ul naţional”:Chau naţional”:Chaucer, cer, Shakes Shakespeare, peare, Milton, Milton, Dicken Dickens, s, Montaigne Montaigne,, Moliere, Moliere, Dante, Dante, Cervantes, Tolstoi, Goethe, Borges „personificări ale spiritului literar al epocii”. Bloom vorbeşte despre lupta dintre cele două tabere constituite în problema canonului: „apărătorii de dreapta ai canonului, care îl susţin pentru presupusele sale valori morale şi mediile academice şi de presă, numite de mine Şcoala Resentimentului, care vor să răstoarne orice canon pentru a-şi afirma presupusele lor programe de reforma…”Autorul eseului pledează pentru pentru o revenire revenire a canonul canonul occidental occidental,, în sensul sensul apărării apărării unor valori certe certe „încetând „încetând să se mai mai arunce totul peste bord”. „O trasătură a originalităţii care poate câştiga statutul canonic în cazul unei opere literare este stranietatea pe care ori nu o vom asimila niciodată în întregime, ori devine ceva atât de specific, încât nu-i mai pricepem idiosincrasiile”Originalitatea este o mare problemă pentru anticanonici, iar Shakespeare rămâne cel mai original autor cunoscut vreodată. Termenul „canon”, asociat cu numele unuia sau altuia dintre scriitorii unei culturi, resemantizează opera acestuia, inducându-i lectorului o atitudine obedientă de acceptare / sacralizare a valorii scriitorului respectiv sau, dimpotrivă, poate provoca o atitudine de respingere(nonconformistă sau steril ingrată).Intre cele două se înscrie atitudinea postmodernă care, recunoscând autoritatea antecesorilor, în mod ironic deconstruieşte valorile textului tradiţionalizat pentru a le recompune după imaginea/ imaginaţia proprie, propunându-le, reactualizate, cititorului contemporan.
Având ca punct de plecare ideea nerepetată că „esteticul e ireductibil la ideologic şi metafizică” şi că „marea scriere este întotdeauna o rescriere şi se bazează pe o lectură ce face loc sinelui sau acţionează astfel încât să redeschidă vechi opere în faţa noilor noastre suferinţe”, eseistul defineşte canonul „ca o relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală”, un fel de „arta a memoriei în forma ei literară, nu în sensul religios al canonului, fundamentul autentic al gândirii culturale”(pag 32).Departe de a fi o instituţie rigidă, sterilă, care să excludă valorile estetice individuale, canonul reprezintă un sistem de valori necesar pentru dezvoltarea spirituală a unui individ sau a unei societăţi.Conceput în context cultural, canonul se înnobilează ca repertoriu de valori legitimate de timp şi de vocile sonore ale unei culturi. Eseistul Harold Bloom îl pune în centrul grupului de autori canonici pentru un posibil model de intersecţie a valorilor culturale în general şi literare în special pe William Shakespeare, referindu-se la doua texte care citesc „critic”, in secolul XX, opera lui Shakespeare: cel al lui Freud „o hartă freudiană” a lumii lui Shakespeare prin marile complexe ale umanităţii şi cel al secolului XX în genere:”Tradiţionaliştii şi iniţiatorii canonului par să fie de acord măcar în ce priveşte supremaţia; aparţine lui Shakespeare.El însuşi este canonul laic; atât înaintaşii cât şi urmaşii se definesc prin el, în scopuri canoniceAici însă ei se confruntă cu dificultăţi de neînvins datorită forţei shakespeariene(…): el este mereu înaintea ta, conceptual şi imagistic, oricine şi oriunde ai fi.Te face să te simţi anacronic pentru că te conţine, nu ţi se subsumează niciodată.Nu-l poţi desluşi printr-o nouă doctrină – fie ea marxismul, freudianismul, sau scepticismul lingvistic (…).Tot ce e important din Freud există deja la Shakespeare şi cu o critică elocventă a freudianismului pe deasupra.Harta freudiană a minţii este şi cea a lui Shakespeare.Freud pare doar s-o fi transpus în proză. „Shakespeare nu ne va face mai buni şi nici mai rai, dar el ne-ar putea învăţa cum să ne ascultăm vocea interioară când vorbim cu noi înşine.Astfel, ne-ar putea învăţa cum să acceptăm schimbarea în noi şi la ceilalţi”.(pag 28).”Intruchipare a originalităţii fondatoare, Shakespeare este punctul zero al canonului occidental”. „Receptarea forţei estetice ne ajută să învăţăm să stăm de vorbă cu noi înşine.Adevăratul folos adus de Shakespeare, Cervantes, Homer, Dante, Chauser sau Rabelais este acentuarea dezvoltării sinelui propriu. Citind operele canonice nu vom deveni mai buni sau mai răi, mai folositori sau mai dăunători societăţii.Dialogul minţii cu sine însăşi nu e în principal o realitate socială.Tot ce ne poate oferi canonul este o bună folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă finală este confruntarea individului cu propria mortalitate”. „Canonul validează educaţia şi rangul social, fiind, în acelaşi timp, validat de şcoală şi de societate”.
