HANU ANCUTEI Mihail Sadoveanu Hanu Ancutei (1928) constituie o opera de maturitate, in care se distinge specificul inconfundabil al scrisului sadovenian ce-i asigura nemurirea. Atmosfera de vraja, tonul duios, melancolic si meditativ când vorbeşte de cele trecute, învăluite intr-o aura de legenda si basm, se întemeiază pe darul de excepţie al evocării epice cu care este înzestrat scriitorul. Volumul începe in aceasta atmosfera intre realitate si nălucire in care sunt surprinse esenţele vieţii, ridicate la dimensiunea miticului. Titlul volumului cuprinde un motiv specific literaturii sadoveniene, hanul, simbol al tradiţiei si al permanentei, străjuit de lumina ce-o radiază hangiţa cea plina de farmec. Cele noua povestiri ale volumului (Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţa, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul) sunt cuprinse intr-o structura narativa unitara, comparata de G. Călinescu cu Decameronul lui Boccacio, in care, drumeţi obisnuiti ai hanului, spun istorii de demult. Volumul a fost alăturat si celebrelor Povestiri din Cantebury ale lui Chaucer, sau incantatoarelor povestiri din Halima, precum si scrierii lui Anton Pann – Povestea vorbei, cu caracter popular-folcloric. Fiecare povestire are o totala independenta, unitatea volumului, data îndeosebi prin atmosfera, se asigura si prin varietatea formulelor narative: o istorisire cu caracter de reportaj a unui negutator umblat prin tari străine ca Damian Cristisor; snoava (Iapa lui Vodă); legenda (Judeţ al sărmanilor); nararea unor drame familiale (Haralambie); nararea unor episoade amoroase, in genul romanelor cavalereşti (Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţa); mai multe momente narative care conturează un portret (Orb sărac). „Arta povestirii in povestire sau a povestirii in rama va atinge perfecţiunea, la Sadoveanu, in Hanu Ancutei”. Intamplarile se spun la Hanu Ancutei de mai mulţi povestitori, care sunt in mare parte eroi sau martori la cele istorisite. Ei isi găsesc bucuria de a trai prin istorisire, prin întoarcere in trecut, au plăcerea vorbei si a ulcelei cu vin in fata căreia isi deschid sufletul si isi dezleagă limba. Hangiţele, mama cea „de demult” si fiica, au un rol important in desfasurarea intamplarilor istorisite, fiind martore, ca in Fântâna dintre plopi sau Cealaltă Ancuţa. Primul povestitor este comisul Ionita din Draganesti, un fel de maestru de ceremonie, cel care asigura continuitatea competiţiei narative, promitand mereu ca va spune o noua istorisire, ce va fi deasupra celorlalte, mult mai interesanta, dar care va ramane, pana la sfarsit, nespusa. Autorul participa la petrecere in postura de caraus din Tara-de-Sus, dar nu povesteşte, ci intervine, uneori, cu cate-un indemn pentru alţii. Astfel se demarchează planul evocării de demult de acela al momentului povestirii, al reînvierii unor clipe din negura vremii. Povestirile aduc câteva repere istorice: vremea domnitorului Callimachi, a lui Ipsilanti, Mihail Sturza. Unitatea de atmosfera poetica este asigurata, printre altele, de importanta pe care o are hanul in relaţiile dintre povestitori si intamplarile povestite. Aici la han se aduna oameni cu îndeletniciri diferite, cunoscându-se intamplator: razesul comis Ionita, călugărul Gherman, de la Durau, căpitanul de mazili Neculai Isac de la Balabenesti, moş Leonte Zodierul; care cunoaşte semnele vremii si crugul
lunii si al stelelor; un negustor ambulant, un cioban, un cerşetor orb, un fantanas. Formulele consacrate asigura ritmul si continuitatea povestirii, purtând însemnele oralitatii, invitând pe cei prezenţi la ascultare: „Domnilor si fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la Balabanesti, ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe aceste meleaguri, când eram tanar” (Fântâna dintre plopi). Povestirile stau sub semnul timpului nedeterminat al basmului, ca si unele personaje si faptele lor. Intamplarile sunt petrecute in „vremea veche”, sau de la momentul acela a trecut „vreme adânca”: „calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Eroii sunt adevărate modele, ca in basme, exprimând idealul uman de frumuseţe fizica si morala: „Acest om de la Balabanesti a fost un om cum nu erau mulţi in tara Moldovei: Voinic si frumos si rău. Bătea drumurile, căutându-si dragostele. Si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata” (Balaurul). In viziune populara, de basm, e conturat si Todirita Catană din Cealaltă Ancuţa: „Cel prins era intru adevăr om nalt si voinic, subţire la mijloc, lat in spate. Avea mustati bălaie si ochii negri se se uita in juru-i. Era îmbrăcat cu mintean si cu ciobote roşii cu tureatca răsfrânta; ca un razas cuprins. Era cu capul gol si cu buzele sângerate sub mustati”. Alteori, personajul are dimensiunea eroilor de balada: „Aista-i un zălud, care a făcut slujba si-n oastea nemţeasca si i-a spariat si pe nemţi. Si s-a oştit si-n războaie adevărate si are pe el crestături de gloanţe si de sabie. Calul fuge in goana si el sta in picioare in sa. Ridica sacul de orz in mana dreapta. Bate ca un berbec cu capul si pe cine-l paleste îl da os fara suflare”. (Cealaltă Ancuţa). Toate, sau aproape toate intamplarile sunt legate de Hanu Ancutei, loc de popas si de trecere. Hanu Ancutei este un spaţiu simbolic, confundându-se aproape cu Moldova, locul tuturor intamplarilor, petrecute la han sau in preajma acestuia (la Tupilaţi, Bozieni, Fierbinţi, Negoiesti, Pastraveni). Popasul la han se desfasoara după un adevărat ritual străvechi: vinul este adus de hangiţa intr-un cofăiel, este pus in oale noi după ce „farmă” pe cele vechi; se mananca pui fripţi in ţigla si plăcinte din poala Ancutei, care zambeste viclean drumeţilor. Lăutarii cânta, apoi după momentul de linişte, devenit element al ceremoniei se precede începutul ascultării, urmează noua destăinuire a faptelor de demult, trăite sau auzite. Mihail Sadoveanu are cultul vechimii si al amintirii ca si Eminescu. Aşa cum a subliniat Constantin Ciopraga, „Hanu Ancutei este mai ales o carte de atmosfera, de autentica feerie epica, savoarea cartii sta in special pe limba, nu in fabulaţie; o limba când ceremonioasa, când obişnuita, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonante cronicaresti, când reverenţa cristalizata in formule, când diversitatea expresiei figurate”. La Sadoveanu domina monologul, confesiunea, care face parte din plăcerea petrecerii timpului in tovarasenia mesenilor, de unde rezulta oralitatea stilului. Oamenii sunt insa mai gravi si mai ceremonioşi decât la Creanga (Comisul Ionita, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Damian Cristisor, lipscanul, orbul sărac, chiar si Ancuţa). Tudor Vianu remarca stilul ceremonios, timbrul grav si sărbătoresc deopotrivă ca un text al liturghiilor. Misterul poetic izvoraste si din prezenta naturii, intim legata de viata omului: „balaurul furtunilor, puhoaiele apelor, bulboacele răzbunătoare, pădurea mult ştiutoare, mai ales, sunt in atâtea
pagini din Hanu Ancutei si alte opere mari, adevărate forte magice, care-l insotesc pe om, vestindu-l, ascunzându-l, daca el poate pricepe tainica limba a făpturilor si stihiilor”.
