a grava= a săpa prin definitie- tehnica de multiplicare reprezentand de fapt prima forma a tiparului. a devenit o forma independenta de arta incepand cu Renasterea (Durer, Mantegna, mai târziu Rembrandt, Goya tiparul a început ca o formă de xilogravură: litere de lemn, decoruri și ilustrații Adevărul cel mai mai important însă însă este acela că, în măsura în care care civilizația nu poate poate fi imaginată fără aportul tiparului, tiparului, aceasta, tiparul, tiparul, cu toate genurile genurile lui specifice, nu nu ar fi existat fără fără gravură...
până de curând, funcțiile de artist, gravor și imprimeur erau separate și adeseori apăreau, ca urmare, trei semnături pe stampe pe lângă folosirea tehnicilor de gravură pentru multiplicare, m ultiplicare, apare interesul unor pictori pentru pictori, sculptori de a se exprima prin această tehnică ca urmare s-au s-au dezvoltat noi genuri de gravură: manieră neagră, maniera creion, maniera punctată și maniera zahărului
Primele manifestări de tehnici ale gravurii au apărut odată cu imaginea figurată pe pereții peșterii de la Lascaux și Altamira Altamira - incizii în stâncă pentru dirijarea pigmentului În China, 105, apare hârtia => imprimare, suprafața unui material devine în același timp activă și pasivă, hârtia se identifică cu viitorul tipar,mijloc tehnic de multiplicare. m ultiplicare. XILOGRAVURA este prima tehnică de gravură, precedând gravura în metal, cele mai timpurii exemple apar în Egipt și CHina, folosite pentru imprimarea textilelor (sec. V -VI), iar în CHina se face și pe hârtie În Europa, cele mai vechi vechi sunt din secolul XIV în Germania Germania și Italia. Explicația acestei acestei intârzierea este inventarea târzie a hârtiei (în principal cărți de joc și imagini religioase, calitate artistică scăzută). Devine importantă în secolul XV, când se imprimă textul alături de ilustrație = carte! La Nurenberg, în 1493, Weltchronik , prima carte amplu ilustrată, cu imagini de Michael Wolgemut. Albrecht Durer a ridicat xilogravura la rang de artă majoră, prin suitele Apocalipsa și Viața Fecioarei
alți xilogravori importanți: Albrecht Altdorfer, Hans Baldung Grien, Lucas Cranach, Urs Graf, Hans Holbein, Lucas van Leyden. Declinul xilogravurii s-a produs odata cu preferința editorilor pentru ornarea carților cu produse ale gravurii în adancime, care permiteau o mai mare acuratețe a detaliului. (Bertall, Deveria, Monnier) Decade, se reia și se expermentează tăieturi noi în lemn. Aparentele handcapuri ale tehnicii sunt reconfigurate în semne plastice de o mare expresivitate.
Gravura în adâncime pe metal .
Apare la jumatate de secol după xilografie. Giorgio Vasari îi atribuie paternitatea procedeului lui Maso Finiguerra, care, verificând starea unei plăci cizelate destinate nivelării, a avut ideea de a umple adânciturile compoziției cu cerneală. În Italia, printre artiștii care la începutul secolului al XVI au popularizat gravura pe metal au fost Andrea Mantegna, Marcantonio Raimondi( ultimul care transpunea în gravură picturile lui Rafael). Martin Schongauer în 1466 s-a servit de pointe-seche, iar Durer duce arta gravurii la apogeu. Durer, Holbein, Martin Schongauer - cei mai importanți gravori germani. Primele gravuri în aquaforte apar la începutul sec. XVI- cea dintîi imprimare a fost facută de Urs Graf în 1513. Tehnica aquaforte a înregistrat un adevarat triumf cu lucrările lui Rembrandt, cel mai mare gravor al sec. XVII, combinand daltița și acul. Goya, important gravor spaniol, lucrează izolat, pentru că Spania nu avea tradiția tehinicii aquaforte În Franța, odată cu creșterea interesului pentur aceastaă tehnică, se formează gruparea artistică „Societe des aquafortistes”. Cei mai reprezentativi membri sunt Manet și Degas. În sec. XX, lucrări importante de Chagall, Dali, Picasso
GRAVURA CU ACUL (Pointe Seche) tehnică perfecționată de Rembrandt, folosită cu succes de artiști precum Mary Cassatt. Înflorește în secolul XX prin școala germană a gravurii cu acul: Max Beckmann, Lovis Corinth, Max Liebermann. De asemenea, au abordat această tehnică pictori din sec. XX precum Paul Klee, Marc Chagall, Ernst Ludwig Kirchner, Georges Braque.
În sec. XVI, se folosește maniera creion, iar în sec. XVII, a reapărut gravura punctată
MEZZOTINTA SAU MANIERA NEAGRĂ Dintre puținele maniere la care se cunoaște cu exactitate inventatorul: Ludwig von Siegen, Olanda, 1609. FOlositoare pentru reproducerea cu acuratețe a picturilor și acuarelelor Mezzotinta intră în declin odată cu apariția clișeografiei și a tiparului fotomecanic, fiind reluată de artiștii sec. XX: Picasso, Rouault, Judith Foster În 1769, pictorul francez Jean-Baptiste Le Prince introduce maniera laviului.
LITOGRAFIA inventată de Aloys Senefelder. după aceea, Goya, Delacroix, Degas, Manet, Renoir, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Dali, Picasso au folosito și ei. Se folosea tehnica desenului, litografia în cretă sau creion, tehnica peniției - litografia în peniță, tehnica laviului, tehnica aerografului - crachis, maniera neagră. Mimează tehnici ale picturii de șevalet: ulei, tempera, acuarelă, pastel - gravura colorată, tehnica foto - fotogravura. În secolul XIX, mulți amatori folosesc această tehnică, rezultând în degradarea sa, renăscând odată cu folosirea sa de către impresioniști și artiștii secolului XX. Tot în sec XX, litografia a dezvoltat noi tehnici de tipar precum metalografia sau offset-ul, acestea fiind practic părintele tiparului modern. Maniere de lucru: maniera creionului sau a cretei, maniera neagră, a laviului, maniera aerografului, a penilei, litografie colorată sau fotolitografie.
SERIGRAFIA Apare abia pe la jum.. sec. XX Odată cu apariția s-a impus și prima tehnică aferentă ei, tehnica șablonului. Se folosea la începuturi pentru tot felul de decorațiuni: textile, tapet, mobilă. Samuel Simon din Manchester a folosit pentru prima oară sita de mătase întinsă pe un cadru de lemn, ca în tehnicile picturii în ulei pe pânză.
În timpul Primului Război Mondial, se folosește pentru imprimări industriale: steaguri/bannere. Ulterior, se imprimă și pe hârtie. Începând cu anii '80, se folosește computerul pentru a transpune fotografii pentru a transpune spre imprimare pe diferite suporturi. La început, serigrafia apare ca tehnică de imprimare, ulterior este preluată de artiști și adusă la condiția de gen artistic în sine. Astăzi este utilizată practic în mod curent: banner, cutie de bere, tricouri. În problema semnării identității s-a decis că se acceptă o ștampilă cu numele artistului, deși mulți artiști preferă să își semneze lucrările de mână. Serigrafia poate imita orice tehnică tradițională și prin combinarea acestora creând o infinitate de stiluri și maniere diferite Artiști: Gavril Kovacs, Andy Warhol, Marcel Duchamp, Robert Rauschenberg, Lucas Samaras, Roy Liechtenstein
MONOTIPUL Este considerată o tehnică „bastard”, aflându-se undeva la mijlocul drumului dintre pictură și gravură. În prima etapă, artistul pictează, șterge sau freacă desenul direct pe placă, folosind o cerneală pe bază de ulei, pentru ca uscarea să nu fie rapidă. Ulterior, se pune la presă. Se poate interveni pe imprimare Deși nu avem o recunoaștere istorică a monoprintului putem să îl asociem cu momentul în care au fost folosite pentru prima dată gravurile în adâncime colorate. (ex- picorul și gravorul olandez Hercules Seghers, Giovanni Benedetto Castiglione- experimentînd primul ) Edgar Degas foloseste monotipul ca scop în sine pentru expresia plastică, mai puțin pentru a descrie materialitațile formelor figurate. Numărul lucrărilor pornite de la monotip poate să treacă de cateva sute, fără să fie un tiraj, fiecare exemplar având o identitate proprie prin diferitele structuri ale m aterialelor folosite. A fost folosită de maeștrii sec. XIX- XX, precum Pissaro, Gauguin, Munch, Picasso, Chagall.
LINOGRAVURA Face parte din tehnicile de gravură în inalțime, alaturi de xilogravura lemn în fibră și xilogravura lemn în cap.
A fost inventată în Anglia, în 1960 ca material cu riscuri mai puține. Printre primii care au folosit această tehnică, îi amintim pe Matisse și Picasso. Picasso inițial tăia separat fiecare placă pentru fiecare placă. Linogravura, la fel ca celelate tehnici ale gravurii în înălțime, necesită o sinteză a formelor figurate din cauza faptului că nu se poate reveni cu tăieturi pentru refacerea desenului. Este „minimum de mijloace, maximum de expresie”.
FOTOGRAVURA denumită și Heliogravură. Face parte din grupul celor trei mari tipuri de tipar industrial, alături de tipografie și of fset. Offset-ul derivă din tehnicile litografiei, fiind un tipar plan, pe când tipografia face parte din partea gravurii în înălțime a xilogravurii. Fotogravura e o tehnică cu un proces similar gravurii în adâncime. Un pas major în dezvoltarae fotogravurii a fost apariția tehnicii aquatinta în secolul XVIII, care, ulterior, în sec. XIX, a încorporat metodele fotografice. Grenul din aquatinta devine astfel rasterul din fotografie. Începuturile fotogravurii le putem menționa odată cu experiențele lui Niepce în 1827 Exemple e publicații relevante în sec. XX: Camera Work, The North American Indian
GRAVURA ÎN RELIEF (gravura în lemn, în fibră, în capul fibrei, în linoleum, în metal, metode moderne) Reprezintă totalitatea procedeelor de imprimare cu forme a căror suprafață activă este înălțată față de suprafața neutră. Cerneala se dispune numai pe elementele imprimabile reliefate, de unde este preluată prin presiune pe hârtie. Este necesară descompunerea imaginilor în puncte raster sau linii.
GRAVURA ÎN ADÂNCIME (pointe seche, aquaforte, aquatinta, dăltiță, maniera creion, maniera verniului moale) Tiparul adânc reprezintă totalitatea procedeelor de tipar cu forme a căror suprafață activă este adâncită față de suprafața lor neutră. Elementele imprimabile fiind dispuse într-un plan inferior față de cele neimprimabile. Spre deosebire de tiparul înalt și plan, tiparul adânc se caracterizează prin elemente imprimabile cu aceeași suprafață și cu adâncituri diferite. Nu este necesară descompunerea în puncte raster. Dacă la graura în înălțime (xilogravura), imprimarea se face în plan or izontal, la grauva în adâncime apare și elementul activ vertical: tonul închis al liniei sau punctului este redat nu numai prin înălțime sau lungime, ci și prin adâncimea șanțului gravat, care preia mai multă sau mai puțină cerneală. Exemplu: autoportretul lui Rembrandt
GRAVURA ÎN PLAN (litografia, serigrafia, printul) Tiparul plan (litografia), reprezintă totalitatea procedeelor de imprimare a căror suprafață activă nu prezintă o adâncire sau o înălțare sensibilă față de cea neutră. Diferența dintre elementele imprimabile și cele neimprimabile nu se mai realizaează prin deosebiri de înălțime, ci prin proprietăți fizio-chimice distincte. Forma este pregătită astfel încât porțiunile active să devină oleofile (să permită depunerea cernelii grase pe suprafața lor) iar părțile neutre, hidrofile, capabile să accepte depunerea apei, ceea ce are ca efect respingerea cernelii. Se recurge la descompunerea în raster.
