Gînduri despre turism şi despre Ceahlău
Firul potecilor de munte, văile apelor, şoselele şi drumurile sînt străbătute astăzi neîntrerupt de nenumăraţi oameni ai muncii. Tot mai mulţi sînt acei care îşi petrec timpul liber în mod plăcut, în mijlocul naturii, cunoscînd nemijlocit frumuseţile patriei, locuri şi monumente istorice, bogăţiile acestui pamînt, realizările zilelor noastre, viaţa nouă a oamenilor constructori ai societăţii noi, socialiste. Turismul este şi un preţios mijloc de întărire a sănătăţii, de dezvoltare a rezistenţei şi de alungare a oboselii. Practicînd turismul, dobîndim calităţi preţioase ca: prezenţa de spirit, curaj, disciplină, iniţiativă, inventivitate etc., atît de folositoare în muncă şi în viaţă. Învingerea obstacolelor care stau în cale, mai ales pe potecile aspre ale muntelui, cunoaşterea orientării cu harta şi busola sînt cel mai potrivit mijloc de verificare a multor calităţi, precum şi a unor slăbiciuni. Nu trebuie să uităm că mediul înconjurător şi cadrul natural stimulează prin factori naturali sistemul nervos şi înviorează activitatea centrilor cerebrali, de unde rezultă o regenerare rapidă a organismului şi o înviorare a acestuia. Satisfacţiile pe care ţi le dă o excursie de cîteva zile şi cu atît mai mult un concediu petrecut la munte, la mare, în Deltă sau în alt colţ de ţară sînt greu de egalat. Bogăţia sentimentelor trăite, admirînd peisajele minunate ale locurilor vizitate, cunoştinţele noi căpătate, optimismul pe care-l dă cunoaşterea izbînzilor vieţii noi, vigoarea trupească sînt toate un cîştig de preţ pe care ni-l oferă cu dărnicie turismul. Cu astfel de gînduri despre turism, să ne apropiem de ţinutul turistic al Neamţului, de Carpaţii moldoveneşti, în cuprinsul cărora se află Ceahlăul. Cu astfel de gînduri am scris şi paginile acestei cărţi, îndreptar de drumeţie, urmărind să adunăm în ele un îndemn la drum şi un sprijin celor ce se hotărăsc să folosească potecile şi cadrul natural al muntelui, ca un mijloc de cunoaştere a frumuseţilor ţării şi de întărire a sănătăţii. Muntele acesta nu este numai rocă şi vegetaţie, numai formă şi peisaj; pe aceste meleaguri întîlnim o îmbinare armonioasă a geografiei cu poezia, a legendei cu istoria, a omului cu natura. Din această contopire s-a zămislit „Mioriţa" cu versurile ei armonioase. Şi tot aici, în Ceahlău, fiecare izvor duce cu el, pînă în vale, trilurile vestitei melodii populare „Ciocîrlia", zămislită şi ea pe aceleaşi meleaguri. In Ceahlău, unde fiecare piatră, fiecare izvor are un tîlc tălmăcit şi povestit din gură în gură, de la străbuni la nepoţi, simţi la tot pasul cum poezia şi cîntul popular izvorăsc şi azi în forme mereu noi şi mereu mai frumoase. Poate că multe s-au uitat, poate că altele s-au schimbat trecînd prin mintea şi închipuirea a sute de povestitori şi cîntăreţi, dar fiecare acord a pornit cîndva de la un sîmbure de adevăr, de la o bucurie sau o suferinţă, de la un dor ascuns de Măria Corbiţa, de frumoasa fată Panaghia sau de viteazul căpitan de oaste al cărui nume îl poartă Turnul lui Budu. Pînă şi legendara Dochia şi-a căutat un ascunziş în cutele Ceahlăului, preferind să se facă una cu stîncile, murind o dată cu libertatea poporului dac. Iar azi, pe lîngă turma împietrită a Dochiei, „se strecoară fantomele bourilor domneşti, şoapta amintirilor pierzîndu-se lin peste cetina codrilor seculari." 1 Literatura noastră istorică este presărata cu numeroase tablouri din Ceahlău, zugrăvite în cele mai alese culori. Dimitrie Cantemir l-a văzut purtînd veşnica diademă de ninsoare cu care îşi închipuia că e acoperit muntele, iar Bălcescu a strîns în fraze de o frumuseţe uimitoare mîndria Moldovei şi dorul de libertate. Vasile Alecsandri a ţesut o intrigă în Despot Vodă pe culmile Ceahlăului, la adăpostul tufelor de ienuperi, înveselită de gîndirea hazlie a lui Ciubăr Vodă şi de filozofia înţeleaptă a lui Limbă-Dulce. Delavrancea a dus pe Ştefăniţă Vodă - Viforul - din trilogia sa, pînă sub ţancurile muntelui de pe care a făcut să se prăvale în hăurile fără fund feciorul cel mare al bătrînului Arbore. I-a fost hărăzit Ceahlăului să simtă la 1848 pasul grăbit al progresiştilor moldoveni, care au reuşit să scape din mîinile lui Sturza, furişîndu-se pe la Hangu pînă la Bucureşti. Tot pe aici a trecut Alecu Russo, culegînd de pe Obcinile şi bîtcile Ceahlăului crîmpeie din „Cîntarea Romîniei". La începutul secolului nostru, Vlahuţă a dat un culorii nou Ceahlăului, prin stilul său amplu şi realist, culegînd de pe potecile Durăului şi de pe Piciorul Humăriei sau de la Vezuri imaginile măiestrit prezentate în „Romînia Pitorească". Numai Mihail Sadoveanu a putut întrece pana predecesorilor, în serile de veghe de la cabanele din vale. Dar geografia scrisă a Ceahlăului se deosebeşte mult de geografia pe care o trăieşte turistul în inima Ceahlăului. De-abia cînd începi urcuşul, cunoşti Ceahlăul turistic. De-abia cînd ajungi lîngă Detunate, la Piatra-cu-Apă, la Piatra-Sură, începi să înţelegi marea viaţă a codrului, începi să simţi cu adevărat prospeţimea aerului înviorător, încerci să cunoşti pietrele cu forme curioase din Claia lui Miron sau să afli taina Căciulii Dorobanţului. Cauţi să cuprinzi cu privirile poienile acoperite de policromia covorului de flori înmiresmate, să asculţi concertul gîzelor în faptul înserării. Atunci înţelegi doar cîntul lin al vîntului care, alergînd printre milioanele de ace de brad, filtrează aerul prin desişul ozonat, întăritor, lipsit de impurităţi. Iar cînd treci pe lîngă Poliţele cu crini sau urci pieptiş pe sub Turnul lui Budu, simţi taina zidului de piatră, drept şi curat. Cu faţa frămîntată şi aspră, stîncile acestea ţin la zi povestea muntelui înscrisă ca într1
M. Sadoveanu, Bistriţa şi Ceahlăul - Turismul Popular, nr. 8, 1949.
un hrisov, pe care din loc în loc vîntul şi ploaia şi-au pus peceţile. Dinspre valea unde Pîrîul Izvorul Muntelui îşi aduce prinosul apelor lui Bistriţei, se ridică, în zilele noastre, alte şi noi acorduri ce se împletesc cu simfonia firii. Ele marchează un început de eră nouă. În faţa apelor Bistriţei s-a ridicat din fier şi beton un alt Ceahlău. Prin îndrăzneala minţii lor, oamenii au încins poala muntelui, atît cît ochiul poate cuprinde de pe munte înspre geana răsăritului, cu un brîu larg de ape. În aceste ape, bătrînul Ceahlău îşi oglindeşte măreţul contur. Alături de Ceahlăul munte, desăvîrşită creaţie a naturii, va sta şi Ceahlăul construcţie, minunată creaţie a omului. Această forţă a vremurilor noi se măsoară pretutindeni, în patria noastră, prin îndrăzneală, măreţie şi frumuseţe. Şi aici, la poalele Ceahlăului, ca pretutindeni, frumuseţea şi măreţia s-au îmbinat cu utilul. Apele zăgăzuite poartă în ele lumini de luceferi şi izvor de belşug. Va fi oare turist care să nu se emoţioneze numai la gîndul ca pripoarele Ceahlăului sînt scăldate de ape pe o întindere de 34 km ? Lată pe alocuri de 2 km, oglinda calmă a apelor este brăzdată de şalupe şi remorchere, iar bărcile cu vele îşi desfac pînzele în adierea vîntului de munte. Complexitatea şi frumuseţea Obiectivelor au transformat Ceahlăul într-un centru turistic de mare atracţie. Primăvara admirăm pe Ceahlău tabloul strălucitor al poienilor de pe bordura lacului dimprejurul masivului. Viaţa ţîşneşte pretutindeni. Fructele de merişor scînteiază în soare, alături de peticele de omăt care au mai întîrziat pe platou. Pe stîncile dezgolite apar colonii întregi de saxifrage roşii. La fiecare pas descoperi privelişti neaşteptate. Acest sentiment îl va trăi fiecare turist care, după ce parcurge spre Ocolaşe potecile împădurite, pline de bolovani şi pietriş, va trece în ţinutul păşunilor alpine. Există în Ceahlău şi o sărbătoare a muntelui. În mijlocul verii, după secerişul grîului, la 6 august, tineri şi bătrîni, femei şi copii din toate satele vecine urcă de cu seară potecile muntelui. Ei rămîn peste noapte sub cetina brazilor sau prin poieni, unde aprind focuri, cîntă şi se ospătează. În zorii zilei, se îndreaptă cu toţii spre Toaca, în aşteptarea răsăritului de soare. Nimeni nu cutează să tulbure liniştea pînă cînd zorile nu prind a miji la răsărit. Toţi aşteaptă în tăcere să zărească soarele. Imensul nimb apare curînd, ca de obicei. Bătrînul Ceahlău se înalţă şi el încet, tăcut şi semeţ din marea de ceţuri retrasă tot mai adînc în văile din jur. Pe fruntea lui brăzdată se odihnesc astfel primele raze ale soarelui, ieşit din abureala dimineţii, trezind la viaţă toată firea. De neuitat vor rămîne în amintire turiştilor care au urcat pe Ceahlău răsăritul şi asfinţitul soarelui. Complet izolat de ceilalţi munţi, Ceahlăul domină de jur împrejur întreaga zare. Scrutînd zarea, te umpli de măreţie, ţi se pare că întreaga fiinţă capătă forţe noi trase din seva bătrînului Ceahlău, această cetate străveche şi mîndră. Parcă niciunde, ca pe Ceahlău, tabloul vegetaţiei bogate pe timpul verii nu are atîta armonie, cum niciunde ca pe Ceahlău, toamna nu întîlneşti o simfonie mai amplă a nuanţelor ei specifice. La poale, pădurile de fag foşnesc în rugina de toamnă, în timp ce sus, pe Poliţe şi în balcoanele de pe abruptul Ocolaşului Mic, crinii se pregătesc pentru marea sărbătoare a culorilor. In acele zile Ceahlăul înfloreşte, parcă se împodobeşte pentru ultima oară înainte de sosirea zăpezilor. Iarna cuprinde în împărăţia tăcerii sale pădurile nămeţite, apele se furişează sub gheţuri, iar glasul firii încremeneşte. Urşii au pornit de mult spre bîrlogul din care nu vor ieşi decît o dată cu venirea primăverii. Numai ciutele îşi fac loc pe potecile turiştilor, din Piciorul Răchitiş spre conurile de brad preferate din pădurile de conifere. Dar iată că din nou glasul piţigoilor prevesteşte venirea primăverii; din nou cocoşii de munte vin la „bătaie" în tîrlele de pe Ocolaşul Mic. Din nou primăvara se aşterne în glasul apelor, în ciripitul păsărilor, în coloniile primelor flori din Poiana Stănilelor, de pe stîncile Ocolaşului şi de pe vîrfurile Toaca, Panaghia şi Piatra Lată. Acum turiştii împînzesc potecile care în timpul iernii au fost umblate de grupuri de schiori sau de turişti temerari ai muntelui. * * * In dorinţa de a oferi amatorilor de turism un ghid practic, sistematic şi, în limita posibilităţilor, complet, am structurat materialul după cum urmează: Cadrul natural al muntelui îl prezentăm în prima parte a cărţii. Sînt cuprinse şi îndrumări pentru pregătirea excursiei, cunoştinţe necesare drumeţului pentru a se putea înţelege cu muntele, cu capriciosul Ceahlău. Această parte te va ajuta pe munte, să poţi delega multe probleme de floră şi faună, vei înţelege vîrsta şi obîrşia pietrelor, a stîncilor, a calcarului, a conglomeratelor şi a celorlalte roci. In partea a doua sînt arătate căile de apropiere, pornind din cele patru unghiuri de ţară. Şi pe parcursul lor am indicat tot ceea ce ar interesa pe un călător, dîndu-i posibilitatea să-şi înmulţească cunoştinţele. Partea a treia începe cu o prezentare a cabanelor Ceahlăului şi cuprinde în continuare descrierea potecilor grupate pe versante în ordinea nord-est-sud-vest. Descrierea aceasta nu este amplă, lăsînd fiecărui
turist libertatea să culeagă singur impresii. Prinzînd firul potecilor care duc spre locurile cele mai frumoase ale muntelui, turiştii se vor descurca uşor, avînd la îndemînă scurtele îndrumări din cuprinsul acestei cărţi. Spre sfîrşitul lucrării, amintim şi de cîteva trasee tehnice alpine, cele mai cunoscute şi mai atractive. In încheierea lucrării, adresăm viitorilor drumeţi cîteva sfaturi care au ca scop să facă excursiile cît mai izbutite şi să-i ajute pe turişti să guste cît mai deplin farmecul drumurilor din Ceahlău. Fiind conştienţi de faptul că nu am reuşit să satisfacem toate exigenţele, sperăm totuşi că am alcătuit o lucrare care să fie de folos iubitorilor de turism.
PARTEA I SCURTĂ PREZENTARE GEOGRAFICĂ Carpaţii romîneşti îşi unduiesc culmile pe teritoriul ţării, în chipul unui arc de cerc, închizînd la mijloc podişul Transilvaniei. Această centură muntoasă carpatică, după poziţia ce o are faţă de podişul transilvan, se împarte în trei ramuri: Carpaţii Orientali său Răsăriteni, continuaţi cu Carpaţii Meridionali sau Sudici, iar în vest, Carpaţii Occidentali care completează şirul acesta muntos. Cea mai întinsă arie muntoasă din cele arătate mai sus o alcătuiesc Carpaţii Orientali. Ei îşi desfăşoară culmile din V. Tisei pînă în V. Prahovei, pe o lungime de peste 400 km. Orientaţi mai întîi de la nord-vest la sud-est, pînă în munţii Vrancei, ei îşi schimbă brusc direcţia în continuare spre vest, pînă ce întîlnesc Prahova. Pe toată întinderea lor, Carpaţii Orientali îmbracă aspecte din cele mai variate. De la nord la sud, ei se despart în trei grupe: grupa nordică pînă la curmătura Bîrgău-Dorna-Mestecăniş; de aici, spre sud, pînă în V. Oituzului, se întinde grupa centrală, cunoscută şi sub numele de Carpaţii Moldovei, iar ultima grupă, pînă în V. Prahovei, o alcătuiesc Carpaţii de curbură. Ceahlăul aparţine grupei Carpaţilor moldoveneşti. El reprezintă masivul cel mai înalt din această parte, al cărui vîrf „parcă ar fi mai înalt decît norii", cum arăta Dimitrie Cantemir, cu două veacuri şi jumătate în urmă. Ocupînd partea loc centrală, Ceahlăul ocupă centrul de comandă al turismului moldovenesc, pe locul unde se întretaie cele mai importante drumuri transcarpatice, unele care urmează V. Bistriţei, iar altele care vin, fie pe V. Bicazului, de la Gheorghieni, fie pe V. Bistricioarei, dinspre Borsec - Topliţa, trecînd prin pasul Tulgheş1. De o parte şi alta, Ceahlăul este deservit şi de două căi ferate, una care vine pînă la Bicaz şi cealaltă prin Gheorghieni-Topliţa. Dacă mai adăugăm şi faptul că el se află în apropierea altor obiective turistice de mare însemnătate ca: staţiunile Lacul Roşu şi Borsec, precum şi cunoscutele Chei ale Bicazului, ne dăm seama că puţine masive se bucură de avantaje de poziţie atît de favorabile. Poziţia masivului Ceahlău este determinată, cu aproximaţie, de următoarele coordonate geografice: 25°50' long. est. şi 46°56' lat. boreală. În ansamblul Carpaţilor Moldovei, Ceahlăul se individualizează perfect nu numai prin înălţimea şi masivitatea sa, ci şi prin limitele sale geografice care îl desprind precis de munţii vecini. Trei văi adînci şi late încing Ceahlăul din trei părţi: Bistricioaira, Bistriţa şi Bicazul, iar V. Pintecului şi V. Bradului închid centura la apus. În sud, Pîrîul Bicazului şi Pîrîul Bradului, pe valea căruia urcă poteca marcată cu bandă albastră, pînă la confluenţa cu Bistra Mare, despart masivul Ceahlău de munţii Tarcăului. Spre vest, către Culmea Giurgeului, limita ar putea fi stabilită pe V. Bistra Mare (pînă la confluenţa cu Bistra Mică), iar de aici peste curmătura Pintecului, culmea Chicera (1324 m) şi pe Pîrîul Pintecul pînă la confluenţa cu Biistricioara. V. Bisitricioarei desparte Ceahlăul de masivul Grinţieşului. În fine, limita de nord-est şi est o alcătuiesc apele lacului de acumulate al hidrocentralei şi V. Bistriţei de la Călugăreni pînă la Bicaz. Patru poteci marcate urcă Ceahlăul din V. Bistriţei şi se îndreaptă spre cele trei cabane ridicate pe versantul nord-estic. În această parte, Ceahlăul se învecinează pe partea stăngă a lacului cu Culmea Stînişoara.
1
C. Giurcăneanu, Cîteva aspecte ale turismului în R.P.R., Natura, nr. 3, 1956.
Limitele de mai sus cuprind într-o centură suprafaţa masivului de 250 km2, conturîndu-i o formă circulară de cetate, din mijlocul căreia se înalţă cîteva stînci, care alcătuiesc de fapt punctul de convergenţă a itinerariilor peste munte, fiind piscurile cele mai semeţe ale acestuia. Aşa răsare, „ca din pamînt", înălţimea cea mai mare, Vf. Toaca (1904 m), apoi Vf. Panaghia, Vf. Ocolaşul Mare (1857 m), Ocolaşul Mic şi alte vîrfuri şi ţancuri a căror înălţime medie nu depăşeşte 1820 m. De aici îşi trag izvoarele toate văile care taie radiar masivul. Ceahlăul alcătuieşte o perfectă individualitate hidrogeografică. Din cele relatate mai sus, reţinem faptul că, în ansamblu, masivul Ceahlăului este construit din două nivele de relief: unul inferior, care ocupă cea mai mare parte a muntelui şi care se menţine la o altitudine de 1200-1350 m şi unul superior, care se înalţă cu 500-600 m deasupra. În chipul unor povîrnişuri abrupte, stîncoase, ocupîrui, cum am văzut, centrul masivului. Culmea Ceahlăului o formează un pod vălurit la circa 1700-1800 m alt. Spre sud, aceasta e dispusă în două trepte formate de Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic. Pe rînd apar vîrfurile mai răsărite ale muntelui: Toaca, Panaghia, mai măruntă, Lespezi, Bîtca Ghedeonului şi Ocolaşul Mare. Vf. Toaca (1904 m) şi Vf. Ocolaşul Mare (1857 m) sînt cele două puncte mai înalte ale Ceahlăului. De lîngă ele, privirile se pierd peste valurile munţilor care se ridică şi se lasă în ondulări domoale. Privit de pe oricare drum de acces, Ceahlăul impresionează prin cele două vîrfuri mai răsărite. Deasupra acestor vîrfuri poposeşte adesea cîte un nor călător. Este cel mai obişnuit tablou al masivului văzut de la distanţă. Chiar în cele mai senine zile, fruntea bătrînului Ceahlău este învelită în perdeaua de argint a ceţurilor. La sud de Toaca se întinde platoul acoperit cu păşuni alpine, pînă în marginea pridvorului Ocolaşului Mare. Terasele Ocolaşelor par două trepte uriaşe din care se desprinde, pe la mijlocul lor, treapta intermediară, precum şi Colţul din Ocolaşul Mare, numit „La Pavilion", care se vede de la mari depărtări. Din curmătura Pietrei Late sau din muchia Ocolaşului Mare, de pe Detunate, de pe Piciorul Şchiop, priveşti cînd tabloul sever şi înfricoşător al afundurilor, cînd profilul blînd, plin de lirism şi poezie, al acelor statui dăltuite de vreme, care şi-au ales drept soclu covorul odihnitor al păşunilor alpine. Pe platou zăreşti urmele luptei îndîrjite dintre rocă şi agenţii externi (ploaia şi vîntul), încrustate adînc pe fiecare stîncă răzleaţă. Ceahlăul este neîntrecut prin frumuseţea formelor arhitectonice care predomină în tot locul. Între Toaca şi Ocolaşe se află „Fîntîna", de care trebuie să amintim, deoarece e centrul turistic al masivului Ceahlău, nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme1. Aici este răscrucea tuturor drumurilor care urcă pe Ceahlău, iar dacă unele poteci nu ajung direct pînă în acest punct, la „Fîntîna Rece", cum i se spune, ele se unesc cu altele mergînd spre acest loc de popas.
1
In anul 1906, marele admirator al Ceahlăului, Gh. Panu, a ridicat o colibă lîngă Fîntîna Rece. E primul adăpost turistic construit pe Ceahlău.
Dar tot aşa cum privirile aleargă de pe culmea muntelui pînă în Transilvania ori Bucovina, pînă la Piatra Neamţ şi Roman, tot astfel şiroaiele de apă au pornit într-o zi prin cutele ieşite din zbuciumul pămîntului. Transformate în torenţi, au adîncit „jgheaburile" care coborau de sub buza platoului, dintre care „Jgheabul lui Vodă", „Jgheabul Armenilor", „Jgheabul cuTurnu", „Jgheabul cu Hotaru" etc. sînt destul de des întîlnite în literatura turistică a Ceahlăului, între văile care se deschid radiar, coborînd către centura muntelui, sînt prinse apoi culmi numite „obcine", nişte spinări de munte cu pantă domoală, proptite de „picioare", care, ca nişte contraforturi de cetate, sprijină muntele coborînd relativ iute spre baza lui. De sub Piatra Lată, către nord, porneşte o muchie numită „Bîtca Fîntînelelor"; pe versantul ei estic se află cabana „7 Noiembrie". Bîtca Fîntînelelor se continuă cu Piciorul Humăriei, care se sprijină cu partea lui inferioara tocmai în V. Bistriţei. Această culme este cuprinsă între valea Pîrîului Schitu, o vale puternic aluvionată şi valea Pîrîului Răpciuni. Coborînd către nord-est, dar plecînd tot de sub Piatra Lată se desprinde Obcina Ţiflicului, care se continuă cu Piciorul Ţiflicului, conturat de Pîrîul Şasea şi Pîrîul Ţiflicului; Piciorul Lat e între Pîrîul Ţiflicului şi Pîrîul Ciribuc. Mai departe, Bîtca Ciribuc (1160 m) se continuă la nord-est cu Bîtca Strigoaei (1072 m) şi apoi cu Obcina şi Piciorul Verdelui care se propteşte în marginea lacului de acumulare. Către sud-est, desprinzîndu-se dintre Piatra Lată şi Panaghia, coboară Piciorul Sihastrului pe stînga Pîrîului Izvorul Alb. Din Piciorul Sihastrului se ramifică apoi, către est, Piciorul Piatra Lupilor şi Piciorul „În Cioate", tăiate la mijloc de Pîrîul Piatra Lupilor. Mai la sud, pornind din dreptul Lespezilor (cabana Dochia) şi mergînd către est, se află platforma Detunatei, care coboară pe o altă „treaptă" - Piatra cu Apă - legată prin Piciorul Răchitiş cu Şaua Baicului (Curmătura Lutul Roşu). Această să separă V. Izvorul Alb de V. Izvorul Muntelui. Din Şaua Baicului - Curmătura Lutul Roşu - se îndreaptă către est Bîtca Chica Baicului, care se continuă cu Piciorul Baicului şi mai departe cu Piciorul Secu. Tot de aici se desprinde Obcina Horştei care desparte V. Pîrîului Secu de V. Izvorul Muntelui. Dintre Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic, coboară către est Piciorul Scurt între Pîrîul Izvorul Muntelui şi Pîrîul Armenilor sau al Maicilor, cu pitorescul Jgheab al Armenilor. De sub Ocolaşul Mic porneşte tot către est Piciorul Maicilor, şi mai departe, Bîtca Popii şi Piciorul Popii; această culme separă V. Izvorul Muntelui de V. Pîrîului Furciturei. Către sud, de sub Turnul lui Budu, masivul stîncos se continuă prin Poiana Văratec cu Vf. Văratec (1363 m), de unde terenul coboară prin Piciorul Negrei pînă în Pîrîul Neagra Mare. Din Văratec către sud-est se ridică Obcina Pietrei Arse, care separă V. Pîrîului Furciturei, de V. Pîrîului Neagra Mică. Obcina Pietrei Arse se întîlneşte în Vf. Secuiesc (1236 m) cu dealul Duboasa (1047 m), care porneşte direct dinspre sud, din V. Bicazului. Acest deal desparte V. Negrei de V. Taşca. Din Vf. Secuiesc se întind către nord-est o serie de culmi care separă Obîrşia Văii Taşca şi Hamzoaia de V. Furciturei şi de V. Izvorul Muntelui. La un moment dat, aceste culmi îşi schimbă brusc orientarea, îndoindu-se cu 90° în direcţia sud-est şi se continuă cu Muntele Sima (1147 m), pînă în V. Bicazului prin stînga Pîrîului Hamzoaia. Între Pîrîul Hamzoaia şi Pîrîul Taşca se ridică Dealul Runcu - (978 m). De sub Turnul lui Budu, se îndreaptă către sud-vest Bîtca Neagră (1389 m) şi Obcina Chiliei. Obcina Chiliei se întinde mult către sud, pînă în Vf. Verde (1304 m), de unde coboară mai multe „picioare", fie către est în V. Negrei, fie către sud în V. Bicazului său a Chişirigului, fie către sud-vest în V. Bradului. Din Ocolaşul Mare porneşte spre sud-vest Piatra Sură (1352 m), separată de Bîtca Neagră prin Pîrîul Stănilelor; se continuă cu Piciorul Piatra Sură care este legat printr-o şa de Piciorul dintre Bistre (1274 m). Acesta, aşa cum arată de altfel numele, separă cele două Bistre: Bistra Mică la sud şi Bistra Mare la nord. La vest de Ocolaşul Mare coboară Jgheabul lui Vodă pînă în Curmătura Stănilelor, apoi urmează şaua care desparte Bistra Mare de Pîrîul lui Martin. De aici, tot către vest, între Bistra Mare şi Pîrîul Larg se află Piciorul cu Strungile (1327 m). Din şaua care desparte Bistra Mare de Pîrîul lui Martin (la vest de Curmătura Stănilelor), către nord-vest, se continuă Obcina Lacurilor (1328 m) din care se desprind mai multe ramuri: la sud-vest Obcina Tablei (1261 m), între Pîrîul Bistra şi Pîrîul Călugărului; la vest Dealul Tîrşoasa (1198 m) şi Piciorul Tîrşoasei, între Pîrîul Călugărului şi Pîrîul Suricu; la nord Piciorul Calului între Pîrîul lui Martin şi Pîrîul Slatinei. Din Dealul Tîrşoasa către nord, pînă în Bîtca Plopilor (1168 m), se întinde Obcina Tîrşoasei; din Bîtca Plopilor către nord-est, prin Leurdiş şi Rotunda (1168 m), se continuă Obcina Boiştei, care se termină deasupra satului Bistricioara, cu Vf. Muntelui (1078 m). Această culme, de la Tîrşoasa la Vf. Muntelui, separă V. Bistricioara de V. Slatinei, continuată cu Pîrîul Schitu de care am amintit. La nord-vest de Ocolaşul Mare, prin Sănuni, coboară Piciorul Şchiop (1693 m), între Pîrîul lui Martin şi Pîrîul Rupturii. Pe Pîrîul Rupturii se află cascada Duruitoarea, punct de atracţie pentru turişti.
La sud-vest de Vf. Toaca, spre apele Duruitoarei, se ridică Piatra Ciobanului. Tot din Toaca, dar spre nord-vest, paralel cu Piciorul Şchiop, coboară Piciorul Crestăturii care se pierde în vale prin Piciorul Pocnii şi Piciorul lui Bucur. Din Piatra Lată către nord-vest coboară, la fel de zimţat ca şi Piciorul Crestăturii, Piciorul Pietrei Late care se continuă în partea inferioară, de-a lungul Pîrîului Nicanului, către mănăstirea Durău, cu Piciorul Odăii. Se încheie aci scurta prezentare a muntelui pe care îl vei cunoaşte amănunţit urmînd potecile răsfirate peste toate aceste obcine, bîtci, picioare şi văi pe care numai le-am amintit acum. E caracteristic faptul că firul aceleiaşi ape pe lungimea lui poartă numiri diferite (Pîrîul lui Budu se continuă cu Pîrîul Neagra Mare), sau de la confluenţa a două pîraie diferite pîrîul unit poartă în continuare cu totul alt nume (Pîrîul Slatinii se uneşte cu Pîrîul Martin şi formează în jos Pîrîul Schitului). De asemenea, este caracteristică în Ceahlău terminologia geografică populară şi o toponimie de multe ori ciudată. Să nu mai amintim de bîtcile Ceahlăului, acele vîrfuri rotunjite, să nu mai revenim nici asupra obcincilor şi picioarelor. Şaua unui deal sau munte e recunoscută de localnici mai uşor cînd le vorbeşti de curmătură. Cascada e mai degrabă „duruitoare", iar jgheabul e cunoscut sub numele de „jigău". În partea inferioară a Obcinei Horştei se află Piciorul Ciuncilor, un nume rar întîlnit. Localnicii numesc „dune" sau „ciung" dealul fără vîrf, iar ciungar arborele fără vîrf său frînt de vînturi. Toate aceste curiozităţi fac parte şi ele din comorile Ceahlăului, puţin cunoscute, pe lîngă care nu trebuie să treci nepăsător. SCURTĂ PREZENTARE GEOLOGICĂ1 Urcînd potecile Ceahlăului, drumeţul are prilejul să admire priveliştea care se deschide larg peste munţii din jur şi posibilitatea de a observa alcătuirea internă a muntelui. În adevăr, această alcătuire apare în nenumăratele spinări de piatră care răzbat printre ierburi şi copaci, în pereţii abrupţi şi goi care mărginesc platoul înalt; apare în stîncile albe care se înşiră la baza platoului, ca podoabele pe un brîu, şi în jgheaburile adînci pe care pîraiele le-au săpat. Ce tipuri de roci sînt acestea pe care le întîlneşti la tot pasul, datorită căror procese s-au strîns ele întro cantitate aşa de mare şi s-au dispus într-o ordine aşa de strînsă; ce fel de materiale compun muntele în adîncime, dincolo de partea expusă vederii şi ce se poate şti despre etapele prin care s-a ajuns la relieful impresionant de azi ? în isfîrşit, ce legătură este între masivul înalt al Ceahlăului şi munţii mai mărunţi din jur şi care este particularitatea lui în vasta întindere muntoasă, care îl înconjoară ? La astfel de întrebări şi la altele asemănătoare, care se pot naşte firesc în mintea iscoditoare a omului, poate dă răspuns geologia, ştiinţa care cercetează mineralele şi rocile din care este formată scoarţa pămîntului şi care caută, totodată, să stabilească evenimentele care s-au petrecut la suprafaţa şi în interiorul acesteia, de la formare şi pînă azi. Timpul în care se cuprind diferitele evenimente s-a dovedit a fi foarte lung, de ordinul sutelor de milioane de ani, dar, pe baza urmelor lăsate de organismele vechi (fosile), el a putut fi împărţit în ere - perioade - epoci, cu durate mai mici. Acestea ne ajută să fixăm, cu relativitatea inerentă, unele evenimente înaintea sau în urma altora. Plecînd de la considerentele de mai sus, să părăsim, pentru moment, orizonturile largi, atrăgătoare, ale Ceahlăului şi să privim la unele amănunte legate de structura lui. Rocile care alcătuiesc masivul Ceahlău sînt variate, dar toate se cuprind în aceeaşi categorie mare de roci sedimentare, iar dintre ele predomină rocile sedimentare detritice, adică născute prin redepunerea unui material care a fost ros din alte roci, preexistente (detritus). După dimensiunile sfărîmăturilor, rocile detritice cuprind marne, argile, gresii, conglomerate. Marnele şi argilele sînt constituite din fragmente prea mici pentru a se distînge cu ochiul liber. În marne se cuprinde un procent mai mare de carbonaţi şi pentru aceasta fac efervescenţă cu un acid. Argilele au procent mic de carbonaţi şi nu fac efervescenţă. Gresiile sînt constituite din fracţiuni mai mari, care se simt la pipăit şi uneori se pot vedea cu ochiul liber şi totdeauna cu lupa. Conglomeratele sînt constituite din fracţiuni mai mari de 2 mm şi care pot ajunge uneori Ia metri. Fiecare fragment este bine rotunjit, poate fi desprins şi studiat separat. Legătura dintre fragmente este făcută printr-un aşa numit ciment, care de fapt este o gresie, marnă, argilă sau depunere de CO3Ca. În totalitate, conglomeratul se aseamănă cu un beton rău sortat. Rocile detritice, cu numeroase variaţii de aspect, au răspîndire mare nu numai în Ceahlău, ci în toţi Carpaţii Răsăriteni, unde constituie o zonă continuă din Bucovina pînă în Muntenia. După o expresie utilizată în Alpi, s-a adoptat pentru aceasta numele de zona flişului2.
1 2
Capitol întocmit de prof. I. Băncilă. De la expresia Fliess-stein = pietre care curg.
Ceahlăul este situat în jumătatea vestică sau internă a flişului din bazinul rîului Bistriţa. În partea mai joasă a masivului, care poate fi observată spre fundul văilor Schitul, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Neagra, predomină marnele de culoare cenuşie cu intercalaţii de gresii fine, de aceeaşi culoare. În partea mijlocie a masivului, pe care o poţi observa mai bine pe interfluviile văilor deschise spre Bistriţa, predomină gresiile cu bobul mare şi cu mulţi fluturaşi de mică (muscovit). În partea mai înaltă a Ceahlăului, care începe cam de la 1400 m, predomină conglomeratele, care pe alocuri au bobul mic, iar pe alte locuri, mare sau foarte mare, formînd bancuri de mai mulţi metri şi avînd tare intercalaţii grezoase. Conglomeratul constituie pereţii abrupţi care înconjoară spre E şi S cele două trepte ale masivului, denumite Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic, Tot ele constituie cele două proeminenţe denumite Toaca şi Panaghia, cum şi micul masiv Piatra Sură, situat în partea de sud-vest a masivului (vezi schiţa geologică). Dispoziţia în etaje, adică marne cu gresii, gresii şi apoi conglomerate, este caracteristică nu numai masivului Ceahlău, ci şi altor masive din zona internă a flişului, cu care Ceahlăul este frate bun: Hăghieşul şi Stînişoara de la S şi N de V. Bistriţei, Giucaş - Zăganul de la SE de V. Buzăului, Pentru toate aceste masive, prezenţa mai întinsă a conglomeratelor constituie nota caracteristică. Datorită conglomeratelor, relieful devine impunător, trecînd mult peste înălţimile din jur. În aceste condiţii, o analizare mai de aproape a conglomeratelor ne poate ajuta să înţelegem natura geologică a Ceahlăului.
Într-adevăr, se poate constata că fragmentele din conglomerate sînt constituite din roci variate, între care: calcare, dolomite, gresii, şisturi cristaline şi chiar roci eruptive (diabaze şi graniţe). Un observator cu mai multă experienţă şi care a cercetat mai îndelung alcătuirea geologică a Carpaţilor Răsăriteni, îşi poate dă uşor seama că toate aceste roci îşi au originea în partea centrală a acestor munţi, în regiunea Tulgheş - Cheile Bicazului. Rotunjirea, în general bună, a fragmentelor ne arată că ele au fost cărate de ape, iar dimensiunile, în general, mari ne arată că distanţa de transport nu a fost totuşi prea depărtată. Alterarea relativ uşoară a cimentului care reuneşte diferitele fragmente de roci face ca bancurile de conglomerate să fie roase adînc şi să
dea loc la pereţi abrupţi, care de departe şi de aproape dau măreţie peisajului din Ceahlău şi semenilor lui amintiţi. O particularitate importantă a conglomeratelor este că, spre partea bazală, cuprind mai multe stînci mari de calcar alb. Pe locurile unde conglomeratele au fost mai intens erodate, calcarele au rămas în relief, ca nişte turnuri de cetate adînc roase de vreme. Între acestea este şi bine cunoscuta Piatră cu Apă, pe lîngă care trece poteca nr. 10, marcată cu bandă albastră, care din Izvorul Muntelui - peste Lutul Roşu - urcă spre cabana Dochia. Cercetări migăloase au dovedit că în stîncile de calcar se găsesc resturi ale unor organisme marine, obişnuite să trăiască în îngrămădiri mari, în condiţii asemănătoare recifelor1 actuale. În afară de schelete de corali, în calcare s-au mai identificat resturi de scoici, melci şi crustacee (raci). Considerate în totalitate, conglomeratele evoca condiţiile unei mări în care, într-o zonă mai scufundată, se strîngeau mari cantităţi de pietrişuri,şi bolovănişuri şi în care, pe locuri mai ferite, se dezvoltau tufe (pîlcuri) de corali, iar printre ele şi în jurul lor, scoici şi melci cu ţesutul gros, în timp ce sumedenie de crabi îşi procurau hrana pe seama celor mai slabi său din cadavre. Părţile tari, calcaroase, secretate de aceste animale îngrămădite de sute de mii de ani, au fost îmbrăcate, în cele din urmă, în masele crescînde de pietriş şi bolovani, s-au compactizat prin apăsare, dizolvare şi redepunere, pentru a forma stîncile de calcar, pe care, după o lungă serie de prefaceri, eroziunea le-a scos la iveală. Prezenţa conglomeratelor ne mai dă posibilitatea să separăm zona geologică a Ceahlăului de cele care se situează la est şi vest. Astfel, la est de o linie care trece în direcţia NS, prin curmătura Lutul Roşu (situată între pîraiele Izvorul Muntelui şi Izvorul Alb), predomină marne cenuşii şi gresii, cum sînt cele din dealurile Ciribuc, Baicu şi Sasu, iar pe o fîşie îngustă, situată chiar pe curmătură, apar mame şi argile roşii, de unde vine şi numele curmăturii - Lutul Roşu. În partea opusă, la vest de o linie care trece tot în direcţia N-S de curmătura La Lacuri (situată între fundul Pîrîului Martin şi fundul Pîrîului Bistra), predomină gresiile calcaroase, marnele şi marno-calcarele. Acestea din urmă constituie o materie primă penbru ciment şi sînt exploatate în acest scop într-o carieră mare la Ţepeşeni, pe V. Bicazului. Ele fac parte din aşa-numltele straturi de Sinaia2, care sub forma unei fîşii neîntrerupte se întind din Bucovina pînă în Muntenia, în imediata vecinătate a sîmburelui de şisturi cristaline, care constituie axa centrală a Carpaţilor Răsăriteni. După cum am amintit, Masivul Ceahlău, împreună cu regiunile învecinate la vest şi est, se cuprinde în zona internă a flişului carpatic. Spre vest de această zonă terenurile sînt constituite mai ales din şisturi cristaline, peste care stau petice de dolomite, calcare, conglomerate ş.a., adică întreg ansamblul de roci care apare în regiunea Dămuc-Bicaz-Chei-Gheorghieni. Linia care desparte şisturile cristaline de fliş taie V. Bistricioarei în dreptul satului Grinţieşul Mic şi V. Bicazului, puţin mai la vest de Gura Dămucului. Spre răsărit, flişul intern este mărginit de o fîşie îngustă, orientată N-S, în care apar argile şistoase negre, gresii tari megre şi, mai rar, argile roşii şi verzi. Acestora li s-a dat numele de strate de Audia sau, mai simplu, şisturi negre. Ele intră în regiune pe la gura văii Hangu şi coboară spre Secul-Buhalniţa. Aci fac o retragere bruscă de cca. 4 km spre V, după care se continuă către S, peste Izvorul Muntelui spre V. Bicazului, la Hămzoaia. De la retragerea din V. Secul, de sub şisturile negre, se iveşte o zonă geologică caracteristică, constituită mai ales din gresii. Pe această zonă s-a construit barajul hidrocentralei „V. I. Lenin" de la Bicaz. Cele de mai sus ne lămuresc în linie generală ce tipuri de roci iau parte la alcătuirea masivului Ceahlău, ca şi a regiunilor imediat vecine, pe care drumeţul este totdeauna nevoit să le străbată, pentru a ajunge pe platoul înalt al muntelui. Astfel, plecînd prin V. Izvorul Muntelui, poteca nr. 10, se merge cca. 7 km prin regiunea cu gresii de Tarcău, apoi 100-200 m prin şisturi negre şi argile roşii; urmează 3-4 km de argile şi gresii cenuşii pînă la Lutul Roşu, unde apare o fîşie de cca. 200 m de argile roşii. La cca. 300 m de acestea, urcînd pe piciorul muntelui, apar gresii în straturi groase, apoi, de la cota 1400, conglomerate, la început cu rare stînci de calcar alb, între care am amintit Piatra cu Apă, şi după aceea, numai conglomerate, pînă la vîrful cel mai înalt (1904 m). Coborînd spre Durău, poteca nr. 2, conglomeratele se menţin pînă spre cota 1000, unde, după o foarte îngustă fîşie de gresii, întîlneşti deodată strate de Sinaia. Dacă cobori spre V. Bistrei, fîşia de gresii se lărgeşte şi straturile de Sinaia apar abia la confluenţa Văii Bistra Mare cu Bistra Mică, poteca nr. 23. Aceasta a făcut să se dea numele de strat de Bistra complexului grezos şi grezos-marnos, care apare în V. Bistrei şi se continuă spre sud, către Chişirig. Aceeaşi lărgire a straturilor de Bistra se face şi spre N, către V. Schitului şi Bistricioara (vezi schiţa geologică). 1
Recife - formaţie de stînci submarine clădite de organisme (corali, alge etc.), care trăiesc sub formă de colonii în apele mărilor calde şi care secretă carbonat de calciu. 2 Stratele de Sinaia şi-au luat numele de la localitatea unde sînt mai dezvoltate.
Dacă în loc de Izvorul Muntelui urci Ceahlăul din V. Negrii (poteca nr. 20), traversezi formaţiunile geologice pe direcţia lor de dezvoltare şi variaţia este mai mică. Astfel, de la gura Negrii treci prin gresii în alternanţă cu marne pînă spre fund, unde găseşti rare petice de argile roşii. Trecînd şi de acestea, intri şi în regiunea cu marne şi gresii de Ceahlău, apoi de la cota cunoscută de 1400 m, apar conglomerate. Privite din avion, conglomeratele din Ceahlău apar ca o farfurie întinsă, cu marginile zdrenţuite şi abrupte. Aceste margini eşti nevoit să le treci neapărat, de oriunde ai veni şi de aceea, numai pe anumite poteci, te poţi urca pe platou, De o parte şi de alta, fundamentul conglomeratelor este însă diferit. Astfel, în timp ce pe povîrnişul vestic treci repede în straturi de Sinaia, care sînt straturile cele mai vechi din zona flişului intern, pe povîrnişul estic întîlneşti argile roşii, care sînt straturile cele mai noi din această zonă. Din modul de prezentare s-au constituit dovezi pentru a se afirma că, în faţa de est a Ceahlăului, s-a produs - cu multă vreme în urmă - o mare ruptură, pe suprafaţa căreia baza formaţiunilor din Ceahlău, purtînd în spinare conglomerate, a alunecat spre est, acoperind o parte din sedimentele compartimentului din faţă. Linia care marchează la suprafaţă această alunecare a fost denumită linia Lutul Roşu, întrucît, de regulă, în faţa ei apar argile roşii. Recunoaşterea pe teren a diferitelor zone şi tipuri de roci devine mai uşoară, după examinarea schiţei geologice pe care o anexăm şi care se referă la regiunea cuprinsă între văile Bistoricioara, Bicaz şi Bistriţa. Evoluţia geologică a regiunii. Din cele de mai sus reiese că Ceahlăul are o alcătuire internă relativ simplă. Istoria lui geologică este totuşi complicată, începutul formării acestui munte, ca a întregului lanţ al Carpaţilor Răsăriteni, în care se cuprinde, se aşază în ultima perioadă a erei mezozoice, numită perioada cretacică, adică într-un timp pe care cele mai noi metode de stabilire a vîrstei pe baza radioactivităţii elementelor din roci, ni-l arată a fi de cca. 200 milioane ani. Cifra aceasta impresionează şi totuşi, prin comparaţie cu alţi munţi, cum ar fi cei din Dobrogea, Ceahlăul este un munte tînăr ! Relativa tinereţe se face evidentă prin înălţimea şi prospeţimea reliefului, ca şi prin păstrarea pe o grosime respectabilă a materialelor ce-l compun. La începutul perioadei cretacice, pe locul munţilor de azi, se întindea o mare avînd spre est un ţărm variat şi accidentat, iar spre vest un număr de insule. Unele din aceste insule se eşalonau pe direcţia generală NV - SE şi erau alcătuite din roci mai vechi, formate încă din timpul erei paleozoice şi mezozoice vechi, între ţărmul de E şi reliefurile insulare principale din vest se găsea o zonă de slabă rezistenţă, care în cursul timpului s-a scufundat treptat şi a primit o mare cantitate de materiale provenite în primul rînd din distrugerea coastelor şi, în al doilea rînd, din îngrămădirea unor schelete de animale marine. Zona Ceahlăului cădea mai ales sub influenţa reliefurilor insulare, de unde apele rodeau şi transportau cantităţi mari de sfărîmături mai fine sau mai grosiere, care stau la originea marnelor, argilelor, gresiilor şi conglomeratelor. În prima parte a perioadei cretatice, fundul mării era destul de liniştit şi de neted, astfel că pe întinderea lui se depuneau cantităţi mai mari de nămoluri şi nisipuri fine. Numai rareori se acumulau pietrişuri mărunte. Pe alocuri se dezvoltau însă recife pe care apele le spălau şi le distrugeau, redepunîndu-le sub forma unui nămol calcaros foarte fin. Din toate acestea a luat naştere complexul de roci care constituie straturile de Sinaia. In timpul următor (denumit în cronologia geologică Baremian-Apţian), fundul mării a început să se mişte, iar, ca urmare, să apară o serie de creste şi albii secundare. Crestele au intrat sub acţiunea distructivă a mării, iar albiile au devenit locurile de acumulare mai intensă a fracţiunilor mici sau mari, rupte din ţărmuri sau din crestele submarine. în acest timp a luat naştere complexul de roci care constituie straturile de Bistra. Într-un timp mai nou (denumit Apţian-Albian), deformarea bazinului marin s-a accentuat şi în acelaşi timp relieful insular din vest s-a mai înălţat. În aceste împrejurări, eroziunea s-a intensificat şi a făcut să se transporte cantităţi mai mari de nisipuri, pietrişuri şi bolovănişuri. În acest timp a luat naştere complexul de roci care constituie straturi din Ceahlău. Faza de acumulare corespunzătoare zonei Ceahlău s-a încheiat cu depunerea conglomeratelor. Faptul a urmat atît din cauza volumului mare de imaterial depus - cca. 2500 m în grosime normală - cît şi din cauza unui proces de ridicare, care a influenţat sectorul vestic al marii carpatice din acel timp. Datorită acestei ridicări, apele au fost împinse spre răsărit, iar axa de maximă adîncime s-a mutat din zona Ceahlăului către răsărit. În această albie deplasată şi într-un timp ceva mai nou decît cel corespunzător conglomeratelor de Ceahlău (denumit în geologie Vraconian-Cenomanian) s-au acumulat depozite în general mai fine: nămoluri calcaroase şi argiloase, nisipuri şi foarte rar pietrişuri mărunte. Ele au dat naştere grupului de roci situate la est de Ceahlău, pînă la fîşia de şisturi negre. Spre sfîrşitul acestei faze, cînd relieful insular din V se erodase mai mult şi cînd clima pare să fi fost caldă şi uscată, în bazinul marii s-au transportat nămoluri roşii. Un rest al acestora îl găsim în argilele de la Lutul Roşu.
Cu depunerea argilelor roşii s-a ajuns la sfîrşitul perioadei cretacice (denumită senonian). Cu încetul, fundul mării se mută mai spre E, în timp ce zonele vechi ele acumulare ale flişului intern se alătură în parte regiunilor insulare mai vechi. Dacă omul ar fi existat în acest timp al Cretacicului şi ar fi putut cerceta mai atent marea carpatică, ar fi constatat că în jumătatea de răsărit, din cauza lipsei curenţilor, apele erau otrăvite şi pe fundul mai întins se depunea un nămol negru, asemenea celui care se aşază azi pe fundul Mării Negre sub adîncimea de 180 m; din acel nămol s-au născut şisturile negre. Ca vîrstă, acestea sînt paralele cu straturile de Sinaia, straturile de Comarnic şi straturile de Ceahlău. Deosebirea de aspect (în termen propriu de facies) este însă foarte mare şi se datoreşte condiţiilor complet diferite care au existat în cele două sectoare de mare. De o parte, marea flişului intern deschisă, aerată şi afectată de mişcări ample, de alta, marea şisturilor negre, aproape închisă şi lipsită de curenţi. Spre sfîrşitul Cretacicului domeniul flişului intern - în care se situa regiunea Ceahlău - este în cea mai mare parte ieşit din apele marine, în timp ce domeniul flişului negru tinde să devină sediul unor mari prefaceri, care ies însă din cadrul de care ne ocupăm acum. Modul de aşezare al straturilor şi formarea muntelui. Materialele transportate în marea cretacică, urmînd legile gravitaţiei, s-au depus în ordinea greutăţii. Cele mai mari şi mai grele înaintea celor mai mici şi mai uşoare, în modul acesta, pe fund s-au format pachete mai mult sau mai puţin omogene, cărora li s-a dat numele de straturi. Cum puterea agenţilor de transport şi starea de agitaţie a mării au fost inegale în timp, faze mai liniştite fiind urmate de faze mai agitate, depuneri de materiale mai fine, nămoluri, au alternat cu depuneri de materiale mai grosiere, nisipuri, uneori pietrişuri şi bolovănişuri, în mici cicluri care s-au putut repeta de nenumărate ori, pentru a constitui stive de straturi, cu grosimi de sute şi mii de metri, aşa cum le vedem azi în numeroasele rosături care brăzdează masivul Ceahlău. Prin uscare şi presare, materialele la început inelegate sau cimentat şi au trecut în rocile pe care acum le cunoaştem.
Deşi aşezarea straturilor a fost iniţial orizontală, aproape oriunde avem prilejul să le examinăm, constatăm că au o poziţie înclinată, de obicei spre vest. În părţile mai joase, pe Izvorul Muntelui, Neagra, Schitu, înclinările sînt mai mari, peste 45°, iar în părţile mai înalte, descoperite, pe marginea Ocolaşului Mare şi Mic, ca şi pe platou, înclinările sînt mai mici, de 15° - 25°. În alte locuri, cum este la gura Văii Neagra, straturile se prezintă cu înclinări contrarii, formînd un frumos anticlinal, iar în alte locuri, înclinările sînt concentrice, formînd sinclinale. Cel mai mare sinclinal ocupă chiar masivul propriu-zis al Ceahlăului. Acesta nu poate fi constatat de la prima vedere, dar examinat de pe una din culmile mai îndepărtate, de la sud şi mai ales urmărind de jur împrejur masa de conglomerate, se constată că straturile se ridică în aer din toate părţile şi că nu au o continuare în adînc. Forma sinclinală a fost în mare măsură deranjată din cauza împingerilor care au avut loc şi care au făcut ca jumătatea de vest să se aplece uşor peste aceea de est. Un sinclinal mai mic, puternic strîns, în care straturile au ajuns aproape verticale, îl formează conglomeratele din Piatra Sură. Acest masiv mic, situat spre colţul de S-V al Ceahlăului, se bucură mai puţin de atenţia turiştilor, totuşi străbaterea lui prin torenţi care cad spre V. Bistrei poate constitui o probă de răbdare şi îndrăzneală. Uneori, deranjamentul straturilor este foarte puternic, acestea prezentîndu-se cu numeroase îndoituri şi rupturi. Asemenea situaţii înfăţişează straturile de Sinaia dintre gura Pîrîului Dămucu-Chişirig, din V. Pîrîului Schitu sau din V. Bistricioarei. În sfîrşit, în scria de straturi apar pe alocuri plane de ruptură - falii - datorită cărora unele pachete sînt mai ridicate, iar altele mai coborîte. Anterior, am amintit despre falia care rupe flancul de vest al masivului la baza pantei spre Durău şi datorită căreia straturile de Sinaia acoperă straturile de Bistra. Am amintit de asemenea falia care se situează pe flancul de est, pe direcţia curmăturii Lutul Roşu şi datorită căreia zona Ceahlăului acoperă zona situată spre est. Diferitele deranjamente ne dau cheia explicării formării muntelui. In adevăr, este uşor de închipuit că, trecînd de la poziţia orizontală la cutări şi falieri cu încălecare, straturile s-au şi înălţat, şi aceasta cu atît mai mult cu cît forţele de acţiune terestră au fost mai mari şi depunerile din faza marină mai groase. În urma încreţirii, straturile au răzbătut mult peste suprafaţa apelor, le-au îndepărtat şi au creat în locul lor un relief, la început mic, dar cu timpul din ce în ce mai înalt. Despre acest proces vast ne încredinţează resturile de vieţuitoare care se găsesc uneori în straturi şi care sînt totdeauna din neamul celor pe care le cunoaştem că trăiesc azi în mediul marin. Astfel, pe platoul Ceahlăului, în apropierea cabanei Dochia, s-a găsit urma unui amonit, animal asemănător cu nautilul1 de azi; în straturile de la baza Ceahlăului, pe Pîrîul Bdcaz şi pe Pîrîul Bisitricioarei, s-au găsit urme clare de foraminifere2; în calcarele din Piatra cu Apă s-au găsit urme de corali, scoici, melci şi crabi. Trecerea prin cutare de la faza marină, de depunere, la faza de uscat, n-a fost operă de o zi-două, ci sa desăvîrşit într-un timp foarte lung, de milioane de ani. Asupra bolţii relativ uniformă, ridicată de sub apele marine, a început imediat acţiunea distrugătoare a agenţilor externi, aceştia au creat un relief de eroziune, care s-a desăvîrşit paralel cu ridicarea generală şi pînă la stadiul actual. In felul acesta, totalitatea muntelui este opera mării, în timp ce amănuntele din relieful lui sînt opera eroziunii prin ape curgătoare, vînt, diferenţa de temperatură, rădăcini de plante etc. În cele din urmă, prin defrişări întinse, omul a contribuit la creşterea acţiunii erozive şi asprirea reliefului. Astfel de mişcări şi eroziuni, care conduc la formarea de munţi, se petrec şi azi, dar nu pot fi percepute direct, căci nu au fost construite încă aparate de înregistrare. Totuşi sînt dovedite clar prin natura rocilor dispoziţia straturilor şi resturile de organisme. Muntele în viitor. În natură, materia sub formele ei de prezentare este în continuă schimbare, dar legile fundamentale ale acestor schimbări rămîn aceleaşi, conducînd la efecte asemănătoare. Această constatare ne permite să spunem că în urma atacului continuu al agenţilor modificatori externi, cantităţi noi de materiale se vor dezagrega şi vor fi transportate pe locuri mai joase şi în final în mare, unde va începe un ciclu nou de transformări. Procesul de eroziune va cuprinde întregul lanţ de munţi, care nu va mai fi mereu tînăr, ci se va apropia lent de forma unei cîmpii (peneplenă). Prefacerea se va întinde însă pe o foarte lungă perioadă de vreme. Turistul care din timp în timp îşi va aduce aminte de muntele drag şi-i va urca din nou cărările, abia va observa unele rozături noi, neînsemnate, sau desprinderi de pietre. 1
Nautil (Nautilus pompilius) - moluscă din mările calde, cu corpul închis într-o scoică împărţită în mai multe încăperi. 2 Foraminifere (Orbitalina lenticulans d'Orb) - nume dat unui ordin de animale unicelulare din încrengătura protozoarelor, care au corpul acoperit cu o secreţie calcaroasă şi trăiesc în apele marine.
MERSUL VREMII PE CEAHLĂU Ceahlăul, prin suprafaţa mare pe care o ocupă, prin altitudinea şi izolarea să în mijlocul regiunii muntoase moldoveneşti, precum şi prin sistemul de văi ce-l înconjoară sau pătrund adînc în inima lui, are o climă deosebită de clima regiunilor vecine. La rîndul lor, se înalţă obcinele, acoperite de păduri care-şi ridică liziera superioară pînă la 1700-1800 m, ajungînd lîngă temelia Panaghiei. Umbra codrului păstrează umiditatea, iar temperatura e mai moderată pe văi, atît iarna cît şi vara. Brizele de aer cald urcă în timpul zilei din vale, dar în faptul serii coboară aducind cu ele aerul rece al înălţimilor. Răcoarea serilor de vară, mai ales, se simte cum alunecă pe firul văii pînă la 10-15 km depărtare de la poalele muntelui. În schimb, iarna, viscolul este mai potolit aici şi drumul de munte pe potecile care urmează firul văii este cel mai potrivit. Mai sus de liziera pădurilor, în scurta zonă alpină a Ceahlăului, care de abia cuprinde 200 m altitudine, vremea se schimbă. Iarna devine mai aspră şi zilele de vară sînt mult mai însorite, mult mai călduroase. Ceea ce rămîne ca un fenomen permanent în această zonă, variind numai în intensitate, este vîntul care suflă din toate direcţiile, neavînd un paravan de care să se lovească. Arbuşti piperniciţi, cu ramurile şi vîrfurile rupte, arată semnul hărţuirii vîntului dominant, îndreptîndu-se tîrîş în direcţia în care îi mînă forţa acestuia. Temperatura medie anuală a Ceahlăului este de 7°, o temperatură mult mai ridicată decît a Bucegilor, aflaţi mai la sud, dar mai înalţi şi mai ridicată decît a Rarăului, aflat mai la nord, însă mai scund (1653 m). Numai în V. Bistriţei, la Piatra Neamţ, temperatura medie anuală este de 8°C. Este explicabil, deoarece izoterma anuală de 8° trece pe la vest de Piatra, îndreptîndu-se spre nord, pe la poalele Ceahlăului. De la început, Ceahlăul apare ca un masiv prielnic turismului, dacă-1 privim sub prisma aceasta, raportat la masivii pierduţi în depărtare sau la localităţile din vale. Pe Ceahlău, sezonul turistic începe primăvara, încă din primele zile ale lunii aprilie. De asemenea, sezonul de toamnă poate fi prelungit pînă în noiembrie. Luna cea mai friguroasă din Ceahlău, care cere turistului un echipament mai gros, o şapcă cu clape pentru acoperit urechile, mănuşi de lînă îmbrăcate în pînză impermeabilă şi ochelari de soare, este luna ianuarie. Frigul în această lună este mai mare decît în Bucegi său Rarău. În schimb, dacă în Bucegi şi pe Rarău temperaturile mijlocii lunare se menţin sub zero grade şi în aprilie, în Ceahlău, ele au încetat din luna martie. Zilele de iarnă, adică zilele în care temperatura maximă a aerului rămîne sub zero grade, încep pe Ceahlău din luna octombrie şi continuă cu mici întreruperi pînă în martie, în ultimii şapte ani (1952-1959), lunile cu temperatura cea mai scăzută au fost decembrie şi ianuarie, iar cea mai multă zăpadă a căzut în lunile februarie şi martie. Abia în aceste două luni masivul geme greu sub zăpadă. Lunile de vîrf pentru turism în Ceahlău sînt iulie şi august, două luni în care turismul de munte se practică mai intens peste toate culmile şi poienile înflorite, pe la toate stînele, pe poliţele cu crini şi ariniş şi, în general, peste toate colinele şi culmile Ceahlăului. Dar în Ceahlău sînt şi zile tropicale, adică zile în care temperatura maximă absolută a atins său a depăşit 30°. Astfel de zile încep să apară din luna aprilie, mult mai devreme decît la Piatra Neamţ, în această lună, genţiana, ghinţura, cum îi spun localnicii, duce vestea primăverii pînă în zona alpină a Ceahlăului. Numărul cel mai mare de astfel de zile a fost înregistrat tot în luna august, lună care capătă din ce în ce mai mult caracterul de luna de vîrf a turismului pe Ceahlău. Numai vîntul este mai capricios în trecerea lui peste Ceahlău. Găsind muntele fără nici un adăpost, vîntul îl biciuie din direcţii nehotărite. Crivăţul bate vara şi iarna. Dacă vara el suflă ca un vînt secetos, iarna, mai ales în cursul lunii ianuarie, bate ca un vînt rece care „crapă pietrele", în ordinea frecvenţei urmează vîntul dinspre vest şi vîntul de la nord-vest, toate aceste vînturi în munte urmează cursul văilor, care taie masivul, îndeosebi afluenţii Bistriţei pe care se canalizează, curenţii de aer (Bistricioara, Schitu, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Bicaz). Jocul curenţilor, furia lor şi mai ales frămăntarea din văi o poţi urmări uneori în timpul zilei, dar mai ales în faptul dimineţii, la răsăritul soarelui, cînd vîntul luptă să scoată dintre cutele muntelui vălătugurile de neguri. Sus pe şaua muntelui, pe lîngă Piatra Lată, printre Ocolaşe, sau pe porţiunea dintre Toaca şi Lespezi vîntul este mai puternic. E uimitor să priveşti furia vîntului care destramă ceţurile prinse în abisul jgheaburilor, le întoarce din cale, le aruncă tot mai adînc în hăurile fără fund. Poate că Ceahlăul fără vînturi ar pierde mult din farmecul peisajului turistic cu care natura l-a împodobit. În adevăr nu durează mult frămîntările şi cortina negurilor trasă ca de o mînă nevăzută descoperă privirilor adîncurile colorate într-o strălucită limpezime. Pînă şi încleştarea aceasta între vînt şi norii cuibăriţi pe văi este o caracteristică a Ceahlăului, rar întîlnită aiurea sub acelaşi pitoresc. Ca maestru al statuilor care împodobesc muntele, vîntul a contribuit şi la
cizelarea pieselor răspîndite în diferite colţuri pe care le-a săpat sau le-a făţuit în Lespezi, pe Detunate, în jurul Panaghiei sau al Ocolaşelor. Urmele eoliene mai accentuate indică totdeauna direcţia din care bate vîntul dominant. Zilele cu adevărat senine sînt puţine pe Ceahlău, în medie cam 67 zile într-un an, cele mai numeroase fiind în lunile august-septembrie. Meteorologia populară şi-a spus cuvîntul la alegerea zilei de 6 august, ca dată a sărbătorii tradiţionale a muntelui. Sînt zile senine şi în lunile ianuarie, martie şi octombrie, dar alternează cu un număr prea mare de zile acoperite. Ploile sînt în general reduse pe Ceahlău, cantitatea medie anuală fiind în jurul a 700 mm. În comparaţie cu Bucegii (1082 mm) şi Rarăul (814 mm), acest masiv nu face impresia că ar fi inundat de potop. Pe Ceahlău, e drept, cad mai puţine ploi şi faptul acesta se datoreşte asc/ării masivului în calea vîntului secetos de est. Cele mai puţine ploii cad în luna august şi septembrie, iar cele mai multe în iulie. Primăvara şi toamna cad două treimi din precipitaţiile atmosferice cuvenite Ceahlăului pe un an de zile. Sezonul turistic de vară poate fi astfel continuat pînă toamna tîrziu. Iarna, grosimea mijlocie a stratului de zăpadă este de 55,7 cm, dar vîntul o spulberă şi o repartizează inegal. Pantele de schi din jurul cabanelor adăpostite de obcine sau liziera pădurilor, atrag în timpul iernii numeroşi schiori, îndeosebi pe V. Pîrîului Schit, la Durău, pe poienile din jur său la Izvorul Muntelui întîlneşti iarna grupuri de schiori care folosesc terenul şi zăpada favorabilă pentru schi. Pe aceste locuri, grosimea medie a zăpezii în lunile decembrie, ianuarie şi februarie este de 16,3 cm, ceea ce permite practicarea în bune condiţiuni a schiului. De fapt zilele de iarnă cu zăpadă încep de la sfîrşitul lui noiembrie şi se continuă pînă în luna aprilie. Uneori în lunile de vară peste zona alpină, de altfel destul de redusă, cade lapoviţa care se topeşte foarte repede. Pînă la 200 m altitudine, socotind de la baza muntelui, temperatura scade cu 1°, iar de la 200 la 400 m cu încă 1,5° devenind mai constantă pentru fiecare sută de metri. În Ceahlău, diferenţa de altitudine dintre baza masivului şi zona alpină este de aproximativ 1200 m, de unde rezultă că sus pe platou, la cabana Dochia, temperatura este cu 9° mai scăzută decît în vale la baza masivului. Uneori, în miezul verii, mai ales seara, temperatura scade în vale pînă la+ 8°. Atunci pe lîngă Toaca şi Panaghia, la cabana Dochia scade la - 1°, cînd apa ar putea să îngheţe, înlesnind şi formarea lapoviţei. De altfel, calculul de mai sus poate fi, cu aproximaţie, un mijloc de a deduce starea temperaturii pe platou în momentul plecării de la baza de ascensiune. Cu aceste cunoştinţe, legate de mersul vremii, e mai uşor să eviţi fenomenele meteorologice neprielnice, alegînd timpul cel mai favorabil şi luna cu fenomenele cele mai potrivite. Sumarele însemnări din acest capitol au rolul de a caracteriza climatul capricios al Ceahlăului, în linii mari, după datele obţinute prin observaţiile staţiunilor meteorologice din jurul muntelui. Turismul a folosit şi foloseşte din ce în ce mai activ la noi în ţară sfaturile unor buletine meteorologice special întocmite, ale căror previziuni au înlăturat multe neplăceri şi accidente. Cei aflaţi la com. Ceahlău, înainte de a porni pe drumul spre munte, pot cere relaţii suplimentare staţiunii meteorologice din această localitate. FLORA Flora Ceahlăului este strîns legată de formele de relief, de climă şi de sol. Omul nu a intervenit pentru amenajarea păşunii şi pajiştii, lăsînd muntelui caracteristica patriarhală. Ceahlăul a putut să-şi menţină neştirbit peisajul său caracteristic, cu aerul curat, cu poieni mai frumoase ca oriunde, îmbălsămate de mireasma celor mai plăcute şi mai parfumate flori. Pădurile încep din V. Bistriţei şi urcă pînă la zona păşunilor alpine. Cele două subzone ale pădurilor: sub-zona pădurilor de foioase (fag, stejar, carpen etc.) şi subzona pădurilor de conifere sînt împînzite de poieni şi „luminişuri" acoperite de verdele covorului de ierburi şi flori de tot soiul, care, acolo unde lumina poate pătrunde, se ţes şi pe sub arbori în interiorul codrului. Numai în etajul superior al muntelui, în zona cu vegetaţie alpină, care începe de la 1700 m altitudine, ierburile şi plantele încep să apară ca o vegetaţie caracteristică acestei zone. E interesant să poţi găsi pe teren limita acestor zone de vegetaţie din Ceahlău. Trecerea de la pădurile de conifere la zona păşunilor alpine o descoperi pe teren prin fîşia îngustă a jnepilor şi a ienuperilor, tîrîndu-se la faţa pămîntului pentru a scăpa de urgia vîntului, care îi hărţuieşte aproape necontenit. Cînd ai întîlnit această vegetaţie pe Ceahlău, înseamnă că te afli la baza Vf. Panaghia, sub Ocolaşe sau sub alt punct din marginea platoului, de pe traseul pe care ai pornit la drum. Pe timp de ceaţă, cu busola, dacă vremea s-a înrăutăţit, poţi spera să ajungi la cabana Dochia în
cel mult una-două ore, din orice punct de pe această centură. Un ajutor pe care vegetaţia ţi-l oferă pentru a te descurca în momente critice. Dar ce nu ne poate oferi Ceahlăul în fiecare lună şi în fiecare sezon, răsplătind eforturile cerute de drum pentru a străbate culmile şi plaiurile cele mai înalte ? Ca într-un parc botanic s-au strîns în Ceahlău cele mai variate specii din Carpaţii Orientali, pe care trebuie să le cunoşti pe adevăratul lor nume pentru a putea răspunde la întrebările curioase ale unor turişti, veniţi pentru prima oară să facă cunoştinţă cu muntele. De la sfîrşitul lunii aprilie şi pînă tîrziu în octombrie apar treptat cele mai gingaşe flori. Ceahlăul nu depăşeşte 2000 m, de aceea zăpezile se topesc pînă la sfîrşitul lunii mai. Vegetaţia, adaptată condiţiilor climatice de altitudine, este în plină eflorescentă la sfirşitul lui iunie, în iulie şi august. În primele zile ale lui martie său cel mai tîrziu la sfîrşitul acestei luni, viaţa renaşte, începînd de sub centura pădurilor de foioase, din partea inferioară a acestor păduri, urcîndu-se treptat spre vîrful muntelui. Primele firicele de iarbă din rarişti, de pe marginea potecilor şi din poieni abundă cu florile alb-roz, numite „bănuţei" sau „părăluţe", cum li se mai spun prin alte părţi. Tot pe sub poala pădurii întîlneşti „toporaşii" şi „viorelele". Ghiocelul lipseşte cu desăvîrşire din Ceahlău, aşa că nu trebuie să te miri dacă nu-i vei întîlni. Pătrunzînd pe cărările umede, pline încă de zăpadă, care duc spre inima muntelui, întîlneşti printre brazi, la margini de tufişuri, un arbust cu flori roz prinse direct pe ramuri, cîte trei la un loc. E „tulichina" său „liliacul sălbatic". Frunzele lui apar mai tîrziu, după ce floarea, minunat parfumată, se trece. Planta este de origine mediteraneană şi primeşte denumirea ştiinţifică de „Daphne", de la frunzele foarte asemănătoare cu „dafinul". Rămurelele cu muguri pot fi culese chiar de sub zăpadă de drumeţii care ajung pînă la ele pe schi, prin Fundul Ghedeonului şi pe liziera pădurii. În plină iarnă (ianuarie), aceste ramuri ţinute în cameră, la căldură, înfloresc. Timpul normal de înflorire în pădure este luna laprilie. Pe sub Piatra Ciobanului şi Piatra Lată, deci la peste 1500 m, „tulichina" se mai găseşte înflorită în mai şi chiar la începutul lui iunie. Floarea de „tulichina" sau „liliac" apare ca un simbol de bun rămas spus zăpezilor alungate de venirea primăverii. Lemnul de tulichimă este însă otrăvitor şi îşi găseşte întrebuinţare în farmacie. O altă plantă ce inundă păşunile Ceahlăului primăvara este „genţiana" sau „ghinţura", cu mai multe varietăţi, care înfloreşte în tot timpul verii şi pînă toamna tîrziu. Caracteristică este floarea genţianei de culoare albastru închis-catifelat. Căpriorul o priveşte vesel şi adună cu mult nesaţ din potirul petalelor ei rouă proaspătă, semn al primei dimineţi de primăvară. Potirul genţianelor - albastru închis-catifelat e una din nuanţele care ţintuieşte privirile, fascinează şi dă glas celor mai sincere şi entuziaste manifestări faţă de frumos. Atunci cînd o rupi, farmecul ei dispare şi floarea se închide, moare. Pe platoul Ceahlăului întîlneşti genţiana pînă în august, iar pe lîngă Turnul lui Budu, situat la extremitatea cea mai însorită din partea de sud a platoului, noi am întîlnit-o chiar şi în luna noiembrie. Deci peste tot în Ceahlău, de-a lungul potecilor, în fîneţe, pe platoul din jurul Ocolaşelor, pe sub Stănile, întîlneşti cele mai variate specii ale acestei flori minunate. O dată cu „genţiana" întîlneşti prin fineţe şi păşuni, ,,ciuboţica cucului", cunoscută în exemplare bogate în flori de astă dată de un galben-viu. Pînă la 1000-1200 m se mai găseşte şi varietatea „Cortusa mathioli", cu flori ceva mai mari şi de un roşu purpuriu, căreia i se mai spune „ciuboţica ursului". Această floare creşte în întregime în tot etajul subalpin. Pe măsură ce timpul se încălzeşte şi pîraiele tulburi duc apele zăpezilor de pe jgheaburile de sub Panaghia, de pe Toaca şi de pe Ocolaşul Mare, zilele devin mai lungi, iar soarele dă viaţă tuturor plantelor, încetul cu încetul, flori multicolore împînzesc toate poienile şi fîneţele sau se ascund pe sub coroana pădurilor de foioase. Dacă vrei să prinzi numai un crîmpei din frumuseţea muntelui în plină primăvară, trebuie să rămîi o noapte de început de mai la cabana Durău. Dimineaţa în zori, ieşind pe terasa acestei cabane, poţi asculta miile de păsări, trilul iprivighetoriloir, strigătul gaiţelor şi cîntecul piţigoilor. Toate acestea vestesc priveliştea pe care o poţi vedea pe Ceahlău la răsăritul soarelui, îmbălsămată de mireasma florilor cu un parfum caracteristic în aceste locuri. Pornind apoi pe cărările străvechi ale muntelui, înţelegi din priviri prospeţimea culorilor de primăvară. Simţi pulsul înnoitor al vieţii în tot ce te înconjoară, în aerul dimineţii, în iarba moale a păşunilor de munte, presărată cu flori de toate culorile. La poalele muntelui rătăceşti prin păduri dese şi umbroase, printre care recunoşti uşor „bradul argintiu" (Abies alba), amestecat cu „molidul" (Picea excelsa) şi „pinul" (Pinus silvestris). Caracteristic în Ceahlău este „zada1" sau „laricele", „crinul", cum i se mai spune în partea locului. De aici şi denumirea de Poliţele cu Crini, care sînt dispuse radiar în Fundul Ghedeonului la o altitudine de 1200 m. „Laricele" - „zada" sau „crinul" - este singurul conifer din Carpaţi cu frunze căzătoare. Se remarcă prin eleganţa şi gingăşia 1
Zada (Larix decidua) de pe Poliţele cu Crini, este protejata de Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii.
ramurilor sale foarte elastice, pe care frunzele de un verde fraged sînt aşezate în smocuri dese. Lemnul este foarte tare şi trainic; de aceea arborele se mai numeşte şi „stejarul muntelui". Spre zona alpină, şi în general pe tot platoul muntelui dai de pîlcuri întinse de jnepeni, amestecaţi cu tufişuri de ienuperi, apoi „afinul", „merişorul" şi alţi arbuşti de aceeaşi categorie şi talie. Pe vîrfurile înalte ale Ocolaşelor, pe Toaca, întălneşti răspîndit un alt arbust numit „Pinus montana" şi „ienuperul pitic" (Ienuperus sibirica). Stîncile din partea superioară a masivului (1500-1900 m) şi pereţii de conglomerat ai vîrfurilor Toaca, Panaghia şi ai Ocolaşelor sînt inundate din abundenţă în lunile mai-iunie de „saxifraga-roşie" (Saxifraga oppositifolia). o plantă mică cu flori violete care creşte în grupuri, prinsă în fisuri de stîncă. Ea dă o notă veselă stîncilor şi încîntă privirile cu această schimbare de decor. Tot pe pereţii stîncoşi spre culme sau pe sub Ocolaşe creşte o floare asemănătoare cu „nu-mă-uita". Ea răspîndeşte un parfum plăcut, este rară şi poartă numele de „Ochii şarpelui", înfloreşte în lunile mai-iunie. În vară, poienele şi păşunile de la poalele masivului par adevărate grădini cu flori. O dată cu lunile iulie şi august intri în împărăţia orchideelor de diferite specii printre care „orhideea" propriu-zisă cu flori violacee şi „limbă cucului" împînzesc pajiştile. În poienele Durăului, în Padina Fîntinelelor, în fîneţele de pe Chica Baicului, Piciorul Secului, Izvorul Muntelui, peste tot, culorile lor, de la alb trecînd la roz-violaceu pînă la mov, domină pajiştele în timpul înfloririi. Ca varietate mult căutată de turişti pentru parfumul deosebit este „orchideea" de culoare alb-gălbuie1 care se găseşte îndeosebi prin poienile de pe Izvorul Muntelui, prin Poiana Ciribuc şi chiar pe sub pripoarele Ocolaşului Mare şi în fisurile de la baza acestuia. Prin aceleaşi fîneţe şi poieni, alături de „orchidee", întîlneşti „margarete" şi „gladiola sălbatică", „săbiuţa", cum i se mai spune prin partea locului, după frunza în formă de sabie. Ele cresc în voie pînă la brîu, împlinind podoaba multicoloră a covorului verde din pajiştile montane. La fel creşte şi „crinul de pădure" cu flori roşiatice. Cei care au avut curiozitatea să cerceteze de aproape flora Ceahlăului, menţionează drept caracteristice multe din plantele acestor poieni ca: „iarba cailor" (Holcus lanatus); „liliuţa" său „păianjenul" (Anthericum ramosum); „crinul vînat" sau „gladiola sălbatică"; „schinducul", căt şi numeroase specii de orchidee printre care ,,poroinicul alb" sau „stupiniţa" cu flori albe, plăcut mirositoare. Atrag în mod deosebit privirea culorile vii ale plantei numită „ghiocul" său „slăvocul" (Centaureea plumosa), cu flori roşii, violete, dar mai cu seamă „papucul doamnei", precum şi „căldăruşa", cu flori albastre-liliachii. Deosebit de frumoasă este floarea numită „sîngele voinicului", din familia orchideelor, cu florile strînse în vîrful tulpinei, într-un ghem oval de culoare roşie-purpurie întunecată. Răspîndeşte un puternic parfum de vanilie. Culegerea nemiloasă a dus la dispariţia ei pe anumiţi versanţi. De aceea este pusă sub ocrotirea legii. Cu cît urci mai sus, pe marginea cărărilor, privirea este atrasă de albastrul ce-l dau tufele de „clopoţei" de toate varietăţile, agăţate de stîncile de conglomerat. Se remarcă „clopoţeii pitici" de stîncă cu tulpina scurtă şi flori alb-albastre şi „clopoţeii de munte". Minunată prin fineţe şi gingăşie este „gairofiţa de stîncă". Florile albe sau roz palid, cu petalele crestate şi foarte plăcut mirositoare, stîrnesc adesea admiraţia drumeţilor ce trec peste Poliţele cu Crini prin iulie-august. Dar şi între flori se rătăcesc unele urît mirositoare, care încearcă să alunge călătorul, avînd poate rolul de paznici ai peisajului. Între acestea este „năprasnicul", o plantă cu un miros neplăcut. Ca plantă medicinală, e folosită la oprirea sîngelui şi în unele forme de diaree, datorită calităţilor sale astringente. Ciupercile sînt şi ele nelipsite de pe Ceahlău, începînd de la sfîrşitul primăverii şi pînă toamna tîrziu, le întîlneşti în tot locul, reprezentate prin nenumărate soiuri. Roşul pătat cu puncte albe e al „ciupercilor otrăvitoare" (Amanita muscaria) şi atrage mai mult atenţia drumeţului decît nuanţele şterse ale ciupercilor comestibile ca: „bureţii galbeni" (Cantharellus cibarius); „rişcovul" (Lactarius deliciosus); „hribul" sau „mînătarca" (Boletus edulis); „creasta cocoşului" (Clavaria flava), mai rar „zbîrciogul" sau „ciuciuletele" (Morchelia esculenta). În zona subalpină sînt mulţi arbuşti care cresc în rarişti, poieni său amestecaţi cu coniferele. În afară de „tulichinul", care înfloreşte o dată cu topirea zăpezii, e demn de remarcat „socul de munte" (Sambucus racemonsa), plin de flori roşii; „plătitorul" sau „pomuşoara" (Ribes rubrus); „agrişul sălbatic" (Ribes grosularia); „cotoneasterul" sau „bîrcoacele", ale cărui fructe de un roşu aprins pot fi mîncate. Cel mai frumos arbust este „curpenul de munte" cu flori mari albastre, nelipsit îndeosebi din jurul cascadei Duruitoarea şi zona foarte umedă şi umbroasă din fundul Ghedeonului. Plantele care împodobesc pădurile şi poienile, stăncile şi păşunile sînt amestecate. Unele coboară din regiunea alpină, altele se ridică din cea montană. Astfel, mai sus de 1300 m, găsim pe toate stîncile şi jgheaburile diferite specii de „campanule", „sugătoarea", o plantă care are în loc de frunze nişte solzi gălbui. 1
E cunoscută cu numele de „stupiniţa".
Printre păşunile presărate cu pietre, privirile drumeţului sînt atrase de o plantă turtită, păioasă, spinoasă, cu un aspect de rozetă. Înfloreşte în iulie-septembrie, iar spre toamnă, cînd se usucă, ea capătă o culoare sidefielucioasă. Este extrem de decorativă, cu coroana strălucitoare şi de aceea mult căutată de turişti; se închide noaptea şi pe vreme de ploaie. Poartă numele de „ciurul zonelor" sau „turtă". O altă plantă vivace este „arnica", uşor de recunoscut prin galbenul închis al florilor ei. O întîlneşti prin păşunile şi fîneţele umede şi prin pădurile montane şi subalpine. Asemănătoare cu „arnica", creşte pe stînci în locuri uscate şi însorite „vulturica de stîncă". Ea înfloreşte în luna iulie-august. În Ceahlău a împînzit abruptul Poliţelor cu Crini. Dar ca să-ţi dai seama de bogăţia florei Ceahlăului, să mergi pe sub Ocolaşul Mare, pe sub Stănile, prin păşunile alpine din jurul Turnului lui Budu, prin Văratec sau să escaladezi pereţii Pietrei Sure. De la 1500 m alt. întîlneşti pe toate platourile, în lunile iulie-august cele mai frumoase exemplare de „albumeală", cum îi spun moldovenii, „floarea de colţ"1 (Leontopodium alpinum). Creşte din abundenţă, dar este distrusă de către ciobani şi mai ales de unii turişti care nu respectă frumuseţile naturii şi, an de an, o culeg fără milă. O salvează doar faptul că ştie să se prindă în cele mai înalte fisuri, sau pe cele mai înguste poliţe, unde mînă neiertătoare nu ajunge cu prea multă uşurinţă! Creşte în buchete de 3-8 exemplare mari la un loc, unele cu codiţă lungă de 10-30 cm şi cu diametrul florii care uneori atinge 8 cm. După forma florii şi a felului în care sînt dispuse braţele, recunoşti varietăţi diferite ale acestei flori cu denumiri sugestive, date de localnici său de turişti: „ochi de şoim", „ace de gheaţă", „steaua sudului", „crucea voinicului" etc. Această plantă este un minunat exemplu de adaptare zonei alpine, pregătită să reziste cu uşurinţă la uscăciune,. vînturi, frig şi schimbări bruşte de temperatură. În treacăt amintim de tundrele uscate sau de tundrele umede pe care le va întîlni drumeţul ajuns în depresiunea dintre Bîtca lui Ghedeon şi Ocolaşul Mare. Unele au un aspect ondulat, iar printre ele paşii drumeţilor au croit cărări. Aceşti muşchi au în zona alpină şi un rol de regulator pentru apa care cade din abundenţă. Atunci cînd se află pe marginea cărărilor, împiedică formarea torenţilor. Muşchii aceştia, aici pe munte, îi aduc puţine foloase direct omului. Tundrele umede cu tulpinele lor, chiar de o jumătate de metru înălţime, formează aşa-numitul „bugeag". El serveşte pentru aşternut ciobanilor în stîne, aşa cum altădată ţinea loc de saltea pe paturile cabanei Dochia, situată în imediata vecinătate a acestor tundre. În general, plantele alpine au o viaţă scurtă. Unele înfloresc în mai, altele în iunie sau august, iar în octombrie se usucă din cauza frigului din timpul nopţii, a căldurii mari şi a luminii intense din timpul zilei, cît şi din cauza vînturilor puternice care suflă aproape continuu. Florile din zona alpină sînt însă mai intens colorate pentru a putea atrage insectele, asigurîndu-şi astfel fecundaţia; au frunze pufoase său cărnoase, suculente, pentru ca să nu piardă apă multă. O altă plantă mai răspîndită, care merită atenţia drumeţului, este „omagul" (Aconitum moldavicum). O întîlneşti înflorită prin august-septembrie. Este rezistentă şi vivace. Floarea este decorativă şi are o culoare albastru-violet. Pe stîncile de conglomerat din zona alpină răsare în calea drumeţilor „iarba surzilor", cu flori delicate albe sau punctate cu roz. De asemenea întîlnim „cujda galbenă" care creşte prin crăpăturile stîncilor umezite şi umbroase. O dată cu luna septembrie, frunzele pălesc şi iarba păşunilor de munte începe să se usuce. Dintre flori mai rezistă numai „clopoţeii", „omagul" şi „floarea de colţ", care împodobesc cununa toamnei pe Ceahlău. „Merişorul" şi „afinele" oferă drumeţului fructele strînse în bucheţele de boabe roşii şi vinete. În zilele de toamnă, ochiul turistului se va opri pe roşul intens al fructelor de „cotoneaster", care creşte în jgheaburile Stănilelor şi ale Ocolaşului Mic. Frunzele copacilor, cu mii de nuanţe de toamnă, de la galbenul cel mai deschis pînă la roşul însăngerat, dau un colorit specific decorului. Toamna apare pe Ceahlău drept o încununare a culorilor în mii de alte nuanţe deosebite de cele de vară şi din primăvară. E drept că după ce stînele s-au retras, tot mai rari sînt drumeţii care urcă Ceahlăul. Dar cei ce nu pregetă vor fi răsplătiţi de astă dată de coloritul pîlcurilor de crini (Larix decidua) de pe balconaşele Ocolaşului Mic sau din Poliţele cu Crini. Vine apoi iarna şi viscolul rece troieneşte zăpada peste tot. Sălbăticiunile îşi caută hrana spre poala muntelui, departe de crestele viscolite. Ici, colo, sub brazi, drumeţul întîlneşte resturi de conuri care se amestecă cu urmele găinuşelor şi ale cocoşilor de munte. Timp de 4-5 luni, totul parcă doarme sub zăpadă. Iar turismul se practică prea puţin în acest timp. Viscolul poate fi învins numai cînd drumeţul este un încercat al muntelui, deprins cu dificultăţile turismului de iarnă. Cercetătorii, ca şi drumeţii obişnuiţi ai muntelui, afirmă că flora Ceahlăului e mult mai bogată şi mai interesantă decît a munţilor din jur. În Ceahlău se găsesc 1
Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii a luat măsuri pentru interzicerea distrugerii şi comercializării „florii de colţ".
amestecuri de specii din Carpaţii Nordici şi Carpaţii Sudici. Totuşi, în masivul Ceahlău lipseşte cu desăvîrşire una din cele mai frumoase flori alpine - „bujorul de munte" - „rododendronul" sau „smirdarul". În schimb, flora Ceahlăului excelează prin frumuseţea exemplarelor de genţiene, campanule, amice, saxifraga, orchidee de diverse specii şi îndeosebi „floarea de colţi" sau „albumeala." Sfîrşitul lunii iunie este perioada cea mai indicată pentru a prinde, în zona alpină, parcul floristic al Ceahlăului în plină dezvoltare, iar iulie şi august sînt lunile cele mai potrivite cînd flora alpină poate fi admirată şi chiar studiată de pasionaţii muntelui. „În mîndria florilor de munte" - scrie Zaharia Panţu -„Ceahlăul nu are pereche printre Carpaţii de Răsărit. Pernele de muşchi şi de afini, păduricile de zadă, ca cea de pe Poliţa cu Crini, orchidee rare în zona subalpină sau mai sus; floarea de colţi, alături de plante rare ca: Pinguicula alpina (La Fîntîna Rece), Silene Zavatki, Gypsophila petraea, Airtemisia Baumgarteni, Crystopteriis etc., alcătuiesc una din cele mai atrăgătoare flore din munţii noştri". Aşa a văzut grădina Ceahlăului neobositul drumeţ care a dedicat multe studii florei acestui munte. FAUNA Legate şi ele de climă şi de vegetaţie, vieţuitoarele, această podoabă a muntelui, îşi caută loc pe Ceahlău în colţurile liniştite şi neumblate, prin luminişurile poienilor sau între hăurile adînci. Peste tot mişună o lume întreagă, începînd de la melc, cărăbuş, fluturi şi nenumărate insecte, trecînd la păsări de tot soiul şi apoi de la ciute pînă la voinicul, dar greoiul urs. În drumurile pe munte întîlneşti adesea sălbăticiunile de pe culmi care coboară pînă în regiunile mai joase, sau pe cele care-şi au locaşul în regiunea dealurilor, suind la munte. Printre aceşti „turişti" care circulă pe Ceahlău, pe drept cuvînt, ca la ei acasă, se numără: „cerbul", „căprioara", „mistreţul", „lupul", „iepurele", „vulpea", „viezurele", „pisica sălbatică", „jderul" şi altele. Vegetaţia variată a muntelui, masivitatea stîncilor şi adîncul hăurilor întunecate de sub streaşină culmilor lui hrăneşte şi adăposteşte cu uşurinţă această faună deosebit de bogată. Printre păsările cunoscute de toţi vei întîlni: „gaiţa de munte", „cojocoaia", „forfecuţa", „măcleanul" şi altele. Nu lipseşte nici „cocoşul de munte", cel mult căutat şi dorit de vînători. Acesta îşi duce viaţa de sihastru deasupra pădurilor de răşinoase, la marginea golurilor de munte, căutînd cele mai singuratice locuri. Cînd e stîngherit de zgomotul lucrătorilor forestieri sau de veselia prea zgomotoasă a turiştilor, părăseşte în grabă locul, spre a căuta cea mai deplină linişte a brădetului. Cocoşul de munte este deosebit de atent şi prudent, dar îşi pierde aceste calităţi în cursul lunilor aprilie şi mai. În zori, atunci cînd încă luceafărul nu s-a stins de tot şi înspre răsărit se trage uşor geana zilei, uită de orice primejdie şi, orb la orice pericole, îşi revarsă prin cînt tot dorul strîns într-un an de tristă şi tainică singurătate. În aceste luni, cu gîtul întins şi cu aripile puţin deschise, îl poţi vedea cum se roteşte, trimiţînd găinuşei, ascunsă undeva pe-aproape, cîntecul lui. În aceste luni de primăvară poţi să te apropii mai mult de curiosul romantic al munţilor. În Ceahlău, pe cărările abia mijite ce duc spre Poliţele cu Crini, deseori poţi avea norocul să surprinzi culorile lucitoare ale penajului său închis, în timp ce taie în zbor firul potecii. Mai poate fi întîlnit pe versantul vestic al muntelui, prin pădurile întunecoase de sub Piatra Ciobanului. Aşa-zisele „locuri de bătaie" sau „tîrla cocoşilor", unde se adună în perioada împerecherii, se află mai ales pe marginea de est a Ocolaşului Mic. Cocoşul de munte se vînează între 10 aprilie-15 mai, dar este oprită împuşcarea găinilor. Epoca de vînătoare cea mai potrivită este pe la mijlocul lunii aprilie, cînd e posibilă o apropiere pînă la distanţa bătăii unei arme cu alice. În afară de luna aprilie, „cocoşul de munte" trăieşte răzleţit, se hrăneşte cu afine, merişoare şi cu frunzele lor, cu zmeură şi diferiţi gîndaci, iar iarna, mai ales, cu ramuri tinere de molid. Găinuşele pot fi întîlnite în stoluri, iarna, prin poienile de sub Stănile, pe Piatra Sură, pe cărările care merg de la cabana „7 Noiembrie" la Toaca sau pe platoul Ocolaşului Mic. Uneori, în liniştea caldă a zilelor senine de vară, drumeţul obosit, aşezat alături de poala unui brad, e trezit de zborul repezit al „ieruncii", cu ochelari albi şi moţ pe cap. Aceste păsări cu penaj frumos şi carne dulce se descoperă singure prin resturile meselor copioase pe care le lasă la poalele brazilor, ale căror conuri au fost rupte bucăţică cu bucăţică, în căutarea seminţelor. Printre păsările cîntătoare care dau pădurilor farmec, vei întîlni destul de des „mierla", „sturzul", „cucul", „privighetoarea", fiecare uşor de recunoscut după penaj, dar mai ales după cîntec. Cerbul, socotit drept „cavaler al munţilor", trăieşte în cea mai deplină libertate. Rărit în Ceahlău, mai poate fi totuşi întîlnit pe versantele dinspre Izvorul Alb, sub Ocolaşul Mic, precum şi pe Bîtca Neagră şi pe Obcina Lacurilor. Sfîrîie pămîntul sub copita lui în perioada împerecherii, cînd îşi caută „ciutele". Pentru cîştigarea lor, cerbul este nevoit să dea o luptă crîncenă cu alţi semeni, precedată de mugete (boncănit) care se aud cum încing pădurea, îi umplu văile în răcoarea nopţilor. În clipele de furie, cerbul loveşte şi brăzdează pămîntul cu coarnele. În
goana lui prin pădure rupe crengile copacilor pe care le ia în coarne. Primăvara îşi leapădă coarnele, podoaba capului, pe cărări neumblate. Vînătoarea de cerbi (tauri) este permisă numai cu autorizaţia ministerului. Este oprită împuşcarea ciutei tot anul. Cerbul se vînează la pîndă sau la apropiat şi mai ales pe timpul boncănitului. În masivul Ceahlău, cam prin aceleaşi locuri, îşi plimbă paşii sprinten uneori şi ursul carpatic, brun. Este cel mai temut vînat atunci cînd l-ai întărîtat sau l-ai rănit. În astfel de împrejurări capătă curajul disperării şi poţi plăti scump cutezarea nedibace de a fi încercat să-l dobori. Altfel, este liniştit, gînditor, dornic de otăvioară, iarba fragedă din poieniţe şi de „dulciurile" pîlcurilor de fragi, zmeură sau de mierea scorburilor de albine. Cînd prinde gustul cărnii, ursul devine stricător, atacă oi şi vite mari. Un asemenea obicei îşi făcuseră cîţiva urşi de sub Piatra Lată din Ghedeon, care atacau şi omorau vitele de la stînă, de pe Ocolaşul Mic, ale căror hoituri neputîndu-le devora deodată, le mutau din loc în loc, de la o zi la alta, acoperindu-le cu crengi. Chiar şi aceşti urşi ucigaşi de vite nu sînt periculoşi pentru om, ci fug dacă nu le cauţi harţă. Ursul rămîne animalul cel mai puternic din Ceahlău, cu blana de culoaure diferită, după individ, anotimp şi vîrstă. Bîrlogul şi-1 face în jgheaburile neumblate, în zonele păduroase superioare de sub Panaghia, pe Jgheabul cu Turnul pe sub Piatra Lată din Ghedeon, în fundul Ghedeonului sau pe sub Piatra Ciobanului. Uneori vine drum lung dinspre Bistra său Pintec, întrucît se orientează foarte bine atît ziua cît şi noaptea. Părăseşte bîrlogul la sfîrşitul lui februarie şi caută feţele însorite ale muntelui cu ierburile proaspăt încolţite. Spre sfîrşitul lui octombrie, drumeţul îl poate zări în zona alpină, unde caută şi el, ca atîţia turişti, afinele şi merişoarele. Deseori urmele lui pot fi observate pe prima zăpadă, chiar pe platoul dinspre Lespezi sau Bîtca Ghedeonului. Coboară apoi în zona inferioară a masivului, la jir, iar cînd temperatura scade, intră în hibernare, neîndrăznind să mai părăsească bărlogul. Ursoaica naşte prima oară la vîrstă de patru ani, în ianuarie sau februarie, unul sau doi pui, şi-i ocroteşte pînă la 14 luni. Blana ursului este apreciată de vînători în octombrie şi atinge apogeul la începutul primăverii, cînd animalul părăseşte bîrlogul, atunci fiind cea mai frumoasă. Ursul poate fi vînat între 1 martie şi 15 ianuarie. Vînătoarea ursoaicei cu pui este oprită. Vînătoarea se poate face numai cu aprobarea ministerului. La vînătoarea de urşi se folosesc numai arme cu gloanţe. Mistreţul, strămoşul porcului domestic, e şi el un locuitor al pădurilor umede şi al poienilor prin care face întinse arături cu colţii lui mari. Este des întîlnit de-a lungul pîraielor, pe la Bîtca Neagră, Poiana Maicilor, pe Izvorul Alb, Răpciuni şi Ţiflic, Datorită colţilor săi puternici scurmă cu uşurinţă solul umed, căutînd rădăcini de plante cu care se hrăneşte. Cele mai bătrîne exemplare ating greutatea de 2-300 kg. De obicei, mistreţii stau ziua ascunşi prin desişuri şi numai noaptea ies prin poieni, căutîndu-şi hrana. În astfel de condiţii, nu prezintă un pericol pentru drumeţi. Masculul adult trăieşte mai tot anul singur pînă în octombrie, scroafele umblă în cîrduri, cu veşnica lor grijă pentru godacii lor vărgaţi. Mistreţul e sfios şi fuge de om, dacă nu e întăritat sau dacă nu tragi în el fără a-l dobori, în caz că te întîlneşti cu el, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu arunci cu pietre, ci să-l eviţi, să-l ocoleşti, cu un cuvînt - „să nu-i vezi". Mistreţul se vînează la pîndă, la goana şi cu cîini special dresaţi. Se foloseşte numai arma cu glonte, deoarece este un vînat cu mare vitalitate. Rîsul, animal de pradă, tigrul ţărilor noastre cu climă temperată, duce viaţa izolat, într-o veşnică hoinăreală pe vîrfuri cît mai înalte, agăţat de crengile copacilor. Posedă vedere de vultur, este şiret şi sare ca un tigru, pe neaşteptate, în spinarea căpriorului sau ciutei. Crud şi lacom fără pereche, este un frate bun al felinelor de la tropice. În Europa se mai găseşte în ţările balcanice şi în Polonia. Blana lui e mult preţuită, dar se dobîndeşte foarte anevoie. E un animal extrem de mlădios, îndrăzneţ, curajos, duşman al cocoşilor de munte şi al căprioarelor. Deşi greu de vînat, se răreşte în pădurile Ceahlăului. De aceea, vînătoarea lui este permisă numai cu aprobarea ministerului. Rîsul are doi ciucuri la urechile-i ascuţite, ochii rotunzi, fosforescenţi în întuneric, o coadă scurtă şi groasă, iar labele îi sînt extrem de puternice. Este cel mai dăunător răpitor al vînatului; un carnivor prin excelenţă. Pe om nu-i atacă niciodată, deci turiştii pot fi liniştiţi la vederea lui. Poveştile spun că una din dihăniile periculoase pentru om este „lupul". În mod sigur este cea mai stricătoare fiară din regiune, viclean, rudă cu cîinele de casă. Stă vara lîngă lupoaica sa, în cotloanele pădurii, de unde iese la vînat, făcînd pagube în rîndul oilor şi vitelor mari. Pe om îl atacă numai cînd lupii umblă în haită; cînd este singur, atacă numai dacă este turbat sau cînd îl găseşte pe turist, iarna, obosit de drum, cuprins de ger său îngheţat. Iarna nu am întîlnit lupul decît la poalele muntelui, dînd tîrcoale satelor în căutarea hranei. În Ceahlău, lupii sînt foarte numeroşi, iar vara atacă stînele, dar numai stînele, şi sfîşie cîiinii rătăciţi prin pădure. Acest animal poate fi vînat în orice loc şi în orice timp. Pitulat pe creanga vreunui copac, „jderul", atent, ager, dintr-o săritură se încinge ca o curea de gîtul căprioarelor, le sfîşie arterele şi le suge sîngele cald, sau prinde pe nesimţite pasărea în somn. Blana de culoare maron-lucioasă, cu coada stufoasă, este foarte valoroasă. În Ceahlău a fost vînat fără socoteală. Exemplare rare se mai găsesc pe V. Pîrîului Chiliei, pe sub Bîtca Neagră, Tîrşoasa etc. Jderul este unul din cele mai şirete şi
inteligente animale de pradă. Urma jderului se recunoaşte cu uşurinţă pe zăpadă, mai ales la coborîşul pantelor, prin aceea că picioarele din spate îşi imprimă urma înaintea celor din faţă. De multe ori se suie pe brazi şi atunci îl poţi vedea cum sare din unul în altul. Din această cauză, o urmărire se face cu mare greutate. Mănîncă exclusiv ceea ce vînează. Nu poate fi momit cu carne pusă de vînător, de aceea nu poate fi prins în cursă, îi place mult mierea din stupii sălbatici. Poate fi vînat în tot cursul anului. La cel mai mic trosnit de cracă, ai prilejul uneori să vezi sărind, de la o mică distanţă, iepurele, care o zbugheşte, gonind nebuneşte, în salturi mari. Vînătoarea iepurelui este permisă de la 1 octombrie la 31 ianuarie. Se vînează individual, la sărite sau la picior, putîndu-se întrebuinţa şi un cîine de aret, precum şi în colectiv prin organizare de vînători cu gonaci. Vulpea o întîlneşti vara rătăcind cu paşi rari, meditînd la o ispravă şireată, chiar sus pe platourile Ocolaşului Mare sau ale Ocolaşului Mic; dar de cele mai multe ori, ca şi lupul, dă tîrcoale satelor de la poalele munţilor, dornică de a vizita coteţele cu găini şi gîşte. Vulpea se poate vînă „Ia pîndă", cu cîinele de vizuină, cu gonaci şi cu ţipătoare, imitînd strigătul iepurelui prins, chemarea unui ied de căprioară, a unui cocoş de alun sau chiţăttul de şoareci. Vulpea poate fi vînată tot anul. Nu lipseşte din Ceahlău nici agera şi jucăuşa „veveriţă" pe care turistul o întîlneşte mai des şi pare de multe ori că îl priveşte din vîrful brazilor cu obrăznicie. Sînt ani cînd mişună în cîrduri prin toate pădurile de la poalele masivului. Ciudate par urmele aşa-zisului „sfat al veveriţelor" la care ele se adună în jurul unui brad, curioase să afle parcă ce mai e nou prin pădure şi, aşezîndu-se fiecare pe cîte un bolovan, ronţăie de zor conurile de brad, privind una la alta. Urmele unui asemenea sfat al veveriţelor le-am întîlnit pe porţiunea dintre cascada Duruitoarea şi Padina Duruitoarei, unde un cîrd de veveriţe parcă s-a adunat anume să „bîrfească vieţuitoarele pădurilor". Vipera comună atît de periculoasă pentru turişti o întîlneşti numai în Piatra Sură. Se recunoaşte uşor după forma capului care este lat, iar între ochi apare punctată cu negru litera V. Vipera, în general, nu atinge dimensiuni mari. Cele pe care le-am întîlnit nu aveau mai mult de 40-50 cm. Pe burtă, pielea lor are o culoare argintie, iar spinarea este punctată cu solzi negri. O recunoşti uşor şi o poţi ocoli după aceste semnalmente, deoarece nu atacă dacă nu este întărîtată. Pe drumurile de apropiere de sub masivul Ceahlău poţi întîlni şi o specie de salamandră care trăieşte în văile umede. „Salamandra pătată" - cum i se mai spune - are corpul negru, lucios, pătat cu galben sau portocaliu, este mai mare decît şopîrla. Merge leneş şi chiar în faţa primejdiei se mişcă greoi. În apele pîraielor limpezi şi reci din codrii Ceahlăului vei găsi şi mult apreciaţii „păstrăvi". Deseori îi vezi săgetînd în susul pîrîului, îmbrăcaţi în haina lor lucioasă stropită cu puncte roşii. Timpul cel mai favorabil pentru pescuitul păstrăvilor începe pe la mijlocul lunii mai, o dată cu primele zile mai calde de la munte. De fapt, pînă în mai, păstrăvii nici nu sînt buni de mîncat. Slabi, lungi şi subţiri ca nişte ţipări, nu ai ce alege din ei. Luna iunie, supranumită „dricul păstrăvilor", este cea mai potrivită. Păstrăvii sînt acum graşi şi mai leneşi, deci uşor de prins. Pescuitul păstrăvilor se face numai după ce soarele s-a ridicat deasupra muntelui sau în amurg, pînă se înserează complet. Pe Pîrîul Martin se află o păstravărie care merită să fie vizitată atît vara cît şi iarna. Ajungi la această păstravărie pe traseul nr. 5. Acolo poţi urmări creşterea şi dezvoltarea acestui delicios peşte, începînd de la cu la puiet şi păstrăvioară, cu care mai tîrziu sînt populate pîraiele. În încheiere, să amintim de unele specii de fluturi pe care îi întîlneşti mai des în Ceahlău. Astfel, fluturii de genul „Papilio" îi vei întîlni cu cele două specii relativ rare: “machaonul” (Papilio Machaon) şi „coada rîndunicii" (Papilio Podalirius), de culoare alb-gălbui. Pe aripile dinapoi, alungite şi ascuţite mult spre coadă, au un punct negru. În zbor planat ori vioi, îi vezi adesea pe Poliţele cu Crini, poposind cu gingăşie pe florile de „garofiţă de munte" sau înviorînd cu nuanţele aripioarelor pajiştile de flori multicolore. Vizitatorii de predilecţie ai „primulelor" sînt „satiridele" şi anume genul „larage", care au capul extrem de mare şi ochii îmblăniţi. Ei zboară îndeosebi seara. Diverse alte genuri de lepidoptere vei întîlni pe văile de sub masiv, prin poienile codrilor şi chiar pe coastele stîncoase ale muntelui. Nu mai amintim de acele „gîze mici" pe care, dacă nu le vezi, le simţi prezenţa în concertele nocturne ce se pot asculta în poienile Durăului, la cabana „7 Noiembrie", la Izvorul Muntelui sau cabana Dochia. În faptul dimineţii, cînd porneşti la drum, ciripitul păsărilor alungă singurătatea, iar ca să fii nestîngherit, celelalte vieţuitoare ca: porcii mistreţi, urşii şi lupii de care te sperii, s-au retras de mult în desişurile sălbatice, de nepătruns, prin hăurile şi corhănile în care nici o potecă nu încearcă să pătrundă. Asta e legea muntelui, pe care o înveţi şi în Ceahlău ca în oricare alt masiv, o dată cu atîtea alte reguli de care trebuie să ţii seama.
PARTEA a II-a CIRCULAŢIA TURISTICĂ ÎN ZONA CEAHLĂULUI - CĂILE DE APROPIERE Cînd simţi nevoia unei odihne active, nu pregeta nici o clipă, ci pregăteşte-ţi cele necesare şi porneşte la drum spre culmile Ceahlăului. Oriunde te-ai afla, în nordul Moldovei său la sudul Carpaţilor, în Lunca Siretului sau în Podişul Transilvaniei - privirile vor întîlni, sub stavila albastră a azurului, silueta bătrînului Ceahlău. „Acest munte te cheamă, te atrage de la depărtări de sute de kilometri: din inima Transilvaniei, de pe munţii Vrancei, de pe meleagurile laşilor, ca şi de pe culmile Călimanului şi în chemarea lui este atîta vrajă şi ademenire, că cele mai slăbănoage picioare capătă aripi şi însufleţire de drum. Atîta farmec şi măreţie îţi împărtăşeşte acest munte încît aş putea spune că cine nu l-a urcat într-o zi senină, nu ştie ce înţeles cuprinde cuvîntul: sublim" 1. Şi drumurile pe care poţi să ajungi la una din bazele de ascensiune pe Ceahlău sînt multe. Iată-le pe cele mai principale: 1. Dacă alegi drumul de fier plecînd din Bucureşti (Bucureşti-P. Neamţ 363 km), de la Iaşi (Iaşi-P. Neamţ 209 km) sau din oricare altă localitate de la sudul şi estul Carpaţilor, ajungi mai întîi la Bacău, apoi la Piatra Neamţ, importantă bază turistică, de unde poţi continua ruta spre Bicaz-Izvorul Muntelui. Din Piatra Neamţ mergi cu trenul sau cu autobuzele I.R.T.A. numai pînă la Bicaz, iar mai departe pe jos, străbaţi V. Izvorul Muntelui trecînd prin satul cu acelaşi nume, răspîndit de-a lungul văii pînă în apropierea cabanei „Izvorul Muntelui". Alte drumuri care se apropie de Ceahlău vin de la Suceava, fie prin Cîmpulung-Vatra Dornei-Broşteni, fie prin Fălticeni-Borca-Galu-Bistricioara. O dată cu apariţia noului lac de la Bicaz, a căpătat o importanţă turistică pentru legătura dintre Bacău-Durău, drumul prin Bacău-Roman-Tg. Neamţ-Poiana Largu, sau varianta mai scurtă Bacău-Piatra-Neamţ-Tg. Neamţ-Poiana Largu-Bistricioara-Durău. Acesta din urmă se apropie de monumente istorice importante. Trece şi prin apropierea satului de pe apa Ozanei, străbătînd regiunea din care Ion Creangă şi-a cules neuitatele „Amintiri din copilărie". 2. Dacă porneşti la drum din Ardeal, poţi ajunge la poalele Ceahlăului prin Gheorghieni, continuînd itinerariul spre Lacul Roşu-Cheile Bicazului-Bicazul Ardelean-Neagra-Chişirig-Taşca-Bicaz (GheorghieniBicaz = 60 km). 3. Cînd eşti mai aproape de Topliţa, drumul prin Tulgheş, pe V. Bistricioarei pînă la com. Ceahlău, este cel mai potrivit (Topliţa-Ceahlău = 68 km). 4. Din regiunea Dornelor ai la îndemînă drumul de apă2 al Bistriţei, plecînd de la Vatra Dornei sau de la Broşteni, călătorind cu pluta pînă la Poiana Largu; mai departe pînă la Durău mergi pe şoseaua care se construieşte pe malul drept al Bistriţei pentru a face legătura cu Durăul. Toate aceste căi de apropiere duc la poalele muntelui unde turistul găseşte baze de ascensiune bine organizate astăzi, pentru a putea oferi un popas odihnitor în cele mai bune condiţii.
1
C. Mătase, Călăuza Judeţului Neamţ, Piatra Neamţ, 1929. Călătoria cu pluta e recomandabilă în timpul verii. Timpul de parcurs este 12-13 ore între Dorna şi Poiana Largu. Mai departe începe lacul de acumulare de la barajul hidrocentralei „V. I. Lenin". 2
Oricît ai cutreierat ceilalţi munţi, Ceahlăul, prim măreţia şi bogăţiile lui, îţi va lăsa o amintire deosebită, începînd chiar de la trecerea prin numeroase sate, tîrguri şi oraşe înşirate ca mărgelele pe văile ospitaliere. Pentru a-i gusta deplin frumuseţea, nu trece nepăsător şi nu compara Ceahlăul prea uşor cu ceilalţi munţi pe care i-ai văzut. Toţi masivii din Carpaţii noştri au crîmpeie care seamănă şi deseori vei întîlni un abrupt care să-ţi amintească de un altul sau un grup de stînci care să fie surori cu altele aflate cale de cîteva zile mai la miazănoapte sau la miazăzi. Dar nicăieri nu vei întîlni „turnuri" ca ale Ceahlăului, „obcine" şi „bîtci", „poieni" şi „poliţe" dăltuite atît de măiestrit şi împodobite neasemuit de frumos, ca cele pe care natura le-a creat şi desăvîrşit pe tot cuprinsul masivului. 1. Bacău - Piatra Neamţ – Bicaz - Cabana Izvorul Muntelui Ceahlăul se află situat în cuprinsul regiunii Bacău, iar drumurile de apropiere care îl înconjoară au avut, din cele mai îndepărtate timpuri, un rol hotărîtor în dezvoltarea vieţii economice pe meleagurile din această parte a ţării. Drumul turistic de azi care suie V. Bistriţei spre Bicaz, drumul de pe V. Bistricioarei, ca şi cel de pe V. Bicazului au fost importante căi comerciale care legau regiunile de la vestul Carpaţilor cu cele din V. Siretului. Tîrguri şi oraşe importante au răsărit, în lungul acestor drumuri şi între ele Bacăul şi Piatra sînt cele mai mari şi mai frumoase. Bogăţiile naturale ale solului şi subsolului au atras capitalul străin din primii ani ai secolului al Ă-lea. Petrolul şi cărbunele din V. Trotuşului, apoi lemnul pădurilor, care acoperă 44% din suprafaţa regiunii Bacău, au fost crunt exploatate. Exploatarea lemnului mai ales a început o dată cu dezvoltarea unei industrii casnice. In anii regimului nostru democrat-popular lemnul e prelucrat în unul din cele mai mari şi mai moderne combinate forestiere din ţara noastră, instalat la Vaduri. Industria a căpătat un nou impuls în regiunea Bacău, ca urmare a valorificării resurselor hidroenergetice pe care Bistriţa le-a ascuns pînă acum cu multă zgîrcenie. În treacăt amintim de industria metalurgică a regiunii Bacău, de existenţa unei industrii a materialelor de construcţii şi de o industrie alimentară care se dezvoltă la Bacău, Piatra Neamţ etc. Industria chimică, dezvoltată de asemenea în anii regimului nostru, foloseşte în mare parte gazele de la cracarea petrolului. Drumurile noastre care duc la poalele Ceahlăului, străbat în bună parte centrele principale în care s-au aşezat, dezvoltîndu-se din ce în ce mai mult principalele fabrici, uzine şi întreprinderi. Pornind din Bacău, oraşul de reşedinţă al regiunii cu acelaşi nume şi important nod de cale ferată, numai în două ore ajungi la Săvineşti, unde cele două combinate: unul de fibre sintetice cu uzinele „RELON" şi „ROLAN", iar altul de azotoase, completează noua imagine a Moldovei de azi. Uzinele de azotoase vor produce uriaşe cantităţi de îngraşăminte care vor asigura îmbunătăţirea solului în scopul unei cît mai ridicate productivităţi. Te îndrepţi spre Piatra, unul dintre cele mai pitoreşti oraşe din Moldova; este aşezat între munţii: Pietricica, Cozia şi Cernegura. Localitatea prezintă un deosebit interes istoric, geografic şi arheologic. Este un oraş regional, reşedinţă a raionului Piatra Neamţ, un raion de munte a cărui economie se bazează îndeosebi pe exploatările forestiere şi industria lemnului. În afară de însemnătatea industrială, mai ales prelucrarea lemnului, fabricarea celulozei şi fabricarea hîrtiei, oraşul este şi o însemnată staţiune climaterică. Ca tîrg, este cunoscut încă din secolul al XV-lea, cînd purta numele de Piatra lui Crăciun sau Camena. Mai întîi a fost o mică aşezare de tăietori de lemne, care s-a dezvoltat cu timpul ajungînd un centru industrial şi comercial important. Ştefan cel Mare avea „curte" la Piatra şi a înălţat biserica Sf. Ion (1497), un monument arhitectonic despre care specialiştii spun că este o excelentă pildă de raţiune şi de adevărat bun gust, de care au dat dovadă arhitecţii din vremea lui Ştefan cel Mare. O construcţie elegantă în simplitatea ei de linii şi de mijloace decorative, fără nici un artificiu înşelător, totul potrivit cu clima ţării. La Piatra a trăit Calistrat Hogaş, iar casa scriitorului turist, retrasă în strada Ştefan Gheorghiu nr. 1, a fost declarată monument istoric; de asemenea şi mormîntul scriitorului. Hoinărind prin Piatra, vei întîlni în Str. Maxim Gorki nr. 3 (în faţa şcolii medii) un monument cu basoreliefurile lui C. Hogaş, I. Negrea şi N. Stamatiu, executat de M. Onofrei. Este un monument de artă plastică. Alt monument de artă plastică mai este în Piatra şi statuia lui Kogălniceanu, opera lui W. C. Hegel, aşezată în piaţa Karl Marx; cîteva clădiri sînt declarate monumente de arhitectură. Vom aminti aci: Hanul de la Valea Viei (Str. Maxim Gorki 62); Hanul Nemţenilor (str. Ana Ipătescu 70); Casa Paharnicului (str. Paharnicului 3); Spitalul de Stat nr. 2 (str. Maxim Gorki 23) şi altele. Muntele formează cadrul acestui colţ pitoresc; spre apus mohorîtă Cernegura - numai păduri, dinspre răsărit Cozia şi Pietricica; către nord drumul aşezat al Bistriţei, farmecul oraşului, deschide zarea pînă în inima Carpaţilor. „Din grădiniţa publică, numai brazi priveşti fără să te saturi spre Ceahlăul mîndru, străjerul
Moldovei" 1. Parcă te cheamă în împărăţia lui, şi uitînd de toate celelalte comori care se mai află în Piatra, multe din ele scoase din adîncurile pămîntului, şi colecţionate cu grijă în Muzeul arheologic, prin truda unor neobosiţi cercetători, mulţi din localitate, porneşti la drum. Dar pînă să ajungi la Ceahlău, ţinutul Neamţ îţi scoate în cale alte comori care răsar la tot pasul. Numai în drumul ce vei parcurge din Piatra Neamţ şi pînă la Ceahlău, vei avea prilejul să afli nepreţuite adevăruri istorice, între care cel mai strălucit şi mai măreţ act este acela pe care-l trăim şi pe care l-au desăvîrşit în piatră şi beton constructorii hidrocentralei de la Bicaz. La 8 km de Piatra Neamţ, pe şoseaua care urcă în susul Văii Bistriţei, întîlneşti mănăstirea Bistriţa, veche construcţie, care datează din 1402 şi care păstrează mormintele lui Alexandru cel Bun (1432) şi al soţiei sale, doamna Ana (1418). Turnul clopotniţei, de la Ştefan Vodă, a fost clădit în anul 1498 şi are forma unei prisme simple cu baza pătrată, dar în interior vei observa boltiri, goluri şi arcuri pentru dirijarea în mod special a undelor sonore produse de clopote. Biserica a fost refăcută şi împrejmuită cu ziduri de Petru Rareş şi apoi de Alexandru Lăpuşneanu. Este interesantă sculptura de la uşi, alături de alte comori de artă pe care le păstrează în interior. La Bistriţa a fost întocmit cel dintîi letopiseţ scris în Ţările Romîne. Mănăstirea cu întregul complex de clădiri a fost declarată monument arhitectonic, în anul 1955. Mai departe, în apropiere de locul unde se varsă pîrîul Secu în Bistriţa, pe haina întunecată a pădurilor, se profilează ordonat, strălucind în bătaia soarelui, blocurile muncitoreşti de la Vaduri, care a devenit în ultimii ani unul din cele mai importante centre forestiere din Moldova şi despre care am amintit în paginile precedente. Continuînd drumul, din Şesul Pîngăraţilor, pe dreapta, zăreşti în mijlocul codrilor seculari, sanatoriul preventiv Bisericani. Ţinînd linia muntelui de-a lungul Văii Bistriţei, după 12 km de la Piatra Neamţ ajungi în localitatea Pîngăraţi2, o localitate climaterică. Pîngăraţii este încă una din vechile aşezări de pe V. Bistriţei, care datează de prin secolul al XlV-lea sau al XV-lea. Localitatea este vestită şi prin mănăstirea cu acelaşi nume, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1560), situată la 2 km de comună, pe M. Pîrîu, în apropierea Pîrîului Pîngăraţi, care-şi adună apele din văile Botoşanului. Mănăstirea aceasta are o vechime de peste 500 de ani. Sihăstria a fost fondată prin 1462, pe timpul domniei lui Ştefan Vodă, rezidită pe la 1560 de către Alexandru Lăpuşneanu, iar la 1642 refăcută de Dumitru Şoldan, vistiernicul. Este împrejmuită de ziduri, cu un singur turn. Şi această mănăstire cu întregul complex a fost declarată monument de arhitectură. Din şoseaua care însoţeşte V. Bistriţei, mai departe şi tot pe dreapta, se zăreşte satul Straja, aşezat la închiderea văii. Numele atît de semnificativ al satului - Straja3 - ca şi cel de „Cetăţuia", cum i se spune dealului înalt care străjuieşte localitatea, se leagă de faptul că de aici înainte V. Bistriţei se închide mult. Pe vremuri, aşezarea însăşi străjuia această poartă de cetate naturală a văii, din faţa „curţii" lui Ştefan cel Mare, de la Piatra. Astfel s-a statornicit mai tîrziu satul Straja, format de urmaşii vechilor străjeri de odinioară ai lui Ştefan cel Mare. Înainte însă de a intra în această străveche aşezare, pe partea dreaptă, la Stejaru - întîlneşti construcţiile centralei hidroelectrice. Aceasta va furniza 210.000 KWh iar, din lacul de acumulare se vor putea iriga 300.000 ha în regiunile secetoase. Rodul muncii vii, creatoare a înviorat liniştea şi pacea patriarhală din acest colţ de ţară. Astfel, la poalele muntelui Botoşanu dinspre sud-est, s-a construit în temelii de beton uriaşa uzină ale cărei turbine sînt puse în mişcare de apele Bistriţei, aduse prin tunelul de aducţiune care străbate inima muntelui. De la localitatea Straja, valea se îngustează tot mai mult. Deodată, fără veste, bolborosind gălăgios, Pîrîul Tarcău năvăleşte în apele Bistriţei. După cotul ce-l face firul apei, întreaga vale şi împreună cu ea şoseaua şi linia ferată se îndreaptă spre nord-vest. După ce laşi în urmă satele Capsa şi Ciungi4, ajungi în comuna Bicaz, localitate climaterică, situată la 432 m altitudine. La intrarea în comună, pe stînga, se deschide V. Bicazului care-şi strînge apele cristaline din Munţii Gurghiului - Lacul Roşu, Cheile Bicazului şi V. Cupaşului, adunate apoi cu cele ale Dămucului, Brăteiului, Negrei, Taşca, Secului şi Hămzoaiei. Bicazul şi-a schimbat azi decorul. Cu ani în urmă un pumn de case adăposteau oamenii acestei localităţi - oameni care duceau o viaţă fără rost şi sens. Dar suflul înnoitor al construcţiei vieţii noi a desmorţit Bicazul din toropeala în care lîncezea. Astfel, la început, peste tot în Bicaz cuvîntul şi l-au spus jaloanele. Ele au fost vestitorii noilor blocuri muncitoreşti de pe platforma Mărceni; tot ele au fost vestitorii impozantei Fabrici de Ciment „Congresul al XIX-lea" precum şi a Fabricii de Azbociment; tot jaloanele au marcat 1
I Simionescu, Popasuri prin ţară, Buc. 1935. Pîngăraţi (comună, sat) în raionul Piatra Neamţ, regiunea Bacău. 3 Straja se numea în trecut paza ostăşească de la poarta cetăţii sau a curţii domneşti, iar străjerii de pe dealul Cetăţuia, folosind configuraţia terenului, apărau curtea domnească de la Piatra, 4 Au fost încorporate oraşului Bicaz. 2
drumurile noi asfaltate, care s-au desfăşurat în locul celor pline de colb şi bolovani. Toate aceste construcţii şiau spus cuvîntul la actul de naştere al oraşului Bicaz. Azi, noul restaurant din Bicaz este considerat drept cel mai modern utilat şi mai elegant din regiune. La aproape 2,5 km în sus de la confluenţa Pîrîului Bicaz cu Bistriţa, urcînd pe V. Bicazului, se vede lîngă şosea o stîncă cenuşie, înaltă şi colţuroasă, care stă semeaţă în drumul apelor înspumate. Astăzi, trupul acestei stînci este străpuns de tunelul liniei ferate industriale. În jur sînt case aliniate frumos; pe şosea forfotesc camioane cu materiale de construcţie, iar în spate se înalţă spre cer cele trei coşuri care fumegă zi şi noapte, deasupra fabricii de ciment. Stînca cenuşie pare şi fără rost azi în mijlocul acestui şantier uriaş, dar localnicii tot îi mai spun pe vechiul nume - „Piatra Corbiţei" - în amintirea Măriei Corbului, una din eroinele legendelor de prin partea locului. Bătrînul Corbu, plăieşul care ridicase aici o căsuţă mică, îşi ducea tihnit viaţa, cu singura lui copilă Măria. Dar, năvălind turcii în Moldova, logodnicul Măriei a plecat „la vale" să lupte cu ei, şi nu s-a mai întors. Năvălitorii, ajungînd la casa bătrînului Corbu, l-au ucis şi pe acesta, voind să prindă pe Măria. Fata a fugit însă ca o ciută speriată, urmărită de aproape; s-a aruncat între ţancurile ascuţite ale stîncilor din V. Bicazului pentru a scăpa de urmăritori. Apele învolburate, înroşindu-se de sînge, au acoperit trupul credincioasei logodnice. Pe timpul fragilor vin fetele din satele apropiate, se aşează în cerc şi cîntă povestea Măriei Corbiţa, apoi împletesc cunune de flori pe care le aruncă în apele învolburate. În timpul nopţilor de primăvară, prin ceţurile uşoare care plutesc deasupra codrului li se năzare ciobanilor, cu imaginaţia aprinsă de legendă, o umbră sus pe stîncă; ei spun că au văzut pe Măria Corbului. Din Bicaz1, unde ajungi cu trenul sau cu maşina, drumul poate fi continuat spre Ceahlău, de astă dată chiar pe jos pînă la cea mai apropiată bază de ascensiune care este la cabana Izvorul Muntelui. Din gara Bicaz pînă la cabana aşezată sub versantul estic al Ceahlăului faci cel mult 3 ore (14 km). În drum spre cabană, după 10 minute de mers din gară, paralel cu firul Văii Bistriţa, în susul apei, la cotul pe care-l face atît şoseaua cît şi Bistriţa înspre nord, întîlneşti „Vadul Lupilor", la poalele muntelui Neagu. Înainte vreme, cînd muntele nu era prea populat, la acest cot se adunau lupii pentru a bea apă, pădurile care coborau pînă în marginea pîrîului apărîndu-i de vederile vînătorilor. Direcţia de mers e indicată mai departe de marcajul cu bandă roşie care începe din faţa gării Bicaz. Continuînd drumul, întîlneşti oraşul care nu există pe hartă, cum este numită colonia muncitorească din Dodeni. Colonia Dodeni, un model de grup social, locuită de harnicii muncitori de la hidrocentrală, este mărginită în partea de nord-est de V. Cojuşnei, care coboară din M. Sima, iar spre sud-est de şoseaua principală şi de albia Bistriţei. O poziţie din cele mai pitoreşti. Aici drumul naţional Bacău-Piatra-Bicaz e despărţit de malul apei printr-un frumos parapet care îi tiveşte bordura pe distanţă de zeci de km. Mai sus de Dodeni vei ajunge în faţa celor doi munţi: Gicovanu şi Obcina Horştei, care şi-au dat mînă prin zăgazul pe care oamenii l-au ridicat în calea apelor Bistriţei. In stînga, privind prin gura văii Izvorul Muntelui, orizontul se deschide ca într-un adevărat decor de teatru; vei zări iar Ceahlăul care parcă îşi propteşte în înaltul cerului crestele lui pleşuve. Din acest punct apar Panaghia în dreapta, iar la stînga Toaca, cel mai înalt pisc al Ceahlăului. Aici, la confluenţa Pîrîului Izvorul Muntelui cu Bistriţa, întălneşti alt stîlp de marcaj cu bandă roşie, un bun şi sigur indicator al drumului spre cabană pînă la care mai ai de mers două ore. Pînă aproape de cabană drumul este accesibil maşinilor desfăşurîndu-se în lungul satului Izvorul Muntelui pe valea pîrîului cu acelaşi nume. Astfel, urmînd marcajul ajungi la cabana care cu decenii în urmă era numai o modestă casă de pădurar, cu tindă şi două camere. De fapt puţini erau atunci vizitatorii şi mai ales turiştii care urcau muntele pe aici, parcurgînd un drum neîngrijit, ros de ape şi fără poduri. Azi, în locul casei de pădurar, se ridică o cabană spaţioasă cu etaj, avînd o capacitate de aproape 80 locuiri, devenind neîncăpătoare mai ales în lunile de sezon — iulienseptembrie. Pe distanţa Piatra Neamţ-Bicaz (26 km) circulă zilnic, pe lîngă trenurile obişnuite, două autobuze I.R.T.A., iar un autobuz special face curse regulate între gara Bicaz şi lacul de acumulare. Aceasta este calea de pătrundere în Ceahlău prin V. Bistriţei pentru cei ce vin dinspre Piatra Neamţ. În continuare pe vechea vale a Bistriţei, toată lungimea drumului de la Izvorul Muntelui la comuna Galu este acoperită de lacul de acumulare format de barajul hidrocentralei „V. I. Lenin" de la Bicaz. Drumul naţional care trece peste coronamentul barajului va fi construit în anii următori pe malul stîng al lacului: va merge pînă la Galu, de unde va continua prin ramificare. O parte se va îndrepta pe V. Bistriţei spre Broşteni, iar cealaltă parte va ocoli coada lacului şi pe V. Bistricioarei se va îndrepta spre Tulgheş. Din gura văii Bistricioara şi pînă la Durău sînt aproximativ 11 km. O dată cu formarea lacului de acumulare, traseele 13 şi 14 au rămas izolate, îmtrucît şoseaua trece pe partea opusă a lacului. Turiştii pot face însă călătoria cu şalupele pînă la Secu şi Izvorul Alb, de unde încep 1
Prin Decretul nr. 229 din 27.VIII. 1960 com. Bicaz a fost declarată oraş de subordonare regională.
aceste trasee. Pe terasele marginale ale lacului vor răsări porturi mîndre, cale ferată, staţiuni climaterice şi balneare, cazinouri şi case de odihnă din cele mai moderne; iar în ceasurile apusului, umbra măreţului Ceahlău va prinde contururi clare, frămîntate în unduirile de mătase ale apelor. Peisajul turistic al Ceahlăului capătă tot mai multă măreţie. 2. Căi de apropiere dinspre Ardeal Turiştii care vin din Ardeal pot ajunge la poalele Ceahlăului pe una din următoarele căi: 1. a - Gheorghieni-Lacul Roşu-Bicazul Ardelean-Neagra-Chişirig-Bicaz-Izvorul Muntelui, dacă alegi ca bază de plecare Gheorghieni; 2. b - Topliţa-Pasul Tulgheş-V. Bistricioarei-Bistricioara-Durău, dacă baza de plecare este de astă dată Topliţa. 2 - Gheorghieni (Gyergyoszentmiklos) este oraşul raional reşedinţă al raionului Gheorghieni, din Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară; are staţie de cade ferată pe linia principală Bucureşti-Braşov-Deda-Satu Mare. De asemenea e legat cu Tîrgul Mureş (prin Deda) şi cu Oradea şi Clujul (prin Dej). Convieţuind de veacuri pe aceste locuri, romînii şi ungurii şi-au împrumutat obiceiurile, portul, arhitectura, meşteşugurile şi au luptat împreună împotriva exploatării. Pădurile, o bogăţie a regiunii, căzuseră pradă lăcomiei capitaliştilor. Regiunea dispune de multiple resurse naturale, care numai în anii regimului nostru democrat-popular şi-au găsit o justă preţuire. Raionul Gheorghieni cuprinde, pe lîngă munţi, şi părţi din depresiunile intracarpatice; totuşi rămîne un raion cu ramuri ale industriei forestiere. De la Gheorghieni, drumul spre Ceahlău trece prin Cheile Bicazului, o regiune turistică de toată frumuseţea. Ca mijloc de transport din Gheorghieni la Chei şi de aici la Bicaz-Chei-Bicazul Ardelean-Neagra-Chişirg-Bicaz, iar în prelungire pînă la Piatra Neamţ pot fi folosite autobuzele I.R.T.A. Distanţele aproximative pe şoseaua Gheorghieni-Bicaz sînt cele din tabloul următor: De la / La
Gheorghieni
Vf. Pîngăraţi
Lacul Roşu
Taşca
Bicaz
17 8 14
25 8 6
37 20 12 6
Bicazul Ardelean 42 25 17 11
Neagra
17 25 31
Cheile Bicazului 31 14 6 -
Bicaz Chei
Gheorghieni Vf. Pîngăraţi Lacul Roşu Cheile Bicazului Bicaz Chei Bicazul Ardelean Neagra Taşca Bicaz
48 31 23 17
53 36 28 22
60 43 35 29
37 42
20 25
12 17
6 11
5
5 -
11 6
16 11
23 18
48 53 60
31 36 43
23 28 35
17 22 29
11 16 23
6 11 18
5 12
5 7
12 7 -
Din Bicaz, itinerariul de apropiere se racordează celui precedent (nr. 1) care vine de la Piatra. Drumul din Gheorghieni se desfăşoară mai întîi de-a lungul unei văi (10 km) şi apoi se angajează în serpentine urcînd mereu. Sus pe culme peisajul pe care-l străbate are în totul un caracter montan şi se desfăşoară pe o parte şi pe alta a soselii. Drumul coboară apoi în V. Bicazului. De la Gheorghieni la Lacul Roşu sînt 25 km pe şosea, dar poţi scurta calea dacă ai plecat la drum pe jos, abătîndu-te pe o potecă ce-o întîlneşti la începutul serpentinelor. Drumul, foarte mult umblat, este uşor de găsit; în schimb vei întîmpină toate greutăţile pe care le poate ridica o pantă de munte cu urcuş anevoios şi dificil; singurul avantaj este micşorarea timpului de mers, scurtînd astfel calea. Lacul Roşu este situat la 980 m altitudine. În anul 1838, din cauza unui cutremur şi a ploilor, un munte întreg s-a desprins din locul lui prăbuşindu-se în vale. Fantastica avalanşă a stăvilit dintr-o dată cursul apelor şi astfel a luat naştere Lacul Roşu; drept mărturie a acelor vremuri, se văd şi astăzi ieşite din apă trunchiurile frînte ale brazilor surprinşi de cataclism. Numirea de Ghilcoş adoptată de ţăranii secui înseamnă ucigaş, şi pare să se tragă de la muntele din care a pornit năruirea ce a dat naştere lacului. Numele vechi dat de ţăranii ardeleni e simplu: Tăul său Tăul Roşu, după acela al unuia din pîraiele pe care le primeşte (Pîrîul Roşu), nume care de altfel e întrebuinţat şi de primii geografi şi geologi, cercetători ai regiunii. Drumul care trece prin staţiunea Lacul Roşu, îndreptîndu-se spre est, te conduce în Cheile Bicazului. Sub acest nume este cunoscută trecătoarea care străbate Carpaţii şi prin care Pîrîul Bicaz trece din Transilvania în Moldova, deschizînd una din căile turistice neîntrecută în frumuseţi. Priveliştea este minunată, iar peisajele ce se înfăţişează ochilor nu pot fi găsite în alte părţi din lanţul carpatic, înălţimi de-a dreptul impresiomante se ridică ameninţătoare dte o pante şi de alta a drumului. Şoseaua străbate mai întîi un mic tunel, perforat în stîncă, şi după aceea intră în Cheile Bicazului propriu-zise, de o frumuseţe rară. De îndată se înalţă pe stîngă
pilonul îndrăzneţ al Pietrii Bardosului (Pietrei Altarului) 1120 m care domină întregul peisaj, iar după ce parcurgi serpentinele care coboară ameţitor într-o neîntrecută încumetare, apare pe dreapta Pîrîul Bicăjel. Mai jos de punctul de înfrăţire al Bicăjelului cu Bicazul se ridică monumental, aidoma zidurilor unei imense cetăţi de piatră, pereţii care formează Gîtul Iadului, partea cea mai impresionantă din Cheile Bicazului. De altfel, Cheile Bicazului pe o lungime de cîţiva kilometri îţi oferă cea mai pitorească privelişte din cîte poţi vedea străbătînd trecătorile naturale din lanţul principal al Carpaţilor. Ele sfîrşesc de cealaltă parte a Carpaţilor, în Moldova, într-o vale împădurită. Mai departe şoseaua este însoţită de apele, cînd înspumate, cînd cristaline, ale Bicazului, care trece sprinţar peste stîncile de calcar ce-i apar în cale. Înainte de a ieşi din chei, la stînga, pe Pîrîul Şugău, se văd Cheile Şugăului sau Cheiţele, mai mici, cărora turiştii deprinşi cu stîncile masive, nu le mai acordă prea mare atenţie, cu tot pito/rescul lor. Pe înălţimile de la intrarea în Cheiţe se află cîteva stînci, cărora imaginaţia călătorului le poate atribui contururile unor ciudate statui dăltuite de vreme. Dar să continuăm drumul spre înălţimile Ceahlăului. Ieşirea din Cheile Bicazului se face printre Piatra Panţirenilor sau Pinteştenilor (847 m) pe stînga şi Piatra Arşiţei (835 m) pe dreapta. Urmînd firul văii Bicazului, în numai cîteva minute ajungi în satul BicazChei, înşirat în lungul văii pe aproximativ 7 km, după care urmează satul Bicazul Ardelean. Aceste două sate sînt despărţite de valea Pîrîului Dămuc, un afluent pe partea dreaptă a Pîrîului Bicaz. Ca şi satul Bicaz-Chei, Bicazul Ardelean este şi el răsfirat pe aproximativ 6-7 km în lungul şoselei. Aproape că nu ştii unde începe şi unde se sfîrşeşte un sat. În mijlocul satului Bicazul Ardelean, la 50 m de confluenţa Pîrîului Bradului cu Bicazul, întălneşti pe stînga, cînd cobori, primul marcaj cu bandă albastră, pe care poţi ajunge, după 10 ore de mers, la cabana Dochia, străbătînd cea mai frumoasă vale de pe versantul sud-vestic al Ceahlăului, V. Bistrei. Direcţia drumului o arată săgeata indicatoare, iar mai departe, marcajul care se succede din distanţă în distanţă. La 9 km de gura Văii Bradului în sus, pe malul drept, se află peştera Toşorog, numită „Jgheabul cu Gaură". Este o peşteră cunoscută, în care privirile întîlnesc la lumina torţelor frumoase bolţi ornate cu stalactite. Nu cuteza să te avînţi fără călăuză în acest labirint, deoarece te poţi rătăci uşor pe coridoarele întortocheate. S-au făcut aci multe cercetări ştiinţifice, peştera încadrîndu-se în peisajul carstic din apropierea Ceahlăului. Din Bicazul Ardelean, şoseaua continuă în josul Văii Bicazului. După puţin timp treci Pîrîul Chişirig şi ajungi în satul cu acelaşi nume, iar în imediata lui apropiere întălneşti satul Neagra. Aproape de confluenţa Pîrîului Neagra cu Pîrîul Bicaz, vei întîlni, chiar lîngă şosea, stîlpul de marcaj purtînd semnul traseului. Este marcajul nr. 20 — Cruce albastră - care urcă pe V. Negrei, o altă minune a naturii de la poalele muntelui, care deschide drum spre culmile Ceahlăului, trecînd peste Vf. Văratec, prin Poiana Maicilor şi Ocolaşul Mic, pentru a se opri la cabana Dochia (5-6 ore de mers). b) Al doilea drum de apropiere pornind din Ardeal trece prin Topliţa şi străbate Pasul Tulgheş; se continuă pe V. Bistricioarei, pînă la Bistricioara, de unde se îndreaptă spre cabana Durău pe V. Schitului sau spre cabana „7 Noiembrie", trecînd peste Pic. Humăriei.
Topliţa (Marosheviz), oraş raional, reşedinţă a raionului cu acelaşi nume, este situată într-o minunată poziţie din defileul Mureşului, la o altitudine de 667 m. Topliţa este o bază turistică din care se poate pleca spre Munţii Călimani, Harghita şi Giurgeu. Prin forma să bizară, „Curmătura" este pentru versantul apusean al Carpaţilor moldoveneşti ceea ce este Ceahlăul pentru versantul răsăritean. Cu acest minunat tablou, în mijlocul căruia continuă să se afirme tot mai mult Topliţa, să pornim la drum spre clina răsăriteană a Carpaţilor, spre Ceahlăul moldovenesc. Distanţele care despart Topliţa de staţiunile de la poalele Ceahlăului sînt cele din tabloul care urmează:
Topliţa Bilbor Borsec Capul Corbului Corbu Tulgheş
Topliţa — 12 26 33 38 46
Bilbor 12 — 14 21 26 34
Borsec 26 14 — 7 12 20
Capul Corbului 33 21 7 — 5 13
Corbu 33 26 12 5 — 8
Tulgheş 46 34 20 13 8 —
De la Tulgheş, un drum se îndreaptă spre V. Bradului trecînd prin Chişirig-Neagra (38 km) pentru a putea ajunge la Bicaz (50 km). În cale întîlmeşti două baze de ascensiune: la Bradu (pe V. Bistrei) poteca marcată cu bandă albastră, nr. 23. Al doilea dtrum se îndreaptă pe V. Bistricioarei spre Ceahlău. Este recomandat drumul pe V. Bistricioarei, mai ales pentru autovehicule. De la Tulgheş pînă la Ceahlău poţi folosi autobuzele întreprinderii I.R.T.A., care fac o cursă pe zi. Deci continuînd drumul de la Tulgheş pe această rută, după ce treci de Poiana Tulgheşului, pe V. Bistricioarei întîlneşti satul Pintec, aşezat în dreapta la confluenţa Pîrîului Pintec cu Bistricioara. Un stîlp de marcaj cu triunghi roşu indică poteca pe Pîrîul Pintecului în sus (traseul nr. 26). Această potecă marcată cu triunghi roşu se strecoară în susul văii avînd în dreapta culmea Hăghieşului (1505 m), iar în stînga Obcina Tîrşoasei cu Piciorul Suricul şi Piciorul Tîrşoasei; urcă apoi
Curmătura Pintec între Dealul Tabla (1144 m) şi Dealul Chicera (1324 m) peste care trece coborînd în V. Bistrei. Aici întîlneşti traseul nr. 23, marcat cu bandă albastră verticală, care vine de la Bicazul Ardelean prin V. Bistrei şi urcă pe Ceahlău îndreptîndu-se către cabana Dochia. Dar să revenim la locul de unde am părăsit drumul pe V. Bistricioarei, pe care să-l continuăm spre com. Bistricioara şi com. Ceahlău. Părăsind baza de ascensiune de la Pintec, drumul întîlneşte numeroase sate. În dreptul Obcinei Boiştea apare localitatea Grinţieşul Mare, aşezată la confluenţa Pîrîului Grinţieşul cu Bistricioara. De aici şi pînă la confluenţa cu Bistriţa, V. Bistricioarei este împînzită de casele locuitorilor din Grinţieşul Mic şi apoi cu cele din Bistricioara, risipite în lungul văii. Din satul Bistricioara mai mergi cale de numai 2 km pe malul lacului de acumulare pînă la gura Pîrîului Schitul, unde întîlneşti capătul potecii nr. 8 peste Piciorul Humăriei, marcat cu triunghi albastru sau capătul potecii nr. 1 marcată cu bandă roşie, care suie spre Ceahlău trecînd pe la cabana Durău şi cabana „7 Noiembrie", prelungindu-se pînă la cabana Dochia. Acestea sînt cele două drumuri clasice ale Ceahlăului pe care în trecut au urcat Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă şi alţi scriitori. 3. Din Vatra Dornei - prin Broşteni - la Poiana Largu O altă cale de apropiere, şi încă una din cele mai pitoreşti, este calea apei, pe Bistriţa, cu plutele, între Dorna şi Ceahlău. Această cale, neîntrecută prin bogăţia priveliştilor şi varietatea lor, poate fi socotită una dintre cele mai interesante călătorii pe care nu o poţi face în multe părţi din ţară. O dată cu ridicarea barajului de la Bicaz, calea plutelor s-a scurtat oprindu-se acum la Poiana Largu, puţin mai la nord de Bistricioara. În medie, o plută alunecă pe Bistriţa cu o viteză care nu depăşeşte 8 km pe oră, un rol important avîndu-l şi cantitatea de ană sau „haitul1" pornit din stăvilarele de la Dorna. Distanţa Dorna-Biroşteni poate fi străbătută în 7-8 ore, iar mai departe, pînă la Poiana Largu, mai sînt necesare 5-6 ore. V. Bistriţei oferă turistului impresii de neuitat. Apele bătrînului rîu curg astăzi pînă în lacul de acumulare de la Bicaz. Codrii îi străjuiesc milenarul drum, satele înşirate de-a lungul malurilor povestesc istorii şi legende trăite odată de vitejii moldoveni, iar plutaşii în drumul lor pe solzii de argint îi doinesc de dor. Cu izvoarele sub Prislop (masivul Rodnei), un semen al Incului, Bistriţa a pornit în lume pe un drum tăiat într-o rocă auriferă, grohotişul şi colbul auriu purtîndu-l la vale pe undele ei din cele mai străvechi timpuri. De aici numele de Bistriţa Aurie. Mărturie pînă în zilele noastre au rămas din vechile exploatări de aur movile din nisipul care pe atunci era spălat pentru a i se culege pulberea preţioasă. În cursul său, Bistriţa primeşte succesiv apele: Cîrlibabei, Dorinei, apoi Neagra Şarului, Barnarul, Neagra Broştenilor, Bistricioara, toate rîuri de munte. Din Vatra Dornei, important centru industrial şi staţiune balneo-climaterică, drumul plutelor se maturizează, Bistriţa devenind o adevărată cale de apă, amenajată cu praguri, îndiguiri şi parapete2. Turiştii folosesc şi ei această cale de transport. Despre Vatra Dornei se spune că este locul unde odinioară Dragoş Vodă venea lîngă mormîntul fetei pe care o iubise şi pe care din greşeală o săgetase cu arcul. Este aşezată la confluenţa Dornei cu Bistriţa Aurie, între dealuri acoperite cu cetini, la o altitudine de 802 m. Oraş raional, centru al raionului cu acelaşi nume, Vatra Dornei face parte din vestul regiunii Suceava. Economia îi este axată în primul rînd pe exploatarea pădurilor, iar în anii regimului democrat-popular s-a adăugat prelucrarea lemnului şi creşterea intensivă a vitelor. Cele mai importante fabrici de cherestea ale regiunii Suceava sînt la Vatra Dornei, unde a intrat în funcţiune de curînd şi o importantă fabrică de utilaj forestier. De asemenea funcţionează aici o fabrică de prelucrarea laptelui, din care ies produse de calitate superioară, cunoscute în toată ţara. Vatra Dornei se dezvoltă însă şi ca o staţiune balneo-climaterică. Localitatea dispune de numeroase izvoare minerale, sanatorii, cluburi muncitoreşti; are legătură directă cu Clujul prin Ilva Mică, cale pe care o pot folosi turiştii din centrul Ardealului pentru a se apropia de poalele Ceahlăului, venind pe cea mai încîntătoare vale a Moldovei. Urcîndu-te pe plută la Dorna, rămîi fermecat de senzaţia nemaiîntîlnită pe care ţi-o dă alunecarea legănată a acesteia. De obicei, atunci cînd te urci pe plută, mai ales cînd trebuie s-o prinzi din mers, e bine să ai mîinile libere şi în afară de rucsacul bine fixat în spate să nu mai porţi alt bagaj, care te poate încurca în momentul urcării. Puţin înainte de apropierea plutei, strigă cîrmaciului care te va îndruma spre punctul unde să intri în apă. E bine să fii desculţ său cu pantofi de tenis; bocancii îi vei agăţa la rucsac. Plutaşul va cîrmi puţin pluta spre mal, în timp ce te vei îndrepta pe direcţia cursului apei şi oblic spre plută. Alergi puţin prin apă şi după ce ai atins buşteanul lateral cu mîinile vei face un salt pe el. Dacă încercarea nu reuşeşte să nu
1 2
Hait - apele care pornesc din ecluzele ce se deschid atunci cînd nivelul Bistriţei este scăzut Parapete - un fel de chei făcut din buşteni.
deznădăjduieşti. Vei repeta-o la acelaşi buştean - dacă mai ai timp - sau treci la următoarea tăblie din plută. Nu uita că viteza cu care alunecă pluta pe Bistriţa e aproximativ de 8 km pe oră. Dacă grupul din care faci parte e mare, trebuie să vă răsfiraţi, atacînd cel mult 5-6 o tăblie din plută. Şi astfel porneşti mai departe la drum pe spinarea nărăvaşului rîu, care-şi poartă apa şerpuitoare pe albia de sub centura pădurilor, la umbra codrului. Hainele, dacă s-au udat, le poţi usca aşezîndu-le pe serder1, iar dacă vrei să afli meşteşugul cîrmaciului, apropie-te de buzar2 şi vei vedea cu cîtă măiestrie merge el spre strungă3 ! În drumul lor, plutele culeg turiştii care coboară de pe Rarău (1653 m) pe versantul lui sudic, prin satul Chirii, aşezat în dreptul Pietrosului (2305 m), precum şi turiştii care vin spre Ceahlău, fie plecînd de la Dorna, de la Broşteni, fie că se urcă din mersul acestora, atunci cînd pluta îi ajunge din urmă. Încet rămîne în urmă culmea golaşă a Giumalăului (1857 m) şi mai apoi pe partea dreaptă culmea Pietrosului; te apropii de satul Crucea, de unde se vad încă o dată înălbind în zare Pietrele Doamnei (1647 m) din Rarău. De asemenea se mai vede încă impresionanta despicătură a Pietrei Zimbrului, în care, povestesc localnicii, zimbrul urmărit de Dragoş ar fi căzut, prăbuşindu-se în prăpastie. Dar pluta a sosit la Toance, unde apele Bistriţei se năpustesc cu furie peste stîncile din fundul albiei, iar Cotul Dracului pune totdeauna la grea încercare măiestria cîrmacilor şi a dălcăuşilor4 lor. Astăzi, Toancele au pierdut mult din faima lor. Omul devenind tot mai stăpîn peste munca sa, nu mai vrea să-şi pună viaţa în cumpănă pentru un capriciu al naturii. Cu dinamita au fost rupţi colţii care sfărîmau altădată plutele şi sfîrtecau trupurile plutaşilor. Apele zbuciumate ale Bistriţei se înroşeau de sînge omenesc, iar codrul şi prundişurile erau singurii martori ai acestor drame cumplite. Dincolo de Toance, apele Bistriţei, obosite, parcă, se domolesc. Albia rîului devine mai largă. Peste puţin timp te întîmpină Broştenii, aşezat la capătul nordic al muntelui Grinţieşul, Broştenii lui Creangă, cunoscut din minunatele lui poveşti, Broştenii unde marele nostru povestitor a venit de la Pipirig peste munte, să înveţe carte. Aici, la locul de acostare a plutelor, albia Bistriţei este deosebit de largă şi apele ei sînt atit de potolite, încît îţi face impresia unui imens lac. Pînă noaptea tîrziu, forfota ţapinarilor şi plutaşilor nu mai conteneşte. Animaţia din locul de acostare se potoleşte abia cînd ultimele plute plecate din Dorna au ajuns aici. Turiştii care poposesc în Broşteni găsesc adăpost la localnici, care sînt deosebit de primitori. In zorii zilei următoare, pregătite de drum, plutele pornesc în a doua etapă spre Poiana Largu. În lunecarea lor lină se îndreaptă mai întîi spre Borca, Fărcaşa, Galu şi trec uşor pe lîngă Piatra Teiului zisă şi Piatra Dracului. O lume legendară începe să răsară din fiecare stîncă, din fiecare colţ de munte şi te fură vorba blîndă de povestitor a unui bătrîn aflat întîmplător pe plută. Colo e Piatra Teiului, vitejia diavolului, cînd s-a apucat să iezească Bistriţa şi a prăvălit pînă aci stană de piatră din creştetul Ceahlăului. Dar tocmai cînd să stăvilească apa şi să înece ţinuturile, cocoşul a vestit revărsatul zorilor, iar dracul a fugit. A rămas stînca pe deal, iar peste cîtăva vreme, un cioban a înfipt o cracă de tei în vîrful pietrii, să fugă pentru totdeauna diavolul. Mai tîrziu a răsărit un tei acolo şi Piatra Teiului i-a rămas numele pînă azi, în loc de Piatra Dracului. Dar Piatra Teiului este şi piatră de hotar între legendele dornenilor şi legendele izvorîte din inima Ceahlăului. Piatra Teiului, înaltă de 17 m, se vede ridicîndu-se, aşa cum a zărit-o şi Al. Russo, cu multe decenii în urmă, „ca un turn singuratic care pare că răsare din poiană şi se avîntă spre cer". Turnul este fixat pe o bază sferică, încît pare a fi o construcţie antică. În vîrf se înalţă un copăcel sfrijit. Această Piatră a Teiului străjuieşte acum lacul de acumulare. Pe apele zăgăzuite ale Bistriţei, plutele nu-şi mai pot continua singure drumul. Ele vor fi trase de remorchere pînă aproape de baraj în dreptul comunei Poteci. Aici s-a construit un plan înclinat pe care va circula un cărucior tras de un troliu. Cu acest dispozitiv, tăbliile de plute vor fi ridicate pe o platformă la marginea şoselei de unde vor fi încărcate în remorci şi transportate mai departe pe şosea. Aşadar, turiştii care pleacă din Dorna, vor folosi drumul de ape al Bistriţei, venind pe plute pînă la Poiana Largu, de unde îşi pot continua drumul spre Durău, pe şosea. În imediata apropiere de Piatra Teiului apare satul Călugăreni, iar după 2 km şi jumătate, satul Bistricioara, aşezat în lungul văii Pîrîului Bistricioarei, pînă în apropierea vărsării acestuia în lacul de acumulare din V. Bistriţei. De aici, Ceahlăul te întîmpină ridicînd falnic Piatra Lată, după care, orînduite într-o adîncă perspectivă, se înşiră Panaghia, Toaca şi Piatra Ciobanului. Tabela cu marcaje aşezată la loc vizibil cuprinde potecile pe care poţi ajunge în masiv pe V. Schitului sau pe Piciorul Humăriei. Mai sînt 9 km de mers pînă la 1
Sercier - ţăpuşă înfiptă în plută pentru aninat hainele. Buzar - partea dinainte a plutei. 3 Strungă - braţul rîului bun de plutit. 4 Dălcăuş - ajutorul cîrmaciului care veghează la partea dinapoi a plutei. 2
Durău, pe drumul ce urcă valea Pîrîului Schitu. Pe Piciorul Humăriei, în 3-4 ore, ajungi la cabana „7 Noiembrie", care are o capacitate de aproximativ 112 locuri, un adevărat hotel de altitudine, cu bufet, iar în sezon e prevăzută şi cu cantină. Dar drumurile Ceahlăului sînt multe şi unele vin de departe, de la Cluj, de la Iaşi său de la Suceava. Altele vin mai de aproape, de la mănăstirile din Neamţ şi dinspre Pipirig. Parte din ele se adună la cabana Durău, unde poposim peste noapte. O dată cu apariţia lacului de acumulare de la Bicaz, circulaţia pe şoseaua Piatra Neamţ-Bicaz-Broşteni a fost întreruptă pe porţiunea dintre coronamentul barajului şi Poiana Largu. Acest sector a intrat sub apă, iac viitorul traseu, după ce va trece peste coronamentul barajului, va urma o linie convenabilă, destul de sinuoasă, pe partea stîngă a Văii Bistriţa.
Pînă la terminarea lucrărilor, ruta de legătură poate fi pe lacul de acumulare cu bacurile său şalupele sau cu autobuzele din Piatra Neamţ pe la Crăcăoani - Tg. Neamţ - Vînători - Călugăreni. În jurul oraşului Tg. Neamţ sînt o mulţime de monumente istorice şi de artă plastică demne de vizitat. Ocolul este un prilej de a-ţi îmbogăţi cunoştinţele, de a străbate regiuni care se întrec în frumuseţe. Pe această rută se face acum legătura între P. Neamţ şi cabana Durău sau „7 Noiembrie", dat este mai scurt şi mai plăcut peste lacul de acumulare. I.R.T.A. şi N.A.V.R.O.M. şi-au organizat în aşa fel cursele, încît de două ori pe zi, înainte de prinz şi seara, se traversează lacul cu bacuri, avînd legătură cu coada dacului cu autobuze pentru două direcţii: spre Borsec şi spre Buşteni. „De la cabană porneşti în zori de zi, urci şi d-ta, domol, pas cu pas, treaptă cu treaptă. Laşi regiunea brazilor şi a zmeurei, te ridici pînă unde cresc afinele, pînă la jnepeni, şi mai sus, pînă la jepi. Acolo începe să se simtă între stînci adierea cea fără hodină. Prin limpezime cunoşti ţara pînă la nişte depărtări de aburi - sate, oraşe, ape, - tîrgul Pietrei, tîrgul Ieşilor. Întorcîndu-te către tine însuţi din acea depărtare, te regăseşti singur într-o tăcere luminoasă. Dedesubt în prăpăstii şi codri abia bănuieşti sunete de vînt or de cascade. Acvile în ţancuri, e sălaşul urşilor şi al cerbilor"... „Opreşte-te acolo sus şi fii fericit o clipă" (M. Sadoveanu).
PARTEA a III-a CABANELE ŞI POTECILE CEAHLĂULUI Ţinta drumeţilor ajunşi la poalele Ceahlăului este de a atinge culmile cu vîrfurile cele mai înalte. Toate potecile din Valea Bistriţei, a Bistricioarei, sau din Valea Bicazului se îndreaptă spre platoul vălurit, cu o altitudine medie de 1820 m. Acolo sus e răscrucea tuturor drumeţilor, iar în păienjenişul potecilor se află cel mai înalt adăpost de pe Ceahlău, Cabana Dochia, situată la 1820 m. În trecutul mai îndepărtat - cu o jumătate de secol în urmă - a fost ridicată o colibă în apropiere de Fîntîna Rece, dar nu a rezistat furtunilor. Mai tîrziu a fost construit un alt adăpost - de astă dată o căsuţă acoperită cu scîndură, dar nici soarta acesteia nu a fost mai
bună. Azi, cabana Dochia complet refăcută are 120 locuri pentru turişti, o sală de mese foarte frumoasă, sală de intrare şi depunere a schiurilor, a bagajelor, bucătărie, cămară, magazie etc. În camere au fost montate sobe de teracotă. Mobilierul constă în paturi noi, covoare, perdele, cearşafuri etc. Cabana Dochia este acum la nivelul celorlalte cabane ale Ceahlăului. Cabana Durău este situată la 780 m altitudine, pe versantul vestic, în calea potecii nr. 1 marcată cu bandă roşie; are o capacitate de 40 locuri şi este prevăzută cu bufet. O minunată bază de ascensiune. Turistul sosit de la drum pe una din căile de apropiere care vin de la Vatra Dornei, de la Gheorghieni, de la Topliţa, poate poposi la poalele Ceahlăului, în ospitaliera cabană Durău, continuîndu-şi drumul spre culme în zorii zilei următoare. Cabana Izvorul Muntelui1, situată pe valea pîrîului cu acelaşi nume, la 800 m altitudine, este accesibilă pe traseul nr. 10 care începe din gura văii Izvorul Muntelui (drumul naţional nr. 15). Pînă la cabană se poate ajunge cu maşina sau cu căruţa; drumul străbate satul Izvorul Muntelui cu căsuţele risipite uneori la distanţe mari una de alta. Clădirea cu etaj, situată sub versantul estic al muntelui, este o construcţie recentă prevăzută cu cantină în lunile iulie-septembrie, iar restul anului numai cu bufet. Poate adăposti aproximativ 73 persoane. Contează ca bază bine organizată la poalele Ceahlăului, pe acest versant unde poposesc turişti dornici să urce muntele pe traseele 10 şi 16, sau pe alte variante, menţionate pe hartă. În jurul cabanei şi din apropierea ei se desprind multe poteci, unele străbătînd peisaje de un pitoresc rar întîlnit; altele bătute de tălpile ciobanilor sau de localnici care taie drumul cel mai scurt spre stînă sau spre locurile unde păşunează cirezile de vite. Cabana „11 Noiembrie" este cea mai mare construcţie cu care se făleşte Ceahlăul; un adevărat hotel de altitudine. Situată la 1220 m alt., are o capacitate de 112 locuri. Ca şi la cabana Izvorul Muntelui, turistul, obosit de drumul de apropiere, va găsi în perioada iulie-septembrie o cantină mulţumitoare din toate punctele de vedere, iar în timpul iernii un bufet bine aprovizionat. Poteca nr. 8, marcată cu triunghi albastru, te conduce pe Piciorul Humăriei pînă la cabană, unde poţi ajunge după aproximativ trei ore şi jumătate de mers. Alte poteci o leagă cu poteca spre Duruitoaire şi apoi spre creste sau direct cu cabana Dochia, prin poteca nr. 1 marcată cu bandă roşie. Alte adăposturi mai mici, ca Fîntînelele ş.a. rămîn de domeniul trecutului, vechi piese de muzeu, cînd pe munte o cabană nu putea avea mai multe camere, excursiile unui an în Ceahlău numărîndu-se adesea pe degetele măinilor. Trasee pe versantul nord-vestic al Ceahlăului. Baze de plecare: Ceahlău — Schitu — Durău 1. Drumul Durăului sau Drumul lui Baciu Marcaj: bandă roşie. Timp de parcurs: Com. Ceahlău (0,00 h) - Durău (2,30 h) - cabana „7 Noiembrie" - (3,40 h) - Piatra Lată - (4,50 h) - Panaghia - (5,30 h) - Toaca - (5,40 h) - cabana Dochia - (6,30 h). Fie că ai sosit cu pluta, venind dinspre Vatra Dornei, fie că ai venit prin Tulgheş, pe V. Bistridoarei, dinspre Topliţa, fie că drumul ales a pornit de la Piatra Neamţ prin Bicaz peste lacul de acumulare sau din Tg. Neamţ, toate aceste căi se întîlnesc în com. Ceahlău, una dintre principalele baze de ascensiune. Se adună în această comună, la poalele muntelui, trei drumuri venind din Moldova, Transilvania şi Bucovina. De la primii paşi, tablele indicatoare de marcaj te îndrumează către cele două poteci de munte, din care una (porneşte spre Durău trecînd prin satul Schitu, iar cealaltă se îndreaptă spre cabana „7 Noiembrie", urmînd calea pe Piciorul Humăriei (traseul nr. 8 marcat cu triunghi albastru). Drumul spre cabana Durău începe de pe marginea lacului de acumulare, după cum indică de altfel şi săgeata de pe stîlpul de marcaj, îndreptîndu-se înspre sud, fiind marcat cu bandă roşie. După aproximativ 800 m întîlneşte Pîrîul Schitu care duce spre bazinul lacului, apele pîraielor: Slatina, Martin, Rupturi şi ale Durăului. Numai din punctul de confluenţă cu Pîrîul Durău, apele acestor pîraie înfrăţite primesc numele de Pîrîul Schitu şi sub acest nume ajung pînă la confluenţa cu Bistriţa, pierzîndu-şi numele şi apa în lacul de acumulare format de barajul Hidrocentralei „V. I. Lenin" de la Bicaz.
1
Izvorul Muntelui este una din localităţile componente ale orasxului Bicaz.
Pe valea Pîrîului Schitu, în sus, apar la fiecare pas din frunzarul de mesteceni şi răchite gospodăriile localnicilor. După puţin timp, pe dreapta, întălneşti o potecă ce urcă numai cîţiva metri pînă pe o platformă de un pitoresc deosebit, ce domină valea. Aici se văd ruinele unor turnuri de cetate. Sînt urmele „Palatului cnejilor", mărturie a vieţii deosebit de zbuciumate, vreme de mai multe sute de ani, a cîtorva familii domneşti şi mai ales a familiei Cantacuzinilor din Moldova. Erau o ramură a celorlalţi Canitacuzini din Muntenia, înrudiţi de aproape cu Vasile Lupu prin Tudosca Doamna. Prin 1813, Gh. Cantacuzino, după o şedere îndelungată în Rusia, s-a întors în ţară cu titlul nobiiliair de „cneaz". În familia lui se vorbea mult ruseşte. Astfel din 1813 şi pînă în zilele noastre vechii cetăţi cu biserica dinaintea ei şi ruinelor care se mai văd le-a rămas numele de „Palatul cnejilor"1. Vreme de aproape 400 ani, zidurile acestui palat au ascultat necontenit susurul adormitor al Pîrîului Schitu, în timp ce arşiţa şi vînturile au purtat spre zările cerului pulberea zidurilor lui. Astăzi, din „Palatul cnejilor" n-a mai rămas decît puţinul pe care-l vezi şi zidul din poarta vechii cetăţi. Bolta porţii este construită din gresia de Kliva care nu se găseşte în apropiere. Se presupune că a fost adusă din Piatra Neamţ sau chiar din V. Trotuşului. Cele patru turnuri ale căror bolţi au fost măiestrit arcuite vor mai dura secole. Turiştii vor opri curînd în apropierea cetăţii bărcile cu motor; vor sosi aici, pe undele de cristal ale lacului, în ceasurile cînd ruinele cetăţii prind glas, în ceasurile de veghe cînd amurgul învăluie fruntea Ceahlăului. Atunci turiştii vor asculta - ca şi noi acum - poveştile domniţelor din neamul lui Vasile Lupu, care, speriate de urgia luptelor din văi, se închideau cu teamă în vechiul palat, iar dacă bătăliile înspăimăntătoare ajungeau pînă sub zidurile lui, ele porneau în bejenie, peste apa Bistricioarei, trecînd munţii pe la Prisăcani în ţara Ardealului. Construită în prima jumătate a sec. al XVIl-lea, într-un stil simplu, fără abside2 laterale sau pridvoare, caracteristice arhitecturii epocii şi stilului „moldovenesc", biserica a fost reconstruită prin anul 1823, iar în iunie 1958 i s-au făcut reparaţii. Este un monument de arhitectură caracteristic epocii, demn de a fi cercetat. Dar să ne întoarcem la drumul ce urcă pe Pîrîul Schitu. Pînă la Durău parcurgi acest drum în aproape două ore. Pîlcuri, pîlcuri, mesteceni visători ţin tovărăşie drumeţului pînă dincolo de moara îmbătrînita şi gîrbovită de pe apa Pîrîului Schitu. La km 7 laşi în urmă şopotul pîrîului şi te strecori pe sub arcadele măiestrit ţesute de crengile copacilor, apucînd la stînga. Din dreptul săgeţii indicatoare, de sub poalele pădurii, în 30 de minute ajungi la cabana Durău. Poteca ademenitoare te poartă printr-o pădure de brazi seculari, a căror linişte e tulburată pe alocuri de neastîmpărul apelor Pîrîului Durău, care izbesc zgomotos bolovănişul albiei şi malul din dreapta văii. Drumul din comuna Ceahlău pînă la Durău se desfăşoară între Obcina Boiştei cu Vf. Muntelui (1078 m), Vf. Rotunda (1110 m) şi Vf. Leurdiş (1168 m) pe partea dreaptă; şi Piciorul Humăriei pe stînga. Este accesibil maşinilor care pot urca pînă în faţa cabanei Durău3. În vecinătatea cabanei se află mănăstirea Durău4 cu biserica zidită în anul 1835, împodobită cu pictură bizantină restaurată în 1920, de o echipă de tineri pictori condusă de N. N. Tonitza. În curtea bisericii se înaltă doi „crini" seculari (Larix decidua) sau „zade". În apropiere se înalţă casa de odihna a Academiei R.P.R.5 De aici de la Durău, din poala muntelui, privind spre creastă, vei putea distînge, în conturul masivului, vîrfurile: Piatra Lată, Panaghia, Toaca şi Piatra Ciobanului, rînduite în ordine, care parcă te cheamă, încercînd să ascundă toate greutăţile drumului de munte. De astă dată nu numai flora bogată, multicoloră şi variată te opreşte să o priveşti, dar şi marnele şi gresiile şistoase, peste care vrei să treci poate nepăsător, opresc paşii geologului sau omului împrietenit cu rocile, pentru a-i arăta că au rubedenii tocmai pe la Sinaia, că altele
1
Ruinele palatului cnejilor au fost declarate monument de arhitectură prin H.C.M. nr. 1160/Z3 iunie 1955. Biserica a fost restaurata şi reparată în iunie 1958. 2 Abside - părţile laterale, sinurile, de obicei rotunde, din nava bisericii. Termenul se întrebuinţează şi pentru altar - absidele altarului. 3 Cabana Durxxu este aşezată într-o largă poiană de sub creasta muntelui, pe drumul ce urcă la mănăstire. 4 Durău-Schit - şi-a luat numele de la cascada de sub munte, căreia poporul îi spune „duruitoarea", numită astfel din cauza zgomotului sau „duruitului" apei în cădere. Mănăstirea Durxxu (cu tot complexul de clădire) a fost declarată monument de arhitectura prin H.C.M. nr. 1160/23.VI.1955. 5 Mulţi scriitori şi ziarişti au trecut pe aici, sau au petrecut vara la Durxxu şi toţi au găsit cuvinte de laudă frumuseţilor regiunii. Gîrleanu a scris aici despre: „Potecile Ceahlăului", Vlahuţă a descris admirabil o excursie pe Ceahlău, dar mai ales Duruitoarea, în „România Pitorească''. Şi Alecsandri a rătăcit pe Ceahlău, descriind cu mult haz drumurile sale, cît şi viaţa călugărilor de la sihăstria Durăului; apoi Al. Russo, Gh. Panu, Galaction, M. Sadoveanu şi alţii.
aparţin stratului de Comarnic. Apoi, în trecere, îţi ies în cale şi alte roci, cum ar fi gresiile micacce, care pun în pietre mii de nestemate (fulgi de mică), cu intercalaţii înguste de marne. Din dreptul stîlpului cu săgeată, aşezat în faţa porţii mănăstirii Durău, prinzi poteca nr. 1, marcată cu bandă roşie, care trece pe la cabana „7 Noiembrie" îndreptîndu-se apoi spre crestele Ceahlăului pînă la cabana Dochia. Pe drept cuvînt s-ar putea numi poteca celor trei cabane pe care le leagă cu cel mai pitoresc traseu. Pe acest versant a urcat Vlahuţă, purtat de cai de munte, pentru a culege o parte din frumuseţile fără de care nu putea concepe „Romînia Pitorească."1. Şi tot aici, Alecsandri a scris frumoasele pagini ale „Ceahlăului", călăuzit pe munte de un neîndemănatic călugăr, care îl convinsese că o excursie pe munte, fără să te rătăceşti, „e ca o nuntă fără lăutari". Azi, poteca bine întreţinută şi bine marcată te conduce prin păienjenişul de cărări ce străbate Ceahlăul în toate direcţiile. Poteca trece mai întîi prin capătul de vest al Bitcii Durăului, pe lîngă o fîneaţă bogată şi înmiresmată în care se desfăşoară policromia minunată a nesfîrşitului covor de fiori. Aci, în plină zi sau în fapt de seară, greierii şi cosaşii, neobosiţi trubaduri, se desfată prin cîntecc pe întinsa pajişte. Însoţit încă de concertul acestor gîze intri într-o alee naturală care se îndreaptă pe sub bolta întunecată a pădurii de brad. Poteca largă, bine marcată, te angajează 50-60 de minute pe o pantă pe care trebuie să urci pieptiş. La capătul acesteia, în micul luminiş ce se arată te aşteaptă o bancă pentru odihna binemeritată. După alte două serpentine decorul se schimbă; spre sud apar formele bizare ale straturilor geologice prinse în Piciorul Crestăturii, coborîtor din Vf. Toaca. Mai departe, în ultimul plan, Piciorul Şchiop îşi înclină lin culmea împădurită spre Pîrîul Slatina. Cu ultimele serpentine pe care le calci, ajungi la cabana „7 Noiembrie". Deseori adierea vîntului aduce din hăurile şi văile din dreapta, de după perdeaua neclintită a pădurii, zvonul şuvoaielor de apă care aleargă sprintene şi neobosite spre V. Nicanului, apoi prin V. Durăului, mai departe în Pîrîul Schitu. Cabana “7 Noiembrie", aşezată pe un platou, sub Bîtca Fîntînelelor, din care porneşte spre nord Piciorul Humăriei, este o cabană modernă, bine amenajată şi bine aprovizionată. Timpul de parcurs de la Durău pînă la cabana „7 Noiembrie" este de cel mult o oră şi jumătate. Imediat la marginea pădurii, în partea de jos a aceluiaşi platou, se află adăpostul „Fîntîmelele", o clădire mai mică, avînd numai două camere. De lîngă el izvorăsc tumultuoase două şuvoaie de apă care aleargă grăbite la vale pentru a ajunge din urmă Pîrîul Nicanului. Cu apa lor limpede şi rece se îndestulează turiştii, dar se aprovizionează şi cabana „7 Noiembrie". De la cabană, urmînd mai departe marcajul cu bandă roşie verticală, te îndrepţi spre pădurea bătrînă de brazi. În şerpuiri domoale, poteca te scoate pe rînd către alte luminişuri. Din marginea acestora, cu cît sui mai mult pe panta muntelui, privirile vor întîlni abrupturile frumoase care se zăresc spre Piatra Lată şi spre Toaca (1904 m). În vale, spre vest, mănăstirea cu toate clădirile din jur picoteşte parcă în marginea poienei Durăului. Eşti angajat pe panta care duce spre cuibul de refugiu al legendarei Dochia, spre vîrfurile Ceahlăului. Faţă de urcuşul de la Durău la cabana „7 Noiembrie", care este mai iute, porţiunea dintre cabana „7 Noiembrie" şi cabana Dochia are o înclinare mai lină. De la primul luminiş mergi aproximativ 20 minute pînă în curmătura Pietrei Late. Treptat orizontul de gresie dispare o dată cu altitudinea şi-i ia locul stînca mai aspră şi neregulată a conglomeratelor pe care le vei întîlni de acum mai des în toată partea superioară a Ceahlăului, frumos modelate de unealta măiastră dar nevăzută a vîntului. Din curmătura Pietrei Late direcţia drumului, care pînă acum era sud-est, se schimbă spre sud; lăsăm în urmă Căciula Dorobanţului2, o stîncă de conglomerat. Privită pe trei sferturi din spate, stînca arată un chip de om îngîndurat, cu mustaţă, purtînd o căciulă înaltă de dorobanţ şi pe umăr o puşcă din care se distînge bine un capăt de ţteavă. Tot pe aci, în stîngă, vei vedea Jgheabul cu Turn şi Turnul Sihastrului, acesta din urmă fiind interesant prin asemănarea lui cu turnul unei cetăţi. De lîngă Căciula Dorobanţului ai prima perspectivă largă asupra lacului de acumulare care încinge cu o bandă argintie poalele masivului. De aici înainte, din orice punct de pe culmea muntelui, vei vedea minunata înfăptuire a oamenilor muncii din patria noastră. Trecînd de Piatra Lată, poteca urcă uşor printr-o pădure pipernicită, roasă de vînturile care suflă aproape fără încetare dinspre vest. Ai ajuns în şaua muntelui. Te afli în plină zonă alpină cu vegetaţie şi aspect caracteristic. Şi, fără veste, mergînd prin tufişurile de jnepeni, îţi apare în faţă o stîncă a cărei formă dăltuită în conglomerat se aseamănă cu un pion de şah: este Panaghia. Pînă la ea drumul de platou urcă o pantă lină, trecînd peste lespezi de gresie. Panaghia se ridică cu mai bine de 70 m deasupra platoului. Dinspre Toaca, pe versantul sudic poate fi urcată pînă la jumătate. Văzută de la poalele muntelui, mai cu seamă cînd ceţurile aleargă şi întind năframele lor albe peste culmile crestate, stana de piatră parcă învie, în vremea noastră gîndurile zboară la minunile înfăptuite de mînă omului nou, dar cu veacuri în urmă gîndurile multora erau 1
Al. Vlahuţă - Romînia Pitorească, Ed. Tineretului 1959. Cap, „In munţii Neamţului" descrie această potecă şi ne dă multe amănunte asupra modului cum se practica turismul în Ceahlău, la începutul acestui secol. 2 I se mai spune şi Cuşma Dorobanţului.
furate de vraja unor lumi închipuite, de farmece şi de încredere în „minuni". În ceasurile lungi de iarnă sau în tihna nopţilor cu lună, voci scăzute depănau tainic cele năzărite în pustietatea muntelui, ori auzite din bătrîni, care şi ei la rîndul lor le-au cules de la alţii mai bătrîni. Astfel, cine ştie în mintea cărui baci, oştean sau sihastru din apropierea Ceahlăului s-a zămislit pentru întîia oară povestea Panaghiei. Calistrat Hogaş1, într-o „Amintire" despre oamenii şi meleagurile moldovene de la începutul secolului nostru, scrie că „Panaghia n-a fost totdeauna o stîncă de piatră rece, fără inima şi suflet...". Şi legenda continuă cu o desfăşurare demnă de cele mai celebre opere ale mitologiei antice. “Panaghia era o fată frumoasă... Ursitoarele, cînd au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai de nepătruns al unei nopţi fără lună, adînc din adîncurile mărilor fără fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori... şi de-a pus pe toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezia şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa. ei; a treia i-a tors din caiere de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap podoaba de păr negru şi bogat, iar zeii au rupt din inima şi sufletul lor părticica cea mai aleasă şi i-au dat Panaghiei suflet şi inimă. Şi, pentru ca să nu fie pîngărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon, - albinele din sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare... Şi Panaghia a crescut mare... Soarele a văzut-o, şi Panaghia a văzut pe Soare... şi ceasuri întregi se oprea Soarele din calea lui. Şi pînă într-atît s-a mărit ziua, iar noaptea aşa de tare s-a scurtat, că mai pe ce să-şi dea amurgul mînă zorilor... Şi s-a tînguit noaptea... şi a fost pedepsit Soarele să nu mai răsară de-acum înainte decît împodobit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritoarelor... Iar Panaghia n-a mai văzut de aici înainte pe Soare în puterea tinereţii şi... jalea a cuprins sufletul şi inima ei, şi zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji... şi a venit un vînt, unul dintre vînturile cele mai dulci şi mai uşoare dintre vînturi, spre culmile Ceahlăului şi spre codrii ce umplu ca o negură prăpăstiile lui adînci. Şi deodată glasuri se urcară din văi pînă la Panaghia şi-i îmbătară auzul... Erau şoaptele vîntului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miresmele depărtate ale cîmpiilor înflorite... Iar cînd dădu să coboare înapoi spre peşteră, Panaghia simţi că picioarele ei prinseseră rădăcini în pamînt şi nu se mai putu urni. Voi să ridice mîinile, dar mîinile ei rămăseseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stîncă. Iar cînd voi să îndrepte iarăşi ochii ei spre ceruri, spre Soare, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse... Panaghia se prefăcuse în stană de piatră. Se zicea însă că inima ei nu s-a împietrit şi că - împietrită cum este şi acum - se îmbată totuşi de razele Soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vînturile dulci şi mîngîietoare ale răsăritului şi ale apusului... Oamenii de prin partea locului cunosc şi o altă poveste, în care numele stîncii se leagă într-un mod mai firesc de zbuciumul unor fiinţe odată vii, care au iubit, au urît şi s-au răzbunat. Dar mai avem şi alte drumuri de umblat pe Ceahlău şi desigur ca pe potecile muntelui vei auzi şi această povestire.
1
Calistrat Hogaş - Opere - E.S.P.L.A., 1958
De aceea, mergînd mai departe, dacă te abaţi puţin din drum, spre dreapta, după ce vei trece pe o potecuţă care se deschide la baza acestei stînci, zăreşti deschizătura văii Panaghiei ce porneşte de sub Toaca, între Panaghia la dreapta şi Piciorul Crestăturii la stînga. Păşunea şi vegetaţia alpină, jnepenii (Pinus silvestris) şi ienuperul pitic (Junuperus sibirica) dau acestei văi un colorit de acuarelă, în timp ce Piciorul Crestăturii îşi profilează abrupturile pe zarea luminoasă a cerului. Tot de aci vei vedea, privind în vale, în dreapta, odihnind pe tăpşanul verde, cabana „7 Noiembrie". Continuînd drumul pe platou, te îndrepţi spre versantul estic al vîrfului Toaca. La stînga, perspectiva rămîne deschisă pînă departe, în valea Bistriţei, iar în dreapta se ridică peretele Vîrfului Toaca. După cîteva minute, în faţă, apare măreţ platoul masivului care trece peste Lespezi pînă în Ocoiaşul Mare. În partea de sudest a Vîrfului Toaca, prin Jgheabul cu Hotarul, se deschide în jos V. Izvorului Alb. Dacă vrei să urci Vf. Toaca, te abaţi din drum şi prinzi poteca pieptişă care se întoarce în direcţia nord-vest. În faţă, primul perete de stîncă ce apare ca un contrafort al vîrfului poartă numele de Scăldătoarea Vulturilor: în acest perete se pot vedea şi azi doua grote mici în care strălucesc în lumină ochiuri de apă. În zilele însorite, vulturii se adunau în rotiri domoale ca să se scalde, lăsînd în urma lor penele netrebuitoare.
Poteca largă marcată cu bandă roşie, tăiată în ultimii ani, te scoate într-o mică şa de pe care urci treptele de conglomerat ale vîrfului. Toaca are 1904 m altitudine şi este cel mai înalt vîrf al Ceahlăului. De pe Toaca privirile pornesc nestăvilite în zările necuprinsului, spre sud, peste muchia Ocolaşului Mare (1857 m alt.) care poate fi asemuit cu capul unui miriapod, ale cărui nenumărate picioare răsar din adîncuri. În zare apar apoi munţii Tarcăului, cu vîrfuri care mai rar depăşesc 1600 m; spre sud-vest creasta Hăşmaşului Mare (1793 m alt.), la vest peste apa Bistricioarei, Pietrele Roşii (1510 m). Dar mai aproape decît Pietrele Roşii apare întunecată Măgura (1551 m), la poalele căreia se zăreşte satul Grinţieşul Mic, risipit în lungul Bistricioarei. Spre nord-vest apare Călimanul, iar în zilele cu vizibilitate clară, în depărtare pe orizont, spre nord, se profilează Rarăul (1653 m). Relieful tuturor munţilor, atît cît ochiul poate cuprinde, se depărtează ondulîndu-se în zare. Muntele cel mai înalt din lanţul Carpaţilor Orientali - Ceahlăul - predomină regiunile vecine pînă în Transilvania, pînă spre Vatra Dornei, pînă în cîmpia Siretului. Spre est şi nord-est, poala Ceahlăului este acum păzită de oglinda argintie a lacului de acumulare al hidrocentralei şi de culmile dealurilor subcarpatice ce se pierd spre lunca Siretului. Aici, pe Vf. Toaca se spune că în adîncul vremurilor era o toacă din fier, drept clopot al muntelui care vestea sihastrilor ceasul de rugăciune. De pe Toaca, vei vedea răsărituri şi apusuri de neuitat. Căci, aşa după cum pe Toaca strălucesc primele raze ale soarelui, trezind muntele din adîncul somnului, tot astfel ultimele lumini ale asfinţitului lasă pe fruntea Ceahlăului ciudate jocuri de umbre şi închipuiri. Întors de pe Toaca la drumul care merge spre cabana Dochia, treci prin punctul numit Coşere, indicat şi pe stîlpul de marcaj. În dreapta vezi o altă stîncă în forma de turn, ce poartă numele de Piatra Ciobanului. Poteca îşi face mai departe loc printre jnepii şi lespezile de gresie spre vîrful numit Lespezi. Acesta e un banc masiv de gresie, format în masa conglomeratului. De aici nenumărate cărări numite „hăţaşuri de oi", duc la „Fîntîna Rece", aşezată sub muchia nordică a platoului. „Fîntîna Rece" nu-şi dezminte numele, apa ei fiind neînchipuit de rece. De la Lespezi, poteca marcată cu bandă roşie verticală, pe care ai venit de la Durău, îşi desfăşoară ultimii 200 m ce mai ai de parcurs pînă la cabana Dochia. În timpul iernii este prudent ca depăşirea Vf. Panaghia şi a Vf. Toaca să se facă pe versantul vestic (1 b), nu pe cel estic, pe unde se află poteca marcată cu bandă roşie. Traseul marcat este aproape tot timpul iernii troienit, drumul devenind uneori aproape imposibil de parcurs. Un ocol pe la est, bineînţeles cu oarecare atenţie, poate oferi turistului surpriza unui traseu mai puţin acoperit cu zăpadă, indicat pe hartă cu 1 b, sau, de multe ori, lipsit şi de acest linţoliu. Abaterea e scurtă şi vei proceda astfel: Imediat ce ai ajuns în faţa Panaghiei, traseul obişnuit de vară se îndreaptă către stînga; nu mai urmezi acest traseu, ci te abaţi la dreapta, mergînd spre Jgheabul lui Toader dintre Piciorul Piatra Lată şi Piciorul Crestăturii. Jgheabul lui Toader începe de sub Panaghia şi de sub Vf. Toaca, ieşind în poiana Nicanului. Prin hăţaşurile de oi bine conturate care merg în brînă ca un uşor urcuş spre Pic. Crestăturii, uşor de recunoscut după forma crestată, în 10-15 minute ajungi lîngă Crestături, pe care le escaladezi fără mare greutate şi chiar fără pericol. În continuare urmezi hăţaşurile oilor care se îndreaptă spre sud, coborînd în pantă lină pe şaua muntelui care se conturează între Toaca şi Lespezi. Aici întîlneşti din nou traseul întrerupt, marcat cu bandă roşie. 2. Poteca Duruitoarei Marcaj: cruce roşie. Timp de parcurs: Durău (0,00 h) - Vezuri (1,30 h) - Cascada Duruitoarea (2,30 h) - Poiana Scăiuşului (3,30-4,00 h) - Poliţa Ariniş (4,00-4,30 h) - Curmătura Pic. Şchiop (4,30-5,00 h) - Cabana Dochia (5,00-5,30 h). I s-a dat numele de Poteca Duruitoarei, deoarece trece pe la cascada cu acelaşi nume, un punct turistic important pe traseul spre Dochia. Porneşti la drum din faţa mănăstirii Durău, urmărind marcajul însemnat cu o cruce roşie şi treci pe lîngă gardul mănăstirii, pe marginea unei rîpe, printr-un teren mocirlos. În dreapta se aştern fîneţele îmbălsămate de florile multicolore. Minunea pajiştei umede pe lîngă care treci o desăvirşesc „orchideele de munte" în lunile mai-iunie. Frumuseţea lor te ademeneşte şi stîrneşte entuziasmul tuturor celor care trec pe acolo. O floare des întîlnită prin fîneţele Durăului este „limba cucului" cu frunze lunguieţe de un verde brumat, stropite cu puncte de culoare roşu-închis. Florile sînt violete. Ocoleşti această fîneaţă prin partea ei superioară, după care urmezi poteca spre est, angajîndu-te în urcuşul fără serpentine, pe o rîpă argiloasă, croită de un torent ce coboară din Poiana Vezuri. Pădurea este rară, iar urcuşul acesta în pantă se termină la punctul numit „Vezuri", în jurul căruia se resfiră nenumărate luminişuri. De aici te îndrepţi spre sud. Prin partea de nord a poienii Vezuri intră poteca nr. 3, marcată cu
triunghi galben, care vine de la cabana „7 Noiembrie". Cele două poteci se contopesc urmînd mai departe marcajul cu „cruce roşie". Dar din Vezuri - pentru a ajunge la Duruitoarea — trebuie să te îndrepţi mai întîi spre sud. Drumul devine uşor, presărat ici-colo cu suişuri şi coborîşuri scurte. Traversează cîteva şipote de apă, care se furişează tăcute spre văile din dreapta, în timp ce din loc în loc întîlneşti nenumărate blocuri de conglomerat îmbrăcate în muşchi, desprinse de sus din abrupturile de sub Toaca şi Piatra Ciobanului. Pădurea este umedă şi răcoroasă, iar din cîteva puncte, printre ramurile copacilor răzleţiţi, falnică, Piatra Ciobanului pare că ameninţă să se rostogolească şi ea în vale, peste pădure. Pe nesimţite cobori ajungînd în Pîrîul Rupturi, care-şi aleargă gălăgios apele în albia ce şerpuieşte printre tufe şi arbori bătrîni. Numai din loc în loc, razele de soare pot face să strălucească argintul apelor lui, care, mai ales după ploi mari, devin un adevărat torent vijelios. Continuă să mergi pe lîngă firul apei în sus. Prin şuvoiul undelor încărunţite de spumă, prin învolburarea apelor, pîrîul vesteşte că nu mai e departe cascada Duruitoarea. Zgomotul apelor e tot mai mare, vuietul lor tot mai intens şi o dată cu aceasta creşte şi nerăbdarea fără margini a drumeţului de a ajunge cît mai repede. Dar cascada întîrzie să apară, o cauţi din ochi în fiece cută a stîncilor, auzi „duruitul" apelor ei care se aseamănă cu al unei uzine în plină producţie şi treci peste pietrele din Pîrîul Rupturi; ieşi într-un luminiş îşi deodată privirile se opresc uimite spre dreapta. Tabloul e minunat. Din creştetul peretelui de stîncă, un şuvoi bogat se prăvale de la înălţimea celor 20 de metri, lovinduse într-un prim prag; aici apele se adună cu aceeaşi învolburare şi se reped din nou în jos, răsfirindu-se într-un fuior de argint peste o stîncă de vreo 5 m. Scăpate din acest joc periculos, firul de argint viu se dezmeticeşte parcă din primejdia prin care a trecut şi fuge speriat la vale. Savurezi cu nesaţ priveliştea frumoasă de la cascada Duruitoarea al cărui „duruit" se aude pînă departe şi a cărui înălţime de la care cad apele te impresionează. Muchia de sus a stăncii, peste care vin ele, parcă se îmbină cu cerul. Locul de unde priveşti este destul de strîmt şi totuşi vrei să te apropii mai mult de apele învolburate. Ridicîndu-te pe scara de lemn fixată în peretele din dreapta cascadei, poţi urca pe primul prag, unde te întîmpină curentul puternic şi umed produs decăderea apelor. Pulberea rece de stropi îţi opreşte respiraţia. Privind copca în care cad apele şi se frămîntă neobosite, zăreşti firavele buchete de „nu-mă-uita" (Miozotis aipestris) şi ferigile care se leagănă într-una sub suflul cumplitei sfărimări a apelor. Te desparţi de acest peisaj şi continui drumul marcat, lăsînd „Duruitoarea" în dreapta ca să te urmărească cu cîntecul ei, însoţindu-te mult timp. Panta este foarte iute. După o oră de mers pe un urcuş greu ajungi în Poiana Scăiuşului, iar după alte 30 minute ajungi pe o poliţă mai ridicată numită Poliţa cu Ariniş. Un loc de popas. Aruncînd privirile spre vale ai prilejul să contempli unul din cale mai frumoase tablouri care se conturează spre Durău. Mai departe, făcînd un ultim efort, traversezi despicătura văii ce porneşte din platoul masivului şi apoi părăsind pădurea, ieşi la luminiş, în curmătura Piciorului Şchiop (1700 m alt.), unde se deschid alte perspective pe un orizont mult mai larg spre vest şi nord. Urmăreşti stîlpii de marcaj în direcţia sud-est pînă ce întălneşti poteca nr. 23 marcată cu bandă albastră, care urcă din V. Bistrei prin Jgheabul lui Vodă. Întîlnirea celor două drumuri este însemnată printr-un stîlp cu săgeţi indicatoare. De aici drumul se îndreaptă către stînga (nord-est), urcînd domol spre cabana Dochia. Străbaţi poteca de creastă trecînd pe lîngă Piatra Lăcrămată şi ocolind grupul „Babelor" din Ceahlău, modelate în gresie de vînturile care suflă necontenit peste şaua muntelui. În dreapta laşi Bîtca Ghedeonului şi continui drumul spre sud, admirind pajiştea înverzită a Ocolaşului Mare. Ajuns pe culmea muntelui, urmezi mai departe poteca pe o pantă care începe să coboare lin, urmînd versantul estic; în cîteva minute apare cabana Dochia, adăpostită după un mal, sub vîrful Lespezi. 3. Poteca Nicanului Marcaj: triunghi galben. Timp de parcurs: Cabana „7 Noiembrie" (0,00 h) - Poiana Nicanului (0,40 h) - Poiana Vezuri (0,55 h) -Duruitoarea (2,00-2,30 h). Această potecă leagă traseul nr. 1 marcat cu bandă roşie, care începe de la Durău şi se îndreaptă spre cabana Dochia, trecînd pe la cabana „7 Noiembrie", cu traseul nr. 2 marcat cu cruce roşie, care pleacă de la Durău la cabana Dochia, trecînd pe la Duruitoarea. Traseul, de curînd marcat (în anul 1957), începe de lîngă izvoarele din apropierea cabanei „7 Noiembrie", numite Fîntînelele. Poteca, larg croită la început, coboară o pantă lină. Tot drumul se desfăşoară prin pădure peste un teren umed, pe alocuri noroios. După 30-40 minute ajungi în Poiana Nicanului, poiană ce se vede clar de la cabana „7 Noiembrie". Din această poiană mai mergi încă 10-15 minute pînă în Poiana Vezuri, de astă dată pe un drum îmbrăcat în muşchi şi pe sub brazi falnici şi stînci rostogolite şi înverzite de vreme, care dau un farmec deosebit acestei porţiuni de traseu.
În poiana Vezuri întîlneşti stîlpul de marcaj al potecii nr. 2 cu o cruce roşie, care urcă de la Durău spre cabana Dochia. Te vei angaja pe acest drum şi în timp de cel mult o oră şi jumătate, de la Vezuri vei ajunge la cascadă. Traseul poate fi continuat spre cabana Dochia, ducînd tot prin cele două poiene succesive, Poiana Scăiuşului şi Poiana cu Ariniş. O altă potecă face legătura între cele două trasee principale 1 şi 2, dar care se desfăşoară la o cotă superioară; aceasta este „Poteca Scăiuşului", pe care o vom parcurge în itinerariul următor. 4. Poteca Scăiuşului În jurul cabanei „7 Noiembrie" există multe locuri de excursie interesante prin formele de relief caracteristice şi prin ansamblul vegetaţiei care îmbină peisaje splendide. Un drum la Poiana Scăiuşului este o plimbare fără prea multe dificultăţi. Cei ce se opresc mai multe zile la cabană găsesc timpul necesar pentru a parcurge acest traseu, care se desfăşoară pe versantul vestic al Ceahlăului, trecînd peste mai multe poliţe la limita între pădure şi stîncă. Acelaşi drum face legătura între poteca marcată cu bandă roşie care urcă de la Durău (tr. 1) şi poteca marcată cu cruce roşie ce începe tot de la cabana Durău, însă urcă spre cabana Dochia pe la Duruitoare. Porneşti la drum de la cabana „7 Noiembrie" pe marcajul cu bandă roşie care urcă la cab. Dochia. După 20-30 minute ajungi în punctul unde se desparte către dreapta o potecă vizibilă. De aici, drumul marcat cu bandă roşie urcă un pripor iute continuîndu-se înainte, pe cînd poteca noastră se abate către dreapta. După cîţiva paşi parcurşi, zăreşti pe un bolovan un vechi marcaj însemnat cu vopsea neagră sub formă de săgeată. În apropiere, poteca se bifurcă: una coboară către Poiana Nicanului, pentru a ajunge la poteca nr. 3, iar alta urcă, formînd traseul pe care îl vom descrie. Direcţia generală, la început, a ambelor variante este aceeaşi, deosebindu-se numai prin diferenţa de altitudine. Dacă apuci pe prima variantă care duce la traseul nr. 3, poteca coboară la un moment dat pe o pantă foarte înclinată şi ieşi în curînd în Poiana Nicanului. În această poiană întîlneşti traseul nr. 3 marcat cu triunghi galben. Poiana Nicanului se află în fundul Jgheabului lui Toader, care coboară între Toaca şi Panaghia. Poiana oferă o impresionantă vedere spre Vf. Toaca şi Panaghia. Din Poiana Nicanului, direcţia drumului se schimbă şi apuci spre nord-vest pe drumul marcat cu triunghi galben (traseul 3), iar după 10 minute ieşi în Poiana Vezuri, unde întîlneşti drumul 2, Durău-Duruitoarea-Cabaina Dochia, marcaj: cruce roşie. Perspectiva se deschide adînc spre nord-vest peste Obcina Boiştei. Continuînd, dacă apuci pe a doua variantă, poteca de sus te poartă pe alte balconaşe şi alte poliţe. De remarcat este faptul că pe acest versant lipseşte cu desăvîrşire zada său crinul, atît de abundentă pe versantul estic al masivului. Dar şi decorul este mereu altul. Cînd direcţia potecii se schimbă spre sud, poliţele dispar, aspectul se schimbă, vegetaţia dispare şi ea. Brîna traversează mai multe văi care vin din creasta muntelui formînd nenumărate jgheaburi. Pe această porţiune te afli între Piciorul Crestăturii ce coboară din Vf. Toaca şi Piatra Ciobanului, traversezi o vale plină cu grohotiş. După ce ai trecut acest grohotiş, trebuie să fii atent deoarece poteca îşi schimbă brusc direcţia, întorcîndu-se aproape înapoi pentru a cobori prin pădure. De obicei, după ce ai traversat grohotişul, parcă ceva te mînă să mergi înainte, fără să observi că poteca coboară imediat după ce ai traversat. După 30 de minute de mers din acest loc, ieşi în Poiana Scăiuşului, la fosta berbecărie, unde se mai cunosc urmele stînei. Aici întîlneşte stîlpul de marcaj - cruce roşie - din poteca nr. 2, care urcă de la Durău la cabana Dochia, pe la cascada Duruitoarea. Poiana Scăişului este situată deasupra Duruitoarei. De aici poţi urca în aproximativ 2 ore la cabana Dochia. Vei întîlni mai sus o altă poiană asemănătoajre, numită Poliţa cu Ariniş1, de unde urci apoi spre curmătura Piciorului Şchiop. Drumul de la cabana „7 Noiembrie" la Poiana Scăiuş îl parcurgi în aproximativ 3 ore; este un drum uşor şi plăcut, oferindu-ţi mereu alte privelişti. Din Poiana Scăiuşului te poţi îndrepta, pe poteca marcată cu cruce roşie, fie spre cabana Dochia, fie spre cabana Durău sau te înapoiezi la punctul de plecare de la cabana „7 Noiembrie". 5. Drumul Păstrăvăriei E un drum larg de care pornind din satul Schitu, pe valea pîrîului cu acelaşi nume; el duce la Păstravărie Ocolului Silvic Ceahlău. Laşi pe stînga poteca marcată cu bandă roşie care duce la Durău şi continui în susul văii pînă la confluenţa celor două pîraie care dau naştere Pîrîului Schitu şi care se numesc: 1
Poliţele - aceste terase pe care le intîlneşti urcînd pe Ceahlău poartă uneori numele vegetaţiei care predomină: Poliţa cu Crini, Poliţa cu Ariniş etc.
Pîrîul Slatina şi Pîrîul Martin, urmînd drumeagul care apucă spre stînga pe Pîr. Martin ajungi pînă la păstravărie. E un drumeag accesibil şi vehiculelor care, destul de des, se îndreaptă spre acest centru experimental. Drumul este deosebit de frumos şi poate fi parcurs iarna pe schi, iar vara străbate un şir de poiene înflorite. După o oră şi jumătate de la drumul Durăului ai ajuns şi la păstravărie, un teren amenajat special cu mici iazuri pe braţele rîului, impresionant prin pitoreasca lui aşezare. Aici poţi urmări dezvoltarea păstrăvului de la ou pînă la dimensiuni de 30-50 cm. Sînt mulţi curioşi de a urmări această dezvoltare şi mulţi excursionişti care dacă merg la Durău sau la Dochia, nu scapă prilejul de a se abate din drum, pentru a vizita păstrăvăria, întoarcerea de la păstrăvărie la Durău se poate face pe drumul pe care am venit sau, traversînd o curmătură peste Piciorul Poienei, revenim la Durău, închizînd astfel un circuit. Pentru a traversa curmătura amintită vei merge înainte pe Pîrîul Martin pînă la confluenţa cu Pîrîul Rupturi. Vei continua drumul, de data aceasta pe Pîrîul Rupturi şi anume pe malul lui drept (pe stînga cum urci) mergînd în susul pîrîului cca. 10-15 minute. După aceea părăseşti vadea Pîrîului Rupturi, urcînd pieptiş malul pe care îl ai în stînga; străbaţi o pădure rară şi frumoasă pe hăţaşuri de oi, traversezi şaua (curmătura) dealului şi prinzi spre coborăre o vale largă, care te duce pînă la Durău. 6. La Cascada Duruitoarea — pe la Păstravărie De la Păstravărie se poate ajunge la Duruitoare (traseul 2) mergînd pe o potecă paralelă cu Pîrîul Rupturi. Traversezi valea Pîrîului Rupturi şi prinzi poteca care începe să urce domol o muchie de deal. Urmînd poteca vei întîlni cîteva pieptişuri care se succed pe muchia de deal paralelă cu acest pîrîu. După aproximativ o oră de urcuş greu ajungi în Poiana său Padina Duruitoarei; în cîteva minute de aici, pe o potecă ce coboară uşor, ajungi în valea Pîrîului Rupturi, la o mică distanţă în aval de cascada Duruitoarea, al cărui zgomot (duruit) îl auzi. Din Poiana Duruitoarei se desfăşoară o minunată privelişte spre Piatra Ciobanului, care pare că domină întreg masivul şi dă, în acelaşi timp, o notă cu totul aparte acestui versant. 7. Poteca pe Piciorul Şchiop Tot de la Păstravărie poţi ajunge la cabana Dochia pe Pic. Şchiop unde întîlneşti poteca nr. 2 (marcaj cruce roşie). Pleci ca şi pentru traseul precedent, pe Pîrîul Rupturi, traversezi acest pîrîu, dar în loc să prinzi poteca care merge către stînga pe muchia de deal spre Duruitoarea, apuci o potecă spre dreapta, la început destul de bună.
Sui printre brazii răsturnaţi şi stînci acoperite cu muşchi, care dau locului un aspect de sălbăticie, spre o mică „poliţă" cu pereţii stîncoşi, abrupţi, pe care se mai văd urmele unui vechi adăpost. Mai departe întîlneşti un şipot numit „Fîntîna Călugăriţei", după care, printre tufe dese de „ienuperi", „afine" şi „merişor", pe cărări şerpuite, în 2 ore ajungi sus pe Piciorul Şchiop. De aici zăreşti stîlpii de marcaj ai potecii nr. 2 care vine dinspre Duruitoarea. Intri în marcajul cu cruce roşie, după care ajungi la cabana Dochia într-o jumătate de oră. De pe Piciorul Şchiop priveliştea se deschide spre Durău, satul Răpciumi, V. Bistriţei şi peste Obcina Boiştei, spre Grinţieş şi Pietrele Roşii. O privelişte minunată se deschide pînă departe, dincolo de apele noului lac de acumulare al hidrocentralei electrice de la Bicaz. 8. Poteca pe Piciorul Humăriei Marcaj: triunghi albastru. Timp de parcurs: Com. Ceahlău (0,00 h) - Pic. Humăriei (0,20 h), - Poiana Coacăzului (2,00 h) - Poiana Fîntînelele (3,00 h) - cabana „7 Noiembrie" (3,20 h). Poteca ce duce pe Piciorul Humăriei este un drum de legătură între comuna Ceahlău, ca bază turistică, şi cabana „7 Noiembrie", la care ajungi direct, fără a mai trece pe la Durău. Din comuna Ceahlău, din dreptul tablei pe care sînt însemnate marcajele, aşezată ca un „mers al trenurilor" într-o gară principală, porneşte spre cabana „7 Noiembrie" poteca însăilată pe Piciorul Humăriei. Numai după 15 minute de la plecare, începi pieptiş urcuşul pe Piciorul Humăriei. Caracteristic acestei porţiuni, pînă la intrarea în pădure, este lutul de culoare roşie peste care treci. Gropile pe care le vezi sînt săpate de oameni pentru a scoate lutul necesar lipitului caselor, de unde şi numele de Humărie. Drumul larg, bine marcat, intră acum în pădure, iar după două ore de la plecare ajungi în luminişul catifelat al Poienii Coacăzului, întinsă spre est, Poiana Coacăzului coboară înspre Piciorul Ţiflicului. Din vale se ridică purtat de vînt susurul Pîrîului Răpciuni, care îşi duce apele spre V. Bistriţei în lacul de acumulare al hidrocentralei. Din Poiana Coacăzului, poteca se afundă din nou în umbra pădurii. Aici, ca şi în toate zonele de atingere a pădurilor de fag şi brad, întîlnim primăvara, timpuriu, şiragul diafan al florilor de „tulichină". Prin culoare, miros şi formă ele seamănă cu liliacul şi de aceea localnicii le-au numit „liliac sălbatic". În susul
florilor de „tulichină" - chiar atunci cînd zăpezile întărzie să plece - vei încerca prima bucurie de bun sosit a primăverii. Mai departe, poteca urcă spre Padina Fîntînelelor şi străbate un şir de poieni împrejmuite cu garduri din bîrne despicate, numite în partea locului răzlogi1. În plină primăvară (aprilie-mai) pîlcuri de „violete" şi „toporaşi" brodează covorul de iarbă în întrecere cu galbenul florilor de „ciuboţica cucului". Mai tîrziu, florile de „orchidee", care în aceste poieni au un colorit intens violet şi alb, cresc în exemplare deosebit de mari, în iunie şi iulie luînd locul „toporaşilor". Toamna presară peste aceste poieni culoarea violet deschis a „brînduşelor" de toamnă. Din Padina Fîntinelelor, pînă la cabana „7 Noiembrie", mai mergi aproape 20 minute prin pădure. Poteca este preferată de cei ce sosesc cu plutele la Poiana Largu sau cu şalupele pe lacul de acumulare, de cei ce vin dinspre Ardeal prin Tulgheş, prin V. Bistricioarei şi de cei care vin dinspre Tg. Neamţ. Ajunşi la cabană, o clădire modernă de proporţiile unui mic hotel de munte, găsesc un loc de popas pentru a putea începe, de obicei, ascensiunea în zorii zilei următoare. De altfel, o noapte de vară la cabana „7 Noiembrie" este un adevărat prilej de reconfortare în mireasma care se ridică din padinile înflorite, de prin apropiere. În ziua următoare plecarea se programează dis-de-dimineaţă pentru a putea cunoaşte cu adevărat începutul unei zile pe munte, mai ales dacă aceasta începe cu un răsărit de soare fără nor sau ploaie. 9. Cabana Izvorul Muntelui — Cabana „7 Noiembrie" — Cabana Durău O excursie de legătură între cabanele de la poalele muntelui. O dată cu umplerea lacului de acumulare porţiunea de şosea dintre Bicaz şi com. Ceahlău a dispărut de pe partea dreaptă a Bistriţei fiind inundată de ape. Trecînd peste coronamentul barajului, această şosea va urma marginea lacului pe partea stîngă, străbătînd o regiune mai înaltă cu frumoase privelişti, mai ales asupra imensei oglinzi de apă adunată la poalele Ceahlăului. Legătura între Cabana Izvorul Munitelui - V. Schitului -Cab. Durău se poate face şi fără a trece peste Ceahlău, ci menţinîndu-te pe poteca ce străbate versantul dinspre lac. Pornind de la Cabana Izvorul Muntelui, în 30-40 minute ajungi la curmătura Lutul-Roşu pe poteca nr. 10, în continuare, pe sub Piciorul Sihastrului, sau pe V. Izvorul Alb, te îndrepţi spre Ciribuc. Continui drumul, traversînd Piciorul Lat şi Obcina Ţiflicului; mergînd mai mult pe brîna împădurită, ieşi puţin mai jos de cabana „7 Noiembrie", unde îmtîlneşti drumul Humăriei. Timpul de parcurs este de 3-4 ore şi nu depăşeşte timpul ce ar fi necesitat parcurgerea distanţei pe şoseaua dispărută. În plus e un traseu minunat, umbros şi cu aspecte deosebite, faţă de culmile golaşe său acoperite de rarişti ale bîtcilor, obcinelor şi picioarelor. Traseul poate fi practicat şi în sens invers, cu plecarea din poteca de pe Piciorul Humăriei. Este o potecă folosită mai mult de localnici, dar care, o dată cu apariţia lacului, a căpătat şi o importanţă de drum turistic. Trasee pe versantul estic al Ceahlăului Baza de plecare: Bicaz — Cabana Izvorul Muntelui — Secu — Izvorul Alb (marginea lacului de acumulare al Hidrocentralei „V. I. Lenin") 10. Drumul Răchitişxului Marcaj: bandă roşie pe drumul de apropiere Bicaz-Cabana Izvorul Muntelui, punct albastru, de la Cabana Izvorul Muntelui-Lutul Roşu, bandă albastră, de la Lutul Roşu-Cabana Dochia. Timp de parcurs: satul Izvorul Muntelui (barajul hidrocentralei) (0,00 h) - Cabana Izvorul Muntelui (2,00 — 2,30 h) - Curmătura Lutul Roşu (2,45 - 3,15 h) - Răchitiş (3,15 - 4,15 h) - Piatra cu Apă (4,15 - 4,45 h) - Detunate (4,50 - 5,20 h) - Cabana Dochia (5,30 - 6,00 h). În gura văii Izvorul Muntelui, în punctul de confluenţă a Pîrîului Izvorul Muntedui cu Bistriţa, se află o tablă indicatoare, aşezată pe stîlpul de marcaj, cu următorul text: „Spre Ceahlău - Cabana Dochia, timp de mers pe jos 6 ore şi jumătate". Aproape o oră şi jumătate un drum de care străbate V. Izvorul Muntelui, spre cabana cu acelaşi nume, strecurîndu-se între Obcina Horştei în dreapta şi Culmea Coşuşnei din Muntele Sima pe stînga. Spre deosebire de V. Pîrîului Schitul, V. Izvorul Muntelui este cu mult mai închisă, pădurile coborînd pînă în marginea satului, înşirat de-a lungul pîrîului pe pantele Horştei, ale Coşuşnei, pe Piciorul cu Răchiţi sau pe Piciorul dintre Jgheaburi.
1
Răzlogi - trunchiuri despicate de brazi cu diametrul de cca. 18-20 cm. din care se fac garduri la munte.
Încă de la începutul drumului vei zări, prin unghiul ascuţit al văii, Toaca, Panaghia şi Bîtca Ghedeonului, profilate în depărtare. Dar şi acestea, pe măsură ce te apropii, se ascund după culmea Horştei (1052 m), lăsînd loc Ocolaşului Mare (1857 m), Turnului lui Budu1 şi liniei crestate a Ocolaşului Mic. Direcţia de orientare a drumului pe V. Izvorul Muntelui este de la est la vest. Înainte de a ajunge la Pîrîul Furciturei întîlneşti iar şisturile negre de Audia, într-o fîşie îngustă caracteristică2. La confluenţa celor două pîraie, Pîrîul Furciturei cu Pîrîul Izvorul Muntelui, se află un stîlp de marcaj cu indicator. Laşi în stîngă Pîrîul Furciturei, care coboară între Bîtca Popii şi Obcina Pietrii Arse şi o apuci către dreapta, pe V. Izvorul Muntelui, între Vf. Horştei (1052 m) pe dreapta şi Piciorul Popii pe stînga. Pe pantele domoale ale acestor culmi cresc fîneţe înmiresmate şi flori care se întrec în gingăşia şi frumuseţea culorilor lor. De cu primăvară, cînd zăpezile se furişează spre văi, şi pînă în zilele lui septembrie, cînd toamna pune beteală de aur în frunza mestecenilor, pe pajiştile acestea se face o minunată risipă de flori; sînt nelipsite „ciuboţica cucului", fermecătoarele „genţiene" şi nobilele „margarete". Tot din această vale începe şirul nesfîrşit al „orchidaceelor" caire se înşiră şi ele pînă sus, pe abruptul Ocolaşului Mare. In mai puţin de 40 minute de la Pîrîul Furciturei, ajungi la cabana Izvorul Muntelui, situată pe versantul estic al Ceahlăului. În fiecare sămbătă şi duminică zeci de muncitori de la marile întreprinderi din Bicaz populează cabana Izvorul Muntelui, aşezată într-un loc pitoresc, cu o frumoasă perspectivă asupra culmilor din jur. Prin faţa cabanei trece bolborosind, ameţit de rostogolirea prin cele două cascade din Fundul Ghedeotiului, Pîrîul Izvorul Muntelui. Izvoarele acestuia sînt deasupra unor pereţi de stîncă din preajma Poliţelor cu Crini. Firavele şuviţe de apă, din clipa naşterii lor, îşi rostogolesc argintul peste stîncile înverzite de umezeală, strecurîndu-se cu greu spre V. Bistriţei. Atît din Fundul Ghedeonului, cît şi din Curmătura Lutul Roşu, pot fi amenajate pîrtii de schi, cu coborîre în imediata apropiere a cabanei Izvorul Muntelui. De la cabană, traseul se bifurcă. O potecă marcată cu punct albastru, însemnată de noi pe hartă cu nr. 10, merge pînă la Lutul Roşu, unde face legătura cu poteca nr. 13, marcată cu bandă albastră, care vine de la Izvorul Alb, de pe marginea lacului de acumulare al hidrocentralei, urcînd pe Obcina Baciului şi se îndreaptă spire cabana Dochia. Cel de al doilea traseu, nr. 16, merge prin Poiana Maicilor la cabana Dochia, fiind marcat cu bandă roşie (vezi traseul nr. 16). Poteca de la cabană pînă la curmătura Lutul Roşu, marcată cu punct albastru, trece la început printr-o pădure, apoi - aproape de Lutul Roşu - iese în curmătură la loc despădurit. Drumul, pînă aici, se orientează de la sud la nord. De la Pîrîul Furciturei pînă în curmătura Lutul Roşu, vom întîlni depunerile geologice caracteristice de gresii în straturi înguste alternînd cu marne şistoase, argile roşii şi verzi. Pe porţiunea dintre cabana Izvorul Muntelui şi Lutul Roşu creşte o vegetaţie bogată. Aproape în tot cursul drumului vom întîlni adevărate păduri în miniatură de „coada calului". Pe potecă, nu rareori, îţi vor tăia drumul, în fîşîit de aripi şi ţipete stridente, nenumărate „gaiţe", iar „ciocănitoarele" le poţi urmări cum se luptă să facă linişte, bătănd ritmic în scorţa copacilor. Din această cumpănă de ape (Lutul Roşu), săgeata indicatoare arată că direcţia de mers se îndreaptă spre vest, schimbîndu-se şi marcajul; vei merge mai departe pe traseul nr. 13 marcat cu bandă albastră. Acest traseu vine de pe marginea lacului de acumulare al hidrocentralei şi altădată pornea din mijlocul fostului sat Izvorul Alb. Urmînd mai departe această potecă, serpentinele devin din ce în ce mai repezi şi drumul tot mai greu. Simţi nevoia să te opreşti tot mai des în loc cîteva secunde, „ca să-ţi tragi sufletul", fără a te aşeza jos. Nu e precaut să faci o oprire mai lungă pe pantă. Poteca este încă deschisă şi trece prin bogate tufe de zmeuriş. În 40 minute după plecarea din Curmătura Lutul Roşu, ajungi la marginea pădurii, iar după cîteva serpentine şi după ce ai întîlnit în dreapta prima stîncă de calcar cu vegetaţia alpină, treci pe versantul nordic al Piciorului Răchitiş. De aici încolo, vei vedea în drepta V. Izvorul Alb. De la Lutul Roşu pînă la Detunate, cerbii şi căprioarele bat poteca în lunile de iarnă, căutînd hrană. E demn de remarcat că aceste animale străbat distanţa spre Lutul Roşu, cu mici excepţii, numai pe poteca marcată pe care o folosesc turiştii. Căprioarele şi cerbii deschid pîrtie prin troienele de zăpadă de pe acest traseu, uşurind efortul turiştilor care urcă iarna spre culme. După cîteva serpentine, urmează un crîmpei de potecă mai dreaptă de pe care se deschide privirilor o frumoasă perspectivă spre Vf. Toaca şi Vf. Panaghia. Mai totdeauna simţi adierea unui vînt răcoros care aduce din vale, o dată cu aerul rece, şi susurul apelor care se adună în Izvorul Alb. De la curmătura Lutul Roşu începe zona propriu-zisă a Ceahlăului. Un semn caracteristic îl găseşti în straturile de gresii micacee, adesea fin conglomerate, cu intersecţii de marne. Cu cît te ridici mai sus, întîlneşti tot mai des gresia şi apoi
1 2
Localnicii îi spun „Turnul Budei". Prof. I. Băncilă: Geologia Carpaţilor răsăriteni. Editura Ştiinţifică, 1958.
conglomeratele de Ceahlău în care apar, răspîndite într-o anumită ordine, klippele de calcar, despre care Dimitrie Cantemir a crezut că sînt un imens şi veşnic brîu de zăpadă în jurul muntelui. După cca. o oră şi patruzeci de minute de mers de la cabana Izvorul Muntelui, ajungi în Poiana Răchitiş. Dacă din Poiana Răchitişului te abaţi din drum spre sud-est, vei ieşi în prima Poliţă cu Crini. Pe această poliţă şi pe altele înşiruite spre Fundul Ghedeonului, cresc crinii (zada său laricele), singurul conifer cu frunze căzătoare care se găseşte în Carpaţi. La noi în ţară, zada creşte în pîlcuri mici în Apuseni-Maramureş, în munţii Sibiului şi, în sfîrşit, pe Ceahlău— unde formează caracteristicile „poliţe de crinii". Lemnul era mult căutat, în trecut, la construcţii hidraulice şi pentru susţinerea unor galerii la exploatările miniere, fiind foarte rezistent. Cheresteaua de zadă este mult apreciată şi la lucratul mobilei, dînd prin lustruire tonuri frumoase, începînd cu brun-roşcat la centru şi deschizîndu-se treptat spre periferie. Schimbările de decor sînt tot mai dese şi privirile stăpînesc tot mai mult văile şi culmile. De pe Poliţa cu Crini, abruptul pereţilor este deosebit de impresionant. Jos se deschide V. Izvorul Muntelui, pe care o poţi urmări pînă departe, în gura văii, unde M. Botoşanu de peste V. Bistriţei pune stavilă privirilor, La sud Piciorul Scurt, cu uriaşa lui crestătură, stă proptit într-o pînă în pridvorul Ocolaşului Mic. Mai sus, Ocolaşul Mare (1857 m) veghează într-o ciudată neclintire prăvălirea de veacuri a stîncilor din muchia lui, care au rămas şi astăzi într-o haotică răvăşire. Cu mii de ani în urmă, muntele s-a încruntat şi s-a cutremurat, iar stîncile din marginea platoului s-au prăvălit în neorînduială peste pădurile din Ocolaşul Mic. Întorcîndu-te de pe prima poliţă cu crini la poteca marcată, în scurt timp ajungi la un punct unde se formează pe stînga, în jos, un drum spre stîna din apropiere, drum care duce în Ocolaşul Mic. Continuăm calea pe poteca marcată care se abate la dreapta. Din acest loc traseul te scoate în marginea unei poieni, închisă spre nord-est de o masivă klippă de calcar, numită Piatra cu Apă (1334 m). Drumul continuă mai departe, paralel cu ea, şi duce pînă în partea de vest a acestei stînci albe şi strălucitoare, pe care întîmplarea a scos-o în lume atît de răzleaţă între conglomeratele masivului, iar natura i-a imprimat forme colţuroase, deosebite de ale stîncilor din jur. După ce ai urcat pe drum deschis şi cele cîteva serpentine, iată că ai ajuns în marginea de vest a uriaşului bloc. Aici se vede o mică adîncitură în stîncă de cca. 3-4 m, ca o grotă, în care picură ritmic stropi reci de apă, formînd în fundul acesteia un ochi cristalin de apă. Acest ciudat fenomen a dat stîncii numele de Piatra cu Apă. Te abaţi din drum şi urci pe Piatra cu Apă. Poţi ajunge sus, pornind de la grotă spre vest către poteca marcată; mergi cîţiva paşi de la grotă pînă întîlneşti o şa frumoasă în partea de vest a masivului. Pe aici urci îndreptîndu-te spre est. O mică potecă duce la început peste stînci de calcar, dar numai în cîteva minute ai ajuns deasupra Pietrei cu Apă. De pe platoul Pietrei cu Apă se vede Bîtca Chica Baicului - Lutul Roşu, apoi Poliţele cu Crini; la sud apare Ocolaşul Mic, Piciorul Scurt, Ocolaşul Mare, Piatra Lată din Ghedeon. Dar mai ales privirile se îndreaptă spre V. Izvorului Alb. In apropiere se înalţă falnic Pietrele Detunate, iar mai sus, în stînga, pe platou, cabana Dochia, străjuită de Vf. Lespezi şi Bîtca Ghedeonului. Piatra cu Apă oferă drumeţilor un fragment interesant din bogata colecţie de leontopode a Ceahlăului. „Floarea de colţi" este o podoabă a întregului masiv. Nu uităm însă că o protejează Comisia de ocrotire a monumentelor naturii. Revenind în poteca marcată, după cîteva serpentine prin pădure, ajungi la poalele Pietrelor Detunate (1650 m). Din grupul acestora se desprinde ameninţător o stîncă în formă de sabie gigantică, care pare că atinge cu vîrful nemărginitul cerului albastru. Tabloul Detunatelor aminteşte de poveştile din copilărie în care uriaşii sălăşluiau pe culmile munţilor, răvăşind la nesfîrşit bolovanii, printre care cu greu îţi faci acum drum, calcînd cu grijă şi privind spre locul de unde acestea au fost desprinse cu atîta furie. Adevărata poveste a Detunatei o ştiu ciobanii, care îţi vor spune clar şi limpede cum trăsnetul s-a năpustit odată cu furie în aceste stînci, împrăştiindu-le. În haotica detunare, vulturii au ţipat pătrunzător, ciutele au săgetat speriate spre adîncurile codrilor, muntele a gemut. Era durerea sfîşietor de grea a Ceahlăului pentru rana care i-a lăsat-o în trup străfulgerarea de o clipă a trăsnetului.
De sub Pietrele Detunate pînă la cabana Dochia, mai ai de mers aproape ½ oră. Poteca face o buclă mare spre dreapta, pînă în apropierea unei stîni, de unde se îndreaptă spre sud. După un urcuş domol ieşi în faţa cabanei. Dacă pe ultima porţiune de drum, în lunile de vară, te vor prinde umbrele înserării, ţi se va părea că pe tăpşanul înclinat din faţa cabanei cerul şi-a răfrînt oglinda stelelor. Vei trăi clipele de neuitat în care licuricii îşi aprind tainic luminile, dăruind pămîntului vraja poveştilor încă negrăite. 11. Brîna Ocolaşului Mic De la cabana Izvorul Muntelui pe traseul nr. 10, îţi trebuie numai două ore de drum pînă la Piatra cu Apă; de aici alte două ore îţi sînt necesare mai departe pentru a parcurge brîna Ocolaşului Mic. Poteca începe din traseul marcat cu bandă albastră, de la punctul Răchitiş; se desfăşoară pe versantul estic al Ceahlăului, menţinîndu-se între 1350-1450 m alt., terenul fiind în majoritate împădurit. Face legătura între traseul 10 ce se desfăşoară pe Piciorul Răchitiş şi traseul 16 de pe Ocolaşul Mic, marcat cu bandă roşie. Poteca este bună şi o folosesc ciobanii care merg spre stînele de vite şi de oi din jurul Ocolaşului Mic.
Pornind de la punctul Răchitiş, din traseul 10, marcat cu bandă albastră, însemnată pe stîlpul de marcaj aflat în acest loc, urmezi încă puţin poteca pînă unde întîlneşti o bifurcaţie. Părăseşti traseul care duce la Piatra cu Apă, lăsîndu-l spre dreapta şi urmezi poteca ce coboară o pantă domoală. Numai după cîteva minute, în faţă, apare stîna din Piatra cu Apă. Ea este aşezată pe una din Poliţele cu Crini. Abrupturile „poliţei" sînt la est de stînă. Exemplare splendide de zadă cresc pe această poliţă. De la stînă te îndrepţi pe potecă spre sud-sudest. Cobori puţin la început, ocoleşti cîteva rîpe, apoi continui drumul pe brînă la diferenţe de nivel mici. Peste cîteva minute traversezi valea rîpoasă pe care urcă un alt traseu nemarcat, venind de la cabana Izvorul Muntelui prin Fundul Ghedeonului. De aici în colo brîna are o oarecare pantă care urcă treptat, ocolind întregul bazin cu obîrşia Izvorului Muntelui. Găseşti cu uşurinţă, după zgomotul apei în cădere, chiar mai jos de potecă, creştetul cascadei pe unde ies la lumină apele acestui pîrîu. Cascada nu o poţi vedea, pereţii fiind foarte abrupţi, însă, cu puţină osteneală şi prudenţă, găseşti locul potrivit ca să o poţi privi în întregime. Apa cade de la mare înălţime, totuşi cascada nu este spectaculoasă, deoarece firul de apă este firav. Continuînd apoi drumul pe potecă, urci domol şi după puţin timp traversezi gardul specific limitelor de păşune. De aici pădurea se răreşte. Cîte un copac falnic împodobeşte ici, colo, frumoasele pajişti. Ajungi într-o poiană largă, la o stînă mare aflată în dreapta drumului, la marginea de vest a poienii, adăpostită sub liziera pădurii de brazi. Este stîna de vite din Ocolaşul Mic. Mergînd către sud, ajungi pînă la marginea unei mari rupturi; prin fundul acestei văgăuni iese în Ocolaşul Mic traseul care urcă pe Piciorul Scurt. Te menţii în continuare pe poteca ce tiveşte marginea păşunilor de deasupra prăpăstiilor, pînă ajungi în crestătura pe care o formează Jgheabul Armenilor. De aici o potecă largă se abate de pe marginea abrupturilor, purtîndu-te pe o pantă domoală către Ocolaşul Mic. Urci un tăpşan bogat în iarbă, şi treci pe lîngă o stîncă mare de calcar, aflată în dreapta; la capătul pantei întîlneşti poteca şi stîlpul indicator de pe traseul 16, marcat cu bandă roşie. Numai la cîţiva paşi spre sud, găseşti un şipot cu apă, frumos amenajat. De la stîna din Piatra cu Apă pînă aici, la marcajul de pe Ocolaşul Mic, faci aproximativ două ore. Drumul este foarte uşor şi nu prezintă nici o dificultate. El se strecoară mai tot timpul prin păduri umbrite şi umede, printre blocuri uriaşe de stîncă, îmbrăcate în muşchi, în liniştea desăvîrşită şi poezia poienilor şi pajiştelor însorite. Perspectiva de pe Ocolaşul Mic înspre Ocolaşul Mare, la nord-vest, este interesantă prin măreţia treptei acestuia. Apoi, rotind ochii către nord, vei zări cum se înşiră cuminte, în aceeaşi ordine, spinarea domoală a Bîtcii Ghedeonului, care parcă ocroteşte Piatra Lată din Ghedeon. Mai departe se vede Vf. Lespezi, străjuit în spate de Vf. Toaca. Din Vf. Lespezi coboară două terase: prima, Detunatele, sobră, prăpăstioasă, întunecată, datorită jnepenilor care o acoperă în întregime pe partea superioară; a doua este Piatra cu Apă, ceva mai jos, veselă, strălucind în bătaia soarelui, albă, cu formele ascuţite ascunse pe alocuri în vegetaţie. Peste pădure, în dreapta, Obcina Verdelui fură privirile îndreptîndu-le spre larga cîmpie a Hangului de pe V. Bistriţei, unde acum lacul de acumulare are cea mai mare lăţime. Spre est, privirile se opresc în V. Bistriţei care a înghesuit parcă, sub noi, Obcina şi Bîtca Chica Baicului, Curmătura Lutul Roşu, Bîtca şi Obcina Horştei. De la obîrşia Izvorului Muntelui, valea poartă privirile o dată cu firul apei spre gura văii, la locul unde se ridică colosul de conglomerat artificial al barajului hidrocentralei „V. I. Lenin." La sud-est, dincolo de muntele Sima, se înalţă molcomi, în dîre subţiri şi albe, fuioarele de fum din coşurile fabricii de ciment de pe V. Bicazului, îţi dai seama că peisajul este mereu altul, în fiecare perioadă a istoriei. Peisajul realist al Ceahlăului de azi este o urmare a noilor relaţii dintre om şi natură, cînd contemplaţia de altădată s-a transformat în acţiuni energice asupra naturii. 12. Poteca prin Fundul Ghedeonului Timp de parcurs: Cabana Izvorul Muntelui (o,oo h) - Stîna Ghedeon (0,30-0,35 h) - Cascada Izvorul Muntelui (1,00-1,10 h) - Stîna din Piatra cu Apă (2,15-2,45 h) - Piatra cu Apă (2,25-3,00 h). Între cabana Izvorul Muntelui şi platoul propriu-zis al Ceahlăului se află de asemenea numeroase locuri de excursie. Ele ascund peisaje de un pitoresc neînchipuit. Este neîntrecută arhitectura reliefului pe care forţele naturii au creat-o la obîrşia izvoarelor său în văile acestora, modelînd roci de densităţi diferite. Neîntrecute rămîn cascadele izvoarelor cu nota de măreaţă severitate, dar şi de o atracţie deosebită. De asemenea neîntrecute sînt şi poienile suspendate deasupra văilor, cu cele mai minunate grădini, în care cromatica vegetaţiei este diferit nuanţată de ansamblul florilor. O şedere numai de cîteva zile la cabana Izvorul Muntelui poate fi cel mai fericit prilej pentru o mai bună cunoaştere a bogăţiilor şi frumuseţilor patriei, pe
lîngă care alţii, grăbiţi de a ajunge cît mai sus pe munte, le-au ocolit sau nu le-au acordat atenţia binemeritată. O excursie prin Fundul Ghedeonului, la cascada Izvorul Muntelui şi la Piatra cu Apă îţi va răsplăti efortul făcut. Acest traseu, o potecă destul de umblată, îl parcurgi în cea mai mare parte pe firul văii Izvorul Muntelui, vale cuprinsă între Piciorul Răchitiş şi Piciorul Scurt. Cu cît înaintezi, valea se îngustează şi îşi iuţeşte panta în special sub Piatra Lată din Ghedeon. Orientarea generală a traseului este de la est la vest şi cade perpendicular pe direcţia principală a liniei masivului. Drumul pînă la cascada Izvorul Muntelui este uşor şi plăcut, considerat pe drept cuvînt o plimbare atrăgătoare pentru cei care stau la odihnă în cabana Izvorul Muntelui. Iarna poate fi folosit ca un drum frumos de schi. De la cascadă, care este pe un fir secundar în stînga văii privită în amonte, revii în valea principală şi te îndrepţi către poteca de picior, pe care o găseşti cu uşurinţă printre vegetaţia abundentă. Pereţii abrupţi şi capricios modelaţi de izbeliştea vînturilor mărginesc de o parte şi de alta valea pe care o urci. Ei sînt formaţi în întregime din conglomerate specifice Cehlăului. În partea inferioară a traseului, de la stînă pînă la cascadă, întîlneşti cîteva formaţiuni de gresii cu straturile lor aranjate ordonat. Interesant este că pe această vale, cît şi pe V. Pîrîul Maicilor, se găsesc urmele unor cuptoare ţărăneşti de ars varul, indiciu al unei vechi îndeletniciri a locuitorilor din partea locului. Piatra de var (calcarul), care formează materia primă, provine din marile klippe de calcar ce se găsesc în Piatra cu Apă. Sfărîmături din acest masiv sînt purtate la vale de apele vijelioase din timpul ploilor torenţiale. Astfel se explică prezenţa depozitelor bogate de grohotişuri calcare pe unele văi, fără să avem în imediată vecinătate stîncă de calcar. Urci firul văii umbrită şi răcoroasă, dar după puţin timp poteca se abate şi intră pe o altă vale către dreapta. De fapt, în acest loc firul principal se desface în mai multe văi în formă de evantai; urmează poteca pe valea din dreapta. Urcuşul devine din ce în ce mai pieptiş, tot mai anevoios, prin pădure, într-o oră, o oră şi un sfert, de mers de la cascadă ieşi la o potecă bună, care traversează valea pe unde ai urcat. Noua potecă ce se continuă atît în dreapta cît şi în stînga este pe brîna Ocolaşului Mic. Ea poartă nr. 11 în harta noastră şi face legătura între Ocolaşul Mic şi traseul de pe Răchitiş nr. 10. Pentru a nu te rătăci şi a nu te înfunda pe una din nenumăratele căi care se deschid în stînga şi în dreapta, e bine să păstrezi cu multă atenţie poteca cea mai vizibilă, cărarea bătută, ea fiind drumul obişnuit al ciobanilor între stîna din Fundul Ghedeonului şi stîna de la Piatra cu Apă. Stîna din Piatra cu Apă este aşezată pe una din Poliţele cu Crini, la poalele stîncii de calcar numită Piatra cu Apă. Pajiştea de pe această „poliţă cu crini" se întinde mult către est de stînă, pînă în marginea prăpăstiilor adînci prin fundul cărora ai urcat cu cîteva ore mai înainte. Vederea se pierde asupra întregii văi a Izvorului Muntelui. În partea de nord-est a acestei poliţe se află o formaţie geologică de gresie frumos modelată. Curios este faptul că aceste gresii se găsesc aici, cînd tot restul masivului pe care te afli este conglomerat; aceeaşi formaţie o găseşti şi pe Vf. Lespezi (traseul 1), lîngă care este aşezată cabana Dochia. Pe întreg şirul Poliţelor cu Crini vei găsi în zilele de vară mult preţuita frumuseţe a leontopodelor („floarea de colţi"). Nelipsite sînt de pe poliţele cu crini şi „garoafele de munte", a căror prezenţă umple inima de o tainică admiraţie. Urmînd poteca ce pleacă de la .stînă în pantă lină (direcţia nord-est), după 5-10 minute de mers, ieşi în traseul nr. 10 marcat cu bandă albastră, puţin înainte de a ajunge sub Piatra cu Apă. La înapoiere, timpul de mers pînă la cabană se reduce simţitor. 13. Drumul Baicului Marcaj: bandă albastră. Timp de parcurs: Marginea lacului de acumulare (0,00 h) - Piciorul Secu (0,25 h) - Obcina Chica Baicului (1,50 h) - Curmătura Lutul Roşu (3,00 h). O altă variantă care duce la Curmătura Lutul Roşu este poteca nr. 13 care începe de pe marginea lacului de acumulare şi trece pe Obcina Chica Baicului, de unde şi numele de Drumul Baicului. A fost odată un sat la capătul acestui drum de munte şi satul se numea Izvorul Alb, iar din mijlocul satului pornea un drum, marcat cu bandă albastră, care se îndrepta spre apus... Aşa îţi va începe povestea o călăuză sfătoasă, ce te va însoţi din marginea lacului pe poteca ce duce la Curmătura Lutul Roşu. Azi, de pe marginea lacului de acumulare te îndrepţi spre Piciorul Secului pe o pantă împădurită şi domoală, din ce în ce mai iute. Parte din locuitorii satului Izvorul Alb şi-au mutat gospodăriile pe Piciorul Secului sau pe Chica Baicului, pînă aproape de cetatea Ceahlăului. În noua lor aşezare, ei vor învăţa în viitor meşteşuguri noi. Tăietorii de pădure, corhănitorii1 sau plutaşii din Izvorul Alb şi din celelalte sate de pe V. Bistriţei, vecine 1
Corhănitori - muncitori de pădure care transportă lemnul la locul de încărcare.
Ceahlăului, vor învăţa să brăzdeze în lung şi în lat apele lacului de acumulare, cîrmind de astă dată bărcile grele de povara peştelui. Apele au ascuns o parte din poteca a 13-a, care urca din satul Secu pe versantul sudic al Piciorului Secu şi care se întîlneşte pe obcină cu poteca marcată, ce urcă din Izvorul Alb. Traseul 13, care începea la Izvorul Alb, nu şi-a pierdut însă din importanţă deoarece şalupele, brăzdînd apele lacului de acumulare al hidrocentralei, aduc turiştii la capătul văii, unde un debarcader, special amenajat, contribuie la intensificarea circulaţiei turistice. Astăzi turiştii pot debarca din bacuri sau şalupe la capătul Piciorului Secului care intră în lac ca o peninsulă. Aici se face debarcarea atît pentru comuna Secu, cît şi pentru comuna Izvorul Alb. De aici începi să urci panta dealului şi vei ieşi în curînd în poteca marcată cu bandă albastră care te va duce spre Curmătura Lutul Roşu. Odată ajuns pe Piciorul Secu, te aşterni la drum peste Obcina Chica Baicului. Drumul de obcină, odihnitor şi plăcut, este deschis şi oferă o perspectivă minunată atît spre Valea Izvorului Alb, care se deschide la dreapta, cît şi spre V. Pîrîului Secul în partea stîngă. Obcina Chica Baicului îşi întinde culmea pe circa 4 km şi urcă domol pînă în bîtca Chica Baicului. Paralel cu ea, pe partea cealaltă a Văii Izvorul Alb o însoţeşte Obcina Verdelui cu plaiurile ei luminoase şi păşuni care îşi îmbină linia lor dreaptă cu pripoarele de sub Turnul Sihastrului. Între Obcina Chica Baicului şi cea a Verdelui se strecoară apele limpezi ale Pîrîului Izvorul Alb, care mai poartă încă în unda lui urmele rocii de calcar din care îşi află obîrşia. În apropierea izvoarelor, pe fundul apelor se zăresc urmele de calcar, pe care rostogolirea continuă le fărîmiţează şi le poartă kilometri întregi către vale, dînd apelor înspumate culoarea albă-străvezie, de unde şi denumirea de Izvorul Alb. Pîrîul Izvorul Alb îşi are obîrşia chiar sub Ceahlău, din klippele de calcar ale orizonturilor de conglomerate. În apropierea confluenţei cu Bistriţa (Ia circa 3 km) traversează o fîşie îngustă, de 1 km, de gresie şi cuarţite negre, de argile negre, formînd toate complexul „şisturilor negre", sau asa-numitelor „straturi de Audia"1. În partea stîngă a Obcinei Chica Baicului curge către est Pîrîul Secu, care şi-a ascuns izvoarele sub Culmea Chica Baicului. Izvorul Alb şi cel al Secului curg paralel, avînd direcţia generală de la vest la est. Obcina Chica Baicului porneşte de sub streaşină muntelui şi coboară mult departe la vale, pe nesimţite, pînă în apa lacului de acumulare. Încă de la început, din gura Văii Izvorul Alb sau cea a Pîrîului Secu meterezele Ceahlăului apar trufaşe; Toaca şi Panaghia stau neclintite, impunătoare. După ce ai trecut de Piciorul Secu şi ajungi pe Obcina Baicului, poteca te duce printr-o pădure, care creşte într-un teren umed şi noroios. Această porţiune delimitează zona straturilor negre de Audia, după care ieşim într-o frumoasă pajişte. De aici încolo, pînă în Chica Baicului, poienile se înlănţuiesc. Peste această neasemuită tălăzuire de poiene, care se întrec în frumuseţi, plopii aştern umbre lungi, iar mestecenii unduiesc în văzduh transparenţa şi gingăşia stindardelor lor verzi. Aproximativ într-o oră şi jumătate de mers din vale, de la gura Izvorul Alb, cînd drumul începe să se abată uşor spre direcţia sud-vest, ajungi în Poiana Chica Baicului, o minunată poiană în care mestecenii parcă visează, ori spun poveşti brazilor de pe marginea potecii. De aici vei avea surpriza celei mai frumoase perspective din tot parcursul drumului, privirile pierzîndu-se de sub streaşină Ceahlăului pînă departe asupra ţinuturilor înconjurătoare. În vest, se desfăşoară în toată splendoarea lui Masivul Ceahlăului, care pare că s-a aliniat ca să te primească, de la Turnu lui Budu (extremitatea de sud) pînă la Piatra Lată (extremitatea nordică). Astfel se conturează clar toată linia superioară a masivului, cu uriaşa streaşină a Ocolaşelor, ridicătura din Bîtca Ghedeon cu Pietrele Detunate în faţă, apoi unghiul larg ce-l formează Toaca, aidoma unui vulcan, după care, Panaghia care se lungeşte spre cer, vrînd să ajungă în înălţime Vf. Toaca. Din Panaghia porneşte şaua muntelui care se termină în Piatra Lată. În lungul Obcinei Chica Baicului se desfăşoară tot drumul, însoţit de gospodăriile locuitorilor, pierdute printre rarişti de plopi şi mesteceni. În Padina Chica Baicului, spre nord, apare peste tălăzuirea pădurilor Obcina Verdelui, iar spre sud Vf. Horştei din care porneşte spre est Obcina Horştei, de-a lungul căreia curge Pîrîul Secu. Urci o bună parte din Bîtca Chica Baicului pe care o laşi în stînga şi de îndată ce ai depăşit Chica Baicului direcţia drumului se schimbă spre vest. În acelaşi timp începe un coborîş lin care duce după vreo 15 minute în Curmătura Lutul Roşu, la stîlpul de marcaj care arată întretăierea dintre drumul nr. 10 şi drumul 13, cel pe care ai urcat din V. Izvorul Alb2. Ajuns în curmătură, poţi urca la cabana Dochia după semnul bandă albastră (continuarea traseului 13 care vine de la Izvorul Alb) sau poţi cobori spre sud la cabana Izvorul Muntelui, pe acelaşi traseu nr. 10, marcat de astă dată cu punct albastru pe porţiunea cabana Izvorul Muntelui - Curmătura Lutul Roşu.
1 2
Audia-sat, Comuna Hangu, Raionul Piatra Neamţ, Regiunea Bacău. Vezi la traseul nr. 10 amănunte asupra potecii.
Din localitatea Bicaz se pot face plimbări pe schi, pornind pe V. Izvorul Muntelui pînă la cabana cu acelaşi nume, A doua zi urci în Curmătura Lutul Roşu, pe drumul nr. 10 marcat cu punct albastru, de unde, mergînd spre est - marcaj bandă albastră - ajungi în şaua de sub Chica Baicului. Drumul pînă în şa îl faci pe poteca bătătorită de cerbi şi căprioare. O dată ajuns în şa, schimbi direcţia spre nord şi intri în poteca largă ce coboară spre Obcina Chica Baicului. De aici, urmînd spinarea obcinei, cobori peste poienile de pe obcină în Piciorul Secu, care te scoate în V. Bistriţei de unde, pe marginea lacului de acumulare, în mai puţin de o oră te înapoiezi la Bicaz. 14. Poteca Ciribucului De la vărsarea Izvorului Alb în lac mai pleacă încă două trasee spre culmile Ceahlăului: unul (14), pe Obcina Verdelui, trecînd pe lăngă Bîtca Strigoaiei, ajunge la ruinele schitului Ciribuc, de unde se continuă spre culme, pînă lîngă Piatra Lată; celălalt (15) urcă pe V. Pîrîului Izvorul Alb, trece de izvoarele Izvorului Alb, intră în Jgheabul cu Hotaru şi iese pe culme lîngă Vf. Toaca, unde întîlneşte traseul potecii nr. 1 (Cab. „7 Noiembrie"-Cab. Dochia). Să urmăm mai întîi traseul potecii nr. 14, Poteca Ciribucului va căpăta în curînd o importanţă mai mare, o dată cu transformarea cantonului silvic de la Ciribuc în cabană turistică. Porneşte din marginea lacului, unde turiştii vor veni cu bărci, pentru a sui apoi pe culmi, la coborîre vor continua călătoria lor cu barca sau cu şalupa spre una din bazele turistice din apropiere. Este un traseu pe culme, urcă mai întîi pe Piciorul Verdelui, urmînd linia de cumpănă a apelor pe Obcina Verdelui, Bîtca Strigoaiei şi Bîtca Ciribuc. În Poiana Ciribuc vei întîlni cantonul silvic care urmează să se transforme în scurt timp în cabană turistică. Marcajul de pe acest traseu - negru-alb vertical - deşi se mai desluşeşte din loc în loc, trebuie însă refăcut. Numai de o jumătate de oră ai nevoie pentru a ajunge sus pe Obcina Verdelui, trecînd pe lîngă Bîtca Mălai. Obcina Verdelui este despădurită; privirile se pierd departe peste întinsul lacului, la nord şi la sud, şi dincolo de lac în munţii care formează versantul de vest al Văii Bistriţa. De asemenea, pe parcurs, întîlneşti privelişti minunate spre vîrfurile muntelui care se profilează pe albastrul cerului; zăreşti în depărtare silueta bine conturată a Vf. Panaghia; identifici de asemenea cu multă uşurinţă formele caracteristice ale Vf. Toaca, iar mai departe treptele Ocolaşului Mic şi Ocolaşului Mare. Dar de pe Obcina Verdelui, treci pe Obcina Strigoaiei. Aici creşte din abundenţă planta de la care îi vine numele: „strigoaia" (Veratrum album) cu frunzele mari, ovale, plasate, de un verde fraged şi cu fiori albe verzui. Această plantă este foarte otrăvitoare, creşte mult în apropierea stînelor, iar ciobanii folosesc lichidul stors din „strigoaie" împotriva paraziţilor vitelor şi a căpuşelor oilor. În continuare, drumul atinge Bîtca Ciribuc (1160 m), după care coboară printr-o pădure de o rară vigoare şi frumuseţe, în Poiana Ciribuc, unde întîlneşte drumul care a urmat Izvorul Alb şi Piciorul Ciribuc. Aici există o cabană de vînătoare a Ocolului silvic, care în curînd va fi transformată în cabană turistică. Puţin mai jos de această cabană, sub un brad cu o bogată coroană, se zăresc cîteva cruci mici, putrede şi strîmbe, urme ale unui vechi cimitir. Alături se văd resturi de fier forjat, care alcătuiau cîndva ornamentele clădirii schitului Ciribuc. Este atîta linişte şi nemişcare, încît îţi vine să evoci cu glas tare legenda acestor locuri în care au trăit cu sute de ani în urmă atîţia oameni, eroi cunoscuţi sau uitaţi, din istoria zbuciumată a Moldovei. Prin 1704, schitul Ciribuc a fost dărîmat de o avalanşă care s-a desprins de sub Detunate. Se spune că tot atunci avalanşa a sfărîmat capul şi umerii stîncii „Dochia". Într-o altă legendă, numele schitului Ciribuc se leagă de un anume Ciripuha, pisar şi cleric, învăţat la Kiev, care trăia la curtea domnească a lui Vasile Lupu, pe lîngă hatmanul Timuş. Mai tîrziu, schitul Ciribuc a fost refăcut pe Obcina Verdelui, în poiana care îi poartă numele. Azi se mai văd doar nuinele tocite de vreme. În Poiana Ciribuc poţi să ajungi pe un drum mai scurt, cca. 2 ore de la marginea lacului de acumulare, urcînd V. Izvorul Alb - traseul 15 - pe un drum de care pînă la un canton forestier de unde de altfel drumul se şi îngustează. Aici te afli în apropierea Pîrîului Plopilor care curge între Obcina Ciribuc şi Obcina Strigoaiei, fiind un afluent al Pîrîului Izvorul Alb pe partea lui stîngă. O potecă foarte bună şi largă urcă pe partea dreaptă a Pîrîului Plopilor, deci pe versantul Ciribucului; pe această potecă ţăranii trag fînul de pe bogatele fîneţe aflate pe obcinile amintite. Poteca te va scoate chiar la cantonul Ciribuc, unde întîlneşti traseul 14 care urcă pe Obcina Verdelui. Din Coama Ciribuc te îndrepţi spre stînga şi cobori uşor într-o vîlcea. Acolo dai de un loc umed în care şuşoteşte un izvor cuminte în liniştea desăvîrşită. De la izvor urci puţin şi te îndrepţi spre stînga în pădure, pe o cărare abia vizibilă; treci pe lîngă o stînă şi continui prin pădure „de-a coasta" pînă ajungi într-o poieniţă, unde cărarea se desparte în două, o arteră coborînd spre stînga, peste cîteva obcini şi văi adînci, pe un drum greu, spre obîrşia Pîrîului Izvorul Alb. Pentru a ajunge însă în creastă, te îndrepţi din poieniţa în care te afli pe o a doua potecă spre dreapta şi ea te va scoate într-o rarişte de brazi, în faţa piciorului care se prelungeşte din
Turnul Sihastrului. Urcuşul e greu şi trece mai întîi prin pădure, apoi peste grohotiş, după care vei ieşi prin jgheabul de lîngă Căciula Dorobanţului, în şaua muntelui la Piatra Lată. Aici întîlneşti marcajul cu bandă roşie a traseului nr. 1 (Durău - Cabana „7 Noiembrie") care te conduce pînă la cabana Dochia, pe o potecă bună, bine marcată şi foarte frecventată de turişti. 15. La Izvoarele Izvorului Alb Timp de parcurs: Marginea lacului de acumulare (0,00 h) - Cantonul de pe V. Izvorul Alb (0,30 h) izvoarele Pîrîului Izvorul Alb (1,30-2,00 h) - Jgheabul cu Hotar (3,00-3,30 h) - Toaca (3,30-4,30 h). Urmărind firul Văii Izvorul Alb în direcţia Vf. Toaca, poţi pătrunde adînc în coasta muntelui, parcurgînd cel mai scurt şi mai direct drum către acest vîrf. Drumul de-a lungul Pîrîului Izvorul Alb este bun, în cale fiind exploatări forestiere; în mare parte, pînă la Pîrîul Plopilor, după cum am arătat la traseul anterior (14) poate fi parcurs cu căruţa. De aceea descriem drumul începînd din Curmătura Lutul Roşu, de la cel mai apropiat traseu marcat. Din Curmătura Lutul Roşu, care separă bazinul Pîrîului Izvorul Alb de bazinul Pîrîului Izvorul Muntelui începe de la stîlpul cu indicator o potecă care coboară pe versantul nordic al curmăturii. Poteca se îndreaptă printr-o pădure spre firul Văii Izvorul Alb, unde întălneşti, aşezate într-o poiană, o stînă şi un canton silvic. În dreptul cantonului traversezi pîrîul şi prinzi poteca ce urcă de-a lungul lui. Poteca este largă şi bine croită, deoarece servea la exploatarea pădurilor. De altfel, ca şi altele, este calea localnicilor, tăietori de lemne în pădure, sau drumul de legătură al ciobanilor de la stîni cu satele de baştină. Drumul te poartă printr-o pădure, care formează o adevărată boltă de frunziş pe sub care te strecori, iar alături te însoţeşte cu voioşie Pîrîul Izvorul Alb, ale cărui ape gonesc peste un pat de nisip alb. De la început, culoarea acestui pîrîu te impresionează prin limpezimea şi reflexele lui argintii, pe care i le dă terenul calcaros peste care curge. Această porţiune a Văii Pîrîului Izvorul Alb pînă la izvoare se desfăşoară pe un urcuş domol şi nici nu ştii cum trece timpul. Deodată poteca intră într-un luminiş, de-a curmezişul căruia străjuie o stîncă de culoare alb-cenuşie. Un vuiet surd şi neobişnuit îţi atrage atenţia. Te apropii mult de stîncă şi vezi cum de sub ea ţîşneşte Izvorul Alb prin trei şuviţe de apă. Una dintre ele, foarte bogată, formează la baza stîncii un ochi de apă atît de limpede, încît nu-i poţi ghici suprafaţa de cleştar. Te întorci în anii copilăriei şi ţi se pare că toate minunile sînt cu putinţă aici, în faţa stanei de piatră. Priveşti stînca înaltă, despre care legenda spune că a fost odată mîndra fiică a lui Decebal. Închipuirea te poartă cu aproape două mii de ani în urmă. Vezi umbrele geto-dacilor alergînd printre brazi şi stînci, cu hotărîrea morţii în ochii adînci, minaţi de dorul libertăţii şi al răzbunării împotriva cotropitorilor. Ce va fi adevărat din legendele ajunse pînă în ziua de azi, este greu de spus, dar trebuie să se fi petrecut o dramă cumplită odată în acel miez de noapte, pentru ca poporul să nu fi uitat timp de aproape două milenii ! Închipuirea te poartă spre anul sîngeros 106 al erei noastre, cînd, cucerind prin foc şi sabie ţinuturile dacice, după lupte crîncene, armatele romane au ajuns să împresoare cetatea Sarmisegetuza. Într-o dimineaţă, spune legenda, cînd puhoiul năvălitorilor era deosebit de puternic şi căderea cetăţii părea sigură, pe zid se ivi o fată tînără, cu părul strălucind ca aurul, îmbrăcată în haină albă, cu arcul şi săgeţile în mînă. Li se părea romanilor că văd aievea pe zeiţa războiului, zeiţa apărătoare a dacilor, şi nu îndrăzneau să lupte împotriva ei. Pînă la căderea nopţii, cetatea rămase în mîinile dacilor, dar în cîteva locuri zidurile ei erau şfărîmate, porţile grele de stejar abia se mai ţineau. În această ultimă noapte a Sarmisegetuzei libere, apărătorii s-au adunat la sfat. Unii au băut otravă pentru a nu cădea vii în mîinile duşmanilor, alţii au dat foc palatului, turnurilor de apărare şi tuturor clădirilor. Pe cînd flăcările se urcau pînă în înaltul cerului, Decebal şi mica lui oaste au ieşit printr-o galerie subterană în spatele armatei de încercuire. Neînfricatul Decebal voia să fugă în munţi şi să adune alte oşti pentru a continua lupta. Romanii însă au prins de veste şi începură urmărirea. Rînd pe rînd cădeau vitejii. Văzînd că nu mai are nici o scăpare, Decebal chemă pe fiica lui şi-i porunci să lepede hainele regeşti, să pună straie de ciobănită şi să fugă noaptea spre soare-răsare, ţinînd mereu calea pădurii, pînă va ajunge în muntele Cogheonul, locaşul zeului Zalmoxes. Împăratul se mînie tare auzind că fiica lui Decebal i-a scăpat din mîini. Dădu poruncă straşnică unui centurion să răscolească ţara în lung şi în lat, dar să nu vie înapoi fără Dochia. Aşa se făcu că alerga fiica regelui dac prin pădure, ca o ciută speriată, iar în urma ei, haita de lupi se apropia din ce în ce. Astfel ajunse Dochia la poalele muntelui Cogheonul. Începu să urce grăbită spre piscurile învăluite în ceţuri. Pădurea se rărea, brazii erau tot mai mici şi mai chirciţi de puterea vînturilor. Stînci colţuroase stăteau să se prăvale peste cutezătorii care ar fi vrut să pătrundă în locaşul zeului Zalmoxes. Printre ceţuri apăreau şi dispăreau vulturii în
rotiri largi şi vîntul părea o suflare rece a morţii. Pas cu pas, pe urmele Dochiei se ţineau urmăritorii. Dochia se uită în sus la stîncile cenuşii şi moarte, la ceţurile triste şi la vulturii dornici de sînge. - Mai bine rămîn pentru totdeauna cu voi, să mă fac una cu stînca rece, dar numai să scap de ruşinea sclaviei, grăia Dochia. Tu, Zalmoxes, zeul cerului şi al fulgerului, primeşte-mă ca o mică pietricică la temelia altarului tău: nu-mi va părea rău niciodată că am pierdut viaţa. Un tunet înfiorător se auzi din piscurile ascunse în nori. Centurioni întinse braţul ca s-o cuprindă pe Dochia cînd tunetul se repetă. Se auzi limpede cum se prăvăleau de sus stîne sfărîmate de trăsnet. Curgeau la vale bolovani, lespezi cădeau trunchiuri de brazi, pîrîia înfiorător trupul copacilor şi la fel trosneau oasele rupte ale romanilor. După cîteva clipe nu mai rămăsese nici o fiinţă vie. Furtuna trecuse. Vulturii se roteau lacomi deasupra trupurilor însîngerate. Numai Dochia nu se zărea nicăieri, afară doar dacă n-o fi fost prefăcută în stînca aceea singuratică, albă, ce-i poartă şi azi numele. Între Piatra Detunată Şi-al Sihastrului Picior Este-o stîncă ce-a fost fată De un mare domnitor.1 Aşa a localizat Asachi în patru versuri stînca Dochia, descrisă cu mai multe amănunte de Cantemir în a să „Descriere a Moldovei". Împrejur o mulţime de pietre albe, împrăştiate pe mătasea verde a ierbii. Localnicii le numesc „oile Dochiei" şi le găsim amintite într-o altă legendă, publicată de Gh. Asachi în 1881. Mai priveşti o dată stînca din care cu greu poţi distinge ceva asemănător cu trupul sfărîmat, se zice, de avalanşa din 1704, care a distrus şi schitul Ciribuc. De la izvoare, poteca se strecoară pe lîngă stînca mare de calcar şi de aici în sus drumul este mult mai greu. Pîrîul a rămas în urmă. Se mai preling doar şuviţe subţiri de apă, adunate de prin cotloanele umede ale văii. Panta se iuţeşte din ce în ce. Este surprinzătoare cantitatea mare de stîncă de calcar risipită pe această vale. Pe dreapta întîlneşti o streaşină largă de calcar, sub care te poţi adăposti comod în caz de ploaie. Pădurea se răreşte, dispare cu fiecare efort făcut pentru a urca. Te întîmpină stîncile de conglomerat, specifice crestelor înalte din Ceahlău. Pe cer se văd profilate ţancurile ascuţite la care trebuie să ajungi cu răbdare şi în pas domol, urcînd încet. În stînga noastră încep să se contureze parte din stîncile Pietrei cu Apă, ale cărei prelungiri ajung departe în albia Pîrîului Izvorul Alb. Mai sus, cu greu poţi distinge rupturile din Detunate, acoperite pînă deasupra de o perie deasă de jnepeni. În dreapta, peste cîteva culmi împădurite, distingi Piciorul Sihastrului ce porneşte de sub Piatra Lată, prin Turnul Sihastrului. Urmezi firul văii. Deodată ţi se deschide către dreapta valea largă de sub Vf. Toaca. Ţancuri sălbatice, luînd forme diferite, străjuiesc valea. Te afli în Jgheabul cu Hotar. În dreapta, tăpşane de iarbă formează din loc în loc adevărate terase naturale, susţinute de ţancurile pe sub care ai trecut mai înainte, numite Poliţele lui Duman. În lunile de vară, totdeauna întîlneşti aici, hoinărind cu turmele, ciobani moldoveni pe care - dacă-i provoci la vorbă - poţi asculta graiul lor dulce, atît de pitoresc nuanţat. Din Jgheabul cu Hotarul, de sub Vf. Toaca, ţinînd direcţia către culme, trebuie să întîlneşti traseul nr. 1, marcat cu bandă roşie verticală, care vine de la Durău. Mergi pe faţa din dreapta văii avînd pantă mai mică, pe unde, de altfel, este şi poteca ciobanilor. Acest traseu este un drum al ciobanilor, astfel încît se distinge destul de uşor pe teren, fiind mult umblat, pierzîndu-se numai ici, colo unde sînt pietre răsturnate sau buşteni căzuţi. Ca linie de orientare generală, trebuie păstrat firul principal al văii, făcînd numai ocolurile impuse de accidentele de teren. Drumul este sigur, fără nici un pericol şi relativ uşor în ansamblul lui. Partea de jos pînă în punctul „La Izvoare" poate constitui chiar o plimbare pentru cei ce se odihnesc la cabana Izvorul Muntelui, care pot folosi traseul de legătură nr. 10. Partea superioară este mai grea la urcuş, dar pentru un turist cu oarecare experienţă în orientare şi cu antrenament nu prezintă nici o dificultate, eforturile fiind răsplătite pe deplin de frumuseţile ce le oferă, fapt pentru care nu l-am ocolit. 16. Poteca prin Poiana Maicilor Marcaj: bandă roşie. Timp de parcurs: Izvorul Muntelui (0,00 h) - Cabana Izvorul Muntelui (2,002,30 h) - Jgheabul Armenilor (2,30-3,00 h) - Poiana Maicilor (3,00-3,40 h) - Ocolaşul Mic (4,00-4,30 h) - Cabana Dochia (5,15-6,00 h).
1
Gh. Asachi, Scrieri alese, voi. II, pag. 169, E.S.P.L.A., 1957
De la cabana Izvorul Muntelui poţi ajunge la cabana Dochia şi pe un alt traseu, care trece pe la Jgheabul Armenilor, prin Poiana Maicilor şi pe lîngă Vf. Ocolaşul Mic. Este un traseu mai lung în comparaţie cu traseul nr. 10 (prin Lutul Roşu), dar are un caracter turistic cu totul deosebit. În general, poteca aceasta de care vom vorbi este mai deschisă şi cu o perspectivă mult mai impunătoare. Străbate la început V. Pîrîului Maicilor, un colţ al Ceahlăului de toată frumuseţea. Impresionant apare peretele Ocolaşului Mic privit de pe această potecă e plin de lumină şi jocurile de culori fac să scînteieze stînca, mai ales dacă începi ascensiunea într-o dimineaţă de vară, inundată de soare. Razele aurii dau viaţă pajiştilor şi formelor din jurul abrupturilor sălbatice. Din dreptul cabanei, poteca traversează Pîrîul Izvorul Muntelui şi urcă domol printr-o rarişte de arbori viguroşi ale căror ramuri se apleacă în arcade fine peste firul liniştit al potecii. Nu rareori, din frunzarul bogat al tufelor de alun, veveriţe cu ochi de mărgele descriu în salturi grăbite ghiduşiile jocului lor. După o oră de drum de la cabana Izvorul Muntelui, ajungi la Jgheabul Armenilor, coboritor dintr-o despicătură a peretelui Ocolaşul Mic. Traversezi Pîrîul Maicilor spre sud şi treci din nou prin rariştea pădurii, care formează acum un decor dantelat. Continuă să mergi pe acest pitoresc drum. La vreo 60 m de la Jgheabul Armenilor întîlneşti, abătîndu-te puţin spre stînga, un şipot. Pe aici, în zilele de vară, cînd lumina soarelui străluceşte blîndă şi odihnitoare peste abruptul Ocolaşului Mic, unduirile vîntului aduc un parfum dulceag de zmeură. Creşte din abundenţă prin împrejurimi unde, în zorii dimineţelor ceţoase, primii vizitatori sînt urşii, a căror predilecţie pentru fructul dulce din zmeuriş le dă curaj să se apropie mult de poteca umblată de oameni. Mai departe, poteca se îndoaie în urcuş spre Poiana Maicilor. Înainte de a trece printr-un scurt umbrar de pădure, dacă priveşti spre nord-vest, distingi clar Jgheabul Armenilor, în priponii Ocolaşului Mic, înghesuit între pereţii falnicului pridvor al masivului. Din acest loc nu mai ai mult şi ajungi în Poiana Maicilor. Astfel, în mai puţin de o oră şi jumătate de mers, ai străbătut distanţa dintre cabana Izvorul Muntelui şi Poiana Maicilor, situată între muchia de jos a Piciorului Maicilor şi Bîtca Popii. Din Poiana Maicilor, în imediata apropiere a semnului topografic, privirile cuprind alte peisaje spre nord-vest, în abruptul Ocolaşului Mic, cu nenumăratele balconaşe înverzite, care dau um farmec atît de caracteristic întregului masiv. Pe timp de iarnă, cît şi primăvara, cînd zăpezile nu s-au topit de tot, Poiana Maicilor este foarte des cutreierată de nenumărate turme de mistreţi, care, în goana lor după hrană, scurmă noaptea pămîntul căutănd rădăcini de plante. De la ivirea zorilor însă, cînd soarele învăluie cetatea Ocolaşului Mic cu cele dintîi raze de lumină şi cînd luceafărul clipeşte tot mai rar şi mai palid, dincolo de turnurile de stîncă, turmele de oi îşi înşiră salba de mărgele albe şi negre pe hăţaşul din poiană. Tălăngile lor trezesc din somn întreaga fire. Ceţurile din văi se ridică spre înălţimea Ocolaşului şi treptat se pierd în adîncul cerului. Razele soarelui cuprind în lumina lor catifeaua păşunilor brumate de boarea dimineţii. Aceste ceasuri ale dimineţii dăruiesc pămîntului diamantul stropilor de rouă, în care întrezăreşti oglinda curată a cerului. O dată cu aceasta pătrunzi frumuseţea tainică a muntelui cu pădurile, cu ciutele şi gîzele lui. Şi cîtă mulţumire dă această clipă a dimineţii celui ce a pornit la drum să cunoască, să afle linişte şi odihnă, să-şi refacă forţele întăriiîdu-şi sănătatea. Stîlpul indicator din poiană a fost aşezat ca un vajnic sfătuitor în punctul de întîlnire a două poteci marcate: una pe care ai urcat şi alta care vine din V. Bicazului prin Neagra-Chişirig (mr. 20), marcată cu o cruce albastră. De la stîlpul indicator, poteca devine comună pentru ammdouă marcajele (nr. 16 şi nr. 20), pînă la cabana Dochia, punctul terminus al itinerariului. Dar mai ai încă de mers. După ce laşi în urmă Poiana Maicilor, intri în pădurea pe care poteca o despică în linie frîntă pînă sub Priponii Ocolaşului Mic. Ieşirea din pădure se face printr-o portiţă de lemn, construită pentru delimitarea păşunilor şi care desparte parcă două lumi: a pădurilor şi vieţuitoarelor ascunse în adîncul lor şi a stîncilor cu lumea deschisă, luminoasă, plină de monumente masive cu nenumărate forme şi linii. Din pădure, poteca te scoate imediat sub pripoarele stîncilor. În dreapta ţîşnesc din adînc, drepte şi ascuţite, două ţancuri de conglomerat, aidoma unor căpiţe de fîn prelungi şi ascuţite, cea mai mare numită Claia lui Miron. Cu mulţi ani în urmă, un cioban bătrîn de prin V. Bistriţei îşi păştea oile prin partea locului. El poposea deseori lîngă această stîncă şi cînta din fluier. Aici venea ciobanul Miron şi-n serile cu lună, după ceşi încredinţa turma în paza ciobanilor mai tineri şi doinea din fluier de-l ascultau cu luare-aminte toate vietăţile, stîncile şi pădurile din vale. Cîntecul lui Miron picura clar şi duios pînă departe peste Poiana Maicilor, în serile scăldate de razele palide de lună şi îmbălsămate de mireasma finului. În dreptul stîncii, căreia de atunci i-a rămas numele de „Claia lui Miron", întîlneşti serpentinele potecii foarte iuţi şi anevoiase. Această porţiune este caracteristică potecilor din Ceahlău care ies pe platoul muntelui. Tăiată în păşune alpină, poteca are traseul pe pietriş amestecat cu pămînt. Ultimul cot al serpentinei te scoate sus, pe terasa Ocolaşului Mic. În dreapta laşi vîrful acestuia, iar în spate rămîn ţancurile Turnului lui Budu, pe care cresc nenumărate exemplare ale „floarei
de colţi" şi „iarba surzilor", (saxifraga). De remarcat este creştetul rotunjit al stîncilor pe care „timpul" le-a tocit dăltuindu-le cu uşurinţă, datorită cimentării slabe a conglomeratului din care sînt formate. Continuînd drumul deschis pe platou (de la sud la nord), curînd îţi apare în faţă o ridicătură care este o treaptă intermediară între cele două Ocolaşe. Din cauza acesteia, Ocolaşul Mare este cu totul acoperit, nefiind accesibil privirilor din poteca pe care o urci. Totuşi, o interesantă privelişte îţi oferă şi terasa intermediară. Aici sculptorul nevăzut al vremii a dăltuit în stîncă liniile perfecte ale unei coloane dorice, care se profilează pe azurul luminos al cerului. Înainte de a intra din nou în pădure, după ce ai lăsat în stînga un şipot, treci pe lîngă o stîncă de calcar, asemănătoare Pietrii cu Apă din Piciorul Răchitiş, dar mult mai mică. Asemenea blocuri care apar peste masa de conglomerate sînt alcătuite din resturi de corali şi cochilii de scoici ce au trăit în cretacicul inferior. Ele sînt numite în geologie „klippe de calcar". În masivul Ceahlău aceste klippe răzleţe, dar situate aproape la acelaşi nivel (cu o uşoară înclinare spre nord), au aspectul unei salbe care împodobeşte pieptul muntelui.
Intri din nou în pădure. Poteca coboară pe o porţiune apreciabilă. La un moment dat întîlneşti un grohotiş - urmele unei vechi prăvăliri din muchia Ocolaşului Mare după care, în dreptul unui jgheab, poteca începe din nou să urce. Te afli pe versantul Pietrii Late de sub Bîtca Ghedeonului. In mai puţin de 30 minute vei, ieşi din pădure. De aici, serpentinele sînt identice cu cele care te-au scos în Ocolaşul Mic şi după un ultim efort, ajungi pe Piatra Lată, acoperită de o bogată pădure de jnepeni. Continuînd drumul spre cabana Dochia, vei trece pe lîngă Bîtca Ghedeon care rămîne în stînga, iar după 15 minute vei găsi o odihnă binemeritată la cabana Dochia, situată la mare altitudine pe Ceahlău. Un loc de popas, după un drum de şase ore prin poieni şi pe povîrnişuri minunate. 17. Poteca prin Jgheabul Armenilor şi pe Ocolaşul Mic Timp de parcurs: Cabana Izvorul Muntelui (0,00 h) - Jgheabul Armenilor (0,45-1,00 h) - Ocolaşul Mic (3,00-3,45 h). Nenumărate sînt plimbările ce se pot organiza în jurul cabanei Izvorul Muntelui. Printre acestea, un drum de aproximativ trei ore poate fi făcut spre Jgheabul Armenilor - o oră de la cabană şi mai departe, pînă la Ocolaşul Mic - încă două ore de mers. În partea superioară V. Pîrîului Maicilor, care adună apele de pe versantul sud-estic al Ocolaşului Mic, se continuă în amonte cu o despicătură numită Jgheabul Armenilor. Prin crestătura lui adîncă, Jgheabul Armenilor desparte peretele Ocolaşului Mic (stînga) de Piciorul Scurt (dreapta). Jgheabul propriu-zis porneşte din fundul Pîrîului Maicilor, este pietros, cu pantă iute şi firul lui coboară în linie dreaptă din Ocolaşul Mic. Plecînd de la cabana Izvorul Muntelui, te îndrepţi pe poteca nr. 16, marcată cu bandă roşie, care duce în Poiana Maicilor. După 0,45-1,00 h de mers, ajungi în punctul unde poteca traversează Pîrîul Maicilor, de unde începe în susul văii Jgheabul (jigăul) Armenilor; marcajul este vizibil, iar denumirea acestui punct este scrisă pe o piatră. Din acest loc începe traseul de care ne ocupăm aci. Sînt 2 posibilităţi de a ajunge în Jgheabul Armenilor şi anume: Părăseşti poteca marcată nr. 16 unde traversează Pîrîul Maicilor şi urci direct pe firul pîrîului. Parcursul pe pîrîu este dificil deoarece întîlneşti în cale diferite stînci şi bolovani care îngreunează mersul. A
doua posibilitate oferă o potecă mai uşoară, dar mai ocolită. Dacă te hotărăşti pentru a 2-a variantă îţi vei continua drumul pe traseul marcat cu bandă roşie (poteca ne. 16) spre Poiana Maicilor, pînă unde vei întîlni gardul de răzlogi care separă păşunea de pădure. Aici înainte de a depăşi gardul amintit, părăseşti marcajul şi prinzi o potecă bună care duce către dreapta, de-a lungul gardului de răzlogi. Mergi pe această potecă trecînd pe lîngă un şipot bine amenajat şi pe lîngă un locaş de stînă. Poteca face o buclă ocolind în parte bazinul superior al Văii Pîrîului Maicilor, revenind astfel în partea superioară a văii pe care ai părăsit-o jos. Menţinînd firul acestei poteci, vei traversa cîteva văi secundare pînă ce vei intra în valea principală denumită Jgheabul (sau jigăul) Armenilor. Din pragul rariştelor de pădure distîngi deschizătura dreaptă şi prăpăstioasă cate o formează „Jigăul" Armenilor în coasta de est a Ocolaşului Mic. Ea coboară drept, iar din puncte diferite de pe parcurs, ai impresia că este perfect verticală. Ajuns în firul văii, părăseşti poteca de brînă şi începi să urci chiar pe jgheab, unde distîngi bine poteca. La început jgheabul are mult pamînt, dar pentru a-ţi uşura mersul, traversează cînd pe o parte, cînd pe alta a văii încet, încet, grohotişul ia locul pămîntului şi mersul se îngreunează, întregul jgheab este străjuit de o parte şi de alta de pereţi înalţi, care devin tot mai impresionanţi, ridicîndu-se vertical pînă în albastrul cerului. Spărturile şi coloanele specifice conglomeratului care s-au modelat în ambii pereţi ai jgheabului îţi vor atrage atenţia. Pe măsură ce urci, Poiana Maicilor se arată tot mai mult privirilor. Se disting potecile şerpuitoare, stîlpii de marcaj, apoi mai departe se aştern coamele domoale ale Văratecului, Vf. Secuiesc şi Vf. Negrei; în zare, dincolo de V. Bicazului, plutesc culmile fumurii ale munţilor Tarcăului. Ieşirea din jgheab pe Ocolaşul Mic se strecoară într-o tăietură mult adîncită în coasta muntelui. Odată ajuns pe Ocolaşul Mic, te îndrepţi către vest pe o potecă foarte bună, care te scoate lîngă klippa de calcar prin faţa căreia trece traseul nr. 16, marcat cu bandă roşie. De altfel, în dreptul stîncii de calcar este acelaşi traseu (nr. 16) pe care l-am părăsit jos, înainte de a intra în jgheabul propriu-zis. Tot drumul este lipsit de apă; alimentarea se va face din punctul unde am părăsit poteca principală. Pe Ocolaşul Mic vom întîlni din nou apă la un şipot amenajat de ciobani. Acest traseu, care este o variantă a potecii nr. 16, marcată cu bandă roşie, răsplăteşte din plin efortul depus, pentru cunoaşterea jgheabului numit de localnici „Jgheabul Armenilor", înapoierea se poate face la cabana Izvorul Muntelui, în aproape două ore, şi peste Ocolaşul Mic, dacă vei continua ruta pe marcajul cu bandă roşie (traseul 16). 18. Poteca pe Piciorul Scurt Timp de parcurs: Stîna din Fundul Ghedeonului (0,30 h) - Cascada Izvorul Muntelui (1,00-1,10 h) Ocolaşul Mic (3,00 - 4,00 h). De la cabana Izvorul Muntelui se poate organiza şi o altă excursie de 3-4 ore spre stîna din Fundul Ghedeonului, la cascada Izvorul Muntelui pînă sus pe Ocolaşul Mic. In bună pante, traseul acesta se desfăşoară pe un vechi drum de care, folosit la transportul lemnelor. De aceea, în unele locuri mocirloase, este pardosit cu buşteni, care înlesnesc circulaţia turiştilor. De altfel, pe această cale, locuitorii din satul Izvorul Muntelui îşi mînă vitele la păscut în poienile din jurul Obîrşiei pîrîului. Piciorul Scurt, aşezat între Izvorul Muntelui şi Pîrîul Maicilor, este orientat de la est către vest şi cade perpendicular pe linia generală a masivului Ceahlău. Panta lui începe să se ridice puţin mai la vest de cabana Izvorul Muntelui. La început este domoală şi împădurită, apoi are o climă iute, care se termină cu un mic platou pe care se găseşte un punct trigonometric. De aici înainte predomină ca vegetaţie „zada" sau „crinul" Drumul continuă în cea mai mare parte pe stîncă de conglomerat. După cîteva pante iuţi şi unele escaladări, ieşi printre doi pereţi stîncoşi pe un tăpşan, pe care, dacă urci, ajungi în partea de est a Ocolaşului Mic. Profilul Piciorului Scurt se vede clar, atît de pe pantele Răchitişului (traseul 10), cît şi de pe drumul care urcă în Poiana Maicilor (traseul 16). Crestele abrupte ale Piciorului Scurt le poţi admira îndeosebi de la cabana Izvorul Muntelui, Piciorul Scurt poate fi urcat pe două părţi: direct pe muche, traseu puţin mai dificil, şi pe la cascada Izvorul Muntelui, traseu mai lung, dar mai uşor. Ambele trasee pornesc de la cabana Izvorul Muntelui. Laşi în stînga drumul spre Poiana Maicilor, marcat cu bandă roşie, iar spre dreapta poteca spre Curmătura Lutul Roşu-Răchitiş, marcată cu punct albastru şi te îndrepţi spre Fundul Ghedeonului, pe poteca de-a lungul Pîrîului Izvorul Muntelui. Drumul este larg, frumos şi traversează de mai multe ori pîrîul, mărginit de umbra deasă a copacilor pădurii. În locurile noroioase este pardosit cu buşteni aşezaţi transversal, ceea ce denotă că nu de mult în aceste locuri au fost exploatări de pădure. Drumul de la cabană pînă la stînă poate fi parcurs în 30 de minute. Stîna din Fundul Ghedeonu/lui, care aparţine gospodăriilor din satul Izvorul Muntelui, este instalată cînd în Fundul
Ghedeonului, cînd pe Piciorul Popii. De aceea să nu te miri dacă uneori, chiar în mijlocul verii, nu vei găsi pe nimeni aici. Valea Izvorul Muntelui, pe marginea căreia merge poteca, este cuprinsă între Piciorul Răchitiş la dreapta, privind spre urcuş, şi Piciorul Scurt la stînga. Pe măsură ce te apropii de stînă, observi că Piciorul Răchitiş este mult mai întins şi complet despădurit, pe cîtă vreme Piciorul Scurt urcă mai iute „În scurt", de unde poate că i se trage şi numele. Treci de stînă urmînd firul văii spre izvoare; de aici în sus poteca este mai puţin dezvoltată, dar totuşi destul de bună. După 10 minute de mers de la stînă, pe partea stîngă, cum urci, intră în valea principală un pîrîiaş cu apă foarte puţină, care curge pe o vale iute şi rîpoasă. Această vale rîpoasă se deschide perpendicular pe V. Izvorul Muntelui, iar spre origine se arcuieşte către partea principală a masivului, descriind o curbă largă. Ea pătrunde adînc în coasta muntelui şi urcă puternic pînă în tăpşanul de iarbă dintre cele două cute amintite - care formează Piciorul Scunt. Aşadar, unul din traseele de pe Piciorul Scurt porneşte pe această vale şi are o durată de 20-30 minute. Urcuşul este iute şi îl sui chiar pe firul văii, tăiată într-un interesant depozit de gresie. Ajungi într-o pajişte cu flori, aşezată pe culmea care formează partea inferioară a Piciorului Scurt. De aici, priveliştea se deschide asupra celor două văi ce mărginesc Piciorul Scurt, precum şi asupra Poienii Maicilor. În marginea de est a culmii se află semnul trigonometric. Poţi face un popas înainte de a începe greul drumului. Mai departe, urci direct pe Piciorul Scurt şi laşi tot timpul valea rîpoasă în dreapta. Din culmea pe care te afli, Piciorul Scurt îşi măreşte simţitor panta şi poteca porneşte pe versantul drept (cînd urcăm). Apare multă zadă, mulţi crini care împodobesc decorul. Ca linie generală, drumul descris poate fi parcurs direct pe Piciorul Scurt, pe care trebuie să ai grijă să nu-i părăseşti şi să nu te fure una din brînele ce te-ar putea trage, fie pe valea Izvorul Muntelui (dreapta), fie spre Jgheabul Armenilor (stînga). Deci, urcînd pe Piciorul Scurt, trebuie să ai tot timpul valea rîpoasă în dreapta şi vei intra în ea numai sus de tot, cînd trebuie să ieşi în Ocolaşul Mic. Timpul necesar de parcurs pe traseu de la prima culme (unde este semnul trigonometric), pînă în Ocolaşul Mic - 2,00-2,30 ore. A doua posibilitate de a urca pe Piciorul Scurt este mai uşoară, în bună parte traseul avînd poteca uşor de găsit. De la stîna din Ghedeon, urci firul văii Izvorul Muntelui; în susul ei drumul te scoate la cascada Izvorul Muntelui după 40-50 minute, dacă calculezi timpul de parcurs de la cabana Izvorul Muntelui. Aceasta se află pe un fir secundar în stînga văii (cum urcăm). Cascada este bogată în apă numai în epocile ou multe precipitaţii; pe timp de secetă, abia se preling cîteva picături. Uneori seacă de tot. Traseul al doilea pe Piciorul Scurt pleacă de la această cascadă şi se menţine pe versantul drept al văii Izvorul Muntelui. Valea rîpoasă, care a fost punct de reper în primul traseu, o laşi mult în urmă şi o vei întîlni abia sus, la ieşirea în Ocolaşul Mic, ieşirea ambelor trasee făcîndu-se în acelaşi loc. De la cascadă porneşte înapoi pe versantul ei drept, urmărind ca potecă un hăţaş uşor vizibil, care merge pe brînă şi ocoleşte în arc de cerc un pripor; coboară apoi puţin şi te scoate într-o vale foarte bogată în vegetaţie. Urci apoi versantul opus înspre peretele de stîncă pe sub care prinzi din nou poteca. Traversezi în acelaşi mod încă o vale mult mai largă şi după ce urci poteca de sub peretele ei sudic, intri într-o a treia vîlcea pe o potecă bună. Această vîlcea este tocmai partea superioară a văii rîpoase. Din fundul vîlcelei poteca continuă pe sub o stîncă înclinată mult deasupra drumului ca o streaşină, care te scoate pe faţa de est a Ocolaşului Mic. De aici ai o largă perspectivă spre Poiana Maicilor şi Văratec, care răsplăteşte din plin toată truda drumului. De la cascadă şi pînă în Ocolaşul Mic parcurgi drumul în cca. 3 ore. Pe feţele însorite ale văilor ce traversezi găseşti în anotimpul cald bogate şi variate specii de flori, între care predomină „floarea de colţi". Pe aceste locuri, „floarea de colţi" se dezvoltă nestîngherită, ajungînd la dimensiuni uimitor de mari şi de o frumuseţe neîntrecută. Este oprită culegerea, oriunde s-ar afla. 19. Poteca Piciorul Popii — Poiana Maicilor Traseul 1 = Furcitura - Poiana Popii - Poiana Maicilor. Traseul 2 = Furcitura - Pîrîul Furciturei - Poiana Maicilor. În grupul potecilor de munte care fac parte din perimetrul cabanei Izvorul Muntelui se află cîteva cărări care fac legătura între traseele principale. Ele sînt folosite de localnici pentru a scurta drumul şi de acei turişti care urmăresc să cunoască amănunţit muntele. Pot fi folosite şi de cei care vor să treacă direct din V. Izvorul Muntelui - punctul la „Furcitura" - în Poiana Maicilor, fără să se mai abată pe la cabana Izvorul Muntelui, scurtînd calea spre culmi.
1. Primul traseu se desprinde din drumul nr. 10 de la Furcitura, urcînd pe pajiştea bogată în flori a Piciorului Popii. Panta este iute, dar frumoasă; treci pe la stîna Piciorul Popii, ocoleşti Bîtca Popii prin stînga şi ieşi în Poiana Maicilor. Timp necesar 2 ore. 2. Al doilea traseu urcă pe rîul V. Furciturei mergînd aproape paralel cu primul, de pe culmea Bîtca Popii şi ajunge în fundul văii. Mai departe cărarea o ia la dreapta şi urcă spre Poiana Maicilor. În fundul văii Furciturei se află cascadele de sub Vf. Secuiesc. Timp necesar 1,30 - 2,00 ore. Trasee pe versantul de sud al Ceahlăului 20. Poteca Neagra — Chişirig Marcaj: cruce albastră. Timp de parcurs: Neagra-Chişirig (0,00 h) - Confluenţa Negrelor (0,45 h) Piciorul Negrei (1,00 h) - Stînele de la Cruce (1,20 - 1,30 h) - Văratec (2,30 -3,00 h) - Poiana Maicilor (2,50 -3,20 h) - Ocolaşul Mic (4,00 - 4,30 h) - Cabana Dochia (5,00 - 5,30 h). Este una din potecile importante de ascensiune pe Ceahlău; începe din partea de sud a masivului, din satul Neagra1, situat la confluenţa Pîrîului Neagra cu Pîrîul Bicaz. Poteca marcată cu cruce albastră pleacă din dreptul Cooperativei şi Căminului cultural din acest sat, pe firul văii Neagra în sus; stîlpul de marcaj se află chiar pe şosea. Autobuzele I.R.T.A. opresc în dreptul cooperativei, pe peretele căreia este însemnat vizibil marcajul. Din gura văii Neagra, de unde începe drumul, vîrfurile Ceahlăului se văd sub un aspect cu totul deosebit. Abrupturile Ocolaşului Mic şi Turnul lui Budu formează o linie crestată, colţuroasă, care se ridică maiestuos deasupra pădurilor din V. Negrei. Urmezi firul văii; la început prin satul cu case frumos îngrijite, ale căror pridvoare sînt susţinute de stîlpi măiestrit lucraţi în lemn, pe care sînt încrustate bogate motive decorative; mai apoi satul se resfiră tot mai mult şi treptat rămîne în urmă. Urci în contiinuaire pe şoseaua pe care ai pornit, şosea care este accesibilă maşinilor, şi mergi pe V. Negrei alături de apele Pîrîului Neagra. Bogatele păduri coboară acum pînă pe malurile pîrîului. După 40—50 minute ajungi la confluenţa celor două Negre: Pîrîul Neagra Mare cu Pîrîul Neagra Mică. La punctul de înfrăţire a celor două Negre, întălneşti o exploatare forestieră curioasă pentru drumeţul care se abate pentru prima oară pe aceste meleaguri. Lemnele sînt aduse din V. Neagra Mică pe o linie construită în chip original. Şinele acestei linii sînt din lemn de fag lustruit, pe care circulă nişte sănii, aidoma unor platforme de vagoneţi de cale ferată industrială. Aceste sănii sînt însă trase de boi, iar unde panta este mai mare, alunecă singure. Pe aceste platfocme-sănii sînt transportaţi buşteni de mărimi uriaşe, tăiaţi din codrii de sub poalele masivului, de pe Obcina Pietrei Arse şi de sub Vf. Secuiesc. Drumul continuă pe Pîrîul Neagra Mare, făcînd o cotitură spre nord-vest. Pe această porţiune a văii poţi urmări straturile de gresie care ies la iveală frumos şi uniform orînduite, dînd impresia unor nesfîrşite dulapuri de bibliotecă, în rafturile cărora cărţile sînt aranjate într-o perfectă ordine, chiar puţin înclinate. Valea se închide mult aici. Dar din această strîmtoare a văii, poteca iese încet la larg şi deodată pădurile se răresc, în timp ce pe culmile din dreapta se ivesc păşunile de munte. In Pîrîul Neagra Mare întîlnim linia de demarcaţie între gresia frumos aranjată, de care am amintit şi straturile de Bistra-Comarnic, formate dintr-o serie de argile roşii şi vinete, alcătuind „Linia Lutul Roşu", de care am mai vorbit. Numai după 20 minute de drum de la confluenţa celor două Negre ajungi la stîlpul de marcaj care te îndrumează să traversezi pîrîul şi să începi urcuşul spre punctul numit „Stînele de la Cruce", care îşi trage numele de la o cruce de beton aflată în apropiere, un bun punct de reper.
1
Neagra-sat, Com. Taşca, Raionul Piatra Neamţ, Regiunea Bacău.
Pînă aici, în cursul drumului, ai avut pe dreapta dealul Dubasa (1047 m), iar în stînga dealul Curmătura (1008 m). Mai departe poteca te poartă prin nesfîrşite poieni împodobite cu paltini răzleţi şi arini umbroşi, care cu foşnetul şi unduirile calme ale frunzelor te îmbie la popas. E un loc potrivit pentru o scurtă odihnă, deoarece puţin mai sus, sub Stînele de la Cruce, găseşti un izvor cu apă rece. Popasul chiar şi lîngă acest izvor este neasemuit de plăcut. Tălăngile turmelor de la stînele din apropiere, adierea domoală a vîntului, mireasma poienilor umbrite de marginea codrilor şi cîntecul şopotitor al Pîrîului Neagra oferă drumeţului clipe plăcute de odihnă. Pornind din nou la drum, ocoleşti stînele prin dreapta şi intri într-o pădure bătrînă unde trebuie să treci peste trunchiuri de arbori prăbuşiţi de povara vremurilor, pe care muşchiul şi feriga cresc în voie. Minunată e pădurea aceasta ! Sub bolta ei te simţi ca într-un uriaş palat gotic, impresionant prin supleţea şi gingăşia arcadelor lui, făurite din îmbinarea armonioasă a ramurilor. Apoi, vegetaţia bogată a pădurii de pe Piciorul Negrei ascunde o întreagă împărăţie de păsări, iar pe alocuri, prin bolta pădurii, străbate ca prin vitraliile unui aşezămînt fermecat cîte un snop de raze, în lumina cărora apar uriaşe pînze de păianjen. În această lumină, copacii par nişte făpturi din lumea basmelor şi nicăieri nu există, poate, o mai armonioasă îmbinare dintre faună şi floră ca în acest loc. Pe măsură ce urci către Vîrful Negrei, dispare vegetaţia bogată, iar atmosfera devine din ce în ce mai sobră. Ieşi în poienile aşezate pe versantul sudic al masivului, apărate contra vînturilor nordice de către Turnul lui Budu şi de peretele Ocolaşului Mic; găseşti aici, chiar şi în zilele de iarnă cu geruri aspre, o odihnă plăcută, atunci cînd ai pornit la drum pe schiuri. Pe drept Cuvînt numele de „Văratec" pe care-l poartă aceste locuri este bine ales de localnici. Mai departe, pe urcuşul domol, ajungi sub Vf. Văratec (1363 m) peste care, spre deosebire de poienile lăsate în urmă, se frămîntă neobosite vînturile ce pornesc din Curmătura Stănilelor său cele care vin din Poiana Maicilor. În curmătura Văratec, sub Turnul lui Budu, întălneşti un stîlp de marcaj cu indicatoare. Din acest
punct pleacă în spre poienile Stănilelor pe versantul vestic al Ceahlăului poteca nr, 24, marcată cu punct roşu, care face legătura între traseul nostru (nr. 20) şi traseul nr. 23 marcat cu bandă albastră. Tot din acest punct se mai despart încă 2 trasee: - unul care trece direct peste Turnul lui Budu (traseul nr. 21) şi reîntîlneşte traseele 16 şi 20 pe Ocolaşul Mic; - al doilea formează un circuit de plimbare pentru turiştii care stau cîteva zile la cabana Izvorul Muntelui. Acest traseu (nr. 22) ocoleşte Bîtca Neagră şi Piatra Sură, trece prin Poiana Pietrei Sure, urcă curmătura dintre Piatra Sură şi Piciorul dintre Bistre, coboară apoi prin Cheile Bistrei Mari, iese în Poiana Stănilelor de unde se înapoiază la Văratec. De aci, din Curmătura Văratec poţi urmări în voie poteca pe care ai urcat prin V. Negrei, iar spre vest, peste creştetul pădurii, se vede Bîtca Neagră (1389 m), întunecată şi împădurită pînă în vîrf, de unde i se trage şi numele. De asemenea tot spre vest apar crestele stîncoase ale Pietrei Sure, pe vîrful cărora se înalţă cîţiva pini aidoma unor pene răsfirate, prinse la pălăria unui uriaş. Curmătura Văratecului desparte Valea Pîrîului lui Budu de V. Furciturei. Spre nord se înalţă impetuos Turnul lui Budu. Din curmătura Văratec şi pînă în Poiana Maicilor, unde întîlneşti poteca nr. 16, marcată cu bandă roşie, parcurgi o brînă costiş, bine tăiată în priporul muntelui, înainte să ajungi în Poiana Maicilor, sub firul leneş al potecii se află un izvor, spre bucuria celor mulţi cate, trecînd obosiţi pe lîngă el, au prilej de popas, potolindu-şi setea. Continuînd drumul din Poiana Maicilor spre cabana Dochia parcurgi traseele, pe această porţiune comune, nr. 16 şi 20, pe care le-am descris la traseul 16. 21. Poteca Turnul lui Budu — Ocolaşe Timp de parcurs: Curmătura Văratec (o,oo h) - Turnul lui Budu (1,10-1,20 h) - Ocolaşul Mic (1,201,40 h) -Ocolaşul Mare (terasa intermediară: 1,35-1,55 h) - Hornul Ocolaşului Mare (1,45-2,05 h) Ocolaşul Mare (2,00-2,20 h) - Bîtca Ghedeon (2,20-2,40 h) - Cabana Dochia (2,30-2,50 h). În general, drumul acesta este de un pitoresc rar întîlnit. Din Curmătura Văratic, de unde Turnul lui Budu se ridică sumbru, aidoma ruinelor unei cetăţi proptită în coasta Ceahlăului, firul potecii urcă pe pajişte pînă lîngă stîncile acestuia chiar pe tăpşanul înclinat care formează piciorul turnului. Nu există o potecă bine bătută, dar dacă mergi în serpentine, vei urca destul de uşor. Alege în aşa fel traseul, încît să ajungi în partea dreaptă a turnului. La poale, turnul este încins de o brînă pietroasă cu grohotiş provenit din sfărîmarea conglomeratului, iar în partea de est se află un mic intrînd în stîncă, adăpost pentru două-trei persoane în caz de ploaie. Mai totdeauna pe tăpşanele din jurul Turnului lui Budu vei întîlnit o mulţime de găinuşe care zboară în stoluri, făcînd un zgomot surprinzător de puternic. Ajuns lîngă Turnul lui Budu, stîncile apar mai impresionante în neclintirea lor, neclintire pe care, spun bătrînii, că stihiile şi vrăjitoarele au dat-o unor fiinţe pămînteşti. Budu a fost căpitan în oastea lui Alexandru cel Bun şi el s-a îndrăgostit de Domniţa Ana, una din fetele domnului. Oştean de frunte, Budu a plecat să lupte cu duşmanii cotropitori şi nu s-a mai întors. Mult l-a jelit Ana şi neînduplecată a rămas la toate cererile în căsătorie... Vrăjitoarele i-au adus năluca logodnicului şi împreună şi-au luat zborul peste văi şi munţi, pe la Piatra Teiului, spre curţile lui Budu de pe Ceahlău. În zorii zilei, tocmai cînd ajunsese deasupra muntelui, în faptul dimineţii, au cîntat cocoşii. S-a produs o detunătură înfricoşătoare şi s-a cutremurat tot muntele, iar fugarii s-au prăbuşit prefăcîndu-se în stîncă şi stînca au numit-o urmaşii, Turnul lui Budu. Treci de Turnul lui Budu propriu-zis, care rămîne în stînga şi urci pe dreapta lui, unde se deschide un jgheab larg. Panta se desfăşoară în faţă ameninţător de iute, dar suişul nu este anevoios, datorită potecii pe tăpşanul păşunii, în care s-au format adevărate trepte. Nerăbdarea de a ajunge cît mai iute la creastă învinge oboseala. Apoi deodată, fără veste, către nord, ca pe un ecran în care se potriveşte o imagine, apare puţin cîte puţin impresionantul tablou al Ocolaşului Mare. De aici stîncile lui predomină întreg masivul. Laşi în urmă stîncile Turnului lui Budu, care îşi deapănă trista lor poveste şi intri într-o potecă care ocoleşte cîteva ţancuri. La picioare, între noi şi Ocolaşul Mare, se întinde o imensă şa. Mai jos în partea de sud a şeii porneşte un coborîş iute cu o păşune bogată care se continuă pe Ocolaşul Mic, unde întălneşti drumul 16, marcat cu bandă roşie, care urcă prin Poiana Maicilor. Partea nordică a şeii este formată de ridicarea treptei intermediare între cele două Ocolaşe. Ea se distinge greu de la această distanţă, părînd o fîşie de stîncă cenuşie la baza Ocolaşului Mare. Dacă vei privi atent, observi că versantul nordic al acestei şei este frumos marcat în partea lui inferioară
de o serie de klippe de calcar, care se disting ca mici turnuleţe înşirate în linie curbă de la un capăt la altul al depresiunii. După ce intri în drumul nr. 16, în dreapta, spre est, se înalţă acum domol Vf. Ocolaşului Mic, acoperit de iarbă, purtînd un semn topografic. Urmăreşti poteca marcată care traversează Ocolaşul Mic pînă în dreptul klippei de calcar, în faţa căreia întîlneşti un stîlp de marcaj. Din acest punct părăseşti poteca marcată şi începi să urci treapta intermediară. De obicei, această treaptă poate fi urcată prin partea estică, unde există o potecă destul de bună. Pe măsură ce te apropii, din treapta intermediară se conturează pe fondul auriu o coloană dorică de care am amintit la poteca nr. 16. Această parte are înfăţişarea unei cetăţi ruinată de vreme. Şi aşa cum se întîmplă în toate drumurile de munte, fiecare pas aduce ceva nou. Nu apuci să descifrezi pe deplin frumuseţile stîncilor lîngă care te afli, că privirile sînt furate de impetuozitatea şi neclintirea pe care peretele Ocolaşului Mare şi-a durat-o. Într-adevăr, din întreaga parte superioară stîncoasă a Ceahlăului, Ocolaşul Mare, privit de la sud spre nord, îşi expune abruptul cel mai spectaculos. În înălţimea lui, el pare că stăpîneşte întreaga fire, care a devenit neînsemnată, inexistentă aproape, faţă de uluitoarea lui măreţie. Continuînd drumul înspre nord pe treapta intermediară te apropii de peretele Ocolaşului Mare. Drumul îl faci pe partea estică a treptei care este mai înaltă, avînd o uşoară înclinare către vest, spre Poienile Stănilelor. Pe această parte a treptei găseşti o potecă destul de bătută. După puţin timp (cca. 10 minute de urcuş uşor), întîlneşti numeroase stînci răsturnate, dintre care, în stînga, se ridică un ţanc drept ca un obelisc retezat, numit Colţul din Ocolaşul Mare. El se vede din mari depărtări înfipt în faţa Ocolaşului Mare. De aici, coborînd puţin, prinzi o potecă la poalele peretelui sud-estic al Ocolaşului Mare, pe care o urmezi strecurîndu-te după ţancuri de conglomerat pînă ce ieşi în faţa unui horn (jgheab). Acesta este străjuit în partea dreaptă de o coloană de piatră de o formă caracteristică, avînd în capul ei un fel de căcioilă numită „Coloana cu căciulă". Cum vii pe poteca descrisă, ai jgheabul în stînga, iar Coloana cu Căciulă în faţă. Direcţia jgheabului este de la est la vest. Rîpos, cu iarbă numai în partea de jos, pe măsură ce urci devine mai rîpos, dar fără să prezinte pericol. Ieşirea se face prin faţa lui dreaptă, lăsînd în stînga firul propriu-zis, care este mai greu de urcat. Pentru turiştii încercaţi această porţiune cu caracter alpin este una din cele mai interesante. În acelaşi timp, prin parcurgerea traseului prin jgheab, se face o apreciabilă economie de timp faţă de traseul marcat cu bandă roşie care traversează o porţiune prin pădurea de pe Ocolaşul Mic, taie apoi un grohotiş şi urcă peste Piatra Lată din Ghedeon. Timpul mediu în care poate fi parcurs urcuşul prin jgheab este de 15 minute de la bază pînă la platou, iar pericol de prăbuşire nu este. Urcuşul prin jgheab oferă turiştilor privelişti deosebit de pitoreşti. De sub muchia Ocolaşului Mare privirile domină partea de est a masivului cu Piatra Lată, Pietrele Detunate şi Piatra cu Apă, iar în fundalul perspectivei apare măreaţa cupolă a Ceahlăului: Toaca (1904 m). Prin jgheabul pe care ai urcat ieşi pe platoul Ocolaşului Mare, de unde se desfăşoară o privelişte largă spre corpul masivului, întinsul platoului măsoară pînă în Toaca aproximativ 5 km2. Punctul cel mai înalt al Ocolaşului Mare are 1857 m deasupra nivelului marii. Măreţia abruptului Ocolaşul Mare, care domină întreg orizontul pînă peste zeci şi sute de km, este dintre cele mai rar întîlnite la noi în ţară. De pe Ocolaşul Mare, privirile se pierd adînc înspre sud peste Creasta Hăşmaşului, care se topeşte în zarea albăstruie. Apoi, în nenumărate planuri se înşiră Withausul cu vîrful crestat, Suhardul, şi ceva mai aproape, Hăghieşul cu uriaşa căldare înverzită în care se unduieşte catifeaua nesfîrşitelor lui păşuni. Sub noi se deschide hăul prăpăstios al celor peste 650 m, care alunecă pînă în poienile Stănilelor, peste care penelul naturii a risipit verdele într-o bogăţie de nuanţe, de la verdele închis pînă la verdele cel mai proaspăt şi crud. Priveliştea de pe Ocolaşul Mare va rămîne pentru totdeauna vie în mintea oricărui turist. Oricît de lipsit de fantezie ar fi călătorul care s-a oprit în marginea de sud a Ocolaşului Mare, ochii lui vor privi cu înaintare poienile Stănilelor sau Gardul Stănilelor, poarta în „V" pe care o deschide Bistra Mare sau legendarul Turn al lui Budu. Rămîi vrăjit de frumuseţe, de bogăţia şi diversitatea formelor şi culorilor din această parte a muntelui. Fiecare terasă din Stănile evocă o poveste pe care închipuirea o plăsmuieşte uşor, liberă, nestăvilită. Fiecare poiană e plină de poezie şi fiecare piatră are o poveste, o legendă. Într-o ciudată inspiraţie, natura a creat treptele Ocolaşului Mic - aşezate la mijlocul distanţei din adîncimea celor 650 m - care se înlănţuie la acelaşi nivel şi dau toate la un loc înfăţişarea unei poliţe uriaşe, ale cărei margini sînt tăiate în semicercuri egale. Pe aceste semicercuri veai măiestrite parcuri naturale, mai frumoase decît le-ar fi putut crea cel mai iscusit grădinar. Cît de gingaş au fost armonizate aici pe covorul crud al păşunii tufele de ienuperi, adevărate boschete de un verde şters, prăfuit, din mijlocul cărora ţîşneşte cîte un trunchi de brad, împodobit cu cetină de culoarea verdelui întunecat al iezerelor fără fund. De aici, de sus, vedem dar forma interesantă a treptelor (rupturilor) pe care le formează Ocolaşele, împrejmuite ca o cetate. Mai apoi, după poienile Stănilelor, se ridică un ultim zid împrejmuitor al cetăţii: Bîtca
Neagră, Piatra Sură şi Piciorul cu Strungile, despărţite prin două porţi deschise de pîraiele Stănilelor şi Bistra Mare. În ceasurile apusului, pe Ocolaşul Mare poposesc cei mai mulţi vizitatori. De aici pot fi admirate jocurile razelor asfinţitului care colorează cerul şi pămîntul în mii de nuanţe. Imediat mai jos, stîncile lui Budu par incendiate de razele purpurii ale apusului. Din înălţimea Ocolaşului privirile domină spre est şirul domol al colinelor care se tălăzuiesc pînă în fundul zării peste apele Siretului; tot din înălţimea lui priveşti spre vest geana strălucitoare a soarelui care se stînge departe, peste creştetul Călimanilor. Atunci tălăngile turmelor din Poienile Stănilelor răsună mai plin şi mai limpede. Umbrele înserării cuprind văile împădurite, vîntul aduce frînturi din şopotul Bistrei Mari. Iar Bistricioara pare o dungă de argint viu ce şerpuieşte printre păduri întunecate; astfel, în ceasurile asfinţitului, Bistricioaira, luminoasă şi vie, poate fi numită pe drept un pîrîu al soarelui. În acest timp, în Poienile Stănilelor bacii şi-au adunat turmele la stînele pe care afundul văii te opreşte să le zăreşti. Cînd şi cînd, un chiot urcă pînă spre vîrful Ocolaşului Mare, dar privirile caută neputincioase la voinicul care l-a trimis şi oricît te-ai forţa să-l vezi, adîncul şi depărtarea te vor face să renunţi a-l mai găsi. Din vîrful Ocolaşului Mare cobori spre cabana Dochia, pe o potecă bătută, ce se deschide prin muşchiul moale al platoului, în care paşii se afundă ca într-un covor. Este un muşchi deosebit de înalt, crescut în colonii care par nişte perne verzi-roşcate1. Toată spinarea Ocolaşului Mare şi o bună parte din platoul Ceahlăului sînt căptuşite cu această haină groasă, pe care muntele a îmbrăcat-o pentru a păstra reveneala şi umiditatea solului şi a reţine mai mult zăpada, într-adevăr, foarte rar iarna platoul Ceahlăului reuşeşte să păstreze un strat mai gros de zăpadă pe toată întinderea lui. Vîntul o spulberă încontinuu, arundnd-o peste văi. Cărarea coboară pe marginea estică a Ocolaşului Mare, apoi se îndreaptă către şaua dintre Ocolaşul Mare şi Bîtca Ghedeon. După ce treci de „Sînuni"2, începi să urci uşor o brînă pe Bîtca Ghedeon, pe care o ocoleşti astfel prin partea estică. Bîtca Ghedeonuilui este un mamelon aşezat între Ocolaşul Mare şi Vf. Lespezi. Sub Bîtca Ghedeonului, către est, se află Piatra Lată din Ghedeon, de sub care îşi adună apele Izvorul Muntelui. De aceea, partea superioară a Izvorului Muntelui se numeşte „Fundul Ghedeonului". De pe brîna care ocoleşte Bîtca Ghedeon mai străbaţi numai cîteva sute de metri şi ajungi la cabana Dochia, pitită sub malul tăiat în partea de sud-est a vîrfului Lespezi; un punct de răscruce în care potecile se unesc sau se despart pentru a împînzi muntele. 22. Poteca prin Cheile Bistrei Mari Timp de parcurs: Văratec (0,00 h) - Poiana Bîtca Neagră (stînă: 0,30 h) - Pîrîul Chiliei (0,50-1,00 h) Bourie (1,15-1,30 h) - Poiana Piatra Sură (2,25-2,40 h) - Curmătura Pietrii Sure (2,40-3,00 h) - Valea Bistrei Mari (3,30-4,00 h) - Cascada mare a Bistrei (3,50-4,25 h) - Stănile (marginea de jos a poienii: 4,30-5,00 h). Acest traseu, prilej pentru o altă prezentare descriptivă, începe în Poiana Văratec, face o buclă cuprinzînd în ea Bîtca Neagră (1389 m) şi Piatra Sură (1352 m) pe care le ocoleşte formînd un cerc aproape închis. Ca bază de plecare e bine aleasă cabana Izvorul Muntelui. Drumul în întregime se menţine la altitudine mică, are însă cîteva puncte dificile, în special în partea finală, îl recomandăm turiştilor care petrec mai multe zile în Ceahlău, nefiind un drum de legătură şi nici o variantă la traseele clasice. De aceea trebuie rezervat special timpul necesar acestui traseu. Poate fi parcurs în bune condiţii dacă turiştii stau cîteva zile la cabana Izvorul Muntelui, sau la cabana Dochia, baze de pornire pentru acest traseu. Ajungi pe unul din traseele cunoscute, ales de pe hartă, în Poiana Văratec, la stîlpul de marcaj cu indicator şi cobori în Poiana Bîtca Neagră (pe traseul nr. 24). De aici continui drumul pe o potecă prin pădure către sud-vest, înconjurînd Bîtca Neagră prin sud, lăsînd însă o vîlcea între noi şi Bîtca Neagră. După puţin timp hăţaşurile de oi dispar, iar poteca devine mai vizibilă; cobori în pantă uşoară marginea unei vîlcele, apoi poteca se alipeşte pîrîului Chiliei, imediat după ce faci o cotitură bruscă la stînga şi treci cîteva zone mlăştinoase. De aici drumul se lărgeşte mult şi devine foarte frumos, asemenea unei alei mărginită cu brazi, de o parte şi de alta. Se cunoaşte că pe vremuri a servit ca drum de transport la mari exploatări forestiere. În mai puţin de o oră de la Poiana Bîtca Neagră ieşi într-un luminiş larg, unde este aşezată o stînă. Locul se numeşte „Ia Bourie". Numele acestuia se trage încă de pe vremea cînd un bătrîn unchieş păzea singur 1 2
La cabana Dochia de altădată, o saltea de muşchi a fost în trecut singurul confort pe care-l găseau turiştii. Sînuni - locuri special amenajate în care se dă sare la vite sxi la oi.
o cireada de 120 de boi. Aleea pe care ai venit îşi urmează calea, la fel de liniştit, către vest, pe marginea Pîrîului Bistra Mică, numită astfel din punctul unde cele două mici pîraie, al Chiliei, pe care ai venit, şi pîrîul Stănilelor, care curge din direcţia nord, se întălnesc la „Bourie". De la Bourie părăseşti poteca largă care duce în V. Bistrelor (foarte aproape de locul unde coboară traseul nr. 26 de pe Obcina Tablei de la Pintec) şi urci către nord Pîrîul Stănilelor care te conduce în poiana întinsă de la poalele Pietrii Sure - Poiana Piatra Sură. Poiana se desfăşoară larg într-o uşoară pantă pe versantul vestic al Pietrii Sure. Pe pajişte pasc în linişte cirezile de vite, iar poiana ascultă cîntecul zbuciumat al Pîrîului Stănilelor1 care s-a rostogolit în drumul lui peste cele 7 cascade dintre Piatra Sură şi Bîtca Neagră. Pîrîul Stănilelor taie din partea sudică a Pietrei Sure masivul, care rămîne izolat între Pîrîul Stănilelor şi Pîrîul Chiliei, numit Bîtca Neagră. El are, de fapt, exact aceeaşi formaţie geologică ca şi masivul din care provine. Piatra Sură, cu toate că nu depăşeşte 1400 m altitudine, văzută din poiană este impresionantă prin abruptul versantului vestic. Peretele de stîncă, aproape golaş, se ridica impetuos pe o diferenţă de nivel de cca. 200 m. Partea superioară, puternic zimţată, formează o serie de dinţi deşi ca de ferăstrău, tăiaţi în conglomerat mărunt şi albicios. Cheile formate pe Pîrîul Stănilelor între Piatra Sură şi Bîtca Neagră sînt sălbatice şi greu accesibile. Turiştii care se avîntă în această regiune trebuie să aibă neapărat coardă şi piroane pentru a putea escalada cele 7 cascade ale Pîrîului Stănilelor. În partea nordică, Piatra Sură se continuă cu Piciorul Pietrei Sure care se curbează către vest, apoi se prelungeşte de-a lungul Bistrei Mari în direcţia sud-vest şi se uneşte printr-o curmătură cu piciorul dintre Bistre. Piatra Sură se prelungeşte dincolo de Bistra Mare, pe o mică porţiune, cu Piciorul cu Strungile. Din Poiana Pietrei Sure, pe care o parcurgi în întregime de la sud către nord, urci domol şi nu mai întălneşti potecă, ci numai hăţaşuri de oi. Din partea nordică a poienei intri într-o pădure care acoperă panta pe care trebuie s-o parcurgi pînă la curmătura ce leagă Piatra Sură cu Piciorul dintre Bistre. Panta fiind iute şi neavînd potecă, înaintezi greu. Ţii tot timpul firul vîlcelului pe care urci. După o oră de la plecarea din poiană, ieşi în curmătură, începi să cobori pe versantul celălalt printr-o pădure atît de bătrînă şi cu atîţia copaci prăbuşiţi, încît ai impresia că treci printr-un cimitir al pădurii. Aici, copacii prăbuşiţi au devenit morminte de putregai, îmbrăcate în licheni. Mătreaţa bradului, în chip de linţoliu, fîlfîie trist şi întregeşte decorul straniu din această pădure. De prin coloanele stîncilor din dreapta aştepţi ca la fiecare pas să apară un urs pentru a privi la nepoftiţii care au îndrăznit să-i calce împărăţia. Panta ce o cobori este repede. Nu o parcurgi direct, ci oblic către dreapta, traversînd cîteva viroage. Fiecare creangă geme sub pasul turistului. Din această lume sălbatică, care pare neatinsă de picior de om, în care fiecare pas se afundă în putregaiul învelit într-o pătură elastică de muşchi, treci în lumea plină de viaţă ce o aduce Pîrîul Bistra Mare, pe care deocamdată îl auzi abia susurînd printre tufe. Din curmătură ajungi în firul Văii Bistrei Mari, în cca. 45 minute. Aspectul şi vegetaţia sînt cu totul altele pe marginea apei. Natura şi-a revenit, a înviat parcă, în comparaţie cu pădurea prin care ai venit. În lungul pîrîului mijeşte un soi de potecă ce vine din josul apei. Urmezi drumul în dreapta în susul ei. Treci prin vegetaţia abundentă de pe marginea pîrîului care te sileşte să-l traversezi de mai multe ori, de pe un mal pe altul. Intri într-un defileu care se deschide neaşteptat în faţă. Curiozitatea nestăvilită îţi dă imbold şi puteri. Printre cei doi pereţi conglomeratici care urcă vertical spre înălţimi, Pîrîul Bistrei Mari şi-a croit dîrz drumul spre vale. Cu multă băgare de seamă înaintezi prin defileul desferecat de forţa nebănuită a pîrîului - căci pe alocuri te vezi silit a păşi chiar în creasta valurilor înspumate. Cascade mărunte cu multe praguri pun la încercare răbdarea şi priceperea pentru a le traversa. Ceva mai sus, pîrîul face o buclă bruscă spre dreapta. Te avînţi în noua direcţie, dar repede cazi pe gînduri în faţa unei cascade mari care se aruncă peste un perete abrupt de stîncă. Studiind traseul, găseşti posibilitatea de a ocoli pe peretele stîng (cînd urci). Te catari pe o pantă înclinată mult, dar bogată în vegetaţie, astfel încît eşti bine asigurat. Ajuns în creastă, cobori pe partea cealaltă pe firul văii. Clina pantei fiind mare, coborîrea se face anevoie, trebuind să te ajuţi de crengile tufelor. Ajuns în firul văii, continuă drumul în susul apei şi după ce mai treci cîteva praguri, ieşi în pădurile frumoase din partea de nord a poienilor Stănilelor. Ai trecut astfel prin cheile Bistrei Mari, cunoscute de foarte puţini turişti. De la cascada mare pînă aici faci cca. 40 minute. Pentru a prinde poteca traseului, parcurgi o porţiune de pădure către sud-est şi în curînd întîlneşti poteca şi marcajul. După o oră şi 15 minute de adevărată plimbare prin poienile Stănilelor, te înapoiezi în Curmătura Văratec, punctul de la care ai plecat, iar de aci pînă la 1
Numit uneori şi Bistruţa.
cabana Izvorul Muntelui mai calci un drum încă o dată pe atîta trecînd prin Poiana Maicilor. Este o excursie de o zi plină, făcută cu multă chibzuinţă, pentru a nu intra în noapte. Sînt peisaje minunate, care te pot opri din drum să le priveşti mai mult. Timpul planificat pentru această rută devine o necesitate de care trebuie să ţii seama, calculînd şi distanţa pînă la baza de retragere pentru înnoptat sau pînă la baza de plecare. Trasee pe Versantul Vestic al Ceahlăului Baze de plecare: Bicazul Ardelean, Tulgheş, Pintec. 23. Poteca pe Bistre Marcaj: banda albastră. Timp de parcurs: Bicazul Ardelean (Ţepeşeni: 0,00 h) - Bistra Mare (1,00 h) - Piciorul cu Strungile (3,30 h) -Curmătura Stănilelor (5,00 h) - Jgheabul lui Vodă (6,00 h) Cabana Dochia (7,00-7,30 h). Poteca începe din şoseaua ce leagă Cheile Bicazului cu localitatea Bicaz. Porneşti la drum din centrul satului Bicazul Ardelean în direcţia nord, după cum arată săgeata de pe stîlpul de marcaj, urmînd şoseaua care se îndreaptă spre Tulgheş. Mergi astfel cale de 3 km pînă la confluenţa Bistrei cu apele din V. Bradului. În dreptul bisericii, un alt stîlp de marcaj indică drumul de urmat de-a lungul Bistrei, deci te abaţi la dreapta părăsind şoseaua Tulgheşului
.
Dacă ai însă timp şi eşti dornic de a cunoaşte toate frumuseţile şi comorile regiunii prin care treci, poţi continua drumul dincolo de confluenţa Bistrei, încă 2 km pe şoseaua Tulgheşului, pentru a vizita peştera Toşoroc. Nu însă fără un însoţitor. Ajuns în dreptul peşterii Toşoroc său Jgheabul cu Gaură, după cum îi mai spun localnicii, te abaţi la stînga spre sud-vest, trecînd prin zmeuriş şi o vegetaţie foarte deasă. Panta e destul de aspră, iar în apropierea peşterii străbaţi un teren cu grohotiş - semn că te apropii. Minunăţiile frumosului castel din basme, imaginea fermecată a bolţilor, splendoarea minunilor aflate, frumuseţea coloanelor sînt elemente demne de văzut. Privirile aleargă acum lacome să cuprindă lumina soarelui şi gingăşia florilor. Sorbi cu mult nesaţ aerul curat. Cauţi cu privirile crestele înalte ale Ceahlăului, cu dorinţa nestăvilită de a ajunge cît mai iute acolo sus, cît mai sus, în lumină, spre soare. Te înapoiezi la confluenţa Bistrei cu V. Bradului, de unde ai întrerupt traseul şi urmăreşti acum marcajul care se îndreaptă spre nord. Mergi mai întîi pe şoseaua peste care apele Bistrei au cărat prundiş din belşug. Drumul trece de nenumărate ori de pe un mal pe altul, iar după ce ai lăsat în urmă şi ultimele case grupate pe V. Bistrei, intri într-o minunată alee de brazi. După o oră de mers pe V. Bistrei, ajungi la întretăierea dintre poteca nr. 26 care vine de la Pintec, marcată cu triunghi roşu şi poteca pe care mergi mai departe, marcată cu bandă albastră. Pe nesimţite intri în pădure. Cărarea largă urcă domol printre poiene înflorite şi brădet tînăr, pînă cînd o vale luminoasă arată locul unde cele două Bistre, Bistra Mare şi Bistra Mică, îşi împletesc apele culese de prin văgăunile ştiute şi neştiute ale Bîtcii Negre şi din Piatra Sură. De la confluenţă, valea se strîmtează şi are orientarea de la sud-vest spre nord-est. Pe salba de argint a rîului se înşiră poieni îmbălsămate de mireasma florilor peste care privirile uimite lunecă domol, cuprinzînd cu nesaţ tot ceea ce se poate numi podoabă a pămîntului; pîrîul aleargă voios şi murmură cine ştie ce frîntură de poveste adusă de prin hăurile Ceahlăului; pe pajiştea cu iarbă crudă cresc mii de „părăluţe" şi „iarba ciutei", flori comune, dar pe care le vezi cu alţi ochi, pentru că abia aici descifrezi adevărata taină a frumuseţii lor. Şi nu o dată ai impresia că urci prin aleile unui parc. Din aceste poieni vezi ridicîndu-se în faţă parte din Ocolaşul Mare. În întregime, V. Bistrei Mari, privită îm amonte, e străjuită în lung de Piciorul dintre Bistre (1274 m alt.) pe dreapta şi Obcina Tablei (1261 m alt.) în stînga. După ce ai străbătut cale de un ceas printre minunăţiile de pe V. Bistrei Mari, ajungi la confluenţa acesteia cu Pîrîul Larg, un afluent pe dreapta Bistrei. Aici se află o poiană deosebit de întinsă, „Poiana Largu". Drept din faţă, pe marginea poienii, vine Pîrîul Largu, care se varsă în Bistra Mare, după care apele fac un cot către dreapta. Traversezi poiana împrejmuită cu răzlogi şi apuci la dreapta, avînd în fund silueta dantelată a Pietrii Sure. Cînd părăseşti poiana, poteca marcată începe să urce domol pe Piciorul cu Strungile, lăsînd la dreapta V. Bistrei Mari. Pe tot traseul, pînă în Curmătura Stănilelor, prin luminişuri, vei vedea din cînd în cînd creasta dantelată a Pietrii Sure. Piciorul cu Strungile, aşezat între V. Bistra Mare şi V. Pîrîul Largu, urcă pînă sub streaşină muntelui. In punctul cel mai înalt (1327 m alt.), direcţia drumului se schimbă brusc spre răsărit. Tot aici întîlneşti cărarea care vine de pe Obcina Lacurilor. Este o potecă desprinsă din poteca nr. 5 în dreptul confluenţei Pîrîului Slatinei cu Pîrîul Rupturi. După ce urcă pe Piciorul Calului, urmînd cumpăna apelor, ajunge în Obcina Lacurilor şi apoi în Piciorul cu Strungile. Piciorul cu Strungile apare în ansamblul reliefului făcînd parte din şirul de crenele care înconjoară partea inferioară a Ceahlăului. El este rănduit în linia Bîtcii Negre şi a Pietrii Sure, fiecare în parte sugerînd cîte un turn din zidul ce înconjoară masivul propriu-zis în partea lui vestică. Sînt turnurile care păzesc închipuita cetate a Ceahlăului. De la Bicazul Ardelean pînă în culmea Piciorului cu Strungile, poteca străbate în întregime roci caracteristice, denumite „Straturi de Sinaia", care au în complexul lor: calcare vinete compacte, calcare marnoase, argile marnoase şi gresii calcaroase. Un aspect deosebit îl dau fisurile umplute cu calcit, formînd o reţea de vine albe. Urmînd firul potecii peste Piciorul cu Strungile, ajungi după aproape un ceas în Curmătura Stănilelor. Cu puţină atenţie vei putea observa că de aici înainte poteca se desfăşoară în depunerile conglomeratului de Ceahlău, dînd un aspect deosebit rocii pe care calci, aspect caracteristic acestui masiv. Prin şaua din Curmătura Stănilelor se face legătura dintre zidul exterior care înconjoară masivul şi partea superioară a Ceahlăului. Pe această cumpănă de ape a fost aşezat un indicator cu două săgeţi: una arată spre stînga drumul ce vei urma spre cabana Dochia, iar cealaltă spre dreapta, la vale (marcajul potecii nr. 24 punct roşu), arată una din cele mai frumoase poteci peste poienile Stănilelor care leagă drumul nostru (al Bistrei), pe care te afli, cu drumul ce urcă de la Neagra (nr. 20 marcat cu cruce albastră) prin Poiana Văraticului, spre cabana Dochia.
Din Curmătura Stănilelor, privirile pot cuprinde toată faţa sud-vestică a Ceahlăului cu jgheaburile abrupte, care adună în ansamblul lor, pînă la Tumul lui Budu frumuseţi nebănuite, dăltuite în pereţii aibrupţi de sub care porneşte brîul pădurilor de brad. La marginea inferioară a brîului se aştern tăcute poienile Stănilelor. Sus, peste ţancurile de stîncă, ţîşneşte spre limpezime muchia prăpăstioasă a Ocolaşului Mare (1857 m). Din Curmătura Stănilelor, mergi pe sub poale de pădure, ţinînd direcţia spre nord, dar după cîteva serpentine cărarea trece peste şaua numită „La Scaune", pentru a urca în zig-zag alte serpentine. Unghiul de înclinare a pantei e din ce în ce mai mare, dar încet ajungi la marginea Jgheabului lui Vodă, pe care-l treci de-a curmezişul. Poteca urmează o curbă de nivel, cam la mijlocul pantei peretelui drept al jgheabului, şi trece prin desişuri de tufe de „afine", „merişori" şi „ienuperi". Uriaşa căldare a Jgheabului lui Vodă se deschide între Piciorul Şchiop şi partea nordică a Curmăturii Stănilelor. Faţa nordică a Jgheabului lui Vodă se deschide între Piciorul Şchiop şi Gardul Stănilelor. Serpentinele scurte se îndreaptă acum spre platoul Piciorul Şchiop, unde un stîlp de marcaj cu trei săgeţi vesteşte că te afli iar la o răscruce de drumuri: cruce roşie - marcajul potecii nr. 2 spre Duruitoarea (nord), bandă albastră - marcajul potecii nr. 23 spre cabana Dochia (est), iar cea de a treia săgeată arată direcţia înapoi a potecii pe care ai urcat. De aici, marcajele înmănuncheate pe aceeaşi potecă merg pînă la cabană. Odată ajuns pe Piciorul Şchiop, înseamnă că ai trecut în zona cu floră alpină, unde întîlneşti o vegetaţie caracteristică. De aici, privirile domină întreaga parte din vestul Ceahlăului; se desprind limpede culmile Hăghieşului (1505 m), Piatra Roşie (1510 m) şi Măgura Grinţieşului (1551 m), după care depărtările se închid în zarea ceţoasă cu lanţul viguros al Călimanilor, cu înălţimi care depăşesc 2000 m. Te afli acum pe platoul masivului. În drum spre cabană, la stînga, se ridică mîndra cupolă a Vf. Toaca (1904 m). Treci printr-un grup de stînci din gresie între care distingi unele avînd înfăţişarea unor „babe", iar alta în formă de cub, numită „Piatra Lăcrimată". Te strecori printre aceste stînci şi urci foarte uşor în tăpşanul Ocolaşului Mare. Treci pe marginea de nord a Bîtcii Ghedeonului şi numai la 2-300 m în faţă apare cabana Dochia. În jurul cabanei care poartă numele frumoasei fete a lui Decebal, rătăcită prin hăurile Ceahlăului, vei zări ca în vis legendele acestui munte, legenda Panaghiei, a lui Budu, dar mai ales a Dochiei, împietrită undeva pe la obîrşia Izvorului Alb. Priveşte dar muntele cu stîncile lui, cărora un popor cu o imaginaţie atît de bogată le-a dat un nume, le-a creat o origină înflorită în legende pe care le ştiu povesti atît de frumos bătrănii din partea locului. 24. Poteca prin Poienile Stănilelor Marcaj: punct roşu. Timp de parcurs: Poiana Văratec (curmătura - 0,00 h) - Poiana Bîtca Neagră (0,30 h) - Poiana Stănilelor (0,45 h) - V. Bistrei Mari (1,15 h) - Curmătura Stănilelor (i,45 h). Pentru cel care l-a străbătut, acest drum va rămîne drept amintire a cine ştie cărei ţări minunate, cu păduri şi poieni fermecate. Nu e uşor să uiţi frumuseţea poienilor de sub pripoarele Stănilelor, cum nu e uşor să uiţi nici vraja pădurilor de pe povîrnişurile lor. Spre această împărăţie a poienilor şi stînelor, a izvoarelor şi florilor te îndrepţi din Curmătura Văratic, unde ai ajuns venind de la Neagra pe poteca nr. 20, marcată cu cruce albastră, sau din Izvorul Muntelui, prin Poiana Maicilor, pe traseul nr. 16 marcat cu bandă roşie. De aici poţi prinde două poteci care te scot în Poiana Bîtca Neagră. Prima potecă pleacă sub formă de brînă pe versantul nord-vestic al tăpşanului de sub Turnul lui Budu pînă ce intră în pădure. Aceasta este de altfel poteca marcată. Ea coboară uşor, trece peste o vale în care s-a prăvălit din muchia înaltă a muntelui grohotişul mărunţit de ploile şi vînturile ce bat din nord-vest. Străbaţi apoi o poiană şi intri din nou într-o pădure, în care „mătreaţa bradului" şi-a aninat fuioarele gri-verzui, fîlfîind jalnic la adierea vîntului. Sub această boltă înfiorător de cenuşie nu se aud nici triluri de păsări, nu se văd nici urme de ciute. Numai mistreţul şi-a găsit un adăpost, de dragul poienilor umede din apropiere, care îi oferă sucul hrănitor al rădăcinilor, după care scurmă cu lăcomie pămîntul în toate nopţile. După această porţiune de pădure, ajungi la lumină în Poiana Bîtca Neagră, în dreptul stînei de oi. Cea de a doua potecă din Văratic te scoate tot în Poiana Bîtca Neagră. Din Curmătura Văratic se îndreaptă spre vale în direcţia nord-vest şi intră pieziş în pădure; trece printr-o rarişte de brazi şi traversează în ocol, prin partea superioară, valea Pîrîului lui Budu. La stînga, în jos, se deschide V. Negrei Mari străjuită şi ea pe stînga de Piciorul Negrei, iar în dreapta de Obcina Chiliei, care se prelungeşte cu Vf. Verde (1304 m) şi Vf. Arşiţei (1293 m). După ce ai traversat Pîrîul lui Budu, drumul coboară uşor; intri din nou în pădure şi după aproximativ 10 minute ajungi în Poiana Bîtca Neagră. Aici exista un stîlp de marcaj. Din dreptul acestuia porneşti în direcţia nord-nord-vest şi va trebui să ţii poteca pe lîngă liziera pădurii pînă ce vei fi străbătut întregul şir al Poienilot Stănilelor, care se pierd în pădurea ce coboară din Curmătura Stănilelor spre V. Bistrei Mari. Vei
evita să cobori în fundul văii şi vei ocoli valea îndreptîndu-te către est, pe o potecă de brînă trecînd pe versantul ei nordic. Urci apoi drumul frumos împădurit cu brad tînăr şi după 1,30-1,45 h de la plecarea din Văratic, ieşi în Curmătura Stănilelor, Aici întîlneşti drumul nr. 23 ce urcă pe V. Bistrei şi stîlpul de marcaj cu cele două săgeţi. Aşa cum am amintit mai sus, drumul prin Poienile Stănilelor rămîne unul dintre cele mai pitoreşti, prin farmecul peisajului acestor poieni aşezate în depresiunea dintre masivul Ceahlăului şi Piatra Sură. Aici, pasul turistului se înfundă în covorul moale al ierbii, privirile sînt vrăjite de crenelurile Pietrei Sure sau de conglomeratul din pereţii Ocolaşelor. Inima se umple de bucuria liniştii. Această pace este tulburată numai de şipotul pîraielor care se rostogolesc prin văile de sub abrupţi său de murmurul pădurilor din jur. Toate laolaltă întregesc parcă simfonia nescrisă a naturii, pe care sufletul sensibil al îndrăgostitului de munte o simte vibrînd pînă în cele mai adînci cute. Peste creştetul pădurilor se aliniază ţancurile Ocolaşului Mic, iar deasupra domină maiestuoasa orga Ocolaşului Mare. 25. Poteca pe Brîna Ocolaşului Mare Timp de parcurs: Cabana Dochia (0,00 h) - pe poteca nr. 23 - Intrarea în Jgheabul lui Vodă (capul brînei Ocolaşul Mare: 0,30 - 0,35 h) - Treapta Ocolaşului Mare (1,00 - 1,20 h) - Ocolaşul Mic (poteca nr. 16: 1,20 - 1,45 h). Un alt traseu de legătură între poteca 23 şi poteca 16 pe Ocolaşul Mic îl formează brîna Ocolaşului Mare. Acest traseu constituie de altfel o frumoasă excursie în ''apropierea cabanei Dochia pentru cei care fac un popas mai lung la această cabană. Este cel mai frumos dirum care leagă platoul masivului cu Ocolaşul Mic. Traseul poate fi parcurs în întregime pe o brînă ce se află pe versantul vestic al Ocolaşului Mare. Drumul este sigur şi constituie o plăcută plimbare şi în acelaşi timp un traseu scurt .pentru a ajunge în Ocolaşul Mic. Nu se recomandă acest traseu celor care nu suportă drumurile de brînă. De la cabana Dochia te îndrepţi pe poteca nr. 23, marcată cu bandă albastră, care coboară prin Jgheabul lui Vodă către Bicazul Ardelean pe V. Bistrei. Traversezi Jgheabul lui Vodă ce se desface între Piciorul Şchiop şi Curmătura Stănilelor, după care ajungi pe o să la extremitatea căreia se află un semn trigonometric. Poteca marcată trece muchia şi începe să coboare către Jgheabul lui Vodă. Din acest punct distingi spre est o altă potecă mai puţin pronunţată care se întinde pe sub abruptul Ocolaşului Mare. Părăseşti astfel poteca şi te angajezi pe drum de brînă format din hăţişuri de oi. Poteca parcurge în general teren cu iarbă şi ici-colo porţiuni de grohotiş. Traversezi cîteva rîpi rupte de torenţi şi poteca începe să urce pe sub impresionantul perete abrupt al Ocolaşului Mare. Panta este însă domoală. Aproape de ieşirea din brînă laşi peretele de stîncă şi ocoleşti pe tăpşanul de iarbă printre jnepeni, o muchie de stăncă, după care ieşi pe treapta intermediară între Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic. Dacă vrei să ajungi sus la Colţul din Ocolaşul Mare, te menţii pe marginea peretelui, urci şi traversezi muchia de stîncă amintită mai sus, după care continui să urci către stînga un tăpşan frumos care te scoate chiar la Colţul din Ocolaş. Brîna propriu-zisă, de la capul ei pînă la treapta intermediară, poate fi parcursă în 30-45 minute, fără nici un efort. Traseul se desfăşoară deasupra Poienilor Stănilelor şi sub abruptul Ocolaşului Mare, ceea ce tocmai constituie măreţia ei. La stînga contempli peretele de conglomerat, prăpăstios şi ameninţător, iar la dreapta, josr peste prăpăstiile adînci care pornesc chiar de sub picioare se înalţă miile de suliţi ale pădurilor de brad. Blînde şi liniştitoare se aştern în vale Poienile Stănilelor. Dincolo, spre vest, se înalţă zidul format de la nord către sud de Piciorul cu Strungile, Piatra Sură şi Bîtca Neagră, care împrejmuieşte imensa cetate a Ceahlăului. De aici, de pe brîna Ocolaşului Mare, privirile ajung însă şi mai departe, către Podişul Transilvaniei, întins ca o imensă hartă în relief. Perspectiva aceasta măreşte şi mai mult valoarea turistică a potecii. Din brîna pe care ai venit, poţi urca prin cîteva jgheaburi sus, pe Ocolaşul Mare sau poţi cobori în Poienile Stănilelor. Aceste escaladări sînt foarte iuţi şi periculoase, de aceea nu le recomandăm decît turiştilor încercaţi, pe unele porţiuni fiind necesară coarda. Traseul pe brîna Ocolaşului Mare, ca orice drum cu vedere deschisă, este unul dintre cele mai pitoreşti din Ceahlău; el poate să fie făcut de toţi turiştii care vor să coboare de la cabana Dochia prin Poiana Maicilor către Izvorul Muntelui sau Neagra. Timpul parcurs este acelaşi ca şi pe poteca nr. 16, marcată cu bandă roşie, care însă nu are perspectivă, deoarece drumul marcat trece prin pădure. Evident că drumul de brînă nu se poate face decît pe vreme frumoasă, în nici un caz iarna, pe vreme de furtună sau pe ceaţă.
26. Drumul Pintecului Marcaj: triunghi roşu Timp de parcurs: Tulgheş (o,oo h) - Pintec (1,00 h) - Tabla (3,30 - 4,00 h) - V. Bistrei (4,00 - 4,30 h) Acest drum leagă V. Bistricioarei cu V. Bistrelor şi este la îndemîna drumeţilor care vin dinspre Borsec, Tulgheş sau Topliţa, apropiindu-se de baza de ascensiune de la Pintec. La început, direcţia generală de orientare a drumului este de la vest către est. Din Pasul Tulgheş1, porneşti pe şoseaua care merge pe partea dreaptă a Rîului Bistricioara. Pe prispa văii, la poalele codrilor, se înşiră satele Poiana Tulgheşului şi Prisăcani, străjuite spre sud de culmea Hăghieşului (1505 m), iar la nord de Pietrele-Roşii (1510 m alt.). După o oră de mers din Pasul Tulgheş, ajungi la confluenţa Pintecului cu Bistricioara, loc însemnat cu un stîlp de marcaj cu săgeată indicatoare. Din acest punct,, direcţia potecii se schimbă spre sud-est. Lăsînd în urmă V. Bistricioarei care merge la Grinţieş şi la Bistricioara, te îndrepţi spre V. Pîrîului Pintec. Urmăreşti astfel Pîrîul Pintecului în amonte. Drumul este bătut de căruţe şi umblat de muncitorii de la exploatările forestiere. Treci pe sub măguri împădurite, fără să-ţi dai seama că dintr-o parte şi alta, Obcina Tîrşoasei (stînga) şi culmea Chicerei (dreapta) strîng tot mai mult V. Pîrîului Pintec. În dreptul Chicerei (1324 m alt.) începi să urci intens. Aici părăseşti Pîrîul Pintec. Urci către curmătura dintre Chicera Mică (1295 m alt.) şi Dealul Tablei (1144 m), numită Curmătura Pintec, şi traversezi cumpăna de ape spre V. Bistrelor. Drumul marcat coboară şi te scoate puţin mai jos de confluenţa celor două Bistre care-şi unesc apele aduse de pe faţa de vest a Ceahlăului. Pe tot parcursul lui, drumul din V. Bistricioarei şi pînă în cea a Bistrei trece prin poieni înflorite de primăvara pînă toamna tîrziu, alături de firul de cristal al Pîrîului Pintec; poienile umbrite şi răcoroase sînt odihnitoare pe timp de vară, iar în zilele de iarnă schiorii trăiesc clipe de adevărate satisfacţii pe pantele laterale ale culmilor. Ajungînd în V. Bistrei, întîlneşti drumul care vine de la Bicazul Ardelean, cu nr. 23, marcat cu bandă albastră. Pe acest traseu, de care am vorbit în paginile precedente, continuă să mergi spre cabana Dochia, de care te mai despart 4 ore de drum. Drumul pe Pîrîul Pintec, din punct de vedere geologic, urmăreşte aproape pe toată lungimea lui linia vestică de demarcaţie a zonei flişului „linia centrală". Formaţiunile din această zonă vestică a flişului au la bază depuneri calcaroase neomogene, foarte impurificate, alternînd cu argile şi marne de diferite tipuri. Totul este puternic încreţit şi traversat de fisuri umplute cu calcit alb. Cele mai frecvente formaţiuni sînt: calcare vinete compacte, calcare marnoase, argile mannoase şi gresii calcaroase; tot complexul formează aşa-numitele „straturi de Sinaia".
PARTEA a IV-a TRASEE TEHNICE ALPINE Considerăm alpinismul ca o treaptă superioară turismului. Această ierarhizare este justă, deoarece muntele cere în orice împrejurare mult curaj celor ce vor să-şi dezvolte forţa şi îndemînarea. Dacă turismul în Moldova s-a dezvoltat cu adevărat în ultimii 10 ani, despre practica alpinismului nu se poate vorbi propriu-zis decît de puţin timp. Masivul Ceahlău, cu conglomeratul său caracteristic, friabil, supus acţiunii distrugătoare a agenţilor atmosferici, dă o mare nesiguranţă alpinistului, cere muncă susţinută pentru continua curăţare a traseului de pietrişul rotund, uşor detaşabil. Dorinţa omului îndrăgostit de munte este să atingă cu piciorul său cele mai înalte şi inaccesibile vîrfuri, să le cerceteze şi apoi să privească de sus, să cucerească ceea ce îi oferă muntele ca recompensă a eforturilor curajoase. Ani de-a rîndul, mulţi turişti au cercetat cu privirile Panaghia, pereţii Ocolaşului Mare şi Mic, Turnul lui Budu sau Claia lui Miron: Printre cutezătorii veniţi se numărau alpiniştii de la Voinţa şi Dinamo Bucureşti, dar mai cu seamă tinerii constructori ai hidrocentralei „V. I. Lenin" de la Bicaz, care, rotindu-şi privirile în clipele de odihnă, le-au oprit pe Ceahlău, falnicul munte al Moldovei. Pe platoul de cca. 1700-1800 m, răsar cîteva vîrfuri mai însemnate, mai ameninţătoare: Toaca (1904 m), Panaghia (1880 m); mai mărunţi puţin: Ocolaşul Mare (1857 m), Ocolaşul Mic (1710 m), apoi Turnul lui Budu, Claia lui Miron şi Detunatele (1650 m). Formele de turnuri, pereţii cu aspect de întărituri medievale au 1
Tulgheş - comună, Raionul Gheorghieni. Regiunea Mureş-Aut. Maghiară.
atras pe tinerii alpinişti. Şi în serile de veghe de la cabane, povestea stîncii Panaghiei a aprins curiozitatea celor mai îndrăzneţi turişti, i-a îndîrjit şi mai mult. Tot ce îngăduie Panaghia, spunea o călăuză, este să o admiri de departe. Pe piscul ei inaccesibil păstrează ca o comoară din basme, pentru norocosul ei biruitor, taina unui farmec neînchipuit de vederi noi asupra lumii înconjurătoare. Cutezătorii încep să se ivească rînd pe rînd la „Picioarele Panaghiei", ca şi lîngă celelalte „turnuri" şi „clăi" din Ceahlău. 1. Traseele alpine din Panaghia Traseul I. Prima ascensiune a fost realizată la 21 august 1950, înaintea escaladării acestui turn masiv, tatonîndu-se cu prudenţă terenul pe hornul din peretele estic, apoi pe deschiderea peretelui sudic, s-a ajuns la concluzia că cea mai acceptabilă escaladă s-ar putea face prin peretele sudic. În 21.VIII.1950, zi senină, călduroasă, ascensiunea a început cu materiale mai puţin corespunzătoare; mai ales carabinierele erau lucrate din material slab. La 10 dimineaţa, coechipierii au bătut primul piton deasupra brînei unde peretele e uşor surplombat şi acesta, odată depăşit, îngăduia pătrunderea în fisura clară ce se deschide numai la cîţiva metri peste surplombă. Aci s-a făcut prima regrupare. A fost urmărită fisura în sus, pe care au străbătut-o în două ceasuri, întrebuinţănd trei pitoane. La orele 12,30, grupul ajunge pe creastă. Echipa stă o oră în repaus, lăsînd o însemnare pe o piatră. Coborîrea se face în trei rapeluri a 20 metri, pe direcţia aceleiaşi fisuri. Este prima escaladă, şi o dată cu aceasta, începutul alpinismului tehnic pe Ceahlău. Traseul e neomologat; ar putea fi catalogat de gr. II. Diferenţa de nivel este de 80 m. Durata ascensiunii 2,30 h. Traseul al II-lea pe hornul nordic a fost executat în iulie 1953. E un horn larg, întrerupt la aproape 40 m de o platformă în dreapta, unde s-a făcut regruparea. Se continuă cu o scurtă surplombă, mărginită pe stînga de fisură. Deasupra surplombei, fisura se deschide mult şi iese în creastă. Grupul a realizat acest traseu în 3 ore. Diferenţa de nivel 100 m (gradul III A). Traseul a fost omologat în 1956. Traseul al III-lea pe versantul estic al Panaghiei a fost executat în premieră de echipa alpiniştilor de la D.G.H. Bicaz; este bine şi destul de des pitonat, rămînînd cel mai indicat traseu pentru escaladare. În prima parte a traseului se face căţărătură pe stîncă, folosind prizele, asigurarea fiind făcută prin pitonare şi coardă dublă. S-a înaintat astfel pînă la o mică grotă deasupra linei brîne înguste, care permite o regrupare. Pînă aici sa întins o lungime de coardă. Trecerea mai departe prezentînd dificultăţi, grupul a renunţat să meargă mai departe. Aceeaşi echipă a revenit mai tîrziu şi în a doua etapă a continuat şi a terminat traseul început. După ce .au trecut de grota amintită, care i-a obligat să iasă din fisură, au ajuns pe un perete drept (înclinat de 80°) pe care l-au urcat în mici traverse la stînga şi la dreapta, ajutaţi de piroane. Aproape de vîrf, a apărut din nou fisura care i-a scos în jnepeniş sus, la punctul terminus al traseului. Traseul este acum pitonat şi pentru escaladarea lui au fost necesare 20 carabiniere şi 6 piroane. Diferenţa de nivel 80 m, dificultate gr. III A - neomologat. Traseul al IV-lea, pe partea sud-vestică a Panaghiei, considerat ca un traseu mai uşor decît precedentul şi apreciat ca dificultate de gr. II A, o singură lungime de coardă (40 m), este bine pitonat şi bine curăţat. Intrarea în traseu se face de pe şaua dintre Toaca şi Panaghia, atacîndu-se direct peretele care are o înclinare de aproximativ 75°. Mergi tot timpul pe peretele drept, fără nici o dificultate, bazat pe pitoane. Tot traseul s-a pitonat în 2 ore, în aprilie 1954. 2. Claia lui Miron Este situată pe peretele estic al Ocolaşului Mic, lîngă poteca marcată ce duce de la Izvorul Muntelui, prin Poiana Maicilor, la Dochia, aproape de ieşirea pe terasa Ocolaşului Mic. Aşa cum o arată denumirea, are forma unei clăi de fîn şi e învecinată spre nord cu o altă „claie" de dimensiuni reduse la jumătate. Escalada în premieră, executată la 24 august 1958, a început la ora 9 dimineaţa. Coechipierii au intrat pe brîna ierboasă dintre clăi, cu o traversare la dreapta de 15 m, după care au executat escalada vertical pe 12 m la perete. Traseul e marcat printr-un piton la intrare, 2 pe traversare şi 3 pe perete, pînă la o mică platformă. La primul punct de regrupare este bătut un piton cu inel. Traseul nu se poate continua decît printr-o nouă traversare la dreapta, de unde se poate prinde o fisură de cca. 40 m, clară, ce necesită baterea a 8 pitoane. Se merge pe ea pînă la atingerea celui de al doilea punct de regrupare, o mică brînă unde asigurarea se face cu 2 pitoane vecine. In continuare, ultimii 20 m sînt parcurşi vertical, la perete, folosind numeroasele prize ce trebuie atent controlate şi curăţate cu multă răbdare. Ajungînd pe vîrf, grupul a găsit o îngrămădire naturală de pietre de structură calcară înfipte iîn conglomerat. Aspectul vîrfului este tot o creastă îngustă dirijată est-vest. După ce
echipa a lăsat un mesaj pentru cei ce vor mai urca „claia", a coborît tot pe direcţia traseului urcat, în rapele a 40 metri. Diferenţa de nivel 90-100 metri; durata ascensiunii 3 ore. Distanţa de la cabana Izvorul Muntelui 2 ore - grupe 2-3 persoane; material: 2 coarde, 10-12 pitoane, dificultatea gr. ni A, neomologat. Traseul clasic care prezintă un interes alpin, dar stînca friabilă trebuie bine curăţată. 3. Turnu lui Budu Situat la sud-vestul Ocolaşului Mic, domină panorama poienilor de sub Văratec-Neagra şi a crestelor detaşate din Piatra Sură şi Bîtca Neagră. Are aspect de turn, pereţi verticali spre sud şi vest. Peretele sud-vestic prezintă fisuri verticale şi oblice cu platforme mici ierboase. La acest nivel, echipa Ghiţescu, în august 1955, a făcut prima escaladă în 8-9 ore. Nu posedăm nici un material documentar. Dificultate de gr. IV A. 4. Peretele Ocolaşului Mare Peretele Ocolaşului Mare ce priveşte spre sud, situat între Jgheabul lui Vodă spre vest şi colţul „La Pavilion” spre est, este partea din Ceahlău care prezintă un conglomerat mare, mai rezistent, îmbinat cu straturi de gresie. Ar fi cel mai indicat pentru practica alpinismului şi ar constitui cel mai propice loc pentru o şcoală de alpinism. Situat foarte aproape de cabana Dochia, se pretează la trasee variate, cu fisuri şi surplombe diferite, cu o brînă discontinuă ce încinge tot peretele pe cca. 1 km lungime, chiar la mijloc, brînă ce ar impune încercarea unei traversări de la vest la est. Traseele sînt de gr. III-V. Două trasee neomologate sînt descrise după efectuarea lor de alpiniştii de la Dinamo Bucureşti, în revista Dinamovistul, din septembrie 1956, de către Gh. Roşculeţ. 5. Pe Ocolaşul Mic Pe cît de maiestuos aipare în răsărit de soare, pe atît de abrupt şi întins este peretele Ocolaşului Mic ce priveşte spre sud-est. Aşezat între Piciorul Scurt şi Turnul lui Budu, este încins de brîne înguste, presărate cu iarbă, flori, exemplare de brazi şi zadă, grupate pe nenumărate balconaşe. Diferenţa de nivel a peretelui abrupt este calculată între 180 şi 250 m şi prezintă hornuri înguste, văi alpine scurte presărate cu toată flora alpină, în care predomină floarea de colţi. Peretele Ocolaşului Mic a fost cercetat pînă în prezent pe trei trasee alpine. 6. Piatra Ciobanului Interesant din punct de vedere alpin se prezintă turnul de conglomerat denumit Piatra Ciobanului, situat între Toaca şi Lespezi, pe versantul vestic al masivului, terminat cu un platou mic de aproximativ 20 m pătraţi, plin de desiş de jnepeni. Acest turn de conglomerat este încins pe la jumătate de un brîu ierbos lat de peste 1 m, în care cresc tufe de ienuperi şi jnepeni. Pereţii ce pornesc de sub acest brîu - mai ales peretele nordvestic - prezintă trasee extrem de variate, cu fisuri mai adînci sau superficiale, cu surplombe enorme. Cu toate acestea nu s-a realizat pînă în prezent nici un traseu, deşi din punct de vedere alpin prezintă mult interes. 7. Piatra Sură Detaşat de masivul propriu-zis al Ceahlăului, de care este despărţit printr-un şir de poiene - masivul Piatra Sură pare de pe terasele Ocolaşului Mic sau ale Ocolaşului Mare fără nici un interes turistic sau alpin. Coborînd însă din terasele Ocolaşelor printr-unul din sălbaticele şi neumblatele jghiaburi dintre Stănile şi traversînd poienile de jos, ajungem la poalele Pietrei Sure. Jumătatea masivului dinspre Bîtca Neagră e mai impresionantă. Pereţii înalţi de 80-100 şi 120 m, netezi, înguşti de 20-30 cm la creastă, se termină fie în dinţi neregulaţi de ferăstrău, fie în piramide pe care cresc nişte pini degeneraţi, piperniciţi de vînturile dinspre nord-vest. Între pereţi se desfăşoară o pantă abruptă ca un larg bulevard, lat de 80 m, cu iarbă mare, arbuşti rari şi puzderie de flori. Insuficient explorat, am rămas totuşi cu impresia că acest masiv oferă aspecte originale pe care nu le întîlnim în alţi munţi. Totuşi, în încercările de a cunoaşte această creastă, am ajuns, fără a escalada toţi colţii, la un pîrîu. E pîrîul ce-şi are originea în firişoarele de apă care se adună din jgheaburile umede dintre Stănile. Acest pîrîu al
Stănilelor trece între masivul Piatra Sură şi Bîtca Neagră şi formează o înşiruire de obiective de interes turistic. Sînt cheile înguste pe alocuri de numai 1 m, cu pereţi netezi, pe unde nu se poate trece decît prin apă său în ramonaj deasupra apei. Din aceste chei, la circa 200-300 m în aval, dăm de o înşiruire de 7 cascade, dintre care una are un deosebit aspect. Printre pereţii laterali verticali apa trece peste 2 praguri cu o diferenţă de nivel de cca. 30 m, curgînd în spirală, încît sapă un locaş spiralat în pereţii laterali, cît şi în pragurile peste care trece cu mare viteză. În fiecare prag sînt săpate băi sau dulbine de 2-4 metri adîncime. Trecerea în susul lor am făcut-o pe peretele stîng, ajutaţi şi asiguraţi în coardă. Am înşirat numai cîteva impresii din ceea ce ne poate oferi Piatra Sură din punct de vedere alpin, dar nu şi date clare şi precise de trasee. Realizarea acestor trasee cere timp şi, în viitor, cei ce iubesc muntele vor cerceta colţ cu colţ fiecare horn şi creastă. Noi deschidem orizonturile spre colţurile necunoscute din Ceahlău, dînd posibilitate de orientare alpiniştilor încercaţi să descifreze şi această latură a muntelui, puţin cercetată pînă în prezent, îngustimea crestelor, conglomeratul ce se dislocă extrem de uşor, vipera care pîndeşte, şuieră şi ameninţă pe un teren strîmt, unde nu ai cum să te învîrteşti, asigurat numai în piton şi coardă, impune atenţie, prevedere şi răbdare. O dată ajunşi pe colţii şi crestele Pietrei Sure, panorama ce se desfăşoară este măreaţă. Hăşmaşul şi V. Bicazului, mult îndepărtatele poieni ale Stănilelor şi Ocolaşul Mare spire nord par o adevărată poveste în zi senină de vară pentru cel care priveşte din crenelurile Pietrei Sure. O echipă de alpinişti de la D.G.H. „V. L Leniin"-Bicaz, între anii 1952-1958, au executat în Ceahlău trasee de iarnă ce se pot parcurge în cursul unei zile cu revenirea la casele de adăpost, fără a fi nevoie de corturi. Materialul alpin este cel clasic: piolet, colţari, pitoane, coardă etc. Traseele tehnice de iarnă se desfăşoară în general pe hornurile (jgheaburile) mai lungi. Astfel pot fi escaladate: Jgheabul Armenilor (traseul 17), Jgheabul cu Hotarul (traseul 15), Jgheabul lui Toader care urcă din Poiana Nicanului la Toaca, precum şi altele care urcă din Poiana Stănilelor direct în Ocolaşul Mare. În Fundul Ghedeonului sînt o serie întreagă de jgheaburi care ies fie în Poliţele cu Crini, fie în Ocolaşul Mic. De asemenea, dificile de escaladat în timpul iernii sînt traseele pe Piciorul Scurt, precum şi brînele care leagă Jgheabul Armenilor cu Piciorul Scurt. Putem spune că Ceahlăul oferă trasee tehnice destul de variate şi unele dintre ele pun chiar la grea încercare priceperea alpiniştilor. Conglomeratul, rocă curentă în partea superioară a Ceahlăului, cere alpiniştilor răbdare, putere de muncă şi multă experienţă în pitonarea traseelor
Încheiere Pe munte trebuie să fii cu sufletul liniştit şi cu inima deschisă, plin de voie bună şi de blăndeţe pentru tot ce te înconjoară; numai astfel te vei putea apropia de natură, numai astfel o vei. putea înţelege, o vei putea cunoaşte. Din fiecare excursie în Ceahlău, cît de mică, cît de neînsemnată, vei învăţa ceva nou, poţi află numele unei flori, numele unui vîrf sau altitudinea altuia; vei cunoaşte rocile pe care calci, numele pîrîului pe care-l treci din piatră în piatră; vei cunoaşte chipul oamenilor din regiune, portul lor, ocupaţia lor, felul lor de trai. La fiecare pas poţi învăţa ceva. Fii atent la drumul pe care-l parcurgi, observă cu atenţie orientarea lui şi marcajul, vegetaţia prin care treci, opreşte-te la florile ce ţi se par necunoscute. Nu uita că, din primăvară pînă toamna tîrziu, Ceahlăul este o adevărată seră în care cresc cele mai variate specii de flori, în cele mai nebănuite culori, fii atent la păsările din pădure, la fluturii din poieni. După o odihnă activă, cînd te vei întoarce acasă, la locul de muncă, nu vei fi obosit şi trudit. Muntele răsplăteşte pe cei care îl cunosc şi îl iubesc, pe cei care îl respectă, pe cei care sînt pătrunşi de legile muntelui. Dar înainte de a pleca în excursie, caută şi citeşte ca să afli cît mai multe despre munte, despre traseul pe care îl alegi. Nu porni cu ochii legaţi, dus de mînă de alţii, fără să ştii nimic despre locurile pe unde vei trece. Un adevărat drumeţ, mai ales în Ceahlău, îşi stabileşte din vreme itinerariul excursiei, examinează cărţi şi hărţi ale legiunii, întocmeşte schiţe în carnetul de drum, se informează în linii mari de structura geologică şi de flora regiunii. Reţine dinainte denumirile vărfurilor mai importante, precum şi ale văilor pe care le va traversa. Este de neiertat să faci o excursie din care să nu înveţi nimic în legătură cu natura, cu ţara ta. Alege cu chibzuinţă rutele pe care vei merge, cumpănind forţele tovarăşilor de drum cu timpul rezervat excursiei. Nu uita că Ceahlăul este un munte capricios şi obcinele lui însorite se posomorăsc repede sub apăsarea norilor şi a unei ploi repezi, înainte de alegerea unei rute, de obicei, se întocmesc două sau mai
multe alternative, în funcţie de starea timpului. Trebuie cunoscute bine cabanele, casele de adăpost, stînele, bordeiele şi distanţele de parcurs. Nu forţa niciodată ritmul de mers şi nici nu lungi etapele de parcurs peste măsură. Fiecare traseu are porţiuni unde „poţi lungi pasul", dar şi locuri unde trebuie să mergi calm, fără să vorbeşti şi mai ales fără să fumezi. După ce au fost stabilite rutele, de comun acord cu tovarăşii de drum, se pregăteşte echipamentul şi hrana ce trebuie luată la drum. Nu trebuie să uiţi că un echipament bine pus la punct te fereşte de multe neplăceri, pe cînd un echipament slab poate să strice toată excursia. Echipamentul turistului este în general acelaşi, variind puţin de la un anotimp la altul. Nu forţa şi nu merge nemîncat, organismul se va resimţi imediat; nu vei mai fi sigur pe mişcări, picioarele vor tremura şi nu vor întîrzia să apară dureri de cap. Dimineţile nu pleca la drum nemîncat; vei lua cel puţin un ceai sau o ceaşcă cu lapte şi o gustare la cabana de la baza de ascensiune unde ai înnoptat. Cel mai bun „combustibil" este zahărul şi mierea. Se recomandă să ai într-un buzunar, cît mai la îndemănă, cîteva bucăţi de zahăr său alt dulce concentrat, pe care îl poţi consuma la nevoie şi în timpul mersului. La eforturi mari, în ture alpine, cei extenuaţi se vor odihni, vor consuma dulciuri, nu voi bea apă multă deodată. Apa prea rece, băută în cantitate mare şi imediat ce am ajuns la popas, îngreunează digestia, produce dureri de stomac. În excursie, plecarea trebuie să se facă devreme, mai ales dacă avem etape lungi de parcurs; astfel cîştigăm timp şi ne asigurăm o rezervă pentru orice eventualitate. Ne vom feri să ne prindă noaptea pe drumuri pe care nu le cunoaştem, în special iarna, cînd zilele sînt scurte. Plecînd de dimineaţă putem face popasuri mai lungi şi vom putea admira mai îndelung priveliştile dimprejurul nostru. Cînd pleci la drum să fii plin de voie bună şi optimist, să nu fii posac sau să „prevesteşti" vreme rea, că aduci indispoziţie celorlalţi tovarăşi. E drept că sînt luni ploioase pe Ceahlău şi vîntul împiedică uneori mersul liniştit, dar aceasta nu trebuie să te indispună. Ritmul mersului la plecare trebuie să fie domol şi uniform. De obicei potecile Ceahlăului sînt înşelătoare la început în pantele lor line. După cca. 15-20 minute de mers, faci „halte de ajustare"; mai scoţi din haine, aranjezi bocancii dacă te jenează, potriveşti sacul etc. Treptat ritmul se poate iuţi pînă la normal. La urcuş, de obicei, nu se vorbeşte. Păşeşte încet, cu călcătură uniformă şi continuă, avînd respiraţia reglată cu pasul. In urcuş iute, cei care se resimt mai mult, avînd zvîcnituri în tîmple şi senzaţia „că nu le ajunge aerul", este bine să-şi formeze un sistem de respiraţie, mai lentă sau mai rapidă, de la caz la caz, de exemplu o expiraţie (sau aspiraţie) la un pas sau la doi paşi. În drumul pe brînele Ceahlăului, pe poliţele sau balcoanele de care am vorbit în itinerarii, nu duceţi pe cei care au vertije (ameţeli). Pe pantă lină poţi merge mult timp fără să te opreşti. Dacă panta este foarte iute, neuniformă în înclinare, înzăpezită, accidentată, vei căuta, pe cît va fi posibil, să mergi în serpentine pentru a menţine uniformitatea pasului. Totuşi, vei fi nevoit din cînd în cînd să te opreşti pentru a te odihni. Este suficient pentru aceasta mai puţin de un minut; o respiraţie adîncă, întors cu faţa spre vale, e odihnitoare. Dacă găseşti un loc potrivit, poţi rezema sacul; nu este permis să stai jos. Recăpătată o dată respiraţia, porneşti mai departe. Repausul se face din oră în oră, cîte 5-10 minute. Alegi un loc drept, unde poţi sta, laşi sacul jos şi, dacă eşti transpirat, iei măsuri pentru a nu răci. Dacă unul din tovarăşii din grup nu se simte destul de odihnit, nu porneşti mai departe. Repausul va fi prelungit cu încă 5-10 minute, astfel ca la plecare toată lumea să fie odihnită. Pentru ca grupul să urce compact, laşi în capul coloanei pe cel care merge mai încet, după care ceilalţi îşi reglează, pasul. O ploaie repede, un viscol puternic, să găsească în fiecare rezistenţa necesară. Un turist bun ştie să-şi economisească forţele, nu şi le risipeşte în zadar; fereşte-te să urci în trepte şi să laşi toată greutatea corpului pe un singur picior. Cînd ai mai multe poteci, la urcuş prinde-o pe cea mai de sus şi la coborîre procedează invers. Nu alerga la coborîre şi fii foarte atent unde calci, deoarece cele mai multe accidente se petrec la coborîre. Coborîrile de pe Ceahlău sînt în multe cazuri mai dificile decît urcuşurile. O coborîre pripită face să te doară genunchii, să-ţi tremure picioarele şi, dacă nu eşti antrenat, capeţi febră musculară timp de 2-3 zile. Apoi, roca, grohotişurile, covorul alunecos al ierbii, impun drumeţului o atenţie mărită. Aveţi grijă la urcuş cît şi la coborîş de turiştii începători, nu-i lăsaţi în urmă. Cînd faceţi repausuri, nu plecaţi cînd ei abia v-au ajuns. Acest fapt îi deprimă. Aşteptaţi să se odihnească şi ei, apoi porniţi împreună. În timpul repausului căutaţi să întreţineţi conversaţii amuzante cu ei. La munte, în special cînd urci, eşti nevoit să te îmbraci şi să te dezbraci de foarte multe ori; nu pregeta să faci această operaţie. Caută să urci cît mai uşor îmbrăcat, să eviţi pe cît posibil transpiraţia; pierderea abundentă a apei din corp oboseşte şi produce sete. Transpiraţia este foarte neplăcută şi periculoasă cînd se răceşte pe corp. Dacă ai cămaşa udă, la popasuri mai lungi, trebuie s-o schimbi imediat.
Caută să nu ajungi la capătul drumului epuizat şi obosit. De obicei acolo ai cele mai minunate privelişti, cel mai larg orizont, deci ai nevoie să fii odihnit şi dispus pentru a admira ce-ţi oferă natura pe Ceahlău. De aceea, înainte de a ajunge la capătul drumului, care la urcuş este mai totdeauna cabana Dochia, cu 10-15 minute, programează un repaus în care cei obosiţi de eforturile depuse îşi vor reveni, cei transpiraţi se vor schimba ajungînd toţi la punctul hotărît odihniţi şi bine dispuşi. Pe platou eşti furat de peisajele care se schimbă des în razele soarelui şi de panorama depărtărilor, aşa că uşor ai uitat că eşti transpirat. Trebuie să ştii apoi să te orientezi cu harta şi cu busola, spre a te putea descurca dacă eşti prins de viscol sau înconjurat de ceţurile care pe Ceahlău închid zarea pe neaşteptate. Turiştii începători trebuie să meargă pe drumurile marcate sau pe poteci bine conturate şi cunoscute din apropierea cabanelor de la bazele de ascensiune: Izvorul Muntelui, Durău, cabana „7 Noiembrie" etc. Nu intra pe drumuri necunoscute, dacă nu ştii nimic despre ele: unde încep şi unde se termină. La munte drumeţii sînt deprinşi să-şi dea buna ziua, chiar dacă nu se cunosc. Obiceiul de mai sus arată apropierea care se stabileşte la munte între oameni, iubitori ai naturii. Cu un „bună ziua" şi o vorbă frumoasă poţi lega, pe Ceahlău, o prietenie de care-ţi vei aminti cu plăcere. Dacă vremea este neprielnică, renunţă la o rută grea şi pleacă pe un drum cunoscut şi marcat, începătorii să nu se avînte pe vreme aspră fără să aibă drept conducător un turist încercat; iarna în special se cere o pregătire temeinică şi niciodată nu pleca de unul singur. Prudenţa trebuie să fie principalul călăuzitor în excursiile de munte; nu subaprecia pericolele şi nu fii prea încrezător în forţele tale; nu privi situaţiile dificile cu uşurinţă sau neglijenţă şi din ambiţia ta personală nu purta pe drumuri nesigure întreg grupul. Marea majoritate a accidentelor la munte se petrec datorită turiştilor care nu s-au deprins cu drumeţia şi nu ştiu încă să evite dificultăţile. Turiştii încercaţi nu se sperie de vremea rea care-i prinde pe drum şi pot să umble pe munte pe orice vreme, fiind siguri de echipamentul lor şi ştiind perfect cum să se ferească de accidente. Ei ştiu că pe Ceahlău, chiar în timpul verii, poţi fi cuprins de o ploaie rece, învăluit în negură sau de o fulguială uşoară. Ceahlăul îţi oferă o serie de frumuseţi, dar dacă nu ştii să ajungi la ele luînd toate măsurile de prevedere, poţi provoca accidente grave. Splendidele cornişe de zăpadă au bogăţie de nămeţi strălucind cu mii de diamante în soare; încîntă privirea, dar ce periculoase sînt ele cînd se pun în mişcare, formînd catastrofalele avalanşe. Drumurile de primăvară dau o satisfacţie negrăită, dar ce periculoase sînt căderile de bolovani, după dezgheţ. Ce fantastic este un drum pe o vreme de furtună sau pe o ceaţă groasă, dar cît de rău te simţi cînd ai un echipament prost sau cînd ai rătăcit drumul. Pentru a şti să ocoleşti pericolele, trebuie să ai măcar un început de „cultură turistică", deci caută să citeşti, să te informezi de tot ce este în legătură cu turismul. Mulţi dintre excursionişti îşi pun întrebarea care anotimp este mai bun pentru a urca pe Ceahlău şi cînd este mai frumos ? Pe Ceahlău poţi merge în orice anotimp şi fiecare din cele patru anotimpuri are frumuseţile lui caracteristice. Culmile Ceahlăului capătă cu totul altă înfăţişare iarna, cînd liniile sînt mai rotunjite, abrupturile sînt mai contrastante, distanţele parcă sînt mai mici. Dacă traseul ales este bun pentru schi, turistul este mult mai mobil decît vara şi are mai mare viteză la înaintare. Peisajul de iarnă are ceva feeric, pare un decor de basm şi umple sufletul de o admiraţie aproape copilărească. Excursiile pe schiuri primăvara pe platourile înalte au un farmec cu totul aparte. Cînd te învăluie o lumină orbitoare, te mîngîie adierea uşoară a vîntului de primăvară, cînd întălneşti sipetele bogate cu apă ieşind de sub zăpada pe care aluneci cu schiurile, cînd vezi alături între ochiu-cile de gheaţă topită răsărind sfioase floricele, atunci simţi renaşterea la viaţă a întregii naturi. Atunci toată fiinţa noastră se umple de bunătate şi înţelegere. Aceste stări sufleteşti nu se pot închipui şi nici descrie, ele trebuie trăite şi atunci rămîn în tezaurul amintirilor noastre pentru totdeauna. Vara are zile lungi, stăpînite de o neclintire impresionantă. Poţi să guşti din plin odihna şi repausul în fînul cosit proaspăt din poienile Ceahlăului. Stînele sînt în activitate: bacii şi ciobanii te primesc cu multă bucurie, cu cît sînt aşezaţi mai departe de locurile umblate. Poartă-te frumos cu oamenii de la stînă. Trebuie să fii prietenos chiar şi cu celebrii dulăi, care te iau în primire de cum te apropii de stînă, vorbeşte cu ei, aruncă-le o bucată de pîine dacă o ai la îndemînă; în acest timp apar ciobanii şi conflictul se aplanează. Muntele este inundat de nesfîrşitele specii de flori, începînd din primăvară şi pînă toamna tîrziu; bogăţia lor cea mare este însă vara. Florile sînt frumoase în încadrarea lor naturală, acolo unde le-a pus natura. Nu rupe florile decît dacă vrei să le păstrezi; în acest caz le vei culege la înapoiere pentru a nu se ofili. Este o lipsă de bun simţ să despoi regiuni întregi, mai ales de florile rare, pentru a-ţi face tu buchete din ele. Turiştii, iubitori ai naturii, culeg ici-colea cîte un exemplar mai rar, interesîndu-se de denumirea florii şi de caracteristicile ei. Măreţul parc al Ceahlăului trebuie protejat. Nu călca în picioare fără nici un interes fîneţele şi poienile. Un iubitor al naturii va îngriji şi nu va deranja nimic din ceea ce a fost creat de ea; va ocoli cu băgare de seamă o ciupercă frumoasă, nu va speria
păsările cu ţipetele lui, nu va călca (voit) micile insecte ce îi ies în cale; toate acestea formează frumuseţea, farmecul naturii, şi trebuie să incinte pe cei care vor veni pe aceste meleaguri. Coloritul pe care îl capătă Ceahlăul toamna nu poate fi redat de vreo paletă de pictor. Culorile cele mai de neînchipuit le găseşti toamna, de la galbenul dulce al frunzelor de fag, care par o ploaie de aur zvîrlită din cerul senin şi pînă la ruginiul roşcat al frunzelor de stejar. Galbenul-portocaliu pe care-l dau frunzele de zadă înainte de a cădea de pe ramuri de beteală este de neuitat. Cel ce îl întîlneşte în brîul puternic format la nivelul Poliţelor cu Crini şi pe versantul estic al Ceahlăului, nu-i uită niciodată. Iar printre verdele sobru al brazilor îţi ia ochii frăgezimea poienilor presărate cu mii de brînduşe violacee. Toamna, lumina, prin căderea ei oblică, dă un farmec şi nuanţări deosebite, o tonalitate a culorilor şi un joc al umbrelor pe care nu-i întîlnim în alt anotimp. Serile sînt reci şi simţi nevoia de a face focul. De fiecare foc se vor lega şi gîndurile acelora care au stat încălzindu-se la el. Plăcerea de a sta lîngă foc nu trebuie să se transforme, din neglijenţa turistului, în adevărate catastrofe - incendierea pădurilor. De aceea turişti, înainte de a părăsi locul de popas, aveţi mare grijă şi stîngeţi cu atenţie focul pe care l-aţi făcut. Iar ca încheiere a unor pagini destinate a uşura oamenilor muncii o odihnă plăcută pe Ceahlău, se recomandă turiştilor să aibă totdeauna la ei un carneţel şi un creion să-şi facă bunul obicei de a însemna punctele principale de drum şi impresiile. Se vor nota: orele de plecare şi sosire, intersecţiile de poteci, locurile caracteristice, starea vremii şi orice altă observaţie găsesc de cuviinţă, indiferent în ce domeniu ar fi: flori, roci, ape etc. Notiţele să se facă în timpul drumului, nu amîna pe cînd te vei fi întors; atunci eşti obosit şi fără dispoziţie de a scrie, afară de faptul că nu ţii minte o parte din datele importante ale excursiei. Nu am amintit nimic de alpinism în aceste rînduri de încheiere, nu din neglijenţă, ci voit. Alpinismul, aşa cum a luat dezvoltare azi, comportă o anumită pregătire şi un echipament special, formînd o latură pur tehnică ce iese din cadrul obişnuit al turismului. Pentru a trece de la turismul, oricit de îndrăzneţ, la alpinismul tehnic, este absolut necesară însuşirea temeinică şi precisă a ştiinţei alpinismului, fără de care rişti accidente grave. Condiţia obligatorie pentru a deveni un apreciat alpinist este, mai întîi de toate, aceea de a fi un „bun turist". Astăzi, datorită noului îndemn dat sportului, în ţara noastră funcţionează şcoli şi centre de instructaj special pentru alpinism.
Glosar 1. Bîtcă — vîrf de deal sau munte, rotunjit 2. Bortă — gaură 3. Brecia— rocă ce provine din cimentarea grohotişurilor 4. Banc — strat mai gros de rocă sedimentară 5. Cată — băţ lung cu un cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile 6. Cobuz— un fel de fluier 7. Conglomerate — roci care provin din cimentarea prundi-. şurilor, purtînd denumiri după natura cimentului (vezi gresii) 8. Corhăni(a)— a împinge buşteni la vale pe coaste iuţi 9. Crin (zada)— conifer cu frunze căzătoare, aşezate în mănunchiuri (Larix decidua L) 10. Curmătură— şaua unui deal sau munte care separă de obicei două văi 11. Dalcăuş— plutaşul din partea dindărăt a plutei care secondează pe cîrmaci 12. Duruitoare— cascadă 13. Falie — suprafaţă de ruptură în scoarţa pămîntului, de-a lungul căreia cele două blocuri separate se deplasează unul faţă de altul, realizîndu-se o denivelare, astfel că totdeauna există un banc mai ridicat, iar celălalt mai coborît 14. Falie de încălecare— falie în care flancul căzut se găseşte sub planul de falie 15. Fliş — ansamblu de terenuri, constituite din conglomerate, gresii, argilă şi marnă sedimentară într-o mare, în timpul cînd fundul acesteia se găsea într-o continuă ridicare spre a deveni un lanţ muntos 16. Foraminifere — animale unicelulare din încrengătura protozoarelor, care au corpul acoperit cu o secreţie calcaroasă şi trăiesc în apele marine. Există roci şi straturi care conţin foraminifere 17. Gotcă— găinuşă sălbatică cu gîtul roşu 18. Gresii— nisipuri mai fine sau mai grosiere, cimentate ulterior. După natura cimentului avem: gresii calcaroase, gresii silicioase, gresii argiloase etc.
19. Grohotişuri— aglomerări de blocuri nerotunjite la poalele abrupţilor 20. Hait — apa care porneşte din ecluze ce se deschid cînd nivelul apei e scăzut. Plutele pleacă o dată cu haitul care are un nivel mai ridicat. 21. Hăţaş— poteci pe care umblă de obicei oile; păstrează acelaşi nivel 22. Jigău— jgheab; horn; coborîş iute între pereţii de stîncă 23. Marne— argile în conţinutul cărora cantitatea de calcar (carbonat de calciu) devine apreciabilă. Roci sedimentare compuse din calcar amestecat cu argilă; se întrebuinţează la fabricarea cimentului 24. Moluscă— încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul moale (închis într-o cochilie) 25. Nautil— moluscă din mările calde, cu corpul închis într-o scoică împărţită în mai multe încăperi (Nautilus pompilus) 26. Obcină— culme de deal sau munte 27. Odăi — adăposturi construite din bîrne în care se adăposteşte fînul uscat în timpul iernii 28. Orizont— strat sau ansamblu de straturi de aproximativ aceeaşi vîrstă şi de aceeaşi origine, alcătuit din aceeaşi rocă 29. Padină— poiană 30. Picior— partea de deal sau munte care coboară relativ iute 31. Poliţă— partea superioară a rupturilor abrupte de stîncă ce formează un fel de terasă 32. Pripor— drum de pripor — drum care urca iute şi prăpăstios 33. Răzlog— tîrnă de brad din buşteni despicaţi, utilizată la facerea gardurilor 34. Recife— formaţie de stînci submarine clădite de organisme (corali, alge etc.) care trăiesc sub formă de colonii în apele mărilor calde şi care secretează carbonat de calciu. 35. Roci sedimentare — depozite de substanţe cristaline sau amorfe, rezultate din procesele de distrugere fizică sau chimică a scoarţei şi a activităţii vieţii 36. Roci reziduale — depozite sedimentare care se pot acumula chiar pe locul unde iau naştere substanţele care le constituie 37. Roci argiloase — roci constituite în cea mai mare parte din particule al căror diametru nu depăşeşte 0,02 mm şi care conţin cel puţin 10% oxid de aluminium (Al2O3). 38. Roci detritice — roci sedimentare formate din sfărîmături. Provin din alte roci printr-o acţiune de fărîmiţare, datorită agenţilor externi 39. Strungă— braţul rîului bun de plutit 40. Ţapină—unealtă pentru manevrat buşteni, se bazează pe principiul pîrghiei 41. Vîrstă geologică — este împărţită în ere, acestea în perioade pămîntului... care la rîndul lor se împart în serii (epoci). Erele în ordinea lor cronologică sînt: Precambiană, Primară, Secundară, Terţiară şi Cuaternară. Cunoaşterea erei secundare şi terţiare interesează pe turişti în Ceahlău. Era secundară se împarte în trei perioade: Triasic, Jurasic şi Cretacic; era terţiară în două perioade: Paleogen şi Neogen. RĂSĂRITUL ŞI APUSUL SOARELUI PE CEAHLĂU Luna
Ziua
Ora răsăritului Ora trecerii la meridian Ora apusului
ianuarie
01 15 31 15 28 15 31 15 30 15 31 15 30 15 31 15
7,52 7,50 7,37 7,17 6,56 6,29 6,00 5,34 5,03 4,50 4,36 4,31 4,34 4,44 5,00 5,17
februarie martie aprilie mai iunie iulie august
12.18.57 12.24.54 12.29.03 12.29.51 12.28.21 12.24.49 12.20.20 12.15.50 12.12.53 12.11.53 12.13.04 12.15.59 12.18.59 12.21.24 12.21.56 12.20.10
16,46 17,01 17,23 17,44 18,01 18,20 18,41 18,59 19,17 19,35 19,51 20,00 20,04 19,59 19,43 19,22
septembrie octombrie noiembrie decembrie
31 15 30 15 31 15 30 15 31
5,35 5,53 6,11 6,29 6,50 7,10 7,30 7,45 7,52
12.16.06 12.11.04 12.05.50 12.01.35 11.59.18 12.00.09 12.04.05 12.10.29 12.18.22
18,56 18,28 18,00 17,33 17,08 16,50 16,38 16,37 16,46
1
Cuprins Gînduri despre turism şi despre Ceahlău PARTEA I Scurtă prezentare geografică Scurtă prezentare geologică Mersul vremii pe Ceahlău Flora Fauna PARTEA a II-a Circulaţia turistică în zona Ceahlăului—Căi de apropiere 1. Bacău — P. Neamţ — Bicaz — Cabana Izvorul Muntelui 2. Căi de apropiere dinspre Ardeal a) Gheorghieni — Lacul Roşu — Bicazul Ardelean — Neagra—Chişirig — Bicaz—Cabana Izvorul Muntelui b) Topliţa — Tulgheş — V. Bistricioarei—Bistricioara—Cabana Durău — Cabana 7 Noiembrie 3. Din Vatra Dornei prin Broşteni — Poiana Largu PARTEA a III-a Cabanele şi potecile Ceahlăului Trasee pe versantul nord-vestic al Ceahlăului 1. Drumul Durăului sau drumul lui Baciu 2. Poteca Duruitoarei 3. Poteca Nicanului 4. Poteca Scăiuşului 5. Drumul Păstravărie! 6. La cascada Duruitoarea — pe la Păstravărie 7. Poteca pe Piciorul Şchiop 8. Poteca pe Piciorul Humăriei 9. Cabana Izvorul Muntelui—Cabana 7 Noiembrie 10 Cabana Durău Trasee pe versantul estic al Ceahlăului 10. Drumul Răchiţişului 11. Brîna Ocolaşului Mic 12. Poteca prin Fundul Ghedeonului 13. Drumul Baicului 14. Poteca Ciribucului 1
Ora precisă a răsăritului şi apusului soarelui poate fi cunoscută pentru fiecare zi din anuarul observatorului din Bucureşti — Ed. Academiei R.P.R., 1959, din care au fost extrase datele tabloului de mai sus.
15. La izvoarele Izvorului Alb 16. Poteca prin Poiana Maicilor 17. Poteca prin Jgheabul Armenilor şi pe Ocolaşul Mic 18. Poteca pe Piciorul Scurt 19. Poteca Piciorul Popii — Poiana Maicilor Trasee pe versantul sudic al Ceahlăului 20. Poteca Neagra Chişirig 21. Poteca Turnul lui Budu — Ocolaşe 22. Poteca prin Cheile Bistrei Mari Trasee pe versantul vestic al Ceahlăului 23. Poteca pe Bistre 24. Poteca prin Poienile Stănilelor 25. Poteca pe Brîna Ocolaşului Mare 26. Drumul Pintecului PARTEA a IV-a Trasee tehnice alpine 1. Traseele alpine din Panaghia 2. Claia lui Miron 3. Turnul lui Budu 4. Peretele Ocolaşului Mare 5. Pe Ocolaşul Mic 6. Piatra Ciobanului 7. Piatra Sură Încheiere Glosar Răsăritul şi apusul soarelui pe Ceahlău
Redactor responsabil: STANCULESCU EMIL Tehnoredactor: MIHAI ŞTEFANIA Dat la cules 14.10.1960. Bun de tipar 27.02.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 4767. Tiraj 12.140 broşate. Hîrtie semivelină de 59 g/m2, 840X1080/32. Coli editoriale 13,03. Coli de tipar 6,5. Planşe tipar tipo: 18; tipar of set: 2. A. 05987 1960. C.Z. pentru bibliotecile mici 796 R. Întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918", str. Grigore Alexandrescu nr. 93-95, Bucureşti, R.P.R. CARTOGRAFIA: I. Dobromirescu şi J. Segal
Ocolasul Mic vazut din poiana Maicilor
Versantul vestic al Ceahlaului vazut din Poiana Stanilelor
