Elie Wiesel - Noaptea

Elie Wiesel

C o r in t

Elle Wiesel

NOAPTEA

Născut în 1928 la Sighet, în România, Elie Wiesel a fost deportat în 1944, împ reu nă cu întreag a familie, la Ausch witz, un de aveau să-şi găsească sfârşi tul mama, sora mai mică şi tatăl său. Publicată pentru prima dată în 1958 la Editions de Minuit, Noaptea este prim a carte se mn ată de Elie Wiesel, poves tea ex perienţei pe care a trăit-o în l agărele de ex termi nare naziste (Auschwitz, Birkenau, Buna, Gleiwitz). De atunci, autorul a scris peste cincizeci de opere ficţionale şi nonf icţionale: rom ane , povestiri, eseu ri, m ărturii, i nterv iuri, militând constant pentru drepturile omului şi pentru condamnarea ororilor Holocaustul ui. In 1986 a prim it Prem iul Nobel pen tru pace, iar în 1996 a fost num it me mb ru al Academi ei Americane de A rtă şi Literatură . D in 2001 este me mb ru de onoare al Academiei Române, Institutul Naţ ional pe ntru Studie rea Holocaustului din Rom ânia purtâ nd u-i numele. In prezen t este directorul Cen trului pe nt ru studii iudai ce de la Universitat ea din Boston. Red actare : Marieva Cătă lina Ionescu Tehn oredactare co mp uterizată : Crist ina Gv inda Coperta: Valeria Moldovan © 2006 by Les Editions d e M inuit Toate dre ptu rile asup ra acestei ediţii în lim ba ro mâ nă ap arţin Editurii CORINT, parte com pon entă a GRUPULUI EDITORI AL CORINT. ISBN 978-973-135-682-2

Re dac ţia şi ad m in ist raţia : Str. Mihai Eminescu nr. 54 A, sector 1, Bucureşti Tel.: 021.319.47.97; tel./fax: 021.319.48.20

Descrierea CIP a Biblioteci i Naţionale a R omâniei WIESEL, ELIE Noaptea / Elie Wiesel; trad. din 1b. franceză de Lia Decei; cuvânt-înainte de Franşois Mauriac. - Bucureşti: Corint, 2012 ISBN 978-973-135-682-2 I. Decei, Lia (trad.) II. Mauriac, Fr an ţois (pref.) 821.1 ll(73)-31=135.1

821.133.1-31=135.1

Elie Wiesel

NOAPTEA Prefaţă de Elie Wies el Cu vân t-înainte de Fra nţois Mauriac

Trad ucere şi no te d e Lia Dece i

C

o r in t

în memoria părinţ ilor mei şi a surorii mele mai mici, Tzipora

Prefa ţă de Elie Wiese l la acea stă nouă ediţie >

Dacă în viaţa m ea ar fi tre bu it să scriu o sin gu ră carte, Noaptea ar fi aceea. La fel cum trecutul tră ieşte în p rez ent, toa te cărţile m ele de după Noaptea, într-un sens profund, poartă marca acesteia; afir maţia este valabilă ş i pentr u lu crările care tra teaz ă tem e biblice, talm ud ice sau hasi dice: n u p ot fi înţe lese dacă nu ai citit-o. De ce am scris-o? Pen tru a nu înneb uni sau, dimpotri vă, pen tru a în ne bu ni şi a înţelege ma i bin e n eb un ia, m area, te  rifian ta n eb un ie care ş i-a făcut a par iţia brus c în is tor ie şi în c on ştiin ţa un ei o m en iri ce oscila într e puterea răului şi suferinţa victimelor? Am facut -o oare pen tru a le oferi oam enilor cu  vinte, a mintiri, mijloace cu care să po ată evita ca Is to ria să se repete, cu im placabila ei atracţie p entru violenţă?

5

ELIE WIESEL

Sau mai degrabă am facut-o pur şi simplu pen tr u a lăsa o urm ă a încercă rilor pr in care am trecu t la vârsta la care adolescentul nu cunoaşte despre m oar te şi rău de cât ceea ce des co pe ră în cărţi? Anu m iţi cititor i m i-au spus că am sup ravieţuit pentru a scrie acest text. Nu sunt convins. Nu ştiu cu m am re uşit să sup ravieţuies c; p rea slab şi prea timid, n u am făcut nim ic pe ntru asta. A fos t oare un mirac ol? Ha bar n-am . Dacă a pu tu t sau a vr ut să rea lizeze un miraco l în favoa rea mea, cerul a r fi putu t sau a r fi tre buit foa rte b ine să facă la fel pe ntr u alţii, mai merituoş i decâ t min e. Prin urmare, nu p ot m ul ţum i decât hazardului. Totuşi, pentru că am su pra  vieţuit, am da tor ia să dau un sens sup ravieţuirii. Oare pe ntru a desl uşi acest sens am pu s pe h ârtie o ex perie nţă în care n im ic n u avea sens? De fapt, odată cu trecerea timpului, trebuie să mărturise sc că nu ştiu sau că nu mai ştiu ce am vr ut să ob ţin cu toa te c uvintele m ele. Ş tiu nu mai că, fără acea stă mică lucrare, viaţa m ea de scrii tor sa u viaţa mea pur şi simplu nu ar fi fost ceea ce este: cea a un ui m arto r car e se consideră obligat, d in p un ct de vedere mo ral şi um an, să împiedice du şmanu l să ob ţină o victo rie pos tumă, ultim a, şterg ând u-şi crime le

din memoria oamenilor. 6

Noaptea

Astăzi, graţie do cu m en telo r autentice care ne parvin din numeroase surse, este clar: dacă la înce putu l regim ului nazist, şefii SS au încercat să fon deze o societate fără evrei, scopul lor final a fost să lase în urmă o lume în ruine, în care evreii nici să nu fi existat vreodată. Iată de ce, în Rusia, în Ucraina, în Lituania, ca şi în Bielorusia, peste tot unde Einsatzgruppen execu tau „so luţia finală” asa sinând cu mitralierele mai bine de un milion de evrei, bărbaţi, fem ei şi copii, îna inte d e a-i arun ca în imens e grop i com une, săpate chiar de con dam naţi, un ităţi speciale dezg rop au ulte rio r cadavre le pen tru a le arde su b cerul l iber. Astfel, pe ntru pr im a d ată în istorie, evreii, ucişi de două ori, nu au putut fi în gro paţi în cim itire. în alţi te rm en i, războ iul p e care H itler şi acoliţii lui îl purtau cu evreii viza de asemenea religia iu daică, c ultu ra iudaică , tra diţia iuda ică, ad ică m e moria iudaică. Cu siguranţ ă, la un m om en t dat m i-a devenit clar că, deoarece Istoria va fi într-o zi judecată, eu trebuia să depun mărturie pentru victime, dar nu ştiam cum să o fac. Aveam foarte multe lucruri de spus, dar nu aveam cuvintele cu care să le spun.

Con ştien t de sărăcia mijloacelo r mele, ved eam cu m

7

ELIE WIESEL

limbajul se transformă într-un obstacol. Ar fi tre buit să se inventeze un alt limbaj. Trădat, corupt, pervertit de duşman, cum putea fi reabilitat şi um a nizat cuvânt ul? Foamea, s etea, frica, tran sp ortu l, tr i erea, focul şi cuptorul: aceste cuvinte înseamnă un anumit lucru, dar în vremurile acelea însemnau altceva. Scriind în limba m ea m atern ă, şi ea m altra  tată, m ă oprea m la fiecare frază şi îm i spu neam : „Nu e asta”. O luam de la capăt. Cu alte verb e, cu alte im a gini, cu alt e lacrimi m ute. Tot nu e ra asta . D ar ce în  seam nă exact „asta”? Este ceea ce se asc und e, ceea ce se acoperă cu un văl pentru a nu fi furat, uzurpat, profanat. Cuvintele existente, cele din dicţionar, mi se părea u slabe, sărace, palide. Pe care să le folosesc pentru a povesti despre ultim a călătorie către n ecu no scut în vagoane le pl umbuite? D espre descop eri rea un ui univers de m en t şi rece, în care era um an să fii inum an, un de oam enii în u nifor m ă discipl inaţi şi cultivaţi veneau p entr u a ucide, în tim p ce copi ii năuciţi şi bătrâ nii ep uizaţi ajun geau p entr u a muri ? Şi desp ărţirea, în n oa ptea în flăcări, ru ptu ra de toate legăturile, distrugerea unei familii şi a unei întregi comunităţi? Şi disp ariţia unei fetiţe evreice c uminţi şi frum oas e, cu p ărul băl ai şi cu s urâ su l trist, ucisă

îm pre un ă cu m am a ei, în chiar n oap tea sosiri i lor? 8

Noaptea

Cum să le evoc fără să-mi tremure mâna şi fără ca inim a să mi se f rângă pe ntr u totde auna? Adân c în sufletu l lui, m artoru l ştia, aşa cu m o ştie uneori şi astăzi, că mărturia lui nu va fi primită. Numai cei care au cunoscut lagărul de la Auschwitz ştiu ce îns em na acesta. Ceilalţ i n u o vo r şti nic io  dată. Măcar vor înţelege? Oare vo r putea să înţeleagă, e i, pentr u care est e o datorie umană, nobilă şi imperativă, să-i protejezi pe cei slabi, să-i vindeci pe bolnavi, să-i iubeşti pe cop ii şi să res pecţi înţele pciu nea bătrân ilo r, ei bine , vo r pu tea să înţeleagă cum , în acest univers blest e mat, stăpânii se înverşunau să-i tortureze pe cei slabi, să uci dă bolnavii, să masac reze copiii şi bătr â nii? Nu o vor face pentru că m arto rul nu se exprimă cu m trebuie? M otivul este diferit. Nu p en tru că ex prim area m artorului neîn dem ânatic este stângace nu vor înţelege; el explică atât de s tânga ci p entru că ei n u înţeleg. Şi totu şi, î n ad ân cu l fiin ţei s ale, el ştie că, în această situ aţie, îi este interzis să tacă şi este dificil, da că nu impo sibil, să vorbească . Treb uia deci să persevere ze. Şi să vorb eas că fără

cuvin te. Şi să înce rce să se încre din ţeze tăceri i care 9

ELIE WIESEL

le îmbracă, le învăluie şi le depăşeşte. Şi toate aces tea cu sentimentul că un pumn de cenuşă acolo, la Birkenau, câ ntăreşte m ai m ult decâ t toate poveş tile despre acest loc blestemat. Căci, cu toate că m-am străduit din greu să exprim inexprimabilul, „tot nu este asta”. Să fie oar e acest a motivu l pe ntru care m an us cri sul — scris în idiş şi având titlul Şi lumea a tăcut , tra du s în fran ceză mai întâi, apoi în en gleză — a fost respins de toate marile edituri pariziene şi ameri cane, şi asta în po fida e fortu rilor ne obosite ale m a relui F ran ţois Mauria c? D up ă ma i m ulte lun i şi vizite pers onale, a reu şit să-l plase ze. în ciuda faptului că am făcut num ero ase tăieturi , versiunea srcinală în idiş este lungă. Jerome Lindon, legendarul patron al micii, dar prestigioasei Editions de Minuit, a realizat versiunea franceză prescurtată. Am acceptat maniera lui de a elimina detaliile inutile din text, căci mă temeam de tot ce putea fi de prisos. Aici, numai substanţa conta. Res pingeam abundenţa. Să povestesc prea mult m ă spe ria m ai tare decât să sp un mai p uţin. Nu este sănătos să scoţi to tul din mem ori e, dar nic i să o laşi să dea pe dinafară. Exemplu: în idiş, povestea începe cu aceste re

flecţii lipsite de iluzii: 10

Noaptea

„La înc ep ut a fos t cre din ţa, p uerilă; şi înc reder ea, vană; şi iluzia, periculoasă. Noi credeam în Dum nezeu, aveam în cred ere în om şi trăiam cu iluzia c ă, în fiecare d intr e no i, se af lă o scânteie sac ră din fla căra aşa-numitei Shekina, pe care fiecare dintre noi o po artă, în ochi şi în suflet , u n reflex al im agin ii lui Dumnezeu. A fost su rsa, dacă nu cauza tu tur or ne noro cirilor noastre.” în altă parte , alte pasaj e din idiş. D espre m oa rtea tatălui me u, d espre eliberare. De ce s ă nu le includ în aceast ă no uă traducere? Prea personale, pre

a intime

poate, trebuie să rămână prin tre rânduri. Şi totuşi. Mă revăd în noaptea aceea, una dintre cele mai cumplite din v iaţa mea: „«Leizer (Eliezer în idiş), fiul me u, v in o... V reau să-ţi sp un ce va ... N um ai ţie ... Vino, nu m ă lăsa sin gur... Leizer...» I-am auzit vocea, am priceput sensul cuvintelor lui şi am înţeles d im en siu ne a tragică a mom en tulu i, da r am rămas la locul meu. Era ult im a lu i dorinţă — să mă aibă ală tur i de el în m om en tul agoni ei, când sufletul urm a să se de ta şeze de trup ul lui ma ltratat —, da r nu i-am îndeplinit-o.

îm i e ra fri că. 11

ELIE WIESEL

Frică de lovituri. Iată de ce am rămas su rd la ru găm inţile lui. în loc să-m i sac rific viaţa m izer abilă şi putre dă şi să mă duc la el, să-i iau mâna, să-l îmbărbătez, să-i arăt că nu este singu r, că su nt alătur i de el, că îi sim  ţeam dure rea, în loc de toate astea, am

răma s m ai

departe întins la locul meu şi l-am rugat pe Dum nezeu ca tata să încete ze să m ă mai strige pe num e, să înceteze să s trige, ca să nu fie bătut d e res po nsa  bilii barăcii. Dar tata n u era conş tient . Vocea lui tânguitoare şi stinsă continua să stră pungă tăcerea şi mă chema, numai pe mine. Ce s-a întâmplat? Soldatul SS s-a înfuriat, s-a aprop iat d e ta ta şi l-a lovit peste cap: «Taci, bătrâne! Taci odată!» Tata n u a sim ţit loviturile de bâtă; eu însă le-am sim ţit. Şi cu toa te acestea, n u am rea cţion at. L-am lăsat pe soldatul SS să-l bată pe tata. L-am lăsat pe bătrânul meu tată să agonizeze singur. Mai rău: eram sup ărat pe el pentru că făcea zgomo t, plângea , provoca loviturile... «Leizer! Leizer! Vino, nu mă lăsa singur...» Vocea lui venea de tare d epar te, de tare aproape. Da r nu m -am mişcat.

Nu am să mi-o ie rt niciodată. 12

Noaptea

Niciodată nu voi ierta lumii că mi-a închis gura, că a făcut din mine un alt om, că a trezit în m ine dia  volul, spiritul cel mai josnic, instinctul cel mai săl batic. (...) Ultimul lui cuvânt a fost numele meu. O che mare. Iar eu nu am răspuns .” în versiunea idiş, povestea nu se sfârşeşte cu og lind a spartă, ci cu o m edita ţie m ai de grab ă pe si mistă despre actualit ate: „...Şi acum, la zece ani după Buchenwald, îmi dau seama că lumea uită . Germ ania est e u n stat su veran. A rm ata germ ană a fost reînfiin ţată. lise Koch, feme ia sadic ă de la Buch enw ald, are c opii şi este fe ricită. C rim ina lii de ră zbo i se plim bă pe străzile din Ham bu rg şi Miinc hen . Trecu tul este şters, relegat ş i uitat. G erm anii şi antisem iţii spu n lum ii că întreaga poveste a celor şase milioane de evrei asasinaţi nu este decât o legendă , iar lum ea, în na ivitatea ei , o va cred e, dacă nu astăzi, atunci mâ ine sau po im âi ne... ...Nu sunt destul de naiv ca să cred că această carte va schimba cursul istoriei şi că va zdruncina co nştiinţa umanităţii. Cartea n u m ai are putere a pe care o avea altădată.

Cei care a u tăcu t ieri vo r tăcea şi mâine.”

13

ELIE WIESEL

O altă întrebare pe care cititorul ar avea dreptul să o pun ă: de ce apar e această nouă ediţie, de vr em e ce prim a există de pa tru zeci şi cinci de ani ? Da că nu este destul de fidelă sau de bună, de ce am aşteptat atât de m ult pen tru a o înlocui cu u na care este mai bună şi m ai apropiată de original? Ceea ce spu n des pre ediţia în lim ba engleză este valabil şi pentr u ed iţia în lim ba fra nceză. Ma i este oare nevoie să amintesc că, în acea epocă, eram un de bu tan t necun osc ut, iar engle za mea, ca şi franceza de altfel, lăsa încă de dorit? Atunci când un editor londonez, după cum m-a informat agentul de l a Editions de M inuit, Georg es Borchardt, a gă sit o tra du cătoare, i-am mulţum it. A m citit tra du ce rea şi mi s-a păru t satisfăcătoare. Nu am recitit- o. î ntre timp, am avut feri cirea ca anum ite lucrări sc rise de m ine să fie trad us e de M arion , s oţia mea. T radu cătoare foar te bu nă, ea îm i cu no aşte vocea şi ştie să o tra ns mită mai bine decât oricine alt cineva. Am noroc: in  vitată de editorii de la Farrar, Strauss & Giroux să facă o n ouă traduc ere, ea a accept at. Su nt convins că şi cititorii îi vor fi recunoscători. Datorită ei, am putu t să corectez pe ici, pe colo câte o expresie sau o impresie greşită. Exemplu: evoc prim a călătorie no c tu rn ă în vagoanele plum bu ite şi men ţione z că anu  mite persoane p rofi taser ă de întune ric pe ntru a se

14

Noaptea

de da la acte sexual e. Este fa ls. în textu l idiş, sp un că „unii tineri, fete şi băieţi, s-au lăsat pra dă inst inctelo r lor erotice” . Am verificat în mai m ulte surse absolu t sigure. în tren, toate familiile erau încă împreună. Câteva să ptămâ ni de gh etou nu reuşiseră să ne de grade ze com portam entu l până î n pu nctu l în car e să ne încălcăm obiceiurile, moravurile şi legile stră vechi. Este posibil să fi existat atingeri timide. Asta a fost tot. Nimeni nu a mers mai departe. Atunci pentru ce am spus-o în idiş şi am perm is să fie tra du să această pro po ziţie î n limbile france ză şi en  gleză? S ing ura exp licaţie posibilă : v orb esc d esp re mine însumi. Pe mine m ă condam n. îm i imag inez că ado lescentul care eram atunci, în plin ă pub ertate, deşi profund pios, nu putea rezista imaginarului erotic îmbogăţit de pro xim itat ea fizică a bărba ţilo r şi femeilor. Un alt exemplu, m in or de d ata aceasta: est e vorba despre un racu rsi. Evocâ nd rugăci unea com ună im  provizată, în seara de Roch-H ashana, povestesc că m -am dus la tata pe ntru a-i săruta mâna, aşa cum o făceam acasă; am uit at să no tez că ne aflam pie rduţi în m ulţim e. Marion , ate ntă la preciz ie, a des cop erit şi ace st de taliu .

15

ELIE WIESEL

Aceste a fiind zis e, recitind a ceastă m ărturie , d e taşat, îmi dau seama că am făcut bine să nu aştept prea mult timp. O dată cu trecerea anilor, m -am sur prins — pe nedrept — că m ă îndoia m de anumite episoade. Povestesc prima mea noapte acolo. Des cop erirea realită ţii din colo de gard urile d e sâ rm ă ghim pată. Avertismentele u nu i d eţin ut veteran, care ne -a sfătuit să m in ţim în legătură cu vârsta noastră: tata tre bu ia să sp un ă că este ma i tânăr, iar eu treb uia să spun că sunt mai în vârstă. Trierea. Mersul spre cuptoarele care se profilau pe un cer indiferent. Nou-n ăscuţii aruncaţi în groapa în flăcări... nu am precizat că erau

vii ,

cu toate acestea, o credeam.

Ap oi îmi sp un eam : nu , era u m orţi, alt fel, mi- aş fi pierdut minţile. Şi totuşi, tovarăşii din lagăr i-au văzut od ată cu min e, ca şi mine: era u vii atunci cân d îi aru nca u în flăcări. Istorici pre cu m Telford Taylor au con firmat-o. Şi nu am înneb unit. Această vizi une de c oşmar va ap ărea în noua ediţie. înainte de a încheia această introducere, mi se pare im porta nt să subliniez convingerea mea că, la fel ca oamenii, fiecare carte are propriul destin. Uneori este vorba de durere, alteori de bucurie. Se întâmplă chiar ca o lucrare să le îmbine pe amân două.

16

Noaptea

Mai sus a m descris dificu ltăţile pe care le-a în  tâmpinat Noaptea la apariţie, a cu m patruzeci şi cinci de ani. Cu toată critica favorabilă, cartea se vindea prost. Subiectul, considerat morbid, nu interesa pe nim en i. D acă un rab in îl m en ţio na în predicile sal e, se găsea înto tde au na o pe rso ană care protesta: „La ce bun să-i copleş im pe copii cu triste ţea t re cu tu  lui?” De atunci, lucrurile s-au schim bat. Micul m eu volum are parte de o primire la care nu mă aştep tam. Astăzi, îl citesc mai ales tinerii, la şcoală şi la univ ersitate. Şi su nt mu lţi. Cum poate fi expl icat acest f enomen ? Mai înt âi, trebuie atribu it schimbă rii survenite în mentalitatea marelu i public . D acă în an ii 1950 şi 1960, ad ulţii care se născuseră înainte sau în timpul războiului manife stau faţă de ceea ce se num eşte Ho locau st u n fel de in diferenţă inco nştie ntă şi ind ulg en tă, acu m acest lucru nu mai este a devărat. Atunc i, pu ţin i edito ri au avu t cura jul să publice cărţi cu acest subiect. în zilele noas tre, toţi le public ă în mod regulat şi unii în fiecare lună. Şi e valabil şi pentru lumea academ ică. în epoca respectivă, pu  ţine şcoli secu nd are sau su perio are aveau cu rsu ri pe acest sub iect. Astăzi, astf el de cu rsu ri su nt incluse în multe programe şcolare. Şi se numără printre cele

ma i populare . 17

ELIE WIESEL

De a cum, tem a Ausc hwit z face parte din cultura genera lă. Filme, piese de tea tru , rom ane, co nfe rinţe intern aţion ale, e xpoziţii, cerem on ii anuale cu p art i cipa rea celor mai pres tigioa se p erso na lităţi ale ţării: subiectul a devenit de neevitat. Exemplul cel mai frap an t este cel al Muzeului Ho locaustului din W a shin gton: de la inau gu rare a lui, în 1993, l-au vizitat mai bine de douăzeci şi două de milioane de per soane. Conştien t că genera ţia su pra vieţuito rilor se îm pu ţinează de la o zi la alta, stu dentu l sau ci tito rul co n tem po ran descoperă c ă este fasc inat de m em oria lo r. Căci într -u n grad su per ior şi ult im, este vorba de mem orie, de src inile şi de am plo area di, ca şi de re  zultatul ei. O repet: exagerarea riscă să fie la fel de dăun ătoa re ca şi subestim area. în tre cele dou ă, este de datoria noastră să alegem măsura, sperând în acelaşi tim p că va fi ap rop iată de re alitate. Pen tru s up rav ieţuito rul care s e doreş te m artor, problema răm âne simplă: datoria sa este să depună m ărtu rie atât pe ntr u cei m or ţi, cât şi pentr u cei vii, şi mai ales pe ntru gen eraţiile vii toare. Nu avem dre ptu l să le privăm de u n tre cu t care ap arţine m e moriei comune . Uita rea a r în se mna p eric ol şi insu ltă. Să uiţi cu 

vintele ar îns em na să le uci zi a do ua oară. Şi dacă, în 18

Noaptea

afară de ucigaşi şi de complicii lor, nimeni nu este res ponsa bil pe ntru prima m oart e, noi suntem vino  vaţi p en tru a doua. Uneori, sunt întrebat dacă ştiu cum se poate „reacţiona” la Auschwitz; răs pund că nu ştiu; n u ştiu nici m ăcar dacă l a o tragedie de această am ploare se poate reacţiona în vreun fel. Dar ştiu că responsabi litatea este o „reacţie”. Când se vorbeşte de spre această epocă blestema tă şi teneb roas ă, „răspu nd ere ” este cuvân tul-cheie. Dacă martorul s-a străduit şi a ales să depună m ărturie, a facut-o pen tru tinerii de az i, pen tru co piii care se vor naşte mâine: nu vrea ca trecutul lui să dev ină viitoru l lor. E l ie W iesel

19

Cuvânt-înainte de F ranţo is Maur iac

Primesc deseo ri vizite ale jurna liştilo r străini. Mi-e fric ă de ei, îm părţit între dorinţa de a le pune pe tavă tot ce gândesc şi team a că ofer arme un ui interlocutor ale cărui sentimente fa ţă de Franţa nu îmi s un t cu noscute. în tim pu l acestor întâlniri, s un t întotdeauna neîncrezător. în dim ineaţa aceea, tânăru l israelian care îmi lua un interviu pe ntr u un z iar di n Tel-Aviv mi-a inspirat o simpatie de care nu am simţit nevoia să mă apăr prea multă vreme, căci conversaţia noastră a devenit fo arte repede personală. A m ajuns să evoc amintiri din vremea ocupaţiei. Nu întotdeauna întâmplările în care am fost implicaţi personal ne afectează cel ma i mult. I-am mă rturisit t ânărului meu vizitator că nicio viziune a acelor ani întunecaţi nu m-a marcat atât de mult ca vagoanele pline cu copii evrei din Gara Austerlitz... Cu toate acestea, nu le-am văzut cu ochii

21

ELIE WIESEL

mei, ci mi-aufost descrise de soţia mea, încă impre sionată de oroarea pe care o simţise. Pe atunci, nu ştiam nimic despre metodele de exterminare naziste. Cine şi le-ar f i p u tu t imagi na? Da r acei mieluş ei smulşi din braţele mamelor erau ceva ce depăşea orice imaginaţie. în ziua aceea, cred că am atins pentru prim a oară secretul revoltător a cărui dezvăluire va f i marcat sfârşitul unei ere şi începutul alteia. Visul conceput de om ul occidental al secolului al XVIII-lea , despre care a crezut că a început cu adevărat să se concretize ze în 1789, care, până la 2 august 1914, s-a hrănit din progresul Luminilor, din descoperirile şti inţifice, acest vis a ajuns să se destrame pentru mine în fa ţa acelor vagoane ticsite cu copii — şi totuşi nici nu-mi trecea prin minte că vor ajunge în camera de gazare şi în crematoriu. Iată ce i-am mărturisit jurnalistului şi, în tim p ce suspinam: „De câte ori nu m-am gândit la copiii aceia!”, el mi-a spus: „Su nt u nul dintre ei”. Era unul dintre ei! Văzuse cum mama lui, surioara adorată şi toţi ai lui, cu excepţia tatălui, dispar în cuptorul ali men tat de nişt e fiin ţe vii. Cât despre tatăl lu i, a asis tat la martiriul acestuia, zi după zi, la agonia şi la moarte a lui. Şi încă ce moarte! Cartea de fa ţă rela tează toate acestea şi îi las pe cititori — care ar trebui

să fi e la fe l de num eroşi ca ac eia ai jur na lulu i An ne i

22

Noaptea

Frank — să le descopere, şi să descopere, de aseme nea, prin ce miracol a reuşit să scape acest copil. Eu afirm că această mărturie, care vine după atâ tea altele şi care descrie lucruri abominabile, despre care credeam că ştim totul, este totuşi diferită, singu lară, unică. Ceea ce li s-a întâmplat evreilor din Sighet, micul oraş din Transilvania * orbirea lor în fa ţa un ui destin de care ar f i av ut timp să fu gă şi căruia i s-au a bando nat cu o pasivitate de neconc eput, surzi la avertismentele, la rugăminţile u nu i m arto r care scă pase de masacru şi care a văzut totul cu ochii lui, dar pe care au refuzat să-l creadă, luându-l drept nebun — aceste date ar f i fost, cu siguranţă, suficiente pentru a inspira o operă care, mi se pare, nu poate f i comparată cu nicio alta. Totuşi, această carte extraordinară m-a atras printr-un alt aspect. Copilul care ne povesteşte aici is toria lui era un ales al lui Dumnezeu. Nu trăia, de când devenise conştient, decât pentru Dumnezeu, hrănindu-se din Talmud, cu ambiţia de a f i iniţiat î n Cabala şi destinat celui veşnic. Ne-am gândit oare la consecinţa unei orori mai puţin vizibile, mai puţin * Este vorba despr e oraşul Sighetul M arm aţiei din Rom ânia. în u rm a Dictatului de la Viena (30 august 1940), România a fost ob ligată să cedeze Ungariei horthyste o pa rte din ter ito-

riul Transilvaniei î n care se afla şi aceas tă localitate.

23

ELIE WIESEL

frapante decât alte lucruri abominabile — cea mai cumplită dintre toate pentru noi, oam enii cu credinţă: moartea lui Dum nezeu în sufletul acestui copil care a descoperit brusc răul absolut? Să încercăm să ne concentrăm asupra a ceea ce se petrece în sufletul lui, în timp ce ochii urmăresc cum se destramă pe cer inelele defu m negru ce ies din coşul cuptorului în carefuseseră aruncate mam a şi sora lui mai mică, alături de alte mii de oameni: „N-am să uit niciodată noaptea aceea, prima petrecută în lagăr, care a fă cut din viaţa mea o noapte lungă şi de şapte ori zăvorâtă. N -a m să u it niciodat ă fu m u l acela. N -am să uit niciodată feţişoarele copiilor ale căror trupuri le-am vă zu t preschimbându-se în volut e de fu m pe un cer mut. N-a m să uit niciodată flăcările acelea care mi- au mistu it pen tru totdeau na credinţa. N-am să uit niciodată liniştea nopţii care m-a privat pentru eternitate de dorinţa de a trăi. N-am să uit nici odată clipele acelea în care Dum nezeu a m urit pen tru mine şi m i-a m pie rd ut sufletul ş i visurile, care au luat chipul deşertului. N-am să uit niciodată asta, chiar dacă aşf i con dam nat să trăiesc lafe l de mult ca însuşi Dumnezeu. Niciodată”. A m înţeles atunci ceea ce-mi plăcuse de la bun în ceput la tân ărul israelian: acea privire de Lazăr înviat

din morţi şi totuşi prizonier al locurilor întunecate 24

Noaptea

prin care rătăcise, împleticindu-se, peste cadavre pân gărite. Pentru el, strigătul lui Nietzsche ex prima o rea litate aproapefizică: D um nez eu a murit, Dum nez eul iubirii, al blândeţii şi al consolării, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi Iacov s-a disipat pentru tot deauna, sub priv irile acest ui copil, în fu m u l holo caustului uman cerut de Rasă, cel mai lacom dintre toţi idolii. Oare pe ntru câţi evrei pioş i s-a petre cut această moarte? în ziua oribilă, între acele zile oribile, în care copilul a asistat la spânzurarea (da!) unui alt copil, care avea, ne spune el, faţa unui înger nefericit, a auzit gemând pe cineva din spatele lui: „Unde este bunul Dumnezeu? Unde este? Şi am simţit cum, în adâncul fiin ţe i mele, o voce îi răspundea: Unde este? Uite-l aici — este spânzurat aici, pe eşafodul ăsta”. în ultima zi din anul evreiesc, copilul asistă la cere monia solemnă de Roch-Hashana. Aude miile de sclavi strigând într-u n singur glas: „Binecuv ântat fie numele celui veşnic!”Până nu demult, s-arf i prosternat şi el, cu adoraţie, cu teamă, cu iubire! Dar azi, se ţine drept, re zistă. Creatura umilită şi ofensată dincolo de tot ce poate f i închipuit pentru spirit şi pentru inimă desfide divinitatea oarbă şi surdă: „Azi, nu mai imploram. N u mai eram capabil să gem. Dimpotrivă, mă simţeam foarte puternic. Eram acuzatorul. Iar acuzatul: D um

nezeu. Ochii mi se deschiseseră şi eram singur, teribil de 25

ELIE WIESEL

singur pe lume, fă ră Du mnez eu, fă ră om. Fără dra goste, fără milă. Nu mai eram decât cenuşă, dar mă simţeam mai puternic decât Atotputernicul de care viaţa îmi fusese multă vreme legată. în mijlocul acelei adunări care se ruga, eram ca un observator străin”. Iar eu, care cred că Dumnezeu este iubire, ce p u team sâ-i răspund tână rulu i meu interlocutor ai cărui ochi albaştri păstrau reflexul acestei tristeţi de înger apărute într-o zi pe fa ţa copilului spânzurat? Ce i-am spus? I-am vorbit despre acel israelian, acelfrate care îi sem ăna poate , acel răstignit a cărui cruc e a cucerit lumea? I-a m afir mat că ceea cefus ese pen tru el o pia tră de încercare a devenit pentru mine o piatră de hotar şi că acea concordanţă între cruce şi suferinţa oamenilor rămâne în ochii mei cheia acestui mister insondabil în care s-a pierdut credinţa lui de copil? Sion ul a ap ărut to tuşi din crematorii şi din gropile co mune. Poporul evreu a înviat din acele milioane de morţi. Prin ei credinţa trăieşte din nou. Nu cunoaş tem preţu l unei singure pică tur i de sânge, al unei sin gure lacrimi. Totul este har. Dacă D um nezeu este cel veşnic, ultimul cuvânt pentru fiecare dintre noi îi aparţine. Iată ce ar f i trebuit să-i spun copilului evreu. Dar nu am p u tu t decât să-l îmbrăţişez şi să plâng. FR AN ţOIS M a u r ia c

26

CAPITOLUL I

I se spun ea M oise Paracliserul, ca ş i cu m nu ar fi avut niciod ată un nu me de fam ilie. Era omu l bun la toate într-o sinagogă hasidică. Evreii din Sighet — micu l oraş din T ransil vania în care mi-am petre cut copilăria — ţineau m ult la el. Era fo arte sărac şi trăia de azi pe mâine. în general, locuitorii din oraşul meu îi ajutau pe cei săraci, dar nu-i iubeau deloc. Moise P arac liseru l făcea excepţie. N u supăra pe ni meni. P reze nţa lui nu înc ur ca pe nim eni. Devenise maes tru în arta de a se face insignifi ant, de a deveni invizibil. Fizic, avea stângăcia unui clovn. Te făcea să su râzi cu timiditatea lui de orfan. Mie îmi plăceau och ii lui mari, visă tori, pierd uţi u nd eva în depărtare. Vorbea pu ţin. Cânta, m ai degrabă fredona. C râm  peiele pe care le puteai înţelege vorbeau despre su fe rin ţa d ivinităţii, de spre exilul P rovid enţei, care,

du pă Cabala, îş i aşteap tă elibe rarea î n cea a omului. 27

ELIE WIESEL

L-am cunoscut la sfârşitul anului 1941. Aveam aproape treisprezece ani. Eram foarte credincios. Ziua , s tudiam Talmudul , iar noa ptea, alergam la si nagogă pen tru a plânge distruge rea Templ ului. în tr-o zi, l-am ruga t pe tata să-mi gă sească un în  văţător care să mă ghideze î n stu die rea Cabalei. — Eşti prea tânăr pentru asta. Numai la treizeci de ani , a spus Maim onide, avem dre ptu l să ne aven turăm în lumea plină de pericole a misticismului. Trebuie să studiezi mai întâi materiile de bază pe care le poţi înţelege. Tata era un om cultivat, mai deloc sentimental. Nicio efuziune, chiar în familie. Se ocupa mai m ult de ceilal ţi de cât de ai săi. C om un ita tea evre iască din Sighet îl respecta foarte mult; era consultat în legă tu ră cu problemele publice ş i chiar în ch estiuni p ri vate. Eram patru copii. H ilda, cea mare; apoi Be a; eu era m al treil ea şi sing uru l băiat; m ezin a, Judith. Părin ţii me i er au negusto ri. Hilda şi Bea îi ajutau. Locul m eu, spun eau ei, era la şcoală. — Nu există specialişti în Cabala la Sighet, îmi rep eta tata . Voia să-mi alunge această idee din minte. în zadar. M i-am găsit singu r u n învăţător, în pe rso an a lui M oise Paracli serul.

Mă văzuse într-o zi rug ân du -m ă, la apu s. 28

Noaptea

— De ce plângi în timp ce te rogi? m -a întrebat,

ca şi cum m -a r fi cu no scu t de cân d lumea. — Nu ştiu, i-am răspuns, foarte tulburat. Nu m ă gândisem până atunci la asta. Plângeam pentru c ă... pentru că era ceva în min e care simţea că treb uie să plângă . N u ştiam nim ic m ai mu lt. — De ce te rogi? m -a în trebat el după câteva clipe. De ce mă rugam? Ciudată întrebare. De ce tră iam? D e ce respiram? — Nu ştiu, i-am spus, mai tu lburat şi mai stin gherit. Nu ştiu. înce pâ nd din ziua ac eea, l-am văzut d es. îm i ex plica, insistent, că fiecare în trebare poseda o forţă pe care răspunsul n u o conţinea... — Omul se înalţă spre Dumnezeu prin în trebă rile pe care i le pun e, îi plăcea să repe te. Iată ad evă ratul dial og. O mul întreab ă şi Du mne zeu răspun de, îns ă noi n u înţelegem r ăspu nsu rile. Pen tru că vin din adâncul sufletului şi acolo rămân până la moarte. Adevăratele răspunsuri, Eliezer, nu le vei găsi decâ t în tine. — Tu de ce te rogi, Moise? l-am întrebat. — Eu m ă rog la D um nezeul care este în m in e să-mi de a for ţa şi pute rea d e a-i p un e adev ăratele în  trebări.

29

ELIE WIESEL

Vorbeam aşa aproape în fiecare seară. Rămâ ne am în sinagog ă dup ă ce plecau to ţi credincioş ii, aşezaţi în în tu ne ric ul în care tre m ura u încă flă cările câtorva lum ân ări pe jum ătate consum ate. într-o seară, i-am spus cât eram de nefericit că nu găseam la Sigh et u n învăţător care s ă m ă iniţieze în Z ohar, cărţile Cab alei, s ecre tele m isticii evreieşti. Mi-a su râs c u ind ulgen ţă. D up ă o lung ă tăcere, m i-a spus: — Există o mie şi una de porţi prin care să pă tru nzi în livada ad evărulu i mistic. Fiecare fiinţ ă umană are poarta sa. Nu trebuie să se înşele şi să vrea să pătrun dă în livadă pe o p oa rtă car e n u este a lui. Este periculo s pe ntr u cel care in tră şi pentr u cei care se află înăuntru. Iar Moise Paracliserul, săracul din Sighet care trăia de azi pe m âine, îm i vorbea ore întreg i despre lucrurile limpezi şi despre misterele Cabalei. Cu el mi-am înce put iniţierea. Reciteam împ reu nă, de zec i de ori, aceeaş i pa gin ă din Zoha r. Nu ca s ă o în văţăm pe de rost, ci pentru a găsi esenţa însăşi a divinităţii. Şi tot în acele seri am căpătat convingerea că Moise Paracliserul m ă va duce cu el în eternitate, în acele vremuri în care întrebarea şi răspunsul deve neau UNA.

30

Noaptea

Apoi, într-o bună zi, evreii străini au fost expul zaţi di n Sighet. Moise Para clise rul e ra străin. îngh esuiţi de j an da rm ii un gu ri în vagoane de vite, plân geau pe înf un da te. Şi cei af laţi pe pe ro n plângeau. Trenul a dispărut dincolo de orizont; în urm a lui a răma s u n fu m gros şi murdar. în spatele meu, am auzit un evreu care suspi na: — Ce vreţi? Aşa e la război... D ep orta ţii au fos t uit aţi rep ed e. La câteva zi le după plecarea lor, se s pu nea că se află în Galiţia, la muncă, şi că erau ch iar m ulţumiţi de so arta lor. Zilele au tre cut. Săptămâni, luni. Viaţa a rede ve nit norm ală. U n vân t calm şi liniştitor sufla în toate casele. Negustorii făceau afaceri profitabile, elevii trăiau prin tre cărţile lor, ia r copiii se juc au p e străzi. înt r-o bu nă zi, pe când intram în sinagogă, l-am zărit pe Moise Paracliserul aşezat pe o bancă, lângă uşă. Mi-a po vestit ce li se întâm pla se lu i şi tovarăşilor săi. Trenul cu d ep or taţi trecu se fro ntier a cu Ung aria şi, pe terito riu l polon ez, fusese prelu at de Gestapo. Şi se oprise. Evreii au fos t cobo râţi din tren şi urc aţi în camioane . Cam ioanel e s-au în dre pta t spre o pă dure. Au fost obliga ţi să cobo are. Au fost o blig aţi să sape nişte gropi mari. După ce şi-au terminat munca, oamenii Gestapoului au început-o pe a lor. Fără

31

ELIE WIESEL

pasiune, fără grabă, şi-au doborât prizonierii. Unul câte unul, aceştia se apro piau de gro apă şi acolo erau îm pu şcaţi în ceafă. C opiii er au aruncaţi în sus, ţinte pentru mitralierele care îi secerau. Toate acestea s-au petrecut în tr-o pădure din Galiţia, lângă Colomeea. Cum reuşise să scape Moise Paracliserul? Printr-un miracol. R ănit la picior, l-au crez ut m ort ... Zile şi no pţi la râ nd , a me rs din tr-o casă de evrei în alta, po ve stin d ce se pe trec us e cu M alka, f etiţa care agonizase vreme de trei zile, şi povestea lui Tobie, croitorul, care im plo ra să fie ucis înain tea fii lor s ăi... Moise se schimbase. în

ochii lui nu se mai cite a

bucuria. N u mai cânta. N u îm i mai vorbea despre Dum nez eu sau despre Ca bala, ci num ai despre ce ea ce văzuse . Oam enii refuzau să creadă ce spunea, ba chiar şi să-l asculte. — încearcă să ne facă să-i plângem de milă. Ce im ag in aţie ... Sau: — Săracul de el, a înnebunit de-a binelea. Iar el plângea: — O am eni buni, ascultaţi-mă. Asta e tot ce vă cer. Nu vreau bani, nu am nevoie de milă. Ascul taţi-m ă, striga el în sinagogă , într e ru găciun ea de la

apu s şi cea d e seară. 32

Noaptea

Nici eu nu-1 credeam. Mă aşezam uneori alături de el, seara, d up ă slujbă, şi îi ascu ltam poveştile, î n  cercâ nd să-i înţeleg tris teţea. îm i era ta re milă de el. — Mă iau drept nebun, m urm ura el, şi din ochi îi curgeau lacrim i amare . O dată, l-am întrebat: — De ce vrei ca oamenii să creadă ce le spui? în locul tău, m i-ar fi indiferent dacă mă cred sau n u ... A închis ochii, parcă pentru a uita . — Nu înţelegi, m i-a spus, disperat. N u poţi să în  ţelegi. Am scăpat ca prin minu ne . Am reu şit să mă înto rc aici. De u nde am avu t for ţa asta? A m v ru t să mă întorc la Sighe t ca să vă povestesc despre m oar  tea me a. Ca să vă pregătiţi cât m ai este în că tim p. Să trăiesc? N u mai ţin la viaţă. Sun t singur. Dar am v ru t să mă întor c şi să vă avertizez. Şi ui te: n im eni nu mă ascultă... Era s pre s fârşitul anu lui 1942. Apoi viaţa a rein tra t în no rm al. Radio L ond ra, pe care îl ascultam în fiecare seară, anunţa veşti îm bu curătoare; bombardamente cotidiene în Germania, Stalingrad, pregătirile pentru deschiderea unui al doilea fron t, ia r noi, evreii din Sighet, aştepta m zile mai bune, care, fără îndoială, aveau să vină cât de

curând. 33

ELIE WIESEL

Am continuat să mă dedic studiilor mele. Ziua studiam Talmudul, iar noaptea, Cabala. Tata se oc up a de ne goţul lui şi de com unita te. B unicu l meu a ven it să petreacă An ul No u cu noi, pe ntru a asista la slujbele celebrului ra bin din Borşa. M am a se gâ ndea deja că venise tim pu l să găsească un b ăiat co nvenabi l pe ntru Hilda. Astfel a trecut anul 1943. Primăvara 1944. De pe Frontul de Est soseau veşti minunate. Nu mai exista nicio îndoială în legătură cu înfrângerea Germaniei. Nu mai era decât o ches tiune de timp; po ate de lun i sau de să ptămân i. Po mii era u în floare. Era un an ca atâţia alţii, cu primăvară, cu logodne, căsătorii şi naşteri. Oam enii sp uneau : — Arm ata Roşie avansează cu paşi m ari... Hitler nu m ai e în stare să ne facă rău, ch iar dacă ar vre a... Da, n e înd oia m p ân ă şi de do rin ţa lui de a ne extermina. Doar nu avea de gând să distrugă un întreg popor? Să exterm ine o populaţie dispersată în atât de m ult e ţări? M ilioane de o amen i! Cu ce mijloace? Şi în p lin secol două zeci! Oam enii se interesau de to t felul de luc ru ri — de strategie, d e diplo maţie, d e politică, de s ion ism —,

da r nu de propria soart ă. 34

Noaptea

Pâ nă şi Mo ise Pa rac liseru l am uţise. Obo sise să vorbească. Umbla prin sinagogă sau pe străzi, cu och ii plecaţi, cu spatele încovoiat, ev itân d să-i pri vească în ochi p e ceilalţi. In acea perioad ă, încă mai era posibil să cum peri certificate de emigrare în Palestina. L-am rugat pe tata să vândă tot, să lichideze afacerea şi să plecăm. — Sunt prea bătrân, fiule, m i-a răspuns. Prea bă trâ n p en tru a începe o viaţ ă nouă. Prea bătrân pen tru a o lua de la z ero într -o ţară în dep ărta tă... Radio Bu dapesta a an un ţat venirea la putere

a

partidulu i fascist. H orty Miklos a fost obligat să ceară şefului Partidului Nyilas să formeze noul gu vern*. Dar nici asta nu ne-a îngrijorat. Desigu r, auzi sem desp re fasci şti, d ar e rau ceva abstract. N u er a vorba decât despre o schim bare de guvern. A d ou a zi, am aflat o altă veste îngrijoră toare: t ru  pele germ ane intraseră, cu acordul guvernului, pe teritor iul Ungar iei. * Partidul Nyilas, cun osc ut şi sub denu mirea de Crucile cu Săgeţi, a fost u n partid fascist şi antis emit din Ungaria. Con  ducătorul lui, Ferenc Szâlasi, a devenit şeful guvernului pro nazist care a condus Ungaria între 16 octombrie 1944 şi

primăvara anului 1945.

35

ELIE WIESEL

Neliniştea începea să apară. Berkovici, unul d in tre prietenii noştri, ne-a povestit la întoarcerea din capitala Ungariei : — Evreii din Budapesta trăiesc într-o atmosferă de teamă şi teroare. în fiecare zi au loc incidente antisemite, pe străzi, în trenuri. Fasciştii atacă ma gazine le evreilor, sinagogile. Situa ţia înce pe să de vină foarte serioasă... Aceste veşti s-au răspândit ca vântul în Sighet. C urând , toată lum ea n u vorbea decât d e ast a. Nu pen tru m ult timp însă. Optim ism ul nu în târzia să revină: — Germ anii nu vor veni până aici. Vor rămâne la Budapesta . Din mo tive str ategice , po litice... Şi peste trei zile maşinile armatei germane îşi

fă

ceau ap ariţia p e străzile no astre .

Nelinişte. Soldaţii germani — cu căştile lor de oţel şi em ble ma lor, u n cap de m ort. Cu toate acest ea, prim a impresie despre german i a fos t una liniştitoar e. Ofiţerii au fost înc ar tir uiţi în case particulare, chiar şi în casele evreilor. Aveau o atitud ine d istantă , da r politi coasă . N u cereau im po  sibilul, nu făceau remarci nepoliticoase şi, uneori, ch iar îi su râd eau stăpân ei casei. U n ofiţer germ an

loc uia în imo bilul din faţa casei no astre. Stătea

36

Noaptea

într -o cam eră la famili a Kahn. S e spun ea că era un om fermecător: calm, simpatic şi politicos. La trei zile du pă ce se mutase, îi adusese doa mnei Kahn o cutie de bo mboa ne. Optim iştii jubilau: — Ei? Ce v-am spus noi? Nu voiaţi să credeţi. Iată-i pe germ anii voştri. Ce părere aveţi? Unde e fai moasa lor cruzi me? Germanii erau deja în oraş, fasciştii erau la pu tere, verdi ctu l se pr on unţase deja, iar evreii din Sighet încă mai zâmbeau. Cele o pt zile de Paşti. Era o vreme m inun ată. M ama trebă luia î n buc ă tărie. Sinag ogile fuseseră închise. Ne ad un am în case particulare: nu trebuia să-i provocăm pe germani. Practic, fiecare apartament devenise un loc de ru găciune. Beam, mâneam, cântam. Biblia ne poruncea să ne bucurăm în timpul celor opt zile de sărbătoare, să fim feri ciţi. D ar n u o făceam d in to ată inima. Inima bătea mai tare de câteva zile. Ne doream ca sărbătoare a să se sfârşească, p entru a nu mai fi obli gaţi să jucăm ace astă com edie . în a şaptea zi de Paş ti, c ortin a s-a ridicat: germ a nii i-a u arestat pe mai-m arii co mun ităţii evre ieşti. Din acel moment, totul s-a petrecut foarte re

pede. Cursa spre m oarte începuse.

37

ELIE WIESEL

Pr im a m ăsură: evre ii nu mai au d rep tul să -şi p ă răsească domiciliul timp de trei zile, sub pedeapsa cu moartea. Moise Paracliserul a ven it la noi î ntr- un suflet şi i-a striga t tatălui meu: — V-am avertizat... Şi, fără să aştepte răspunsul, a fugit. în aceeaşi zi, poliţiştii u nguri au p ătru ns în forţă în toate casele evreilor din oraş: un evreu nu mai avea dr ep tul să aibă aur, bijuterii, obiecte de valoare ; totu l tre bu ia să fie pred at auto rităţilor, sub pe dea psa cu m oa rtea. Tata a cob or ât în p ivn iţă şi a îng ro pa t acolo economiile noastre. Acasă, mama continua să se ocupe de treburile ei. Se opre a une ori şi ne privea, în tăcere. Dup ă ce au trec ut cele trei zile, un n ou decret: fie care evreu era ob ligat să poa rte steaua galbenă . Notabilităţile comunităţii au venit la tata — care avea relaţii în sferele îna lte ale poliţiei ung are — ca să-l între be ce credea desp re situa ţia resp ectivă. Tata nu vedea lucrurile în n eg ru — sau mai degrabă nu voia să-i descurajeze, să pună sare pe rană: — Steaua galbenă? Şi ce-i cu asta? N -o să murim... (Bietul meu tată! Din ce cauză ai murit oare?)

însă deja se dădeau noi decrete. Nu mai aveam

38

Noaptea

dreptul să intrăm în restaurante, în cafenele, să călătorim cu tre nu l, să ne du cem la sinagogă , să ieşim pe stradă după ora 18. Apoi a fost ghetoul. La Sighet au fos t înfiin ţate do uă gh etou ri. U nul mare, în mijlocul oraşului, care ocupa patru străzi, şi un ul m ai mic, car e se întin de a pe mai m ulte străduţe, la periferie. S trada pe care locu iam noi, S trada Şerpilor, se găsea în incin ta prim ulu i. Dar, cum făcea un cot, fer estrel e care dădea u spre stra da e xterioar ă au fost bătute în cuie. Am cedat câ teva ca mere u no r rude alungate din apartamentele lor. înc et, încet, viaţa a rede venit „ no rm ală”. Gard ul de sârmă ghimpată care ne încercuia ca un zid nu ne speria p rea tare. N e sim ţeam chiar destu l de bine: eram între noi. O m icu ţă repu blică evr eia sc ă... A uto rităţile au stab ilit u n co nsiliu evreiesc, o p oliţie evreiască, un birou de ajutor social, un comitet de muncă, un departament de igienă — un adevărat aparat guvernamental. Eram uimiţi. N u vom mai ave a înaintea ochilor acele feţe ostile, privi rile acelea pline de ură. Gata cu tea ma şi nelin iştea. Trăiam în tre evrei, în tre fr aţi... Desigur, erau ş i mo men te nep lăcute. în fiecare zi,

germanii veneau să ia oameni pentru încărcarea 39

ELIE WIESEL

tren uri lor m ilitare cu că rbune. Nu erau p rea m ulţi vo luntari p en tru acest gen de muncă. însă , în afară de asta, a tmosf era er a calmă. N u avea de ce să ne fie teamă. Toată lumea credea că vom rămâne în ghetou până la sfârşitul războiului, până la sosirea Arm atei Roşii. Apoi, totu l va fi ca înainte. î n gh eto u n u d om  ne a nici german ul, nici evr eul: d om ne a iluzia. Cu do uă să ptămâ ni înain te de Rusalii, o am enii se plimb au fără griji pe străzile pline de lume, m ân gâiaţi de razele prim ăvăratice ale soarelui. Discu tau veseli. Copiii se jucau pe trotuare. Eu studiam Tal mudul, în compania câtorva colegi, în grădina lui Ezra M alik. La lăsarea ser ii, în cur tea casei no astre s-au a du  na t vreo douăzeci de persoane. Tata

le spunea anec

do te şi îşi exp un ea p ărere a d esp re situaţie. Era u n bun povestitor. De odată, po ar ta s -a întredesch is şi a intra t Ster n, un fost neg us tor d eve nit poliţist, care l-a luat deop arte pe t ata. în pofida întune ricului car e înce pea să ne învăluie, l-am văzut cum păleşte. — Ce s-a întâmplat? l-au întrebat ceilalţi. — Nu ştiu. Sunt convocat la o şedinţă extraord i

nar ă a consiliul ui. P robab il că s-a întâ mpla t ceva. 40

Noaptea

Nu a mai te rm inat istorioara amuzantă pe care tocmai ne-o poves tea. — Mă duc chiar acum, a spus tata. Mă întorc cât pot de repede. Am să vă povestesc. Aşteptaţi-mă. Eram gata să-l aşteptăm mai multe ore. Curtea s-a transfo rm at în tr-u n fel de anticam eră a unei să li de op eraţie. Aştepta m să se desc hid ă poar ta , să ved em cu m se desc hid e cerul. A u ven it şi alţi vecini, ala rm aţi de zvo nu l care se răsp ân dis e deja. Toată lum ea se uita la ce as. Tim pu l trecea foarte încet. Ce putea să însemne o şedinţă aşa de lungă? — Presim t că s-a în tâ m plat ceva rău, a spus mama. în dup ă-am iaza asta , am zărit feţe noi în ghe tou. Do i o fiţeri germ ani, de la G estapo, cred. De când suntem închişi aici, nu s-a arătat niciun ofi ţer... Era aproap e m iezul nopţii. N im eni n u avea chef să se duc ă la culcare. U nii s -au repe zit pâ nă acasă să vad ă dacă totul era în ord ine. A lţii s-au înto rs la ca sele lor, d ar n e-a u rug at să- i an unţăm im ed iat ce se întorcea tata. în fine, po ar ta s-a deschi s şi acest a a apărut, palid la faţă. Toţi s-au strâns în jurul lui: — Povestiţi-ne! Spuneţi-ne ce s-a în tâm pla t... Aveau atâta nevoi e de un cuvâ nt de îmbărbă tare,

de o frază care să -i asigure că nu aveau m otiv să s e 41

ELIE WIESEL

teamă, că întâ lnir ea fusese un a ban ală, ob işnuită, că se discutase despre problem e sociale, san ita re ... D ar era de aju ns să te u iţi la faţa de scom pu să a tatălui m eu ca să-ţi dai s eam a de ad evăr: — O veste îngrozitoare, a anunţat el, în fine. Transporturi. Gh etou l u rm a să fie lichidat. P lecarea ave a să se facă în ord ine a străzilor, încep ân d d e a d ou a zi. Oamenii voiau să ştie tot, să afle toate detaliile. Vestea ne năucise, dar voiam să bem cupa până la fund. — Unde ne duc? Era secret. Un secre t p en tr u to ţi, cu excepţia unuia singur: preşedintele consiliului evreiesc. Dar el nu vo ia să-l dezvăluie, n u putea să-l dezvăluie. Cei din Gestap o îl am en inţaseră că-1 împuşcă dacă vo r beşte. Tata a rem arc at cu o voce spartă: — Circulă anumite zvonuri după care vom fi de porta ţi undeva în Ungaria ca să lu crăm în fabricile de cărămidă. Motivul: se pare că frontul este prea aproape... Şi, după o clipă de linişte, a adăugat: — Avem dreptu l să luăm doar lu crurile perso nale. U n rucsac, h ran ă, cât eva hain e. N im ic altceva.

Şi, din nou , liniştea g rea s-a lă sat peste noi.

42

Noaptea

— Duceţi-vă să-i treziţi pe vecini, a spus tata. Să se pregătească... Umbre le din jur ul meu s-au tre zit parcă din tr-u n som n lung. Şi au plecat , tăcute, c are-nco tro. Am rămas singuri. Deodată, Batia Reich, o rudă care locuia la noi, a intr at în cameră . — Bate cineva la fereastra ţintuită în cuie, cea care dă în exterior! Numai după război am aflat cine bătuse. Era un inspector de la poliţia m aghiară, u n prie ten al ta tă lui me u. Acesta ne spusese înainte să int răm în gh e tou: „Fiţi liniştiţi. Dacă vă am eninţă un pericol, am să vă avertizez”. Dacă ar fi putut, în seara aceea, să ne vorbească, poate că am fi reuşit să fugim... Dar când am izbutit să deschidem fereastra, era prea târ  ziu. Afar ă nu mai era nim eni. Ghetoul s-a trezit. Una după alta, ferestrele s-au luminat. Am intrat în casa unui prieten al tatălui meu. L-am trezit pe stăpânul casei, un bătrân cu barba albă, cu o chii visă tori, cu spatele încov oiat d in cauza lungilor ceasuri de studiu. — Treziţi-vă, domnule. Treziţi-vă! Pregătiţi-vă de d ru m. Veţi fi expu lzat mâine, du mne av oa stră şi

43

ELIE WIESEL

familia, du mne avoa str ă şi toţi evreii. Unde? N u m ă într eb aţi ast a, dom nu le, n u îm i pu neţi întreb ări. Numai Dumnezeu ar putea să vă răspundă. Pentru num ele cerului, tr ez iţi-v ă... Nu înţelesese nim ic din ce-i spusesem. Se gân dea, fără înd oia lă, că-m i pie rdusem min ţile. — Ce to t spui acolo? Să mă pregătesc de plecare? . Ce plecare? De ce? Ce se întâmplă? Ai înnebunit? Pe jumătate adormit, m-a măsurat, cu privirea plină de teamă, ca şi cum se aştepta să izbucnesc în râs şi să-i mărturisesc: — Urcaţi-vă din nou în pat; culcaţi-vă. Visaţi. Nu s-a întâm plat nimic. N u a fost decât o fa rs ă... Gâtul mi se uscase şi cuvi ntele n u reuşeau să iasă, căci buzele îm i era u parc ă parali zate. N u pu tea m să spun nimi c. Atun ci a înţeles. A cob orâ t din p at şi, cu g estu ri autom ate, a în cep ut să se îmbrace. Apoi s-a apro piat de patul în care do rm ea soţia lui, i-a atins fru nte a cu o inf init ă tand reţe; ea a deschis oc hii şi m i s-a p ăru t că i-a surâs. Apoi s-a dus la paturile celor doi copii şi i-a trezit brusc, sm ulgâ nd u-i d in lum ea vi selor. Am fugit. Timpul trecea foarte repede. Era deja ora patru. Tata alerga în dreapta şi-n stânga, extenuat, consolându-şi prietenii, dând fuga la consiliu pentru a

44

Noaptea

vedea dacă nu c um va ed ictul fuse se revocat ; pâ nă în ultim a clipă, a păstr at în sufle t sper anţa. femeile fierbeau ouă, frigeau carne, pregăteau prăjituri, confecţionau rucsacuri, copiii rătăceau peste tot, cu capul plecat, neştiind unde să se aşeze, unde să găsească un loc fără să-i deranjeze pe oa menii mari. Cu rtea noastră se transform ase într -u n lei de i arm aro c. Obiecte d e valoare, covoare de preţ, candelabre de argin t, cărţi de r ugăciun e, biblii şi alte obiecte de cult zăceau de-a valma pe jos, pline de praf, sub un cer m in unat de albastru, biete lucruri care păreau că nu ap arţinu ser ă nic iod ată cui va. La ora op t dim inea ţa, oboseala, ca plu mbu l topit, se coagulase în vene, în membre, în creier. Mă rugam, când, deodată, am auzit strigăte pe stradă. Am aruncat cât colo filacterele şi am alergat la fe reastră. Jand armii u ng uri pătrun ses eră î n g he tou şi urlau pe stra da vecină : — Toţi evreii afară! N -o mai lungiţi! Poli ţiştii evrei in trau în case şi spu neau, cu voce joasă: — A sosit clipa... Trebuie să lăsaţi aici toate astea... Jandarmii unguri loveau cu patul puştii, cu bas tonul, pe toată lumea, fără motiv, în dreapta şi-n

stânga, b ătrân i şi femei, copii ş i inf irm i. 45

ELIE WIESEL

Casele se goleau unele după altele şi strada se um ple a de o am eni şi pach ete. La ora zece , toţi con  dam naţii era u afară. Jandarm ii făceau apelul, o dată , de do uă ori, de douăzeci de ori. Era foarte cald. Su do are a scălda feţele şi tru purile oam enilor. Copiii plân geau de sete. Apă! Era, apro ape, în case, în c urţi, d ar er a int er  zis să ru pi rând urile. — Apă, mamă, apă! Poliţiştii evrei di n gh eto u au reuşit, pe a scuns, să umple câteva sticle. Surorile mele şi cu mine, care aveam încă dre ptu l să ne m işcăm, căci ur m a să ple  căm cu u ltimul convo i, i-am ajutat cum am putut. La ora unu, în fine, s-a dat semnalul de plecare. Toată lumea s-a bucurat, da, s-a bucurat. Cre deau, fără înd oială, că nu exista su fer inţă mai m are în infern ul lui Du mne zeu decât ace ea de a sta ac olo, pe pavaj, printre pachete, în mijlocul străzii, sub soa rele arzător, că orice era m ai bine decât asta. Au po r nit, fără să se uite la străzile p ărăsite, la casele goale, la grădini, la pietrele de mormânt... Fiecare purta în spate un rucsac. în ochii tuturor se citea, printre lacrim i, suferinţ a. în cet, c u greu, convoiul înain ta spre po arta ghet oulu i.

46

Noaptea

Iar eu stă team pe trotuar, priv indu -i cum trec, in capabil să fac vreo mişcare. Uite-1 pe marele rabin, cu spatele înc ovo iat, cu faţa rasă , cu bo cce au a în spate. Simpla lui pre ze nţă în m ijlocu l celor exp ul zaţi era de ajuns să facă ireală acea scenă. M i se părea că văd o pagină smulsă dintr-o carte de poveşti, dintr-un roman istoric despre captivitatea în Babilon sau d esp re I nchiz iţia span iolă. Trece au p ri n faţa me a, u nii d upă alţii, prof esorii, prietenii, ceilalţi, toţi cei de care îm i fusese team ă, toţi cei de car e râsesem p oate în tr-o zi, toţi cei ală tur i de care tră ise m vre me de m ulţi ani. Plecau de zam ăgiţi, d ucâ ndu-şi sacul, d ucân du-şi viaţa, ab an do nâ nd u- şi cămin ele şi anii copilă riei, înco vo iaţi ca nişte câini bătuţi. Treceau fă ră să se uit e la mine. Mă invidiau p ro  babil. Pro ces iun ea a dis părut dup ă colţul străzii. Câţiva paşi şi avea să treacă de gardul ghetoului. Str ada arăta ca o pi aţă părăsită în grabă. Găseai acolo de toate: valize, serviete, sacoşe, cuţite, farfurii, bancnote, hârtii, portrete îngălbenite de vreme. Toate luc rurile p e care vois eră să le ia şi pe care le lăsaseră până la urm ă acolo. îşi pierduseră orice valoare. Peste tot, camere cu uşile vraişte. Uşile şi feres

trele, larg deschise spre vid . Era u ale tutur or, n u m ai 47

ELIE WIESEL

ap arţinea u nim ănu i. N im en i nu mai avea nevoi e de ele. Un m orm ân t deschis. Un soare de vară . N u am mâncat nim ic toată ziua. Dar nici nu ne era foame. Eram epuizaţi. Tata îi însoţise p e de po rtaţi pâ nă la p oar ta ghe  toului. îi obligaseră să trea că prin faţa ma rii s ina  gogi, unde fusese ră minu ţios con trolaţi, p entru a se vedea dacă aveau asupra lor aur, argint sau alte obiecte d e valoare . N u lipsise ră crizele de n erv i şi lo  viturile de baston. — Nouă când ne vine rândul? l-am întrebat pe tata. — Poimâine. Doar dacă... doar dacă lucrurile nu se schimbă . U n miracol, poate ... Und e er au duşi oam enii? N u se ştia încă? N u, se cretul era bine păstrat . Se înno ptas e. N e-am dus la culcare. Tata s pusese: — D orm iţi liniştiţi, copiii mei. Plecăm abia poi mâin e, marţi. Ziua de luni a trecu t ca un mic n or de vară, ca un vis la pri mele o re ale dim ine ţii. O cu pa ţi să ne p reg ătim r uc sac urile, să coacem pâine, nu ne-am mai gândit la nim ic. Verdictul

fusese p ro nu nţat. 48

Noaptea

Seara, ma ma ne-a trim is la cul care devreme, pe ntru a nu n e irosi forţele, sp un ea ea. U ltim a no ap te petrecută acasă. M-am trezit devreme, în zori . Voiam să am tim p să mă rog în ainte să fim expulza ţi. Tata se sculase înaintea noastră şi plecase după veşti. S-a întors pe la opt. Avea o veste bună: nu urm a să plecăm azi din oraş. Trebuia să ne m utăm în ghetoul mic. Acolo vom aştepta ultimul transport. Vom pleca ultimii. La ora nouă, scenele de duminică s-au repetat. Jan dar mii cu b astoa ne urlau : „Toţi evreii afară !” Eram preg ătiţi. Eu am ieşit prim ul. N u voia m să mă u it la feţele pări nţilo r mei. Nu vo iam să izb uc nesc în plâns. Am răma s aşezaţi în mijloc ul străzi i, aşa cu m o făcus eră ceilalţi du minică. Acelaşi soa re infernal. Aceeaşi sete. Dar nu mai era nimeni care să ne aducă apă. Am contem plat casa în care petrecuse m ani întreg i căutându-1 pe Dum nezeu, po stind pe ntru a grăbi ve nire a lui Mesia, imag inâ nd u-m i c um va fi viaţa mea. Nu eram deloc trist. N u m ă gândeam la nimic. — în picioare! Se face numărătoarea! Ne rid icăm în picioare. Suntem num ăraţi. Ne aşezăm. Ne ridicăm d in no u în pici oare. Din no u pe jos. La nesfârşit. Aşteptam cu nerăbdare să fim luaţi

49

ELIE WIESEL

de acolo. Ce mai aşteptau? în fine, s-a dat ordinul: „Porniţi!” Tata plângea. îl vedeam p en tru prim a oară plân gând. Nu îmi imaginasem niciodată că poate să plângă. M ama mergea, cu faţa lipsită de expresie, fără un cuvânt, gânditoare. M ă uita m la Tzipora , su  rioara mea, cu părul ei blon d frum os pieptă nat, cu un palto naş roşu pe braţ: o fetiţă de şapte ani. Ducea în spat e u n rucs ac prea greu pe ntru ea. Strâ ngea din dinţi: ştia de ja că nu avea ro st să se plângă. Ja nd ar mii distribuiau la întâmplare lovituri de baston: „Mai repede!” Nu mai aveam vlagă în mine. Dru mul er a abia la înc ep ut şi mă sim ţeam atât de sla b... — Mai repede! Mai repede! Mişcaţi-vă, leneşilor! urlau janda rm ii unguri. în clipa aceea am început să-i urăsc, iar ura mea este singurul lu cru care ne leagă şi azi. Erau p rim ii n oştri opresori. Erau prima faţă a infernului şi a morţii. Ni s-a ord onat să alergăm. Am lungit pasul. Cine ar fi crezut că eram aşa de puternici? Ascunşi în spatele ferestrelor, în spatel e obloanelor, co m pa trio  ţii n oştri ne p riveau trec ând . Am ajuns , în fine, l a destinaţie. N e-am aru nc at rucs acu rile p e jos şi n e-a m prăbu şit şi noi: — Dumnezeule atotputernic, fie-ţi milă de noi!

50

Noaptea

Micul ghetou. în urmă cu trei zile, aici încă mai trăiau oam eni. O am enii cărora l e ap arţinu seră obiect ele de c are ne serveam no i acum . Fus eseră ex pulzaţi. îi uitasem deja. Dezordinea era mai cumplită decât în marele ghetou. L ocu itorii fuseseră pro bab il alung aţi pe n e pusă masă. Am intrat în camerele în care stătuse fa milia unchiului meu. Pe masă, se afla o farfurie în care mai era încă supă — cineva nu reuşise să ter mine de m ânca t. O tavă cu aluat aş tepta să f ie pu să în cu ptor. Pe podea zăceau, ar un cat e, n işte cărţi. Poate că un ch iu l m eu avuses e de g ân d să le ia cu el? Ne-am instalat. (Ce cuvânt!) M -am dus să caut lemne, surorile mel e au aprins fo cul. în p ofid a ob o selii, m am a a înc ep ut să pregătească masa. — Trebuie să rezistăm, trebuie să rezistăm, repeta ea. Moralul oam enilor n u era prea ră u: începeau să se obişnuiasc ă cu situaţia. Pe stra dă, ton ul co nver saţiilor er a optim ist. Nem ţii nu vo r avea tim p să ne expulzeze, se sp unea ... Din păcate , nu se mai pu tea face nim ic p entru cei care fuseseră dej a de porta ţi. Dar pe no i ne v or lăsa probab il să trăim aici, o biată viaţă mizerab ilă, până la sfârşitul războ iulu i. Ghetou l n u era pă zit. Oricin e p utea să intre şi să

iasă nestingherit. Fosta noastră servitoare, Maria, 51

ELIE WIESEL

a ve nit să ne vadă . N e-a im plor at, cu la crimi în ochi, să ne du cem în satul e i, und e n e pregă tise o as cu n zătoare sigură. Ta ta nici n u a vr ut să audă. N e-a spus, mie şi surorilor mai mari: — Dacă vreţi, duceţi-vă. Eu am să rămân aici cu mam a şi cea m ic ă... Desigu r, am refuz at să ne despărţim . Noapte. Nim eni nu se ruga să treacă mai repede noaptea. Stelele nu erau decât scânteile marelui foc care ne devora. Dacă acel foc se va stinge într-o zi, pe cer nu va mai fi nimic, nu vor mai fi decât stele stinse, oc hi m orţi. Nu aveam altceva de făcut decât să ne culcăm în pa turile celor plecaţi. Să ne odihnim, să ne cruţăm forţele. în zori, melancolia dispă ruse. P arcă eram în va  canţă. Spuneam : — Cine ştie, poate că e bine că ne deportează. Frontul nu e departe, curând se vor auzi tunurile. Prin ur mare , po pu laţia civilă este eva cu ată... — Se tem, fără îndoială, că vom deveni parti zani. .. — După părerea mea, toată povestea asta cu de portarea nu este decât o mare farsă. Da, da, nu râdeţi.

Nemţii vor pur şi simplu să ne fure bijuteriile. Or, ştiu

52

Noaptea

cu am îngropat totul şi că vor trebui să facă săpături: i*mai uşor cân d pro prie tarii s un t în va canţă... în vacanţă! Vorbele acestea optimiste în care nu credea ni meni făceau să treacă mai repede timpul. Cele câ teva zile pe care le-am pe tre cu t aici au tre cu t destul de agreabil, în liniş te. Relaţiile din tre o am en i erau din tre cele mai amical e. N u m ai erau boga ţi, n ota  bilităţi, „personalităţi”, numai condamnaţi la aceeaşi pedeapsă — încă necunoscută. Sâmbătă, ziua de odihnă, a fost ziua aleasă pen tru expulzar ea noa stră. în ajun, am stat l a ma sa trad iţion ală de vineri seara. Am rostit binecuvântările obişnuite pentru pâine şi vin şi am mâncat fără un cuvânt. Simţeam că eram împ reun ă pe ntr u ulti ma oară în jurul mesei familiale. Mi-am petrecut noaptea amintindu-mi, gâ nd ind u-m ă, fără să po t adorm i. în zori, eram în stradă, gata de plecare. De data aceasta, jand arm ii ung uri n u au mai apăr ut. S e în  cheiase o înţeleger e cu c onsiliul evrei esc, care ur m a să organizeze totul. Convoiul s-a înd rep tat spre marea sina gogă. O ra 

şul părea pu stiu . Dar, în spatele obloanelor, priete nii

53

ELIE WIESEL

noştri de ieri aşteptau, fără îndoială, momentul în care pute au să jefuiască tot ce aveam în case. Sinagoga semăna cu o gară imensă, cu bagaje şi lacri mi. A ltarul era distrus, tapi seriil e smulse , zid u rile goa le. Era m atât de m ulţi, că abia pu tea m să res pirăm. Am petrecut acolo douăzeci şi p atru de ore îngro zitoare. Bărbaţii erau jos. Fem eile la pr im ul etaj. Era sâmbăt ă: s -ar fi putu t sp un e că venise m să asistăm la slujbă. Fiindcă nu aveau voie să iasă, oa men ii îşi făceau nevoile în tr -u n colţ. A do ua zi diminea ţă, am porn it spre ga ră, un de ne aştepta un tren cu vago ane pe ntru animale. Jandarmii unguri ne-au urcat în tren, câte optzeci de persoane în tr-u n vag on. Ni s-au dat câteva pâin i şi câteva găleţi cu apă. Au contro lat gratiile de la ferestre, ca să se asi gure. Vagoanele au fost s igilate. P en tru fiecare vago n fusese desem nat un resp onsabi l: dacă f ugea cumva cineva, res pon sabilul avea să fie împu şcat. Pe per on se plim ba u doi ofiţeri din Gestapo, zâmbitori ; u na peste alt a, totul se petrecu se bine . Un şuie rat pre lun g a str ăpun s aerul. Roţile au prins să scrâşnească. A m pornit la drum.

54

CAPITOLUL II

Nu puteam să ne în tindem, nici măcar să ne aşe zăm cu toţii. A m h otărâ t să ne aşezăm pe rân d. Nu aveam ae r. Cei aflaţi în a prop iere a feres trelo r erau fericiţi, vedeau peisajul înflorit pe care-1 lăsa în urm ă trenul. După două zile de călătorie, a început să ne tor tureze se tea. Apo i căldura a deven it insu porta bilă. Elibe raţi de orice fel de ce nz ură social ă, tin erii se lăsau în voia ins tinc telo r şi, noap tea, se atingeau în mijlo cu l no stru, fără a se sin ch isi d e ceilalţi, ca şi cu m ar fi fost sin gu ri pe lume. Ceilal ţi se prefă ceau că nu v ăd n imic. încă mai avea m provizii, dar n u m âneam pe să turate. Fă ceam econom ie, acesta era principiu l no s tru, economiseam pentru ziua de mâine. Mâine putea fi mai rău. Trenu l s-a o prit la Kashau, u n orăşel de la gr aniţa cu C ehoslov acia. A m înţeles atu nci că nu aveam să

55

ELIE WIESEL

rămânem în Ungaria. Am început să vedem lim pede, dar era prea târziu. Uşa vagon ulu i a fost deschisă. A a păru t u n ofiţer german, în soţit de un loco tenent maghiar, ca re urm a să traducă: — Din acest mom ent, treceţi sub autoritatea armatei germane. Aceia care încă mai posedă aur, argi nt, ceasu ri vor trebu i să le prede a ch iar acum. Cel asup ra căruia vo r fi g ăsite asem enea obiecte va fi împuşcat pe loc. în al doilea rând: bolnavii pot trece în vag onul-spital. A sta e tot. Locote nentul mag hiar a t recut printre noi cu u n coş şi a adunat ultimele bunuri ale celor care nu voiau să sim tă gus tul a mar al terorii. — Sunteţi optzeci în vagon, a adăugat ofiţerul ge rm an . Dacă lips eşte cine va, ve ţi fi îm puşca ţi cu toţii, ca n işte c âin i... Cei do i au d ispărut. Uşile s-au închis. Era m prin şi în capcană, cu totul. Uşile au fost bătute în cuie, d ru  mul de întoarcere era definitiv interzis. Lumea era un vagon închis ermetic . Printre no i se aflau o oarecare do am nă Schăchter, o femeie de vreo cincizeci de ani, şi fiul ei, în vârstă de zece an i, ghemuiţi intr-un colţ. Soţul şi cei do i fii mai m ari fusese ră dep ortaţi cu p rim ul trans po rt, d in

greşeală. Această despărţire o făcuse să o ia r azn a.

56

Noaptea

O cuno ştea m bine. Venea dese ori la noi: o femeie blândă, cu privirea arzătoare şi încordată. Soţul ei era u n om pios, care îşi petre cea zilele şi no pţile în casa de studiu; ea era cea care muncea pentru a-i hrăni pe ai săi. Doa mna Schăchter îşi pierduse m inţile. în prim a zi a călătoriei, începuse să geamă, să întrebe de ce fusese d espărţită de ai săi. Mai târziu , strigătele ei au dev enit isteric e. în a treia noapte, în timp ce dormeam pe jos, un ul lângă altul , ia r alţii stăteau în picioare, u n st ri găt ascu ţit a r upt tăcerea: — Foc! Văd un foc! Văd un foc! A fost un moment de panică. Cine strigase? Era doa mna Schăchter. în mijlocul vagonul ui, în lum ina slabă care pătrundea pe ferestre, semăna cu un copac uscat într-un câmp de grâu. Arăta spre fe reas tră cu m âna şi urla: — Uitaţi-vă! Oh, uitaţi-vă! Foc! Un foc teribil! Aveţi milă de m ine, focul acela! Câţiva băr baţi s-au repezit la grati ile ferestrelor. Nu se vedea nimic, în afară de noapte. Am rămas câteva m om en te şocaţi de trezirea aceasta brus că. în că ma i trem ura m. La fiecare scrâş ne t de roţi pe şine, n i se părea că sub n oi se cască o

prăpastie. N u pute am să alungăm neliniştea, dar 57

ELIE WIESEL

înc erc am să ne consolăm: „E nebună, săraca..

I-a u

pus o cârpă udă pe frunte ca să se calmeze. D ar con tinua să urle: „Focul acela! Incendiul acela!...” Băiatul ei plâng ea, agăţat de fusta ei, căutân du-i mâinile: „Lasă, mamă! Nu s-a întâmplat nimic, mamă... Aşază-te...” îmi făcea mai mult rău decât strigătele ma mei. Fem eile înce rca u s-o cal meze: „Ai să-ţi găseşti bărbatul şi copiii... în câtev a zile...” Dar ea continua să strige, gâfâind, cu vocea în tre tăiată de su spine: „Evreilor, ascu ltaţi-m ă: văd u n foc! Ce flăcări! Ce rug!” Ca şi cum un duh bleste m at ar fi in trat în ea şi ar fi vorb it din adân cul flin  tei ei. >

Am înc erc at să-i explică m, m ai d egrab ă ca să ne liniştim, ca să ne revenim, decât ca s-o consolăm: „Probabil că-i e sete, biata de ea! De-asta vorbeşte de focul c are o m ist uie... ” Dar totul era în zadar. Teroarea era palpabilă şi părea că va face să sară în bucăţi pereţii vagonului. Ne lăsau nervii. Pielea ne ardea. Era ca şi cum ne bunia avea să ne cuprin dă pe toţi. Nu mai puteam . Câţiva ti neri au făc ut-o să se aşeze c u fo rţa, au legat-o şi i-au p us un căluş în gură. S-a lăsat di n nou liniştea. Băiatul era aşezat lângă mama lui şi plângea. începusem să respir normal.

Se auzeau roţile scand ân d pe şine ritm ul m on ot on al 58

Noaptea

trenului care înain ta în n oapte. Pu team să moţăim clin no u, să ne o dih nim , să vis ăm ... Astfel au trec ut un a sau d ou ă ore. Un nou strigă t ne- a tăiat resp iraţia. Fe meia se eliberas e d in leg ături şi urla mai tar e ca înainte: — Uitaţi-vă la focul acela! Flăcări, flăcări peste tot... Din nou, tinerii au legat-o şi i-au pus un căluş. Au şi lovit-o . Alţii îi în curajau: — Să tacă odată, nebuna! Să tacă! N u este sin gură! închideţi-i gura! Au lovit-o de m ai mu lte ori în cap, destu l de tare. Băieţelul se agăţa de ea, fără să strige, fără un cuvânt. Nici m ăcar nu mai plângea. Părea că no aptea n u avea să se sfârşească. Spre d i mineaţă, do am na Schăchter s- a calmat. G hem uită în tr-u n colţ, cu priv irea năucă şi goală; nu mai vedea nimic. A răma s aşa toa tă ziua, m ută, absen tă, izolată de noi. La ven irea n opţii, a înc ep ut din n ou să urle: „Un incendiu , acol o!” Arăta un punct în spaţiu, me reu acelaşi. O bo sis eră să o bată. C ăldu ra, setea, m iro sul pestilenţial, lipsa de aer ne sufocau, dar toate acestea nu în se mna u nim ic, în com paraţie cu strigă tele ca re ne sco teau din minţi. Peste câteva z ile, prob ab il că

aveam să urlăm şi noi. 59

ELIE WIESEL

Am ajun s în să în tr-o gară. Cei aflaţi lângă feres tre n e-au spus num ele gării: — Auschwitz. Nim eni nu auzise numele acesta. Trenul nu a mai plecat. După-amiaza a trecut greu. Apo i uşile vag onulu i s- au deschis. Do i bărba ţi puteau să coboare după apă. Când s-au întors, au povestit că aflaseră, în schim bul u nui ceas de aur, că era staţia term inu s. Că vom coborî. C ă era u n lagă r de m unc ă. C on diţii bune. Familiile nu vor fi despărţite. Numai tinerii se vo r duce să mun ceas că în fabri că. Bătrânii şi boln a vii vor m un ci la câm p. Baro metrul încreder ii a înregistrat o creştere vi zibilă. Era eliberarea br uscă a tero rii d in nopţile p re  cede nte. I-am mulţum it lui Du mn ezeu. Doam na Sc hăchter stă tea în colţul ei, ghem uită, indifere ntă la încrederea general ă. C opilul ei îi m ân gâia mâna. Lum ina am urgului învă luia vagonul. A m mânca t ultim ele provizii. La ora ze ce, cu toţii n e-am căutat o po ziţie c onv enab ilă pentr u a aţipi u n pic şi, pes te puţin timp, am adorm it. Şi deodată: — Focul! Incendiul! Uitaţi-vă acolo!... Ne-am trezit brusc şi ne-am în drepta t spre feres

tre. Am crezut-o, şi de data asta, o clipă doar. Dar 60

Noaptea

afară nu era d ecâ t noa pte neag ră. R uşinaţi, ne -am înto rs la loc uri le n oastre , m ăcin aţi de tea mă, fără să vrem. Ea continua să urle, aşa că am bătut-o şi cu greu am făcut-o să tacă. Respon sabi lul vagonului no stru a chem at un ofi ţer ge rm an care s e plim ba p e p ero n şi l-a ru gat să ordo ne ca bolnava să fie dus ă în vagonul-spital. — Răbdare, a răspuns acesta, răbdare. Va fi trans portată curând. Pe la unsprezece, trenul s-a pus din nou în miş care. Ne -am grăbit să ne u ităm p e fereastră . C on vo  iul se dep lasa cu încetine ală. Peste un sfert de oră, a încetinit din nou. Pe ferestre, pu team v edea sârm a ghim pată; am înţeles ce îns em na lagărul. Uitasem de ex istenţa do am ne i Schăchter . D eo  dată, am auzit un ur let ter ibil: — Evreilor, priviţi! Priviţi focul! Flăcările, priviţi! Trenul se oprise şi, de data asta, am văzut flăcări ieşind pe un coş înalt şi profilându-se pe cerul negru. Doa mna Schăchter tăcuse. Redeveni se tăcută, in  dife rentă, absentă şi se întorsese în colţul ei. Am privit flăcările arzând în noapte. î n aer plu  tea un miros abominabil. Deodată, uşile s-au des chis. Nişte personaje ciudate, îmbrăcate în haine vărgate, cu pa ntalo ni negri, au sărit în vag on. Ţ ineau

61

ELIE WIESEL

în mâini o lanternă şi un baston. Au început să lo veasc ă în dre apta şi-n stânga, strigând: — Toată lumea jos! Lăsaţi totul în vagon! Re pede! Am sărit afară. A m a run cat o ultim ă privire spre doam na Schăchter. Bă iatul o ţinea de m ână. în faţa no astră, flăcările. în aer, mi ro su l de carn e arsă. Era pro babil m iezu l no pţii. Ajun sesem . La Birkenau.

62

CAPITOL UL II I

Obiectele dragi pe care le cărasem până aici au rămas în vag on şi cu ele, în fine, iluzi ile no astre . Din doi î n doi metri , u n SS cu m itral iera înd rep  tată spre noi. Ţ inân du-n e de mână , i-am u rm at pe ceilalţi. >

Un gradat SS ne-a întâmpinat, cu un baston în mână. A ordonat: — Bărbaţii la stânga! Femeile la dreapta! Şase cuv inte s pus e cu calm, cu in dif ere nţă, fără emoţie. Ş ase cuvinte simple, scurte. A fost m om en  tul în care m- am de sp ărţit de mam a. N u am av ut timp să mă gând esc, d ar a m sim ţit apă sarea m âin ii tatălui meu: răm ân eam singuri. In tr-o fracţiune de secundă, le-am văzut pe mama şi pe surorile mele pornin d spre dreapta. Tzipora o ţinea pe m am a de mână. Le-am văzut îndepărtându-se; mama mân gâia păru l blon d al surorii mele, ca şi cum ar fi pro  tejat-o, iar eu continuam să merg alături de tata,

63

ELIE WIESEL

alături de bărbaţi. Şi nu ştiam că, în acel loc şi în acea clipă, m ă de spărţeam pentru totd ea un a d e m am a şi de Tzipora. Am co ntin ua t să merg. Tata m ă ţine a de mână. în spatele meu , u n bătrâ n s -a prăbu şit. Lângă el, un SS scotea revolverul di n toc. M âna mi s-a ag ăţat de br aţul tatei. Un sin gu r gând: să nu-1 pier d. Să nu răm ân singur. Ofiţerii SS ne -a u ordo nat: — încolonaţi-vă câte cinci. S-au auzit proteste. Trebuia să rămânem îm preună cu orice preţ. — Hei, copile, câţi ani ai? Un d eţinu t pusese a ceastă întrebare. Nu -i ve de am faţa, d ar avea o voce o bo sită şi caldă. — Cincisprezece ani. — Nu. Optsprezece. — Nu, am repetat. Cincisprezece. — Eşti un prost. Ascultă ce-ţi spun

eu.

Apoi l-a întreb at pe tata, care i-a ră spuns: — Cincizeci de ani. Furios, o mul a spus: — Nu, nu cincizeci. Patruzeci. Auziţi? Optspre zece şi patruzeci. A dis păru t în în tu neri cu l nopţii. S-a ivit un altul,

înju rân d cu m îi venea l a gură: 64

Noaptea

— Pui de căţea, de ce-aţi venit aici? De ce? Cineva a în dr ăznit să răspun dă: — Tu ce crezi? Crezi că am facut-o de plăcere? Că am ce ru t să ve nim aici? Dacă ar fi pu tut, celălalt l-ar fi omo rât: — Taci din gură, porcule, sau te fac una cu pă mântul chiar acum! Ar fi treb uit să vă sp ân zu raţi acolo unde vă aflaţi în loc să ven iţi aici. N u ştiaţi ce se -n tâm plă aici, la Auschw itz? Ha ba r n-aveaţi? î n 1944? Nu, habar n-aveam. Nim eni nu ne spusese nimic. Nu îşi pu tea crede urechilor. Tonul lui a devenit din ce în ce ma i brutal: — Vedeţi coşul ăla? Vedeţi flăcările? (Da, vedeam flăcările.) Acolo, chiar acolo o să vă ducă. Acolo e morm ân tu l vos tru . N u aţi înţeles încă? Pui de căţea, nu înţelegeţi nimic? O să vă ardă! Să vă calcine ze! Să vă tra ns form e în cenuşă! Furia i se transforma în isterie. Am rămas ne mişcaţi, îm pietriţi. T răiam o are un coşmar? U n coş m ar inimaginabi l? Ici şi colo se auze au m urm ure : — Trebuie să facem ceva. Nu trebuie să-i lăsăm să ne om oare, s ă nu merg em ca vitele la tăiere. Tr e buie să ne revoltăm.

65

ELIE WIESEL

Pri ntre n oi se aflau câ ţiva bărb aţi solizi. Aveau pum nale şi îi în dem nau pe tovarăşii lor să se arunce asup ra gardien ilor înarm aţi. U n tâ năr spunea: — Lumea trebuie să afle că există Auschwitz. S-o afle cei care ar mai p ute a să sc ap e. .. însă bătrânii îşi implorau copiii să nu facă pros tii: — Nu trebuie să ne pie rdem încrederea, chiar dacă sabia atârnă deasupra capetelor noastre. Aşa vorbeau înţelepţii. Vântul revol tei s-a liniştit. Am co ntin ua t să m er gem până la o răscruce. în centru se afla doctorul Mengele, faim osu l do ctor Mengele (ofiţerul SS tipic, cu faţa plin ă de c ruz ime, nu lipsit de intelige nţă, cu monoclu), cu o baghetă de dirij or în m ână, în m ij locu l ce lorla lţi ofiţeri. Bagheta se m işca fără în ce  tare, când la dreapta, când la stânga. M -am trezit d eo da tă în faţa lui. — Vârsta? m -a întrebat, pe un ton care se voia probabil patern. — Optsprezece ani. Vocea îm i tremura. — Sănătos? — Da. — Meseria? Să sp un că era m student? — Agricultor, m -am auzit spunând.

66

Noaptea

Această conversaţie nu a du ra t mai m ult de câ teva secunde . M ie m i s-a păru t că a du ra t o veşnicie. Bagheta s-a înd rep tat spre stânga . Am făcut o ju  mătate de pas în faţă. M ai întâi, voiam să văd u nd e era trim is tata. D acă se ducea la drea pta, m -aş fi dus după el. înc ă o d ată, bagh eta s-a înclinat spre stânga . Mi s-a luat o pia tră de pe inimă . N u ştiam care direcţie era cea bună, în dreapta sau în stânga, ce drum ducea la închisoare şi ce dru m duce a la crematoriu. N u încă. Totuşi, eram fe ricit: eram alături de tata. Convoiul continua să avanseze, încet. Un alt de ţin ut s-a apro piat de noi: — Mulţumiţi? — Da, a răspuns cineva. — Nefericiţilor, vă îndreptaţi spre crematoriu. Se părea că spune adevărul. Nu departe de noi, din tr- o gro ap ă urc au spre s up rafaţă flăcări, flăcări gigant ice. Ceva ardea acolo. Un ca mion s-a apropiat de gro apă şi a arun ca t încărcătura: copii mici. Bebe luşi! Da, i-a m văzut, cu oc hii m ei. .. C opii aru nc aţi în flăcări. (Este oare de m irar e că de atun ci s om nu l mă ocoleşte?)

67

ELIE WIESEL

Iată, prin urmare, unde mergeam. Ceva mai în colo, se afla probabil o altă groapă, mai mare, pen tr u adu lţi. >

M-am ciupit de obraz: eram încă viu? Eram treaz? N u- m i venea să cred. Cum era posibil să arzi oameni, copii, şi toată lumea să tacă? Nu, nu putea fi adevărat. Un c oşm ar ... C urâ nd , am să mă trezesc brusc, cu inim a bătându-m i nebuneşte, în camera mea de copil, lângă că rţile m ele ... Vocea tatei m -a sm uls din gând urile mel e: — Păcat... Păcat că nu ai rămas cu m am a... Am văzut m ulţi copii de vârsta ta merg ând cu mam ele lor... Vocea lui e ra ter ibil de tri stă. A m înţeles că nu voia să vad ă ce urm au să facă. N u voia să -l vadă ar zân d pe sing urul lui f iu. Fru ntea îi era acoperită de brobo ane reci de su  doare. D ar i-am spus că nu credea m că în vremu rile no astre mai p ot fi incinera ţi oam eni, că om enirea nu ar fi tolerat n iciod ată aşa ce va ... — Omenirea? Omenirii nu-i pasă de noi. Astăzi, to tul este perm is. Totul est e posibi l, ch iar şi crem a toriile... Vocea îi era su gr um ată de em oţie. — Tată, i-am spus, dacă este aşa, nu mai vreau

să aştept. Mă duc spre gardul de sârmă ghimpată 68

Noaptea

electrificat ă. E ma i bin e decât să agonizez m ai mu lte ore î n mijloc ul flăcărilor. Nu mi-a răspuns. Plângea. Tremura din tot tru  pul. în jurul nostru, to ată lumea plângea. Cineva a înc ep ut să recite din Kaddish, rug ăciu nea m orţilor. Nu ştiu dacă se mai întâmplase, în lunga istorie a po poru lui evreu, ca oamenii să spună rugăciunea m or ţilo r p entr u ei înşişi. — Yitgadal veyit kadach chme raba... Fie numele Lui lăud at şi sf in ţit. .. m urm ura tatăl meu. Pen tru p rim a oară , am simţit cum creşte revol ta în mine. De ce să sfin ţesc n um ele Lui? Cel veşnic, stăpânu l universu lui, veşnic atotp ute rnic ul şi terib i lul tăcea, de ce să-I m ulţumesc? Am continuat să mergem. Ne apropiam încet, încet de groapă, din care se degaja o căldură infer nală. în că douăzeci de paşi. Dacă voiam să mă omor, acesta era momentul. Coloana noastră mai avea de mers vreo cincizeci de paşi. îm i mu şcam b uzele pen tr u ca tata să nu aud ă cum îm i c lănţăne au dinţii, încă zece paşi. Opt. Şapte. Mergeam încet, ca în urm a u nu i sicriu, ca în urm a cort egi ulu i no stru fu nerar. Mai erau patru paşi. Trei paşi. Groapa şi flă cările erau acum aici, foarte aproape de noi. Mi-am adunat toate forţele p entr u a ieşi din râ nd şi a mă arunca spre gardul de sârmă ghimpată. în adâncul

69

ELIE WIESEL

inimii, îm i luam răma s-b un de la tata, de la întregul univers şi, fără să vreau, cuvintele mi se formau şi mi se transformau în murmur pe buze: Yitgadal veyitkadach chme raba... Fie numele Lui lăudat şi sfinţit. .. Inim a stătea să mi se spargă în p iept. Iată. Mă aflam înain tea în gerului m o rţii. .. Nu. La doi paşi de groapă, ni s-a ordonat să ne întoarc em la stânga ş i am in trat în tr-o baracă . Am strâns tare m ân a tată lui meu. M -a între bat: — îţi aduci am inte de doam na Schăchter, din tren? N-am să uit niciodată noaptea aceea, prim a pe tre cu tă în lag ăr, care a fă cut d in viaţa m ea o no ap te lungă şi de şapte ori zăvorâtă. N-am să uit niciodată fumul acela. N -am să uit nicio dată feţişoarele copiilor ale căror trup uri le- am vă zut preschim bând u-se în vo lute de fum pe u n cer mut. N-am să uit nic io dată acele flăcări care m i-au mistuit pe ntru totdea una credi nţa. N-am să uit niciodată liniştea nopţii care m-a p ri vat pe ntru eternitate de d orin ţa de a tr ăi. N-am să uit niciodată clipele acelea în care D um  neze u a m urit p en tru m ine şi mi-am pierdut sufle

tul şi visurile, care au lua t chip ul d eşertu lui. 70

Noaptea

N -am să u it niciodată asta, chiar dacă aş fi con damnat să trăiesc la fel de mult ca însuşi Dumne zeu. Niciodată. Baraca în care fusesem

rep artiz aţi era foa rte

lungă. Pe tavan, câteva lucarne albăstrii. Aşa arată probabil anticamera infernului. O m ulţim e de oa men i înn eb un iţi, o mu lţim e de strigăte, o bru talit ate animalică. Am fost în tâmpinaţi de zeci de deţinu ţi, cu ba s toan e în mâin i, lovind la întâm plare, pe o ricine, fă ră nici un motiv. Or din e: „D ezbrăcarea! Repede! Raus! Păstra ţi n um ai c ureaua şi înc ălţările în m ân ă...” Trebuia s ă ne a run căm veşmintele în fu nd ul ba  răcii. Erau deja o grăm adă acolo. Co stu me noi, altele vechi, pa ltoa ne rupte , zdre nţe: cea a goliciunii. Tre m urân d de frig. Câţiva o fiţeri SS circ ula u p rin încăpere , căutâ nd bărbaţii robuşti. Dacă vigoarea era atât de apreciată, poate că trebuia să ne arătăm solizi? Tata era con vins de co ntrariul. Era m ai bine să nu ieşim în evi de nţă. D es tin ul ce lorla lţi va fi şi al no stru. (Mai târziu, aveam să aflăm că avusesem dreptate. Cei care fu ses eră aleşi în acea zi au fost înc orp ora ţi în Sonder-Kommando, kommandoul care lucra la crematorii. Bela Katz — fiul unui mare negustor din oraşul m eu — sosi se la Birkenau cu prim ul

71

ELIE WIESEL

transp ort, cu o săpt ămâ nă înaintea noastră . C ând a aflat de venirea noastră, ne-a trimis vorbă că, ales pentru că era solid, introdusese chiar el cadavrul ta tălui să u în cu pto rul crem atoriului .) Loviturile con tinu au să cadă: — La frizer! Cu bocan cii şi cureau a în m ână, m -am lăsat dus la frizeri. Aparatel e lor de tun s smulgeau p ărul d in cap, r âdeau to t părul de pe co rp. în m inte îm i ră su na acelaşi gând: să nu m ă înd ep ărtez de tata. Eliberaţi di n m âinile frize rilor, am în ce pu t să ne învâ rtim în grup, întâ ln ind prieten i, cunoş tinţe. î n  tâlnir ile ne ump leau inima de bucu rie — da, de b u curie: „Domnul fie lăudat! Trăieşti!...” în să alţii plângeau . P ro fita u de fa ptul că ma i aveau putere să plângă. De ce se lăsaseră aduşi aici? De ce nu m uris eră în p atul l or? Vorb ele erau între  rup te de suspi ne. Deo dată, cineva s-a aru nc at de gâtul m eu şi m -a sărutat: Yechiel, fratele ra binului din Sighet. Plânge a cu lacrimi amare. Am crezut că plângea de bu curie, pentru că era încă în viaţă. — Nu plânge, Yechiel, i-am spus. îm i pare rău de ceilalţi...

72

Noaptea

— Să nu plâng? Suntem în pragul morţii. C urând vom fi în ău n tr u ... înţelegi? înăun tru. Cu m să nu plâng? Pr in lu carnele albă strii de pe t avan, vedeam cum noaptea se destramă încet, încet. Nu-mi mai era team ă. E ram copleşit de o obosea lă inum ană. Nici m ăcar nu ne mai gândeam la cei absenţi, încă mai vorbeam despre ei — „cine ştie ce s-a în tâmplat cu ei?” —, dar nu ne mai păsa. Eram inca pabili să ne gândim la ceva. Sim ţurile ne erau anih ilate, p arc ă totu l se estom pa în ceaţă. Nu ne mai agăţam de nim ic. In stinc tul de conservare, de autoapă rare, am oru l pro priu — totul dispă ruse, în tr- u n ultim m om en t de luciditate, mi s-a părut că era m nişte suflete blestemate care ră tăceau în n eant, suflete co nd am na te să rătăcească în sp aţiu p ân ă la sfârşitul lum ii, în căutarea mâ ntu irii, în căutarea u i tări i — fără sp eran ţa de a o găsi. Pe la o ra c inci dim ine aţa, am fost da ţi afară din baracă. Kapo* ne loveau din nou, dar încetasem să mai sim t du rere a lovit urilor. O adiere în gh eţată de vân t ne învăluia. E ram goi, cu înc ălţările şi cure aua * Persoane care aveau sarcina să-i supravegheze pe prizo nierii din lagărele de concentrare naziste; de cele mai multe ori, era u deţinu ţi de dre pt c om un g ermani.

73

ELIE WIESEL

în mână. U n or din : „Alergaţi!” Şi am alergat. Du pă câteva m inu te d e alergare, am ajuns la o altă baracă. La uşă, un butoi cu gaz. Dezinfectarea. Fiecare este cufu nd at în butoi. Apoi un duş cald. în mare vi teză. O dată ieşiţi din apă, s un tem alu ng aţi afară. Alergăm din nou. încă o baracă: magazia. Cu mese foarte lungi. Cu mun ţi de un ifor me de de ţinut. A ler găm. Când trecem pe lâ ngă mese, ni s e arun că pa n taloni, vesto ane, cămăşi, şosete. în câteva secunde, am înceta t să mai fim oam eni. Dacă situaţia n u ar fi fost tragică , am fi putu t râd e în ho ho te. Ce ma i ţinute! M eir Kat z, un colos, primise un pa nta lon de copil, ia r Stern, mic de s tatu ră şi slab, un veston în care îno ta p ur şi simplu . Am proce dat im ediat la schim burile neces are. Am aruncat o privire către tata. Cât de mult se schimbase! Ochii i se întunecaseră. Aş fi vrut să-i sp un ceva , da r n u ştiam ce. Se lum ina se d e-a bine lea de ziuă . Luceafă rul di m ine ţii strălucea pe ce r. Şi eu d even isem un alt om. înv ăţăcelul care s tudia Talm udu l, copilul care fus e sem arseseră în flăcări. Nu mai rămăsese decât o form ă care îmi sem ăna. O flacă ră ne agră îmi intrase în suflet şi îl devorase. în câteva ore se petrecuseră atâtea evenimente, încât pierdusem complet noţ iun ea timpului. C ând

74

Noaptea

ne părăsisem casele? Dar ghetoul? Dar trenul? O săptămâ nă? O n oa pte — o singură noapte? De cât tim p stăteam în bătaia vântu lui îngheţat? O oră? O sim plă oră? Şaizeci de m inute ? Era cu s iguran ţă un vis. Nu departe de noi, nişte deţinuţi munceau. Unii săpau gropi, alţii tra nsp orta u nisip. Niciu nu l nu se uita la noi . Era m ca nişte cop aci uscaţi în mijlocu l unui deşert. în spatele meu, oamenii vorbeau. Nu aveam n iciu n ch ef să ascu lt ce vorb eau , să aflu cine vorb ea şi despre ce anume. N im en i nu în dr ăznea să ridice vocea, cu toate că lângă noi n u erau suprave ghetori. Poate că din cauza fumulu i gros care otră vea aeru l şi ne în ăbu şea ... Am fost con duşi în tr- o altă baracă, în lagărul ţi ganilor. î nco lonaţi câte cinci. — Nu vă mişcaţi! Nu exista podea. Un acoperiş şi patru pereţi. Pi cioarele se afun da u în noroi. A început aşteptarea. Am adormit în picioare. Am visat un pat, că mam a m ă mângâi a. Şi m-a m tre  zit: era m în picioare, cu tă lpile în noro i. U nii se pră buşiseră şi rămăseseră pe jos. Alţii strigau:

75

ELIE WIESEL

— Aţi înnebunit? Ni s-a spus să răm ânem în p i cioare. Vreţi să ni se întâm ple o nenoro cire? Ca şi cum nu se abătuseră deja asupra capetelor noastre toate nenorocirile din lume. încet, încet, ne -am aşezat cu to ţii în noroi. D ar e ram nev oiţi să ne ridică m în orice mo me nt, de fiecare dată cân d u n kapo intra să vadă dacă nu cumv a cineva av ea o pe  reche de în călţări noi. T rebu ia să i le dea. N u serve a la nimic să te opui: loviturile cădeau şi, până la urmă, îţi pierdeai şi încălţările. Eu aveam bocan ci noi. D ar cu m erau acope riţi cu un strat gros de noroi , nim eni n u i-a remarc at. I-am m ulţum it lui Dum nezeu , într-o rugăciune de cir cum stanţă, p entru că El crease noro iul în universu l Lui inf init şi minu na t. Liniştea a dev enit d eo dată apă sătoare. In trase un ofiţer SS şi, cu el, miro sul îngerului m orţii. Ne-am înd re pta t privirile spre buzele lui cărnoase. D in m ij locul bară cii, n e-a ţin ut u rm ătoru l discurs: — Vă aflaţi în tr-un lagăr de concentrare. La Auschwitz... O pauză. O bserv a ce ef ect prod us ese ră cuvi ntele sale. Figura lui mi- a rămas p ân ă astăzi în minte. U n bărbat înalt, de treizeci de ani, cu crima înscrisă pe fru nte şi pe pu pile. Ne privea insisten t, ca pe o haită

de câini leproşi care se agaţă de viaţă. 76

Noaptea

— Nu uitaţi, a continuat. Amintiţi-vă, gravaţi-vă pentru totdeauna aceste clipe în mem orie. Sunteţi la Auschwitz. Iar Aus chwit z nu este un loc pen tru co n valescenţi. Este uri lagăr de con cen trar e. Aici, va tre  bui să munciţi. Dacă nu, veţi merge direct în cuptor. La crem atoriu. Munca, sau cre mator iul — voi alegeţi. Trăisem deja intens acea noapte, credeam că nimic nu ne mai poate speria. însă vorbele lui seci ne-au făcut să ne cutremurăm. Cuvântul „cuptor” nu era aici un cuvânt lipsit de sens: plutea în aer, amestecat cu fumul. Era probabil singu

rul cuv ânt

care avea aici un sens real. A ieşit din baracă. Au ap ăru t kap o, strigând: — Toţi meseriaşii — lăcătuşi, tâmplari, electri cieni, ceasorn icari — un pas înainte! Ceilalţi au fos t duşi în altă baracă, de data acea sta din piatră. Ni s-a dat voie să ne aşezăm. Un depor tat ţigan ne suprave ghea. Deodată, pe tata a început să-l doară burta. S-a ridicat, s-a în dre ptat spre ţigan şi l-a într eb at po liti cos, în g erma nă: — Scuzaţi-mă... Puteţi să-mi spuneţi unde e toa leta? Ţiganul l-a măsurat lung, din cap până-n pi cioare. Ca şi cum ar fi vrut să se convingă că omul care îi vo rbe a e ra cu ade vărat o f iinţă din car ne şi

77

ELIE WIESEL

oase, o fii nţă vie, cu un co rp şi un p ântece . Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit d in letargi e, i-a tras tatălui me u o pa lm ă care l -a trâ ntit la pămân t. Tata s-a întors la locul lui în p atr u labe. Eram împietrit. Ce se întâmpla oare cu mine? Tocm ai îm i fusese lovit tată l, în faţa me a. Şi nic i nu clipise m. M ă uitase m şi tăcus em . Ieri, m i-aş fi înfi pt unghiile în carnea acestui criminal. Mă schimba sem, prin u rma re, atât de mult ? Atât de rep ede? în  cepeau să m ă încerce regr etele. M ă gân dea m la un singu r lucru: niciod ată nu le voi ierta ast a. Tata gh i cise probab il ce îmi trecea p rin minte; m i-a suflat la ureche: „Nu m ă doare” . Pe obraz se vedea încă urm a roşie a p alm ei care îl lo vise. — Toată lumea afară! Vreo ze ce ţigani se alăturas eră gardia nu lui nos tru. Bâtele şi bicele loveau în jurul meu. Picioarele mele al erga u singur e; nu m ă gândeam la ni mic. î n  cercam să mă protejez de lovituri în spatele celor lalţi. Soare de prim ăvară. — încolonaţi, câte cinci! Prizon ierii pe care îi ză risem d im ine aţă mun ceau nu departe. Lân gă ei, niciun gardi an, nu mai um bra coşului... Toropit de razele soarelui şi de visurile mele, am simţit cu m mă trage cineva de mân ecă. Era

tata: „M ergi mai de parte , fiule”. 78

Noaptea

Mergeam. Po rţile se desc hidea u, se înch ideau . Am continuat să mergem între gardurile de sârmă ghimpată electrificate. La fiecare pas, o pancartă albă cu u n cap de m or t neg ru car e ne privea. O in  scrip ţie: „Atenţie! Pericol d e m oarte !” Ridicol: aici nu exista nici măcar un singur loc în care să nu te afli în pericol de m oarte. Ţ iganii s-au op rit lâ ngă o bara că. Au fost înlo cuiţi de SS, care n e-au în cer cuit. Revolvere, m itra  liere, câini poliţişti. Marşul d urase o jum ătate de oră . Priv ind în jur , am ob servat că sârm a g him pată ră măsese în spatele nostru. Ieşisem din lagăr. Era o zi frum oasă de ma i. în aer pl utea parfum ul primăverii. Soarele cobora spre asfinţit. Dar d up ă doa r cât eva c lipe de m ers, am zărit gar du l de sâ rm ă ghim pată al un ui alt lagăr. O p oa rtă de fier care av ea, dea supra , ace astă inscrip ţie: „M unca te face liber!” Auschwitz. Prim a impresie: era ma i bine ca la Birkenau. Clă  diri din beton cu două etaje în loc de barăci din lemn. Am fost conduşi spre unul dintre aceste „blocuri”. Aşezaţi pe jos în faţa uşii, a m în cep ut din

nou să aşteptăm. Din când în când, cineva era 79

ELIE WIESEL

chem at înăun tru . Erau du şurile, formalitate obl iga torie la intrarea în toate lagărele. Dacă mergeai din tr-un ul în altul de mai m ulte ori pe zi, trebuia să treci d e fiecare dată pe la duşuri. Ieşiţi de s ub apa cald ă, am fost obliga ţi să trem u răm de frig în noa pte. H ainele au rămas în bloc şi ni s-a prom is că vom prim i altele. Către mie zu l no pţii, n i s-a or do na t să alergăm. — Mai repede, urlau gardienii. Dacă alergaţi mai rep ede , vă veţi duce la cu lcare mai rep ede. După câteva minute de cursă nebună, am ajuns în faţa u nui alt bloc. R esponsab ilul ne aştepta. Era un polone z tânăr, care ne zâmbea. A începu t să vo r bească şi, în pofida faptului că eram obosiţi, l-am as cultat cu răbdare. — Cam arazi, vă aflaţi în lagărul de concentrare de la Auschwit z. Vă aşteap tă un dru m lung, plin de suferin ţe. D ar nu vă pierdeţi curaju l. A ţi scăpat de cea mai m are prim ejdie: trierea. Ei bine, adu naţi-vă forţele şi nu vă pierd eţi speranţa. Vom trăi cu toţii ziua elib erării. Aveţi înc redere în viaţă, de o m ie de ori în cre de re. Alun ga ţi d isp er are a şi vă veţi în de părta de moarte. Infernul nu durează o veşnicie... Şi acum, o rugăminte, mai degrabă un sfat: pur taţi-vă un ul cu altul ca nişte cam arazi. Su ntem cu

to ţii f raţi şi îm părtăşim aceeaşi so artă. D easu pra 80

Noaptea

cap ete lor n oas tre p lute şte acelaş i fum . A jutaţi-vă un ul pe altul. Este sin gu rul m od d e a supravieţ ui. Gata cu vorba, sunteţi obosiţi. Ascultaţi: vă aflaţi în blocul 17; eu sunt responsabilul cu o rdinea aici; fie care poate veni la mine să se plângă de altcineva. Asta este tot. D uc eţi-vă la cul care. D ou ă pe rso an e într-u n pat. N oapt e bună . Primele vorbe omenoase. După ce ne-am urcat pe priciuri, am căzut într-un somn adânc. A d ou a zi dim inea ţă, „veter anii” ne -a u t ra tat fără brutalitate. Ne-am dus la spălător. Ni s-au dat haine noi. Ni s-a ad us cafea fără zahăr. Am ieşit di n bloc p e la o ra zece, se făcea cu răţe nie. Afară, soarele ne-a încălzit. Moralul era vizibil mai bu n. Res imţeam efectele bin efăcătoare ale so m nulu i din tim pu l nopţii. P rietenii se întâlnea u, schimbau câteva cuvinte. Se vorbea despre orice, mai p uţin desp re cei ca re disp ăruse ră. Părerea ge ne ral ă era că războ iul e ra pe sfârşite. Pe la prânz, ni s-a adus supă, o farfurie de supă pentru fiecare. Cu toate că eram m ort de foame, am refuzat să mă ating de mâncare. încă eram copilul

răsfăţat de od inioară. Tata a m ânca t şi raţia mea.

81

ELIE WIESEL

La umbra blocului, ne-am făcut siesta. Probabil că of iţeru l SS din ba ra ca pl ină de n oro i m inţise: Auschwit z chiar era o ca să de o d ih n ă... în cursul după- amiezi i, ni s-a ord on at să ne ali niem. Tre i prizon ieri au adus o m asă şi ins trum en te medicale. Cu mâneca stângă suflecată, fiecare tre buia să treacă prin faţa mesei. Cei trei „veterani”, cu nişte ace, ne -au ta tu at u n num ăr pe bra ţul stâng. Eu am devenit A-77 13. înc ep ân d de atunci, acesta a fost numele meu. La apus, apelul. Ko mma ndou rile de m un că se în  torseseră. Lângă uşă, orchestra cânta marşuri mili tare. Zeci de mii de deţinuţi stăteau alin iaţi în tim p ce sol daţii SS le verific au numerele. Dup ă apel, prizon ierii din toate blocurile au ru pt rân du rile şi s-au răspân dit în căutarea prietenil or, a rude lor, a vecinilor sosiţi cu ultim ul convoi. Zilele trece au . D im inea ţa: cafea fără zahăr. La prânz: supă. (în ziua a treia, m âneam orice fel de su pă cu ma re poftă .) La or a şase du pă-amiaza: ap e lul. Apoi, pâine şi câte ceva. La ora nouă: stingerea. Ne aflam de zece zile la Auschwitz. Era după apel. Nu mai aşteptam decât sunetu l clopotului care treb uia să an un ţe sfârşitul apelului. Am auz it de

odată cum cineva t recea prin tre rând uri, întrebând: 82

Noaptea

— Cine este Wiesel din Sighet? Persoana care ne căuta era u n om uleţ cu och e lari, c u faţa rid ată şi bătrâni cio asă. Tata i-a răspuns : — Eu sunt Wiesel d in Sighet. Omuleţul s-a u ita t lun g la el, cu ochii mijiţi: — Nu mă recunoaşteţi, nu-i aşa?... Nu m ă recu noaşteţi. .. Sunt ru da du mneavoastră, Stein. Aţi uita t deja? Stein! S tein d in Anvers. Soţul lui Reizel. Soţia du mne avo astră e mătuşa lui Reizel... N e scria des tul de d es... şi ce scrisori! Tatăl meu nu îl recuno scus e. P rob abil că nu îl ştia prea bine, căci era întotdeauna cufundat până peste cap în treb uril e c om un ităţii şi mai p uţin pre oc up at de fa milie. Era înto tdeau na absen t, pierdu t în gân  du rile lui. (O dată, o verişoar ă venise să ne facă o vi zită la Sighet. Stătea la no i şi mâ nc a la masa noa str ă de do uă săptămâ ni, când tata i-a rem arcat prezen ţa pen tru prim a dată.) Nu, nu avea cum să-şi am in tească de Ste in. Eu însă l-am recun oscut. O c un os  cusem pe Reizel, soţia lui, în ainte să plece în Belgia. Stein n e-a spus: — M-au deporta t în 1942. Am auzit că a sosit un transport din regiunea voastră şi am început să vă caut. A m crezut că poate aveţi veşti de spre Reizel şi

desp re băieţii mei, care au rămas la A nv ers ...

83

ELIE WIESEL

N u ştiam nim ic despre ei. D in 1940, m ama nu mai prim ise n icio scrisoare de la ei. D ar am minţit: — Da, mama a p rim it veşti de la voi. Reizel este foarte bine . Şi co piii... Plângea de bucurie. Ar fi vrut să rămână mai mult cu noi, să afle mai mu lte detali i, să se bu cu re de veştile bun e, dar se apro pia u n SS şi a fost nev oit să plece, spunându-ne că va veni din nou a doua zi. Clopotul a anu nţat rup erea rândurilor. N e-am dus să primim masa de seară, pâine şi margarină. îm i era tare foam e şi mi- am mân cat im ediat raţia. Tata mi-a spus: — Nu trebuie să m ănânci tot din tr-odată. Şi mâine este o zi ... Văzând că sf atul lui venea p rea târz iu şi că nu mai rămăsese nim ic d in raţia mea, n u s-a m ai atins de mân ca rea lui , a spus: — Mie nu m i-e foame. Am rămas la Auschwitz trei săptă mâni. Nu aveam nimic de făcut. Dormeam mult. După-amiaza şi noaptea. Singura noastră grijă era să evităm plecările, să rămânem aici cât mai multă vreme posibil. Nu era greu: era sufici ent să nu te înscrii ca m un cito r cali 

ficat. Cei nec alificaţi era u p ăstra ţi p entr u la sfârşit. 84

Noaptea

La înc epu tul celei de-a tr eia săptă mâni, şeful no s tr u de bloc a fost dest ituit , fiindcă era prea omenos. Noul şef de bloc era un om rău, iar ajutoarele lui era u ad evăraţi m on ştri. Zilele bune trecus eră. Am înce pu t să ne întreb ăm dacă nu cumva era mai bine să fim dese mnaţi p en tru urm ătoare a ple care. Stein, rud a n oa stră din Anvers, contin ua să ne vi ziteze şi câ teo da tă aduc ea o jum ătate de raţie de pâine: — Asta e pentru tine, Eliezer. De fiecare dată, lacrimile îi curgeau pe obraji, unde se uscau, în ghe ţau. Adesea, îi sp un ea tată lui meu: — Supraveghează-1 pe fiul tău. Este foarte slab, deshid ratat. Păziţi-vă bine , ca să evitaţi trier ea. M ân  caţi! O rice şi oricân d. D ev oraţi to t ce puteţi. Cei slabi nu fac m ulţi pu rici aici ... Era şi el tare slab, atât de uscat, vl ăguit. .. — Singurul lucru care m ă ţine în viaţă, avea obi ceiul să spună, este faptul că ştiu că Reizel şi copiii trăiesc. Dacă nu ar fi fost ei, nu aş fi rezistat... în tr -o seară, a venit l a no i cu faţa strălucind . — Tocm ai a sosit un transport de la Anvers. Mâine m ă duc să-i văd. C u sig uran ţă au ve şti...

Şi a plecat.

85

ELIE WIESEL

Nu aveam să-l mai vedem . Prim ise veşti. Veşti adevărate.

Seara , culcaţi pe a şter nu tur ile n oa str e d e pai e, încercam să cântăm melodii hasidice, iar Akiba D ru m er ne frângea inimile cu vocea l ui gravă şi pro  fundă. Unii vorbeau de D um neze u, de căile sale m iste rioase , des pre păc atele po po ru lu i evreu şi despre eli berarea viitoare. Eu, unul, încetasem să m ă mai rog. Era m ca Iov! N u îi ren egam existenţa, d ar m ă în do iam de jus tiţia Lui absolut ă. Akib a D rum er spun ea: — Dumnezeu ne p une la încercare. Vrea să vadă dacă sunte m capabili să ne d ominăm ins tinctele re le, să îl ucide m în noi pe Satana. Nu avem drep tul să ne pierdem speranţa. Şi dacă ne pedepseşte fără milă, acesta este un sem n că ne iubeş te cu atât mai m u lt ... Hersch Genud, cunoscător al Cabalei, vorbea des pre sfârşitul lum ii şi despr e ve nire a lui Moi se. Numai că din când în când, în mijlocul acestor discu ţii, un gâ nd n u-m i dădea pace : „Unde est e mam a în clipa as ta ... u nde e Tzipo ra.. .” — Mama este o femeie tâ nără încă, m i-a spus

od ată tata. Trebuie să fie în tr- un lagăr de mu ncă. Iar

86

Noaptea

Tzip ora este deja o fetiţă mare. Şi ea se află pro babil într-un lagăr... Ce mult am fi vrut să o credem! Ne prefăceam: poate celălalt credea? Toţi m unc ito rii calificaţi fu ses eră tri m işi în alte lagăre. Mai eram câteva sute de muncitori necalifi caţi. — E rândul vostru astăzi, ne-a anunţat secretarul blocului. Plecaţi cu urm ătorul transport. La ora zece , ni s-a da t raţia c otid ian ă de pâine. Vreo zece SS ne -au în co nju rat. La po ar tă, am văzut din n ou panoul: „M unca te face liber! ” Am fost n u  măraţi. Şi acu m eram în plin câmp, pe d ru m ul în  sorit. Pe cer pl ute au câţiva no rişori albi. Mergeam încet . G ardienii n u se grăbeau. Noi ne bucuram de asta. Pe când treceam prin sate, mulţi ge rm an i ne priv eau deloc m iraţi. V ăzuseră proba bil o m ulţime de asemenea p roc esiu ni... Pe drum , n e-am întâ lnit cu tinere nemţoaic e. Gardienii au început să le tachineze. Fetele râdeau, fericite. S-au lăsat sărutate, mângâiate, izbucnind în ho ho te d e râs. Au râs c u toţii, au g lum it, şi-au spus vorbe dulci o bu nă bucată de dru m. în timp ul acesta, măcar a m scăpat de strigăte ş i de lovitu ri d e bâtă. După patru ore, am ajuns în noul lagăr: Buna.

Po arta de fi er s-a închis în ur m a n oastră .

87

CAPITOLUL IV

Lagărul părea să fi trec ut p rin tr-o epide mie; era pustiu şi m ort. Numai câţiva deţinuţi „bine îm bră caţi” se plim ba u p rin tre b locuri. Bineînţeles, am tre cu t ma i întâi pe la duş uri. Şi-a făcut ap ariţia şeful lagărului. E ra un bărba t pu te r nic, bine clădit, lat în umeri; gât de taur, buze groase, păr ondulat. Părea un om bun. în ochii lui de un al bastru cenuşiu strălucea din când în când un surâs, în convo iul no str u se aflau c âţiva copii de zece-doi sprezece ani. Ofiţeru l s-a int ere sat d e ei şi a or do na t să li se adu că de mâ ncare. Dup ă ce ni s-au d at alte haine, am fost instalaţ i în două corturi. Trebuia să aşteptăm să fim încor poraţi în kom m andouri de muncă, abia după aceea puteam să in trăm în blocuri. Seara, kom mand ourile de m uncă s-au î ntors de pe şantiere. Apel. Am încep ut să căutăm cunoştinţe,

să punem întrebări veteranilor pentru a afla care

89

ELIE WIESEL

kommando de muncă era cel mai bun, în ce bloc treb uia să încercăm să ne cazăm. Toţi deţinuţii erau de acord: — Buna este un lagăr în regulă. Aici poţi să re zişti. Esenţialul este să nu fii înro lat în k om man do ul din co ns tru cţii... Ca şi cum am fi putut alege. Respons abilul cortului no stru era ger man. Cu o faţă de asa sin, cu b uze cărnoas e, cu m âini ca nişte labe de lup. Făr ă îndoială, m ânc are a d in lagăr îi pria; abia dacă se putea mişca. Şi el iubea copiii, ca şi şeful lagărului. Imediat după sosirea noastră, a ordonat să li se ad ucă pâine , su pă şi marg arin ă. ( în realitate, ace astă afecţiun e n u era d ezin teres ată: ai ci, copiii erau obiectul, între homosexuali, al unui adevărat schimb, cu m aveam să aflu mai târziu.) N e-a spus: — Veţi rămâne la mine trei zile, în carantină. Pe ur mă, vă veţi du ce la lucru . Mâin e, are loc vizita m e dicală. Unul d intre ajut oarel e lui — un copi l cu ochi de puşlama şi cu faţa d ură — s-a apropiat de mine: — Vrei să faci parte dintr-un komm ando bun? — Sigur. D ar cu o condiţie: vreau să răm ân cu

tat ăl m eu ... 90

Noaptea

— De acord, mi-a spus. Pot să aranjez asta. Pen tr u o nim ica toată: boc ancii tăi. Am să-ti dau alţii. Am refuzat să-i dau bocancii. Erau tot ce mai aveam. >

>

— îţi dau în plus o raţie de pâine şi o bucată de margarină... Bocancii î i plăceau, d ar n u i-a m dat. (M i-au fost lua ţi ma i târziu . Fără să capăt nim ic î n schimb.) Vizită me dicală în a er liber, la prim ele o re ale di mineţii, în faţa a trei medici aşezaţi pe o bancă. Primul nici n u m -a consultat. S-a mulţum it să mă întrebe: — Eşti sănătos? Cine ar fi înd răznit să afirme c ontrariul? Dentistul, în schimb, părea mai conştiincios: mi-a o rdo na t să casc gura mare. î n real itate, nu voi a să vadă dinţii stricaţi, ci dinţii de aur. N umărul celui care avea au r în gu ră era tre cu t pe o list ă. Eu aveam o co roană . Primele trei zi le au trec ut repede. în ziua a patra, în zori, în ti mp ce ne aflam în fa ţa cortu lui, au apă ru t kapo. Fiecare a î nc ep ut să aleagă oam enii care îi plăceau: — Tu... tu ... şi tu ... arătau ei cu degetul, aşa cum

alegi o vită, o marfa. 91

ELIE WIESEL

L-am urmat pe kapo care ne alesese pe noi, un tânăr. Ne-a ordo nat s ă ne o prim la i ntrarea p rim u lui b loc, lângă poart a lagă rului . Era blocu l orch es trei. „ Intra ţi”, a ord on at. E ram surprinşi: ce leg ătură aveam no i cu muzica? Orchestra cânta un marş militar, mereu acelaşi. Zeci de kommandouri plecau spre şantiere mărşă luind. Kapo scandau: „Stâng, drept, stâng, drept!” Ofiţerii SS, cu to cul şi hâ rtia în mân ă, scriau n u  m ărul oam enilor car e ieşeau. O rche stra a con tinua t să cânte acelaşi marş pâ nă la trecerea ultim ulu i kommando. Dirijorul a î ncetat atunci să mai m işte b a gheta. Orchestra s-a oprit brusc, iar kapo a urlat: „Alinierea!” Ne-am încolo nat în rânduri de câte cinci, îm  preună cu muzicienii. Am ieşit din lagăr, fără m u  zică, da r în pas caden ţat: în că ne m ai r ăsun au în ure ch i ecourile m arşului. — Stâng, drept! Stâng, drept! Am încep ut să vorbim cu veci nii noş tri, m uzi cienii . A pro ape t oţi era u evrei . Juliek, po lon ez, cu och elari şi un surâs cinic pe faţa palidă. Louis, o ri  ginar din Olanda, un violonist reputat. Se plângea că nu-1 lăsau să cânte Beethoven: evreii nu aveau

dreptul să cânte muzică germană. Hans, un tânăr

92

Noaptea

berlinez plin de spirit. Contram aistrul era polonez, Franek, fost student la Varşovia. Juliek mi- a explicat: — Lucrăm intr-un depozit de material electric, nu departe de aici. M unca n u este grea, nici peric u loasă. D ar kapo, Idek, ar e câteod ată accese de nebu nie şi atunci... este mai bine să te fereşti din calea lui.

— Ai noroc, m icuţule, a spus Hans, surâzând. Ai

ajuns într -un kom mando b u n ... ' Zece minu te m ai târziu, ne gă seam în faţa de po zitului. Ne-a întâmpinat un angajat german, civil, meister. N u ne -a acord at mai m ultă at enţie decât un

neg usto r un ui tra nsp ort de zdrenţ e vechi. Tovarăşii noştri aveau dreptate: munca nu era grea. Aşezaţi pe jos, tre bu ia să num ărăm bu loa ne, becuri şi alte mici piese electrice. Kapo ne-a explicat pe larg m area im porta nţă a acestei munci, avertizâ ndu-n e că orice leneş va avea de -a face cu e l. Noii mei to varăşi m -au liniştit: — Nu-ţi fie teamă. Trebuie să spună asta din cauza lui meister. Erau a colo m ai m ulţi pol on ez i în civil şi câteva franţuzoaice. Acest ea i-au salutat d in priviri pe m u zicieni. Franek, contram aistrul, m -a dus în tr- un colţ.

93

ELIE WIESEL

— Nu te strădui prea mult, nu te grăbi. D ar ai grij ă să nu te su rp rin dă vre un SS. — Dom nule contram aistru... aş vrea să stau lângă tatăl meu. — De acord. Tatăl tău va lu cra aici, alături de tine. Aveam noroc. G rup ulu i n ostr u i s-au alăturat doi băi eţi: Yossi şi Tibi, d oi f raţi d in Cehos lova cia, ai c ăror p ărin ţi fuseseră exterm ina ţi la Birkenau. Tră iau un ul p entru celălalt. Ne-am îm prietenit repede. Fiindcă făcuseră parte din tr-o organizaţie a tinere tulu i sionist, cu noşteau o mulţim e de cânte ce evreieşti. Astfel, ni se înt âm pla să fredonăm încetişor melodii care evocau apele calme ale Iord anulu i şi măreţia Ieru salim ulu i. Vor beam adesea despre Palestina. Nici părin ţii lo r nu avuseseră curajul să vândă tot şi să emigreze când mai era încă timp. A m h otărât ca , dacă ne era d at să trăim până la eliberare, să nu mai rămânem nicio singură zi în Europa. Urma să ne urcăm în primul vapor spre Haifa. Pierdut încă în visurile sale cabalistice, Akiba Drumer descoperise un verset din Biblie al cărui

co nţinu t, tran sp us în cifre, îi per m itea să prezică 94

Noaptea

faptul că eliberarea avea să aibă loc în săptămânile viitoare. Am părăsit cortul ş i ne-am instalat î n blocul m u zicienilor. Aveam d rep tul la o p ătură, u n lighea n şi o bucată de săpun. Şeful de bloc era un evreu ger man. Era bin e să ai ca şef un evreu. Se nu mea A lphons. Un b ărba t tâ năr cu o faţă uim itor de îmb ătrânită . Se dedica în întregime cauzei blocului „său”. Când putea, org aniza un „cazan” de supă pentru tineri, pentru cei slabi, pentru to ţi cei care visau mai m ult la o p or ţie su plim en tară decât la libertate. în tr- o zi, pe câ nd ne întorceam de la depozit, am fost chem at la secretarul blocului : — A-7713? — Eu sunt. — După ce m ănânci, te duci la dentist... — D ar... nu m ă dor d inţii... >

— După ce mănânci. Neapărat. M -am dus la bloc ul bolnavi lor. Vr eo două zeci de de ţinuţi aştep tau la r ând în faţa uşii. N u a d urat pr ea m ult ca să aflăm m otivul convo cării noastre: u rm au să ne fie extraşi dinţii de aur.

95

ELIE WIESEL

Dentistul, un evreu srcinar din Cehoslovacia, avea o faţă care sem ăna cu o ma scă mor tua ră. C ân d desch idea g ura, i se vedea u d inţii oribili, galbe ni şi stricaţi. A şezat în fo toliu, l-a m între bat u mil: — Ce vreţi să faceţi, domnule dentist? — Să-ţi scot coroana de aur, atâta tot, mi-a răs puns pe un to n indiferent. M i-a venit ideea să m ă pref ac bolna v: — Nu puteţi aştepta câteva zile, domnule doctor? Nu m ă simt prea bine, am tem peratură... Şi-a înc reţit fru ntea , s-a gâ ndit o clipă şi mi-a lua t pulsul. — Bine, micuţule. Când ai să te simţi mai bine, să vii la mine . în să n u aştep ta să te c hem eu! Am rev enit pe ste o s ăptămâ nă. C u aceeaşi scuză: nu mă însănăt oşisem încă. N u s-a a rătat m ira t şi nu ştiu d acă m -a crezut. Pro bab il că era m ulţum it să va dă că ve nis em din p ro prie iniţiativă, aş a cum îi promisesem . M -a păsuit din nou. La câteva z ile du pă acee a, cabine tul d en tistulu i a fost închis ş i am a flat că acesta fuse se a ru nc at în î n  chisoare. Urm a să fie spânzurat. Se dove dise că făcea trafic pe co nt p ro priu cu d inţii de au r ai deţinu ţilor. Nu mi-a fost deloc milă de el. Eram fericit că o pă ţise: îm i păstra m co roa na de aur. Acea sta pu tea să-mi servească, într-o bună zi, să cumpăr ceva,

96

Noaptea

pâine, viaţă. Nu mă mai interesau decât gamela de su pă şi co dr ul de p âine uscată . Pâinea, s upa — era u toată via ţa me a. E ram un corp. Poa te şi ma i pu ţin: un stomac înfometat. D oa r stom acul simţ ea cum trece timpul. M unceam deseori l a dep ozit ală turi de o tâ nără franţuzoa ică.eam N u vorbea eu n u înţeleg francezm: a. ea nu ştia germ ană, iar Mi se părea că era evreică, deşi trecea aici drept „ar iană”. Era de portată la muncă forţată. înt r-o zi în car e Idek era furi os, m-a m nim erit în calea lui. S-a repezit la min e ca un an ima l feroce, lovindu-mă în piept, în cap, aruncându-mă, apucându-mă din nou, dându-mi lovituri din ce în ce mai vi olente, pân ă când m -a u mplu t de sâ nge. Pen  tru că îmi muşcam buzele ca să nu urlu de durere, probabil că lua tăcerea mea drept dispreţ şi continua să lovească din ce în ce m ai tare. Deo dată, s-a cal mat. C a şi cum nu s-ar fi pe trec ut nimic, m -a trim is înapoi la muncă. Ca ş i cum am fi jucat amândoi un joc în care rolurile aveau aceeaşi im por tan ţă. M -am târ ât în colţul meu. A m simţit cum o mâ nă răcoroasă îmi şterge fru nte a însângerată . Era fr an  ţuzoaic a. îm i surâ dea trist şi mi-a strecu rat în mână

97

ELIE WIESEL

o bu cată de pâine. M ă prive a dr ep t în ochi. Simţeam că voia s ă-m i vo rbe asc ă şi că era m oartă de frică. A răma s aşa câteva clipe, apo i faţa i s-a lu minat şi mi-a spus, în tr-o germ an ă apr oape corectă: — Muşcă-ţi buzele, frăţio are... Nu plânge. Păstreaz ă-ţi m ân ia p entru altă zi, pen tru ma i târziu. V a veni o zi , da r nu acum ... Aşteaptă. Strânge d in d inţi şi aşteaptă... Mulţi ani m ai târziu, la Par is, citeam ziarul în m e trou . î n faţa mea stătea o doa mnă foarte frumo asă, cu părul negru, cu ochi visători. Mai văzusem un dev a och ii aceştia. Era ea. — Nu m ă recunoaşteţi, doamnă? — Nu vă cunosc, domnule. — în 1944, vă aflaţi în Germ ania, la Buna, nu-i aşa? — D a... — Lucraţi la depozitul de material e lectric... — Da, a spus ea, puţin tulburată. Şi, după o clipă de tăcere: A ştep taţi... îm i am in tes c... — Idek, kapo... băiatul evreu... vorbele de alean... Am coborât împreună din metrou şi ne-am aşezat pe tera sa u ne i cafenele. Ne -am p etr ec ut seara de pănân d am intiri. îna inte de a ne despă rţi, am în 

trebat-o: 98

Noaptea

— Pot să vă pun o întrebare? — Ş tiu ce vreţi să întrebaţi, spuneţi. — Ce vreau să vă întreb? — Dacă sunt evreică?... Da, sunt evreică. D intr-o familie prac ticantă. în tim pu l ocupaţiei, mi-am pro  curat acte false şi m-am dat drept „ariană”. Aşa am fost înc or po rată în grup ele de m un că forţată, d e portată în Germ ania, dar am scăpat de lagărul de concentrare. La depozit, nimeni nu ştia că vorbesc limb a germ ană: aş fi trezit bă nuieli. A fost o im pru  de nţă din p ar tea me a să vă sp un acele câteva cu  vinte, d ar ştiam că nu m ă veţi tr ăd a ... Altă dată, ne-au dus să încărcăm motoare diesel în vagoane, sub supravegh erea so ldaţilor germani. Ide k era foa rte ne rvo s. Se abţine a cu greu. De odată, a izbucnit. V ictima a fost de data aceasta tatăl

meu.

— Leneş bătrân ce eşti! a început să urle. Asta nu meşti tu a munci? Şi a început să dea în el cu un drug de fier. Tata s-a încovoiat la început sub lovituri, apoi s-a frânt în două, ca un arbore uscat lovit de trăsnet, şi s-a prăbuşit. Am asista t la scenă fără să fac nim ic. Tăceam . Mă gândeam să mă îndepărtez, ca să nu fiu şi eu lovit. Mai mult : era m furios în m om entele ac elea, da r nu

pe kapo, ci pe tata. îl învinuiam că nu fusese în stare 99

ELIE WIESEL

să evite criza lu i Idek. Iată ce făcuse din mine viaţa din lagăr.. . Franek, contramaistrul, a observat într-o zi că aveam o co roa nă de au r. — Băiete, dă-m i mie coroana. I-am răspuns că era imposibil, că fără coroana aceea nu aş mai pu tea s ă mănân c. — Că multă mâncare ţi se dă, băiete! Am găsit alt răspun s: coroa na m ea fuses e trecu tă pe o listă, în tim pul vizitei medicale; puteam avea am ândo i nec azuri . — Dacă nu-m i dai coroana, s-ar putea să te coste scump! Deodată, băiatul acela simpatic şi inteligent nu mai e ra acelaşi. O chii îi străl uce au d e lăcomie. I- am spus că treb uia să mă sfătuiesc c u ta tăl meu. — întreabă-1 pe tata, băiete. Dar vreau un răs puns mâine. Am vorbit cu tata; acest a a pălit, a tă cu t un m o ment, apoi mi- a spus: — Nu, fiule, n u putem face asta. — Se va răzbuna pe noi! — Nu va îndrăzni, fiule. Din păcate, ştia ce să facă; îmi cunoştea punctul slab. Tata nu făcuse armata şi nu reuşea să ţină pasul.

Or, aici toate deplasările în grup se făceau în pas 100

Noaptea

cadenţat. Era o ocazi e p en tru Frane k să-l tortureze şi, în fiecare zi, să -l lovească sălbatic. Stângul, dre p tul: lovitur i de pu mn! Stângul, dreptul: pal me. M -am hotărât să-i da u lecţii lui tata, să-l înv ăţ să schim be p asul, să ţin ă ritmu l. A m înc ep ut să facem exerciţii în faţa bloc ului no stru . Eu co mand am : „Stâng ul, d reptul!”, iar tat a se execu ta. D eţinuţii în  cep use ră să râ dă de noi: — Ia priviţi-1 pe tânărul ofiţer cum îl învaţă să mearg ă pe b ătr ân ... Hei, generale, c âte raţii de pâine îţi dă bătrân ul p entru asta? Dar tata nu progresa suficient, iar loviturile au co nti nu at să cadă. — Tot nu eşti în stare să mărşăluieşti, leneş bă trân? Aceste scene s-au repetat timp de două săptă mâ ni. N u m ai puteam . Am fost nevoiţi să ne pr e dăm. în ziua aceea, Franek a izbucnit în hohote de râs: — Ştiam, ştiam bine, băiete, că am să te înving. Mai bine mai târziu decât niciodată. Şi pentru că m -a i făcut să aştep t, te va co sta în plus o raţie de pâine. O raţie de pâine pentru unul dintre prietenii mei, u n den tist celebr u d in Varşovia. Ca să-ţi ex

tragă coroana.

10 1

ELIE WIESEL

— Cum? Raţia mea de pâine ca să pui tu mâna pe coroana

m ea

?

Franek surâdea. — Şi ce-ai vrea? Să-ţi sparg dinţii cu pumnul? în aceeaşi seară, la closet , de nti stu l din Varşovia mi-a extras coroana, cu o lingu ră ruginită . Fran ek a devenit mai drăguţ . Din c ând în când, îmi dădea un supliment de su pă. Dar asta nu a durat prea mult. Peste cincisprezece zile, toţi polonezii au fost tr ansfe raţi în tr- un alt lagăr. îm i pierdu sem co roa na degeaba.

Cu câtev a zile înainte de plecarea polonezilor , am trăit o altă experienţă. Era într-o dim ineaţă de duminică . Ko mm ando ul nostru nu era obligat să meargă la lucru în ziua aceea. însă Idek nu voia să rămânem în lagăr. Tre buia să ne ducem la depozit. Această bruscă dorinţă de a munci ne-a lăsat cu gura căscată. La depozit, Idek n e-a lă sat în grija l ui Franek, spunân d: — Faceţi ce vreţi. Dar faceţi ceva. Dacă nu, o să am grijă să vă par ă rău ... Şi a dispărut. Nu ştiam ce să facem. Obosiţi să stăm chirciţi pe

vine, am început să ne plimbăm prin depozit, în

102

Noaptea

căutarea unui codru de pâine uitat poate de vreun civil. Ajuns la capă tul clădirii, am auzit u n zgom ot ve  nind dintr-o încăpere alăturată. M-am apropiat şi i-am văzut: pe o saltea de paie, Idek şi o tânără poloneză, pe jumătate goi. Am înţeles de ce refuzase Idek să ne lase în lagăr. Să dep lase zi o s ută de d eţi nuţi ca să te cu lci cu o fată! L uc rul a cesta mi s-a părut tare comic şi am izbucnit în râs. Ide k a tresărit, s-a înto rs şi m -a văzut; fata încerca să-şi acopere sânii. Aş fi vrut să o iau la fugă, dar nu -m i pu team mişca pic ioarele: erau parcă bătute în cuie în podea. Idek m-a apucat de gât. Cu o voce surdă, mi-a spus: — Aşteaptă, băiete... Ai să vezi ce înseamnă să-ţi părăseşti locul de m uncă... Am să ţi-o plătesc, bă iete. .. Şi acum, întoarce -te l a locul tă u ... Cu o jumătate de oră înainte de terminarea lu crului, kapo a ordonat adunarea kommandoului. Apel. Nim en i n u înţelegea ce se petrec e. Un apel la or a aceea? Aici? Eu însă ştiam. Kapo ne-a ţin ut un mic discurs: — Un simplu deţin ut n u are dreptul să se ames tece în trebu rile altcuiva. Se pare că un ul d in voi nu

a înţeles. P rin ur mare , am să m ă strădu iesc să-l fac 103

ELIE WIESEL

să înţeleagă , o da tă pentru totd eau na , cât se po ate de clar. Simţeam c um pe spat e m i se scurgeau bro bo an e de sudoare. — A-7713! Am făcut u n pas în faţă. — O ladă! A ord onat kapo. A fost adusă o ladă. — Culcă-te pe ladă! Pe burtă! Am făcut ce îmi cerea . Apo i nu am mai sim ţit dec ât lovitu rile de bic i. — Una!... două!... num ăra el. Nu se grăbea deloc. Numai prim ele lovituri m-au duru t cu ad evărat. îl auzeam cum num ără: — Zece... unsprezece!... Vocea îi era calmă şi o auzeam ca de dincolo de un zid gros. — Douăzeci şi trei... încă două , m -am gândit, pe jumătate in conştient. Kapo aştepta. — Douăzeci şi p a tru ... douăzeci şi cinci! Se sfârşise. D ar fără să-m i da u seam a, leşinas em. Mi-am revenit după ce au turnat peste mine o gă leată cu apă rece. E ram încă întin s p e ladă. Vedeam,

vag, doa r pământu l ud de sub mine. Apoi am auzit

104

Noaptea

pe cineva strigând. Era probabil kapo. Am început să dis tin g ce urla: — în picioare! Probabil că încercam să m ă ridic, fiindcă am sim  ţit c um m ă prăbuşesc din nou p e ladă. Ce m ult aş fi vru t să m ă ridic! — în picioare! urla el mai tare. Dacă măcar aş fi putut să-i răspund, îmi spu nea m, da că aş fi putu t să-i sp un că nu mă pot mişca. Dar n u re uşeam să-mi miş c buzele. La ord inul lu i Idek, do i d eţinuţi m -au ridi cat şi m -au dus înaintea lu i. — Uită-te în ochii mei! L-am privit fără să-l văd. M ă gân deam la tata. Su ferea prob abil mai mult decât mine. — Ascultă-m ă bine, fiu de căţea! m i-a spus Idek cu răceală. Asta e pe ntru că ai fost curios. Ve i pr im i de cinci ori m ai m ult dacă înd răzne şti să povesteş ti cuiva ce ai văzut! Ai înţeles? Am da t din cap în se mn de încu viinţare, o dată, de două ori, am dat din cap la nesfârşit. Ca şi cum capul meu hotărâse să spună da fără să se mai op rească vreo dată.

105

ELIE WIESEL

în tr-o dum inică , în timp ce jum ătate din noi — prin tre care şi tatăl meu — se aflau la lucru, ceilalţi se od ihn eau în bloc. Pe la or a zece, sirenele au în ceput să urle. Alarm ă, în pas alergător, şefii de bloc ne-au ordonat să in trăm în blocuri, în timp ce SS se refugiau în adă postu ri. Pentru că era relativ uşor să evadezi în tim pu l alarmei — gardienii î şi părăseau tu rn ur ile de pază, iar sârma ghim pată era deconectată de la cu rentul elec tric —, soldaţii SS aveau o rd in să împu şte pe oricine se afla în afara blocurilor. în câteva clipe, lagărul sem ăna cu un v apo r eva cuat. Pe alei, nic i ţip en ie de om . L ângă bu cătărie, două cazane cu supă caldă şi aburindă fuseseră pă răsite, pe jumătate pline. Două cazane cu supă! Chiar în mijlocul aleii, două cazane cu supă, nepă zite de nimen i! Un ad evărat festin pie rdu t, ten taţie supremă! Sute de ochi le contemplau, strălucind de poftă. Doi miei pândiţi de sute de lupi. Doi miei fără păstor, oferiţi pe tavă. D ar cine să îndrăznească? Teroarea era mai puternică decât foamea. De odată, am văzut cu m se deschide, i mp erceptibil, uş a blocului 37. Şi-a făcut apariţia u n bărbat, târându-se ca u n vierm e în direc ţia cazane lor. Sute de ochi îi urmăreau mişcările. Sute de oa

meni se târau alături de el, zdrelindu-şi picioarele 106

Noaptea

od ată cu el de pietrel e de pe jos. Toat e inim ile tre  murau , da r în pr im ul râ nd de invidie. El îndră znise. A ajuns l a prim ul cazan, i ar inimile au în cep ut să bată mai tare: reuşise. Invidia ne devora, ne ardea ca pe nişte paie. Nici nu ne-a trecut prin cap să-l ad mirăm . Biet erou care risc a să fie ucis p entru o raţie de supă , iar no i îl asasi nam în gând. întin s lângă c azan, încerca a cum să se ridice pân ă la marginea acestuia. Fie din slăbiciune, fie din team ă, stătea acolo, ad un ându -şi, fără îndo ială, ulti  mele forţe. în fine, a reu şit să se ridice p ân ă la m ar ginea cazanului. U n m om en t, a păru t că se priveşte în lichid ul d in recipi ent, căutând u-şi reflexia de fan  tomă. Apoi, fără un motiv aparent, a scos un urlet teribil, u n ho rcăi t cu m nu mai auzisem vre oda tă şi, cu gu ra deschis ă, s-a aru nc at cu capul în zeama încă abu rindă. A m tre sărit cu toţ ii când am auzit împ uş cătura. Căzut d in n ou p e jos, cu faţ a m ur dară de supă, omul s-a zbătut câteva secunde lângă cazan, apoi n u a m ai mişcat. Atun ci am auzit a vioanele. A proape imediat, ba răcile au înce pu t să se cutrem ure. — Bombardează Buna! a strigat cineva. M -am gâ nd it la tata. C u toate ace stea, eram feri cit. Ce răzbu nare să vezi uzin a m istuită de incendiu! Bineînţeles, se discu tase d espre înfr ângerea tru pe lor

107

ELIE WIESEL

germ ane pe dive rse fronturi, d ar n u ştiam dacă tre  buia să credem zvonurile respective. Astăzi, puteam să vedem cu ochii noştri; era ceva concret! Nu ne era frică. Şi totuşi, dacă o bom bă cădea peste un bloc, a r fi făcut sute de victime, d intr-o lo vitură. Dar nu ne mai era frică de moarte, în orice caz, nu de moartea aceasta. Fiecare bombă care ex ploda ne umplea de bucurie, ne dădea din nou în  cre dere în viaţă. Bo mb ardam entul a dura t ma i bine de o oră . Dacă ar fi putu t du ra de zece ori zec e o re ... Apo i s-a făcut din n ou lini şte. Zg om otul ultimului avion am erican s-a stins şi ne-am trezit în cimitirul nostru. La ori zont, se ridica un nor mare şi negru de fum. Sire nele au început să urle. Era sfârşitul alarmei. Toată lum ea a ieşit din b locuri. Res piram lacom i aerul plin de fum, iar ochii ne străluceau, plini de sp eran ţă. O b om bă căzuse în mijlocul lag ărului, lângă platforma unde ne adunam pentru apel, dar nu explodase. Ni s-a ordonat s-o transportăm în afara lagărului. Şeful lagărului, în soţit de adjun ctu l lui şi de Oberkapo, a venit să inspecteze lagărul. Raidul îi lăsase

pe faţă urmele fricii. 108

Noaptea

în mijlocul lagă rului, singu ra victimă , zăcea tr u  pul omului cu faţa mânjită de supă. Cazanele au fost duse la bucătă rie. Soldaţii SS se înto rse ser ă la po stu rile lor, în tu r nurile de control, la mitralierele l or. A ntra ctu l se te r minase. Du pă o oră, am vă zut kom mand ou rile care se în  torceau, la pas, ca de obice i. L-am zărit, cu bu curie , pe tata. — Mai multe clădiri au fost distruse, mi-a spus, dar depozitul n-a avut de su fer it... După-amiază, ne- am dus p lini de zel să degajă m ruinele. O săptămână mai târziu, pe când ne întorceam de la lucru, am zărit în mijlocul lagărului, pe plat form a un de se făcea apelul, o spân zu rătoare neagră . Am aflat că supa urma să fie distribuită numai după apel. Acesta a durat mai mult decât de obicei. Ordinele erau date într-o manieră mai seacă decât în alte zile şi aeru l avea rez onanţe ciud ate. — Descoperiţi-vă! a urlat deodată şeful lagăru  lui. Zece m ii de chipie au fost ridicate în acelaşi timp.

— Acoperiţi-vă!

109

ELIE WIESEL

Zece mii de chipi e au fost puse d in nou pe capete, cu rapiditatea fulg erul ui. Poarta lagărului s-a deschis. O unitate SS a apă rut şi ne-a înconjurat: un SS la trei paşi. Din tur nurile de pază, mitralierele erau îndreptate spre platform a unde ne adunam pentru apel. — Se tem de tulburări, a m urm urat Juliek. Doi SS au pornit spre carceră. Au revenit, încadrându- 1 pe con dam nat. Era u n tâ năr d in Var şovia. Petrecus e trei ani în lagă rul de con centrare. Era u n băiat bine clădit, un uriaş în comparaţie cu mine. Cu spate le la spân zurătoare, cu faţa înto ars ă spre judecătoru l lui, şeful lagărului, era palid, dar părea ma i deg rabă em oţion at decât speriat. M âinile lui în  cătuşate nu trem ura u. Ochii con tem plau cu răceală sutele de gardieni SS, miile de prizonieri care îl înconjurau. Şeful lagărului a început să citească verdictul, acc en tuân d fiecare fr ază: — în numele Reichsfuhrerului H im m ler... d eţi nutul nr... a furat în timpul alarmei... Conform legii... para gra ful... deţ inutul n r... es te con dam nat la pede aps a cu mo artea. Acest a este un avertismen t şi un exemplu pentr u toţi deţinu ţii. Nim eni nu s-a mişcat.

110

Noaptea

Am auzit cum îmi bate inima. Miile de oameni care mureau în fiecare zi la Auschwitz şi la Birkenau, în cuptoarele crematoriilor, încetaseră să mă mai uimească . D ar aces t om de lângă spân zurăt oare m ă em oţion a. — Cât mai durează ceremonia asta? Mi-e foa m e... şoptea Ju liek. Lagerkapo s-a La un semn al şefului lagărului, ap rop iat de co nd am na t. E ra ajutat de d oi deţinuţi.

Pen tru d ou ă farfurii de su pă. Kapo a vr ut să-l lege la oc hi, da r c on dam natu l a refuzat. Dup ă câteva mom en te d e aşteptare, că lăul i-a pus funia în jurul gâtului. Se pregătea să le facă semn ajutoarelor să tragă scaunul de sub picioarele con damnatului, când acesta a strigat, cu o voce puter nică şi calmă: — Trăiască libertatea! Blestem Germania! Bles tem! Bles... Călăii îşi făcuseră treaba. Tăios ca o sab ie, s-a auzit u n ordin: — Descoperiţi-vă! Zece mii de chipie s-au ridicat , în sem n de o m a giu.

— Acoperiţi-vă! 11 1

ELIE WIESEL

Apoi to ţi p rizo nie rii din lagăr, bloc d up ă bloc, au fost obliga ţi să defi leze p ri n faţa s pâ nz ura tu lu i şi să se uite la ochii stinşi ai mortului, la limba care atâ rna. Kapo şi şefii de b loc îi s ileau să s e uite bin e la faţa aceea. După defilare, am primit permisiunea să ne du cem la bloc uri şi să mânc ăm. îm i am intesc că în seara a ceea supa m i s-a părut excelentă... Am asistat ş i la al te execu ţii pr in spân zura re. Nu am văzut niciun condam nat plângând. Trecuse m ultă vreme de când aceste tru pur i uscat e uitaseră gustul am ar al lacr imilor. Cu o excepţie. Oberkapo al celui de-al 52-lea kommando de la cabluri era un olandez: un uriaş, peste doi metri înălţime. Şapte sute de deţinuţi m un ceau su b c oman da lui şi toţi îl iube au ca pe un frate. Nu pălm uise niciodată pe nim eni şi nici nu in sul tase vre un d eţinu t. Avea în s erviciul l ui u n b ăiat, un pipei, cum erau num iţi aceştia. U n băiat de vreo doisp rezece ani, cu faţa fi nă şi fru moasă, lu cr u inc red ibil în acest lag ăr. (La Buna , to ată lum ea îi u ra pe aşa-n um iţii pipei; des eo ri erau m ai cruzi dec ât adulţii. în tr -o zi, am văzut unu l, în vâ rstă de trei sprezece ani, bătând u- şi

112

Noaptea

tatăl pentru că acesta nu îşi făcuse bine patul. Bă trânul plângea, iar fiul lui urla: „Dacă nu încetezi im ed iat, nu îţi m ai ad uc p âin e. Ai înţeles? ” în să micu l ser vito r al oland ezulu i era a do rat d e toţi. Avea o faţă de înger neferic it.) în tr- o zi, centrala electrică de la Bu na s-a defec tat. C he mat la faţa locului, G estapo a ajuns la con  cluzia că era vorb a de u n sabotaj . A fost desc op erită o pistă . A ceast a du cea la bloc ul Oberkapo -ului ola n dez. Şi acolo au fo st des cop erite, după perc hez iţie, multe arme! Oberkapo a fost arestat pe loc. A fost torturat

timp de mai multe săptămâni, dar degeaba. Nu a spus nic iun nume. A fost transferat la A uschwitz. Nu am m ai auzit nim ic despre e l. Micul pipei însă rămăsese în lagăr, la carceră . Tor turat, a păstrat şi el tăcerea. SS l-au condamnat la moarte, ca şi pe alţi doi deţinuţi la care f useseră de s coperite arme. în tr- o zi, la întoarc erea de la lucru, am văzut trei spânzurători ridicate pe platforma unde se făcea apelul, trei corb i negri. Apel. Soldaţii SS în ju ru l nos tru, cu mitralierele îndreptate spre noi: ceremonia tra diţion ală. Trei c ondam naţi alinia ţi — printre ei,

micul pipei, în ge rul cu o chi trişti. 113

ELIE WIESEL

SS păre au mai p re oc up aţi, m ai n el in iştiţi ca de obicei. Sp ânzu rarea u nu i copil în faţa a mii de spec tato ri nu era u n lu cru obişnuit. Şeful lagărului a citi t verdictul. Toţi ochii erau aţintiţi către copil. A cesta era livid, aproape calm, îşi muşca buzele. Umbra spân zu rătorii îl ac operea . Lagerkapo a refuzat de această dată să fie călău.

A fost înlocuit de trei SS. Cei trei con dam na ţi au u rcat îm preu nă pe scaune. Cele trei gâturi au fost introduse în acelaşi timp în no durile funiilor. — Trăiască libertatea! au strigat cei doi adulţi. Băiatul tăcea. — Unde este bunul Dumnezeu, unde este? a în  treb at cineva în spatel e meu. La un semn al şefului lagărului, cele trei scaune au fost împinse. Linişte abs olu tă în t ot lagărul. La ori zont, s oarele apunea. — Descoperiţi-vă! a urlat şeful lagărului. Vocea îi er a răguşită. Noi plâng eam . — Acoperiţi-vă! Apoi a înce pu t defil area. Cei do i ad ulţi nu mai trăiau. Limbile le atârnau, umflate, vinete. Dar a treia funie nu era imobilă: fiind mai uşor, copilul încă trăia ...

114

Noaptea

A rămas aşa mai bine de jumătate de oră, lup tân d, într e viaţă şi moa rte, ago nizâ nd sub ochii no ştri. Şi am fost obligaţi să ne uităm la el. Era înc ă viu câ nd m i-a ven it rân du l să trec p rin faţa lui. Lim ba îi era roş ie, oc hii n u i se stins eseră încă. în spatele meu , am auzit ac elaşi om întrebând: — Unde este Dumnezeu? Şi am s im ţit c um , în ad âncu l fiinţei mele, o voce îi răspundea: — Unde este? Uite-1 aici — e spânzurat aici, pe eşafodul ăsta. în seara aceea, supa avea gust de cadavru.

1 15

CAPITOLUL V

Vara era pe sfârşite. An ul evreiesc se încheia. în ajun de Roch-Hashana, ultima zi a acelui an blestemat, tot lagărul era electrizat de tensiunea care domnea în inimile noastre. Era, până la urmă, o zi diferită de celelalte. Ultim a zi a anului. C uvântul „ul tima” sun a foarte straniu. Şi dacă era cu adev ărat ui-, tim a zi? Ni s-a distribuit masa de seară, o supă deasă, dar nimeni nu s-a atins de ea. Voiam să aşteptăm până dup ă rugăciune. Pe platfo rm a u nd e se făcea apelul, înc on juraţi de gard urile de s ârm ă ghim pată electri ficată, s-au adunat mii de evrei tăcuţi, cu feţele de s compuse. Era noapte. D in toate blocurile con tinu au să vină priz onie ri, capabili deodată să învingă tim pul şi spaţiul, să le su bord oneze v oinţei lor. „Ce eşti Tu, Doam ne, m ă gân deam furios, în co mparaţie cu această masă de oam eni înd ur era ţi care vin să strige

117

ELIE WIESEL

cre din ţa în Tine, m ânia, revol ta? Ce însea mnă gra n do are a Ta, stăpân e al univ ersu lui, în faţa acestei slă  biciuni, în faţa acestei descompuneri şi putreziciuni? De ce le tu lb uri încă su fletele bolnave, cor pu rile in  firme?” Zece mii de oa meni veniseră să asiste la slujba so lemnă, şefi de bloc, kap o, funcţionari ai mo rţii. — Binecuvântaţi pe cel veşnic... Vocea celui care oficia se făcea auzită. Mai întâi am crezu t că era vântul. — Binecuvântat fie numele celui veşnic! Mii de oam eni repetau binecuvântarea, se

pro s

ter nau ca nişte copaci în furtu nă. Bin ecu vân tat fie nu mele celui veşnic! De ce, oar e de ce L-aş bin ecuv ânta? Toate fibrel e fiin ţei mele se revolta u. De ce îngăduise El să fie arşi mii de copii în gropile d in lagăr? D e ce îng ădu ia El să funcţioneze şase cr em ato rii zi şi noapte, în zilele de Sabat şi în zilele de sărbătoare? De ce, în marea lui putere, crease Auschwitz, Birkenau, Buna şi atâtea uzine ale morţii? C um aş putea s ă-I spu n: „ Bin ecu vântat să fii Tu, cel veşnic, s tăpân ul univer sului, care ne -ai ale s între po po are pen tru a fi tor tu ra ţi zi şi noapte, p entru a-i vedea pe taţ ii no ştri, pe m amele no astre , pe fraţii n oştri sfârşind în cremator ii?

118

Noaptea

Lăudat f ie nu mele T ău sfânt, Tu, care ne- ai ales pen tr u a fi sacrificaţi pe a ltar ul T ău”? Auzeam cu m se ridică vocea o mului care ofi cia, putern ică şi în acelaşi timp fără vlagă, în mijlocul la crimilor, al hohotelor de plâns, al suspinelor asis tenţei: — întreg pământul şi universul sunt ale lui Dum  nezeu! Se oprea tot timpul, ca şi cum nu ar fi avut for ţa să găsească înţele sul cuvin telor . M elo dia s un a înăbuşit. Iar eu, misticul de odinioară, gândeam: „Da, omul est e mai puternic, mai m are decât Dumn ezeu. Cândin d aipafost de cep ţiongeneraţia at de A dam şi Eva, i-aidisplă al un gat radis. C ând lui Noe Ţ i-a  cut, ai trimis potopul. Când Sodoma nu a mai fost demnă în ochii Tăi, ai aruncat din cer foc şi pu cioasă. Dar oamenii aceştia pe care i-ai înşelat, pe care Tu i-ai lăsat să fie to rturaţi, măcelăriţi, gazaţi, calcin aţi, ce fac oare? îţi în chină rugi Ţ ie! îţi laudă numele!” — Toată creaţia mărtu riseşte măreţia lui D um  nezeu! Altădată , ziua de An ul N ou îmi dom ina viaţa. Ştiam că păcatele mele îl într ista u p e cel veşnic, im  ploram iertarea Lui. Altădată, credeam profund că

1 19

ELIE WIESEL

de u n singur gest al meu, că de o singură rug ă a mea depindea salvarea lumii. Azi, nu mai imploram. Nu mai eram capabil să gem. D im potrivă, mă simţ eam foarte p utern ic. Eram acuzat orul . Iar acu zatul: Du mn ezeu. Ochii mi se deschiseseră şi eram singur, teribil de singur pe lume, fără Dumnezeu, fără om. Fără dragoste, fără milă. N u m ai er am decâ t cenuşă, da r m ă simţeam mai pute rnic decât Ato tputern icul de care viaţa îmi fusese multă vreme legată. în mijlocul acelei adu nări car e se ruga, eram ca un ob serva tor stră in.

. Slujba ter mdish in atpe cuntru rug ăciu ne a pe Kaddish. Fie care spun s-a ea Kad părinţi, ntru copi i, pentru fraţi şi pentru sine. Câteva clipe, am rămas pe platforma unde se făcea apelul. Nimeni nu îndrăznea să rupă vraja. Apoi a su na t ora stingerii, iar deţ inu ţii s -au în dre p tat încet spre blocurile lor. Am auzit cum îşi urau unu l altuia un an bun! Am pleca t alergând în căutarea tată lui m eu. Şi î n acelaşi tim p îm i era te am ă că va treb ui să-i urez un an n ou fer icit, în car e nu mai credeam.

120

Noaptea

Era în picioare lângă bloc, sp rijinit de zid , înc o voiat, cu um erii căzuţi ca sub o m are pov ară. M -am apropiat, i-am lu at m ân a şi i-am sărutat-o. O lacrimă a căzut pe mână. A cu i era lacrim a aceea? A mea? A lui? Nu am spus nim ic. N ici el. Nu ne înţelesesem niciod ată atât de bin e. Sunetul clopotului ne-a readus la realitate. Tre buia să mergem la culcare. Veneam de tare departe. Am ridica t och ii ca să mă uit la faţa tatălui meu, în  covo iat dea supra mea, pen tru a încerc a să surp rind un surâs sau ceva asem ănător pe faţa lui desc ărnată şi îmbătrânită. Nimic. Nici măcar umbra unei ex presii. învins. Yom Kippur. Ziua Marii Iertări. Trebuia să postim? Chestiunea era aprig dezbă tută. Postul pu tea să însem ne o mo arte sigur ă, mai rapidă. Aic i post eam to t anul. Tot anul era Yo m Kip pur. Alţii însă spuneau că trebuia să postim, tocmai pentru că era periculos să o facem. Trebuia să-i ară tăm lui Dumnezeu că şi aici, în acest infern, eram capa bili să-L slăvim. Eu nu am postit. M ai întâi pe ntru a-i face plăcere tatălui meu, care îmi interzisese să o fac. Apoi, nu aveam niciu n m otiv să postes c. Nu mai acceptam tă cerea lui Du mneze u. î m i goleam supa d in gamelă şi

12 1

ELIE WIESEL

vedeam în acest gest u n act de revoltă şi de pro test îm po triva Lu i. Şi me stecam buc ata de pâine. Simţeam că în ad âncu l inim ii mele n u era decât un ma re vid. SS ne-au oferit un cadou frum os de Anu l Nou . Ne întorceam de la lucru. După ce am trecut de poarta lagărului, am simţit că ceva neobişnuit se pe trecea. A pelul a dura t mai puţin ca de obice i. Supa de seară a fost d ist rib uită în mare v iteză şi îng hiţită pe loc, cu neliniştea în suflet. Nu mai stăteam în acelaşi bloc cu tatăl meu. Fu sese m transferat î n alt kom mando , cel de con struc ţii, u nd e treb uia , do uăspre zec e o re pe zi , să car blo curi m ari de piatră. Şeful blocului m eu era un evreu german, mic de statură, cu privirea iscodi toare. N e-a an un ţat, în sea ra ac eea, că nim en i nu avea voie să părăsească blocul după supa de seară. Şi curând a început să circule un cuvânt teribil: trierea. Ştiam ce însem na ast a. Un SS urm a să ne exam i neze. Dacă găsea un om slab, un „m usu lm an”, cum îi spuneam noi, nota numărul acestuia: bun pentru crematoriu.

122

Noaptea

D up ă supă, ne- am ad un at în spaţiul dintre p a turi. Veteranii spuneau: — Aveţi noroc că aţi fost aduşi aici m ai târziu. Este u n para dis azi, în com para ţie cu ceea ce era la  gărul acum doi ani. Nu era apă, nu erau pături, aveam ma i pu ţin ă sup ă şi pâine. N oaptea, do rm ea m aproape goi şi erau minus treizeci de grade. în fie care zi, adunam cadavrele cu sutele. Munca era foa rte grea. Astă zi, aici e un m ic par adis . Kapo avea ordin să omoare în fiecare zi un anumit număr de prizonieri. Şi, în fiecare săptămână, trierea. O selec ţie ne m ilo asă... Da, aţi avu t noroc . — Destul! Tăceţi! i-am im plorat. Pute ţi să p o  vestiţi mâine sau în altă zi. Au izbucn it în râs. Nu degeaba erau vet erani . — îţi este frică? Şi nouă ne e frică. Şi aveai de ce, altădată. Bătrân ii stătea u în colţul lor, mu ţi, im ob ili, ca nişte o am en i hăituiţi. Unii se ruga u. O oră de răgaz. Peste o oră, vom cunoaşte ver dictul: moartea sau amânarea. Şi tata? Abia acum îmi aminteam de el. Cum va reuşi să treacă de tr iere ? îm bătrânise atât de m u lt ... Şeful blocului nostru nu ieşise din lagărele de

concentrare din 1933. Trecuse deja prin toate 123

ELIE WIESEL

abatoare le, pr in toate uz inele mo rţii. C ătre or a no uă, s-a înfi inţat în mijlocu l no stru : — Achtung! Im ediat s-a făcut liniş te. — Ascultaţi bine ce am să vă spun. (Pentru prima dată, simţeam cu m îi tre m ură vocea.) Peste câte va clipe înc epe trie rea. Trebu ie să vă dez brăcaţi la piele. Apoi să trec eţi u nul d up ă altul p rin faţa m ed icilor SS. Sper că veţi reuşi să scăpaţi cu toţii. Dar trebuie să vă măriţi şansele. î na inte d e a in tra în camera de alături, faceţi câteva m işcări ca să căpătaţi ceva c u loare. N u mergeţi agale, alergaţi! Alergaţi ca şi cum dra cu l ar fi pe u rm ele v oastre! Nu vă uita ţi la SS. Alergaţi, d rept înain te! S-a în tre ru pt o clipă, a poi a adă ugat: — Şi, cel mai important, nu vă fie frică! Era un sfat pe care am fi vr ut tare m ult să-l putem urma. M -am dezbră cat şi mi-am lăsat hainele pe pat. în seara aceea nu era n iciu n pe rico l să fie furat e. Tibi şi Yossi, care fu seseră mutaţi în acelaşi komm an do cu mine, au venit să -mi spună : — Să răm ânem îm preună. Vom fi mai puternici. Yossi murmura ceva. Se ruga probabil. Nu ştiu sem că Yossi era credincios. Crezusem întotdeauna contrariul. Tibi, foa rte palid, tăcea. Toţi deţinuţii din

124

Noaptea

bloc stăteau, goi, între paturi. Probabil că aşa trebuie să stai la Jude cata d e apoi. — Vin! Trei ofiţeri SS îl în so ţea u p e fa im os ul docto r Mengele, cel care ne primise la Birkenau. Şeful de bloc, încercând să surâdă, ne-a întrebat: — Sunteţi pregătiţi? Da, eram preg ătiţi. Ca şi m ed icii SS, de altfel. Doctorul Mengele avea o listă în mână: numerele noastre. I-a făcut sem n şeful ui de b loc: „P utem în  cepe! ” Ca şi cum ar fi fost vorb a de un joc. Pr im ii care au tre cu t au fost „perso nalităţile” blo  cului, Stubenelteste, kapo, co ntra maiştri, to ţi în p er fectă co nd iţie fizică, n atural! Apoi a ven it râ nd ul deţinu ţilo r simpli. D oc toru l Mengele îi măsura din cap până-n picioare. Din când în când, nota un număr . N u m ă gândeam decât l a un singur lucru: să nu-1 las să-mi ia n um ărul , să nu-1 las să-m i vad ă bra ţul stâng. în faţa m ea nu m ai e rau decât Tibi şi Yossi. Au trecut. Am avut tim p să văd că do ctoru l Mengel e nu le notase numerele. Cineva

m -a împins. Era rând ul

meu. Am alergat fără să mă uit înapoi. Capul mi se învârtea : eşti pre a slab, eşti lipsit de pu ter e, eşti prea slab, eşti bun pentru cuptor... Cursa mi se părea

interminabilă, aveam impresia că alerg de ani 1 25

ELIE WIESEL

întregi... Eşti prea slab, n-ai pic de vlagă... în fine, am ajuns , la capă tul puterilor. D up ă ce mi- am recă pătat suflul, i-am în trebat pe Yossi şi pe Tibi: — Am fost trecut pe listă? — Nu, a spus Yossi. Şi a adăugat, surâzând: ori cum , nici n-ar fi putut, alergai prea re ped e... Am început să râd. Eram fericit. Aş fi vrut să-i îmbrăţişez. în clipa asta, puţin îmi păsa de ceilalţi! Nu fusesem trecut pe listă. Cei al că ror nu m ăr fu sese trecu t pe listă stăteau deo parte, părăsiţi de lum ea întreagă . Un ii plâng eau în tăcere. Ofiţerii SS au plecat. Ş eful de blo c a ap ărut, iar faţa lui reflecta ob oseala no astr ă, a tutu ro r: — Totul a decurs bine. Nu vă îngrijoraţi. Nim eni nu va păţi nimic. N im eni... în că m ai încer ca să surâd ă. Un bie t evreu slăbit, uscăţiv, l-a într eb at c u o voce tre murân dă: — D ar... dar, Blockălteste, eu am fost trecut pe listă! Şeful de bloc s-a înfuriat: cum adică, nu îl cre deau! — Ce mai vreţi? Poate credeţi că mint? Vă spun

o dată pen tru totdeauna: nu vi se va întâm pla nimi c!

126

Noaptea

N ic iunuia din tre voi! Vă complăceţi în disperare, imbec ili ce sunteti! »

Clop otul a sunat, an un ţân du -ne că trierea se în  cheiase în to t lagărul. Am în ce pu t să alerg cât m ă ţin ea u pu terile către blocul 36; l-am întâlnit pe tata pe drum . Venea la mine: — Deci? Ai trecut? — Da. Şi tu? — Şi eu. Puteam în fine să răsuflu uşurat! Tata avea un cado u p en tru mine: o jum ătate de raţie de pâine ob  ţin ută în schim bu l une i buc ăţi de cauciu c, găsită la dep ozit, din care se pu tea con fecţion a o talpă de pantof. Clop otul. Treb uia să ne d esp ărţim , să ne duc em la culcare. Totul era reglementat de clopot. Acesta dădea ordinele, iar eu le executa m în m od automat, îl uram . Cân d m i se întâm pla să visez la o lume mai bună, mi-o im aginam ca u n univers fără clopote. Au trecut câteva zile. N u n e m ai gândeam la tr i ere. M ergeam la lu cru ca de obicei ş i încărcă m pie  tre grele în vagoane. Raţiile erau m ai mici: asta era

singura schi mbare.

127

ELIE WIESEL

Ne trezisem înaintea zorilor, ca în fiecare zi. P ri mise m cafeaua fă ră zahăr, raţia de p âine. Urm a să ne ducem pe şantier, ca de obicei. Şeful de bloc a venit alergând: — Linişte, vă rog. Am aici o listă cu numere. Am să v-o citesc. Toţi cei pe care îi voi nu m i n u se vor duce la luc ru în d im ine aţa asta: vor răm ân e în lagăr. Şi, cu o voce monotonă, a citit zece nume. Am înţeles: e rau cei selectaţi. D octoru l Mengele n u ui tase. Şeful de bloc s-a înd rep tat s pre cam era l ui. Zec e priz onie ri l-au înconjurat, agăţându-se de hainele lui: — Salvaţi-ne! Ne-aţi prom is... Vrem să mergem pe şantier, avem destulă forţă ca să muncim . Sun tem lucr ător i buni. Pu tem ... vr em ... A înc erc at s ă-i liniştească, să -i îm bărbăteze în le  gătură cu so art a lor, să le explice: faptul că ră mâneau în lagă r nu în sem na m are l ucru, n u avea o sem nifi caţie tragică: — Eu răm ân aici aproape în fiecare z i... Era u n argu men t cus ut cu aţă albă. Ş i-a dat seama de asta, n-a mai spus nimic şi s-a închis în camera lui. Clopotul a sunat.

— încolonarea! 128

Noaptea

Acu m nu m ai av ea im por tan ţă că m un ca era grea. Es enţialul e ra să te găseşti d ep arte d e bloc, d e parte de creuzetul morţii, departe de centrul infer nului. L-am zărit pe tata alergând spre mine. Mi s-a făcut frică. — Ce se întâmplă? Fără suflu, nu reuşea să deschidă gura. — Şi e u ... şi e u ... Mi-au spus să răm ân în lagăr. îi no tas eră nu m ăru l fără ca el să-şi de a seama. — Ce ne facem? am întrebat, îngrijorat. El îns ă voia s ă mă linişteasc ă: — Nimic nu e sigur încă. Mai există încă şansa să scăpăm. Azi vo r face o a do ua tr ie re ... o triere deci sivă... Am tăcut. Simţea că nu m ai avea timp . Vorbea reped e: a r fi vru t să-mi s pu nă atât de multe lucruri. Se încur ca în cuvinte, vocea îi era gâtuită . Ştia că tre buia să plec peste câteva momente. El va răm âne singur, atât de singur... — Uite, ia cuţitul acesta, mi-a spus, eu nu m ai am nevoie de e l. Ţ i-ar pute a prin de bine. Ia ş i lingu ra asta. Să nu le vinzi. Repede! Haide, ia-le, d acă ţi le dau! Moştenirea...

129

ELIE WIESEL

— Nu vorbi aşa, tată. (Simţeam că eram pe punc tul să izbucnesc în lacrimi.) Nu vreau să spui asta. Păstrează ling ur a şi cuţitul. Ai la fel de m ultă nevoie de ele ca şi mine. Ne vedem diseară, după lucru. S-a uita t la m in e cu ochii lui ob osiţi şi în care se citea disperarea. A continuat: — Ţ i-o cer... Ia-le, te rog să faci ce-ţi cer, fiule. Nu avem tim p ... Fă ce-ţi spune tatăl tău. Kapo a urlat o rdin ul de pleca re. Kom mandoul s-a îndreptat spr e poa rta lagă ru lui. Stâng, drept! îm i mu şcam buzele. Tat a rămăsese lâng ă bloc, sp rijin it de zid. Apoi a în ce pu t să alerge, încercând să ne ajungă din urmă. Poate că uitase să-mi spună ceva... însă mergeam prea repede... Stâng, drept! Am ajuns l a poartă . N e-au num ărat, în vacarmul muzicii m ilitare. A m ieşit afară. Toată ziua, m -am mişcat ca un som nam bul. Tibi şi Yossi îmi spu nea u d in când în cân d cuvinte de îm  bărbătare. Şi kapo încerca să mă liniştească. îm i dă duse o sarcină m ai u şoară. îm i era g reaţă. Ce bine se purta u to ţi cu mine! Aşa cu m te po rţi cu u n orfan. Mă gând eam : ch iar şi acum , ta ta m ă ajută. Nici eu nu ştiam ce voiam, ca ziua să treacă mai

repede, sau mai încet. îmi era teamă că în seara

130

Noaptea

aceea aveam să fiu singur. Că ar fi fost mai bine să m or c hiar ai ci! în fine, am pornit pe drumul de întoarcere. Ce m ult aş fi vru t să ni se ord one să alergăm! Marşul militar. Poarta. Lagărul. Am alergat că tre blocu l 36. Mai ex istau oare mira cole p e pământ? Trăia. Scă pase de a doua triere. Putuse să dovedească faptul că încă ma i era u ti l... I-am dat înap oi cu ţitul şi lin gura. Akiba D ru m er ne-a pără sit, victimă a t rierii. în ultima vreme, rătăcea pierdut printre noi, cu ochii sticloşi, pov estin d tu tu ro r cât de sl ab este: „N u mai p o t... S-a sfârşit...” Era imposibil să-i ridici moralul. Nu asculta ce i se spunea. Nu făcea decât să repete că pentru el to tul se sfârşise, că nu mai putea să lupte, că nu mai avea nici fo rţă, nici credinţă. Ochii i se go leau dintr-odată, nu mai erau decât două răni des chise, d ou ă fântân i ale terorii . Nu era singurul care-şi pierduse credinţa în zi lele acelea ale trierii . Am cun osc ut u n rabin din tr-u n orăşel din Polonia, un bătrân încovoiat, cu buzele mereu tremurânde. Se ruga tot timpul, în bloc, pe

şantier, în coloană. Recita din memorie pagini 131

ELIE WIESEL

întregi din Talmud, discuta cu el însuşi, punea în trebări şi răspundea tot el. într-o zi, mi-a spus: — S-a sfârşit. Dumnezeu ne-a părăsit. Şi, ca şi cu m s-a r fi căit că pro nunţas e aceste cu  vinte, a tât de rece, atât de sec, a adă ugat cu vocea lui stinsă: — Ştiu. N u am dreptul să spun astfel de lucruri. O ştiu bi ne. O mul este prea mic, pre a jalnic de infim pentru a căuta să înţeleagă căile misterioase ale lui Dum ne zeu . D ar ce pot să fac? N u s un t un înţelept, un drept, nu sunt un sfânt. Sunt o simplă creatură din carne şi oase. Sufă r şi sim t infe rnul în sufle tul şi în carnea mea. Am ochi şi văd ce se întâmplă aici. Unde este milos tenia divi nă? U nde est e D umnezeu? Cum pot să cred, cum putem să credem în acel Dum nezeu milostiv? Bietul Akiba D rum er, dacă ar fi putu t să creadă în con tinuar e în Dum neze u, să vad ă în acest calvar o încercare trimisă de Dumnezeu, nu ar fi căzut la triere. D ar de cân d simţise prim ele fisuri în cre din ţa lui, îşi pierduse motivele de a lupta şi începuse să agonizeze. Câ nd a începu t trierea, era cond am nat dinaint e, îşi oferea deja gâtu l călăului. Ne -a c erut solem n: — Peste trei zile, eu nu am să mai fiu... să spuneţi

Kaddi sh pen tru m ine. 132

Noaptea

I-am promis: peste trei zile, când vom vedea fum ul ieşind p e coş, n e vom gând i la el. Vom adu na zece oa men i şi vom face o slujbă specială . Toţi prie tenii lui vor sp une Kaddi sh. Atunci a pornit spre spital cu un pas aproape sigur, fără să se uite înapoi. O am bulanţă îl aştepta ca să-l d ucă la Birkenau. Erau zi le îngrozit oare. Pr ime am mai m ulte lov i tu ri d ecât mân care, e ram striviţi de mu nc a grea. Şi du pă trei zi le de l a plec area l ui am uitat să spu nem Kaddish. Era iarn ă. Zilele s-au sc urtat, ia r nop ţile a u deve nit aproape insuport abil e. î n primele ore a le dim i neţii, vâ ntul î ng he ţat ne şfichiuia ca un bici. Ni s -au da t ha ine de ia rnă: c ămăşi vărgate p uţin mai groase. Veteranii au avut d in no u ocazia să ricaneze : — Acum veţi simţi cu adevărat gustul lagărului! Plecam la lu cru ca de obice i, cu tru pul îngheţat. Pietrel e era u atât de reci , încâ t mâ inile ni se lipeau de ele. Dar te obişnuieşti cu toate. Nu am lu crat de Crăciun şi de Anul Nou. Am avut d rep tul la o zeam ă mai p uţin chioară . Pe la mijlocul lui ianuarie, piciorul d

rep t m i s-a

um flat d in cauza fr igului. N u m ai pu tea m să păşesc.

133

ELIE WIESEL

M -am dus l a doctor . Acesta, un m are d oc tor evre u, un deţinut ca şi noi, a fo st categoric: „Trebuie operat! Dacă mai aşteptăm, va trebu i să-i am pute z deget ele de la picior şi po ate chiar gamba”. Asta mai l ipsea! Dar n u aveam de ale s. Do cto rul se ho tărâse p en tru operaţie, n u aveam ce di scuta. Eram chiar m ulţumit că luase el această dec izie. Mi s-a dat u n p at, cu cearşafuri albe . U itasem că oa menii ob işnuia u să do ar mă pe cear şaf. La spital nu era rău del oc: aveam dr ep tul la pâine şi la o supă mai consistentă. Aici nu era clopot, nici apel, ni ci nu treb uia să mun ceşti. D in când în când, îi pu team trimite u n co dru de pâine t atei. Lângă mine stă tea un evreu un gu r bolnav de di zenterie. Num ai piele şi os, cu o chii stinşi. îi auzeam do ar vocea: era s ingu rul sem n că trăia. D e u nd e avea forţa să vorbe ască? — Nu e cazul să te bucuri prea tare, dragul meu. Şi aici există triere. Chiar mai des decât afară. Ger mania n u are nevoi e de evr ei bolnavi . G erm ania nu are nevoie de mine. La viitorul transport, vei avea un alt vecin de pat. As cultă -mă, urm ea ză-m i sfatul: părăseşte spitalul înainte de triere! Vorbele astea care ieşeau parcă din pământ,

di ntr -o form ă fără chip, m -au îngrozit peste mă sură.

134

Noaptea

Cu sig ura nţă, spitalu l era fo arte m ic şi dacă ven eau no i boln avi tre bu ia să li se facă loc. Poate că vecinul meu fără chip, care se temea că se va număra printre primele victime, voia pur şi simplu să mă alunge, să elibereze patul pentru a-şi da o şansă de supra vieţuire. Poate că nu voia de cât să mă sperie. D ar dacă era adevărat ce spunea? Am ho tărât să aştept să văd ce se întâmplă. Medicu l a venit să mă an un ţe că m ă va op era a do ua zi. — Nu te tem e, a adăugat, to tul va fi bine. La ora zece dim ine aţa, am fost dus în sala de ope  raţii. D oc tor ul „m eu” era aco lo. M -am liniştit. Sim ţeam că în pre zen ţa sa nu se pu tea în tâm pla nim ic rău. F iecare cuv ânt al său era o bin ecuv ân tare şi fie care privi re îm i dădea sp eran ţă. — O să te doară puţin, m i-a spus, dar o să treacă. Strâng e d in din ţi. O pe raţia a du rat o oră. N u m -au anestezi at. M -am uita t tot tim pu l la doctor. Apoi am simţit că leşin... Cân d m i-am reveni t, am deschi s ochii ş i la înce  put nu am văzut decât alb, cearşafurile, apoi am zărit faţa do ctor ulu i, d eas up ra mea: — Totul a fost bine. Eşti tare curajos, micuţule.

Ai să rămâ i aici do uă săptămân i, ai să te o dihn eşti şi

135

ELIE WIESEL

ai să te înz drăve ne şti. A i să m ănâ nci bin e, ai să-ţi destinzi corp ul şi ne rv ii... îi ur m ărea m mişcările buzelor. înţ eleg eam cu greu ce îmi spunea, dar murmurul vocii sale îmi făcea bine. Deod ată, frun tea m i s-a acop erit de bro  boane reci de sudoare: nu-m i sim ţeam piciorul! îm i fusese am putat? — Dom nule doctor, am bolborosit, dom nule doctor? — Ce este, micuţule? Nu aveam curajul să-l întreb. — Domnule doctor, mi-e sete... Mi-a adus apă. Surâdea. Se pregătea să iasă, avea şi alţi bolnavi. — Domnule doctor? — Ce este? — Voi putea să mă folosesc de picior? A înce tat să surâd ă. M i s-a fă cut fri că. M -a în tre  bat: — Micuţule, ai încredere în mine? — Foarte m ultă încredere, domnule doctor. — Ei bine, ascultă-mă: peste cincisprezece zile vei fi co mple t refăcut. Vei putea să mergi ca to ţi ceilalţi. Talpa piciorului tău era plină de puroi. Trebuia să tai pu ng a aceea. Nu ţi-am am pu tat nimic. Ai să vezi,

136

Noaptea

peste cincisprezece zile ai să te plim bi ca toată lumea. Nu-m i răm ânea decât să aştept cincisprezece zile. Dar, ch iar a do ua zi du pă opera ţie, în lagăr s-a zvonit că frontul se apropiase brusc. Se spunea că Armata Roşie se îndrepta spre Buna; nu mai era decât o ch estiune de ore. Eram ob işnu iţi cu genu l acesta de zvo nuri. N u era pe ntru prim a oa ră că un fals profet ne anu nţa pacea-în-lume, tratative-cu-Cru cea-Roşie-pentruelibe rarea -no astră sau alte ba live rne ... De mu lte ori, le cr ed ea m ... Era ca o injecţie cu mo rfină. Dar, de d ata aceasta, profeţ iile păre au mai bine fund am entate. în ultimele nop ţi, auzisem în dep ăr tare tunurile. Vecinul me u, om ul fără chip, m i-a spus: — Nu-ţi face iluzii. Hitler a precizat cât se poate de clar că va o m orî toţi evreii în ain te ca oro logiu l să sun e de douăsprezece ori, îna inte ca ei să po ată auz i ulti ma bătaie. Am izbucni t: — Şi ce-i cu asta? Oare trebuie să-l considerăm profet pe Hitler? M-a privit cu ochii lui stinşi şi reci. în cele din

urm ă, a spus, cu o voce îng heţată:

137

ELIE WIESEL

— Am mai mare încredere în Hitler decât în ori cine altul. Este sin gu rul care şi-a ţin ut pro mis iunile, toate prom isiunil e făcute po po rului evreu. în du pă-am iaza aceleiaşi zile, la ora p atru , ca de obicei, clop otul i-a ch em at la ra port p e to ţi şefii de bloc. S-au întor s disp eraţi. N u reu şeau să des chidă gu ra ca să pronunţe acest cuvânt: „Evacuare”. Urm a să părăsim lagărul şi să fim trim işi în spatele fro n tului. înco tro? Undeva în Germ ania. în alte lagăre: erau destule. — Când? — Mâine-seară. — Poate că ruşii vor ajunge înainte... — Poate. Ştiam cu toţii fo arte bine că nu avea să fie aşa. Lag ărul dev enise un stup. Toţi alergau, se ch e mau . în toate blocurile, deţinu ţii se pregăteau de p le care. Uitasem de piciorul meu bolnav. Un medic a in trat în salo n şi a anu nţat: — Mâine, im ediat după căderea nopţii, deţinuţii din lagăr vor p or ni la drum . Bloc după b loc. Bolna

vii po t să răm ân ă la infirm erie, nu vo r fi eva cuaţi. 138

Noaptea

Acea stă veste ne -a d at de g ând it. O are ofiţerii SS vo r lăsa c âteva su te de deţinuţi să se lăfaie în blo curile-spital aşteptând sosirea eliberatorilor? Le vor perm ite evreilor să audă sunând a douăsprezecea bătaie a orologiului? Evident, nu. — Toţi bolnavii vor fi ucişi pe loc, a spus omul fără chip. Şi, în tr -u n ultim lot, aru nc aţi în cre mato  riu. — Lagărul este fără îndoială m inat, a remarcat altcineva. Totul va sări în aer im ediat d up ă evacuare . Eu, unul, nu mă gândeam la moarte, dar nu voiam să m ă desp art d e tata. Suferi sem deja atât de mult, suportasem atât ea împreu nă: n u era m om en  tul să ne d espărţim . Am alergat afară, să-l caut. Stratul de zăpadă era gros, ferestr ele blo cu rilo r era u acop erite cu gheaţă. Cu u n boca nc în mân ă, căci nu p uteam să-m i încalţ pic io rul drept, alergam , fără să sim t nici durerea, nici frigul. — Ce ne facem? Tata nu m i-a răspuns. — Ce facem, tată? Era pierdut în gânduri. Alegerea se afla în mâi nile noastre. De data asta, puteam să ne decidem

soarta. S ă rămân em am ândo i la spital, und e puteam

139

ELIE WIESEL

să-l plasez ca bolnav sau ca infirmier, cu ajutorul do cto rului meu . Sau să plecăm îm preună cu ceila lţi. Eram ho tărât să- mi urm ez pări ntele oriunde. — Ei bine, ce facem, tată? El tăcea. — Să-i lăsăm să ne evacueze odată cu ceilalţi. Nu m i-a răspuns. Se uita la piciorul meu. — Crezi că vei putea să mergi? — Da, cred. — Sper să nu regretăm, Eliezer. Am aflat după război care a fost soarta celor ră maşi în spital. Au fos t elibe raţi de sovietici, p ur şi simplu, la no uă zile du pă evacuar e. Nu m -am mai întors la spital. M -am dus la b lo  cul me u. Rana m i se deschisese ş i sângera: sub paşii mei, z ăpad a se înroşea. Şeful de bloc dis tribu ia ra ţii d uble de p âin e şi de margarină pentru drum. Puteam lua câte haine şi cămăşi voiam de la magazie. Era fr ig. N e-a m dus la cul care. Ultima noapte la Buna. încă o dată, ultima noapt e. U ltima noap te ac asă, ultima n oapte în ghe tou, ultim a no apte în vagon ş i, acum, u ltima n oapte

140

Noaptea

la Bun a. O are cât timp de acu m încolo viaţ a no astră avea să se mai târa scă de la o „ultim ă noap te” la alta? Nu puteam să dorm . Prin ferestrele îngheţate se vedeau, din când în când, lumini roşii. Lovituri de tu n î ntre ru pea u liniş tea nop ţii. Ruş ii erau tare aproape! între ei şi noi — o noapte, ultima noastră noapte. Se auzeau şoapte de la un pat la altul: cu puţin noroc, ru şii aveau să ajungă înain te de eva cuare. S peran ţa n u muri se încă. Cinev a a strigat: — încercaţi să dorm iţi. Păstraţi-vă forţele pentru călătorie. Asta mi-a amintit de ultimele recomandări ale mam ei, în ghetou. Dar nu reuşeam să adorm . P iciorul m ă arde a. Dim inea ţă, lag ărul îşi schimbase înf ăţişarea . De ţin uţii e rau îmbrăcaţi care m ai de care m ai ciudat: parcă eram la bal mascat. Fiecare îm brăcase mai multe haine un a peste alta ca să s e apere de frig. Bieţi saltim ban ci, ma i mu lt laţi decât l ungi, m ai m ult m orţi decât vii, bieţi clov ni ale căro r feţe de fan tom e ieşeau d in tr-o grăma dă de h aine de ocnaşi! Paiaţe. Am încercat să găsesc un bo can c ma i mare. D e

geaba. Am ru pt o p ătură şi m i-am înfăşurat p iciorul

14 1

ELIE WIESEL

rănit. Apoi am înce pu t să merg pr in lagăr, în căuta rea u nor bu căţi de pâ ine şi a câtorva cartofi . Un ii sp un ea u că vom fi duşi în C ehoslovaci a. Ba nu: la Gros-R osen. Nu: la Glei witz. Nu: la. .. Ora do uă după-amiază . Zăpada c on tinu a să cadă. Orele treceau repede acum. Apusul. Ziua dispă rea în cenuşiu. Şeful de bloc şi-a amintit deodată că uitasem să facem curăţenie în b locul no stru. A ord on at ca patru prizonieri să spele p odeaua... Cu o oră înainte de a părăsi lagărul! De ce? P entru cine? — Pentru arm ata eliberatoare, a strigat el. Să ştie că aici au trăit oam eni, n u porci. Prin urm are , er am oam eni? Blocul a fost curăţat lună, spă lat până în cel mai asc uns u ngh er. La ora şase, a sunat clopotul. Dangătul funebru, înm orm ântarea. Procesi unea urm a să pornească î n marş. — încolonarea! Repede! în câteva clipe, era m cu to ţii înco lon aţi, în o rd i nea blocurilor. Se lăsase noaptea. Totul era în ordine, du pă planul stabilit. S-au apri ns pro iectoare le. Sute de S S în arm aţi au ap ărut d in în tun eric , însoţiţi de câini-lupi. N ins oa  rea co nti nu a să cadă.

142

Noaptea

Po rţile lag ăru lui s -au d eschis. D e cealaltă part e părea să ne aştepte o noapte şi mai neagră. Deţinu ţii din prim ele blo cu ri au po rn it. Noi aş tep tam . Trebuia să aşteptăm ieşirea ce lor cincizeci şi şase de blocuri care ne precedau. Era foarte frig. în buzunar, aveam două bucăţi de pâine. Cu ce poftă le-aş fi mâncat! Dar nu aveam dreptul. N u acum. Se apropia rândul nostru: blocul 53... blocul 55... — Blocul 57, înainte, marş! Ningea fără încetare.

143

CAPITOLUL VI

Un vân t îng he ţat sufl a cu putere. D ar no i m er  geam fără să ne oprim. Solda ţii SS ne-a u obliga t să grăbim pas ul. „Mai repede, javre mizerabile !” De ce nu? M işcarea n e î n călzea pu ţin. Sângele n e cu rgea ma i u şor p ri n vene. Aveam senzaţia că trăim din n o u ... „Mai repede, javre mizerabile!” Nu mai mer geam, a lerg am. Ca nişte au tom ate. Soldaţii SS aler gau şi ei, cu a rme le în m âini. Parcă fugeam în ain tea lor. Noapte neagră. D in când în când, în noapte ră su na o de tun ătură. Ave au ord in să trag ă în cei care nu puteau păstra ritmul. Cu degetul pe trăgaci, nu se lipseau deloc de această plăcere. Da că un ul d intr e noi se oprea o secundă, o rafală scurtă suprima o javră mizerabilă. Pun eam maşinal u n p icior în faţa celuilalt. P u neam în mişcare acest corp scheletic, care încă

145

ELIE WIESEL

atârna atât de greu. Aş fi dat orice să scap de el! în pofida încercărilor mele de a nu m ă gândi la asta, sim ţeam că su nt alcătuit d in dou ă părţi: eu şi cor pul meu. îl uram. Repetam: „ Nu te mai gândi, n u te opri, aleargă !” Lângă mine, oamenii se prăbuşeau în zăpada murdară. Rafale de armă. Alături de mine alerga un tânăr din Polonia, pe num e Zalman. Lucrase la Buna în dep ozitul d e m a teria l elect ric. Toată lum ea îşi bătea jo c d e el pe ntru că tot timpul se ruga şi medita la o anumită pro blemă talmudică. Pentru el, era un m od de a evada din realit ate, de a nu simţi lov itur ile... Brusc, a început să aibă dureri de stomac. „Mă doa re b ur ta”, mi-a suflat. N u m ai pu tea să meargă . Trebuia s ă se oprească un m om ent. L-am implorat: — Mai aşteaptă un pic, Zalman. Curând, o să ne op rim cu toţii. N -o să alergăm aşa pâ nă la capătul lumii. Dar, în timp ce alerga, a început să-şi descheie nas turii de la pan talon şi m i-a stri gat: — Nu mai pot. Simt că-mi explodează b u rta ... — Fă un efort, Z alm an... încearcă. — Nu mai pot, a gemut el. Cu p anta lon ul în vine, s -a lăsat în jos.

146

Noaptea

Este ultima imagine pe care o am despre el. Nu cred că a fost omorât de un SS, căci nu-1 văzuse ni meni. Probabil că a m ur it strivit de pici oarel e m iilor de oam eni car e veneau în u rm a noastră . L-am u itat repede. Am înc ep ut să m ă gândesc la mine. D in cauza piciorului care mă durea, m

ă stră-

băteau frisoane la fiecare pas. „Doar câţiva metri, m ă gând eam , do ar câţiva m etri şi to tu l se va sf ârşi. Am să cad. O mică flacă ră ro şie ... Un foc de armă.” M oa rte a m ă va învălui şi mă va înăbuşi. Idee a că am să mor, că nu a m să mai fiu înc epea să mă fascineze. Să nu mai exist. Să nu m ai s imt nimic , nici obo seală, nici frig, nimic. Să sar din coloană, să alunec spre marginea drum ului . Preze nţa tată lui m eu era sin gu rul lu cru care mă îm pie dic a... Aler ga alături de m ine, gâfâ ind, l a ca pătul puterilor, în agonie. Nu aveam dreptul să mor. Ce va fa ce el fără mine? Eram sin gu rul lui sprijin. Gândurile acestea m-au absorbit o vreme, în tim p ce co ntin ua m să alerg, fără să-mi sim t picio rul rănit, fără măcar să-mi dau seama că alerg, fără să fiu conş tient că po sed u n corp care gal opa aco lo, pe dru m , în mijl ocul mai multor m ii de oameni . Mi-am reven it şi am în cerca t să încetin esc p uţin ritmul. D ar nici n u pute a fi vorb a de asta. Valurile de

147

ELIE WIESEL

oameni se revărsau ca o maree şi m-ar fi strivit ca pe o furnică. Eram ca un somnambul. Mi se întâmpla să în ch id ochii şi era ca şi cum aş fi do rm it. Din cân d în când , cineva mă împin gea cu pute re d in spate şi mă trezeam. Omul url a: „A leargă mai repede. D acă nu vrei să înain tezi, la să-i pe c eilalţi să tre acă”. Dar ajungea s ă închid ochii o secun dă pe nt ru a vedea de filând o în treag ă lume , p entru a visa o în trea gă viaţă. D rum fără sfârşit. Să te laşi împins de mulţime, să te laşi antr en at de de stinul orb. Când oboseau, sol daţii SS erau înloc uiţi. Pe no i nu ne înlo cu ia nim eni. Cu membrele rebegite de frig, în pofida cursei, cu gâtul uscat, înfom etaţi, gâfâind, co ntin ua m să aler găm. Eram stăpânii natu rii, stăpânii l umii. Uitasem tot, moartea, oboseala, nevoile naturale. Mai puternici decât frigul şi foamea, mai puternici decât focurile de a rm ă şi d or in ţa de a mu ri, co nd am na ţi şi vaga bonzi, simple numere, eram singurii oameni de pe pământ. în fine, luceafărul dim ine ţii s-a ivit pe ce rul ce nuşiu. La oriz on t se arăta o geană de lum ină. N u mai puteam , nu mai aveam forţă, n u mai aveam iluzii. Com and antul n e-a an un ţat că parcursesem deja şaptezeci de kilo metri de cân d po rnis em . D epăşisem

148

Noaptea

de m ult limitele obosel ii. Picioarele no astre se m iş cau în m od m ecanic, fără să vrem , fără noi. Traversam un sat părăsit. Niciun suflet viu. Nici m ăcar u n lătrat. C ase cu ferestre l arg deschi se. Unii s-au desprins din rânduri încercând să se ascundă în clădirile pă răsite. în că o o ră de m arş şi, în sfârşit, a fost da t ord inul de oprire. Ca u n singu r om, ne -am prăbuş it în zăpadă. Tata m -a scutura t: — Nu aici... Ridică-te... Ceva mai încolo. E un hang ar acolo ... V ino ... N u aveam nici chef, nici forţă să m ă ridic. Cu toate acestea, m-am supus. Nu era un hangar, ci o fabrică de cărămizi cu acoperişul prăbuşit, cu gea murile sparte , cu ziduri le m urdare de funi ngine. Nu era u şor să pătru nzi înăun tru . Sute de deţinuţi se în  ghesuiau în faţa uşii. Am reuşit să intrăm, în cele din urmă. Şi acolo era zăpadă. M -am prăbuşit. Abia acu m sim ţeam cât su nt de obosit. Zăpada m i se părea un covor m oale, cald. A m aţipit. Nu ştiu cât timp am dorm it. Câteva clipe, sau un ceas. Câ nd m-am trezi t, o m ân ă rece m ă bătea uşor pe obraji. M -am chinuit să ridic pleoapele; era tata.

149

ELIE WIESEL

Ce tare îmbătrânise d in seara precedentă ! Era co coşat, parc ă mai înco voiat ca de ob icei. C u och ii îm  pietriţi, cu buzele veştede, parcă putrede. Totul la el doved ea o obose ală extremă. Voce a îi era u dă de la crimi şi de zăpadă: — Nu te lăsa furat de somn, Eliezer. Este pericu los să ado rm i în zăpadă. A dorm i pe ntru totdeauna. Vino, băiatul meu, vino. Ridică-te. Să m ă ridic? D e ce? De ce să ies de su b pla pu ma asta atâ t de puf oasă? A uzeam cuvintele t atei, da r mi se păreau lipsite de sens, ca şi cum m i-a r fi ceru t să iau î n spate tot hangaru l ac ela.. . — Vino, fiule, v ino... M -am ridicat, str ân gâ nd d in d inţi. Su sţinându -m ă cu u n bra ţ, m -a dus afară. N u era deloc uşor. Fusese greu să intri, era la fel de greu să ieşi. Pe jos, oameni striviţi, călcaţi în p icioare , agon izau. Nimeni nu se uita la ei. Am ieşit afară. Vântul îngheţat îmi şfichiuia faţa. îm i m uşcam buzele fără înc etare ca să nu îngheţe, în ju ru l m eu, totu l părea a fi un dans al morţii. Care te ameţea. Mergeam în tr- un cimiti r. Pr intre tru puri înţepenite, nişte buşten i de lemn . N iciu n strig ăt de disperare, nicio tânguire, d oa r o agonie în masă, tă 

cută. Nim eni nu implora ajutorul ni mănui. Oa menii 150

Noaptea

m urea u p en tru că trebuiau să moară . N u voi au să creeze neplăceri. în fiecar e tru p înţep en it, m ă vedea m p e mine. Cu rând , nici n u aveam să le mai vă d, c ur ân d voi f i un ul d intre ele. O c hestiune d e ore. — Vino, tată, să ne întoarcem în hangar... N u mi-a răspuns. Nu se uita la morţi. — Vino, tată. Este m ai bine acolo. O să putem să ne în tin dem puţin . Pe rân d. A m să stau de v eghe , apoi ai să stai tu treaz. Nu ne vom lăsa pradă som nului. Ne vom sup ravegh ea un ul pe celălalt. A acceptat. După ce am călcat peste mai multe tru puri vii şi cadavre, am reuşit să in trăm în hangar. Ne-am prăbuşit pe jos. — Să nu-ţi fie teamă, băiatul meu. D orm i, poţi să do rm i. Eu am să veghez. — Mai întâi tu, tată. Dormi. A refuzat. M-am întins şi am încercat să dorm, să aţipesc u n pic, d ar în zadar. D um ne ze u ştie ce aş fi fost în star e să fac p en tr u a aţipi c âteva cl ipe. Dar, în a dânc ul fiinţei mele, sim ţeam că a do rm i în  seam nă a mu ri. Şi c eva în m ine se revolta împ otriva acest ei mo rţi. î n ju ru l m eu, ea se insta la fără zgo mot, fără violenţă. P un ea gh eara p e cel ado rm it, se cu ibărea î n el şi îl devo ra p uţin câte p uţin. A lături

de mine, cineva încerca să-şi trezească vecinul,

15 1

ELIE WIESEL

fratele, poate, sau u n tovarăş. în zadar. Descu rajat, se întindea şi el, alături de cadavru, şi adormea. Pe el cine avea să-l trezească? A m în tin s b ra ţul şi l-am atins: — Scoală-te. N u trebuie să adorm i. A întredes chis ochii: — N-am nevoie de sfaturi, m i-a spus cu o voce stinsă. Sun t term ina t. L asă-mă-n pace . Cară-te. Tata aţipise şi el. Nu-i ve deam och ii. C hipiul îi acoperea faţa. — Scoală-te, i-am m urm urat la ureche. A tresărit . S-a ridic at în capul oas elor şi s-a uitat în jurul lui, uluit. Privirea unui orfan. S-a uitat de ju r-îm prejur, la tot ce se afla acolo, ca şi cum ar fi ho tărât din tr-o da tă să facă inven tarul universul ui, să ştie unde se afla, în ce loc, cum şi de ce. Apoi a surâs. îmi voi aminti mereu acest surâs. Din ce lume venea? Fulgi ma ri de zăpadă contin uau să cadă pes te ca davre. Uşa ha ng arulu i s-a des chis. A a părut un b ătrân, cu m ustăţile aco perite de p rom or oa că şi cu buzele vinete de fri g. Era Rab Eliahu, rabin ul un ei m ici co

mun ităţi din Polonia . U n om foarte bun , pe care î l

152

Noaptea

îndrăgea toată lum ea din lagăr, ch iar şi kapo şi şefii de bloc. î n po fid a în cer cărilor şi a neno rocir ilor, faţa lui continua să radieze puritate interioară. Era sin gurul rabin căruia i se spunea aşa la Buna. Semăna cu un ul d intre p rofeţii de od inioară, întotde au na în mijlocul po po ru lui p en tru a-1 consola. Şi, luc ru s tra niu, cuvintele lui de consolare nu revoltau pe ni me ni. Linişteau cu ad evărat. A in tra t în ha ng ar şi ochii lui, m ai strălucitori ca oricâ nd, p ăreau să caute pe cineva: — L-aţi văzut cumva pe fiul meu? îşi pierd us e fiul în m ulţim e. î l căutase în zada r printre cei care agonizau. Apoi dăduse la o parte ză pada pentru a-i găsi cadavrul. Fără rezultat. Timp de trei ani, rezistaseră împreună. întot dea una alături, fie că fusese vo rba de s ufe rinţă, de lov ituri, de r aţia de pâ ine sau de ru găciune. Trei ani din tr- un lagă r în altul, din tr-o triere în al ta. Şi acum, câ nd sfârşitul părea aproa pe, d esti nul îi desp ărţise. Ajuns lângă mine, Rab Eli ahu a murm urat: — S-a întâmplat pe dru m. Ne-am pierdut în timp ce alergam. Eu am rămas în urmă, spre coada co loanei. N u mai av eam fo rţa să alerg. Iar fiul meu n u a observat. N u m ai ştiu nim ic de el. Un de a dispărut? Und e să-l găsesc? P oate l-ai vă zut tu?

— Nu, Rab Eliahu, nu l-am văzut. 153

ELIE WIESEL

A plecat atunci, aş a cum venise: ca o um bră m ă tur ată de vânt . Ieşise pe uşă, când mi-am amintit brusc că-1 vă zusem pe fiul lui alergând alăt uri de m ine. U itasem de asta, aşa că nu-i spusesem lui Rab Eliahu! Apo i mi -am am intit altceva: fiul lui îl văzuse cu m pierde teren, şchiopătând, cum ajunge la coada co loanei. îl văzuse. Şi continuase să alerge în fruntea coloane i, lăsân d ca d ist an ţa dintre ei să crească. Un g ând îngro zitor m i-a venit în m inte: vo ise să scap e de tatăl lui! Simţise că tatăl lui cedea ză, cre  zus e că era sfâr şitu l şi căutas e acea stă d espărţire pentru a scăpa de povară, pentru a se elibera de o greutate care putea să-i diminueze propriile şanse de sup ravieţuire. Făcusem bine că uitasem toate acestea. Şi eram fericit că Rab Elia hu c ontinua să-şi caute fiul iubit. Şi, fără să vrea u, a m sim ţit cu m o rug ăciu ne se trezeşte în inima mea, spre acel Dumnezeu în care nu mai cre dea m. — Dumnezeule, stăpâne al universului, dă-mi puterea să nu fac nic io dată ce a făcut fiul lui Rab Eliahu. Afară, în curte, u nd e se lăsase noaptea, s-au auzit strigăte. Ofiţerii SS ord onau înco lon area .

154

Noaptea

Am po rn it din nou. M orţii au ră mas în curte, sub zăpad ă, ca n işte p az nic i fideli asas inaţi, fără m or minte. Nimeni nu spusese pentru ei rugăciunea morţilor . Fiii au ab an do na t rămăşiţele p ăm ân teşti ale taţilo r fără să verse o la crim ă. Pe drum, ningea, ningea, ningea fără încetare. Mergeam mai încet. Până şi gardienii păreau obo siţi. Picioru l m eu rănit încetas e să m ă mai doară. Era probabil complet îngheţat. Pentru mine, piciorul era pierdut. Se detaşase de corpul meu ca roata unei m a şini. Cu atât mai rău. Trebuia să mă conving: o să trăiesc cu un sing ur pici or. Esen ţialul era să nu m ă gândesc la asta. Mai ales în acest moment. Să las gândurile pe ntru m ai târziu. Marşul n ost ru îşi pierd use o rice ap are nţă de di s ciplină. Fiecare mergea c um voia, cum putea. N u se mai auzeau focuri de armă. Gardienii noştri erau probabil obosiţi. Dar m oa rtea n u m ai ave a nevoi e de ajutor. Fri gul îşi făcea conştiincios treaba. La fiecare pas, cineva cădea, în ceta să mai sufere. Din c ân d în când, ofiţerii SS pe moto ciclete tr e ceau de-a lungul col oane i pen tru a ne scutura d in apatia d in ce în ce mai mare:

— Rezistaţi! Ajungem!

155

ELIE WIESEL

— Curaj! Mai sunt câteva ore! — Ajungem la Gleiwitz! Aceste cuvinte de îmbărbă tare, c hiar d acă veneau din pa rtea asa sinilor noş tri, ne fă ceau mu lt bine. Ni me ni n u voia să abandoneze partid a acum, ch iar în a inte de sfârşit, atât de a pro ape de ţel. Och ii no ştri scrutau orizontul în căutarea gardurilor de sârmă ghim pată de la Gleiwitz. Singura n oa str ă dorinţă era să ajung em acolo cât mai rep ede posibil. Se lăsa întunericu l. N insoarea a înceta t. A m mai mers încă mu lte ore înainte să ajungem. N u am zărit lag ărul d ecât at un ci c ând am ajun s în faţa porţii. Kapo ne-au instalat rapid în barăci. Ne împin geam, ne înghionteam, ca şi cum acesta ar fi fost ulti mul refugiu, p oarta către viaţă. Păşeam p este t ru  puri vii. Treceam peste feţe rănite. Nici un strigăt; do ar câteva gemete. Şi noi, tata ş i cu m ine, am fost trâ ntiţi la pămâ nt de m areea care călca totu l în p i cioare. Sub no i cinev a horcăia: — Mă striv iţi... aveţi milă! Vocea îmi era cu nos cută. — Mă striv iţi... aveţi milă! Aceeaşi voce stinsă, acelaşi horcăit, auzit deja în altă parte . Vocea aceasta îm i vorb ise în tr-o zi. Unde? Când? Au trecut ani de atunci? Nu, o auzisem în

lagăr. 156

Noaptea

— Milă! Sim ţeam că-1 strives c. îl îm piedicam să resp ire. Aş fi vru t să m ă ridic, făceam e for tur i să m ă dau la o parte, ca să-i permit să respire. Eu însumi eram strivit sub greuta tea unu i alt corp. Respiram cu difi cultate. îm i înfigeam ung hiile în feţe necu nos cute . Muşcam to tul în jur , căutând un pic de ae r. Nim eni nu striga. De oda tă, m i-a m am intit. Ju liek! Băiatul din Var şovia ca re cân ta la vio ară în orc he stra de la Buna. — Juliek, tu eşti? — Eliezer... cele douăzeci şi cinci de lovituri de bici... D a... îm i aduc aminte. A tăcut. A trec ut ceva timp. — Juliek! M ă auzi, Juliek? — D a ... a spus el, cu o voce slabă. Ce vrei? Nu murise. — Cum te simţi, Juliek? am întrebat, n u atât pen tr u a afla răsp un sul, cât pe ntr u a-1 auzi că vorbeşte, că trăieşte. — Bine, Eliezer... E bine... Aer p uţin ... Obosit. Am picioarele umflate. E bine să te odihneşti, dar vioara m ea ... M -am gâ nd it că-şi pierd use m inţile. Ce leg ătură avea vioara?

— Ce-i cu vioara? 15 7

ELIE WIESEL

Gâfâia: — M i-e... Mi-e team ă... că o să-mi stric e... vio ara ... A m ... am adus- o cu mine . Nu i-am putu t răspunde. Cineva se culcase cât era d e lun g peste m ine, îmi aco perise faţa. N u m ai puteam să respir, nici pe gură, nici p e nas. Transpi ra ţia îm i cur ge a pe fr un te şi pe şira sp inării. Era sfârşitul, capătul drum ulu i. O m oa rte tăcută, sug ru  marea. Nu poţi să strigi , să chem i în ajutor. încer cam să m ă debarasez de asasinul meu invi zibil. Toată dorin ţa mea d e a trăi se co nce ntras e în unghii. Zgâriam, luptam pentru o gură de aer. Am sfâşiat o car ne p utrezită, care n u reacţiona . N u r eu  şeam să mă eliberez de m asa aceea car e m ă apăsa pe piept. Cine ştie? Oare nu mă luptam cu un mort? Nu voi şti niciodată. Tot ce pot să spun este că am învins în cele din urm ă. Am reu şit să fac o gau ră în zidul acela de oameni care agonizau, o gaură mică, prin care am putu t să respir. — Tată, cum te simţi? am întrebat, imediat ce am putut să vorbesc. Ştiam că nu era d eparte de mine. — Bine! mi-a răspuns o voce îndepărtată, venind parcă de pe altă lume. încerc să dorm . încerca să doarmă. Greşea, sau avea dreptate?

Puteam să dormim aici? Nu era periculos să 158

Noaptea

re nunţăm la vigilenţă, c hia r p entr u o cli pă, cân d m oarte a se pu tea abate oricând asupra noastră ? Mă gândeam la toate astea când am auzit o vioară . O vioa ră în ba raca înv ăluită în bez nă în care morţii se prăbu şeau peste cei vii. C ine era ne bu nu l care cânta la vioară aici, pe marginea propriului morm ân t? Sau era do ar o halucinaţie? Era cu siguranţă Juliek. Cânta un fragment din tr-u n concert de Bee thoven. Nu auzisem niciodată sunete atât de pure. în tr- o asem enea li nişte. Cum reuşise să iasă la suprafaţă? Să iasă de sub trupul meu fără să simt? întunericul era total. Nu auzeam decât vioara şi era ca şi cum sufletul lui Juliek era arcuşul. îşi cânta viaţa. Toată viaţa lui pe corzile viorii. Speranţele lui pierdute. Trecutul calcinat, viitorul stins. Cânta ceea ce nu va mai p utea cânta niciodat ă. N -am să-l uit niciodată pe Juliek. Cum aş putea să ui t acest conce rt pe care-1 dădea p en tru un public alcătuit d in oa men i în agonie şi din morţi? Şi astăzi, cân d aud m uzica lui Beethoven, închid ochii şi, din întuneric, se iveşte faţa palidă şi tristă a tova răşului meu polo nez care, cu vioara lui , îşi lua adio de la un

au dito riu de m ur ibu nz i şi de morţi. 159

ELIE WIESEL

N u ştiu cât tim p a cântat. Somnul m -a învins. Când m -am trezi t, la lum ina zilei, l-am văzut pe J uliek în faţ a m ea, g he muit, m or t. Lângă e l zăcea vioara, călcată în picioare, strivită, mic cadavru in solit şi tulb urător . Am rămas trei zile la Gleiwitz. Trei zile fără să mân căm şi fără să bem . N u aveam d rep tul să ieşim din baracă. Sol daţii SS supravegheau uşa. îm i era foame ş i sete. Eram proba bil foarte m ur dar şi epu izat, aşa cum arăta u şi ceilalţi. Pâin ea pe care o adusese m de la Buna fuse se mâ ncată de mult. Şi cine ştie c ân d n i se va d a o altă raţie? Front ul er a în u rm a noastr ă. Auze am din no u tu  nurile , foarte ap roape. D ar n u aveam nici forţ a, nici cu raju l să ne g ân dim că naziştii nu v or avea tim p să ne evacu eze, că ru şii vo r veni c urâ nd. Am aflat că vom fi de po rtaţi în ce ntru l G erm a niei. în ziua a treia, am fost scoşi din barăci. Fiecare îşi aru nc ase pe spate câteva pătur i, ca nişte şalu ri de rugă ciune. Am fost duş i către o p oa rtă care despăr ţea lag ărul în două. Acolo se afla un gru p de ofiţeri SS. Un zvon a trav ers at rând urile: trierea! Ofiţerii SS făceau tri erea. Cei vlăguiţi: la stânga. Cei care pute au să meargă : la dreapta.

160

Noaptea

Tata a fost trim is la stâ nga. Am alergat în spatele lui. Un ofiţer SS a ur lat în spate le me u: — întoarce-te! M -am str ec ura t prin tre ceila lţi de ţinu ţi. Mai mulţi SS s-au re pezit în căutarea mea, c reâ nd o ase m en ea învălmăş eală , că m ulţi din tre o am en ii din stânga a u reu şit să revin ă în dre ap ta — şi pri ntre ei, tatăl m eu şi cu mine . S-au tras câteva foc uri d e a rm ă şi au fost câţiva m orţi. Ne-au scos din lagăr. După o jumătate de oră de marş, am ajuns în mijlocul unui câmp traversat de linii de cale fer ată. T rebuia să aş tep tăm ve nirea tr e nului. Ninsoarea cădea, deasă. Era interzis să ne aşezăm sau să ne mişcăm. Zăpada începe a să se aşeze în strat gros p e p ătu  rile no astre . N i s-a ad us pâine , raţia o bişnuită. Ne-am repezit să mâncăm. Cineva a avut ideea să-şi potolească setea m âncând zăpadă. A fost im ita t cu râ nd de alţii. C um nu aveam d rep tul să ne aşe zăm, fiecare şi-a scos ling ura şi a început să mănân ce zăpada de pu să pe spatele vecinului. O îng hiţitu ră de pâine şi o lingură de zăpadă. Asta îi făcea să râdă pe ofiţerii şi sold aţii SS care urm ăreau spec taco lul.

161

ELIE WIESEL

Orele treceau. Ob osisem să tot scr utăm o rizon tul ca să vedem ap ărând t ren ul elibe rator. A a părut abia seara t ârziu. Un tr en infinit de lu ng, form at din va go ane de vite, fă ră acoper iş. Sold aţii SS ne- au îm  pin s în vagoane, o sută de oam eni în tr-u n vagon: eram atât de slabi! Odată îmbarcarea terminată, convo iul s-a pus în mişcare.

162

CAPITOLUL VII

Strânşi un ii în tr-alţii p entru a încerca să rezi stăm la frig, cu c apu l pa rcă gol şi greu î n acelaşi timp , cu creierul plin de un vârtej de am intiri mucegă ite. In  dife ren ţa paral iza spiritul. Aici sau aiu rea — care era deosebirea? Să crăpi azi, sau mâine, sau mai târziu? Noaptea era lungă, p arcă fără sfârşit. Când , în fine, o geană cenuşie de lumină a ap ărut la orizont, am descoperit o încâlceală de forme umane, cu capul între umeri, ghemuite, claie peste grămadă, c a un câmp de pietre tomba le acope rite de praf în lu min a zorilor. Am încercat să-i deosebesc pe cei care încă mai trăiau de cei care nu m ai erau pe această lume. Dar nu era nicio deosebire între ei. Privirea mi s-a oprit o vreme asupra unuia care, cu ochii desc hişi, se u ita î n gol. Faţa lui lividă era a co perită de un strat de promoroacă şi de zăpadă. Tata stătea gh em uit lângă mine , învelit în pătură ,

cu u merii plini de nea. Dacă murise? L-am chemat. 163

ELIE WIESEL

Niciun răspuns. Aş fî strigat, dacă aş fi fost capabil. Nu se mişca. Dintr-odată, am fost conştient de un lucru evi dent: nu mai aveam niciun motiv să trăiesc, niciun motiv să lupt. Trenul s-a oprit în mijlocul unui câmp pustiu. Aceast ă op rire b rusc ă i-a trezit pe cei car e do rmeau . S-au ridicat î n pici oare , aru nc ân d p rivir i uim ite în jur. Afară, soldaţii SS treceau pe lângă vagoane, urlând: — Aruncaţi toţi m orţii! Toate cadavrele jos! Cei vii se bucurau. Vor avea mai mult loc. Vo lun tarii s-au pus pe treabă . îi pipăiau pe cei care ră măses eră întin şi p e jos. — Uite unul! Luaţi-1! Cad av rul era dezb răcat, ia r sup rav ieţuito rii îşi îm părţea u, avizi, veşmin tele, apo i do i „g ro pari ” îl apu cau de cap şi de picioare şi îl aru nca u din vagon, ca pe un sac cu fă ină. De peste to t se auzeau chemă ri: — Veniţi încoace! Aici, altul! Vecinul meu. Nu mai mişcă. N u m -am trezit din apatie decât în clipa în care oamenii aceia s-au apropiat de tata. M-am aruncat peste trupul lui. Era rece. L-am pălmuit. I-am frecat mâinile, strigând:

164

Noaptea

— Tată! Tată! Trezeşte-te. Vor să te arunce din vagon... Co rpul lui ră mânea inert. Cei doi gro pari mă apucaseră de guler : — Lasă-1. Vezi bine că e mort. — Nu! am strigat. Nu e mort! Nu încă! Am înce pu t să-l lovesc mai ta re. D up ă un timp, tata a întredeschis pleoapele; i-am văzut ochii sti cloşi. Respira uşor. — Vedeţi! am strigat. Cei d oi b ărb aţi s-au înd ep ărtat. Din vagonul no stru au fost aruncate două zeci de cadavre. Apoi trenul s-a pus în mişcare, lăsând în urm ă câteva sute de orfani g oi, fără morm ân t, pe u n câmp acop erit de zăpadă din Polonia. Nu am prim it nim ic de mâncare. Trăiam cu ză padă: ţinea loc de pâine. Zilele sem ănau cu nopţile, iar nop ţile ne lăsau în suflet drojd ia întu nericu lui. Trenul me rgea încet, se oprea adesea cât eva ore, apoi pleca din nou. Ninsoarea nu se oprea. Stăteam ghe muiţi toată ziua şi toată noaptea, unii peste alţii, fără să spunem un cuvânt. Nu mai eram decât nişte tr upuri îng heţate. C u ochii închiş i, nu aşteptam decât urm ătoarea oprire pe ntr u a arun ca morţii.

165

ELIE WIESEL

Câte zi le, câte n opţi am călătorit? D in câ nd în când , treceam prin localită ţi germ ane. în general, dim ine aţa foarte devreme. M un cito rii se duceau l a lucru. Se opreau şi ne urmăreau cu privirea, nu foarte uim iţi. în tr-o zi, pe cân d ne oprisem, un m un citor a sc os din traistă un co dru de pâine ş i l-a arun cat într- un vagon. S-a pr od us învălmăşeală. Zeci de oam en i în  fometaţi s-au om orât p en tru câteva firi mituri. M un  citorii ge rm an i s-au arătat foarte in teresaţi de acest spectacol. Mulţi a ni m ai târziu, am asistat l a u n spectacol asem ănător la Aden. Pasa gerii de pe vap orul no stru se amuzau să aru nce mon ede „nativilor” , care pl on  jau în apă ca să le adune. O pariziană cu alură aris toc ratică s e am uza foarte tare de acest joc. Deo dată, am zărit doi copii care se băteau cu sălbăticie, pe viaţă şi pe m oa rte, u nu l înc erc ân d să-l su gr um e pe celălalt, şi i-am spus doa mnei: — Vă rog, nu mai aruncaţi monede! — De ce nu? îm i place să dau de p om ană... în vagonul în care c ăzuse pâi nea, izbucnise o a de vărată bătaie. Se năpusteau u nii la alţii, se călcau în

picioare, se sfâşiau, cu o ură animalică în priviri; o 166

Noaptea

vitalitate extraordinară pusese stăpânire pe ei, le ascuţise d inţii şi unghiile. Un grup de muncitori şi de curioşi se adunase lângă tren. Cu s iguran ţă, n u ma i văzuseră un tr en cu o asem enea încă rcătură. C urâ nd , de peste tot au în cep ut s ă cad ă în vag oane bu căţi de pâine. Specta torii îi contemplau pe oamenii scheletici care se om orau între e i pe ntru o îmbucă tură. O bucată de pâine a căzut în vagonul nostru. M -am ho tărât să nu m ă mişc de la l ocul me u. Ştiam, de altfel, că nu am for ţa n ece sară ca să lu pt î m po triv a m ai m ulto r zeci de oa m en i dezlănţuiţi! Am zărit nu dep arte de m ine un b ătrân care se ţâra în patru labe. Reuşise să iasă din grăm adă. A dus o m ân ă la inim ă. La începu t, am crezu t că fusese lovit în piept. Apoi a m înţeles: ave a sub ha ină u n co dru de pâine. Cu o rapiditate extraordinară, l-a scos şi l-a dus la gură. O chii î i străluceau; u n surâs, ma i de  gra bă o grima să, i-a lum inat faţa cadaverică . Şi s-a stins imediat. O um br ă se lungea lângă el. Şi um bra aceast a s-a a run ca t asup ra lu i. învins, am eţit de lo vituri, bătrânul a strigat: — Meir, micul meu Meir! Nu m ă recunoşti? Sunt tatăl tă u ... Mă doar e... îţi ucizi ta tăl... A m p âin e. ..

şi pe ntr u tin e ... şi pe ntru tin e... 167

ELIE WIESEL

S-a prăbuşit. Ţ inea încă în p um nu l strâns b ucata de pâine. A vrut s-o ducă la gură. Dar celălalt s-a aruncat peste el şi i-a luat-o. Bătrânul a murmurat ceva, a scos u n ho rcăit şi a m uri t, în ind ifere nţa ge nerală . Fiul lui i-a desfă cut pum nu l, a luat bu cata de pâine şi a început să muşte din ea. Nu a reuşit să m ă nâ nce pre a mu lt. D oi bărba ţi l-au văzut ş i s-au r e pezit la el. Alţii li s-au alăturat. Când s-au îndepărtat, lâng ă m ine se aflau, lung iţi u nul lâng ă altul, doi morţi, tatăl şi fiul. Aveam şaisprezece ani. în vagonul nostru se afla un prieten al tatălui meu, Meir Katz . Lucrase l a Bun a ca grădi na r şi, din cân d în când , ne aducea câte va legume. P uţin m ai bine hrănit, acesta suportase mai bine detenţia. Pen tr u că era rel ativ mai vi guros, fu sese n um it resp on  sabil al vagon ului n ostru . în a treia zi a călătoriei, m-am trezit brusc şi am sim ţit pe gât do uă m âini care încercau să m ă su  grum e. A m mai a vut tim p să strig: „Tată!” Numai acest cuvânt. Simţeam cum m ă sufoc. Dar tata se trezise şi se agăţase de agres orul m eu. Prea slab pentru a-1 învinge, a avut ideea să-l cheme pe Meir Katz:

— Vino, repede! îl sugru mă pe fiul meu!

168

Noaptea

Câteva clipe mai târziu, eram eliberat. Nu am aflat niciodată din ce motiv încercase să mă su gru me bărba tul ac ela. Câteva zi le mai târziu, M eir Kat z i-a spus tatălui meu: — Shlomo, slăbesc. Mă lasă puterile. N -am să reuşesc... — Nu trebuie să renunţi! încerca să-l încurajeze tatăl me u. Treb uie să rezişti! N u-ţi pier de în cr ed e rea în tine! Meir Katz însă gemea în loc să răspund ă: — Nu mai pot, Shlomo!... Ce să fac?... Nu mai p o t... Tata l-a luat d e braţ. Şi Meir Katz, bărba tul p uter nic, cel ma i solid dintre noi toţi, plângea. Băiatul lui fusese luat la prima triere şi el abia acum plângea. Abia acu m claca. N u m ai putea. E ra la capătul puteril or. în ultim a zi a călătoriei noastr e, a înce pu t să ba tă un vânt teribil; nin soare a n u încet a să cadă. Simţeam că sfârşitul era aproape, adevăratul sfârşit. Nu mai puteam să rezistăm mult în vântul acesta îngheţat, în ace astă vijelie. Cineva s-a ridicat şi a început să strige: — Nu trebuie să stăm pe jos pe vremea asta. O să

crăpăm îngheţaţi! Ridicaţi-vă, să ne mişcăm p u ţin ... 169

ELIE WIESEL

Ne-am ridicat cu toţii. Fiecare se învelea cât mai bine cu pătu ra lui zdrenţuită. Şi ne-am silit să facem câţiva paşi, să ne învârtim pe loc. Deodată, în vagon am auzit un strigăt, urletul un ui anim al rănit. Cineva murise. Alţii, care si mţeau şi ei că su nt pe m oarte, au în ceput, la rându-le, să strige. Şi urletele lor păreau să vină de dincolo de mormânt. Curând, toată lumea urla . Văicăreli, gemete. Strig ăte de disp erare care ră su na u d incolo de vânt ş i de ninsoare. Şi alte vagoane s-au molipsit. Şi sute de strigăte au răsunat în acelaşi timp. Fără să ştim împotriva cui. Fără să ştim de ce. Strigătul de agonie al unui între g convoi c are sim ţea că se apr opie sfârşitul. C u to ţii av eam să sfâ rşim aici. Toate lim itele f useseră depăşite. Niciu nul din tre n oi n u m ai ave a putere. Şi no ap tea avea să fie lungă. Meir Katz gemea: — De ce n u ne îm puşcă imediat? în aceeaşi seară, am ajuns la de stin aţie. Era noap tea târziu. G ardienii au venit să ne des carce d in t re n. M orţii au fo st părăsiţi în vago ane. Num ai aceia care se mai pute au ţin e pe propriile

picioare au reuşit să coboare.

170

Noaptea

Meir Katz a rămas în tren. Ultima zi fusese cea mai oribilă. în vagon urcaseră o sută de oameni. Numai doisprezece dintre aceştia au coborât. P rintre ei, eu şi tatăl meu. Ajunsesem la Buchenwald.

17 1

CAPITOLUL VIII

La poarta lagărului, n e aştep tau ofiţerii SS. Am fost num ăraţi. A poi am fost dirijaţ i s pre p latfo rm a un de avea loc apelul. Ordin ele erau date p rin m ega  foane: „în colonaţi câte cinci!” „în g ru puri de o sută.” „Cinci paşi în faţă.” Am strâns cu putere mâna tatălui meu. Teama veche şi familiară: să nu-1 pierd. Aproap e de no i se înălţa coşul crem atoriu lui. N u ne m ai imp resion a. Abia dacă i-am aco rda t atenţie. Un veteran de la Buchenwald ne-a spus că o să facem du ş şi apoi o să fim re pa rtiz aţi în b loc uri. Ideea u ne i băi calde m ă fascina. Tata tăcea. Respira greu alături de mine. — Tată, am spus. în că un pic. Curând, o să putem dorm i. în tr- un pat. O să te od ihn eşti... Nu mi-a răspuns. Eram eu în sum i atât de obosit,

că tăcerea lui m-a lăsat indiferent. Singura mea

173

ELIE WIESEL

do rin ţă era să fac cât mai rep ede baie şi să m ă înti nd pe un pat. Dar n u era u şor să ajun gi la duşuri. Sute de d eţi nuţi se îng hesu iau. Ga rdie nii n u reu şeau să men ţină ordinea. Loveau în stânga şi-n dreapta, fără vreun rez ultat vizi bil. Alţii, care n u p utea u nici măcar să se ţin ă pe picioare, darămi te să se îngh esui e, s-a u aşe zat pe jos, în zăpadă. Tata a vrut să li se alăture. Gemea. — Nu mai p o t... S-a sfârşit... Am să m or aici... M-a tras spre o movilă de zăpadă din care se iveau forme um an e, pătu ri zdren ţuite. — Lasă-mă, m -a rugat el. Nu mai p o t... Ai milă de m in e... A m să aştept a ici ca să in tru la bai e... Mă găseşti aici. îm i venea să plân g de furie. Trăi sem atâte a, sufe risem atâtea; să-l las pe tata să m oa ră acum? A cum, cân d pu team să facem o baie caldă şi să ne în tin de m pe un pat? — Tată! am urlat. Tată! Ridică-te de aici! Imediat! Ai să m ori... Şi l-am apu cat d e braţ. Con tinu a să geamă: — Nu striga, fiu le... Ai milă de bătrânul tău ta tă... Lasă -mă să m ă odih nes c aic i... P uţin ... Te rog, su nt atât de o bo sit... la capă tul pute rilo r...

Era ca u n copil: slab, tem ător, vuln erabil. 174

Noaptea

— Tată, i-am spus, nu poţi să rămâi aici. I-am arătat cadavrele din jurul lui: şi oamenii aceia do rise ră să se od ihn eas că acolo. — Văd, fiule, îi văd foarte bine. Lasă-i să doarmă. N-au închis ochii de atâta vrem e... Sunt extenuaţi... ex ten uaţi... Vocea lui era tan dră. Am urlat cât am p utu t de t are: — Nu se vor mai trezi niciodată! N iciodată, înţe legi? Am vorb it aşa o vreme. Simţeam că nu v orb eam cu el, ci cu însăşi moartea, cu moartea care pusese deja m ân a pe el. Sirenele au început să urle. Alarmă. Luminile s-au sti ns în to t lagărul. G ardienii ne-a u m ân at spr e blocuri. în tr-o clipită, nu mai era nim eni pe plat form a unde se făcea apelul. Era m foarte fe riciţi că nu mai eram obli gaţi să rămâ ne m m ult tim p afară, în vâ ntul îng heţat. N e-am prăbu şit pe scâ nd urile podurilor. „Paturile” erau suprapuse pe mai multe nivel uri. Nu au fost pre a m ulţi am atori pe ntru supa din cazanele aflate lângă uşă. Nu ne doream decât să dorm im .

175

ELIE WIESEL

Era z i când m -am trezit. M i-am a mintit at unci că am un tată. în tim pu l alarmei , urm asem mulţimea fără să mă ocu p de el. Ş tiam că era la capătul pu te  rilor, la cap ătul agoniei, şi totu şi îl abandonasem . Am plecat î n căutarea lu i. Dar în acelaşi mo m en t m i s-a iv it în m inte acest gând: „Ce bine ar fi să nu-1 găsesc! Dacă aş putea să mă debarasez de greutatea asta moartă, ca să pot lup ta cu toate forţ ele mele pe ntru pro pr ia supravie ţuire, ca să nu m ă mai oc up decât de m ine!” I media t mi-a fost ruş ine, ru şine pe viaţă, de m ine însum i. Am me rs m ai m ulte ore fă ră să-l găsesc. Apoi am ajuns într-un bloc în care se distribuia „cafea” fără zahăr. Oamenii stăteau la coadă, se băteau. Am auzit în sp ate o voce temă toare, rugă toare: — Eliezer... fiule... ad u-m i... puţin ă cafea... Am alerg at la el. — Tată! Te caut de atâta vrem e... Unde ai fost? Ai dorm it? ... C um te simţi? Ardea; avea febră. C a un anim al sălbatic, mi-am croit d ru m spre caza nul cu caf ea. Şi am reu şit să iau o gamelă . A m b ăut o îngh iţitură. R estul era pe ntru el. N u voi uita niciodată gratitudinea care îi strălu cea în priv iri în tim p ce bea cafeaua. R ecu no ştinţa

unu i an imal. Cu aceste în ghiţitu ri de ap ă caldă îi 176

Noaptea

oferise m, fără înd oia lă, m ai m ultă satisfacţie de cât în toa tă copil ăria m ea... Stătea întins pe sc ân du ră... liv id, cu buzel e d e colorate şi descărnate, scuturat de frisoane. Nu am putu t să răm ân prea mult lângă el. Se dăduse ordinul să părăsim locul, p entru curăţenie. N um ai bolnavii aveau voie să ră mână. Am stat cinci ore afară. Ni s-a distribuit supă. Când ni s-a perm is să intrăm în b locuri, am alergat spre tata: — Ai mâncat? — Nu. — De ce? — Nu ni s-a dat nim ic... Au spus că suntem bol navi, că o să m urim cu râ nd şi că ar fi pă cat să strice hrana p e no i.. . N u mai p o t.. . I-am dat ce mai rămăsese din supă . D ar eram su  părat. Simţeam că i-o cedasem îm potriv a voinţei mele. Ca ş i fiul lui Rab Eliahu, nu rezistasem la î n  cercare. Era to t m ai slă bit pe zi ce tre cea, cu p rivirea a co perită parcă de un văl, cu faţa de culoarea frunzelor moarte. în a treia zi de după sosirea noastră la

Buchenwald, toată lumea a fost obligată să meargă 177

ELIE WIESEL

la duşuri. Chiar şi bolnavii, care trebuiau să intre ultimii. La întoarcerea de la baie, a trebuit să aşteptăm m ult tim p afară. în că nu se term inas e c urăţenia în blocuri. L-am zărit de d epa rte pe tata şi am alerg at în ain  tea lui. A trecu t pe lângă mine ca o um bră, m -a d e păşit fără să se oprească, fără să mă privească. L-am strigat, dar nu s-a î ntors. A m fugit du pă el: — Tată, unde alergi? S-a uita t la mi ne pr eţ de o clipă şi priv irea lui era în de părtat ă, ilum ina tă, faţa un ui alt om. N um ai o clipă; şi a contin uat să alerge. Bolnav de d izenterie, tata stătea culcat în bo xa lui, alătur i de alţi cin ci bolnav i. E u eram aşezat ală turi, veghindu-1, neîndrăznind să mai cred că va putea să scape de moarte. Cu toate acestea, făceam tot ce-mi stă tea în p ute ri p entru a-1 îmb ărbăta. Deo dată, s-a ridicat în capul oaselor, ş i-a lipi t bu  zele fierb inţi d e urech ea m ea şi mi -a şoptit: — Eliezer... Trebuie să-ţi spun unde se află aurul şi argintul pe car e le-am îng ro pat... în p iv ni ţă... Ştii... Şi a înce pu t să vor beasc ă din ce în ce mai reped e, ca şi cum se temea că nu va mai avea timp să-mi

178

Noaptea

sp un ă tot. A m în cerca t să-i expl ic că încă n u se te r minase, că ne vom întoarce împreună acasă, dar el nu voia să mă asculte. Nu mai putea să mă asculte. Era epuizat. Din gură îi curgea un firicel de salivă, amestecată cu sânge. închisese pleoapele. Respira gâfâit. Pentru o raţie de pâ ine, am reu şit să fac schim b de priciu ri cu u n de ţinu t d in blocu l tată lui meu. După- amiază , a ven it docto rul. M -am dus să -i spun că tata era foarte bolna v. — Adu-1 aici! I-a m explicat că nu p utea să se ţin ă pe picioare. Dar d oc tor ul nici nu voia să audă. De bine, de ră u, l-am adus pe tata. S-a uitat la e l, apoi a întreb at, sec: — Ce vrei? — Tatăl meu este bolnav, am răspuns eu în locul lui. D izen terie... — Dizenterie? N u e treaba mea. Eu sunt chirurg. Haide! Faceţi loc p entru ceilalţi!... Protestele mele n u au s ervit l a nimic. — Nu mai pot, fiu le... Du-mă înapoi în boxă... L-am dus şi l-am ajutat să se întindă. Tremura. — în cearcă să dorm i puţin , tată. încearcă să

adormi... 179

ELIE WIESEL

Respira foa rte greu. Ave a ochii închiş i. D ar era m convins că vedea tot. C ă vedea a cum adevă rul. A venit u n alt do ctor. D ar tata nu mai voi a să se ridice. Ştia că era inutil. De altfel, medicul acesta venea doar pentru a-i lichida pe bolnavi. L-am auzit cum striga că erau leneşi, că nu voiau decât să rămâ nă în p at... M-am gândit să-i sar la gât, să-l sugrum. Dar nu am avut nic i cu rajul, nic i forţa. E ram ţin tu it lâng ă tatăl me u în agonie. M âini le m ă dureau, atât e rau d e crispate. Să-l su gru m pe doctoru l acela şi pe ceilalţi! Asasinii tatălui meu! D ar strig ătul m i se oprea în gât . Când m -am întors de la îm părţirea pâinii, l-am găsit pe ta ta p lâng ând ca un copil: — Fiule, m -au bătut! — Cine? Cred eam că delirea ză. — El, francezul... Şi polo nezul... M -au bătu t... O rană în plus în inimă, o ură suplimentară. Un motiv ma i p uţin să trăiască. — Eliezer... Eliezer... spune-le să nu m ă mai lo vească . .. N -am făcut n im ic ... De ce m ă lovesc? Am înc epu t să-i insult pe vecinii lui. Şi-au bătut joc de mine. Le-am promis pâine, supă. Au râs. Apoi s-au înfuriat. Nu-1 mai puteau suporta pe tata,

180

Noaptea

sp un ea u ei, c are n u ma i era în stare să iasă afară ca să-şi facă nevoile. A d ou a zi, s-a plân s că îi luas eră raţia d e pâine. — în tim p ce dormeai? — Nu. Nu dorm eam. S-au aruncat asupra mea. Mi-au smuls pâinea din mână... Şi m-au bătut... înc ă o dat ă... N u mai pot, fiule ... D ă-m i pu ţină apă... Ştiam că nu tre bu ia să bea. D ar m -a im plorat ş i am cedat. Apa era în cazul lui adev ărată otravă , da r ce mai p utea m să fac pen tru el? Cu apă, fără apă, ori cu m se va sf ârşi curâ nd ... — Tu, cel puţin , ai milă de m in e... Să am milă de el! Eu, sin gu rul lui fiu! Aşa a tre cut o săptămână. — Ă la de-acolo e tatăl tău? m -a întrebat respon sabilul blocului. — Da. — Este foarte bolnav. — D octoru l n u vrea să facă nim ic pentru el. M-a privit drep t în och i: — D octo rul nu mai poate face nimic pentru el.

Şi nici tu. 181

ELIE WIESEL

Şi-a pus mân a m are şi păroasă pe um ărul m eu şi a continuat: — Ascultă-m ă bine, micuţule. Nu uita că te afli în tr -u n lagă r de concen trare. Aici , fiecare trebu ie să lupte pentru sine şi să nu se gând eas că la alţii. Nici măcar la tatăl lui. Aici, nu există tată, frate sau p rie  ten. Fiecare trăieşte şi moare pe cont propriu, sin gur. A m să-ţi dau un sfat bun: să nu -i dai r aţia ta de pâine şi de supă bătrânului tău tată. Nu mai poţi face nimic pentru el. Şi te omori şi pe tine. Ar trebui, dim po trivă, să prim eşti r aţia lu i. .. L-am ascultat fără să-l întrerup. Avea dreptate, m ă gân deam în sinea mea, în ce l ma i ascuns cotlon, fără să înd răznesc s-o m ărturise sc. E pre a târz iu ca să-l salvezi pe bătrânul tău tată, îmi spuneam. Ai putea să ai două raţii de pâine, două raţii de supă... Numai o fracţiune de secundă, dar mă simţeam vinova t. A m alergat să caut puţină sup ă şi i-a m dat-o tatei. Dar nu mai avea poftă de supă; nu mai voia decât apă. — Nu trebuie să bei apă, m ănâncă supa... — Sunt epuizat... De ce eşti aşa de rău cu mine, fiule?... Apă... I-am adus ap ă. Apoi am plecat din bloc pe ntru

apel. Dar m-am întors. M-am întins pe priciul de 182

Noaptea

sus. Bolnav ii pu teau să rămâ nă în bl oc. P rin urm are, voi fi bolnav. Nu mai voiam să-l părăsesc pe tata. în ju r d om nea acum liniştea, tulburată doar de gem ete. î n faţa blo cului, ofiţerii SS dăde au ordin e. Un ofiţer a tre cu t pr in faţa paturilo r. Tata implora: — Fiule, apă... Sunt epuizat... M ăruntaiele mele... — Linişte acolo! a urlat ofiţerul. — Eliezer, a continuat tata, apă... Ofiţer ul s-a ap ro pia t de el şi i-a s trig at să tacă. Dar tata nu- 1 auzea . C on tinu a să mă cheme. Atunci , ofiţeru l l-a lovit c u bâta peste cap. Nu m -am mişcat. Mă temeam, corpul meu se temea, să nu fiu lovit şi eu. Tata a mai scos u n h orcăit — nu me le meu: „Eliezer. Vedeam că încă mai respiră, sacadat. Nu m-am mişcat. Cân d am cobo rât du pă apel, am v ăzut că buzel e lui încă mai murmurau ceva, tremurând. Aplecat deasupra lui, am rămas mai bine de o oră uitându -m ă la el, ca să-mi întip ăresc în mem orie faţa lui însângerată, capul zdrobit. Apoi a trebu it să mă duc la cu lcare. M -am urca t în priciul meu, deasupra tatei, care încă mai trăia.

Era 28 ianuarie 1945.

183

ELIE WIESEL

M -am trezi t pe 29 i anuarie în zori . în locul tată lui m eu zăcea un alt bolnav. P robab il că îl ridica seră înainte de răsăritul soarelui şi îl duseseră la crema toriu. Poate că încă mai r es pira ... Nim eni nu s-a rugat la m orm ântu l lui. Nim eni nu a aprins o lumân are în am intirea l ui. U ltimu l lui cuvânt fuse se nume le m eu. O chemare; ş i eu nu răs punsesem . Nu am plâns şi mă simţeam rău că nu puteam să plâng. în să nu mai aveam lacrimi. Şi, în adâncul su fletului, d acă aş fi căuta t în p rofunz im ile conştiinţei mele p lăpân de, po ate că aş fi găsit ceva precu m: în sfârşit, lib er!...

184

CAPITOLUL IX

Aveam să mai stau la Buchenwald până la 11 april ie. N -a m să vorb esc d espre viaţ a m ea în acea perioadă. N u mai avea im portanţă. De la moartea tată lui meu, nim ic n u mă mai int eresa. Am fost transferat în blocul cop iilor, un de eram 600. Fr ontu l se apr opia. îm i pe trec eam zilele fără să fac abso lut nimic. Cu o sing ură dorinţ ă: să mănânc . N u m ă mai gândeam la tata, n ici la mam a. D in câ nd în când, m i se întâm pla să visez. La pu ţin ă supă. La u n su plim en t de supă . La 5 april ie, ro ata Isto riei s-a schimb at. Era d up ă-am iaza târzi u. Eram cu toţii în picioare în bloc, aşteptând ca un SS să vină să ne numere, întârzia să apară. Nu se mai văzuse o asemenea

185

ELIE WIESEL

întârzie re, n im en i n u îşi am intea de aşa ceva la Buchenw ald. Se înt âm pla ceva, fără îndoia lă. Două ore mai târzi u, megafoa nele au transm is un ord in al şefulu i lagărului: to ţi evreii tre buiau să se prezinte pe platforma de apel. Era sfârşitul! Hitle r avea să-şi ţin ă prom isiunea. Copiii din blocul no stru s-au î nd repta t spr e plat form ă. N u aveam altă alternativă ; Gustav, res po nsa bilul blocului, ne vorbea cu b âta... Dar, pe drum , ne -am întâlnit cu nişte d eţinuţi care ne -a u şoptit: — în toarceţi-vă în blocul vostru. Germ anii vor să vă împuşte. întoa rce ţi-v ă în blo cul v os tru şi nu vă mişcaţi de acolo. Ne-am întors în bloc. Pe dru m , am aflat că orga niza ţia de rezis tenţă din lagăr ho tărâse să nu -i ab an  done ze p e evrei şi să împ iedice lichid area acestora. Cu m era târziu ş i deban dad a m are — num eroşi evrei dec lara seră că nu sun t evrei —, şeful lagărulu i a ho tărâ t ca a do ua zi să se facă un apel general. Tre buia să fie prezentă toată suflarea din lagăr. Apelul a avut l oc. Ş eful lag ărului n e-a a nunţat că lagărul de la Buch enw ald va f i lichidat. î n fiecare zi vo r fi evacuate ze ce blo cu ri de dep ortaţi. în ce pâ nd din acel moment, nu s-au mai distribuit pâine şi

supă. Evac uarea a înce put. î n fiecare zi, câteva mii de

186

Noaptea

de ţinuţi ieşeau p e poarta lag ărului şi nu se mai î n  torceau. La 10 aprilie, înc ă ma i e ram vre o douăzeci de mii în lagăr, pri ntre care câteva sute d e copii. S-a hotă rât să fim e vacua ţi cu toţii odată. Ap oi, lag ărul avea să fie aruncat în aer. Eram p rin urm are masaţi pe imen sa plat formă unde se făcea apelul, în r ân duri de câte cinc i, aştep tând să se deschidă poarta. Deodată, sirenele s-au pornit să urle. Alarmă. Ne-am întors în blocuri. Era prea târziu pentru a fi evacuaţi în seara aceea. Eva cuarea a fost am ânată pe a d ou a zi. Foa mea ne înnebunea; nu mâncasem nimic de şase zile, în afa ră de p uţin ă ia rb ă şi câ tev a coji de carto fi pe care le gă sisem lâng ă buc ătării. La ora zece di mineaţa, soldaţii SS s-au răs pân dit în lagăr şi au început să gonească ultimele victime spre platforma de apel. Mişcarea de rezistenţă a decis să acţioneze. Brusc, din to ate p ărţile au ap ărut o am en i înar maţi. Rafale. Gren ade. Noi, copiii , am rămas în tinşi pe jos în bloc. Lupta nu a dura t prea mult. C ătre prânz, totu l se calmase. Soldaţii şi ofiţerii SS fugiseră, iar m embrii

rezistenţei prelu aser ă con duc erea lagărului.

187

ELIE WIESEL

Pe la ora şase după-amiaza, primul tanc ameri can se afl a la po ar ta lagărului de la Buchenwald. Primul nostru gest de oameni liberi a fost să ne repezim la mâncare. Nu ne gândeam decât la asta. Nu la răzbunare, nici la părinţi. Numai la pâine. Şi chiar şi când nu ne-a mai fost foame, nimeni nu s-a g ân dit la ră zbun are. A do ua zi, câţiva tine ri s-au dus la Weim ar ca să ia carto fi şi hain e — şi să se culce cu fetele. N ici vo rbă de răzbu nare . La trei zile după eliberarea lagărului de la Bu chenwald, m -a m îmbolnăvit: o intoxicaţ ie. A m fost tran sfe rat la spital şi am zăcu t do uă săptăm ân i între viaţă şi moarte. în tr -o zi, am r euşit să-m i ad un toate for ţele şi să m ă ridi c di n p at. V oiam să m ă văd în oglind a ag ăţată pe p eretele din faţă. N u m ă mai v ă zusem din perioa da ghet oului. Din oglindă m ă conte mp la un cada vru. Ochii lui mă privesc şi acum.

188

DE ACELAŞI AU TOR

L a N u i t , mărturii, Editions de Minuit, 1958. în limba ro

mână: N o a p t e a . P o r ţ i l e p ă d u r i i , traducere şi note de Bianca Zamfirescu , Ed itura Univers, 1989; N o a p t e a , tra ducere de D iana Crupen schi, E ditura Univer s, 20 05. VAube,

povestire, Le Seuil, 1960.

L e J o u r , rom an , Le Seuil, 1961. L a V i i l e d e l a c h a n c e , roman, Le Seuil, 1962, Prix Rivarol,

1964. L e s P o r t e s d e l a f o r e t , rom an , Le Seuil, 1964. L e s J u if s d u s i l e n c e , mărturii, Le Seuil, 1966. L e C h a n t d e s m o r t s , roman, Le Seuil, 1966. L e M e n d i a n t d e J e r u s a l e m , ro m an , Le Seuil, 1968, prix M e-

dicis, 1968.

Z a l m e n o u l a F o li e d e D i e u , tea tru , Le Seuil, 1968. E n t r e d e u x s o l e i l s , eseuri şi povestiri, Le Seuil, 1970. C el ebrati on hassidi qu e, portr ete şi legen de, Le Seuil, 1972. L e S e r m e n t d e K o l v i l l a g , roman, Le Seuil, 1973. A n i M a a m i n . U n c h a n t p e r d u e t r e t r o u v e , c an tată, ed iţie bi 

lingvă, Random House, 1973.

189

ELIE WIESEL

portrete şi legende, Le Seuil, 1975. în

Celebration biblique,

limba română: Celebrare biblică, noşi, Editura Hasefer, 1998. Un Ju if au jou rd ’hui,

tradu cere de Janina Ia -

povestiri, eseuri, dialoguri, Le Seuil,

1977. L e P ro ces d e S ch a m g o ro d ,

teatru, Le Seuil, 1979.

L e T e s ta m e n t d ’u n p o e t e ju i f a s s a s s i n e ,

ro man , Le Seuil, 1980,

prix Livre Inter, 1980, prix des Bibliothecaires, 1981. Le Seuil,

Contre la melancolie. Celebration hassidique II,

1981. P a r o le s d e tr a n g e r ,

texte, pove stiri, d ialo gur i, Le Seuil, 1982.

L e C in q u i e m e F il s,

roman, G rand prix du rom an de la V iile

de Paris, Editions Grasset, 1983. Signes d

’ex od e,

eseuri, povestiri, dialoguri, Editions G

rasset,

1985. } o b o u D i e u d a n s la te m p e te ,

în colaborare cu Josy Eisen-

berg, Editions Fayard/Verdier, 1986. D is c o u r s d ’O s lo , L e M a l e t l ’E x il ,

Editions Grasset, 1987. împreună cu Michăel de Saint Cheron,

Nouvelle Cite, 1988. roman, Editions Grasset, 1987.

L e C r e p u s c u le a u lo in , Si lenc es et M em oires d

’hom m e,

eseuri, povestiri, dialoguri,

Le Seuil, 1989. L ’O u b lie ,

roman, Le Seuil, 1989.

Celebr at ion talm ud ique,

în limba română:

portrete şi legende, Le Seuil, 1991. C el ebrare

talm ud ică,

traducere de

Alexa ndru şi Mag dalena B oiangi u, Ed itura Hasefer, 2001.

Celebrations,

ediţie legată, Le Seuil, 1994.

190

Noaptea

Tou s lesfl eu ves v o n t ă l a mer. M em oires I ,

Le Seuil, 1994. în

limba română: Toate flu viile curg î n m are. M em or ii I, tra ducere de Felicia Antip, Editura Hasefer, 1997-2000. M e m o i r e s ă d e u x v o i x a v e c F r a n ţ o i s M i t t e r a n d , Editions

Odile Jacob, 1995. Se taire est im

possible,

îm preu nă cu J orge Semp run, Editi ons

Arte, 1995. . . . E t l a m e r n e s t p a s r e m p l i e . M e m o i r e s I I , Le Seuil, 1996. în

limba română: . . . Ş i m a r e a n u s e u m p l e . M e m o r i i I I , tra ducere de Alexandru şi Magdalena Boiangiu, Editura Hasefer, 2000. L a H a g g a d a h d e P â q u e , cu ilu stra ţii de M ark Podw al, Le

Livre de poche, 1997. Celebrat i on prop he ti qu e, p ortr ete şi legen de, Le Seui l, 1998. L e G o l e m , cu ilu stra ţii de M ark Podw al, Le Roc her-Bi-

bliophane, 1998.

L e s J u g e s , roman, Le Seuil, 1999. L e M a l e t l ’E x il : d i x a n s a p r e s , îm pre ună cu M ichăel de Sai nt

Chero n, No uvelle Cite, 19 99. L e R o i S a l o m o n e t s a b a g u e m a g i q u e , Le Rocher-Biblio-

phane, 2000. D ’o u v i e n s - t u ? , texte, Le Seuil, 2001. L e T e m p s d e s d e r a c i n e s , roman, Le Seuil, 2001. E t o u v a s - t u ? , texte, Le Seuil, 2004. Un d eşi rfo u de danser,

ro man, Le Seuil, 2006. în limba r o 

mână: N e b u n a d o r i n ţ ă d e a d a n s a , traducere de Doru Mareş, Editura Trei, 2007.

191

Pentru comenzi şi info rmaţii ad resaţi-vă la:

Editura CORINT Difuzare şi Clubul Cărţi i Calea Plevn ei nr. 145, sector 6, Bucureşti, co d poştal 060012 Tel.: 021.319.88.22,021.319.88.33, 021.319.88.77; Fax: 021.319.88.66 E-mail: [email protected] Magazinul virtual: www.grupulcorint.ro

Format: 16/54x84; Coli tipo: 12 Tiparul executat la:

fe d p rin t

t i p o g rafi

e

W .:411-0055; 41147.76 offic6 #fe#mtro

Elie Wiesel

NC

u \ V Wm

âc ri ml

:

a

■ Wm m m

Tradusă pretutindeni în lume, vândută în milioane de exem plare ş i îndelu ng com entată , N o a p t e a s-a num ărat, ală turi de jurnalul A nne i Frank sau de mem orii le lui Prim o Levi, prin  tre prim ele cărţi ce au desc ris m ar tiriul evreilor din lagă rel e nazi ste. D ep un ân d m ărt urie despre infernul trăi t la Ausch wit z, Elie W iesel se în tre ab ă şi astă zi, în pre faţa p re ze nte i ediţii, da că există cuv inte capabile să înfă ţişeze inim ag inab ilul, acel „u n i vers de m en t şi rece în care era u m an să fii inu m an ”. înce rcare a trebuie îns ă făcută , pe n tru a nu r ep eta ist oria, pe n tru a nu lăsa tristeţ ea trec utu lui să dev ină vii tor. Fiind că „uitarea înse am nă peric ol şi in sultă”. F ă r ă a c e a s t ă m ic ă lu c r a r e , v i a ţ a m e a d e s c r i i t o r s a u v i a ţ a m e a p u r ş i s i m p l u n u a r f i f o s t c e e a c e e s te : v i a ţ a u n u i m a r t o r c a r e s e c o n s id e r ă o b lig a t, d in p u n c t d e v e d e r e m o r a l ş i u m a n , s ă îm p ie d ic e d u ş m a n u l s ă o b ţi n ă o v ic t o r i e p o s t u m ă , u ltim a , ş te r g â n d u - ş i c r im e le d in m e m o r i a o a m e n ilo r .

Elie Wiesel

I SBN: 978- 973- 135 - 682- 2

w w w .g r u p u l c o r i n t .r o