Drept Penal Carte Noua

Popa Gheorghe

DREPT PENAL Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită

2012

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ V.Dongoroz şi colaboratorii V.Dongoroz, S.Kahame, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol.I 1969, vol.II 1970; partea specială, vol.III 1971 vol.IV, Ed.Academiei, Bucureşti. T.Vasiliu şi colaboratorii T.Vasiliu, G.Antoniu, Şt.Daneş, Gh.Darângă, D.Lucinescu,V.Papadopol, D.Pavel, D.Popescu, Codul penal român comentat şi adnotat vol.I, partea generală, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 vol.I; 1975 vol.II, partea specială Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. G.Antoniu, C.Bulai Practica judiciară penală vol.I 1988, vol.II 1990, vol.III 1992, Editura Academiei Române. Gh.Nistoreanu Al.Boroi Drept penal partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. Gh.Tănăsescu şi colaboratorii

G.Antoniu Vinovăţia penală, Ed.Academiei Române Bucureşti, 1995. M.Basarab Drept penal, partea generală vol.I şi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997. C.Bulai Manual de drept penal, partea generală, Ed.All Beck, Bucureşti, 1997. Şt.Daneş V.Papadopol Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. N.Giurgiu Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994. M.Zolzneak Drept penal partea generală, vol.I,II,III, Editura “Chemarea” Iaşi, 1993. O.Loghin A.Filipaş Drept penal român, partea specială, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992.

2

O.Loghin T.Toader Drept penal român, partea specială, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1997. V.Mirişan Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal al faptei, Editura Gill, Zalău, 1996. C.Mirache Drept penal român, partea generală, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1997. I.Oancea Tratat de drept penal, partea generală, Ed.All Beck, Bucureşti, 1997. I.Oancea Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Bucureşti,1996. Gh.Nistoreanu şi colaboratorii Gh.Nistoreanu,V.Dobrinoiu, A.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal.Partea specială, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 2000.

V.Dobrinoiu Drept penal.Partea specială, teorie şi practică judiciară, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000. Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României publicată în M.O.nr.163/07.08.1991. Legea nr.104/1992 privind modificarea şi completarea Codului penal a Codului de procedură penală şi a altor legi publicată în M.O. nr.244/01.10.1992. Legea nr.45/1993 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală publicată în M.O. nr.147/1993. Legea nr.61/27 sept.1991, republicată în M.O. nr.387 din 18 aug. 2000 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Legea 140/1996 privind modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală. Legea 197/13 nov.2000 Privind modificarea Codului penal. Legea 456/18 iulie 2001 publicată în M.O. 410/25 iulie 2001 Privind modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală. Legea 169/2002 publicată în M.O. nr.261/18.04.2002 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală.

3

MODULUL I DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI. PRINCIPII Secţiunea I 1.Noţiunea dreptului penal, obiectul şi scopul Deşi termenul de “drept penal” este deseori folosit ca denumire atât a dreptului penal ca ramură a întregului sistem de drept, cât şi ca ştiinţa dreptului penal, cele două noţiuni au sensuri şi înţelesuri diferite. Dreptul penal cuprinde în conţinutul său normele şi instituţiile dreptului penal, iar ştiinţa dreptului penal cuprinde ideile, teoriile şi concepţiile privind dreptul penal. Dreptul penal poate fi definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept care reglementează numai acele relaţii sociale ce se formează în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, prevăzând în ce condiţii o faptă devine infracţiune, sancţiunile ce se aplică în cazul săvârşirii unor asemenea fapte, condiţiile de aplicare precum şi pe cele de executare. 2.Obiectul dreptului penal Obiectul dreptului penal este constituit din relaţiile sociale care se nasc în lupta împotriva infracţionalităţii. Se constată însă existenţa a două categorii de relaţii sociale pe care le reglementează dreptul penal. Relaţiile sociale de conformare, care au ca subiecţi ai lor statul, pe de o parte, care impune o anume conduită membrilor societăţii şi destinatarii legii penale, pe de altă parte, care se supun dispoziţiilor acestor legi. În condiţiile în care unii membri ai societăţii nu se supun dispoziţiilor normelor penale, încălcându-le prin săvârşirea de infracţiuni, ia naştere cea de-a doua categorie de relaţii sociale şi anume relaţiile sociale de conflict, care au ca protagonişti pe de o parte statul prin organele sale iar pe de altă parte cei vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor. Acum se naşte dreptul statului de a trage la răspundere şi obligaţia infractorilor de a răspunde pentru faptele lor. Acest drept al statului de a pedepsi şi obligaţia infractorilor de a suporta consecinţele faptelor lor, constituie tocmai conţinutul raportului juridic de conflict. 3.Scopul dreptului penal Pentru a arăta scopul dreptului penal plecăm de la necesitatea acestuia, care se poate demonstra prin trei mari argumente 1: Necesitatea apărării valorilor sociale; Existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea luptei împotriva acestuia; Necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale. Deci scopul dreptului penal constă în apărarea valorilor sociale, prin reglementările Codului penal, împotriva faptelor care potrivit legii constituie infracţiuni. Numai normele penale precizează care fapte ce prezintă pericol social sunt incriminate, pedepsele sau alte măsuri care se aplică în urma săvârşirii lor, precum şi condiţiile răspunderii penale, a aplicării şi executării pedepselor. Secţiunea II Principiile fundamentale ale dreptului penal 1.Noţiune 1

C.Bulai - Drept penal român-partea generală, vol.I, Casa de Editură şi Presă “ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1992, p.10.

4

Considerăm că principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă tocmai acele reguli deduse din dispoziţiile normelor penale care se referă la instituţiile de bază ale dreptului penal şi anume la infracţiune, răspundere penală şi sancţiunile de drept penal. 2.Principiul legalităţii incriminării Codul penal român în art.2 stabileşte că “legea prevede care fapte constituie infracţiuni”. Această prevedere de text creează garanţia legală a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, legea penală fiind singura care determină faptele ce constituie infracţiuni precum şi pedepsele care se pot aplica acestora. Nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru o faptă care atunci când a fost săvârşită, nu era prevăzută de lege ca infracţiune (nulum crimen sine lege), sediul faptelor penale găsindu-se în actele normative cu forţă juridică imperioasă, adoptate de parlament. Fiind un principiu fundamental al dreptului penal, principiul legalităţii incriminării are implicaţii şi în ce priveşte aplicarea legii penale în timp, izvoarele dreptului penal precum şi în cazul interpretării legii penale astfel: -Legea penală stă la baza izvoarelor dreptului penal, ca fiind singura care prevede ce fapte constituie infracţiuni; -Legea penală poate fi aplicată asupra unei fapte numai dacă în momentul când acea faptă a fost comisă, era prevăzută de lege ca infracţiune; -În sfârşit prin operaţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului legii penale (interpretare) nu se pot “fabrica” infracţiuni ori nu se pot suprima sau adăuga anume elemente din lege. 3.Incriminarea ca infracţiuni numai a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social. Acest principiu este consacrat în art.17 şi 18 Cod penal. Art.17 Cod penal defineşte infracţiunea precizând trăsăturile esenţiale ale acesteia astfel: “infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Pentru a avea o evaluare a pericolului social art.18 Cod penal prevede că ”fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau reacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”. Nu orice faptă care prezintă pericol social trebuie în mod obligatoriu să fie considerată infracţiune, ci numai acele acţiuni sau reacţiuni prin care se aduc atingere uneia din valorile arătate în art.1 Cod penal, adică care prezintă un grad ridicat de periculozitate socială. Faptele cu un grad de pericol social diminuat, sunt trecute în sfera sancţiunilor administrative prevăzute de art.91 Cod Penal sau sunt chiar eliminate total din sfera juridicopenală. Se observă o strânsă legătură între principiul legalităţii incriminării şi principiul în discuţie, în sensul că numai legea este cea care incriminează faptele ca infracţiuni, însă numai în măsura în care aceste fapte realizează, în accepţiunea legii penale, pericolul social. 4.Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Acest principiu îşi găseşte sediul în art.17 al.2 Cod penal. Răspunderea penală creează obligaţia infractorului să suporte consecinţele ce decurg din natura faptei şi voinţa legiuitorului şi intervine numai în măsura în care hotărârea

5

infracţională s-a manifestat printr-o acţiune sau reacţiune aptă de a vătăma sau pune în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală. Răspunderea penală se răsfrânge nu numai asupra faptelor consumate, ci atunci când legea prevede, şi asupra tentativei. Mai mult, în măsura contribuţiei participanţilor (coautor, instigator, complice) răspunderea penală se va răsfrânge şi asupra acestora, chiar dacă fapta este mică în materialitatea ei. 5.Caracterul personal al răspunderii penale Făcând trimitere la art.2 Cod penal, unde legiuitorul stipulează că pedepsele se aplică infractorilor şi al art.72 Cod penal unde în al.1 se precizează că “La stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite de persoana infractorului şi de împrejurările care determină sau agravează răspunderea penală”, concluzionăm că cel care poate fi tras la răspundere penală este numai infractorul, pentru că în dreptul penal nu există şi nici nu poate exista o răspundere pentru altul (ca de exemplu în dreptul civil – persoana civilmente responsabilă). Nici părinţii nu vor putea fi obligaţi în solidar cu minorul lor care nu are şi nu poate realiza venituri la plata amenzii cum greşit s-a exprimat şi această părere1. În situaţia în care legea impune răspunderea penală faţă de mai multe persoane cum este cazul infracţiunii prevăzute de art.323 Cod penal (asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni) sau cum este cazul complotului (art.167 Cod penal) nu se poate considera ca o formă a răspunderii colective, din asemenea asocieri sau grupări legea constituind infracţiuni de sine stătătoare, toţi cei ce au participat fiind supuşi răspunderii penale. 6.Legalitatea pedepsei, a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi a regimului executării lor. Unii autori au inclus acest principiu în principiul legalităţii 2, fără a se greva, iar alţii3 la care …..şi noi l-au tratat separat ca pe un principiu de sine stătător deşi acestea sunt strâns legate între ele, doar teoretic fiind posibilă o separare a lor. Acest principiu (nulla poema sine lege) este în strânsă legătură cu prevederile Constituţiei României care în art.23 pct.9 prevede că “Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”, ceea ce ne obligă să afirmăm că celui ce a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi în condiţiile stabilite de ea. De acest principiu a ţinut seama atât legiuitorul, stabilind în partea generală a Codului penal, cadrul general al pedepselor, dar în partea specială, în cadrrul fiecărei norme de incriminare a prevăzut pedepsele corespunzătoare faptelor incriminate, dar şi instanţa este obligată să aplice numai pedepsele prevăzute de lege în limitele indicate. 7.Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal În baza acestui principiu, orice sancţiune de drept penal trebuie să se facă prin stabilirea concretă a acestora în raport cu gravitatea faptelor săvârşite, cu persoana infractorului precum şi cu starea de pericol concretă. Individualizarea este legală, judiciară şi administrativă.

1

Gheorghe Chiru – Incidenţa Legii nr.104/1992 asupra sancţionării infracţiunilor săvârşite de minori. (Dreptul nr.5-6) 1993, p.114. 2 C.Bulai op.cit.pag.40. 3 Maria Zolyneak – Drept Penal-partea generală, vol.1, Ed.Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, pag.49.

6

a)Individualizarea legală este făcută de legiuitor în procesul de elaborare a normelor penale. Acum legiuitorul determină pedepsele principale cu limitele lor generale, pedepsele complementare şi accesorii, precum şi felul măsurilor educative şi de siguranţă. b)Individualizarea judiciară este cea făcută de instanţă şi constă în stabilirea şi aplicarea cuantumului concret al pedepsei pe care o va executa infractorul. Şi în cadrul acestei instituţii Codul penal în art.72 a stabilit unele criterii orientative absolut necesare instanţei în procesul individualizării pedepsei. c)Individualizarea administrativă are loc în cursul executării pedepsei tot în conformitate cu legea, care impune unele criterii în vederea adaptării regimului de executare a pedepsei la persoana infractorului (vârstă, sex, antecedente, stare a sănătăţii etc.), dar şi cu privire la unele instituţii cum ar fi eliberarea condiţionată (art.59 Cod penal), executarea pedepsei într-o închisoare militară (art.62 Cod penal). 8.Principiul umanismului dreptului penal În tot dreptul nostru penal se reflectă grija societăţii pentru membrii săi. Prin mijloacele de constrângere care se aplică infractorilor, societatea este protejată sub mai multe aspecte. În primul rând, pedepsirea celor ce încalcă o normă penală, atenţionează membrii societăţii asupra comportamentului faţă de semeni. În al doilea rând, pe timpul detenţiei în funcţie de criterii punctual stabilite infractorii sunt reeducaţi ori beneficiază de posibilitatea scurtării duratei detenţiei. De asemenea există posibilitatea înlocuirii răspunderii penale (art. 90-91 Cod penal); condamnarea cu suspendarea executării pedepsei în mod condiţionat (art.81-82 Cod penal), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (861 –866 Cod penal); executarea pedepsei la locul de muncă (art.867-868 Cod penal); libertatea supravegheată a minorului, internarea într-un centru de reeducare (art.104 Cod penal, internarea într-un institut medical-educativ art.105 Cod penal); luarea unor măsuri de siguranţă în favoarea făptuitorului (art.112 lit.a, b Cod penal); reabilitarea de drept (art.134 Cod penal). Considerăm proprie acestui principiu şi măsura luată de legiuitor prin Decretul-Lege nr.6 publicat în Monitorul oficial nr.4 din 08.01.1990, de abolire a pedepsei cu moartea. Şi nu ca ultimă prevedere putem aminti art.55 Cod penal privind neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă şi art. 551 Cod penal privind eliberarea condiţionată. TIMP DE ASIMILARE 2 H TEST : PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

7

MODULUL II LEGEA PENALĂ Secţiunea I Definiţia legii penale şi izvoarele dreptului penal 1.Definiţia legii penale Art.141 Cod penal defineşte legea penală ca fiind “orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”. Legislaţia penală cuprinde totalitatea dispoziţiilor penale, indiferent de sediul lor (Codul penal sau legea specială penală ori legea nepenală dar cu dispoziţii penale). 2.Izvoarele dreptului penal Prin izvor de drept penal se înţelege1 actul normativ adoptat de parlament, ca unică autoritate legiuitoare, ce cuprinde reglementări cu caracter penal. Izvoarele dreptului penal pot fi: a)Izvor natural, constituit din nevoile şi interesele vieţii sociale, fiind determinat de frecvenţa şi gravitatea faptelor care vatămă sau pun în pericol valorile sociale. b)Izvor constitutiv sau sursa politică, izvor ce este constituit de reguli de conduită impuse de norma penală. c)Izvor formal sau sursă juridică constituit din chiar actul normativ unde îşi găseşte exprimarea voinţa puterii societăţii şi care cuprinde normele de drept penal cu toate componentele lor. Secţiunea II Clasificarea legilor penale Legile penale se pot clasifica după următoarele trei criterii: 1.După întinderea domeniului de reglementare; 2.După durată; 3.După caracterul lor. 1.După întinderea domeniului de reglementare În funcţie de acest criteriu legile penale pot fi generale şi speciale. a)Legi penale generale Legile penale generale sunt acele legi care cuprind un ansamblu de norme generale şi speciale având o sistematizare în funcţie de diferite criterii. În legile penale generale sunt incluse atât norme penale generale ce privesc instituţiile fundamentale ale dreptului penal (norma juridică penală, raportul juridic penal, aplicarea legii penale, infracţiunea, participaţia penală, pluralitatea de infracţiuni, răspunderea penală etc.) precum şi marea majoritate a normelor speciale (prevăzute în partea specială a Codului penal) care tratează infracţiunile ce au un caracter de universalitate. Codurile penale reprezintăă legile penale generale. b)Legile penale speciale sunt acele legi penale care tratează o anumită categorie de infracţiuni ori reglementează răspunderea penală a unei anumite categorii de persoane care au o calitatea specială. Din această categorie a făcut parte Codul justiţiei Militare publicat la 20 martie 1937 şi abrogat la 31 decembrie 1968, când infracţiunile prevăzute în acest Cod au fost

1

M.Zolyneak op.cit.pag.61.

8

incluse în titlul X din Codul penal actual sub denumirea “Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României”. c)Legi speciale cu dispoziţiuni penale Aceste legi deşi sunt legi normale ele reglementând anumite domenii de activitate (rutier, vamal, silvic) în conţinutul lor sunt incluse şi norme penale, care precizează infracţiunile ce se pot comite în acel domeniu de activitate. 2.După durată După durata de aplicare legile penale sunt permanente şi temporare. a)Legi penale permanente Legile penale permanente sunt legile în cuprinsul cărora nu se fixează durata de aplicare, ele caracterizându-se prin stabilitate şi o durată îndelungată de acţiune. Din această categorie fac parte Codurile penale care reprezintă un ansamblu complex de norme generale şi speciale, fiind o operă legislativă de proporţii cu care sunt valorificate tot ce este pozitiv în practica judiciară a unei ţări. b)Legi penale temporare Legile penale temporare au o durată limitată de aplicare, care poate rezulta explicit din lege (prezenta lege va ieşi din vigoare la data de…), acestea purtând denumirea de legi formal temporare. Sunt însă şi legi penale temporare prin conţinutul lor, a căror durată de aplicare ţine de împrejurările speciale care au determinat apariţia lor şi care împrejurări odată dispărute, duc la ieşirea din vigoare a legii. 3.După caracterul lor După caracterul lor legile penale pot fi ordinare şi excepţionale. a)Legi penale ordinare Sunt acele legi penale adoptate în situaţii obişnuite destinate să acţioneze împotriva infracţionalităţii ce se manifestă în cadrul unei societăţi. Legile penale ordinare au o durată de cele mai multe ori nedeterminată. b)Legi penale excepţionale, apar în condiţii speciale, neobişnuite, condiţii care impun fie agravarea regimului de sancţionare al unor infracţiuni prevăzute deja în legile ordinare, dar care săvârşite în noile condiţii create devin mai grave, fie incriminarea unor noi infracţiuni apărute tot datorită condiţiilor excepţionale. Secţiunea III Norma penală 1.Structura normei penale Norma juridică penală este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. a)Ipoteza - constă în descrierea faptei incriminate. b)Dispoziţia - constă în conduita impusă subiectelor raportului juridic penal. c)Sancţiunea – constă în constrângerea ce se aplică în cazul nerespectării dispoziţiei normei. Exemplificăm folosind în acest sens art.208 Cod penal: “Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept – această parte a normei reprezintă ipoteza – se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani – sancţiunea (cel de-al treilea element). Dispoziţia ca element al normei juridice penale, în cazul exemplului dat, nu este în mod explicit prezentată ca fiind subînţeleasă – nu fura. 2.Clasificarea normelor penale Normele penale se clasifică după mai multe criterii astfel: - După criteriul conţinutului şi întinderea domeniului de reglementare a normei juridice;

9

- După criteriul regulii de conduită pe care o prescriu normele; - După conţinutul normelor; - După cum ipoteza este sau nu descrisă în normele de incriminare; - După gradul de precizare a sancţiunii. 1.1.După criteriul conţinutului şi întinderea domeniului de reglementare. a)Norme generale, sunt normele cuprinse în partea generală a Codului penal şi stabilesc principiile de aplicare a legii în spaţiu şi timp, definesc infracţiunea şi pedeapsa precum şi alte instituţii de aplicabilitate generală (amnistia, prescripţia, reabilitarea etc.) care se află în partea generală a Codului penal. b)Norme penale speciale, sunt normele de incriminare, care consacră infracţiuni determinate precum şi pedepsele corespunzătoare lor, avându-şi sediul în partea specială a Codului penal sau în legi speciale cu dispoziţii penale. 1.2.După criteriul regulii de conduită a)Norme prohibitive, care impun o prohibiţie, o interzicere. Acestea opresc sub sancţiunea pedepsei, săvârşirea acţiunii precizate în normă. b)Norme onerative, care impun o anumită obligaţie (obligaţia de a anunţa imediat organele competente despre săvârşirea unei infracţiuni împotriva statului art.170 Cod penal). 1.3.După conţinutul lor a)Norme penale complete, sunt acele norme care cuprind în conţinutul lor toate cele trei părţi componente – ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. b)Norme în alb sau cadru, sunt normele care de regulă nu determină sau nu determină în totalitate faptele ce cad sub incidenţa legii penale (exemplu norma din art.281 Cod penal care stabileşte că “Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă”. c)Norme de referire, sunt normele care completându-se cu elemente luate din normele complinitoare, rămân subordonate faţă de acestea, astfel că orice modificare intervenită în norma de întregire va avea influenţă şi asupra normei de referire. d)Norme de trimitere, sunt acele norme care se completează cu elemente luate din alte norme, făcându-le ale lor, încât orice modificare intervenită în norma complinitoare nu se răsfrânge asupra normei de trimitere. 1.4.După cum ipoteza este sau nu descrisă în normele de incriminare. a)Norme cu ipoteză simplă, sunt acele norme care nu cuprind o descriere a faptei sub aspectul elementelor ei constitutive, limitându-se doar la indicarea faptei prin denumirea ei. Aceste norme sunt foarte rar întâlnite. b)Norme cu ipoteză descriptivă, se caracterizează prin descrierea faptelor penale prin descrierea conţinuturilor lor constituind tiparul legal al fiecărei infracţiuni în parte. 1.5.După gradul de determinare a sancţiunii. a)Norme cu sancţiuni absolut nedeterminate care nu precizează în nici un fel sancţiunea. b)Norme cu sancţiuni absolut determinate care prevăd pedeapsa determinându-i natura şi cuantumul fix. Astfel de norme nu dau posibilitatea instanţei să beneficieze de instituţia individualizării pedepsei. c)Norme cu sancţiuni relativ determinate, prevăd pedeapsa cu cele două limite, minimul şi maximul special. Sunt cele mai des întâlnite în legislaţia noastră penală. d)Norme cu pedepse alternative, sunt acele norme care prevăd două pedepse principale de natură diferită (închisoare sau amendă).

10

e)Norme cu pedepse cumulative, sunt acele norme care prevăd o pedeapsă principală (închisoarea) şi o altă pedeapsă complementară (degradarea militară) care se aplică cumulativ de instanţa de judecată.

TIMP DE ASIMILARE 2 H TEST: CLASIFICAREA LEGILOR PENALE NORMA PENALĂ MODULUL III RAPORTUL JURIDIC PENAL Secţiunea I 1.Definiţia, clasificarea şi structura raportului juridic penal 1.Definiţie Raporturile juridice penale sunt raporturi ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii. 2.Clasificare Legea penală se realizează fie prin respectare, fie prin aplicare, în ambele cazuri născându-se raporturi juridice penale. Astfel în situaţia în care norma juridică este respectată de destinatar suntem în faţa unor raporturi juridice de conformare situaţie în care subiecţi ai raportului juridic sunt statul pe de o parte (subiect determinat) şi destinatarul legii penale (subiect nedeterminat). În cazul în care, o anumită valoare socială ocrotită prin norma penală este ignorată şi încălcată, ia naştere un raport juridic de contradicţie sau conflict. Acum subiecţi ai raportului juridic penal sunt statul precum şi persoana fizică ce a săvârşit infracţiunea care este bine individualizată şi obligată să răspundă penal. 3.Structura raportului juridic penal A. Subiecţii raportului juridic penal În mod invariabil unul dintre subiecţii raportului juridic penal este statul, singurul în drept de a trage la răspundere penală, de a exonera de obligaţia răspunderii sau de a ierta prin aplicarea unei cauze ce înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei. Organele judiciare (procuror, instanţă) sunt doar cei împuterniciţi de către stat să aplice legea penală. Al doilea subiect al raportului juridic penal este infractorul, mai exact acea persoană fizică care pe lângă faptul că a încălcat o normă penală, mai îndeplineşte şi trei importante condiţii cerute de lege – vârstă, responsabilitate şi libertate de hotărâre şi acţiune. B. Conţinutul raportului juridic penal Conţinutul raportului juridic penal constă tocmai în dreptul statului de a pedepsi şi obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale. Răspunderea penală este personală neputând fi transferată altei persoane. În cazul intervenirii unor împrejurări ce fac imposibilă îndeplinirea obligaţiei de către infractor (iresponsabilitate sau deces) realizarea conţinutului raportului juridic penal se suspendă sau încetează.

11

Determinarea cu exactitate a dreptului statului de a pedepsei şi obligaţia corelativă a infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, se face numai prin hotărâre definitivă de condamnare care încheie prima etapă din durata raportului juridic penal. C. Obiectul raportului juridic penal Obiectul raportului juridic penal reprezintă finalitatea în vederea căreia se leagă raportul între stat şi infractor. Mai concret obiectul raportului juridic penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale prevăzute de lege să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective. D. Durata raportului juridic penal Raportul juridic penal parcurge în timp două etape: prima din momentul săvârşirii faptei sau a infracţiunii şi până la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare care determină cantitativ dreptul statului şi obligaţia infractorului. A doua etapă începe de la data rămânerii definitive a hotărârii şi se întinde până la executarea pedepsei şi a celorlalte măsuri care s-au aplicat. În concluzie momentul naşterii raportului juridic penal este data săvârşirii infracţiunii iar momentul stingerii, este unul variabil putând fi situat la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată. Uneori raportul juridic penal se poate stinge chiar fără să se fi început judecata, alteori, cum este cazul prescripţiei, poate avea o durată foarte întinsă. Secţiunea II Faptele juridice penale 1.Definiţie Faptele juridice penale sunt acele fapte, situaţii, împrejurări de care legea penală leagă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic penal1 . 2.Clasificare Clasificarea faptelor juridice penale se face în funcţie de efectele pe care le produc acestea faţă de raportul juridic penal. a)Fapte juridice constitutive Aceste fapte mai poartă denumirea şi de fapte juridice generatoare pentru că ele dau naştere raportului de drept penal. Generatoare a raportului juridic penal este infracţiunea. b)Faptele juridice modificatoare Sunt faptele care modifică conţinutul raportului juridic penal. Astfel o lege penală mai blândă care intervine după săvârşirea infracţiunii, va modifica răspunderea penală în limitele atenuante pe care le prevede, faţă de cele existente în momentul săvârşirii infracţiunii. c)Faptele juridice extinctive Sunt acele fapte care duc la stingerea raportului juridic penal. Principalul fapt juridic extinctiv este executarea pedepsei principale, complementare, educative etc. De asemenea sunt considerate fapte juridice extinctive, amnistia şi graţierea, dar aceasta din urmă numai când este totală şi nu s-a pronunţat o pedeapsă complementară sau când legea prevede expres aplicarea sa şi asupra pedepselor complementare. TIMP DE ASIMILARE 2 H TEST: DEFINIŢIAE , CLASIFICARE ŞI STRUCUTRA RAPORTULUI JURIDIC PENAL 1

M.Zolyneak op.cit.pag.108.

12

MODULUL IV APLICAREA LEGII PENALE 1.Generalităţi Aplicarea legii penale presupune executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede care poate avea loc fie de bunăvoie cum este cazul conformării, fie silit ca în cazul constrângerii. În literatura de specialitate1, aplicarea legii penale este înţeleasă în general ca folosire a acesteia în realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, adică la soluţionarea raporturilor juridice penale de conflict, prin folosirea legii penale ca temei, pentru tragerea la răspundere penală şi pentru sancţionarea făptuitorului. Legile penale, ca de altfel toate legile de natură juridică, se aplică în spaţiu în limitele unui teritoriu determinat (art.3 Cod penal) pe o anumită durată de timp mai precis cât ele sunt în vigoare, perioadă în care sunt obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul statului nostru. Secţiunea I Aplicarea legii penale în spaţiu Ca emanaţie a unui anumit stat, legea penală îşi extinde acţiunea în limitele unui teritoriu determinat asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea. Principiul care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu este principiul teritorialităţii. 1.Principiul teritorialităţii Acest principiu este consacrat în art.3 Cod penal care prevede că “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Noţiunea de teritoriu în sensul penal al cuvântului este mai largă decât în sens geografic. Astfel, dacă art.142 Cod penal prevede că “Prin termenul de “teritoriu” din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia”; art.143 Cod penal, al.1 prevede următoarele: “Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art.142 sau pe o navă ori aeronavă română” chiar dacă aceasta se afla în afara apelor teritoriale sau a spaţiului aerian român. Alineatul 2 al art. 143 Cod penal prevede că “Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”. Se observă că, în aceste condiţii, legea penală română consideră că infracţiunea s-a săvârşit în întregime pe teritoriul României. În această privinţă Legiuitorul codului în vigoare a adoptat teoria ubicuităţii, potrivit căreia infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării noastre nu numai atunci când acţiunea şi rezultatul au avut loc pe teritoriul României sau pe o navă ori aeronavă română, ci şi atunci când pe acest teritoriu sau pe o navă ori aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare (termenul ubicuităţii derivă din adverbul latin ubique care înseamnă pretutindeni). Acesta a fost motivul pentru care dintre multele teorii 1 existente legiuitorul a consacrat teoria ubicuităţii în ce priveşte stabilirea locului săvârşirii infracţiunii. 1.1.Excepţii de la principiului teritorialităţii 1

C.Bulai, op.cit.pag.69. Teoria “acţiunii” conform căreia locul comiterii infracţiunii este acela al săvârşirii acţiunii, fără să intereseze locul unde s-a produs rezultatul 1

13

În raport cu anumite categorii de infracţiuni legea penală română nu se aplică totuşi conform principiului enunţat anterior. Cu toate acestea abdicarea de la acest principiu, al teritorialităţii, nu reprezintă o ştirbire a suveranităţii statului, aceste excepţii fiind consecinţa unor convenţii internaţionale ce prevăd unele concesii între state. 1.2.Imunitatea de jurisdicţie. Sunt anumite situaţii când se comit infracţiuni pe teritoriul României de către anumite categorii de cetăţeni străini faţă de care legea noastră penală nu operează1. Astfel art.8 Cod penal prevede că “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În această situaţie principiul teritorialităţii legii penale nu funcţionează fără însă a-l apăra pe făptuitor de răspundere penală. Statul român poate declara pe agentul diplomatic infractor “persona non grata” şi cere statului a cărui reprezentant este să-l judece şi sancţioneze. Deşi în teoria noastră nu se pune în mod practic această problemă în rândul altor categorii de persoane intră personalul armatelor străine staţionate pe teritoriul altui stat, precum şi personalul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul ţării noastre. 2.Principiul personalităţii legii penale Literatura de specialitate tratează pe lângă principiul teritorialităţii şi unele principii complementare cum sunt principiul personalităţii, realităţii şi universalităţii. Conform art.4 Cod penal “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară”. În vederea aplicării acestui principiu, cunoscut în literatura penală şi sub denumirea de principiul naţionalităţii sau al cetăţeniei, se cer a fi reţinute două importante condiţii: A. Condiţii referitoare la faptă Legea penală română cere ca fapta săvârşită în afara teritoriului ţării să fie considerată infracţiune. B. Condiţii referitoare la persoană Făptuitorul, potrivit legii, trebuie să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie, dar cu domiciliul în România. 3.Principiul realităţii legii penale Potrivit principiului realităţii consacrat în art.5 Cod penal, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. Aplicarea legii penale române în baza acestui principiu cere cumularea a trei condiţii: A. Condiţii privitoare la faptă Legea impune ca fapta să fie săvârşită în străinătate, producerea rezultatului să aibă loc tot acolo. Infracţiunile la care legea face referire sunt cele îndreptate împotriva siguranţei statului, a vieţii unui cetăţean român, precum şi cele de vătămare gravă a integrităţii corporale 1

Teoria “rezultatului” - se consideră loc al infracţiunii cel al producerii rezultatului. Teoria “preponderenţei” – locul infracţiunii ar fi acela unde s-a comis cel mai important act pentru realizarea infracţiunii. Teoria “ilegalităţii” - locul unde s-a comis prima activitate pedepsibilă, este locul comiterii infracţiunii. Teoria ”voinţei infractorului” - teorie de factură subiectivă care consideră că locul comiterii infracţiunii este acela unde infractorul a înţeles sau a dorit să se producă rezultatul, deşi acesta s-a produs pe un alt teritoriu.

14

sau a sănătăţii, indiferent dacă fapta este sau nu incriminată de legea statului pe a cărui teritoriu s-a săvârşit. B. Condiţii privitoare la persoană Infractorul trebuie să fie cetăţean străin sau apatrid care nu are domiciliul stabil în România. Dacă el devine cetăţean român în timpul procesului sau îşi stabileşte domiciliul în România, i se va aplica legea penală română în baza principiului universalităţii. C. Condiţii privitoare la urmărire Legea penală condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de autorizarea prealabilă a Procurorului General. Infractorului i se va aplica legea penală română, indiferent de ce i s-a întâmplat în străinătate (a executat pedeapsa, a fost achitat, amnistiat, graţiat ori a intervenit prescripţia) ţinându-se seama de dispoziţiile legii noastre cu privire la cauzele ce înlătură răspunderea penală şi se deduce pedeapsa şi detenţia preventivă executată în străinătate. Infractorul poate lipsi din ţară când are loc judecarea, aceasta putându-se efectua în contumacie (lipsă). 3.Principiul universalităţii legii penale Conform acestui principiu, legea penală română se aplică oricăror fapte săvârşite în străinătate, altora decât celor prevăzute în art.5 al.1, de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie iar infractorul se află la noi în ţară. Aplicarea acestui principiu cerea realizarea cumulativă a următoarelor condiţii: A. Condiţii privitoare la faptă Potrivit acestui principiu sunt sancţionate infracţiunile care lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine (indiferent că au sau nu cetăţenie) ori chiar comunitatea internaţională). De exemplu, infracţiunile contra păcii şi omenirii, falsificarea de monedă, pirateria, sclavia, tortura, infracţiuni la regimul navigaţiei aeriene ş.a. B. Condiţii privitoare la persoană Fapta să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană care nu domiciliază în România. C. Condiţii privitoare la urmărire Pentru a fi judecat, infractorul trebuie să se afle în România benevol, în mod voluntar. De asemenea mai este necesară în vederea sancţionării infractorului, condiţia dublei incriminări, adică fapta să fie sancţionată atât de legea penală română cât şi de cea a ţării unde a fost comisă, în afara cazului când teritoriul respectiv nu este supus vreunei suveranităţi (marea liberă, Arctica, Antarctica). Există posibilitatea ca făptuitorul să fi fost judecat şi condamnat în acel stat. Instanţele noastre pot proceda la recunoaşterea hotărârii străine, urmând ca infractorul să nu mai execute pedeapsa dacă a fost executată, sau să execute restul de pedeapsă deducându-se partea de pedeapsă executată în străinătate (art.89 Cod penal). Nu se va aplica legea penală română când potrivit legii statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ori executarea pedepsei, ori când pedeapsa a fost executată sau considerată executată. 4.Extrădarea Extrădarea este un act juridic bilateral care constă în remiterea unui infractor sau condamnat de către statul solicitat, pe teritoriul căruia s-a refugiat acesta, statului solicitant, în vederea judecării şi executării pedepsei. Cererea de extrădare poartă denumirea de extrădare activă iar predarea infractorului, extrădare pasivă. Pentru a putea fi extrădată o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

15

a)Persoana la care se referă cererea de extrădare să se afle pe teritoriul statului solicitat; b)Să fie un cetăţean străin sau apatrid (faţă de statul solicitat); c)Să nu fi fost judecată definitiv, ori să nu se fi dat o ordonanţă de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi, pentru aceeaşi faptă de către organele judiciare ale statului solicitat; d)Să nu fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitat. 4.1.Nu pot fi extrădaţi a)Cetăţenii români sau persoanele ce au dobândit cetăţenie română sau persoanele despre care există motive că după extrădare ar fi supuse torturii. b)Persoanele care au obţinut drept de azil în România. 4.2.Infracţiuni pentru care se acordă extrădarea: a)Fapta să fie dublu incriminată; b)Infracţiunea să fi fost săvârşită în străinătate, pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia; c)Infracţiunea să fie sancţionată de legea ambelor ţări cu o pedeapsă privativă de libertate, mai mare de doi ani sau mai grea, iar când se solicită extrădarea pentru executarea pedepsei pronunţate, aceasta să fie mai mare de un an sau mai grea. 4.3.Cazuri când extrădarea nu poate fi admisă a)Extrădarea nu poate fi admisă când, potrivit legii penale române, cât şi a statului solicitant, acţiunea penală pentru acea infracţiune, nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. b)Extrădarea nu poate fi admisă când, conform legii penale române precum şi a legii penale a statului solicitant răspunderea penală pentru fapta ce formează obiectul extrădării este prescrisă, amnistiată, ori există o cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. c)Extrădarea nu poate fi admisă când există autoritate de lucru judecat1 . 4.4.Tranzitarea extrădaţilor Are loc când între statul solicitant şi cel solicitat nu există frontieră comună şi va avea loc numai după ce se face constatarea de către organele statului nostru că sunt întocmite toate condiţiile cerute de lege privind extrădarea. 4.5.Aspecte complementare a)Specificitatea Cererea de extrădare trebuie să cuprindă indicaţii cu privire la faptă, cu privire la pedeapsa ce trebuie să o execute condamnatul în caz de extrădare. Nu se admite extrădarea pentru o altă infracţiune sau pedeapsă decât cea indicată în cererea statului solicitant şi nici ca persoana remisă să fie extrădată altui stat în afara cazului când statul nostru şi-a dat avizul sau dacă cel extrădat nu a părăsit teritoriul statului solicitant, deşi a avut posibilitatea, în decurs de o lună de la data când a luat sfârşit procesul penal sau a încetat executarea pedepsei, ori s-a reîntors pe teritoriul acelui stat. Secţiunea II Aplicarea legii penale în timp 1.Dispoziţii generale Legea penală are o aplicare limitată în timp şi depinde de natura şi evoluţia relaţiilor sociale pe care le reglementează. 1

Când fapta săvârşită, ce formează obiectul extrădării, a fost soluţionată de către instanţele de judecată române, care au pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

16

Modificarea şi stingerea oricărui raport juridic penal depinde în mod nemijlocit de durata activităţii normei penale, aceasta având uneori legătură cu două legi penale în sensul că una din aceste legi va trebui să se aplice pentru o faptă săvârşită anterior. Caracteristica specială a legii penale de stabilitate în funcţionare se realizează atât pentru perioada când este în vigoare cât şi după abrogarea sau prin completarea, modificarea sau înlocuirea acesteia cu o lege penală nouă, menţinându-se astfel stabilitatea autorităţii publice şi a structurii sociale. Durata şi perseverenţa aplicării legii penale cunoaşte diferite forme bazându-se pe următoarele principii: principiul activităţii legii penale; principiul retroactivităţii legii penale; principiul ultraactivităţii legii penale; principiul aplicării legii penale mai favorabile. 2.Principii A. Principiul activităţii legii penale Conform art.10 Cod penal “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”. Determinarea perioadei active a legii penale se face cunoscând data când legea a intrat în vigoare şi data când legea a ieşit din vigoare. 1.Intrarea în vigoare a legii penale Momentul intrării în vigoare a unei legi penale nu trebuie confundat cu momentul naşterii legii penale. Modalitatea generală comună de intrare în vigoare a unei legi este publicarea ei în Monitorul Oficial al României, moment în care legea este difuzată, adusă la cunoştinţa destinatarilor ei. Naşterea legii penale reprezintă tocmai adoptarea legii de către organul suprem al puterii de stat, fără însă ca legea să-şi înceapă acţiunea. De la data adoptării şi până la data publicării, legea există, dar nu are forţă juridică. Uneori legea penală mai poate intra în vigoare la o dată ulterioară publicării, dată care va fi cuprinsă expres în corpul legii sau va fi cuprinsă într-o lege specială de punere în vigoare. Această modalitate de punere în vigoare este specifică legilor penale mai importante, cu o reglementare mai complexă, cum ar fi codurile penale, pentru a căror cunoaştere de către destinatari, se cere timp, datorită reglementărilor absolut noi sau dimensiunilor lor. 2.Ieşirea din vigoare a legii Ieşirea din vigoare a unei legi penale este momentul final al duratei de acţionare. Când finalitatea realizării motivelor care au impus comunităţii actul normativ penal nu mai este posibilă, legiuitorul va trebui să procedeze la scoaterea din vigoare a legii care se poate efectua prin mai multe modalităţi, astfel: abrogare; modificarea şi completarea legii; ajungerea legii la termen; încetarea condiţiilor care au justificat adoptarea legilor excepţionale; schimbarea sistemului socio-politic. a)Abrogarea Cea mai cunoscută formă de ieşire din vigoare este abrogarea, care constă în scoaterea din vigoare a unei legi anterioare prin intermediul unei alte legi. Teoria şi practica în domeniu recunoaşte următoarele tipuri de abrogare: - abrogarea expresă directă – care impune precizarea în amănunţime a normelor sau actelor normative vechi care au fost abrogate prin legea nouă (lege, capitol, secţiune, articol); - abrogare expresă indirectă – care prezintă o formulă generală de abrogare a tuturor normelor legale ce sunt contrare legii penale noi (“Se abrogă orice dispoziţii contrare prezentei legi”); - abrogarea tacită – această formă de abrogare nu este acceptată în totalitate de legea penală pentru că prin forma şi conţinutul său nu face nici o referire la vechea lege penală.

17

Mai este denumită şi implicită, pentru că fără a prevedea expres că legea anterioară se adaugă, reglementează aceeaşi materie, diferit, luând locul reglementării vechi în virtutea principiului lex posterior derogat priori. - abrogarea totală şi parţială. În funcţie de întinderea abrogării, aceasta poate fi totală sau parţială. Abrogarea totală impune ieşirea din vigoare în întregime a legii penale vechi printr-o lege penală nouă. Prin abrogare parţială se înlocuiesc doar anumite norme, secţiuni, capitole, părţi din legea veche, restul dispoziţiilor acesteia urmând să activeze şi pe viitor, producând efecte juridice. b)Modificarea legii penale În cazurile când deosebirile existente între raporturile sociale şi norma juridică care le apără sunt contrastante şi ireconciliabile se va proceda la modificarea sau completarea legii penale. Modificarea reprezintă o modalitate de largă circulaţie de ieşire din vigoare a unei legi şi constă în schimbarea, prin suprimare, completare sau înlocuire a unor dispoziţii din lege sau doar ale unor părţi ale acestora. c)Împlinirea termenului pentru legile penale temporare Deoarece, durata legilor temporare este una determinată chiar din momentul intrării ei în vigoare, ieşirea ei din vigoare va opera în mod nemijlocit, fără îndeplinirea altor formalităţi, la data calendaristică sau la încetarea fenomenului care a impus apariţia legii. d)Încetarea condiţiilor care au impus adoptarea legilor penale excepţionale Legea penală excepţională rămâne în vigoare doar pe durata stării excepţionale (război, calamităţi), urmând ca la încetarea condiţiilor ce au impus apariţia acesteia să iasă din vigoare. e)Ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului În situaţia în care o lege este adoptată pentru a se asigura respectarea unei legi cu caracter nepenal (exemplu o lege în domeniul sănătăţii publice), iar aceasta din urmă este abrogată, dispărând obiectul protecţiei va fi scoasă din vigoare şi legea cu caracter penal. B. Concursul de legi penale Concursul de legi penale constă în posibilitatea aplicării mai multor legi penale, cu o reglementare juridică diferenţiată, faţă de relaţia socială determinată în mod concret sau pentru o anumită perioadă de timp. Astfel poate exista posibilitatea, ca pentru o infracţiune săvârşită să opereze mai multe legi penale, dintre care una prevede o reglementare generală iar altele reglementări speciale. În această situaţie va opera principiul “lex speciali derogat legi generali” – o lege specială derogă de la o lege generală, în sensul că legea specială se va aplica cu prioritate. Însă pentru cazurile şi împrejurările pe care nu le reglementează va fi completată cu prevederile legii penale generale. 2.Neretroactivitatea legii penale Art.11 Cod penal prevede că “Legea penală nu se aplică faptelor, care la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. Principiul neretroactivităţii legii penale presupune faptul că legea penală se aplică întotdeauna faptelor comise numai după intrarea acesteia în vigoare, neputându-se aplica faptelor săvârşite anterior (“nullum crimen sine praevia lege paenali et stricta” – nici o crimă fără prevederea scrisă şi strictă în legea penală)1 . Consacrarea acestui principiu întăreşte regula activităţii legii penale. 3.Retroactivitatea legii penale 1

F.Mantorani-Diritto penale, CEDAM, Milani, 1992, pag.115.

18

În opoziţie cu principiul neretroactivităţii legii penale, prevăzut de art.11 Cod penal, prin art.12 Cod penal, legea penală a instituit principiul retroactivităţii. A. Retroactivitatea legii penale de dezincriminare Scoaterea faptelor din raza de acţiune a codului penal se face tot pe cale de lege ca şi incriminarea, printr-o lege de dezincriminare care are efect retroactiv. Acest caracter retroactiv este justificat prin aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă care, în condiţiile aplicării legii penale noi, a pierdut caracterul infracţional, nemaiexistând o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se mai poate continua executarea unei pedepse pronunţată pentru o infracţiune care nu mai este incriminată în legea nouă. Legea de dezincriminare produce următoarele efecte: a)dacă intervine înainte de a se fi pronunţat condamnarea pentru fapta săvârşită, cauza va fi clasată, se va scoate de sub urmărire sau dacă se află în curs de judecată se va pronunţa achitarea. b)dacă legea de dezincriminare intervine după condamnarea definitivă nu se va mai pune în executare, iar dacă executarea a început, va înceta. c)dacă intervine după executarea pedepsei principale şi complementare, încetează toate consecinţele ce decurg din condamnare (nu va mai exista starea de recidivă). B. Retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative. Codul penal în art.12 al.2 prevede că “legea care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi”. Măsurile de siguranţă sunt sancţiunile ce se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, în vederea prevenirii săvârşirii unor noi fapte în viitor. Deci şi legile care prevăd măsuri de siguranţă dar şi măsuri educative au şi ele caracter retroactiv. Măsurile educative sunt acele sancţiuni ce se aplică infractorilor minori. Dacă legea nouă prevede măsuri educative se va aplica şi faptelor săvârşite sub legea veche chiar dacă erau incriminate de aceasta. Din textul citat (art.12 al.2 Cod penal) rezultă că retroactivitatea celor două categorii de legi se limitează numai la faptele ce nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi care prevede măsuri de siguranţă şi educative, nemaioperând dacă intră în vigoare după judecata definitivă a faptelor. C. Retroactivitatea legii interpretative Legea interpretativă stabileşte adevăratul înţeles al unor reglementări cuprinse în legea intrată în vigoare anterior, ea necuprinzând reglementări noi, dispoziţii noi şi nici nu modifică normele din legea anterioară. Ea apare în situaţiile în care normele cuprinse în legea interpretată sunt înţelese şi aplicate în mod diferit de către instanţele de judecată. De aceea legea interpretativă, intrată în vigoare la o anumită dată nu este eficientă numai de la acea dată; nu dispune numai pentru viitor, ci şi retroactiv, pentru faptele săvârşite anterior. 4.Ultraactivitatea legii penale temporare Aplicarea legii penale temporare sau excepţionale este o formă derogatorie de la principiul neretroactivităţii legii penale (“tempus regit actum” – timpul cîrmuieşte actul). În conformitate cu art.16 Cod penal, legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşită în timpul cât legea era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

19

Deci ultraactivitatea legii apare în cazul urmăririi şi judecării faptelor după ieşirea ei din vigoare. Legea penală temporară se va aplica faptelor produse în perioada de război, cutremur sau în alte condiţii de excepţie dar au fost descoperite sau judecate după ieşirea acestei legi din vigoare. Astfel se înlătură orice posibilitate de eludare a legii penale, pentru că unii infractori, cunoscând acest caracter al legii (temporar), ar putea comite infracţiuni spre sfârşitul duratei ei de aplicare, nemaiputând fi sancţionaţi, dacă legea nu ar avea efect ultraactiv. 5.Aplicarea legii penale mai favorabile Este posibil ca o infracţiune săvârşită sub imperiul unei legi să nu fie pusă sub urmărire sub acţiunea sa, sau să se fi pornit urmărirea, ori să se afle în curs de judecată, sau să se fi judecat definitiv şi pedeapsa să fie în curs de executare, moment în care legea veche care a acţionat până atunci să fie scoasă din vigoare, locul fiindu-i luat de o altă lege care reglementează aceeaşi situaţie în mod diferit. În această situaţie se pune problema dacă acel raport juridic se va reglementa conform dispoziţiilor legii vechi sub care s-a născut, sau conform legii noi, sub acţiunea căreia se prelungeşte. Art.13 Cod penal precizează că “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Aplicarea principiului legii mai favorabile (“mitior lex” – legea mai blândă) este o obligaţie pentru organele judiciare, fără o condiţionare a infractorului în funcţie de gradul de pericol social al faptei, ori de existenţa unor condiţii de atenuare a răspunderii penale şi se aplică în oricare din fazele procesului penal: urmărire penală sau judecată. A. Criteriile de determinare a legii mai favorabile Literatura de specialitate a relevat că legile trebuie să se compare prin verificarea condiţiilor de incriminare a faptei, a condiţiilor de tragere la răspundere şi a condiţiilor de pedepsire. a)Criteriul condiţiilor de incriminare a faptei Pentru determinarea legii mai favorabile în situaţia când toate legile apărute prevăd unele condiţii pentru calificarea conţinutului infracţiunii (obiectul infracţiunii, timpul săvârşirii ei, locul producerii, participanţii) mai favorabilă va fi legea care impune existenţa mai multor condiţii faţă de legile care prevăd mai puţine condiţii sau nici una. Legea care va califica o acţiune-inacţiune simplă ca fiind infracţiune va fi mai defavorabilă infractorului faţă de legea care impune îndeplinirea mai multor condiţii pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune. Lipsa uneia sau mai multor condiţii poate determina inexistenţa infracţiunii şi deci, a excluderii răspunderii penale. b)Criteriul condiţiilor de tragere la răspundere penală Legea care stabileşte că punerea în mişcare a acţiunii penale să se facă numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau la denunţul acesteia ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, este mai blândă faţă de legea penală care stabileşte ca punerea în mişcare a acţiunii penale să se facă din oficiu. O lege este mai favorabilă şi în cazurile în care prevede măsuri pentru înlăturarea răspunderii penale, a consecinţelor condamnării sau dacă prevede posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori executarea pedepsei la locul de muncă. c)Criteriul condiţiilor de pedepsire Legea care prevede o formă de pedepsire mai uşoară sau limite de sancţionare mai mici va fi mai favorabilă.

20

În cazul pedepselor cu amendă şi închisoare mai uşoară este legea care prevede amenda iar în cazul pedepselor detenţiunii pe viaţă şi a închisorii – mai uşoară este legea care prevede închisoarea. Dacă legile succesive stabilesc aceeaşi formă de pedepsire, mai favorabilă este legea care prevede limitele minime şi maxime mai mici. Când una dintre legi prevede limita minimă a pedepsei mai mare însă limita maximă este mai mică, mai favorabilă este legea a cărei limită maximă este mai mică. De asemenea legea mai favorabilă este aceea care permite aplicarea circumstanţelor atenuante faţă de legea care nu prevede aplicarea acestor circumstanţe. Legea penală mai favorabilă este aceea care stabileşte termene de prescripţie a răspunderii penale mai mici. Dintre legile succesive, mai favorabilă este legea care prevede termene mai scurte de la data când s-a sfârşit pedeapsa principală şi până la data constatării sau a cererii pentru reabilitarea condamnatului precum şi limite mai mari a pedepselor pentru admiterea reabilitării. Legea care nu prevede adăugarea unui spor la pedeapsa principală este mai favorabilă, iar dacă ambele legi prevăd aplicarea sporului, mai favorabilă este legea cu limita maximă a sporului mai mică. Mai blândă, deci favorabilă este şi legea care nu sancţionează starea de recidivă a infractorului, iar dacă se menţine recidiva, mai favorabilă este legea care exclude forma de recidivă în care se află infractorul. Legea mai favorabilă este şi aceea care prevede o măsură educativă pentru minori în comparaţie cu legea care prevede o pedeapsă penală. B. Legea penală mai favorabilă în cazul pedepselor complementare Dacă legile succesive sunt identice privind pedepsele principale, iar una din ele prevede şi o pedeapsă complementară, mai favorabilă este legea care nu prevede o asemenea pedeapsă. Când ambele legi prevăd aceeaşi pedeapsă complementară dar una dintre ele stabileşte limite mai reduse, aceasta va fi legea mai favorabilă. În cazul în care ambele legi prevăd pedepse complementare identice, dar la una din ele pedeapsa principală este mai mică, aceasta va fi legea mai favorabilă. C. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive Aplicarea principiului legii penale mai favorabile este reglementată diferenţiat în codul penal astfel: prin art.14 Cod penal se impune aplicarea obligatorie iar prin art.15 Cod penal se prevede aplicarea facultativă a legii mai blânde în cazul pedepselor definitive. 1.Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile priveşte pedepsele neexecutate sau în curs de executare cât şi pe cele executate. a)Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor neexecutate sau în curs de executare. Dacă hotărârea penală prin care s-a dispus condamnarea infracţiunii a rămas definitivă şi până la începerea executării acesteia a intervenit o lege nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară, după compararea maximului special prevăzut în cele două legi, dacă sancţiunea aplicată va depăşi maximul special prevăzut de legea nouă, pedeapsa definitivă pentru infracţiunea săvârşită se va reduce la acest maxim. În cazul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la începerea executării pedepsei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu maximul special al închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

21

Dacă legea nouă a înlocuit pedeapsa închisorii cu amenda se va aplica pedeapsa cu amenda care nu poate depăşi maximul special din noua lege. Legea nouă mai favorabilă va opera şi asupra pedepselor complementare, a măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă în sensul că se vor înlătura astfel încât nu se vor mai executa. În cazul pedepselor în curs de executare sunt impuse următoarele soluţii: dacă pedeapsa rămasă definitivă constă în detenţiune pe viaţă iar până la executarea integrală a acesteia a intervenit legea nouă, care prevede pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă va fi înlocuită cu maximul special al închisorii din care se va deduce timpul reţinerii şi arestării preventive conform art.88 Cod penal; dacă pedeapsa definitivă aflată în curs de executare constă în închisoare sau amendă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, se va reduce la acest maxim; dacă legea nouă prevede în locul închisorii aflate în executare numai amenda, pedeapsa aplicată se va înlocui cu amenda fără a se putea depăşi maximul special prevăzut de legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii se va putea înlătura în totalitate sau în parte executarea amenzii. Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative, aflate în curs de executare, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă vor fi înlăturate şi nu se mai execută. b)Aplicarea legii în cazul pedepselor executate Legea penală mai favorabilă se aplică şi în cazul pedepselor executate în întregime până la data intrării ei în vigoare în sensul că se va ţine seama de pedeapsa redusă sau înlocuită în ce priveşte calculul termenului de prescripţie a executării pedepsei, termenul de acordare a reabilitării, pentru a se stabili existenţa stării de recidivă. 2.Aplicarea facultativă a legii mai favorabile Prin art.15 Codul penal a instituit posibilitatea pentru instanţă de a aprecia dacă se impune sau nu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive neexecutate, executate parţial precum şi a pedepselor executate integral. a)Aplicarea facultativă a legii penale în cazul pedepselor definitive neexecutate. În conformitate cu art.15 al.1 Cod penal când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, instanţa judiciară poate dispune fie menţinerea fie reducerea pedepsei. b)Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate parţial. Pedeapsa stabilită iniţial de instanţa judiciară se va scădea şi va fi executată doar care rămâne după efectuarea proporţiei de reducere a maximului special al legii vechi faţă de maximul special al legii noi. c)Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate integral. Potrivit art.15 al. ultim Cod penal, deoarece pedepsele au fost deja executate în întregime, ori de câte ori o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, pedeapsa din hotărârea adoptată iniţial de instanţă se va reduce cu o treime. Această facilitate se reflectă asupra calculării împlinirii termenelor pentru prescripţia executării pedepsei, pentru acordarea reabilitării, pentru stabilirea sau evitarea stării de recidivă. În acest sens pedeapsa executată integral se va reduce cu o treime, astfel că orice dispoziţie privind pedeapsa definitiv aplicată şi executată va avea în vedere pedeapsa redusă. TIMP DE ASIMILARE 3 H TEST : ACTIVITATEA LEGII PENALE TERITORIALITATEA LEGII PENALE

22

EXTRĂDAREA

23

MODULUL V INFRACŢIUNEA Secţiunea I Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 1.Noţiune Conform prevederilor art.17 Cod penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Potrivit dispoziţiilor textului citat, infracţiunea este tocmai săvârşirea actului interzis prin norma incriminatoare. Fapta este contrară regulii de conduită şi generează conflict social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de lege. 2.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii Definiţia formulată în textul art.17 Cod penal cuprinde trei trăsături esenţiale. Aceste trăsături reflectă toate aspectele fenomenului infracţiunii astfel: a)aspectul material-obiectiv – faptă care prezintă pericol social; b)aspectele moral-politic şi uman-faptă săvârşită cu vinovăţie; c)aspect juridic – faptă prevăzută de legea penală. a)Fapta care prezintă pericol social Art.18 Cod penal prevede că “Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 (România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept)1 . Legea penală consideră ca fapte ce constituie infracţiune doar actele, acţiunile, inacţiunile, manifestările, activităţile ce pot să fie percepute de simţurile omului. Procesele psihice-interne, caracteristica gândirii individuale care nu se materializează pentru că nu sunt percepute de simţurile umane şi nu produc urmări în relaţiile socio-umane, nu constituie fapte penale. Deci, hotărârea luată privind săvârşirea unei fapte, nu va fi infracţiune dacă nu s-a exteriorizat şi nu lezează una din valorile stipulate în art.18 Cod penal. Această faptă trebuie să aparţină omului care o şi conştientizează, fiind în acest fel obligat să suporte pedeapsa penală, fiind excluse din rândurile faptelor penale fenomenele naturale sau chiar reacţia animalelor, dacă omul nu acţionează pentru a le produce. b)Faptă săvârşită cu vinovăţie Pentru a fi infracţiune fapta va trebui să fie săvârşită cu vinovăţie, adică să fie gândită, acceptată, însuşită şi conştientizată de către autor că se va produce. Conştiinţa săvârşirii infracţiunii este formată de posibilitatea infractorului de a gândi modul cum să realizeze fapta sau să accepte producerea unui efect socialmente periculos sau trebuie să se regăsească în scopul urmărit. c)Faptă prevăzută de legea penală Fapta pentru a fi considerată infracţiune va trebui să fie prevăzută de legea penală şi incriminată de aceasta. Incriminarea presupune descrierea conţinutului faptei şi stabilirea pedepsei în mod proporţional cu pericolul social produs prin acţiunea (inacţiunea) făptuitorului. Prevederea faptei ca infracţiune în legea penală demonstrează că societatea este răspunzătoare pentru modul de asigurare a respectării atributelor fundamentale socio-umane. Art.9 Cod procedură penală dispune că “Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni”. Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni sau îi lipseşte unul din 1

Cod penal art.1.

24

elementele constitutive ale infracţiunii, se va constata inexistenţa infracţiunii, iar acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată. Lipsa prevederii faptei în legea penală se realizează în trei moduri: dezincriminarea faptei, lipsa dublei incriminări şi neprevederea faptei în legea penală. Prin dezincriminare, legiuitorul constată pierderea gradului de pericol social necesar pentru ca fapta să fie considerată infracţiune deci scoaterea ei din sfera ilicitului penal. Înlăturarea caracterului penal al faptei are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru toţi participanţii la săvârşirea acesteia. Lipsa dublei incriminări (este asimilată lipsei prevederii faptei în legea penală) şi este atunci când fapta nu este considerată ca infracţiune de legea penală a ţării străine, şi are ca efect neaplicarea legii penale române (pentru faptele prevăzute în art.6 Cod penal). Neprevederea faptei ca infracţiune, în legea penală nouă, îl exonerează pe făptuitor de răspundere penală, deoarece fapta nu este reglementată de lege şi nu-şi găseşte corespondent în sfera faptelor penale.

Secţiunea II Structura infracţiunii 1.Noţiune Termenul de conţinut al infracţiunii desemnează totalitatea elementelor prevăzute de norma penală incriminatoare, determinate în raport cu fiecare faptă penală caracterizată a fi infracţiune. Conţinutul infracţiunii nu trebuie confundat cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art.17 Cod penal care în mod obligatoriu trebuie să se regăsească în conţinutul fiecărei acţiuni (inacţiuni) precizată de legea penală ca fiind infracţiune. 2.Elementele infracţiunii Cunoaşterea infracţiunii nu se poate limita numai la trăsăturile sale esenţiale ci impune şi o analiză a elementelor sale. A. Obiectul juridic al infracţiunii Obiectul juridic al infracţiunii poate fi definit ca fiind ansamblul valorilor şi relaţiilor sociale existente în societatea noastră cărora legea penală le asigură o protecţie eficientă. Obiectul juridic al infracţiunii prezintă importanţă pentru că nu poate exista infracţiune dacă acţiunea (inacţiunea) făptuitorului nu a atins vreuna din valorile sociale apărate de normele dreptului penal. Obiectul infracţiunii (prin obiect vom înţelege în cele ce urmează obiectul juridic) preexistă săvârşirii faptei, el fiind atins prin săvârşirea faptei incriminate. Fapta nu lezează norma juridică ci aduce atingere valorilor însăşi. Obiectul juridic este criteriul principal care stă la baza sistematizării părţii speciale a Codului penal. El mai prezintă importanţă şi pentru corecta încadrare juridică a faptelor. Felurile obiectului juridic sunt: obiectul general, obiectul generic şi obiectul special. a)Obiectul juridic general sau comun este format din totalitatea valorilor ocrotite de dreptul penal. b)Obiectul juridic generic sau de grup, reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate sau lezate de o grupă de infracţiuni. Astfel persoana care constituie o valoare socială fundamentală, se caracterizează prin întrunirea unui complex de atribute, de valori sociale cum sunt: viaţa, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea ei.

25

Aceste valori sunt periclitate sau atinse prin săvârşirea infracţiunilor contra persoanei cum ar fi: omorul, violul, pruncuciderea, insulta etc. Totalitatea valorilor care privesc persoana sunt vătămate de grupa infracţiunilor denumite “infracţiuni contra persoanei” (Cod penal partea specială titlul II). În cadrul obiectului generic, se pot distinge şi subgrupe de infracţiuni care se regăsesc în capitolele ce formează titlurile. Astfel în cadrul grupei “Infracţiuni contra persoanei” sunt următoarele subgrupe: “Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii”, “Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală”, “Infracţiuni contra demnităţii”. Obiectul generic prezintă importanţă în ce priveşte sistematizarea părţii speciale a Codului penal şi permite să se facă pe baza lui o caracterizare a infracţiunilor dintr-o grupă sau alta punând în evidenţă gravitatea pe care o prezintă acea categorie de fapte penale. c)Obiectul juridic special sau nemijlocit Este o componentă a obiectului de grup. Obiectul juridic special constă dintr-o anumită valoare socială şi relaţiile sociale cu privire la aceasta, vătămate prin săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni. În cazul infracţiunilor de omor, obiectul juridic al infracţiunii îl constituie viaţa omului şi relaţiile sociale privitoare la aceasta. Obiectul juridic special prezintă importanţă pentru că determină gravitatea faptei prin care este lezat sau pus în pericol. De asemenea în baza sa se face o justă încadrare juridică 1 a infracţiunilor săvârşite. d)Infracţiuni care presupun existenţa a două obiecte juridice De regulă o anumită infracţiune aduce atingere sau pune în pericol un singur obiect juridic. Legislaţia penală precizează cazuri de infracţiuni care lezează sau pun în pericol două obiecte juridice. Dintre cele două obiecte juridice unul va fi obiect juridic principal iar celălalt obiect juridic secundar. De exemplu infracţiunea de tâlhărie (art.211 Cod penal) are un obiect juridic principal, constituit din valorile sociale privitoare la patrimoniu (dat fiind faptul că infractorul are ca scop furtul) şi un obiect juridic adiacent, constituit din valorile sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea persoanei (ameninţarea sau valenţa sunt folosite doar ca mijloc pentru ca infractorul să-şi atingă scopul). B. Obiectul material al infracţiunii Toate infracţiunile se caracterizează prin existenţa unui obiect juridic, adică a unor categorii de valori sociale ocrotite de legea penală, în lipsa acestuia incriminarea faptei nefiind posibilă. Foarte multe dintre infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, presupun şi existenţa unui obiect material. Prin obiect material al infracţiunii se înţelege entitatea materială (obiect, lucru, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea infracţională, ameninţându-l cu un pericol de vătămare materială sau producându-i efectiv o astfel de vătămare. Obiectul material nu există la orice infracţiune, ci numai la acelea la care valoarea socială ocrotită constă sau se exprimă într-o entitate materială. Un astfel de obiect material se găseşte, de exemplu, la infracţiunile contra patrimoniului, fiind format din bunul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională (bunul furat, delapidat, etc.). Şi inexistenţa obiectului material la infracţiunile caracterizate prin astfel de obiect duce la inexistenţa infracţiunii. Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu obiectele ce au servit la săvârşirea faptei (spre exemplu în cazul uciderii unei persoane cu o armă. Arma va fi obiectul 1

Încadrarea juridică reprezintă operaţiunea care constă în stabilirea trăsăturilor esenţiale ale faptei comise şi alegerea textului de lege corespunzător acesteia.

26

ce a servit la uciderea persoanei, corpul victimei fiind obiectul material al infracţiunii. Dar şi arma poate fi la rândul ei obiect material dacă a fost furată). Sunt infracţiuni care nu au obiect material şi anume acele infracţiuni la care valoarea ameninţată nu este încorporată într-o entitate materială (de exemplu infracţiunea de insultă art.205 Cod penal sau calomnie art.206 Cod penal la care este lezată demnitatea persoanei). C. Subiectul infracţiunii a)Noţiune Subiectul infracţiunii poate fi definit ca fiind persoana fizică care săvârşeşte o infracţiune din care se naşte obligaţia de a răspunde penal. Deci subiect al infracţiunii este atât persoana care săvârşeşte infracţiunea consumată cât şi cea care comite o tentativă care se pedepseşte sau participă la săvârşirea unei fapte în calitate de autor, instigator sau complice însă răspunderea penală intervine numai când acţiunea (inacţiunea) a fost săvârşită cu vinovăţie. În concepţia dreptului nostru penal, subiect activ al infracţiunii poate fi numai persoana fizică nu şi persoana juridică. b)Condiţiile generale ale subiectului infracţiunii Persoana fizică poate deveni subiect al infracţiunii numai dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: b.1.Vârsta cerută de lege Potrivit art.99 al.1 Cod penal minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, nu răspunde penal, nu poate deci fi subiect al infracţiunii pentru că până la această vârstă minorii dovedesc un anumit grad de insuficienţă sub raportul dezvoltării capacităţii psihice. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ (art.99 al.2 Cod penal). Deşi Codul penal nu defineşte noţiunea de discernământ, în literatura penală1 s-a conturat noţiunea de discernământ ca fiind capacitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă. Prin caracterul său relativ, discernământul trebuie stabilit de la caz la caz, organele de urmărire penală sau de judecată fiind obligate să efectueze o anchetă socială prin care să se informeze asupra stării fizice, intelectuale şi morale a minorului, precum şi asupra condiţiilor în care a crescut şi a trăit. Începând cu vârsta de 16 ani minorul răspunde penal (art.99 al.ult. Cod penal). b.2.Responsabilitatea Legea noastră penală nu prevede în mod expres condiţia responsabilităţii subiectului infracţiunii însă ea rezultă din reglementarea cuprinsă în art.48 Cod penal care prevede că “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele. Având ca temei prevederile acestui articol (48 Cod penal putem preciza ca prin responsabilitate se înţelege acea stare psihică a persoanei de a avea capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi de urmările acesteia, precum şi capacitatea de a-şi determina şi dirija voinţa în raport cu propriile fapte. Vinovăţia fiind o trăsătură esenţială a existenţei infracţiunii, responsabilitatea este o condiţie pentru existenţa subiectului infracţiunii, pentru că nu poate exista vinovăţie acolo unde lipsesc cei doi factori ai acesteia, factorul intelectiv şi factorul volitiv care marchează tocmai responsabilitatea. Factorul intelectiv constă în capacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia lor socială, de valoarea lor şi de urmările acestora. 1

Matei Basarab – Drept penal-partea generală, vol.I, Ediţia a II-a, Ed.”Lumina Lex”, 1997, pag.154.

27

Factorul volitiv constă în capacitatea sau aptitudinea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sale, de a le putea dirija în mod conştient conform Codului penal nu există o stare intermediară de responsabilitate sau iresponsabilitate, adică o responsabilitate parţială. De aceea este absolut obligatoriu ca organele judiciare penale să stabilească dacă o persoană este iresponsabilă, caz în care se exclude răspunderea penală, sau responsabilă, urmând să i se aplice şi să execute pedeapsa. Responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, chiar dacă înainte de săvârşirea faptei sau după aceasta discernământul persoanei s-a diminuat. Este necesar a se face distincţie între responsabilitate şi răspundere penală. Responsabilitatea este o aptitudine a persoanei de a-şi da seama de faptele sale, pe când răspunderea penală reprezintă obligaţia persoanei care a săvârşit o faptă penală de a suporta consecinţele faptei sale. b.3.Libertatea de hotărâre şi de acţiune Libertatea de hotărâre înseamnă posibilitatea persoanei de a-şi determina în mod liber voinţa, de a delibera şi hotărî conform propriei voinţe, fără a exista o intervenţie exterioară. Libertatea de acţiune presupune posibilitatea persoanei de a acţiona potrivit voinţei sale, fără ca asupra sa să se exercite o constrângere fizică. De aceea, dacă făptuitorul a fost constrâns prin ameninţare să săvârşească fapta, sau a săvârşit-o sub imperiul unei forţe ce nu i-a putut rezista lipsindu-i libertatea de voinţă şi de acţiune, făptuitorul acţionează fără vinovăţie în acest fel fiind înlăturat caracterul penal al faptei1. b.4.Categorii de subiecţi ai infracţiunii Regula este aceea că subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale prevăzute de lege. La anumite infracţiuni, pe lângă aceste condiţii generale, persoana trebuie să mai îndeplinească în momentul săvârşirii faptei şi o altă anumită faptă prevăzută în norma penală. Spre exemplu pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este necesar ca făptuitorul să fie funcţionar (art.254 Cod penal); pentru existenţa pruncuciderii este necesar ca făptuitoarea să fie mama copilului nou-născut-art.177 Cod penal. Uneori se cere o anumită calitate subiectului pasiv. Spre exemplu pentru existenţa infracţiunii de ultraj se cere ca subiectul pasiv să aibă calitatea de funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat (art.239 Cod penal). Aceste categorii de subiecţi poartă denumirea de subiecţi calificaţi sau speciali. În literatura de specialitate şi legislaţia penală se mai face distincţie între subiecţii primari – cei aflaţi la prima infracţiune săvârşită – şi subiecţi recidivişti – cei ce au săvârşit o infracţiune după ce au suportat o condamnare pentru o alta săvârşită anterior; între subiecţii majori şi subiecţii minori; subiect pasiv – persoana fizică sau juridică lezată sau pusă în pericol şi subiect activ – infractorul. d)Conţinutul constitutiv al infracţiunii Toate elementele şi trăsăturile ce caracterizează acţiunea-inacţiunea ca manifestare exterioară a energiei fizice (latura obiectivă), cât şi procesele psihice implicate în realizarea activităţii fizice (latura subiectivă) şi uneori obiectul şi subiectul infracţiunii alcătuiesc ceea ce se numeşte conţinutul infracţiunii. Conţinutul infracţiunii reprezintă singurul temei al răspunderii penale, ceea ce înseamnă că o persoană poate fi trasă la răspundere penală, numai dacă fapta pe care o săvârşeşte întruneşte conţinutul unei infracţiuni determinate.

1

Codul penal în art.46 prevede constrângerea fizică şi constrângerea morală ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

28

Deci, pe scurt, noţiunea de conţinut se poate defini ca fiind totalitatea trăsăturilor obiective şi subiective prevăzute în norma de incriminare, care caracterizează o anumită infracţiune. Dată fiind unitatea indestructibilă a celor două laturi, acestea nu pot fi înţelese izolat una de cealaltă. Fără a ţine seama de latura subiectivă, actul de conduită în materialitatea sa ar fi lipsit de semnificaţia umană şi morală după cum această atitudine psihică, nemanifestată în conduita exterioară ar fi lipsită de aspectele material şi social specifice infracţiunii. E. Latura obiectivă Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege fapta manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, împreună cu urmările pe care le produce, urmări ce reprezintă tocmai atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală. Latura obiectivă reprezintă elementul infracţiunii care relevă o anumită atitudine a făptuitorului faţă de valorile sociale ocrotite penal. Unicul criteriu de apreciere a conduitei persoanei faţă de valorile sociale, îl reprezintă fapta săvârşită. Acest element apare în conţinutul fiecărei infracţiuni prin descrierea trăsăturilor ce-l caracterizează şi care diferenţiază o infracţiune de alta. Latura obiectivă a infracţiunii include următoarele componente fără de care aceasta nu se poate concepe: - acţiunea sau inacţiunea; - urmarea sau rezultatul; - raportul de cauzabilitate dintre acţiune sau reacţiune şi urmare sau rezultat. a)Acţiunea Orice infracţiune reprezintă o faptă, o activitate materială care se manifestă sub formă de acţiune sau inacţiune. Acţiunea reprezintă o comportare pozitivă, o conduită prin care se face ceva de natură să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale. Ea este legată, în general, de o normă prohibitivă ce interzice înfăptuirea unei anumite activităţi. Interdicţia impusă se încalcă prin săvârşirea acţiunii interzise. Marea majoritate a infracţiunilor se comit prin săvârşirea acţiunii interzise. Acţiunea poate consta într-un singur act sau în mai multe acte, fără însă a-şi pierde unitatea pentru a se transforma într-o pluralitate de acţiuni. Acţiunea poate îmbrăca diverse forme putându-se manifesta sub diferite aspecte, în funcţie de obiectul special ocrotit de lege, ce poate fi atins numai printr-un anumit mod de comportare al făptuitorului. Ea poate fi realizată prin cuvinte (calomnie) prin scris (fals în acte) prin acte fizice (lovire, vătămare). În înfăptuirea acţiunii, făptuitorul se poate folosi de forţa proprie, de anumite instrumente sau de o energie străină, animată sau neanimată. b)Inacţiunea (omisiunea) Inacţiunea ca element material al infracţiunii înseamnă a nu face ceea ce este impus, ceea ce este ordonat prin lege. Ea este legată de regulă de o normă care impune obligaţia de a se face ceva, obligându-l pe destinatar la o anumită comportare în vederea apărării unor valori sociale. Din punct de vedere penal, inacţiune nu înseamnă a nu face nimic, ci a nu face ceea ce ordonă legea. Uneori, acţiunea sau inacţiunea pentru a determina un anumit tip de infracţiune, trebuie să se manifeste în anumite împrejurări privind locul, timpul, sau mijloacele folosite. Astfel, acţiunea de ultraj contra bunelor moravuri (art.321 Cod penal) trebuie să se săvârşească în public. c)Urmarea sau rezultatul

29

Orice faptă penală produce în mod obligatoriu un rezultat. Rezultatul poate fi definit ca o componentă obligatorie a laturii obiective ce constă în lezarea obiectului sau crearea unei stări de pericol pentru acesta, prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ilicite. Rezultatul poate consta într-o vătămare efectivă sau doar într-o stare de pericol. După cum urmarea este sau nu prevăzută în norma de incriminare, infracţiunile au fost împărţite în infracţiuni materiale şi infracţiuni formale. Infracţiunile materiale sunt acelea în conţinutul cărora a prevăzut urmarea, iar cele formale sunt acele infracţiuni în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut numai acţiunea sau inacţiunea fără să fi cuprins şi urmarea produsă prin săvârşirea ei. d)Raportul de cauzalitate Reprezintă una dintre cele mai dificile probleme ale teoriei şi practicii dreptului penal. Problema raportului de cauzalitate se pune în cazul infracţiunilor materiale. Astfel, în infracţiunea de omor, lovire etc., se pune problema stabilirii legăturii de cauzalitate dintre moartea sau vătămarea victimei şi activitatea făptuitorului. Sunt cazuri în care stabilirea raportului de cauzalitate nu pune nici un fel de problemă, dar în altele stabilirea dependenţei cauzale ridică mari probleme. Raportul cauzal are un caracter obiectiv deoarece există în afară şi independent de conştiinţa omului, dar aceasta nu înseamnă că el nu poate avea loc şi între fenomene subiective. Spre exemplu pentru a se explica un anumit gen de provocare, starea de tulburare puternică a infractorului, poate fi efectul cuvintelor injurioase adresate de cel ce a provocat. F. Latura subiectivă a infracţiunii Pentru ca o faptă să constituie infracţiune în mod absolut obligatoriu ea trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie, adică făptuitorul să aibă o anumită poziţie psihică în procesul comiterii sale. Factorul subiectiv este comun tuturor infracţiunilor intenţionate în sensul că nota caracteristică intenţionată nu este caracteristică şi altor forme de vinovăţie (culpa) permiţând identificarea intenţiei după criterii caracteristice. Nerespectarea acestor criterii exclude răspunderea penală a făptuitorului chiar dacă în mod obiectiv există un rezultat socialmente periculos şi un raport cauzal. Elementul subiectiv, sub orice formă s-ar manifesta, intenţie sau culpă, se caracterizează printr-o manifestare de voinţă şi conştiinţă care se reflectă în fapta ilicită săvârşită de făptuitor. Vinovăţia constituie un element obligatoriu în conţinutul oricărei infracţiuni care relevă poziţia negativă a celui ce a săvârşit fapta faţă de valorile sociale ocrotite de lege, ceea ce face necesară aplicarea unei sancţiuni penale în vederea reeducării sale. a)Formele vinovăţiei În prevederile sale art.19 Cod penal a consacrat formele vinovăţiei – intuiţia şi culpa – precum şi modalitatea sub care, la rândul lor, acestea se pot prezenta. În conţinutul vinovăţiei se constată deci existenţa a doi factori: - Factorul intelectiv sau actul de conştiinţă; - Factorul volitiv sau actul de voinţă. Factorul intelectiv sau actul de conştiinţă se caracterizează prin anumite trăsături particulare, constând în prevederea rezultatului sau în posibilitatea de prevedere, particularităţi determinate de întregul proces psihic în care participă cu o intensitate diferită o serie de reprezentări, un complex de imagini care însoţesc activitatea făptuitorului. Factorul volitiv este caracterizat, la rândul său prin aceea că subiectul urmăreşte producerea rezultatului sau, fără a-l urmări, acceptă posibilitatea producerii lui ori speră că nu se va produce.

30

Dintre aceste două forme de vinovăţie consacrate de art.19 Cod penal, intenţia reprezintă forma în care se exprimă o poziţie psihică mai intensă, în care sunt mobilizate întro mai mare măsură funcţiile psihice, comparativ cu cealaltă formă a vinovăţiei – culpa. De aceea, fapta săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât o faptă comisă cu forma de vinovăţie a culpei. a.1.Intenţia Vinovăţiei sub formă de intenţie îi este caracteristic faptul că făptuitorul prevede rezultatul faptei, urmărind producerea lui, sau fără a urmări realizarea rezultatului, acceptă posibilitatea producerii lui. Intenţia se prezintă sub două modalităţi: - Intenţia directă – când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului - Intenţia indirectă – când subiectul acceptă posibilitatea producerii lui. a.1.1.Intenţia directă Este caracterizată prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea acestuia, prin săvârşirea faptei respective. Prevederea rezultatului faptei reprezintă actul de conştiinţă, prevedere care trebuie să fie efectivă, reală. Prevederea rezultatului este anticipată săvârşirii acţiunii, ea reieşind din experienţa şi cunoaşterea dovedită şi aplicată de infractor în practică. Făptuitorul, pentru a răspunde penal pentru săvârşirea unei asemenea fapte trebuie să prevadă întreg conţinutul obiectiv al acelei fapte. Intenţia directă afară de prevedere cu conţinutul arătat se caracterizează şi printr-o atitudine anumită faţă de rezultatul prevăzut. Subiectul care acţionează cu această modalitate a intenţiei urmăreşte producerea rezultatului, care este unul cert şi nu probabil. a.1.2.Intenţia indirectă Intenţia indirectă sau eventuală este atunci când făptuitorul prevede pe lângă urmarea certă a acţiunii sale pe care o doreşte, posibilitatea producerii şi unei urmări eventuale, pe care deşi nu o urmăreşte, o acceptă, având deci o atitudine de nepăsare faţă de producerea urmării eventuale. Această urmare nu trebuie să fie neapărat mai gravă decât cea care a urmărit-o dar nici nu este exclusă. În cazul intenţiei indirecte făptuitorul nu face nimic pentru a-şi limita acţiunea şi efectul ei numai în raport cu urmarea dorită, nu ia nici o măsură pentru ca cealaltă urmare posibilă să se producă, nu se sprijină pe nici o împrejurare de natură să înlăture survenirea celeilalte urmări. a.1.3.Alte forme ale intenţiei Intenţia mai este cunoscută şi sub următoarele forme: intenţia simplă, calificată, spontană, premeditată, unică, complexă, adevărată, principală, disimulată, secundară, motivată, nemotivată, iniţială, supravenită. Însă toate aceste forme ale intenţiei au o mare asemănare între ele prin faptul că redau procesul psihic complex de urmărire şi prevedere a rezultatului în desfăşurarea căruia se implică operaţiile intelectuale şi activitatea psihică, necesară producerii rezultatului. a.2.Culpa Culpa poate fi definită ca fiind forma de vinovăţie ce se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede posibilitatea producerii urmărilor acţiunii (inacţiunii) sale, pe care nu le acceptă, ori, deşi nu le prevede, trebuia şi putea să le prevadă. Culpa prezintă două modalităţi consacrate de lege astfel: - prima modalitate când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere); - în cea de a doua modalitate, infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevederi sau simplă).

31

a.2.1.Culpa cu prevedere, constă în prevederea de către infractor a posibilităţii producerii urmărilor periculoase ale acţiunii sale pe care nu le acceptă, socotind fără temei că nu se vor produce. Spre exemplu, la vânătoare A trage cu arma într-un animal ce se afla în apropierea lui B. A, prevede posibilitatea rănirii lui B, dar nu o acceptă fiind un foarte bun trăgător şi având o armă performantă şi trage rănindu-l pe B. Pentru această modalitate a culpei se cer întrunite două condiţii: - Infractorul să fi prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activităţii desfăşurate de regulă în vederea unui scop legal, rezultat pe care nu-l urmăreşte şi nici nu-l acceptă. - Să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce. În prima condiţie culpa se aseamănă cu intenţia directă şi indirectă, caracterizate şi cele două forme ale intenţiei prin prevederea rezultatului. Se deosebeşte însă de intenţia directă în sensul că, în cazul acesteia rezultatul prevăzut este cert şi urmărit, iar la intenţia indirectă acceptă producerea rezultatului, pe când în cazul culpei nu-l acceptă. a.2.2.Culpa fără prevedere (simplă sau neglijentă) Se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Spre exemplu, un părinte lasă într-o cameră locuită o armă încărcată. Copilul se joacă cu arma, care se descarcă ucigându-l. Joaca copilului cu arma şi urmarea acesteia, moartea copilului, nu este prevăzută de către părinte, însă el trebuia şi putea să o prevadă, deoarece se ştie că orice copil este tentat să se joace cu o armă. Şi la această formă a culpei se constată existenţa a două condiţii: - făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul acţiunii sale; - făptuitorul să şi avut obligaţia şi posibilitatea de prevedere. a.2.3.Alte modalităţi ale culpei - Culpa gravă – există în situaţia când într-o anumită împrejurare, producerea rezultatului este sigură sau aproape sigură şi orice om cu un simţ de prevedere obişnuit poate să-l prevadă. - Culpa uşoară – constă în situaţia, când producerea rezultatului apare ca posibilă el putând fi prevăzut dacă făptuitorul depunea oarecare atenţie, fără să fi fost necesar un efort deosebit. - Culpa foarte uşoară – când producerea rezultatului, într-o anume situaţie apare improbabilă, greu de conceput, aproape exclusă, putând fi prevăzută numai de către o persoană cu un simţ al prevederii absolut deosebit. În literatura de specialitate1 sunt menţionate şi alte forme ale culpei astfel: culpa in agendo, culpa in omitendo, culpa directă, culpa indirectă, culpa individuală şi culpa multiplă. a.3.Intenţia depăşită – praeterintenţia – formă complexă a vinovăţiei. Pe lângă formele tipice ale vinovăţiei – intenţia şi culpa cu formele lor – literatura şi legislaţia penală cunosc şi o formă complexă de vinovăţie denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită. Astfel, unele infracţiuni din legislaţia noastră penală, se caracterizează, sub aspectul laturii subiective, prin reunirea cumulativă a intenţiei şi culpei. Această formă complexă de vinovăţie se numeşte praeterintenţie , iar infracţiunile care întrunesc un element moral de acest tip se numesc infracţiuni praeterintenţionate. Sub aspect obiectiv infracţiunea praeterintenţionată constă într-o faptă iniţială cu care debutează făptuitorul, al cărui rezultat, urmărit sau acceptat de el, se amplifică, ducând la consecinţe mai grave. 1

Drept penal general-Iancu Tănăsesc ş.a., Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.246.

32

Sub aspect subiectiv, infracţiunea praeterintenţionată se caracterizează prin forma de vinovăţie a intenţiei care stă la baza acţiunii iniţiale şi urmarea (rezultatul) mai grav, care se produce din culpă şi pentru care va şi răspunde penal. Făptuitorul nu va răspunde pentru infracţiunea iniţială săvârşită cu intenţie ci pentru infracţiunea ulterioară, care s-a produs din culpă. Spre exemplu, făptuitorul loveşte victima cu palma, aceasta se dezechilibrează şi în cădere se izbeşte cu capul de bordura trotuarului şi decedează (Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, art.183 Cod penal). a.4.Mobilul şi scopul - elemente ale laturii subiective a infracţiunii. Mobilul şi scopul ca elemente ale laturii subiective, preced şi însoţesc atât luarea hotărârii cât şi acţiunea (inacţiunea). - Mobilul – reprezintă un impuls lăuntric care determină pe infractor să comită acţiunea (inacţiunea) şi poate consta într-un sentiment de ură, lăcomie, gelozie, răzbunare etc. Observăm că dacă intenţia este întotdeauna aceeaşi, mobilul este variabil în funcţie de infractor şi împrejurări. - Scopul – reprezintă finalitatea urmărită de infractor, adică ceea ce vrea el să realizeze pe plan subiectiv prin producerea urmării acţiunii periculoase cum ar fi moştenirea victimei în cazul omorului acesteia. Mobilul şi scopul nu apar în conţinutul tuturor infracţiunilor intenţionate, dar în situaţiile în care mobilul şi scopul reprezintă trăsături constitutive ale unei infracţiuni, constatarea lor de către organele judiciare este obligatorie, în vederea unei juste încadrări juridice a faptei. Când mobilul şi scopul nu sunt prevăzute de lege în conţinutul infracţiunilor ele trebuie totuşi constatate, întrucât relevă substraturi mai adânci ale personalităţii infractorului, dând posibilitatea de a se face o justă apreciere a sa. Motivul şi scopul când sunt integrate în conţinutul unor infracţiuni apar fie în conţinutul de bază, fie în conţinutul calificat sau atenuat. G. Conţinutul infracţiunii. Trăsături a)Trăsături ale conţinutului infracţiunii ce caracterizează obiectul şi subiectul infracţiunii. Închiderea şi conţinuturile anumitor infracţiuni a unor trăsături ce individualizează obiectul şi subiectul infracţiunii, trebuie justificată de necesitatea conturării unui anumit tip de infracţiune. În analiza unei fapte concrete, constatarea lipsei cerinţei privitoare la obiectul sau subiectul infracţiunii, duce la schimbarea încadrării juridice a faptei sau la inexistenţa infracţiunii. În conţinutul unor infracţiuni din Codul penal se observă cuprinderea unor trăsături ce caracterizează obiectul material al infracţiunii, precizându-se că obiectul material constă întrun bun mobil sau imobil, caz în care se poate restrânge şi mai mult sfera acestuia printr-o indicaţie suplimentară a legii care prevede că bunul care este mobil poate consta în bani, valori, înscrisuri etc. Când tipul de infracţiune o cere, legea prevede care este poziţia bunului mobil în raport cu făptuitorul. (Exemplu: în cazul infracţiunii de furt bunul se ia din posesia sau detenţia altuia, pe când în cazul infracţiunii de delapidare, bunul se află în gestionarea sau administrarea făptuitorului). Infracţiunile prevăzute de legile noastre penale pot fi săvârşite, în general, de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale necesare subiectului infracţiunii (vârstă, responsabilitate, libertate de voinţă şi acţiune). În anumite cazuri în conţinutul de bază al unor infracţiuni legea mai prevede şi o anumită calitate pe care trebuie să o îndeplinească persoana pentru a fi subiect al acelei infracţiuni. Aceste infracţiuni se numesc infracţiuni cu subiect special (calificat) sau infracţiuni proprii. De aici rezultă faptul că nu orice persoană poate fi subiect al acelei infracţiuni. Sfera acestora fiind limitată în raport cu acele infracţiuni la care

33

subiect poate fi orice persoană (exemplu, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice art.248 Cod penal, subiectul trebuie să fie funcţionar public). În alte cazuri, calitatea subiectului, poate reprezenta o circumstanţă agravantă care apare în conţinutul agravat al faptei. De exemplu, înlesnirea evadării poate fi comisă de orice persoană (art.270 Cod penal) dar când este săvârşită de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, fapta devine mai gravă. b)Felurile conţinuturilor În funcţie de diferite criterii aceeaşi infracţiune poate avea mai multe conţinuturi astfel: - După pericolul legal – conţinutul poate fi de bază (tip, simplu) – căruia îi corespunde infracţiunea în formă simplă. De exemplu, furtul (art.208 Cod penal) etc.; conţinut agravat-cel alcătuit din conţinutul de bază la care se adaugă anumite trăsături sau împrejurări de natură obiectivă sau subiectivă, care măresc în general gradul de pericol social al acelei infracţiuni. De exemplu furtul calificat (art.209 Cod penal); conţinut atenuat – format din conţinutul de bază la care se alătură una sau mai multe împrejurări ce micşorează gradul de pericol social al faptei; atenuare ce se reflectă în pedeapsă, care este prevăzută în limite reduse faţă de cea a infracţiunii tip. De exemplu uciderea din culpă (art.178 Cod penal). - După criteriul structurii juridice conţinuturile pot fi simple – caracterizate prin includerea în norma de incriminare a trăsăturilor ce caracterizează o singură acţiune care produce o singură urmare la baza căreia stă o unică formă de vinovăţie; conţinutul complex – caracterizat prin includerea în normele incriminatoare a trăsăturilor ce caracterizează două acţiuni, două sau mai multe urmări, două forme de vinovăţie, care trebuie să se realizeze cumulativ. Conţinuturile complexe pot fi cu două acţiuni sau cu două forme de vinovăţie. Cele cu două acţiuni cum este cazul tâlhăriei (art.211 Cod penal) are în structura ei acţiunea de luare şi cea de violenţă sau ameninţare. Cele cu două forme de vinovăţie se caracterizează prin săvârşirea unei fapte iniţiale a cărei urmare se amplifică, producând un rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor cum sunt loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183 Cod penal). TIMP DE ASIMILARE 4H TEST: DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII STRUCUTRA INFRACŢIUNII

MODULUL VI CLASIFICAREA ŞI FORMELE INFRACŢIUNII Secţiunea I Clasificarea infracţiunilor Sistematizarea infracţiunilor prevăzute în Codul penal sau în legi speciale se realizează prin gruparea acestora după caracteristicile comune ale obiectului infracţiunii, ale laturii obiective, după subiecţii acestora, după latura subiectivă şi după gravitatea lor, în scopul ca fiecare grupă de infracţiuni să fie distinsă după fundamentele caracteristicilor stabile. Clasificarea infracţiunilor este determinată de criterii logice şi de necesităţi obiective a căror 34

respectare asigură procesul doctrinar de identificare, actul de individualizare a caracteristicilor în procesul judiciar, de aplicare a pedepsei şi identificarea trăsăturilor psihice şi sociale proprii persoanelor care încalcă ordinea de drept. A. Noţiune Clasificarea infracţiunilor reprezintă operaţiunea logico-juridică de delimitare a conţinutului concret al unei infracţiuni de precizare a înţelesului diferitelor infracţiuni între care există un raport de identitate şi de grupare a acestora după criterii esenţiale. Între infracţiune şi grupa din care face parte există o strânsă legătură în sensul că infracţiunea este un mijloc şi o modalitate de reflectare a gradului de vătămare a relaţiei sociale şi de ordonare a pericolului social, iar grupa de infracţiuni reprezintă o conduită necesară pentru o identificare eficientă a mai multor infracţiuni. B. Criterii de clasificare Clasificarea infracţiunilor presupune operaţiunea de grupare a lor după diferite criterii. Acestea se pot referi la: obiectul juridic lezat prin săvârşirea infracţiunii; la subiectul infracţiunii; la latura obiectivă; la elementul moral; la gravitatea infracţiunii; la sursa legislativă sau la latura procedurală. 1.Clasificarea infracţiunilor în raport cu obiectul juridic al infracţiunii. Faptele incriminate şi legea penală pot fi încadrate în mai multe grupe în funcţie de valoarea socială, de obiectul juridic lezat sau numai pus în pericol prin săvârşirea lor. O primă grupare se poate face în baza obiectului generic sau de grupă, în temeiul căruia s-au alcătuit 11 grupe de infracţiuni constituite în titluri. În sfera fiecărei grupe (titlu) se mai poate face o subgrupare a faptelor penale în funcţie de obiectul juridic nemijlocit, de valoarea socială direct lezată sau pusă în pericol prin săvârşirea faptelor incriminate. Spre exemplu în titlul IX – care reprezintă o grupă mai amplă unde sunt prevăzute infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, există patru subgrupe (capitole) în care s-au grupat infracţiunile în baza obiectului juridic nemijlocit lezat sau pus în pericol prin săvârşirea faptei astfel: Infracţiuni contra familiei, infracţiuni contra sănătăţii publice etc. 2.Clasificarea în raport cu subiectul infracţiunii Persoana care săvârşeşte sau participă la săvârşirea infracţiunii în calitate de autor instigator sau complice devin subiect al infracţiunii. În funcţie de numărul sau calitatea subiectului infracţiunile pot fi: a)Infracţiuni singulare şi infracţiuni penale Cele mai multe infracţiuni pot fi comise de o singură persoană (furtul, falsul etc.), deci sunt infracţiuni singulare sau unilaterale. Însă la aceste infracţiuni este posibilă participaţia în toate formele sale de manifestare (coautorat, instigator, complice). În anumite situaţii fapta prin natura ei nu poate fi comisă decât de două persoane cum sunt infracţiunile cu pluralitate naturală de infractori (bigamia, incest, adulter), de mai multe persoane, cum sunt infracţiunile cu pluralitate constituită (complotul). b)Infracţiuni comune şi infracţiuni proprii Infracţiunile comune – cea mai mare parte a infracţiunilor – sunt acele infracţiuni care pot fi săvârşite de orice persoană, care întruneşte condiţiile generale de existenţă a subiectului infracţiunii (vârstă, responsabilitate etc.) fără ca legea să mai prevadă o altă condiţie. Infracţiunile proprii sunt acele fapte în al căror conţinut de bază legea închide, pe lângă anumite trăsături ce caracterizează latura obiectivă şi subiectivă şi anumite cerinţe pe care trebuie să le realizeze subiectul infracţiunii în momentul săvârşirii faptei (în cazul infracţiunii de delapidare subiectul trebuie să aibă calitatea de gestionar, iar în cazul infracţiunii de luare de mită, trebuie să fie funcţionar.

35

Astfel de infracţiuni mai poartă denumirea de infracţiuni cu subiect calificat. Şi aceste infracţiuni pot fi săvârşite în participaţie cu condiţia ca în cazul coautoratului persoana care săvârşeşte fapta alături de autor (coautor) să întrunească cerinţa specială prevăzută de lege pentru autor, dar instigator sau complice poate fi orice persoană. 3.Clasificarea infracţiunilor în raport cu latura obiectivă. Reprezentând manifestarea exterioară a voinţei subiectului, latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care vatămă valorile sociale ocrotite de legea penală prin producerea unui rezultat socialmente periculos. a)Infracţiuni de acţiune(comisive) şi infracţiuni de inacţiune(omisive). Infracţiunile comisive constau în săvârşirea sau realizarea unei acţiuni infracţionale interzise de lege, care vor avea ca urmare directă producerea unui rezultat socialmente periculos (furtul art. 208 Cod penal). Infracţiunile omisive se caracterizează sub aspectul elementului material prin rămânerea în pasivitate a făptuitorului, el abţinându-se sau omiţând să realizeze ceea ce legea impune pentru a se evita rezultatul periculos ilicit (nedenunţarea infracţiunilor contra siguranţei statului). b)Infracţiuni materiale şi infracţiuni formale Infracţiunile materiale sunt acele infracţiuni care sub aspectul laturii obiective se caracterizează prin realizarea elementului material a acţiunii, consumându-se simultan cu producerea rezultatului infracţional (infracţiunea de omor, art.174 Cod penal). Infracţiunile formale sunt acele infracţiuni la care legea prevede infracţiunea incriminată, pe care, de regulă, o descrie fără să includă expres şi rezultatul, deşi acesta există în mod real nu este explicit prevăzut în text (mărturie mincinoasă art. 260 Cod penal). c)Infracţiuni momentane şi continui Infracţiunile momentane constau în săvârşirea acţiunii de îndată, cu repeziciune, consumându-se în momentul producerii rezultatului, asigurându-le prelungirea duratei executării activităţii (insulta). Infracţiunile continui constau în prelungirea în timp a săvârşirii acţiunii infracţionale, până în momentul descoperirii faptei sau a desistării (renunţării) infractorului (furtul de energie electrică). d)Infracţiuni simple, complexe şi de obicei Infracţiunile simple se caracterizează sub aspectul elementului material, prin săvârşirea unei singure acţiuni (furtul). Infracţiunile complexe constau în includerea de către legiuitor în conţinutul aceleiaşi infracţiuni ca element sau ca circumstanţă agravantă a unei acţiuni incriminată la rândul ei de lege (tâlhăria, art.211 Cod penal). Infracţiunile de obicei, sub aspectul laturii obiective, a activităţii materiale se caracterizează prin repetarea acţiunii până devine o obişnuinţă pentru făptuitor. Această infracţiune există numai prin repetarea faptei, pentru că numai în acest fel activitatea materială prezintă gradul de pericol social necesar existenţei infracţiunii (prostituţia, art.328 Cod penal). e)Infracţiuni de daună şi de pericol Infracţiunile de daună sunt acele infracţiuni care produc o vătămare efectivă a obiectului infracţiunii (omor, distrugere). Infracţiunile de pericol (de atitudine) sunt infracţiunile care nu produc o lezare a obiectului infracţiunii ci creează doar o stare de pericol pentru aceasta (conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate). f)Infracţiuni invariabile şi progresive Această clasificare are în vedere urmările care se produc prin săvârşirea acţiunii incriminate.

36

Infracţiunile invariabile sunt acele infracţiuni la care acţiunea incriminată produce întotdeauna, în mod invariabil acelaşi rezultat, aceeaşi urmare. În cazul infracţiunilor progresive, acţiunea săvârşită produce iniţial un rezultat care se amplifică, se agravează, antrenând o urmare mai gravă (vătămări cauzatoare de moarte). 4.Clasificarea infracţiunilor după latura subiectivă Atitudinea psihică formată de elemente intelective, afective şi volitive determină o anumită conduită a infractorului care apreciind posibilităţile şi mijloacele de realizare a scopului şi a mobilului infracţional va acţiona într-un anumit mod1 . a)Infracţiuni de intenţie, de culpă şi praeterintenţionate Infracţiunile intenţionate constau în săvârşirea acţiunii-inacţiunii cu o atitudine activă a conştiinţei şi a voinţei faţă de faptă. Această atitudine activă relevă tocmai intenţia avută de infractor, intenţie care poate fi directă sau indirectă, în funcţie după cum urmăreşte sau nu producerea rezultatului. Infracţiunile intenţionate sunt susceptibile de tentativă, participaţie sau pot avea formă continuată. Infracţiunile săvârşite din culpă sunt acele infracţiuni la care făptuitorul dă dovadă de o atitudine psihică de nepăsare, nesăbuinţă, considerând fără temei că rezultatul infracţional nu se va produce. Această categorie de infracţiuni este incompatibilă cu tentativa şi actele de pregătire. Infracţiunile praeterintenţionate prezintă o formă complexă sau mixtă de vinovăţie, ce constă în intenţia cu care debutează făptuitorul şi culpă, pe baza căreia se atribuie acestuia rezultatul mai grav produs (lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte). b)Infracţiuni spontane şi infracţiuni premeditate Infracţiunile spontane constau în săvârşirea acţiunii-inacţiunii cu intenţie spontană infractorul prevăzând şi urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei în mod brusc, pe neaşteptate, sub influenţa unei împrejurări neprevăzute ce a determinat luarea hotărârii de a comite fapta ( o infracţiune săvârşită în stare de provocare, sau infractorul prins asupra unui furt, ucide victima). Infracţiunile premeditate constau în luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea înainte de începerea executării, intenţia făptuitorului regăsindu-se în actele de pregătire ce stau la baza acţiunii, în meditarea asupra săvârşirii faptei. Intenţia premeditată, presupunând o plănuire şi o pregătire materială prealabilă, reprezintă o agravantă a infracţiunii deoarece ridică stăruinţa infractorului în realizarea acţiunii după un plan conceput anterior (omorul cu premeditare). 5)Clasificarea infracţiunilor după gravitatea lor a)Infracţiuni simple(tip) şi infracţiuni calificate (agravate). Infracţiunea simplă este forma de bază şi constă în săvârşirea unei fapte care este incriminată ca infracţiune în forma sa obişnuită. Infracţiunea calificată reprezintă acelaşi tip de infracţiune care însă săvârşită în anumite împrejurări, ori producând anumite consecinţe îi atribuie faptei un caracter mai grav, reflectat în pedeapsa mai severă în raport cu cea a infracţiunii în formă simplă (furtul calificat, ultrajul comis prin acte de violenţă). 6)Alte criterii de clasificare a)Infracţiuni uşoare şi infracţiuni grave Infracţiunile uşoare sunt cele cu o periculozitate redusă, sancţionarea lor fiind mai uşoară şi în consecinţă pedeapsa prevede limita minimă şi limita maximă mai reduse cu posibilitatea existenţei aplicării pedepsei alternative. Infracţiunile grave sunt cele cu consecinţe extrem de grave şi care sunt raportate la o anumită relaţie socială sau la o anumită persoană care va reprezenta partea vătămată. 1

I.Oancea – Tratat de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti, 1994, p.166.

37

Urmările acestor infracţiuni fiind mai periculoase şi pedepsele sunt mai grave (omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane). b)Infracţiuni ce se urmăresc din oficiu, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau în baza unei sesizări a unui anumit organ. Pentru infracţiunile care prezintă un pericol social ridicat, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu când află că s-a săvârşit o infracţiune. În cazul infracţiunilor a căror pericol social este redus, legea prevede că este necesară punerea în mişcare a acţiunii penale şi judecata numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În anumite situaţii, urmărirea penală nu poate începe, iar pentru alte situaţii va trebui să existe şi autorizarea organului competent1 . c)Infracţiuni flagrante şi infracţiuni neflagrante Infracţiunile sunt flagrante când sunt descoperite în momentul sau imediat după săvârşire, când făptuitorul este urmărit imediat după săvârşirea faptei precum şi când este surprins aproape de locul unde s-a săvârşit fapta având asupra sa lucruri care au servit sau bunuri care sunt dobândite în mod vădit prin săvârşirea faptei. Infracţiunile sunt neflagrante când nu sunt descoperite în momentul descoperirii lor, nici imediat după săvârşire, ci după trecerea unei perioade oarecare de timp. d)Infracţiuni consumate şi infracţiuni epuizate Infracţiunile consumate sunt cele a căror rezultat periculos prevăzut de lege se produce odată cu săvârşirea faptei. Infracţiunile epuizate se caracterizează prin aceea că după consumarea faptei rezultatul se prelungeşte în timp până la terminarea activităţii infracţionale care poate avea loc prin renunţarea făptuitorului ori ducerea la bun sfârşit a rezoluţiei infracţionale sau la intervenţia unui factor exterior (infracţiunile continue şi infracţiunile continuate). e)Infracţiuni de drept comun şi infracţiuni speciale Infracţiunile de drept comun sunt cele prevăzute în Codul penal. Infracţiunile speciale sunt infracţiunile prevăzute în legi speciale cu dispoziţii penale (Legea internă, Codul vamal etc.). f)Infracţiuni săvârşite în ţară, infracţiuni săvârşite în străinătate şi infracţiuni de audienţă. Această clasificare este făcută în funcţie de locul unde sunt săvârşite infracţiunile. Infracţiunile săvârşite în ţară sunt acele infracţiuni care au fost săvârşite pe teritoriul arătat în art.142 Cod penal sau pe o navă ori aeronavă română. Infracţiunile săvârşite în străinătate sunt acele infracţiuni care deşi nu sunt săvârşite în condiţiile teritoriale prevăzute de art.142 sau pe o navă ori aeronavă română, aplicabilă este tot legea română. Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării când infractorul este cetăţean român sau are domiciliul în ţară deşi nu are nici o cetăţenie, când infracţiunile sunt săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care domiciliază în afara teritoriului ţării, sau când fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită sau făptuitorul se află în ţară. Infracţiunile de audienţă constau în acţiunile săvârşite în timpul şedinţei de judecată prin care se tulbură liniştea, ordinea şi disciplina de şedinţă. Secţiunea II Formele infracţiunii

1

Autorizarea acestui organ competent constă în încuviinţarea Camerei din care face parte deputatul sau senatorul sau a preşedintelui pentru membrii Guvernului care nu sunt parlamentari ş.a.

38

Ca orice fenomen, infracţiunea intenţionată se desfăşoară în timp şi spaţiu din momentul naşterii ideii infracţionale şi până la producerea urmării prevăzute de lege cât şi de infractor şi, în acelaşi timp, voită sau acceptată de către acesta 1. Legea penală vizează de regulă, infracţiunile consumate, adică acelea la care s-a produs urmarea necesară realizării conţinutului ei de bază a celui agravat sau atenuat2 . Ca activitate materială care modifică realitatea obiectivă, infracţiunea se desfăşoară în mai multe perioade (faze): A. Perioada internă (psihică, spirituală, subiectivă) Materialitatea faptei infracţionale care se regăseşte în actul obiectiv săvârşit de infractor este pregătită în faza internă, de formare a laturii subiective de gândire a modalităţii de intervenţie în ordinea fenomenelor pentru schimbarea acestora în folosul său. Acum, în această fază se disting trei momente: - naşterea ideii infracţionale - deliberarea - luarea hotărârii. Cele trei momente pot fi distanţate în timp în special în cazul unor anumite modalităţi ale intenţiei, după cum în anumite cazuri succesiunea lor poate fi imediată, făcând dificilă delimitarea şi aprecierea fiecăruia. Hotărârea infracţională, atâta timp cât nu este exteriorizată, rămâne necunoscută şi fără relevanţă din punct de vedere penal, căpătând interes social şi juridic, doar în măsura în care se manifestă. B. Perioada externă Manifestarea exterioară a hotărârii infracţionale se poate prezenta sub forma actelor de pregătire, tentativei şi consumării. Deci procesul infracţional poate parcurge următoarele faze: 1.faza pregătirii (a actelor pregătitoare sau preparatorii); 2.faza tentativei (a executării propriu-zise); 3.faza consumării (a producerii rezultatului dăunător). 1.Actele de pregătire Actele de pregătire constau în procurarea sau adaptarea de către autor, coautor sau complice, a mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii sau de creare a condiţiilor favorabile în vederea comiterii acestora. Actele de pregătire, după felul cum se manifestă pot fi de natură morală (intelectuală) cum ar fi procurarea de informaţii, ori de natură materială, cum ar fi procurarea de instrumente ori confecţionarea, prepararea sau adaptarea acestora. Actele de pregătire pot lipsi cu ocazia săvârşirii infracţiunii, iar atunci când există ele pot fi diferite de la o infracţiune la alta. La unele infracţiuni actele de pregătire nici nu sunt posibile (insultă, calomnie, nedenunţare). Actele de pregătire, indiferent de natura lor, nu fac parte nici din latura obiectivă şi nici din cea subiectivă. În legislaţia noastră penală actele de pregătire nu sunt incriminate, pentru că nu pun în pericol valorile sociale protejate de lege. De altfel în această materie există mai multe teze privind incriminarea actelor de pregătire. - Teza neincriminării actelor de pregătire conform căreia legea penală trebuie să sancţioneze numai infracţiunea consumată sau măcar un început de executare a acesteia.

1 2

M.Basarab,op.cit.pag.347. Ibidem.

39

- Teza incriminării nelimitate, conform căreia actele de pregătire sunt considerate infracţiuni în toate cazurile indiferent de gravitatea faptelor tipice la care se raportează. De exemplu art.7 din Codul penal Ceh. - Teza incriminării limitate care consideră că actele de pregătire nu trebuie să fie incriminate în toate cazurile, ci numai în cazul infracţiunilor celor mai grave. De exemplu, art.11 din Codul penal Ungar sau art.17 din Codul penal Bulgar. Codul nostru penal a adoptat teza neincriminării actelor de pregătire. În cazul unor infracţiuni împotriva statului, având în vedere pericolul deosebit de ridicat al acestora, legiuitorul nostru consideră actele de pregătire, ca fiind de executare şi le incriminează dar asimilate tentativei. Astfel art.173 alin.2 Cod penal prevede “Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor şi instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art.156, 157, 159-163, 165, 166, 166 1 şi art.158 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului”. De asemenea legiuitorul a incriminat actele de pregătire ca infracţiuni de sine stătătoare cum ar fi cazul deţinerii de instrumente în vederea falsificării de valori (art.285 Cod penal) ori deţinerea, confecţionarea de mijloace ilegale de interceptare a comunicaţiilor1 . Aceste situaţii în care legea prevede sancţionarea actelor de pregătire ca tentativă sau ca infracţiune consumată; există pentru că societatea nu poate să-şi permită să rămână pasivă, până ar începe executarea acţiunilor deosebit de periculoase pentru a le sancţiona, consecinţele fiind prea grave pentru ea. 2.Tentativa Întrucât răspunderea penală începe, potrivit legislaţiei noastre penale, în cele mai multe cazuri din faza de executare a faptei, deci din faza tentativei, legiuitorul a consacrat o definiţie a acesteia în art.20 Cod penal. Astfel în concepţia legii “tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. A. Condiţiile tentativei 1.Să existe intenţia de a săvârşi acţiunea. Art.20 al.1 Cod penal prevede că “tentativa constă în punerea în executare a hotărârii…”. Intenţia poate fi directă sau indirectă, deoarece latura subiectivă rămâne aceeaşi, chiar şi atunci când fapta constituie doar o tentativă, neputându-se schimba în funcţie dacă s-a produs sau nu s-a produs rezultatul prevăzut şi dorit sau numai acceptat de făptuitor, care este ulterior luării hotărârii şi face parte din latura obiectivă. 2.Să existe un început de executare a acţiunii care constă în acte concrete care fac parte din conţinutul legal al infracţiunii şi care sunt îndreptate nemijlocit împotriva valorilor ocrotite de legea penală. 3.Acţiunea a cărei executare a început să se întrerupă Întreruperea poate să se datoreze fie din motive independente de infractor, fie datorită dorinţei infractorului, sau cu toate că a fost dusă până la capăt, efectul să nu se producă. B. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă 1.Din cauza elementului subiectiv Art.20 Cod penal prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea ceea ce înseamnă că datorită elementului subiectiv se restrânge la categoriile de infracţiuni săvârşite cu intenţie. Tentativa este exclusă chiar prin definiţie la 1

L.51/1991 privind siguranţa naţională, art.19.

40

faptele din culpă, pentru că făptuitorul în această situaţie nu urmăreşte rezultatul activităţii sale pe care-l prevede ca posibil, ci, dimpotrivă, speră că nu se va produce sau nu-l prevede deşi trebuie şi putea să-l prevadă. 2.Din cauza elementului obiectiv Datorită modului cum se realizează activitatea materială, nu este posibilă tentativa la următoarele categorii de infracţiuni: - La infracţiunile omisive (de inacţiune), elementul material constă într-o inacţiune în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. În cazul infracţiunii de nedenunţare (art.170 Cod penal) legea impune cerinţa de a se denunţa de îndată săvârşirea unor anumite categorii de infracţiuni. Dacă nu se denunţă, fapta este consumată, tentativa nemaiputând avea loc. - La infracţiunile de executare promptă. Aceste infracţiuni se caracterizează prin aceea că nu sunt susceptibile de o dezvoltare progresivă. Astfel de infracţiuni ar fi cele care se comit prin cuvinte (ultrajul art.239 alin.1 C.P.). - La infracţiunile de obicei. Tentativa nu este posibilă nici la această categorie de infracţiuni, fiindcă trebuie să se repete un număr de acte din care să reiasă existenţa obişnuinţei. Spre exemplu infracţiunea de cerşetorie (art.326 Cod penal, prostituţie, art.328 Cod penal). La aceste infracţiuni săvârşirea unui singur act ce se integrează în latura obiectivă, este fără relevanţă penală. - La infracţiunile cu rezultat potenţial. Nici la aceste infracţiuni tentativa nu este posibilă pentru că acestea se consumă când apare posibilitatea producerii lor. De exemplu unele infracţiuni contra siguranţei pe căile ferate. De exemplu art.276 alin.2 Cod penal. - La infracţiunile din culpă fără prevedere (simplă), tentativa nu este posibilă deoarece nu se poate dori ori accepta producerea unui rezultat şi deci nici să se încerce producerea lui, precum şi la infracţiunile din culpă cu prevedere deoarece infractorul nu a dorit şi nu a acceptat urmarea prevăzută, apreciind în mod uşuratic ca aceasta nu se va produce. C)Formele tentativei Din conţinutul tentativei prevăzut în art.20 Cod penal rezultă că aceasta se poate prezenta sub mai multe forme în raport cu gradul de realizare a acţiunii şi a cauzelor care fac să nu se producă urmarea prevăzută de legea penală astfel: - tentativa întreruptă sau neterminată este atunci când acţiunea a început dar nu este dusă până la capăt fie din motive independente de infractor, fie din voinţa proprie a acestuia, situaţie denumită desistare. - Tentativa terminată sau perfectă există atunci când a început executarea acţiunii, a fost dusă până la capăt dar nu s-a produs urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de infractor. De exemplu A trage cu arma asupra lui B dar nu l-a nimerit. - Tentativa improprie este atunci când nu se poate ajunge la consumarea infracţiunii datorită insuficienţei ori defectuozităţii mijloacelor folosite de făptuitor ori datorită faptului că obiectul material lipseşte de la locul unde făptuitorul crede că se află. D)Pedepsirea tentativei În legătură cu această problemă s-au exprimat mai multe opinii: - Opinia incriminării nelimitate a tentativei conform căreia tentativa este incriminată la toate infracţiunile, indiferent de gravitatea lor, cu motivarea că începutul de executare poate duce la producerea urmării periculoase. - Opinia incriminării limitate. La baza acestei opinii stă necesitatea incriminării tentativei numai în cazul infracţiunilor mai grave. Codul nostru penal consacră concepţia incriminării limitate a tentativei. Art. 21 alin.1 Cod penal prevede că “Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”. Deci cazurile de pedepsire a tentativei sunt arătate de lege explicit, pe cale de dispoziţie specială.

41

Din punct de vedere tehnic legislativ, incriminarea şi sancţionarea tentativei se prevede la sfârşitul articolului ce descrie conţinutul faptei sau poate fi prevăzut la sfârşitul unui capitol sau secţiune a părţii speciale a Codului penal. În ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină s-au preconizat două teze privitoare la regimul sancţionator al tentativei. Conform primei teze, tentativa trebuia sancţionată conform sistemului parificării, cu o pedeapsă egală cu cea a faptei consumate. Cea de a doua teză, la care achiesează şi legiuitorul român, presupune sancţionarea tentativei conform sistemului diversificării, în sensul că tentativa trebuie sancţionată diferit în raport cu pedeapsa pentru fapta consumată, prezentând un grad mai scăzut de pericol social. În art.21 alin.2 Cod penal se precizează că “Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani”. „În cazul persoanei juridice tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată1, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare (Art. 21 alin. 3 C.P.). E)Cazurile de nepedepsire a tentativei Infractorul este exonerat de răspundere penală dacă s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului mai înainte de descoperirea faptei. 1.Desistarea constă în renunţarea făptuitorului de a duce la capăt executarea începută, deşi există posibilitatea reală de a o continua, făptuitorul cunoscând acest lucru. Pentru a exista desistarea se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: - Să fie început un act de executare; - Făptuitorul să renunţe la continuarea actului de executare; - Renunţarea să fie obţinerea făptuitorului fără nici o constrângere. 2.Împiedeicarea producerii rezultatului. Acest caz de pedepsire, prevăzut de art.22 alin.1 Cod penal 1 (care se referă şi la desistare) este posibilă la tentativa perfectă pentru că executarea a luat sfârşit, dar nu se produce rezultatul ca urmare a intervenţiei infractorului. Pentru a fi un caz de nepedepsire şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să îndeplinească unele condiţii cum sunt: - Să existe un act de executare terminat; - Să aibă loc o acţiune de împiedicare a producerii rezultatului din partea făptuitorului; - Împiedicarea să aibă loc de bunăvoie fără o intervenţie din afară. De exemplu nu va fi pedepsită o persoană care a administrat victimei o otravă pentru a o ucide, dar revine asupra hotărârii luate şi administrează imediat victimei un antidot care împiedică decesul acesteia. În cazul participaţiei la împiedicarea producerii rezultatului, pot concura toţi participanţii, dacă toţi şi-au însuşit noua atitudine faţă de fapta săvârşită, caz în care toţi vor beneficia de cauza de nepedepsire. Dacă numai unul dintre coautori împiedică consumarea, vor fi aplicate prevederile art.30 Cod penal potrivit căruia nu se pedepseşte participantul care împiedică consumarea faptei înainte de descoperirea ei. 3.Infracţiunea consumată 1

Alineat introdus prin Legea 278/2006. Art.22 alin.1 Cod penal prevede “Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului”. 1

42

Aceasta este ultima etapă din dezvoltarea infracţiunii, etapă în care se produce rezultatul urmărit sau acceptat de făptuitor. Spre deosebire de tentativa incriminată, care reprezintă forma atipică a infracţiunii, fapta consumată reprezintă forma tipică, perfectă a infracţiunii. În momentul consumării există o concordanţă deplină între latura subiectivă şi latura obiectivă a infracţiunii, în mod obligatoriu intervenind şi răspunderea penală. A. Determinarea momentului consumării. Infracţiunile se deosebesc între ele şi după felul activităţii incriminate ori după modul cum se realizează aceasta. Astfel infracţiunile formale se consumă în momentul înfăptuirii activităţii materiale. Spre exemplu infracţiunea de bigamie se consumă în momentul încheierii celei de a doua căsătorii. Infracţiunile materiale se consumă în momentul survenirii urmării periculoase prevăzute de lege. Infracţiunile ce se comit prin inacţiune se consumă odată cu neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de lege. Infracţiunile de execuţie promtă se consumă odată cu efectuarea primului act ce caracterizează acţiunea incriminată (ultrajul art.239 alin.1 Cod penal). Alte infracţiuni pentru a se consuma trebuie ca activitatea infractorului să dureze un interval de timp mai scurt sau mai lung cum este cazul infracţiunilor continui, care durează în timp până ce o forţă contrară îi pune capăt, sau infracţiunile de obicei. Aceste categorii de infracţiuni care durează în timp, cunosc pe lângă momentul consumării şi pe cel al epuizării. B. Epuizarea Momentul final al infracţiunii este, de regulă, cel al executării integrale a acţiunii şi al producerii rezultatului. Sunt cazuri când infracţiunea se prelungeşte în timp şi după momentul consumării. Astfel infracţiunile continui (furtul de curent electric art.208 alin.2 Cod penal) se caracterizează sub aspect obiectiv printr-o anumită durată în timp a activităţii infracţionale, necesară pentru existenţa lor. O astfel de infracţiune cunoaşte pe lângă momentul consumării (oprirea contorului electric, în cazul infracţiunii de furt, art.208 alin.2 Cod penal) şi un moment al epuizării, când intervine o forţă contrară care îi pune capăt (poate fi chiar infractorul). Şi infracţiunea continuată, care este caracterizată prin săvârşirea la diferite intervale de timp a mai multor acţiuni ce realizează conţinutul aceleiaşi infracţiuni comise toate în baza unei singure rezoluţii infracţionale, cunoaşte pe lângă momentul consumării (care are loc după cel puţin două acţiuni) şi momentul epuizării, când rezoluţia infracţională a fost dusă la bun sfârşit. Epuizare mai cunoaşte şi infracţiunea de obicei care se caracterizează prin repetarea acţiunilor de un număr de ori, care să indice obişnuinţa (prostituţia art.328 Cod penal) precum şi infracţiunile progresive care se caracterizează, prin amplificarea urmării faptei iniţiale, amplificare care duce la un rezultat mai grav, rezultat care se distanţează de momentul consumării infracţiunii cu care de fapt a debutat infractorul (infracţiunile praeterintenţionate, lovituri cauzatoare de moarte art.183 Cod penal). Momentul epuizării faptei are relevanţă în mod deosebit în ceea ce priveşte termenul de prescripţie cum este cazul infracţiunilor continui şi continuate a căror termene se socotesc de la data încetării acţiunii sau inacţiunii (infracţiune continuă) sau de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (infracţiunea continuată art.122 al.2. Cod penal). TIMP DE ASIMILARE 2 H

43

TEST: FORMELE INFRACŢIUNII

44

MODULUL VII PLURALITATEA DE INFRACTORI Secţiunea I Aspecte generale De regulă o infracţiune poate fi săvârşită de către o singură persoană. Practica a arătat însă că la o infracţiune pot coopera şi mai multe persoane cu contribuţii diferite. Astfel pluralitatea de infractori se poate realiza în următoarele forme: pluralitate naturală, constituită şi ocazională (participaţie propriu-zisă şi participaţie improprie). - Pluralitatea naturală este atunci când infracţiunea poate fi săvârşită numai prin cooperarea mai multor persoane, fiecare din acestea având calitatea de autor. De exemplu incestul (art.304 Cod penal) sau incestul (art.203 Cod penal). Într-o astfel de pluralitate nu toate persoanele participante la săvârşirea infracţiunii trebuie să coopereze cu vinovăţie la săvârşirea ei. De exemplu în cazul infracţiunii de adulter partenerul poate să nu cunoască că are de-a face cu o persoană căsătorită. - Pluralitatea constituită este atunci când pentru săvârşirea infracţiunii este necesară constituirea unei asociaţii sau grupări. Persoanele asociate sau grupate vor stabili dinainte cât timp va dura gruparea şi ce anume infracţiuni vor comite (infracţiunea de complot art.167 Cod penal). - Pluralitatea ocazională există atunci când deşi o infracţiune poate fi săvârşită şi de o singură persoană, în mod concret ea se comite de mai multe persoane care se reunesc în mod ocazional, fiecare din acestea aducându-şi aportul la săvârşirea acelei infracţiuni cu acte ce pot fi de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură. Majoritatea infracţiunilor prevăzute în legislaţia noastră penală pot fi săvârşite în participaţie. Secţiunea II Participaţia penală 1.Definiţia participaţiei Sediul legal al participaţiei se găseşte în partea generală a Codului penal titlul II cap.III art.23-31 inclusiv. Deşi în Codul penal nu vom găsi o definiţie a participaţiei ca instituţie de drept penal în art.23 Cod penal legiuitorul precizează că “Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici. Raportându-se la această prevedere putem defini participaţia 1 ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr superior de persoane, în comparaţie cu cel prevăzut de lege, dintre care cel puţin una a acţionat cu intenţie. 2.Condiţiile participaţiei Pentru existenţa participaţiei se cer întrunite următoarele condiţii: A. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală B. Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea acelei fapte C. Participanţii să acţioneze cu forma de vinovăţie a intenţiei A. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

1

În teoria dreptului penal s-au dat numeroase definiţii.

45

Din definiţia dată reiese faptul că participaţia presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, la care-şi aduc contribuţia participanţii şi care constituie temeiul răspunderii penale a acestora. Rezultatul periculos al faptei se răsfrânge asupra tuturor participanţilor prin încadrarea sa juridică, formele de participaţie şi raportându-se în vederea sancţionării, la textul de lege ce incriminează fapta săvârşită. B. Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea acelei fapte. Contribuţia mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni trebuie să fie o realitate de fapt. Cooperarea trebuie să se încadreze în una din formele de participaţie şi poate consta într-o activitate de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (instigare) de săvârşire nemijlocită a faptei în aceeaşi măsură ca şi autorul (coautor) sau de înlesnire ori ajutor în orice mod la comiterea infracţiunii (complice). Actele de participaţie trebuie să intervină înainte de combaterea sau pe tot parcursul desfăşurării faptei (pentru că prin acele acte se contribuie la săvârşirea faptei) până în momentul consumării. C. Participanţii să acţioneze cu forma de vinovăţie a intenţiei Contribuţia mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni este indiscutabilă. Dar pentru ca această contribuţie să fie participaţie trebuie să se constate că persoanele au cooperat cu intenţie la comiterea infracţiunii. În lipsa intenţiei de cooperare nu se poate vorbi de participaţie propriu-zisă şi de forma improprie a participaţiei sau poate fi vorba de comiterea de infracţiuni distincte. Intenţia participantului trebuie privită atât sub aspectul prevederii cât şi sub aspectul factorului de voinţă. Sub aspectul prevederii, intenţia participantului se caracterizează prin aceea că el cunoaşte acţiunea pe care urmează să o comită autorul şi că acea acţiune va produce o urmare periculoasă prevăzută de legea penală. Sub aspectul factorului de voinţă participantul doreşte sau urmăreşte ori acceptă producerea urmării periculoase a acţiunii autorului, precum şi că la această acţiune să-şi aducă contribuţia prin acel act al său în vederea producerii urmării. Intenţia cu care se poate participa poate fi atât directă cât şi indirectă. Astfel autorul poate acţiona cu intenţie directă, urmărind moartea unei persoane, pe când coautorul, instigatorul sau complicele pot acţiona cu intenţie indirectă, fără să urmărească moartea persoanei, dar o acceptă. 3.Formele participaţiei Codul penal în art.24 prevede că “Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală”. Comparativ cu instigatorul şi complicele care trebuie să acţioneze cu intenţie, autorului nu i se pune o astfel de condiţie, el rămânând autor al unei acţiuni (inacţiuni) indiferent că a comis-o cu intenţie, culpă praeterintenţie sau fără vinovăţie. Fără însă ca acţiunea ori inacţiunea să fie executate nemijlocit de către autor nu se poate vorbi de săvârşirea unei infracţiuni. Participaţia, deci se poate realiza sub forma autoratului (art.24 Cod penal), instigării (art.25 Cod penal) şi a complicităţii (art.26 Cod penal). Coautoratul, deşi neprevăzut în Codul penal, este frecvent amintit şi permanent acceptat în doctrină şi practică ca formă a participaţiei. 3.1.Coautoratul

46

Pornind de la definiţia autorului putem defini coautoratul ca fiind situaţia în care două sau mai multe persoane contribuie nemijlocit la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în baza unei voinţe comune şi a unei legături subiective. A. Condiţiile coautoratului 1.Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Instituţia participaţiei, deci şi a coautoratului ca formă a sa presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, la care îşi aduc contribuţia direct şi nemijlocit coautorii. 2.Existenţa unei legături subiective între coautori În lipsa legăturii subiective, deşi cooperarea materială există, nu va exista coautorat, fiecare persoană va fi considerată autor a unei infracţiuni distincte. Această legătură subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii neputând fi vorba de coautorat, dacă legătura subiectivă între persoane se realizează ulterior consumării infracţiunii. 3.Cooperarea din partea coautorilor Această condiţie se referă la specificul activităţii înfăptuite de coautori, care nu este nici de determinare (ca în cazul instigării) şi nici de înlesnire (ca în cazul complicităţii), de realizare nemijlocită a acesteia, de efectuare a actelor de executare ce vor conduce la producerea rezultatului periculos. B. Coautoratul în cazul unor diferite categorii de infracţiuni. - În cazul infracţiunilor proprii coautoratul este posibil numai în condiţiile în care toţi participanţii au calitatea cerută pentru autor şi contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei. Spre exemplu şi în cazul unei infracţiuni de delapidare, ambii infractori trebuie să aibă calitatea de gestionar în momentul săvârşirii faptei. - În cazul infracţiunilor omisive (nedenunţare) infracţiunilor cu autor exclusiv unic (dezertare, viol) fiecare făptuitor este considerat autor, coautoratul nefiind posibil. - În cazul infracţiunilor praeterintenţionate, cum sunt loviturile cauzatoare de moarte, existând o culpă în raport cu rezultatul mai grav în persoana fiecărui coautor în parte toţi vor răspunde pentru fapta complexă, coautoratul menţinându-se pe toată întinderea faptei, atât în faza intenţiei cât şi a culpei. - În cazul infracţiunilor din culpă. Deşi sunt opinii care susţin compatibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă 1 noi credem că există posibilitatea coautoratului la astfel de infracţiuni, în sensul că atunci când datorită unor acţiuni din culpă simultan, de către două sau chiar mai multe persoane, s-a produs un rezultat ca urmare a unei infracţiuni din culpă toate aceste persoane vor fi coautori ai faptei din culpă, fiecare concurând în mod nemijlocit la producerea acelui rezultat. 3.2.Instigarea Codul penal defineşte instigatorul ca fiind persoana care, cu intenţie, determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (art.25 Cod penal). Instigarea presupune participarea a două persoane, instigatorul-cel care îndeamnă la săvârşirea faptei-care mai este denumit şi autor moral şi instigatul-cel care va executa în mod efectiv fapta, autor material. A. Condiţiile instigării 1.Realizarea unei activităţi de determinare din partea instigatorului – care se realizează de regulă printr-un îndemn şi se întregeşte prin determinarea instigatului (autorului material) la săvârşirea faptei avută în vedere de instigator. 2.Activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca persoana căreia îi este destinată să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta. 3.Activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie 1

M.Basarab, op.cit.pag.415.

47

4.Instigarea să fie urmată de executare. B. Instigarea neurmată de executare În art.29 alin.1 Cod penal sunt reglementate două situaţii. 1.Actele de instigare necurmate de executarea faptei, situaţie în care instigatul din diferite motive nu a mai comis acţiunea la care a fost îndemnat. Nefiind comisă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală la care instigatul a fost îndemnat, instigatorul nu va fi sancţionat ca participant, ci ca autor a unei infracţiuni de sine stătătoare în formă consumată, cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special al aceleia prevăzute pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. Spre exemplu dacă a instigat la furt în formă simplă, dar instigatul nu a executat, ştiind că furtul se sancţionează cu închisoare între 1 an şi 12 ani, instigatorul va primi o pedeapsă între 15 zile şi 1 an. 2.Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului. Într-o astfel de situaţie autorul (instigatul) nu va fi pedepsit, dar instigatorul va fi pedepsit conform art.29 Cod penal cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut de lege pentru fapta la care a instigat şi minimul general, iar în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se va aplica pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. 3.3.Complicitatea Complicitatea reprezintă activitatea de sprijinire în orice mod a autorului în momentul săvârşirii infracţiunii. Se realizează atât înaintea săvârşirii faptei, în timpul cât şi după săvârşirea infracţiunii, prin tăinuirea bunurilor rezultate din infracţiune. A. Condiţii Complicitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: - Autorul să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; - Complicele să execute o activitate de sprijinire a autorului, fizic sau moral; - Contribuţia complicelui trebuie să fie efectuată cu intenţie. Legea stabileşte că nu există complicitate fără intenţie, deci nu există complicitate din culpă. Dacă atât complicele cât şi autorul au săvârşit o faptă din culpă, pedepsită de lege, ambii vor fi consideraţi coautori la fapta din culpă. B. Formele complicităţii În literatura de specialitate complicitatea se prezintă sub mai multe forme astfel: - Complicitate morală şi complicitate materială. În cadrul complicităţii morale, complicele contribuie la întărirea sau întreţinerea hotărârii infracţionale, la crearea unei anumite stări psihice necesare autorului în vederea săvârşirii faptei iar complicitatea materială impune acordarea unui ajutor autorului prin efectuarea unor acţiuni fizice. - Complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită. Complicitatea nemijlocită constă în sprijinul dat în mod direct autorului, iar în cadrul complicităţii mijlocite, complicele înlesneşte acţiunea autorului prin intermediul altei persoane. Această ultimă formă a complicităţii poate fi: 1.Complicitate la instigare, care constă în sprijinul acordat instigatorului; 2.Complicitate la complicitate, constă în sprijinul dat complicelui; 3.Instigarea la complicitate, constă în determinarea unei persoane să exercite activitatea de complice pentru a sprijini pe autorul direct al faptei ilicite. - Complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă: complicitatea anterioară presupune acordarea de sprijin autorului anterior începerii acţiunii infracţionale atât material cât şi moral, iar complicitatea concomitentă presupune ca autorul să fie ajutat după începerea actelor de executare atât moral cât şi material. - Complicitatea proprie şi complicitatea improprie. Forma proprie se realizează când autorul acţionează cu intenţie ca şi complicele, iar forma improprie este atunci când

48

complicele înlesneşte sau ajută cu intenţie la săvârşirea unei fapte pe care autorul o comite din culpă sau fără vinovăţie. 4.Pedeapsa în caz de participaţie Circumstanţe personale şi reale 4.1.Pedeapsa în caz de participaţie Când o infracţiune s-a comis în participaţie se aplică sistemul parificării legale a pedepsei. a)Sancţionarea coautorului Aceştia fiind autori ai faptei, contribuind nemijlocit la săvârşirea acesteia, pe lângă criteriile stabilite de art.72 Cod penal (criteriile generale de individualizare) se va ţine seama la aplicarea pedepsei şi de contribuţia fiecărui coautor (art.27 Cod penal) precum şi de importanţa contribuţiei lor în producerea urmărilor (unul imobilizează victima iar celălalt o ucide). b)Sancţionarea instigatorului Conform legii penale, pedeapsa aplicabilă instigatorului este aceeaşi cu a autorului. În practică însă, instanţa poate ajunge la concluzia că este necesară şi suficientă o pedeapsă diferită, în funcţie de contribuţia instigatorului, de mijloacele folosite şi chiar de starea psihică a instigatorului dar şi de criteriile stabilite de art.72 Cod penal. c)Sancţionarea complicelui Pedeapsa care va fi aplicată complicelui va putea fi diferenţiată de contribuţia sa reală la săvârşirea faptei, de măsura şi mijloacele cu care a sprijinit săvârşirea faptei. De regulă contribuţia complicelui în săvârşirea faptei de către autor este de mai mică importanţă în comparaţie cu cea a instigatorului sau coautorului. În cazul complicităţii prin promisiunea de a ascunde lucrurile provenite din săvârşirea faptei, complicele va fi sancţionat chiar dacă promisiunea nu s-a realizat. 4.2.Circumstanţele personale şi reale Faptele prevăzute de legea penală se săvârşesc în contextul de împrejurări, situaţii sau stări care privesc fie fapta, fie pe făptuitor şi care prin incidenţa lor, atribuie faptei sau făptuitorului un grad de pericol social mai scăzut sau mai ridicat. Împrejurările în care se comite fapta poartă denumirea de circumstanţe reale, iar cele cu referire la persoana făptuitorului sunt circumstanţe personale. a)Circumstanţele personale, ce reies din persoana fiecărui făptuitor se pot referi fie la poziţia psihică a făptuitorului existentă în momentul săvârşirii faptei şi reflectată în ea cum ar fi scopul urmărit de acesta, mobilul ce l-a determinat să săvârşească fapta, implicarea producerii rezultatului, fie la situaţii sau stări ce caracterizează persoana făptuitorului cum ar fi raporturile sale cu victima, calitatea de rudă, starea de antecedenţă, situaţie familială etc. b)Circumstanţele reale, sunt acele situaţii, împrejurări în care se comite fapta şi care se referă la timpul, modul sau mijloacele de săvârşire a ei. Circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut. 5.Împiedicarea săvârşirii faptei de către participant Conform art.30 Cod penal constituie o cauză de nepedepsire a participanţilor şi trebuie să constea în împiedicarea consumării faptei intervenită în cursul executării şi înainte de descoperirea ei. Pentru a beneficia de imunitate (apărarea de pedeapsă) participantul va trebui să îndeplinească următoarele condiţii: a)infracţiunea să fie executată de autor; b)producerea rezultatului faptei să fi fost împiedicată de către participant; c)împiedicarea rezultatului infracţiunii de către participant să fi intervenit anterior descoperirii faptei.

49

De remarcat este faptul că atunci când sunt mai mulţi coautori şi doar unii dintre aceştia vor împiedica rezultatul infracţiunii, doar aceştia vor fi exoneraţi de răspundere penală, ceilalţi vor fi sancţionaţi pentru tentativă la infracţiunea produsă. 6.Participaţia improprie a)Noţiune Participaţia improprie reprezintă acea formă de participaţie care diferenţiază pe autorii acţiunii (inacţiunii) săvârşite doar în ce priveşte latura subiectivă, în sensul că dacă unii dintre aceştia acţionează cu forma de vinovăţie a intenţiei, alţii acţionează din culpă sau fără vinovăţie. b)Formele participaţiei improprii Atitudinea psihică a participanţilor la săvârşirea faptei penale precum şi contribuţia efectivă a fiecărui participant face posibil ca participaţia să îmbrace următoarele forme: b.1.Instigare şi complicitate cu intenţie la săvârşirea unei fapte comisă de autor din culpă. Art.31 al.1 Cod penal prevede prima modalitate a participaţiei improprii care constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie, la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea penală. În această formă a participaţiei improprii, participantul prevede rezultatul activităţii autorului pe care-l urmăreşte ori acceptă, acţionând întotdeauna cu intenţie, în timp ce autorul faptei nu prevede rezultatul activităţii efectuate, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. În cazul acestei forme de participaţie instigatorii şi complicii vor fi sancţionaţi pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul pentru infracţiunea din culpă dacă acea infracţiune din culpă se sancţionează de legea penală. b.2.Instigarea şi complicitatea cu intenţie la săvârşirea unei fapte comisă de autor fără vinovăţie. În conformitate cu art.31 al.2 Cod penal reprezintă participaţie improprie determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie. Instigatorul şi complicele ce determină sau înlesneşte săvârşirea faptei cu intenţie cu reprezentarea activităţii autorului şi a urmărilor acesteia, pe când cel ce săvârşeşte fapta, acţionează fără vinovăţie datorită iresponsabilităţii minorităţii sub 14 ani etc.1 În ce priveşte răspunderea penală, instigatorul şi complicele care au acţionat cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită cu intenţie, iar autorul nu este supus răspunderii penale, deoarece a comis fapta fără vinovăţie. TIMP ASIMILARE 3 H TEST: INSTIGATORUL INFRACŢIUNI LA CARE COAUTORATUL NU ESTE POSIBIL PARTICIPAŢIA IMPROPRIE

1

Toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor trebuie să existe în momentul executării acţiunii infracţionale şi nu posterior executării acestora.

50

MODULUL VIII UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI Secţiunea I Unitatea de infracţiune Unitatea de infracţiune constă în acea activitate infracţională formată dintr-o singură acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) care decurg din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale dar care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. În baza principiului de realizare a unităţii infracţionale, doctrina penală urmăreşte două forme: unitatea naturală şi unitatea legală. Unitatea naturală rezultă din unitatea acţiunii (inacţiunii) care formează elementul material al infracţiunii. Pentru realizarea acestei forme a unităţii este suficientă înfăptuirea unei singure acţiuni (inacţiuni) prevăzute în norma de incriminare, care produce un singur rezultat şi care are la bază o singură formă de vinovăţie. Unitatea legală, fiind o creaţie a legiuitorului, se caracterizează prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau mai multe acţiuni (inacţiuni) care fiecare în parte, ar putea constitui o infracţiune de sine stătătoare, însă odată incluse în conţinutul legal a unei infracţiuni anumite, îşi pierd individualitatea. În art.41 Cod penal sunt stipulate două tipuri de unitate legală şi anume: infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată. A. Unitatea naturală şi formele sale Conceptul de unitate naturală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei delictuale unice în realizarea uneia sau mai multor acţiuni sau inacţiuni ce constituie o unitate naturală în ansamblul lor, deoarece sunt legate şi grupate în conţinutul unei infracţiuni, cu un rezultat unitar.1 Unitatea naturală există sub următoarele forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea derivată. 1.Infracţiunea simplă Această formă a unităţii naturale constă într-o acţiune (inacţiune) care nu trebuie să dureze în timp pentru a se realiza tipul respectiv de infracţiune, subiectul lezând o anumită valoare şi relaţie socială (omor, furt, lovire, insultă etc.). Astfel de infracţiuni sub aspect obiectiv se realizează fie printr-o singură acţiune sau chiar mai multe acţiuni dar cu o succesiune imediată, fiindcă repetarea actelor nu conferă acţiunilor (inacţiunilor) un caracter de infracţiune continuată pentru că actele se repetă imediat (uciderea unei persoane se poate realiza printr-o singură lovitură cu un corp tăios sau prin mai multe lovituri cu o succesiune rapidă). 2.Infracţiunea continuă Această formă de infracţiune se caracterizează prin aceea că acţiunea sau inacţiunea se prelungeşte în timp în mod natural, chiar şi după momentul consumării, încetând doar la intervenţia unui factor exterior (care poate fi chiar voinţa făptuitorului sau prin intervenţia unei forţe contrare (descoperirea faptei)1 . Aceste infracţiuni pot curge fără nici o întrerupere, situaţie în care este vorba de o infracţiune continuă permanentă, sau pot avea unele întreruperi şi apar sub dominarea de infracţiuni continui succesive. 1

Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu – Drept penal general, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.377. 1 I.Oancea-Tratat de drept penal, Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, pag.139.

51

Din prima categorie face parte deţinerea fără drept a unei arme (art.279 alin.1 Cod penal) iar din a doua categorie face parte portul ilegal de uniforme militare (art.241 alin.2 Cod penal). Infracţiunea continuă reprezintă o unitate infracţională, indiferent de cât se prelungeşte în timp sau câte întreruperi ar avea, fapta rămânând unică. Infracţiunea continuă cunoaşte pe lângă momentul consumării (momentul intrării fără drept în posesia armei) şi un moment al epuizării, care este cel al încetării definitive a acţiunii (inacţiunii) prevăzut în textul de lege. Acest fapt prezintă importanţă, în ce priveşte instituţia prescripţiei pentru că din acest moment al epuizării începe să curgă termenul de prescripţie. 3.Infracţiunea deviată Infracţiunea deviată are în conţinutul său un factor accidental, fiind consecinţa unei erori fie cu privire la persoana victimei fie datorită unei devieri privind finalizarea precisă a acţiunii iniţiale, astfel încât rezoluţia infracţională consumată va leza o altă persoană decât victima urmărită de făptuitor. Astfel infractorul îşi îndreaptă acţiunea de ucidere asupra unei persoane, dar aceasta deviază, din greşeala făptuitorului sau survenirii altui eveniment şi ucide o altă persoană. B. Unitatea legală şi formele sale Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei infracţionale unice în realizarea mai multor acţiuni (inacţiuni) care formează prin voinţa legiuitorului, o unitate infracţională legală, pentru că sunt grupate în conţinutul unei singure infracţiuni, cu un rezultat mic deşi fiecare din aceste acţiuni (inacţiuni) prezintă conţinutul distinct al aceleiaşi infracţiuni. Unitatea legală de infracţiune se regăseşte în literatura de specialitate sub următoarele forme: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă1 . 1.Infracţiunea continuată Practica a demonstrat că anumite infracţiuni se pot săvârşi în mod continuat, prin repetarea acţiunii incriminate de lege până la realizarea scopului pe care şi l-a propus infractorul. (Spre exemplu o persoană săvârşeşte mai multe furturi, la diferite intervale de timp, într-o perioadă mai lungă în baza unei singure rezoluţii infracţionale). Art.41 alin.2 Cod penal defineşte infracţiunea continuată ca fiind atunci când “o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea continuată presupune realizarea următoarelor condiţii: - Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni la diferite intervale de timp, care prezintă în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. - Acţiunile (inacţiunile) să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Vom trata pe scurt pe fiecare dintre aceste condiţii. a)Pluralitatea de acţiuni Pentru existenţa unei infracţiuni continuate este absolut necesar să se săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni, relevant fiind cel puţin două acţiuni, deoarece în cazul unei singure acţiuni infracţiunea ar rămâne în formă simplă. Acţiunile (inacţiunile) trebuie să se săvârşească la diferite intervale de timp. Deşi legea nu prevede cât de mari trebuie să fie aceste intervale, considerăm că instanţa este în măsură să stabilească dacă o infracţiune are formă continuată, luând în considerare faptul că trecerea unui interval mai lung dintre acţiuni duce în mod cert la concluzia unei noi rezoluţii infracţionale care ar genera concursul de infracţiuni. 1

Unii autori susţin că şi infracţiunea colectivă face parte din unitatea legală. Deşi susţinerea este fondată şi argumentată noi nu o vom trata în acest curs.

52

De asemenea tot o cerinţă a legii este ca acţiunile (inacţiunile) să întrunească fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni care să ducă la o mică încadrare juridică (furt, delapidare etc.). Această cerinţă presupune vătămarea prin acţiunile comise a aceluiaşi obiect juridic. Spre exemplu dacă o persoană sustrage din acelaşi loc care este o societate comercială cu capital mixt, prin acţiuni în timp, lucruri aparţinând proprietăţii publice precum şi lucruri aparţinând proprietăţii private, săvârşeşte două infracţiuni de furt prin schimbarea obiectului juridic. b)Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii sau hotărâri infracţionale. Prin această cerinţă se transformă pluralitatea de infracţiuni într-o unitate infracţională care face ca toate acele acţiuni (inacţiuni) să fie considerate ca o singură infracţiune atrăgând răspunderea penală doar pentru o unică faptă. Determinarea unităţii de rezoluţie infracţională este una dintre cele mai incomode probleme pe care le ridică infracţiunea continuată, în special în practica dreptului penal. Rezoluţia unică trebuie să cuprindă toată activitatea făptuitorului, să fie luată înainte de începerea activităţii infracţionale şi să continue pe tot parcursul desfăşurării ei. Organele judiciare sunt cele care trebuie să urmărească, să examineze, în toate cazurile, dacă pe parcursul desfăşurării acţiunii nu a intervenit o împrejurare de natură a întrerupe rezoluţia infracţională, ceea ce ar însemna o altă rezoluţie, nemaifiind o unitate legală de infracţiune ci ar fi un concurs. c)Unitatea de subiect Regula constă în faptul că infracţiunea continuată este săvârşită de o singură persoană. Totuşi la infracţiunea continuată este posibilă participaţia la toate acţiunile comise sau numai la o parte dintre acestea. Răspunderea penală a participanţilor se va stabili supă cum aceştia au cooperat la toate acţiunile sau numai la unele dintre acestea. Infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi de un infractor minor. Dacă infractorul a comis toate acţiunile când se afla în stare de minoritate, se va aplica regimul sancţionator prevăzut de lege pentru infractori minori. Dacă parte din acţiuni (sunt obligatorii două) s-au comis după împlinirea majoratului 1 va răspunde ca infractor major. Avându-se în vedere că infracţiunea continuată se prelungeşte în timp, art.122 al.ultim a stabilit că data când se consideră ca săvârşită este “data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni”. Acest aspect precizat de lege2 prezintă interes în ce priveşte aplicarea legii în timp, amnistie, graţiere, prescripţie sau minoritate. Infracţiunea continuată deşi, alcătuită dintr-o pluralitate de acţiuni, constituind o unitate infracţională se va sancţiona cu o singură pedeapsă, adăugându-se un spor potrivit art.34 Cod penal3 . 2.Infracţiunea complexă Potrivit art.122 al.2 Cod penal, infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbţia în conţinutul acestei infracţiuni a unei sau a unor fapte diferite care reprezintă, fiecare în parte conţinutul 1

Dacă făptuitoirul avea 16 ani şi s-a dovedit discernământul, va răspunde pentru fapta sa conform legii penale (art.100 Cod penal). 2 Codul penal art.122 al. 2. 3 Când s-a stabilit pedeapsa cu închisoarea, sporul este de până la 5 ani, iar dacă s-a aplicat amenda la maximul special al acesteia se mai poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim.

53

unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind incluse în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia, devenind după caz, fie un simplu element constitutiv în conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial în conţinutul agravat sau calificat al acesteia. Infracţiunea complexă se poate deci prezenta sub două modalităţi: a)Când în conţinutul infracţiunii complexe intră ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Exemplu tipic este tâlhăria, în conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.1 Cod penal) se regăsesc reunite conţinuturile infracţiunilor de furt (art.208 al.1 Cod penal) de lovire sau alte violenţe (art.180 al.1 şi în parte şi al.2 Cod penal), de ameninţare (art.193 Cod penal). Aceste infracţiuni îşi pierd autonomia infracţională fiind reunite de legiuitor într-o nouă infracţiune. b)A doua modalitate a infracţiunii complexe există în situaţia în care legiuitorul a inclus în conţinutul infracţiunii, ca circumstanţă agravantă, o acţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Spre exemplu la furtul calificat (prin efracţie) art.209 lit.i, Cod penal este vorba de o infracţiune simplă cea de furt (art.208 al.1 Cod penal) căreia i se alătură o circumstanţă agravantă care la rândul ei este o faptă penală distinctă (distrugerea încuietorii pentru a pătrunde în încăpere, art.217 Cod penal). În unele cazuri, forma de bază poate fi ea însăşi o infracţiune complexă, cum e tâlhăria (art.211 Cod penal) iar formele calificate la rândul lor complexe (tâlhăria calificată art.211 al.2 şi 3 Cod penal) când s-a cauzat victimei vătămarea corporală (art.181 Cod penal) sau vătămarea corporală gravă ori moartea victimei (art.182 Cod penal). 2.1.Caracterizarea infracţiunii complexe Sub aspectul obiectului infracţiunea complexă se caracterizează în general prin existenţa a două obiecte juridice de natură diferită sau de altă natură. (Tâlhăria vatămă atât dreptul de proprietate cât şi integritatea corporală sau demnitatea). Cu privire la latura subiectivă se poate vorbi de o rezoluţie infracţională unică (tâlhăria) sau prin rezoluţii infracţionale distincte pentru fiecare din faptele penale componente (furtul urmat de violenţă, când cel ce fură este surprins, şi pentru a scăpa, ia hotărârea de a lovi). Infracţiunea complexă este susceptibilă de a fi comisă şi în participaţie. Se consumă în momentul când s-au înfăptuit cele două acţiuni şi s-au produs rezultatele acestora, sau când s-a produs urmarea mai gravă. 3.Infracţiunea de obicei Deşi partea generală a Codului penal nu defineşte infracţiunea de obicei, aceasta este consacrată în partea specială. 3.1.Caracterizarea infracţiunii de obicei Infracţiunea de obicei este compusă din acţiuni identice repetate, săvârşite în mod obişnuit a căror unitate este determinată în mod expres prin voinţa legii, reunirea acestora formând o singură infracţiune. Oricare dintre acţiuni luate separat nu reprezintă o infracţiune; doar prin repetarea lor se realizează obiceiul făptuitorului în săvârşirea acestora şi în mod implicit săvârşirea infracţiunii unitare de obicei. Infracţiunea de obicei este definită de repetarea acţiunilor în aşa mod încât să rezulte că făptuitorul comite aceste acţiuni în mod obişnuit ca obicei. Legea nu stabileşte numărul de acte necesare pentru a denota obişnuinţa, însă instanţa de judecată are sarcina şi poate să aprecieze. Infracţiunea de obicei poate exista numai la anumite categorii de fapte. (Cerşetoria, art.326 Cod penal, prostituţia, art.328 Cod penal; exercitarea fără drept a unei profesii, art.281 Cod penal).

54

Infracţiunea de obieci se realizează doar sub formă simplă, neprezentându-se sub formă agravată deoarece, oricât de multe acţiuni ar fi săvârşit, infracţiunea îşi menţine aceeaşi structură. 4.Infracţiunea progresivă Sub aspect subiectiv, infracţiunea progresivă este în general o infracţiune praeterintenţionată în sensul că fapta iniţială se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă se atribuie făptuitorului pe bază de culpă. Deşi nici această formă a unităţii legale de infracţiune nu este definită de codul penal, literatura de specialitate cât şi practica judiciară definesc infracţiunea progresivă ca fiind o formă a unităţii infracţionale legale a cărui conţinut obiectiv se amplifică, atât sub aspectul acţiunii (inacţiunii) infracţionale cât şi a rezultatului, sau numai sub aspectul rezultatului concret, ajungând la efecte ce corespund unor infracţiuni mai grave. Elementul material al infracţiunii progresive este format din amplificarea activităţii infracţionale de către făptuitor, ce va fi însoţită de amplificarea rezultatului infracţional final. Deci acesta este practic format din două infracţiuni: infracţiunea simplă, care prin completarea conţinutului obiectiv determină amplificarea calitativă a acesteia şi implicit o altă calificare juridică a infracţiunii de bază şi infracţiunea rezultantă, care subordonează şi absoarbe infracţiunea simplă (de bază) determinând un singur rezultat care este calificat sau agravat faţă de rezultatul faptei simple. Deci infracţiunea progresivă se caracterizează prin unicitatea obiectului juridic cât şi prin amplificarea acestuia astfel putând vorbi despre infracţiunea progresivă simplă care este definită de unicitatea obiectului juridic specific al cărui rezultat oricât s-ar amplifica va caracteriza acelaşi conţinut juridic; astfel vătămarea corporală gravă prevăzută de art.182 al.1 Cod penal, când este săvârşită din culpă, indiferent de gradul de amplificare a rezultatului infracţional fapta este considerată o infracţiune progresivă simplă, cât şi de infracţiunea progresivă agravată, a cărei obiect juridic corespunzător infracţiunii simple (de bază), se amplifică astfel încât se impune schimbarea încadrării juridice în formă calificată a faptei iniţiale, astfel când fapta este săvârşită cu intenţie directă (art.182 al.2 Cod penal), dacă rezultatul acesteia s-a amplificat va determina schimbarea încadrării juridice în agravantă. Secţiunea II Pluralitatea de infracţiuni Legiuitorul a creat un cadru legal al instituţiei pluralităţii de infracţiuni în partea generală a Codului penal în articolele 32-40², care reglementează formele acesteia şi sistemele de sancţionare corespunzătoare fiecărei forme în parte. Având la bază prevederile art. 32 Cod penal, 33 şi 37 Cod penal putem defini pluralitatea de infracţiuni ca fiind situaţia juridică a persoanei care a săvârşit simultan sau succesiv două sau mai multe infracţiuni, înainte de a fi sancţionată, în mod definitiv pentru vreuna din ele sau după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, la o pedeapsă de o anumită durată, a săvârşit din nou o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei cuantum este strict limitat de lege. În cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni (art.32 Cod penal) se pot delimita două forme de bază ale sale şi anume concursul de infracţiuni şi recidiva la care se mai poate adăuga (art.40 Cod penal) şi o a treia formă cunoscută în doctrină sub denumirea de pluralitate intermediară. 1.Concursul de infracţiuni A. Noţiune

55

Prevăzut de art.33 Cod penal, concursul de infracţiuni constă în săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni, înainte de o condamnare definitivă pentru vreuna dintre aceste infracţiuni. B. Condiţii a)Să se săvârşească două sau mai multe infracţiuni; b)Toate infracţiunile care formează concursul să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de forma de realizare sau de calificarea juridică a faptelor; c)Toate infracţiunile având acelaşi autor, să fie comise înainte de intervenţia unei hotărâri de condamnare definitive pentru vreuna din ele, faptele urmând să-şi păstreze conţinutul infracţional; d)Cel puţin două din infracţiuni să fie susceptibile de condamnare, adică făptuitorul să fie trimis în judecată pentru cel puţin două infracţiuni, iar instanţa constatând vinovăţia să-l condamne pentru ambele aplicându-i însă câte o pedeapsă distinctă. C. Formele concursului de infracţiuni Concursul de infracţiuni există sub două forme: concursul real şi concursul ideal. a)Concursul real de infracţiuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată în mod definitiv pentru vreuna dintre aceste infracţiuni (art. 33 lit.a Cod penal). Realizarea concursului real se îndeplineşte când infracţiunile au fost săvârşite în mod distinct, separat, de aceeaşi persoană, aşa încât acţiunea (inacţiunea) să formeze conţinutul unei infracţiuni distincte, fără să fie necesar ca între aceste infracţiuni să existe vreo legătură sau să fie de aceeaşi natură, fiind însă obligatorie, de această dată, existenţa unei rezoluţii infracţionale unice. b)Concursul ideal de infracţiuni, reprezintă forma concursului de infracţiuni ce constă în săvârşirea de către o persoană a unei singure acţiuni (inacţiuni) care datorită împrejurărilor în care se desfăşoară şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni (art.33 lit.b Cod penal). Spre exemplu A dorind să-l ucidă pe B, trage cu arma într-un loc aglomerat şi-l omoară dar îl mai răneşte şi pe C. D. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana fizică. Datorită persistenţei infracţionale la acelaşi autor, se cere o examinare concretă a faptelor, a naturii şi gravităţii lor în vederea aplicării unui tratament sancţionator capabil să îndrepte şi reeduce pe făptuitor. Astfel în cazul când au fost aplicate pedepse de natură diferită, precum infracţiunile concurente (închisoarea şi amenda) se va adopta sistemul cumulului aritmetic (art.34 lit.d Cod penal), aplicarea fiind facultativă în sistemul cumulului juridic când pentru infracţiunile aflate în concurs autorului i se va putea aplica pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor, în limitele legii1 . În art.34 se prevede obligativitatea pentru instanţa de judecată de a stabili pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, urmând să fie executată pedeapsa cea mai grea 2 care poate fi sporită. În cazul concursului dintre pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, se va aplica închisoarea, căreia i se poate adăuga amenda în tot sau în parte. E. Pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni (art.35 Cod penal). Art.35 Cod penal a instituit regula aplicării pedepsei complementare pentru una din infracţiunile concurente în sensul acţiunii acesteia alături de pedeapsa închisorii. Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură, urmează a se aplica pedeapsa cea mai grea, iar dacă i s-au stabilit pedepse complementare de naturi diferite sau de aceeaşi 1

De până la 5 ani în cazul închisorii şi până la jumătatea maximului special, în cazul amenzii (art.34 lit.b şi c Cod penal). 2 Pedeapsa cea mai mare dintre pedepsele de acelaşi fel, închisoarea în cazul când vine în concurs cu pedeapsa amenzii sau detenţiunea pe viaţă când vine în concurs cu pedeapsa închisorii.

56

natură dar cu conţinut diferit, se vor reţine toate pedepsele alături de pedeapsa închisorii. Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit aplicate pentru infracţiuni concurente se cumulează. Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite se va aplica o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. În situaţia în care instanţa va aplica măsura confiscării speciale a bunurilor prevăzută în art. 118 lit. a-e, măsură de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, aceasta se cumulează. F. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică. Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă sau dacă după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă se constată că cel condamnat mai suferise o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă se vor aplica dispoziţiile art. 34 şi 35 C.P.. În condiţiile în care infractorul a executat în total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. Dacă infractorului i s-a comutat sau înlocuit pedeapsa detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, îi vor fi aplicate dispoziţiile art. 34 C.P.. 2.Recidiva în cazul pedepsei persoanei fizice. Starea de recidivă există conform art.37 Cod penal, dacă cel condamnat definitiv la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării, în stare de evadare, după executarea pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării, precum şi după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea de până la 6 luni sau la 6 luni, sau după executarea, graţierea, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an. Starea de recidivă există şi în cazurile în care una din pedepse este detenţiunea pe viaţă. A. Termenii şi condiţiile recidivei a)Termenii Recidiva este compusă din doi termeni: primul termen este reprezentat de condamnarea definitivă a infractorului la pedeapsa închisorii sau de executarea pedepsei înainte de săvârşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie; cel de-al doilea termen al recidivei este reprezentat de infracţiunea săvârşită cu intenţie după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare iniţiale sau după executarea pedepsei. b)Condiţiile recidivei Recidiva există când sunt întrunite următoarele trei condiţii generale: 1.Existenţa unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau la cel puţin trei pedepse cu închisoare de 6 luni sau până la 6 luni. 2.Săvârşirea din nou a unei infracţiuni, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. 3.Condamnarea anterioară la pedeapsa închisorii şi săvârşirea din nou a unei infracţiuni să privească aceeaşi persoană. B. Modalităţile recidivei Legea penală reglementează în art.37 următoarele modalităţi sub care se poate prezenta recidiva: a)Recidiva mare postcondamnatorie; b)Recidiva mare postexecutorie; c)Recidiva mică;

57

d)Recidiva internaţională. a)Recidiva mare postcondamnatorie Recidiva mare postcondamnatorie există când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoare mai mare de 1 an. Recidiva postcondamnatorie este caracterizată de faptul că primul termen este reprezentat de o condamnare definitivă pentru care condamnatul nu a început executarea sau care a fost executată doar parţial, iar al doilea termen este reprezentat de infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală a primei condamnări. Condiţiile primului termen sun reprezentate de: - Existenţa uneia sau a mai multor condamnări definitive la pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă; - Pedeapsa închisorii să fie mai mare de 6 luni sau detenţiunea pe viaţă; - Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată (intenţia poate fi atât directă cât şi indirectă) sau praeterintenţionată; - Condamnarea să nu excludă starea de recidivă. Condiţiile privind al doilea termen sunt: - săvârşirea unei noi infracţiuni; - noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie; - pedeapsa prevăzută pentru noua infracţiune să fie mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă; - noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi executarea integrală a pedepsei sau considerării acesteia ca fiind executată. b)Recidiva mare postexecutorie Recidiva mare postexecutorie există conform art.37 lit.b Cod penal când după executarea, graţierea totală, ori după prescrierea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă. Primul termen al recidivei mari postexecutorii este reprezentat de executarea unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, sau când aceasta este considerată prin efectul legii ca executată. Existenţa primului termen al recidivei postexecutorii depinde de întrunirea următoarelor condiţii: - executarea integrală a condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni aplicată pentru infracţiunea iniţială sau considerarea acesteia ca fiind executată; - pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni trebuie să fie considerată prin voinţa legiuitorului ca fiind executată integral; - pedeapsa închisorii să fie pronunţată pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau praeterin- tenţionate; - condamnarea să nu excludă reţinerea stării de recidivă. Al doilea termen al recidivei mari postexecutorii presupune săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni; - noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie ; - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă;

58

- hotărârea de condamnare să nu facă parte din categoria condamnărilor care nu atrag starea de recidivă. c)Recidiva mică Recidiva mică, consacrată de art.37 al.1 lit.c Cod penal constă în săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pedepsită de lege cu închisoare mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă de către o persoană care anterior a fost condamnată la cel puţin trei pedepse cu închisoare de 6 luni sau până la 6 luni sau după executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse. Recidiva mică este consacrată sub două forme determinate de structura şi de conţinutul primului termen: recidiva mică postcondamnatorie şi recidiva mică postexecutorie. 1.Recidiva mică postcondamnatorie Recidiva mică postcondamnatorie este definită prin existenţa unei condamnări definitive la cel puţin trei pedepse cu închisoarea de 6 luni sau mai mici de 6 luni urmată de săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate pedepsită de lege cu închisoare mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă. Primul termen al recidivei mici postcondamnatorii constă în existenţa unei condamnări la cel puţin trei pedepse cu închisoare de 6 luni sau mai mici de 6 luni şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - existenţa a cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mici de 6 luni pronunţate în ţară care urmează să fie executate; - cele trei infracţiuni pentru care s-au pronunţat condamnări definitive să fie săvârşite cu intenţie sau praeterintenţie ; - condamnările să nu excludă starea de recidivă. Termenul al doilea care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa mai mare de 1 an trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - săvârşirea unei noi infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie , cel condamnat putând avea calitatea de autor, instigator sau complice; - pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea din nou a unei infracţiuni să fie închisoarea mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă; - săvârşirea noii infracţiuni să se producă după rămânerea definitivă a celor trei condamnări la pedeapsa închisorii, respectiv înainte de începerea executării vreuneia dintre acestea, în timpul executării, înainte de graţierea totală sau parţială a restului de pedeapsă, ori înainte de prescrierea executării acestor pedepse. 2.Recidiva mică postexecutorie constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, după executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse. Recidiva mică postexecutorie este formată din doi termeni. Primul termen constă în executarea integrală sau considerarea ca executată, graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori prescrierea a cel puţin trei pedepse cu închisoarea de 6 luni sau până la 6 luni trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - executarea integrală, graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori prescrierea executării a cel puţin trei pedepse; - pedepsele executate, graţiate sau prescrise trebuie să constea în închisoare; - condamnările executate, graţiate sau prescrise să nu excludă starea de recidivă. Termenul al doilea constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

59

- săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate în calitate de autor, instigator sau complice1 ; - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să constea în închisoare mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă; - noua infracţiune să fie săvârşită după executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea a cel puţin trei pedepse cu închisoarea de 6 luni sau până la 6 luni. d)Recidiva internaţională Recidiva internaţională potrivit art.37 ultimul aliniat Cod penal, există în situaţia când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în străinătate recunoscută de legea penală română, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, sau după executarea unei asemenea pedepse în străinătate, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Recidiva internaţională este compusă din doi termeni. Primul termen al recidivei internaţionale constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau de executarea unei asemenea pedepse în străinătate înainte de săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate în ţară de către infractori. Cel de-al doilea termen al recidivei internaţionale este reprezentat de infracţiunea săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie în ţară, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată în străinătate, pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă. C. Condamnările care nu atrag starea de recidivă (art.38 Cod penal) În conformitate cu art.38 Cod penal următoarele condamnări nu atrag starea de recidivă, adică nu sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de norma penală pentru existenţa celor doi termeni ai recidivei. a)Infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii Faptul că pentru condamnările privind infracţiunile comise în timpul minorităţii 1 este exclusă reţinerea stării de recidivă se datorează lipsei capacităţii psihice a minorului de a aprecia periculozitatea reală a faptelor săvârşite, a urmărilor acestora şi de a-şi manifesta pe deplin voinţa în realizarea infracţiunilor, respectiv perseverenţa infracţională. b)Infracţiunile săvârşite din culpă Ştiind că recidiva se reţine numai în măsura îndeplinirii condiţiilor impuse de legea penală pentru existenţa celor doi termeni, ori cel de-al doilea termen constă tocmai în săvârşirea cu intenţie a unei noi infracţiuni cu un grad de pericol social ridicat, faptele săvârşite din culpă fiind excluse de la reţinerea stării de recidivă. c)Infracţiunile amnistiate Când amnistia intervine înainte de condamnarea pentru prima infracţiune se va înlătura răspunderea penală a infractorului în sensul că se consideră că acesta nu a săvârşit acea infracţiune iar dacă amnistia apare după condamnarea definitivă pentru prima infracţiune se va înlătura executarea pedepsei, condamnarea neconstituind primul termen al recidivei. Când intervine după executarea primei condamnări, dar înainte de săvârşirea celei de a doua nu se va reţine starea de recidivă. Dacă amnistia intervine după executarea şi a celei de a doua condamnări făptuitorul va fi considerat infractor primar. d)Faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală 1

Fapta putându-se prezenta şi sub forma tentativei, deoarece infracţiunea aşa cum este ea definită de art.144 Cod penal cuprinde şi tentativa. 1 Până la vârsta de 14 ani minorul nu răspunde penal, între 14-16 ani răspunde penal dacă în momentul săvârşirii faptei a acţionat cu discernământ, minorii peste 16 ani răspund penal.

60

Dacă fapta iniţială în baza căreia s-a dispus condamnarea nu mai are caracter penal fiind dezincriminată, adică exclusă din sfera ilicitului penal, este considerată ca fiind nesăvârşită, nemaiprezentând primul termen al recidivei. Dacă legea de dezincriminare se promulgă după săvârşirea celei de a doua infracţiuni, recidiva va fi înlăturată din cauza lipsei unuia din termeni1 . e)Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea. Fiind o cauză care înlătură consecinţele condamnării, reabilitarea repune pe condamnat în folosinţa tuturor drepturilor interzise prin condamnare deci în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pentru care a primit o nouă pedeapsă nu i se va reţine starea de recidivă. f)Condamnările în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. Prin împlinirea termenului de reabilitare, chiar dacă această împrejurare nu a fost constată pe cale judecătorească, se înlătură posibilitatea reţinerii stării de recidivă astfel încât prin săvârşirea unei noi infracţiuni făptuitorul va fi considerat infractor primar. Dacă făptuitorul săvârşeşte din nou cu intenţie o infracţiune, împlinirea termenului reabilitării se întrerupe, situaţie în care pentru a se obţine reabilitarea termenul va fi calculat din nou. D. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică. Recidiva determină o agravare a pedepsei impusă de periculozitatea socială a infractorului recidivist. Agravarea pedepsei pentru existenţa stării de recidivă este facultativă pentru instanţa de judecată şi nu obligatorie, prin art.39 Cod penal impunându-se limitele individualizării cât şi a sporului de pedeapsă pentru fiecare modalitate a recidivei astfel: 1.Pedeapsa în cazul recidivei mari postcondamnatorii Legea prevede în acest sens că pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară, se contopesc ca şi la concursul de infracţiune, sporul fiind însă mai mare (până la 7 ani). Situaţia se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin aceea că pentru prima infracţiune există deja o hotărâre definitivă de condamnare. Aici se disting trei ipoteze posibile: a)Aplicarea pedepsei în cazul neexecutării primei condamnări; b)Aplicarea pedepsei în cazul executării parţiale a primei condamnări; c)Aplicarea pedepsei în cazul săvârşirii infracţiunii în stare de evadare. a)În cazul neexecutării primei condamnări În situaţia în care făptuitorul săvârşeşte cea de a doua infracţiune înainte de începerea executării primei condamnări, instanţa va stabili pedeapsa pentru a doua infracţiune şi apoi conform art.34 Cod penal va dispune să se execute şi pedeapsa cea mai grea (poate fi şi prima pedeapsă) cu posibilitatea sporirii acesteia până la maximul special prevăzut de lege pentru acea infracţiune şi dacă va considera că pedeapsa nu este îndestulătoare va putea aplica şi un spor de până la 7 ani. Dacă a doua infracţiune a fost sancţionată cu amendă, aceasta se va adăuga în total sau în parte la pedeapsa închisorii. b)Aplicarea pedepsei în cazul executării parţiale a primei condamnări În această situaţie se contopeşte doar restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat cu noua pedeapsă, urmând a fi executată cea mai aspră care poate fi ridicată până la maximul special, la care se mai poate adăuga sporul de până la 7 ani. Pedeapsa pe care o mai avea de executat se socoteşte de la data când a comis noua infracţiune şi nu de la descoperirea sau pronunţarea hotărârii de condamnare pentru cea de a doua. c)Aplicarea pedepsei în cazul săvârşirii infracţiunii în stare de evadare.

1

Făptuitorul, pe viitor, va fi considerat infractor primar.

61

Evadarea este incriminată de lege în art. 269 Cod penal. Dacă evadarea nu este urmată de săvârşirea altor infracţiuni pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare se contopeşte cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea anterioară. Instanţa mai are însă posibilitatea de a o mări până la maximul ei special) poate fi maximul primei infracţiuni sau maximul infracţiunii de evadare) iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani1 . Dacă condamnatul aflat în stare de evadare, săvârşeşte o nouă infracţiune se procedează la contopirea pedepsei aplicată pentru ultima infracţiune cu restul de pedeapsă ce a rămas neexecutată până la data evadării, la care se adaugă2 pedeapsa aplicată pentru evadare3 . 2.Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii. Datorită periculozităţii sporite a acestei forme a recidivei, legiuitorul a instituit un tratament sancţionator mai sever. Severitatea constă în faptul că pedepsele nu se contopesc, ci pe lângă prima pedeapsă primită şi executată, infractorul va trebui să execute integral şi pedeapsa stabilită pentru a doua infracţiune care poate merge până la maximul ei special şi să i se aplice, dacă este necesar, un spor variabil şi limitat la plafonul de 10 ani. Când alături de pedeapsa închisorii mai mare de un an este prevăzută posibilitatea aplicării amenzii se poate aplica amenda la maximul ei special putându-se aplica şi un spor de cel mult două treimi din maximul special. În cazul în care cel de al doilea termen este un concurs de infracţiuni vor fi aplicate pentru acest termen regulile concursului potrivit art.34 Cod penal, apoi regulile recidivei postexecutorii. 3.Pedeapsa în cazul recidivei mici atât postcondamnatorii cât şi postexecutorii Pentru stabilirea pedepsei în cazul recidivei postcondamnatorii instanţa va aplica o pedeapsă corespunzătoare pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă, după care va compara această pedeapsă cu cele trei pedepse ce formează primul termen şi va dispune să se execute cea mai gravă care va putea fi mărită până la maximul ei special cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 7 ani. În cazul recidivei mici postexecutorii se va aplica principiul existent la recidiva mică postcondamnatorie, sporul fiind de această dată de până la 10 ani. 4.Pluralitatea intermediară de infracţiuni (pedeapsa pentru unele cazuri când nu există recidivă). În anumite situaţii repetarea unei infracţiuni nu poate genera reţinerea concursului de infracţiuni, deoarece una din infracţiuni este săvârşită după o condamnare definitivă, dar nu poate justifica nici reţinerea stării de recidivă nefiind îndeplinite condiţiile de realizare a acestora. În acest caz, infracţiunile fiind repetate realizează conţinutul pluralităţii intermediare. Pluralitatea intermediară este reglementată de art.40 Cod penal, care prevede “Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni”. În dispoziţiile art.40 Cod penal pot fi încadrate următoarele situaţii care formează pluralitatea intermediară: - când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 6 luni sau sub 6 luni pentru o faptă intenţionată cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de executarea pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare; 1

Se aplică regulile concursului de infracţiuni conform art.34 lit.b Cod penal. Se va aplica principiul sistemului cumulului aritmetic. 3 Fără posibilitatea depăşirii maximului general de 30 ani prevăzut de art.53 teza 1 lit.b Cod penal. 2

62

- când după o condamnare mai mare de 6 luni pentru o faptă din culpă se săvârşeşte o nouă infracţiune în condiţiile arătate mai înainte; - când după o condamnare mai mare de 6 luni pentru o faptă intenţionată se săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de un an, sau noua infracţiune este săvârşită din culpă; - când prima condamnare priveşte o faptă sancţionată cu amendă, iar pentru a doua infracţiune se aplică pedeapsa închisorii sau cea a amenzii. În ce priveşte sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, art.40 Cod penal prevede şi se aplică regulile concursului de infracţiuni. Săvârşirea din nou a unei infracţiuni în stare de evadare determină ca pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare să fie adăugată la restul de pedeapsă rămas neexecutat (cumulul aritmetic), după care pedeapsa rezultantă se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii în stare de evadare. 5. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. Până la data modificării Codului penal prin Legea nr. 278/2006 publicată în M. Of. Nr. 601 din 12 iulie 2006 persoana juridică nu putea fi subiect al infracţiunii şi în consecinţă nu răspundea penal. Considerăm că prin prevederile Legii 278/2006 s-a pus capăt opiniilor că o persoană juridică nu poate fi sancţionată penal, ştiut fiind faptul că nu persoanele juridice comit fapte penale ci componenţi ai acestora şi în special persoanele fizice care pot lua decizii în numele persoanelor juridice şi sub acoperirea acestora fiind reprezentanţi ai acestora. În aceste condiţii consecinţele infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii persoanelor juridice în numele acestora vor fi suportate de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa principală a amenzii pentru fiecare inracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare care poate fi sporită cu maximul special prevăzut de art.71¹ alin. 2 sau 3, iar daca acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim1. În cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă se vor aplica de asemenea prevederile art. 40¹ alin. 1, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile cunoscute. 6. Recidiva în cazul persoanei juridice În cazul persoanei juridice se constată (art. 40² C.P.) că există doar două forme a recidivei. a) Recidiva postcondamnatorie b) Recidiva postexecutorie a) Recidiva postcondamnatorie. Potrivit art. 40² alin. 1 lit. a, când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată, ne aflăm în faţa recidivei postcondamnatorii. Recidiva postcondamnatorie a persoanei juridice este caracterizată de faptul că primul termen este reprezentat de o condamnare definitivă pentru care amenda nu a fost executată, iar al doilea termen constă în săvârşirea unei noi infracţiuni cu intenţie. a.1. Condiţiile recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice. - Existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. 1

Art. 71¹ al. 2. „Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5000 lei (RON), iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei (RON). Art. 71¹ al.3 „ Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei (RON), iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei (RON).

63

- Săvârşirea unei noi infracţiuni. - Infracţiunea să fie săvârşită cu formă de vinovăţie a intenţiei. - Pedeapsa principală a amenzii pentru infracţiunea anterioară să nu fi fost executată. b) Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice. Potrivit art. 40² alin. 1 lit. b C.P. când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată, recidiva este postexecutorie. Primul termen al recidivei postexecutorie constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa amenzii, condamnare care a fost executată, iar al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate. b.1. Condiţiile recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice. - Hotărârea de condamnare pentru prima infracţiune să fi fost executată sau considerată ca executată. - Săvârşirea din nou a unei infracţiuni. - Infracţiunea săvârşită din nou să aibă ca formă a vinovăţiei, intenţia. c. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorie şi postexecutorie în cazul persoanei juridice. În cazul recidivei postcondamnatorii amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc urmând să se execute amenda cea mai mare care poate fi sporită până la maximul special prevăzut de art. 71¹ alin. 2 sau 3 C.P.1. Dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor până la jumătate din acel maxim. În condiţiile în care persoana juridică a executat numai o parte din amenda aplicată pentru prima infracţiune, contopirea se va face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior, care poate merge până la maximul special al pedepsei prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, maxim care dacă nu este îndestulător va fi sporit cu încă jumătate din el. În cazul recidivei postexecutorii, pentru infracţiunea săvârşită din nou se va aplica pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut de art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, de acestă dată sporul care se poate aplica poate fi de până la doua treimi din acest maxim. Poate să mai existe şi situaţia când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare dar mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată executată să se descopere că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. Cu alte cuvinte persoana juridică deşi recidivistă a fost condamnată ca un infractor primar. În aceste condiţii se va aplica o pedeapsă în funcţie dacă se constată că persoana juridică îndeplineşte condiţiile recidivei postcondamnatorii sau a recidivei postexecutorii (art. 40² alin. 5). TIMP DE ASIMILARE 4 H TEST UNITATEA DE INFRACŢIUNE. CLASIFICARE CONCURSUL REAL RECIDIVA ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE

1

Explicaţii au fost date într-un subsol anterior.

64

MODULUL IX CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Secţiunea I Consideraţii generale Pentru ca o faptă săvârşită de o persoană să atragă răspunderea penală, trebuie să constituie infracţiune, adică să corespundă reglementării art.17 Cod penal. Lipsa oricăreia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii exclude caracterul penal al faptei şi deci exclude şi răspunderea penală. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau, potrivit legii1, în anumite stări, situaţii sau împrejurări care au ca efect nerealizarea uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei, având ca urmare înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului. Secţiunea II Legitima apărare Legitima apărare reprezintă o cauză legală care exclude caracterul penal al faptei prin reţinerea lipsei de vinovăţie pentru autorul actului de agresiune. În art.44 Cod penal se prevede că “Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele pericolului şi cu împrejurările în care sa produs atacul”. Din reglementarea legitimei apărări rezultă că această instituţie presupune existenţa a două laturi-atacul şi apărarea, care la rândul lor trebuie să îndeplinească unele condiţii fără de care legitima apărare devine inexistentă. A. Condiţii a)Condiţii privind atacul Pentru ca atacul exercitat de agresor să justifice un răspuns printr-o apărare legitimă, sunt necesare următoarele condiţii: 1.Atacul să fie material Aceasta presupune realizarea prin acţiuni fizice a unui prejudiciu prezent sau iminent, folosind violenţa fizică, directă prin mijlocirea unor produse sau mijloace apte să producă un prejudiciu cert. Credem că agresivitatea se poate manifesta şi prin abţinerea de la prestarea unor activităţi care asigură existenţa persoanei, cu intenţia de a se produce accentuarea stării negative a sănătăţii victimei ori chiar decesul acesteia. 2.Atacul să fie direct, în sensul că se ameninţă de îndată când între agresor şi victimă există un contact fizic nemijlocit ori valoarea pusă în pericol este direct ameninţată. 3.Atacul să fie imediat. Prin atac imediat se înţelege atât momentul când actul de agresiune este pe punctul de a se produce (atac iminent) existând certitudinea că se va înfăptui, precum şi atunci când atacul este în curs de desfăşurare (atac actual) care ţine din momentul începerii (până când fusese iminent) şi până în momentul consumării. 4.Atacul să fie injust Acţiunea agresională nu este justificată de nici un temei, de nici o motivare juridică. În anumite situaţii legea permite exercitarea unui atac just de către anumite organe specializate 1

Codul penal român, art.44-51.

65

(arestarea unui infractor în baza unui mandat emis legal) sau chiar în cadrul unor întreceri sportive (un meci de box). 5.Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, altei persoane sau interes public . Pentru a se justifica existenţa legitimei apărări se cere ca atacul să vizeze una dintre valorile sociale ocrotite de lege şi anume, atributele persoanei (viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea fiinţei umane) sau atributele statului (independenţa, suveranitatea, interesele unei organizaţii statale care funcţionează potrivit legii). 6.Atacul să pună în pericol grav persoana, drepturile sale ori interesul public. Un pericol este caracterizat ca fiind grav atunci când determină posibilitatea producerii unei vătămări a relaţiei sociale ocrotită de lege, de producerea unui rău ireparabil ce va avea consecinţe directe (distrugerea unui bun, leziuni sau vătămări corporale, pierderea vieţii). b)Condiţii privind apărarea Prin apărare înţelegem actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul. Apărarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii. 1.Apărarea să se realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Pentru a se putea pune problema legitimei apărări se cere ca apărarea prin care se înlătură atacul să se realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această faptă, prin care se respinge atacul poate fi săvârşită atât de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul, cât şi de altă persoană care a venit în ajutorul celui atacat. Fapta însă pentru a fi considerată ca săvârşită în legitimă apărare trebuie să intervină din momentul când atacul a devenit iminent şi până în momentul consumării sale. 2.Fapta să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru ca apărarea să fie considerată ca fiind efectuată în stare de legitimă apărare, trebuie să existe un raport între fapta săvârşită în apărare şi atacul care a determinat-o. Nu poate fi legitimă apărare când la un atac manifestat sub forma unei vătămări i se răspunde cu uciderea agresorului. Totuşi art.44 alin.3 Cod penal, consideră în legitimă apărare şi pe acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Dacă apărarea depăşeşte proporţionalitatea atacului şi nici nu se întrunesc condiţiile cerute de art.44 al.3 Cod penal, cel care se apără va răspunde penal cu recunoaşterea circumstanţelor atenuante (art.73 Cod penal). Când pentru înlăturarea unui atac, datorită stării de emoţie sau intervenţiei unei tulburări deosebite, cel atacat săvârşeşte o faptă mai gravă, se poate aprecia existenţa unui exces justificat ce reprezintă o apărare exagerată. Excesul justificat fiind asimilat cu legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei. Secţiunea II Starea de necesitate Legea defineşte în art.45 Cod penal starea de necesitate ca fiind starea în care se găseşte o persoană ce săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent (şi care nu poate fi înlăturat altfel) viaţa, integritatea corporală, sănătatea sa, a altei persoane, un bun important al său ori al altuia sau un înţeles obştesc. Pentru că fapta nu este săvârşită cu vinovăţie nu va fi infracţiune, fiind exclusă răspunderea penală. Şi starea de necesitate implică prezenţa în două laturi: pericolul, salvarea de la pericol.

66

Aceste două laturi trebuie să realizeze fiecare în parte anumite condiţii. A. Pericolul şi condiţiile sale Pericolul sociale în cazul stării de necesitate se datorează intervenţiei unor forţe naturale, occidentale, independente de voinţa unei persoane, el existând numai prin îndeplinirea următoarelor condiţii: - pericolul să se datoreze unor cauze naturale cu totul întâmplătoare; - pericolul să fie iminent, adică să ameninţe cu producerea sa, să fie în imediata apropiere a înfăptuirii sale, fără a mai fi posibil a se lua măsuri de preîntâmpinare a lui, devenind în acest mod actual, real şi vădit; - pericolul să ameninţe anumite valori pe care legea le indică în art.45 al.2 Cod penal. Valorile sociale ocrotite de lege sunt: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, un bun important sau un interes obştesc. B. Actul de salvare şi condiţiile sale A doua latură a stării de necesitate o constituie actul de salvare care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să se realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă valoarea a fost salvată în alt mod ce nu constituie o faptă prevăzută de legea penală nu se mai pune problema stării de necesitate; - săvârşirea faptei să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului. Această conduită rezultă expres din art.45 al.2 Cod penal care prevede că pericolul “nu putea fi înlăturat altfel”. C. Limitele stării de necesitate Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa stării de necesitate situează acţiunile săvârşite în afara limitelor stării de necesitate. În condiţiile art.45 al.3 Cod penal “Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Exagerarea efectelor mai grave de către autorul acţiunii de salvare va înlătura aplicarea stării de necesitate, dar făptuitorul va beneficia de circumstanţe atenuante. În condiţiile în care autorul într-o stare puternică de emoţie, tulburare sau temere depăşirea stării de necesitate va fi acceptată ca fiind justificată. Starea de necesitate nu poate fi invocată când făptuitorul, prin funcţia sau profesia sa era obligat să înfrunte pericolul iminent reieşit din exercitarea funcţiei (pompierii, marinarii, militarii aflaţi în misiuni de luptă etc.). Secţiunea IV Constrângerea fizică şi constrângerea morală A. Constrângerea fizică În art.46 al.1 Cod penal se prevede că “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. a)Condiţii Pentru realizarea constrângerii fizice sunt necesare următoarele condiţii: 1.Să existe o acţiune de constrângere, în sensul că în urma constrângerii fizice asupra unei persoane, aceasta să săvârşească o infracţiune. (Exemplu, un gardian imobilizat de un grup de deţinuţi care evadează). 2.Persoana supusă constrângerii fizice trebuie să se afle în situaţia de a nu putea să opună nici un fel de rezistenţă. 3.Fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune, indiferent de calificarea juridică a acesteia.

67

B. Constrângerea morală Art.46 al.2 Cod penal prevede că “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia, şi care nu poate fi înlăturat în alt mod”. Din textul de lege rezultă că sunt necesare îndeplinirea anumitor condiţii ca această formă a constrângerii să constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei astfel: 1.Să existe o acţiune de constrângere, prin ameninţare asupra psihicului unei persoane; 2.Pericolul grav să fie îndreptat împotriva persoanei ameninţate cât şi a unei alte persoane; 3.Pericolul grav ce formează conţinutul ameninţării, trebuie să fie de natură de a nu fi înlăturată într-un alt mod sau prin alte mijloace decât prin infracţiunea săvârşită de persoana ameninţată. Secţiunea V Cazul fortuit A. Noţiune Cazul fortuit este reprezentat conform art.47 Cod penal de acţiunea sau inacţiunea unei persoane care produce un rezultat neurmărit şi neacceptat de autorul acţiunii, rezultat datorat unei forţe naturale a cărei prezenţă nu a putut fi prevăzută. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenţia energiei străine suprapuse peste activitatea sa, care a produs urmarea, presupune că acestuia i-a lipsit prevederea şi pe cale de consecinţă vinovăţia, fapta neconstituind infracţiune. Spre exemplu un tractorist ară şi cu plugul atinge o bombă rămasă din timpul războiului, bombă care explodează şi omoară o altă persoană. Cazul fortuit există doar dacă sunt îndeplinite unele condiţii. B. Condiţiile cazului fortuit a)Rezultatul acţiunii sau inacţiunii săvârşite de o persoană să fie consecinţa unei împrejurări străine de conştiinţa voinţa făptuitorului; b)Împrejurarea determinată care a produs rezultatul efectiv trebuie să nu fi fost prevăzută de către autorul faptei; c)Acţiunea sau inacţiunea, care a produs rezultatul imprevizibil, trebuia să constituie elementele unei infracţiuni. Pentru reţinerea cazului fortuit şi înlăturarea caracterului penal al faptei, legea impune ca între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul neaşteptat al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului să existe un raport de cauzalitate, raport de cauzalitate care nu trebuie să existe însă între împrejurarea neprevăzută şi activitatea făptuitorului, împrejurarea neprevăzută putând exista înaintea săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Secţiunea V Iresponsabilitatea A.Noţiune Conţinutul iresponsabilităţii constă în lipsa capacităţii bio-psihice care face imposibilă adoptarea unei conduite normale privind actele exercitate. Cauzele care determină iresponsabilitatea sunt de natură diferită – întârzieri sau subdezvoltări intelectuale (debilitate mintală, idioţenie), existenţa unor boli psihice (schizofrenia etc. Starea de incapacitate psihică poate fi permanentă sau trecătoare, alternând cu perioade de luciditate1. B. Condiţii 1

În această situaţie autorul faptei va beneficia doar de circumstanţe atenuante, nefiind exonerat de răspundere penală.

68

Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei numai dacă sunt întrunite condiţiile impuse de art.48 Cod penal. a)În momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, autorul nu şi-a dat seama de rezultatul acţiunii datorită incapacităţii psihice, nepercepând în mod normal caracterul antisocial al faptei. b)Starea de incapacitate psihică a făptuitorului să existe atât în momentul săvârşirii faptei cât şi pe întreaga perioadă de timp cât a durat executarea acţiunii (inacţiunii). c)Starea de incapacitate psihică să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze. d)Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Secţiunea VII Beţia A. Noţiune Beţia reprezintă starea psiho-fizică anormală în care se află o persoană şi survine prin consumul de alcool (beţie caldă) precum şi prin consumarea unor stupefiante sau tranchilizante (beţie rece). B. Felurile şi condiţiile beţiei a)Felurile beţiei 1.Beţie accidentală – care a fost provocată, independent de voinţa persoanei datorită unui accident sau a unei întâmplări. 2.Beţie voluntară – care a fost acceptată sau provocată de o persoană1 . b)Condiţiile beţiei 1.Fapta să fi fost săvârşită în timp ce autorul se afla în stare de beţie produsă de alcool sau alte substanţe2 . 2.Starea de beţie să se fi produs în mod accidental. 3.Starea de beţie să fi fost completă. 4.Acţiunea sau inacţiunea produsă să constituie elementele unei infracţiuni. Secţiunea VIII Minoritatea făptuitorului A. Noţiune Capacitatea individuală a minorului de a conştientiza scopul şi efectele acţiunilor sau inacţiunilor sale este diminuată, aflându-se într-o continuă formare. De aceea legea a statuat că până la o anumită vârstă minorii nu posedă o capacitatea psihică totală pentru a conştientiza caracterul periculos al faptelor lor şi nici nu înţeleg rolul formativ al pedepsei. B. Condiţiile legale necesare răspunderii penale În conformitate cu art.50 Cod penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. a)Nu răspund penal minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani (art.99 al.1 Cod penal). b)Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă a săvârşit fapta cu discernământ (art.99 al.2 Cod penal). Participanţii la săvârşirea unei fapte penale alături de minor dacă îndeplinea condiţiile pentru a răspunde penal nu vor fi exoneraţi de această răspundere, iar persoanele care la data săvârşirii faptei aveau în îngrijire, supraveghere sau pază minorul vor răspunde civil pentru pagubele produse de minor prin fapta penală săvârşită. 1

Când o persoană devine în această stare de beţie în scopul săvârşirii unei infracţiuni i se vor aplica circumstanţe agravante conf.art.75 lit.e Cod penal. 2 Art.49 Cod penal.

69

Secţiunea IX Eroarea de fapt A. Noţiune Dacă în momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) autorul a cunoscut în mod greşit starea de fapt de care depindea caracterul penal al faptei, rezultă că şi capacitatea psiho-fizică a acestuia a fost denaturată, în sensul că nu a acţionat în mod eficient pentru a împiedica sau a limita, rezultatul periculos al acesteia. B. Codiţii În conformitate cu art.51 Cod penal eroarea de fapt reprezintă o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: - fapta săvârşirilor să constituie o infracţiune - autorul acţiunii să nu fi cunoscut în momentul executării acesteia despre intervenţia vreuneia dintre stările care ar exclude caracterul penal al faptei. - starea ce va reprezenta obiectul erorii trebuie să fie în mod concret unul din elementele constitutive ale infracţiunii, sau una dintre circumstanţele infracţiunii. C. Eroarea de drept În art.51 ultimul aliniat Cod penal legiuitorul a precizat că “necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Însă cunoaşterea greşită sau necunoaşterea unei legi ce nu are caracter penal se asimilează cu eroarea de fapt producând aceleaşi efecte juridice. TIMP DE ASIMILARE 3 H TEST CONDIŢIILE ATACULUI CONDIŢIILE SALVĂRII DE LA PERICOL BEŢIA MINORITATEA

70

MODULUL X RĂSPUNDEREA PENALĂ Secţiunea I Noţiune În orice colectivitate umană trebuie să existe reguli precis delimitate care să impună o anumită conduită necesar a fi respectată de membrii acelei colectivităţi. În general atitudinea oamenilor faţă de aceste reguli este de conformare, existând însă şi situaţii ce contravin acestor exigenţe, condiţii în care statul intervine prin mijloacele sale de drept punând capăt conduitei ilicite. Răspunderea penală este una din formele răspunderii juridice1 alături de răspunderea civilă, administrativă şi reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor în scopul restabilirii ordinei de drept şi a resocializării infractorului. Secţiunea II Principiile răspunderii penale Răspunderea penală este guvernată de anumite principii specifice dreptului penal. a)Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale Potrivit acestui principiu nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât în măsura în care a săvârşit o faptă care să întrunească condiţiile esenţiale ale infracţiunii prevăzute de art.17 al.1 Cod penal (pericolul social, vinovăţia şi prevederea în lege). b)Legalitatea răspunderii penale Acest principiu se realizează prin reglementarea precisă prin lege a infracţiunii ca temei al răspunderii penale; prin stabilirea de către lege a sistemului de sancţiuni penale şi a criteriilor de individualizare a pedepselor, cât şi prin stabilirea prin Codul de procedură penală, a competenţelor în materie de tragere la răspundere penală, drepturile şi obligaţiile celor ce participă la procesul penal precum şi condiţiile şi formele în care aceste drepturi se exercită. c)Principiul vinovăţiei Răspunderea penală este generată de săvârşirea cu vinovăţie a unei infracţiuni. Legea stabileşte forma vinovăţiei prevăzând în mod expres cazurile de sancţionare a culpei şi condiţiile constituirii ca infracţiune a unei inacţiuni, fiecărei acţiuni sau inacţiuni fiindu-i proprie o anumită formă de vinovăţie. d)Principiul răspunderii personale În baza acestui principiu nu poate fi tras la răspundere penală decât cel care a săvârşit în mod direct, nemijlocit infracţiunea, ca autor sau a participat ca instigator sau complice. e)Principiul individualizării proporţionale a răspunderii penale Condiţionarea existenţei unui raport dintre faptă şi individualizarea pedepsei determină eficacitatea aplicării normelor penale şi posibilitatea reeducării făptuitorului. Individualizarea sancţiunilor de drept penal se realizează atât sub aspectul stabilirii felului pedepsei, cât şi a cuantumului acesteia, în acest mod efectuându-se o gradare în aprecierea pericolului social al faptei şi a comportamentului făptuitorului, acestea devenind proporţionale cu răspunderea penală. 1

Teoria dreptului defineşte răspunderea juridică ca fiind o avertizare adresată în mod expres anumitor subiecte de drept despre consecinţele încălcării unor norme juridice, prin aplicarea constrângerii statului proporţional cu încălcarea constată.

71

Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe etape: individualizarea legală, care se realizează de legiuitori; individualizarea judiciară ce se realizează de instanţele de judecată; individualizarea administrativă care se realizează în cursul executării pedepselor. f)Principiul inevitabilităţii răspunderii penale Conform acestui principiu odată ce o persoană a săvârşit o infracţiune, ea nu mai poate evita răspunderea penală. Acest principiu presupune însă descoperirea tuturor infracţiunilor, determinarea celor ce le-a săvârşit, precum şi probarea lor. g)Principiul revocabilităţii sancţiunilor penale Sistemul pedepselor adoptat şi aplicat în legislaţia noastră prevede posibilitatea legală de revenire, de retragere a efectelor pedepsei fără a se încălca finalitatea pedepsei (prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni prin reeducarea condamnatului, intimidarea altor persoane predispuse la săvârşirea de infracţiuni etc.). h)Principiul umanismului sancţiunilor penale Sancţiunile de drept penal sunt concepute astfel încât să fie tolerabile de către condamnat atât sub aspectul limitelor cât şi sub aspectul formei, în sensul că prin executarea acestora să nu se cauzeze suferinţe fizice sau să fie înjosită persoana condamnată. Secţiunea III Sistemul pedepselor În legislaţia penală românească există trei categorii de sancţiuni de drept penal: pedepsele; măsurile educative; măsurile de siguranţă. A. Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice. Conform art.53 Cod penal pedepsele se clasifică astfel: - Pedepse principale din care fac parte: - detenţiunea pe viaţă - închisoare (de la 15 zile la 30 ani) - amenda (de la 100 lei RON la 50.000 lei RON) - Pedepse complementare din care fac parte: - interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani - degradarea militară. - Pedeapsa accesorie care constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege. B. Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice. Potrivit art. 53¹1 pedepsele ce pot fi aplicate persoanei juridice sunt pedepse principale şi pedepse complementare. 1. Pedepsele principale. - Pedeapsa principală care poate fi aplicată persoanei juridice este amenda de la 2.500 lei RON la 2.000.000 lei RON. - Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a sâvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani; e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. 2. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice. 1

Articol introdus prin Legea nr. 278/2006.

72

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare, însă când legea prevede acestă pedeapsă, aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare devine obligatorie. Instanţa poate aplica cumulativ pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani cu pedeapsa afişării sau difuzării hotărârii de condamnare (art 53² alin. 3). Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. C. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice. 1. Reguli generale ale executării pedepselor principale privative de libertate. În funcţie de gravitatea faptei săvârşite, infractorul va fi sancţionat cu o pedeapsă principală care poate fi ănsoţită şi de o pedeapsă complementară şi va fi executată în unul din următoarele regimuri1: a) regimul de maximă siguranţă; b) regimul închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis. În condiţiile stabilite de lege2 condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul. Pe timpul detenţiei, condamnaţii pot presta o muncă utilă, dacă sunt apţi de muncă, muncă ce este renumerată, mai puţin activităţile cu caracter gospodăresc3. După împlinirea vârstei de 60 de ani bărbaţii şi 55 de ani femeile, dacă sunt apţi de muncă pot presta asemenea activităţi la cererea lor. De asemenea şi minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pot să presteze astfel de activităţi la cererea lor. Executarea pedepselor privative de libertate se face potrivit dispoziţiilor L. 275/2006 în locuri anume destinate, denumite penitenciare. Femeile condamnate la pedepse privative de libertate execută aceste pedepse separat de condamnaţii bărbaţi. Minorii condamnaţi la pedepse privative de libertate execută aceste pedepse separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, cu asigurarea posibilităţii de a continua învăţământul şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor. 2. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă Pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost introdusă prin înlocuirea pedepsei cu moartea prin art.1 din Decretul-Lege nr.6/1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.). Detenţiunea pe viaţă este cea mai aspră pedeapsă penală. Datorită asupririi şi a efectelor pe care le are această pedeapsă asupra condamnatului, detenţiunea pe viaţă are un regim special de aplicare. Astfel conform art.54 Cod penal pedeapsa se execută în penitenciare anume destinate, iar acolo unde nu sunt astfel de penitenciare se amenajează secţii speciale în cadrul celorlalte penitenciare. Acest regim de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementată în Legea pentru executarea pedepselor. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică minorilor care au săvârşit infracţiuni sancţionate în acest mod (art.109 al.2 Cod penal), lor aplicându-li-se o pedeapsă cu închisoarea între 5 şi 20 ani, cât şi acelora care la data pronunţării hotărârii de condamnare au împlinit vârsta de 60 ani, cărora li se va aplica pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă (art.55 al.1 Cod penal). 1

Legea nr. 275 alin.4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 19, prezentată la finele cursului de faţă. 2 Legea 275/2006 art. 26. 3 Legea 275/2006 cap. 5, art. 57-63.

73

În situaţia în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoare pe timp de 25 ani (art.55 al.2 Cod penal). Condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate beneficia de eliberare condiţionată dacă a executat în mod efectiv 20 de ani de detenţiune, timp în care a fost stăruitor în muncă disciplinat şi a dat dovezi temeinice de îndreptare (art.55 1 al.1 Cod penal). La aplicarea acestei instituţii se va ţine seama şi de antecedentele penale a celui condamnat. Folosind aceleaşi argumente, în conformitate cu al.2 art. 551 Cod penal condamnaţii la detenţiunea pe viaţă, bărbaţii în vârstă de 60 ani şi femeile în vârstă de 55 ani, care au executat efectiv 15 ani din pedeapsă vor beneficia de liberare condiţionată. Liberarea condiţionată pentru condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă se menţine dacă aceştia nu mai săvârşesc nici o infracţiune în termen de 10 ani de la liberare. Dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune, se aplică dispoziţiile art.61 Cod penal, în sensul menţinerii liberării condiţionate sau se va dispune revocarea acestei măsuri. Când instanţa de judecată a procedat la comutarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau la înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii, timpul reţinerii, al arestării preventive cât şi perioada de detenţie executată din pedeapsa detenţiunii pe viaţă se vor considera ca parte executată din pedeapsa închisorii, fiind înlăturată executarea acestei părţi (art.552 Cod penal). 3. Pedeapsa închisorii. Închisoarea reprezintă o pedeapsă principală, ce are ca specific lipsirea de libertate pe o durată determinată a condamnatului limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 15 zile la 30 ani. Potrivit art.57 Cod penal, executarea pedepsei închisorii se face conform dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor1 în locuri de deţinere anume destinate. Indiferent de regimul de executare a pedepsei condamnaţii la pedeapsa închisorii pot pe timpul detenţiei să presteze diverse munci. Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este renumerată, cu excepţia activităţilor cu caracter gospodăresc necesare penitenciarelor şi a celor desfăşurate în caz de calamitate. Durata muncii prestate de persoanele condamnate la pedeapsa închisorii este de 8 ore pe zi şi nu mai mult de 40 de ore pe săptămână, cu excepţia femeilor însărcinate, cele care au născut în perioada detenţiei şi au în îngrijire copii în vârstă de până la un an precum şi a minorilor, la care durata zilei de muncă nu poate depăşi 6 ore pe zi şi 30 de ore pe săptămână. Pentru munca prestată condamnaţii realizează venituri, care însă nu sunt considerate venituri salariale, dar se impozitează conform prevederilor legale şi în raport cu programul de muncă nu pot fi mai mici decât salariul minim pe economie. Din aceste venituri, 30% revine persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei 90% din acestea, iar 10% se consemnează pe numele său, urmând să fie încasat, împreună cu dobânda aferentă la data punerii în libertate. 70% din venit rămâne Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani, condamnatul devine militar în termen, sau când aflându-se în timpul stagiului militar este condamnat la această pedeapsă, executarea se face într-o unitate militară disciplinară (închisoare militară) în condiţiile prevăzute de art. 62 Cod penal. 4. Pedeapsa cu amenda.

1

L. 275/2006

74

În dreptul penal1 amenda reprezintă pedeapsa principală care constă în plata unei sume de bani, stabilită prin hotărâre judecătorească, în folosul statului. Potrivit art. 63 alin. 2 Cod penal, atunci când legea prevede că infracţiunea se pedepseşte numai cu amendă, fără ai arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150lei RON iar maximul special este de 10.000 lei Ron. Dacă legea prevede pedeapsa amenzii tot fără ai arăta limitele dar alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an minimul special al amenzii este de 300 lei RON iar maximul special de 15.000 lei RON, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei RON şi maximul special de 30.000 lei RON. Când se constată că persoana condamnată se sustrage cu rea credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost plătită (art.63 1 Cod penal). D.Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice Pedepsele complementare reprezintă o formă de pedepsire a condamnatului prin restrângerea unor drepturi a acestuia completând pedeapsa principală. Sunt două categorii de pedepse complementare: a. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi; b. Degradarea militară. a. Interzicerea unor drepturi Pedeapsa constă în interzicerea pe timp determinat a exerciţiului unor drepturi prevăzute de lege, fără a pierde definitiv capacitatea de a le exercita. Aceste drepturi care se suspendă sunt de natură politică, cetăţenească şi civilă (art.64 Cod penal). Perioada de restrângere a drepturilor este cuprinsă între minimum 1 an şi maximum 10 ani (art.53 pct.2 lit.a). În conformitate cu art.64 Cod penal sunt interzise unul sau unele din următoarele drepturi: 1.dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; 2.dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; 3.dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura acesteia de care sa folosit condamnatul pentru a săvârşi infracţiunea; 4.drepturile părinteşti; 5.dreptul de a fi tutore sau curator. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică numai dacă pedeapsa principală constă în închisoare de cel puţin 2 ani, stabilită de instanţă şi nu prevăzută de legea penală. Pedeapsa interzicerii unor drepturi este obligatorie, când norma de incriminare prevede în mod expres alături de pedeapsa principală şi interzicerea unor drepturi şi facultativă când nu este prevăzută în dispoziţiile speciale ale legii, fiind lăsată la latitudinea instanţei. b. Degradarea militară Conţinutul pedepsei complementare a degradării militare se referă la privarea de drepturi (altele decât cele prevăzute de art.64 Cod penal) constând în pierderea gradului militar şi dreptul de a purta uniformă.

1

Amenda constituie o sancţiune prevăzută în mai multe ramuri ale dreptului: în dreptul civil – amenda civilă; în dreptul administrativ – amenda administrativă; în dreptul financiar-fiscal – amenda fiscală; în dreptul procedural – amenda procedurală iar în situaţia existenţei doar a contravenţiei – amenda contravenţională.

75

Aplicarea pedepsei este obligatorie faţă de condamnaţii militari în activitate sau rezervişti numai dacă pedeapsa principală stabilită de instanţa judiciară este închisoare sau mai mare de 10 ani, şi este facultativă numai în condiţia în care militarii (chiar în rezervă) au săvârşit infracţiunea cu intenţie, pentru care instanţa a aplicat pedeapsa principală cu închisoarea, de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Aplicarea acestei pedepse complementare duce la pierderea definitivă a gradului şi a dreptului de a purta uniformă, nemaiputând fi recăpătat nici pe calea reabilitării. E.Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice Pedepsele accesorii presupun interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal pe perioada executării pedepsei cu închisoarea. Se constată că pedeapsa accesorie nu are un conţinut propriu dar prezintă particularitatea că pe toată durata executării pedepsei cu închisoarea, condamnatul nu mai poate exercita nici unul din cele cinci drepturi prevăzute de art.64 Cod penal, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, până la graţierea totală, a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Pedeapsa accesorie se aplică şi în perioada cât condamnatul beneficiază de liberare condiţionată a executării pedepsei, în perioada întreruperii executării pedepsei precum şi în cazul evadării din stare legală de reţinere sau deţinere. F. Măsurile educative Măsurile educative sunt specifice regimului de formare instituit de legiuitor pentru protejarea infractorilor minori. Minoritatea este acea stare bio-fiziologică a persoanei în vârstă de până la 18 ani, dar şi starea socio-juridică a acesteia. Starea socio-juridică a minorului până la împlinirea vârstei de 18 ani cuprinde trei perioade: până la vârsta de 14 ani, minorul nu răspunde penal indiferent de gravitatea faptei săvârşite; între vârsta de 14 şi 16 ani minorii răspund penal dacă au discernământul faptelor săvârşite; între vârsta de 16 şi 18 ani minorii răspund penal, fiind exoneraţi totuşi de răspundere penală dacă sunt iresponsabili. Pentru aplicarea legii şi a tuturor consecinţelor ce decurg din aceasta, interesează limita de vârstă pe care a avut-o minorul la data săvârşirii faptei şi nu aceea pe care a atins-o la data descoperirii sau judecării acestuia. Pentru aplicarea sancţiunilor infractorilor minori s-au prevăzut criterii speciale de individualizare cum ar fi: gradul de pericol social al faptei, corelat cu împrejurările concrete în care a fost comisă aceasta; starea fizică a minorului (inclusiv starea de sănătate); dezvoltarea intelectuală; conduita minorului în familie, şcoală, societate, condiţiile în care a crescut şi trăit ş.a. Potrivit art. 101 C. penal măsurile educative care se pot lua faţă de minori sunt: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ. a) Mustrarea Este măsura educativă ce constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, a consecinţelor acesteia, în sfătuirea minorului de a-şi corecta conduita în viitor şi a se îndrepta, atrăgându-i-se atenţia că dacă săvârşeşte din nou o infracţiune i se va aplica o măsură mai aspră. Măsura, se execută numai în prezenţa minorului, pentru fapte mai puţin grave, lipsa acestuia făcând imposibilă aplicarea şi executarea măsurii. b.Libertatea supravegheată

76

Măsura educativă a liberării supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supravegherea unor factori educaţionali capabili să asigure îndreptarea minorului existând în acest sens şi o ordine de prioritate cum ar fi părinţii, persoana care l-a înfiat ori tutorele său. Dacă aceste persoane care deşi nu pot refuza supravegherea sunt în imposibilitate de a asigura, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate la cererea acestei persoane, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Perioada stabilită pentru supravegherea minorului este o perioadă fixă de un an, de aici rezultând că măsura nu se poate aplica minorilor care la data săvârşirii acţiunii ilicite depăşiseră vârsta de 17 ani. Supravegherea se exercită în baza unui program social prin care este observată cu atenţie comportarea minorului. În cazul în care în timpul termenului de un an, minorul se sustrage de la supraveghere, ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa va revoca libertatea supravegheată şi va lua faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. În cazurile în care, deşi fapta a fost săvârşită în perioada de minoritate, dar a fost descoperită după ajungerea făptuitorului la majorat, această măsură nu se mai adoptă, astfel că împotriva infractorului se va lua măsura educativă a mustrării sau pedeapsa penală. c.Internarea într-un centru de reeducare În conformitate cu art.104 Cod penal, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare a minorului se ia cu scopul reintegrării în societate a acestuia pentru săvârşirea unor fapte care prezintă un grad de pericol social ridicat. Aceasta reprezintă cea mai gravă măsură educativă aplicabilă minorilor, implicând privarea de libertate a acestora fiind însă deosebită faţă de pedeapsa închisorii. La data aplicării măsurii, făptuitorul trebuie să fie minor. Măsura se ia pe timp nedeterminat, dar de regulă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, în cazuri deosebite putându-se prelungi (pentru continuarea procesului de reeducare) cu cel mult 2 ani. Dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, sârguinţă la învăţătură (art.107 Cod penal), de la data trecerii a cel puţin un an de la internare, minorul poate fi liberat şi înainte de a deveni major. d.Internarea într-un institut medical-educativ În conformitate cu art.105 Cod penal, măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ se ia faţă de minorul care, din cauza stării fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie. Măsura se ia pe o perioadă nedeterminată, neputându-se stabili înaintea luării măsurii, perioada necesară îngrijirilor medicale, dar nu poate dura, în principiu, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, putându-se mări, dacă este nevoie cu încă 2 ani peste 18 ani. Măsura poate fi ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia (art.106 Cod penal). Dacă instanţa consideră necesar, după ridicarea măsurii internării într-un institut medical-educativ, poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare (dacă făptuitorul nu a împlinit vârsta de 18 ani). G.Pedepsele pentru minori În baza art.109 Cod penal minorilor care răspund penal li se poate aplica pedeapsa închisorii sau amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele acesteia reducându-se la jumătate, astfel că pedeapsa este fixată între jumătatea minimului şi jumătatea maximului, iar dacă jumătatea minimului va depăşi 5 ani, va fi redusă la 5 ani (de exemplu infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 Cod penal, se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 ani, astfel că, dacă infractorul este minor ar trebui să fie condamnat

77

la o pedeapsă cuprinsă între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni, însă limita minimă se va reduce astfel că minorul infractor va fi pedepsit cu închisoare cuprinsă între 5 ani şi 12 ani şi 6 luni. În cazurile în care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un minor, acesta va fi condamnat la pedeapsa închisorii cuprinsă între limitele de la 5 la 20 de ani (art.109 al.2 Cod penal). Pedepsele complementare nu se aplică minorului. Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi. H. Măsurile de siguranţă 1.Noţiune, scop, feluri. Pe lângă pedepse ca sancţiuni penale, legislaţia noastră penală a prevăzut şi alte sancţiuni de drept penal, numite măsuri de siguranţă, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol ce ar putea genera comiterea de infracţiuni. În Codul penal măsurilor de siguranţă li s-au consacrat titlul VI art.111-1181. Din conţinutul prevederilor Codului penal rezultă că măsurile de siguranţă sunt măsuri legale de constrângere sau de restrângere a exercitării drepturilor individuale prin forme medicale sau sociale, separat sau alături de pedeapsa închisorii luate faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Scopul măsurilor de siguranţă constă în înlăturarea unei stări de pericol, preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Starea de pericol se poate datora fie unei maladii(alienaţie mintală), alcoolismului, insuficienţei pregătirii profesionale, fie unor condiţii de mediu ce reprezintă un climat favorabil săvârşirii faptelor periculoase. Alegerea măsurilor de siguranţă se face de către organul judiciar, în funcţie de natura împrejurării care impune o anumită măsură. În ceea ce priveşte executarea, unele măsuri de siguranţă se pot executa înainte de a începe executarea pedepsei (internarea medicală), altele concomitent cu executarea pedepsei (obligarea la tratament medical) sau chiar după executarea pedepsei (interzicerea de a se afla în anumite localităţi). În cazul măsurilor de siguranţă, unele instituţii şi reglementări ce au ca efect suspendarea executării pedepsei nu produc efecte, cum ar fi amnistia, graţierea, prescripţia sau reabilitarea. După conţinutul lor măsurile de siguranţă pot fi clasificate în trei grupe: - măsuri de siguranţă cu caracter medical - măsuri de siguranţă restrictiv de drepturi - măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial. 2.Regimul măsurilor de siguranţă 2.1. Măsurile de siguranţă cu caracter medical. a)Obligarea la tratament medical (art.112 lit.a Cod penal şi art.113 Cod penal). Obligarea la tratament medical se aplică făptuitorilor care suferă de o boală psihică sau mintală sau care prin intoxicarea cronică cu alcool sau stupefiante prezintă pericol pentru societate, aducând daune atât propriilor interese cât şi intereselor sociale. Obligarea la tratament medical, ca măsură de siguranţă, este determinată de întrunirea cumulativă a două condiţii: - persoana împotriva căreia se ia măsura prezintă un pericol social, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe; - fapta pentru care se adoptă măsura internării va trebui, în mod obligatoriu, să facă parte din categoria faptelor prevăzute de legea penală. Obligarea la tratament medical constă în obligarea prin hotărâre judecătorească a făptuitorului bolnav sau intoxicat cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, de a

78

urma un tratament medical corespunzător până la însănătoşire. Deci măsura se ia pe timp nedeterminat, dar încetează odată cu însănătoşirea persoanei. Dacă boala se agravează sau făptuitorul refuză să se prezinte la tratament, împotriva acestuia se poate lua măsura internării medicale. Dacă pedeapsa făptuitorului este închisoarea, obligarea la tratament medical poate continua în închisoare, pe toată durata detenţiei, mai puţin, sau chiar după punerea în libertate dacă nu s-a ajuns la însănătoşirea făptuitorului. b)Internarea medicală (art.112 lit.b Cod penal şi art.114 Cod penal). Internarea medicală constă în internarea într-un institut medical de specialitate a făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman care prezintă pericol pentru societate. Măsura durează până la însănătoşirea făptuitorului. În vederea asigurării tratamentului medical aplicat făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman, care prezintă pericol pentru societate, instanţa va dispune privarea de libertate prin internarea acestuia într-un institut medical de specialitate. Măsura internării medicale nu se limitează în timp ci se întinde pe întreaga perioadă necesară ameliorării stării de boală sau înlăturării cauzei care a determinat boala. În cazul ameliorării stării de boală măsura internării medicale se înlocuieşte cu măsura obligării la tratament medical a făptuitorului. Internarea medicală se aplică în situaţiile când o persoană a săvârşit o faptă penală iar în momentul săvârşirii sau după producerea infracţiunii s-a constatat că făptuitorul era bolnav mintal ori toxicoman şi din această cauză prezintă pericol pentru societate. Această măsură poate fi luată şi în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau a judecăţii. 2.2. Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate. a)Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie (art.112 lit.c Cod penal şi art.115 Cod penal). Această măsură se poate dispune când făptuitorul a săvârşit o faptă penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care-l fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii ori o altă ocupaţie. Prin funcţie se înţelege orice însărcinare în cadrul organelor de stat sau organizaţiilor obşteşti, indiferent de modul însărcinării. Prin profesie se înţelege o activitate ce implică o pregătire teoretică şi practică corespunzătoare (medic, farmacist etc.). Prin meserie se înţelege o activitate ce se realizează de regulă prin muncă normală ce implică tot o pregătire de specialitate, iar prin ocupaţie se înţelege orice îndeletnicire care presupune o anumită pregătire în efectuarea sa (conducător auto amator, vânător, pescar etc.). Şi această măsură se ia pe timp nedeterminat, dar după trecerea a cel puţin un an, la cerere dacă temeiurile care au stat la baza luării ei au încetat, măsura poate fi revocată. Dacă cererea de revocare a fost respinsă, ea poate fi reînnoită după un alt an de la data respingerii cererii anterioare. După revocarea măsurii, persoana reintră în drepturile anterioare privind exercitarea funcţiei, profesiei, meseriei ori ocupaţiei. b)Interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art.112 lit.d Cod penal şi art.116 Cod penal). Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este măsura de siguranţă pe care instanţa o poate lua în cazul în care persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an, a fost condamnată şi pentru alte infracţiuni, instanţa apreciind că prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate.

79

În cazul în care infractorul a fost condamnat la o pedeapsă mai mare de 5 ani măsura de siguranţă poate fi aplicată indiferent dacă acesta a mai fost sau nu condamnat anterior. Pentru infracţiunile de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie de acelaşi sex şi perversiune sexuală, măsura de siguranţă poate fi luată oricare ar fi forma pedepsei aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni. Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată pe o durată de până la 5 ani. În cazul în care pericolul social subzistă, măsura poate fi prelungită cu o durată maximă ce nu va depăşi durata măsurii luată iniţial. Măsura poate fi revocată la cerere sau din oficiu, dar numai după trecerea unui termen de cel puţin un an şi numai dacă temeiurile ce au impus luarea acesteia au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. c)Expulzarea străinilor (art.112 lit.e Cod penal şi art.117 Cod penal). Expulzarea este măsura de siguranţă care constă în interzicerea rămânerii pe teritoriul ţării a cetăţenilor străini sau a persoanelor fără cetăţenie, care nu domiciliază în ţară în cazul în care au comis o infracţiune, datorită pericolului social pe care îl prezintă prezenţa lor în ţară. Măsura expulzării se ia, de regulă atunci când se săvârşeşte o infracţiune cu un grad ridicat de pericol. Din această cauză, expulzarea însoţeşte de cele mai multe ori pedeapsa închisorii, situaţie în care aducerea la îndeplinire a acesteia are loc după executarea sau graţierea pedepsei. Străinul va fi expulzat către statul al cărui cetăţean este, iar apatridul către ţara unde îşi are domiciliul. Străinul sau apatridul nu va fi expulzat în cazul existenţei unor motive serioase de a se crede că acesta riscă să fie supus torturii în statul al cărui cetăţean este sau unde îşi are domiciliul. d)Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată (art.112 lit.g şi art.1181 Cod penal). Această măsură de siguranţă poate fi luată de instanţa de judecată împotriva persoanei condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra membrilor familiei; dacă apreciază că prezenţa infractorului reprezintă un pericol grav pentru membrii familiei sale. Măsura poate fi luată pe o durată de cel mult 2 ani la cererea părţii vătămate. Pe durata măsurii se interzice persoanei de a reveni în locuinţa familiei. Încălcarea interdicţiei impusă prin hotărâre judecătorească reprezintă conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Măsura poate fi revocată la cererea membrilor familiei condamnatului când există suficiente dovezi de îndreptare a acestuia, iar temeiurile care au determinat adoptarea ei au încetat, dispărând astfel şi starea de pericol. 2.3. Măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial Din cadrul acestor măsuri de siguranţă face parte confiscarea specială (art.112 lit. f şi 118 Cod penal) Confiscarea specială constă în predarea unor categorii de bunuri prevăzute expres de lege, a căror deţinere prezintă pericol social dat fiind natura lor (arme, substanţe explozive, stupefiante) destinaţia lor (materiale necesare pentru falsificarea de monedă) sau provenienţa lor licită (monede falsificate). Prin art.118 Cod penal, legiuitorul a determinat în mod concret categoriile de bunuri ce pot fi confiscate în mod special: a.Lucrurile produse prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală

80

Sunt considerate astfel de lucruri: alimentele, băuturile, ştampilele falsificate, medicamentele, armele precum şi băuturile introduse în ţară prin contrabandă1 . b. Bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, acesta a cunoscut scopul folosirii lor. În această categorie de bunuri intră bunurile folosite de infractor în scopul săvârşirii infracţiunii cum ar fi: arme de vătămare folosite la braconaj, plase de pescuit folosite la braconaj. Dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este în mod vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii se poate dispune confiscarea în parte a bunului ori prin echivalent bănesc ţinându-se seama de urmarea periculoasă a infracţiunii precum şi de contribuţia bunului la producerea acesteia. Dacă bunurile nu au aprţinut infractorului iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, acestea nu vor putea face obiectul confiscării dar se va proceda la confiscarea echivalentului în bani al acestora. Acestă măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă. c. Bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producere3a, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului. Dacă proprietarul nu a cunoscut scopul folosirii bunurilor se va confisca echivalentul în bani al acestora. d. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor. Dacă prin săvârşirea faptei s-au obţinut alte bunuri sau bani şi acestea vor fi confiscate. Aceste bunuri vor fi confiscate şi atunci când după primirea lor, persoana care urma să săvârşească infracţiunea a denunţat oferta sau nu a mai produs infracţiunea. e. Bunurile obţinute prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. f. Bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. Legea incriminează deţinerea de arme şi muniţii (art.279 Cod penal), nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive (art.2791 Cod penal) etc. Datorită pericolului pe care-l prezintă lucrurile din această categorie vor fi confiscate indiferent dacă aparţin făptuitorului sau unei alte persoane care nu este implicată în fapta produsă. În art.439 Cod procedură penală legiuitorul a stabilit că atunci când confiscarea specială este luată prin ordonanţă sau hotărâre lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica, iar când se dispune distrugerea acestora la operaţiune trebuie să asiste fie procurorul, fie judecătorul desemnat, întocmindu-se un proces verbal care se depune la dosarul cauzei. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Instanţa poate totuşi să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale. Secţiunea IV Individualizarea pedepselor 1

V.Dongoroz-Explicaţii teoretice(…) op.cit.vol.II, pag.319.

81

A. Generalităţi Activitatea judiciară este implicată spre finalul procesului ei de desfăşurare, în actul de individualizare a pedepsei penale. Individualizarea pedepselor constă în activitatea de stabilire a răspunderii penale şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru fiecare infracţiune atât în ceea ce priveşte prevederile legii dar şi din punctul de vedere al instanţei de judecată. Individualizarea răspunderii penale reprezintă un principiu de bază al dreptului penal. Această individualizare este legală, judiciară şi administrativă. 1)Individualizarea legală Este făcută de însuşi legiuitor când acesta stabileşte cadrul general al pedepsei, stabileşte pedepse relativ determinate pentru fiecare infracţiune în parte potrivit gradului de pericol social, prin arătarea sancţiunilor alternative şi a celor complementare, prin dispoziţiile referitoare la modul de sancţionare a tentativei şi a faptelor comise de minori, precum şi prin stabilirea criteriilor generale pe care trebuie să le aibă în vedere instanţa cu ocazia individualizării realizată de ea. 2)Individualizarea judiciară – se înfăptuieşte cu prilejul soluţionării cauzei de către instanţă care din momentul constatării existenţei răspunderii penale, urmează să stabilească şi să aplice sancţiunea concretă în cadrul limitelor ei legale, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 şi 27 Cod penal. 3)Individualizarea administrativă se realizează la locul de executare a sancţiunii, de către administraţia acestui loc, care va ţine seama de sex, vârsta, antecedentele penale, conduita condamnatului în timpul executării precum şi de natura şi gravitatea infracţiunii. În cadrul acestor trei forme ale individualizării locul central îl ocupă individualizarea judiciară deoarece prin ea se concretizează gradul răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită, reflectat în sancţiunea aplicată unui anume infractor. Codul penal în art.72 precizează că la individualizare instanţa trebuie să ţină seama de cadrul general al pedepselor, de reglementările generale privitoare la instituţiile legate de infracţiune aplicabile în cauză, cum sunt tentativa, participaţia, pluralitatea, unitatea legală, minoritate precum şi de toate celelalte reglementări generale aflate în dispoziţiile părţii generale. Se au apoi în vedere limitele speciale ale pedepsei, între care instanţa stabileşte pedeapsa concretă în funcţie de gradul răspunderii penale a infractorului. Se ia în considerare gradul de pericol social al infracţiunii când se analizează conţinutul concret al faptei şi împrejurările ce o înconjoară ce contribuie la evaluarea de pericol social. Se va analiza atât obiectiv (mijloacele de realizare, condiţiile de timp şi loc etc.) precum şi subiectiv urmând să stabilească forma de vinovăţie (intenţie sau culpă) precum şi mobilul sau scopul infracţiunii. Un alt criteriu de care trebuie să ţină seama instanţa la individualizarea pedepsei este personalitatea infractorului. Instanţa va trebui să culeagă date referitoare la dezvoltarea psihofizică a infractorului, atitudinea acestuia în familie şi societate, locul de muncă, vârsta, calitatea pe care o are (medic, funcţionar, militar etc.) dacă a acţionat în participaţie, este sau nu recidivist sau că a comis un concurs de infracţiuni. În sfârşit instanţa va trebui să ţină seama şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. B. Circumstanţe atenuante şi agravante Circumstanţele sunt împrejurări care constă în stări, calităţi sau situaţii de care nu depinde realizarea conţinutului legal al infracţiunii în forma sa simplă, fiind însă legate de infracţiune şi infractor contribuind la realizarea gradului de pericol concret al infracţiunii, agravând sau atenuând răspunderea penală a infractorului. În funcţie de unele criterii circumstanţele cunosc o anumită clasificare.

82

Astfel după obiectul la care se referă (infracţiune sau infractor) circumstanţele pot fi reale sau personale. După momentul existenţei lor circumstanţele sunt anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii infracţiunii. În funcţie de infracţiunile la care au efecte circumstanţele sunt generale (cele prevăzute în partea generală a Codului penal şi care au o eficienţă cu privire la toate infracţiunile, art.73, 74 şi 75 Cod penal) şi speciale (prevăzută în partea specială a Codului penal sau în legi speciale). Având în vedere efectul lor circumstanţial sunt agravante sau atenuante. 1)Circumstanţele atenuante Codul penal consacră două categorii de circumstanţe atenuante legale, obligatorii şi circumstanţe atenuante judiciare sau facultative. a. Circumstanţe atenuante legale Acestea fiind legale sunt şi obligatorii, art.73 Cod penal precizând că din această categorie fac parte: - depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate; - săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. b.Circumstanţe atenuante judiciare (facultative) Circumstanţele atenuante facultative constau în acele împrejurări de care instanţa poate sau nu să ţină seama în vederea îmbunătăţirii situaţiei făptuitorului. Codul penal, în art.74 indică cu titlu exemplificativ următoarele împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante; - conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii; - stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită; - atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului penal, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor. Pe lângă acestea instanţa mai poate reţine şi alte împrejurări cărora să le atribuie caracter atenuant cum ar fi: nivelul redus de instruire a făptuitorului; numărul mare de copii avut în întreţinere; boala; starea de bătrâneţe; graviditate etc. Aceste circumstanţe, când sunt constatate atrag întotdeauna reducerea pedepsei sau schimbarea unei categorii de pedepse mai grave cu alta mai uşoară. Regula generală desprinsă din art.76 Cod penal este că în situaţia reţinerii circumstanţelor atenuante, pedeapsa se coboară obligatoriu sub minimul special. În cazul infracţiunilor cu urmări deosebit de grave sau a infracţiunilor contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, de omor, pedeapsa se reduce până la 1/3 din minimul special. Circumstanţele atenuante produc efecte asupra tuturor categoriilor de infracţiuni precum şi asupra pedepselor complementare. În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă dacă sunt reţinute circumstanţe atenuante se va aplica pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani. 2)Circumstanţele agravante Circumstanţele agravante sunt acelea care pot atrage după sine agravarea pedepsei legale peste maximul ei special. Legea enumără în mod limitativ circumstanţele agravante, însă permite instanţei să reţină şi alte împrejurări care au acest caracter. Astfel, conform art.75 Cod penal, următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante: 1.săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;

83

2.săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public; 3.săvârşirea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; 4.săvârşirea infracţiunii din metode josnice; 5.săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei; 6.săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate. Efectele reţinerii circumstanţelor agravante constau în aceea că instanţa poate aplica o pedeapsă până la maximul ei special (art.78 Cod penal). Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii, se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi însă o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special. C. Individualizarea judecătorească a executării pedepsei Instituţiile de individualizare judecătorească a executării pedepsei sunt: a)Suspendarea condiţionată a executării pedepsei; b)Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c)Executarea pedepsei la locul de muncă; a)Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Prin modul de reglementare a instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei (art.81 Cod penal) se stabileşte necesitatea existenţei unor condiţii după condamnarea infractorului, cât şi necesitatea respectării unor condiţii ulterior condamnării acestuia. Unele dintre aceste condiţii sunt obiective, interesând acţiunea sau inacţiunea infracţională, iar altele sunt subiective interesând persoana condamnatului1 . 1.Condiţiile obiective (privind pedeapsa aplicată) Legea stabileşte următoarele condiţii obiective pentru aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. - Durata pedepsei reprezintă condiţia prin care se caracterizează gravitatea infracţiunii precum şi natura acesteia. Astfel suspendarea se dispune pentru orice tip de infracţiune pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare de cel mult 3 ani sau amenda, iar în cazul concursului de infracţiuni doar când pedeapsa aplicată este de cel mult doi ani şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.81 al.1 lit.b şi lit.c. Suspendarea nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură. - Repararea integrală a pagubei În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată (art.81 al.4 Cod penal). Suspendarea se acordă şi în cazul în care plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare. - Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se acordă fără însă să atragă suspendarea măsurilor de siguranţă sau a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare acestea fiind folositoare atât societăţii cât şi infractorului şi victimei. 2.Condiţii subiective (privind persoana condamnatului). - Legea prevede imunitatea ca infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnatul intră în vreunul dintre cazurile prevăzute de art.38 Cod penal care nu atrag starea de recidivă prin puterea legii (art.81 al.1 lit.b). 1

Iancu Tănăsescu şi colab.op.cit.p.611.

84

- Îndeplinirea condiţiilor enunţate implică evaluarea acestora de instanţa judiciară care va aprecia pentru fiecare caz în parte dacă scopul pedepsei penale va fi atins chiar şi fără executarea pedepsei aplicate. Această regulă prevăzută de art.81 al.1 lit.c Cod penal, are un caracter principal garantând faptul că o persoană condamnată va respecta legalitatea şi va da dovezi temeinice de îndreptare. 3.Termenul de încercare Din momentul garantării că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia instanţa judiciară dispune prin sentinţă suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe o anumită durată, termen în care se verifică şi se supraveghează comportamentul condamnatului în societate. Durata suspendării condiţionate a pedepsei reprezintă şi termenul de încercare şi se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, iar în cazul pedepsei cu amenda termenul de încercare este de 1 an (art.82 al.1 şi 2 Cod penal). Nerespectarea termenului de încercare are drept consecinţă revocarea măsurii suspendării. Calculul termenului de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă (art.82 al.3 Cod penal) şi durează până în ziua în care încetează executarea pedepsei, ziua în care începe şi ziua în care încetează executarea pedepsei fiind socotite în durata executării (art.87 Cod penal). Când persoana aflată în termenul de încercare a fost graţiată parţial sau total, pedeapsa se va reduce în limitele prevăzute de actul de graţiere reducând proporţional durata termenului de încercare al suspendării condiţionate prezentând şi avantajul că persoana condamnată va fi reabilitată de drept dacă va îndeplini condiţiile prevăzute de art.86 Cod penal. În cazul suspendării executării acordate unui infractor minor termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani iar dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda termenul de încercare este de 6 luni (art.110 Cod penal). Termenul de încercare nu se extinde, nu se reduce şi nici nu se întrerupe indiferent de atitudinea condamnatului. În cazul nerespectării condiţiilor impuse condamnatului se suspendă aplicarea efectelor definitive ale suspendării executării. Dacă în cursul termenului de încercare, condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune cu intenţie pentru care a fost condamnat definitiv 1 instanţa revocă suspendarea condiţionată dispunând executarea în întregime a pedepsei cumulată şi nu contopită cu prima pedeapsă. În situaţia în care infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare, nu mai poate fi revocată suspendarea pedepsei. Dacă ultima infracţiune a fost săvârşită din culpă şi a fost descoperită înăuntrul termenului de încercare se poate aplica suspendarea condiţionată dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Prin art.83 al.ult. Cod penal, legea prevede că după stabilirea pedepsei pentru ultima infracţiune intenţionată nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă evitându-se astfel dubla agravare a situaţiei juridice a condamnatului care urmează să execute cumulativ cele două pedepse. Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa poate dispune revocarea 1

Data pronunţării hotărârii de condamnare poate fi şi după expirarea termenului de încercare.

85

suspendării executării pedepsei, în afara cazului când condamnatul dovedeşte că nu a avut posibilitatea îndeplinirii acelor obligaţii (art.84 Cod penal). În cazul descoperirii faptului că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare, instanţa va anula suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.85 Cod penal). b)Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere instituie respectarea unor obligaţii şi a unor măsuri legale atât în sarcina condamnatului cât şi a instanţei. Astfel instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii (art.86 Cod penal): - pedeapsa aplicată de instanţă să fie închisoare de cel mult 4 ani, iar în cazul concursului de infracţiuni, numai dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult trei ani. - infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, în afara cazurilor când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art.38 Cod penal (condamnările care nu atrag starea de recidivă1 ); - instanţa va trebui să aprecieze, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea hotărârii de condamnare constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. 1.Termenul de încercare În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani. 2.Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului 2.1.Măsurile de supraveghere Pentru a exista posibilitatea de control a modului cum sunt respectate obligaţiile către condamnat legea a instituit posibilitatea ca pe durata termenului de încercare acesta să se supună următoarelor măsuri de supraveghere (art.86 3 Cod penal): să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. 2.2.Obligaţiile condamnatului Măsura suspendării executării sub supraveghere dă posibilitatea instanţei să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligaţii: să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării; să se prezinte, la datele fixate, lajudecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrarea socială a infractorilor. 3.Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Refuzul condamnatului de a respecta constrângerile impuse prin hotărârea de condamnare, săvârşirea unei infracţiuni, precum şi neîndeplinirea obligaţiilor civile determină

1

Infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii; din culpă; amnistiate; nu mai sunt prevăzute de legea penală ca infraţiuni; infracţiunile pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

86

instanţa să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei. 4.Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere În condiţiile în care se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii depăşeşte 3 ani, instanţa poate dispune anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. 5.Reabilitarea în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere Dacă pe timpul termenului de încercare impus de instanţa judecătorească în cazul dispunerii suspendării pedepsei sub supraveghere, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi dacă nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei în baza art.83 şi 84 Cod penal, va fi reabilitat de drept, dobândind drepturile avute în perioada anterioară condamnării. c)Executarea pedepsei la locul de muncă Modalitatea de executare a pedepsei la locul de muncă impune îndeplinirea unor condiţii obligatorii referitoare la durata şi felul pedepsei, persoana condamnatului, acordul scris al unităţii, aprecierea temeiurilor de către instanţă astfel: instanţa poate să dispună executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, dacă pedeapsa aplicată este închisoare de cel mult 5 ani ori cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea nu atrage starea de recidivă (art.38 Cod penal). Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni este de cel mult 3 ani închisoare şi sunt întrunite şi celelalte condiţii enunţate anterior. Pentru ca instanţa să poată dispune executarea pedepsei la locul de muncă condamnatul este obligat să obţină acordul scris al unităţii în care îşi desfăşoară activitatea sau al unei alte unităţi de a executa pedeapsa în cadrul acesteia. Pe timpul executării pedepsei condamnatul este obligat să respecte şi îndeplinească toate îndatoririle ce-i revin conform legislaţiei muncii şi regulamentelor de ordine interioară a unităţii. Din totalul veniturilor cuvenite, pentru munca prestată cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase se reţine o cotă de 15-40% stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane care se varsă la bugetul statului. În cazul condamnatului minor, limitele reţinerii se reduce la jumătate. După reţinerea cotelor indicate, drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului. Durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă, iar în condiţiile în care cel condamnat îşi execută pedeapsa în unitatea în care-şi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat cu acea unitate se suspendă. Dacă condamnatul execută pedeapsa într-o altă unitate decât cea în care îşi desfăşura activitatea la data condamnării, contractul de muncă încheiat cu acea unitate încetează. În cazul în care cel condamnat la o astfel de pedeapsă a devenit militar în termen în cursul judecării sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se execută la locul de muncă după trecerea lui în rezervă. Când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă, contopind pedepsele aplicate pentru cele două infracţiuni, la nevoie aplicându-i un spor de până la 7 ani.

87

Pedeapsa la locul de muncă se revocă în mod obligatoriu şi în cazul în care cel condamnat nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, restul de pedeapsă rămas neexecutat executându-se într-un loc de deţinere. Instanţa de judecată, în condiţiile în care cel condamnat mai săvârşeşte o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, infracţiune care se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă, va anula executarea pedepsei la locul de muncă, urmând ca aceasta să se execute într-un loc de deţinere. În conformitate cu art.8611 Cod penal dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă, numai la cererea conducerii unităţii unde-şi desfăşoară activitatea sau la cererea condamnatului. Dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă urmând să se aplice dispoziţiile art.61 şi 8610 al.3 Cod penal. D. Calculul pedepselor Potrivit art.87 Cod penal, durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare, ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează socotindu-se în durata pedepsei. În durata executării intră şi perioada de timp în care condamnatul se află bolnav în spital, dacă nu şi-a provocat în mod voit boala. Dacă şi-a provocat în mod voit boala ori lipseşte nejustificat de la locul de muncă (în cazul condamnării la închisoare la locul de muncă) aceste perioade de timp nu vor intra în durata executării pedepsei. În condiţiile în care, în vederea soluţionării cauzei, infractorul este reţinut sau arestat preventiv, timpul reţinerii sau al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Dacă pedeapsa pronunţată a fost cea a amenzii, durata reţinerii şi a arestării preventive se va scădea prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii. În conformitate cu art.89 Cod penal în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării în condiţiile art.4, 5 şi 6 Cod penal, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară, partea din pedeapsă precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române. Secţiunea V Înlocuirea răspunderii penale A. Înlocuirea răspunderii penale Art.90 Cod penal precizează limitativ condiţiile în care răspunderea penală poate fi înlocuită. Aceasta pentru că răspunderea penală poate coexista cu pedeapsa penală, în virtutea aplicării legii penale, numai atunci când aceasta se justifică în vederea menţinerii ordinii de drept şi are la bază principiile de bază care o guvernează. În situaţiile în care, între pericolul social al infracţiunilor săvârşite de infractori şi pedeapsa penală care trebuie să fie adoptată nu mai există o concordanţă, legiuitorul a dispus că răspunderea penală poate fi înlocuită printr-o răspundere de ordin extrapenal, constând în sancţiuni cu caracter administrativ dacă sunt întrunite condiţiile legale referitoare la pedeapsă, infracţiune, pericol social, pagubă şi făptuitor.

88

Astfel în ce privesc condiţiile privitoare la pedeapsă art.90 al.1 lit.a teza 1 Cod penal prevede că pentru a se înlocui răspunderea penală cu o sancţiune cu caracter administrativ este necesar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoare de cel mult un an sau amendă. În ce privesc condiţiile privitoare la infracţiuni acelaşi art.90 la al.1 lit.a teza 2 enumără în mod limitativ un anumit gen de infracţiune săvârşite, la care poate fi înlocuită răspunderea penală cu una administrativă, dar şi în cazul acestor infracţiuni numai dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei RON. Aceste infracţiuni sunt: furtul, 208 Cod penal, abuzul de încredere, 213 Cod penal; înşelăciunea, 215 al.1 Cod penal; delapidarea art.215 1 al.1 Cod penal; distrugerea, art.217 al.1 Cod penal şi distrugerea din culpă, art.219 al.1 Cod penal. Art.90 al.1 lit.b Cod penal prevede condiţiile referitoare la pericolul social, în sensul că răspunderea penală poate fi înlocuită cu o sancţiune cu caracter administrativ dacă fapta în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave. Litera “c” din al.1 al art.90 impune condiţia reparării integrale a pagubei pricinuite prin infracţiune, până la pronunţarea hotărârii. Şi în sfârşit răspunderea penală poate fi înlocuită cu o sancţiune administrativă şi în condiţiile în care atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta (art.90 al.1 lit.d Cod penal) şi sunt suficiente date că acesta poate fi îndreptat fără a se aplica o pedeapsă (art.90 al.1 lit. “e” Cod penal); dacă nu a mai fost anterior condamnat sau nu i s-au aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ (art.90 al.2 Cod penal). B. Sancţiunile cu caracter administrativ Când sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea răspunderii penale instanţa va putea aplica o sancţiune cu caracter administrativ din cele prevăzute de art.91 Cod penal şi anume: a)mustrarea b)mustrarea cu avertisment c)amenda de la 10 lei RON la 1000 lei RON. a)Mustrarea constă în prezentarea consecinţelor directe ale infracţiunii asupra obiectului juridic ocrotit de lege, efectele pe care le are fapta ilicită asupra făptuitorului precum şi ca drepturi şi obligaţii îi revin acestuia pe viitor, reţinându-i-se în mod deosebit atenţia asupra faptului că în cazul producerii de noi infracţiuni, împotriva lui vor fi luate măsuri mai grave. b)Mustrarea cu avertisment este o sancţiune cu caracter administrativ mai gravă, prin care i se atrage atenţia făptuitorului că la o nouă încălcare a legii se va aplica o sancţiune mult mai gravă. Această măsură nu prezintă deosebiri esenţiale faţă de sancţiunea mustrării motiv pentru care considerăm să s-ar impune eliminarea uneia dintre aceste sancţiuni şi aplicarea altor forme. c)Amenda de la 10 lei RON la 1000 lei RON se va aplica de către instanţă în funcţie de valoarea socială apărată şi care a fost lezată prin acţiunea (inacţiunea) făptuitorului. Această sancţiune se deosebeşte de celelalte forme ale amenzii (penală, civilă, contravenţională etc.) fiind doar o sancţiune de ordin administrativ tocmai datorită pericolului social redus al faptei comise. C. Înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni În conformitate cu art.98 Cod penal, măsura înlocuirii răspunderii penale, cu o sancţiune cu caracter administrativ are loc şi în cazul în care mai multe persoane contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (indiferent de calitatea în care participă, autor, coautor, instigatori ori complice) dar numai în condiţiile în care participantul îndeplineşte condiţiile stabilite de art.90 Cod penal, urmând ca participanţii care nu îndeplinesc condiţiile

89

din articolul mai sus menţionat să fie sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită (art.90 al.1 Cod penal). Art.90 al.2 Cod penal precizează că răspunderea penală poate fi înlocuită cu o sancţiune administrativă chiar şi în cazul concursului de infracţiuni, dar numai în condiţiile în care fiecare dintre infracţiunile săvârşite de către acelaşi autor, care intră în concurs, îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.90 Cod penal.

TIMP DE ASIMILARE 4H TEST: SISTEMUL PEDEPSELOR INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

90

MODULUL XI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Secţiunea I Cauzele care înlătură răspunderea penală Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituţii ale dreptului penal care au ca efect înlăturarea răspunderii penale deşi există temeiul acesteia – infracţiunea. A. Amnistia Amnistia este un act de clemenţă ce se acordă prin lege de către Parlamentul României pe baza unor raţiuni de ordin social. Prin această instituţie se oferă posibilitatea societăţii să facă uitate anumite infracţiuni. Amnistia are ca obiect infracţiunile săvârşite, nu produce efecte decât pentru persoanele care au comis infracţiunile menţionate în actul juridic, în principiu având un caracter retroactiv. În cazul participaţiei profită tuturor celor ce au cooperat la săvârşirea faptei, ce formează obiectul amnistiei, neputând însă beneficia de efectele actului de clemenţă tăinuitorii, favorizatorii, cei ce nu au denunţat infracţiunea, precum şi acei participanţi care nu întrunesc toate condiţiile specificate în lege. În funcţie de efectele pe care le produc amnistia este generală sau specială. Amnistia generală se acordă de către Parlamentul României pentru orice infracţiune, indiferent de gradul de pericol social pe care-l prezintă sau de locul în care este reglementată infracţiunea. O astfel de amnistie se dispune foarte rar datorită întinderii efectelor produse ce pot duce chiar la reformarea sistemului de drept. Amnistia specială se acordă doar pentru anumite infracţiuni sau categorii de infracţiuni şi se folosesc destul de frecvent, deoarece dă posibilitatea legiuitorului să amnistieze numai acele infracţiuni pe care le consideră mai puţin periculoase. După condiţiile impuse infracţiunilor pentru acordarea amnistiei aceasta poate fi necondiţionată, dispunându-se atunci când în actul de clemenţă nu se prevede nici o condiţie specială pentru acordarea ei şi amnistia condiţionată, care se dispune când în actul de clemenţă se fac referiri fie la gravitatea infracţiunii produse, fie la persoana infractorului, la condiţiile în care s-au produs infracţiunile (pe timp de război etc.) sau chiar la conduita infractorului. Amnistia ar mai putea fi clasificată în amnistie comună, când face referire la toţi infractorii sau amnistie restrictivă când sunt excluşi spre exemplu recidiviştii. Efectele amnistiei Efectele amnistiei se urmăresc după cum intervine înainte sau după condamnarea definitivă pronunţată de instanţă. Dacă amnistia intervine înainte de condamnare va fi înlăturată răspunderea penală, infractorul nemaifiind cercetat, anchetat sau judecat. Dacă persoana acuzată doreşte să-şi dovedească nevinovăţia, deşi fapta ei a fost amnistiată, poate cere continuarea procesului penal. Când amnistia intervine în timpul procesului penal în desfăşurare, conform art.11 pct.2 lit.b Cod procedură penală, procesul penal încetează, însă, dacă instanţa hotărăşte să aplice o măsură de siguranţă sau o măsură educativă, acestea nu vor putea fi înlăturate, pentru că amnistia nu înlătură decât răspunderea penală (art.119 al.2 Cod penal). Dacă amnistia intervine după condamnare va fi înlăturată executarea pedepsei atât a celei principale cât şi complementare, la cea din urmă făcând excepţie degradarea militară care îşi produce efectele din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

91

Amnistia înlătură şi starea de recidivă, persoana a cărei faptă i-a fost amnistiată dacă mai comite o infracţiune nu i se va reţine starea de recidivă fiind considerat infractor primar. Amnistia, chiar dacă înlătură răspunderea penală, nu afectează drepturile persoanei vătămate, care va trebui să deschidă o acţiune civilă separată. Amenda încasată anterior amnistiei nu se mai restituie dar restul de amendă rămas neachitat după intervenţia actului de clemenţă nu va mai fi plătit. B. Prescripţia răspunderii penale Constă în înlăturarea răspunderii penale prin stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă fapta a fost sau nu descoperită ori infractorul identificat. Excepţie fac infracţiunile contra păcii şi omenirii la care prescripţia răspunderii penale nu operează oricare ar fi intervalul de timp trecut. 1.Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică. Durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale a fost stabilită de legiuitor în funcţie de gravitatea infracţiunilor, respectiv de maximul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită astfel: - În art.122 lit.a Cod penal, se precizează că atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, termenul de prescripţie a răspunderii penale va fi de 15 ani. - În acelaşi articol la lit.b, legea stabileşte termenul de 10 ani pentru prescripţia răspunderii penale atunci când pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este mai mare de 10 ani dar nu depăşeşte 15 ani. - Litera “c” a art.122 Cod penal, prevede un termen de prescripţie de 8 ani pentru infracţiunile a căror pedeapsă este mai mare de 5 ani dar care nu depăşeşte 10 ani. - Litera “d” a aceluiaşi articol stabileşte termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an dar care nu depăşeşte 5 ani. Şi în sfârşit termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani (art.122 lit.e) Cod penal) când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. Pentru calcularea termenilor prescripţiei răspunderii penale trebuie mai întâi să se stabilească data la care începe să curgă termenul. În art.122 al.2 Cod penal, legiuitorul a prevăzut că termenele se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În ceea ce priveşte infracţiunile continue sau continue sau continuate legea prevede că termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii pentru infracţiunile continue şi de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni pentru infracţiunile continuate. 2. Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică. Potrivit art. 122 alin. 1¹ termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt următoarele: - 10 ani cănd legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. - 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă. Condiţiile în care se prescriu răspunderea penală pentru persoana juridică sunt aceleaşi ca şi în cazul persoanei fizice. 3.Interpretarea cursului prescripţiei răspunderii penale Potrivit art. 123 al.1 Cod penal, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat incriminatului sau inculpatului în timpul procesului penal cum ar fi punerea în mişcare a acţiunii penale,

92

arestarea preventivă, executarea percheziţiei etc. sau acte de judecată, cum ar fi citarea inculpatului, ascultarea acestuia etc. În art.123 al.2 Cod penal, legea prevede că după fiecare întrerupere datorată actelor procesuale menţionate începe să curgă un nou termen de prescripţie, termenul scurs nemailuându-se în calcul. În al.3 al aceluiaşi articol legea stabileşte că atunci când infracţiunea a fost produsă de mai mulţi participanţi, cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe pentru toţi, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. 4.Prescripţia specială În condiţiile discutate până acum privind întreruperea cursului prescripţiei se observă că împlinirea acestui termen nu s-ar mai putea produse nicicând, dacă prescripţia ar fi întreruptă în mod repetat de un act procesual. Din acest motiv legiuitorul a instituit în art.124 Cod penal instituţia prescripţiei speciale, potrivit căreia prescripţia înlătură totuşi răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate. Astfel dacă luăm ca exemplu lit.b din art.122 unde termenul de prescripţie este de 10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani dar care nu depăşeşte 15 ani, oricâte întreruperi ar avea prescripţia va înlătura răspunderea penală dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate, ceea ce presupune că acum termenul de prescripţie va fi de 15 ani şi nu de 10. C. Lipsa plângerii prealabile În cazul unor infracţiuni ce prezintă un grad mai restrâns de pericol social, sau al acelora ce privesc relaţiile dintre persoane ori viaţa personală a acestora legea a lăsat la latitudinea persoanei vătămate dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală prin introducerea plângerii prealabile. Dreptul de a face plângere aparţine numai persoanei vătămate. Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea poate fi introdusă de reprezentantul său legal sau personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În art.131 al.5 Cod penal, legiuitorul a prevăzut că pentru astfel de cazuri, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu iar retragerea plângerii prealabile nu mai înlătură răspunderea penală. Deci neintroducerea în termen (termenul este de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul; art.284 Cod procedură penală) şi de către persoana vătămată a unor plângeri prealabile, în cazul infracţiunilor condiţionate de această procedură, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. D. Retragerea plângerii prealabile Art.131 al.2 Cod penal, precizează că retragerea plângerii prealabile, de asemenea, înlătură răspunderea penală. Ca şi lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă şi înlăturarea oricăror consecinţe penale. Pentru ca retragerea plângerii prealabile să înlăture răspunderea penală persoana vătămată trebuie să-şi manifeste în mod explicit această dorinţă, printr-o declaraţie formală sau prin una anterioară. Declaraţia nu trebuie să fie obţinută prin dol sau violenţă ci trebuie să fie doar voinţa liberă a persoanei vătămate. În cazul participaţiei penale, persoana vătămată trebuie să retragă plângerea prealabilă pentru toţi făptuitorii participanţi şi să nu aibă nici o pretenţie de la aceştia, urmând să renunţe şi la acţiunea civilă pentru ca procesul penal să înceteze.

93

După retragerea plângerii prealabile, persoana vătămată nu mai poate reveni cu o altă plângere privind aceleaşi fapte, acţiunea penală nemaiputând fi declanşată1 . E. Împăcarea părţilor Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii (art.132 al.2 Cod penal). Ea se realizează fie în mod explicit, odată cu declararea în mod expres a celor două părţi că s-au împăcat, fie în mod implicit, atunci când împăcarea rezultă dintr-o situaţie de fapt1 . Pentru a putea produce efecte, împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă, necondiţionată şi totală adică să nu fie un acord încheiat numai pe o anumită perioadă de timp, fără a se impune vreo condiţie în stingerea litigiului şi să privească atât latura penală cât şi civilă. Secţiunea II Cauze care înlătură executarea pedepsei A. Graţierea (art.120 Cod penal) Graţierea este o cauză care înlătură executarea pedepsei reprezentând un act de clemenţă acordat de Parlamentul României când este colectivă sau de Preşedintele României când este individuală şi constă în înlăturarea totală sau a unei părţi din pedeapsa aplicată anumitor condamnaţi ori a unuia singur sau în continuarea pedepsei în una mai uşoară. 1.Felurile graţierii În funcţie de unele criterii graţierea este de mai multe feluri astfel: - În funcţie de condiţiile impuse persoanei condamnatului graţierea poate fi condiţionată sau necondiţionată. Graţierea condiţionată impune anumite condiţii privind vârsta, situaţia familială, antecedente penale, cooperarea cu organele de justiţie etc. Graţierea necondiţionată este un act de clemenţă prin care legiuitorul nu impune alte condiţii decât cele ce privesc obiectul sau data la care s-a săvârşit infracţiunea. - În funcţie de efectele pe care le produce asupra pedepsei graţierea poate fi totală sau parţială. În cazul graţierii totale executarea pedepsei este înlăturată în întregime sau se înlătură pedeapsa ce mai era de executat iar prin graţierea parţială se indică fracţiunea de reducere a pedepsei iar în cazul graţierii individuale, se indică durata de timp cu care este redusă pedeapsa. Dacă cel condamnat a executat până în momentul graţierii parţiale pedeapsa graţiată, el va fi pus în libertate imediat. - În funcţie de momentul intervenirii graţierii, aceasta este antecondamnatorie şi postcondamnatorie. Graţierea antecondamnatorie se acordă numai de Parlamentul României, iar graţierea postcondamnatorie se acordă pentru pedepsele rezultate din hotărârile de condamnare rămase definitive. În funcţie de numărul de persoane graţiate, graţierea este individuală şi colectivă. Graţierea individuală se acordă uneia sau unor persoane determinate nominal. Graţierea colectivă se acordă unui anumit tip de infracţiuni sau mai multor tipuri fără a se referi la persoane determinate. 2.Efectele graţierii 1

Conform art.132 alin.1 Cod penal împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă. 1 Iancu Tănăsescu şi colab., op.cit.pag.726

94

Graţierea produce efecte asupra pedepselor principale prin înlăturarea totală sau parţială a executării acestora sau prin comutarea lor în altele mai uşoare. Graţierea se aplică pedepselor pronunţate pentru infracţiunile săvârşite înainte de adoptarea actului de clemenţă, dar se poate pronunţa şi după, caz în care ar beneficia de actul de clemenţă dacă se încadrează în limitele impuse de prevederile sale, în acest caz efectele producându-se în momentul pronunţării hotărârii. Graţierea produce efecte şi asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat, în sensul că se reduce termenul de încercare cu partea din pedeapsa graţiată, dacă graţierea este parţială sau cu durată întreagă a pedepsei, dacă graţierea este totală (art.120 al.2 Cod penal). De regulă graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare în afară de cazul când prin actul de graţiere se dispune altfel (art.120 al.3 Cod penal). Graţierea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative. B. Prescripţia executării pedepsei Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea pedepsei principale stabilită prin condamnarea definitivă, după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege care curge de la data pronunţării hotărârii. Raţiunea acestei instituţii de drept penal este aceea că după trecerea unui anumit interval de timp de la data condamnării definitive, fără ca cel condamnat să suporte consecinţele faptelor sale nu se mai realizează scopul esenţial al măsurii penale adoptate. Principalul efect al prescripţiei executării pedepsei este acela că înlătură executarea pedepsei principale de către condamnat. Excepţie de la această regulă o fac infracţiunile contra păcii şi omenirii, care au un grad deosebit de pericol social. De asemenea pedepsele complementare nu sunt înlăturate de intervenţia prescripţiei, acestea fiind aplicate şi după intervenţia prescripţiei executării pedepsei principale. Prescripţia executării pedepsei nu are nici un efect asupra măsurilor de siguranţă. 1.Termenele de prescripţie a executării pedepsei În art.126 Cod penal legiuitorul a stabilit următoarele termene de prescripţie a executării pedepsei. a)20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani. b)5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c)3 ani, în cazul în care pedeapsa este amenda. Totodată în cazul sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art.18 1Cod penal, precum şi în art.91 Cod penal, adică în situaţia faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi al înlocuirii răspunderii penale, termenul de prescripţie a executării sancţiunii este de un an. Toate termenele de prescripţie a executării pedepsei se socotesc din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar pentru cele cu caracter administrativ, termenele curg de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la data în care poate fi pusă în aplicare ordonanţa dată de procuror privind aplicarea sancţiunii. În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a executării sancţiunilor cu caracter administrativ se întrerupe, dacă condamnatul a început să execute pedeapsa sau dacă a săvârşit o nouă infracţiune pe durata termenului de prescripţie (art. 127 al.1 Cod penal).

95

Totodată sustragerea condamnatului de la executare după începerea executării pedepsei determină curgerea unui nou termen de prescripţie începând cu data sustragerii (art.127 al.2 Cod penal). Dacă în cazul prescripţiei răspunderii penale cursul termenului prescripţiei poate să fie suspendat pe durata cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, în cazul prescripţiei executării pedepsei cursul termenului poate fi suspendat sau oprit în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, pentru că nu este posibil ca atunci când executarea pedepsei a fost amânată conform art.453 Cod procedură penală, termenul de prescripţie a executării pedepsei să curgă în favoarea condamnatului. Prescripţia îşi reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare (art.128 Cod penal). Avându-se în vedere că legea penală impune un regim sancţionator favorizant pentru infractorul minor, conform art.129 Cod penal şi termenele de prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepsei se reduce la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori. O situaţie aparte o întâlnim şi în cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii în sensul că acum termenul de prescripţie este de 20 ani. Acest termen curge de la data când hotărârea de condamnare la detenţiunea pe viaţă a rămas definitivă (art.130 Cod penal). În ce priveşte prescripţia executării pedepsei aplicate persoanei juridice, prin Legea 278/2006 a fost introdus în art. 126 alin. 1¹ şi 1² care prevăd că: - termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani (art. 126 alin 1¹ C. penal) - executarea pedepsei complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într+un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată. Secţiunea III Cauze care înlătură consecinţele condamnării. A. Reabilitarea Reabilitarea este instituţia penală care înlătură consecinţele condamnării prin încetarea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor rezultate din condamnarea unei persoane (art.133 al.1 Cod penal). Reabilitarea presupune că după trecerea unui interval de timp, condamnatul care nu a mai săvârşit alte fapte penale, poate fi repus în drepturile deţinute anterior condamnării prin înlăturarea interdicţiilor ce au decurs din condamnare. Reabilitarea se pronunţă de instanţa care a dispus condamnarea sau de instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul. Reabilitarea are loc de drept dacă sunt îndeplinite în totalitate condiţiile cerute de lege, putând fi obţinută pentru orice condamnare. 1.Efectele reabilitării a)Reabilitarea face să înceteze decăderile, interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare, reprezentând un drept al condamnatului, instituit prin legea penală, dacă acesta face dovada îndreptării şi a reeducării sale sociale.

96

b)Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării, producând efecte doar pentru înlăturarea interdicţiilor decăderilor şi incapacităţilor (art.133 al.2 Cod penal). c)Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de rechemare în cadrele permanente ale armatei în condiţiile în care condamnatul la data săvârşirii faptei era militar activ (art.133 al.2 Cod penal). d)Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de redare a gradului pierdut la condamnare (art.133 al.2 Cod penal). e)Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, acestea având scopul eliminării stărilor de pericol prevenind producerea unui pericol social. 2.Felurile reabilitării a)Reabilitarea de drept Reabilitarea de drept constă în înlăturarea incapacităţilor, interdicţiilor şi decăderilor ce derivă din condamnarea la pedepse mai uşoare dacă o perioadă de timp condamnatul nu a săvârşit infracţiuni. Reabilitarea de drept se acordă din oficiu, fără a fă necesară cererea condamnatului. După intervenţia reabilitării de drept condamnatul este considerat integrat atât social cât şi moral. În conformitate cu art.134 Cod penal reabilitarea de drept are loc numai în cazul îndeplinirii unor condiţii privind condamnarea, împlinirea termenului şi condiţiile condamnatului astfel: - În ce privesc condiţiile cu referire la condamnare, reabilitarea de drept poate avea loc numai în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an. - În ce privesc condiţiile cu referire la termen, reabilitarea de drept poate interveni doar dacă de la data executării sau a considerării ca executată a pedepsei a trecut o perioadă de 3 ani. - În ce privesc condiţiile referitoare la condamnat, reabilitarea de drept putea interveni numai dacă acesta se va obţine de la comiterea unei infracţiuni, indiferent de natura, gravitatea sau forma vinovăţiei, în decurs de 3 ani de la data executării sau considerării ca executată a condamnării. O situaţie specială privesc pe condamnaţii militari în termen care se consideră reabilitaţi de drept conform art.62 Cod penal după executarea pedepsei închisorii care nu depăşeşte doi ani. De asemenea în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei potrivit art.86 Cod penal reabilitarea de drept intervine în situaţia când persoana condamnată nu a săvârşit din nou o infracţiune în termenul de încercare şi nu s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, pentru neexecutarea obligaţiilor civile. În ce priveşte reabilitarea persoanei juridice aceasta are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nici o altă infracţiune1. b)Reabilitarea judecătorească Reabilitarea judecătorească presupune înlăturarea incapacităţilor, decăderilor şi interdicţiilor derivate din condamnarea la pedepse grave dacă o anumită perioadă de timp condamnatul nu a săvârşit alte infracţiuni şi a îndeplinit toate condiţiile cerute de lege. Reabilitarea judecătorească se acordă la cererea condamnatului sau a rudelor apropiate de către instanţa judecătorească în urma unificărilor impuse de lege privind condiţiile necesare. Reabilitarea judecătorească impune şi înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în alte condiţii scopul reabilitării fiind redus. 1

Art. 134 C. pen. alin. 2, modificat prin L. 278/2006.

97

1.Termenele de reabilitare Termenele de reabilitare judecătorească au în componenţa lor o durată fixă, la care se adaugă o durată variabilă reprezentată de jumătate din durata pedepsei cu închisoare dată condamnatului. Art.135 Cod penal prevede în mod explicit şi imperativ termenele de reabilitare astfel: Reabilitarea judecătorească se acordă: a)după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din pedeapsa închisorii pronunţate mai mare de un an, până la 5 ani. b)după trecerea unui termen de 5 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani. c)după trecerea unui termen de 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. d)după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea, în cazul când pedeapsa la detenţiune pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Conform art.35 al.ult., în cazuri excepţionale, reducerea termenelor se poate dispune de procurorul general dacă există dovezi referitoare la activitatea socio-profesională deosebită a condamnatului. Termenele de reabilitare atât de drept cât şi judecătorească se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnaţi la pedeapsa cu amendă termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod. În situaţia intervenţiei graţierii totale sau a graţierii restului de pedeapsă termenul curge de la data actului de graţiere. 2.Condiţiile reabilitării Chiar dacă art.137 Cod penal arată în mod explicit categoriile condiţiilor necesare condamnatului pentru a beneficia de instituţia reabilitării, condamnatul mai trebuie să îndeplinească şi unele condiţii de formă care sunt prevăzute în Codul de procedură penală. Condiţiile de formă sunt (art.137 Cod penal): a)Condamnatul nu a suferit o nouă condamnare în intervalul de timp prevăzut în art. 135 Cod penal; b)Condamnatul îşi asigură existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul în care are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă. c)Condamnatul a avut o bună conduită. d)Condamnatul a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau când instanţa constată că şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare. Condiţiile de formă, aşa cum am mai arătat sunt precizate în Codul de procedură penală, având drept scop verificarea îndeplinirii condiţiilor privind instanţa competentă, titularul cererii, măsurile premergătoare, modalitatea de respingere a cererii, modalitatea de soluţionare a acesteia, de suspendare şi de anulare a reabilitării etc. Însă aceste condiţii nu au aceleaşi efecte ca şi condiţiile de fond, instanţa având posibilitatea să verifice modul de îndeplinire a condiţiilor şi să dispună reînnoirea cererii. În condiţiile în care cererea de reabilitare a fost respinsă, o altă cerere se mai poate introduce după 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani; după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în toate celelalte cazuri (art.138 Cod penal).

98

Dacă după acordarea reabilitării judecătoreşti se descoperă că cel reabilitat mai suferise o condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare, reabilitarea judecătorească va fi anulată, considerându-se că prin nesinceritatea condamnatului, reabilitarea a fost obţinută în mod fraudulos1 . TIMP ASIMILARE 3H TEST: AMNISTIA GRAŢIEREA REABILITAREA

CUPRINS BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………… CAPITOLUL I-DREPTUL PENAL CA PRINCIPII…………………. Secţiunea I……………………………. Noţiunea dreptului penal, obiectul şi scopul Secţiunea II……………………………. Principiile fundamentale ale dreptului penal

RAMURĂ

CAPITOLUL II-LEGEA PENALĂ………… Secţiunea I……………………………… Definiţia legii penale şi izvoarele dreptului penal Secţiunea II…………………………….. Clasificarea legilor penale Secţiunea III……………………………. Norma penală CAPITOLUL III-RAPORTUL JURIDIC PENAL………………….. Secţiunea I………………………… Definiţia, clasificarea şi structura raportului juridic penal Secţiunea II……………………………… 1

I.Oancea, op.cit.pag.351, V.Dongoroz şi colab.op.cit.pag.421.

99

A

DREPTULUI.

Faptele juridice penale CAPITOLUL IV-APLICAREA LEGII PENALE…………………… GENERALITĂŢI………….. Secţiunea I………………………………. Aplicarea legii penale în spaţiu Secţiunea II……………………………… Aplicarea legii penale în timp CAPITOLUL V –INFRACŢIUNEA…………. Secţiunea I……………………………… Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii Secţiunea II………………………………. Structura infracţiunii CAPITOLUL VI-CLASIFICAREA ŞI FORMELE INFRACŢIUNII…………. Secţiunea I……………………………… Clasificarea infracţiunilor Secţiunea II……………………………… Formele infracţiunii

.

CAPITOLUL VII-PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI…………. Secţiunea I……………………………… Aspecte generale Secţiunea II……………………………… Participaţia penală…………………………… 1.Definiţia participaţiei………………………. 2.Condiţiile participaţiei……………………… 3.Formele participaţiei……………………….. 3.1.Coautoratul……………………………… 3.2.Instigarea……………………………….. 3.3.Complicitatea……………………………. 4.Pedeapsa în caz de participaţie………………. Circumstanţele personale şi reale………………. 4.1.Pedeapsa în caz de participaţie………….. 4.2.Circumstanţele personale şi reale……….. 5.Împiedicarea săvârşirii faptei de către participant 6.Participaţia improprie…………………….. CAPITOLUL VIII-UNITATATEA ŞI PLURALI TATEA DE INFRACŢIUNI…. Secţiunea I……………………………….. Unitatea de infracţiuni Secţiunea II………………………………. Pluralitatea de infracţiuni

100

CAPITOLUL IX-CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ FAPTEI….. Secţiunea I……………………………….. Consideraţii generale Secţiunea II………………………………. Legitima apărare Secţiunea III…………………………….. Starea de necesitate Secţiunea IV…………………………….. Constrângerea fizică şi constrângerea morală Secţiunea V……………………………… Cazul fortuit Secţiunea VI…………………………….. Iresponsabilitatea Secţiunea VII……………………………. Beţia Secţiunea VIII…………………………… Minoritatea făptuitorului Secţiunea IX……………………………… Eroarea de fapt

-

CARACTERUL PENAL AL

CAPITOLUL X-RĂSPUNDEREA PENALĂ………………. Secţiunea I…………………………… Noţiune Secţiunea II…………………………… Principiile răspunderii penale Secţiunea III………………………….. Sistemul pedepselor Secţiunea IV…………………………… Individualizarea pedepselor Secţiunea V…………………………….. Înlocuirea răspunderii penale CAPITOLUL XI- CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ. RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU .. CONSECINŢELE CONDAMNĂRII…. Secţiunea I………………………………. Cauzele care înlătură răspunderea penală Secţiunea II ……………………………… Cauzele care înlătură executarea pedepsei Secţiunea III……………………………. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării.

101

.