1. Filosofia ca concepţie despre despre lume şi modalitate de gândire. gândire. Corelaţia dintre filosofie filosofie şi alte forme de cultură: mitologie, religie, ştiinţă. Filosofia şi ştiinţa economică. „Filosofia” este de origine greacă şi se traduce ca „iubire, dragoste de înţelepciune” („filio” = iubire, iar “Sophia” = înţelepciune). Simbolul înţelepciunii înţelepciunii filosofice este bufniţa. Filosofia apare ca o nouă modalitate de gândire şi ca o nouă concepţie despre lume; concepţie şi modalitate de gândire care vine să depăşească şi să înlocuiască interpretarea lumii de către mitologie şi religie. De aceea filosofia, ca o concepţie despre lume, apare la o etapă târzie de dezvoltare a societăţii. Pt apariţia ei au fost nevoie de un şir de condiţii, premise socialeconomice, culturale şi intelectuale. La aspectul social-economic se atribuie necesitatea diviziunii sociale a muncii. Aşadar, societatea avea nevoie să obţină un aşa nivel de dezvoltare, încât munca intelectuală să se desprindă de cea fizică, devenind o sferă sfer ă de activitate relativ autonomă. Aspectul intelectual se referă la necesitatea existenţei unui anumit nivel de cunoştinţe obiective, raţionale despre natură şi lumea înconjurătoare şi, de asemenea, apariţia conştiinţei de sine a individului (noţiunea de “eu!”). Dezvoltarea procesului de cunoaştere a cunoscut 4 concepţii despre lume: mitologia, religia, ştiinţa şi filosofia . Cunoştinţele mitologice poartă un caracter sincret, ceea ce ar însemna că aspectul raţional, teoretic şi aspectul senzorial, empiric coincid. Cunoştinţele mitologice împletesc în sine toate tipurile de cunoştinţe. Gândirii mitologice îi este caracteristic elementul fantastic, acesta fiind un produs al imaginaţiei umane, având conţinut ireal, presupunând mai mult elementul utopic, o speranţă şi mai puţin o realitate. Religia vine şi ea cu o concepţie referitoare la existenţa unui Creator cu puteri supranaturale. Astfel, religiei îi sunt specifice credinţa în Dumnezeu, existenţa rugăciunilor , ca mijloc de legătură dintre om şi Dumnezeu şi dogmatica (sistem de învăţături, adevăruri caracteristice fiecărei religii existente, fiind considerate absolute şi incontestabile). Ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe obiective, universale şi necesare despre existenţă (caracterizează lumea aşa cum este ea, fără intervenţii subiective). Ştiinţa economică tinde să fie una umanistă, deoarece se referă la activitatea şi deservirea omului. Ca şi filosofia, ştiinţa economică studiază necesităţile oamenilor, necesităţi materiale, şi modul de satisfacere a acestora, printr-o activitate economică, rentabilă. Relaţia dintre economie şi filosofie poate fi demonstrată prin activitatea multor economişti şi în domeniul filosofiei (Shumpeter, Marx). Iniţial, ideile şi schiţele unor teorii economice au fost integrate preocupărilor filosofiei sociale. 2. Obiectul Obiectul de studiu studiu şi problema problema fundam fundamental entalăă a filosofiei. filosofiei. Obiectul de studiu al filosofiei a evoluat şi s-a schimbat pe parcursul istoriei. Iniţial, întrebările pe care şi le punea omul ţineau de natură, cum a apărut ea şi dacă există vreo vreo forţă supremă, creatoare. Mai apoi au apărut conştiinţa de sine, superioritatea umană şi întrebările despre originea şi existenţa acestuia, iar mai târziu apare şi corelaţia dintre om – natură. De aici şi îşi au originea domeniile de reflecţie filosofice gnoseologia, ontologia etc. Thales din Milet aborda în lucrări probleme referitoare la existenţă în general, cât şi probleme din cadrul ştiinţelor concrete, care şi-au găsit mai târziu menirea în geometrie, cosmogonie, astronomie, fizică etc. Mai târziu, Socrate poziţionează omul în centrul filosofiei. În baza raportului lui Platon şi Aristotel a avut loc delimitarea cunoştinţelor ştiinţifice de cele filosofice. Problema fundamentală a filosofiei constă în determinarea raportului dintre gândire şi materie, conştiinţă şi existenţă, adică dintre lumea spirituală şi cea materială. Problema fundamentală are 2 laturi:
latura ontologică care constă în a răspunde la întrebarea “ce este primar în raporturile dintre gândire, conştiinţă, idee şi natură, lumea materială. Unii filosofi afirmau că mai întâi există materia, natura, lumea materială şi mai apoi apare conştiinţa, gândirea, lumea ideală (materialiştii). Alţii susţineau inversul – idealiştii. Aşadar, latura ontologică a problemei fundamentale împarte filosofii în 2 categorii: materialişti şi idealişti. Idealismul şi materialismul au mai multe forme de manifestare. Astfel, avem materialism spontan (Grecia Antică), materialism metafizic (sec. XVII-XVIII), m. vulgar (sec. XIX), m. dialectic şi istoric (Marx, Hegel). Idealismul are 2 forme de manifestare: idealism obiectiv şi subiectiv. latura gnoseologică constă în posibilitatea cunoaşterii. Această latură a dat naştere a 3 curente: a. optimism – filosofii recunosc posibilitatea cunoaşterii lumii; b. scepticsmi – filosofii pun la îndoială îndoială orice lucru (“sceptis” (“sceptis” – “ a pune la îndoială”, îndoială”, din greacă); c. agnosticism – negarea oricărei posibilităţi posibilităţi de cunoaştere a lumii lumii (“a” – nu, “gnos” – a cunoaşte). 3. Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile Funcţiile şi metodele de cunoaştere cunoaştere ale filosofiei. Domeniile: 1. ontologia – teoria generală a existenţei, a luat naştere la grecii antici; cercetează trăsăturile şi principiile comune oricărei existenţe; studiază lumea sub aspectul obiectivităţii, mişcării, transformării fenomenelor (şi a cauzelor acestora), oferind o imagine unică asupra lumii; 2. gnoseologia – teoria cunoaşterii, se se referă la problemele cunoaşterii lumii, lumii, modul în care se dobândeşte informaţia şi cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, raportul dintre activitatea practică şi cea teoretică; 3. şi legile gândirii corecte; corecte; stabileşte criterii ferme pt logica – cercetează regulile şi deosebirea unui raţionament valid de unul non-valid, a unei definiţii corecte de una incorectă, raţiuni sănătoase de cele nesănătoase etc; 4. mijloc şi “logos” – teorie, studiu; studiază căile metodologia – “menthodos” – cale, mijloc eficientizării cunoaşterii şi evoluţiei societăţii umane, metode utilizate în ştiinţa modernă, se sprijină pe logică şi gnoseologie; tratează căile de cunoaştere şi acţiune; 5. teoria generală a valorilor, studiază studiază geneza, structura, axiologia – “axios” – valoare, teoria interacţiunea, cunoaşterea, realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţia dintre ele, dinamica sistemelor de valori; 6. praxiologia – “praxis” – practică, teoria teoria acţiunii eficiente; eficiente; cercetează structura generală a acţiunilor, condiţiile organizării şi dirijării lor pt a-şi atinge scopurile; 7. filosofia istorei istorei (fil . socială) – domeniu specific al reflectării filosofice în cadrul căruia se expune raportul dintre natură şi societate, structurii şi determinismului vieţii sociale, formele de guvernământ, drepturilor şi obligaţiunilor omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane; 8. examinează probleme teoretice şi practice practice ale moralei, etica – teoria despre morală, examinează originea, geneza şi esenţa moralei, legile ei de dezvoltare, ceea ce se cuvine şi ce nu;moral vs. imoral, bine vs. rău, dreptatea vs. nedreptatea; •
•
latura ontologică care constă în a răspunde la întrebarea “ce este primar în raporturile dintre gândire, conştiinţă, idee şi natură, lumea materială. Unii filosofi afirmau că mai întâi există materia, natura, lumea materială şi mai apoi apare conştiinţa, gândirea, lumea ideală (materialiştii). Alţii susţineau inversul – idealiştii. Aşadar, latura ontologică a problemei fundamentale împarte filosofii în 2 categorii: materialişti şi idealişti. Idealismul şi materialismul au mai multe forme de manifestare. Astfel, avem materialism spontan (Grecia Antică), materialism metafizic (sec. XVII-XVIII), m. vulgar (sec. XIX), m. dialectic şi istoric (Marx, Hegel). Idealismul are 2 forme de manifestare: idealism obiectiv şi subiectiv. latura gnoseologică constă în posibilitatea cunoaşterii. Această latură a dat naştere a 3 curente: a. optimism – filosofii recunosc posibilitatea cunoaşterii lumii; b. scepticsmi – filosofii pun la îndoială îndoială orice lucru (“sceptis” (“sceptis” – “ a pune la îndoială”, îndoială”, din greacă); c. agnosticism – negarea oricărei posibilităţi posibilităţi de cunoaştere a lumii lumii (“a” – nu, “gnos” – a cunoaşte). 3. Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile Funcţiile şi metodele de cunoaştere cunoaştere ale filosofiei. Domeniile: 1. ontologia – teoria generală a existenţei, a luat naştere la grecii antici; cercetează trăsăturile şi principiile comune oricărei existenţe; studiază lumea sub aspectul obiectivităţii, mişcării, transformării fenomenelor (şi a cauzelor acestora), oferind o imagine unică asupra lumii; 2. gnoseologia – teoria cunoaşterii, se se referă la problemele cunoaşterii lumii, lumii, modul în care se dobândeşte informaţia şi cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, raportul dintre activitatea practică şi cea teoretică; 3. şi legile gândirii corecte; corecte; stabileşte criterii ferme pt logica – cercetează regulile şi deosebirea unui raţionament valid de unul non-valid, a unei definiţii corecte de una incorectă, raţiuni sănătoase de cele nesănătoase etc; 4. mijloc şi “logos” – teorie, studiu; studiază căile metodologia – “menthodos” – cale, mijloc eficientizării cunoaşterii şi evoluţiei societăţii umane, metode utilizate în ştiinţa modernă, se sprijină pe logică şi gnoseologie; tratează căile de cunoaştere şi acţiune; 5. teoria generală a valorilor, studiază studiază geneza, structura, axiologia – “axios” – valoare, teoria interacţiunea, cunoaşterea, realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţia dintre ele, dinamica sistemelor de valori; 6. praxiologia – “praxis” – practică, teoria teoria acţiunii eficiente; eficiente; cercetează structura generală a acţiunilor, condiţiile organizării şi dirijării lor pt a-şi atinge scopurile; 7. filosofia istorei istorei (fil . socială) – domeniu specific al reflectării filosofice în cadrul căruia se expune raportul dintre natură şi societate, structurii şi determinismului vieţii sociale, formele de guvernământ, drepturilor şi obligaţiunilor omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane; 8. examinează probleme teoretice şi practice practice ale moralei, etica – teoria despre morală, examinează originea, geneza şi esenţa moralei, legile ei de dezvoltare, ceea ce se cuvine şi ce nu;moral vs. imoral, bine vs. rău, dreptatea vs. nedreptatea; •
•
9. artistic; studiul mijloacelor mijloacelor de producere, transmitere şi estetica – teoria gustului artistic; recepţionare a mesajului dintr-o operă de artă; studiază categoriile de: frumos, sublim, comic, tragic etc; 10. epistemologia – teoria cunoaşterii ştiinţifice; este o ramură specifică a gnoseologiei, care analizează valoarea cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii, a adevărului rezultatelor ştiinţei, caracteristicile, forme, metode în cercetarea ştiinţifică. Funcţiile filosofiei: 1. f. cognitiv-interpretativă cognitiv-interpretativă – viziunea de ansmablu specifică filosofiei se formează printr-o „totalizare” caracteristică cunoaşterii filosofice, construită concomitent pe datele complementare ale cunoaşterii discursive, pe de o parte şi experienţa trăită şi acţiunea umană pe de altă parte. F. cognitiv-interpretativă este dependentă de selecţia direcţiilor de meditaţie şi a soluţiilor, de complexitatea necesităţilor şi intereselor individuale şi sociale ale creatorului de filosofie. În viziunea lui Kant „filosofia este ştiinţa despre raportul oricărei cunoaşteri făţă de scopurile esenţiale ale raţiunii omeneşti”. Cunoaşterea şi interpretarea filosofică nu constituie un scop în sine. Cunoştinţele obţinute, în opinia lui Kant, servesc drept instrumente pt promovarea scopurilor esenţiale ale raţiunii care nu sunt altele decât cele ce au drept dinaşitate menirea întreagă a omului, fericirea. 2. f . axiologică - propune anumite criterii valorice menite să călăuzească călăuzească alegerea unor posibilităţi viitoare viitoare de acţiune, trasând o cale spre ceea ce trebuie să tindă omul şi lumea lui umană, propunând un ideal care îl va ajuta pe om să se depăşească neîncetat pe sine. 3. f . metodologică – trasează căile generale de cunoaştere şi de acţiune, constituind fundamentul teoretic al metodelor utilizate în ştiinţa modernă, sprijinindu-se, în acest scop, pe logică şi gnoseologie, pe cunoştinţele dobândite de ştiinţele particulare, pe întreaga experienţă social-umană. 4. f . praxiologică – indică rolul social pe care îl are filosofia în ciuda caracterului ei abstract. Praxiologia este teoria acţiunii eficiente. Ea studiază structura generală a acţiunilor, condiţiile organizării şi distribuirii distribuirii lor, pt a-şi atinge scopurile, scopurile, pt a le eficientiza Metode de cunoaştere: 1. maieuitica – (din greacă „maieutike” – „priceperea de a moşi”), metodă utilizată de Socrate în cadrul discuţiilor filozofice purtate cu interlocutorii săi în vederea descoperirii adevărului; 2. dialectica – („dialectike” – dia - „cu” şi legein – „a vorbi, discuta”), iniţial dialectica însemna priceperea de a purta discuţii discuţii şi de a ajunge la la adevăr prin scoaterea la iveală iveală şi combaterea contradicţiilor în afirmaţiile concurentului. Mai târziu, dialectica este percepută ca o metodă generală de explicare a lumii în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare, pornind de la contradicţiile interne. Dialectica spune că întreaga natură ce ne înconjoară reprezintă un sistem, o conexiune de corpuri; 3. metafizica – metodă generală a filosofiei, filosofiei, opusă dialecticii, dialecticii, ce se caracterizează prin abordarea abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, prin absolutizarea unor aspecte ale realităţii (de ex., independenţa şi stabilitatea relativă a fenomenelor, repetabilitatea şi echilibrul lor), prin negarea salturilor calitative, contradicţiilor contradicţiilor interne ale lucrurilor şi nerecunoaşterea rolului lor de forţă motrice primordială a dezvoltării; 4. eclectica – (eklego – „aleg”) reprezintă o îmbinare mecanică, hibridă a unor idei, concepţii, puncte de vedere eterogene eterogene sau opuse care conduc conduc la lipsă de unitate şi de consecvenţă în gândire;
5. sofistica – ( sophos – „înţelept”), metodă filosofică creată în Grecia Antică de sofişti, profesori ce predau contra plată pregătirea tineretului pt participare la viaţa politică. Aparent, sofiştii utilizau argumente corecte, însă, de fapt, erau false, construiete astfel încât să denatureze adevărul; 6. îndoiala cartesiană – metodă creată de Rene Descartes, el poziţiona „îndoiala metodică” asupra tuturor cunoştinţelor, datelor, simţurilor şi chiar asupra existenţei lumii, acceptând drept unic şi sigur fapt, care trebuie să constituie temeiul filosofic şi al ştiinţei ( Cogito, ergo sum – „cuget, deci exist”); 7. analiza sistematică – studiază realitatea pt a dezvălui integritatea obiectului, a evidenţia tipurile diverselor legături ale obiectului şi reunirea lor într-un tablou teoretic unic; 8. analiza fenomenologică – elaborată de E. Husserl, se bazează pe teoria „conştiinţei intenţionale” (conştiinţă orientată spre ceva). Husserl considera că fenomenologia, pt a ajunge la „fenomen” (prin care el înţelege esenţa dată apriori într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect), trebuie să întrunească urm.condiţii: a) „reducţia fenomenologică” sau „punerea în paranteză” a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice – astfel lumea încetează de a mai fi obiect al cunoaşterii; b) „intuirea esenţei”, prin care, independent de procesul abstracţiei logice, se sesizează nemijlocit „esenţele pure”; 9. semiotica – ( semeiotike – „semn”) – metodă ce stă la baza studiului general al semnelor, elaborată de fil.american Ch. W. Morris („Fundamentele teoriei semnelor”, 1938). Semiotica are 3 părţi principale: 1. semantica – se referă la raportul semnelor şi obiectelor desemnate; 2 . sintactica – cercetarea construcţiilor formale, adică a modului de îmbinare a semnelor între ele; 3. pragmatica – studiul modului în care omul înţelege şi utilizează semnele; 10. hermeneutica – metodă utilizată la interpretarea textelor religioase vechi, a textelor din antichitate. În prezent această metodă indică tehnicile de descifrare a unui dat considerat ca simbolic, fiind, de asemenea folosită în psihanaliză şi în analiza structurală. Hermeneutica se prezintă ca o metodă a decodificării şi interpretării semnelor, ca reflecţie filosofică asupra simbolurilor religioase, miturilor, emoţiilor, oricăror expresii umane semnificative. 4. Filosofia antică orientală: şcoli, reprezentanţi, problematica. Una din cele mai vechi culturi antice este cea hindusă, esenţa căreia este expusă în cărţi numite „vede”, ceea ce se traduce din sanscrita veche „cunoştinţă”. Vedele reprezintă un sistem de cunoştinţe sacre, culese în 4 cărţi principale: „Samaveda” (imnuri), „Iajurveda”(rugăciuni), „Rigveda” (cunoaşterea cântecelor), „Atharbaveda” (descântece). În aceste cărţi sunt colectate diferite modalităţi de interpretare a naturii, a tradiţiilor şi obiceiurilor antice, moravuri, precum şi imnuri consacrate zeilor. Autoritatea acestor vede şi-a păstrat absolutizarea până în sec. VIIîncep. Sec V î.e.n, după care se răspândeşte o atitudine sceptică faţă de aceste concepţii şi ca rezultat, apar 2 direcţii: ortodoxă şi heterodoxă (criticism). Fiecare dintre acestea este reprezentată printr-un şir de şcoli, cele mai importante fiind: direcţia ortodoxă – Vedanta, Vaişeşika, Nyaya, Yoga, Mimansa; direcţia heterodoxă – buddhistă, jainistă, charvaca. Buddhismul apare în sec. VI î.e.n., fondator fiind Buddha („iluminatul”), pe parcurs, din concepţie filosofică trece în una religioasă. Astfel, astăzi, buddhismul este una din religiile mondiale. La baza buddhismului stau 4 principii: viaţa este suferinţă; dacă viaţa este suferinţă => trebuie să existe şi anumite cauze care o fac astfel; • •
dacă există cauze (cauzele principale fiind faptul că omul caută continuu să-şi satisfacă dorinţele, ceea ce nu întotdeauna îi reuşeşte şi-i provoacă suferinţă, dar această suferinţă poate provoca uneori şi satisfacţia spre care a tins). Aşadar, trebuie să existe şi anumite căi de depăşire a suferinţei date; există mai multe mijloace de depăşire a suferinţei, cum ar fi: folosirea corectă a cuvintelor, respectarea modului corect de viaţă, excluderea erorilor conştiente din conduită şi vorbirea individului etc. Dar există o cale supremă de depăşire care constă în înăbuşirea totală a sentimentelor, pasiunilor, dorinţelor, excluderea oricăror reacţii a corpului, a oricăror influenţe din exterior şi obţinerea liniştii totale a sufletului care se numeşte nirvana (- „scopul vieţii şi idealul vieţii umane”). •
•
Jainismul (Jayna – biruitorul) are trăsături comune cu
buddhismul pt că promovează atitudinea ascetică cu viaţa (lupta cu trupul, dorinţe carnale, iar scopul vieţii este de a birui corpul, deoarece acesta, prin pasiunile sale, sustrage sufletul de la destinaţia lui principală – meditaţia asupra sensului vieţii omeneşti, existenţei umane). Omul este dominat de 2 pasiuni fundamentale: frica de moarte şi dorinţa de a trăi. Atunci când omul le învinge pe ambele, scopul vieţii acestuia este realizat. Adică sufletul biruie corpul, atunci când omul nu mai este afectat de nicio problemă din mediul exterior, când nu-l reţine frica de moarte şi nici dorinţa de a trăi. Pt aceasta omul trebuie conştient, timp îndelungat, să-şi interzică oricare din plăcerile existente => obţine starea ideală. Şcoala Charvaca promovează valori diametral opuse şi anume: omul trebuie să-şi satisfacă pe deplin toate plăcerile, deoarece atât corpul, cât şi sufletul sunt alcătuite din particule materiale, naşterea fiind integrarea lor, moartea – dezintegrarea, şi deci, care-I sensul să te limitezi de ceva ? NU! Zice şcoala charvaca. Iniţial, această scoală a obţinut popularitate enormă, însă a existat doar 2 secole. Dacă în India filosofia purta un caracter mai mult religios, apoi în China Antică, aceasta este legată de contextul social, de problematica statală, în centru situându-se funcţionarea statului antic, corelaţia dintre cetăţean şi stat. Conform mitologiei chineze, la baza lumii stau 2 particule: yin şi yang, diametral opuse, dar care se conţin în orice lucru existent (yang – binele, frumosul, adevărul, lumina, activitatea şi începutul masculin; yin – întunericul, pământul, răul, pasivitatea şi începutul feminin). În filosofia antică chineză s-au evidenţiat urm.şcoli: confucionistă, moistă, legistă şi şcoala daoistă. Şcoala confucionistă susţinea că statul este bazat pe norme morale; şcoala legistă – statul nu trebuie să se bazeze pe norme morale, ci să aplice pedepse aspre pt cea mai mică încălcare; şcoala moistă – (în frunte cu Mo-Di) problema principală este etica socială. Mo-Di pune la baza concepţiei filosofice ideea despre iubirea generală. Fiecare cetăţean nu trebuie să fie egoist, ci să se gândească şi la semenii săi. Şcoala daoistă pune în centrul învăţăturilor sale natura, cosmosul care pot fi înţelese nu pe cale raţională, ci prin pătrunderea directă cu ajutorul noţiunilor în natura existenţei. 5. Problema temeiului ultim în filosofia cosmologică a Greciei Antice. Temeiul ultim pt această perioadă se caracterizează prin proprietăţi fizice, materiale. În perioada cosmologică filosfii caută răspuns la întrebările: ce este universul ? din ce este el făcut ? de unde a apărut ? care este acea substanţă din care e făurită lumea şi care este acel început, de unde pornesc toate lucrurile ? etc. Primul reprezentant al filosofiei antice greceşti este Thales din Milet, care echivalează întreg universul cu apa. Aşadar, pt Thales acea substanţă primordială
este apa – tot ce există se conţine în apă, nimic nu poate exista fără apă. Pt el apa este ceva mai mult ca o simplă substanţă, considerţnd-o însufleţită. Şi deci, pt Thales toate lucrurile au suflet. Succesorul lui Thales, Anaximandru susţinea că temeiul ultim se constituie în apeiron (infinitul). Apeironul este unic, se află în mişcare şi este nedeterminat. „Apeiron” din greaca veche se traduce ca „infinit” şi reprezintă cauza oricărei naşteri şi pieiri. Apeironul este veşnic, extratemporal şi infinit. Fiind temeiul ultim pt Anaximandru, apeironul este începutul şi izvorul existenţei. Un alt reprezentant al şcolii din Milet, Anaximene, caracterizează temeiul ultim prin aer – pt el orice lucru este o formă de comprimare a aerului, acesta fiind echivalent cu apeironul lui Anaximandru. Din aer apare totul şi tot ce există ia forma aerului. Focul, norii, apa, pământul, pietrele şi absolut toate lucrurile sunt în sine diverse stări ale aerului. Pythagora pune la baza lumii numerele, care nu erau lipsite de aspectul misterios, mistic, adică, figurat-simbolic de necrezut. Numerele sunt esenţa şi substanţa tuturor lucrurilor – atât a celor materiale, cât şi a celor spirituale: dreptatea, sufletul, raţiunea; numărul este întruchiparea atât a finitului, cât şi a infinitului. Heraclit vedea temeiul ultim în foc. Tot ce există este un foc. Totul se naşte din foc şi se transformă în foc. Din foc apare nu doar cosmosul, dar şi pământul, apa, aerul...Însă, pt Heraclit, focul este ceva mai mult decât un fenomen fizic, este ceva divin. Fiind în foc, cosmosul se supune unei legi universale, numită de el „logos”. Logosul cârmuieşte universul, independent de faptul că înţelege lumea acest lucru sau nu, căci nu el se supune voinţei omului, ci omul şi tot ce-l înconjoară se supune lui. Heraclit susţinea că logosul „gospodăreşte pe toate” şi toate se realizează pe măsura acestuia. Empidocle în calitate de temei ultim înaintează 4 elemente-principii: apa, pământul, aerul şi focul. Aceste elemente sunt veşnice – nu se nasc şi nu pier. Întreaga existenţă este constituită din ele. Alături de aceste elemente, în univers mai există şi acţionează 2 forţe diametral opuse – „philia” (-iubire) şi „neicos” (-vrajbă), care de asemenea sunt veşnice. Datprită acţiunii lor elementele de bază sunt puse în mişcare şi are loc unirea şi dezmembrarea lor. Philia uneşte elementele, iar Neicos le dezmembrează. Anaxagora vede ca temei ultim homoiomeriile şi Nousul. Homoiomeriile sunt nişte particule materiale invizibile ca mărime şi infinite ca număr. La rândul său, fiecare homoiomerie este complicată ca formă şi conţine toate componentele. Homoiomeriile constituie principiile existenţei reale ori materia. Însă, de felul lor, homoiomeriile sunt pasive. De aceea, pt a le pune în mişcare, apare necesitatea unei alte forţe, pe care Anaxagora o numeşte „Nous”. Democrit susţine că universul are la baza sa 2 cauze materiale – fiinţa şi nefiinţa, prin care el înţelegea şi vidul sau spaţiul gol în care atomii există şi se mişcă. După opinia lui Democrit, atât atomii (fiinţe) cât şi vidul (nefiinţa) sunt reali, căci numai luaţi împreună ei alcătuiesc cauza fiinţării corpurilor. 6. Problema omului în filosofia antică greacă (sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel, stoicii etc.). Începând cu sec. V filosofia caută răspuns la întrebările: care este esenţa valorii omeneşti ? care este izvorul cunoştinţelor ? care ar fi criteriul cunoaşterii adevărate ? Primii care au abordat aceste întrebări au fost sofiştii („sophia” – înţelepciune). Pt prestarea serviciilor sale, sofiştii cereau plată, fapt pt care erau numiţi, în sens negativ, „învăţători cu plată”. Sofiştii promovau ideea că important nu este existenţa sau inexistenţa unui lucru, ci necesitatea personală a unui „adevăr”.
Socrate este primul filosof care combate sofistica ca modalitate de gândire şi concepţie despre lume. La baza filosofiei socratice stau următoarele principii: autocunoaşterii – expus prin formula: „cunoaşte-te pe tine însuţi”, de unde şi începe filosofia antropologică; îndoielii (maieutic) – „eu ştiu că nu ştiu nimic”; identităţii binelui, adevărului şi a frumosului; priorităţii, primordialităţii interesului statal faţă de cel particular . La Platon ştiinţa omului se bazează pe lumea ideilor. Sufletul constă din partea afectivă, din afecte, senzaţii, raţiune. La Platon sufletul migrează după moartea corpului în plante şi animale pt a se purifica. Există lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale (corelaţia dintre simţuri şi sentimente pe de o parte şi raţiunea pe de altă parte). Lumea ideilor este una veşnică şi perfectă şi tot ce există tinde spre aceastălume, abosultă, a perfecţiunii, a adevărului, frumosului, binelui, liniştii spre care tinde şi sufletul uman. Sufletul fiind legat de om, este influenţat de corp şi sustras în jos spre începutul material de unde vine începutul corporal, de la materie, adică de la nefiinţă, sufletul având ca esenţă raţiunea, tinde spre lumea absolută, perfectă. Din cauza stării sale dualiste, sufletul nu poate atinge lumea ideilor, el poate doar să se apropie puţin de ea, conştientizând că niciodată nu se poate identifica cu ea. Această nostalgie a sufletului ce tinde spre o perfecţiune de neatins se numeşte la Platon „eros” (- iubire), care şi determină iubirea platonică. În statul platonic avem 3 tipuri de categorii sociale cărora le corspund 3 elemente ale sufletului: agricultorii şi meşteşugarii care reprezintă în suflet pasiuni şi senzaţii, iar în morală cumpătare; străjerii, militarii care corespund elementului sufletului numit voinţă, iar în morală – curaj; filosofii sau înţelepţii care corespund raţiunii în suflet, înţelepciune în morală. Aristotel defineşte sufletul ca un act al corpului. Omul este un animal raţional. Sufletul are regiuni deosebite: cea inferioară (vegetativă, comună tuturor plantelor şi animalelor) şi senzorială (rezervată animalelor vii) şi raţiunea (rezervată omului). Spiritul uman se naşte ca o foaie curată pe care se imprimă experienţa câştigată. Aşadar, acest intelect este pasiv, dar există şi unul activ care este nemuritor – partea comună a oamenilor şi a zeilor. 7. Ontologia şi gnoseologia în concepţia filosofică a lui Platon. Învăţătura despre lumea ideilor şi lumea senzorială. [vezi p.6] La baza teoriei cunoaşterii, ca şi la baza teoriei existenţei, stă învăţătura despre lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale. Ideile la om se găsesc în suflet. Cunoaşterea în viziunea platonică este „reamintire” – reamintirea sufletului, a cunoştinţelor cândva ştiute. Această învăţătură a lui platon a fost influenţată de cea a lui Pythagora. Sufletul la moartea corpului nu moare, ci se desparte de el şi migrează în plante şi animale pt a se purifica. După purificare sufletul se uneşte de un alt corp nou-născut, doar că în clipa unirii sufletul uită tot ce a ştiut. De aceea cunoaşterea porneşte de la 0 şi se manifestă ca o reamintire a sufletului. Reamintirea are loc sub influenţa a 2 factori: discuţiile purtate de indivizi între ei; lucrurile din exterior care ne influenţează. •
• • •
•
•
•
În ambele cazuri merge vorba despre amintirea prin asociere. În suflet există cunoştinţe simple şi compuse, senzoriale şi raţionale. Cunoştinţele senzoriale (care caracterizează exteriorul lucrurilor – culoarea, forma, gustul, locul..) sunt la Platon doar nişte umbre ale cunoştinţelor teoretice, adică sunt neesenţiale, superficiale. Cunoştinţele teoretice reprezintă adevăratele cunoştinţe şi se identifică la Platon cu lumina soarelui. 8. Caracteristica generală a filosofiei lui Aristotel. Învăţătura despre formă şi materie. [vezi p.6] Aristotel pune la bază învăţătura despre materie şi formă, unde „forma” reprezintă o realitate, în mare măsură, asemănătoare cu lumea ideilor a lui Platon. Deosebirea constă în pasivitatea ideilor platinice, pe când la Aristotel forma (raţiunea, cunoştinţele) este activă, productivă, creativă. Şi dacă la Platon materia este nefiinţa, atunci la Aristotel materia este definită ca posibilitate a existenţei şi pt a depăşi neajunsul (cum se unesc cele 2 lumi), Aristotel iniţial afirmă că materia şi forma se găsesc mereu împreună, „forma” mereu se conţine în „materie”. „Forma” este definită ca „realitate a existenţei”, „materia” fiind „potenţa existenţei”. Forma la Aristotel reprezintă lumea ideală, cunoştinţele noţionale (teoretice), esenţa şi scopul spre care tinde. Fiecare lucru există datorită anumitor cauze care, luate împreună, determină realitatea oricărui lucru. Printre acestea se enumeră: 1. formală (forma) => raţiunea, gândirea; 2. materială (materia) => ceea din ce ceva poate deveni; 3. activă; 4. scopul/ cauza finală. Lumea care ne înconjoară este complicată, de aceea apăruse necesitatea structurării acesteia. Ierarhia formelor se încheie cu forma formelor, forma supremă, numită Dumnezeu. Dumnezeul aristotelic ca formă reprezintă o conştiinţă, o raţiune universală, cosmică şi dacă existenţa oricărui lucru este determinat de forma sa => existenţa şi caracterul universului este determinat de activitatea formei supreme. Dumnezeu ca formă la Aristotel, creează lumea, universul, doar că el n-o creează din nimic, asemeni Dumnezeului creştin, ci din materie, cu posibilitatea existenţei. Dumnezeu ca formă este activ, creativ şi este cauza finală a tuturor lucrurilor din univers – cauza finală şi a tuturor mişcărilor din univers. 9. Caracteristica generală a filosofiei medievale: etapele dezvoltării şi problemele principale. Perioada medievală (sec. I – XIV) a cunoscut 3 etape: 1. apologetica (sec. I – III); 2. patristica (sec. IV – VIII); 3. scolastica (sec. VIII – XIV), care conţine 2 subetape: a) scoalstica timpurie (sec. VIII – XII); b) scolastica târzie (sec. XII – XIV). Filosofiei medievale îi este caracteristică dominaţia religiei creştine asupra tuturor domeniilor de activitate ale omului. Toată activitatea spirituală poartă un caracter teocentrist, adică este abordată problema existenţei lui Dumnezeu ca problemă fundamentală. În această perioadă biserica creştină şi-a avut un rol primordial şi neascultarea acesteia sau punerea la îndoială a învăţăturilor religioase se pedepsea. O altă trăsătură a filosofiei medievale este identitatea acesteia cu teologia – teologii sunt filosofi, iar filosofii teologi. Apologetica (=apărare) se numeşte astfel datorită necesităţii de apărare a ideologiei creştine, care trebuia întâi de toate să se stabilească în conştiinţa credincioşilor, să-şi demonstreze
superioritatea faţă de religia antică păgână. Printre reprezentanţi îl urmărim Tertulian cu teza sa principală: “cred fiindcă este absurd, alogic”. Tertulian promovează ideea superiorităţii creştinismului faţă de ştiinţele antice şi că omul cu raţiunea şi logica sa nu poate concepe esenţa Bibliei, a ceea ce este scris acolo, deoarece omul şi mintea lui sunt create de către Dumnezeu. Patristica se caracterizează printr-un şir de personalităţi care au fost canonizate datorită modului de viaţă promovat, scriirilor şi ideilor sale, fiind numiţi “sfinţi ai bisericii creştine”. Printre reprezentanţii acestei etape se evidenţiază teologul Augustin (Prea Fericitul), care a creat un sistem filosofico-religios ce a dominat în teologia creştină până în sec. XIII. Filosofia lui Augustin este influenţată de lumea ideilor a lui Platon. Spre deosebire de Tertulian, care considera că omul nu poate şi nici n-are nevoie de a cunoaşte esenţa realităţii, precum şi esenţa adevărului religios, Augustin consideră că omului îi este caracteristic de a cunoaşte acele adevăruri, doar că ele nu-s identice după valoarea şi puterea lor. Augustin spune că există cunoaşterea laică, ştiinţifică şi cea religioasă. Prima se bazează pe îndoiala faţă de realitate şi de cunoştinţele existente, a 2-a – pe autoritate. În cea de-a 3-a etapă, scolastica, s-a evidenţiat Thoma d’Aquino, care a creat un sistem filosofico-religios în baza interpretării religioase a lui Aristotel, fapt pt care, puţin după moarte a fost canonizat.Thoma d’Aquino rezolvă problema corelaţiei dintre filosofia laică şi religia creştină, corelaţia dintre credinţă şi raţiune, rezolvarea căreia constă într-un mod diferit de cel a lui Tertulian – adică el nu exclude valoarea cunoaşterii filosfice în sistemul cunoştinţelor totale de care dispune omul, mai mult, el afirmă căînainte de credinţă şi raţiune, religie şi filosofie trebuie să existe o anumită armonie. 10.Filosofia renascentistă: umanismul, filosofia naturii, filosofia social-politică. Epoca renaşterii (sec. XV-XVI) se numeşte astfel, deoarece anume în acea perioadă au fost renăscute, reevaluate valorile antice greceşti, filosofiei, ştiinţei şi culturii. O perioadă îndelungată, din cauza dominaţiei religiei creştine, multe realizări filosofice şi ştiinţifice au fost interzise, însă datorită intelectualităţii arabe cultura şi filosofia antică reapar, sunt redescoperite. Începând cu sec. XV se schimbă şi caracterul vieţii economice, în primul rând în Italia, unde apar noi relaţii economice capitaliste şi un nou tip de artă, literatură şi ştiinţă. Până-n sec. XIV spiritul creştin era dominat de dogmele bisericeşti, iar in sec. XV-XVI are loc o explozie a intelectului laic, unde omul în literatură şi artă, iar mai apoi şi în ştiinţă şi filosofie, limitează extinderea lui Dumnezeu. Spre deosebire de epoca medievală, când totul era privit prin prisma existenţei şi credinţei în Dumnezeu, epocii renaşterii îi este caracteristică înaintarea pe prim plan a valorii umane. În artă omul este dezgolit, arătându-i-se nu doar frumuseţea spirituală, dar şi cea corporală. În literatură sunt evidenţiate stările, sentimentele şi trăirile specifice omului; în ştiinţă problema principală devine natura, universul, de aceea, în primul rând se dezvoltă astronomia, mecanica cerească, fizica, iar în domeniul ştiinţelor sociale problema principală devine funcţionarea statului, necesitatea instaurării unui sistem politic care ar corespunde esenţei omului. Aceasta şi ar fi perioada umanistă, reprezentată prin: Boccaccio, Mountaigne, Lorenzo Valla, F. Petrarca. Perioada dezvoltării ştiinţelor naturii este reprezentată de Kopernik, Jordano Bruno, Kepler etc. În domeniul dezvoltării social-politice s-au evidenţiat: Campanella, Thomas Morus, Nicolo Machiavelli etc. Direcţia umanistă caută să demonstreze valoarea omului ca fiinţă biologică şi spirituală, să releveze frumuseţea corporală şi puterea intelectuală a omului, naturaleţea sentimentelor care nu pot fi diminuate de puterea sentimentelor religioase.
Dacă în domeniul ştiinţelor naturale se promovează ideea că oricare ar fi originea universului, el totuşi se supune unor legităţi obiective, care nu ţin de influenţa lui Dumnezeu, apoi în domeniul ştiinţelor sociale este promovată ideea necesităţii constituirii unui stat laic, bazat pe valori civile, laice şi nu religioase. Este promovată ideea necesităţii integrării statale şi depăşirii dezmembrării provocate de epoca medievală. La fel sunt înaintate primele idei umaniste, utopiste, ce reflectă năzuinţa, visul omului exploatat în aspect fizic şi spiritual de a crea un stat bazat pe dreptate şi în care valoarea supremă ar fi nu aspectul material, ci valoarea spirituală. În lucrarea sa „Principele”, Machiavelli afirmă că în condiţiile noi din sec. XV a apărut necesitatea de a crea state naţionale, integre. Pt aceasta trebuie să existe voinţa unei persoane, unui prinţ, de a realiza acest scop. Dar pt aceasta, în perioada când orice conte se considera rege, se cere posedarea obligatorie a 2 tipuri de calităţi: a vulpei şi a leului. Adică, să poată ademeni unii domnitori locali, promiţându-le anumite favoruri, ca mai apoi să aibă voinţa şi puterea de a-i supune cu forţa pe cei care se împotrivesc. A promite încă nu înseamnă a şi îndeplini, important este primirea susţinerii şi obţinerea puterii totale, iar mai apoiprincipele va şti cum să procedeze. Numai aşa poate fi creat un stat civil scos sub influenţa bisericii. Biserica trebuie să-şi cunoască locul şi să nu se implice în treburile statale. 11.Filosofia modernă. Problema metodei cunoaşterii ştiinţifice. Sensualismul, empirismul şi raţionalismul – principalele curente gnoseologice. Către secolul XVII în Europa Occidentală s-au stabilit relaţii capitaliste, burgheze de producţie. Apare un nou mod de producere care necesită şi cunoştinţe noi despre fenomenele naturii. Datorită descoperirilor geografice viaţa omului cunoaşte o dezvoltare progresivă, sporind productivitatea şi calitatea muncii sale. Şi deci, în faţa filosofiei apare problema constituirii metodelor noi de cunoaştere necesare ştiinţelor. Deoarece filosofii ajungeau la concluzii diferite, în aspect gnoseologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 curente: empriric (fondator – fil. englez F. Bacon); sensualism (fil.englez John Locke); raţionalism (fil.francez Rene Descartes). Bacon afirmă: „mai întâi ştiinţa laică şi filosofia trebuie despărţite de religie şi teologie, trebuie de recunoscut 2 adevăruri: unul laic şi altul religios”. Filosofia şi ştiinţa se preocupă de descoperirea tainelor naturii şi formularea legităţilor respective. Religia este preocupată de educaţia sufletului uman. Aceste 2 adevăruri există paralel, fără ca una să se implice în treburile celeilalte. Atunci bacon se întreabă cum să divizeze adevărul laic de cel religios ? şi tot el vine cu soluţia: „unica sursă, mijloc de deosebire şi obţinere a cunoştinţelor obicetive, ştiinţifice este experimentul ”. El ne permite să deosebim cunoştinţele laice de cele religioase; prin repetări, el ne permite să verificăm caracterul cunoştinţelor noastre, iar cuentul dat a luat naştere sub denumirea de empirism (din greacă = experiment). Analiza procesului de cunoaştere, după bacon, are loc datorită existenţei anumitor factori, numiţi idoli (fantome): idolul forului (al mulţimii) – constă în faptul că noi atribuim cunoştinţelor propriile noastre însuşiri, adică expunerea cunoştinţelor ca fiind un adevăr; idolul pieţii – constă în folosirea corectă a cuvintelor, noţiunilor care caracterizează cunoştinţele noastre; idolul peşterii – absolutizarea cunoştinţelor subiective individuale. De ex., în aşa caz savantul se identifică cu omul ce se află în peşteră, care vede şi percepe atât cât îi permite • • •
ieşirea din peşteră (segmentul îngust al realităţii), dar aceste cunoştinţe înguste el le extinde pe întregul univers şi judecă întreaga existenţă după caracterul segmentului perceput; - idolul teatrului – folosirea opiniei savanţilor cu autoritate în ştiinţă pt argumentarea unor teorii noi. Pt depăşirea acestor idoli bacon afirma că este necesar crearea unei noi logici a ştiinţei care ar depăşi logica învechită a lui Aristotel, care va fi bazată pe metoda inducţiei. Opera principală a lui Bacon – “Noul Organon” (la Aristotel e “organon”). Sensualismul este înrudit cu empirismul. Denumirea provine de la cuvintele “senzaţie, simţuri” (din latină – “sensus”). Curentul afirmă că unicul izvor al cunoaşterii sunt senzaţiile, organele de simţ. Locke spune: “la naştere raţiunea umană este “tabu la rosa” – o foaie curată, pe care poate fi scris totul”. Adică, toate cunoştinţele se obţin prin intermediul organelor de simţ. De la naştere omul nu dispune de niciun fel de cunoştinţe. Raţiunea, gândirea abstractă nu ne dă nicio cunoaştere nouă. Raţiunea doar sintetizează şi generalizează cunoştinţele deja obţinute ptin cele 5 simţuri. Raţionalismul, reprezentat de Descartes şi Leibnitz, combate concepţiile celorlalte curente. Descartes afirma că cunoştinţele senzoriale poartă un caracter superficial, căci simţurile nicicând nu pot da cunoştinţe obiective, deoarece ele diferă de la om la om, sunt subiective, neclare şi nedeterminate. Numai raţiunea, gândirea abstractă prin metoda deductivă ne poate da cunoştinţe obiective, universale, necesare, ştiinţifice. Descartes susţine faptul că omul posedă deja anumite cunoştinţe, născându-se cu acestea. Spre deosebire de empirism şi sensualism, raţionalismul se bazează pe metoda deductivă (celelalte – inductivă). + celebra formulă a lui Descartes: “cuget, deci exist”. 12.Problema substanţei în filosofia modernă – dualismul, monismul, pluralismul. În aspect ontologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 direcţii: monistă (monismul lui Spinoza), dualistă (dualismul lui Descartes) şi pluralistă (pluralismul lui Leibnitz). Conform învăţăturii dualiste a lui Descartes, la baza universului stau 2 substanţe paralel existente concomitent, dar separate una de alta: subst.materială, corporală, fizică ce se caracterizează prin întinderea în spaţiu; subst.ideală – caracterizată prin gândire. Concepţia monistă înaintată de Spinoza, expusă în lucrarea sa “Etica în mod geometric”, unde acesta afirmă că există iniţial o substanţă care are 2 atribute: întinderea în spaţiu şi gândirea; şi această subst.este identică cu Dumnezeu => natura se caracterizează prin trăsăturile dumnezeieşti, obţine calităţile respective de la Dumnezeu. De aceaa la Spinoza subst.sau natura se manifestă sub 2 tipuri: ca natură creatoare, deoarece este Dumnezeu şi natura creată, pt că este produsul propriei sale activităţi. La (?) „care-i cauza subst.naturii ?” Spinoza spune că este cauza sa proprie. Învăţătura care afirmă că Dumnezeu este identic cu natura se numeşte „panteism” („pan” – totul, „theos” – Dumnezeu; totul este Dumnezeu). Învăţătura lui Spinoza mai este şi hilosoistă (din greacă „hilos” – suflet). Dacă există o substanţă care-i şi corporală, şi gândeşte concomitent => întreaga natură este însufleţită. La (?) dacă piatra gândeşte, Spinoza a răspuns: “Da, gândeşte, dar gândeşte ca piatra”. Direcţia pluralistă aparţine filosofului german Leibnitz care spune că la baza universului stau monadele („mono” – unu), care sunt nişte substanţe, particule ideale (spirituale), nemateriale, nişte conştiinţe individuale separate una de cealaltă cu diferite nivele de dezvoltare a elementului raţional din care-s alcătuite toate lucrurile din natură. Diversitatea lucrurilor din • •
Univers este determinată de diversificarea şi mulţimea monadelor. Fiecare monadă este separată, închisă în sine, dar ele sunt active şi chiar unite, formând astfel mulţimea lucrurilor din univers. Ele sunt unite de monada supremă, numită Dumnezeu, din care se emană precum razele de la soare, şi, fiind de origine divină, monadele nu pot fi distruse (şi lumea întreagă) decât de Dumnezeu. Leibnitz este considerat predecesorul fizicii nucleare contemporane, deoarece el susţinea că fiecare monadă conţine în sine o lume, deci e ft complicată (descrierea monadelor coincide cu natura şi structura elementelor microscopice descoperite printre ca componente a nucleului atomului). 13.Filosofia iluministă europeană: omul, societatea, raţiunea. Sec. XVIII este numit secolul luminilor sau iluminismului. Iluminismul este un curent spiritual, care întruneşte în sine o pleadă de gânditori care promovau necesitatea răspândirii în masă a realizărilor ştiinţifice, culturale şi politice. Iluminismul apare în Anglia, dar totodată se dezvoltă şi în Franţa, reprezentanţii fiind: Rousseau, Didreau (?) , Voltaire. Iluminismul se deosebeşte de spiritualitatea sec. XVII. Dacă filosfia din sec. XVII este expusă în cărţi scrise în limba latină şi destinate unui număr restrâns de oameni, atunci filosofia sec. XVIII este, de regulă, scrisă în limbile naţionale şi este destinată maselor populare. Pe plan social, iluminismului îi corespunde cristalizarea burgheziei, clasa care găseşte în ideile iluminste o exprimare a propriei filosofii. Apariţia iluminismului este sintetizată de dinamismul şi spiritul revoluţionar al burgheziei. Sub raport ideologic acest curent se cristalizează în Franţa în sec. XVIII, fiind marcat de apariţia unei mari opere colective (17 volume şi 11 volume de planşe) - Enciclopedia , alcatuită sub coordonarea lui Jean Jaques Rousseau. Enciclopedia sintetizează toate cunoştinţele umane acumulate din cele mai vechi timpuri până în acel moment. Ideile iluminismului: a) Raţiunea - este considerată ca un dar specific omului. b)Definind astfel omul, iluminismul proclamă egalitatea tuturor oamenilor. Monarhul nu mai este unsul lui Dumnezeu şi doar primul slujitor al statului preocupat de siguranţa supuşilor săi. Negându-se ierarhia socială feudală, societatea va trebui structurată pe baza unui contract social între om şi semenii săi. c) Monarhul iluminat reprezintă idealul politic al epocii care înlocuia perimatul monarh absolutist. Treabuia să fie un filosof înzestrat cu o capacitate de a înţelege mecanismele societăţii şi de a mediatiza şi armoniza relaţiile dintre clasele sociale. d)Oraşul imaginat de iluminist ca sediu pentru “cetăţeanul universal” este “cetatea universală Cosmopolisul”, loc în care războiele ar dispărea, iar prejudecăţile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Cercetătorii au plasat apariţia unui astfel de oraş în 2440. e)Idealul uman al acestei epoci este filosoful – figura care înlocuia cavalerul şi sfântul Evului Mediu. f)Reprezentanţii iluminsmului au militat pentru revoluţionare sistemului educaţional şi introducera învăţământului în limbile naţionale. Manifestările iluministe în literatura europeană: Anglia - Robinson Crusoe - Daniel Defoe; Gulliver’s travels_Johantan Swift Franţa - Scisori persane - Montesquieu Operele lui Voltaire; Romanele şi eseurile lui Diderot;
Nunta lui Figaro şi Barbierul din Sevilla de Beaumarchais Germania - Laocoon şi Nathan înţelptul – Lessing Italia - Bădăranii şi Hangita – Carlo Goldonii 14.Filosofia clasică germană – teoria cunoaşterii ca expresie a activităţii conştiinţei. Către sfârşitul sec. XVIII centrul gândirii filosofice îi revine Germaniei, căci până atunci, sec. XVII-XVIII, s-au evidenţiat Anglia, Franţa şi Olanda cu Spinoza. Filosofia clasică germană este reprezentată de kant, Fichte, Selling, Hegel şi Feuerbach. Filosofia clasică germană a adus contribuţii considerabile la constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă, subliniind caracterul activ al cunoaşterii, subordonându-l unei analize sistematice, formele şi categoriile logice şi gnoseologice, integrând omul în natură (Feuerbach). Filosofia clasică germană are mai multe realizări, printre care: demonstrarea şi descoperirea caracterului activ, creativ al gândirii, conştiinţă. Până la ei, filosofia percepea conştiinţa mai mult ca pe o contemplare, ca o amprentă mecanică e realităţii obţinute în simţurile noastre. Idealismul german a demonstrat că gândirea, conştiinţa fromează un şir de cunoştinţe noi care nu pot fi nici induse, nici deduse. După logica formală, au demonstrat că raţiunea, procesul de cunoaştere poartă un caracter contradictoriu. A doua realizare este descoperirea şi elaborarea metodei dialectice de gândire. La baza teoriei cunoaştere a lui Kant stă apriorismul, scopul lui fiind unirea cunoaşterii senzoriale cu cea raţională şi de a demonstra dreptul la existenţa ştiinţei şi filosofiei ştiinţifice. Un alt reprezentant al filosofiei clasice germane este Johann Fichte, care se bazează pe conştiinţa eului. Existenţa absolută este cea a eului pur, supraindividual. El a elaborat un sistem filosofic idealist-subiectiv, conform căruia lumea este produsul dintre eul absolut şi non-eul (natura), deci obiectul este creat de obiect şi nu poate exista fără el. 15.Descoperirea şi elaborarea metodei dialectice de gândire în filosofia clasică germană (Kant şi Hegel). Incercari de a depasi alternativa metafizica, conform careia cunoasterea este un proces ori senzorial ori rational, a existat in filozofia clasica germana ( Kant, Hegel). Pentru exemplificare, „ In critica ratiunii pure” Kant afirma: „dar daca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta, aceasta nu inseamna ca ea provine toata din experienta”. El face distinctie intre cunostintele empirice „ care isi au izvoarele lor aposteriori, adica in experienta”, de cunostintele apriori care „ sunt independente absolut de orice experienta”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critica a „ conditiilor de posibilitate” ale cunoasterii, Kant ajunge la contestarea capacitatii intelectului de a cunoaste „lucrul in sine”, care exista independent si in afara subiectului cunoscator, spre deosebire de Hegel, celalalt reprezentant de seama al filozofiei clasice germane. In „Fenomenologia spiritului ”, Hegel se preocupa de strategia urmata in „ miscarea gandirii...care isi produce si parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decat structura intregului, infatisat in pura sa esentialitate”. In felul acesta, el subliniaza unitatea dintre teorie si metoda, interdependenta intre explicare (interpretare) si modul de abordare a „ universului ca totalitate” pentru a obtine despre el cunostinte autentice. Metoda sa dialectica de gandire si cunoastere va fi preluata de Marx si Engels dar de pe pozitia materialismului. Delimitandu-se de Hegel, Marx declara: „ Metoda mea dialectica este, nu numai diferita de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gandirii, pe care sub denumirea de idee, el il transforma intr-un subiect de sine statator, este demiurgul realului… La mine, dimpotriva, idealul nu este altceva decat materialul transpus si tradus in capul omului ”.
Hegel, numeste metoda sa cu termenul de dialectica sau cu expresia de metoda speculativa si o opune metodei metafizice (metoda vechii metafizici). Metoda dialectica este o metoda interioara filosofiei si, respectiv, obiectului ei de studiu: Absolutul. "Metoda nu este altceva decat structura intregul infatisat in pura sa esentialitate" (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p 33). Toate celelalte metode, considera Hegel, erau exterioare obiectului filosofiei, Absolutului; erau abstracte si metafizice. Metoda dialectica este o metoda concreta care vrea sa reproduca in planul mintii miscarea reala a gandirii. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contradictia. Ontologia sau metafizica, pune problema Fiintei in sine a principiului. Dar ce este Fiinta in sine? Ea este ceea ce este, ea este si nu poate decat sa fie. Dar aceasta afirmatie - "Fiinta este ceea ce este" - este o judecata de tip analitic (in sens kantian). Prin aceasta judecata este afirmata Fiinta pura, Fiinta fara determinatii, fara proprietati. Ea este o judecata tautologica. Desfacem explicit intr-o judecata ceea ce deja stim; anume ca este ceea ce este. Prin urmare, spunem ca fiinta este dar nu si cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra fiintei in sine. In paranteza fie spus, abstract, in sens hegelian, inseamna acel concept care poseda (contine) note, insusiri sau determinatii mai sarace (putine) prin raportare la un alt concept subordonat logic lui. De exemplu "animal" este un concept abstract pentru faptul ca el contine mai putine insusiri decat conceptul "om" pe care il include in sfera sa. Prin raportare la conceptul "om", conceptul "animal" are o sfera mai larga, cuprinzand si alte notiuni in extensiunea lui. In schimb, "animal" are un continut mai sarac decat conceptul "om". A fi abstract sau concret depinde de felul in care conceptele se raporteaza unele la altele in functie de sfera si continutul lor. Evident ca cel mai abstract concept este "fiinta", intrucat el le cuprinde toate celelalte concepte fara ca la randul sau sa fie cuprins de un concept de o mai larga generalitate. Fiinta se contine doar pe sine. Despre fiinta nu putem spune decat ca este. In schimb despre om, in calitate de concept concret, cu multe insusiri, putem spune extrem de multe lucruri: ca este o fiinta rationala, bipeda, ca vorbeste, rade etc. 16.Filosofia marxistă. Crearea dialecticii materialiste şi a concepţiei materialiste despre istorie. Marxismul este o filosofie a istoriei, teorie economică şi doctrină politică afirmată în contextul crizei capitaliste la mijl. sec. Al XIX-lea, fiind elaborat în lucrările lui K. Marx şi Fr. Engels. Karl Marx şi-a numit concepţia filosofică materialism practic, în sensul că „este real tot ceea ce este rezultatul practicii”, adică al activităţii complexe prin care omul se raportează la lume şi la sine. Punctul de vedere al practicii este decisiv în înţelegerea realităţii în genere, în îndeplinirea adevărului, în explicarea şi înţelegerea omului, a societăţii şi istoriei. Filosofia marxistă a istoriei pretinde că a descifrat legile societăţii întemeiate pe proprietatea privată. În faza modernă – capitalistă – contradicţia dintre nivelul forţelor de producţie (forţa de muncă a oamenilor unită cu mijloacele de producţie) şi relaţiile de producţie determină prăbuşirea acestui tip de societate printr-un proces revoluţionar, care ar avea loc în ţările cele mai industrializate. Dispariţia luptei de clasă (în formele specifice secolului al XIX-lea), constituirea claselor mijlocii în societăţile moderne, faptul că toţi cetăţenii trăiesc din produsul muncii lor, evoluţia regimurilor comuniste şi a celor numite capitaliste demonstrează că marxismul se prezintă astăzi mai mult ca un articol al credinţei decât ca o legalitate reală a istoriei. Este cert că marxismul a influenţat realitatea contemporană, dar în condiţiile trecerii la o societate postindustrială, în care sunt reevaluate personalitatea individului uman şi libertăţile lui fundamentale, el este depăşit.
Filozofia marxismului este materialismul. În decursul întregii istorii moderne a Europei şi mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, unde se desfăşura lupta decisivă împotriva a tot felul de rămăşiţe medievale, împotriva spiritului feudal în instituţii şi în idei, materialismul s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor ştiinţelor naturii, ostilă superstiţiilor, bigotismului etc. Din această cauză duşmanii democraţiei se străduiau din răsputeri «să combată», să submineze, să ponegrească materialismul şi apărau diferitele forme ale idealismului filozofic, care se reduce întotdeauna, într-un fel sau altul, la apărarea sau susţinerea religiei. Marx şi Engels au susţinut în modul cel mai hotărît materialismul filozofic şi au lămurit de repetate ori cît de profund greşite sînt orice abateri de la această bază. Concepţiile lor sînt expuse, în modul cel mai clar şi amănunţit, în operele lui Engels: «Ludvig Feuerbach» şi «AntiDühring», care, la fel ca «Manifestul Comunist», sînt cărţile de căpătîi pentru fiecare muncitor conştient. Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogăţit-o cu realizările filozofiei clasice germane, mai ales ale sistemului lui Hegel, care, la rîndul său, a dus la materialismul lui Feuerbach. Cea mai importantă dintre aceste realizări este dialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă şi mai eliberată de unilateralitate, teoria relativităţii cunoaşterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veşnică dezvoltare. Ultimele descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii – radiul, electronii, transformarea elementelor – au confirmat în mod strălucit materialismul dialectic al lui Marx, în pofida concepţiilor filozofilor burghezi, cu «noile» lor reîntoarceri la vechiul şi putredul idealism. Aprofundînd şi dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a desăvîrşit şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx a constituit cea mai remarcabilă cucerire a gîndirii ştiinţifice. Haosul şi arbitrarul, care domniseră pînă atunci în concepţiile asupra istoriei şi politicii, au fost înlocuite printr-o teorie ştiinţifică uimitor de unitară şi armonioasă, care arată cum dintr-o orînduire socială se dezvoltă, în urma creşterii forţelor de producţie, o altă orînduire, superioară – cum din orînduirea feudală, de pildă, ia naştere orînduirea capitalistă.
17.Iraţionalismul, voluntarismul şi problema omului în filosofia lui A. Schopenhauer şi F. Nietzsche. Printre primii filosofi care vine să combată raţionalismul hegelian este Arthur Schopenhauer, care consideră că sarcina filosfiei sale constă în a-i explica individului care este adevăratul mers al lucrurilor şi, în corespondenţă cu acest adevăr, a-i indica noile orientări în viaţă. Efortul lui Schopenhauer de a reevalua persoana umană s-a concretizat în teza potrivit căreia voinţa primează în raport cu raţiunea. Deciziile şi acţiunile omului sunt dictate de voinţă, iar raţiunea nu poate interveni decât pt a le justifica. Filosoful consideră că voinţa constituie factorul primordial nu numai al existenţei umane, ci şi al lumii în totalitate: ea constituie esenţa ascunsă a tpt ce există, manifestându-se diferit în fiecare nivel al lumii.
Schopenhauer ajunge la concluzia că voinţa, fiind absolută, este liberă. Natura umană se identifică cu Voinţa, dar omul nu este liber, el dispune doar de iluzia libertăţii, ivită atunci când îşi conştientizează scopurile, care de fapt, ar fi obiectivarea Voinţei Universale. În mod logic, voluntarismul lui Schopenhauer se corelează cu pesimismul, o concepţie care neagă puterea omului de a-şi conferi un sens vieţii prin raţiune şi, în genere, valorile întemeiate pe raţiune. Omul, care a înţeles că viaţa este lipsită de sens şi de aceea îşi doreşte libertatea, se pronunţă împotriva voinţei iraţionale şi tinde spre nirvana. Viaţa nu face să fie trăită. „Prin sinucidere nai ucis voinţa de a trăi, ci, prin acest fapt, ai distrus cel mult lumea ca reprezentare”. Schopenhauer este ferm convins că filosofia, determinând esenţa lumii, deci şi inutilitatea eforturilor noastre, îşi va schimba modul de a fi şi se va depărta de ştiinţă şi raţiune pt a înţelege suflul inconştient al vieţii. Nietzsche trage concluzii despre învăţătura despre voinţă şi anume nu de împăcare cu realitatea existentă, ci transformarea radicală a ei, noţiunea principală fiind „voinţa spre putere”. Fiecare om este determinat nu de tendinţa de a cunoaşte ca la Hegel sau de a trăi ca la Schopenhauer, ci de a domina asupra altora şi această voinţă spre putere poartă caracter biologic înnăscut, este caracteristic tuturor. Doar că la diferiţi oameni se manifestă în mod diferit, de aceea indivizii sunt clasificaţi în 2 categorii: 1 . robi – cei cu voinţa slabă spre putere; 2. aristocraţi – cei care tind spre a domina fără limită asupra altora. Morala tradiţională, bazată pe noţiunile de „bine” şi „rău”, „dreptate” şi „egalitate”, „compătimire”, este caracteristică celor slabi. Morala aristocraţilor este alta – scopul scuză mijloacele, adică lipsa oricărei morale, oricăror norme pt cel care voieşte să-şi realizeze dorinţa de a domina asupra altora, nu poate exista nicio limitare a voinţei sale, lui i se permite totul. 18.Filosofia sec. XX. Principalele curente contemporane. Fiecare perioadă istorică îşi are specificul, particularităţile, legităţile sale. Perioada contemporană se deosebeşte ft mult de celelalte etape istorice.sec. XX este secolul revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a dezvoltării în general. Filosofiei contemporane îi sunt specifice următoarele curente: intuitivismul, fenomenologie, pozitivismul, pragmatism, marxism. Intuitivismul şi filosofia vieţii din Franţa sunt reprezentate de henri Bergson. Potrivit acestuia, ceea ce conferă devenirii caracter creator este elanul vital , adică principiul înţeles ca torent, ca neîntreruptă schimbare, ca permanentă apariţie a noului. „elanul vital” este caracterizat prin durata pură, ceea înseamnă o dimensiune temporală diferită de timpul lumii exterioare (aşa cum era concepută în gândirea clasică), deoarece nu se spaţializează, nu se fragmentează în momente distincte şi succesive (trecut, prezent şi viitor), tocmai pt că numai astfel este noutate, este ceva absolut inedit, fără premise şi fără urmări. Elanul vital, durata pură nu pot fi cunoscute decât prin intuiţie, act cognitiv nemediat, spontan, originat în instinct şi desăvârşit în intelect, prin care se surprinde esenţa devenirii. Prin urmare, H. Bergson asociază filosofia vieţii cu intuiţionismul. Pozitivismul – reprezentant: A. Comte. Filosofia pozitivă a lui Auguste Comte reprezintă modelul de gândire care a exercitat o mare influenţă asupra filosofilor neopozitivişti ai sec. Al XX-lea. Pozitivismul este apropiat de empirism prin aceea că întemeiază cunoaşterea pe experienţă, dar se deosebeşte de el prin respingerea metafizicii. La baza acestei reorganizări este pusă ideea progresului, ca progres intelectual. Comte evidenţiază 3 stadii ale gândirii: teologică – când fenomenelor naturale li se atribuie puteri supranaturale; metafizică – fenomenele sunt explicate prin entităţi abstracte (natură, raţiune etc.); • •
•
pozitivă – etapa cercetării ştiinţifice, axate pe observarea faptelor, fenomenelor şi a
raporturilor constante dintre ele. Comte pledează pt formarea unei ştiinţe noi – sociologia, care ar deveni o forţă a reorganizării societăţii. Marxismul (vezi p.16) Pragmatismul american (Ch. S. Peirce, W. James, J. Dewey) – curentul filosofic apărut la sf. Sec. Al XIX-lea în cultura nord-americană şi care se axează pe conceptul de practică, căutând să realizeze o legătură fertilă între universul cunoştinţelor şi cel al acţiunilor. Fenomenologia (Ed.Husserl) – cunoaşterea, inclusiv cea empirică, este posibilă numai în condiţiile admiterii unor presupoziţii ideale. Astfel, adevărul nu este posibil decât sub condiţia unui sens. A surprinde sensul înseamnă a reduce fenomenologic sau a nu lua în considerare tot ceea ce se datorează cunoaşterii lumii exterioare, precum şi subiectul sub aspect empiric şi logic, pt a ajunge la ultima treaptă a conştiinţei ca atare, numită „eu pur” sau „ego transcedental”. Existenţialismul – este o doctrină filozofică şi de acţiune caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii. Existenţialismul îşi are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuţiile lui Husserl şi Heidegger , devenind faimos după sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre şi ale autorilor grupaţi în Franţa în jurul revistei "Les Temps Modernes" , Simone de Beauvoir , Maurice Merleau-Ponty. Existenţialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală şi o doctrină de acţiune. 12 teme ale gândirii existenţialiste: Contingenţa fiinţei umane Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur şi simplu, este o fiinţă de prisos. Neputinţa raţiunii. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul. Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul nu e o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-şi construiască viaţa prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente. Fragilitatea fiinţei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârşit, distrugerii mele ca fiinţă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoţeşte existenţa. Alienarea. Omul în perspectiva sfârşitului este înstrăinat de el însuşi, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui. Finitudinea şi urgenţa morţii. Filozofii existenţialişti reacţionează hotărât împotriva tendinţei noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existenţa noastră e finită şi se îndreaptă către moarte. Singurătatea şi secretul. Fiecare fiinţă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalţi. Neantul. Existenţialiştii atei subliniază ideea că omul este o fiinţă-a-neantului, el survine din neant şi se îndreaptă către el. Devenirea personală. Omul nu trebuie să-şi trăiască viaţa de pe o zi pe alta, în inconştienţă faţă de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viaţă cu adevărat personală şi conştientă. Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conştientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalţi. •
•
•
•
•
•
•
•
•
•
Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; fiinţa umană este fiinţa-împreună ( Mitsein, cf. Heidegger ). Viaţa expusă. Omul trebuie să acţioneze, să îndrăznească, să-şi pună în joc viaţa - sub permanenta privire şi judecata inevitabilă a celorlalţi. •
•
19.Apariţia şi dezvoltarea gândirii filosofice în Moldova. Neamul nostru are o gindire bogata, o cultura interesanta. O sursa, un izvor al gindirii filosofice a poporului nostru o constituie creatia populara, folclorul. Creatia populara este o proptofilosofie care ne vb despre viata neamului nostru, despre obiceiurile, traditiile. Creatia populara a neamului nostru este profund umanista in centrul ei se afla omul. In folclor se vb in expresii plastice despre raporturile sociale, relatii complicate dintre oameni. Folclorul a luat nastere si a evoluat in strinsa legatura cu viata si activitatea omului. Un rol important in formarea constiintei filosofice ii revine crestinismului. In spiritualitatea sensibila a geto-dacilor, dominata de credinta in nemurirea sufletului in perioada de tranzitie de la antichitate la evul mediu se desfasoara lent, pe cale pasnicacrestinarea populatiei autohtone. Multe secole la rind biserica a contribuit si a stimulat dezvolltarea invatamintului, a cultivat la adeptii ei respectul fata de carte. In perioada medievala, gindirea filosofica si sociala romaneasca este profund religioasa. Ca purtatoare a conceptiilor despre lume pot fi apreciate cronicele bisericesti letopisetile. In alcatuirea letopisetilor pot fi evidentiate 2 perioade: secolul XIII- XIV atunci cind sunt scrise in limba slavona si sec. XVII atunci cindsunt scrise in limba moldoveneasca, re0prezentantii fiind Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce. Cronografia moldoveneasca este redactata in limb romana, iar cronicarii apartin marii boierimi si respectiv ii exprima interesele. Carturarii moldoveni din sec XIII-XVI se orienteaza spre lucrarile clasicilor bisericesti, spre literatura patristica. Erau traduse si transcrise textele autorilor antici in special ale lui Aristotel, Democrit, Pitagora. In manuscrisele acestei perioade filosofia este definita ca dragoste de intelepciune. Autorul primului tratat umanist Neagoe Basarab isi propune sa educe un principe ideal si in acelasi timp un om ideal. Pt a-si atinge scopul, Neagoe Basarab expune citeva teze in lucrare, invatatura catre fiul sau Theodosie. El subliniaza ca universul a ft creat pt om, care se naste ca un Dumnezeu. Pozitia de exceptie a omului in univers este argumentata prin evidentierea dreptului de a alege intre bine si rau. Omul poate deveni un Dumnezeu daca se conduce de ratiunea sa. Lucrarea contine caracteristica valorilor respective in acele timpuri. Basarab subliniaza ca binele este tot ceea ce e adecvat “firii omului” iar “raul”contine faptele ce-l abat pe om de la firea sa. Capacitatea omului de a deosebi “binele” si “raul” il caracterizeaza ca pe o fiinta deosebita de celelalte vietuitoare. Un aport considerabil in dezvoltarea culturii romanesti il aduc Petru Movila, Varlaam, Dosoftei. Petru Movila a infiintat prima scoala superioara – Colegiul Revean, a intocmit programul de studiu in care gasim filosofia greaca, latina. In lucrarea “Antologie”, Petru Movila constata rolul major al stiintei in viata omului. Dosoftei reprezinta in Moldova o constiinta umanista. Inzestrat cu o vointa de a se cunoaste si cu dor de perfectiune, dosoftei studiaza teologia (patristica si dogmatica), istoria si
filosofia. Opera lui Dosoftei se deosebeste prin pafosul patriotic, prin mindria de neam si dragostea pt mult patimata tara. Opera cronicarului Grigore Ureche intitulata “Letopisetul Tarii Moldovei” de cind s-a descalecat tara si de cursul anilor si de viata domnilor care scrie de la Dragos Voda, defineste rolul istoriei in societate. Cronicarul subliniaza ca istoria este un indrumar moral pt generatiile viitoare. Un element valoros al operei il constituie conceptia umanista despre cultura si civilitatia ca note definitorii al omului. O personalitate deosebita Miron Costin alcatuieste primul poem de meditatie filosofica “Viata lumii” in care descrie soarta schimbatoare, poemul dezvolta soarta schimbatoare, ideea scurgerii irepetabile a timpului, existenta trecatoare a omului. In lucrarile cronicarilor este adecvat apreciata cultura si virtutea omeneasca, se observa tendinta de eliberare de mentalitatea strict teologica si de afirmarea a gindirii rationale. 20.Ontologia ca parte componentă a filosofiei. Noţiunea de existenţă şi materie, formele lor. Obiectivitatea materiei şi obiectivitatea spiritului. Ontologia în traducere din greaca veche înseamnă ştiinţa despre existenţă. Termenul de “ontologie” este ceva mai nou, însă concepţia despre existenţă a fost abordată încă din antichitate, când filosofii căutau răspuns la întrebările ce ţin de existenţă. Atunci când vorbim despre existenţă apare şi noţiunea de non-existenţă (opusul acesteia). Non-existenţa poate avea 2 semnificaţii: 1. identificată ca potenţa, posibilitatea de a fi şi ce-ar însemna, ceea ce nu este, dar poate fi; 2. nu este şi nici nu poate fi vreodată (perpetuum motor). Domeniile existenţei: Ex. naturală; socială; ideală. Ontologia răspunde la întrebărea “ce este primordial în raportul despre gândire conştientă, natură ?”. ontologia se divizează în 2 părţi: materială (ce se referă la existenţa materială, la ceea ce xistă în spaţiu şi timp) şi ontologia ideală (se referă la spirit idei, cunoştinţe). Noţiunea de existenţă este una dintre cele mai vaste categorii filosofice, deoarece include în sine totul ce există, indiferent de faptul dacă există în mod real, obiectiv, ireal şi indiferent de faptul că această existenţă este materială sau ideală. 21.Spaţiul şi timpul. Timpul şi spaţiul social În istoria filosofiei spaţiul şi timpul au reprezentat problema permanentă a reflecţiei filosofice. Abordarea lor pe parcursul dezvoltării cunoaşterii umane a fost însoţită de marile mutaţii înregistrate în dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice. În filosofia timpurilor noi concepţia substanţială a spaţiului şi timpului conform căreia ele există independent de procesele materiale şi spirituale, a fost dezvoltată de Newton în lucrarea “principiile materiale ale filosofiei naturale”. După Newton, spaţiul întins al lui Euclid este la fel în toate părţile universului. Timpul după Newton este şi el absolut ca şi spaţiul. El reprezintă un torent care curge uniform în toate părţile universului. Spaţiul este o categorie filosofică ce desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura corpurilor. Orice corp are o întindere şi formă, iar între corpuri apar raporturi de coexistenţă. Timpul este doar o relaţie de succesiune. Timpul este categoria filosofică care exprimă durata, succesiunea, simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers. Un interes deosebit prezintă problema timpului social. În tratareaei predomină abordarea reducţionistă, deoarece timpul social este studiat prin prisma timpului fizic. Asemenea
particularităţi ale timpului social cum sunt curgerea rapidă, legătura unicală dintre trecut, prezent şi viitor, ireversibilitatea. Timpul social este eterogen, clipele si duratele avand valori diferite, mai este ireversibil, ceea ce inseamna ca nu poate fi parcurs de mai multe ori, ci numai o singura data, intr`o singura directive si asta doar pe durata existentei noastre individuale, fara posibilitate de intoarcere. T. social caracterizeaza durata, succeseiunea, deveniea activitatii umane si relatiilor sociale in dezvoltarea proceselor sociale. El e diferit de la o epoca la alta si are diferita intensitate. T social devine tot mai saturat si cu capacitate informativa mai mare. El are particularitatea de a se contracta permanent. 22.Mişcarea şi formele ei. Noţiunea de progres şi regres. Mişcarea poate fi înţeleasă în aspect cantitativ şi calitativ, adică doar ca o simplă deplasare în spaţiu – ca o mişcare mecanică, neînsoţită de modificări ale obiectului dat, dar şi ca o mişcare ce semnifică schimbare în dependenţă de caracterul acestor mişcări, transformări. Mişcarea este considerată ca progres atunci când este vorba de dezvoltare pe linie ascendentă şi poate fi interpretată ca regres atunci când are un caracter descendent şi distructiv. Se cunosc 5 forme principale ale mişcării materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială. Mişcarea mecanică – o simplă deplasare a macrocorpurilor, o deplasare a corpurilor cereşti în spaţiul universului, deplasarea obiectelor macrocosmice pe pământ şi alte corpuri cereşti. Mişcarea fizică – mişc.moleculelor şi include procesele ce au loc în interiorul stelelor şi planetelor, interacţiunea particulelor elementare, a fenomenelor electromagnetice. Mişcarea chimică – mişc.atomilor în interiorul moleculelor, în rezultatul ei are loc transformarea calitativă a interacţiunii moleculelor, atomilor. Mişc.biologică – procesele de formare şi activitate vitală a organismelor vii. Mişc.socială – reflectă apariţia şi dezvoltarea societăţii umane, activitatea vitală a acesteia. 23.Esenţa dialecticii şi legile ei. Dialectica priceperea de a purta discuţii şi de a ajunge la adevăr prin scoaterea la iveală şi combaterea contradicţiilor în afirmaţiile concurentului. Mai târziu, dialectica a început să prezinte metoda generală de explicare a lumii în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare, pronind de la contradicţiile interne. Dialectica susţine că întreaga natură este un sistem, o conexiune unitară de corpuri. La baza dialecticii stau 3 legi principale: 1. unităţii şi luptei contrariilor – toate lucrurile sunt contradictorii în esenţa lor, dar nu oricare 2 părţi contrare formează o contradicţie; 2. transformării cantitative şi calitative reciproce – orice fenomen constă din cantitate şi calitate => unitate, numită măsură; 3. negării negaţiei: - negare logico-formală; - negarea dialectică. 24.Determinismul şi indeterminismul. Noţiunea de lege. Clasificarea legilor. In literatura filosofica prin determinism se desemneaza, pe de o parte, caracterul determinat al proceselor din univers, si mecanismele proceselor de determinare, pe de alta, teoriile ce releva caracterul determinant si mecanismele determinarii din univers. In literatura filosofica intilnim cel putin 3 modaliatti de concepere si definire a determinismului:
1. modalitatea descriptiva (determinismul – constatare si descriere a tipurilor de determinism, in varietatea si specificitatea lor); 2. modaliateta explicativa (determinismul – teorie a mecanismului determinativ al ordinii din univers, indeosebi teorie a cauzalitatii); 3. modalitatea gobala (determinismul – conceptie de ansamblu asupra procesului cosmic, apta sa exprime seensul si ordinea lucrurilor). Legea este o teorie filosofica ce desemneaza raporturi necesare, relativ stabile si receptabile intre sisteme sau procese, intre aspectele interne ale aceluiasi sistem sau fenomen sau intre stadiile succesive ale unui anumit proces. Ca raporturi generale, legile se clasifica in primul rind dupa gradul lor de generalitate: legile specifice legile universale Legile se clasifica si dupa criteriul complexitatii interactiunilor pe care le exprima: legile dinamice – actioneaza in fiecare caz individual in parte, fixind tocmai elementele de generalitate si necesitate care se manifesta in toate cazurile individuale. Legi statice – reprezinta relatii generale constante existente in cadrul unor ansambluri alcatuite dintr-un mare numar de obiecte sau fenomene relativ independente, ele fiind o expresie a necesarului la nivelul fenomenelor de masa. 25.Noţiunea de conştiinţă. Structura conştiinţei. Problema conştiinţei în filosofie şi psihologie. Termenul “constiinta” este de origine latina si in trad din lat inseamna a cunoaste, a sti. Constiinta etse o categ filosofica dar si o notiune cotidiana. In vorbirea cotidiana cind se spune ca un individ este constient de sine, aceasta inseamna ca el isi da seama ce fc, atunci cind omul actioneaza fara a se gindi asupra actiunilor sale, se spune ca el procedeaza in mod mecanic, adica fara careva intentie determinata. In istoria filosofica, “constiinta” ca notiune incepe a fi folosita doar in filosofia moderna si acest fapt de evidentiere a constiintei ca categorie filosofica in filosofia moderna est elegata de numele lui Descartesm, si anume de indoiala carteziana “cuget inseamna ca exist”, adica daca eu gindesc rezulta ca eu exist. In continuare notiunea data a ft mult dezvoltata de catre filosofia clasica germana. Constiinta are o anumita structura: Senzatiile Reprezentarile Perceptiile Gindirea Intuitia Memoria Emotiile Constiinta in filosofie a ft abordata de multi filosofi. In special Toma d’Aquino, in gindirea medievala in analiza constiintei foloseste la stabilirea principiilor morale, ca izvor direct al principiilor care constituie vointa dreappta in filosofia lui Descartes regasind motivul lui Augustin, al cunoasterii de sine, care capata un rol intemeietor. Asertiunea “gindesc deci exist” la Descartes reprezinta propozitia liprita de orice dubiu. In timp ce la Augustin constiinta atesta certitudinea fiintei omenesti ca atare, aceasta functie afirmativa este limitata de Descartes la • •
•
•
• • • • • • •
unica existenta a gindirii, inteleasa ca substanta care gindeste si care face abstractie de materie. In fenomenologia spiritului, Hegel a determinat parcursul prin intermediul caruia se elaboreaza continutul constiintei reale, pt a ajunge la nivelul de constientizare a subiectului absolut, adica la nivelul unei constiinte perfecte de sine, identice cu stiinta absoluta, unde este integrata orice instrainare sau alienare. In psihologie termenul de constiinta desemneaza fie constientizarea faptului ca indivizii au propriile procese psihice, fie functia de control, exercitata de individ asupra propriilor procese psihice. Freud a afirmat ca a deveni constient de o reprezentare inconstienta inseamna a-I atribui cuvintul corespondent, de aici deriva importanta cuvintului in tratamentul psihanalitic. 26.Conştiinţa de sine: esenţa, caracteristica, manifestarea. Conştiinţa de sine în sens filosofic general presupune conştientizarea de sine, de necesităţile personale. În copilărie conştiinţa de sine apare în momentul când micuţul sesizează diferenţa dintre “eu” şi “noi”. Conştiinţa se manifestă sub formă individuală, specifică fiecărei persoane în parte. Kant împarte conştiinţa de sine în conştiinţă a intelectului şi conştiinţă a simţului intern, prin care eul este în acelaşi timp, subiect al gândirii şi obiect al percepţiei. La Schelling actul conştiinţei de sine este ideal şi real deopotrivă. La hegel conştiinţa de sine este raţiunea înţeleasă ca subtsanţă, realitate. 27.Conştientul şi inconştientul. Învăţătura lui S. Freud şi neofreidismul. Conştiinţa umană este cel mai obişnuit şi general fenomen sub care se manifestă existenţă spirituală. Numai omul ca fiinţă superioară capătă atributul conştiinţei şi aceasta îl defineşte ca existenţă specifică.ca formă a psihicului uman este totodată o reflecţie anticipativă, graţie căreia ne proiectăm în viitor, prin scopurile şi planurile noastre, prin idealurile şi speranţele de viaţă, opţiuni, decizii etc. Inconştientul uman are o dimensiune socială colectivă. Despre un asmenea inconştient colectiv a vorbit şi psihanalistul Carl Jung, în viziunea căruia acesta este format din arhetipuri culturale moştenite. Lucian Blaga identifică un inconştient cultural colectiv în coordonatele stilistice ale culturilor naţionale. Pe plan sociologic, despre un asemenea inconştient vorbea şi Marx, care menţiona chiar un instinct de clasă. Freud lansează o concepţie nouă a conştiinţei care depăşeşte concepţia tradiţională şi afirmă că “psihica omului conţine şi alte componente decât raţiunea”. Sunt 3 componente: 1. libido – mulţimea instinctelor din care predomină cele sexuale; 2. Ego (eul) – sau aceeaşi conştiinţă de sine; 3. Super ego sau conştiinţa socială. Întemeind psihanaliza, Freud relevă funcţia crucială a inconştientului în dinamica vieţii psihice, menţionând că omul este o fiinţă atât raţională pe cât se crede. Când vbim despre acele 3 elemente înaintate de către Freud trebuie să menţionăm că “eul” reprezintă dorinţele proprii, “super ego” – societatea, iar “sinele” – forţa care trebuie să decidă pasul următor. Statistic vbind, în marea majoritate a cazurilor, “eul” câştigă, adică ceea ce individul îşi doreşte. 28.Constiinta si limba. Constiinta si memoria. Intelectul artificial si modelarea procesului de gindire. Constiinta este o trasatura specifica, deosebita, ce-l caracterizeaza pe om. Este acea capaciatte a omului de a-si imagina trecutul si de a se vedea in viitor. Constiinta este acea calitate a omului ce-l face diferit de animal. Prin limbaj se efectueaza comunicarea dintre oameni. Limbajul ca si
constiinta armonizeaza relatiile individului cu semenii sai, ii integreaza in societate, ii asigura controlul si autocontrolul actiunilor sale. In fiecare limba se reflecta ideile, mentalitatile, viziunile asupra lumii proprii, comunitatea care o intrebuinteaza. Originalitatea fiecarei limbi este mult mai mare decit se crede de obicei. Fiecare om prin limba sa isi modeleaza o lume originala. Astfel, cum gindirea este o parte componenta a constiintei, gindirea nu se poate realiza in afara limbajului, gindirea este inseparabila de limba. Limba include ansamblul semnelor prin intermediul carora se cunoaste si se comunica intr-o comunitate umana, precum si totalitatea normelor gramaticale – sintactice si semantice de formare a propozitiilor si frazelor cu sens. Limba sub aspect semantic, apare ca un sistem ce nu se schimba cu fiecare act al gindirii individuale, ci formeaza o baza stabila. Astfel putem afirma ca gindirea, constiinta si limba se afla intr-o strinsa legatura. Constiinta este memorie, fara de care nu am ajunge la identitate, la noi insasi. Memoria la fel ca si limba este un element al gindirii. Memoria este capacitatea constiintei, a gindirii de a actualiza trecutul, de a mentine, si de a nu da uitarii cunostintele dobindite. Memoria este si un factor cultural pe care se bazeaza cultura oricarui popor, care consta din obiceiuri, traditii, norme morale. Memoria este identitatea eului nostru pe axa timpului. Bergson definea constinta in primul rind ca memorie. Un om care si-a pierdut memoria, si-a pierdut in mare parte constiinta, identitatea de sine. memoria ca fenomen al culturii determina si spiritul national prin care un popor se caracterizeaza. Intelectul artificial este inteligenta tehnologiilor si a ramurei stiintei calculatoarelor. Esenta problemei intelectului artificial este de a rezolva si a face repede si efectiv ceea ce nu poate sa faca creierul uman. Tehnologiile sunt intelectul artificial si dezvoltarea lor a dus la utilizarea lor tot mai larga in diverse domenii de activitate. Viteza cu care informatia este prelucrata, sistematizata si transmisa, si multe alte operatii pe care le indeplinteste computerul a schimbat radical viata omului contemporan. In ciuda faptului ca intelectul natural sta la baza celui artifial, o eficienta mai mare I se atribuie totusi intelectului artificial. O caracteristica esentiala a intelectului consta in evidentierea celor 3 particularitati ale sale: surprindere, constructivism, premeditare, insa, ori cit de unic ar fi computerul, el nu este totusi decit o masina creata de om intru tendintel sale, de aceea calitatea oricarei masini va fi apreciata de om, in functie de utilitatea ei pt realizarea scopurilor puse. Masinile nu au si nici nu pot poseda capacitatile omului, deoarece ele functioneaza conform programelor elaborate de om. Ele pot doar realiza acest program. Astfel, noi nu avem nici o dovada a considera ca masina singura de la sine poate deveni superioara omului, iar intelectul, la rindul sau, nu este decit un mecanism de realizare a scopurilor a scopurilor umane. Deşi menţionarea propriu-zisă a proceselor cognitive face parte din modelarea proceselor metacognitive, e important să se modeleze procesele de gândire astfel încât să se influenţeze capacităţile proprii ale elevilor. Modelarea strategiilor de învăţare, cum ar fi metode de înţelegere a textelor (de ex., prin punerea de întrebări) sau rezolvarea unor probleme legate de cuvinte (de ex., identificarea variabilelor), este o metodă eficientă de a le preda elevilor strategiile de învăţare, dar, spre deosebire de conştientizare, planificare şi monitorizare, modelarea nu va avea un efect asupra metacogniţiei elevilor.
29.Gnoseologia ca teorie a cunoasterii. Notiunea de cunoastere si cunostinte. Subiectul si obiectul cunoasterii. Gnoseologia este teoria cunoasterii in general,ea cerceteaza obiectul si subiectul,cunoasterea atit a obiectului ei, cit si a cauzele ei.Subiectul este elementul activ,cel care cunoaste,parte pasiva este ceea ce cunoaste constituie obiectul cunoasterii,acesta poate avea natura:materiala,sociala,spirituala.De asemenea obiect al cunoasterii pot fi si rezultatele cunoasterii. Cunoastere – procesul insusirii obiectului de catre subiect; este procesul descoperirii esentei, caracteristicilor, particularitatilor unui oarecare lucru, este procesul de obtinere a cunostintelor. Cunostinte – informatia ideala obtinuta in urma reflectarii obiectelor studiate; este rezultatul activitatii cognitiva a omului. Subiectul – actiunea individului, grupului, adica cel care intreprinde, manifesta actiunea, activitatea de cunoastere a obiectului dat. Obiectul cunoasterii este lucrul, fenomenul asupra caruia este indreptata cunoasterea, este fenomenul supus studierii. Subiectul poate avea caracter individual, ordinar sau complex. Activitatea psihica constienta a oamenilor presupune capacitatea de abstractizare proprie gindirii, formata prin interiorizarea, sub forma unui sistem de imagini notionale si scheme logico-verbale, a unor procedee si operatii din planul activitatilor umane. Ca proces de cunoastere, gindirea, asociata cu alte procese psihice (memorie, imaginatie, atentie), se desfasoara in 3 coordonate temporale (trecut, prezent, viitor), ceea ce ii imprima un caracter explorator, investigator. Structurile cognitive constituie nucleul in jurul caruia graviteaza intreaga activitate a psihicului uman. 30.Cunoasterea stiintifica, specificul si structura ei. Epistemologia. Paradigma stiintifica. Cunoasterea stiintifica este un rezultat al unor specializari crescinde si al folosirii mijloacelor, tehnici s.a. care urmareste descoperirea legilor, structurilor si controleaza diverse genuri de obiecte. Ea este necesara pt examinarea principalelor metode de cercetare si a formelor de organizare, selectie, evolutie. Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte, care se întrepătrund însă şi se implică reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic. Nivelul empiric constă din fapte, date empirice ale ştiinţei. Orice cunoaştere ştiinţific, porneşte şi se spijină permanent pe un mare număr de fapte, care reprezintă înregistrări, "decupaje" specifice ale caracteristicilor obiectelor şi fenomenelor individuale. Prin gruparea şi compararea faptelor, ea descoperă regularităţilor empirice sau legile empirice. Acestea nu sunt incă legi teoretice întrucât nu explică şi nu prevăd fenomenele ci surprind o repetabilitate observata. Regularităţile empirice apar adesea sub formă de corelaţii. Ele reprezintă materia primă a ştiinţei care însă nu se rezumă la acestea. Ea aspira constant către elaborarea de teorii, de explicaţii esenţiale, generale, fundamentate pe o concepţie deterministă, în cardul căreia se urmăreşte sa se descopere cauzele acestor regularităţi. Epistemologia – context de abordare a problemei in cauza prin care se urmareste elaborarea unui concept integral al adevarului. Epistemologia – de la cuv grecesc “episteme” – stiinta si logos, teorie – reprezinta teoria stiintei (studiul stiintei). Problema fundamentala a epistemologiei se dezvolta din problema principala a gnoseologiei, si se refera la raportul dintre subiect si obiect. In mod special epistemologia se axeaza pe corelatul dintre un subiect pregatit pt a cunoaste un obiect ales. Subiectul epistemic este savantul si nu o persoana oarecare ca in gnoseologie. Obiectul epistemic este pregatit pt o
investigatie profunda, asupra lui s-au produs unele acte de abstractizare si generalizare. Obiectul epistemic este format din enunturi, principii, modele anturale sau ideale. Daca obiectul gnoseologiei il constituia cunoasterea comuna, atunci obiectul epistemologiei este cunoasterea stiintifica, analiza activitatii oamenilor de stiinta. Epistemologia reprezinta o ramura a teoriei stiintei si a filosofiei. Ea analizeaza aparitia, structura, metodele de verificare cunoasterii stiintifice. Una din sarcinile epistemologiei consta in a stabili conditiile, valoarea si limitele cunoaterii stiintifice, gradul de certitudine a cunostintelor obtinute, de a analiza metodele ce duc la sporirea certitudinii ei. Ca ramura a teoriei stiintei, epistemologia cuprinde filosofia stiintei, logica si metodologia stiintei, sociologia stiintelor. Fondator al filosofiei stiintei este considerat Socrate, car primul a aratat rolul si locul notiunilor generale a procesului cunoasterii. Epistemologia ii ofera savantului aparatul necesar pt dobindirea cunostintelor din experienta, modul si limitele de folosire a acesteia. Ea examineaza siproblema organizarii observatiei stiintifice, studiaza posibilitatea justificarii inductiei si deductiei. Ideea de paradigma stiintifica a ft elaborate de epistemologul American Thimas S. Kuhn in lucrarea sa fundamentala “Structura revolutiilor stiintifice” care se refera la “realizari stiintifice exemplare”. Pt o perioada data este aplicabila si in stiinta economica. Unii econoisti vb despre 3 sau 4 asemenea paradigme ale stiintei economice referinduse in acest sens la perioada clasica, neoclasica, marxista si Keynesista la care alti economisti adauga o noua revolutie stiintifica ca s-ar contura in prezent in economia politica. Cunoasterea este procesul insusirii obiectului de catre subiect, este procesul descoperirii esentei si caracteristicilor, particularitatilor unui oarecare lucru. Cunoasterea stiintifica (teoretica) este un rezultat al unor specializari crescinde si al folosfirii unor mijloace, tehnici si metode de mare eficacitate, care urmareste trecerea dincolo de aparente, descoperirea legilor si structurilor pt a intelege, explica si controla genuri intregi de obiecte. Cunoasterea stiintifica are un caracter sistematic si metodic, vizeaza obiectivitatea, are mijloace proprii de testare a cunostintelor, se subordoneaza unor exigente logice si experimentale specifice. Paradigma este o construcţie mentală larg acceptată, care oferă unei comunităţi sau unei societăţi pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identităţi de sine (a activităţii de cercetare de exemplu) şi astfel pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini. La Thomas Kuhn baza practicii cercetării şi a consensului într-o ştiinţă care a atins stadiul maturităţii nu este teoria ştiinţifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea ştiinţifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii şi reguli metodologice generale, ci de experienţe împărtăşite în comun, ce sunt încastrate în paradigme. Paradigmele înţelese ca realizări ştiinţifice exemplare, ca exemple concrete de formulări şi soluţii ale problemelor ştiinţifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de ştiinţă asupra fundamentelor, ce distinge orice cercetare ştiinţifică matură. Paradigmele sunt realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni. Ca realizări ştiinţifice care oferă modele de formulare şi rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entităţi complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală şi metodologică. Cunoaşterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea şi rezolvarea de probleme pe baza cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numeşte „ştiinţă normală” sau „cercetare normală”.Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor. 31.Logica si metodologia cunoasterii stiintifice. Specificul cunoasterii economice. Metode de cunoastere:
§ Dialectica-se prezinta ca logica, ca teorie a cunoasterii si metodologie generala cercetarilor stiintifice. § Analiza-reprezinta o metoda de cercetare care descompune intregul,fenomenul,in parti constituente,elementare si evidentiate, laturile,proprietatile ,legaturile acestora. § Sinteza-reprezinta unirea partilor obiectelor dezmembrateb mai inainte intr-un intreg unic. § Abstractizarea-reprezinta procedeu deosebit al gindirii, care consta in dezicerea de la un sir de proprietati si relatii ce ne intereseaza,in rezultatul acestei operatii logice apar abstractiile. § Generalizarea-reprezinte procedeul de gindire,in rezultatul caruia se stabilesc proprietati si trasaturi generale ale obiectelor § Inductia-reprezinta metoda de trecere de la cunoasterea anumitor fapte la cunoasterea generalului, la generalizarea emprica si stabilirea tezelor generale. § Deductia-este metoda de judecata ,cind din premise generale cu necesitate urmeaza cocluzia cu caracter particular. § Analogia-procedeu de cunoastere prin care din asemanarile obiectelor in unele trasaturi coincid si asemanarile pentru alte trasaturi. § Modelarea-reprezinta studierea obiectului pe calea crearii si cercetarii unei copii. Logica este o specie a cunoasterii exacte. Obiectul cunoasterii sale este forma abstracta a gandirii umane. In studiul formelor gandirii umane logica separa forma de continutul informational, afectiv si volitiv precum si de mijlocul exteriorizarii formei gandului adica limba naturala luand in cercetare numai forma intelectiva, cognitiva, rationala, obiectiva a gandirii considerand mijlocul de comunicare ca element conventional. Odata facuta aceasta prima separatie logica efectueaza a doua operatie: separarea formelor corecte de cele incorecte adica a celor valide de cele nevalide. In continuare se ocupa preponderent de cercetarea formelor valide de gandire. Scopul final este practic, deoarece exista nevoia individuala si sociala de eficienta a gandirii aplicate.
32.Problema adevarului in stiinta si filosofie. Obiectivitatea adevarului. Adevarul si credinta. Conceptul adevarului se inscrie in cadrul uneia dintre temele fundamentale ale reflectiei filosofice- tema valorii cunoasterii umane in genere, acele stiintifice in particular. Aceasta tema, la rindul ei, poate fi situate in contexte mai largi, sau mai restrinse, intrebarile puse si solutiile cautate stind sub semnul unor obtiuni si idei directoare in care recunostem o gama intinsa de interese, de cai de abordare si interpretare mai mult sau mai putin distincte. Adevarul este determinat de subiectul cunoasterii cit si de obiectul cunoasterii,ce produce realitatea asa cum este el in afara si independent de cunostinta.Adevarul este un ideal reglamentator al cunoasterii. Nu este vesnic,neschimbat,stabilit o data pentru totdeauna.Este obiectiv ,deoarece corespunde lumii obiective. Adevarul este valoarea cognitiva fundamentala. Forma de exprimare a adevarului obietiv, dependenta de conditiile concret istorice,ce caracterizeaza gradul preciziei,strictetii, e numita adevar relativ. Adevarul relativ este cunoasterea limitata veridica despre ceva.Cunostintele depline, precise, multilaterale,referitaore la un anumit fenomen, constituie adevarul absolute. Adevarul absolut este acel continut al cunostintelor care nu este combatut de dezvolatrea ulterioare a stiintei. Teoria adevarului este una din cele mai fundamentale teme filosofice, referindu-se la valoarea cunoasterii umane in genere si acele stiintifice in special. Gnoseologia plaseaza tema
adevarului cunoasterii in contextual restrins al relatiei cognitive- relatia dintre om si lume. In afara teoriei corespondentei sint de retinut: a) teoria coerentii, ea sustine in esenta ca adevarul exprima acordul formal intre instituentii unui system epistemic, absolutizarea acestui moment real al adevarului si ignorarea acordului cu realitate extraconceptuala si extralingvistica conduc la formalism. b) teoria pragmatista, ea identifica adevarul cu ceea ce se dovedeste a fi util si eficace in rezolvarea unor situatii problematice, in stapinirea practica a proceselor. Situarea consecventa pe pozitiile materialismului impune aducerea in primplan a ideii obiectivitatii adevarului si, corelativ, respingerea pozitiilor subiectivist- relativiste si agnostice. Obiectivitatea adevarului inseamna reproducerea adecvata a unui continut real care exista independent de vointa si constiinta subiectului cunoscator. c) teoria adevarului-corespondenta. Apare in formularea sa deplina deja cu Aristotel, este considerate, pentru raspindirea sa si datorita prestigiul filosofilor care au sustinut-o – teoria clasica a adevarului. Ea se bazeaza pe faptul ca propozitiile au o functie afectiva, adica spun ceva despre realitate, astfel incit daca spun cum este realitatea, atunci sunt adevarate si daca nu spun cum este realitatea atunci sunt false. Este numita astfel, intrucit adevarul consta in corespondenta intre continutul propozitiei (starea de lucruri exprimata de ea) si realitate. d) teoria redundantei. Isi propune sa reduca la minim sau chiar sa elimine semnificatia teoretica a notiunii de adevar. Teoria redundantei sustine un punct de vedere asemanator cu cea pragmatica, intrucit identifica afirmarea adevarului cu actul “acordului”, realizind transformarea predicatului adevarului intr-o locutiune cu o functie performativa, adica avind valoare de actiune. 33.Societatea ca obiect de studiu al filosofiei. Structura societatii, elementele ei. Termenul societate este de origine Latina (“socio”- a uni, a imbina; si substantivul “sociatas”uniune, unire) si reprezinta un ansamblu, o uniune de oameni, dintre ei. Societatea este obiectul de studiu al sociologiei. Cuvintul sociologie apare in vocabularul filosofic dupa 1830. In anii 30 ai sec XIX cind filosoful francez Comte Augustin evidentiaza sociologia, termen neintilnit pina atunci, ca stiinta despre societate. Pina la el societatea era studiata in cadrul filosofiei mai mult prin notiunea de stat. In continuare filosofia devine o stiinta specifica cu obiect si mijloacele sale de cercetatre cu aspectul sau teoretic si empiric. Societatea are o anumita structura si notiunea de societate concentreaza: Primul element ce se contine in societate este poporul. Prin notiunea de popor in notiunea marxista se intelegea masele muncitoare, cei care produc bunuri, la care mai erau alipite si elementele progresiste, cei care sustineau masele, din rindul maselor exploatate, adica cei bogati nu erau atribuiti la notiunea de popor, alcatuiesc forta motrice a istoriei. Astazi prin notiunea de popor, intr-un mod se intelege toti membrii societatii: liderii politici, functionarii de stat, aparatul birocratic, adica este poporul si conducatorii lor. Un alt element al structurii sociale il constituie natiunea. Ea este o formatie istorica de oameni careia ii este caracteristic comunitatea de teritoriu, comunitatea de cultura, de limba, constiinta si caracter psihologic. Natia este o categorie etnica, dar nu pur sociala, si ea apare la o etapa tirzie de dezvoltare a societatii, ea apare in tarile capitaliste incepind cu sec. 18. Avind caracter etnic, interpretarea esentei natiei, interpretarea raportului dintre diferite notiuni, are o importanta diferita in starea societatii, fiindca deseori acest fenomen ce se numeste natie, provoaca absolutizarea sau diminuarea ale unor structuri respective si ca rezultat apar diferite •
•
curente idiologice legate de interpretarea natiei. Exista natiuni mari si mici, uneori are loc absolutizarea neintemeiata, supraaprecierea nejustificata a natiunii mari insotita concomitant de subaprecierea, ignorarea, diminuarea valorilor mici - sovinism. El este caracteristic natiunilor mari. Opus sovinismului dar strins legat de el este nationalismul, care psihologic este a 2-a parte a lui, caci el reprezinta absolutizarea, supraaprecierea valorii natiunii mici si subaprecierii valorii natiunilor mari, adica si nationalismul reprezinta niste interpretari neadecvate, neobiective, cu scopul de a jigni anumite comunitati entice ce pot provoca conflicte in societate. Exista si notiunea de patriotism ce semnifica sentimentul iubirii pronuntate fata de patrie, constiinta apartenentei natiunii date, sentimentul devotamentului fata de natiune, apararea intereselor, cauzelor natiunilor respective. Reiesind din faptul ca nationalismul se refera si caracterizeaza psihologia natiunii mici trebuie de spus ca reiesind din faptul ca in istorie deseori natiunile mari au cucerit, cotropit, exploatat natiunile mici, apoi nationalismul, caracteristic natiunii mici, in anumite conditii istorice poarta caracter pozitiv, fiindca cresterea, trezirea constiintei nationale la natiunile asuprite e un imbold si o sustinere psihologica indreptata spre lupta de eliberare nationala, de obtinere a autonomiei statale si de iesire sub jugurile stapinilor straini. O alta structura a societatii o constituie clasele. Clasele reprezinta grupuri mari de oameni care se deosebesc intre ele dupa atitudinea lor, dupa rolul lor in procesul de organizare a muncii. Mijloacele de productie sunt fabricile, uzinele, instrumentele, uneltele, tehnologiile, tot prin ce se produc bunurile. 34.Sistemul economic al societatii. Economia ca scop si mijloc de existenta a societatii. Unul dintre principalele sectoare de activitate a oricarei societati este sistemul economic. Aici membrii societatii se autorealizeaza, de aici se aprovizioneaza cu bunuri si marfuri absolut necesare pt supravietuirea lor, aici ei isi formeaza un anumit capital pt a activa liber in societate, pt a-si putea asigura existenta si la urma urmei pt a asigura activitatea si vitalitatea continua a societatii. Economia a fost mereu un factor important atit in dezvoltarea societatii, cit si in studierea ei, si in divizarea societatii si a membrilor ei, a cetatenilor. Din cele mai vechi timpuri, cetatenii se clasificau anume dupa criteriul economic, in diverse clase, ceea ce le determinau si pozitia ocupata in societate. In depententa de activitatea economica practicata, de meseria imbratisata, de venitul pe care i-l asigura munca depusa cetatenii se calsificau in sclavi, tarani, meseriasi, mestesugari, aristocrati s.a. Unul dintre scopurile primare ale economiei in cadrul unei societati este aprovizionarea indivizilor cu resurse si bunuri strict necesare pt mentinerea vietii, a nevoilor, si tokmai dupa aceea apare si dorinta de a acumula o avere, de a extinde o anumita afacere etc. In principiu, scopul oricarei economiii este formarea profitului, insa economia, ca activitate, a aparut din necesitatea individului de a-si asigura viata, de a face schimb de marfuri si de a-si diversifica bunurile consumate. Cu timpul oamenii au realizat ca asta ar putea deveni o modalitate extraordinara de a maximiza veniturile. Fara economie si activitatile economice orice societate ar inceta sa mai existe. Sistemul econommic este un element absolut necesar pt existenta oricarei societati, fara activitati economice, pornind dele cele mai primitive, precum barterul, orice societate si-ar inceta imediat existenta sau ar fi una foarte slab dezvoltata care ar fi in continuu regres si ar sfirsi pina la kapat in disparitie. De aici conchidem ca economia este un mijloc indispensabil al existentei unei societati si este scopul pe care o societate il urmareste pt a prospera. •
35.Societatea si natura, corelatia lor. Problemele ecologice contemporane, biosfera si noosfera. Societatea inseamna o uniune, o unire de oameni. Societatea se structureaza prin actiuni umane, eset un univers de procese si relatii obiective pe baza carora apar si se dezvolta niste relatii intre indivizi. Notiunea de natura este una din ce in ce mai largi, inglobind si lucrurile din natura – lumea stelelor indepartate, transformarile reciproce ale particulelor elementare etc, adica tot ce exista, universul, si este identica in acest sens cu notiunea de natura. Gindirea antica concepea natura ca pe un tot intreg ce se schimba, iar omul era iterpretat ca o parte a lor. O alta interpretare a naturii s-a cristalizat in cultura crestina a epocii medievale. Se considera ca Dumnezeu a creat natura si natura era inferioara omului. In epoca renasterii atitudinea fata de natura se schimba: omul descopera frumusetea si splendoarea naturii, incepe a vedea in ea izvorul bucuriei, placerii. In perioada timpurilor noi apare o atitudine a omului fata de natura si anume dominatia asupra ei. Aceasta epoca se caracterizeaza prin atitudinea consumatoare fata de natura care a durat pin la sec 20. Cele mai generale reprezentari despre corelatia dintre oameni si natura ni le furnizeaza notiunea "mediul inconjurator". De obicei se distinge mediul natural si artificial. Mediul natural cuprinde geo si biosfera, adica sistemele materiale care au aparut si exista in afara si independent de om dar care pot deveni un obiect al activitatii lui. Mediul artificial include nu numai corpurile neisufletite, dar si organismele vii: plantele si animalele create de om drept rezultat al selectiei. Corelatia dintre om si natura, societate si mediu, in urma cresterii furtunoase a productiei industriale a atins cote maxime si critice. In aceasta ordine de idei apara pericolul pieirii omenirii ca rezultat al epuizarii resurselor naturale si poluarii excesive a mediului, ce pune in pericol viata omului. Anume aceste relatii dintre societate dsi natura determina esenta problemei ecologice. In ultimii 500 de ani oamenii au nimicit 2/3 din padurile ce acopereau pamintul, iar in ultimii 100 de ani omenirea a marit de 1000 de ori consumul resurselor energetice. omenirii s-a micsorat uimitor autocuratirea biosferei. Datorita formarii in jurul pamintului a aparut un strat de dioxid de carbon a aparut pericolul schimbarii climei, fapt ce poate provoca consecinte catastrofale. In ultemele decenii realizarile stiintifice au modificat essential fortele de productie, au ridicat nivelul de dezvoltare social economica, au contribuit la acutizarea problemei ecologice. Printre conceptiile filosofice ce se refera la problemele ecologice pot fi evidentiate conceptia rousseau-ista sau neorousseauista. Adeptii ei propaga idea intoarcerii la natura. In principiu ei pornesc de la idea justa a unitatii omului si naturii, ei ignora faptul ca omul devine sir amine om nu prin acomodarea lui pasiv si prin transformarea lui active. Pe linga conceptii pesimiste, exista si conceptii optimiste conform carora problema ecologica poate fi solutionata, tinind cond de faptul ca radacinile ei se trag din interactiune dintre societate si natura. Prin esenta sa problema ecologica este o problema sociala care a aparut in urma revolutiei tehnico stiintifica, care poate fi solutionata numai pe baza unor transormari sociale, schimbari radicale in sferele economice de productie, social culturale si axiologice. Problema ecologica are un character global si poate fi rezolvata reiesind din conditiile dezvoltarii inegale a diferitor tari si popoare. Este necesara o colaborare internationala, elaborarea detaliata si realizarea practica a noilor realizari in stiinta si tehnica in scopul amortizarii relatiilor dintre om si natura. Biosfera – spatial ocupat de lumea organica. Noosfera care semnifica spatiul maxim okupat de relatiile posibile ale omului, hotarele pina unde omul cu mintea sa poate sa ajunga. Noosfera (sfera ratiunii) ar fi un nor mare care înconjoară planeta ca şi atmosfera sau ionosfera. Acest nor sferic imaterial ar fi format din inconştientele umane emise de creierele drepte.
Ansamblul ar forma un mare Spirit imanent, Spiritul uman global într-un fel.Astfel credem că ne imaginăm sau că inventăm lucruri pe care, în realitate, creierul nostru drept le ia pur şi simplu de acolo. Iar când creierul nostru stâng ascultă cu atenţie creierul drept, informaţia trece şi duce la o idee aptă să se concretizeze în fapte.Conform acestei ipoteze, un pictor, un muzician, un inventator sau un romancier n-ar fi decât nişte receptori radio capabili, cu creierul lor drept, să ia din inconştientul colectiv apoi să lase emisferele dreaptă şi stângă să comunice destul de liber ca să reuşească să pună în practică aceste concepte care se găsesc în noosferă.” Noosfera este stadia superioară a biosferei, în care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea planetei noastre. Cunoscînd legităţile naturii şi perfecţionînd tehnologiile, omenirea devine o forţă conştientă transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic, o formă nouă de interacţiune dintre natură şi societate. Noosfera are tendinţa de a se lărgi permanent, transformîndu-se într-un element structural al cosmosului. Etapele dezvoltării noosferei sînt civilizaţia informaţională, ecologică şi cosmică . 36.Sistemul social si politic al societatii. Sistemul social- ansamblul raporturilor ce apar in presegmentele unei societati, rezultatul incercarii de specificare de system, dezvoltarea stiintelor pentru a legitima studiul fenomenologiei sociale. Descrie complexul tuturor actiunilor ca societate. Consta in mod exclusive din capacitatea de a produce si reproduce comunicari optime. Oamenii actioneaza din necessitate, motivele si interesele lor, urmaresc scopuri, actioneaza constient. Acest fapt este bazat pe baza cunoasterii legilor sociale, acordului reciproc dintre scopurile activitatii si mijloacele ei si legile sociale. Cunoasterea si folosirea legilor rational in organizarea intregii vieti a societatii. Sistem politic face referire de regula la oamenii politici. Pe plan politic libertatea se coreleaza cu respectarea legilor statului. Libertatea rezida in garantarea securitatii cetatenilor, dispune de o independenta relative. Politica este arta administrarii, se bizuie pe realizarile stiintei sis a corespunda criteriilor moralitatii. Sistemul politic in perioada contemporana se caracterizeaza prin democratie ca regim politic si ca forma. 37.Raportul dintre natural si social in om. Notiunile de individ, individualitate, om, personalitate. Natura omului este redusa de la cuget la ratiune. Actul gindirii reprezinta argumentele confirmarii existentei individuale. Timpul e caracterizat de intindere, iar sufletul de gindire. Precum mentiona Aristotel ca omul este un animal politic adica se poate manifesta ca om si se deosebeste de animal numai in societate fiind educat si activind in stat. Gindirea umana nu poate anula legitatile obiective ale lumii. Dupa Bacon, gindirea nu asculta de natura, ea nu are nici o puterea asupra obiectului. Omul e un element al naturii, dar totodata si o aprenta a esentei sociale. Individ- caracterizeaza tot ce este in comun in aspect biologic tuturor oamenilor ca fiinta a naturii. Personalitatea semnifica produsul si elemental societatii. Individualitatea semnifica deosebirea caracterului si intelectului uman, social. Omul este subiect al relatiilor sociale. O problema care exista pina azi este cea a corelarii dintre aspectul biologic si social in om, datorita caruia unuia dintre acesti 2 factori omul este om, fiindca este evident ca omul apartine si naturii, dar omul este om datorita factorului social, fiindca inafara societatii omul nu poate exista, deci la fel putem afirma ca omul exista datorita societatii, dar si societatea apare si exista numai atunci si acolo unde sunt oameni. Natura biologica a omului reprezinta acel substrat inafara caruia substanta sociala nu poate exista. Ca fiinta biologica omul este inrudit si identic in
mare masura cu animalul (fiziologic, legile carora li se supune lumea biologica, toate se extind asupra omului). Despre influenta si importanta elementului natural, biologic asupra fiintei umane ne demonstreaza foarte simplu oricare afectare, dereglare a sanatatii, a functionalitatii mecanismelor biologice, abaterea de la manifestarea legitima a elementului biologic, cu atit mai mult daca sint afectate organele vitale, este si respectiva starea sociala si chiar intelectuala, toate capacitatile si posibilitatile individului. Totodata rolul factorului biologic tot nu se poate absolutiza, fiindca este dovedit ca inafara mediului social, insotit de cel intelectual, omul nu poate deveni om. De la natura, in forma sa biologica, omul deja se naste om, dar el este om numai in potentie, fiindca capacitatile lui naturale pot deveni umane numai fiind sustinute si realizate in mediul social respectiv. In cazul in care omul nascut, sau inka la o virsta foarte frageda, nimereste nu in spatiu social, ci in altul animalic, sau pur si simplu lipsit de oricare posibilitate de a comunica cu societatea, de a socializa, el fiind mai apoi reintors in mediul socio-cultural, un om cu toate straduintele care s-ar aplica, nu devine om in sensul deplin al cuvintului. Si invers, daca omului cu multe abilitati, neajunsuri extreme, sunt pusi in conditii socio-culturale speciale, ei obtin rezultate extraordinare. 38.Obiectul si problematica antropologiei filosofice, notiunile ei de baza. Principalele conceptii filosofiece despre om. Obiectul de studiu al antropologiei filosofice este omul. Apare intrebarea ce este omul? Care este valoarea sa, sensul vietii omenesti? Scopul vietii omenesti? Toate aceste intrebari in sine accentueaza problematicile antropologice. Problema omului e structurata pentru studiere a 2 lumi: interioara si exterioara, constatarea actualitatea investigatiilor problematicii umane, dar si orientarea lor catre conditia existentei individului si a omenirii catre potentialul creator al persoanei, catre ambianta sociala, fizica si lumii sale interioare. Conceptii: 1. Omul este parte a naturii, element al ei, vine din natura si il caracterizeaza trasaturi naturale, fizice, bilogice si se supun legilor naturii. 2. Omul este om datorita esentei sociale 3. Pentru Hegel, omul este purtator al gindirii, ratiunii, subiectul activitatii spirituale, creatorul culturii. 4. Pentru Marx, omul e apreciat prin prisma muncii, pe activitate a productiei. El sustine ca omul e ansamblu relatiilor sociale. 5. In lumea contemporana specificul omului e descoperit in fenomenul vietii (de exemlu Schopenhauer evidentiaza vointa, Freud subordoneaza constientul inconstientului). 39.Sensul si scopul vietii omului. Fenomenul alienarii. Procesul de existenta, dezvoltare a functiilor de cunoastere, de comunicare in relatiile cu mediul si cu altii. In fiintele vii exista in mod necesar 2 ordine de fenomene: Fenomenele creatiei vitale si fenomenele mortii. Omul pe parcursul vietii se autoeduca pentru a actiona si lupta pentru realizarea justa asupra lucrurilor si scopurilor propuse. Fenomenul alienarii este procesul in care omul se instraineaza de ceea ce tine de esenta sa sau de ceea ce este produs prin activitatea sa, cedarea drepturilor naturale, individuale catre comunitate. Pentru Hegelsemnifica actul prin care constiinta devine straina de sine, abandoneaza caracterul sau nemediat si trece in altul, devine lucru. Depasirea alienarii se desfasoara intr-o dialectica care culmineaza prin dezvoltarea deplina a vietii spirituale, idiologie prin care omul proiecteaza in Dumnezeu nevoi si idealuri umane. 40.Axiologia – stiinta despre valori. Esenta “valorii” si caracteristicile ei.
Axiologia este o teorie a creatiei orientate spre finalitatea inconstienta cu trasaturi differentiate in functie de domeniul de studii. Este stiinta desspre originea caracteristicile si legaturile dintre valori. Valoarea exprima atitudinea omului fata de lucrurile, fenomenele ce se intimpla, exista. Valoarea poate avea un character obiectiv prin existenta omului in diferite activitati, dar totodata si un character subiectiv, unde valorile erau considerate ca exprima reflectarea sentimentelor, emotiilor, conditionate de catre un oarecare obiect. Ca univers de semnificatii, lumea valorilor reflecta nu aprecieri, necesitati si aspiratii individuale, ci idealurile, necesiattile si nazuintele unei perioade istorice concrete. Totodata valorile sunt o realitate artificiala, construita de om in procesul realizarii anumitor scopuri. Valoarea e caracteristica a obiectelor care satisfac anumite nevoi, ele sunt relationale, ele pe parcurs evolueaza, unele pierzindu-si calitatea de valoare, altele capatind-o. Caracteristici: 1. polaritatea ce are loc in interiorul valorii 2. Ierarhizarea dupa importanta pentru om 3. Egalitatea proclama suprematia principiului egalitatii oamenilor 4. Raritatea – unele valori se bucura de pretuirea maxima, care implica sacrificial, altele nu se bucura de pretuire. Valoarea constituie obiectivizarea fortelor creatoare, esentiale omului, iar natura si componentele ei obiecte valorizate sau dupa Marx “natura umanizata”. Valorile: nu sint concepte (orice rationamente ar face cineva, nu poate explica de ce ii place muzica lui Verdi sau sculptura lui Brincusi); nu sint lucruri, dimpotriva constituie o lume aparte de cea a lucrurilor, o lume de sensuri care o dubleaza pe cea a obiectelor fizice, ele nu se pot confunda cu purtatorii lor materiali; nu sint fenomene psihice, chiar daca sint strins legate de dorintele subiectului uman; nu sint obiecte ideale, asemeni modelelor din fizica teoretica. Valoarea este proprie subiectului, implica un suport obiectiv si un act subiectiv de semnificatie. Odata cinstituite, valorile au o relativa independenta de subiectul creator, o evolutie proprie si o obiectivitate specifica. Referitor la geneza valorilor, ele sunt creatia omului si reprezinta o dimensiune esentiala a existentei umane. 41.Cultura ca obiect de studiu al filosofiei. Cultura si natura. Cultura reprezinta experienta spirituala a omenirii, este tot ce e creat de om, e o lume artificiala. Se poate manifesta la nivel de individ popor natie clasa religie persoana istorica activitate profesionala. Cultura este tot ceea ce omul acumuleaza si duce prin veacuri. Ea are un character social sin u se poate transmite prin ereditate, ci numai prin comunicare. Este acel fenomen spiritual creator de valori care inainteaza si promoveaza idei. Opozitia dintre natura si cultura e relative. Cultura il transforma e om din rob al naturii in stapin al ei, dar nu total ca un fel de tiran al ei. In consecinta omul e nevoit sa ramina in armonie cu natura. Natura exista independent de om si natura insa omul si cultura nu pot deveni total independetne de natura. Ea, natura, ramine si este substratul si cadrul permanent al tuturor creatiilor umane si celor culturale. Relatia dintre cultura si natura se refera si la om ca individ care este o fiinta culturala si una biologica, depinde de fiecare om in parte. Actul creatiei indifferent de domeniu depinde de anumite disponibilitati naturale. Cultura poate fi defenita ca o sinteza, consecinta intre natura si societate, intre natura si om, cu toate creatiile lor. Cultura ca “axiosfera”, ca univers specific, autonom de valori, contureaza un atribut definitoriu omului si constituie un factor esential al progresului social. Notiunea de cultura desemneaza totalitatea produselor materiale si spirituale ale muncii omenesti, rezultate ale practicii transformarii mediului natural si social, ale dezvoltarii si perfectionarii omului. Ca inteles
fundamental cultura ia nastere si se defineste in opozitie cu natura, naturalul – opozitie valabila nu numai pt cultura exterioara, obiectiva, ci si pt cea interioara, subiectiva, deoarece omul insusi, in alcatuirea sa specifica, este o unitate dintre biologic si spiritual, dintre natural si cultural. Gratie omului, natura devine cultura in timp ce prin cutura omul dobindeste adevarata sa natura umana. Cultura este detasare de natura, etapele culturii sint etape ale umanizarii. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care, sub raport gnoseologic, apar ca produse cumulative ale cunoasterii, iar sub raport axiologic ca valori autentice. 1. Daca natura este existenta obiectiva ce exista in sine, in afara si independent de constiinta omului, atunci cultura reprezinta existenta constientizata sau constiinta finalizata in ezistenta. Cultura reprezinta acele realitati pe care omul le adaoga la natura. Frontiera dintre natura si cultura incepe akolo unde omul prelucreaza naturalul, transformindu-l in cultural. Natura prin actiune umana constienta “natura cultivata”. 2. in timp ce obiectele si procesele din natura exista si se manifesta in mod spontan, realitatile domeniului cultural presupun cu necesitate prezenta factorului constient. Cultura poarta caracter subiectiv. 3. relatiile culturale nu exista ca acte in sine, ele traiesc prin oameni, in interiorul raporturilor dintre acestia, chiar si in cazul cind acestea sunt produsele unor generatii trecute. 4. natura este supusa determinismului obiectiv (unor egi, cauze, necesitati care sint obiective), in timp ce domeniul culturii se situeaza la polul opus, fiind supus determinismului social, ca expresie a libertatii umane, ca rezultat al progresului repurtat de om impotriva necesitatilor oarbe a fortelor spontane. 5. din punct de vedere al devenirii, proceselor naturale le este specifica repetabilitatea, celor culturale – creatia originala, unicitatea si irepetabil. Pretutindeni unde traiesc oameni ei creeaza cultura, neexistind societati aculturale si nici macar indivizi lisiti de cultura. Orice societate are o cultura, oricit de simpla ar fi ea, si fiecare fiinta umana este culturala in sensul ca participa la o anumita cultura. Cu toate ca viata omului este imposibila fara cultura, totusi cultura nu cuprinde intreaga viata soviala, deoarece cultura, rezultatul viu, in continua miscare si transformare a activitatii indivizilor pe diferite trepte a societatii nu se confunda cu socieattea. Daca tott ce este cultura este, in acelasi timo si societate, nu tott ce este social este totodata si cultura. Cultura trebuie privita ca un subsistem integrat in sistemul social. Legile generale ale dezvoltarii sociale isi lasa amprenta si asupra continutului, structurii si dinamicii culturii. Cultura reprezinta experienta spirituala a omenirii, este tot ceea ce e creat de om, ea este lumea artificiala. Este tot ceea ce omul acumuleaza si duce prin veacuri. Ea poate sa se manifeste la nivel de istorie individ, natie, popor, activitate profesionala etc. Subcultura – ansamblu de credinte si perspective coerente caracteristice unui grup social particular care le deriva din cultura larga a societatii careia ii apartin. Mai pot fi definite ca mediatii intre structurile sociale si indivizi: tind sa accentueze sis a absolutizeze valorile si comportamentul present in societate. Prezenta unei subculture este dedusa dintr-o contrare geografica sau generatoare a unui anumit comportament. Contracultura – Ansamblu de norme si valori dezvoltate de catre un grup aflat in opozitie deschisa fata de cultura dominanta. Functiile culturii in societate: • Factorul fundamental al identitatii nationale • Cultura influenteaza dezvoltarea economica chiar si modelul de management
• Pastreaza si mentine valorile poporului • Spiritual national prin care se caracterizeaza de alta cu alta cultura Cultura si societatea se afla intr-o corelatie strinsa, deoarece anume memoria unei societati actualizeaza trecutul, mentine sin u da uitarii cunostintele obtinute. Cultura se bazeaza pe memoria, constiinta societatii ai carui popor consta in obiceiuri, traditii, norme morale, specifice ce determina locul ei in istoria culturii.
42. Cultura de masa si cultura de elita. Cultura si globalizarea. 43.Cultura si civilizatia: unitatea si deosebirea. Contradictiile civilizatiei contemporane. Civilizatia: toatalitatea mijloacelor cu ajutorul carora omul se adapteaza mediului (fizic si social), reusind sa-l supuna si sa-l transforme, sa-l organizeze si sa i se integreze: satisfacerea nevoilor materiale, confortului si securitatii, alimentatia, imbracaminte, constructii, tehnologie, activitati econ, soc, pol, educatie, invatamint etc. Unitatea: • Dupa Blaga, civilizatia si cultura sunt forme ale creatiei umane • Ambele sunt forme ale creatie prin care omul a devenit o fiinta unica in univers • Civilizatia este insertia culturii in existenta oamenilor, circulatia valorilor culturale sau cultura in actiune Deosebirea: • Civilizatia e considerate ca o cultura material ape cind cultura e privita ca domeniu spiritual • Pentru Spenglov, cultura reprezinta prima faza de plamadeala si dezvoltare a formelor creatiei culturale – miturile, religia , artele. Civilizatia este etapa finala cind elementele creatiei culturale incep sa se ofileasca, secatuind. E considerate declinul fatal al culturii • Tot la Blaga, cultura are o finalitate spirituala insa civilizatia una practica • Intre cultura si civilizatie nu este un raport de pozitie reductibila ci de interactiune permanenta, de conjugare. Contradictiile civilizatiei contemporane: civilizatia a fost interpretata in mod diferit pe de o parte ca criteriu a dezvoltarii, pasirea barbarismului, nivelul trecerii, depasirii de catre societate a starii si originii inculte si animalice. Pe de alta parte civilizatia era interpretata ca dauna a progresului social. Criza valorilor morale se exprima si in degradarea relatiilor umane, care extinde violenta, infractionalitatea, criminalitatea. In secolul nostrum se desfasoara criza civilizatiei industriale si trecerea spre o noua civilizatie postindusriale. Sunt aparente disproportiile intre dezvoltarea stiintelor si tehnicii si alte domenii ale creatie si valorilor spirituale, care au ramas in urma. Accentuarea unor fenomene de pierderea increderii si sperantei in viitor. Este vadita si criza moralitatii, combaterea saracimii sufletului marei mase a indivizilor. Criza valorilor morale se exprima si in degradarea relatiilor umane cotidiene. 44.Notiunea de morala. Structura moralei. Specificul normelor morale. Morala – fenomen spiritual si social ce se caracterizeaza si intruneste in sine un sir de norme, valori, idei, ce caracterizzeaza individual si societatea la o anumita etapa de dezvoltare. Morala (Latina”mos”si “morales”-traditie, obicei) e inclus in vocabularul filosofic si in vocabularul latin- roman- crestin de catre filosoful Cicero, care in lucrarea sa despre “destin” analizind etica greciilor, pentru a imbogati limba Latina propune ca sinonim al cuvintului etica cuvintul latin morala. Morala ca fenomen social, spiritual are un character istoric, adica apare la o anumita etapa de dezvoltare a omului si societatii. Conditiile aparitiei si existentei ei sunt urmatoarele:
1. aparitia constiintei de sine a individului care semnifica in aspectul moral aparitia egoismului, adica inaintarea prioritatii valorii individului fata de societate 2. aparitia in epoca primitive a interdictiilor sub forma de table, care se formeaza in constiinta colectiva si care reprezinta nishte norme interdictii, care nu admit anumite tipuri de comportare 3. Aparitia asa numitului “talion ” ce reprezinta principiul dreptatii, in romana “dinte pentru dinte, singe pentru singe” Odata cu aparitia societatii capitaliste sau burgheze pe prim plan e inaintata calitatea egoismului. In epoca contemporana, in urma globalizarii, In structura valorii morale au loc diferite schimbari. Datorita globalizarii, adica stergerii specificul valorilor nationale, datorita internationalizarii vietii economice si sociale, migrarii si amestecului diferitor natiuni, dar si datorita schimbarilor ce au loc in fiecare societate cum ar fi daca vorbim despre socieatatea noastra natala , liberalizarea activitatii bisericelor, fapt ce duce la schimbarea atitudinii fata de multe valori. Morala contine un system de notiuni, valori etc. In morala pot fi deosebite 3 domenii:activitatea morala, relatiile morale, constiinta morala. Constiinta morala include in sine normele , valorile, motivarea, constiinta de sine a individului. Normele reprezinta un system de cerinte care sunt inaintate de catre societatea fiecarui individ si care se cer a fi resprectate in baza constientizarii valorii importantei lor de catre fiecare om. Normele morale promoveaza anumite determinatii ale binelui (cinstea, generozitatea, modestia) atit sub aspectul continutului valoric, cit si al datoriei, intentionind sa armonizeze universuol a ceea ce este dezirabi cu situatiile concrete. Ele stabilesc limite intre care sunt si pot fi acceptate variatiuni ale comportamentelor individuale. Structura moralei: Constiinta; Normele morale (sunt descrise sau prescrise: fa sau nu face asa sau altfel); Idealurile. 45. Etica in afaceri: esenta si principiile fundamentale. Etica semnifica initial obiceiurile, normele de conduita caracteristice unei comunitati de oameni. Stim ca una dintre cele mai importante lucrari ale filosofiei antice consecrate studierii moralei a fost “etica lui Nicomah” scrisa de Aristotel. Astazi in literature de specialitate termenul etica semnifica stiinta despre morala si in literature se intilnesc 2 interpretari ale corelatiei dintre morala si etica: 1. se afirma ca etica si moral anus identice fiindca morala este obiectul de studio al eticei, etica fiind stiinta despre morala, si deci morala reprezinta partea empirica, iar etica nivelul theoretic al constiintei ce studiaza aceastarealitate empirico morala 2. A 2 interpretare consta in afirmatia: “etica si morala sunt notiuni identice, sinonime, semnificind aceleasi realitati”. 3. Etica in afaceri e un domeniu ce urmareste sa clarifice problemele de naura moral ace se ridica in mod current in activitatea agentilor economici dintr-o societate capitalista 4. Dupa Laura Nash – etica in afaceri e studiul modului in care normele morale personale se aplica in activitatie si scopurile intreprinderii comerciale. Nu este un standart moral separate, ci studiul modului in care contextual afacerilor pune personae morale, ce actioneaza ca agent al acestui system, propriile sale probleme specifice. Etica se straduie sa afle raspunsi cu valoare universal valabila: c ear trebui sa faca un om spre asi realize dorintele, scopurile si idealurile, astfel incit sa poata atinge maxima implinire a finite sale, fara a face inutil rau celorlalti, ci • • •
lasind pe fiecare sasi caute propria implinire personala si chiar contribuind la progresul intregii societati? – aceata e interogatia fundamental ace sta in miezul investigatiilor etice. Care sunt concret valorile si principiile morale indispensabile in afaceri? In primul rind maximizarea valorii de TL a proprietarilor solicita o perspective de lunga durata. Dar aceasta solicita considenta si cu necessitate posesie si ca atare solicita respectful dreptului de proprietate. Prin urmare afacerile presupun un comportament care exclude minciuna, inselatoria , furtul etc, luate laolalta aceste constringeri intrupeaza valorile ce sar putea numi decenta elementara. In al doilea rind putem mentiona principiile interesului rational, ca unicul mod de concepere a obligatiilor etice ale intreprinzatorilor. 46.Religia ca fenomen social si cultural. Religia – credinta – individul. Religia, este un fenomen spiritual, social aparent in anumite conditii istorice. Religie (lat. “relegere”, “religio”- revedere cu sine) in forma etimologica initiala inseamna revederea cu Dumnezeu. Notiunea de “revedere” implica notiunea de legatura. Legaturile in religie au 2 directii: verticala si orizontala. Verticala – semnifica locul omului fata de Dumnezeu, omul fiind jos, Dumnezeu sus si dominind asupra intregii existente. Orizontala – semnifica legatura dintre oameni, legatura care exista dintre oameni in baza unei comunitati religioase, numite de crestini BISERICA (lat “eclezia”). Acelasi cuv grecesc “eclezia” sta si la baza sinagogii evreesti si a moscheei musulmane. Credinta este un fenomen psihologic indispesabil vietii umane. Ea consta in fixarea afectiva a anumitor cunostinte, teze, judecati (prejudecati, explicatii, valori, simboluri). Prin aceasta se obtine sentimentul de securitate interioara, respectiv de siguranta in raport cu viata si lumea. 47.Religiile mondiale: particularitati, unitatea si deosebirea dintre ele. Printre religiile contemporane mondiale se intilnesc religii ca: budismul, crestinismul si islamul. Insasi religiile mondiale, fiecare din ele avind aparte peste 1 mlrd de adepti, exista diferite directii si confesiuni, Budismul apare ca conceptie filosofica din sec VI i.e.n. Denumirea vine de la fondatorul Budha, ce inseamna “iluminatul”. La baza budismului stau 4 raspunsuri, care reprezinta si 4 principii ce caracterizeaza raspunsurile la intrebarile fundamentale a budismului “ce este viata?”: 1. viata este suferinta 2. daca viata este suferinta, inseamna ca exista anumite cauze care o fac astfel 3. daca sunt cauze exista si mijloace de depasire a suferintelor 4. exista 8 cai: necesitatea de a duce un mod de viata normal, moral, folosirea corecta a cuvintelor, adica excluderea cuvintelor cu mai multe sensuri, excluderea erorilor constiente, intentionate (minciunilor) s.a., dar exista o cale suprema care consta in emitarea to..cla, in inabusirea absoluta a tuturor pasiunilor, dorintelor, instinctelor si obtinerea linistii corporale totale si aceasta stare se numeste NIRVANA. Crestinismul este religia intemeiata pe persoana, invatatura si viata lui Iisus Christos. In crestinism sint 3 directii: ortodoxia, catolicismul, protestatismul, aparut in sec 16. in crestinism exista mai multe confesiuni, numite secte: baptismul, adventismul, шурщмшыьгдб cincizecistii s.a. Toate acestea exista si in RM si oricare iserica sociala dominanta are atitudine negativa fata de aceste confesiuni si adeptii lor. Aceasta religie s-a nascut in sec 1, in Imperiul Roman, conform marturiei unor istorici latini precum Tacitus (55-120 d.Ch.), Suetoniu (70-128 d.Ch.) si un scriitor guvernator al Bitiniei, Pliniu cel Tinar (61-114 d.Ch.). Dar aceasta religie ne este cunoscuta de la originea sa si pina in
zilele noastre in primul rind datorita discipolilor lui Iisus Christos, crestinii. Mai multe scrieri elaborate pe vremea primelor generatii de crestini constituie o referire obligatorie: - cele 4 evanghelii de la Matei, Marcu, Luca, Ioan, sint o marturie despre viata, vorbele si faptele, moartea si invierea lui I. Christos. - faptele Apostolilor, opera lui Luca, relateaza despre inceputurile Bisericii, primele sale forme de organizare. - Epistolele, scrisori adresate unor Biserici locale, unnui discipol sau tuturor Bisericilor decatre Pavel, Iacub, Petru, Ioan, Iuda - Epistola catre evrei, ai carei autor nu este cunoscut, este o sinteza care scoate in evidenta Noul Legamint, pecetluit de I.Christos, comparindu-l cu vechiul Legamint - Apocalipsul atribuit lui Ioan, foloseste un limbaj simbolic pt a dezvalui sensul si sfirsitul istoriei izbavirii Aceste carti alcatuiesc Noul Testament, recunoscut de crestini drept “Sfinta Scriptura”. Islamul beneficiaza de peste un mlrd de adepti, a dat nastere unei civilizatii prestigioase a carei influenta se exercita asupra omului pina in zilele noastre. Aceasta religie propavaduieste supunerea si “stapinirea de sine”, are adepti care dau dovada de nesupunere si rebeliune, se bazeaza mai presus de orice pe evidenta intima si implicarea personala, refuzind existenta preotilor, este resimtita ca o lege severa permanent in vigoare. Islam (araba - supunere), este aderarea la pacea lui Dumnezeu, sau denumirea oricarei religii adevarate. Islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mohamed prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Aceasta religie s-a nascut la Mecca in Arabia, inc.sec.7 d.Ch. Musulmanul crede profund ca coranul este cuvintul lui Dumnezeu, Stapin Absolut, creator a tot ce este. Din aceasta credinta decurge principiul ca numai coranul este dictionarul adevarurilor absolute. Cu toate acestea, Coranul mentioneaza si alte surse, carora loe acorda incredere. Atfel, dreptul musulman, desi este de origine coranica, isi are radacinile si in mai multe alte surse umane si naturale, cum ar fi Hadith, consensul Ummei, traditiile locale, Binele insusit de om si efortul intelectual al legislatorului. 48.Religia si stiinta. Religia si libera cugetare. Stiinta si religia sunt doua exemple ale dorintei omului de a cunoaste adevarul, dar exista o diferenta semnificativa intre modul de cautare a adevarului stiintific si cel al adevarului religios. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului cele doua (stiinta si religia) au fost in conflict datorita ipotezelor si conceptiilor diferite pe care le promovau. De fapt, conflictul dintre stiinta si religie s-a nascut ca urmare a incercarilor disperate a comunitatii religioase de-a insista asupra adevarului absolut al tuturor enunturilor cuprinse in Biblie. Citit literal, mesajul biblic nu mai este compatibil cu progresul stiintei. De aici un conflict intre adevarurile oferite de stiinta si cele oferite de religie. Inca de acum cateva secole teologii au realizat faptul ca aparitia si progresul stiintei va zdruncina increderea in imaginea propusa de religie. Datorita acestei temeri fetele bisericesti au plasat stiinta undeva pe un plan secundar, plus de asta, stiintei i s-au impus anumite limite in cautarea adevarului. Faptul ca evolutionismul are asa de multi adepti astazi se datoreaza esecului religiei traditionale, atat in ce priveste invatatura si modul de prezentare a relatarii biblice, cat si in ce priveste comportamentul bisericii. Sunt bine cunoscute actele de ipocrizie si opresiune intreprinse de inchizitie. Religia a avut si are in continuare un efect negativ
