Psihanaliza

 Note Curs 01-I Psihanaliza – sistem de discipline centrate în jurul ideii de inconştient Prima Prima (atît ca importanţă importanţă,, cît şi sub aspect cronologic) cronologic) dintre disciplinele disciplinele menţionate menţionate în titlu este  psihoterapia. Pe baza psihoterapiei s-au dezvoltat şi celelalte discipline ale psihanalizei. Psihoterapia este  prima pentru că, pe baza descoperirilor permise de ea, a fost construit întreg domeniul. Psihanaliza este o disciplină factuală, bazată pe experienţa clinică; aşadar, nu este o filosofie, o religie, o disciplină speculativă. (Pornind de la fapte, în perioada comunistă una din acuzaţiile aduse  psihanalizei a fost aceea de a fi o disciplină filosofică, inspirată din Schoppenhauer şi Nietzche.) Caracteristicile psihanalizei ca psihoterapie

1. Psihan Psihanali aliza za nu este este o terapie terapie simptom simptomală ală.. Ea nu urmăre urmăreşte şte în mod mod progra programat matic ic vindecar vindecarea ea în sens sens medical, adică dispariţia simptomelor. Şi atunci, dacă nu vindecă, ce face? Din punct de vedere istoric, pentru că psihanaliza a fost inventată de medici, la început ea a avut această orientare: a face ca simptomele nevrotice să dispară. Deşi la începuturi psihanaliza a fost orientată spre vindecarea simptomelor, ulterior a evoluat în altă direcţie şi a devenit o psihoterapie care vizează întreaga   per perso sona nalit litat ate, e, fund fundam amen ente tele le pers person onal alită ităţi ţii, i, vind vindec ecar area ea fiin fiindd o cons consec ecin inţă ţă a restr restruc uctu tură rări riii fundamentelor personalităţii. Această primă particularitate a psihanalizei explică şi alte particularităţi. 2. Psihanaliza este o psihoterapie lungă. Astăzi, cînd în lume există foarte multe psihoterapii scurte,  psihanaliza este o psihoterapie de durată (de ordinul anilor), ceea ce presupune investiţii mari, de timp dar şi financ financiar iare. e. Psihan Psihanaliz alizaa este este o psiho psihoter terapi apiee de durată durată pentru pentru că îşi propun propunee modif modifica icarea rea  personalităţii astfel încît simptomele să nu mai poată apărea. În termeni medicali, psihanaliza este orientată mai curînd profilactic decît spre vindecarea simptomelor. 3. Psihanaliza este o terapie cauzală. Ea caută acele cauze care stau la baza simptomelor şi îşi propune să acţioneze asupra cauzelor pentru a le înlătura şi pentru a înlătura, o dată cu ele, şi simptomele. 4. Psihanaliza este o psihoterapie non-directivă. Spre deosebire de celelalte psihoterapii, psihanalistul nu încearcă să influenţeze în vreun sens, prin personalitatea sa şi prin valorile proprii, personalitatea  pacientului. Psihanaliza îşi propune să-l ajute pe pacient să-şi descopere adevăratul sine, să-i permită astfel o viaţă în care să trăiască în conformitate cu posibilităţile şi necesităţile sale adevărate. Pentru a realiza aceste scopuri, care par foarte ambiţioase, psihanaliza utilizează tehnici specifice care o individualizează în raport cu celelalte psihoterapii. Pentru Pentru psihanaliza psihanaliza clasică, principalul principalul instrument instrument tehnic era interpretar interpretarea: ea: demersul demersul prin care   psi psiha hana nalis listu tull îi comu comunic nicaa paci pacien entu tulu luii (clie (client ntul ului ui)) sens sensul ul inco inconş nşti tien entt al simp simpto tome melo lor, r, vise viselo lor, r, comportamentelor sau asociaţiilor pacientului. Ca urmare, efectul terapeutic se obţinea, în general, prin conştientizarea aspectelor inconştiente ale psihicului pacientului, aspecte care erau, cel puţin în parte,  patogene. În psihanaliza contemporană, fără a se renunţa la interpretare (care rămîne în continuare un instrument important), accentul s-a deplasat asupra relaţiei umane dintre psihanalist şi pacient, adică, în termeni termeni tehnici, tehnici, raportul raportul dintre dintre transfer transfer şi contratrans contratransfer. fer. Transferul  este un fenomen psihic universal (întîlnit în toate relaţiile umane), fenomen descoperit şi teoretizat în psihanali ... mportante din mediul   său familial şi extinse la mediul extra-familial apropiat. Aşadar, în terapia psihanalitică, pacientul transferă asupra analistului sentimentele avute faţă de părinţi, frai, surori, astfel încît în psihanaliză se creează posibilitatea pentru o retrăire, prescurtată şi corectivă, a vieţii. Una din dorinţele cele mai puternice ale oamenilor este libera circulaţie în timp. Psihanaliza  permite o reîntoarcere în trecut cu un acut sentiment de realitate. Intervenţia corectivă şi eficientă a  psihanalistului constă în a demonstra caracterul anacronic şi neadaptat al acestor conţinuturi transferate. Psihanaliza interpretează transferul (şi astfel îl dizolvă), în timp ce alte psihoterapii doar îl realizează, fără să-l analizeze. Transferul se dezvoltă spontan în special în relaţiile de autoritate (medic – pacient, profesor – elev, relaţii ierarhice cu diferite instituţii). Transferul apare foarte des în relaţiile de iubire (de aceea, de multe ori, nu putem explica de ce iubim pe cineva). Soarta unei iubiri depinde de ceea ce este şi ceea ce nu este transfer în ea. Dacă este prea mult transfer, deci prea mult trecut în ea, atunci această discrepanţă apare la un moment dat la suprafaţă şi duce la despărţire. Psihanaliza nu creează transferul, ci doar îl stimulează, iar stimularea transferului se produce prin intermediul cadrului psihanalitic.

1

Cadrul psihanalitic este totalitatea condiţiilor în care se desfăşoară terapia, condiţii care trebuie  să aibă anumite particularităţi. Principala particularitate a cabinetului psihanalistului este neutralitatea. Din amenajarea cabinetului trebuie să transpară cît mai puţin din personalitatea generală a psihanalistului. Această neutralitate favorizează producerea proiecţiilor, precum şi analiza şi interpretarea acestor proiecţii. Neutralitatea cabinetului permite evidenţierea faptului că respectivele proiecţii nu au legătură cu personalitatea reală a  psihanalistului, ci cu imaginaţia pacientului proiectată asupra psihanalistului. (Cabinetul ideal: pereţi albi, fără tablouri, divanul sau canapeaua pacientului, fotoliul psihanalistului, o măsuţă cu două scaune.) Psihanaliza nu este un demers strict intelectual în care psihanalistul este doar un fel de creier care interpretează. Psihanaliza este o relaţie în care afectivitatea joacă rolul primordial. Psihanaliza este relaţie afectivă în primul rînd datorită existenţei transferului, pe care Freud l-a considerat la început un obstacol în calea terapiei şi abia apoi un element esenţial realizării terapiei. În principiu, psihanaliza dizolvă transferul şi pericolul menţinerii dependenţei de psihanalist este mai mare în alte terapii decît în  psihanaliză. Contratransferul . Prefixul „contra“ nu trebuie înţeles ca desemnînd ceva care se opune transferului, ci faptul că şi psihanalistul dezvoltă anumite atitudini afective faţă de pacientul său. Conntratransferul nu a fost descoperit încă de la începuturile psihanalizei ci ca urmare a unor experienţe dureroase. În cazul lui Jung, această experienţă dureroasă s-a numit Sabina Spielrein (într-o clinică din Elveţia). Jung a reacţionat la fel de puternic la transferul Sabinei şi a dezvoltat sentimente foarte puternice faţă de ea. De ce se întîmpla aşa? Pentru că la începuturi, psihanalizele erau foarte scurte (cîteva săptămîni). Freud, om de ştiinţă riguros, a considerat că aceste fenomene de contratransfer sunt fenomene negative ce împiedică buna desfăşurare a unei psihanalize. Abia prin anii ’60, importanţa transferului a fost reconsiderată şi contratransferul a devenit un factor la fel de important ca şi transferul. S-a descoperit că, în mare măsură, contratransferul (reacţia afectivă inconştientă a psihanalistului faţă de transferul  pacientului) este indus de către pacient prin fenomenul de identificare proiectivă (practic, ceea ce simte  psihanalistul este indus de pacient şi constituie un mod foarte important de a cunoaşte inconştientul  pacientului.)

Curs 02-I Psihanaliza – sistem de ştiinţe centrat pe ideea de inconştient (continuare) A. Psihoterapia În formarea unui psihanalist este extrem de importantă o analiză personală a psihanalistului, pentru ca acesta să-şi cunoască bine inconştientul, să comunice bine cu propriul inconştient, astfel încît să se evite trecerile la acţiune din partea psihanaliştilor. Prin anul 1924 s-a stabilit o regulă, ca orice psihanalist să parcurgă, ca o etapă indispensabilă în formarea sa, o analiză personală. În psihanaliză există o relaţie în care imaginarul joacă un rol extrem de important. Dar există şi o relaţie relaţie la nivel conştient, conştient, care se numeşte numeşte alianţă alianţă terapeutică terapeutică.. Această Această alianţă alianţă terapeutică terapeutică presupune presupune anumite calităţi ale Eului pacientului, calităţi de care depinde în mare măsură reuşita psihanalizei. De aceea, în întrevederile preliminare psihanalistul trebuie să fie atent în ce măsură astfel de calităţi ale Eului   pacie pacientu ntului lui există există,, astfel astfel încît încît să se poată poată stabil stabilii o bună bună alianţ alianţăă terape terapeuti utică, că, foarte foarte import important antăă în momentele dificile ale analizei. Calităţile Eului pacientului care asigură premisele unei bune alianţe terapeutice şi, evident, ale reuşitei psihanalizei: Capacitatea de a sesiza propria disfuncţie psihică . Cu cît disfuncţia psihică este mai gravă, cu atît capacitatea de a o sesiza se reduce. Această calitate este o premisă pentru o a doua. Dorinţa pacientului de a se elibera de această disfuncţie, pentru că nu este chiar atît de normal să şi doreşti să te eliberezi de o disfuncţie (pentru că datorită ei poţi obţine beneficii de la alţii, ceea ce se numeşte beneficiu secundar al bolii). Capacitatea de a accepta scopurile comune pentru psihanalist şi pacient, dar şi mijloacele care  permit atingerea acestor scopuri. Pacientul trebuie să fie capabil să şi le asume şi să le urmeze, cu atît mai mult cu cît utilizarea lor ar putea să nu-şi arate beneficiile, utilitatea utili tatea imediat. 





 Regula asociaţiei libere

2

Această regulă recomandă ca, în timpul desfăşurării orei de analiză, pacientul să comunice  psihanalistului, fără selecţie, fără a interveni în fluxul mental, tot ce-i trece prin minte. Deşi în aparenţă asocierea liberă pare acceptabilă, ea este totuşi dificil de aplicat, întrucît contrazice regulile şi obişnuinţele din viaţa cotidiană. De ce este important ca pacientul să comunice tot ce-i trece prin minte, fără cenzură, fără selecţii? Pentru Pentru că produs produsele ele inconş inconştien tientul tului ui se deghiz deghizează ează,, apar apar în forme forme modifi modificat catee şi una dintre dintre aceste acesteaa (deplasarea) constă în a deplasa accentul de la elementele importante la cele secundare, neimportante, neesenţiale. Asociaţia liberă este un ideal care se aproximează treptat: cînd pacientul poate face asociaţii libere, atunci analiza este terminată.  Poziţia în care se desfăşoară analiza

În mod clasic, analiza se desfăşoară cu pacientul întins pe o canapea, iar psihanalistul în spatele său, pe un fotoliu, în afara cîmpului vizual al pacientului. Această poziţie este optimă pentru că poziţia întins permite regresia, întoarcerea spre perioadele copilăriei. De asemenea, astfel psihanalistul îşi poate ascunde reacţiile, dar esenţial este că, nevăzîndu-l pe psihanalist, pacientul poate să proiecteze mai bine asupra acestuia conţinutul propriului inconştient. Acest aranjament a fost descoperit întîmplător. De ce a renunţat psihanaliza la hipnoză? Pentru că nu toţi pacienţii erau hipnotizabili, dar mai ales  pentru că prin hipnoză, deşi psihanalistul poate afla conţinuturi inconştiente, totuşi aceste conţinuturi nu sunt asimilate de Eul pacientului. Aceasta se întîmplă chiar dacă ele rămîn la dispoziţia psihanalistului, care le comunică ulterior pacientului, deoarece apar fenomene de închidere şi de apărare. Şedinţele Şedinţele programate programate şi neconsuma neconsumate te (indiferent de motiv) se plătesc ca şi cînd ar fi fost consumate. Această regulă motivează venirea pacientului la şedinţele programate dar, mai ales, creează situaţia în care pacientul nu poate să intre şi să iasă din analiză cînd vrea el şi, în plus, îl securizează (pacientul ştie astfel că se află în acest spaţiu de conţinere). B. Psihopatologia psihanalitică Este disciplina care teoretizează experienţa psihoterapiei psihanalitice. Psihopatologia psihanalitică este o psihopatolo psihopatologie gie a conflictului conflictului inconştient. inconştient. În ceea ce priveşte priveşte nevrozele, nevrozele, Freud a descoperit descoperit că aceste acesteaa sunt sunt provoc provocate ate de un conflic conflictt inconşt inconştien ientt care care se desfăş desfăşoar oarăă între între cerinţ cerinţele ele cultur culturale ale şi cele cele instinctuale (în special sexuale). La început, în epoca de pînă la 1920, Freud a insistat foarte mult asupra conflictelor de natură sexuală ca provocatoare ale disfuncţiilor nevrotice. Această teorie etiologică a fost foarte controversată şi încă încă de la înce începu putt au exis existat tat psih psihan anal aliş işti ti care care au prop propus us alte alte vari varian ante te etio etiolo logi gice ce.. Proc Proces esul ul de desexologizare a variantelor etiologice continuă. Primu Primull contest contestata atarr a fost fost Alfred Alfred Adler. Adler. El consid consideră eră conflic conflictul tul nevrot nevrotic ic legat legat de confli conflicte cte inconştien inconştiente te care ţin de condiţii condiţii psihosociale. psihosociale. Adler considera că nevroza nevroza este provocată provocată de o încercare încercare eşuată de a găsi forme acceptate social pentru tendinţa de autoafirmare. Jung are o altă teorie despre nevroze: el neagă apartenenţa lor de inconştientul colectiv, afirmînd că simptomele nevrotice sunt legate de absenţa unor arhetipuri la nivelul conştiinţei. Heinz Hartmann este un reprezentant al psihologiei Eului (o psihologie şi o terapie derivate din  psihanaliză). El a subliniat importanţa agresivităţi pentru apariţia nevrozelor. În opinia sa, principalele conflicte au loc între tendinţele libidinale şi cele agresive. O dată cu avansarea psihanalizei a fost descoperit conflictul între tendinţa la dependenţă şi cea la individuare şi independenţă. Psihologia Psihologia sinelui, reprezenta reprezentată tă de Kokut, Kokut, subliniază subliniază importanţa importanţa aspectului narcisistic narcisistic pentru pentru constituirea conflictelor nevrotice. Nevoile narcisistice pot intra în conflict atît cu nevoile instinctuale, cît şi cu nevoile nevoile care ţin de problemat problematica ica dependenţă / independen independenţă. ţă. Simptomel Simptomelee nevrotice nevrotice sunt rezultatul rezultatul  prelucrăr  prelucrării ii psihice psihice a acestor acestor conflicte; ele reprezintă reprezintă o soluţie soluţie defectuoas defectuoasă, ă, dar totuşi totuşi o soluţie, soluţie, fiindu-le fiindu-le cara caracte cteris ristic tic în prin princip cipal al fapt faptul ul că grad gradul ul de satis satisfa face cere re a uneia uneia dint dintre re părţ părţii este este insu insufic ficien ientă tă,, nesatisfăcătoare. Simptomul nevrotic reprezintă o formaţiune de compromis rezultată din di n prelucrarea psihică a unui conflict inconştient.

3

C. Psihologia inconştientului Destul de repede (în circa 10 ani), Freud a constatat că toate conţinuturile inconştiente pe care le-a descoperit prin terapia şi cercetarea nevrozelor se regăsesc, identice, şi la persoanele considerate în mod obişnuit ca sănătoase sau normale. Psihologia inconştientului ar putea fi formulată astfel: şi oamenii sănătoşi au inconştient. Psihologia inconştientului este acea ramură a psihologiei care studiază fenomenele psihice care nu sunt accesibile accesibile în mod direct conştiinţei. conştiinţei. Înainte Înainte de apariţia psihanalize psihanalizei,i, psihologia psihologia era concepută concepută ca o  psihologie a conştiinţei. De aceea, multe dintre rezistenţele la psihanaliză invocau drept argument faptul că psihicul înseamnă conştiinţă (argument care se mai întîlneşte şi astăzi). Din punct de vedere al conţinuturilor, psihanaliza a cunoscut o anume evoluţie. La început, Freud spunea că inconştientul reprezintă „istoria infantilă a libidoului“, adică atribuia inconştientului conţinuturi instinctuale, sexuale respinse de normele culturale (de exemplu, tendinţele incestuoase naturale). Pe  parcurs, au fost descoperite succesiv alte conţinuturi ale inconştientului, care, fără să anuleze descoperirea făcută de Freud, completează tabloul despre inconştient. Adler Adler a descop descoperi eritt conţin conţinutu uturil rilee socia sociale le ale inconş inconştien tientul tului, ui, care care sunt sunt legate legate de dorinţ dorinţaa de auto-afirm auto-afirmare are („voinţa („voinţa de putere“ putere“ la Nietzche). Nietzche). Jung demonstre demonstrează ază că există un inconştient inconştient colectiv, anume acel inconştient care ţine de istoria speciei umane şi în care se concentrează expresii fundamentale ale speciei. Inconştientul colectiv este un strat filogenetic al inconştientului şi al psihismului care precede şi formează, structurează experienţele individuale. Freud însuşi, după 1920, vede alte aspecte ale inconştientului. Acum, el vorbeşte nu numai despre un inconştient „de jos“, adică un inconştient care colectează reziduurile psihice, ci constată că există şi un inconştient „de sus“, adică un inconştient care incorporează anumite norme culturale. Acest inconştient este numit de Freud Supra Eu. O altă perspectiv perspectivăă este cea a şcolii şcolii kleiniene, kleiniene, bazată pe psihanaliza psihanaliza Melaniei Melaniei Klein (de la care  porneşte toată psihanaliza anglo-saxonă). Dacă la Freud refularea reprezenta un mijloc de apărare în faţa conţinuturilor instinctuale, Fair Bairn, pornind de la viziunea Melaniei Klein, defineşte structuri ale Eului şi obiecte interne.  Exemplu: Structura relaţiei cu mama: - copilul scindează imaginea mamei în obiect bun (mamă bună) şi obiect rău (mamă rea), cu scopul de a-i diminua ambivalenţa. - pentru a realiza un control mai bun asupra mamei rele, frustrante, interiorizează obiectul rău care este supus refulării. Cum anumite părţi ale Eului sunt strîns legate de acest obiect intern refulat, ele vor fi refulate o dată cu obiectul rău. O caracteristică importantă a psihologiei inconştientului este aceea că avem de a face cu o  psihologie dinamică. Aceasta este sinonim cu psihanaliza, ca şi cu orientările care s-au desprins din  psihanaliză. De ce? Pentru că se referă la un mecanism dinamic, căci inconştientul nu este o arhivă, ci un domeniu de conţinuturi cu o tendinţă permanentă de a reveni în conştient (chiar dacă sub forme deghizate, mascate). Chiar şi arhetipurile se manifestă în plan conştient în forme simbolice, indirecte. Ca atare, cunoaşterea inconştientului impune un proces de descifrare a acestor forme care se manifestă.

Curs 03-I Completare la psihoterapia psihanalitică O caracteristică importantă a psihoterapiei psihanalitice rezidă în aceea că psihanaliza este o   psihoterapie care se desfăşoară permanent în condiţii de rezistenţă (de aceea, o importantă parte a  psihanalizei constă în analiza rezistenţelor). Avem de a face cu un fapt paradoxal: pacientul solicită o  psihanaliză, dar pe de altă parte, în momentul cînd se angajează propriu-zis în acest demers, vom constata că persoana se opune în diferite moduri desfăşurării optime a psihanalizei, adică manifestă în diferite forme dar constant anumite rezistenţe, cu grade diferite de intensitate şi de importanţă în desfăşurarea  psihanalizei. Forme de rezistenţă: - Destul de frecvent, pacientul nu poate să realizeze asociaţii libere, invocînd vidul mental; - Cantonarea discursului (în mod deliberat sau nu) doar în registrul prezentului sau în doar în cel al trecutului; - Întreruperea analizei (forma cea mai gravă).

4

Sursa sau cauza rezistenţelor o constituie forţele care au dus la constituirea inconştientului (căci nu inconştientul inconşt ientul propriu-zis propriu -zis se opune), opun e), în primul rînd Supra Su pra-Eul. D. Metapsihologia Dacă psihanaliza ar fi fost doar o psihoterapie sau o psihopatologie, aşa cum este cazul altor   psihoterapii, ea nu s-ar fi bucurat de răspîndirea pe care a avut-o şi încă o are în lume. Psihanaliza a fost întotdeauna mai mult decît o psihoterapie; ea a presupus şi o concepţie despre om (a fost şi antropologie), dar şi o concepţie despre lume (a avut şi o dimensiune filosofică). Metapsihanaliza conţine în special această dimensiune filosofică a psihanalizei. Faptul că psihanaliza a fost de la început mai mult decît o psihoterapie ţine în mare măsură de  personalitatea lui Freud, care a avut înclinaţii filosofice declarate pe care şi le-a reprimat, alegînd o carieră ştiinţifică. Aceste înclinaţii s-au manifestat mereu în opera sa şi mai ales lucrarea „Dincolo de  principiul plăcerii“ (1920). Prin metapsihologie, Freud înţelege partea teoretică cea mai înaltă a psihologiei sale; de fapt, ar fi vorba vorba despre despre concep conceptele tele cu gradu gradull cel mai mai înalt înalt de genera generalita litate te din psihan psihanaliz aliză: ă: princi principiu piull plăcer plăcerii, ii,   principiul principiul realităţii, realităţii, inconştient, inconştient, refulare, refulare, structura structura psihicului psihicului şi altele. altele. Termenul Termenul de metapsihol metapsihologie, ogie, avansat avansat de Freud, Freud, are sens deplin doar dacă îl înţelegem înţelegem ca o disciplină disciplină care transcende psihologia, psihologia, aşa cum metafizica în antichitate desemna un domeniu care era dincolo de fizică, un domeniu în care era vorba despre principiile prime ale lumii. Metapsihologia este deci o disciplină filosofică în care Freud încerca să explice principiile prime ale lumii biologice. Aceste principii sunt: instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos). Acestea nu mai sunt instincte în sensul prim al termenului, ci principii generale care explică manifestările vieţii. E. Psihanaliza aplicată Prin psihanaliză aplicată nu se înţelege psihanaliza clinică. Psihanaliza aplicată este acea disciplină al cărei obiectiv este de a dezvălui conţinuturile inconştiente din produsele culturii majore (literatură, arte  plastice, religie, chiar ştiinţele naturii – vezi G. Bachelard: „Naşterea spiritului ştiinţific“). Cele mai frecventate domenii ale psihanalizei aplicate sunt literatura şi religia. Faptul că în aceste domenii ale spiritului putem descoperi conţinuturi inconştiente arată că nu doar nevroticii au inconştient, nu numai oamenii sănătoşi au inconştient, ci şi marii creatori, marile spirite au inconştient. Unul Unul din reproş reproşuri urile le aduse aduse psihan psihanali alizei zei aplica aplicate te este este acela acela că extrap extrapole olează ază neperm nepermis is de la  psihopatologie la creaţia spirituală. Această obiecţie cade în măsura în care admitem că există conţinuturi inconştien inconştiente te care-şi fac simţită simţită prezenţa prezenţa în toate activităţile activităţile şi comportam comportamentele entele umane umane. Faptul Faptul că  psihanaliza descoperă conţinuturi inconştiente în mari opere literare sau în creaţiile religioase nu trebuie înţeles ca reducînd spiritul la zonele psihicului. Psihanaliza aplicată nu poate să spună nimic despre talentul creatorului care produce valori spirituale; ea spune doar că la nevrotic nevroti c simptome, la omul sănătos – disconfort psihic iar  la creatorul de geniu este implicat în creaţia sa, fără a fi determinante pentru valoarea operei respective. Altfel spus, în principiu orice individ trece prin complexul Oedip, dar acest fapt nu transformă orice individ într-un creator. Doar anumiţi indivizi, dotaţi cu geniu creator, sunt capabili să facă din conţinuturile oedipiene opere de artă de mare valoare. În istoria psihanalizei, psihanaliza aplicată a avut mai multe roluri; pe de o parte a fost domeniul în care Freud a iniţiat şi a verificat verificat valabilitatea valabilitatea teoriilor, teoriilor, dar pe de altă parte a reprezentat reprezentat şi un important important mijloc de popularizare a psihanalizei, în sensul că, prezentînd o operă bine cunoscută dintr-o perspectivă  psihanalitică, aceasta a sensibilizat pe cei care aveau acces la cultură pentru adevărurile psihanalitice. În ce priveşte literatura, Freud considera că scriitorul ajunge cam la acelaşi rezultat cu psihanalistul, adică la o cunoaştere profundă a sufletului omenesc, chiar dacă această cunoaştere nu este exprimată în concepte (vezi Freud: Delir şi vise în „Gradiva“ de Jensen ). În psihan psihanali aliza za religi religiei ei au exista existatt două două mari mari poziţii poziţii:: a lui Freud, Freud, o poziţie poziţie ilumin iluminist istă, ă, excesi excesivv raţionalistă, care considera că religia este o iluzie sortită dispariţiei pe măsură ce ştiinţa se va dezvolta. A

5

doua este poziţia lui Jung, care explică religia pornind de la inconştientul colectiv. După Jung, religia ar fi   proiecţia conţinuturilor inconştientului colectiv (arhetipurile), iar datorită faptului că arhetipurile sunt eterne, religia ar fi şi ea un fenomen peren şi nu unul istoric, trecător. ELEMENTE DE ISTORIA PSIHANALIZEI  A. Psihanaliză şi comunism 1. Interzicerea psihanalizei în România. Este un fenomen de import; această interdicţie nu ţine de dezvoltarea firească a culturii româneşti, ci ea a fost introdusă o dată cu comunismul (şi el fiind fenomen de import). Este o atitudine stalinistă, impusă în cultura românească o dată cu instaurarea comunismului de tip stalinist. În fosta URSS, psihanaliza nu a fost de la început interzisă, dimpotrivă: imediat după 1917, ea s-a bucurat de o excelentă receptare în mediile culturale de acolo, în URSS realizîndu-se unele dintre primele traduceri din Freud. Interzicerea psihanalizei în URSS este asociată cu venirea la putere a lui Stalin. Instaurarea comunismului a avut o acţiune nivelatoare în diferitele ţări comuniste, între care şi Ungaria, care avea o bună tradiţie psihanalitică, datorată apropierii de Viena (Ferenczi, Geza Roheim, Mihail Balint). În ce priveşte România, o dată cu apariţia comunismului, clinica psihanalitică, atît cît exista, a devenit clandestină. 2. Absenţa informaţiilor referitoare la psihanaliză. Traducerile din acest domeniu au fost puţine şi au apărut cu mare dificultate. Nu se ştia nimic despre evoluţiile psihanalizei în lumea occidentală. 3. Persistenţa. permanenţa condamnării psihanalizei. În această situaţie de disciplină blamată au fost şi alte discipline: sociologia, genetica, antropologia, filosofia existenţialistă. Psihanaliza a rămas ostracizată pînă la sfîrşit, datorită incompatibilităţii între ideologia comunistă şi ideaţia psihanalistă, incompatibilitate manifestată sub trei aspecte:

Comunism 1. Concepţia generală despre om constă în aceea că omul este considerat ca totalitate, ca specie şi nu ca individ. Această abordare a omului are la bază filosofia hegeliano-marxistă. Conform acestei concepţii, ceea ce contează este binele general; din acest bine general, o dată realizat, derivă automat şi binele individual. 2. Concepţia despre natura umană. Pentru ideologia comunistă nu există natură umană, pentru că „omul este ansamblul relaţiilor sociale“ (Marx). Adică omul poate fi modelat oricît de mult prin intermediul mediului cultural.

3. Scopul. Comunismul îşi propune şi realizează o infantilizare a indivizilor; rezultatul sistemului totalitar este dependenţa individului de statul-părinte şi plasarea lui într-o poziţie de copil, fără capacitate de decizie, lipsit de independenţă şi spirit de iniţiativă.

Psihanaliză 1. Omul este privit ca individ, iar ansamblul, societatea sunt puse între paranteze. Ceea ce contează este binele individual, în această privinţă  psihanaliza coincizînd cu concepţiile democratice, care pun accentul pe individ. 2. Psihanaliza este una din disciplinele care afirmă existenţa unei naturi umane, adică a faptului că, biologic şi psihologic, omul nu poate fi modelat la infinit. Această opţiune nu are caracter filosofic sau ideologic, ci este făcută pe baza experienţei clinice, care a constatat că un grad de frustrare ridicat produce îmbolnăviri nevrotice. După Freud, unul din drepturile omului este dreptul la plăcerea senzorială, pornind de la constatarea că, cu cît cultura frustrează mai mult această nevoie de  plăcere, cu atît creşte frecvenţa îmbolnăvirilor. 3. Scopul terapiei psihanalitice este maturizarea individului, capacitatea Eului de a se raporta ca o instanţă de comandă şi control atît la lumea instinctelor, cît şi la Supraeu. Autonomia Eului vizată de terapia psihanalitică este echivalentă cu maturizarea individului şi este opusă infantilizării.

Atît ideologic, cît şi practic, comunismul şi psihanaliza sunt incompatibile. Mai mult decît atît, în orice formă de totalitarism, psihanaliza a fost şi va fi ostracizată (vezi arderea cărţilor lui Freud, în Viena, de către fascişti).

6

Curs 04-I Psihanaliza în România interbelică Perioada interbelică excelează prin larga receptare a psihanalizei în general, receptare surprinzător  de pozitivă chiar, în comparaţie cu alte ţări, cum ar fi Franţa. O primă caracteristică a receptării psihanalizei în perioada interbelică o constituie sincronicitatea, din punct de vedere cultural, cu Occidentul. Astfel, spre exemplu, în anul 1911 Nicolae Vaschide publica la Paris lucrarea „Somnul şi visele“, în care sublinia, printre primii în europa, aportul freudismului în înţelegerea viselor. Această contribuţie românească nu a trecut neobservată în cultura franceză, ci a fost remarcat de istoricii francezi ai psihanalizei. În anul 1913, în România se susţinea o teză de doctorat la facultatea de medicină din Bucureşti, intitulată „Starea actuală a psihanalizei“, autorul ei fiind Matias Ilian. Pe plan internaţional, în perioada 1910 – 1915, psihanaliza abia începe să depăşească graniţele Cercului Psihanalitic de la Viena (Freud şi discipolii săi) şi să cucerească Europa. În România însă, receptarea a fost foarte promptă şi pozitivă. Medicii români sunt principalii promotori ai psihanalizei (spre deosebire de Franţa, unde medicii s-au arătat rezistenţi la psihanaliză, prezenţa ei aici datorîndu-se cu precădere mediilor culturale şi în special curentului suprarealist). Psihiatrul Gh. Marinescu publică într-o revistă la Paris un studiu amplu dedicat psihanalizei, alcătuit dintr-o parte expozitivă şi una critică, cu puncte de vedere personale. Unul din cei mai importanţi medici români din perspectiva psihanalizei a fost Constantin Vlad. Acesta şi-a susţinut în anul 1923 teza de doctorat în medicină, intitulată „Contribuţiuni la studiul tratamentului psihanalitic“. Lucrarea conţine şase cazuri de tratament psihanalitic, pacienţii fiind recrutaţi din mediul militar. Vlad a practicat psihanaliza fără să fi fost el însuşi analizat, fapt normal pentru  perioada de început. Acest fapt însă ridică o problemă, şi anume: de ce medicii români care au practicat  psihanaliza nu au simţit nevoia de a merge la Viena pentru a face cu Freud p analiză personală, aşa cum au făcut primii reprezentanţi ai psihanalizei europene. O altă contribuţie a lui Vlad ţine de psihanaliza aplicată. El este printre primii care utilizează   psihanaliza pentru a interpreta diferite fenomene culturale. În cartea sa, „Iubirea, ura şi frica“, el analizează personalitatea lui Dostoievski, dar şi legenda Meşterului Manole. În anul 1923 apare o altă lucrare a lui Vlad, o analiză asupra lui Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, o lucrare foarte controversată. În 1927, medicul I. Popescu-Sibiu îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Doctrina lui Freud“. Autorităţile medicale ale vremii au primit foarte bine această lucrare, care a obţinut şi premiul Academiei. Cartea a avut patru ediţii pînă în anul 1947, iar în perioada comunistă a fost re-publicată împreună cu Victor Săhleanu sub titlul „Introducere critică în î n psihanaliză“. Lucrarea „Instinctul sexual“, publicată de Iosif Westfried în anul 1928, a beneficiat de o prefaţă scrisă de însuşi Freud. Medicii români abordează încă din anii ’20 relaţia dintre psihanaliză şi psihoză. Gh. Retezeanu şi-a susţinut la Cluj teza de doctorat cu titlul „Visul în demenţa precoce – consideraţii psihanalitice“. El pleca de la ipoteza că principala cauză a declanşării psihozei o constituie educaţia inadecvată, care perturbă sexualitatea infantilă. Spre deosebire de lumea medicală din România, lumea culturală se arată mai reţinută, fără să existe rezistenţe la psihanaliză atît de mari ca după al doilea război mondial. În general, oamenii de cultură manifestă o atitudine rezervată. C. Rădulescu-Motru, care, în cursul de psihologie publicat în anul 1923, face aprecieri pozitive la adresa psihanalizei. M. Ralea scrie despre psihanaliză, dar în general, utilizînd în critică prejudecăţi curent curentee ale epocii epocii (de exempl exemplu, u, pansex pansexual ualism ismul) ul).. În lucrar lucrarea ea sa, „Psiha „Psihanal naliză iză şi educaţ educaţie“ ie“,, G. G. Antonescu este singurul din România care vorbeşte despre contribuţia psihanalizei în reforma educaţiei (folosindu-se de principiile psihanalitice, educaţia ar trebui să abandoneze atitudinea restrictivă şi să evolueze spre una permisivă).  N. Mărgineanu, în lucrarea sa „Psihologia germană contemporană“ publicată în anul 1930, dedică  psihanalizei un capitol. T. Vianu abordează teoria psihanalitică în lucrarea sa „Estetica“, incluzînd un capitol dedicat contribuţiei psihanalizei la studiul fenomenului estetic. Cel mai important autor din această perioadă care se ocupă de psihanaliză este Lucian Blaga. Importanţa lui rezidă nu numai în rolul de popularizator al psihanalizei; el este şi o personalitate importantă a culturii române, care include în opera sa originală idei psihanalitice. Blaga scrie piese de teatru de inspiraţie psihanalitică („Ivanca şi fapta“, 1920) şi utilizează în filosofia sa ideea de inconştient în variant variantaa jungia jungiană. nă. Blaga Blaga este este autoru autorull sintag sintagmei mei noologia noologia abisală  abisală , prin prin care care dese desemn mnea ează ză acea acea

7

dimensiune a filosofiei care îşi propune să fructifice ideea de inconştient pentru studierea spiritului. Una din aplicaţiile noologiei abisale este încercarea de a trata structurile fundamentale ale spiritualităţii omeneşti într-o manieră care se reclamă în mod clar de la psihanaliză. Printre personalităţile importante ale perioadei interbelice care s-au opus psihanalizei se numără George Călinescu şi Nae Ionescu. Rămîn de explicat două fenomene ale psihanalizei româneşti în perioada interbelică: lipsa analizei  personale cu Freud a medicilor români şi lipsa de traduceri din opera lui Freud. De asemenea, se pune întrebarea: spiritualitatea românească este într-adevăr opusă psihanalizei?  Psihanaliza în Occident  Caracteristici: - Continuitatea dezvoltării. Au existat momente de discontinuitate parţială, marcate de instaurarea regimului fascist în Germania şi Austria, dar psihanaliştii care au emigrat din aceste ţări şi-au continuat activitatea în SUA sau Anglia. - Caracterul organic al dezvoltării. Psihanaliza în Occident este produsul democraţiilor occidentale (autohtone sau de import), care au avut în general condiţiile de a supravieţui şi a se dezvolta. - Modul principal de existenţă a psihanalizei. Societăţile de psihanaliză, societăţi profesioniste care există şi activează în afara controlului de stat, aparţin societăţii civile. O parte din ele au şi institute de   psihanaliză, care asigură formarea psihanaliştilor atît sub aspect practic (oferă analiză personală şi supervizare) cît şi sub aspect teoretic, prin activităţile care se desfăşoară în seminariile acestor institute. Cine poate deveni psihanalist în Occident? În ţări ţări diferi diferite te există există reglem reglement entări ări diferi diferite. te. Cea mai permis permisivă ivă este este Austr Austria, ia, unde unde nu există există obliga obligativ tivita itatea tea studii studiilor lor super superioar ioaree pentru pentru a putea putea practi practica ca psihan psihanaliz aliza. a. Oricu Oricum, m, psiha psihanal naliza iza este este o formaţie post-universitară şi de sine stătătoare. În Franţa pot deveni psihanalişti medicii, psihologii, oameni oameniii de artă, artă, filoso filosofii fii,, pedago pedagogii gii.. În German Germania, ia, medici mediciii şi psihol psihologi ogii.i. Reglem Reglementă entăril rilee cele cele mai restrictive există în SUA, unde în trecut puteau deveni psihanalişti numai medicii, iar recent sunt acceptaţi şi psihologii şi asistenţii sociali. Cum devine cineva psihanalist? În primul rînd trebuie făcută analiza personală: circa 500 şedinţe, ceea ce înseamnă patru ani dacă se fac trei şedinţe pe săptămînă. În lumea anglo-saxonă anglo -saxonă se cer cinci şedinţe pe săptămînă, iar în alte ţări se merge pînă la un minim de trei şedinţe pe săptămînă. În România, tendinţa recentă este ca analiza de formare să cuprindă patru şedinţe pe săptămînă. Info: G. Brătescu –  Freud  Freud şi psihanaliza în România , Ed. Humanitas 1994

8

Curs 05-I Psihanaliza în România (continuare) ( continuare)  Psihanaliza după 1990 În anul 1990 a luat fiinţă Societatea Română de Psihanaliză, care şi-a propus mai multe lucruri: - Să asigure formarea de noi psihanalişti, oferind analiză personală şi supervizare; în prezent oferă şi pregătire teoretică, iar în viitor va putea deveni institut de psihanaliză. - Să răspîndească psihanaliza în cultura românească, prin mijloace culturale specifice. În toată această perioadă s-a încercat o apropiere cît mai mare de standardele occidentale. Psihanaliza a devenit obiect de studiu în învăţămîntul superior, ceea ce în occident este un fapt banal. - După 1990, publicaţiile în domeniul psihanalizei au fost mult mai numeroase, începîndu-se traducerea operei lui Freud. S-au publicat şi psihanalişti contemporani („Tratatul de psihanaliză“). - Contactul permanent cu psihanaliştii din occident. Aceste lucruri creează premisele unei implantări durabile a psihanalizei în România.

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ PSIHICĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHANALITICĂ Această concepţie constă în confirmarea unei continuităţi şi a unei comunităţi de natură între sănătatea şi boala psihică; între ele există doar o diferenţă de grad, cantitativă, şi nu una calitativă . Această concepţie este foarte importantă pentru existenţa psihanalizei ca sistem de discipline, în sensul că afirm afirmar area ea aces acestei tei dife diferen renţe ţe doar doar grad gradua uale le într întree boal boalăă şi sănă sănăta tate te psih psihic icăă perm permite ite trec trecer erea ea de la   psihopatologie la psihologia stării de sănătate, după cum permite, pe de altă parte, trecerea de la  psihopatologie la psihanaliza aplicată. Acea Aceast stăă idee idee a fost fost una una dint dintre re idei ideile le avan avansa sate te de psih psihan anal aliză iză care care au prov provoc ocat at rezis rezisten tenţe ţe considerabile, freudismul şi psihanaliza fiind acuzate că extrapolează nepermis de la starea de boală la starea starea de sănătate psihică, de unde rezultă rezultă că psihologia psihologia şi psihanaliza psihanaliza aplicată care fac acest lucru ar fi lipsite de valoare. Cum a ajuns Freud la această concepţie nouă cu privire la sănătatea şi boala psihică? Această concepţie are la bază, în primul rînd, experienţa psihoterapeutică, descoperirea faptului că simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, precum şi a faptului că acest sens este ascuns, adică un sens inconştient. Freud a descoperit mai întîi că simptomul nevrotic are o structură bioetajată, adică are un conţinut manifest şi unul latent, conţinutul latent, ascuns, manifest exprimîndu-se prin intermediul conţinutului manifest. Din punct de vedere cronologic, această descoperire fusese făcută încă din anul 1895, în lucrarea „Studii asupra isteriei“. A doua descoperire se produce în 1900, cînd Freud publică „Interpretarea viselor“, el constatînd că visul este un fenomen care ţine în egală măsură şi de starea de sănătate, deoarece are o structură identică cu simptomul: orice vin are şi un conţinut manifest, pe care-l percepem la trezire şi pe care-l comunicăm  prietenilor  prietenilor sau psihanalistulu psihanalistului,i, dar are şi un conţinut conţinut latent, care se exprimă, ca şi în cazul simptomului simptomului nevrotic, prin intermediul conţinutului manifest. După Freud, visul este în esenţă realizarea halucinatorie a unei dorinţe inconştiente. În anul 1904, Freud publică „Psihopatologia vieţii cotidiene“. cotidi ene“. Se ajunge la confirmarea ideii care se conturase deja, în sensul că actele ratate – fenomene disfuncţionale pasagere, caracteristice stării de sănătate – au aceeaşi structură ca simptomul sau visul, adică un conţinut manifest prin care se exprimă un conţinut latent, ascuns. Toate aceste fenomene sunt identice ca structură cu simptomul nevrotic, adică în conţinutul manifest se exprimă un conţinut inconştient care este deformat de intervenţia cenzurii culturale.  Exemple: 1. Simptomul nevrotic cu structură bioetajată  descris de Freud în „Introducere în psihanaliză“. Conţinutul manifest: pacienta, dezvoltînd un comportament compulsiv, obişnuia să treacă din camera ei în sufragerie sufragerie unde se aşeza la masă, masă, chema chema servitoare servitoareaa şi-i dădea o însărcinare însărcinare oarecare, oarecare, ori o concedia fără să-i mai dea însărcinarea respectivă. Din asociaţiile pacientei reiese că noaptea nunţii, petrecută cu ceva timp în urmă, nu se desfăşurase aşa cum ar fi trebuit: soţul pacientei, un bărbat mult mai în vîrstă, a trecut din camera lui în dormitorul soţiei, încercînd să realizeze actul sexual, însă fără succes. Dimineaţa,  pentru a evita ruşinea unui aşternut imaculat, a turnat pe cearşafuri o sticluţă cu cerneală roşie. Pe faţa de masă din sufragerie se afla de asemenea o pată. Simptomul era de fapt de partea cenzurii: pacienta spunea de fapt că nu este adevărat că soţul ei ar fi impotent, repeta scena din noaptea nunţii în faţa servitoarei, care trebuia să constate potenţa soţului. Cealaltă latură a conflictului o constituie adevărul pe care concepţiile despre morala familială din epoca victoriană în reprimau: soţul este impotent, trebuie să mă

9

despart de el, să-mi refac viaţa. În realitate, pacienta se despărţise de soţ în fapt, dar nu şi juridic şi continua să trăiască retrasă pentru a evita tentaţiile. Simptomul ei este rezultatul de compromis dintre cerinţele de fidelitate şi nevoia de viaţă plenară. 2. Structura şi sensul visului : visul lui Freud despre „injecţia făcută Irmei“, primul vis care figurează în „Interpretarea viselor“. Visul apare după o discuţie cu un coleg medic, care apare în vis cu numele Otto şi care vizitase în timpul unei vacanţe la ţară pe una din pacientele lui Freud. Acest prieten, întrebat de Freud cum îi merge Irmei, răspunde „Bine, dar nu prea bine“, răspuns care se suprapune peste neliniştile lui Freud şi produce în timpul nopţii acel vis. În vis, vina pentru starea proastă de sănătate a Irmei este atribuită acestui Otto, care îi făcuse pacientei o injecţie cu o substanţă inadecvată şi cu o seringă nesterilizată. Sensul ascuns al visului este acela că vina pe care Freud o simţea în raport cu această pacientă îi este atribuită celui care-i care -i adusese vestea că starea de sănătate a Irmei nu este prea bună. În timpul somnului (spre deosebire de starea de veghe), Freud îşi putea permite să răspundă cu aceeaşi monedă pretinsului său acuzator, să-i atribuie întreaga î ntreaga vină pentru semi-eşecul tratamentului. 3. Actul 3. Actul ratat . Este vorba despre un act ratat făcut tot de Freud şi care este de tipul anticipării. El se referă la o însemnare pe care Freud o face în î n septembrie, dar pe care o datează 20 octombrie, aceasta fiind data la care trebuia să revină din vacanţă una din pacientele sale. Prin actul ratat, Freud îşi exprimă dorinţa, de care nu era conştient, ca această pacientă să revină mai devreme, în septembrie, atunci cînd el era foarte odihnit după vacanţa de vară.   Reacţia istorică faţă de concepţia freudiană referitoare la raportul dintre sănătatea şi boala  psihică  Deşi concepţia gradualistă preexista în medicină cu ceva timp înainte de apariţia psihanalizei,  poziţia lui Freud a fost întîmpinată cu o revoltă şi o ostilitate pe care Claude Bernard, cel care a introdus această concepţie în medicină, nu le-a cunoscut niciodată. Faptul că în plan somatic bolile se deosebesc de starea de sănătate printr-un „mai mult sau mai puţin“ nu a trezit niciodată o reacţie atît de vehementă cum a trezit ideea lui Freud că boala şi sănătatea psihică se deosebesc numai gradual. Reacţia faţă de ideea lui Freud provine dintr-o lezare narcisică pe care am putea-o formula în limbaj comun astfel: „Freud ne face pe toţi nebuni!“ Dar Freud nu spunea decît că toţi oamenii, nevrotici,  psihotici sau „sănătoşi“ au inconştient şi că acest inconştient, la anumiţi oameni, în anumite condiţii  particulare, se manifestă patogen, pe cînd la alţii nu. Această reacţie negativă faţă de concepţia gradualistă a psihanalizei a fost atît de puternică, încît nu a ţinut seama de faptul că Freud, în „Psihopatologia vieţii cotidiene“, vorbeşte despre diferenţele între  psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia mai grea a psihonevrozelor. Principala deosebire constă în aceea că psihonevrozele afectează durabil unele funcţii psihice vitale (de exemplu testarea realităţii), în timp ce psihopatologia vieţii cotidiene, adică actele ratate, afectează pasager funcţii neesenţiale. Concepţia gradualistă la continuatorii lui Freud  Această concepţie gradualistă nu numai că este menţinută la continuatorii lui Freud, dar este şi documentată cu argumente noi, în domenii noi. Freud stabilise că între patologia nevrotică şi normalitate, deosebirea este doar de grad. Continuatorii săi (C. G. Jung, Melanie Klein) extind valabilitatea acestei idei şi la domeniul psihozelor. Cu toţii suntem nu doar nevrotici potenţiali, ci şi psihotici potenţiali. Argumentele lui Jung: Psihoza este definită ca o invadare a Eului, o copleşire a lui de către conţinuturile inconştientului colectiv. Dar inconştient colectiv nu au doar psihoticii, pentru că în diferite  produse culturale vom descoperi aceleaşi arhetipuri pe care le putem descoperi în delirurile psihotice. De altfel, întreaga teorie a lui Jung se bazează pe punerea în paralel a materialului furnizat de psihoze cu diferitele produse ale culturii majore (religie, filosofie, chiar ştiinţele biologice), ceea ce i-a permis să demonstreze că în aceste produse ale culturii regăsim simbolurile arhetipale care le înregistrase în studiul  psihoticilor. Argumentele lui Melanie Klein: Pornind de la psihanaliza copilului, Melanie Klein ajunge la conclu concluzia zia că fiecar fiecaree individ individ parcur parcurge, ge, în preisto preistoria ria sa, anumit anumitee stadii stadii,, identi identice ce ca manifes manifestare tare cu simptomele psihoticilor adulţi. Este vorba despre stadiul denumit „poziţia paranoidă“, prin care trecem în  primele luni de viaţă şi în care regăsim particularităţi psihologice de tip psihotic: obiectul este parţial şi clivat, împărţit în obiect bun şi obiect rău (mama este percepută doar ca sîn: sîn bun şi sîn rău). De asemenea, predomină introiecţia şi proiecţia şi există o angoasă foarte puternică de natură persecutorie.

În concluzie, se poate spune că „sănătatea“ şi „boala psihică“ sunt două constructe mentale care reprezintă extremele unui continuum, un fel de „minus infinit“ şi „plus infinit“ între care 10

există o multitudine de poziţii care se deosebesc între ele doar gradual, cantitativ, printr-un „mai mult sau mai puţin“.

11

Curs 06-I Sănătate şi boală psihică din perspectiva psihanalitică (continuare)  Zoofobie şi totemism Aces Acestt capit capitol ol cons consti titu tuie ie o il ilus ustr trar aree a modu modulu luii în care care Freu Freudd utili utilize zeaz azăă cuno cunoşt ştin inţe ţele le de  psihopatologie pentru a explica un fenomen cultural major – religia. Acest demers este posibil din punct de vedere psihanalitic tocmai datorită faptului că între sănătate şi boală psihică deosebirea este de grad –  o deosebire neesenţială, ceea ce permite utilizarea cunoştinţelor din psihopatologie pentru a înţelege, într-o lumină nouă, fenomene culturale. Aceasta este o caracteristică mai generală a psihanalizei: faptul că disfuncţia psihică este utilizată ca un model simplificat pentru stările mult mai complexe care ţin de sănătatea psihică sau de viaţa culturală. Primul termen de comparaţie de care se foloseşte Freud este zoofobia infantilă. În general, este vorba vorba despre despre o deplas deplasare are a confli conflictu ctului lui ambival ambivalenţ enţei ei afectiv afectivee faţă faţă de tată, tată, caracter caracterist istic ic perioa perioadei dei oedipiene, asupra unui obiect de substituţie, adică asupra unui animal. Acest fenomen este oarecum  paradoxal pentru că, spre deosebire de adult, copiii sunt mult mai apropiaţi de animale şi totuşi nu puţini dintre ei dezvoltă această zoofobie.  Exemple ilustrative: 1. Micul Hans, unul dintre cei cinci pacienţi celebri ai lui Freud, a dezvoltat aparent fără motiv, în  jurul vîrstei de trei ani, o puternică zoofobie care avea ca obiect fobogen calul. De multe ori, micul Hans nu ieşea nici măcar din casă, ba chiar se temea foarte tare că, chiar dacă el nu iese afară, calul va intra în casă şi-i va face rău. Analiza efectuată de Freud cu ajutorul tatălui micului Hans scoate la iveală faptul că această fobie avea ca sens, în esenţă, tocmai ambivalenţa faţă de tată: ostilitatea care intervenea pe un fond afectiv pozitiv în legătură cu conflictul oedipian. Fobia reprezenta o soluţie a respectivului conflict în sensul că, deplasînd conflictul asupra calului (exterior familiei), Hans putea să evite înfruntarea cu tatăl său, care i-ar fi fost defavorabilă. 2. Un alt caz este acela al unui băiat în vîrstă de nouă ani care suferea de patru ani de fobia faţă de cîini. Cînd vedea un cîine pe stradă, începea să plîngă şi striga: „Dragă cîine, să nu-mi faci nimic, pentru că voi fi cuminte!“ A fi cuminte însemna să nu mai cînte la vioară, ceea ce însemna să nu se mai masturbeze. Activitatea autoerotică îi fusese interzisă de tatăl său. Cu alte cuvinte, frica faţă de tată a fost deplasată asupra cîinelui. 3. Micul Arpad (analizat de Sandor Ferenczi). Acest caz are ca particularitate faptul că acest copil se identifica cu animalul fobogen. Fobia a apărut în urma unei întîmplări petrecute la ţară, cînd micul Arpad avea doi ani şi jumătate. Vrînd să urineze în coteţul găinilor, a fost ciupit de penis de o găină. Efectul s-a produs peste un an cînd, revenind la ţară, micul Arpad a început să se comporte el însuşi ca o găină: cîrîia şi cotcodăcea în loc să vorbească. După ce şi-a recăpătat graiul, nu mai vorbea decît despre găini. Pe lîngă interesul său deosebit faţă de aceste animale, manifesta şi ostilitate faţă de ele, care apărea în jocul său preferat: jocul de-a tăiatul găinilor. În spatele acestei ambivalenţe faţă de găini se afla şi în acest caz ambivalenţa faţă de tatăl castrator. Micul Arpad declara: „Tatăl meu este un cocoş; acum sunt mic, sunt un puişor. Cînd voi creşte mare, o să mă fac găină, iar cînd o să fiu şi mai mare, o să mă fac cocoş.“ Totemismul sau religia totemică Şi în cazul totemismului, Freud constată fenomenul ambivalenţei afective, de această dată faţă de totem. Totemul, care este de multe ori un animal, este pentru populaţiile primitive tabu: nu poate fi ucis, mîncat sau vîndut. În acelaşi timp, populaţiile arhaice la care s-a descoperit această formă de religie considerau că totemul este un reprezentant al strămoşilor tribului respectiv. Există totuşi la populaţiile arhaice din Australia un obicei înregistrat de etnografi, numit  prînzul totemic, şi care permite în anumite condiţii (sărbătoare) uciderea şi mîncarea animalului totemic. După Freud, acest obicei (ale cărui urme, consideră el, pot fi găsite şi în creştinism) ar rememora crima originară a umanităţii, crimă care stă la baza instituţiilor fundamentale ale culturii: la baza moralei (interzicerea incestului) şi la baza religiei. Această crimă originară ar consta, după Freud, în următoarele: La începuturile străvechi (animalice) ale umanităţii, forma de organizare o reprezenta hoarda primitivă, condusă de un mascul puternic şi tiranic care interzicea accesul fiilor la femeile grupului, cînd aceştia se maturizau. Fiii s-au asociat pentru a-l detrona pe tiran, ceea ce au şi reuşit. După ce l-au detronat, l-au ucis şi, conform practicilor canibalice de atunci, l-au mîncat. Ulterior, ca urmare a acestui act de rebeliune reuşită, s-a activat în sufletul lor latura pozitivă a atitudinii faţă de tată. În virtutea iubirii care acţiona în

12

interiorul lor, ei au decis să respecte retrospectiv comandamentele impuse de tatăl hoardei primitive, respectiv şi-au asumat interzicerea incestului, dar şi cultul acestui strămoş detestat şi în egală măsură iubit. Astfel a rezultat prima formă de religie, religia totemică. Concluzia lui Freud: Aşa cum în ontogeneză instanţele superioare ale psihicului (Supraeul) se formează după declinul complexului Oedip, tot aşa, în filogeneză, instituţiile culturale majore s-au format după consumarea actului criminal originar. PSIHANALIZA CA PSIHOLOGIE A INCONŞTIENTULUI  Ideea şi conceptul de inconştient înainte de Freud 

Descoperirea inconştientului, denumirea şi teoretizarea lui nu-i aparţin lui Freud; încă înainte de Freud au existat gînditori care au vorbit despre inconştient. Cum psihologia şi filosofia au fost mult timp o singură disciplină, filosofii care făceau şi oficiul de psihologi au vorbit li despre inconştient. Numele cel mai des citat pe această linie este cel al lui Leibniz. Kant vorbeşte şi el despre inconştient. Caracteristica generală a discursului filosofic despre inconştient constă în aceea că fil osofii vorbeau de fapt despre o conştiinţă latentă, adică despre ceea ce în psihanaliză se numeşte preconştient. Ei au vorbit aşadar despre o zonă a psihicului care, deşi nu este prezentă într-un moment anume în conştient, totuşi este sau poate fi în alt moment accesibilă conştiinţei. Alături de cei care au teoretizat acest inconştient (de fapt preconştient) a existat o altă categorie de filosofi care au vorbit despre un alt tip de inconştient – inconştientul metafizic. Edward von Hartmann vorbea despre fiinţa metafizică unitară din cosmos, cu atributele voinţei inconştiente şi ale reprezentării inconştiente. Singurul dintre filosofi care se apropie considerabil de viziunea psihanalistă despre inconştient este Friedrich Nietzche. La el, inconştientul apare şi ca o zonă a psihicului la care nu avem acces în mod direct. Nietzche îl anticipează nu doar pe Freud, sesizînd că conţinuturile sexuale ale psihicului vin adesea din zona inconştientului, dar îl anticipează surprinzător şi pe Adler, arătînd că adevăratul demon al omului este voinţa de putere. Două fapte cu caracter anecdotic, dar relevante cu privire la Nietzche: - În anul 1911, mişcarea psihanalitică pe cale de a se internaţionaliza, ţinînd un congres la Weimar, găseşte de cuviinţă să aducă omagiile mişcării psihanalitice surorii lui Nietzche, care plasase arhivele  Nietzche la Weimar. - Freud a declarat că nu l-a citit pe Nietzche tocmai datorită apropierii ideatice dintre ei, de teamă să nu-şi perturbe imparţialitatea ştiinţifică. Contribuţia lui Freud şi a mişcării psihanalitice

Contribuţia lui Freud constă în faptul că teoria psihanalitică despre inconştient este o teorie care  porneşte  porneşte de la experienţa experienţa psihoterapeut psihoterapeutică, ică, prin urmare urmare a fost construită construită fără preconcepţii preconcepţii teoretice. teoretice. De asemenea, înnoirile din psihanaliză au avut la bază de fiecare dată un nou tip de experienţă terapeutică. Adler, care s-a ocupat tot de nevroze, a avut altă clientelă decît Freud. Dacă pacienţii lui Freud veneau din categoria persoanelor de vază, avute şi educate, clientela lui Adler se recruta din păturile defavorizate ale Vienei, ale căror probleme şi conflicte erau legate nu atît de viaţa sexuală, cît de autoafirmare. De asemenea, teoria lui Jung despre inconştientul colectiv are la bază un alt material clinic – patologia de tip  psihotic. Tot astfel, teoria relaţiilor cu obiectele, care porneşte de la Melanie Klein, are la bază psihanaliza copilului. Cele mai recente înnoiri din psihanaliză se bazează pe abordarea psihopatologiei borderline şi a  patologiei narcisice. PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI ACTUL RATAT Actul ratat are cîteva privilegii care îl recomandă pentru a constitui prima pagină a studiului despre inconştient. Primul dintre aceste privilegii este accesibilitatea sa. Spre deosebire de disfuncţiile psihotice sau nevrotice, care sunt accesibile mai curînd specialiştilor, psihopatologia vieţii cotidiene este accesibilă şi observatorului nespecialist. Oricine produce astfel de acte ratate şi le poate observa la propria persoană. A doua calitate a actului ratat constă în relativa sa transparenţă în comparaţie cu formaţiunile mai complicate (simptomul, produsele culturale).

13

luni).

 Exemple de acte ratate din viaţa publică românească: - C. Ţopescu: curînd după ’89, într-o emisiune: „De la Revoluţie au trecut 10 ani“ (în loc de 10

- N. Văcăroiu: discursul de investitură a guvernului său din 1992. „Vreau să vă spun că echipa guvernamentală pe care dumneavoastră aţi aprobat-o azi are o sarcină foarte grea, dar nici un efort nu este  prea mic pentru România.“ - Campania electorală 1996, Ion Iliescu (preşedinte) în dialog cu Emil Constantinescu (candidat); Iliescu: „Domnule Ceauşescu…“ - Emil Constantinescu la retragerea de la Cotroceni, anul 2000, se adresează gărzii militare care-i  prezenta onorul: „La revedere!“  Definiţie: Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din interferenţa a două intenţii: una conştientă şi alta preconştien preconştientă tă sau inconştientă. inconştientă. Prima reprezintă tendinţa tendinţa perturbată, perturbată, iar cea de a doua reprezintă reprezintă tendinţa perturbatoare. Actul ratat este deci o formaţiune de compromis care provine din întîlnirea celor  două tendinţe menţionate. Freud îşi revendică pe bună dreptate introducerea actului ratat în cîmpul psihologiei, insistînd într-un mod caracteristic asupra faptului că este vorba despre un fenomen psihic, adică un fenomen care rezultă din alte fenomene psihice şi nu organice, cu alte cuvinte, că este vorba despre un fenomen cu sens. Condiţiile stabilite de Freud pentru existenţa actelor ratate arată că el era conştient de deosebirea dintre psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia „grea“. O disfuncţie psihică este act ratat dacă: - Are un caracter punctual, adică să fie o tulburare de moment. - Autorul ei este capabil să realizeze în mod corect actul respectiv. - Cel la care se petrece este capabil capabil să recunoască recunoască imediat justeţea justeţea sesizării celorlalţi celorlalţi care-i atrag atenţia asupra erorii. Actul ratat se caracterizează şi prin reacţia autorului său de refuz al sensului respectivului act ratat, existînd tentaţia de a-l atribui altor cauze, de obicei întîmplării sau unor cauze fiziologice. Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat  1. Teoria fiziologică sau psihofiziologică  Conf Confor orm m acest acestei ei teor teorii ii,, anum anumite ite cond condiţ iţii ii fizi fiziol olog ogic icee (de (de pild pildăă răul răul fizi fizicc gene genera rali liza zat) t) sau sau  psihofiziologice (oboseala, starea de surescitare) distrag atenţia de la activitatea în curs, ceea ce produce greşeala (actul ratat). Critica lui Freud la adresa acestei teorii include următoarele argumente: - Actul ratat apare şi la persoanele aflate în deplină stare de sănătate. - Concentrarea atenţiei nu reprezintă un criteriu absolut de performanţă. Există chiar activităţi automatizate care, re-investite cu atenţie, se dereglează. - Există situaţii în care, în pofida concentrării atenţiei, cum se întîmplă cînd încercăm să ne amintim fără succes un nume propriu. - Actul ratat poate fi sugerat, ceea ce face concentrarea atenţiei ineficientă. Freud citează un exemplu din viaţa actorilor, în care unui debutant i se sugerează la repetiţie o replică fără sens în locul replicii din scenariu, iar debutantul, în ciuda eforturilor, rosteşte întocmai replica absurdă. Freud nu contestă contribuţia condiţiilor fiziologice sau psihofiziologice la producerea actelor  ratate, dar consideră că ele nu sunt în nici un caz, nici măcar condiţii necesare, ci doar condiţii favorizante.

14

Curs 07-I ACTUL RATAT (continuare) Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat (continuare) 2. Teoria fonetică . Conform acestei teorii, actele ratate ar fi cauzate de asemănările şi deosebirile fonetice dintre cuvinte. Şi această teorie, ca şi teoriile fiziologice sau psihofiziologice, privează actul ratat de orice sens, adică îl atribuie de această dată unor fenomene exterioare psihicului. Freud combate această teorie, opunîndu-i ideea că actele ratate sunt fenomene cu sens, adică  produse de cauze psihice şi consideră că aspectul fonetic reprezintă doar o condiţie favorizantă, dar în nici un caz cauza actelor ratate; nu constituie nici măcar o condiţie indispensabilă, necesară pentru producerea lor. 3. Concepţia (mai degrabă opinia comună) că actele ratate s-ar datora hazardului . Cînd cineva căruia i se reproşează că nu a venit la o întîlnire programată răspunde prin „am uitat“, persoana în cauză afirmă practic că uitarea este aleatorie şi nu i se poate reproşa. Este oarecum un paradox, pentru că opinia comună a avut şi are o cu totul altă opinie faţă de un alt fenomen studiat de psihanaliză, şi anume visele (teoriile populare susţineau că visele au un sens). Actele ratate, opinia comună le consideră însă lipsite de sens, datorate întîmplării. Explicaţia acestui fapt este o caracteristică a actelor ratate: lipsa lor de importanţă practică în general, în timp ce, de la vis, opinia populară aşteaptă informaţii esenţiale despre viitor. Spre deosebire de opinia comună, psihanaliza are o cu totul altă atitudine faţă de amănuntele în aparenţă lipsite de importanţă şi de semnificaţie practică, aceasta pentru că psihanaliza consideră că amănun amănuntele tele,, în ciuda ciuda aparen aparentei tei lor lipse lipse de import importanţ anţă, ă, sunt sunt uneori uneori purtăto purtătoare arele le unor unor semnif semnifica icaţii ţii deosebite. Această convingere a dovedit-o Freud în studiul viselor, care au fost abordate psihanalitic înaintea actelor ratate. În vis, datorită acţiunii deplasării, anumite detalii în aparenţă absolut neînsemnate ascund aspecte esenţiale ale sensului visului. Freud a folosit cunoştinţele obţinute pe baza visului şi în analiza operelor de artă. De exemplu, în studiul dedicat sculpturii Moise a lui Michelangelo, folosind  principiile din interpretarea viselor, Freud avansează o nouă ipoteză cu privire la poziţia foarte ciudată a tablelor tablelor legii, pe care exegeţii au interpretat interpretat-o -o ca marcînd marcînd momentul momentul în care Moise, înfuriat de idolatria idolatria  poporului său, se repede să-l pedepsească şi este pe punctul să scape tablele. Freud susţine că dimpotrivă, această poziţie ar indica un cu totul alt moment: cel în care Moise îşi controlează furia, tocmai pentru a nu sparge tablele. Din punctul de vedere al lui Freud, în viaţa psihică nu există hazard; hazardul există doar în lumea extern externă. ă. Din punct punct de vedere vedere psihic psihic,, determ determinis inismul mul este este întotd întotdeau eauna na strict strict,, chiar chiar dacă dacă verigil verigilee intermediare sunt numeroase. Această idee este pe deplin coerentă cu ideea că psihanaliza este o  psihoterapie cauzală şi nu simptomală. Demonstrarea ideii că în lumea psihică nu există hazard, Freud o face nu doar prin intermediul actelor ratate pe care le analizează, dar introducînd în discuţie şi alte fenomene, unele cu aspect de  paranormal – fenomenul de déjà vu. Freud studiază acest fenomen pe baza unui caz din terapie, o  pacientă de în vîrstă de 37 ani şi care, la vîrsta de doisprezece ani şi jumătate, aflîndu-se pentru prima oară în vizită la ţară, la o prietenă, a trăit într-un mod marcant senzaţia că a mai fost cîndva acolo – a recunoscut grădina casei şi, în plus, intrînd în casă a avut senzaţia că recunoaşte ordinea încăperilor, încăperile în sine şi mobilierul din ele. Din asociaţiile pacientei reiese că acest fenomen a avut loc în circumstanţe particular, care îl fac pe deplin explicabil. În timpul vizitei la acea prietenă la ţară, pacienta află că fratele mai mic al gazdei era grav bolnav. Cu cîteva luni în urmă, fratele pacientei fusese la rîndul lui foarte bolnav, astfel că părinţii o trimiseseră de acasă la rude, ca să evite ca ea să asiste la posibila moarte a fratelui. La prietena de la ţară găseşte o situaţie asemănătoare, dar această situaţie nu-i aminteşte de recenta boală a propriului frate, şi asta pentru că în timpul acelei boli a dorit ca fratele să moară, ceea ce i-ar fi permis să rămînă copil unic. Această dorinţă, spune Freud, fie că nu a fost niciodată conştientă, fie a fost refulată în momentul în care fratele pacientei s-a însănătoşit. Pentru că, datorită refulării, situaţia  pe care o găseşte la prietena de la ţară nu-i poate aminti de situaţia asemănătoare din propria familie, sentimentul de recunoaştere se deplasează de la conţinuturile psihice spre obiectele exterioare. Este vorba deci despre o falsă recunoaştere, un fals déjà vu care se explică pe deplin, fără rest, prin circumstanţele în care s-a produs acel fenomen.

15

Clasificarea actelor ratate Freud face o clasificare a actelor ratate în trei categorii, în funcţie de trei criterii diferite. Primul criteriu şi prima categorie de acte ratate se referă la relaţia dintre tendinţa perturbată şi tendinţa  perturbatoare. Din întîlnirea acestor două tendinţe pot rezulta două tipuri de acte ratate. Primul tip îl reprezintă actul ratat care rezultă prin înlocuirea completă  a tendinţei perturbate de către tendinţa perturbatoare.  Exemplu: Preşedintele Senatului din Viena (pe timpul lui Freud), dorind să deschidă deschidă o şedinţă, şedinţă, rosteşte: rosteşte: „Declar această şedinţă închisă. închisă. Tendinţa perturbatoare perturbatoare s-a afirmat afirmat cu atîta forţă este reprezentată de lipsa lui de disponibilitate pentru activitatea respectivă. Al doilea tip cuprinde actele ratate în care tendinţa perturbată şi tendinţa perturbatoare produc, din întîlnirea sau confruntarea lor, un compromis mai mult sau mai puţin transparent. Ambele tendinţe sunt reprezentate într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, în produsul final care este actul ratat. Exemplu: O analizandă vorbea despre încăpăţînarea sa în anumite situaţii şi, pentru că dorea să folosească, pentru a se autodefini, cuvîntul „obstinaţie“, acest fapt a condus la următorul act ratat: în loc de „obstinaţie“ a spus „obstinenţă“. S-a trădat astfel curentul de gîndire subteran: în plan pl an secund se gîndea la perioada de abstinenţă pe care o traversa şi care o nemulţumea. A doua categorie de acte ratate are drept criteriu tipul de activitate perturbată. O primă subcategorie o constituie rostirea greşită . În această categorie exemplele sunt extrem de numeroase. Freud, în   Psihopatologia vieţii cotidiene, citează un exemplu de act ratat făcut de W. Stekel. Acesta avea doi  pacienţi care veneau din Italia şi de fiecare dată îl saluta pe unul cu numele celuilalt: „Bună ziua, domnule Pelloni“ în loc de „Bună ziua, domnule Ascoli“ şi invers. Explicaţia dată de Freud în acord cu Stekel este aceea că Stekel voia să arate, prin acest act ratat, fiecăruia fiecăruia dintre cei doi că nu este singurul singurul pacient din străinătate şi că el este un psihanalist de vază. O altă categorie de act ratat o reprezintă scrierea greşită . Exemplele sunt şi aici foarte numeroase. Un exemplu citat de Freud, cu semnificaţie practică deoarece este un act ratat care reprezintă prin el însuşi un pericol: un act ratat făcut de un medic care prescrie acelaşi medicament, în doze de zece ori mai mari decît cea normală, la trei doamne în vîrstă. Intenţia subiacentă, inconştientă a medicului este de a scăpa de mama lui, care locuia în acelaşi imobil cu el, iar această convieţuire reprezenta un impediment  pentru relaţiile sale amoroase. Aceasta arată că actele ratate pot fi uneori extrem de grave şi periculoase. A treia categorie de acte ratate este reprezentată de uitarea de nume proprii sau intenţii. În această  privinţă, opinia comună sesizează corect că este vorba despre lipsa de interes sau despre dispreţul faţă de  persoana respectivă. Un exemplu prezentat de Freud în   Psihopatologia vieţii cotidiene este actul ratat făcut de un companion de călătorie, o persoană cultivată dar care, reproducînd un citat din latină, omite din citat cuvîntul aliquis („fără lichid“). Actul ratat era legat de prietena lui, căreia nu-i venise menstruaţia deşi ar fi trebuit. O altă categorie de acte ratate o constituie pierderea obiectelor, un simptom foarte bine reprezentat în psihopatologia vieţii cotidiene.  Exemplu: Primind de la cumnatul său o scrisoare în care acesta îl mustra sever („De altfel, nu am nici timp şi nici nu doresc să încurajez superficialitatea şi lenea ta“), destinatarul scrisorii pierde a doua zi stiloul pe care îl primise în dar de la cumnatul său. Freud interpretează acest act ratat prin faptul că bărbatul nu mai voia să-i datoreze nimic cumnatului său. Un alt exemplu semnificativ din mai multe puncte de vedere este cel al unui act ratat făcut de o doamnă care, după moartea mamei sale, se hotărîse să ţină doliul pînă la capăt, conform tradiţiei. Dar cu  puţin timp înainte de expirarea termenului, prietenii îi recomandă un spectacol de teatru care se anunţa extrem de interesant, reuşind să o convingă să-şi cumpere bilet. Doamna se duce la teatru şi constată că a  pierdut biletul. Acesta este singurul exemplu de dinainte de 1920 în care Freud admite tacit că, pe lîngă „inconştientul de jos“, există şi un „inconştient de sus“, pentru că în acest caz conţinutul refulat nu era unul instinctual, ci un conţinut cultural – o tradiţie referitoare la doliu. Acest exemplu ar putea constitui în acelaşi timp o ilustrare pentru afirmaţiile culturalismului american cu privire la refulare. Spre deosebire de Freud, care considera că refularea vizează doar conţinuturile instinctuale, culturalismul american susţine că refularea acţionează asupra oricărui conţinut psihic, indiferent de natura sa, dacă el este generator de conflicte.

A treia clasificare clasificare are drept criteriu complexitat complexitatea ea actului actului ratat. În funcţie de acest criteriu, criteriu, actele ratate se împărt în simple şi complexe, în primul caz fiind vorba de un singur act ratat, iar în al doilea caz existînd mai multe acte ratate succesive, produse de aceeaşi motivaţie subiacentă.  Exemplu: Act ratat multiplu făcut de un tînăr care se hotărăşte să devină membru al unei asociaţii literare, în speranţa că

16

astfel piesa de teatru al cărei autor era va fi pusă în scenă. Imediat ce a primit asigurări că piesa va fi pusă în scenă, a început să „uite“ să se mai ducă la întrunirile asociaţiei. Simţindu-se culpabil, s-a hotărît ca la întrunirea următoare, vinerea, să participe. Dar cînd a ajuns acolo a constatat că uşile erau încuiate şi că, de fapt, în loc să se ducă vineri se dusese sîmbătă. Un alt exemplu este cel al unei doamne care-şi însoţeşte cumnatul într-o călătorie la Roma, unde cumnatul trebuia să primească din partea unei asociaţii numismatice o medalie antică din aur, foarte valoroasă. Ulterior decernării, doamna respectivă pleacă din Roma şi, cînd ajunge în Germania, constată că a luat cu ea „din greşeală“ medalia. Îi telegrafiază cumnatului angajîndu-se să i-o trimită a doua zi, dar  cînd vrea să facă acest lucru, constată că a pierdut-o. Semnificaţia actului ratat pentru psihoterapia psihanalitică  Datorită faptului că de obicei, în majoritatea cazurilor, actul ratat este provocat de tendinţe  preconştinte, actele ratate produse în analiză nu conduc către stratul inconştient al psihismului (cum fac visele). Avantajul terapeutic al actului ratat în raport cu visul este că, fiind produs chiar în ora de analiză, momen momentul tul produ producer cerii ii şi momen momentul tul interp interpret retări ăriii nu sunt sunt separa separate te în tim timp, p, ceea ce face face imposi imposibil bilăă deformarea conţinutului manifest, aşa cum se întîmplă cu visele, care sunt relatate după o anumită  perioadă de timp. Calea de a ajunge la sensul latent al actului ratat este tot producerea de asociaţii,  pornind de la acel act ratat. Motivaţia actului ratat este, după Freud, de cele mai multe ori alcătuită din conţinuturi psihice interzise cultural, fie că sunt de natură sexuală, fie de natură agresivă, fie legate de tendinţe de afirmare. Fenomenul actului ratat demonstrează punctual că niciodată controlul pe care instanţele noastre culturale îl exercită asupra dimensiunii noastre instinctuale nu este deplin; el demonstrează şi că inconştientul este foarte puternic, pentru că de fapt actele ratate sunt victorii de moment ale inconştientului asupra controlului conştient, cultural.

17

Curs 08-I VISUL Visul este o temă psihanalitică foarte importantă: Freud considera visul drept calea regală de acces la inconştient. Pentru un timp (în perioada începuturilor), visul era principalul instrument al terapiei   psihanalitice; analiza viselor dădea conţinut analizelor scurte. Pe parcurs, visul şi-a pierdut parţial importanţa terapeutică, alte mijloace luîndu-i locul. El a rămas o importantă modalitate de acces la inconştient şi a funcţionat ca model pentru înţelegerea mai bună a simptomului nevrotic, dar şi a operei literare. Un fapt surprinzător legat de vis: descoperirea secretului visului de către Freud este comemorată  printr-un monument aflat în apropierea Vienei, pe locul unde a existat casa în care Freud a făcut visul despre injecţia făcută Irmei, primul vis interpretat psihanalitic. Pe placa acelui obelisc se află un text extras dintr-o scrisoare adresată de Freud prietenului său Fliess din Germania: „Aici i s-a dezvăluit doctorului Sigmund Freud, la 24 iulie 1985, secretul visului.“ Teorii pre-freudiene despre vis În anul 1900, cînd Freud a publicat în lucrarea  Interpretarea viselor  teoria sa despre vis, existau deja încercări de a aborda şi explica visul. Dominante în acea epocă erau teoriile somatice. Aceste teorii înţeleg visul ca pe un fapt organic care este produs de diminuarea legăturilor cu realitatea, datorită somnului, şi în acelaşi timp de diminuarea activităţii creierului. Diminuarea activităţii cerebrale ar explica  particularităţile visului, caracterul său absurd şi ininteligibil. Cu cît somnul e mai profund şi deci activitatea creierului e mai redusă, cu atît legătura cu realitatea este mai relaxată şi visul este mai absurd. Unul din reprezentanţii acestei teorii, Binz, spunea: „Visul este întotdeauna inutil, adesea morbid.“ Deşi Freud avea formaţie ştiinţifică riguroasă, el nu aderă la acest punct de vedere şi, pe baza experienţei sale clinice, reproşează acestei teorii două lucruri: în primul rînd nu vorbeşte nimic despre funcţia visului şi, în al doilea rînd, visul este plasat în registrul organic, adică apare ca un fenomen lipsit de sens. Ca şi în cazul actului ratat, Freud va insista asupra faptului că visul este un fenomen cu sens. Teoriile populare şi teoriile romantice. Aceste teorii întrunesc acordul lui Freud în primul rînd  pentru că văd în vis un fenomen cu sens, un fenomen psihic, în viziunea teoriilor populare două fiind sensurile visului: în antichitate visul era considerat a fi purtătorul unui mesaj divin, era mesagerul zeilor; visului i se acordă şi un sens profetic: prin vis ar fi anticipat viitorul. Freud aprobă punctul de vedere conform căruia visul constituie o anticipare a viitorului, dar nu în sensul propriu, ci în sensul că, prin realizarea unei dorinţe, visul poate anticipa viitorul într-o anumită măsură. Curentul Curentul romantic romantic acordă acordă o mare importanţă importanţă a visului; visului; şi aici regăsim ideea că avem de a face cu un fenomen cu sens, romanticii insistînd în special asupra puterii domeniului oniric de a conferi valoare estetică operelor literare. Cu cît o operă este mai împlîntată în vis, cu atît este asigurată valoarea sa. Romanticii au sesizat, de asemenea,   funcţia compensatorie a visului (la fel şi Jung, mai tîrziu).  Novalis scria despre funcţia compensatorie a visului în raport cu viaţa diurnă: „Visul este un antidot împotriva regularităţii şi monotoniei vieţii. Visul este jocul liber al imaginaţiei. Cu siguranţă, am îmbătrîni mai repede fără vise.“ Freud apreciază teoriile populare pentru că ele, consecvente cu ideea că visul are un sens, propun metode de interpretare a acestui sens. Două sunt căile de interpretare în teoriile populare: - Metoda simbolică: pentru a interpreta un vis, metoda simbolică ia visul ca întreg şi încearcă să-l înlocuiască printr-un alt întreg mai inteligibil şi asemănător cu primul. Exemplu: interpretarea pe care, în Biblie, Iosif o dă visului faraonului (şapte vaci grase urmate de şapte vaci slabe, care le deformează pe  primele): şapte ani de foamete în ţara Egiptului vor urma celor şapte ani de prosperitate şi vor devora  proviziile acumulate. Din punct de vedere psihanalitic, metoda simbolică are următoarele deficienţe: - Nu are acces la visele prea încifrate, al căror conţinut manifest este ininteligibil; - Nu există, de fapt, o tehnică tehnică de interpretare; interpretare; reuşita interpretării interpretării depinde de calităţile calităţile persoanei care face interpretarea, de intuiţia şi inspiraţia sa de moment, această metodă neoferind mijloace care să  poată fi folosite de oricine pentru a descoperi sensul ascuns al viselor. - Metod Metodaa descif descifrăr rării. ii. Spre Spre deoseb deosebire ire de metod metodaa simbol simbolică ică,, metoda metoda descif descifrăr rării ii fragme fragmente ntează ază conţinutul manifest în unităţi componente, le traduce pe fiecare folosind un dicţionar de simboluri, pentru ca în etapa finală sensurile parţiale să fie reunite într-un sens totalizator. În   Interpretarea viselor , Freud dă exemple de asemenea chei simbolice: „scrisoarea“ apărută în conţinutul manifest, cartea de vise o traduce prin „supărare“, iar înmormîntarea înseamnă logodnă.

18

Din punct de vedere psihanalitic, metoda descifrării este mai aproape de orientările abisale decît metoda simbolică, în special datorită acestei fragmentări a conţinutului manifest şi a traducerii sale element cu element. Două lucruri diferenţiază psihanaliza freudiană de metoda descifrării: - Calitatea cărţilor de vise sau a dicţionarelor de simboluri, care în general sunt alcătuite arbitrar. În  plus, de multe ori într-o cultură dată circulă mai multe cărţi de vise divergente. - Psihanaliza freudiană reproşează metodei descifrării faptul că subestimează complet elementele singulare, individuale, ireductibile din fiecare vis. Psihanaliza are acces la sensul exact al visului nu apelînd la o carte de vise, ci la asociaţiile fiecărui pacient. Concepţia freudiană asupra visului Ceea ce deosebeşte fundamental concepţia lui Freud despre vis de celelalte concepţii este faptul că ea a fost edificată pe baza unei experienţe clinice. Freud a descoperit că, atunci cînd le cerea pacienţilor să facă asociaţii pe marginea simptomelor lor, ei aduceau ca asociaţii, nu de puţine ori, vise. Acest fapt învăţat de la pacienţi l-a autorizat pe Freud să considere că visele îşi găsesc un loc pe acel drum care duce de la cauză la ideea maladivă. Ca şi simptomul, visul are în spate o experienţă infantilă. Nu este vorba despre un fenomen somatic, ci despre un joc de forţe psihice a căror rezultantă este tocmai visul.  Definiţie: Visul este, asemeni actului ratat, un fenomen psihic de compromis care satisface în acelaşi timp două dorinţe contradictorii: pe de o parte dorinţa de a dormi, care ţine de sistemul   preconştient-conştient, şi pe de altă parte dorinţa inconştientă sau refulată, de natură instinctuală . Visul  permite satisfacerea deghizată a dorinţei instinctuale, în aşa fel încît somnul să nu fie perturbat. După Freud, visul este gardianul somnului.

latent.

Conţinutul manifest şi conţinutul latent  Analiza psihanalitică a oricărui vis permite înregistrarea unui conţinut manifest şi a unui conţinut

Prin conţinut manifest se înţelege înţelege în psihanaliză psihanaliză totalitatea totalitatea imaginilor, imaginilor, ideilor, sentimentelor sentimentelor pe care visătorul le păstrează în minte în momentul trezirii sau şi le poate aminti. Conţinutul manifest este, cu alte cuvinte, latura conştientă a visului. Conţinutul manifest are anumite particularităţi care, după Freud, ar fi următoarele: - Caract Caracteru erull lacunar lacunar.. Între Între elemen elementele tele care care alcătu alcătuies iescc conţin conţinutu utull manife manifest st lipses lipsescc legătu legăturile rile necesare. Caracterul lacunar contribuie în mare măsură la impresia de ininteligibilitate pe care o dă visul. - Este în majoritatea cazurilor ininteligibil, contrazicînd logica la care apelăm în stare de veghe. - Este uneori lipsit de orice nuanţă afectivă. În ceea ce priveşte conţinutul conţinutul latent, acesta este rezultatul interpretării interpretării psihanalitice. psihanalitice. Nu există conţinuturi latente în afara interpretării psihanalitice. Conţinutul latent există doar în conţinutul manifest şi poate fi extras din conţinutul manifest doar pe baza interpretării psihanalitice. Conţinutul latent constă din: resturi diurne, amintiri şi dorinţe din copilărie, impresii corporale şi aluzii al uzii transferenţiale (adică aluzii la analist, întotdeauna în timpul analizei). Caracteristicile conţinutului latent reprezintă, în genere, inversul celor ale conţinutului manifest: - Este complet, redă integral ideile visului; - Este inteligibil; - Elementul emoţional este foarte bine marcat. Din punct de vedere psihanalitic, nu doar visul sau simptomul au un conţinut manifest şi unul latent, ci şi orice operă culturală poate fi interpretată cu metoda interpretării viselor, pentru că orice  produs cultural are conţinut manifest şi conţinut latent, acest lucru fiind valabil chiar şi pentru unele  produse ştiinţifice (în aparenţă cele mai transparente). Travaliul visului şi interpretarea Trecerea de la conţinutul latent la conţinutul manifest este posibilă datorită unui proces care se numeşte numeşte travaliul visului. Travaliul Travaliul visului visului este de fapt un demers demers de traducere traducere care permite permite trecerea limbajului conţinutului latent, care este coerent, inteligibil şi afectiv, în limbajul conţinutului manifest, care este lacunar, ininteligibil şi neutru din punct de vedere afectiv. Travaliul visului este un demers de încifrare, deformare, mascare a conţinutului latent. În vederea atingerii acestui scop, travaliul visului utilizează o sumă de procedee.

19

Inversul travaliului visului este demersul de interpretare. Prin interpretare se re-traduce limbajul conţinutulu conţinutuluii manifest manifest în limbajul limbajul conţinutulu conţinutuluii latent. latent. Interpreta Interpretarea rea descifrează descifrează,, demască demască deformări deformările le impuse ideilor latente ale visului de către cenzură, prin intermediul travaliului visului.  Dorinţa în vis Marea descoperire a lui Freud a fost aceea că visul este de fapt satisfacerea unei dorinţe. Prin vis se realizează mai multe tipuri de dorinţe. I. Prima categorie şi cea mai superficială o constituie dorinţele diurne pe deplin conştiente care, în timpul zilei, n-au putut fi satisfăcute datorită unor circumstanţe exterioare potrivnice. În acest caz este vorba despre realizarea unei dorinţe preconştiente.  Exemplu: Unele dorinţe de tip infantil ale adulţilor care, aflaţi în situaţii limită, nu-şi pot satisface dorinţele obişnuite. Astfel, exploratorii în ţinuturi extreme relatează că, frustraţi fiind de hrană, de condiţiile climatice obişnuite şi de bucuriile căminului, visau cu regularitate mese copioase, munţi de tutun şi confortul de „acasă“. Un alt exemplu, prezentat de Freud: O tînără de curînd căsătorită visează în timpul nopţii că i-a venit ciclul. Acest vis exprimă dorinţa de a nu rămîne încă însărcinată, de a se mai bucura un timp de condiţia de tînără soţie şi de a mai amîna greutăţile şi îngrădirile legate de maternitate. II. Dorinţele fiziologice activate în timpul somnului: sete, foame, dorinţe sexuale. În cazul acesta, funcţia visului de a permite continuarea somnului este cît se poate de evidentă. Freud le numeşte „vise de confort“. Deosebirea faţă de prima categorie este aceea că dorinţele fiziologice se activează de obicei în timpul somnului, nu preced adormirea. Un vis de confort destul de frecvent este acela în care visătorul se imaginează a fi ajuns la şcoală sau la locul de muncă, ceea ce-i permite să doarmă în continuare liniştit. Visele erotice fac parte din această categorie, dar nu toate. III. Dorinţele diurne neacceptate de cenzură şi care au fost refulate. În timpul nopţii, aceste dorinţe  pot reveni şi pot da naştere la vise care le satisfac.  Exemplu (citat de Freud): Unei simpatice şi vesele doamne i se cere de către o prietenă mai tînără părerea în legătură cu logodnicul acesteia. Doamna, deşi considera că tînărul respectiv este un om comun, fără valoare, „de duzină“, în conversaţie a afirmat că acel tînăr are toate calităţile cu putinţă. Noaptea a visat că i se punea aceeaşi întrebare şi că, de această dată, răspunsul era în deplină conformitate cu părerea ei reală despre tînăr. IV. Dorinţele inconştiente, cea mai importantă categorie. Ele sunt, după Freud, dorinţe pulsionale care ţin în special de sexualitatea infantilă. În mod direct, nemodificat, aceste dorinţe nu pot depăşi  perimetru  perimetrull inconştien inconştientului. tului. Ele sunt comparate comparate de Freud cu titanii titanii din mitologie, mitologie, învinşi învinşi de zei, care au aruncat munţi de stînci deasupra lor, fără a reuşi să-i omoare. Din punct de vedere psihanalitic este important faptul că o dorinţă inconştientă nu poate să producă un vis decît dacă reuşeşte să mobilizeze o dorinţă inconştientă asemănătoare, care să o întărească. De tipul acesta sunt visele în care rudele apropiate mor, fără ca în realitate să existe un temei obiectiv pentru o asemenea îngrijorare. În asemenea vise se exprimă fie sentimentele ostile legate de realitatea infantilă dintre fraţi, fie dorinţele legate de rivalitatea cu părinţii din perioada oedipiană.  Exemplu (prezentat de Freud în Interpretarea viselor ): ): Conţinutul manifest: „Mulţi copii, toţi fraţii, surorile, verişorii şi verişoarele visătoarei alergau pe o pajişte. S-au transformat dintr-o dată în păsări şi au zburat.“ Asociaţiile făcute de pacientă trimit la o întîmplare de cînd avea patru ani şi a întrebat un adult din anturajul ei ce se întîmplă cu copiii care mor. Acesta i-a răspuns că se transformă în păsări şi apoi în îngeri. Curs 09-I MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI – VISUL (continuare)  Dorinţele în vis În vis se manifestă şi dorinţe în acord cu morala. În acest sens, un exemplu îl constituie un vis  prezentat de Freud: un tată veghează zi şi noapte, timp îndelungat, la căpătîiul copilului său grav bolnav; în cele din urmă, copilul moare. După deces, tatăl se odihnea într-o cameră alăturată camerei mortuare, unde copilul era păzit de un bătrîn. Epuizat, tatăl adoarme şi visează că băiatul este lîngă el şi-l îndreaptă şoptit: „Tată, tu nu vezi că eu ard?“ Trezindu-se, constată că bătrînul adormise la rîndul lui şi o lumînare căzuse pe catafalc şi aprinsese linţoliul; mirosul de fum, împreună cu dorinţa tatălui ca băiatul să nu fi murit, au determinat visul.  Exemple din analize contemporane Exemplul 1. Conţinutul manifest al visului: Visătorul, un bărbat de circa treizeci de ani, visează că fuge de acasă cu naşa sa, o femeie frumoasă, cu doi copii reuşiţi, pentru a se căsători cu ea. Apoi se

20

întoarce acasă şi o găseşte pe propria lui soţie într-o cameră cu două paturi, împreună cu Ioan Gyuri Pascu. La început, Gyuri Pascu se afla în celălalt pat, apoi intră în pat cu soţia. Visătorul nu e prea supărat; pleacă întrebînd-o dacă să se întoarcă dimineaţa sau mai devreme. Conţinutul latent, relevat din asociaţiile libere ale visătorului: O primă dorinţă se leagă de faptul că soţia visătorului este însărcinată în luna a noua şi el ar dori să-şi rezolve problema sexuală cu alte femei. O altă dorinţă: ar dori o altă soţie, una ca naşa, eventual chiar pe aceasta, care are doi copii reuşiţi, aceasta pentru că se întreabă dacă şi copilul său va fi reuşit şi are anumite nesiguranţe, ca nu cumva copilul să fie o fată – ceea ce s-a şi întîmplat. O a treia dorinţă este aceea de a se deculpabiliza: dacă soţia are un amant, atunci el este mai puţin culpabil. A patra dorinţă este şi cea mai profundă: de a lăsa propria sa latură feminină cu soţia şi de a-şi cultiva latura masculină cu naşa; visătorul îl consideră pe Gyuri Pascu oarecum efeminat şi, în plus, el însuşi are o personalitate cu puternice trăsături feminine. Exemplul 1. Visătoarea este o doamnă, medic, a cărei viaţă este dominată de relaţia cu mama vitregă, care a adoptat-o la un an şi jumătate, cînd mama ei bună a încredinţat-o acestei doamne, o rudă mai înstărită, pentru că în familia ei de origine erau şapte copii – prea mulţi, şi oricum prea multe fete. Visul apare pe fondul conflictului cu mama adoptivă, acum senilă. Conţinutul manifest al visului: Mama, mult mai tînără, făcea un chiuretaj. Doctorul o chiureta cu degetul, procedeu foarte dureros de care mama ei se plîngea. Conţinutul latent cuprinde mai multe dorinţe. O primă dorinţă e aceea ca mama ei adoptivă să fie mai tînără, astfel încît să fie sănătoasă mental şi între ele să nu mai existe conflicte. O a doua dorinţă este legată de traumatismul suferit cînd a fost cedată unei alte mame şi reiese din asociaţiile la chiuretaj: ar vrea ca mama ei să nu mai fi făcut alţi copii, pentru ca ea să rămînă copil unic. O a treia dorinţă se referă la elementul „doctorul o chiureta dureros“: caracterul dureros al chiuretajului vine din dorinţa de a o pedepsi pe mama sa pentru necazurile pe care i le face. A patra dorinţă, legată de „chiuretajul cu degetul“, este aceea de a avea un act sexual, ca bărbat, cu mama ei, ceea ce corespunde dorinţei constante a visătoarei de a fi fost bărbat.  Dificultăţi ale teoriei freudiene despre vis Există două tipuri de vise care par a contrazice ideea principală a lui Freud, aceea că visul este realizarea unei dorinţe. Există vise în care nu apare plăcerea asociată cu realizarea unei dorinţe, ci dimpotrivă, apar sentimente negative – angoasă, neplăcere; ba chiar, în visele de tip coşmar, se produce uneori trezirea, ceea ce contrazice ideea lui Freud că visul este gardianul somnului. O primă categorie care ar contrazice teoria freudiană o constituie visele de pedepsire. În aceste vise, sentimentele dominante ale visătorului sunt cele de neplăcere. Freud rezolvă această dificultate afirmînd că şi visele de pedepsire sunt vise în care se realizează o dorinţă, dar acea dorinţă nu ţine de instanţa numită de Freud „Se“ (lumea instinctelor), ci de Supra-Eu, o instanţă inconştientă dar cu conţinuturi culturale.  Exemplu (anali (analiză ză contem contempo poran rană): ă): Visăto Visătorul rul este este un bărbat bărbat tînăr, tînăr, suprad supradota otatt intelec intelectua tuall şi  performant profesional, dar foarte fragil afectiv. Conţinutul manifest: Pe un testicol îi apăruse o infecţie. Pentru a scăpa de ea se duce la doctor, care urma să o extirpe chirurgical. Pacientul, cu o îndelungată experienţă analitică (8-9 ani cu alţi doi analişti) leagă visul de un eveniment real, petrecut cu două săptămîni în urmă, cînd îi apăruse în locul respectiv un coş mare care ulterior se retrăsese şi lăsase în urmă un chist. Visul ar exprima aşadar dorinţa lui conştientă de a scăpa de respectivul chist. Interp Interpret retare areaa analis analistulu tului: i: Visul Visul exprim exprimă, ă, în situaţ situaţia ia trans transfer ferenţ enţial ială, ă, dorinţ dorinţaa pacien pacientul tului ui ca analistul (simbolizat prin doctor) să-l pedepsească, (să-l castreze) prin operaţia în zona testicolelor, pentru dorinţele sale incestuoase (nutrite în perioada pubertăţii faţă de mama sa, o femeie foarte seducătoare). O a doua categorie o constituie coşmarurile. Caracteristica lor este angoasa, neplăcerea care, în anumite cazuri, se continuă prin trezire. După Freud, angoasa şi trezirea sunt tot mijloace de a împiedica o dorinţă interzisă să pătrundă în conştient, numai că sunt mijloace extreme, care intervin atunci cînd  pericolul ca dorinţa să pătrundă în conştient este iminent. Cenzura foloseşte o gamă largă de mijloace  pentru  pentru a împiedica împiedica dorinţa să pătrundă pătrundă în conştient conştient şi nu foloseşte foloseşte de la început început angoasa angoasa sau trezirea. trezirea. O  primă măsură pe care o poate lua cenzura cînd dorinţa inconştientă este favorizată în dauna dorinţei de a dormi este aceea de a introduce în vis ideea că tot ce se întîmplă este doar un vis. Abia ulterior se apelează la angoasă, care semnalează pericolul care, deşi în vis poate apărea ca exterior (situaţia din vis), este de fapt pericolul pe care-l reprezintă propriile dorinţe. Un prim exemplu îl constituie visele de efracţie (mai ales ale femeilor, dar şi ale bărbaţilor), în care un răufăcător încearcă să pătrundă în locuinţă, ceea ce şi reuşeşte uneori, urmărind victima cu un

21

cuţit sau pistol. Asemenea vise sunt însoţite de puternice sentimente de frică, provocată nu de scenele din vis, ci de propria dorinţă, neacceptată de cenzură, de a avea relaţii sexuale, uneori fiind vorba de dorinţa de viol. Abia în ultimă instanţă cenzura apelează la trezire pentru a împiedica dorinţa interzisă să pătrundă în conştient. Freud compară cenzura din vis cu acei paznici din vechile oraşe, care aveau misiunea de a îndepărta îndepărta noaptea toate sursele sursele de zgomot zgomot dar care, în caz de pericol major (incendiu (incendiu etc) nu ezitau să-i trezească pe locuitori. Clasificarea viselor în funcţie de raportul dintre conţinutul manifest şi conţinutul latent  1. Visele în cadrul cărora conţinutul manifest şi conţinutul latent coincid. În cazul acestor vise, între cele două conţinuturi nu se interpune travaliul visului. Se mai numesc şi „vise de tip infantil“, pentru că sunt caracterist caracteristice ice în special special vîrstelor foarte mici, ceea ce nu exclude posibilitatea posibilitatea ca ele să apară, apară, în anumite situaţii, şi la adulţi. Pentru Freud, această categorie de vise este importantă pentru psihanaliză în special datorită faptului că ele demonstrează cît se poate de clar ideea că visul reprezintă realizarea unei dorinţe. Asemenea vise realizează dorinţe conştiente care au apărut în timpul zilei, dar care, datorită unor  circ circum umst stan anţe ţe nefa nefavo vora rabi bile le,, nu s-au s-au putu pututt real realiz iza. a. Se poat poatee spun spunee că asem asemen enea ea vise vise repr reprez ezin intă tă transformarea unor propoziţii optative în propoziţii la modul indicativ.  Exemple (vise de copii) - Visătoarea este o fetiţă de doi ani, pusă la dietă din cauza unui deranjament stomacal provocat de căpşuni; ca atare, alimentul interzis sunt tocmai căpşunile. Noaptea, fetiţa visează că mănîncă tort cu căpşuni şi căpşuni. - Visătoarea, o fetiţă de trei ani şi trei luni, făcuse ziua o plimbare cu vaporul, împreună cu tatăl ei;  plimbarea i s-a părut mult prea scurtă, iar la coborîrea de pe vapor a izbucnit în plîns. Noaptea a visat că făcea o plimbare interminabilă cu vaporul. - Visătoarea, o fetiţă de patru ani, înnoptează la o mătuşă de-a sa şi doarme într-un pat de adult. Visează că doarme într-un pat prea mic pentru ea, vis care exprimă dorinţa ei de a fi adult. 2. Visele în care conţinutul manifest şi conţinutul latent nu coincid, în care intervine în proporţii diferite travaliul visului. Acestea sunt visele majoritare ale adultului, inteligibile în diferite grade.

Travaliul visului Travaliul visului este un proces psihic prin intermediul căruia ideile latente ale visului sunt transformate în conţinut manifest. Principala caracteristică a travaliului visului este faptul că nu avem de a face cu un proces creator; este vorba despre o acţiune de traducere dintr-un limbaj într-un alt limbaj. Principalel Principalelee mij mijloace loace ale travaliului travaliului visului visului sunt: condensare condensarea, a, deplasarea, deplasarea, figurabilita figurabilitatea, tea, elaborarea elaborarea secundară. Condensarea acţionează întotdeauna în favoarea cenzuri şi este acel procedeu al travaliului visului al cărui efect constă în reducerea, uneori considerabilă, a conţinutului visului astfel că uneori există o adevărată discrepanţă între conţinutul manifest şi conţinutul latent. Este posibil ca redactarea conţinutului manifest al un vis să aibă doar cîteva rînduri, în timp ce redactarea conţinutului manifest al aceluiaşi vis  poate avea cîteva pagini. Din punctul de vedere al modalităţii psihice în care se realizează condensarea, este vorba de înlocuirea mai multor lanţuri asociative de reprezentări printr-o singură reprezentare care se află la inters intersecţ ecţia ia lor. lor. Energi Energiaa psihic psihicăă a acesto acestorr lanţuri lanţuri asocia asociative tive este este prelua preluată tă de reprez reprezent entare areaa care care le înlocuieşte. Deşi condensarea este un procedeu care a fost studiat cel mai bine în cazul visului, ea este prezentă şi în cazul simptomului, al actului ratat, al cuvîntului de spirit, precum şi al produselor culturale – este aşadar o caracteristică legată de nivelul inconştient de funcţionare a psihismului. În general, condensarea porneşte fie de la asemănarea elementelor care fac obiectul condensării, fie de la caracterul lor contradictoriu, opus. Astfel, Irma din visul lui Freud reprezintă printr-o singură figură mai multe persoane feminine din viaţa lui Freud: există elemente nu doar din pacienta cu acest nume, ci şi din soţia şi fiica lui Freud. o asemenea reprezentare care înlocuieşte alte reprezentări, funcţionează „aşa cum funcţionează deputaţii sau senatorii faţă de alegătorii lor, într-un într -un sistem politic democratic“. O condensare bazată pe contrarii apare în visul unei femei pe nume Maria, care se visează purtînd o ramură cu flori asemănătoare cu cea purtată de îngeri în anumite tablouri ce reprezintă Bunavestire, ceea

22

ce ar simboliza inocenţa. Florile sunt însă albe şi grele, asemănătoare cameliilor, ceea ce reprezintă o aluzie la „dama cu camelii“, adică la contrariul inocenţei. Efectul rezumativ al condensării poate fi ilustrat printr-un exemplu dintr-o analiză contemporană. Visătoarea este o tînără studentă analizandă; visul ei are un conţinut manifest foarte scurt, ceea ce indică o intervenţie masivă a condensării. Conţinutul manifest: „Bunica mea adormise în mijlocul unei grămezi de  păstăi de fasole.“ Asociaţiile Asociaţiile care vizează vizează elementul elementul „bunica“: „bunica“: o primă primă asociaţie asociaţie este o amintire amintire din copilărie cînd, aflîndu-se la casa de la ţară a bunicii, a vrut să culeagă o păstaie de fasole de pe un arac din vie. Trăgînd de frunze a constatat că dedesubtul lor se afla încolăcit un şarpe. În acest fel, păstaia de fasole s-a asociat cu şarpele, care este un simbol falic universal. O altă amintire condensată în personajul „bunica“ se referă la o fotografie în care bunica stătea într-o grămadă de boabe de fasole. Tot bunica o reprezintă şi pe visătoare, datorită relaţiei de rudenie. Această bunică a fost pentru ea adevărata mamă. Elementul diurn care a declanşat acest vis este întîmplarea că, după ce a făcut dragoste cu prietenul ei, acesta adoarme  pentru cîteva secunde; visătoarea comentează: „Era fie prea obosit, fie pe deplin satisfăcut. Atunci am simţit din nou că-l domin.“ Dorinţa exprimată prin vis este aceea de a compensa o stare de insatisfacţie sexuală. Pe de o parte este o dorinţă mai superficială, legată de faptul că întîlnirile lor amoroase erau mult prea rare, iar pe de altă parte este vorba de o insatisfacţie mai profundă care trimite la dorinţa de penis: şi-ar putea domina mai bine acest partener şi pe oricare ale partener dacă ar dispune de o mulţime de penisuri, nu de unul singur, ca acesta.  Deplasarea acţionează schimbînd accentele: ceea ce în conţinutul latent este accentuat, important, apare în conţinutul manifest ca fiind neînsemnat. Invers, ceea ce în conţinutul latent este lipsit de importanţă apare ca fiind foarte important la nivelul conţinutului manifest. Freud spune: „deplasarea reprezintă o totală inversare a valorilor“. Deplasarea nu este un procedeu specific doar visului, ci îi vom regăsi regăsi efectele efectele în toate produsele produsele la care participă participă inconştientu inconştientul,l, de la simptomul simptomul nevrotic nevrotic pînă la opera literară.

23

Curs 10-I Travaliul visului (continuare)  Deplasarea este un procedeu al travaliului visului care are ca efect o inversare de accente între conţ conţin inut utul ul laten latentt şi conţ conţin inut utul ul mani manife fest st.. Şi aces acestt proc proced edeu eu,, care care este este un mod mod de func funcţio ţiona nare re a inconştientului, este pus să funcţioneze pentru scopurile cenzurii, adică în scopul de a deghiza, masca anumit anumitee eleme elemente nte ale conţinu conţinutul tului ui latent latent:: elemen elementele tele neacce neaccepta ptate te cultura cultural.l. În acest acest fel, fel, acţiun acţiunea ea condensării este amplificată de acţiunea deplasării; cele două procedee acţionează împreună pentru a face de nerecunoscut conţinutul latent. La fel ca în cazul condensării, efectul deplasării poate fi înregistrat în majoritatea producţiilor şi acţiunilor umane, de la simptom şi pînă la operele culturii majore. De aceea, visul poate fi folosit nu doar  ca un model pentru înţelegerea simptomului, ci şi ca un model pentru înţelegerea operelor de artă, unde vom regăsi în principiu aceleaşi procedee care funcţionează şi în vis.  Exemplu: Freud visează că scrie o monografie botanică; în conţinutul manifest, această monografie  botanică reprezintă elementul central. Analiza făcută de Freud arată că în conţinutul latent este vorba de relaţii tensionate, de rivalitate între colegi.  Figurabilitatea. Acest procedeu este considerat de Freud ca fiind o variantă a deplasării. Între ele două există însă deosebiri notabile. În timp ce deplasarea în sens strict constă în înlocuirea unei reprezentări prin altă reprezentare, figurabilitatea se referă la înlocuirea unei expresii abstracte (a unui gînd al visului) printr-o imagine, mai ales vizuală. Figurabilitatea este deci acel procedeu prin care se trece dintr-un limbaj abstract într-un limbaj concret, imagistic. Această înlocuire, care se produce foarte frecvent în vis, trebuie explicată prin faptul că visul este un fenomen regresiv. După Freud, visul marchează o triplă regresie: una topică, în virtutea căreia fenomenele psihice se apropie de extremitatea  percepţiei; una temporală, adică se realizează întoarcerea la fenomenele psihice mai vechi (la scenele infantile înregistrate vizual) şi una formală, întrucît modalităţile de expresie mai evoluate (abstracte) sunt înlocuite cu modalităţi de expresie mai puţin evoluate, mai vechi – imaginile. Aceast Aceastăă trecer treceree dintr-u dintr-unn lim limbaj baj abstra abstract, ct, al cuvint cuvintelo elorr într-u într-unn lim limbaj baj concre concret,t, al imagin imaginilor  ilor  contribuie substanţial la crearea aspectului ininteligibil al visului. Astfel, şi figurabilitatea serveşte interesele cenzurii. În mod concret, figurabilitatea funcţionează astfel: dintre diferitele ramificaţii ale  principalelor gînduri din conţinutul latent sunt alese acelea apte de a fi reprezentate printr-o imagine vizuală. În  Interpretarea viselor  este redat un experiment mental propus şi practicat de Herbert Silberer, unul din primii discipoli ai lui Freud. Silberer a constatat că în faza premergătoare adormirii se întîmplă ca anumite gînduri să fie înlocuite în mod automat prin imagini. Silberer a numit acest fenomen „autosimbolizare“. Ulterior s-a încercat verificarea acestei observaţii prin provocarea deliberată a acestui fenomen şi s-a constatat că aşa stau lucrurile.  Exemple: (1) Gîndul de a înlocui într-un articol un pasaj neci necize zela latt a prod produs us,, în aces acestt expe experi rime ment nt,, imag imagin inea ea auto autoru rulu luii şlef şlefui uind nd o buca bucată tă de lemn lemn.. (2) (2) Experimentatorul pierde firul într-o înlănţuire de gînduri şi încearcă fără succes să regăsească suita logică; în plan vizual, această situaţie este figurată sub forma unei scrieri din care au dispărut ultimele rînduri. În practica psihanalitică este un fenomen destul de frecvent acela în care, mai ales în vise, analistul apare cu o constituţie care nu-i este proprie, uneori foarte masiv, alteori foarte înalt, prin aceasta exprimîndu-se evident un aspect al transferului. Observaţie: Regresia caracteristică visului nu impune doar fenomenul figurabilităţii, ci impune şi alte modificări ale visului, astfel că logica visului este total diferită de logica stării de veghe. De exemplu, relaţiile logice dintre elementele visului nu apar, ca în stare de veghe, drept legături logice, ci apar, ca într-o dramă antică, drept unitate în timp şi loc. Relaţia cauzală, atît de frecventă în gîndirea conştientă, apare în vis fie ca succesiune temporală, indiferent că mai întîi pare cauza sau efectul, ceea ce de altfel se manifestă şi în cadrul asocierii libere din timpul terapiei. De asemenea, contrariile în vis pot fi exprimate  prin unul şi acelaşi element, aşa cum e cazul în limbile arhaice, unde unul şi acelaşi cuvînt exprimă contrariile. Contradicţia dintre impulsuri – conflictele voinţei – apare în vis ca supărătoare incapacitate de mişcare. Apelul la simboluri. Şi folosirea simbolurilor este considerată de Freud ca o variantă a deplasării. Specificitatea simbolizării constă în aceea că există o legătură constantă între simbol, care ţine de conţinutul manifest, şi elementul simbolizat, care ţine de conţinutul latent. Simbolurile onirice pot fi individuale individuale sau singulare, singulare, valabile pentru un singur singur individ, individ, generale, generale, valabile pentru pentru o comunitat comunitatee şi universale, valabile pentru întreaga umanitate. Freud a recunoscut nu doar importanţa simbolurilor  individuale, ci şi pe cea a simbolurilor universale, acordînd totuşi prioritate celor individuale.

24

 Exemplu (simbol individual într-o terapie contemporană): Datorită unor circumstanţe particulare, în mintea unui analizand s-a produs asocierea între pescuit şi masturbare: la o partidă de pescuit în timpul căreia nu reuşea să prindă nimic, a apelat la activitatea autoerotică. Această asociere accidentală, conjuncturală a funcţionat ulterior întîmplării constant în visele lui, dar pescuitul, prin extensie, simboliza şi alte activităţi erotice interzise. Simbolurile universale. Au fost descoperite de Freud, dar nu el a elaborat o teorie asupra lor, ci Jung. Simbolurile universale au fost descoperite de Freud tot în mod inductiv, pornind de la experienţa clinică. El a constatat că există anumite elemente ale visului faţă de care pacientul nu poate să producă asociaţii, această incapacitate nedatorîndu-se rezistenţei. Datorită faptului că pacienţii nu puteau asocia în marginea acestor elemente, el le-a numit „elemente mute“. Ele sunt tocmai simbolurile universale. Sensul simbolurilor universale este descifrat în psihanaliză prin comparaţie cu diferite produse culturale în care simbolurile sunt aceleaşi, dar sensul lor poate fi mai clar. Metoda comparării unui produs individual cu  produsele culturii a dat mai tîrziu tî rziu conţinut metodei amplificării, folosită de Jung. Descifrarea simbolurilor  onirice prin apelul la comparaţia cu produsele culturale deosebeşte metoda psihanalitică de cărţil e de vise, unde descifrarea simbolurilor este făcută în mod arbitrar. Exemple de simboluri universale (Freud): împărat, împărăteasă; rege, regină  – părinţii visătorului;  prinţ, prinţesă  – visătorul visătorul sau visătoarea. visătoarea. Aceste simboluri apar foarte des în basme; din punct de vedere psihanalitic, basmele sunt vise ale sufletului colectiv. cuţit, pumnal, umbrelă, baston; peşte, melc, şoarece, pisică, şarpe (mai ales) – simboluri falice; cutie, casetă, dulap, sobă; peşteră, navă , în general toate receptaculele simbolizează corpul femei şi femeia, sub aspectul funcţiei receptive şi reproductive;  potecile abrupte, scările, faptul de a urca sau coborî scara simbolizează actul sexual; calviţie, tăierea părului, pierderea unui dinte, decapitarea simbolizează castrarea. Apărarea de castrare este simbolizată prin apariţia unuia sau mai multor obiecte falice; cel mai sugestiv simbol de acest fel este şopîrla. Freud exprimă predominanţa simbolurilor sexuale apelînd la ipoteza unui lingvist norvegian care a susţinut că omul ar fi dezvoltat iniţial limba ca mijloc de comunicare în scopul relaţionării sexuale; abia ulterior s-a îmbogăţit cu alte semnificaţii.   Elaborar Elaborarea ea secundară  secundară . Aşa Aşa cum cum suge sugere reaz azăă term termen enul ul,, aces acestt proc proced edeu eu se aplic aplicăă asup asupra ra rezultatelor celorlalte procedee. Efectele produse de elaborarea secundară constau în adăugiri şi remanieri ale conţinutului manifest, scopul urmărit fiind acela de a da visului un aspect mai coerent, asemănător cu acela al unei reverii. Intervenţia elaborării secundare se datorează tot cenzurii; mai exact, momentele în care intervine ea sunt cele premergătoare trezirii sau chiar în timpul relatării visului. Cu cît conţinutul manifest este mai clar, cu atît este mai sigur că avem de a face cu intervenţia elaborării secundare. Visele complet ininteligibile indică fie o intervenţie redusă, fie un eşec al elaborării secundare. •

• •

• •

 Funcţia visului. Dorinţa şi cenzura După Freud, principala funcţie a visului este de a proteja somnul. Pentru a realiza această funcţie, visul absoarbe efectul stimulilor externi şi interni şi îi prelucrează în aşa fel încît somnul să poată continua. Dintre stimulii externi, cei mai frecvenţi care pot tulbura somnul şi pe care visul îi încorporează în structura sa sunt zgomotele, lumina, mirosurile. Dintre cei interni sunt: durerea, necesităţile fiziologice  – sete, foame, nevoia de a urina, nevoia sexuală; de asemenea, interesele psihice persistente, dorinţele actuale nerealizate în timpul zilei sau dorinţele infantile, inconştiente sau refulate. Din toţi aceşti stimuli, visul produce o halucinaţie, de obicei vizuală, aptă să satisfacă atît dorinţa de a dormi cît şi dorinţa inconştientă de natură instinctuală. Un exemplu prezentat de Freud, preluat de la Otto Rank, este visul bonei franceze. Freud  prezintă opt imagini din visul acestei bone. Prima imagine reprezintă prima reacţie a visătoarei la solicitarea copilului pe care-l avea în grijă, solicitare prin care acesta îşi exprima nevoia de a urina: în vis, camera în care se afla bona cu copilul pe care-l avea în grijă este înlocuită cu strada. În a doua scenă din vis, copilul urinează, ceea ce-i permite bonei mai departe continuarea somnului. Cum însă stimulul real nu dispare, visul continuă să-l prelucreze. În imaginea a treia, urina eliminată de copil se transformă într-un curs de apă din ce în ce mai amplu, pe care pot circula ambarcaţiuni din ce în ce mai mari. Abia la ultima secvenţă, bona se trezeşte speriată.

25

Un rol foarte important în protejarea somnului de către vis îl joacă visele de angoasă şi trezirea din somn. Angoasa, coşmarul este provocat nu de evenimentele din vis, ci de dorinţele interzise de cultură ale visătorului. Cenzura, factor important în producerea visului, constă din valorile şi normele sociale interiorizate de subiect, numite de Freud generic Supra-Eu. Cenzura variază ca intensitate în funcţie de individ.  Interpretarea visului în psihanaliza contemporană  În terapia psihanalitică de azi, interpretarea visului şi-a pierdut importanţa pe care o avea la început, locul interpretării visului ca principal mijloc de acces la inconştient fiind luat de interpretarea transferului. În transfer, inconştientul pacientului se exprimă tot atît de profund ca în vis, dar analiza transf transferu erului lui presup presupune une într-o într-o măsur măsurăă consid considera erabil bilăă partic participa iparea rea afectivă afectivă a pacien pacientul tului, ui, în tim timpp ce interpretarea visului este un demers în care predomină aspectul intelectual. Primii care au produs modificări în teoria psihanalitică a visului sunt Adler şi Jung. Încă din 1913, Adler a atras atenţia asupra valorii prospective a visului: visul trimite nu doar spre trecut, ci şi spre viitor. Jung, prin teoria despre „visele mari“, visele arhetipale, a arătat că în anumite cazuri visele exprimă alte conţinuturi ale inconştientului – arhetipuri, conţinuturi ale inconştientului colectiv. Această expresie simbolică a inconştientului colectiv nu apelează la deghizare, deformare, mascare. Autori mai recenţi (Kohut) insistă pe funcţia de autoexprimare a visului; el reabilitează importanţa conţinutului manifest al visului. Pe parcursul analizei, pacienţii fac vise care vizează stadiul de dezvoltare al analizei, de multe ori simbolizat printr-o casă (care trebuie dărîmată, nouă dar nelocuită etc).

Curs 11-I Utilizarea cunoştinţelor obţinute de psihanaliză cu privire la vis în înţelegerea fenomenelor  culturale Psihanaliza apelează, pentru înţelegerea simbolurilor generale sau universale, la anumite produse culturale precum basmele, mitologiile, religiile sau chiar limbajul curent. Acesta este doar un sens al colaborării dintre psihanaliză şi produsele culturii. Un alt sens este utilizarea simbolurile onirice şi a sensurilor acestora pentru a înţelege mai bine anumite produse ale culturii. Rezultă deci că relaţia dintre  psihanaliză şi diferitele produse ale culturii este reciprocă. Sensul Sensul dinspre dinspre psihanaliza psihanaliza spre produsele produsele culturii culturii este ilustrat ilustrat de Freud în eseul Motivul alegerii casetei, în care utilizează sensuri şi simboluri analizate în vise pentru a descoperi sensuri noi ale  produselor culturale. Tudor Vianu consideră că acest eseu al lui Freud aduce o înţelegere cu totul nouă a operelor supuse analizei. Primul obiect al analizei lui Freud este o secvenţă din  Neguţătorul din Veneţia (Shakespeare), anume secvenţa alegerii dintre trei casete, alegere ce trebuie realizată de mai mulţi peţitori, cîştigătorul fiind acela care a ales caseta în care se află portretul Portiei. Casetele erau făcute din aur, argint şi respectiv plumb. Prima intervenţie psihanalitică a lui Freud este legată de această alegere, întrucît fiecare dintre peţitori trebuie să-şi justifice alegerea printr-un discurs în care să elogieze metalul din care era făcută caseta. Discursul lui Basanio, care a ales caseta de plumb, suna forţat; dacă un astfel de discurs ar  fi rostit în cadrul unei cure psihanalitice, el ar ridica anumite semne de întrebare, ar trăda faptul că acolo există ceva ascuns, subteran. Motivul alegerii între cele trei casete este un motiv pe care Shakespeare îl preia din mitologie, unde alegerea cade aproape de fiecare dată asupra celei de-a treia casete, care simbolizează o femeie. Păstorul Paris o alege pe Afrodita, care era cea de-a treia competitoare în concursul de frumuseţe care a provocat izbucnirea izbucnirea războiului războiului Troiei. Troiei. În povestea povestea Cenuşăreasa, fiul împăratului o alege pe cea de-a treia soră. Shakespeare utilizează motivul şi în Regele Lear , unde alegerea nu cade asupra celei de-a treia fete, ceea ce produce dezastrul alegătorului. Această a treia femeie, aleasă în astfel de situaţii, are, pe lîngă calităţile fizice şi morale deosebite, o calitate pe care Freud o numeşte “muţenie”, adică o atitudine retrasă, mai  puţină locvacitate, discreţie în comportament. Portia este simplă, discretă asemeni plumbului. Cordelia din Regele Lear refuză manifestările zgomotoase; Cenuşăreasa se ascunde, dar a se ascunde înseamnă în  primul rînd a nu vorbi. Afrodita, deşi nu este rezervată în mitul originar, are o asemenea trăsătură în  Frumoasa Elena de Ofenbach. Daca muţenia simbolizează moartea, atunci cea de a treia femeie este o moartă, moartea însăşi, a treia treia dintre dintre zeiţele zeiţele destin destinulu ului,i, neîndu neîndurăt rătoar oarea ea Atrop Atropos. os. Se pune pune întreb întrebare area: a: De ce moart moartea ea apare apare simbolizată printr-o fiinţă cu atribute plenare de viaţă? Răspunsul lui Freud la aceasta întrebare este că

26

imaginarul uman refuza să accepte condiţia umană, aceea de a fi fiinţă între naştere şi moarte, şi utilizează un procedeu oniric. Reprezentarea prin contrarii modifică această condiţie sub două aspecte: moartea hidoasă apare ca zeiţa vieţii, iar fatalitatea morţii este metamorfozată în alegere liberă. IMPTOMUL  NEVROTIC SIMPTOMUL NEVROTIC Din punct de vedere cronologic, primul fenomen care provine din inconştient a fost tocmai simptomul nevrotic, un fenomen cu sens, fenomen psihic şi nu somatic. Psihiatria considera că orice simptom nevrotic are un substrat cerebral, organic, medical. Freud plasează simptomul nevrotic în lumea psihică. O ilustrare a ideii că somaticul joacă un rol redus este termenul psihanalitic de disponibilitate somatică; disponibilitatea somatică se referă la faptul că, în conversia isterică, conflictul psihic se exprimă în plan somatic, adică „alege“ un organ sau o zonă a corpului şi o foloseşte ca teren pentru exprimarea respectivului conflict psihic. După Otto Fenichel, în lucrarea Teoria psihanalitică a nevrozelor , alegerea zonei somatice pentru conversia isterică se face în funcţie de mai mulţi factori: (1) Natura fantasmelor inconştiente: astfel, o persoană cu fixaţii orale va dezvolta simptome în zona orală, aşa cum se întîmplă cu Dora, pacienta lui Freud care-şi localizează simptomele – afonie, tuse   – în zona aparatului fonator pentru că în copilărie fusese o adevărată „sugătoare“, adică exercitase susţinut zona orală. (2) Particularităţile anumitor organe: de exemplu, un miop va dezvolta, în cazul unei îmbolnăviri isterice, tulburări de vedere. (3) Momentul în care s-a produs refularea. Fenichel arată că organele cel mai active în perioada respectivă, cele care au constituit sediul celor mai puternice tensiuni, sunt cele mai apte să exprime tulburări de tipul conversiei. De exemplu, o pacientă adultă care suferea de dureri abdominale reproducea astfel durerile de apendice resimţite în copilărie, dureri care-l determinaseră pe tatăl ei să-i arate o tandreţe tandreţe deosebită. deosebită. Durerile Durerile vîrstei adulte exprimau în acelaşi acelaşi timp dorinţa dorinţa de a beneficia beneficia de afecţiunea afecţiunea  paternă, precum şi frica de operaţia care a urmat în copilărie durerii şi tandreţei paterne, operaţie care a fost probabil resimţită ca o pedeapsă.

Sensul simptomului nevrotic

Ca şi actul ratat şi visul, simptomul nevrotic este o formaţiune de compromis în care se satisface simultan tendinţa interzisă, care pentru Freud este exclusiv de natură sexuală, şi apărarea împotriva acestei tendinţe. După Freud, etiologia nevrozei este o etiologie exclusiv sexuală, teoria freudiană cunoscînd în timp după variante. În perioada 1895 – 1897, Freud avansează teoria seducţiei seducţiei. Această teorie, bazată pe relatările pacienţilor din acea perioadă, susţinea că nevroza are la bază un abuz sexual real, petrecut în istoria personală a pacienţilor. Această experienţă este ulterior uitată (refulată) fără ca, datorită acestui fapt, eficienţa sa psihică să fie anulată. Deşi ulterior s-a dovedit că relatările pacienţilor erau în mare parte ficţiuni, totuşi teoria seducţiei, deşi abandonată de Freud, nu a dispărut complet din cadrul psihanalizei. Însuşi Freud a continuat să se întrebe, şi după ce a renunţat „oficial“ la această teorie, în ce măsură factorii cauzatori ţin de evenimente reale şi în ce măsură de dimensiunea imaginară. Laplanche, într-o carte despre teoria generală a seducţiei, reabilitează această idee. Teoria sexualităţii infantile înlocuieşte teoria seducţiei şi marchează o schimbare importantă, în sensul că, dacă în teoria seducţiei sexualitatea îi era adusă copilului din exterior de către un adult, în teoria sexualităţii infantile, sexualitatea este un factor intern încă de la naştere. Sexualitatea infantilă este de fapt o sumă de activităţi hedonice prin intermediul cărora copilul, spre deosebire de adult, nu urmăreşte să obţină decît un anumit grad de plăcere. Spre deosebire de sexualitatea adultă, sexualitatea infantilă are deci un alt scop: obţinerea de plăcere pură şi simplă, şi un alt obiect: sexualitatea infantilă este în mare măsură autoerotică (sexualitatea adultă are ca scop reproducerea şi ca obiect o altă persoană). Cum se justifică folosirea termenului de „sexualitate“ în raport cu vîrsta copilăriei? Şi la adult se înregistrează aceleaşi activităţi ca la copil, numai că servesc altui scop: la adultul genitalizat sunt activităţi sexuale preliminare. Teoria sexualităţii infantile este asociată cu teoria fantasmei şi a realităţii psihice. Se poate spune că unele nevroze au la bază o fantasmă inconştientă care ţine de sexualitatea infantilă. Principalul aspect considerat de Freud ca important este complexul Oedip. După modelul în care  parcurge complexul Oedip, individul îşi „alege“ un tip sau altul de nevroză. Dacă un individ are fixaţie în

27

stadiul de dezvoltare falic, corespunzător perioadei de vîrstă 3 – 5 ani, cînd se conturează acest complex, şi dacă foloseşte ca mijloc de apărare refularea, atunci probabilitatea ca el să dezvolte o nevroză sau o  personalitate de tip isteric este considerabil crescută. Pentru nevroza sau tipul de personalitate obsesională sunt caracteristice caracteristice fixaţiile în stadiul stadiul anterior anterior de dezvoltare dezvoltare (sadic-anal). (sadic-anal). În cazul nevrozei obsesionale, obsesionale,  principalul mijloc de apărare faţă de tendinţele oedipiene este regresia. Una din condiţiile esenţiale pentru declanşarea unei nevroze este existenţa unei fixaţii la unul din stadiile de dezvoltare ale sexualităţii infantile. O altă condiţie importantă pentru apariţia nevrozei este o frustrare majoră, afectivă şi sexuală, care se produce în anii maturităţii – un eşec sentimental şi afectiv care produce o regresie la punctele de fixaţie din copilărie, declanşîndu-se astfel din nou conflictele copilăriei, care se rezolvă prin simptome.  Nevroza este o disfuncţie specific umană – disfuncţia fiinţei care trăieşte în cultură, nevroza fiind de fapt un conflict prost rezolvat între natură şi cultură. Nevroticul nu poate să accepte pe deplin cerinţele culturii şi nu poate cu adevărat să renunţe la anumite forme de satisfacere instinctuală.  Exemple de simptome nevrotice legate de sexualitatea infantilă  1. Inhibiţiile sexualităţii: impotenţa şi frigiditatea. Otto Otto Feniche Fenichell consid consideră eră că inhibi inhibiţiil ţiilee sexual sexualităţ ităţii ii reprez reprezint intăă simpto simptomel melee nevrot nevrotice ice cele cele mai frecvente, prezente în mai toate tipurile de nevroze. Esenţial este că prin intermediul acestor simptome se exprimă în mod clar apărarea faţă de anumite tendinţe sexuale. Individul care are asemenea simptome consideră în mod inconştient că activitatea sexuală este periculoasă. Apărarea în faţa acestui pericol, care impune evitarea actului sexual, mobilizează dimensiunea fiziologică. După Fenichel, Fenichel, impotenţa impotenţa este o perturbare perturbare fiziologică fiziologică provenind provenind din acţiunea acţiunea defensivă defensivă a Eului, Eului, care împiedică realizarea unei activităţi instinctuale considerate periculoase. În esenţă, temerea care  provoacă impotenţa este  frica de castrare. Datorită unui ataşament faţă de mamă, există şi temerea inconştientă că intromisia presupune pericolul rănirii sau pierderii penisului. Atît ataşamentul faţă de mamă cît şi frica de castrare sunt manifestări ale complexului Oedip. Aceste două aspecte perturbă comportamentul sexual atît în plan superficial cît şi în plan profund. În plan superficial, nici o parteneră nu este bună pentru că nici una nu este asemeni mamei. În plan profund, ataşamentul sexual faţă de mamă împiedică realizarea performantă a actului sexual, pentru că în mod inconştient orice parteneră este concepută ca fiind mama. Din aceleaşi surse infantile se alimentează şi oscilaţiile de potenţă ale multor bărbaţi, care pot avea relaţii satisfăcătoare cu un anumit tip de femeie, în timp ce cu altele sunt impotenţă. Din punct de vedere  psihanalit  psihanalitic, ic, oscilaţiile oscilaţiile patologice de potenţă potenţă ale anumitor anumitor bărbaţi se datorează datorează dezbinării dezbinării între curentul curentul tandru şi curentul senzual al respectivului individ. Anumiţi bărbaţi sunt neputincioşi cu femeile pe care le iubesc şi pe deplin funcţionali cu femeile cu care au o relaţie exclusiv fiziologică. Persoanele iubite semnalizează inconştient imaginea maternă.

Curs 12-I SIMPTOMUL NEVROTIC IMPTOMUL  NEVROTIC (continuare) Frigiditatea este pandantul feminin al impotenţei şi reprezintă, după Otto Fenichel, o inhibiţie a satisfacţiei sexuale complete, cauza fiind în principiu aceeaşi: satisfacerea completă este percepută inconştient ca un pericol, ceea ce indică nu doar prezenţa, ci şi eficienţa unor elemente ale sexualităţii infantile. Din punct de vedere vedere psihanalitic, psihanalitic, există două cauze esenţiale ale frigidităţii: frigidităţii: fixaţiile fixaţiile oedipiene –   partenerul este perceput inconştient ca fiind tatăl, sau identificarea masculină, ceea ce are drept cauză faptul că excitaţia de tip infantil clitoridian nu cedează locul excitaţiei vaginale, ceea ce face ca actul sexual adult prin intromisie să nu conducă la orgasm.  Angoasa şi fobia

După Fenichel, angoasa este forma cea mai simplă de compromis între o tendinţă instinctuală şi apărarea de respectiva tendinţă. Isteria de angoasă este forma cea mai simplă de nevroză. În acest caz, angoasa îşi pierde caracterul nedeterminat şi se transformă în fobie, fiind legată de o anumită situaţie sau de un anumit obiect declanşator.

28

Atît angoasa cît şi fobia pot fi ilustrate prin cazul micului Hans. Freud subliniază de la început că acest băieţel este pe deplin sănătos, o fire veselă şi robustă, care totuşi se îmbolnăveşte, boala sa nefiind însă provocată de ceea ce ar fi considerat psihiatrii (degenerarea fizică), ci este legată de conflictele infantile specifice complexului Oedip. Acest caz reprezintă primul caz de psihanaliză a copilului. Freud la „îngrijit“ pe Hans cu ajutorul tatălui său, care era un apropiat al cercurilor psihanalitice; pe Hans l-a văzut doar o singură dată. Boala micului Hans a debutat prin angoasă, printr-o teamă fără obiect, pentru ca apoi să se transforme în fobie care avea principalul element al conţinutului manifest frica de a nu fi muşcat pe stradă de un cal. În momentele de agravare, micul Hans se temea că acel cal ar putea intra în curte şi chiar în casă pentru a-l muşca. În asemenea, momente, Hans refuza să iasă din casă. Acest simptom nu este legat de nici o experienţă negativă a pacientului cu animalul fobogen. Sensul latent trebuie deci căutat în interior, în conflictele sale psihice specifice vîrstei. Alături de această fobie principală se manifestă unele fobii adiacente: frica de animalele mari de la zoo, de camioanele încărcate cu multe pachete, şi de posibila prăbuşire a calului. Sensul Sensul latent este dat de constelaţia constelaţia psihică oedipiană, oedipiană, de lupta împotriva împotriva tendinţelor tendinţelor incestuoase incestuoase care o vizau pe mama sa şi de conflictul generat de agresivitatea faţă de tată, perceput în situaţia respectivă ca un rival. Toate aceste gînduri, sentimente şi acţiuni ale lui Hans după vîrsta de trei ani şi  jumătate îl determină pe Freud să-l numească „un mic Oedip“. Una dintre fantasmele micului Hans – fantasma cu girafa – demonstrează foarte bine care erau conţinuturile psihice în momentul respectiv. „Noaptea era în cameră o girafă mare şi una şifonată şi cea mare a ţipat pentru că am luat-o pe cea şifonată. Atunci ea [cea mare] a început să ţipe încontinuu şi apoi eu m-am aşezat pe girafa şifonată.“ Planul imaginar al micului Hans reflectat de această fantasmă ilustrează clar nevoia sa de tandreţe maternă, dar şi dorinţa faţă de organul sexual al mamei, simbolizat de girafa şifonată, pe de o parte, iar pe de altă parte intervenţia interdictivă a tatălui, simbolizată de girafa cea mare. În esenţă, fobia de cai a micului Hans exprimă deformat conflictul ambivalenţei afective faţă de tată în situaţia oedipiană. În această situaţie, tatăl nu mai este doar obiectul iubirii, este în acelaşi timp un rival faţă de care micul Hans simte gelozie şi ostilitate dusă pînă la dorinţa de a-l elimina. Aceste sentimente negative faţă de tată vor fi însă refulate, cel puţin din două motive: în primul rînd datorită sentimentelor pozitive preexistente faţă de tată şi în al doilea rînd datorită raportului de forţe cu tatăl său, raport în care micul Hans era în mod evident defavorizat.  Această refulare reprezintă primul moment al  constituirii unei fobii. Celelalte două momente sunt proiecţia şi deplasarea. În cazul lui Hans, agresivitatea faţă de tată este proiectată asupra tatălui care, în urma acestui fapt, este resimţit extrem de ameninţător şi ostil. Apoi, într-un al treilea moment, ostilitatea lui Hans este deplasată asupra unui obiect de substituţie – calul. Frica de a fi muşcat pe stradă de un cal exprimă la nivelul conţinutului latent frica de castrare, ca o pedeapsă paternă pentru activităţile sale autoerotice legate de dorinţa pentru mamă. Frica de animalele mari de la zoo era doar o variantă a primului aspect, în sensul că această frică era provocată de disproporţia dintre organul genital al acestor animale mari şi  penisul său extrem de mic, fapt care îi inducea teama de a fi fost castrat. Din frica de posibila prăbuşire a calului răzbate dorinţa lui Hans ca tatăl său să cadă, adică să moară. Ca orice simptom, şi fobia lui Hans este o modalitate de a soluţiona un conflict psihic, iar pe lîngă acest beneficiu primar, fobia mai are un avantaj practic: prin proiectarea şi deplasarea conflictului ambivalent afectiv, conflictul real cu tatăl este evitat. Fobia îi permite lui Hans să-l perceapă pe tatăl real ca fiind exclusiv bun, deci să poată avea o relaţie cotidiană cu el, partea negativă fiind deplasată asupra calului, care poate fi evitat. În cazul altor fobii (cum ar fi fobia faţă de lupi), evitarea animalului fobogen este şi mai simplă. Conversia isterică 

Particularitatea acestui simptom foarte bine studiat în psihanaliză constă în utilizarea somaticului ca termen de manifestare simbolică pentru conflictul psihic. Întrucît conflictele care se exprimă prin conversie ţin de sexualitate, psihanaliza explică acest salt din planul psihic în plan somatic prin legătura dintre sexualitate şi celelalte funcţii vitale, legătură care se manifestă sistematic pe parcursul dezvoltării individului. Această legătură constă în esenţă în sprijinirea activităţii sexuale a copilului pe funcţiile de hrănire şi pe cele excretorii, fenomen numit în psihanaliză anaclisis.

29

După Freud, prin conversie, la fel ca prin orice simptom nevrotic, se exprimă în mod deformat tendinţe sexuale refulate. În măsura în care istericul se defineşte prin fixaţii puternice în stadiul falic, cînd se dezvoltă complexul Oedip, nedepăşind niciodată alegerile de obiect incestuoase, conversia va exprima în primul rînd fantasme oedipiene într-un mod direct sau indirect. Marea criză isterică, devenită mai rară în zilele noastre, este, după Fenichel, expresia patomimică a fantasmelor oedipiene şi a derivatelor  acestora. Natura sexuală a acestor crize devine evidentă cînd criza se termină cu un adevărat orgasm. În alte cazuri, criza pune în scenă rezultatele activităţii sexuale – sarcina şi naşterea. După Fenichel, cel mai concludent exemplu de acest tip este pseudo-sarcina isterică. Există şi simptome de tipul conversiei care exprimă în mod indirect conţinuturi oedipiene –  vomismentele isterice. În acest caz, conţinuturile oedipiene sunt mascate de fantasme intermediare de natură natură pre-ge pre-genit nitală ală.. Este Este şi cazul cazul unei unei pacien paciente te menţio menţionat natee de Fenich Fenichel: el: ea sufere sufereaa de greţur greţurii şi vomismente şi şi-a dat seama pe parcursul analizei că aceste simptome nu apăreau decît atunci c înd mînca  peşte. Ea dădea acestui fapt următoarea explicaţie: simptomele sale ar fi fost o reacţie la faptul de cruzime  pe care îl reprezenta uciderea şi mîncarea animalelor. Explicaţia psihanalitică arată că era vorba de fapt de o fantasmă oedipiană de împreunare cu tatăl ei. Mijlocirile între fantasmă şi simptom: peştii despre care era vorba – heringi – aveau suflet (Seele, germ.), dar în germană, prin Seele se desemnează şi intestinul  peştelui. Tatăl pacientei era mort, deci subzista ca suflet; mîncînd Seele, pacienta se contopea cu el. Vomismentele erau reacţia faţă de satisfacerea deformată a fantasmei oedipiene inconştiente. Obsesiile şi compulsiile În nevroz nevrozaa obsesio obsesional nală, ă, din punct punct de vedere vedere psihan psihanali alitic tic confli conflictu ctull este este acelaş acelaşii – confli conflictu ctull oedipian, dar spre deosebire de isterie, mijlocul de apărare nu mai este refularea, ci regresia la stadiul anterior anterior de dezvoltare dezvoltare psihosexu psihosexuală ală – stadiul stadiul sadic-anal. sadic-anal. Faptul regresiei regresiei explică satisfăcăto satisfăcătorr caracterul caracterul stra strani niuu pe care care o are are real realiz izar area ea de dori dorinţ nţee oedi oedipi pien enee în nevr nevroz ozaa obse obsesi sion onal ală. ă. Cum Cum una una dint dintre re caracteristicile esenţiale ale stadiului sadic-anal este o agresivitate marcată, simptomele obsesionale vor   purta această mască a agresivităţii.  Exemple: 1. Fenichel citează cazul unui pacient care era dominat de două obsesii: ori de cîte ori vedea o femeie se simţea constrîns interior să gîndească: „Aş putea ucide această femeie.“ Iar cînd vedea un cuţit, se simţea constrîns să-şi spună: „Aş putea să-mi tai penisul.“ Sensul inconştient al primei obsesii este, la un prim nivel, dorinţa de a-şi ucide mama. Extensia acestei dorinţe la toate femeile reprezintă o deformare   prin generalizare. La un al doilea nivel de profunzime, dorinţa ucigaşă exprimă sub forma cruzimii ataşamentul incestuos faţă de mamă. A doua obsesie exprimă transparent pedeapsa pentru dorinţele incestuoase. 2. Marea temere obsesivă a „omului cu şobolani“. Acest simptom ilustrează foarte clar rolul agresivităţii în nevroza obsesională. Tratamentul psihanalitic i-a fost impus acestui pacient tocmai de caracterul aberant, la prima vedere nebunesc al acestui simptom. Omul cu şobolani, Lorenz pe numele lui adevărat, ia cunoştinţă cu prilejul unei concentrări, prin intermediul unui coleg, de o cumplită pedeapsă orientală: peste fesele condamnatului se aşează un vas cu şobolani care, treptat, pătrundeau în anus. Aflînd, i-a trecut prin minte imediat gîndul că această pedeapsă ar putea fi aplicată tatălui său, precum şi  prietenei sale. Caracterul aberant al simptomului consta tocmai în faptul că tatăl său murise de nouă ani. Acest gînd a devenit ulterior obsesiv. Agresivitatea omului cu şobolani nu este doar expresia agresivităţii faţă de tatăl său, ci în primul rînd este rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform ipotezei lui Freud, această regresie a fost provocată de un incident din copilărie – o corecţie corporală severă pe care tatăl său i-a aplicat-o la vîrsta de şase ani, datorită unor activităţi autoerotice. Pe parcursul vieţii, omul cu şobolani a dorit în mai multe rînduri moartea tatălui său. La vîrsta de doisprezece ani, îndrăgostit de sora unui prieten, care nu era suficient de afectuoasă cu el, s-a gîndit că dacă i s-ar întîmpla o nenorocire (moartea tatălui), ea ar putea să devină mai tandră. Cu şase luni înainte de moartea tatălui s-a gîndit: „Dacă moare tata, voi avea mijloacele necesare pentru a mă căsători cu doamna X“. Apoi i-a trecut prin minte gîndul autopunitiv că ar trebui să fie dezmoştenit. Afirmaţia că agresivitatea omului cu şobolani nu ţine atît de resentimentul faţă de tată cît de structura sa psihică (regresia la stadiul sadic-anal) este dovedită de faptul că şi faţă de prietena sa are aceleaşi impulsuri agresive. În primul rînd se gîndeşte că pedeapsa orientală ar putea să-i fie aplicată şi  prietenei sale. De asemenea, în timpul unei vacanţe de vară pe care o petrece cu prietena sa şi care debutează cu o neînţelegere, dezvoltă o serie de simptome care au drept conţinut latent o agresivitate

30

extremă, distructivă. Compulsia de a o proteja pe prietenă, care apare în timpul unei furtuni, are în spate tendinţe ostile, distructive faţă de ea. IMPTOMUL  NEVROTIC (continuare) Curs 13-I SIMPTOMUL NEVROTIC

Obsesii şi compulsii O altă trăsătură a stadiului sadic-anal, care se reflectă în simptomele obsesionale, o constituie ambivalenţa afectivă. Ambivalenţa este fenomenul psihic în care una şi aceeaşi persoană face obiectul sentimentelor pozitive şi negative ale subiectului. La omul cu şobolani, această ambivalenţă afectivă se manifestă foarte clar într-un simptom bifazic pe care-l face în legătură cu prietena sa. Aflîndu-se pe stradă în ziua plecării prietenei sale din localitatea unde îşi petrecuseră împreună concediul, omul cu şobolani vede o piatră pe drum şi se simte constrîns să gîndească că piatra ar putea să răstoarne trăsura în care se afla prietena sa, care părăsea localitatea. Pentru a evita un accident, ridică piatra de pe drum, îndepărtînd  pericolul. Peste cîteva minute se simte din nou constrîns interior să gîndească despre gîndul său anterior  că este un gînd absurd, trebuind prin urmare să pună piatra la loc. După Freud, asemenea simptome în doi timpi ilustrează existenţa a două atitudini afective faţă de aceeaşi persoană, contrare ca sens – una  pozitivă şi una negativă – dar egale ca intensitate. Există în literatura psihanalitică o dovadă aproape experimentală cu privire la legătura dintre nevroza obsesională şi regresia la stadiul sadic-anal. Este vorba despre un caz al lui Freud pe care acesta îl descrie în studiul Predispoziţia la nevroza obsesională : o pacientă care trece de la o nevroză de angoasă la o nevroză obsesivă gravă. Prima formă de nevroză a apărut după un număr important de ani de viaţă conjugală echilibrată, în momentul în care şi-a dat seama că nu va putea avea copii cu soţul ei, faţă de care avea sentimente de iubire. Conflictul patogen care a provocat-o avea ca termeni opuşi pe de o parte tendinţele erotice exprimate fantasmatic, asociate dorinţei de a avea copii, iar pe de altă parte normele morale referitoare la fidelitate şi familie. A doua formă de nevroză, cea obsesională este legată de un alt moment al vieţii familiale: devalorizarea activităţii sexuale genitale, provocată de impotenţa soţului. Principalele simptome care se dezvoltă acum sunt nevoia compulsivă de a se spăla pe mîini şi măsurile  preventive compulsive faţă de vătămările pe care le-ar putea aduce celor apropiaţi. Cele două simptome au în spate, primul, tendinţa la murdărie, iar al doilea, tendinţe sadice, ambele caracterizînd stadiul sadicanal. Simptomele sale sunt, de fapt, formaţiuni reacţionale faţă de respectivele tendinţe ale stadiului sadic-anal. Un alt exemplu folosit de Freud pentru a ilustra legătura dintre trăsăturile de caracter şi regresia la stadiul sadic-anal este cel al femeilor care, asemeni pacientei de mai sus, datorită devalorizării vieţii sexuale genitale ca urmare a înaintării în vîrstă, dezvoltă o sumă de trăsături de caracter care ţin de manifestăr manifestările ile obsesionale obsesionale – manifestăr manifestării ale stadiului stadiului sadic-anal. sadic-anal. Freud spune: „Cele care au fost cîndva tinere femei graţioase, soţii iubitoare şi mame tandre devin agresive, meschine, avare.“ Acelaşi lucru se  poate întîlni şi la bărbaţi. Întrucît nevroza obsesională este legată de regresia la stadiul sadic-anal, pentru a o înţelege mai  bine este nevoie să cunoaştem factorii care determină această regresie. Principalul factor îl constituie  fixaţia la stadiul sadic-anal . La rîndul lor, fixaţiile la stadiul sadic-anal sunt provocate de următorii factori: 1. Un grad grad sporit sporit de erogen erogenitate itate a zonei anale anale – factor factor constituţio constituţional; nal; 2. Satisfacţiil Satisfacţiilee puternice puternice şi şi frustraţiil frustraţiilee severe severe ale erotis erotismulu muluii anal; 3. Alternanţa Alternanţa unor satisfaceri satisfaceri exager exagerate ate cu frustrări frustrări exagerate. exagerate. Impor Importan tanţa ţa decisiv decisivăă între între aceşti aceşti factor factorii o are factor factorul ul cultur cultural al – educaţ educaţia, ia, mai mai precis precis educaţ educaţia ia sfincteriană. Momentul ales pentru a se efectua educaţia sfincteriană, precum şi modalitatea în care se realizează, prevalează asupra factorului constituţional. Un alt factor, alături de fixaţie, este natura organizării falice , respectiv gradul de structurare a  psihismului care corespunde stadiului falic. Slăbiciunea organizării falice predispune la regresie, deoarece o poziţie (psihică) slabă este mai uşor abandonată decît una consolidată. Slăbiciunea structurii falice poate fi determinată de o reprimare traumatică a activităţilor erotice corespunzătoare stadiului falic. Exemplu: omul cu şobolani, care, la şase ani, a fost vehement reprimat de către tată pentru activităţile autoerotice.

31

Complexul Oedip în literatură   Fraţii Karamazov şi, mai ales, Principalele opere vizate sunt: Sofocle – Oedip rege; Dostoievski –  Fraţii Shakespeare –  Hamlet   Hamlet (unde problematizarea oedipiană suportă o deghizare masivă). Pînă la apariţia psihanalizei, celebra şovăială hamletiană (cu privire la pedepsirea unchiului său) a provocat o mulţime de încercări de explicare, ce pot fi grupate în trei categorii: (1) Ipotezele subiective (cea formulată de Goethe şi altele): inhibiţia lui Hamlet s-ar datora unei slăbiciuni a naturii sale. Goethe susţinea că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora hipersensibilităţii sale. Alţi autori susţin că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora unei hipertrofieri a facultăţilor contemplative. Alţii, mai radicali, susţin că Hamlet este laş şi nehotărît. (2) Ipotezele obiective: neputinţa lui Hamlet s-ar datora dificultăţii misiunii sale, dificultate care ar  descuraja pe oricine. (3) Ipotezele spirituale: şovăiala hamletiană s-ar datora unor considerente de ordin spiritual, cum ar  fi: îndoiala cu privire la justificarea morală a răzbunării (îl inhibă comandamentele moralei creştine, care condamnă actul răzbunării). Freud propune, în  Interpretarea viselor , o interpretarea psihanalitică dezvoltată ulterior de către Ernest Jones într-o carte întreagă –  Hamlet   Hamlet şi Oedip. Această interpretare pleacă de la o observaţie de amănunt, amănunt, aceea a faptului faptului că doar în anumite anumite privinţe, de fapt într-una într-una singură, singură, Hamlet este şovăielnic, şovăielnic, nehotărît, neputincios; în rest, Hamlet este un prinţ feudal care nu ezită, de exemplu, să-l ucidă pe Polonius care spiona din spatele unei perdele; tot Hamlet plănuieşte cu sînge rece moartea celor doi curteni tocmiţi pentru a-l suprima. Singura misiune în faţa căreia Hamlet ezită este pedepsirea unchiului său, care i-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa, misiune pe care i-o încredinţează spiritul tatălui său. Şovăiala Şovăiala hamletiană, hamletiană, din punct de vedere vedere psihanaliti psihanalitic, c, se datorează unui conflict conflict inconştien inconştientt care este, de fapt, oedipian: Claudius, unchiul său a realizat în fapt fantasmele cele mai ascunse ale lui Hamlet. A-l ucide pe Claudius ar însemna să se sinucidă. Altfel spus, din punct de vedere psihanalitic, Hamlet este un isteric caracterizat de un conflict Oedip nerezolvat. Ca argument suplimentar se aduce faptul că Shakespeare a scris această piesă imediat după moartea tatălui său, eveniment care a reactualizat  problema oedipiană. Conflicte nevrotice legate de agresivitate Deşi s-a ocupat de agresivitate în ultima perioadă a activităţii sale, Freud nu a acordat totuşi suficientă atenţie acestei dimensiuni. Continuatorii săi au studiat agresivitatea, în special agresivitatea reprimată, pe care au considerat-o drept una din sursele importante ale depresiei nevrotice. Astfel, Karl Abraham afirma că depresia provine din agresivitatea refulată, aşa cum angoasa provine din libidoul refulat. Alţi psihanalişti, printre care Margaret Mahler, văd în conflictele legate de agresivitate principala cauză a depresiei. Din punct de vedere psihanalitic, agresivitatea produce depresie cel puţin în două moduri esenţiale. Calea clasică, studiată de Freud, constă într-un conflict intrasistemic: conflictul între Supra-Eu şi Eu. Al doilea doilea mod mod presup presupune une un confli conflict ct inters intersist istemi emic, c, în care care un obiect obiect exteri exterior or agrese agresează ază sau frustr frustreaz eazăă subiectul, care nu reacţionează, nu-şi descarcă agresivitatea, iar aceasta se întoarce împotriva propriei  persoane, ceea ce duce la destabilizarea percepută subiectiv ca depresie. Pentru apariţia depresiei ca urmare a unui conflict intersistemic, esenţială este constituirea, pe  parcursul istoriei individuale, a unor inhibiţii care împiedică descărcarea agresivităţii. În mod normal, orice copil este supus, pe parcursul istoriei individuale, unei sume de frustrări la care reacţionează în mod natural prin agresivitate. Această agresivitate se poate exprima în diferite feluri, care merg de la o anumită mimică pînă la gesturi de lovire a părinţilor. Inhibarea agresivităţii copilului se produce atunci cînd  părinţii, din diferite motive, sunt lezaţi de manifestările agresive ale propriilor copii. Motive ca părinţii să se simtă lezaţi: Reacţiile agresive ale copilului lezează narcisismul mamei, care nu-şi mai poate închipui că este o mamă perfectă. În faţa reacţiilor agresive ale copilului, anumiţi taţi îşi pot simţi subminată autoritatea. Agresivitatea copilului o nemulţumeşte pe mamă, care se ghidează după un ideal al educaţiei pacifice. Agresivitatea copilului, ca reacţie naturală la frustrare, poate contraria aşteptarea sau pretenţia  părinţilor la recunoştinţa copiilor lor. Pentru Pentru a elimin eliminaa agresi agresivit vitate ateaa copilu copilului, lui, părinţ părinţii ii apelea apelează ză la diferi diferite te metode metode cum ar fi: ameninţarea cu retragerea iubirii sau chiar retragerea iubirii un timp, metodă care se poate concretiza în refuzul de a mai vorbi cu copilul; pedeapsa morală – reproşuri, certuri, condamnări; pedepse fizice – în •

• • •

32

 principal bătaia. Astfel de atitudini ale părinţilor demonizează răspunsul agresiv al copilului şi îl elimină din comportament. La limită, impulsurile agresive sunt refulate şi nu mai ajung nici măcar la conştiinţă. La adult, datorită acestor inhibiţii care vizează agresivitatea şi care au fost induse prin educaţia familială, impulsul agresiv neputîndu-se manifesta, se orientează spre interior şi conduce la devitalizare, resimţită subiectiv ca depresie (aceasta în cazul episoadelor de scurtă durată). La limită, cînd se acumu acumulea lează ză o cantita cantitate te mare mare de agresi agresivit vitate ate,, auto-a auto-agre gresiv sivita itatea tea se poate poate manife manifesta sta specta spectacul culos os,, în literatură existînd cazuri de pacienţi care se dădeau cu capul de pereţi, la propriu. Calea clasică de producere a depresiei din surse agresive a fost descrisă de Freud în studiul Doliu şi melancolie. În asemenea cazuri, depresia este rezultanta pierderii unei persoane apropiate, asociată cu o  patologie a Supra-Eului. Pierderea obiectului (care poate fi nu doar fizică, prin deces, ci şi psihică, prin separare), este urmată, în cazurile de patologie a Supra-Eului, de identificarea Eului cu obiectul pierdut, ceea ceea ce anulea anulează ză pierde pierderea rea.. Datori Datorită tă ambival ambivalenţ enţei ei afectiv afectivee faţă faţă de persoa persoana na pierdu pierdută, tă, Eul, Eul, prin prin identi identific ficare areaa cu obiectu obiectul,l, devine devine el însuşi însuşi ţinta ţinta sentim sentiment entelo elorr negati negative ve faţă faţă de obiect obiectul ul pierdu pierdut.t. Autoreproşurile melancolicului nu i se adresează acestuia, ci privesc obiectul pierdut şi preluat în Eu. Tendinţele sinucigaşe care apar în asemenea contexte au aceeaşi sursă: ambivalenţa afectivă faţă de obiectul pierdut. Ele sunt de fapt tendinţe ucigaşe la adresa obiectului pierdut. Chinuirea şi devalorizarea Eului de către Supra-Eu este resimţită subiectiv ca depresie. Principala condiţie pentru apariţia acestei forme de depresie este existenţa unui Supra-Eu imatur , care se raportează la Eu aşa cum se raportează tatăl la fiu. Conflictele nevrotice legate de individuaţie Pe parcursul dezvoltării psihanalizei au fost descoperite şi alte surse ale simptomelor nevrotice (în acest acest caz, caz, al depres depresiei iei nevrot nevrotice) ice),, printr printree care care şi confli conflicte ctele le legate legate de indivi individua duaţie ţie.. O contrib contribuţi uţiee importantă în acest sens a avut Riemann, care susţinea că depresia care survine în urma conflictelor legate de individuaţie apare la persoanele care, datorită condiţiilor familiale, nu au atins un grad suficient de autonomie. Răspunzătoare pentru lipsa autonomiei sunt considerate a fi în special influenţele materne, care care împied împiedică ică dezvol dezvoltar tarea ea şi care care creeaz creeazăă depend dependenţ enţă. ă. Copilu Copilull este este împied împiedicat icat să dobînd dobîndeas ească că competenţele specifice vîrstei sale, să se afirme şi să se impună. Adultul imatur din punctul de vedere al individuaţiei, al autonomiei îşi trăieşte existenţa în registrul dependenţe dependenţei,i, dăruirii, dăruirii, apropierii apropierii şi resimte orice situaţie situaţie care necesită independenţă independenţă ca pe un pericol pericol de separare. Situaţiile cele mai favorabile pentru declanşarea conflictului între tendinţele spre dependenţă şi spre independenţă sunt: despărţirea de părinţi; despărţirea de partener – dacă partenerul este resimţit ca un substitut parental; situaţiile noi de viaţă (de exemplu asumarea unei funcţii profesionale noi, naşterea unui copil etc), care presupun asumarea răspunderii. • • •

 Nevroza şi condiţia umană  Omul este singura fiinţă care trăieşte în cultură şi, de aceea, este singura fiinţă expusă riscului nevrozei. Conflictele care produc nevroza sunt, în genere, conflicte între natură şi cultură. Faptul că trăim în cultură ne predispune pe toţi la riscul disfuncţiilor nevrotice. Cei la care nevroza devine manifestă sunt  persoanele la care conflictele infantile au fost defectuos rezolvate. În ceea ce priveşte nevrozele cu o cauzalitate sexuală, fixaţiile infantile sunt decisive, în timp ce la omul „sănătos“ spiritual, reziduurile dezvoltării psihosexuale infantile sunt minime. Freud afirma: „La omul «sănătos», doar o mică parte a trupelor dezvoltării psihosexuale a rămas în spate, în poziţia complexului Oedip; marea masă a trupelor dezvoltării psihice a atins ati ns poziţiile genitalităţii adulte, orientată spre reproducere, făcîndu-l pe individ apt de alte alegeri de obiect decît părinţii. Dimpotrivă, la nevrotic, cea mai mare parte a trupelor dezvoltării au rămas în poziţia complexului Oedip şi doar o infimă parte a avansat. În aceste condiţii, în viaţa adultă, la cea mai mică dificultate (frustrare afectivă, sexuală), avangarda, puţin numeroasă, revine la poziţiile consolidate din spate.“

Curs 14 (1-II) Cuvîntul de spirit Acestui fenomen, Freud i-a dedicat cartea Cuvîntul de spirit şi raportul său cu inconştientul . Această lucrare are importanţa ei în contextul psihanalizei freudiene. În primul rînd, ca şi studiul dedicat actului ratat, cartea despre cuvîntul de spirit (anecdotă, banc, glumă, „spirit“) demonstrează omniprezenţa

33

inconştientului în gîndirea şi acţiunea umană. Este o dovadă în plus că inconştientul apare nu doar în disfuncţiile psihice, ci este prezent şi în fenomenele aşa-numitei vieţi psihice sănătoase. În al doilea rînd, studiul despre cuvîntul de spirit este important în contextul psihanalizei pentru că face trecerea de la  psihologie spre ştiinţele spiritului sau „ştiinţele omului“. De altfel, chiar Freud plasează acest studiu în  perimetrul esteticii, pentru că se ocupă de efectul comic pe care-l produce cuvîntul de spirit. De obicei, încercările lui Freud de a transcende medicina şi psihologia spre alte domenii mai elevate au fost catalogate drept psihologiste, aşadar reducţioniste. În această lucrare însă, Freud, deşi nu neglijează dimensiunea psihologică, nu se ocupă doar de tendinţele cuvîntului de spirit, ci şi de aspectul formal şi cel tehnic al cuvîntului de spirit. Freud avansează următoarele argumente pentru afirmaţia că inconştientul îşi pune amprenta asupra cuvîntului de spirit: 1. Spontaneita Spontaneitatea tea cuvîntului cuvîntului de spirit: spirit: deşi deşi pretindem pretindem că Eul produce produce cuvintele cuvintele de spirit, spirit, de fapt fapt ele se  produc subliminal, iar Eul conştient doar le înregistrează şi le verbalizează. 2. Nu dispune dispunem m după voinţă voinţă de cuvintele cuvintele de spirit spirit pe care le avem avem înmagaz înmagazinat inatee în memor memorie; ie; ele se refuză unei reproduceri la comandă conştientă. 3. Argumentu Argumentull forte: aceleaşi aceleaşi procedee procedee pe care care le întîlnim în travaliul travaliul visului visului le vom regăsi regăsi în travaliul travaliul cuvîntului de spirit. Freud defineşte cuvîntul de spirit drept fenomenul în care o idee preconştientă este livrată  pentru un moment unei prelucrări inconştiente, rezultatul acestei prelucrări fiind apoi imediat perceput la nivel conştient. El demonstrează definiţia dată prin următoarele elemente: Concizia Concizia cuvîntului cuvîntului de spirit arată că, la fel ca în cazul visului, conţinutul conţinutul manifest este mult mai scurt, mai concis decît conţinutul latent. Concizia cuvîntului de spirit, care coincide cu concizia visului, este rezultatul acţiunii condensării. Specificul acţiunii condensării în cazul cuvîntului de spirit este acela că trebuie să ţină seama seama de condiţia condiţia comunicabilităţii. Altfel spus, gradul de încifrare pe care îl produce condensarea este mai redus în cazul cuvîntului de spirit deoarece cuvîntul de spirit trebuie comunicat altor  oameni. Condensarea se poate face cu sau fără formaţiune substitutivă (formulă verbală care înlocuieşte o alta considerată firească, prin aceasta producîndu-se efectul comic).  Exemple: Cuvînt de spirit aparţinînd lui Heine şi citat de Freud, în care condensarea se face cu formaţiune substitutivă. Un personaj se laudă că a avut nesperata şansă să stea alături de marele bancher  Rotschild: Rotschild: „Am stat lîngă Rotschild, Rotschild, care m-a tratat ca pe unul din ai săi, cu totul familionar. familionar.““ (formă condensată obţinută din cuvintele „familiar“ şi „milionar“) Unul din potentaţii Europei de odinioară, Leopold, datorită relaţiei sale cu o doamnă pe nume Cleo, a fost numit Cleopold. (de asemeni, condensare cu formaţiune substitutivă) O doamnă de origine italiană reacţionează spiritual la lipsa de tact a lui Napoleon I care, la o  petrecere, a întrebat-o dacă toţi italienii dansează la fel de prost ca ea. Doamna i-a răspuns: „Non tutti, ma buona parte.“ Cazul ideal de cuvînt de spirit obţinut prin condensare este dublul sens. Secretul acestui tip de cuvînt de spirit este acela că cuvintele în cauză sunt luate şi în sens propriu, şi în sens figurat. Cazul glumei: „Cum îţi merge?“ l-a întrebat orbul pe paralitic. „Aşa cum vezi“, i-a răspuns paraliticul. Deplasarea. De obicei, erorile de gîndire, de logică sunt valorizate negativ fiind considerate expresii ale slăbiciunii intelectuale. În cuvîntul de spirit, erorile de logică pot fi sursa comicului. Ele nu sunt produse de slăbiciunea intelectuală, ci dimpotrivă, de capacităţi intelectuale bune care apelează la deplas deplasare are pentru pentru a produc producee efectu efectull comic. comic. Mijloac Mijloacele ele folosi folosite te pentru pentru aceast aceastaa sunt sunt repreze reprezentă ntările rile îndepărtate de cele cărora cenzura le interzice accesul la conştient, simbolurile etc. Şi în cazul deplasării, încifrarea pe care o realizează aceasta este controlată de condiţia comunicabilităţii, rezultînd un grad de încifrare mai redus.  Exemplu: „Somon cu maioneză“ Un bărbat aflat în dificultate financiară reuşeşte să împrumute 25 de florini de la un cumnat bogat,  pe care a reuşit să-l înduplece prin plîngerile sale. În aceeaşi zi, binefăcătorul îl întîlneşte pe solicitant într-un restaurant unde acesta mînca somon cu maioneză, fel de mîncare foarte scump. Indignat, îi reproşează: „Cum aşa, împrumuţi bani de la mine şi apoi îţi comanzi somon cu maioneză?“ Bărbatul îi răspunde cu candoare: „Nu te înţeleg: cînd nu am bani, nu pot să mănînc somon cu maioneză; cînd am  bani, nu am voie să mănînc somon cu maioneză.“ •

•

•

•

34

Tehnica se bazează pe mutarea accentului de la problema reală (cine este sărac şi împrumută bani nu-şi permite să mănînce delicatesuri) la o falsă dilemă: cînd să mănînc somon cu maioneză, căci s-ar   părea că nu pot face asta nici cînd am bani, nici cînd n-am bani. Greşeala de logică, produsă evident intenţionat, constă în a lua sintagma „a avea bani“ în două sensuri care sunt amestecate: a poseda bani şi a avea bani din împrumut. Reprezentarea prin contrariu funcţionează în mod specific cuvîntului de spirit, anume sub condiţia comunicabilităţii.  Exemple: Urîţen Urîţenia ia este este prezen prezentat tatăă prin prin trăsăt trăsături uri aparen aparentt coincid coincident entee cu cele cele ale frumu frumuseţ seţii ii supre supreme: me: „Această femeie se aseamănă în multe privinţe cu Venus din Millo: este extraordinar de bătrînă, nu are nici un dinte, iar pe suprafaţa gălbejită a corpului, cîteva pete albe.“ „Marele spirit“: cuvînt de spirit făcut de un contemporan al lui Freud, Lichtemberg: „el întruneşte calităţile marilor bărbaţi: ţine corpul strîmb ca Alexandru şi, asemeni lui Cezar, îşi frămîntă tot timpul părul.“ •

•

Tendinţele cuvîntului de spirit  Fiind un produs al inconştientului, în cuvîntul de spirit se manifestă tendinţe ascunse ale psihicului uman. uman. Freud Freud clasif clasifică ică cuvinte cuvintele le de spirit spirit în două două mari mari catego categorii rii:: cuvint cuvintee de spiri spiritt   fără tendinţă  tendinţă  (inofensive) şi cuvinte de spirit cu tendinţă . Cuvintele de spirit cu tendinţă sunt acelea prin care se exprimă tendinţe regulate de ordin sexual sau agresiv. La rîndul lor, cuvintele de spirit cu tendinţă se împart în următoarele categorii: a) Cuvinte de spirit obscene, în care tendinţa exprimată este de ordin sexual şi prin care se satisfac anumite tendinţe sexuale reprimate cultural. c) Cuvinte de spirit cu tendinţă agresivă: - cuvîntul de spirit agresiv propriu-zis; - cuvîntul de spirit cinic; - cuvîntul de spirit sceptic. Ca şi sexualitatea, agresivitatea este un instinct supus încă din copilărie reprimării culturale. Cuvîntul de spirit cu tendinţă agresivă  reprezintă una dintre modalităţile de a exprima agresivitatea în forme acceptate social, ocolind interdicţiile.  Exemplu: Doi oameni de afaceri americani, folosind mijloace de multe ori ilicite, au reuşit să acumuleze o avere considerabilă şi încercau să pătrundă în lumea bună. Cei doi s-au hotărît să se lase  pictaţi  pictaţi de cel mai important important pictor al oraşului oraşului şi apoi să-şi expună portretul portretul cu ocazia unei petreceri. petreceri. La  petrecere a fost invitat şi un critic de vază din regiune, care urma să-şi dea verdictul cu privire la calitatea artistică a celor două portrete. Criticul a reflectat şi apoi a întrebat: î ntrebat: „Şi unde este Mîntuitorul?“ Cuvîntul de spirit cinic nu vizează persoane (cu autoritate, bogate etc), ci vizează instituţii, concepţii de viaţă, percepte morale sau persoane care reprezintă instituţii. Cuvîntul de spirit „somon cu maioneză“ atacă o concepţie de viaţă bazată pe economie şi corectitudine şi propune o concepţie de viaţă epicureică, bazată pe plăcerea clipei şi pe o mare libertate în alegerea mijloacelor pentru aceasta. Una dintre ţintele predilecte ale acestui gen de cuvînt de spirit este căsătoria, care este atacată şi  pentru că ea reprezintă o instituţie represivă. Aceste cuvinte de spirit pot viza şi propria etnie.  Exemplu (citat de Freud): Doi evrei se întîlnesc într-o gară. „Unde te duci?“ întreabă unul. „La Cracovia“, răspunde celălalt. „Cît eşti de mincinos! replică primul. Spunînd că te duci la Cracovia, vrei ca eu să cred că mergi la Varşovia, dar eu ştiu că te duci la Cracovia. De ce minţi atunci?“  Plăcerea estetică în cazul cuvîntului de spirit  După Freud, cuvîntul de spirit produce două tipuri de plăcere: o plăcere care rezultă din tehnica cuvîntului de spirit şi pe care Freud o numeşte plăcere preliminară, pentru că această plăcere de tipul rîsului are o intensitate mai mică – rîsul este mai curînd un simplu zîmbet. Plăcerea preliminară are rolul de a deschide calea spre un alt tip de plăcere, care rezultă din retrăirea refulatului (sexual sau agresiv). Rîsul asociat acestui al doilea tip de plăcere este puternic, din toată inima, este rîsul unei descărcări şi, este posibil, se datorează economisirii energiei consumate pînă în acel moment de refulare.  Deosebirile între vis şi cuvîntul de spirit  Există în principal două deosebiri. Prima dintre ele constă în aceea că visul este un produs a-social, care nu urmăreşte comunicarea, reprezentînd doar un compromis al forţelor care se înfruntă în psihismul

35

visătorului. Datorită acestui caracter, visul este de cele mai multe ori de neînţeles pentru visător şi neinteresant pentru ceilalţi. Cuvîntul de spirit însă se caracterizează prin intenţia comunicării, ceea ce modifică anumite caracteristici ale funcţionării proceselor inconştiente. Cuvîntul de spirit se adresează întotdeauna unei a treia persoane prezentă sau potenţială şi gradul său de încifrare este, de aceea, mai redus. (A doua persoană este cea vizată de intenţia sexuală sau agresivă.) A doua deosebire constă în aceea că visul, care exprimă o dorinţă, păstrează legătura cu problemele majore ale vieţii, nevoile individului fiind satisfăcute pe calea regresivă şi ocolită a halucinaţiei. Cuvîntul de spirit este un joc care încearcă să obţină plăcerea din activitatea liberă, dezinteresată a psihicului.

Curs 15 (2-II) Inconştientul şi sexualitatea infantilă Tema Tema lega legată tă de inco inconş nşti tien entt şi sexu sexuali alitat tatea ea infa infanti ntilă lă este este cea cea mai mai contr controv over ersa sată tă temă temă a  psihanalizei, cu efectele cele mai puternice şi în sens pozitiv, şi în sens negativ. Inconş Inconştie tientu ntull este, este, din punctu punctull de vedere vedere al lui Freud Freud,, un inconş inconştie tient nt pulsio pulsional nal,, instin instinctu ctual. al. Descoperirea inconştientului este legată, istoric, de sexualitate în general şi de sexualitatea infantilă,  pentru că nevrozele al căror tratament i-au prilejuit lui Freud descoperirea inconştientului erau provocate de conflictele legate de sexualitate. Această descoperire a lui Freud este sintetizată în propoziţia „Nevrozele au o etiologie sexuală“. Pornind de aici şi adîncind studiul sexualităţii, Freud a descoperit importanţa importanţa acesteia pentru pentru structurar structurarea ea psihismulu psihismuluii uman. uman. Dezvoltare Dezvoltareaa psihosexua psihosexuală lă este un factor  factor  esenţial nu doar pentru zona sexualităţii, ci pentru întreaga personalitate. Pînă în 1920, Freud consideră că inconştientul este istoria infantilă a libidoului. Din 1920 şi pînă la moartea lui Freud în 1938 se instalează, nu doar în exteriorul freudismului, cu Adler şi Jung, dar şi în interiorul freudismului, un proces de de-sexualizare a inconştientului. Primele concepte esenţiale ale psihanalizei, nu doar cel de inconştient, sunt elaborate tot în legătură cu sexualitatea. Astfel, termenul de refulare sau cel de complex Oedip sunt termeni strîns legaţi de sexualitate şi de sexualitatea infantilă. Legătura iniţială între psihanaliză şi sexualitate a trezit rezistenţe  puternice faţă de psihanaliză, concretizate în formularea depreciativă referitoare la psihanaliză ca o teorie   pansexualistă. Pe de altă parte, importanţa pe care o acordă psihanaliza sexualităţii a avut ecouri importante în mentalităţile occidentale. Psihanaliza reprezintă una dintre mişcările de idei cele mai importante ale secolului XX. Două sunt domeniile în care psihanaliza a avut efecte importante (în mentalitate în general); unul dintre ele este domeniul educaţiei. Constatarea, făcută de Freud şi de ceilalţi psihanalişti, că nevrozele adultului sunt rezultatul reprimării sexualităţii infantile a condus la concluzia firească referitoare la  profilaxia nevrozelor. S-a considerat că înlocuirea educaţiei represive cu o educaţie permisivă faţă de sexualitatea sexualitatea infantilă va preîntîmpin preîntîmpinaa apariţia apariţia nevrozelor nevrozelor la vîrsta vîrsta maturităţii maturităţii.. În acest sens, psihanaliza psihanaliza reprezintă una dintre sursele curentului cunoscut sub numele de „educaţie permisivă“. Din păcate, pe baza experienţei furnizate de terapiile psihanalitice, în România situaţia se află cu mult înainte de acest punct:  părinţii au manifestări foarte represive faţă de manifestările sexualităţii infantile; în plus, sexualitatea este un subiect-tabu. Al doilea domeniu în care psihanaliza a dus la modificări esenţiale este domeniul sexualităţii şi a mentalităţilor legate de sexualitate: psihanaliza este una din sursele a ceea ce în Occident s-a numit „revoluţie sexuală“. Psihanaliza a demonstrat pe baze clinice importanţa sexualităţii şi a satisfacţiei sexuale pentru sănătatea mentală. În acest fel a fost reabilitată plăcerea sexuală. Pe de altă parte, cunoştinţele psihanalitice despre sexualitatea infantilă au contribuit la acceptarea culturală a mai multor  surse de plăcere sexuală decît plăcerea sexuală genitală legată de reproducere. De asemenea, cunoştinţele de psihanaliză au contribuit la schimbarea atitudinii faţă de minorităţile sexuale (faţă de homosexuali în  primul rînd), care au fost recunoscute ca o variantă a sexualităţii şi nu ca o formă de patologie. Cea mai importantă contribuţie a psihanalizei la revoluţia sexuală a fost eliberarea sexuală a femeii  – eliminarea discriminărilor între bărbaţi şi femei în privinţa dreptului la plăcere sexuală. Concepţia comună despre sexualitate Concepţia psihanalitică asupra sexualităţii se dezvoltă în polemică cu concepţia comună despre sexualitate, care-şi găsea cristalizarea cea mai pură în morala victoriană care a dominat sfîrşitul secolului XIX. Propoziţiile concepţiei comune:

36

1. Scopul sexualităţii umane: acest scop ar consta în unirea sexelor opuse, vizînd în ultimă instanţă reproducerea. Chiar dacă în epoca modernă mijloacele contraceptive permit disocierea dintre activitatea şi  plăcerea sexuală, pe de o parte, şi reproducere pe de altă parte, ele rămîn la nivel mental indestructibil legate, ceea ce arată că plăcerea sexuală nu este urmărită pentru ea însăşi, ci are un scop suprapersonal: reproducerea speciei. 2. Obiectul activităţii sexuale umane. Conform concepţiei comune, obiectul sexualităţii umane este o persoa persoană nă de sex opus, opus, persoa persoanel nelee de sex opus opus atrăgî atrăgîndu ndu-se -se irezis irezistib tibil il iar scopul scopul atracţ atracţiei iei fiind fiind reproducerea. Orice altă activitate sexuală în afara acesteia, fie că are ca obiect o persoană de acelaşi sex sau propriul corp, este aspru condamnată ca maladivă şi imorală. 3. Debutul sexualităţii umane. Activitatea sexuală se instalează abia la pubertate, în legătură cu maturizarea biologică a organelor reproductive. 4. Sexualitatea este absentă din viaţa copilului, care este imaginat ca fiind chintesenţa purităţii. Concepţia psihanalitică asupra sexualităţii umane Pe baza experienţei clinice a tratării nevrozelor, dar şi pe baza rezultatelor sexologiei epocii,   precu precum m şi pe baza baza observ observări ăriii copilul copilului, ui, psihan psihanaliz alizaa propun propunee o concep concepţie ţie radica radicall înnoito înnoitoare are despre despre sexualitate; Freud expune această concepţie în lucrarea sa, Trei eseuri asupra sexualităţii . Propoziţiile teoriei freudiene: 1. Sexualitatea este activă încă de la naştere, nu este o activitate a ctivitate care apare abia la pubertate. 2. Sexualitatea infantilă este orientată spre obţinerea plăcerii ca scop în sine, şi nu spre reproducere, asemeni sexualităţii adultului. (aşadar, omul este o fiinţă hedonică încă de la naştere). 3. Sexual Sexualitat itatea ea infant infantilă ilă se sprijin sprijină, ă, pe parcur parcursul sul dezvol dezvoltări tăriii sale, sale, pe alte funcţii funcţii fiziol fiziologi ogice ce importante: hrănirea şi excreţia. În psihanaliză, această sprijinire este desemnată prin termenul anaclisis (identificare cu obiectul). 4. Sexualitatea infantilă îşi atinge scopul de obţinere a plăcerii prin excitarea zonelor erogene, pe de o parte, parte, şi pe de altă parte parte prin prin exerci exercitar tarea ea anumit anumitor or tendin tendinţe ţe sexual sexualee parţial parţiale: e: exhibi exhibiţion ţionism ismul, ul, voyeurismul, cruzimea şi altele. Deoarece astfel de tendinţe, cînd sunt întîlnite la adulţi ca unica sau  predominanta formă de activitate sexuală, sunt numite perversiuni, Freud a considerat copilul drept un „pervers polimorf“. 5. Sexualitatea infantilă este predominant autoerotică, nu are nevoie de un obiect exterior pentru a obţine satisfacere. 6. Sexualitatea infantilă parcurge o serie de faze care, după Freud, sunt determinate genetic. După etapizarea făcută de Freud, dezvoltarea sexualităţii umane parcurge următoarele faze: (1) stadiul oral; (2) stadiul sadic-anal, (3) stadiul falic; (4) stadiul latenţei; (5) pubertatea. Semnificaţia concepţiei freudiene Un prim prim aspe aspect ct îl cons constit titui uiee extin extinde dere reaa noţiu noţiuni niii de sexu sexual alita itate te care care,, dato datori rită tă contr contrib ibuţ uţie ieii  psihanalizei, include nu doar activitatea şi plăcerea sexuală legată de reproducere, ci şi activităţile sexuale caracteristice copilului, care urmăresc doar plăcerea ca scop în sine. Freud a numit „sexuale“ activităţile copilului prin care acesta obţine plăcere deoarece aceleaşi activităţi sunt regăsite la adult ca activităţi  preliminare pentru actul sexual genital. O a doua semnificaţie constă în aceea că dezvoltarea psihosexuală este un element extrem de important pentru structurarea psihicului. O instanţă a psihicului foarte importantă pentru funcţionarea omului în cultură, anume Supra-Eul, este pusă de Freud în legătură cu complexul Oedip; ea se cristalizează la sfîrşitul fazei falice, o dată cu declinul complexului Oedip. Un al treilea aspect vizează dublul început al sexualităţii umane. Un prim început există în prima copilărie, activitatea sexuală începînd o dată cu viaţa, iar al doilea început se produce o dată cu   puber pubertate tatea. a. Aceast Aceastăă particu particular larita itate, te, care care îi aparţin aparţinee în exclus exclusivi ivitate tate omului omului,, explic explicăă pe de o parte parte capacitatea omului de a obţine performanţe culturale majore prin sublimarea sexualităţii, dar explică, de  pe altă parte, şi faptul că omul este o fiinţă supusă îmbolnăvirii nevrotice. Cînd prelucrarea culturală a tendinţelor naturale ale omului este defectuoasă, apare nevroza. În fine, acelaşi acelaşi dublu început al sexualităţii sexualităţii umane explică şi existenţa existenţa concepţiei comune despre sexualitate: datorită faptului că pe parcursul dezvoltării psihosexuale există un hiatus de cîţiva ani, reprezentat de perioada de latenţă, prima parte a dezvoltării psihosexuale (sexualitatea infantilă) este uitată (refulată), astfel că ea rămîne exterioară conştiinţei. Această uitare, realizată în perioada de latenţă, stă la baza concepţiei comune despre sexualitate, conform căreia sexualitatea începe o dată cu pubertatea.

37

Stadiile sexualităţii infantile Primele două stadii – cel oral şi cel anal-sadic – mai sunt numite şi stadii pre-genitale, pentru că zonele erogene predominante în aceste stadii sunt altele decît zona genitală. 1. Stadiul oral, care acoperă primul an de viaţă, este axat pe zona erogenă orală. Plăcerea autoerotică se sprijină pe funcţia alimentară. Ingerarea hranei (suptul) excită cavitatea bucală şi buzele, adică permite descoperirea plăcerii legate de aceste zone, plăcere care ulterior este căutată ca scop în sine. Obiectul instinctului sexual în această perioadă îl reprezintă sînul sau substitutele sale, iar relaţia cu obiectul, adică cu mama, este parţială: mama este percepută ca sîn. Sugarul încă nu face o distincţie clară între exterior şi interior. După Freud, cea mai clară manifestare a sexualităţii infantile din această perioadă este suptul nealimentar: suptul ritmic al unei părţi a mucoasei bucale (buză, limbă, cerul gurii) în absenţa scopului alimentar; alimentar; suptul degetului. degetului. Cu această această primă primă manifestare manifestare autoerotică autoerotică se asociază asociază de obicei obicei distragere distragereaa atenţiei, adormirea şi reacţia motorie de tipul orgasmului. De asemenea, se mai poate asocia frecarea unei anumit anumitee părţi părţi a corpul corpului ui (piept (pieptul ul sau zona zona genita genitală) lă),, ceea ceea ce march marcheaz eazăă trecer trecerea ea spre spre activit activităţi ăţile le masturbatorii. Karl Abraham împărţit acest stadiu în două sub-stadii: a) Stadiul oral precoce , din prima jumătate a primului an de viaţă, caracterizat de absorbţia pasivă a hranei şi absenţa ambivalenţei; b) Stadiul oral tîrziu (numit şi oral sadic), caracterizat de impulsuri canibalice care se exprimă prin activităţi de muşcare devenite posibile o dată cu apariţia dinţilor. În această a doua jumătate a primului an de viaţă apare ambivalenţa faţă de mamă, ambivalenţă care activează tendinţele canibalice ale mamei. Faptul este atestat de jocurile de muşcare reciprocă între mamă şi copil. Principalul conflict de relaţie din această perioadă este înţărcarea, care marchează prima restrîngere intelectuală majoră. Din punct de vedere psihanalitic, alegerea momentului înţărcării şi a modalităţii acesteia este decisivă pentru a transforma sau nu înţărcarea într-un eveniment traumatic. Dacă este prea timpurie (în primele şase luni de viaţă), atunci există riscul de a fixa copilul la stadiul oral pasiv. Dacă se  produce în timpul stadiului oral sadic, înţărcarea poate fi percepută de copil ca o pedeapsă pentru acţiunile sale agresive, ceea ce poate constitui o primă inhibare a agresivităţii sale.

Curs 16 (3-II) STADIILE SEXUALITĂŢII INFANTILE (continuare) 2. Stadiul anal-sadic. Perioada în care se dezvoltă este al doilea an de viaţă al copilului. Îşi datorează numele faptului că zona erogenă principală în această perioadă este zona anală, mai bine-zis întreaga mucoasă digestivă de dincolo de stomac. Activităţile autoerotice caracteristice acestei perioade se sprijină pe funcţia excretorie, de eliminare a materiilor fecale, pe fondul unei pregătiri organice. După   psiha psihanal nalişt iştii ii mai mai recenţ recenţi,i, scopul scopul pulsio pulsional nal în aceast aceastăă perioa perioadă dă este este dublu: dublu: pe de o parte parte plăcer plăcerea ea autoerotică obţinută prin excitarea zonei anale, pe de altă parte o presiune relaţională asupra obiectelor şi  persoanelor care încep să se diferenţieze de subiect. În această perioadă, posibilitatea de a reţine sau elimina materiile fecale, capacitate devenită activă datorită controlului sfincterian, transformă materiile fecale într-o monedă de schimb cu mediul. Datorită acestui fapt, încă din această perioadă se asociază cu materiile fecale anumite semnificaţii simbolice care sunt menţinute pe parcursul întregii vieţi: 1. Semnificaţia de cadou, pentru că este vorba despre o parte a propriului corp care poate fi sau nu oferită persoanelor care îngrijesc copilul. Refuzul defecaţiei, destul de frecvent întîlnit şi accesibil observaţiei la copiii mici indică o împotrivire faţă de mediu. 2. Semnificaţia de bani, pentru că, asemeni banilor, materiile fecale constituie un mijloc de schimb cu ceilalţi. În limbajul curent, această echivalare simbolică se păstrează în asocierea banilor cu murdăria. 3.  Echivalarea simbolică între materiile fecale şi copil . Sursa acestei relaţii simbolice care apare foarte des în vise se găseşte într-una din teoriile elaborate de copii, conform căreia concepţia se realizează  pe cale alimentară, iar naşterea, prin anus. Exemplul clinic cel mai cunoscut este micul Hans, care era convins la o anumită vîrstă că şi băieţii pot avea copii, pe care-i nasc prin anus. Karl Abraham a subdivizat acest stadiu în faza sadic-anală expulzivă, care s-ar petrece în al treilea semestru de viaţă, şi faza anală masochistă retentivă, care are loc în al patrulea semestru. În prima fază, autoerotismul narcisic capătă o nuanţă sadică, concretizată prin sfidarea adulţilor şi prin expulzarea intempestivă a obiectelor distruse. În a doua fază, scopul principal este obţinerea unei plăceri pasive prin

38

reţinerea materiilor fecale. Din punctul de vedere al exteriorului, această reţinere poate să aibă valoarea unui refuz, protest sau împotrivire. În acest stadiu, ambivalenţa afectivă (vezi „omul cu şobolani“) este maximă. Aceste cunoştinţe aduse de psihanaliză despre perioada timpurie a stadiului anal-sadic au alimentat anumite schimbări de comportament în domeniul educaţiei. Această a doua mare restrîngere a plăcerii copilăriei trebuie să se producă în anumite condiţii pentru a nu deveni patogenă. În primul rînd, educaţia sfincteriană nu trebuie să înceapă prea devreme, astfel încît copilul să aibă timpul necesar pentru a resimţi  puterea pe care o are asupra celorlalţi. Educaţia sfincteriană nu trebuie să fie nici prea severă, pentru a   preîntîmpina formarea unui Supra-Eu tiranic care, de asemenea, joacă un rol important în nevroza obsesională. 3. Stadiul falic, între trei şi şase ani, este din punctul de vedere psihanalitic principalul moment structurant al dezvoltării psihosexuale din copilărie. Pentru prima dată în dezvoltarea psihosexuală a copilului, zona erogenă dominantă devine zona genitală, independent de scopul reproductiv, în acel sens caracteristic sexualităţii infantile, al căutării plăcerii ca scop în sine. În antropologie, această perioadă a fost numită „mica pubertate“, pentru că acum apar o sumă de activităţi care seamănă cu cele desfăşurate la pubertate. Marea deosebire faţă de marea pubertate este aceea că, atît pentru băiat cît şi pentru fată, există un singur organ genital: cel masculin, ceea ce înseamnă că în prima perioadă a stadiului falic, fetiţa consideră că este şi ea dotată cu penis. Opoziţia dintre sexe, care începe să fie percepută în acest stadiu, echivalează cu a avea sau a nu avea penis. Acest stadiu este structurant şi important pentru că în acest interval de timp apare, se dezvoltă şi se rezolvă rezolvă complexul complexul Oedip, care marchează, marchează, prin rezolvarea rezolvarea sa, a treia mare restrîngere restrîngere a plăcerii plăcerii şi a trebuinţelor naturale ale copilului: interdicţia tendinţelor incestuoase. În relaţie cu evoluţia complexului Oedip, tot atît de importantă este şi constelaţia psihică denumită în psihanaliză complexul castrării. Un alt element general al acestui stadiu este manifestarea pregnantă a curiozităţii sexuale a copilului, provocată din două mari mistere: diferenţa anatomică dintre sexe şi naşterea copiilor. Din cauza aceste acesteii curioz curiozită ităţi ţi sexual sexualee putern puternice ice,, reprim reprimare areaa sexual sexualită ităţii ţii are import important antee reperc repercusi usiuni uni şi în plan individual (inhibarea dezvoltării intelectuale). Complexul Oedip Această constelaţie psihică prin care trece fiecare dintre noi şi care este decisivă pentru existenţa omului în cultură şi pentru performanţele sale culturale, dar şi pentru îmbolnăvirile sale nevrotice, constă dintr-o sumă de sentimente, reprezentări şi gînduri cu caracter incestuos. Copilul manifestă sentimente  pozitive faţă de părintele de sex opus şi sentimente ostile faţă de părintele de acelaşi sex, pe care ar dori să-l elimine. În forma pozitivă a complexului Oedip, lucrurile stau ca în tragedia greacă, dar există şi o formă negativă, în care sentimentele pozitive şi atracţia sexuală se îndreaptă spre părintele de acelaşi sex, iar  ostilitatea se îndreaptă spre părintele de sex opus. Această formă negativă, care există întotdeauna într-o formă mai mult sau mai puţin accentuată, alcătuieşte, împreună cu forma pozitivă, tabloul complet al complexului Oedip. Semnificaţia acestui fapt descoperit de psihanaliză este aceea că fiecare dintre noi trece, în copilărie, copilărie, printr-un printr-un moment moment homosexua homosexual.l. La nivelul nivelul psihosexua psihosexualităţii lităţii infantile, infantile, tendinţele tendinţele homosexua homosexuale le sunt ceva normal, iar homosexualitatea adultului, ca şi perversiunile, nu este decît o prelungire a acestui moment din copilărie. Din experienţa psihanalitică reiese că, pentru dezvoltarea tendinţelor homosexuale  pasive la bărbat, un rol important îl joacă dorinţa unor mame de a fi avut o fată. Din această dorinţă rezultă anumite cerinţe faţă de comportamentul băiatului şi anumite particularităţi pe care mama le impune înfăţişării lui exterioare. Complexul Oedip, care evoluează în acest stadiu, cunoaşte spre sfîrşit un declin care este însoţit de cristalizarea Supra-Eului, instanţă psihică prin intermediul căreia sunt interiorizate cerinţele fundamentale ale culturii: interdicţia incestului şi a agresivităţii faţă de părinţi. O dată cu formarea Supra-Eului şi închiderea ciclului oedipian, paradisul copilăriei se transformă în paradis pierdut şi, de multe ori, uitat. Din perspectiva psihopatologiei psihanalitice, rezolvarea defectuoasă a complexului Oedip provoacă  principalele forme de nevroză (nevroza isterică şi cea obsesională). În psihanaliză psihanaliză se afirmă afirmă universalita universalitatea tea complexulu complexuluii Oedip. Oedip. Aceasta Aceasta înseamnă înseamnă că nu există fiinţă umană care să nu treacă prin acest stadiu, cu condiţia de a se afla într-o familie umană. În legătură cu universalitatea complexului Oedip, B. Malinovsky a făcut cercetări de teren la populaţiile arhaice din

39

insu insulel lelee Trob Trobri rian and, d, la care care a cons consta tata tatt că nu exis există tă comp comple lexx Oedi Oedip. p. Cerc Cercet etăr ările ile ulte ulteri rioa oare re ale ale antropologului şi psihanalistului Geza Roheim, pe aceleaşi populaţii, au pus în evidenţă că de fapt nu  poate fi vorba despre absenţa complexului Oedip, ci de o formă particulară a acestui complex, care constă în aceea că rolul tatălui este jucat de unchiul matern. La pubertate, complexul Oedip cunoaşte o reactivare care se rezolvă prin alegerea unui obiect din afara familiei. În rezolvarea complexului Oedip, un rol foarte important îl joacă complexul castrării. Este vorba în acest caz despre o sumă de sentimente şi reprezentări axate pe fantasma castrării. Copiii, în acest stadiu, atribuie diferenţa anatomică dintre sexe faptului că fata a fost privată, i s-a retras sau tăiat penisul la un moment dat. Important este rolul total diferit al complexului de castrare pentru psihicul masculin şi pentru cel feminin. La băiat, complexul castrării pune capăt într-un mod tranşant complexului Oedip, determinînd renunţarea la mamă ca obiect al dorinţei incestuoase. Argumentul castrării este pentru el tatăl, care l-ar   putea pedepsi pentru activităţile sale autoerotice. La declanşarea complexului castrării contribuie mai mulţi mulţi factori, factori, unii unii care care ţin de acest acest stadiu stadiu,, iar alţii care vin din trecut trecut.. Un prim factor factor îl consti constitui tuiee constatarea diferenţei anatomice dintre sexe; un al doilea factor sunt ameninţările reale, directe sau indirecte, care i se adresează băiatului: „o să-ţi tai / o să-ţi cadă / vine nenea doctorul / poliţistul şi-ţi taie cocoşelul“. Din trecut, ca factori favorizanţi poate funcţiona înţărcarea şi chiar naşterea. Cu totul altfel stau lucrurile l ucrurile la fată, la care complexul castrării inaugurează complexul Oedip. După Freud, etapele dezvoltării psihosexuale ale fetei, începînd din perioada falică, sunt următoarele: 1. Fata, Fata, ca şi băiatul, băiatul, împărtăşe împărtăşeşte şte conving convingere ereaa că toate fiinţele fiinţele au penis. penis. Confor Conform m aceste acesteii credin credinţe, ţe, clitorisul este un penis. 2. Fata Fata îşi îşi dă seam seamaa că nu nu este este dotată dotată cu peni penis. s. 3. Fata o acuză acuză pe mamă, mamă, o dispreţuieşt dispreţuieştee şi o urăşte pentru pentru că nu i-a transm transmis is atribute atribute falice. falice. 4. Fata, pusă pusă în faţa absenţei absenţei penisulu penisului,i, adoptă o anumită anumită atitudin atitudinee faţă de această această realitate. realitate. Există trei trei atitudini posibile: Refuzul sexualităţii în genere şi, implicit, a dorinţei de a avea penis. „Invid „Invidia ia de penis“ penis“:: negare negareaa faptulu faptuluii absenţ absenţei ei penisu penisului lui şi speran speranţa ţa inconş inconştien tientă, tă, fantasmatică de a dobîndi penis, ceea ce devine scopul mai mult sau mai puţin secret al vieţii. În planul comportamentului sexual, invidia de penis face ca zona erogenă dominantă să rămînă clitorisul. De asemenea, frigiditatea şi homosexualitatea manifestă fac parte dintre variantele de comportament posibile. În celelalte planuri ale comportamentului, aceste persoane se caracterizează prin adoptarea profesiilor şi comportamentelor masculine, refuzul feminităţii şi maternităţii, precum şi rivalitatea acerbă cu bărbaţii. (Acelaşi fenomen a fost înregistrat şi de Adler, care l-a denumit „protest viril“ şi i-a dat o explicaţie socio-culturală.) Atitudinea normală: dorinţa de a avea substitute de penis. Premisa acestei atitudini sănătoase sănătoase este recunoaşter recunoaşterea ea şi acceptarea acceptarea absenţei penisului. penisului. Pe această bază se produc produc trei modificări importante: a) Schi Schimb mbar area ea obi obiec ectu tulu luii iubi iubiri rii: i: mam mamaa este este înl înloc ocui uită tă de de tată tată,, care care poa poate te,, spre spre deo deose sebi bire re de de mamă, să satisfacă dorinţa de penis a fetei, ceea ce deschide complexul Oedip feminin, care nu numai că nu cunoaşte (ca la băiat) un sfîrşit brusc, ci de foarte multe ori se prelungeşte pe tot  parcursul vieţii.  b)  b) Schi Schimb mbar area ea zon zonei ei ero eroge gene ne:: înlo înlocu cuir irea ea cli clito tori risu sulu luii cu vagi vaginu nul, l, luc lucru ru car caree se pro produ duce ce în în  perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă. c) Înlo Înlocu cuir irea ea pen penis isul ului ui,, ca obi obiec ectt al dor dorin inţe ţei, i, pri prinn copi copil. l. Dor Dorin inţa ţa de de a se buc bucur uraa de pen penis is în în actul sexual conduce la dorinţa de a fi mamă. • •

•

Întrucît începînd cu această fază falică dezvoltarea psihosexuală masculină şi feminină sunt diferite, noţiunea de „complex Electra“, elaborată şi propusă de Jung, care sugerează un paralelism  perfect, este inadecvată.  Perspective contemporane asupra dezvoltării psihosexuale feminine Teor Teoria ia freu freudi dian anăă desp despre re sexu sexual alita itatea tea infa infant ntil ilăă nu a făcu făcutt doar doar obie obiectu ctull disc discuţ uţiil iilor or şi controverselor în afara psihanalizei, ci şi, de asemenea, în interiorul psihanalizei. În ceea ce priveşte dezvoltarea psihosexuală feminină, teoria lui Freud a fost contestată de psihanalistele femei şi de mişcările feminine. Obiecţia psihanalistelor femei este că la Freud este neglijată specificitatea dezvoltării

40

 psihosexuale feminine, Freud văzînd în această dezvoltare, de fapt, un fel de abatere de la trunchiul  principal constituit de sexualitatea masculină. Karen Horney aduce următoarea modificare: descoperirea vaginului de către fetiţă, respectiv trecerea de la zona clitoridiană la zona vaginală, se produce mai devreme, nu în perioada de latenţă, aşa cum afirmă Freud, ci chiar în perioada oedipiană. Ceea ce Freud considera a fi o ignorare a existenţei vaginului nu ar fi, de fapt, decît o negare a sa, care are o funcţie defensivă. Această apărare ar fi organizată cu scopul de a anula efectele angoasante ale fantasmei de a fi penetrată de un penis uriaş, fantasmă legată de reprezentările pe care fetiţa şi le formează despre tată şi penisul său. Melanie Klein consideră că orientarea spre tată este foarte timpurie, mult mai timpurie decît o concepeau Freud şi Karen Horney. Această orientare s-ar explica prin frustrarea orală la care mama o supune pe fetiţă. Frustrarea orală impune o reorientare de la sîn spre penis, care, cronologic, s-ar realiza în al doilea semestru al primului an de viaţă. O dată cu această orientare foarte precoce s-ar produce şi o cunoaştere inconştientă a existenţei vaginului, fapt atestat prin observaţie: în această perioadă apar  senzaţiile în zona vaginală şi în întregul aparat genital. Prin această teorie, Melanie Klein postulează o continuitate a dezvoltării psihosexuale feminine comparabilă cu continuitatea dezvoltării psihosexuale masculine. În privinţa invidiei de penis, pe care nici o psihanalistă nu o neagă ca fapt, Melanie Klein dă următoarea explicaţie: ar fi vorba despre o refulare a genitalităţii feminine, din motive defensive. Ca şi la Karen Horney, apărarea se realizează în raport cu fantasma de penetrare violentă şi distructivă legată de  penisul patern. În aceste condiţii, masturbarea clitoridiană este o modalitate de a ascunde vaginul într-un  plan secund. Această masturbare, aşadar, nu este o fixaţie la începutul stadiului falic, cum afirmă Freud, ci este un simptom legat de specificul sexualităţii feminine.

Curs 17 STADIILE SEXUALITĂŢII INFANTILE (continuare) 4. Perioada de latenţă. Această perioadă se desfăşoară între 6 şi 12 ani; caracteristica ei generală este o estompare estompare a manifestăr manifestărilor ilor sexualităţii sexualităţii infantile şi a conflictelor conflictelor legate legate de aceasta. Se constată constată nu doar o diminuare a activităţilor sexuale, ci şi o desexualizare a relaţiilor de obiect şi a sentimentelor  asociate acestora. Fenomenul cel mai elocvent în acest sens este prevalenţa tandreţei asupra dorinţelor  sexuale în relaţiile cu părinţii. O altă caracteristică este apariţia şi consolidarea sentimentelor de pudoare şi dezgust, precum şi întărirea aspiraţiilor morale şi estetice. 5. Pubert Pubertatea atea.. Cea mai import importantă antă caract caracteri eristi stică că a pubert pubertăţii ăţii o reprez reprezint intăă instala instalarea rea unor  unor  transformări definitive referitoare la sexualitate. Prima dintre ele este transformarea referitoare la obiectul sexualităţi. Sexualitatea adultă devine preponderent sau exclusiv orientată spre obiect, spre deosebire de sexualitatea infantilă, care era precumpănitor autoerotică. O a doua transformare vizează  scopul : se trece de la plăcerea obţinută din excitarea zonelor  erogene şi exercitarea tendinţelor parţiale, la obţinerea plăcerii preponderent din zona genitală, în legătură cu activitatea sexuală orientată, cel puţin potenţial, spre reproducere. Activitatea zonelor erogene genitale, asociată reproducerii, îşi subordonează acum celelalte zone erogene şi tendinţe parţiale, care produc acum doar o plăcere preliminară, care introduce plăcerea genitală matură. Persoanele care, la vîrsta maturităţii, desfăşoară preponderent sau exclusiv activităţi sexuale caracteristice sexualităţii infantile sunt numite în mod curent „perverse“. Sursele teoriei freudiene despre sexualitate Precizare: teoria freudiană despre sexualitate nu este o teorie speculativă, ci se bazează pe o serie de fapte. În primul rînd, se bazează pe experienţa de psihoterapeut (în nevroze) a lui Freud; pe de altă  parte, se bazează pe materialul adunat de sexologia epocii, material referitor la diferite abateri de la viaţa sexuală normală, la aceste două serii de surse adăugîndu-se, în timp, rezultatele psihanalizei copilului,  precum şi observarea ştiinţifică a copilului foarte mic. Pe baza acestor surse, de exemplu studiind homosexualitatea, pedofilia şi zoofilia, precum şi inconştientul nevroticilor (nevroza poate fi considerată ca negativul perversiunii), Freud a ajuns la următoarea următoarea concluzie concluzie cu privire privire la obiectul obiectul sexualităţii sexualităţii:: „Iniţial, „Iniţial, instinctul sexual este independent independent de obiectul său şi nu îşi datorează apariţia, incitaţiilor care vin de la obiect.“ Aceasta înseamnă nu doar că sexualitatea este spontan activă de la naştere, ci şi că obiectul sexualităţii umane este contingent, adică satisfacţia sexuală poate fi obţinută printr-o gamă variată de obiecte sexuale, care merge de la propriul

41

corp, poate trece printr-un obiect de acelaşi sex şi, de asemenea, se poate folosi de exemplare care aparţin altor specii. Orice individ apelează, pe parcursul dezvoltării sale psihosexuale, la diferite tipuri de obiecte, maturitatea maturitatea sexuală fiind activă în momentul momentul în care obiectul prevalent prevalent devine devine un partener de sex opus. Inversiunile şi perversiunile sexuale nu mai sunt considerate semne ale unei degenerescenţe sexuale (cum le considera ştiinţa contemporană lui Freud), ci sunt rezultatul fixării la un obiect al trecutului. Freud compară sexualitatea anticilor cu sexualitatea modernilor. Sexualitatea anticilor este caracterizată de faptul că pune accent pe instinctul însuşi, şi nu pe obiect; aşa se explică acceptarea, în mentalităţile antichităţii eline sau romane, a homosexualităţii şi pedofiliei. În schimb, modernii pun accentul pe obiect, fapt ilustrat de importanţa acordată iubirii heterosexuale orientate spre reproducere. În ceea ce priveşte scopul sexualităţii, materialele, sursele mai sus-citate au permis constatarea că instinctul sexual nu este ceva simplu, unitar şi omogen, ci este ceva compus din mai multe elemente, care se pot autonomiza unele faţă de altele şi se pot înlocui. Sentimentele de scîrbă şi ruşine sunt pîrghiile care menţin sexualitatea în limitele normalităţii. Prin urmare, nici perversiunile nu mai sunt, de la Freud încoace, semne ale unei boli organice, ci sunt rezultatele fixaţiilor infantile la anumite modalităţi de a obţine plăcerea. Teorii infantile despre sexualitate Aceste teorii pe care le elaborează copiii despre sexualitate şi care, nu de puţine ori, sunt rezultatul unor adevărate cercetări „ştiinţifice“, teorii pe care le regăsim în basme, reprezintă una dintre dovezile convingătoare despre existenţa sexualităţii infantile. Ele arată că aceşti „îngeri“ sunt preocupaţi de   problemele sexuale, atît de preocupaţi încît, în absenţa răspunsului părinţilor, elaborează propriile răspunsuri, care poartă pecetea diferitelor stadii de dezvoltare a sexualităţii infantile. Cele două probleme majore pentru copil, la care încearcă să dea răspuns, apar în perioada oedipiană şi sunt: (1) diferenţa anatomică anatomică dintre sexe şi (2) sursa sursa de provenienţă provenienţă a copiilor, copiilor, problemă cu importante importante conotaţii conotaţii practice, practice,  pentru că apariţia unui frate mai mic este resimţită ca un pericol de a împărţi afectivitatea părinţilor cu altcineva. La a doua întrebare, răspunsul copiilor vizează atît concepţia, cît şi naşterea. Ca şi în basme, în teoriile copiilor concepţia poate avea un caracter alimentar – este produsă de ingerarea unui anumit aliment. Odată produsă concepţia, viitorul copil este purtat în burta mamei, de unde se naşte prin ombilic sau prin intervenţie chirurgicală (cum se întîmplă în basmul „Scufiţa roşie“), ceea ce ilustrează ignoranţa copiilor cu privire la existenţa vaginului. Există şi o teorie sadică asupra actului sexual, care poartă pecetea fazei sadic-anale şi care ar la  bază, printre altele, observarea accidentală a actului sexual al părinţilor. După mentalitatea copilului, acest act este o relaţie în care o parte face rău altei părţi. Exis Există tă teor teorii ii infa infant ntile ile şi cu priv privir iree la dife difere renţ nţaa anat anatom omic icăă dintr dintree sexe sexe.. Teor Teoria ia infa infant ntil ilăă corespunzătoare momentului de început al stadiului oedipian neagă diferenţa anatomică dintre sexe; conform acestei teorii, toate fiinţele şi chiar obiectele neînsufleţite sunt dotate cu penis. Implicaţiile antropologice ale teoriei despre sexualitatea infantilă Psihanaliza, ca psihologie, este o psihologie genetică. Deşi Freud nu a ignorat dimensiunea filogenetică a psihismului uman, aspect care a fost dezvoltat în psihanaliză de Jung, totuşi atenţia sa s-a concentrat asupra ontogenezei, direcţie spre care a fost orientat de practica sa psihoterapeutică. Practicînd o adevărată arheologie psihică, psihanaliza studiază etapele cele mai timpurii ale dezvoltării psihicului. Spre deosebire de psihologia genetică a lui J. Piaget, care se concentrează asupra dezvoltării intelectuale în ontogeneză, psihanaliza se concentrează asupra dezvoltării afective a fiinţei umane, bazată  pe instinc instinctele tele omului omului.. Caracte Caracteris ristica tica esenţi esenţială ală a psihan psihanaliz alizei ei ca psihol psihologi ogiee geneti genetică că este este urmări urmărirea rea  procesului de prelucrare culturală a instinctelor, în special a celui sexual. Una dintre concluziile psihanalizei ca psihologie genetică este ideea că la origini, la începutul vieţii, omul este o fiinţă a plăcerii, care urmăreşte obţinerea necondiţionată a plăcerii. Această trăsătură naturală a omului echivalează, din punct de vedere social şi cultural, cu un egoism absolut. În plan sexual, spune Freud, omul devine altruist abia la pubertate, cînd sexualitatea se orientează spre reproducere. Trecerea de la natură de la cultură, de la acest om al începuturilor, hedonic şi egoist, la fiinţa culturală de mai tîrziu, este posibilă, după Freud, datorită plasticităţii deosebite a instinctului sexual. Spre deosebire de alte instincte (cel alimentar, de exemplu), care nu acceptă obiecte de substituţie şi nici

42

amînare nedefinită a satisfacerii, instinctul sexual acceptă şi obiecte de substituţie şi, de asemenea, amînarea nedefinită a satisfacerii. Această particularitate face cu putinţă fenomenul numit de Freud sublimare. Prin sublimare (care stă la baza culturii, după Freud) trebuie să înţelegem posibilitatea de a utiliza energia sexuală în alte scopur scopurii decît decît cele cele sexual sexuale, e, mai mai ales ales pentru pentru scopur scopurii înalt înalt valoriz valorizate ate cultur cultural al (în specia speciall activi activităţ tăţile ile intelectuale şi artistice). Observaţii: 1. Schimbarea scopului energiei sexuale nu conduce la pierderea forţei tendinţei respective. O investiţie sexuală îndreptată spre altceva are tot atîta forţă cîtă ar avea şi dacă s-ar îndrepta spre obiectul  prim de satisfacere. 2. Sublimarea vizează în special acele tendinţe sexuale care nu au fost integrate în tabloul definitiv, matur al sexualităţii, în special tendinţele perverse.

43

Curs 18 (5-II) Cultură şi represiune instinctuală Critica pe care Freud o face culturii, mai ales celei europene, este tot atît de importantă ca şi cea a lui F. Nietzsche. Ambii au pus în discuţie cultura datorită disfuncţiilor pe care aceasta le induce omului, la nivel biologic (după Nietzsche) şi la nivel psihologic (după Freud). Esenţa criticii pe care Freud o face culturii este conţinută în lucrarea Disconfort în cultură  (1930). Este important de remarcat faptul că, în această carte, critica asupra culturii este realizată din perspectiva culturii umane. Cultura a luat naştere pentru a spori şansele de fericire ale omului, pentru a-l proteja în faţa naturii, dar şi în interes social; numai că, pe parcurs, cultura a provocat, la rîndul ei, disfuncţii cum ar  fi: disconfort, nelinişte, îmbolnăvire psihică – toate, sursă de nefericire. Freud nu acuză cultura din  perspectiva unui umanism abstract, teoretic, ci pornind în primul rînd de la experienţa sa de psihoterapeut, unde a putut să constate în modul cel mai concret disfuncţia de tip nevrotic. Altfel spus, trecerea de la natură la cultură dă greş, în anumite cazuri provocînd nevroză, dar nu numai atît: cînd represiunea culturală este extrem de severă, cum s-a întîmplat la sfîrşitul secolului XIX, atunci nevroza ia proporţii semnificative social. Actualizînd lucrurile, şi represiunea socială de tip comunist (extrem de severă şi generalizată) a avut ca efect producerea de îmbolnăviri nevrotice în proporţii de masă. Trecerea de la natură la cultură în plan concret presupune o serie de modificări ale  principiului  plăcerii sub influenţa influenţa  principiu  principiului lui realităţii realităţii. În primu primull rînd, rînd, această această trecer treceree presup presupune une înlocu înlocuire ireaa satisfacerii imediate şi necondiţionate, care corespunde principiului plăcerii, cu o satisfacere amînată şi condiţ condiţion ionată ată.. În al doilea doilea rînd, rînd, modif modificar icarea ea princi principiu piului lui plăcer plăcerii ii presup presupune une înlocu înlocuirea irea plăcer plăcerii ii cu restrîngerea plăcerii, a bucuriei (jocului) cu durerea, respectiv cu munca. Această modificare presupune înlocuirea receptivităţii cu productivitatea şi a absenţei refulării cu securitatea psihică. Din punct de vedere individual, nevroticii sunt persoane care oscilează între principiul plăcerii şi  principiul realităţii, neputînd nici să renunţe la principiul plăcerii în mod deplin, dar nici să accepte  principiul realităţii în întregime. În cazul nevrozelor diagnosticate psihiatric, conflictul dintre natură şi cultură se manifestă prin simptome. Dar nevroza este doar una dintre disfuncţiile provocate de cultură; altele ar fi banala nefericire cotidiană (cenuşiul vieţii de zi cu zi), dar şi reacţiile de revoltă la represiunea instinctuală, care dau conţinut marilor răsturnări sociale. Ori de cîte ori represiunea pe care cultura o exercită asupra instinctelor  depăşeşte limita de suportabilitate, pot apărea nevroza, nefericirea sau revolta. Ceea ce reproşează Freud normelor culturale este că acestea nu ţin seama de faptul că natura umană presupune anumite limite, a căror depăşire nu rămîne fără urmări. Secolul XIX (cel vizat de analiza freudiană şi care s-a prelungit, datorită marxismului, şi în comunism) era caracterizat de ideea că natura trebuie învinsă de cultură şi că posibilitatea de a învinge natura (interiorul şi exteriorul omului) este nelimitată. Freud demonstrează că această idee este utopică şi dăunătoare, pentru că controlul instinctelor, pe care îl realizează Eul, este circumscris în anumite limite. Din punct de vedere istoric, doi ar fi fost factorii care l-au împins pe om pe calea ambiguă a dezvoltării culturii: necesitatea, care i-a silit pe oameni să colaboreze pentru a smulge naturii mijloacele de existe existenţă nţă,, şi Erosul Erosul,, dragos dragostea tea bărbat bărbatulu uluii pentru pentru femeie femeie şi a mamei mamei pentru pentru copil, copil, care care a întări întăritt coeziunea grupului uman, de la începutul istoriei, într-o luptă continuă cu o natură ostilă şi zgîrcită. Această luptă a fost pusă pe seama canalizării energiei libidinale spre muncă. Întregul edificiu cultural în interiorul căruia trăim este de neconceput fără sublimare (fără utilizarea energiei sexuale în scopuri nesexu nesexuale ale). ). Progre Progresel selee şi benefi beneficii ciile le obţinu obţinute te de om prin prin interm intermedi ediul ul cultur culturii ii au fost fost plătit plătitee prin prin diminuarea considerabilă a sexualităţii, ca unul din izvoarele importante ale fericirii. Paradoxul criticii pe care Freud o face culturii constă în aceea că, după ce pune în discuţie cultura datorită nefericiri pe care o produce, el legitimează represiunea instinctuală, considerînd că acesta este reversul medaliei, respectiv că orice progres cultural trebuie plătit printr-o scădere a fericirii umane. Represiunea instinctuală este un rău necesar, inevitabil. Odată angajaţi pe calea culturii, şansele şi  pretenţiile noastre de fericire trebuie să scadă. Herbert Marcuse numeşte atitudinea aceasta a lui Freud, „conformismul lui Freud“. În cartea sa,  Eros şi civilizaţie, carte care a modificat mult mentalităţile tinerei generaţii a acelor vremuri, el critică conformismul lui Freud, explicîndu-l prin absenţa perspectivei istorice. După Freud, mediul socio-cultural al omului ar fi tot atît de neschimbător sau de lent schimbător  cum este mediul natural pentru celelalte fiinţe vii. Absenţa perspectivei istorice l-a determinat pe Freud să

44

confunde o formă istorică a principiului realităţii (cea specifică societăţii moderne) cu principiul realităţii în genere. Una dintre caracteristicile principiului randamentului (specific societăţii moderne cunoscute de Freud), este penuria mijloacelor de subzistenţă; din punctul de vedere al instinctelor omului, penuria înseamnă că necesităţile sale vitale sunt satisfăcute tocmai printr-o mare cantitate de muncă, printr-o canalizare masivă a energiei libidinale spre acţiunea de muncă. Drept urmare, pentru omul modern, care trăieşte sub principiul randamentului, în majoritatea timpului, plăcerea sub toate aspectele ei (şi mai ales   plăcerea de a trăi) este suspendată, iar durerea dominantă. Pentru omul modern, întreaga viaţă este dominată de muncă. O altă caracteristică este împărţirea inechitabilă a penuriei între diferite grupuri sociale. Spre deosebire de această societate modernă, în societatea contemporană (societatea de consum) se  produc modificări importante, care ne permit să concepem un principiu nerepresiv al realităţii, altul decît  principiul randamentului. Semnele unei noi societăţi şi ale unui nou principiu al realităţii: abundenţa de  bunuri de consum, accesibile diferitelor pături sociale; calitatea bunurilor, considerabil crescută faţă de nivelul atins în societăţile anterioare; diminuarea timpului de muncă în favoarea timpului liber, ceea ce aduce cu sine premisele unei răsturnări de valori; pătrunderea sexualităţii în zone altădată interzise – de exemplu, în afaceri, politică, publicitate. Deşi aceste fenomene sunt vizibile în societatea occidentală contemporană, dificultatea de a gîndi un alt principiu al realităţii ţine de faptul că vechiul principiu al realităţii – principiul randamentului – a modelat nu doar realitatea şi relaţiile sociale, ci şi mintea umană. Cu mintea creată „după chipul şi asemănarea“ principiului randamentului, nu putem să concepem o societate eliberată, un alt principiu al realităţii. După Marcuse, soluţia este să apelăm la ceea ce s-a păstrat în inconştient, şi, desigur, la cunoştinţele de psihanaliză, pentru că inconştientul este, aşa cum demonstrează psihanaliza, singura regiune a minţii umane în care s-a păstrat amintirea satisfacerii instinctuale neîngrădite. Ca atare, recuperarea inconştientului nu are doar o valoare terapeutică pentru individ, ci are şi o valoare terapeutică  pentru societate. Paradoxul este că ceea ce există în inconştient este considerat a fi regresiv, a ţine de un trecut irecuperabil (chiar şi prin psihanaliză), în timp ce Marcuse susţine că în acest trecut, al primei copilării, trebuie căutate premisele pentru a gîndi viitorul, pentru a gîndi o realitate eliberată de represiunea instinctelor. Altfel spus, cuceririle civilizaţiei contemporane pot fi fructificate doar dacă concepem o nouă realitate, pornind de la inconştient şi de la principiul plăcerii. Această nouă realitate are alte simboluri decît realitatea socială pe care o cunoştea Freud. Astfel, societatea modernă îl avea ca simbol pe Prometeu, simbolul muncii şi al reprimării instinctelor, iar  societatea modernă, nerepresivă îi are ca simboluri pe Orfeu şi pe Narcis, fiindcă imaginea lor este una a   bucuriei şi împlinirii; vocea lor nu comandă, ci cîntă, gestul lor oferă şi primeşte, gestul lor este  pacificator, punînd capăt muncii şi cuceririi. Tot în inconştient vom găsi sugestii pentru sexualitatea omului care trăieşte într-o î ntr-o societate de acest tip: el sugerează transformarea sexualităţii în Eros, ceea ce înseamnă că sexualitatea genitală pusă în slujba reproducerii şi, odată cu ea, familia monogamă care a stat la baza societăţii moderne, sunt depăşite în direcţia recuperării surselor de plăcere pe care le oferă celelalte zone erogene ale corpului. Organismul întreg, şi nu doar zonele genitale, constituie în această viziune fundamentul sexualităţii. Se pune întrebarea: eliberarea sexualităţii, pe care o presupune o societate nerepresivă, ar aduce după sine dispariţia culturii? Marcuse consideră că sexualitatea eliberată are în sine tendinţa de a se sublima şi de a crea noi forme de cultură. I NCONŞTIENTUL ŞI AGRESIVITATEA DISTRUCTIVĂ  Noţiunea de inconştient în psihanaliză a fost elaborată în legătură cu sexualitatea, în special cu cea infantilă. Freud acordă o importanţă redusă agresivităţii şi, ca urmare, în prima teorie despre instincte, agresivitatea nu figurează la Freud ca un instinct de sine stătător, ci reprezenta un mijloc pus în slujba instinctelor Eului, în lupta acestora pentru autoafirmare şi autoconservare. Este de remarcat faptul că Freud nu-l aprobă pe Adler, care, în 1908, vorbeşte despre agresivitate ca despre un instinct de sine stătător.

45

Abia după 1920, Freud recunoaşte existenţa unui instinct agresiv independent, autonom şi-şi modific modificăă substa substanţi nţial al teoria teoria despre despre psihic psihic,, fără fără să reuşea reuşească scă să includ includăă într-a într-adev devăr ăr în psihan psihanali aliză ză agresivitatea în toate dimensiunile sale. Pe de altă parte, din punctul de vedere al societăţii contemporane, problem agresivităţii distructive a devenit problema centrală. Dacă la începutul secolului XX sexualitatea polariza interesul teoretic şi  practic, sfîrşitul secolului XX este dominat, teoretic şi practic, de această problemă a agresivităţii distructive. Importanţa ei derivă din situaţia actuală în care, pentru prima dată în istoria omenirii, cuceririle ştiinţei şi tehnicii creează condiţii pentru ca agresivitatea distructivă să pericliteze nu numai o  populaţie  populaţie sau alta, ci întreaga întreaga umanitate. umanitate. În acest context, contribuţia contribuţia psihanalize psihanalizeii la înţelegerea înţelegerea acestei  probleme extrem de preocupante pentru secolul XXI este foarte importantă. În a doua teorie despre instincte, Freud va reconsidera rolul agresivităţii în planul psihicului şi, mai mult, va elabora, pe baza ei, o viziune atotcuprinzătoare de tip filosofic, în care se vor înfrunta instinctul vieţii (Erosul) cu instinctul morţii (Thanatosul), acest nou dinamism al instinctelor înlocuind dualismul din prima teorie, dualism în care se confruntau instinctul sexual cu cel de conservare. Dacă în prima teorie, sexualitatea dădea măsura instinctualităţii, în a doua teorie, ea este dată de compulsia la repetiţie, expresia în plan psihic a instinctului morţii.

Curs 19 Inconştient şi agresivitate distructivă (continuare) A doua teorie de instincte este, ca şi prima, o teorie dualistă (fapt important de subliniat, fiindcă în România, cunoaşterea cunoaşterea psihanalizei psihanalizei încă se mai află la nivelul nivelul la care se consideră consideră că psihanaliza psihanaliza este  pansexualistă, deci unilaterală). În ambele teorii există un cuplu de forţe opuse; în a doua teorie, acestea sunt Thanatos (instinctul morţii) şi Eros (instinctul vieţii). Prin Thanatos, Freud înţelege acea categorie de instincte care tind spre reducerea absolută a tensiunilor din organism, spre dezagregarea unităţilor vitale complexe, în ultimă instanţă spre reducerea vieţii la stadiul anorganic care a precedat-o. Prin urmare, această denumire de instinct al morţii este dată de Freud pentru că scopul ultim al acestui instinct este obţinerea morţii, a liniştii absolute. Un lucru important este faptul că, după Freud, Thanatos nu este apanajul anumitor celule, ci o caracteristică generală a celulelor; cu alte cuvinte, în orice celulă vie există, în mod fundamental, şi tendinţa spre autodistrugere. Prin urmare, pentru Freud instinctul agresiv este, în mod primar, un instinct de autodistrugere. Transformarea acestei autoagresivităţi şi autodistructivităţi în agresivitate orientată spre lume este u rezultat al interacţiunii cu Erosul, celălalt instinct fundamental, în sensul că orientarea, canali canalizar zarea ea tendin tendinţelo ţelorr autodi autodistr struct uctive ive se produc producee în urma urma apariţ apariţiei iei organi organism smelo elorr multic multicelu elular lare. e. Aglomerarea într-un organism a mai multor celule neutralizează tendinţele autodistructive existente la nivelul fiecărei celule şi le reorientează spre mediul înconjurător, unde se manifestă ca agresivitate şi distructivitate obiectală. În plan psihic, acestui instinct fundamental îi corespunde compulsia la repetiţie, pe care Freud a  putut-o studia în cadrul psihoterapiilor pe care le-a condus. Deşi Freud recunoaşte că teoria sa despre instinctul morţii este speculativă, filosofică, teorie care depăşeşte cu mult baza empirică de susţinere, totuşi, el nu ezită să dea mai multe exemple clinice care susţin această teorie. Primul fenomen pe care Freud îl invocă este chiar simptomul nevrotic, care are, sub mai multe aspecte, un caracter repetitiv. În primul rînd, unele din aceste simptome au o formă repetitivă, cum se întîmplă în cazul ritualurilor obsesionale. În al doilea rînd, în ceea ce priveşte conţinutul, orice simptom nevrotic repetă un conflict infantil. Un alt exemplu invocat de Freud îl constituie alte cazuri de întoarcere a refulatului. Conţinuturile refulate revin nu doar în simptom, ci şi în alte fenomene psihice – visul, anumite acţiuni, treceri la act, şi, de asemenea, în majoritatea produselor culturale. Fenomenul cel mai semnificativ pentru existenţa compu compulsie lsieii la repetiţ repetiţie ie este este transf transferu erul,l, pentru pentru că în trans transfer fer se repetă repetă nu doar doar atitudi atitudinil nilee plăcut plăcutee din trecutul îndepărtat, dar, de asemenea, se repetă şi situaţiile profund neplăcute, atitudinile autodistructive, ceea ce înseamnă că o bună parte din transferuri se află dincolo de principiul plăcerii – stau sub semnul  principiului repetiţiei şi, deci, al instinctului morţii. Celălalt pol al celui de-al doilea dualism pulsional, Erosul, presupune şi el anumite înnoiri teoretice, în sensul că, în această a doua teorie despre instincte, pentru prima dată, instinctul de autoconservare şi instinctul sexual sunt grupate în aceeaşi categorie, iar această grupare a instinctelor  fundamentale din a doua teorie se bazează pe ideea că ambele au un scop comun – conservarea şi dezvoltarea vieţii. De aceea, Erosul mai este numit şi instinct al vieţii.

46

Unul din mijloacele cele mai eficiente ale Erosului este legarea unităţilor vitale în organizări din ce în ce mai complexe. Din perspectiva acestei viziuni despre Eros, cultura nu mai apare ca un duşman al vieţii (al sexualităţii), ci ca un mijloc important pentru menţinerea vieţii. În plan psihic, Erosului, ca instinct fundamental, îi corespund două principii, care nu mai sunt opuse: principiul plăcerii şi principiul realităţii, principiul realităţii fiind considerat acum ca o formă modificată a principiului realităţii. Aşadar, în a doua teorie despre instincte, opoziţia dintre principiul plăcerii şi principiul realităţii nu mai este o opoziţie între cele două sisteme, ci una mult atenuată, în cadrul aceluiaşi sistem, sistemul Erosului. Modificări ale teoriei Deşi Freud nu a mai avut timpul necesar să-şi restructureze teoria iniţială, totuşi introducerea instinctului morţii ca un factor esenţial a adus după sine anumite modificări ale teoriei psihanalitice, care au rămas în vigoare pînă la sfîrşitul vieţii lui Freud şi care, în mare parte, sunt menţinute în psihanaliza freudiană contemporană, în special pe linie franceză. 1. Simbolul instinctualităţii, al caracterului demoniac al instinctualităţii, nu mai este instinctul sexual, ci instinctul morţii. Din această mutare de accent derivă şi cea de-a doua modificare. 2. Adevăratul adversar al culturii nu mai este instinctul sexual, ci devine Thanatosul. Datorită interrelaţiei dintre Eros şi Thanatos, datorită faptului că Erosul contrabalansează, echilibrează tendinţele distructive ale Thanatosului, este foarte important pentru supravieţuirea omenirii să nu se creeze, datorită factorilor sociali, un dezechilibru între Eros şi Thanatos, prin slăbirea Erosului, ceea ce ar duce la întărirea Thanatosului şi la periclitarea existenţei umanităţii. Culturile în care sexualitatea este sever  reprimată creează o asemenea dezechilibrare în favoarea instinctului morţii. 3. Importanţa considerabilă pe care o acordă Freud agresivităţii distructive a ridicat o problemă teoretică şi practică a modului în care tendinţele agresive sunt prelucrate psihic. În lucrarea sa, Disconfort   şi cultură , există sugestii utile pentru a evidenţia destinul psihic diferit pe care îl au Erosul şi Thanatosul. „Dacă o înclinaţie pulsională trece prin refulare, atunci părţile sale libidinale se transformă în simptome, în timp ce componentele sale agresive, în sentiment de culpabilitate.“ Contribuţia pe care o are reprimarea agresi agresivit vităţi ăţiii în nevroz nevrozăă sau în formel formelee mai mai diminu diminuate ate de neferi nefericir ciree este, este, după după Freud, Freud, import important antă. ă. Fenomenu Fenomenull cel mai spectaculos spectaculos este reacţia terapeutică terapeutică negativă. Acest fenomen constă într-o reacţie reacţie  paradoxală a pacientului faţă de progresele terapiei. Reacţia paradoxală constă într-o înrăutăţire a stării sale, împotriva progreselor terapiei. Explicaţia constă în aceea că sentimentul de culpabilitate nu-i permite însănătoşirea, boala fiind necesară în structura psihică în calitate de pedeapsă pentru acumulările de agresivitate din Supraeu. În această această ultimă ultimă teorie despre instincte, instincte, sentimentul sentimentul de culpabilitate culpabilitate legat de agresivitate agresivitate devine  principalul rău pentru omul care trăieşte în cultură. Acest sentiment de culpabilitate inconştient este   princ principa ipalul lul advers adversar ar al ferici fericirii rii omului omului.. Virule Virulenţa nţa (carac (caracteru terull nociv) nociv) sentim sentimentu entului lui de culpab culpabilit ilitate ate inconştient derivă din aceea că nu doar comportamentul neconform cu valorile acceptate de individ trezeşte vinovăţia, ci şi simplele intenţii au acelaşi efect. Aşadar, paradoxal, cu cît o persoană este mai normală din punct de vedere moral, cu cît are un Supraeu mai puternic, cu cît în plan comportamental este mai conformă cu valorile asumate, cu atît starea sa psihică va fi mai tensionată, datorită acumulării de intenţii „rele“. Acest rol pe care îl joacă sentimentul de vinovăţie derivă, după Freud, din relaţia Supraeului cu agresivitatea în primele faze ale vieţii. În formarea Supraeului, Supraeului, în copilărie, copilărie, agresivitatea agresivitatea joacă un rol important: important: copilul copilul se identifică cu autoritatea frustrantă, care devine, prin urmare, autoritate internă şi care exercită din interior aceleaşi interdicţii şi pedepse pe care le exercita din exterior. După momentul cristalizării Supraeului, procesul se repetă. Cu alte cuvinte, o bună parte din agresivitatea pe care Eul ar vrea să o îndrepte spre obiecte externe, dar care se loveşte de interdicţii interne sau externe de nedepăşit, este preluată de Supraeu şi reorientată spre Eu.  Agresivitatea în psihanaliza contemporană  Pe bună dreptate, Anna Freud a afirmat că introducerea instinctului morţii în teoria psihanalitică a divizat lumea psihanalitică în două părţi ireconciliabil opuse: adepţii şi adversarii teoriei despre instinctul morii. Dintre susţinătorii contemporani ai acestei concepţii sunt psihanaliştii francezi. Între adepţi există psihanalişti care, acceptînd ideea de instinct al morţii, au adus îmbogăţiri importante teoriei freudiene. Melanie Klein a descris manifestările cele mai timpurii ale instinctului morţii. Agresivitatea orală a copilului se exprimă în fantasmele sale sadic-orale, în care îşi însuşeşte

47

interiorul trupului matern, îl încorporează şi îl distruge cu cruzime. Copilul proiectează asupra mediului său nu doar fantasmele sale legate de Eros, ci şi pe cele alimentare de agresiune distructivă. Prin introiectarea acestor proiecţii se formează, după modelul formării obiectului bun, şi obiectul rău. Cu alte cuvinte, prin introiecţia proiecţiilor care ţin de agresivitatea distructivă, se va forma în psihismul copilului obiectul rău – sînul rău. În lumea anglo-saxonă postkleiniană, noţiunea de Thanatos îşi pierde complet relevanţa, fără ca  problematica agresivităţii să fie neglijată. La Kohut, agresivitatea copilului nu mai vine din acest instinct fundamental, nu are în mod esenţial şi originar un caracter distructiv, ci agresivitatea poate funcţiona ca mijloc de delimitare a copilului faţă de mamă. În esenţă, psihanaliştii anglo-saxoni, care resping ipoteza existenţei unui instinct al morţii, îşi susţin poziţia prin afirmaţia că faptele de la care pornea şi Freud pot fi explicate şi fără a apela la ipoteza unui instinct al morţii.  Instinctul morţii din perspectiva etologiei Caracteristicile etologiei Una din preocupările principale ale etologiei a fost studiul agresivităţii în lumea animală, dar şi în lumea umană. Etologia este deci o disciplină despre care se poate spune că este utilizată pentru validarea sau invalidarea teoriei despre instinctul morţii. A început prin a studia animalele, dar în stare de libertate. Etol Etolog ogia ia se prez prezin intă tă ca o disc discip iplin linăă foar foarte te rigu riguro roas asă, ă, care care utili utilize zeaz azăă meto metode dele le obse observ rvaţ aţiei iei şi experimentului în mod curent. Etologia s-a ocupat în special de animalele sociale; din etologia animală sa dezvoltat treptat o etologie umană, care îşi propune să verifice, prin studiu direct asupra omului, ipotezele obţinute prin studiul animalelor sociale. Etologia afirmă că avem de a face cu un instinct de sine stătător şi, pînă în acest punct, există suprapunere cu psihanaliza freudiană. Însă în etologie, agresivitatea nu este un instinct al morţii, instinct  paradoxal, ci este un instinct ca toate instinctele, adică are scopul de amplificare, conservare şi protejare a vieţii. Cum lucrează agresivitatea în slujba vieţii, în lumea animală şi în lumea umană? Primul mijloc este acela că între grupurile de animale şi de oameni există o respingere reciprocă, respingere care permite răspîndirea speciei respective pe întreg teritoriul care îi este favorabil, ceea ce împiedică epuizarea resurselor unui biotop. Exemplul cel mai spectaculos îl constituie specia umană, care, datorită acestei respingeri reciproce a grupurilor, a ajuns să colonizeze întreaga suprafaţă a globului. Un al doilea mijloc constă în selecţionarea exemplarelor celor mai bine dotate genetic în vederea reproducerii. Chiar şi la animalele cele mai lipsite de teritorialitate (ierbivorele), există lupte între masculi, în perioada de rut, în scopul de selecţionare a celui mai performant bagaj genetic. Pe de altă  parte, această competiţie asigură progeniturii, prin selecţia celor mai puternici, o protecţie superioară. Un al treilea mijloc constă în aceea că structurarea în grupurile de apartenenţă conduce la diminuarea agresivităţii. S-a constatat experimental că în grupurile nestructurate agresivitatea intragrupală este foarte mare, dar stabilirea unei ierarhii contribuie la scăderea agresivităţii: fiecare individ are o anumită poziţie în această ierarhie, astfel încît animalele aflate pe poziţii ierarhice inferioare nu vor mai ataca niciodată animalele alfa. Ca acest scop constructiv al agresivităţii să poată fi atins, evoluţia a creat anumite inhibiţii înnăscute ale agresivităţii, care o menţin în limitele sale constructive. În etologie, aceste inhi inhibiţ biţii ii înnăs înnăscu cute te sunt sunt comp compor orta tame mente nte anal analog ogee mora moralei lei,, ca şi cum cum şi anim animale alele le şi-a şi-arr ghid ghidaa comportamentul după decalog. Se poate spune deci că există o morală naturală. Un exemplu în acest sens îl constituie comportamentele de liniştire: acel comportament care semnalizează intenţiile pacifice ale animalului, prin emiterea de semnale opuse ca sens semnalelor  agresive. Dacă un animal va ataca prin mărirea proporţiilor corpului, comportamentul de liniştire va consta în diminuarea proporţiilor corpului. În lumea umană, asemenea comportamente sunt plecăciunea, salutul prin descoperire. Un alt exemplu îl reprezintă comportamentele de liniştire prin remotivare, prin care animalul atacat şi inferior remotivează animalul superior, fie în sens sexual, fie trezindu-i sentimentul de îngrijire a  progeniturii. La antropoide, remotivarea prin comportament sexual este un mijloc foarte frecvent utilizat. Semnalul-cheie este prezentarea genitală (tipic feminin, dar utilizat şi de masculi).

După Lorenz şi etologi, ipoteza lui Freud despre Thanatos este falsă. Din punct de vedere etologic, distructivitatea nu este ceva înnăscut, ci este rezultanta discrepanţei de ritm dintre dezvoltarea biologică a omului şi dezvoltarea sa culturală. În timp ce dezvoltarea sa biologică este foarte lentă, dezvoltarea culturală este extrem de rapidă. Un exemplu îl constituie faptul că, datorită dezvoltării culturale,

48

agresivitatea umană foloseşte arme cu acţiune de la mare distanţă, arme de distrugere în masă, care, prin existenţa lor, scot din acţiune acele inhibiţii înnăscute ale agresivităţii care caracterizează şi fiinţa umană. Locuirea în marele oraş este o sursă de agresivitate distructivă, pentru că scoate din acţiune un inhibitor înnăscut al agresivităţii – intercunoaşterea personală. Deoarece codul genetic care controlează comportamentul uman s-a format în comunităţi mici, intercunoaşterea este un inhibitor al agresivităţii.

Curs 20 (7-II) Inconştientul şi structura psihicului Descop Descoperi erirea rea inconş inconştien tientulu tuluii a repus repus în discuţ discuţie ie proble problema ma struct structuri uriii psihic psihiculu ului.i. În interi interioru orull  psihanalizei freudiene există două teorii despre psihic. În prima teorie (rămasă valabilă pînă la 1920),   psihi psihicul cul era struct structura uratt pe trei trei nivelu niveluri: ri: conşti conştient ent,, precon preconşti ştient ent şi inconş inconştien tient.t. Aceste Aceste nivelur nivelurii erau erau considerat consideratee de Freud ca fiind instanţe instanţe ale psihicului, psihicului, aflate într-o relaţie de intercondiţ intercondiţionar ionare, e, un aspect important al aceste intercondiţionări fiind faptul că între ele există cenzuri: o cenzură între inconştient şi  preconştie  preconştient, nt, iar între preconştie preconştient nt şi conştient o altă cenzură. Un aspect aspect important important legat de inconştien inconştientt este că, în prima teorie despre psihic, inconştientul apare ca substantiv, ca instanţă bine determinată de celelalte, inconştientul fiind asimilat în această teorie cu refulatul. Refulatul era considerat a se suprapune complet cu istoria infantilă a libidoului. A doua teorie despre psihic rămîne o teorie definitivă în psihanaliza freudiană; a fost elaborată începînd cu 1920 şi este o teorie mult mai complexă, mai elaborată, în care viziunea despre inconştient se modifică substanţial. În esenţă, în a doua teorie, inconştientul nu mai este o instanţă de sine stătătoare, nu mai este substantiv, ci devine un adjectiv care caracterizează toate cele trei instanţe. A doua idee înnoitoare în raport cu prima teorie este aceea că Freud admite explicit existenţa unui inconştient diferit de refulat, diferit de elementele instinctuale naturale pe care cultura le respinge. Pentru  prima dată, în această a doua teorie, Freud acceptă că există un inconştient de sus, un inconştient care încorporează norme şi valori culturale, şi îl î l teoretizează. Acest inconştient este denumit generic Supraeu. La aceste schimbări de perspectivă a contribuit îmbogăţirea experienţei clinice a lui Freud, dar şi a lui Adler şi Jung. Jung este primul care vorbeşte despre un inconştient care încorporează germeni culturali.  Prezentarea celor trei instanţe psihice Prima instanţă: Sinele – Das Es (germ.); sine/se (rom.); soi/ça (fr.) Das Es este un pronume impersonal care corespunde mai bine lui Se. În româneşte s-a renunţat la termenul „Sine“ pentru că se creau confuzii cu terminologia lui Jung şi cu psihologia Sinelui (Self). Englezii nu au tradus termenul german, ci au preluat, din latină, termenul Id . Se-ul (instanţa bazală) se referă la polul instinctual al personalităţii şi conţine reprezentanţii psihici ai instinctelor sau pulsiunilor. Aceste conţinuturi sunt în cea mai mare parte inconştiente, dar o parte dintre ele sunt susceptibile de a deveni conştiente în mod firesc. Aceleaşi conţinuturi ale Se-ului sunt, pe de o parte, ereditare (înnăscute), iar pe de altă parte sunt dobândite (reprezintă rezultatul refulării). Din punct de vedere economic (punctul de vedere cantitativ asupra energiei psihice), Se este izvorul de energie al psihicului. Din punctul de vedere dinamic (al raportului dintre forţele psihice), Se intră în conflict cu Eul si Supraeul. Din punct de vedere genetic, Se constituie baza din care apar Eul si Supraeul, sub influenţa lumii externe. Confor Conform m ultime ultimeii teorii teorii despre despre instinc instincte, te, forţele forţele instin instinctu ctuale ale fundam fundament entale ale sunt sunt Erosul Erosul şi Thanatosul. Erosului îi corespund principiul plăcerii şi principiul realităţii ca formă modificată a primului, iar Thanatosului îi corespunde principiul repetiţiei. Viziunea asupra inconştientului din a doua teorie despre psihic prezintă puncte comune, dar şi deosebiri importante faţă de viziunea despre inconştient din  prima teorie. Ceea ce este comun la cele două viziuni se concretizează în faptul că Se preia conţinuturile inconştientului din prima teorie, deosebirea fiind că în a doua teorie, psihismul inconştient nu se mai reduce la Se. În a doua teorie, Eul are o parte inconştientă, de asemenea şi Supraeul. O altă deosebire faţă de prima teorie este că Se nu mai este atît de tranşant distins de celelalte instanţe. Nu mai este distins tranşant nici de biologic şi nici de Eu. Cu alte cuvinte, în a doua teorie se pune accent mai puternic pe continuitatea dintre diferitele instanţe. În ceea ce priveşte funcţionarea Se, acesta preia caracteristicile funcţionării inconştientului din  prima teorie, adică: predominarea proceselor primare; organizare complexuală (sub forma de complexe); dualismul forţelor instinctuale; absenţa contradictiei la nivelul Se-ului.

49

A doua instanţă: Eul – Das Ich (germ.), Eul (rom.), moi (fran.), Ego (engl.). Eul este instanţa de comandă şi control a întregii activităţi psihice. Eul are ca nucleu conştientul, include, de asemenea,  preconştientul şi are şi o latură inconştientă. Geneza şi funcţiile Eului. În ceea ce priveşte geneza, Eul se naşte din Se, sub influenţa realităţii externe. În ceea ce priveşte funcţiile, acestea vizează atît realitatea externă, cît şi cea internă, psihică. Funcţia cea mai importantă a Eului este autoconservarea organismului , pentru care de o importanţă decisivă este cunoaşterea lumii externe şi acumularea în memorie a experienţelor trăite. O altă funcţie esenţială, foarte importantă pentru sănătatea mentală, este testarea realităţii. Această funcţie se referă la diferenţierea între realitatea externă şi cea internă, psihică. Perturbarea acestei funcţii în diferite grade dă conţinut diferitelor forme de patologie psihică, de la perturbări uşoare, caracteristice nevrozelor, pînă la cele majore, în care realitatea externă şi cea internă nu mai sunt bine distinse (psihozele). Această diferenţă se vede în forma de transfer: transferul nevrotic este un transfer în care analizandul păstrează forma „ca şi cum“, în timp ce în transferul psihotic, psihanalistul este chiar tatăl, mama etc. A treia funcţie a Eului este modificarea realităţii externe în conformitate cu necesităţile subiectului. Pentru a realiza această modificare, Eul apelează la motricitatea organismului. A patra funcţie vizează interiorul (realitatea psihică ); ); în psihanaliza freudiană, această dimnensiune se concentrează în controlul instinctelor. Rolul Eului este de a asigura doar atîta satisfacţie instinctuală cîtă nu periclitează securitatea  psihică. Observaţie: această funcţie se realizează prin mecanismele Eului. Alte orientări ale psihanalizei (de exemplu, Adler) au pus în evidenţă alte mijloace de apărare, care nu vizează lumea instinctuală. Dacă la Freud, mijloacele vizau apărarea faţă de instincte, la Adler se referă la conflictele şi insecuritatea care  provin din disfuncţiile autoestimaţiei. Principiul după care se ghidează activitatea Eului este principiul realităţii, care impune renunţarea la satisfacţia pulsională sau modificarea acestei satisfacţii dacă respectiva satisfacţie pune în pericol securitatea subiectului. Trecerea de la principiul plăcerii la principiul realităţii se face treptat, prin intermediul unor acumulări successive. La începutul dezvoltării individului, Eul nu se deosebeşte de Se, Eul fiind doar un mijloc de a exprima sau realiza cerinţele Se-ului. Această etapă din dezvoltarea Eului se numeşte Eul ideal . Pe măsură ce mediul începe să se opună mai mult cerinţelor subiectului, Eul ideal se estompează, el fiind deci o formaţiune foarte primitivă în dezvoltarea Eului. Maturitatea psihică, din  punct de vedere psihanalitic, este atinsă în momentul în care Eul dobîndeşte autonomie în raport cu celelalte instanţe ale psihicului, cînd este autonom faţă de Se şi Supraeu; avem de a face cu un Eu matur  cînd el nu mai este comandat de Se şi tutelat de Supraeu. A treia instanţă: Supraeul – Das Überich (germ.), Supraeu (rom.), surmoi (fr.), superego (engl.) Supraeul este o instanţă supraordonată Eului atîta timp cît Eul este imatur. În condiţii de maturitate, Eul se detaşează de Supraeu. Din punct de vedere freudian, Supraeul se naşte din complexul oedipian, prin identificarea cu  părintele de acelaşi sex. Prin această identificare ,copilul interiorizează interdicţiile pe care respectivul  părinte le exprimă: interzicerea tendinţelor incestuoase şi a tendinţelor agresive adresate părintelui de acelaşi sex. În perioada de latenţă, acestui nucleu al Supraeului i se adaugă, tot pe cale afectivă, norme morale şi estetice care completează sistemul de norme şi valori ce există inconştient în fiecare dintre noi. Teoria freudiană a suferit pe parcursul dezvoltării psihanalizei anumite modificări şi îmbogăţiri. Există o categorie de psihanalişti care consideră că germenii Supraeului se formează mai devreme decît  perioada oedipiană în care îi situa Freud (Melanie Klein, R. Spitz). O altă dezvoltare a teoriei freudiene este cea cu privire la relaţia Supraeu şi Idealul Eului.  Idealul Eului nu este Eul Ideal; el este o parte a Supraeului care conţine dimensiunea de ideal a personalităţii – dimensiunea stimulativă. La Freud, Supraeul şi Idealul Eului apar ca fiind sinonime. Ulterior, s-a considerat că este vorba de aspecte diferite ale Supraeului (chiar instanţe diferite): Supraeul ar fi partea coercitivă, în timp ce Idealul Eului ar fi  partea stimulativă. H. Neunberg consideră că cele două aspecte, Supraeul şi Idealul Eului, sunt diferite ca funcţie funcţie pentru că au o sorginte sorginte diferită: Supraeul Supraeul are sorginte sorginte paternă (de aici şi caracterul caracterul coercitiv), coercitiv), în timp ce Idealul Eului are o sorginte maternă, care îi imprimă şi caracterul şi funcţia, în sensul că în relaţionarea maternă, elementul esenţial este iubirea, în timp ce în relationarea cu tatăl, frica este aspectul dominant. De aici caracterul restrictiv al Supraeului în sens propriu. Supraeul sau morala inconştientă  („Inconştientul de sus“)

50

Ca ti tipp de mora morali lita tate, te, moral moralaa inco inconş nşti tien entă tă este este o mora morală lă eter eteron onom omă, ă, adic adicăă este este vorb vorbaa de o interiorizare fără asimilare, interiorizarea părintelui fără ca Eul să asimileze normele respective. Binele şi răul sunt, pentru acest tip de morală, echivalente cu ceea ce obţine aprobarea sau dezaprobarea părintelui interior. J. Piaget confirmă faptul că o primă etapă în dezvoltarea moralei este morala eteronomă. În al doilea rînd, interiorizarea valorilor şi normelor care dau conţinut Supraeului este o intriorizare exclusiv afectivă, fără participarea alegerii conştiente sau a reflecţiei, pîrghiile acestei interiorizări fiind sentimentele pozitive – iubirea faţă de părinţi, şi negative – frica faţă de părinţi. Din această natură a interiorizării derivă necesitatea reevaluării conţinuturilor Supraeului şi confruntarea lor cu valorile Eului. Din punct de vedere al structurii, Supraeul are un nucleu, care constă din interdicţia tendinţelor  incestuoase şi agresive faţă de părinţi, aşa cum se manifestă ele în primii ani de viaţă. Alături de acest nucleu există o sumă de elemente adiacente, preluate de asemenea afectiv de la înlocuitorii părinţilor  (profesori şi educatori). Funcţi Funcţiile ile Supraeu Supraeului lui derivă derivă din aceast aceastăă struct structură ură:: nucleu nucleului lui Suprae Supraeulu uluii îi coresp corespund und funcţi funcţiii  permanente (pentru existenţa în cultură este vitală interzicerea incestului şi agresivitatea distructivă), iar  elementelor adiacente le corespund funcţii temporare, în sensul că Supraeul joacă rol de instanţă morală supremă atîta timp cît Eul este imatur. Maturizarea morală înseamnă înlocuirea moralei inconştiente a Supraeului prin morala conştientă a Eului.  În morala inconştientă: I. Datoria: este necondiţionată. Conflictul dintre tendinţa interzisă şi norma morală este inconştient, tendinţa interzisă fiind refulată în absenţa unei judecăţi de valoare conştiente şi a unei alegeri conştiente. II. Sentimentul de culpabilitate: este inconştient şi este generat de existenţa refulatului. În acest  plan, sentimentul de culpabilitate este independent de realizarea răului, de comportamentul negativ şi, de asemenea, este anterior lui. Oricît ar fi de paradoxal, există răufăcători din sentiment de culpabilitate, delincvenţi care apelează la acest comportament datorită unei nevoi interne de a relaxa sentimentul de culpabilitate prin pedeapsa care vine după comportamentul antisocial. III. Mecanismele de luptă: cel mai folosit este refularea. Refularea nu permite pătrunderea în conştient conştient a tendinţelor tendinţelor negative, negative, nu permite permite deci confruntarea confruntarea dintre bine şi rău. Acţiunea refulării refulării este subminată de pericolul permanent al întoarcerii refulatului. Refularea, ca mijloc de acţiune morală, este un mecanism ineficient.  În morala conştientă: I. Datoria: este condiţionată de un proces care se desfăşoară în plan conştient şi în cadrul căruia  judecata de valoare şi alegerea liberă întemeiază datoriile şi ierarhia lor. Nu există valoare sau normă care să nu fie chestionată, pusă în discuţie în vederea unei alegeri. II. Sentimentul de culpabilitate: este ulterior actului imoral. Acest fapt face cu putinţă actele reparatorii care să înlăture efectele unui comportament imoral. III. Mecanismele de luptă: reprimarea. Tendinţa interzisă poate pătrunde în conştient, unde se declanşează un conflict conştient care poate să aibă ca efect alegerea de a suprima actul.

Morala inconştientă este o morală autoritară, a datoriei, în timp ce morala conştientă este o morală a  binelui şi păstrează comunicarea în relaţie.

Curs 21 Mecanismele de apărare ale Eului Eul are, la rîndul său, o dimensiune inconştientă, constituită tocmai de mecanismele de apărare ale Eului. Dintr-un punct de vedere mai general, aceste mijloace de apărare alcătuiesc un aspect important al homeostaziei psihice. În psihanaliza freudiană (prima care studiază această dimensiune, studiu ce începe cu refularea), mecanismele de apărare ale Eului vizează în special, aproape exclusiv, dimensiunea   pulsi pulsiona onală lă a person personali alităţ tăţii. ii. Funcţi Funcţiaa mecani mecanism smelor elor de apărar apăraree ale Eului Eului este, este, aşadar aşadar,, de a contro controla la reprezentanţii psihici ai pulsiunilor pentru a evita conflictele psihice şi pentru a asigura securitatea psihică şi fizică a organismului. Un studiu de sinteză asupra acestui capitol a fost realizat pentru prima dată de Anna Freud, în lucrarea Eul şi mecanismele de apărare. Situaţiile în care intră în funcţiune mecanismele de apărare ale Eului 1. Cea mai cunoscută situaţie din practica psihanalitică este cea în care apărarea este realizată de Eu datorită fricii de Supraeu – situaţie tipică pentru nevroza adulţilor. În această situaţie este vorba despre o

51

tendinţă pulsională care devine conştientă şi pe care Eul ar satisface-o, dacă nu s-ar împotrivi Supraeul. Eul se supune cerinţelor Supraeului şi se angajează în luptă împotriva tendinţei respective. În această situaţie, motivul apărării nu se află în Eu, este exterior Eului. Se poate spune, mai concis, că Eul anumitor  adulţi se teme de o anumită tendinţă instinctuală pentru că se teme de Supraeu. Din punct de vedere terape terapeuti utic, c, consec consecinţa inţa aceste acesteii situaţ situaţii ii este este aceea aceea că unul unul din efortu eforturil rilee analiz analizei ei se orient orienteaz eazăă spre spre diminuarea forţei Supraeului sau chiar spre destrămarea sa. 2. Situaţia caracteristică pentru copilărie este aceea în care apărarea împotriva instinctelor este  provocată de frica faţă de părinţi. De această dată, nu numai că motivul apărării nu se află în Eu; mai mult, motivul apărării este exterior psihicului. Această situaţie mai spune şi că nu este neapărată nevoie de existen existenţa ţa Suprae Supraeulu uluii pentru pentru a pune pune în mişcar mişcaree mecani mecanism smele ele de apărar apăraree ale Eului. Eului. Copilu Copilull se împotriveşte propriilor tendinţe instinctuale datorită fricii de părinţi. Frica de castrare pe care o simte copilul este similară cu rolul pe care îl joacă, mai tîrziu, mustrările de conştiinţă provocate de Supraeu. Din punct de vedere terapeutic, consecinţa acestui fapt este necesitatea unei educaţii permisive; educaţia  permisivă preîntîmpină formarea nevrozei infantile şi deci şi a nevrozei adultului. 2. Situaţia în care apărarea împotriva instinctelor este pusă în mişcare de intensitatea instinctelor. Există cel puţin două astfel de momente: pubertatea şi climacteriul, aşa-zisa vîrstă critică succesivă maturităţi. În acest caz, motivul apărării se află în Eu – frica de a nu fi copleşit de forţa pulsiunilor. 4. Situaţia în care motivele ţin, de asemenea, de Eu; un asemenea motiv este nevoia de sinteză şi de coerenţă a Eului. Eul matur are nevoia de a sintetiza tendinţele contradictorii, cum ar fi homosexualitatea şi heterosexualitatea, pasivitatea şi activitatea; care dintre aceste tendinţe contradictorii este reprimată depinde de o sumă de factori, între care un rol important îl are situaţia psihică concretă. În terapie, această oscilaţie între tendinţele heterosexuale şi cele homosexuale apare uneori în mod evident, în sensul că eşecurile pe linia tendinţelor heterosexuale het erosexuale induc o regresie spre tendinţele homosexuale. Cîteva Cîteva dintre dintre mecanisme mecanismele le de apărare apărare ale Eului: refularea, refularea, regresia, regresia, formaţiunea formaţiunea reacţională reacţională,, izolarea, anularea retroactivă, proiecţia, introiecţia, sublimarea (considerată în psihanaliză poate singurul mecanism de apărare sanogen), raţionalizarea, identificarea cu agresorul etc.  Raţionalizarea este, din punct de vedere istoric, primul mecanism de apărare al Eului studiat în   psihanaliză. Acţiunea raţionalizării este, poate, cea mai uşor accesibilă observaţiei curente. În sens  psihanalitic, termenul de „raţionalizare“ poate fi definit (după Laplanche şi Pontalis) astfel: „Procedeu  prin care subiectul încearcă să dea o explicaţie coerentă din punct de vedere logic sau acceptabilă din  punct de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment, ale căror adevărate motive nu sunt cunoscute. Se vorbeşte în special despre raţionalizarea unui simptom, a unei compulsiuni defensive, a unei formaţiuni reacţionale. În delir, raţionalizarea intervine pentru a-l sistematiza.“ Adese desea, a, comp compor orta tam mentu entull nevr nevrot otic ic sau sau perv perver erss face face obie obiect ctul ul raţi raţion onal aliz izăr ării ii.. Astf Astfel el,, comportamentul homosexual masculin este, nu de puţine ori, raţionalizat invocîndu-se superioritatea intelectuală şi estetică a bărbatului. Tendinţele autodistructive pot fi raţionalizate prin teorii referitoare la dietă sau teorii estetice despre silueta feminină.  Exemple: Raţion Raţionali alizare zareaa apelea apelează ză la consid considere erente nte moral moralee pentru pentru a ascund ascundee comple complexul xul de inferioritate. O tînără obeză cu chip foarte frumos vorbeşte, la un moment dat, despre emoţia erotică foarte puternică produsă de relatarea soţului ei despre un prieten de familie deosebit de dotat din punct de vedere sexual. O surprinde foarte mult faptul că se poate gîndi la aşa ceva, dar apoi îşi spune că o soţie trebuie să fie fidelă şi în gînduri. Apoi, spre sfîrşitul orei de analiză, spune adevăratul motiv pentru a nu se gîndi la aceste lucruri: „O persoană care arată ca mine nu are voie să se gîndească la aventuri extraconjugale.“ Unii psihanalişti nu enumeră raţionalizarea printre mecanismele de apărare ale Eului pentru că ea nu este orientată direct, ci indirect împotriva tendinţelor instinctuale.  Formaţiunea reacţională  Definiţie: Formaţiunea reacţională este o atitudine sau un comportament opuse ca sens unei dorinţe refulate, atitudine sau comportament care s-au constituit ca reacţie faţă de tendinţa respectivă. De exem exempl plu, u, pudo pudoar area ea exces excesiv ivăă este este cons consid ider erat atăă a fi o form formaţi aţiun unee reacţ reacţio iona nală lă faţă faţă de tend tendin inţel ţelee exhibiţioniste. Formaţiunile reacţionale pot fi mai restrînse ca semnificaţie, punctuale, în structura personalităţii, sau pot avea un caracter general, atunci cînd iau forma unei trăsături de caracter. Freud a descoperit existenţa acestui mijloc de apărare prin studiul nevrozei obsesionale. Personalitatea obsesionalului este

52

formată din trăsături cum ar fi: scrupulozitate, pudoare, spirit de ordine şi curăţenie, conştiinciozitate,  punctualitate, milă, toate acestea reprezentînd formaţiunea reacţională faţă de particularităţile pe care le are sexualitatea infantilă în faza sadic-anală. Se consideră că formaţiunea reacţională este o apărare reuşită, cu forţă de menţinere, întrucît atît tendinţa sexuală refulată, cît şi cerinţa contrară care o interzice sunt eliminate din conştiinţă, fiind înlocuite ambele prin particularităţi morale determinate şi împinse la extrem. În nevroza isterică poate să apară, de asemenea, formaţiunea reacţională, dar cu o valoare punctuală  – cazul tandreţei excesivă a unor mame isterice faţă de copiii lor, pe care, în fond, nu-i iubesc, ci de fapt îi urăsc.  Identificarea În sensul comun al termenului, situaţia în care două persoane, A şi B, se află într-un raport de identificar identificaree înseamnă înseamnă că persoana persoana A preia treptat trăsăturile trăsăturile persoanei persoanei B. Viziunea Viziunea psihanalitică psihanalitică asupra asupra identificării introduce perspectiva asupra inconştientului; conform acestei perspective, cînd două persoane se află într-o relaţie de identificare, Eul uneia preia în mod inconştient anumite trăsături de la cealaltă. Faptul că fiul reproduce comportamentul tatălui său decedat nu constituie o ilustrare a identificării în sens freudian; dimpotrivă, dacă acelaşi fiu cade pradă unui leşin cu caracter isteric, acest fapt constituie, pentru  psihanalişti, dovada existenţei unei identificări inconştiente între Eul copilului şi tatăl său mort. Între formele de identificare se numără şi identificarea cu agresorul. Acest concept poate fi utilizat şi în înţelegerea unor fenomene sociale, nu doar a fenomenelor psihice. Identificarea cu agresorul este un mijloc de apărare utilizat în relaţiile cu obiectele lumii exterioare cărora subiectul nu poate să le facă faţă.  Exemple (Anna Freud): - Un elev este îndemnat către o terapie psihanalitică datorită grimaselor pe care le făcea în clasă, în momentul în care profesorul îl mustra. Profesorul este deranjat de aceste grimase, pentru că provocau ilaritate în clasă. Analiza ajunge la concluzia că respectivele grimase nu erau altceva decît o imagine deformată deformată a trăsăturilo trăsăturilorr profesorulu profesoruluii cuprins cuprins de mînie. mînie. Tînărul Tînărul îşi domina domina teama provocată provocată de profesor  profesor   prin identificarea cu el. - O fetiţă în vîrstă de 3-4 ani descoperă singură valoarea defensivă a identificării cu agresorul. Ea nu avea curaj să traverseze holul întunecos al locuinţei pentru că îi era frică de stafii. Descoperă la un moment dat soluţia şi i-o comunică fratelui ei: pentru a trece fără frică prin hol este suficient să te comporţi ca o stafie. Transformarea Eului propriu în obiectul temut duce la înlocuirea fricii prin siguranţă. - Un băieţel se identifică cu activitatea agresivă la care a fost supus. El vine la ora de analiză după ce, cu o zi înainte, fusese la stomatolog, iar tratamentul ăi provocase dureri considerabile. În ora de analiză începe să distrugă obiectele din cabinet: taie o gumă cu cuţitul, apoi un ghem de sfoară, ascute creioanele doar ca să le taie vîrful şi apoi să le ascută din nou, etc.  Experimentul „Piteşti“. La sfîrşitul anilor ’40, începutul anilor ’50, mai mulţi studenţi, majoritatea foşti legionari, sunt supuşi unei încercări de spălare a creierului pe deplin reuşită. Un rol important l-a  jucat identificarea cu agresorul. Rezultatul cel mai spectaculos al acestui experiment a fost transformarea victimei în călău. S-a produs o transformare inexplicabilă: „o convingere miraculoasă, misterioasă ca o mutaţie biologică“. Între rezultatele acestui experiment s-a numărat distrugerea sentimentelor filiale. Metodele reeducării folosite la Piteşti au creat premisele pentru intrarea în acţiune a mai multor  mecanisme de apărare ale Eului, între care şi identificarea cu agresorul. O particularitate a „reeducării“ a constat în crearea unei stări de teroare permanentă, care se realiza prin tortură fizică, umilire, dar mai ales (specific pentru Piteşti) convieţuirea victimei cu călăul în aceeaşi celulă, pe tot parcursul detenţiei. O altă metodă folosită a fost distrugerea morală – răpirea oricărui sprijin moral interior (religia, prietenia etc). Refularea a contribuit, de asemenea, la crearea rezultatelor acestui experiment – refularea valorilor   pozitive în care deţinuţii credeau înainte de a intra în detenţie. De asemenea, a funcţionat şi regresia.

Curs 22 MECANISMELE DE APĂRARE ALE EULUI (continuare)  Proiecţia Este unul dintre cele mai importante mecanisme de apărare ale Eului, atît în patologie cît şi  pentru sănătatea psihică şi pentru produsele culturii. Definiţie: În sens psihanalitic, proiecţia este procesul  psihic prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în afara sa, în persoane sau lucruri, calităţi, sentimente, dorinţe care îi aparţin, dar pe care nu le cunoaşte sau refuză să le accepte.

53

Proiecţia este un mijloc de apărare arhaic, care, după autori ca Melanie Klein, acţionează încă din primele luni de viaţă. Din punctul de vedere al psihopatologiei, el are o contribuţie masivă în  paranoia, dar poate fi întîlnit şi în viaţa sănătoasă şi în produsele culturii. Proiecţia participă la formarea superstiţiilor; îi regăsim efectele în mitologie şi, în general, în produsele religiei. În general, construirea unei realităţi suprasensibile este rezultatul proiecţiei în exterior, într-o lume celestă, a forţelor psihice. Lumea suprasensibilă poate fi reconvertită într-o psihologie a inconştientului. Pentru Freud, organismul este supus acţiunii a două serii de excitanţi – cei externi, de care se  poate proteja prin fugă, şi cei interni, care nu pot fi evitaţi prin fugă. Faţă de excitanţii interni, care vin în special din lumea instinctelor, Eul se apără prin mecanismele de apărare. Proiecţia are în comun cu refularea cîteva elemente: ambele îşi propun doar să îndepărteze din conştiinţă reprezentarea periculoasă a unei pulsiuni, şi nu să o modifice, aşa cum procedează, de exemplu, sublimarea. Un alt domeniu al psihopatologiei în care acţionează proiecţia sunt fobiile. În cazul fobiilor, datorită proiecţiei, un conţinut psihic este evitat ca şi cum ar fi un obiect al lumii externe. De multe ori, în viaţa cotidiană, intervenţia proiecţiei are efecte negative pentru relaţiile interindividuale. Aşa se întîmplă cu proiecţia asupra partenerului a propriilor tendinţe inconştiente la infidelitate. Astfel, subiectul se apără de aceste tendinţe, dar, în acelaşi timp, generează conflicte din cauza geloziei pe care i-o provoacă  propriile tendinţe proiectate asupra partenerului. Proiecţia poate avea şi un rol pozitiv – fenomenul numit „participare altruistă“. Acest fenomen, descris de Anna Freud, are la bază chiar mecanismul proiecţiei. Cazul la care se referă Anna Freud este cel al unei tinere profesoare care relatează în analiză că, la anii copilăriei, a fost dominată de două dorinţe  puternice: să aibă haine frumoase şi copii mulţi. Pe baza acestei dorinţe, pacienta brodase o mulţime de alte dorinţe şi construcţii imaginare. În schimb, în anii maturităţii, ea apare ca o persoană modestă, lipsită de pretenţii şi, desigur, de copii. Nu arată ambiţii şi nici spirit concurenţial. Ca adult, s-a dezvoltat în sensul opus dorinţelor infantile. În schimb, manifesta o participare deosebită la viaţa celorlalţi. Absenţa vieţii amoroase părea să fie compensată de participarea ei la viaţa colegilor. Lipsa de interes pentru  propria vestimentaţie era dublată de participare şi interes la proiectele vestimentare ale celorlalţi. Lipsa copiilor era dublată de interesul pentru copiii altora, însăşi alegerea meseriei bazîndu-se pe această  participare. Această situaţie a femeii mature este legată de faptul că, în viaţa sa de copil, a avut loc o situaţie care a determinat-o să renunţe la propriile dorinţe. Ele însă nu au fost refulate, ci proiectate. Pentru fiecare dorinţă nesatisfăcută a găsit, în lumea externă, persoane prin intermediul cărora să-şi satisfacă, prin delegaţie, propriile dorinţe. Supraeul acestei persoane se împotrivea satisfacerii propriilor dorinţe, însă îi  permitea să şi le satisfacă prin mijlocirea altora – prin participare altruistă. Un alt exemplu provine din literatură: este vorba de personajul lui Edmond Rostand, Cyranno de Bergerac, nobil francez recunoscut în lumea sa pentru curaj şi inteligenţă, dar care considera că nu are acces la iubirea femeilor datorită unui nas foarte urît. Datorită acestui fapt, blocat în satisfacerea  propriilor aspiraţii, îşi permitea realizarea acestora prin delegaţie: cînd se îndrăgosteşte de frumoasa Roxanna, proiectează asupra prietenului său, Christian, dorinţele şi realizarea dorinţelor şi, ca urmare, îl va susţine pe Christian cînd acesta p va curta pe Roxanna, iar în război îşi va expune propria viaţă pentru a-l proteja pe Christian. Cînd Christian este ucis, el renunţă la aspiraţia sa pentru Roxanna, căci îşi  permite să trăiască iubirea doar sub semnul participării altruiste. Un exemplu din psihopatologie este cel al preşedintelui Schrebber Schrebber (studiu publicat de Freud Freud în 1991). Acest caz nu este tratat direct de Freud, ci constituie o analiză de caz pe baza cărţii autobiografice a pacientului, „Memoriile unui bolnav de nervi“, publicate în 1903. Pacientul este o persoană cu nivel intelectual ridicat, doctor în drept şi fost preşedinte al Curţii de Apel din Saxonia; diagnosticul care i s-a  pus a fost cel de paranoia. Boala sa s-a desfăşurat în două etape; prima a durat aproximativ un an şi autorul consideră că, după acea perioadă, a fost complet vindecat. În această primă perioadă a fost îngrijit de către psihiatrul Flechsig; el a diagnosticat boala lui Schrebber drept ipohondrie gravă. Din relatările pacientului, reiese că simptomele sale, în această fază, n-aveau nici o legătură cu supranaturalul. După această primă fază,  pacientul se remite; soţia lui îi este foarte recunoscătoare psihiatrului. Urmează opt ani de viaţă „normală“ şi singura neîmplinire a familiei Schrebber este faptul că nu aveau copii. Totuşi, în acest interval mai apăreau semnele viitoarei îmbolnăviri, mult mai grave: pacientul visa că este din nou bolnav, iar într-o dimineaţă, între somn şi veghe, i-a trecut prin minte că ar fi minunat să fie o femeie în timpul actului sexual.

54

A doua fază a bolii a debutat după cei opt ani de remisie şi se caracterizează prin insomnie gravă, care îl aduce din nou în clinica profesorului Flechsig, dar starea lui se agravează. După o serie de idei ipohondrice – se plîngea de ramolisment şi afirma că va muri curînd – apar ideile de persecuţie. Printre persecutori se numără şi psihiatrul Flechsig, pe care îl numea acum „asasin de suflete“. Treptat, ideile delirante au luat o turnură mistică. Se considera a fi în relaţii directe cu Dumnezeu, iar diavolul îşi  bătea joc de el. La un an de la debutul fazei a doua, boala a luat forma definitivă, care interesează din  punctul de vedere al proiecţiei. Preşedintele Schrebber a elaborat un sistem delirant de nuanţă religioasă. Se simţea chemat să devină mîntuitorul lumii şi să-i redea fericirea pierdută. La această ipostază de mîntuitor nu putea ajunge decît după ce se va fi transformat în femeie. Această metamorfoză nu depindea de voinţa sa, ci corespundea unui comandament al ordinii universale. El urma să devină obiectul exclusiv al miracolelor divine, omul cel mai important de pe planetă. Freud spune: „Interesul psihiatrului pentru ideile delirante se epuizează cînd a constatat efectele delirului şi a evaluat influenţa sa asupra comportamentului. Mirarea medicului în prezenţa acestor  fenomene nu constituie punctul de plecare pentru înţelegerea lor. Dimpotrivă, psihanalistul, bazîndu-se pe cunoaş cunoaşter terea ea psiho psihonev nevroz rozelo elor, r, aborde abordează ază aceste aceste fenom fenomene ene înarma înarmatt cu ipoteza ipoteza confor conform m căreia căreia chiar  chiar  manifestările psihice atît de bizare, atît de îndepărtate de gîndirea obişnuită a omului, decurg din  procesele cele mai generale şi mai naturale ale vieţii psihice. Psihanalistul va încerca să cunoască mobilurile şi modalităţile acestor transformări.“ Freud subliniază că, dintre cele două elemente ale delirului – rolul de mîntuitor şi transformarea în femeie – elementul decisiv este cel de al doilea. După Freud, emascularea este delirul primar. La început, emascularea a fost resimţită ca o persecuţie şi o insultă gravă, şi abia în ultima fază a fost pusă în relaţie cu tema mîntuirii. Cu alte cuvinte, un delir de persecuţie sexuală s-a transformat ulterior într-o megalomanie mistică. La început, persecutorul a fost psihiatrul Flechsig, iar apoi Dumnezeu i-a luat locul. Dumne Dumnezeu zeu a fost fost compli complice ce sau chiar chiar instig instigato atorul rul asasin asasinări ăriii sufletu sufletului lui preşed preşedint intelu eluii Schreb Schrebber ber şi abandonării corpului său, prostituţiei. Abia ulterior, pacientul admite ideea emasculării, pe care o pune în legătură cu un scop ce corespunde necesităţilor ordinii universale. După Freud, acesta este momentul în care conflictul începe să se soluţioneze: pacientul începe să accepte prima idee delirantă, aceea de a se fi transformat în femeie. După a doua remitere, produsă după alţi şase ani, ideea emasculării este singura care şi-a păstrat eficienţa asupra comportamentului. În anumite momente, preşedintele Schrebber se contemplă în oglindă cu bustul gol, împodobit cu coliere, panglici etc., asemeni unei femei. Freud arată sensul acestui delir şi rolul proiecţiei. De fapt, mişcarea pulsională decisivă pentru declanşarea bolii lui Schrebber este un puseu al libidoului homosexual pasiv. Obiectul acestui puseu este  psihiatrul Flechsig, asupra căruia pacientul face un transfer, lupta împotriva acestui puseu fiind cea care a determinat apelul la proiecţie, precum şi fenomenele morbide. Mai concret, cauza bolii, după Freud, a fost o dorinţă de natură feminină, homosexuală, pasivă, care s-a manifestat sub forma unei fantasme. Această fantasmă l-a ales ca obiect pe medicul psihiatru, însă aceeaşi fantasmă a trezit în pacient o puternică  persecuţie, iar lupta intensă care a urmat a condus la un delir de persecuţie. Cel care era obiectul dorinţei a deveni devenitt persec persecuto utor, r, iar conţin conţinutu utull fantas fantasmei mei a deveni devenitt conţin conţinutu utull persec persecuţi uţiei, ei, respec respectiv tiv dorinţ dorinţaa homosexuală s-a transformat în frica de a nu se abuza sexual de el. Altfel spus, o percepţie internă – cea a dorinţei homosexuale – este reprimată, iar conţinutul acesteia, după ce a suferit o anumită deformare, revine în conştiinţă ca o percepţie a lumii externe. Deformarea în cauză constă dintr-o inversare: ceea ce, în percepţia internă, trebuia să fie dragoste, în  percepţia externă devine ură. Astfel, dorinţa homosexuală nu mai este recunoscută ca atare de conştiinţă. Cercetările făcute de alţi psihanalişti, între care Jung şi Ferenczi, asupra mai multor cazuri de  paranoia, au confirmat afirmaţiile lui Freud: indiferent de rasă şi sex, cauza acestei boli constă în incapacitatea de a controla homosexualitatea inconştientă, întărită de un motiv conjunctural.

Curs 23 Psihanaliza lui Alfred Adler – Desexualizarea inconştientului Adler este important în istoria psihanalizei prin mai multe aspecte; primul este acela că, datorită lui,  pentru prima oară, apare dizidenţa în interiorul mişcării psihanalitice. Această dizidenţă (1911) nu trebuie luată sub aspect anecdotic, al conflictelor verbalizate cu Freud; Adler este primul psihanalist important care propune o variantă de psihanaliză în care inconştientul este complet desexualizat. În viziunea lui Adler, conţinuturile inconştientului de natură sexuală îşi pierd complet importanţa, fiind înlocuite cu conţinuturi de natură socială.

55

Se pune problema dacă teoria şi practica lui Adler mai fac parte din psihanaliză. Există autori care consideră consideră că între teoria lui Freud şi teoria lui Adler ar exista o opoziţie opoziţie ireductibilă. ireductibilă. Alţii (între care se numără şi profesorul Zamfirescu) consideră că teoria lui Adler se încadrează în psihanaliză, pe care o dezvoltă şi o extinde.  Deosebirile între teoria adleriană şi teoria freudiană  O deosebire importantă ţine de clientela celor doi, care stă la baza celor două teorii. Clientela lui Freud se trăgea din burghezia de mijloc a Vienei, la care problematica era legată de reprimarea sexualităţii; clientela lui Adler era recrutată din păturile marginale ale populaţiei vieneze, pentru care   principalele probleme erau de natură socială, şi nu sexuală. O altă deosebire este legată de tipul de  personalitate. Pentru Freud, relaţiile cu părinţii au fost foarte importante, ceea ce s-a reflectat în teoria sa;  pentru Adler, relaţiile cele mai importante au fost cele cu fratele mai mare. 1. Deoseb Deosebirea irea teoret teoretică ică major majorăă derivă derivă tocma tocmaii din natura natura client clientele elei.i. Adler Adler va insist insistaa asupra asupra aspectelor aspectelor sociale în viaţa psihică în general general şi în domeniul domeniul inconştientului inconştientului în particular. particular. În Practica şi teoria psihologiei individuale , Adler scrie: „Cercetarea de psihologie individuală vizează o adîncire a cunoaşteri cunoaşteriii omului omului care poate fi obţinută obţinută doar prin înţelegerea înţelegerea poziţiei poziţiei individului individului faţă de sarcinile sarcinile sale sociale determinate.“ Datorită acestei sublinieri a importanţei socialului în viaţa psihică, Adler va acorda de la început o importanţă deosebită Eului, în timp ce Freud se orientase spre inconştient. Acest început nu va rămîne fără ecou şi, datorită influenţei lui Adler, se va dezvolta în SUA o orientare a psihanalizei numită „psihologia Eului“. 2. Spre deosebire de Freud, care se interesa în special de cauzalitate, Adler se va preocupa mai ales de finalitatea vieţii, a scopurilor vieţii umane, chiar exagerînd: „Nu putem gîndi, simţi, voi, acţiona fără să avem în faţă un scop; fiecare fenomen sufletesc poate fi considerat şi înţeles doar ca pregătire pentru un scop.“ După Adler, conţinutul concret al scopului vieţii umane este de a răspunde cît mai adecvat cerinţelor pe care mediul social le pune în faţa individului. Primul autor din psihanaliză care îşi propune să realizeze o sinteză între interesul pentru cauzalitate şi interesul pentru finalitate este Jung. 3. Conţinuturile inconştientului sunt, pentru Adler, în primul rînd conţinuturi de natură socială, respectiv dorinţa de autoafirmare şi complexul de inferioritate. 4. Se schimbă viziunea asupra etiologiei nevrozelor. Adler propune, ca variantă de etiologie, aceea că nevrozele trebuie înţelese ca o încercare ratată de eliberare de un sentiment de inferioritate, cu scopul de a-l înlocui printr-un sentiment de superioritate.  Argumente pentru plasarea psihologiei adleriene în interiorul psihanalizei În general, Adler menţine mare parte din principiile fundamentale ale psihanalizei freudiene. 1. Ca şi Freud, Adler consideră că între sănătatea şi boala psihică există doar o deosebire de grad, şi nu una calitativă. Adler construieşte şi el, ca şi Freud, o psihologie a stării de sănătate pornind de la o  psihopatologie. 2. Un al doilea principiu recunoscut de Adler este importanţa preistoriei vieţii individului. Prima copilărie reprezintă şi la Adler dimensiunea decisivă pentru formarea personalităţii şi pentru destinul ulterior al acesteia. În Cunoaşterea omului , el afirmă: „Prima cunoaştere pe care am dobîndit-o a fost aceea că cei mai puternici stimuli pentru constituirea vieţii sufleteşti datează din prima copilărie.“ 3. Adler menţine ideea de inconştient; viaţa psihică se desfăşoară şi pentru el pe două niveluri, unul conştient şi unul inconştient. Deşi se orientează spre Eu, Adler nu are o psihologie a conştiinţei. Psihologia inconştientului este, ca la Freud, factorul decisiv al vieţii psihice. 4. Terapia derivă şi ea din importanţa acordată inconştientului şi primei copilării, fiind vorba şi în acest caz, în esenţă, despre o conştientizare a conţinuturilor inconştiente. Datorită acestor principii psihanalitice pe care Adler le menţine, se poate afirma că Adler este, de fapt, un continuator al lui Freud în sensul pozitiv al termenului, în sensul că Adler validează esenţa teoriei freudiene, demonstrînd că principalele concepte pot funcţiona în legătură cu alte conţinuturi. Pe de altă  parte, teoria lui Adler reprezintă o dezvoltare a teoriei psihanalitice, în special datorită faptului că descoperă alte dimensiuni ale inconştientului.

Teoria autoestimaţiei

56

Partea principală a psihologiei adleriene o constituie teoria autoestimaţiei, care reprezintă, după Adler, funcţia cea mai importantă a vieţii psihice. Deşi în opinia comună numele lui Adler este asociat unei singure noţiuni, aceea de complex de inferioritate, teoria sa principală este, de fapt, această teorie a autoestimaţiei, în care sentimentele şi complexele de inferioritate sunt doar variabile dependente.  Autoestimaţia este concepută de Adler sub aspect afectiv, ca sentiment al valorii proprii, şi nu sub aspect aspectul ul apreci aprecieri eriii raţion raţionale ale.. Scopul Scopul autoes autoestim timaţie aţieii este este realiza realizarea rea echilib echilibrul rului ui autoes autoestim timati ativ, v, care care reprezintă aspectul specific uman al securităţii psihice. Atingerea echilibrului autoestimativ, adică a unui sentiment pozitiv al valorii proprii, indică posibilitatea individului de a răspunde adecvat cerinţelor  mediulu mediuluii social. social. Dezech Dezechilib ilibrul rul autoest autoestima imativ tiv indică indică incapa incapacita citatea tea de a răspun răspunde de cerinţ cerinţelo elorr social sociale. e. Dereglarea echilibrului autoestimativ presupune apariţia unor noi cerinţe sociale, ceea ce declanşează  procesul psihic de realizare a echilibrului autoestimativ. Autoestimaţia este un proces relaţional în care individul se raportează la ceilalţi, direct sau indirect. Din punct de vedere ontogenetic, în prima copilărie, rezultatul autoestimării este negativ. La începutul vieţii, copilul nu poate face faţă cerinţelor mediului; în comparaţie cu adulţii, el este complet neajutorat. Sentimentul de inferioritate este inevitabil şi universal. Dar, deşi universal, sentimentul de inferioritate este tranzitoriu – în condiţii favorabile de dezvoltare, el dispare. Factorii care duc la transformarea t ransformarea sentimentului de inferioritate în complex de inferioritate: 1. Deficienţele Deficienţele fizice majore – handicapul handicapul fizic sau anumite particularităţi particularităţi fizice marcate, marcate, care trezesc la ceilalţi şi în special la ceilalţi copii reacţii de respingere. Reacţia de respingere este o reacţie  biologică pe care exemplarele unei colectivităţi umane sau animale o au faţă de indivizi taraţi. Cercetările efectuate asupra cimpanzeilor în stare de libertate au arătat schimbările dramatice care se produc în ierarhia unui grup datorită unei epidemii de poliomielită care a afectat grupul. Animalul alfa, care avea anumite sechele după boală, şi-a pierdut poziţia de lider şi, în plus, a fost marginalizat pînă la a fi eliminat din grup. Reacţia biologică de respingere vizează eliminarea de la reproducere a exemplarelor care se abat de la normă. Copiii care sunt mai aproape de natură manifestă cu pregnanţă asemenea reacţii faţă de supraponderalitate sau subponderalitate, înălţime prea mare sau prea mică etc. 2. Situaţia economico-socială. Apartenenţa la categorii sociale sau etnice defavorizate contribuie la fixarea sentimentului de inferioritate. 3. Apartenenţa sexuală poate avea acelaşi rol, mai ales în societăţile patriarhale, în care femininul şi masculinul se află în poziţii valorice diametral opuse – societăţile care discriminează negativ femeile. 4. Educaţia. Sunt familii în care conflictele între părinţi se focalizează asupra copiilor. Din momentul în care apare, sentimentul de inferioritate este combătut prin formarea unui ideal de  personalitate, a unei ficţiuni în care situaţia reală apare răsturnată. Inferioritatea este metamorfozată în superioritate. În lucrarea sa, Caracterul nevrotic , Adler scrie: „Pentru a se elibera de sentimentul de inferioritate, subiectul face din aspiraţia spre putere, virilitate, obiectul principal, interesul primordial al vieţii sale.“ Realizarea acestei ficţiuni de superioritate care se conturează încă din copilărie ca reacţie la sentimentul de inferioritate nu se realizează necontrolat, pentru că ea este o înclinaţie asocială şi este cenzurată de o contraficţiune, numită de Adler  sentiment   sentiment social , care are drept conţinut normele morale sociale, transmise copilului din primii ani de viaţă. Sub controlul sentimentului social, dorinţa de afirmare capătă forme acceptate social. După Adler, maturitatea şi sănătatea psihică constau în capacitatea de a da o formă socială naturalei tendinţe de autoafirmare. Un alt concept adlerian important este cel de compensare. Compensările reprezintă mijloace  psihice sau de altă natură (acţiuni, comportamente) menite a îndepărta sentimentul de inferioritate şi de al înlocui cu un sentiment pozitiv, al valorii proprii. Din punct de vedere al rezultatului, compensările pot fi grupate în două categorii: compensări reale şi pseudocompensări. În general, în cazul compensărilor reale , individul individul acţionează acţionează direct sau indirect indirect asupra asupra cauzelor  cauzelor  care au produs sentimentul de inferioritate. De exemplu, în cazul unor deficienţe fizice, se acţionează direct asupra acestor deficienţe pentru a le corecta – compensare directă. În această situaţie s-au aflat mulţi culturişti la începutul carierei. Tot în cadrul compensărilor reale putem plasa şi compensarea „şansei următoare“; în acest caz, inferioritatea nu poate fi eliminată prin acţiunea directă asupra cauzelor  ei, şi atunci se apelează la cultivarea unei alte dimensiuni a personalităţii. Nu de puţine ori, o dotare fizică mediocră este compensată prin performanţe intelectuale.

57

Supracompensarea. Acţiunile care se încadrează în categoria compensărilor reale pot avea ca rezultat nu doar o echilibrare a autoestimaţiei, ci pot duce şi la performanţe excepţionale, numite de Adler  supracompensări. Fenomenul de supracompensare întemeiază optimismul lui Adler, care susţine că orice situaţie umană, oricît de dificilă ar fi, îşi poate găsi o soluţie dacă este acceptată ca atare şi dacă individul face tot ce-i stă în putinţă pentru a o remedia. Pentru Adler, geniul este un fenomen de supracompensare. Un exemplu de supracompensare îl constituie Demostene, care a reuşit să-şi transforme dicţia imperfectă într-o oratorie impecabilă. Mulţi dintre marii pictori ai lumii au avut deficienţe de vedere, iar mulţi muzicieni au avut deficienţe de auz.  Pseudocompensarea vizează compensări care, datorită unor condiţii subiective sau obiective, acţionează, pentru îndepărtarea sentimentului de inferioritate, nu asupra a supra cauzelor acestuia, respectiv, chiar  asupra asupra sentim sentiment entulu uluii de inferi inferiori oritate tate,, îndepă îndepărtî rtîndu ndu-l -l din conşti conştiinţ inţăă şi îndepă îndepărtîn rtîndd şi dezech dezechilib ilibrul rul auto autoes esti tima mati tivv şi disc discon onfo fort rtul ul pe care care îl prov provoa oacă că deze dezech chil ilib ibru rull auto autoes esti tima mati tiv. v. Se nume numeşt ştee „pseudocompensare“ pentru că nu reprezintă o soluţie, ci doar un paleativ, o soluţie de moment. Aceste  pseudocompensări pot fi considerate mijloace de apărare ale Eului în raport cu conflictele autoestimaţiei. Există trei tipuri de pseudocompensare: protestul viril, contraidealul şi resentimentul. Protestul viril este acea atitudine inconştientă care se manifestă, pe de o parte, prin refuzul de a accepta rolul de femeie şi, pe de altă parte, prin lupta împotriva propriilor calităţi feminine şi promovarea calităţilor masculine. Deşi protestul viril nu este apanajul psihologiei feminine, fiind întîlnit la numeroşi  bărbaţi, totuşi este un fenomen caracteristic pentru psihologia feminină. Este vorba despre o atitudine inconştientă, un ideal inconştient de masculinitate, pentru că, datorită educaţiei, la nivelul Eului domină şi funcţionează ca instanţă refulantă un ideal de feminitate. Acest fenomen psihic trebuie pus în legătură cu o anumită situaţie socială – acele tipuri de societate în care există o discriminare negativă a femininului, în timp ce masculinul este valorizat pozitiv. Simpla apartenenţă la feminitate este sursa unui sentiment de inferioritate. Acest sentiment de inferioritate nu poate fi combătut prin compensări reale, deoarece cultura transm transmite ite femeil femeilor or un rol rol feminin feminin;; ca urmare urmare,, idealu idealull de mascul masculini initat tate, e, care care aduce aduce un sentim sentiment ent confortabil al valorii proprii, se poate dezvolta doar în inconştient. O formă raţională de combatere a sentimentului de inferioritate legată de faptul de a fi femeie este mişcarea feministă. Deosebirea între Freud şi Adler în raport cu protestul viril constă în aceea că şi Freud, ca şi alţi  psihanalişti, au sesizat acest fenomen, însă Freud l-a denumit „invidie de penis“, denumirea fiind legată de explicaţie, aceea că acest fenomen psihic ar fi determinat de diferenţa anatomică dintre sexe. Alfred desprinde fenomenul de dimensiunea sa biologică şi îi atribuie cauze culturale.

Curs 24 TEORIA ADLERIANĂ A AUTOESTIMAŢIEI (continuare) CONTRAIDEALUL O altă formă de pseudocompensare este contraidealul. Termenul de contraideal nu există în opera lui Adler, dar este introdus de un adlerian elveţian, Olivier Brachfeld. Ca şi protestul viril, contraidealul este un fenomen care poate fi întîlnit frecvent în viaţa cotidiană. Contraidealul este un mijloc de apărare a Eului care are funcţia de a elimina conflictele produse de sentimentul de inferioritate derivat dintr-o situaţie de dezidealizare: în momentul în care un subiect nu-şi poate realiza un ideal şi nu poate, din motive obiective sau subiective, nici să apeleze la compensări reale, va apela la pseudocompensarea care este contraidealul. Definiţie: Contraidealul este o realitate umană individuală sau colectivă, inferioară sau egală valoric celui care se raportează la ea cu scopul de a-şi reface echilibrul autoestimativ. Cercetarea făcută de O. Brachfeld s-a ocupat de elevii de liceu şi de modul în care îşi percep aceştia constituţia fizică. Printre altele, a constatat că elevii A., O. şi P., mai puţin dotaţi fizic şi mai slabi la exerciţiile fizice, aveau o înclinaţie marcată de a vorbi despre slăbiciunile fizice ale celorlalţi doi, considerîndu-se fericiţi că nu sunt sunt atît atît de puţin puţin dezv dezvol oltaţ taţii fizi fizicc ca aceş aceştia tia.. Pent Pentru ru fiec fiecar aree din din cei cei trei trei,, ceila ceilalţi lţi doi doi repr repreze ezent ntau au contraidealul.  Nerealizarea idealului este o situaţie cu profunde ecouri autoestimative. De obicei se încearcă apelul la compensări reale, directe sau indirecte, dar cînd acestea sunt inaccesibile, se apelează la contraideal. Subiecţii lui Brachfeld ar fi putut apela la compensări reale directe dacă şi-ar fi cultivat intens corpul, sau la compensări reale indirecte dacă şi-ar fi cultivat intens intelectul. Într-o cercetare românească mai veche, pe un eşantion reprezentativ pentru întreaga ţară, s-a constatat că nerealizarea idealului profesional a fost compensat compensat de 78,3% prin compensări reale de tipul

58

cîştig mai mare, prestigiu mai mare, timp liber mai mult, dar 21,7% nu au putut apela la asemenea compensări, se arătau neconsolaţi şi la aceştia funcţiona din plin contraidealul, adică raportarea la o realitate umană egală sau inferioară valoric. Forţa compensatorie a contraidealului depinde de cadrele de referinţă: cu cît cadrul de referinţă conţine persoane mai apropiate, cu atît forţa contraidealului este mai mare. Cu cît cadrul de referinţă este mai îndepărtat, cu atît forţa sa compensatorie este mai redusă. Cea mai mică forţă compensatorie o are cadrul de referinţă constituit din impersonalul „se“: „se face“, „se ştie“ etc. Raportarea la contraideal reprezintă o tendinţă naturală a fiecăruia, însă ea devine nocivă pentru dezvoltarea personalităţii în momentul în care contraidealul devine polul principal al autoaprecierii (cînd se substituie idealului ca principal pol al autoevaluării). Resentimentul În accepţ accepţiun iunee ştiinţi ştiinţific fică, ă, resent resentime imentu ntull reprez reprezintă intă un al treilea treilea mij mijloc loc de apărare apărare faţă faţă de conflictele autoestimaţiei, importanţa sa fiind deosebită datorită faptului că această pseudocompensare este creatoare de valori. După autori importanţi, între care Nietzsche, la baza unor sisteme de valori decisive pentru istoria umanităţii (creştinismul) s-ar afla acţiunea resentimentului. Max Scheler îl contestă  pe Nietzsche în privinţa creştinismului, suţinînd că morala burgheză este un produs al resentimentului. Resentimentul reprezintă un teritoriu de cercetări interdisciplinare. Termenul de resentiment a fost introdus în dezbaterea teoretică de către F. Nietzsche. Şi Nietzsche, şi Scheler au încercat să dea o  psihologie a resentimentului. Fenomenul resentimentului este important pentru că ne oferă, prin teoria despre resentiment, anumite mijloace conceptuale de a înţelege anumite fenomene contemporane din societatea românească, o societate puternic resentimentară, dar şi din trecutul comunist al ţării.   Fenomenologia resentimentului. Nietzsche a sesizat în genealogia moralei că resentimentul se naşte la acei oameni cărora le este interzisă reacţia la o frustrare şi, ca atare, ei trebuie să se mulţumească cu o răzbunare imaginară. Resentimentul s-ar produce, spune Nietzsche, prin acumularea unor sentimente negativ negativee (dorin (dorinţă ţă de răzbun răzbunare are,, invidie invidie,, gelozi gelozie, e, ură) ură) datora datorate te neputi neputinţe nţeii de manife manifesta stare. re. Aceast Aceastăă acumulare produce o adevărată intoxicaţie psihică, ce se poate rezolva doar prin modificarea sistemului de valori curent. La Scheler găsim o definiţie riguroasă (în lucrarea  Despre resentiment ): ): resentimentul este „o atitudine psihică durabilă care se naşte din nerealizarea sistematică a descărcării unor emoţii şi afecte, în sine normale, proprii naturii umane. Din această atitudine decurge un anumit tip de raportare constantă la valori şi la judecăţile de valoare.“ Emoţiile şi afectele care trebuie luate în calcul sunt dorinţa de răzbunare, ura, invidia. Decisivă  pentru apariţia resentimentului este conştiinţa neputinţei de a acţiona în direcţia sentimentelor amintite, faptul că sunt pe deplin conştient de imposibilitatea de a mă răzbuna, că lucrurile materiale care fac obiectul invidiei mele nu vor intra niciodată în posesia mea, că n-am nici o şansă să-mi descarc ura faţă de cei în cauză. Dorinţa de răzbunare este un sentiment care, prin însăşi natura sa, pare predispus să provoace resentiment, pentru că dorinţa de răzbunare, prin definiţie, presupune amînarea reacţiei, a răspunsului. Cînd Cînd amînar amînarea ea răspun răspunsul sului ui la o frustr frustrare are se perman permanent entize izează ază,, atunci atunci se creeaz creeazăă premis premisele ele pentru pentru transformarea în resentiment. Condiţia esenţială este conştiinţa neputinţei de a traduce în act dorinţa de răzbunare. În termeni de autoestimare, încercarea de a realiza dorinţa de răzbunare s-ar solda cu un nou eşec, deci cu o creştere a sentimentului de inferioritate. Trecerea de la dorinţa de răzbunare la resentiment se face treptat, treptat, printr-o printr-o succesiune succesiune de etape, ultima ultima etapă fiind acţiunea în planul planul valorilor: valorilor: valoarea valoarea acelora asupra cărora ar trebui să se exercite răzbunarea este negată. Etapa finală constă în devalorizarea răzbunării: „nu pot să mă răzbun“ devine „nu vreau să mă răzbun“. Aceasta ar fi, după Nietzsche, sursa valorii creştine a iubirii aproapelui, care se răsfrînge şi asupra duşmanului. Pe această traiectorie de la dorinţa de răzbunare la intervenţia în planul valorilor există mai multe etape intermediare, în unele nefiind interzisă acţiunea, dar acţiunea are o formă aparte, resentimentară. Un exemplu dat de Scheler este o încercare de crimă: autorul ei întinde o sîrmă între doi copaci, cu scopul de a decapita pe primul automobilist care trece pe acolo într-un automobil deschis. Aceasta este o acţiune de tip resentimentar pentru că pe criminalul potenţial nu-l interesează identitatea victimei, ci apartenenţa ei socială. O altă caracteristică a acţiunii este lipsa oricărui avantaj propriu-zis pentru făptaş. Invidia Invidia se transformă transformă în resentimen resentimentt doar în condiţii condiţii determinat determinate. e. Simpla Simpla neplăcere neplăcere provocată de faptul că nu posedăm un obiect deţinut de altcineva nu este încă invidie; invidia apare în momentul în care se manifestă ostilitatea faţă de posesorul obiectului rîvnit de noi. Această ostilitate este rezultatul unei prime automistificări: „Nu posed obiectul respectiv pentru că un altul s-a înstăpînit asupra lui

59

înaintea mea.“ Invidia nu se transformă în mod necesar în resentiment, dacă intrăm în posesia bunului dorit. Resentimentul începe să se formeze în momentul în care neputinţa de a avea acces la un obiect dorit se permanentizează. Punctul terminus al resentimentului este, şi pe această cale, devalorizarea valorilor inaccesibile. După Nietzsche, creştinismul (care este o morală şi o religie a sclavilor) exprimă resentimentul acestor   pături defavorizate prin aceea că devalorizează valorile aristocraţiei, care erau frumuseţea, sănătatea şi agresivitatea, şi ridică la rangul de valori, non-valori caracteristice pentru aceste pături defavorizate din Imperiul Roman: suferinţa, slăbiciunea, sărăcia, lipsa frumuseţii şi a libertăţii spirituale.  Psihologia resentimentului Prim Primul ul psiho psiholo logg al rese resent ntim imen entu tulu luii a fost fost Niet Nietzs zsch che, e, care care subl sublin inia iază ză rolu rolull defe defens nsiv iv al resentimentului şi al produselor resentimentare. Acest rol este ilustrat prin exemplul iubirii aproapelui: iubirea creştină, arată Nietzsche, nu este decît transfigurarea în spiritual a neputinţei de a reacţiona, ca urmare a unei sensibilităţi exacerbate faţă de neplăcere sau durere. În  Antihrist , el spune: „Respingerea intelectuală a oricărei adversităţi, duşmănii, a oricărei limite, se datorează unei sensibilităţi extreme la excitanţi dureroşi, pentru care orice opoziţie sau perspectivă de opoziţie este resimţită ca o neplăcere insuportabilă. Singura fericire pe care o cunoaşte este de a nu se mai opune nici măcar răului, iubirea ca singura posibilitate de a trăi.“ Scheler subliniază importanţa, pentru apariţia resentimentului, a tensiunii dintre dorinţa de a descărca anumite sentimente negative şi neputinţa de a realiza această descărcare. Negăsindu-şi o rezolvare externă, tensiunea psihică este prelucrată cu mijloace psihice. Un prim mijloc este încercarea de refulare a acelor sentimente. Nici o refulare, ca mijloc de apărare, nu este suficient de sigură, căci refulatul manifestă permanent tendinţa de a se întoarce în conştiinţă, ceea ce reactualizează conflictul. Experimentarea imperfecţiunilor refulării generează tendinţa de a acţiona tot cu mijloace psihice asupra realităţii externe. O astfel de acţiune psihică asupra realităţii externe este contestarea stării de fapt; această contestare temporară transpare clar dintr-un proverb de circulaţie internaţională: „Vulpea, cînd nu ajunge la struguri, spune că sunt acri.“ Vulpea încă nu spune „dulcele nu e bun“, ci doar „strugurii nu încorporează valoarea dulcelui“. Pasul următor pe această cale este cel de a contesta însăşi valoarea inaccesibilă. Doar în momentul în care omul resentimentar reuşeşte să schimbe sistemul de valori, doar atunci este „mîntuit“ cu adevărat, compensarea pe care şi-o oferă pe calea resentimentului este pe deplin consolidată. Atît timp cît valorile inaccesibile sunt încă în vigoare, ele se vor impune mereu conştiinţei şi vor crea starea insuportabilă de disconfort autoestimativ.   Nici Nietzsche, nici Scheler nu au sesizat importanţa sentimentelor de inferioritate pe care le  produce neputinţa de a acţiona în sensul propriilor sentimente. Într-o variantă adleriană a psihologiei resentimentului, lucrurile stau astfel: neputinţa de a acţiona în direcţia propriilor sentimente produce dereglarea echilibrului autoestimativ. Sentimentul valorii proprii devine sentiment de inferioritate. Însă, datorită faptului că realizarea echilibrului autoestimativ este o necesitate psihică imperioasă, psihicul va mobiliza toate mijloacele pentru a reechilibra autoestimaţia. Cînd accesul la compensări reale este interzis, este inevitabilă utilizarea pseudocompensărilor, inclusiv a resentimentului; resentimentul nu acţionează asupra cauzelor inferiorităţii, ci le împinge în inconştient şi le menţine în refulare prin mistificarea sistemului de valori. Sociologia resentimentului Primu Primull teoret teoretici ician an al resent resentime imentu ntului lui,, Nietzs Nietzsche che,, nu putea putea să concea conceapă pă decît decît o biolog biologie ie a resentimentului. Pentru el, resentimentul ar fi produs individual şi colectiv de persoanele cu un deficit vital. Cu alte cuvinte, sclavii care au produs morala şi religia creştină erau sclavi datorită unei dotări  biologice insuficiente. Primul care vede lucrurile altfel este Scheler. El avansează o sociologie a resentimentului. Enunţul fondator al acestei sociologii: „Indiferent de calităţile şi trăirile individuale, însăşi structura societăţii creează o încărcătură resentimentară generală.“ Există situaţii micro- şi macrosociale care, dincolo de dotarea bio-psihică a individului, pot fi generatoare de resentiment. O asemenea situaţie microsocială, la nivel familial, este relaţia dintre soacră şi noră. Prin apariţia nurorii, dragostea maternă este frustrată de obiectul său. Această frustrare irevocabilă trebuie suportată sub aparenţa participării bucuroase. În acest caz, gelozia faţă de noră este premisa resentimentului. Se pare că puţine femei, puse în situaţia de a

60

deveni soacre, rezistă degradărilor impuse de această situaţie. În basme, soacra apare întotdeauna ca o  persoană rea şi perfidă.

Curs 25 Teoria adleriană a autoestimaţiei (continuare)

ESENTIMENTUL R ESENTIMENTUL

O altă situaţie microsocială potenţial generatoare de resentiment este relaţia dintre generaţia tînără şi generaţia vîrstnică. Fenomenul de îmbătrînire, care este un fenomen de involuţie în toate   planu planuril rile, e, afecte afectează ază vitali vitalitat tatea, ea, creativ creativitat itatea, ea, perfor performan manţa ţa sexual sexuală, ă, capaci capacitat tatea ea de a obţine obţine plăcer plăcere, e,   procesele psihice, este un proces care generează în mod firesc sentimente de inferioritate. Aceste sentimente de inferioritate vor declanşa eforturile autoestimaţiei de a crea un nou echilibru autoestimativ. Se va apela la resentiment ca pseudocompensare doar atunci cînd apelul la compensări reale este imposibil sau considerabil îngreunat. Apelul la resentiment nu este indispensabil, după cum dovedesc societăţile arhaice, în care transmiterea experienţei de la o generaţie la alta se face prin intermediul generaţiei vîrstnice. În asemenea societăţi, atitudinile resentimentare ale vîrstei a treia sunt improbabile ca fenomen social. În societatea modernă, datorită existenţei tiparului, a mijloacelor de comunicare în masă şi, mai ales, a unei instituţii specializate în transmiterea experienţei (şcoala), apelul la compensări reale  pentru vîrsta a treia devine, ca fenomen social, mult mai dificil. În societatea modernă, probabilitatea dezvoltării resentimentului la vîrsta a treia este considerabil crescută. Cu atît mai mare este această probabilitate, cu cît, în perioada tinereţii, actuala generaţie de vîrsta a treia a fost privată de posibilitatea de a realiza valorile tinereţii. Aşa se întîmplă cu generaţiile care au trecut prin războaie şi prin mari răsturnări sociale. Manifestările resentimentare la vîrsta a treia . Cea mai pregnantă şi cea mai deranjantă este atacul la adresa purtătorilor valorilor tinereţii. Că este ceva iraţional o dovedeşte lipsa de temei pentru asemenea atacuri. Ultima manifestare este devalorizarea valorilor tinereţii – tinereţea ajunge să fie considerată o vîrstă lipsită de valoare, care are doar dezavantaje.  Nietzsche, în Aurora, vorbeşte despre pericolul reprezentat de resentimentul vîrstei a treia pentru vîrsta tînără: „Nu este înţelept a lăsa amurgul să judece ziua, căci prea adesea oboseala ar judeca forţa, succesul, bunele intenţii. Asemeni amurgului, bătrîneţea se învăluie într-o moralitate nouă şi atrăgătoare şi se pricepe să ruşineze ziua prin culorile crepusculare, prin pacea şi tihna sa.“ Situaţiile macrosociale cele mai importante pentru înţelegerea sociologică a resentimen-tului sunt situaţiile care, prin natura lor, fac imposibilă descărcarea sentimentelor negative de tipul dorinţei de răzbunare, a urii, a invidiei pentru categorii mari de oameni, la limită pentru întreaga populaţie a unei societăţi, astfel încît aceste categorii vor dezvolta resentiment pentru a-şi realiza echilibrul autoestimativ.  Nietzsche consideră creştinismul şi în special morala creştină, ca fiind produse ale resentimentului. Scheler are o opinie contrară: deşi valorile creştine pot fi utilizate de omul resentimentar, ele nu sunt, în mod originar, produsul resentimentului, pentru că, dimpotrivă, asemenea valori nu se pot naşte decît  printr-un plus vital, un plus autoestimativ. Argumentul avansat de el: „Doar cel puternic, doar cel care are o plenitudine psihică, este capabil să practice valori cum ar fi sărăcia şi umilinţa.“ Pentru a avea un criteriu de raportare la poziţiile celor doi, trebuie făcut apel la sociologia resentiment resentimentului, ului, iar aceasta aceasta îi dă dreptate lui Nietzsche Nietzsche împotriva împotriva lui Scheller: religia şi morala morala creştină creştină sunt expresia spirituală a păturilor defavorizate din Imperiul Roman şi, în primul rînd, a sclavilor. Morala burgheză ca produs al resentimentului . Scheler o analizează excelent şi consecvent cu  propria sociologie a resentimentului. Primul indiciu cp morala burgheză provine din resentiment este răsturnarea de valori majoră pe care o reprezintă în raport cu morala feudală. Această răsturnare de valori, Scheler o atribuie resentimentului sării a treia – resentimentul burgheziei. Valori ale moralei burgheze: 1. Principiul esenţial al moralei burgheze este acela că au valoare morală doar acele însuşiri, acţiuni, bunuri care au fost dobîndite prin muncă proprie. Valoarea muncii proprii este o răsturnare radicală în raport cu valorile feudale, în sensul că ea neagă privilegiile legate de naştere, de care beneficia nobilimea. 2. Privilegierea valorii utilităţii faţă de valorile vieţii, concretizată în sintagme ca: „Munca utilă este  preferabilă degustării plăcerilor vieţii.“ Cu alte cuvinte, viaţa individului se justifică social şi în faţa  propriei  propriei conştiinţe conştiinţe (în mediul burghez) burghez) prin utilit utilitatea atea pentru comunitat comunitatee sau prin valori valori ca stăpînirea stăpînirea de sine sau spiritul de economie. Această modificare valorică – privilegierea utilităţi – este un produs al

61

resentimentului burgheziei, pentru că în ea se exprimă ura şi invidia faţă de existenţa bogată care se  justifică prin capacitatea de a trăi bucuria vieţii. Valorizarea produselor resentimentului Deşi Nietzsche şi Scheler se deosebesc în privinţa aprecierii creştinismului, dacă este sau nu produs al resentimentului, ambii condamnă definitiv şi irevocabil produsele resentimentului. După Nietzsche, religia şi morala creştină ar fi vinovate pentru semnele de decadenţă caracteristice Europei moderne. Pentru Scheler, morala burgheză reprezintă un pericol în măsura în care reprezintă o prăbuşire valorică,  psihologică. Există două mari perspective de valorizare a produselor resentimentului. Una este perspectiva imediată, de pe poziţia căreia, într-adevăr, produsele resentimentului nu pot fi apreciate decît negativ. Există şi o perspectivă istorică, largă, de pe poziţiile căreia produsele resentimentului, produsele culturale trebuie apreciate mult mai nuanţat. Din această perspectivă, valorile moralei creştine au reprezentat în mod clar, din anumite puncte de vedere, un progres social şi moral. Astfel, iubirea creştină a reprezentat un progres faţă de concepţia antică, concepţie care-i plasa pe barbari în afara umanului, pe cînd religia creştină susţine că toţi oamenii, indiferent de originea etnică sau socială, sunt demni de iubire. De asemenea, morala burgheză, deşi şi ea un produs al resentimentului, a repus în atenţie valori faţă de care societatea contemporană ar fi de neconceput (valoarea muncii proprii etc). Se mai pot adăuga şi morala proletară şi proletcultismul ca produse ale resentimentului.

62